Istoria unităţilor de măsură 65

SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE UNITĂŢI – 50 ANI DE

UTILIZARE

Conf. univ. Dr. Victor V. STAN

Universitatea de Stat din Moldova

Se ştie foarte puţin despre apariţia mijloacelor de măsurare. Primele izvoare scrise sunt
cele descoperite pe teritoriul dintre râurile Tigru şi Eufrat care conţin date despre unităţi de
măsură [1].
Apărute din necesitatea de a măsura distanţa, greutatea diferitelor produse, volumul apei
şi altor lichide, timpul etc., măsurile de lungime, de masă, de volum ş.a. reprezentau în toată
lumea unităţi care aveau la bază diferite părţi ale corpului omenesc. Astfel, cotul, palma,
palmacul, piciorul omului, care au constituit chiar primele mijloace de măsurare, au alcătuit
baza sistemului de măsuri. Spre exemplu, în antichitate au existat cotul egiptean, cotul persan,
cotul babilonian; în Grecia – piciorul antic şi piciorul olimpic, iar în Europa Apuseană -
piciorul roman, piciorul antic şi piciorul olimpic. [2].
Pentru măsurarea greutăţii, omul primitiv a folosit unităţi stabilite pe baza unui anumit
număr de boabe de grâu, orz, orez sau miei. Această modalitate de evaluare a greutăţii se
regăseşte în toate regiunile lumii antice, atât în Orient (Babilon, Egipt ş.a.), cât şi în Grecia,
Imperiul Roman ş.a.
Odată cu apariţia cântarelor, boabele se foloseau şi în calitate de greutăţi. Numeroase
unităţi de măsură romane au fost preluate de civilizaţia Europei Occidentale, dar căderea
Imperiului Roman a condus la diversificarea lor ceea ce a generat multă confuzie. Împăratul
Carol cel Mare a încercat prin decret unificarea unităţilor de măsură în toate ţările reunite sub
Coroana sa, dar tentativa a eşuat odată cu Imperiul său. [3]. Dezvoltarea unei noi societăţi,
odată cu naşterea, începând din secolul al 14-lea, a unor oraşe importante şi independente în
Franţa, Germania, Italia şi în alte ţări Europene, precum şi dezvoltarea unei economii bazate
pe manufactură şi agricultură, care a contribuit la stabilirea de relaţii comerciale terestre şi
maritime, - toate acestea au constituit un stimulent puternic pentru dezvoltarea ştiinţelor
teoretice - matematică, astronomie, mecanică, dar şi a ştiinţelor aplicate. Atunci a şi apărut
necesitatea imperioasă de utilizare a unor unităţi de măsură unice, materializate prin "măsuri"
şi "greutăţi", pentru exprimarea cantitativă a valorilor unor mărimi fizice atât în cadrul
fiecărei ţări, cât şi în relaţiile economice şi culturale dintre ele. [3]. În prima jumătate a
secolului al 19-lea se impunea, cu absolută necesitate, unificarea unităţilor de măsură, aşa
cum aceasta se impunea în ţările din Europa de Vest, în primul rând în Franţa, după revoluţia
din 1789.
În ciuda încercărilor de unificare a unităţilor de măsură întreprinse de guvernul francez,
nu s-a reuşit să se impună folosirea aceloaraşi unităţi în toată Franţa. În toată Europa, dar şi pe
celelalte continente continua să existe o largă diversitate de măsuri, ceea ce făcea să fie tratate
cu incertitudine şi confuzie măsurările efectuate cu acestea. Compararea unor măsuri,
denumite ale „Parisului", cu măsuri pentru aceleaşi mărimi folosite în Anglia, efectuată de un
grup de savanţi în 1742, a condus, spre exemplu, la concluzia că între unităţile de lungime
pied, respectiv foot, şi unităţile de masă livre, respectiv pound, existau diferenţe de 6% şi,
respectiv, 8% [3].
Adunarea Naţională Constituantă (Franţa) a adoptat, la 26 martie 1791, principiul
constituirii unui sistem de măsuri bazat pe unitatea de lungime, denumită metru, egală cu a
10-a milioana parte a sfertului meridianului pământesc". Definiţia aceasta a fost propusă de
către o comisie desemnată de Academia de Ştiinţe din Paris, care avea în componenţa sa pe
următorii oameni de ştiinţă: Borda, Lagrange, Laplace şi Monge. Unităţile de arie şi volum

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 1-2, 2009

66 Istoria unităţilor de măsură

urmau să fie egale valoric cu multiplii şi submultiplii zecimali ai metrului pătrat şi, respectiv,
ai metrului cub. Adunarea Naţională a Franţei a adoptat, de asemenea, la 6 martie 1891, şi
hotărârea ca unitatea de masă să fie masa unui decimetru cub de apă la temperatura densităţii
maxime, respectiv la 4 °C. În baza rezultatelor măsurărilor arcului de meridian dintre
Dunkuerque şi Barcelona, efectuate de Delambre şi Mechain, a fost realizat un etalon din
platină al metrului cu repere. Pe baza rezultatelor măsurătorilor efectuate de Lavoisier şi
colaboratorii săi asupra greutăţii unui volum cunoscut de apă a fost realizat un etalon din
platină al kilogramului. Cele două etaloane din platină, al metrului şi al kilogramului, au fost
depuse, la 22 iunie 1799, la Arhivele Republicii Franceze, primind denumirea de Metrul de la
Arhive şi, respectiv, Kilogramul de la Arhive.
Pornind de la unităţile metru şi kilogram, se puteau forma multiplii şi submultiplii
zecimali, prin adăugarea prefixelor mili (1/1000), centi (1/100), deci (1/10) şi, respectiv, kilo
(1000), hecto (100), deca (10) la denumirile metru şi gram (de exempu, milimetru sau
kilogram). Întrucât sistemul de unităţi creat în Franţa era bazat pe unitatea metru, el a fost
denumit Sistemul Metric. Atunci, a început o nouă etapă în istoria unităţilor de măsură, etapă
ce avea să ducă la Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) [4].
În prima jumătate a sec. XIX, a urmat introducerea noilor unităţi de măsură în Franţa şi
recunoaşterea lor de către alte ţări. Evident, această procedură era anevoioasă, date fiind, în
primul rând, puterea obişnuinţei cu vechile măsuri şi, în al doilea rînd, unele divergenţe în
determinarea lungimii metrului şi în definiţia kilogramului ca unitate de greutate a unui
decimetru cub de apă.
Cu toate acestea, caracterul progresist al Sistemului Metric asigura înlăturarea oricăror
divergenţe care apăreau. Stimulentul de bază era ideea internaţionalizării. Această idee a
devenit şi mai actuală odată cu apariţia maşinilor şi aparatelor, a căilor ferate care au dezvoltat
considerabil relaţiile comerciale internaţionale. Cu timpul, Sistemul Metric a fost acceptat în
multe ţări din Europa: Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Italia şi într-un şir de ţări din
America: Columbia, Mexic, Venesuela, Brazilia, Peru, Argentina ş.a.
Totuşi, nu toate ţările au acceptat aceste unităţi de măsură. Spre exemplu, Congresul
SUA de două ori a votat împotriva „Legii cu privire la aderarea la Sistemul Metric”. Abia la
sfârşitul lui decembrie 1975 în SUA a fost adoptată legea respectivă, însă trecerea la Sistemul
Metric continuă şi în prezent. Consumatorului european (cu excepţia englezilor) îi este dificil
să opereze cu funtul, ţolul, - unităţi de măsură care au devenit deja neobişnuite.
Englezii susţin, pe un ton glumeţ, că ţara lor poate deveni o insulă în toate privinţele,
dacă nu vor trece la Sistemul Metric. Însă chiar şi în ţările care au semnat Convenţia
Sistemului Metric s-au păstrat unele unităţi naţionale. Spre exemplu, la burse calculele se
efectuează în uncii triple (31,1 g); pietrele scumpe se exprimă în caraţi (0,2 g); ţevile – în ţoli
(25, 4 mm); ţiţeiul – în barile (158, 76 l); suprafaţa de locuit – în tatami (1,5 m2). Porţile de
fotbal au în lăţime 7,32 m, iar în înălţime – 2,44 m. Aceste valori s-au păstrat de la englezi
(patria fotbalului) care au prevăzut pentru poartă: lăţimea – 24 de picioare (30,5 cm); iar
înălţimea – 8 picioare.
Şi totuşi, tot mai multe ţări aderează la Sistemul Metric. Au contribuit la unificarea
internaţională a unităţilor de măsură şi expoziţiile mondiale, în cadrul cărora diversitatea
unităţilor de măsură făceau imposibilă compararea caracteristicilor exponatelor. La expoziţia
din Paris (1867) a fost constituit Comitetul de măsuri, greutăţi şi monedă. [1].
Comitetul a recomandat fondarea în cadrul Convenţiei Internaţionale a unui Birou de
măsuri şi greutăţi la Paris ca instituţie ştiinţifică neutră pentru păstrarea şi verificarea
prototipurilor internaţionale şi copiile lor naţionale.
Pentru realizarea cu succes a deciziilor adoptate era necesară aprobarea oficială de către
statele interesate. Comitetul permanent a depus mari eforturi în convocarea unei Conferinţe
diplomatice pentru elaborarea şi definitivarea Convenţiei Metrului. Această conferinţă a avut

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 1-2, 2009

 Istoria unităţilor de măsură 67
loc la 1 martie 1875 şi a întrunit reprezentanţi din 20 de state. În ultima şedinţă din 20 mai
1875, prin eforturi comune susţinute de personalităţi de seamă, între care şi savanţi cu
renume, şi ţinând seama de avantajele pe care le prezenta Sistemul Metric adoptat la acea dată
în numeroase ţări ale lumii, a fost semnat un act diplomatic de o deosebită importanţă,
Convenţia Metrului, prin care Sistemul Metric a devenit un sistem de unităţi de măsură cu
aplicabilitate în toate ţările semnatare ale Convenţiei. Convenţia a fost semnată de
reprezentanţii a 17 state, cu excepţia Angliei, Olandei şi Greciei care au semnat-o peste câţiva
ani. Totodată, ţările semnatare s-au angajat să fondeze şi să întreţină un Birou Internaţional de
Greutăţi şi Măsuri (BIPM) compus din 14 persoane şi un Laborator permanent de cercetări în
domeniul metrologiei cu sediul la Sevres-Paris, a cărui activitate să fie îndrumată de
Comitetul Internaţional de Greutăţi şi Măsuri (CIPM),asupra căruia îşi exercită autoritatea
Conferinţa Generală de Greutăţi şi Măsuri (CGPM), constituită din reprezentanţi ai tuturor
ţărilor aderente la Convenţia Metrului. Conferinţa Generală de Greutăţi şi Măsuri se convoacă
în şedinţe o dată la şase ani cu participarea împuterniciţilor din toate ţările semnatare, fiecare
având doar un singur vot decisiv. [5,6].
Deşi la semnarea Convenţiei Metrului era acceptat conceptul de sistem de unităţi de
masură, în sensul unei construcţii logice şi coerente, cum era Sistemul Metric, ulterior au fost
create şi s-au aplicat, pornindu-se de la acest sistem de unitati, numeroase sisteme de unităţi
de măsură adaptate unor nevoi stringente ale ştiinţei şi tehnicii.
Existenţa a numeroase sisteme de unităţi, cărora li se alătura un număr mare de unităţi
de masură care nu făceau parte din nici un sistem de unităţi, a avut, în prima jumătate a
secolului trecut, o influenţă negativă asupra relaţiilor dintre ţările lumii. Se impunea adoptarea
unui „sistem practic de unităţi de măsură susceptibil a fi aplicat în toate tările semnatare ale
Convenţiei Metrului”. Un asemenea sistem de unităţi având la bază sistemul MKS a fost
adoptat la cea de a 10-a Conferinţă GPM (1954) şi denumit, la cea de a 11-a CGPM (1960),
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI).
Sistemul Internaţional de Unităţi care, fiind o versiune modernă a Sistemului Metric,
este un sistem practic, coerent, simplu şi raţional structurat, cu aplicabilitate în toate
domeniile ştiintei şi tehnicii, se foloseşte, în prezent, în mod legal, în peste 125 ţări. Unităţile
SI sunt utilizate chiar şi în ţările care nu sunt înca semnatare ale Convenţiei Metrului, precum
şi în ţările în care sunt utilizate legal şi alte sisteme de unităţi. În zilele noastre, se acţionează
susţinut, pe bază de programe internaţionale şi naţionale, în vederea generalizării aplicării
unităţilor SI în toate ţările lumii, atât la scară naţională, cât şi în relaţiile internaţionale.
Unităţile care nu fac parte din SI şi nu sunt admise a fi utilizate pe un termen nelimitat în
paralel cu unităţile SI sunt scoase din uz sau se aplică cu restricţii. Există, astfel, perspectiva
certă ca unităţile SI să devină peste puţini ani “unităţi de masură cu ulilizare de către toate
popoarele şi în toate timpurile”, aşa cum au dorit-o creatorii Sistemului Metric.
Un rol important în perfecţionarea SI şi a unităţilor SI, în răspândirea acestora în lume,
îl au, în primul rînd, CGPM, CIPM şi BIPM, precum şi Comitetul Consultativ de Unităţi
(CCU), organ al CIPM.
O contribuţie de mare însemnătate în perfecţionarea SI şi în răspândirea unităţilor SI în
lume o au, de asemenea, şi alte organizaţii internaţionale cu preocupări în domeniul unităţilor
de masură, între care pe primul loc se situează prin activitate şi aport, Organizaţia
Internaţională de Standardizare (ISO).
În R. Moldova, unităţile SI, precum şi multiplii şi submultiplii acestora se utilizează în
conformitate cu Legea metrologiei, adoptată de Parlamentul R. Moldova la 17.11.1995. Ea
cuprinde unităţile fundamentale şi unităţile suplimentare ale SI, unităţile derivate ale SI,
adoptate de CGPM, regulile de utilizare a unităţilor SI, prefixele SI pentru formarea,
denumirea şi utilizarea multiplilor şi submultiplilor zecimali ai unităţilor SI, multiplii şi
submultiplii zecimali preferenţiali ai unităţilor SI şi unităţilor derivate ale SI, care se definesc

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 1-2, 2009

68 Istoria unităţilor de măsură

în funcţie de unităţile SI adoptate de CGPM. [1].

SI este descris de standardele ISO 1000, precum şi de standardele ISO 31-0, ISO 31–12,
care tratează numai mărimile utilizate în descrierea fenomenelor fizice.
În Sistemul Internaţional, mărimile fundamentale, descrise de standardele ISO, sunt în
număr de şapte: lungimea, masa, timpul, curentul electric, temperatura termodinamică,
cantitatea de materie (cantitatea de substanţă) şi intensitatea luminoasă.
Fiecărei mărimi fundamentale (de bază) i se asociază o dimensiune, reprezentată printr-
un simbol literal, respectându-se ordinea de mai sus: L, M, T, I, θ, N, J [7].

BIBLIOGRAFIE
1. Victor V. Stan. Bazele metrologiei. Partea I. Istoria metrologiei. Ed. „Univers
Pedagogic”, Chişinău, 2006.
2. Ghilde, Gordon. De la preistorie la istorie. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
3. Saigey E. M. Traite de metrologie ancienne et moderne. Paris, 1834.
4. Stătescu C. L’evolution ponderale dans l’antichite. Academia Română, Bucureşti,
1921.
5. Б. Романовский. С метром по векам. Изд-во „Детская литература”, Ленинград,
1975.
6. 100 лет Метрической Конвенции (под редакцией В. Арутюнова). Изд-во
„Стандартов”, Москва, 1975.
7. Dan Nica. Unităţi de măsură de la A la Z. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti,
2003.

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 7, nr. 1-2, 2009