Raport către El Greco

Nikos Kazantzakis
 Cuvînt înainte

Ca orice bun corabier care ştie să-şi aleagă singur momentul

ridicării ancorei, Nikos Kazantzakis îşi stabilise desprinderea de
la ţărmuri la optzeci şi trei de ani. Cînd făcuse acest lucru, abia
trecuse de şaptezeci, şi deşi, după atîtea alte plutiri, trupul dădea
alarmante semne de oboseală, se bucura de anii care-i ma . i-
mîneau, socotindu-i drept cei mai importanţi. „Să nu vă
niştiţi — îi scria el, din Antibes, la 23 septembrie J9Şţ i
Pandelis Prevelakis — din pricina sănătăţii mele. Atît timp eît
sufletul rezistă, trupul trebuie să i se supună. Cum bine
soco't că voi părăsi pămîntul la vîrsta de optzeci şi trei d< mi,
aşa că îmi mai rămîn cîţiva ani, cei mai buni, adică cei »
maturi, pe care vă asigur că nu-i voi irosi.''
Nu putem şti cum şi-ar fi folosit marele scriitor grec răgazul acestui
deceniu pe care şi-1 acordase singur. Din-multele scris ri rămase de la el,
proiectele sînt vagi, vorbind deopotrivă de pre roman, poezie sau teatru.
Dar avem toate motivele să c< răm că aceste lucrări care n-au'mai putut fi
scrise — desprinderea s-a produs ia şaptezeci şi patru de ani — n-ar fi fcv |
ţine şi nici neimportante ; amănunt nesubliniat de intei operei sale,
Kazantzakis şi-a elaborat această operă după ( plinise patruzeci şi cinci de ani,
titlurile de mare glorie • ,i chiar de mai tîrziu. Astfel, marele său poem
Odysseea (33.3 versuri...) a fost terminat în decembrie 1938, pe cînd
împlinise cincizeci şi cinci de ani, trilogia Prometeu este datată tn mai
tîrziu, iar romanele Alexis Zorba şi Hristos răstignit c oară au fost scrise pe
cînd avea şaizeci şi patru şi, respectiv, şaptezeci şi doi de ani, vîrste la
care, de obicei, scriitorii europeni se ocupă mai mult cu administrarea gloriei
literare şi mai puţin cu sporirea acesteia.

9
 De altfel, nlct între scriitorii greci apropiaţi ca vîrstă lui Kazantzakis —
Kavafis (n. 1863). Kostas Hatzopoulos (n. 1868). Lambros Porfyras (n.
1879), Alexandros Delmuzos (n. 1880), Ma-noliş Triantafilidis (n. 1883),
Anghelos -Sikelianos (n. 1884), Kostas Varnalis (n, 1884) —, ori puţin mai
tineri decît el — Seferis (n. 1900) şi Odysseas -Elytis (n. 1910) — nu ne vom
întîlni cu această lipsă de grabă în ceea ce priveşte creaţia literară, cazul
Kazantzakis fiind pînă acum unic, chiar şi mai departe de literatura
eui'opeană.
S-a întîmplat însă ca deceniul pe care şi-1 planificase marele scriitor să
nu se mai producă. Kazantzakis însuşi a simţit umbrele asfinţitului tot mai
alungite şi mai aproape de el, încercînd să-l acopere, şi din multele proiecte
care aşteptau să prindă formă a decis, poate involuntar, să-şi termine cît mai
repede cu putinţă Raportul către El Greco, această carte care, sub multe
aspecte, de construcţie sau de conţinut, rămîne deocamdată singulară în
literatura universală. _
Eleni N. Kazantzaki, cea care i-a însoţit şi vegheat anii cei mai rodnici,
susţine că marele scriitor a început să-şi scrie Raportul.,, în toamna anului
1956, „după întoarcerea de la Viena", intenţia lui fiind, ca de obicei, cea de a-l
rescrie de cîteva" ori, pentru a-i da forma definitivă. Din scrisorile adresate
aceluiaşi nedespărţit prieten, Pandelis Prevelakis, data începerii lucrului e mai
timpurie. Astfel, la 23 octombrie 1954 (deci, cu exact trei ani înaintea
dispariţiei), îl anunţă : „Scriu mereu la noul roman (e vorba de Duşmănia
jraţilor, n." ns.) şi în timpul scrierii a izbucnit în mi|ie o nouă carte,
passionante : Scrisori către El Greco. Sînt nerăbdător s-o termin pe prima, ca
s-o încep pe cealaltă. îmi tremură mina de emoţie la gîndul că voi sta de vorbă
cu Cretanul nostru." Opt luni mai tîrziu, la 25 iunie 1955, dintr-o altă
scrisoare deducem că lucrul nu începuse : „Scrisori către El Greco mă
obsedează. Va fi o destăinuire faţă de străbunul meu şi nădăjduiesc" că această
temă va avea întiietate, că le va înlătura pe celelalte care mă chinuiesc. Tare n-
aş vrea să plec înainte de a sta de vorbă cu El Greco. îmi dau seama din ce în
ce mai mult că el este străbunul meu." în sfîrşit, patru luni mai tîrziu, la 27
octombrie, Prevelakis este anunţat : „Cartea pe care o scriu se va numi Raport
către El Greco, raport în accepţie militară, al unui ofiţer faţă de general. Este
un fel de autobiografie." Aşadar, lucrul începuse, iar durata elaborării cărţii, ia
primă sa formă, a fost extrem de scurtă ; la îl Iunie 1956, Kazantzakis îi scrie
aceluiaşi Prevelakis : „Am terminat Raport către El Greco, dar va trece
destulă vreme pînă să-1 public", nuan-ţînd şi diversificînd vestea după alte
trei săptămîni : „Am terminat EZ Greco, totuşi trebuie s-o rescriu de trei ori.
Nu mă grăbesc deloc, această carte este un fel de autobiografie, nu a întregii
mele vieţi, ci numai a unei părţi : cele patru trepte importante pe care le-am
urcat ca să ajung la echilibrul «zguduitor» de astăzi. [...] Evit să mă duc în
Creta, pentru că meleagurile natale mă vor emoţiona peste măsură şi trebuie
să mai trăiesc cîţiva ani. Mă obsedează cîteva subiecte şi îmi trebuie timp ca
să le materializez."
N-am fi insistat asupra acestor amănunte, dacă nu le-am fi considerat
suficient de importante. Mai întîi, reţinem că atunci cînd lucrarea era doar un
proiect, Kazantzakis o vestea sub forma unei suite de scrisori către El Greco.
Cînd lucrul este început, autorul renunţă la genul epistolar în favoarea
Raportului Este o renunţare semnificativă : scrisorile l-ar fi obligat la o
construcţie liniară şi la un dialog permanent cu destinatarul lor. Ceea ce, chiar
şi cînd e vorba de un mare scriitor, ar fi dus la o monotonie greu de îndepărtat.
în schimb, chiar şi militar fiind — desigur, Kazantzakis menţionează termenul
acesta avînd în vedere lunga luptă pentru libertate a Greciei —, Raportul i-a
îngăduit o structură epică apropiată romanului, .pe capitole mari, ceea ce pre-
supune accesul la planuri diferite de timp sau de loc, cu inerente intervenţii,
precum şi la detalii. Altfel spus, materia narativă se lasă prelucrată în voie,
datele reale câpătînd virtuţi de ficţiune, iar cele închipuite — nu puţine —
participînd la adevăr cu acelaşi statut ca cele dintîi.
Pentru că nu trebuie, să luăm totul, adică toată aceasta frumoasă poveste,
aşa cum apare, Kazantzakis trecînd foarte des frontiera dintre real şi imaginar,
permiţîndu-şi schimbarea de semne a datelor mînuite, precum şi lungi
paragrafe în care face loc eseistului, filozofului sau ideologului direct. Nici
rigorile autobiografiei nu sînt respectate la modul rigid, autorul supralicitînd
fragmente de viaţă personală — călătoria la Athos, de exemplu, ori zilele
petrecute la Ierusalim şi Sinaî — sau aruncînd o umbră tăcută peste altele,
considerate, poate, mai puţin semnificative. Credibil întru totul el reuşeşte să
fie doar cînd traversează, în-

7
eărcat cu nostalgie, teritoriul copilăriei şi al primei tinereţi, cea care-i numără
anii de formare şcolară şi universitară,
Nu-i vorba, să reţinem, de mai puţină sinceritate în alte pagini, în general
însă, cărţile de acest fel, dedicate trecutului trăit, obligă memoria să-1
modifice întrucîtva, nu atît in esenţă, cît, mai ales, în semnificaţii. Şi aceasta
chiar fără ca un autor sau altul sâ şi-o propună cu tot dinadinsul. Astfel că,
adăugind sau ştergînd, autorul răniîne absolut sincer cu sine însuşi, dar şinele
acţionează dintr-un alt timp, dintr-o altă perspectivă, înzestrat cu date şi
emoţii pe care altădată nu le-a avut.
Kazantzakis, aflăm din mai multe scrisori de ale sale. intenţiona să
revină asupra Raportului cel puţin de două ori, aceasta fiind disciplina muncii
lui, mereu în căutarea perfecţiunii. N-a mai putut s-o facă şi. poate, de data
aceasta nu-i vorba de o pierdere, în sensul că adăugind alte amintiri sau
renunţînd la unele pagini, pulsul Raportului, adică cea dintîi stare — emoţie
şi înţelepciune — a redactării s-ar fi alterat, în primul rînd sub raport direct
autobiografic. Nu al unei autobiografii stricte, legată nemijlocit de calendarul
său biologic, ci în ceea ce priveşte misteriosul său laborator de creaţie, acolo
unde nimeni decît creatorul însuşi nu poate şi nu are dreptul să pătrundă.,
înţelegem, aşadar, Raportul către El Greco, mai întîi ca o autobiografie a
acestui laborator de creaţie, a întregii sale opere literare şi -abia mai apoi ca
pe un document direct despre viaţa sa personală, document care trebuie să ne
intereseze mult mai puţin şi pe care se cuvine să-1 parcurgem cu suficientă
circumspecţie. Nu ca neadevărat, ci puţin „mişcat" de trecerea timpului,
capabil să opereze la nivelul memoriei corecturi,* aparent neînsemnate, dar
cu multă semnificaţie. Aşa stau lucrurile, după puterea noastră de înţelegere,
în cazul celor relatate despre profesoara sa de engleză, fiica pastorului
irlandez (să se observe : amintirea îi trece sub tăcere pînă şi numele...), fata
„cu ochii albaştri, puţin adusă de spate" (nimic altceva nu ni se mai spune
despre ea), cea care-1 însoţeşte în prima sa „evadare" trupească de pe
muntele Psiloriti. E greu de crezut că totul s-a petrecut atît de „studiat", ca în
literatură, unde e neapărată nevoie de contrast şi simboluri. închipuirea, în
cazul acesta sau în altele de acelaşi fel, va fi lucrat înaintea faptelor, realitatea
fiind mult mai săracă. Mai tîrziu însă, exact această închipuire anticipativă,

8
 I

rămasă în adîncul unor ani atît de îndepărtaţi, va'fi putut umple şi îmbogăţi
realitatea uitată cu desăvîrşire.
Observaţia aceasta nu trebuie considerată drepi o impietate, chiar dacă ar
fi întru totul greşită : cîteva pagini mai tirziu însă. în acelaşi capitol,
Kazantzakis însuşi intră în laboratorul de creaţie, tot pentru prima oară : „A
patra zi, am sărit din pat, dimineaţa devreme, şi fără să am o ţintă sigură în
minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am început să scriu.... Scriam şi
eram plin de mîndrie ; eram (in Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea
realitatea, o modela aşa cum dorea ; amesteca adevărul şi minciuna
indisolubil, împreună ; nu mai erau adevăr şi minciună ; era un aluat moale pe
care îl frămîntam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia (sublinierile-ne
aparţin), fără a cere încuviinţarea nimănuîa," Aşa s-a născut, aflăm imediat,
una din primele sale opere literare : „Mi-am strîns manuscrisul şi am scris pe
ei Şarpele şi crinul cu caractere bizantine, roşii, apoi m-am ridicat şi m-am
dus la fereastră să iau o gură de aer".
Istoriografia literară înregistrează Şarpele şi crinul, acest mi-crorornan
de dragoste sub formă, de jurnal de adolescent, ca fiind scris în 1906, deci
cînd Nikos avea douăzeci şi trei de ani. în povestea reală, el susţine că
lucrurile se petrecuseră după terminarea gimnaziului, tocmai cînd se pregătea,
să plece la Atena pentru a deveni student, deci măcar patru ani mai devreme...
Mai mult, documente anterioare Raportului, emanate tot de la el, atribuie
naşterea lucrării Şarpele şi crinul cunoaşterii Galateei. prima sa soţie (s-au
căsătorit în 1910), dragoste care în micul tîrg ai Ilera-klionului din Creta a
produs multe legende, dar de scurtă durată, atît eît părinţii, din ambele părţi,
le-au stat împotrivă.
Suprapuse, aşadar, pe „grila de control", datele ce ni se oferă nu seamănă
cu adevărul, şi ar fi inutil să ne mai propunem şt altele. înclinăm să credem,
cel puţin în cazul în discuţie, că la originea acestei prime opere literare au
participat, aproape egal,' două întimplări.
Cîtă verosimilitate au. astfel stînd lucrurile, alte, atît de numeroase,
evenimente asupra cărora Nikos Kazantzakis se opreşte cu insistenţă la
şaptezeci de ani trecuţi ? Cele patru mari momente formative din viaţa sa, de
exemplu, sînt menţionate simetric, într-o onomastică superlativă — Hristos,
Buddha, Lenin şt Odysseu —, ca nişte puncte cardinale, iar paginile ce le sînt
dedicate l-ar putea face pe cititorul neavizat să-1 considere pe

9
Kazantzakis- fie un mistic care se va revolta, fie un revoltat care se va lăsa
învins de credinţ,ă. Ipostaze neadevărate deopotrivă, contrazise de el însuşi
prin nararea altor întîmplări, ori prin interpretarea lor de la distanţă, cu un
ochi critic, retro şi introspectiv. Nietzsche, a cărui înrîurire asupra sa pare să fi
cunoscut două epoci (cea din prima tinereţe, cînd masca acestuia atîrna pe pe-
retele casei, deasupra uşii, la intrare şi, mai tîrziu, cînd se afla în Austria sau
Germania), şi Bergson,, la ale cărui cursuri universitare de la Paris a asistat,
sînt trataţi cu mai multă economie, deşi influenţa lor asupra formării sale a
fost deosebit de puternică. Dintre scriitorii greci contemporani lui
Kazantzakis, poate numai poetul Iannis CI. Zervos (1S84—1944) i-a fost mai
supus lui Nietzsche, dar tinereţea lui Nikos, pe cînd semna cu pseudonimul
Pierre Psiloritis, e vegheată, aproape exclusiv, de prezenţa filozofului de la
Rokken şi 'nu se va sfii s-o spună, chiar dacă destul de grăbit: „Rănile săpate
în mine de Nietzsche erau adînci şi sfinte, iar pomezile mistice ale lui
Bergson nu mă puteau vindeca ; mă alinau o vreme, dar rănile se deschideau
şi sîngerau. Atît cît am fost tînăr, tot ce-am dorit mai profund a fost nu să mă
vindec, ci să-mi provoc alte suferinţe."
Această suferinţă, mai exact tristeţe ontologică, coboară în Kazantzakis
foarte de timpuriu, şi nu-1 va părăsi niciodată. Este semnul şi sigiliul lui
pentru intrarea în eternitate, mereu activ, însoţindu-1 atît cît a ţinut drumul
său „printre oameni, patimi şi idei". Şi dacă e să-i dăm dreptate lui
Schopenhauer, un alt dascăl de-al său de mai tîrziu, primul izvor al sincerităţii
din opera sa literară porneşte din această zonă a durerii fără chip şi fără un
motiv imediat. Pentru că alte stări, alte sentimente pot fi simulate, tristeţea
însă nu-i decît tristeţe. Iar Kazantzakis e trist de fiecare dată. E trist cînd, elev
fiind, descoperă că un mitropolit îi poate înşela crtdinţa („avocatul s-a
căsătorit cu tînăra cea bogată", uitîndu-şi adevărata iubire), e trist cînd
străbate de unul singur Megalo Kastro şi. zidul veneţian de aici — veneţienii
au fost stăpîni în Creta timp de patru secole şi jumătate, între 1211 şi 1669 —,
e trist cînd află că nu pămîntul e centrul universului sau cînd descoperă că.
„între maimuţă şi arhimandrit nu se găseşte decît haosul şi funia", e trist cînd
nu mai reuşeşte să vadă în călugării de la Athos decît „nişte gogoşi goale din
care fluturii au zburat de mult". ,
Avem de-a tace, după toate semnele* în aceste ultime motive de tristeţe,
cu o frustrare care se activează mereu, născută în el

10
mult mai tîrziu decît producerea întîmplărilor ca atare, poate chiar
cînd îşi redacta Raportul. Pentru că invectivele sînt prea numeroase :
Evanghelia nu-i decît „un ceai de muşeţel", îngerii sînt „diavoli
purificaţi de păcate", sfinţii sînt „plini cu pleavă", religia nu-i decît „o
tarabă de cămătar", iar biserica „un ţarc în care mii ăe M, cuprinse de
spaimă, behăie zi şi noapte, vîrîndu-se unele într-altele şi întinzînd
gîtul să lingă mina şi cuţitul care le vor tăia",
Această frustrare din partea credinţei e cea care va face loc
„rănilor" deschise de Nietzsche şi „pomeziior" lui Bergsbn pentru ca
mai apoi, mereu revoltat împotriva sinelui, Kazantzakis să se lase
amăgit de imperiul milei buddhiste, unde totul pare frumos, dar numai
la începuturi, cînd pomul la umbra căruia se aşază e tînăr şi plin cu
rod. într-un fel, mila buddhistă 'e tot o ipostază a tristeţii, a tristeţii
pentru altcineva sau fără obiect. Adică o stare care se modela foarte
uşor, ca pe un tipar dinainte făcut, pe structura lui Kazantzakis. Ceea
ce explică, în bună măsură, atracţia sa spre acest univers, dar fără a se
lăsa modelat prea mult. Căci multele pagini în care vorbeşte despre
aceasta par scoase dintr-un curs sau tratat universitar, deci narînd ex-
perienţa altora.
Există, în schimb, reţinute în paginile Raportului date pe care
biografii scriitorului nu le-ar fi descoperit niciodată şi care, în toate
sensurile posibile, au fost cu adevărat hotărîtoare în ceea ce priveşte
atît viaţa sa personală, cit şi opera pe care a scris-o. Singurele, poate,
care l-au modelat, descoperindu-i semnificaţiile şi sensul existenţei.
Dintre acestea, cel dintîi este peisajul natal, Creta, pe care o vede
mereu plutind ca o fregată sau ca o „corabie cu trei catarge" alunecînd
printre valurile înspumate. în ordine, reţinut din prima sa călătorie,
vine peisajul attic, cel care-i sugerează trăsăturile bărbatului ideal:
„frumos, bine făcut, cumpănit, eliberat de luxul inutil, puternic, dar
capabil să-şi stăpînească puterea şi să pună stavilă imaginaţiei".
Aici, în Attlca, călătorind spre Sounion, Kazantzakis se va afla,
brusc, faţă-n faţă cu templul lui Poseidon, întîlnirea cu geometria
acestuia rezolvînd într-o clipă îndoielile de ani de zile j „Mi s-au tăiat
picioarele şi m-am oprit locului... Atît de mare mi-a fost bucuria în
clipa aceea, încît, adjnirînd frumuseţea Greciei, am simţit că cele două
răni s-au vindecat şi că lumea, aşa trecătoare cum era, chiar pentru
"faptul că era trecătoare, avea valoare,*i

11:
 Bupă lecţia fascinantă rpstită la ţărmul mării de coloanele acestui templu, va
veni întâlnirea de pe Acropole, comunicarea eu Parthenonul fiind, la începuturi,
destul de greoaie : „Raţionalitatea sobră învelită în marmură nu e pe placul inimii
rebele a iînărului, care vrea să distrugă tot ce e vechi şi să reclădească lumea".
Luni, poate ani, notează Kazantzakis, a durat iniţierea sa în descifrarea tainelor de
aici, atît de la vedere. Pentru ca, tot într-o singură clipă, soluţia să se rostească
singură : „Nu-mi amintesc exact ziua în care m-am oprit, complet iniţiat, în faţa
Par-thenonului, şi inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu era templu) care se
înălţa înaintea mea, ce înfrăţire a minţii şi inimii, ce fruct suprem al efortului uman
! Spaţiul fusese cucerit, deose- , birea dintre mare şi mic dispăruse. Infinitul intrase
în acest para-s lelogram îngust, magic, cioplit de om, a intrat şi s-a aşezat acolo in
tihnă. Timpul fusese şi el cucerit, clipa plină de har fusese prefăcută în eternitate."
Nu sînt astfel de pasaje cele mai frumoase din Raportul către E! Greco.
Aparent, ele rămîn nişte simple „note de drum" ; în fapt însă, dincolo de aula
universitară şi bibliotică, reprezintă singurele elemente formative ale
scriitorului de mai tîrziu. Revelaţia peisajului grec, cunoaşterea pe concret a
miturilor şi legendelor (poate că abia acum înţelegem, citind Raportul, ce a
însemnat pentru Grecia figura Elenei), descifrarea luminii spirituale a patriei
(„Spiritul păşeşte pe pietrele Greciei de ani şi ani şi, oriunde mergi, îi
descoperi urmele divine"), lectura templelor sau palatelor antice {Knossos, în
primul rînd), toate acestea sînt decisive în ceea ce priveşte nu doar instruirea
scriitorului, ci, în primul rînd, formarea trăsăturilor sale fundamentale, cele ce
îl vor însoţi toată viaţa, ca date ale unei autobiografii invizibile.
Nu întimplătof, la cei şaptezeci de ani trecuţi, cînd se va aşeza să-şi
redacteze Raportul, primul lucru pe care-1 va face Kazantzakis va fi să
arunce o ultima privire peste peisajul natal : „îmi strîng uneltele : văzul,
mirosul, pipăitul, gustul, auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfîrşit,
mă întorc aidoma cîr-tiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit de
lucru, nu sînt ostenit, dar soarele a apus. Soarele a apus, dealurile abia se mai
desluşesc ; în lanţul de munţi din mintea mea mai pîl-pîie încă o luminiţă sus,
pe vîrf...".
Ca mulţi ani mai înainte, pe cînd îşi termina marele său poem Odysseea,
Kazantzakis redacta, de fapt, acest prim paragraf

12
din Raport : din Africa, ajuns într-un sat cu case din gheată, Ulise se desparte
de vînătorii de foci, plutind în calea soarelui, cînd, brusc, la prora micii
ambaicaţii, chiar în faţa lui se aşază Charon, Bătrîn, cu barbă albă, acoperit de
răni, seamănă leit cu Ulise însuşi, îşi zîmbesc, dar Ulise simte că i-a sunat
ceasul din urmă. Şi-atunci, primul lucru pe care-1 face e să-şi ia rămas,bun de
la cele cinci simţuri — văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul — mul-ţumindu-
le pentru felul în care l-au slujit...
Identificarea peste ani cu eroul său ne convinge încă o dată că Raportai,
mai înainte de orice, este o autobiografie a operei lui Kazantzakis şi abia după
aceea a creatorului acestuia.
Dar dacă, prin absurd, s-ar fi întâmplat ca Raportul către El Greco să fie
singura operă literară semnată de Nikos Kazantzakis, numele acestuia nu şi-ar
fi pierdut prea mult din lumină, rămî-nînd pe mai departe între cei mai
profunzi scriitori ăi secolului nostru. Cartea, într-o astfel de situaţie, ar fi fost
considerată, roman — ceea ce, de fapt, şi este —, iar personajul principal,
Kazantzakis însuşi, ar fi intrat în galeria ilustrată doar de câţiva mari
prozatori, între aceştia — rămînînd numai în Europa — Thomas Mann, Joyce,
Proust, Hermann I-Jesse, Huxley, Conrad, Istrati şi, parţial, Ştefan Zweig.
Ordinea menţionării numelor nu-i valorică — nimeni n-a riscat pînă acum o
astfel de ierarhie —, dax nici întâmplătoare : există un segment de timp pe
care aceşti scriitori îl parcurg împreună şi depun mărturie despre el (mai puţin
Proust) ; există o nelinişte şi q căutare a sinelui, reflectate de una şi aceeaşi
insatisfacţie a neidentităţii cu modelele ridicate la rang de etalon universal ;
mai există, aproape la toţi, o atracţie spre orizonturile spiritului oriental, spre
civilizaţiile deşertului ş: deserturile civilizaţiei ; în sfîrşit, există starea de
fapt, aceea că aproape toate aceste nume (mai puţin acelaşi Proust), indiferent
motivele imediate şi directe, şi-au încercat desăvîrşirea în afara spaţiului
natal, fără să-1 fi pierdut vreodată din privire.
într-o măsură mai mare sau mai mică — de aici ordinea noastră ipotetică,
— Kazantzakis poate fi regăsit ca stare spirituală în toate aceste nume
(evident, nu sînt singurele), detaşarea şi individualizarea lui ca personalitate
ţinînd de o ambiţie aparte, specifică numai unui cretan, aceea a perfecţiunii şi
a sincerităţii.
Sub această ultimă perspectivă de cercetare, Kazantzakis nu se mai
întîlneşte decît foarte rar cu numele menţionate, dincolo de alte multe pagini
care ne-au rămas de la el, cele adunate în

13
Raportul către El Greco reprezentînd o sfîşiere unică în literatura
universală, o deschidere absolută a sufletului său de artist-creator şi,
în acelaşi timp, de om-trestie gînditoare, în iluzia că misterul poate
deveni vizibil.
Nu avem, aşadar, de a face doar cu un roman — după Alexis
Zorba, Căpitan Mihalis, Hristos răstignit a doua oară sau Duşmănia
fraţilor, pentru Kazantzakis ar fi fost un simplu exerciţiu pe o temă
dată —, nici cu „un fel de autobiografie" •» aşa cum el însuşi a crezut,
iar criticii şi interpreţii săi continuă să,susţină — şi, cu atît mai puţin,
cu un jurnal din seria atît de bogată şi atît de puţin instructivă semnată
de multe nume mari, ci cu toate acestea la un loc, contopite într-o
specie literară dintre cete mai vechi cu putinţă şi de aceea aproape
uitată : confesiunea. Nu în sensul primar al etimologiei cuvîntului,
pentru că nu e vorba de recunoaşterea nici unei greşeli, ci în cel al
destăinuirii tuturor resorturilor şi resurselor psihice sau biologice care
l-au determinat să fie ceea ce a fost ori a vrut să fie. O spovedanie
totală a unuia singur către întreaga umanitate şi a întregii umanităţi
către unul singur. Pentru că astfel este întreaga operă literară a lui Ka-
zantzakis : atentînd la perfecţiune şi sinceritate, ea nu pare scrisă de
un singur om, ci de toţi -oamenii unui anume timp pentru lin om
ideal, arhetip pe care, negăsindu-1 niciodată, a fost obligat să-1
recunoască, pe fragmente, în toţi cei care l-au înconjurat.
O clipă, la şaptezeci de ani trecuţi, Kazantzakis a desluşit în El
Greco arhetipul pe care-1 căutase toată viaţa şi a simţit nevoia să i se
mărturisească. La Toledo, privindu-i pînzele pline cu fiinţe care „ard
în flăcări, cu puţin inainte de a se preface în cenuşă" (sublimă
observaţie despre culoarea lui El Greco), a intuit, poate, că numai
marele pictor, bîntuit de nelinişti asemănătoare şi izvorînd din unul şi
acelaşi pămînt cretan, ar fi fost în stare să-I înţeleagă cu adevărat.
„Toată viaţa — i se va adresa ia sfîrşitul Raportului — amîndoi am
urmărit un singur lucru, o imagine nemiloasă, devoratoare şi
indestructibilă : esenţa".
Nu trebuie însă să ne lăsăm amăgiţi : această mărturisire e mai
degrabă o concluzie. Iar El Greco, cel căruia i se adresează, nu-i El
Greco pe care-1 cunoaştem cu toţii, aşa cum a fost, ci un El Greco al
său, construit de căutările sale, mereu în plutire, în descoperirea
sinelui, Ulise multiplicat la nesfîrşit.

DARIE NOVACEANU
 Cum a fost scris Raport
către El Greco

Nikos Kazantzakis i-a cerut vieţii încă zece ani, doar zece, ca
să-şi termine opera — să spună tot ce avea de spus —, „să se
golească". Ar fi vrut ca moartea să vină şi să ia doar o mină de
oase. Zece ani erau de ajuns, aşa credea el.
Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi „golit". Departe
de a se simţi bătrîn ori obosit, la 74 de ani se considera
întinerit, chiar după ultima întîmplare cu nefericitul vaccin.
Doi mari specialişti de la Freiburg, hematolo-gul Heilmeyer şi
chirurgul Kraus, erau de aceeaşi părere.
In ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer zicea
triumfător după fiecare vizită : „Omul ăsta e perfect sănătos,
v-o spun eu! Sîngele lui e tot atît de sănătos ca şi al meu."
— De ce alergi aşa ? îl certam pe Nikos, fiindu-mi frică să
nu alunece pe terasă şi să-şi rupă oasele.
— Nu-ţi fie frică, Lenocika,. am aripi 1 îmi răspun^ dea el.
Lucrul ăsta arată încrederea pe care o avea în constituţia sa, în
sufletul care refuza să se întoarcă în ţarină. Uneori ofta :
— O, dacă aş putea să-ţi dictez !
Apoi, apuănd pana, voia să scrie cu mîna stîngă.
— De ce te grăbeşti ? Cine te fugăreşte ? Ce-a fost
mai rău a trecut, în cîteua zile vei fi în stare să scrii cu
inima împăcată.
A întors capul şi s-a uitat la mine cîteva minute, în tăcere.
Apoi a scos un suspin :
— Am atîtea de spus, sînt frămînlat de trei mari teme,
de trei romane, dar mai întîi să termin El Greco.

15
 ^— îl vei termina, nu-ţi face griji.
— Aş vrea să-î schimb. Vrei să iei o hîrtie şi un
creion ? Să vedem dacă mă descurc.
Dar colaborarea noastră n-a durat ăecît cinci minute.
— Imposibil! Nu pot să dictez, nu~s în stare să gîn-
ăesc decît cu pana în mînă.
...Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei... Atena, Creta,
călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova,..

îmi amintesc'acum un alt moment crucial din viaţa noastră,

într-un spital, de data asta la Paris. Ni/cos, grav bolnav, cu
peste 40", doctorii îngrijoraţi. Toţi îşi pierduseră orice speranţă
: numai Kazantzakis rămmea netulburat.
—'■ Vrei să iei un creion, Lenocika ?
Cufundat încă în viziunea sa, mi-a dictat cu o voce spartă
un haiku franciscan atribuit sfînlului :
l-am zis migdalului :
Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu,
Şi migdalul a înflorit.
înainte de a pleca în China a lăsat Raportul în mîinile unui
tînăr pictor, „moaşa" lui, cum îi zicea el, pentru că tînărul ăsta
avea obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în biroul
lui Nikos, tulburat de toate marile probleme — Dumnezeu, om,
artă — şi începea cu interminabilele „cînd ?", „încotro ?" şi
„de ce ?", în vreme ce Nikos, rîzînd şi admirînd pasiunea
tînârului şi dragostea pătimaşă a acestuia pentru creaţia sa,
„dădea viaţă". îşi „lepăda" ideile şi se golea.
— Casa poate să ia foc, îi spunea Nikos, mai bine aş
lăsa manuscrisul la tine, dacă ar arde acum, niciodată
n-aş mai fi în stare sâ-l scriu încă o dată. Mai mare ruşinea
că nu l-am terminat...
■ ', Dar cum ar fi putut să-l termine? Cîte n-a-lăsat neîncheiate
în aceste ultime luni dinai7itea marii călătorii ? .4 început
Raportul în toamna anului 1956, după întoarcerea noastră de
la Viena. Cînd simţea nevoia unei relaxări,

16
lua traducerea Odysscei lui Homer, pe care o făcea împreună
cu profesorul Kakridis.
— Trebuie s-o terminăm la timp, înainte de a fi cu
un picior în groapă, zicea el pe jumătate glumind, pe
jumătate înfricoşat.
în 'aceleaşi luni soseau Ia intervale regulate capitole din
traducerea în engleză a propriei lui Odyssel, împreună cu liste
întregi de cuvinte greu de tradus. Cit timp, cită muncă a depus
la această Odyssee ! Ca să nu mai pomenesc de diversele ediţii
ale operelor sale în greacă .' Erau texte care trebuiau corectate,
completate. Şi Rusia manuscrisul care s-a pierdut, şi Pierre
Spiriot, de la Radio Franţa, care îl sîcîia cu „Colocviile" sale ;
şi filmul; şi călătoria în India, la invitaţia lui Nehru, călătorie
pentru care ne-am pregătit, dar nu ne-am mai dus, pentru că
ne temeam de cîte vaccinuri trebuia să facem.
" Nu, n-a fost în stare să termine Raport către El Greco la
timp, n-a fost în stare să-l scrie a doua oară, după cum îi era
obiceiul,
A putut totuşi să rescrie primul capitol şi unul din capitolele
finale : Cînd germenul ODYSSEEI a prins să rodească în mine,
pe care l-a trimis, înainte de a muri, spre ptiblicare,
periodicului „Nea Estia". Abia a reuşit să citească în întregime
manuscrisul şi să facă corecturi cu creionul sau adaosuri pe
ici, pe colo.
Singură, retrăiesc acum amurgul de toamnă, care se lasă
blînd ca un copil, din primul capitol.
— Citeşte, Lenocika, citeşte-mi şi lasâ-mă să ascult.
— „îmi strîng uneltele : văzul, mirosul, pipăitul, gustul,
auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfîrşit, mă întorc
aidoma cirtiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit
de lucru, nu sînt ostenit, dar soarele a apus..."
Nu mai puteam continua, mi se pusese un nod în gît. Era
prima oară cînd Nikos vorbea despre moarte. -
— De ce vorbeşti de parcă ai fi gata să mori ? am strigat
eu descurajată. Şi în gîndul meu : de ce acceptă azi moartea ?
— Nu te speria, nevastă, nu mor, a răspuns fără cea mai
mică umbră de nelinişte, n-am spus că voi mai trăi

17
incă zece ani ? Vocea ti era stinsă. A întins mina şi mî-a pus-o
pe genunchi,
— Citeşte / Hai să vedem ce-am scris. Faţă de mine nu
recunoştea, dar el ştia, probabil, adevărul. De aceea, în
aceeaşi seară, a pus capitolul ăsta într-un plic, cu o scrisoare
către prietenul său Pandelis Prevelakis : „Eleni nu-l poate citi,
începe să plîngă. Dar e mai bine pentru ea — şi pentru mine
— să începem să ne obişnuim..."
Părea că demonul său lăuntric îl îndemna să abandoneze
Faust, partea a treia, pe care dorea atît de mult s-o scrie, şi
voia în schimb să se aştearnă la autobiografia sa.
Raportul e un amestec de realitate şl ficţiune — mult
adevăr, puţină fantezie. Unele date au fost modificate Cind
vorbeşte despre alţii, totul e adevăr nealterat, exact ce a văzut
şi a auzit, Cînd vorbeşte despre întîmplările personale, a
operat unele mici modificări.
Dar un lucru e sigur : dacă ar fi reuşit să scrie încă o dată
acest Raport, i-ar fi dat altă formă. Cum anume, nu putem şti.
L-ar fi îmbogăţit, desigur, pentru că în fiecare zi îşi amintea
alte întîmplări uitate. De asemenea, ar fi vrut sâ-l toarne în
tiparul realităţii (aşa cred eu). Viaţa lui reală era plină de
substanţă, de nelinişte omenească, de bucurie, de durere, într-
un cuvînt, de „demnitate". Cum. ar fi putut să schimbe această
viaţă ? Nu i-au lipsit momentele grele, de slăbiciune, derută şi
durere, Dar exact aceste clipe grele-îi serveau lui Kazantzakis
drept trepte, ajuUndu-l să urce mai sus, să ajungă pe piscul pe
care a promis că va ajunge, înainte de a-şi părăsi uneltele de
muncă la căderea nopţii,
„Nu mă judecaţi duţw faptele mele, nu mă judecaţi după
măsura comună a omului", implora cîndva un alt luptător.
„Judecaţi-mă... după intenţia uscunsă în dosul faptelor mele."
lată cum trebide judecat Kazantzakis. Nu prin ceea ce a
făcut, sau daca are sau nu are o valoare supremă ceea ce a
făcut, ci mai degrabă prin ceea ce a vrut să facă şi prin
valoarea ce o are pentru el şi pentru noi ceea ce a vrut să facă.
Eu, în primul rînd, tcred că aşa trebuie. In cei treizeci şî
trei de ani cît am stat alături de el nu-mi amintesc să

18
mă fi ruşinat de un singur lucru urît făcut de el. Era onest,
lipsit de viclenie, inocent, infinit de blînd cu alţii, infinit de
aspru cu el. Dacă se retrăgea în singurătate, era numai pentru
că munca pe care şi-o impunea era aspră şi ceasurile îi erau
numărate.
Cu ochii săi mari şi negri ca noaptea, plini de lacrimi, îmi
spunea : „Simt nevoia să fac ceea ce spunea Berg-son — să
mă aşez la un colţ de stradă şi, întinzînd mina spre trecători,
să cerşesc : Eie-vă milă, oameni buni, daţi-mi un sfert de oră,
o, daţi-mi o fărîmă de timp, doar atît cit să-mi termin opera,
apoi Charon n-are decît să vină."
Charon a venit — blestemat fie !*■— şi l-a luat pe Nikos
în floarea vieţii! Da, iubite cititorule, nu rîde ! Pentru că era la
vremea cînd trebuia să înflorească şi să rodească tot ce a
început el, omul pe care îl iubiţi atît şi care v-a iubit atît de
mult, al vostru Nikos Kazantzakis.
Geneva, 15 iunie 1961 ELENI NIKOS KAZANTZAKI
Introducerea
autorului

RAPORTUL MEU CĂTRE EL GRECO nu este o autobiografie

: viaţa mea personală poate avea oarecare 'valoare, extrem de
relativă, dar numai pentru mine, pentru nimeni altcineva.
Singura valoare pe care i-o recunosc este efortul de a urca pas
cu pas spre punctul cel măi înalt spre care puterea şi
încăpăţînarea m-au condus : piscul pe care, în mod arbitrar, l-
am numit Privirea Cretană.
Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu
închegat din picăturile sîngelui meu, care marchează drumul
meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om vrednic de a fi
numit fiul omului, îşi ia crucea pe umeri şi urcă propria lui
Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar pînă la prima
sau pînă la a doua treaptă, apoi cad,fără suflare la jumătatea
drumului, fără să ajungă în vîrful Golgotei, adică să-şi
îndeplinească datoria : să fie răstigniţi, să învie şi să-şi
mîntuiască sufletul. înfricoşaţi, se poartă ca nişte laşi, neştiind
că singura cale spre salvare e aceasta. Altă cale nu există.
Patru au fost treptele hotărîtoare ale urcuşiilui meu şi
fiecare poartă un nume sacru : Hristos, Buddha r Lenin,
Odysseu. Drumul însîngerat de la unul spre celălalt este ceea ce
vreau să arăt în acest jurnal de călătorie, acum, cînd soarele se
pregăteşte de asfinţit : călătoria unui om care urcă, cu sufletul
la gură, pe muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu
întreg e un strigăt şi opera mea ecoul acestui strigăt.
De-a lungul întregii mele vieţi un singur cuvînt m-a umplut
veşnic de nelinişte şi de chin, "cuvîntul Urcuş.

20
Acest urcuş aş vrea să-1 descriu aici — împletire de ficţiune şi
adevăr —, precum şi urmele pe care le-am lăsat în drumul meu.
Sînt nerăbdător să termin cît mai repede, înainte de a-mi pune
„coiful negru" şi de a mă întoarce în ţărînă, pentru.că aceste
urme însîngerate sînt singurele semne lăsate în trecerea mea pe
pămînt ; căci tot ce am scris, tot ce am făcut s-a scris şi s-a
înscris pe apă şi a dispărut.
îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în cele
patru vînturi ; stau ca un soldat în faţa generalului meu şi-mi
prezint Raportul lui El Gr^co ; pentru că şi el e plămădit,din
acelaşi pămînt cretan ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine
decît orice alt luptător care trăieşte sau a trăit.
N-a lăsat şi el, oare, aceleaşi urme însângerate pe pietre ?
Sufletul meu întreg este un strigăt
şi -opera mea ecoul acestui strigăt.
Exista trei feluri de
suflete, trei feluri de
rugi :
1 Doamne, sînt
im arc în miinile
tale, întinde-mă,
căci altfel voi
putrezi !
2 Nu mă întinde prea
tare, că mă voi rupe î
3 întinde-mă cit poţi
de tare,
şi dacă mă voi rupe,
cu-atît mai rău !
 Raport către El Greco

îmi strîng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul,

raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a si'îrşit, mă întorc
aidoma cîrtiţei în casa mea, pămîntul. Nu pentru că sînt ostenit
de lucru, nu sînt ostenit, clar soarele a apus.
Soarele a apus, dealurile abia se mai desluşesc ; în lanţul de
munţi clin mintea mea mai pîlpîie încă o luminiţă sus, pe viii,
dar noaptea cea sfîntă o va stinge, înălţîn-du-se din pământ,
coborînd din ceruri. Luminiţa asta a jurat să nu se dea bătută,
dar ea ştie prea bine că nu are nici o scăpare ; nu se lasă, dar se
va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu : cui aş putea să-i spun
rămas bu;r ? De la cine aş putea să-mi iau rămas bun ? De la
munţi, de la mare, de la iedera care îmi acoperă balconul ? De
la virtute, de la păcat ? De la apa răcoritoare ? Zadarnic,
zadarnic ! Toate acestea-vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile melc,
dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră, de
mai tîrziu, cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în sfîrşit, orgoliul
sălbatic al bătrâneţii care se stinge, dar refuză pînă în ceasul
morţii să se prefacă în cenuşă ? Cui aş putea să-i povestesc, de
cîte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brînci asprul
şi necruţătorul drum spre Divinitate, de cîte, ori m-am ridicat
plin de sînge şi am început să urc din nou ? Unde aş* putea să
găsesc un suflet neclintit ca al meu, plin de răni, dar nesupus,
ca să-mi asculte spovedania ?
Strîng în • căuşul palmei, cu linişte şi duioşie, un bulgăre de
ţărînă cretană. L-am purtw cu mine în toate peregrinările, iar în
momentele de mare nelinişte îl strîn-

25
 geam în căuşul palmei şi prindeam putere, o mare putere, ca
atunci cînd strîngi mîna unui prieten drag. Dar acum, cînd
soarele a apus şi ziua de muncă s-a sfîrşit, ce să mai fac cu
puterea ? Nu mai am nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre
de pămînt cretan şi-1 strîng cu nespusă bucurie, cu blîndeţe şi
recunoştinţă, de parcă aş strînge sînul femeii pe care o iubesc şi
ar trebui să-mi iau rămas bun de la ea. Am fost acest pămînt din
veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pămînt. O, pămînt
sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător
a trecut ca un fulger !
Cîtă luptă, cîtă nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute,
mîncătoare de oameni, ee forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti
sînt în bulgărele ăsta de ţărînă ! Frămîntat cu - sînge, cu sudoare
şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a început urcuşul. Spre ce ?
Urcă gîfîind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi caută,
bîjbîie, încearcă' să-i găsească chipul.
Şi cînd, în anii de pe urmă., simte, în deznădejdea lui, că
piscul întunecat nu are chip, începe un alt chin, plin de
îndrăzneală şi de groază, începe să şlefuiască piscul acela
neprelucrat, pentru a-i da un chip '-— propriul său chip !
Acum, cînd truda zilei s-a terminat, îmi strîng uneltele. Alţi
bulgări de ţărînă să vină şi să continue lupta. Noi, muritorii,
sîntem o armie nemuritoare, sîngele nostru e mărgean roşu şi
ridicăm deasupra abisului o insulă.
Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o
picătură de sînge, ca să-i dau trăinicie şi să nu piară — ca astfel
şi el să-mi ăea trăinicie şi să nu pier ; mi-am făcut datoria.
Rămas bun !
întind mîna să apuc zăvorul pămîntului, să deschid poarta şi
să plec, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o clipă.
Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg anevoie
dintre pietrele şi iarba pămmtului. Omul îşi poate spune că e
mulţumit şi împăcat, poate să spună că nu mai vrea nimic, că
şi-a făcut datoria şi e gata de ducă. Inima însă se împotriveşte,
se agaţă de pietre, de iarbă şi se roagă : „Mai stai o" clipă !"

26
 Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac, să spună Da, de
bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pămînt pedepsiţi ca
sclavii, bătuţi, vărsînd lacrimi, ci ca regii care se ridică de la
masă îndestulaţi, pentru că au mîncat şi au băut pe săturate. Şi
totuşi, inima bate încă în piept, se împotriveşte şi strigă : „Mai
stai o clipă !"
Mă opresc şi arunc o ultimă privire spre lumină, care nu se
lasă şi luptă, întocmai ca inima omenească. Norii au acoperit
cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pămîntuî c
înmiresmat. O voce dulce, ademenitoare, se aude din pămînt :
„Vino.., vino... vino". , Burniţa e tot mai deasă ; o pasăre de
noapte suspină ; plînsul ei, în aerul umed, se lasă uşor pe
pămînt din frunzişul întunecat. Pace, blîndeţe, nimeni în casă...
Afară, pajiştile însetate sorb primele ploi de toamnă cu
recunoştinţă şi o mută mulţumire ; pămîntuî, asemenea unui
prunc, se ridică spre cer să sugă.
Am închis ochii şi am adormit, ţinînd ca întotdeauna
bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei. Am adormit şi am
avut un vis. Părea că se făcea ziuă, luceafărul de dimineaţă
spînzura deasupra- mea şi eu, crezînd că era gata să-mi cadă în
cap, tremuram şi fugeam singur printre munţii sterpi şi
dezolanţi. Departe, la răsărit, ieşise soarele ; nu era soarele, era
o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi. Aerul a început să
fiarbă. Din cînd în cînd, o potîrniche cenuşie sălta de pe o
piatră pe alta, dădea din aripi, scotea ţipete, rîdea în hohote şi
îşi bătea joc de mine. Cum m-a văzut, un corb şi-a luat zborul
de pe coasta muntelui. Fără îndoială, îmi aşteptase apariţia şi
acum ţopăia în urma mea şi mă îngîna. M-am aplecat mînios ^i
am luat o piatră* să dau după el. Dar corbul şi-a schimbat
înfăţişarea : se prefăcuse într-un bătrînel care îmi zîmbea.
Cuprins de groază, am început .să fug. Munţii se învîrteau
cu mine cu tot în cercuri tot mai strînse. M-a cuprins ameţeala.
Munţii săltau în jurul meu şi,' deodată, am simţit că nu erau
munţi, ei un creier fosil, antediluvian şi că sus, deasupra mea,
la dreapta, pe o stîncă, se afla o cruce imensă pe care era
încolăcit un şarpe de bronz, monstruos, răstignit.

27
 Un fulger mi-a trecut prin minte, luminînd muntele din jur.
Am văzut şi am înţeles : intrasem în rîpa întortocheată,
îngrozitoare, în care iudeii conduşi de Iehova pătrunseseră, cu
mii de ani în urmă, în fuga lor din bogata şi prospera ţară a
faraonilor...
M-a cuprins teama şi în acelaşi timp o mare bucurie. M-am
sprijinit de stîncă, să-mi mai treacă ameţeala, şi am închis
ochii. Totul în jurul meu a pierit pe dată, iar înaintea mea se
întindea ţărmul grecesc : marea vînătă, stîncile roşii şi, între
stînei, se zărea intrarea într-o peşteră întunecoasă ca smoala.
Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mînă. Am înţeles
porunca t* am intrat' în peşteră.
Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa.
Stalactite albastre atîrnau umede deasupra capului meu ; pietre
mari ieşeau din pămînt, fulgerînd şi hohotind în lumina
orbitoare a torţei. Această peşteră fusese leagănul unui rîu care
şi-a schimbat cursul de-a- lungul veacurilor şi a lăsat-o goală.
Şarpele de bronz, iritat, şuiera cu mînie. Am deschis ochii,
am văzut iar munţii, văile, stîncile. Ameţeala mi-a trecut, totul
a revenit la normal şi s-a luminat ; am înţeles : Iehova săpase
tunelul prin lanţul de munţi în flăcări clin jurul meu. Intrasem
în albia înfricoşătoare a divinităţii şi mergeam — odată intrat în
ea — pe urmele sale.
— Asta e calea, am strigat prin vis, asta e calea omului,
singura cale care există !
Cînd vorbele astea îndrăzneţe mi-au scăpat de pe buze, un
vîr'tej de vînt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-au ridicat şi
deodată m-am trezit pe piscul Sinaî. Aerul mirosea a pucioasă şi
buzele îmi tremurau ca pişcate ele seîntei nevăzute, fără număr.
Am deschis pleoapele : nici-~ cînd ochii mei, fiinţa mea
lăuntrică n-au avut parte de o vedere atît de crud inumană şi în
atît de perfectă armonie cu inima mea, fără apă, fără verdeaţă,
fără o fiinţă omenească. Fără speranţă. Acolo, sufletul unui om
mtndru sau disperat se poate cufunda în beatitudine.
Mă uitam la stînca pe care stăteam. Se vedeau două urme
scobite în granit, trebuie să fi fost urmele paşilor profetului cu
coarne, aşteptînd să apară leul înfometat.

28
 Nu-i poruncise el profetului să aştepte acolo, pe muntele
Sina'i ? Şi el aşa a făcut.
Şi eu aşteptam. Aplecat peste prăpastie, ascultam încordat.
Deodată am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva
se apropia, muntele se scutura ; nările au început să-mi
freamăte. în văzduh se simţea duhoarea ■ţapului din fruntea
turmei. „Vine, vine !" şopteam, strîn-gîndu-mi centura. Mă
pregăteam de luptă.
O, cit am dorit clipa asta în care să' înfrunt bestia nesătulă a
junglei cereşti. Să ne înfruntăm, fără ca pămîn-tenii neruşinaţi
să intervină şi să mă îndepărteze ! Aş- fi vrut să înfrunt
Invizibilul, Insaţiabilul, pe Tatăl naiv care îşi devoră copiii şi
ale cărui buze, barbă şi unghii şiroiau de sînge.
Aş fi vrut să-i vorbesc deschis, să-i vorbesc despre
suferinţele omului, ale păsării, ale pomului, ale pietrei. E
dreaptă dorinţa noastră de a nu muri. în mîini ţineam o petiţie
semnată de toţi : pomi, păsări, i animale şi oameni : „Părinte,
nu vrem să mai fim devoraţi de tine". Aş vrea să-i dau această
petiţie, aş vrea să nu-mi fie frică.
îi vorbeam, îl imploram, îmi încingeam mijlocul şi
tremuram.
în vreme ce aşteptam, părea că pietrele săreau de la locul
lor şi se auzea o răsuflare puternică.
— Iată-1, am şoptit eu, a venit !
M-am întors înfiorat, dar nu era Iehova, nici vorbă să fie el,
erai tu, străbune, veniseşi de pe pămîntul iubit ai Cretei şi
stăteai în faţa mea, un senior neînduplecat, cu bărbuţa ta de ţap,
albă ca neaua, cu buzele strînse, cu privirea extatică, plină de
flăcări şi de aripi ; rădăcini de cimbrişor îţi atîrnau în păr.
Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar
un nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, sufletul omului e şi el un
nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, că Dumnezeu suflă peste ele
ca să dispară şi am înţeles că nu există scăpare.
Am înălţat ochii, m-am uitat la tine. Am fost gata să te
întreb, străbune, dacă e adevărat că nu există rîîci o salvare.
Dar cuvintele mi s-au oprit în gît. Voiam să vin lingă tine, dar
genunchii nu mă susţineau.

29
 în clipa aceea ai întins mîna de parcă voiai să mă salvezi de
la înec.
Ţi-am apucat-o cu lăcomie ; era mînjită de toate culorile,
părea că încă pictai ; mîna îţi ardea. Cînd am atins-o, am prins
putere şi am putut să vorbesc ;
— Porunceşte-mi, străbun iubit !
Zîmbind, mi-ai pus mîna pe creştet. Nu era o mînă, era un
foc în mii de culori. Focul m-a pătruns pînă în adîncul
sufletului. -
— Mergi pînă unde poţi, fiul meu.
Vocea îţi era gravă şi nedesluşită, parcă ieşea din gîtlejul
obscur al pămîntului.
A ajuns pînă în străfundurile minţii, dar inima îmi rămînea
neclintită.
— Străbune, am cerut, de data asta mai tare, dă-mi
o poruncă mai greu de împlinit, o poruncă mai pe măsura
unui cretan.
Abia«am sfîrşit şi, pe dată, o flacără şuierătoare a spintecat
văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de cimbrişor în păr,
a dispărut din ochii mei şi a lăsat un strigăt pe yîrful Muntelui
Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, care a făcut să vibreze aerul :
— Mergi pînă acolo unde nu mai poţi !
Am tresărit şi m-am trezit înspăimîntat; se făcuse ziuă. M-
am ridicat, m-am îndreptat spre uşa cu canaturi de sticlă şi am
ieşit în balconul cu spalierul încărcat cu viţă frunzele în pomi
erau grele de lacrimi. de vie. Ploaia se oprise, pietrele
străluceau şi zîmbeau, poruncă âtît de bărbătească — în afară
de tine, stvâbuntil meu nepotolit! Nu eşti tu, oare,
generalul'disperat şi
Era glasul tău. Nimeni pe lume n-ar fi putut rosti o
— Mergi pînă acolo unde nu mai poţi !
inflexibil al neamului nostru de luptători ? Nu sintem noi răniţii
şi flămîhzii, neghiobii şi încăpăţînaţii care lasă belşugul şi
certitudinea în urmă ea să ia cu asalt hotarele, urmîndu-te pe
tine ?
Divinitatea e cea mai strălucitoare faţă a disperării ; eea mai
strălucitoare faţă a speranţei. Tu m-ai împins dincolo de
speraaţâ şi disperare, părinte, dincolo de hotarele statornicite de
veacuri. încotro ? Mă uit în jurul meu, mă uit înlăuntrul meu :
virtutea a înnebunit, geometria şi

30
materia au înnebunit. Spiritul dătător de legi trebuie .să vină iar
şi să stabilească o nouă ordine, noi legi. Lumea trebuie să
devină mai armonioasă.
Iată ce vrei, dată încotro mă împingi, iată încotro m-ai
îndreptat întotdeauna ! Ţi-am ascultat porunca zi şi noapte. Am
luptat din răsputeri să ating ceea ce era de neatins, porunca ta
am luat-o drept datorie, dacă am reuşit sau mi, tu poţi să-mi
spui. Stau drept în faţa ta şi aştept.
Generale, bătălia s-a sfîrşit şi eu îţi raportez. Iată cum şi
iată unde am luptat : am fost rănit, înfricoşat, dar n-am
dezertat. Dinţii îmi clănţăneau în gură de frică, dar mi-am legat
strîns fruntea cu năframa roşie, ca să-mi ascund "sângele, şi am
pornit la asalt.
înaintea ta îmi smulg nepreţuitele pene de cioară funebră
ale sufletului meu. una cîte una, pînă cînd nu va mai rămîne
decît un bulgăre mic de pâmînt, plămădit din sînge, din sudoare
şi din lacrimi.
îţi voi povesti lupta mea ca să mă simt eliberat. Voi vărsa
virtutea, ruşinea,- adevărul, ca să mă golesc. Sufletul meu
seamănă cu pînza ta Toledo în furtimă, învăluit în fulgere şi
nori negri, apăsători, luptînd cu disperare, o luptă inflexibilă cu
lumina şi cu întunericul deopotrivă.. O să te uiţi la sufletul meu,
o să-1 cîntăreşti pe sub sprîn-cenele tale ca nişte lănci şi îl vei
judeca. îţi aminteşti proverbul cretan care sună aşa ; ,,întoarce-
te acolo unde ai pierdut, pleacă de-acolo unde ai reuşit" ? Dacă
n-o sa reuşesc, o să mă întorc la asalt, chiar dacă aş mai avea o
singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o să trag zăvorul pămîntului
să mă aşez alături de tine.
Ascultă, aşadar, raportul meu, generale, şi judecă,
^ Ascultă-mi povestea vieţii, străbune, şi, dacă am lupta*
alături de tine, dacă am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui
să-mi ştie suferinţele, dacă niciodată n-am întors spatele
inamicului:
Dă-mi binecuvântarea ta !
Strămoşii

Privesc înăuntrul meu şi mă cuprind fiorii. Strămoşii mei

dinspre tată : pe apă, piraţi însetaţi de sînge ; pe uscat, căpitani,
luptători fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Cei dinspre
mamă : ţărani posomoriţi şi blajini eare, aplecaţi deasupra
pămîntului cît era ziua de lungă, semănau, aşteptau cu
încredere ploaia şi căldura, adunau recolta, iar seara se aşezau
cu braţele încrucişate pe banca de piatră din faţa casei,
punîndu-şi toată nădejdea în Dumnezeu.
Foc şi pămînt. Cum să pun în armonie pe cei doi strămoşi
care se războiesc în mine ?
Am simţit că datoria mea, unica mea datorie, era să împac
ceea ce era de neîmpăcat, să extrag din măruntaiele mele
întunericul apăsător, ereditar, şi jsă-1 prefac, atît cît voi putea,
în lumină. Nu e oare aceasta calea cea dreaptă ? Nu avem şi noi
datoria să facem la fel ? Viaţa noastră e o scurtă fulgerare, dar e
destul şi atît.
Fără să ştie, întreg universul urmează această cale. Iată de
ce pomii înfloresc .şi dau roade, de ce animalele se înmulţesc,
de ce maimuţa îşi poate depăşi destinul şi se ridică dreaptă în
două picioare. Acum, pentru prima oară de la facerea lumii, îi e
îngăduit omului să intre in atelierul Creatorului şi să lucreze
alături de el. Cu cît trupul se preface în iubire, în curaj şi în
libertate, cu atît mai mult omul se poate numi stăpînul său.
Este o datorie nestinsă, apăsătoare. Toată viaţa mea am
luptat şi mai lupt încă, dar întunericul şi-a lăsat drojdia în inima
mea şi lupta reîncepe fără încetare. Bătrînii strămoşi dinspre
tată, adînc înrădăcinaţi în mine, şovăie să mi se arate, şi mi-e
tare greu să le deosebesc chipurile în

32
întunericul de nepătruns. Pe măsură ce înaintez, străbătând
straturile succesive ale sufletului meu — individ, neam, speţă
umană —, în căutarea celui dintîi străbun înfricoşător din mine,
mă simt tot mai copleşit de o teamă sacră. La prima vedere pare
chipul fratelui sau ai tatălui meu, apoi, coborînd spre ""rădăcini,
în adîncul fiinţei mele, dau de un strămoş păros, cu fălcile
atîraînd, fiămînd şi însetat, urlînd cu ochii roşii. Strămoşul
acesta e taurul, bestia nedesăvîrşită, ce mi-a fost dată ca s-o
prefac în om, dacă voi fi în stare. în timpul mie hărăzit. Ce
urcuş înfricoşător de la maimuţă la om, de la om la Divinitate !
într-o noapte rătăceam cu un prieten pe un munte înalt
acoperit de zăpadă ; ne-am rătăcit şi ne-a prins întunericul
acolo. Nici un nor pe cer. Luna plină spînzura mută deasupra
noastră, zăpada strălucea albăstruie de pe vîrful muntelui unde
ne aflam, pîna în cîmpia de la poale. Tăcerea era de gheaţă,
neliniştitoare, de nesuportat. Aşa trebuie să fi fost nopţile cu
lună de mii de ani, ca noi trebuie să fi simţit şi Dumnezeu
această tăcere de-a luat o bucată de humă şi-a modelat-o.
Mergeam cu cîţiva paşi înaintea prietenului meu ; cuprins
de o stranie ameţeală, mă împleticeam ca un om beat, mi se
părea că umblu pe lună sau .pe un pămînt străvechi, nepopulat,
deşi profund familiar, dinaintea apariţiei omului. Deodată, la o
cotitură, am zărit cîteva lumini pvlpîind stins în depărtare, în
fundul văii ; era probabil un sătuc în care oamenii nu se
culcaseră încă. In clipa aceea mi s-a întîmplat un lucru uimitor.
Şi acum mă îofior cînd îmi amintesc. M-am oprit şi, cu pumnii
strînşi, ameninţam spre sat strigînd înnebunit :
— ,Yă distrug pe toţi !
O voce răguşită, care nu era a mea ! Cum am auzit glasul
aceia, tot trupul a început să-mi tremure. Prietenul meu a
alergat spre mine şi m-a prins de braţ.
— Ce te-a apucat, m-a întrebat, pe cine vrei să omori ?
Mi s-au tăiat picioarele şi deodată am simţit o obo-
ţără margini, dar, văzîndu-1 alături, mi-am revenit.
— Nu eram eu. nu eram eu ! am şoptit, era altcineva.
Era altcineva. Cine? Niciodată sufletul meu nu s-a
lis atît de adînc, atît de revelator. Din noaptea aceea

- Raport către Eî Greco 9

sînt sigur de un lucru pe care îl presimţeam numai : în noi se
află straturi suprapuse de beznă, de voci răguşite, de fiare
păroase, flămânde. Nimic nu moare, deci ? Nimic pe lume nu
moare ? Foamea primordială, setea, durerea, toate nopţile cu
lună de dinaintea apariţiei omului vor continua să existe, să
sufere împreună cu noi de foame şi de sete; sa se chinuie.
alături de noi, cit vom trăi. M-a cuprins groaza, auzind urletul
de fiară, povara teribilă pe care o purtam în fiinţa mea. Nu voi
putea fi niciodată izbăvit ? Niciodată fiinţa mea lăuntrică nu se
va purifica ? Din cînd în cînd, rar de tot, o voce blîndă răsună
în adîneuî sufletului meu :
— Nu te teme. Voi face legi şi voi restabili ordinea,
eu sînt Creatorul, ai încredere.
Dar tot atunci un urlet se ridică din măruntaiele mele şi
vocea blîndă e nevoită să tacă :
— Nu te mai lăuda. îţi voi desfiinţa legile, voi distruge
ordinea şi te voi nimici ; eu sînt Haosul !
Se zice că, uneori, soarele se opreşte din drumul său ca să
asculte cântecul unei tinere fete. De-ar fi adevărat ! Dacă
necesitatea, fascinată de cînteeul unui suflet de. om de pe pă-
mînţ. ar putea să-şi schimbe cursul ! Dacă am. putea, prin plînş,
prin rîs, prin cin tec, să creăm o altă lege care să facă ordine în
haos ! De-ar putea glasul blînd, lăuntric, să acopere urletul
acela !
Cînd sînt bine dispus ori mînios, cînd mă apropii de femeia
pe care o iubesc, cînd nedreptatea mă sugrumă şi îmi ridic
braţul rebel-împotriva Domnului, a diavolului, ori a trimişilor
lor pe pămînt, aud cum monştrii din mine urlă si izbesc portiţa
lăuntrică mai să o spargă, să iasă din nou în lumină şi să apuce
armele ! Sînt cel din urmă şi cel mai iubit vlăstar şi nu le-a mai
rămas altă speranţă, nici alt refugiu decît în mine ! Dacă le-a
mai rămas vreo răzbunare, vreo bucurie ori vreo suferinţă,
numai prin mine o pot împlini. Dacă voi muri, vor pieri odată
cu mine. O armată de monştri păroşi vor coborî împreună cu
mine în mormînt. Poate de aceea mă chinuie şi smt atît de
grăbiţi, de aceea tinereţea mea a fost atît de nerăbdătoare, de
nesupusă şi de chinuită.
Ei au ucis şi au fost ucişi fără să le pese de viaţa lor ori de a
altora. Iubeau şi dispreţuîau viaţa şi moartea eu

34
 aceeaşi extravagantă aroganţă. Mîncau ca uriaşii, sorbeau
băutura ca sparţii şi nu se- încurcau cu femeile cînd trebuiau să
plece la război. Cu pieptul gol, vara, şi acoperiţi cu piei de
animale, iarna ; vara şi iarna duhneau ca fiarele în călduri.
Pe străbunicul dinspre tată îl simt încă viu în sângele meu şi
cred că dintre toţi el clocoteşte cel mai puternic în vinele mele.
Purta părul ras la frunte şi o coadă lungă la ceafă. Se legase cu
piraţii algerieni şi străbătuse mările în lung şi-n lat. îşi făcuseră
adăpost în insulele pustii ale Grambousei, în capătul de apus al
Cretei ; de unde, desfăşu-rîndu-şi pânzele negre, atacau
corăbiile care~ treceau. Unele navigau spre Mecca, ticsite cu
pelerini musulmani, altele spre'Sfîntul mormânt, ticsite cu
creştini, dornici să se facă hagii. Cu strigăte de luptă, piraţii îşi
aruncau ancorele cu ghe'are de pisică, sărind pe punte cu
satirele în mîini, fără să se teamă nici de Hristos nici de
Mahommed. îi căsăpeau pe bătrîni, îi luau pctineri în robie, se
năpusteau asupra femeilor şi se ascundeau iar -în-Grambousa,'
cu mustăţile îmbibate de sînge, mirosind a femeie. Se spune că
odată au prădat o corabie încărcată cu mirodenii, care venea
dinspre Orient.' Bătrânii. îşi aminteau că auziseră povestindu-se
că într-o bună zi toată insula Creta mirosea a scorţişoară şi a
nucşoară pentru că străbunul meu, cel care purta părul împletit
pe spate, prădase un vas cu mirodenii şi, neavînd ce face cu ele,
le trimisese în dar tuturor cumetrilor pe care-i avea în satele din
insulă.
M-am simţit profund mişcat cînd, în urmă cu cîţiva ani, un
bătrîn din Creta, care avea mai bine de o. sută de ani, mi-a
povestit această întîmplare ; pentru că, fără să ştiu de ce, în
toate călătoriile purtam cu mine o cutiuţă cu scorţişoară şi
cîteva boabe de nucşoară pe care-mi .plăcea să le ţin pe masa de
lucru.
De eîte ori ascultam o voce ascunsă înlâuntrul meu şi
urmam glasul sângelui, nu al minţii care avea respiraţia scurtă
şi se oprea repede, ajungeam, cu o mistică certitudine, la
strămoşii mei cei mai îndepărtaţi. Mai tîrziu, cu ajutorul
timpului, această misterioasă certitudine a devenit mai
puternică datorită semnelor palpabile de fiecare zi. La început,
mă gândeam cu totul incidental 'te

3C
aceste semne şi nu le dădeam atenţie. Am reuşit, in cele din
urmă, îmbinînd glasul jumii exterioare cu glasul mea lăuntric,
să pătrund în întunericul primordial, subconştient să deschid o
portiţă şi să mă uit.
Din clipa în care am înţeles, sufletul meu a prins
consistenţă, nu mai curgea ca apa, în continuă schimbare ;
conturîndu-se în jurul unui miez luminos, vedeam chipul
pămîntului meu. în loc s-o pornesc pe căi veşnic ocolite,
abătîndu-mă cînd spre dreapta, cînd spre stingă, ca să descopăr
din ce fiară mă trag, mergeam pe. o cale siguri pentru că îmi
cunoşteam adevăratul chip, şi unica mea datorie era să-1
modelez cu toată răbdarea, cu toată dragostea şi priceperea de
care eram în stare. Să-1 modelez ? Ce înseamnă asta ?
înseamnă să-1 prefac în flacără şi, dacă voi avea timp, înainte
de a sosi ceasul morţii, să prefac această flacără în lumină şi
astfel moartea să nu mai aibă ce lua. Pentru că cea mai mare
ambiţie a mea era să nu las morţii decît o mină de oase.
Ca să ajung la această certitudine m-a ajutat, înainte de
toate, pămîntul pe care strămoşii mei dinspre tată s-au născut şi
au trăit. Neamul tatălui meu se trage dintr-un sat numit Barbari,
la două ore de Megaîo Kastro l Cînd împăratul bizantin
Nikiforos Fokas a luat înapoi Creta de la arabi, în secolul X, i-a
adunat pe arabii care au. supravieţuit măcelului în cîteva sate
care au căpătat numele de Barbari. într-unu] din satele astea îşi
au rădăcinile ' strămoşii mei din partea tatii. Taţi au' trăsături
caracteristice arabijer : sînt mîndrî, încăpăţînaţi, cu bazele
strînse, sobri, nesociabili. îşi adună în ei ani de zile mînia sau
iubirea, fără să sufle o vorbă, şi, deodată, ca posedaţi de un
demon, izbucnesc frenetic. Suprema binefacere pentru ei nu e
viaţa, ci patima. Nu sînt nici buni, nici binevoitori, prezenţa lor
e nesuferit de apăsătoare ; cer mult de la sine, nu de la ceilalţi,
Poartă în ei un demon ca sugrumă, îi înăbuşă, Se făceau piraţi,
se îmbătau, îşi străpungeau braţul cu cuţitul ca să le curgă
sîngele .-; - i se simtă uşuraţi. De altminteri, şi-ar fi ucis şi
femeia pe care o iubeau ca să nu eadă în robia eî. La fel ca
mine,
1
Oraşul Heraklion în care s-a născut Kazantzakis, şi c. i se mai
spunea şl Megaîo Kastro, din cauza ziduri lor (kastro care îl
împrejmuiau.

33
urmaşul lor lipsit de vlagă, se trudeau să transform* povara
întunericului în spirit. Ce înseamnă, oare, sâ-i prefac pe barbarii mei
strămoşi în spirit ? înseamnă sâ-i duc pînă ia sacrificiul suprem şi sâ-
i fac să piară.
Şi alte glasuri au marcat tainic drumul spre străbunii mei : inima
îmi tresare de bucurie la freamătul frunzelor de curmal, ai crede că
vrea să se întoarcă în patria sa, în satul plin'de praf al beduinilor,
unde podoaba cea mai de preţ. e.curmalul. Odată, cînd am intrat în
deşertul Arabici urcat pe o cămilă şi am văzut dunele de nisip fără
sfîrşit şi fără speranţă, întinzîndu-se galbene, roşietiee, vineţii pe
înserat, fără urmă de fiinţă omenească, m-a cuprins o beţie ciudată şi
inima mea ţipa ca un vultur întors la.cuibul părăsit, după ani de zile,
după mii de ani.
Şi iată o,altă întîmplare : stăteam într-o vreme singur de tot într-o
colibă izolată la marginea unui sat grec, „păstorind vîntul", cum spun
asceţii bizantini, cu alte cuvinte, scriind poezii. Coliba era ascunsă
între măslini şi pini, iar Marea Egee se zărea acolo, departe, albastră
şi nemărginită, printre ramurile lor. Nu trecea nimeni pe acolo, numai
Fioros, un păstor naiv şi soios, cu barbă blondă ; venea cu oile în
fiecare dimineaţă şi-mi aducea o sticlă cu lapte, opt ouă tari şi ceva-
pîine, apoi pleca. Se uita cum scriam aplecat deasupra hîrtiilor şi
dădea din cap : .
— Doamne fereşte şi apără ! Ce faci cu hîrtiile alea,
domnule ? N-ai ostenit ?
Spusele lui erau urmate de hohote de rîs. într-o zi a trecut pe la
mine în graba "mare, aşa de posomorit şi de mînios, că nu mi-a dat
nici bună-dimineaţa.
— Ce necazuri ai, Fioros ? l-am întrebat eu.
Şi-a arătat pumnul de uriaş :
—^ Ce naiba, domnule, dă-mi pace. N-am închis un ochi în
noaptea asta. N-ai auzit nimic, dumneata n-ai urechi ? N-ai auzit că
un păstor de prin apropiere, Iua-I-ar naiba, a uitat să potrivească
clopotele la gîtuî oîlor ? Cum să pot dormi ?... Mă duc !
— încotro, Fioros ?
r- Să le potrivesc clopotele, ca să am linişte."

87
 Şi cura spuneam, odată, la amiază, cînd m-am dus să iau
solniţa să pun sare pe ouă, ana vărsat un pic de sare pe podeaua
murdară. Mi -a stat inima în loc, fn-am aplecat grăbit, am
început să adun sarea, grăunte cu grăunte, şi abia după aceea
am realizat ce făceam şi m-am înfricoşat : de unde atîta
supărare pentru un pic de sare vărsată ? Ce valora ? Nimic,
Mai tîrziu, în timp, ara descoperit alte semne care mi-ar fi
ajutat să ajung la strămoşii mei, dacă le-aş fi urmat : focul şi
apa.
întotdeauna săream în sus cînd vădeam că focul arde inutil,
pentru că nu-mi plăcea să se irosească şi, cînd vedeam că apa
curge degeaba, fără să fie un ulcior de umplut, fără ca cineva să
bea apă sau să-şi ude straturile, mă repezeam s-o opresc.
Trăiam toate lucrurile astea ciudate, dar niciodată n-am făcut
o legătură între ele, n-am încercat să descopăr mistica lor
unitate. Mă durea inima să văd apa, focul şi sarea irosindu-se,
fremătam de bucurie cînd vedeam un curmal, cînd am păşit în
deşert nu-mi mai venea să plec — dar n-am făcut nici o legătură.
Trăirile astea au durat mulţi ani., în creuzetul întunecai
dinlăuntrul meu ^neliniştea lucra preocupată, in ■ taină, toate
lucrurile inexplicabile se uneau în chip secret în sufletul meu, şi,
stînd alături, au început să capete un singur înţeles, astfel că,
într-o zi, pe cînd hoinăream fără ţintă printr-un mare oraş, fără să
mă gîndesc, am descoperit sensul lor. Sarea, focul şi apa erau
cele trei avuţii de preţ ale deşertului ! Desigur, din acest motiv
un strămoş dinlăuntrul meu, un beduin, sărea şi alerga în ajutorul
lor eînci vedea că sarea, focul şi apa se iroseau.
O ploaie blîndă cădea în ziua aceea peste marele oraş ; îmi
amintesc că am zărit o fetiţă care se'adăpostise sub o poartă,
vînzînd bucheţele ele violete muiate de ploaie. Mă oprisem şi
mă uitam la ea, dar mintea liniştită, cuprinsă de fericire,
vagabonda departe, departe, prin deşert
Totul poate fi doar imaginaţie şi autosugestie, un dor
romantic după locuri îndepărtate şi fabuloase, iar toate
întîmplările pe care le-am enumerat pot să nu fie deloc ciudate,
pot să nu aibă înţelesul pe care eu l-am descoperit în ele. Da, se
poate, Totuşi, influenţa acestei erori siste-

38
matice, cultivate, a acestei amăgiri — dacă se poate numi
amăgire — care mă face să cred că un curent dublu de sînge,
cel grec din partea mamei şi cel arab dinspre tată, curge în
vinele mele, este -pozitiv şi roditor, dîndu-mi putere, bucurie şi
bogăţie lăuntrică. Lupta pentru sinteza celor două impulsuri
antagonice au dat scop şi unitate vieţii mele. Şi, într-o bună zi,
cînd presentimentul nedefinit din sufletul, meu a devenit
certitudine, lumea vizibilă a căpătat o anume ordine, viaţa mea
lăuntrică şi exterioară, descoperindu-şi dubla rădăcină
ancestrală, s-au împăcat una cu cealaltă. De aceea, după mulţi
ani, tîrziu, a fost cu putinţă ca duşmănia tainică pe care am
simţit-o faţă de tatăl meu să se prefacă, după moartea lui, în
iubire.
Tata

Tata vorbea puţin, nu rîdea, nu se certa niciodată. Doar

scrâşnea din dinţi şi încleşta pumnii şi dacă cumva avea în
palmă o migdală o strîngea pînă cînd o sfărîma. Într-o zi a
văzut un agă punînd şaua încărcată în spinarea unui creştin, de
parcă ar fi pus-o pe un măgar, şi atît de tare s-a înfuriat, că s-a
năpustit asupra turcului. Voia să strige, să-1 înjure, dar buzele
păreau că nu-1 ascultă, aşa că, nereuşind să scoată un sunet
omenesc, a început să necheze ca un cal.. Eram copil încă,
stăteam şi mă uitam la el tremurînd de frică. în altă zi, pe la
amiază, trecînd pe o străduţă îngustă în drum spre casă, fiind
ora prînzului, a auzit ţipete de femei şi zgomot de uşi trîntite : o
namilă de turc beat îşi scosese iataganul şi se luase după
creştini, în clipa cînd 1-a văzut pe tata, s-a năpustit asupra lui.
Era o căldură năprasnică şi tata, după o zi de muncă, n-avea
nici un chef de încăierare ; o clipă s-a gîndit s-o ia pe o străduţă
şi să dispară, căci nimeni nu-1 vedea, dar lucrul ăsta i s-a părut
ruşinos. Şi-a desfăcut şorţul, şi-a înfăşurat în el pumnul şi,
exact cînd namila de turc a ridicat iataganul deasupra
capului, ,i-a ars o lovitură în pîntece, doborîndu-I la pămînt. S-
a aplecat, a smuls iataganul din strînsoarea celuilalt şi a grăbit
paşii spre casă. Mama i-a dat o cămaşă curată să se schimbe,
căci era lac de sudoare. Eu, care aveam vreo trei ani,
stăteam.pe pat şi mă uitam' la el. Din pieptul păros îi. ieşeau
aburi. După ce s-a schimbat şi s-a. mai răcorit, a pus iataganul
pe pat, lingă mine. Apoi s-a întors spre femeie :
— Cînd fiu-tău o să crească şi-o să meargă îa şcoală, i-a
zis, dă-i-1 să-şi ascută creioanele cu el.

40
 Nu-mi .amintesc să-mi fi spus vreo vorbă duioasă. Poate numai
atunci cînd ne aflam la Naxos, pe vremea revoluţiei, şi mergeam la
şcoala părinţilor catolici. După ce-am 'trecut examenele, am primit
drept premiu cîteva cărţi mari în legături aurite. Pentru că nu le
puteam duce pe toate, o parte din ele au fost luate de tata. In drum
spre casă n-a scos o vorbă ; încerca să-şi ascundă bucuria care-1
stăpînea pentru că fiu-său nu-î făcuse de. rîs Şi numai după ce am
intrat în casă, a rostit cu un fel de blîndeţc, şi fără să mă privească :
— N-ai făcut Creta de ruşine.
Dar imediat s-a arătat mînios pe propria persoană
pentru că emoţia care pusese stăpînire pe el echivala cu
un fel de trădare. A rămas posac toată seara, ocolindu-mi
privirile. •
!
Prezenţa lui era apăsătoare, greu de suportat. Cînd rudele sau
vecinii vefîeau în vizită la noi şi rîdeau stînd la taifas, dacă uşa se
deschidea pe neaşteptate şi intra tata, discuţia şi rîsetele încetau şi o
umbră uriaşă se aşternea peste odaie. Dădea bineţe cu jumătate de
gură, se aşeza în locul lui obişnuit,' în colţul canapelei de la fereastra
dinspre curte, lăsa privirea în jos, desfăcea punga cu tutun şi-şi
răsucea o ţigară fără să scoată o vorbă.
Musafirii înghiţeau în sec, îşi aruncau priviri furişe, şi, după un
scurt răstimp, se ridicau şi păşeau ui vîrful picioarelor spre uşă.
Nu suporta popii. Cînd întîlnea un popă pe stradă, îşi făcea cruce
încereînd să alunge ghinionul şi dacă preotul înfricoşat îl saluta cu un
„Buna-ziua, căpitan Mihalis", el răspundea : „Mai bine afuriseşte-
mă !" Nu se ducea niciodată la slujbă, ea să nu dea ochii "cu popa. Şi
totuşi, în fiecare duminică la sfîrşitul liturghiei, după ce toţi plecau,
intra în biserică şi.aprindea o luminare la icoana făcătoare de minuni
a Sfîntului Minas. îl adula, situîndu-l mai presus decît pe Hristos ori
pe Fecioara, Măria, căcâ preasfîntul era căpitan în Megalo Kastro.
Avea totuşi o greutate pe inimă, nu-şi simţea niciodată sufletul
uşor. De ce oare ? Era sănătos, totul îi mergea din plin, nu se putea
plînge de nevastă ori de copii. Oamenii îl respectau. Unii, cei
mai amărîţi, se ridicau

41

..
şi se înclinau cînd trecea pe lîngă ei; îşi duceau palmele la piept
şi-i rosteau oiumele : căpitan Mihalis. De Paşte, după înviere,
mitropolitul 1-a poftit la palatul episcopal dimpreună cu mai-
marii oraşului, servindu-i cu cafea, cozonac şi ouă roşii. în ziua
de Sfîntul Minas, pe. 11 noiembrie, cînd oamenii treceau în
convoi prin faţa casei lui, căpitan Mihalis stătea în prag şi se
ruga.
Şi totuşi n-a scăpat niciodată de povara ce-i apăsa inima.
într-o zi, căpitan Eîias din Messarâ a cutezat să-1 întrebe :
—• De ce nu eşti niciodată cu zîmbetul pe buze, căpitan
Mihalis ?
— Dar ciorile de ce sînt negre, căpitan Elias ? a
replicat taică-meu, scuipînd chiştocul pe care-1 molfăia.
Altădată l-am auzit zicînd paracliserului :
— Pe taică-meu ar fi trebuit să-1 vezi, nu pe mine,
pe taică-meu, era un adevărat uriaş. Ce sînt eu pe lîngă
el ? Un molîu !
Deşi foarte bătrîn şi aproape orb, bunicu-meu a participat la
revoluţia de la 1878, ducîndu-se în munţi să lupte. Turcii însă l-
au împresurat, prinzîndu-1 cu arcanul şi căsăpindu-1 mai apoi
în curtea mănăstirii Savathiana. Călugării i-au luat ţeasta şi au
depus-o în altar. într-o zi m-am uitat pe o ferestruică şi am
văzut craniul lustruit, uns cu untdelemn din candela sfîntă,
crăpat adînc de lovituri de sabie.
— Cum era bunicul ? am întrebat-o pe mama.
— Ca taică-tău. Posomorit.
— Cu ce se ocupa ?
— Cu lupta.
— Dar cînd era pace ce făcea ?
— Fuma dintr-un ciubuc lung şi se uita spre munţi. Iar eu.
fiind pios în tinereţe, am mai întrebat-o :
— Se ducea la biserică ?
— Nu, dar la întîi a fiecărei luni îl aducea pe popă
acasă şi-i cerea să se roage pentru ca Creta să se ridice
iar împotriva asupritorilor ei. Fireşte, bunicu-tău suferea
mult cînd nu avea ce face. Odată, pe cînd îşi pregătea
armele de luptă, l-am întrebat dacă nu-i e frică de

42
moarte... nu mi-a răspuns şi nici măcar nu s-a uitat fa
ai
Cînd am mai crescut, am vrut s-o întreb pe mama dacă a
iubit totuşi cu adevărat vreo femeie. Mi-a fost ruşine n-am
îndrăznit. Cu siguranţă a iubit multe femei centru ca, atunci
cînd a fost ucis şi cei din familie i-au deschis cufărul, au
descoperit în el o pernuţă-plină su şuviţe negre şi castanii.
 m

Mama >

Mama era o femeie sl'întă. Cum a fost, oare, în stare să suporte

duhoarea şi răgetul "de leu lingă ea timp de Cincizeci de ani, fără să-i
plesnească inima? Avea răbdarea, puterea de a îndura şi blîndeţea
pămîntului însuşi. Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost ţărani —
aplecaţi deasupra ţarinei, lipiţi de ţarină, cu mîinile, cu picioarele şi
cu mintea pline de ţărână. Iubeau pămîntul şi în el îşi puneau toată
nădejdea ; neam de neam, se • făcuseră de-acum una cu eb- în
vremurile de secetă se uscau ele sete ca pămîntul $. cînd începeau
primele ploi ele toamnă, oasele lor trosneau şi se umflau aidoma
trestiilor. Şi cînd tăiau brazde adînci cu plugul în pînfecele
pămîntului, în piept şi în coapse simţeau iar noaptea în care se
culcaseră pentru prima oară cu nevestele lor.
De două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, bunicul pornea din sătul
lui îndepărtat şi venea în Megalo Kastro, să-şi vadă fata şi nepoţii.
Atent şi măsurat, venea şi bătea la uşa noastră întotdeauna la. ora cînd
ştia sigur că fiara de ginere-său nu se află acasă. Era un om minunat,
un băferîn puternic, cu părul alb, netăiat, cu ochii albaştri, veseli, şi cu
mîinile mari şi grele, pline de bătături care mă zgîriau cînd mă
mîngîîa. Purta întotdeauna bocanci negri, nădragi de sărbătoare vineţii
şi o năframă albă cu buline albastre. In braţe ţinea veşnic acelaşi dar
pentru noi : un purceluş de lapte rumenit în cuptor.şi învelit în frunze
de lămîi. Rîclea şi îl dezvelea, casa întreagă se umplea de miresme.
Devenise una cu purcelul fript şi cu frunzele de lămîi, încît de
atunci, cînd simt miros de purcel fript

"44
ori trec printr-o livadă de lămîi, bunicul îmi apare în minte,
vesel şi nemuritor, ţinînd în braţe purceluşul. Mă bucur că
nimeni pe lume nu-şi mai aminteşte acum de el, căci va trăi în
mine cît voi mai îi pe lume. Amîndoi' vom muri în aceeaşi
clipă. Bunicul e primul dintre toţi cei .duşi care -nu mă lasă să
mor, astfel ca şirul de răposaţi din mine să trăiască mai departe.
Pentru că mulţi dintre cei pe care i-am îndrăgit n-au fost
îngropaţi în mormînt, ci în inima mea, aşa că vor trăi atît cît voi
trăi şi eu.
Cînd îmi amintesc de el, inima îmi prinde curaj şl
simte că poate învinge moartea. N-am întîlnit niciodată
un om al cărui chip să reverse o strălucire atît de blîndă,
de liniştită, ca lumina unei candele. Cînd a intrat prima
oară în casă, am ţipat : cu pantalonii lui largi, cu b'rîul
roşu, cu faţa lui ca o lună plină, cu felul lui vioi de a fi,
îmi părea un duh al apelor, un spiriduş al pământului
care se ivise chiar atunci din' grădină, mirosind încă a
iarbă umedă. • #
îşi scotea punga de piele de sub cămaşă, îşi răsucea o ţigară,
îşi căuta amnarul şi iasca, îşi aprindea ţigara şi fuma uitîndu-se
mulţumit la fata lui, la nepoţi, prin casă. Din timp în timp,
deschidea gura şi povestea despre iapa care a fătat un mînz,
despre ploi şi despre grădină, despre iepurii • care se înmulţeau
şi făceau ravagii prin grădina de zarzavat. Eu mă cocoţam pe
genunchii lui, îl cuprindeam cu braţul pe după gît şi ascultam.
O lume neştiută se desfăşura înaintea mea. O lume alcătuită din
câmpii, ruperi de hori, iepuri, şi eu mă prefăceam într-un
iepuraş, mă furişam în curtea bunicului şi-i ronţăiam varza.
' Mama întreba de unul şi de -altul din sat — cum o duceau,
dacă mai trăiau — şi bunicul îi răspundea uneori că trăiau, că
aveau copii, că erau bine ; alteori îi spunea că au murit — altul
care s-a dus, Dumnezeu să-ţi dea zile ! Vorbea despre naştere
ca şi despre moarte, calm, cu acelaşi glas cu care vorbea despre
legume şi despre iepuri. „S-a dus şi el, fata mea, zicea bunicul,
l-am îngropat şi i-am pus în mînă o portocală pentru Charon şi
le-am trimis veşti neamurilor de pe lumea de dincolo. Totul a
fost făcut după datină, Domnul fie lăudat!"
Apoi pufăia din ţigară, scotea fumul pe nări şi zîmbea.
 Şi nevasta lui era printre cei duşi ; murise cu mulţi ani
înainte. De cîte ori venea la noi, bunicul o pomenea şi ochii i se
umpleau de lacrimi. O iubise mai mult decît îşi iubea lanul,
decît îşi iubea iapa, şi o respectase. Deşi sărac, a ţinut morţiş să
se însoare cu ea. „Sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic,
dacă ai o nevastă bună", zicea el. Pe atunci era un obicei
străvechi în satele din Creta, potrivit căruia nevasta trebuia să-1
aştepte cu apă caldă pe bărbat cînd se întorcea seara de la cîmp
şi să se aplece să-i spele picioarele. într-o seară, bunicul s-a
întors de la lucru frînt de oboseală. S-a aşezat în curte iar
nevastă-sa a venit cu un vas cu apă caldă, a îngenuncheat şi a
dat să-i spele picioarele. Bunicul a privit-o cu milă, i-a văzut
mîinile muncite de truda zilnică, i-a văzut părul care începuse
să încărunţească. „E bătrînă acum, săraca, şi-a zis el. Părul i-a
încărunţit în mîindle mele." I s-a făcut milă de ea, a dat cu
piciorul, a împine vasul şi 1-a răsturnat. „Stai, femeie, a zis el,
de azi înainte n-o să-mi mai speli picioarele. Doar nu eşti roaba
mea4 eşti nevasta şi stăpînamea."
îritr-o zi l-am auzit zicînd :
— Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, nu mi-a
greşit cu nimic. Doar o singură dată...
A oftat şi a tăcut. Apoi, după o clipă :
— în fiecare seară, cum era şi firesc, stătea în prag
şi aştepta să vin de la cîmp. îmi ieşea în cale şi-mi lua
uneltele de pe umăr şi aşa intram în curte împreună.
Dar într-o seară a uitat, nu mi-a ieşit în cale şi lucrul ăsta
mi-a rupt inima.
Şi-a făcut cruce :
«— Dumnezeu e mare, a şoptit el, îmi pun nădejdea în el, o
s-o ierte.
Ochii îi străluceau, s-a uitat la mama şi a zîmbit.. Altădată l-
am întrebat:
— Bunicule, nu ţi-e milă să tai purceluşii, nu ţi-e milă cînd
îi mîncăm ?
— Ba da, băiete, Dumnezeu ştie cît mi-e de milă, a răspuns
izbucnind în rîs, dar sînt tare buni, mititeii!
De cîte ori îmi vine în minte ţăranul ăsta bătrîn, cu obrajii
rumeni, încrederea mea în pămînt şi în lucrarea

46
omului asupra pămîntului sporeşte. E unul dintre stîlpii care au
susţinut lumea pe umeri şi n-au lăsat-o să se prăbuşească.
Numai tatălui meu "nu-i era dor de el. Nu-i plăcea cînd
intra în casă şi cînd stătea de vorbă cu mine, de parcă se temea
să nu-mi spurce sîngele. Cînd ne pregăteam de sărbători, la
Crăciun şi la Paşti, nu-1 ajuta să frigă purceluşul de lapte.
îngreţoşat de miros, se ridica cît putea mai repede de la masă şi
se punea pe fumat ca să alunge mirosul. Nu zicea niciodată
nimic. O singură dată s-a încruntat, după ce bunicul a plecat, şi
a mormăit cu dispreţ : „Pfui, ochi albaştri !"
Am -aflat mai tîrziu că tata dispreţuia ochii albaştri mai
mult decît orice pe lume. „Diavolul are ochii albaştri şi părul
roşu", zicea el.
Ce pace aveam cînd nu era tata acasă ! Ce repede şi ce
fericite treceau orele în grădiniţa din curtea împrejmuită cu
ziduri ! Viţa de vie deasupra fîntînii, sal-cîmul înalt şi
înmiresmat într-un colţ al curţii, vasele cu busuioc şi gălbenele,
şi jur împrejur iasomia... ! Marna şedea în faţa ferestrei,
croşeta. sau curăţa legume, o pieptăna pe surioara mea, o învăţa
să umble şi eu. aşezat pe un scăunel, mă uitam la ea, ascultam
ce zic oamenii eare treceau pe lîngă poarta închisă şi trăgeam
în piept mirosul de iasomie şi de pămînt reavăn, oasele capului
îmi trosneau şi se desfăceau ca să cuprindă lumea ce punea
stăpânire pe trupul meu.
Orele petrecute cu mama aveau ceva misterios. Aveam
obiceiul să stăm unul în faţa altuia — ea pe un scaun lîngă
fereastră, eu pe scăunelul meu — şi, în tăcerea aceea, îmi
simţeam pieptul cuprins de o mare mulţumire, de parcă aerul
dintre noi era de lapte şi eu sugeam ca un copilaş.
Deasupra capetelor noastre se înălţa salcîmul, şi cînd
înflorea curtea, se umplea de parfum. Cît de mult îmi plăceau
florile galbene cu mireasmă atît de dulce ! Mama le punea în
lăzi printre haine, printre cearşafuri, toată copilăria mea are
miros de salcîm.
Povesteam mult şi în linişte amîndoi : uneori mama îmi
vorbea despre tatăl ei şi despre satul în care se

47
născuse ; alteori îi povesteam eu vieţile sfinţilor, pe care le
citisem, înflorindu-le cu imaginaţia mea. Chinurile îndurate de
ei nu-mi păreau destule, mai adăugam altele de la mine pînă
cînd o făcea'm să plingă ; atunci, mi se făcea milă de ea, mă
aşezam pe genunchii ei, o mîngîiam pe cap alintînd-o :
— Au ajuns în rai, mamă, nu fi tristă, acum se plimbă
pe sub pomii înfloriţi, stau de vorbă cu îngerii şi au uitat
toate chinurile îndurate. în fiecare duminică îşi pun
haine cu totul şi cu totul de aur, scufii roşii cu ciucuri
şi se duc în vizită la Dumnezeu.
Mama îşi ştergea lacrimile şi se uita la mine, îmi zîmbea de
parcă ma întreba :
— E chiar adevărat ?
Şi canarul din colivie ne auzea, îşi întindea gîtlejul şi
ciripet' încîntat, plin de mulţumire, de parcă tocmai coborîse
din rai, lăsîndu-i o clipă < pe sfinţi, venind pe pămînt. ca să
bucure şi inimile oamenilor.
Mama. salcîmul şi canarul s-au unit inseparabil în mintea
mea, nemuritori. Cînd simt mireasmă de salcîm, cînd ascult
ciripit de canar, o^văd pe mama ridicîndu-se din mormînt —
din măruntaiele mele —- şi unindu-se cu mireasma şi cu
cîntecul canarului.
N-am văzut-o niciodată pe mama rîzînd ; doar zîmbea şi te
privea cu ochii ei negri, ădînci, plini de răbdare şi de bunătate.
Intra şi ieşea din casă ca un spirit bun, ghicea tot ce aveam
nevoie, fără zgomot şi fără efort, de parcă mîinile ei aveau o
putere magică, binefăcătoare, care domnea asupra treburilor
zilnice. O priveam şi mă gîndeam că poate o fi o Nereidă din
poveşti şi imaginaţia prindea să lucreze în capul meu de copil :
tata o văzuse o clipă, dansînd în lumina lunii, într-o noapte cînd
trecea rîul. El s-a năpustit, i-a furat vălul şi aşa a putut s-o
aducă acasă şi s-o ia de nevastă. Acum mama intra şi ieşea din
casă cît era ziua de lungă''căutîndu-şi vălul să şi-1 pună pe cap,
să se prefacă iar în Nereidă şi să dispară. Mă uitam la ea cum
intra şi ieşea, cum deschidea dulapurile, lăzile, cum descoperea
ulcioarele, cum se apleca să se uite pe sub paturi şi eu
tremuram de spaimă că va

48
 avea norocul să-şi găsească vălul vrăjit şi se va face nevăzută.
Spaima asta a durat mulţi ani, îndurerînd sufletul meu nevinovat,
rămînmd pînă azi în mine o teamă neînţeleasă. Mă uit cu nelinişte la
oameni, la ideile pe care le iubesc, pentru că ştiu că îşi caută vălul să
se facă nevăzuţi.
îmi amintesc numai b împrejurare în care ochii mamei au strălucit
cu o lumină ciudată, cînd a rîs şi s-a bucurat aşa cum trebuie s-o fi
făcut cînd încă nu era măritată, în ziua logodnei. Era întîi mai şi ne-am
dus şi noi la Phodhele, un sat cu ape şi cu livezi de.portocali, unde tata
trebuia să boteze un copil. O ploaie 'torenţială, violentă, s-a pornit
atunci. Cerul s-a prefăcut într-o mare revărsîndu-se asupra pămîntului
care se deschidea gîngurind.şi primind apele bărbăteşti adine, în
pieptul său. Oamenii de vază ai satului erau adunaţi împreună cu
nevestele şi fiicele lor în odaia cea mare. din casa finului nostru.
Ploaia şi fulgerele intrau prin ferestre, prin crăpăturile uşii, aerul
mirosea a portocale şi a pămînt... Bunătăţile soseau una după alta :
vinul, rachiul, mincărurile. A început să se îptunece, s-au aprins
lămpile, bărbaţii se veseleau, femeile îşi ridicaseră privirea, pe care de
obicei o ţineau plecată, şi chicoteau ca nişte păsărele. Afară,
Dumnezeu tuna şi fulgera, tunetele se înteţeau, uliţele înguste ale
satului se prefăcuseră în pîraie, pietrele se rostogoleau la vale, rîzînd
sălbatic, cerul se prefăcuse în torent, îmbrăţişînd, udînd şi fertili-zînd
pămîntul.
Tata s-a întors spre mama ; îl vedeam pentru prima oară privind-o
cu blîndeţe, era prima oară cînd i-am simţit dulceaţa glasului :
•— Cîntă, Marigo, i-a zis.
îi dădea voie să cînte, o făcuse de faţă cu ceilalţi bărbaţi. M-am
mîniat, deşi nu ştiam de ce ; m-am ridicat foarte agitat şi am vrut să
alerg la mama, de parcă voiam s-o apăr, dar tata mi-a atins umărul cu
degetul şi m-a făcut să mă aşez. Mama era de nerecunoscut, faţa îi
strălucea de • pat că ploaia şi fulgerele o învăiuiau. Şi-a dat capul pe
spate. îmi amintesc că părul ei negru ca pana corbului s-a

4S
desprins revărsîndu-i-se pe umeri, ajungîndu-i pînă la brîu. A
început să .cînte... Ce voce avea, profundă, dulce, uşor
răguşită, plină de patimă ! întorcîhdu-şi ochii pe jumătate
închişi spre tata, a cînta t o mantinadă1 pe care n-o voi uita
niciodată. N-am înţeles atunci de ce şi pentru cine cînta ; mai
tîrziu, eînd am crescut, am înţeles. Privindu-1 pe tata, cînta cu
o voce dulce plină de o patimă stăpîaită :
Mult mă mir de ce nu cresc jlori sub păţii tăi, Şi de
ce nu te prefaci în vultur cu pene de aur.
Mă uitam în altă parte, ferindu-mă să-i privesc atît pe tata cît
şi pe mama. M-'am dus la fereastră, mi-am lipit fruntea de geam
; mă uitam cum ploaia curgea şi devora ' pămîntul.
Potopul a ţinut toată ziua ; s-a lăsat noaptea, afară totul s-a
întunecat,, cerul s-a unit cu pămîntul şi amândouă s-au prefăcut
în noroi. S-au aprins alte lămpi, toţi s-au retras spre pereţi,
mesele şi scaunele au fost date deoparte, eliberînd mijlocul
încăperii; tineri şi vîrstnici laolaltă au început să danseze.
Aşezat în mijlocul odăii pe un scaun înalt, lăutarul a apucat
arcuşul ca pe o sabie şi, îngînînd pe sub mustaţă, a început să
cînte. Picioarele nu mai aveau astîmpăr, trupurile îşi desfăceau
aripile, bărbaţii şi femeile se priveau şi se ridicau în picioare,
Cea care a început dansul era o femeie palidă, slabă, de vreo
patruzeci de ani, cu buzele portocalii căci şi le frecase cu frunză
de nuc, cu părul negru ca tăciunele, uns cu ulei dcdafin,
strălucind, M-a cuprins teama cînd m-am uitat la ea pentru că
ochii îi erau încercuiţi de două inele vinete şi pupilele
întunecate îi străluceau din adincuri, nu, nu străluceau, ardeau.
O clipă am crezut ca se uita la'mine. M-am agăţat de fusta
mamei simţind că femeia aceea voia să mă prindă de mînă şi să
mă ducă cu ea...
— Aşa, Sourmelina, a strigat un bărbat voinic cu barbă de
ţap. A sărit în faţa ei, şi-a scos năframa neagră, i-a dat un colţ
femeii, a apucat şi el de celălalt colţ şi amîndoi, în extaz, cu
capetele ridicate, cu trupurile subţiri
1
Cîntec specific cretan, sub formă de cuplet (ital. mattinata,
cîntec de zori).

60
şi drepte ca două luminări, s-au avîntat în dans. Femeia •purta
saboţi şi tropăia pe podeaua de lemn, lovindu-şi cu putere
călcîiele, încît casa întreagă se zguduia. Basmaua i se desfăcuse
lăşînd să se vadă galbenii de aur ce-i împodobeau gîtul. Cu
nările lărgite adulmeca aerul, mirosurile bărbăteşti care o
învăluiau. Se lăsa pe genunchi, se învârtea, era gata să cadă
peste bărbatul din faţa ei, dar deodată cu o răsucire a şoldurilor
pierea din faţa lui. Dansatorul, destul de vîrstnie, necheza ca un
armăsar, o azvîrlea în sus, o prindea strîns, dar ea îi scăpa iar. Se
jucau, se urmăreau.unul pe altul, tunetele Şi ploaia nu se mai
auzeau, lumea dispăruse şi nimic nu mai era deasupra abisului
decît femeia care dansa, Sourmelina. Nemaiputînd să stea pe
scaun, lăutarul a sărit în picioare, arcuşul îi devenise sălbatic,
încerca să se supună şi "să urmeze paşii Sourmelinei, oftînd şi
gemînd ca o fiinţă omenească. Chipul bărbatului era sălbatic,
roşu de tot, fixînd femeia cu buzele tremurînd, şi aveam
impresia că era gata să se repeadă asupra ei şi s-o sfîşie în
bucăţi. Lăutarul trebuie să fi avut aceeaşi presimţire, pentru că
arcuşul lui s-a oprit brusc ; dansul s-a oprit şi el, cei doi
dansatori au rămas nemişcaţi, cu un picior în aer, cu sudoarea
curgîndu-le pe faţă. Bărbaţii s-au repezit la dansator, l-au tras
deoparte, l-au frecat cu rachiu, iar femeile au făcut roată în jurul
Sourmelinei ca să n-o mai vadă bărbaţii. M-am strecurat printre
ele., eram încă "mic, aşa că nu mă puteau opri. I-au descheiat
pieptarul, au stropit-o cu apă de flori de portocal pe gît, la
subsuori, pe tîmple ; ea stătea cu ochii închişi şi zîmbea.
De atunci, dansul, Sourmelina şi frica — dansul, femeia şi
moartea — s-au unit şi au devenit una în sufletul meu.
Patruzeci de ani mai târziu, sus pe o terasă la hotelul „Orient"
din Tbilisi, o indiancă s-a ridicat să danseze. Stelele străluceau
deasupra ei. Terasa era neluminată, vreo doisprezece bărbaţi
stăteau roată în jurul ei şi nu se vedea decît lumina roşietică,
slabă, a ţigărilor aprinse. împodobită cu brăţări, cercei şi lanţuri
de aur lâ glezne, femeia dansa încet, cu o teamă misterioasă, de
parcă plutea pe marginea prăpastiei, ori alături de Dumnezeu, şi
se juca cu el. Se apropia, se retrăgea, îl provoca, tremurînd

' 51
din cap pînă în picioare de frică să nu cadă. La un moment dat,
trupul îi rămînea nemişcat în timp ce braţele se uneau şi se
desfăceau ca doi şerpi care se cuplau erotic în aer. Luminiţele
roşii s-au stins, n-a mai rămas nimic în larga noapte decît
dansatoarea şi stelele de deasupra ei. Nemişcate, dansau şi ele.
Toţi ne ţineam respiraţia. Deodată m-a cuprins frica : nu femeia
dansa pe marginea prăpastie!, nu, era chiar sufletul nostru care
dansa jocul dragostei şi al morţii.

4
 Fiul

---------__—.----------------,-------------------------------------------------------------- ' --------------------WC----------------------------------------------------------"

Ceea ce a rămas în mintea mea de copil s-a imprimat cu atîta

intensitate, a fost primit cu atîta lăcomie încît, chiar şi acum, Ia
bătnneţe, nu mă mai satur să-mi aduc .-.minte de toate şi sâ le
retrăiesc. Cu o precizie uilfiitoare îmi amintesc cea dintîi
întîlnire cu marea, cu focul, cu femeia şi cu miresmele lumii.
Cea dintîi amintire din viaţa.mea e următoarea.: nu umblam
încă în picioare şi m-am tîrît de-a buşilea pînă în prag ;
înfricoşat şi nesăţios, am scos capul piăpind în aerul de-afară.
înainte priveam de la fereastră, clar nu văzusem nimic; în clipa
aceea nu priveam, ci vedeam lumea reală pentru întîia oară. Ce
privelişte uimitoan '. Grădina mi se părea nesfîrşită ; mii de
albine bîzîiau, un parfum îmbătător, un soare cald, dens ca
mierea ; văzduhul fulgera de parcă era înarmat cu săbii şi
printre ele gîze colorate, cu aripi nemişcate ca nişte îngeri,
zburau drept spre mine. Am ţipat.de frică, am început să plîng
şi lumea a pierit pe dată.
îmi amintesc că într-o zi un om cu barbă aspră m-a luat în
braţe şi m-a coborît în port. Cînd ne-am apropia:, am auzit o
fiară sălbatică, o fiară care mugea şi şuiera de parcă era rănită
sau ameninţată de un pericol. înfricoşat, m-arn zbătut în braţele
lui şi am ţipat ca o pasăre ; voiam să plecăm de acolo. Deodată,
un miros amărui de roşcove. de smoală şi de lămîi putrede.
Măruntaiele mele s-au deschis să primească miresmele. Săltăm
în braţele păi care mă ţineau strîns, şi, după o cotitură a străzii,
ce fiară. ce prospeţime, ce privelişte infinită — marea întreagă,
albastru închis, agitată, numai vuiet şi miresme s-a revăr-
sat în mine, înspumată. Tîmplele plăpînde îmi erau pline de
rîsete, de sare şi de teamă.
îmi amintesc de o femeie, de vecina noastră, Anika. nu de
mult măritată ; tînără mamă, durdulie şi atrăgătoare, cu părul
lung, blond, cu ochii mari. într-o seară mă jucam în curte, cred
că aveam vreo trei ani, grădina mirosea a vară. Femeia s-a
aplecat, m-a luat în poală şi m-a strîns la piept. Eu, cu ochii
închişi, m-am lipit de pieptul ei dezgolit şi i-am simţit mirosul
trupului : căldura, mireasma intensă, acrişoară, de lapte şi de
sudoare. Trupul ei tînăr, de femeie măritată, parcă aburea.
Inspiram mirosul într-o beţie, lipit de pieptul ei. Deodată m-a
cuprins o ameţeală şi mi s-a făcut rău, înroşindu-se ca un bujor,
vecina m-a lăsat jos şi m-a pus între două vase cu busuioc*
După aceea, niciodată nu m-a mai luat în poală ; se uita numai
la mine blînd, cu ochii ei mari, şi zîmbea.
într-o noapte de vară şedeam în curte pe scăunelul meu. îmi
amintesc că am ridicat ochii şi am văzut pentru prima oară
stelele. Am sărit în sus şi am strigat înfricoşat : „Scîntei !
Scîntei !" Cerul îmi părea un imens incendiu, trupuşorul meu
luase foc.
Iată cum s-a petrecut prima mea apropiere de păm'înt, de
mare, de femeie, de cerul plin de stele. Chiar şi acum, în cele
mai profunde momente ale vieţii mele, mă apropiu de aceste
patru teribile forţe cu aceeaşi ardoare ca în copilărie. Numai
atunci, cînd reuşesc să le retrăiesc cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi
frică şir bucurie pe care mi \^ provocau pe cînd eram copil, simt
aceste patru forţe profund, cu atît mai profund cu cît trupul şi
sufletul meu se cufundă mai adînc în ele. Sînt cele dinţii forţe pe
care le-am simţit conştient, punînd stăpînire pe sufletul meu,
toate patru unindu-se indisolubil în mine, devenind unul şi
acelaşi lucru. Pare un chip unic care îşi schimbă înfăţişarea.
Cînd privesc cerul înstelat îmi imaginez că e o grădină înflorită,
o mare întunecată, periculoasă, sau un chip tăcut şi înlăcrimat
Mai mult : pentru mine fiecare emoţie, fiecare idee, chiar şi
cea mai abstractă e compusă din aceste patru elemente primare.
înlăuntrul meu cea mai metafizică problemă ia înfăţişarea unui
trup cald care miroase a pă-mînt, a sudoare umană. Cuvîntul, ca
să mă tulbure, tre-

54
buie să ia forma unui trup viu. Pot să înţeleg numai cînd miros,
cînd văd şi cînd ating cu mîna.
în afară de aceste patru contacte, sufletul meu a fost
profund înrîurit de întîmplări imprevizibile. Imprevizibile ?
Astea sînt doar prudente nebulozităţi omeneşti prin care mintea
laşă, tremurînd de teamă, caracterizează tot ce nu e în stare să
pătrundă. Să tot fi avut vreo patru ani cînd tata mi-a„ dat în dar
de Anul Nou un canar şi un glob care se învîrtea ; avusese
„mînă bună", cum se zice în Creta. închideam uşile şi ferestrele
din odaia mea, deschideam colivia şi lăsam canarul să zboare
liber ; luase ©biceiul să stea cocoţat în vîrful globului şi să
cînte ore în şir, iar eu îl ascultam cu răsuflarea tăiată.
Cred că întîmplarea asta, extrem de simplă, mi-a influenţat
viaţa mai mult decît toate cărţile şi decît toţi oamenii pe care i-
am cunoscut mai apoi. Hoinărind nesăţios prin lume, ani de
zile, bucurîndu-mă şi permiţîndu-mi eriee, mi-am simţit capul
asemenea unui glob terestru pe care un canar, cocoţat în piscul
minţii mele, cînta.

Dacă povestesc cu atîtea amănunte anii copilăriei, n-o fac

pentru că cele dintîi amintiri ar fi atât de fascinante, ci pentru
că la vîrsta aceea, la fel ca în vis, o întîmplare aparent
nesemnificativă relevă adevărul, faţa necontrafăcută a
sufletului, mai limpede decît o poate face mai tîrziu orice fel de
analiză psihologică. Pentru că mijloacele de expresie în
copilărie Ga şi în vis sînt foarte simple, cea mai complicată
bogăţie lăuntrică se eliberează de tot ce prisoseşte, rămînînd
numai esenţa.
Mintea copilului e maleabilă, trupul său, plăpînd. Soarele,
luna, ploaia, vîntul şi liniştea pogoară asupra lui ; îl frâmîntă şi
îl modelează. Copilul captează lumea cu lăcomie, o primeşte în
măruntaiele sale, o asimilează şi o preface în copil.
îmi amintesc cum stăteam pe treptele casei, soarele era în
flăcări, văzduhul ardea şi în casa cea mare din vecini se
storceau strugurii, lumea toată mirosea a must, închideam ochii
mulţumit, întindeam mâinile şi aşteptam. Dumnezeu venea
întotdeauna, şi, atîta vreme cît am fost copil, nu m-a dezamăgit
niciodată. Venea întotdeauna,

33
a. un copil ca şi mine. imi lăsa jucăriile lui in palme : arele, luna,
vîntul. „Sînt darurile mole. zicea el, ţi le i'uiesc, joacă-te cu ele ;
eu am muile/'
Deschideam ochii, Dumnezeu pierea, dar jucăriile mîneau în
mîinile mele.
Deşi atunci nu-mi dădeam seama, nu-mi dădeam ama pentru că
trăiam acest lucru, aveam atotputernicia uritorului : cream lumea
după cum doream. Eram uri uat moale, tot aşa şi lumea. Cînd eram
mic, îmi amintesc
îmi plăceau cireşele mai mult decît toate fructele. Urneam o
găleată cu apă din. fîntînă. băgăm în apă cireşe ?ii sau negre, le
învîrteam — mă .aplecam şi mă minuni cit de mari păreau în apă.
Cînd le scoteam obser-m, spre marea mea dezamăgire, că iar se
făceau mici ; .mei închideam ochii să nu le văd mici şi ie viram,
aşa iii cum îmi închipuiam că sînt, în gură.
Acest amănunt nesemnificativ, revelat în totalitatea sa. felul meu
de a privi realitatea, chiar şi acum. la bătrî->t-e : o re-creez mai
strălucitoare, mai bună. mai pe ăsura scopului meu. Mintea strigă,
explică, demontează, protestează, dar dinlăuntru! rneu se înalţă un
as : ,,Potoleşte-te, minte, hai să vedem ce spune inima !" '.re
inimă ? Nebunia, esenţa vieţii. Şi inima începe >..■ breze. ,,Pentru
că nu putem schimba realitatea, hai să himbăm felul ele a vedea
realitatea", zicea un mi zantin. Făceam aşa cînd eram copil şi aşa f
H.c şi 3.cLIm,.
cele mai creatoare momente ale vieţii mele.
într-adevăr, ce miracole sînt mintea, ochii şi .urechile ■piluîui !
Cu ce lăcomie pun stăpînire pe lume şi se pă-, und de ea ! Lumea e
o pasăre cu pene roşii, verzi şi ilbene, iar copilul o urmăreşte şi
încearcă ş-o prindă.
Cu-adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochit ■eatorului Ca
ochii copilului, care văd pentru întîia oară mea şi o creează. în
ochii celor doi lumea era un haos, >ate creaturile — animale, pomi,
oameni, pietre, forme. fiori, voci, miresme, fulgere, se perindă
laolaltă prin va copilului. Nu prin faţa lui, ci prin el însuşi. Şi nu
poate conecta, nu le poate pune în ordine. Lumea copilul nu e
făcută din lut, ca să dureze ; e făcută din nora, a vânt răcoros bate
în jurul tîmplel a sale ?i lumea se mprimă, se rarefiază, piere.
 Cînd eram copil, mă făceam una cu cerul, cu gîzele, cu marea, cu
vîntul, cu tot ce vedeam şi atingeam. Vîntul avea suflet, avea mîini cu
care mă mîngîia. Uneori se mînia şi îmi făcea. în ciudă, nu mă lăsa să
umblu, alteori, îmi amintesc, mă trîntea la pămînt. Rupea frunzele de
pe viţa de vie, îmi ciufulea părul pieptănat cu atîta grijă de mama.
smulgea de pe cap năframa vecinului_ nostru, Dimitris. si ridica
fustele nevestei sale, Penelopa.
încă nu mă separasem de lume, dar încet-încet rn-am smuls din
îmbrăţişarea ei : lumea s-a plasat de o parte şi. eu de alta, şi aşa a
început lupta.
într-o bună zi, în vreme ce stă în pragul casei primind lumea,
deasă şi confuză precum un potop, copilul începe să înţeleagă : cele
cinci şanţuri s-au maturizat, fiecare şi-a croit un drum propriu şi a pus
stăpînire pe partea sa din împărăţia lumii. îmi amintesc că mirosul a
fost cel dintîi care mi s-a copt, a fost primul care a pornit să facă
ordine în haos.
Cînd aveam doi sau trei ani, fiecare om avea pentru mine un
miros aparte. înainte de a mă uita să văd cine e, îl recunoşteam după
miros. Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea
mirosul său, la fel avea fiecare femeie din vecini. Cînd mă lua cineva
în braţe, îl respingeam sau mă atrăgea după miros. Cu timpul, această
acuitate a dispărut, diversele mirosuri s-au amestecat, s-au înecat în
aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tutun şi benzină.
©istingeam, pe deasupra, cu precizie, mirosul de turc de cel de
creştin. O familie cumsecade de turci locuia peste drum de noi. Cînd
femeia venea la noi, mirosea de-mi făcea greaţă şi atunci rupeam un
fir de busuioc şi-l ţineam la nas ori îmi băgăm cîte o floare de salcîm
în nări. Turcoaica asta, Fatma, avea o fetiţă de vreo patru ani — cred
că eu aveam vreo trei ani —, Emine, care răspîndea un" miros ciudat,
nici de turc, nici de grec, şi care îmi plăcea foarte tare. Emine era albă
şi dolofană, cu palmele şi cu tălpile date cu hene, cu părul împletit în
codiţe subţiri, subţiri, la vîrf cu o scoică ori cu o pietricică albastră ca
s-o ferească de deochi. Mirosea a nucşoară..

57
Ştiam cîrid mama ei era plecată de acasă ; atunci ieşeam la
poartă şi mă uitam la Emine care stătea în pragul casei şi
mesteca mastic. îi făceam semn că mă duc Ia ea,- dar la uşa lor
erau trei trepte care mi se păreau grozav de înalte, cum să le urc
? Transpiram, mă trudeam şi, după ce mă luptam astfel,
reuşeam să urc prima* treapta, apoi urma altă luptă ca să ajung
la a doua ; mă opream o clipă să-mi trag suflarea, îmi ridicam
ochii şi mă uităm la ea. Stătea în prag, cu totul nepăsătoare ; în
loc să-mi dea o mînă de ajutor, se uita la mine şi aştepta fără să
se clintească. Părea să spună : dacă vei învinge piedicile, totul
va fi bine, vei ajunge la mine şi ne vom juca împreună, dacă nu
poţi, întoarce-te ! Dar eu învingeam după o lungă bătălie şi
ajungeam la pragul pe care şedea. Atunci se ridica, mă lua de
mînă şi mă ducea înăuntru. Mama .ei lipsea toată dimineaţa,
îiind slujnică. Fără a pierde o clipă, ne scoteam şosetele, ne
întindeam pe spate şi ne lipeam tălpile goale. Nu suflam o
vorbă. închideam ochii şi simţeam cum căldura din tălpile lui.
Emine trecea în Le mele, urcînd pînă îmi ajungea la genunchi,
pînă la pîntece, pînă la piept, pătrunzîndu-mi -în întreg trupul.
Plăcerea pe care o încercam era aşa de profundă, încît simţeam
că. leşin... Niciodată în viaţa mea o femeie nu mi-a adus o
bucurie atît de fantastică ; niciodată n-am simţit misterul
căldurii trupului de femeie atît de profund. Chiar şi acum, după
şaptezeci de ani, închid ochii şi simt, urcînd de la tălpi şi
cuprinzîndu-mi trupul şi sufletul, căldura lui Emine.
încet-încet teama de a umbla şi de a mă căţăra mi-'a
dispărut. Mergeam.şi mă jucam cu copiii de prin vecini, lumea
se tot lărgea.
Cînd aveam cinci ani m-au dus la un fel de învăţătoare, să
mă înveţe să fac cîrligele şi bastonaşe pe tăbliţa de ardezie, să-
mi obişnuiesc degetele pentru a putea scrie cînd voi fi mai
mare. Era o femeie tare cumsecade, mică şi grasă, puţin
cocoşată, cu un neg în dreapta, pe bărbie. O chema madame
Arete^îmi conducea mîna, răsuflarea ei mirosea a cafea, şi-mi
explica cum să ţin stilul şi să-mi stăpînesc degetele.
La început n-am vrut să fac nimic, nu-mi plăceau nici
mirosul, nici ghebul ei. Dar, treptat, a prins, deşi nu ştiu
58
cum, să se transforme sub ochii mei : negul i-a dispărut,
Spatele i s-a îndreptat, trupul ei deformat a devenit suplu şi
frumos, incît după cîteva săptămîni se prefăcuse înlr-ur: care
purta o tunică albă ca zăpada şi avea Lini o imensă trîmbiţă de
bronz. Văzusem un astfel ele înger într-o icoană din biserica
Sîîntul Minas şi ochii copilului făcuseră iar minunea : îngerul şi
învăţătoarea deveniseră una.
Anii au trecut. Am călătorit prin străinătate, apoi
: întors în Creta. Am-bătut la uşa învăţăte;r
ag, la soare, şedea o bătrânică ; am ,
negul de pe bărbie. Cind m~am apropiat 1 va-a re-
scut, a început să plîngă de bucurie ; îi
dar cafea zahăr jşi o cutie cu dulciuri. Am ş clipă,
fiindu-mi ruşine* să întreb ; clar imaginea îngeruiui cu trîmbiţă
îmi revenise atit de puternic în minte, încît nu m-am putut
stăpîni :
— Madame Arete, n-ai purtat niciodată tunică, albă şi n-ai
avut o trîmbiţă de bronz în mâini ?
— Doamne, apără şi fereşte ! a strigat sărmana bătrână,
făcîndu-şi cruce. Eu cu straie albe şi cu trîmbiţă ? Doamne,
păzeşte !.Eu'cîntăreaţă ? Şi a încet lingă.
Toate lucrurile erau replămădite în chip magic în
mintea mea tulbure de copil, erau împinse. dir,r-< io de ra
ţional, foarte aproape de nebunie. Dar a: mie e.
grăuntele ele sare care nu lasă bunul simţ să ească.
Trăiam, vorbeam şi mă mişcăm într-un basm pe care eu
însumi îl cream în flecare clipă, croindu-mî drum prin el.
Niciodată n-am văzut'un lucru de două ori la fel, pentru
că îi dădeam o nouă înfăţişare de fiecare dată şi îl făceam
ele nerecunoscut. Astfel, puritatea lumii se înnoia în fiecare
clipă,
Erau fructe care. exercitau o inexplicabilă fascinaţie asupra
mea, cireşele şi mai ales smochinele. Nu numai i, fructul, ci şi
frunzele de" smochin şi aroma lor. n ochii şi le miroseam,"
devenind palid de o plăcere trupească amară. Nu, nu era
plăcere, era o agitaţie, o frică, un tremur, de parcă intram într-o
pădure întunecoasă şi periculoasă.

5S
 mtr-Q zi, mama m-a luat cu ca şi ne-am dus pe o plajă pustie,
dincolo de Megalo Kastro, acolo unde se scăldau femeile. Capul îmi
era plin de marca întinsă şi agitată ; din /ipa care ardea violet, apăreau
trupuri palide, slabe şi ciudate, de parcă erau bolnave. Scoteau ţipete
ascuţite şi se stropeau cu apă. Pe cele mai multe le vedeam numai de
Ia brîu în sus, pentru că erau cufundate în apă ; de ta mijloc în jos îmi
imaginam că ar l'i putut ti peşti ori sirenele despre care se vorbeşte
atîta. Mi-am amintit povestea pe care mi-o spunea bunica şi-n care era
vorba despre o sirenă, sos-a lui Alexandru col Mare : rătăcea pe mări,
în căutarea fratelui său, şi întreba toate corăbiile tare treceau :
— împăratul Alexandru mai trăieşte ? Căpitanul se
apleca peste punte şi striga :
— Trăieşte, fata mea. trăieşte şi înfloreşte !
Vai de cei care ziceau că împăratul e mort, căci învolbura apa cu
coada ei, iscînd pe dată furtuna şi seu-fundînd vasul.
Una dintre sirenele acelea a înotat spre mine, a ieşit din valuri şi
mi-a făcut semn.cu mina. Mi-a strigat ceva, dar -vuietul mării, era atît
de puternic, încît n-am înţeles. Eram deja pe tărâmul poveştilor şi mă
gîndeam că întreabă de fratele ei, aşa ca i-am strigat înfricoşat :
—: Trăieşte, trăieşte şi înfloreşte.
Deodată, toate sirenele au izbucnit în rîs, mie mi-a fost ruşine şi
am fugit de-acolo.
— Sînţ, femei, afurisitele,' nu sînt sirene, am şoptit
şi m-am aşezat pe o piatră mică, tare ruşinat, cu spatele
spre .mare*.
Mulţumesc lui Dumnezeu că această viziune proaspătă a
copilăriei a rămas încă în mine cu toată bogăţia ei de culori şi de
sunete. Iată de ce sufletul mi-a rămas neatins de curgerea timpului,
nu s-a veştejt şi nu s-a uscat. Aceasta e picătura de apă vie care nu
mă lasă să mor. Cînd vreau să vorbesc despre mare, despre femei sau
despre Dumnezeu în ceea ce scriu, aplec urechea la sufletul meu şi
ascult atent ce spune copilul din mine ; el îmi dictează Şi, dacă uneori
îmi apropii aceste mari forţe — marea, femeia şi Dumnezeu — şi le
pot descrie prin cuvînt, îi

60
sint Îndatorat copilului care trăieşte încă în mine. Re
devin copil ca să arunc asupra lumii o privire curată, s-tr
pot vedea mereu ca întîia oară. . '
Amîndoi părinţii pulsează în sîngele meu ; unul aprig, puternic,
ursuz ; celălalt blînd, bun, sfînt. I-am purtat cu mine toată viaţa fără
să piară nici unul dintre ei. Atît cit voi trăi, vor trăi şi ei în mine şi se
vor lupta, fiecare în felul lui, să-mi stăpînească gîndurile şi faptele.
Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac, luînd de la unul puterea, de
la altul blîndeţea, să fac ca discordia care se naşte înlăuntrul meu fără
încetare să se prefacă în armonie în inima mea de fiu.
Există chiar şi un lucru incredibil : prezenţa celor doi părinţi se
manifestă clar în mîinile mele. Mina dreapta e foarte puternică,
complet lipsită de sensibilitate, absolut masculină ; stînga e
bolnăvicioasă, excesiv de sensibilă Cind mă gîndesc la sînul unei
femei pe care am iubit-o, simt în palma stingă o durere şi o uşoară
furnicătură, Cind' stau şi mă uit la o pasăre care se înalţă spre soare,
-simt căldura trupuşorului ei în palma stîngă. în mîinile mele, ţi numai
în mimi,' părinţii mei s-au despărţit şi izolat, au luat în stăpînire părţi
diferite : tata mina dreaptă, mama pe cea stîngă.
Aş vrea să mai povestesc o întîmplare care a avut e profundă
influenţă asupra vieţii mele : a fost prima lovitură „sufletească pe care
am primit-o. Sînt bătrîn acum, dar rana asta nu s-a vindecat încă.
Cred că aveam vreo patrii ani. Un unchi de-al meu m-a luat într-o
zi de mînă, să ne ducem în cimitirul Sfîntul Matei, care se afla în
interiorul oraşului, ca să vedem, zicea el, o vecină.
Era primăvară : în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de
trandafiri într-un colţ era încărcată cu flori rmei de
Era pe la amiază, soarele încălzea pămîntul, iarba
era îi miresmată. Uşa bisericii era deschisă, preotul, cu
i pe el, pusese tămîie în cădelniţă, în prag şi-a
făcut cruce şi a pornit spre cimitir. n.
— De ce face aşa cu cădelniţa ? l-am întrebat pe iu-meu,
trăgînd adine în piept mireasma de tămîie şi de ţarină.

6L
 Era o mireasmă caldă şi îmi făcea puţin rău, îmi amintea de
baia turcească unde fusesem cu mama sîmbăta ce trecuse. •
— De ce face aşa cu cădelniţa ? l-am întrebat iar pe unchi
u-meu care trecea tăcut printre morminte.
— Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine.
Luînd-o pe după biserică am auzit glasuri. Vreo cinci sau
şase femei îmbrăcate în negru stăteau în jurul unui mormînt ;
doi bărbaţi' ridicau piatra de pe el, apoi unul a coborît în groapă
şi a început să sape. Ne-am apropiat şi am rămas lîngă groapa
descoperită.
— Ce fac ? am întrebat.
— Dezgroapă oasele. .
— Ce oase ?
— O să vezi numaidecît.
Preotul se aşezase la căpătîiul gropii şi cădelniţa mai
departe, îngînînd rugăciuni. M-am aşezat pe pămîntul proaspăt
săpat. Ţărînă, putreziciune ; mi--am dus mîna la nas, îmi venea
rău de la stomac, dar n-am plecat, aşteptam. Oase ? Ce oase ?
Mă întrebam şi aşteptam.
Deodată, omul care săpa a sărit drept în picioare şi pieptul îi
apăru deasupra gropii. în mîna avea un craniu ; 1-a curăţat de
ţărînă, şi-a băgat degetele şi a scos pămîntul din orbitele ochilor
apoi 1-a aşezat pe marginea gropii şi
a, continuat săpatul.
— Ce-i ăsta ? l-am întrebat tremur-înd de frică.
— Tu nu vezi ? Un cap de mort, o ţeastă. -=»
A cui e ?
— îţi mai aduci aminte de ea ? E a vecinei noastre,
Anika.
— A lui Anika ?
Am izbucnit în plîns, am început să urlu... „A lui Anika ! A
lui Anika !*' strigam eu. M-am aruncat la pă-mînt şi arn strîns
toate pietrele pe care le-am găsit~şi am început să dau cu ele în
gropar. Mă văităm şi plângeam, strigam cît era de frumoasă şi
ce miros avea ! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja
cîrUonţii cu un pieptene pe care îl scotea chiar din părul ei; mă
gîdiia la subsuoară şi eu chicoteam şi ciripeam ca o păsăruică.

62
 Unchiul m-a luat m braţe, m-a scos pe o cărăruie şi mi-a zis
mînios ;
— De ce plîngi ? Ce-ai vrea ? A murit. Cu toţii
trebuie să murim.
Dar eu mă gîndeam la părul ei blond, la ochii ei mari, la
buzele ei roşii care mă sărutau. Şi acum... ' — Şi părul ei ?
am ţipat eu, şi buzele ? şi- ochii ?...
— S-au dus, toate Srau dus... Le-a mîncat pămîntul.
— De ce ? Nu vreau să moară oamenii !
Unchiul a dat din umeri :
— Cînd o să fii mare o să afli de ce.
N-am aflat niciodată de ce. Am crescut mare, am
îmbătrînit, şi niciodată n-am aflat de ce.
Şcoala primară

Cu ochii mari. de-a pururi fermecaţi, cu capul plin de aumzet de

albine şi de miere, cu o căciulită roşie de lînă pe cap şi sandale-
cu ciucuri roşii în picioare, am pornit-o într-o dimineaţă, pe
jumătate fericit, pe jumătate îngrozit ; tata mă ţinea de mina.
Mama mi-a dat un fir de busuioc ca să prind curaj cînd îl voi
mirosi şi mi-a pus Ja gît cruciuliţa de aur de la botez.
— Să-ţi ajute Dumnezeu şi fii binecuvîntat, a şoptit ea,
uitîndu-se cu mîndrie la mine.
Arătam ca o mică victimă pregătită pentru sacrificiu,
împovărat cu podoabe, simţind şi mîndrie şi teamă ; dar mina
îmi era vîrîtă adînc în strînsoarea tatii şi mi-o cuibăream ca să
prind mai mult curaj. Am tot mers, am-trecut pe multe străduţe
înguste, am ajuns la biserica Sfîntul Minas, 'am ocolit-o şi am
intrat într-o clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi pe
colţ şi un platan prăfuit în mijlocul curţii. Şovăiam, mă
ruşinasem. începuse să-mi tremure mîna în palma mare şi caldă
a tatii.
vTata s-a aplecat, mi-a pus mîna pe cap şi m-a KBÎngîiat ;
am tresărit pentru că, de cînd mă ştiam, era prima oară cînd mă
mîngîia ; am ridicat ochii şi ra-am uitat la el înfricoşat. A văzut
că mi-era frică şi şi-a tras mîna. .
— O să înveţi să citeşti şi să scrii aici, ca să te faci om, a zis
el.
în prag a apărut, dascălul, avea o nuia lungă şi îmi părea o
fiară cu colţi, mă uitam fix în vîrful capului să

64
 văd dacă are coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta
pălărie.
— E băiatul meu, a zis tata.
• M-a lăsat de mînă şi m-a întofs spre învăţător. . — Oasele sint
ale mele,' pielea e a dumitale. Să nu vă fie milă, puneţi biciul pe
el şi faceţi-1 om.
— Nici o Tijă, căpitan Mihalis, a zis învăţătorul
arătînd nuiaua, &asta-i unealta făcătoare de oameni.

Din anii de şcoală mi-au rămas fixate în memorie o

grămadă de capete de copii lipite unul de altul ca nişte ţeste.
Multe dintre ele or fi acum hîrci. Dar dincolo de aceste capete
au rămas" nemuritori cei patru dascăli.
Pateropoulos în clasa întîi : un bătrînel mărunt, i, cu ochi
sălbatici, cu mustaţa lăsată în jos, tot timpul cu nuiaua în mînă.
Ne urmărea pînă ne prindea, ne aşeza în şir ca pe raţele pe care
le ducea în piaţă sa .le vîndă. .,Oasele sînt ale mele, pielea e a
dumitale"', îi spunea fiecare părinte ca să-i prefacă iedul
sălbatic în om. „Să-1 bateţi şi să. scoateţi om din el." Şi el ne
bătea fără milă. Cu toţii, elevi şi dascăl laolaltă, aşteptam ziua
în care nuiaua ne va face oameni. Cînd m-am făcut mare şi
teorii filantropice îmi purtau .mintea pe căi greşite, această
metodă mi s-'a părut barbară. Dar după ce am înţeles mai bine
firea omenească, am binecuvîntat şi binecuvînt încă nuiaua
si'întă a lui Pateropoulos. El ne-ă învăţat că suferinţa e călăuza
care ne însoţeşte în urcuşui care transformă animalul în om.
Tityros a domnit în clasa a doua, a domnit săracul, dar n-a
guvernat. Palid la faţă, cu ochelari, cu guler tare, cu cămaşă
scrobită; cu pantofi ascuţiţi de lac, scîl-, daţi, cu un nas mare,
păros, cu degetele subţiri îngălbenite de tutun. Numele său
adevărat nu era Tityros, era Papadakis. Dar într-o zi tatăl său,
care era popă într-un sat îndepărtat, a venit la oraş şi i-a adus o
roată de caşcaval în dar. „Ce brînză e asta, tată?" a întrebat fiul
folosind forma tyros, în loc de tyri.1 (ca să-şi pună
1
Tyrds, tyri, brînză în limba puristă şi, respectiv, în cea
populară.

5 — Raport către EJ Greco *#

m
în valoare catlusrevusa !. S-a întîmplat să fie un vecin în casă care,
auzind, a răspîndit vorba şi sărmanul dascăl a fost poreclit aşa. Tityros
nu ne bătea, se ruga de noi. Ne citea Robinson Crusoe, explicîndu-ne
fiecare cuvlnt, apoi ne privea ca blindeţe şi nelinişte de parcă se ruga
să înţelegem. Dar noi răsfoiam cartea şi ne uitam pierduţi Ia
sărmanele poze cu păduri tropicale, la pomii cu' frunze grefase, la
Iîobinson cu pălăria lui de paie cu boruri largi şi la oceanul nesfîrşit
care se întindea în jurul lui. Sărmanul Tityros scotea punga cu tutun,
îşi răsucea o ţigară să fumeze în recreaţie, se uita la noi implorator şi
aştepta.
într-o zi la ora ele religie am 'ajuns la Esau care şi-a vîndut
dreptul de primogenitură lui Iacov pentru un blid cu ciorbă de linte.
La cină l-am întrebat pe tata ce înseamnă primogenitură.
— Du-te şi întreabă-1 pe unchiul Nicolaki, a zis el
scârpinîndu-se în cap şi rîzînd.
Unchiul ăsta terminase şcoala primară, ceea ce făcea din el cel
mai învăţat membru al familiei. Era fratele mamei : un piticot, scund*
şi gros, chel, cu ochi mari şi sfioşi, cu labe monstruoase şi păroase. S-
a însurat cu o femeie mai bogată şi nevastă-sa, invidioasă şi
veninoasă, avea numai dispreţ pentru el. Era geloasă şi în fiecare
noapte îi lega piciorul cu o sfoară de capul patului, ca nu cumva să se
scoale noaptea şi să meargă la servitoarea, durdulie, pieptoasâ, care
dormea în odaia de jos ; dimineaţa îl dezlega. Unchiu-meu a îndurat
martiriul ăsta vreme de cinci ani, dar Dumnezeu, în mila lui, a luat-o
pe scorpie — iată de ce zice lumea că e bun — şi unchiul era însurat
acum cu o ţărăncuţă voinică, bună la inimă, rea'cle gură, care nu-1
mai ţinea legat. Venea la noi tare bucuros şi o căuta pe mama.
— Cum o duci cu nevasta cea nouă, Nicolaki, se in
teresa ea.
■— Marigo, nu pot să-ţi spun cit sînt de fericit : asta nu mă leagă
de pat.
Se temea de tata, nu ridica ochii niciodată să-1 privească în faţă ;
se uita tot timpul la poartă, freeîndu-şi
1
Limba puristă.

66
continuu labele păroase. Cînd a auzit că-1 cheamă căpitan Mihalis, s-
a ridicat de la masă cu gura plină şi s-a grăbit să vină la noi. Ce-o fi
vrînd de la mine tocmai acum, căpcăunul ? se întreba el mînios,
înghiţindu-şi ultima îmbucătură. Cum poate trăi săraca soră-mea cu el
? Amintindu-.şi de prima lui nevastă a zîmbit mulţumit şi a îngînat :
„Eu pînă la urmă am scăpat, slavă Domnului !"
__ jja] încoace, i-a zis tata de cum 1-a văzut, tu ai
fost pe la şcoli, hai şi explică-i.
Amîndoi s-au uitat în carte şi s-au sfătuit.
__ Dreptul de primogenitură înseamnă permis de
vînătoare, a zis tata după mai mult timp de g'îndire.
Unchiul a dat din cap :
— Eu cred că înseamnă permis pentru armă, a obiectat el. Dar îi
tremura vocea.
— Permis de vînătoare ! a strigai tata. S-a încruntat şi unchiul s-
a înspăimîntat.
A doua zi, profesorul ne-a întrebat : - — Ce
înseamnă dreptul de primogenitură ? Am sărit în
picioare :
— Permis de vînătoare.
— Ce prostie ! Ce ignorant nerod ţi-a spus asta ?
— Tata !
Profesorul s-a cam pierdut cu firea. Temîndu-se, ca toţi ceilalţi,
ele tata, cum ar fi putut să-1 contrazică ?
— Da, a zis el înghiţind în sec, da, desigur, uneori^
dai- foarte rar, poate să însemne permis de vînătoare. Aici,
totuşi...
Religia era materia mea preferată. Era o poveste ciudată,
complicată» şi sumbră, cu şerpi care vorbeau, eu potop şi curcubeie,
răpiri şi crime. Fratele îşi ucidea fratele, tatăl îşi sacrifica unicul fiu,
Dumnezeu intervenea în fiecare clipă şi se făcea părtaş la crimă,
oamenii treceau marea fără să-şi ude picioarele... Noi nu prea
înţelegeam, puneam întrebări, iar dascălul tuşea, ridica nuiaua
ameninţător şi striga :

6?
— Nu fiţi impertinenţi ! De cîte ori să vă spun, nu mai
vorbiţi !
— Dar "nu înţelegem, ne plîngeam noi.
— Sînt faptele Domnului, răspundea dascălul, nu v
>
trebuie să înţelegem, e păcat ! .
Păcat ! Auzeam acest cuvînt groaznic şi dădeam înapoi
înfricoşaţi. Nu era un cuvînt, era un şarpe, acelaşi şarpe care a
dus-o în ispită pe Eva şi care acum cobora de pe catedră şi-şi
deschidea gura să ne înghită. Ne retrăgeam în bănci şi nu mai
scoteam un sunet.
Un alt cuvînt care m-a îngrozit cînd l-am auzit prima oară a
fost Avraam. Cei trei „a"' răsunau în mine, păreau să vină de
departe, dintr-o fîntînă adîncă, întunecoasă şi periculoasă.
Şopteam în taină ,,Avra-am, Avra-am" şi auzeam paşi şi un
gîfîit în spatele meu — cineva cu labe mari, desculţ, mă*
urmărea. Cînd am aflat că într-o zi a vrut să-şi jertfească fiul,
m-a cuprins groaza. Fără îndoială, era unul dintre cei care
omorau copii şi m-ani ascuns în spatele băncii ca să nu mă
prindă şi să mă ducă cu el. Cînd dascălul ne-a spus că cine
respectă cele zece porunci va ajunge în sînul lui Avraam, am
jurat să calc toate Cele zece porunci ca să scap de sînul acela.
Aceeaşi nelinişte am siraţit-o, la aceeaşi materie, cînd am
auzit prima oară cuvîntul Habacuc. Mi se părea un cuvînt
extrem de obscur. Habacuc era „omul negru" care stătea la
pîndă în curtea noastră de cum se făcea întuneric, ştiam şi unde
se ascundea : după fîntînă. Odată, cînd am îndrăznit să mă
aventurez singur de tot noaptea în curte, a apărut din dosul
fîntînii, a întins mîna şi a strigat la mine : „Habacuc !" Cu alte
cuvinte : „Stai că te mănînc !"
Rezonanţa unor cuvinte mă tulbura teribil, simţeam mai
mult frică decît bucurie... Adeseori, cîte un cuvînt ebradc din
Vechiul Testament — mai ales cuvîntul fehova — mi se părea
o albie căptuşită cu piroane în care cineva voia să mă azvîrle.
In clasa a. treia l-am avut pe Periander Crasakis. Cine l-o fi
botezat cu atîta cruzime cu numele tiranului fioros din Corint
pe acest om pipernicit şi bolnav, cu guler înalt, scrobit, ca să-şi
ascundă gîlcile de la gît, pe omul acesta cu

68
 picioare subţiri de ţînţar, cu batista veşnic la gură, scui-pînd gata-gata
să-şi dea duhul ?
Avea mania curăţeniei. în fiecare zi ne controla mîinile, urechile,
nasul, dinţii, unghiile. Nu ne bătea, nu ne ruga, dădea din capul prea
mare, plin de coşuri, şi striga
la noi : . , „' , .
— Animale, turmă de porci ; daca nu va spălaţi zilnic
cu săpun, nu veţi ajunge niciodată oameni. Ştiţi voi ce
înseamnă să fii om ? înseamnă să te speli cu apă şi cu
săpun. Nu ajunge să aveţi creier, diavolilor, vă trebuie
şi săpun. Cum vreţi să apăreţi înaintea Domnului cu astfel
de mîini ? Duceţi-vă afară şi spălaţi-vă !
Ne împuia urechile ore î-n şir — cu vocalele lungi, cu vocalele
scurte, cu accentul grav şi circumflex — iar noi trăgeam cu urechea la
strigătele de afară, la vînzătorii de legume şi de stiluri pentru tăbliţă,
la răgetele măgarilor, la rîsetele femeilor şi -aşteptam să sune
clopoţelul ca să scăpăm. Ne uitam la profesorul care transpira la
catedră, repetînd ia nesfîrşit aceleaşi lucruri, căznindu-se să ne vîre
gramatica în cap, dar nouă, ne stătea gîndul afară, la soare, ia războiul
cu pietre. Ne dădeam în vînt după jocul ăsta şi deseori veneam la
şcoală cu capul spart.
într-o zi minunată de primăvară, ferestrele clasei.erau larg
deschise ; un mandarin înflorit de peste drum îşi trimitea mireasma in
sală. Mintea noastră era un mandarin în floare, nu mai puteam asculta
-lecţia despre accentul ascuţit şi circumflex. A apărut o pasăre care s-
a aşezat în platanul din curtea şcolii şi a început-să cînte. Atunci, un
elev palid, cu părul roşu, care venise în anul acela de la ţară, pe nume
Nicolis, nu s-a mai putut stăpîni şi a ridicat mîna :
— Tăceţi, domnule învăţător, a strigat el, nu faceţi
gălăgie, lăsaţi-rie să auzim cum cîntă pasărea.
Sărmanul Periander Crasakis ! într-o zi l-am înmor-mîntat. Şi-a
lăsat capul pe catedră, liniştit, s-a zbătut o clipă ca un peşte şi şi-a dat
duhul. îngroziţi de priveliştea morţii pe care o aveam înaintea ochilor,
am fugit urlînd în,curte. A doua zi ne-am pus hainele de duminică, ne-
am spălat bine pe mîini, ca să nu-P îndurerăm chiar şi atunci, Şi l-am
condus la vechiul cimitir de lingă mare. Era primăvară, cerul zîmbea,
pământul mirosea a muşeţel. Sicriul

69
era descoperit, faţa mortului, verzuie, gălbuie, era plină de coşuri
supurînde. Şi cînd elevii s-au aplecat unul cîte unul să-i dea sărutarea
de pe urmă, primăvara nu mai avea miros de muşeţel ci de
putreziciune.
în clasa a patra l-am avut pe directorul şcolii care domnea şi
guverna deopotrivă. Era scund, bondoc, gros ca o putină, cu barba
scurtă şi ascuţită, cu ochi cenuşii, veşnic mînioşi, şi picioare strîmbe.
„Doamne sfinte, uită-te numai la picioarele lui", ziceam între noi, pe
şoptite, ca să nu ne audă, ,,-uită-te numai cum i se împleticesc
picioarele. Auzi cum tuşeşte ? Se vede că nu-i din Creta." Venise de la
Atena, unde-şi făcuse studiile, şi adusese cu el, se pare, o Nouă
Pedagogie. Noi ne gîndeam că Noua Pedagogie o fi vreo tînără pe
care o chema aşa (cuvîntul „nou" în greacă înseamnă şi femeie
tînără), dar cînd l-am văzut prima oară, eră singur : Pedagogia nu era
cu el, probabil o lăsase acasă.
Avea o biciuşca împletită. Ne-a ridicat în picioare, ne-a aliniat şi
ne-a ţinut o predică. Trebuie să vedem şi să pipăim tot ce învăţăm,
zicea el, ori să desenăm pe hîrtie milimetrică.
-— Trebuie să fiţi cu ochii în patru, n-am nevoie de prostiile
voastre, nici de rîsete şi de ţipete în recreaţie. Să staţi cu braţele
încrucişate la piept şi cînd întîlniţi pe stradă un preot să-i sărutaţi
dreapta. Fiţi numai ochi şi urechi, diavolilor, altfel, vedeţi ?, şi ne-a
arătat biciuşca. Eu nu vorbesc degeaba, veţi vedea că aşa voi face.
Şi, întrTadevăr, am văzut, cînd nu eram cuminţi, ori el era prost
dis'pus, ne descheia la pantaloni, ne făcea să-i dăm jos şi ne lovea cu
biciul pe pielea goală. Şi cînd n-avea poftă să ne descheie, ne croia
peste urechi pînă ţîşnea sîngelc.
într-o zi mi-am făcut curaj., am ridicat mîna şi am
întrebat : . _ **
— Domnule învăţător, unde e Noua Pedagogie ? De ce
ti-.o aduceţi la şcoală ?
A sărit de pe scaun şi a luat biciul din cui.
— Vino aici, obraznicule, a strigat el, descheie-te
la pantaloni !
N-avea chef s-o facă el.

70
— Aici e, aici, aici ! urla el în timp ce mă lovea. Cînd l-au
apucat năduşelile, s-a oprit.
— Iată unde e Noua Pedagogie, a zis el, altădată
să-ţi ţii gura ! ,
Soţul Noii Pedagogii-era, de altfel, un diavol viclean.
într-o zi ne-a spus : ' *
__ Mîinc o să vorbim despre Cristofor Colurhb, o să
vă spun cum a descoperit America. Dar ca să înţelegeţi mai bine,
fiecare să aducă un ou, iar cine n-are ouă poate să aducă şi nişte unt.
Avea o fată de vîrsta măritişului pe care o chema Terpsichore, mică
de statură dar frumuşică. Deşi avea mulţi admiratori, n-o lăsa să se
mărite : ,,Nu permit o astfel de porcărie în casa mea", zicea el. în
ianuarie, cînd motanii ieşeau pe acoperişuri şi începeau să miaune pe
olane, lua o scară, se suia pe acoperiş şi gonea pisicile. „Natură
blestemată, şoptea, n-are nici un fel de morală !" în Vinerea mare ne-a
dus la biserică să ne închinăm celui răstignit. După aceea ne-am dus
înapoi la şcoală să ne explice tot ce-am văzut, de ce ne-am închinat şi
ce semnificaţie avea răstignirea. Stăteam în bănci obosiţi şi ne venea
rău pentru că nu mîncaserăm nimic în ziua aceea, în afară de lămîi, şi
nu băuserăm nimic, în afară de oţet, ca să putem simţi şi noi aceleaşi
suferinţe. Atunci mirele Noii Pedagogii a început cu o voce solemnă
şi gravă să ne explice cum Isus a fost răstignit pentru iertarea
păcatelor noastre. Care era exact păcatul, noi nu înţelegeam, dar am
înţeles limpede că avusese doisprezece ucenici, că pe,unul îl chema
Iuda şi că acesta 1-a trădat.
— Şi Iuda semăna cu... ia să vedem, cu cine ?
A coborît de la catedră şi a trecut de la o bancă la
alfa, încet, ameninţător, uitîndu-se pe rînd la fiecare.
— Iuda semăna cu... semăna cir...
Ai'ăta cu degetul şi trecea de la un copil la altul, ca
să găsească unul care semăna cu Iuda. Toţi- tremuram şi eram morţi
de frică, nu cumva teribilul deget să se oprească în dreptul nostru.
Deodată, degetul său s-a oprit în dreptul unui copil palid, îmbrăcat
sărăcăcios, eu părul frumos, roşcat, acelaşi pare cu un an înainte, în
clasa a treia, spusese : „Tăceţi, domnule învăţător, lăsaţi-ne să auzim
cum cântă pasărea".

71
 — Era ca Nicolis, a strigat directorul. Exact ! Palid ca
el, îmbrăcat ca el, avea părul roşu, roşu; ca flăcările
iadului !
Cînd a auzit bietul Nicolis una ca asta, a izbucnit în hohote
de plîns. Ceilalţi, scăpînd de ameninţare, ne uitam la el cu
priviri feroce, pline de ură şi ne-am vorbit tainic, din bancă în
bancă, să-1 burduşim bine cînd vom ieşi de la şcoală pentru că
1-a trădat pe Hristos.
Satisfăcut că a mers pe urmele Noii Pedagogii şi ne-a arătat
pe viu cu cine semăna Iuda, directorul ne-a dat drumul acasă.
Imediat ce am ajuns în stradă, am făcut roată in jurul lui
Nicolis, l-am scuipat şi l-am bătut ; el fugea şi pîîngea, dar noi
l-am urmărit cu pietre, batjoco-rindu-1 : Iuda ! Iuda ! pînă cînd
a aju«s acasă şi s-a strecurat înăuntru.
Nicolis n-a mai apărut în clasă, n-a mai pus piciorul în
şcoală de atunci. Treizeci de ani mai tîrziu, cînd m-am întors în
Creta, după şederea mea în Europa, într-o zi cineva a bătut la
uşă. Un bărbat palid şi slab, cu- părul roşu şi cu barbă, a apărut
în prag. Ne adusese pantofii comandaţi de tata, frumos înveliţi
în hîrtie colorată. Stătea timid în prag, se uita la mine şi dădea
din cap.
— Nu mă recunoşti, a zis el, nu-ţi mai aminteşti
de mine ?
Cînd a spus asta, l-am recunoscut.
— Nicolis ! am strigat eu îmbrăţişîndu-1.
— Iuda, a zis el. şi a zîmbit cu amărăciune.

îmi amintesc adeseori şi întotdeauna cu groază de vecinii şl

vecinele noastre. Cei mai mulţi erau cam nebuni, aveau tot felul
de ciudăţenii şi eu treceam pe lingă poarta lor cît puteam de
repede pentru că îmi era frică de ei. Erau tare înapoiaţi poate şi
pentru că trăiau izolaţi, închişi tot anul între patru pereţi,
clocotind în el înşişi ; poate de frica turcilor, de grija pentru
viaţa lor, pentru onoarea şi avutul lor care erau veşnic în
primejdie. Mai. ales că auziseră de la bătrîni poveşti despre
masacre, războaie, de la se ridica părul în cap de groază. Dacă
se oprea cineva la poarta lor, săreau în picioare şi încremeneau
de spaimă. Şi cum ar fi putut să doarmă noaptea ?

72
Cu ochii larg deschişi, cu urechile ciulite, aşteptau ceasul rău
care era pe aproape.
într-adevăr, mă cuprind fiorii cînd îmi amintesc de vecinii
noştri. Madame Victoria, puţin mai jos de casa noastră, uneori
te primea cu o avalanşă de vorbe imposibil de stăvilit, alteori îţi
trîntea uşa-n nas şi te înjura. Peste drum de ea şedea madame
Penelopa, groasă, soioasă, destul de băţrîioară, mestecînd
veşnic cuişoare ca să nu-i miroasă gura ; rîdea încontinuu, de
parcă o gîdila cineva. Bărbatul ei Dimitris, era tăcut, un maniac
care îşi lua deodată umbrela şi o pornea către, munţi. După
două, trei luni se întorcea zdrenţăros, mort de foame, cu
pantalonii atîrnînd pe el. Cînd îl vedea nevastă-sa, cum apărea
de departe cu umbrela deschisă, începea să rîdă. „Iar vine să-şi
umple nădragii", le zicea vecinilor şi toţi izbucneau în hohote
de rîs. Şi mai jos locuia Manousos, un negustor de mărunţişuri,
serios, dar cam • scrin ti t. In fiecare dimineaţă cînd pleca de
acasă făcea cu creta pe uşă o cruce şi la amiază, cînd.venea să
mănînce, o bătea cu regularitate pe soră-sa, întotdeauna la
aceeaşi oră. Cînd auzeam ţipetele ei, ştiam că e ora mesei şi ne
duceam să mîncăm. Manousos nu deschidea niciodată gura să
dea bună-ziua, se uita pur şi simplu la tine cu'un amestec.de
sălbăticie şi teamă. Andrei Paspatoulis, poreclit Pipăită, stătea:
într-o casă mare puţin mai sus de noi, în capătul străzii, era
bogat şi, avea faţa ciupită de vărsat, şi un nas mare cu nări largi,
de vită. De fiecare dată cînd închidea poarta stătea şi o' pipăia
preţ de o oră să vadă dacă nu cumva a rămas deschisă, şoptea
deseîntece ca să alunge hoţii, focul şi bolile. La'urmă," îşi făcea
de trei ori cruce şi-şi vedea de drum uitîndu-se tot timpul
înapoi. Copiii din vecini au observat că el călca mereu pe
aceleaşi pietre şi puneau pe ele noroi şi balegă de cal ca să-1
necăjească ; dar el dădea la o parte murdăria cu bastonul şi
călca tot pe pietrele sale.
Am mai avut un vecin, pe minunatul S. E. M. Pericles,
mîndria străzii,'un medic proaspăt, venit de la studii, din Paris.
Blond, chipeş, cu ochelari de aur, purta pălărie înaltă, desigur
primul Mirabeau descins în Megalo Kastro, îşi vizita pacienţii
în papuci de casă pe motiv'că i«e umflau
picioarele. Papucii erau brodaţi de soră-sa, fată bătrînă, care îşi
cheltuişe zestrea ca să-1 ţină pe el ia şcoli. Era medicul familiei
noastre. Mă aplecam şi admiram broderia : frunze verzi şi
trandafiri cusuţi cu mătase. Odată, eâsd am avut febră şi a venit
să mă vadă, l-am implorat să-mi dea mie papucii lui dacă vrea
să mă fac bine. Şi el, cu cea mai măre seriozitate — nu-şi
permitea niciodată să rîdă — mi-a pus papucii în picioare să
vadă dacă mi se potrivesc, dar îmi erau prea mari. Ca să mă
consolez, mi-am vîrît nasul în trandafirii brodaţi să văd dacă
miroseau. Miroseau, dar nu a trandafiri;
Nu-mi pot aminti de vecinii mei fără să-mi vină să rîd şi să
plîng. Pe atunci, oamenii nu erau făcuţi după acelaşi tipar. Fiecare
om era o lume aparte, cu ciudăţeniile lui, rîdea altfel decît vecinul
lui, vorbea altfel, se închidea în el, îşT ţinea cele mai tainice
doruri bine ascunse, de -ruşine sau de frică, şi dorurile creşteau de
simţea că se înăbuşă, dar nu spunea la nimeni nimic şi viaţa
căpăta o seriozitate tragică. în plus, era multă sărăcie şi, ca şi cum
asta n-ar fi fost destul, mai era şi mîndria care îl făcea să . nu
arate nimănui sărăcia sa. Oamenii se hrăneau" cu pîine, cu
măsline şi cu muştar, se fereau să iasă pe stradă tu hainele
peticite. Odată am auzit o vorbă rostită de un vecin : „Sărac e cel
care se teme de sărăcie : eu nu mă tem de ea".
 Moartea
bun icului

Eram încă la şcoala primară cînd a venit în goana mare un

cioban din sat şi m-a luat să mă ducă la bunicul care îşi dădea
ultima suflare şi întreba' de mine vrînd să mă bineeuvînteze.
Era în august, îmi amintesc, era o căldură îngrozitoare.
Mergeam călare pe măgar iar păstorul venea în urmă cu o bîtă
noduroasă, care avea la capăt un cui îmboldea cles dobitocul
cu bîta, îl înţepa de-i curgea sînge, şi măgarul, chinuit, zvîrlea
din picioare şi o lua la fugă, M-am înt/>rs spre cioban,
— Fie-ţi milă, l-am implorat,-nu-ţi pare rău de bietul
animal ? De ce-1 chinuieşti ?
— Numai de oameni îmi pare rău, măgarul, tot măgar,
Dar am uitat de suferinţele măgarului cînd am ajuns
la vie şi la pădurile de măslin. Femeile culegeau şi puneau
strugurii pe nişte grătare acoperite cu pânză, pentru stafide.
Lumea era înmiresmată, greierii din ierburi te asurzeau. O
culegătoare ne-a văzut şi a început să rîdă.
— De ce rîde, Chiriacos ? l-am întrebat pe cel care mina
măgSrul ; aflasem de-acum cum îl cheamă.
— Rîde pentru că o gîdilă, a zis el şi a scuipat într-o parte.
— O gîdilă ? Cine, Chiriacos ?
— Diavolul.
N-am înţeles," dar îmi era frică. Am închis ochii ca nu
cumva să-1 văd-pe diavol şi dădeam cu pumnii în măgar să ne
ducă mai iute. într-un sat prin care am trecut, nişte uriaşi păroşi
storceau strugurii. Goi pînă la brîu, dansau deasupra
strugurilor, spuneau glume şi rideau în hohote, Pămîntul
mirosea a must, femeile scoteau plinea proas-

75
păta din cuptoare, dinii lătrau, albinele şi viespile bîzîiau, soarele se
îndrepta spre apus şi îşi legăna faţa roşcovană de parcă şi el călca
strugurii împreună cu ceilalţi, beat turtă. Am început şi eu să rîd şi să
fluier; am apucat bila noduroasă a păstorului şi îmboldeam măgarul
înfigîn-du-i cuiul adînc în crupă.
Am ajuns acasă la bunicul ameţit de oboseală, de soare şi de
ţîrîitul greierilor, şi cînd l-am văzut întins în. mijlocul curţii,
înconjurat de copii şi de nepoţi, m-am liniştit. Se făcuse seară, soarele
descreştea şi bunicul stătea întins cu -ochii închişi, nu aflase încă de
venirea mea şi astfel am scăpat de laba lui uriaşă care îmi zgîria pielea
cînd mă mîngîia.
— Mi-e somn, i-am spus unei femei care m-a luat în braţe şi m-a
dat jos de pe măgar,
— Ai răbdare, a răspuns ea, bunicu-tău o să-şi dea duhul curînd.
Mai bine stai lîngă el să-ţi dea binecuvînta-rea lui.
• Ca să-mi dea această binecuvîntare .am bătut atîta cale, s-o
primesc ca pe un dar miraculos, ca pe o jucărie preţioasă. Trebuie să
fie un fir din părul căpcăunului din poveste : îl porţi ca pe un talisman
şi, la vreme de nevoie, îi dai foc şi vine căpcăunul şi te scapă.
Stăteam şi aşteptam ca bunicul să deschidă ochii şi să-mi dea un fir
din părul căpcăunului.
Chiar în clipa aceea s-a întors icnind pe blana de oaie pe care era
întins.
— A venit îngerul, a zis o bătrână,' o să-şi dea sufletul
de-acum.
Şi-a făcut cruce, a luat o bucată de ceară şi a început 'să sufle ca
s-o încălzească şi s-o frămîntc cu degetele. Făcea o cruce de ceară să
astupe cu ea gura bătrînului. 'Unul dintre feciori, care avea o barbă
aspră, neagră ca tăciunele, s-a ridicat, a intrat în casă. a luat o rodie şi
a pus-o în mîna tatălui ca s-o ducă celor morţi.
Ne-am apropiat cu toţii $i ne uitam la el. O femeie a prins să
bocească, dar fiul cu barbă aspră i-a pus mina pe gură :
— Taci odată !
în clipa aceea, bunicul a deschis ochii şi ne-a făcut semn ; toţi au
venit mai aproape, feciorii săi în primul

76
rînd, nepoţii de parte bărbătească în spatele lor, apoi fiicele şi
nurorile. Bătrînul a întins manile, o femeie i-a pus o pernă sub
ceafă. I-am auzit glasul :
— Rămîneţi cu bine, feciorii mei, a zis, eu mi-am
mîncat mălaiul, dc-acum mă duc. Curtea mi-e plină de
copii şi de nepoţi, ulcioarele pline cu ulei şi cu miere,
butoaiele pline cu vin — nu mă plîng de. nimic. Rămîneţi
cu bine !
Ne-a făcut semn cu mîna, luîndu-şi rămas bun. S-a întors
încet, s-a uitat la fiecare pe rînd. Uitasem cu totul de
binecuvîntare, stăteam ascuns în spatele unor.veri şi nu mă
vedea. Nimeni nu vorbea ; bătrînul a prins iar glas :
— Desehideţi-vă urechile, feciorii mei, şi luaţi aminte
la sfaturile mele de pe urmă. Aveţi grijă de vite.; de boi,
de măgari şi de oi. Nu fiţi proşti, şi ele au suflete ca şi
noi, şi ele sînt oameni, numai că poartă blană şi nu pot
vorbi ; şi ele au fost odată oameni, daţi-le de mîncare
destul. Aveţi grijă de măslini şi de vie. Vreau să fiu
sigur c-o să le puneţi gunoi, c-o să-i udaţi şi-o să-i curăţaţi
de uscături, dacă vreţi să culegeţi roadele ; şi ei au fost
odată oameni, dar nu-şi mai aduc aminte cînd. Omul,' însă,
îşi aminteşte, de aceea e om, la urma urmelor... Mă ascul
taţi ? Ori vorbesc la o ceată de surzi şi de muţi ?
— Te ascultăm, te ascultăm, au răspuns cîteva glasuri.
Bătrînul a întins laba lui de uriaş şi 1-a chemat pe cel
mai vîrstnic dintre feciori : .
—r Hei, Gostandis !
Costandis, .o namilă cu părul creţ, cu barba sură şi cu ochi
mari, de bou, a apucat mîna tatălui său.
— Aici sînt, tată, spune-mi ce ai de spus.
— Am oprit nişte grîu curat, într-un ^ulcior mai mic,
pentru colivă. Să-1 fierbeţi în- ziua a noua şi ţineţi minte să
puneţi multe migdale, avem destule, slavă Domnului, şi să nu
vă zgîrciţi la zahăr cum faceţi de obicei. Auzi-tu-m-aţi ? Sînteţi'
nişte zgîrie-brînză şi n-am încredere în voi.
— O- să fie după voia dumitale, a răspuns fiul cel mai •
mare dînd din cap, o să-ţi fac pe voie, dar şi ceilalţi să împartă
cheltuielile. în toată treaba asta să ia parte cu toţii la cheltuieli.
O să-ţi facem pomană mare şi asta

77
înseamnă bani, HU glumă ; bani pentru luminări, bani pentru popă,
bani pentru gropar, bani pentru colacii de pomană şi pentru mincare,
pentru vinul dat de pomană, ca sâ nu mai vorbim de cafeaua pe care
or s-o bea femeile. Cu toţii trebuie să împărţim cheltuielile. S-a întors
spre fraţii lui : Auziţi ? Toţi, fiecare cu partea lui, să fie drept !
Feciorii morrnâiau printre dinţi, unul dintre ei a deschis gura :
— Bine, Costandis, bine, n-o să ne luăm la bătaie
din asta.
M-am strecurat în faţă, moartea era un straniu mister eare m-a
ispitit întotdeauna ; m-am apropiat să văd cum murea tatăl mamei
mele.
Privirea i s-a oprit asupra mea :
— Ei, bine-ai venit, bine-ai venit, mîtiteluîe din
Kastro, apleacă-te să-ţi dau bineeuvîntarea mea,
Bătrîna care frămînta ceara m-a prins de cap şi m-a făcut să mă
aplec ; am simţit laba mare şi grea a bunicului euprinzîndu-mi ţeasta :
— Fii binecuvîntut, nepoate din Kastro, a zis ci, fie
s-ajungi om într-o bună zi.
Şi-a mişcat buzele să mai spună ceva, dar era tare ostenit şi a
închis ochii :
— încotro apune soarele ? a întrebat el cu voce
sfîrşită, întoarceţi-mă într-acolo !,
Doi dintre feciorii lui i-au prins şi l-au întors spre apus.
— Rămmeţi cu bine, a şoptit, eu mă duc !
A scos un lung suspin", şi-a îatins picioarele şi capul i-a alunecat
de pe pernă izbindu-se de pietrele din curte.
— A murit ? î-am întrebat pe unul dintre verii^mai
miei.
■ — Pff, gata cu el ! mi-a răspuns, hai să mergem să
mîneăm ceva. " -
 Creta în
luptă cu turcii

Ceea ce mi-a înrîurit enorm viaţa — mult mai mult decît i şi

dascălii mei şi decît'cele dintîi bucurii şi nelinişti pe care mi le-
a relevat cunoaşterea lumii — a fost o stare de emoţie
neobişnuită : lupta dintre Creta şi Turcia.i
Dacă n-ar fi fost această luptă, viaţa mea ar fi luat alt curs.
Dumnezeu ar fi căpătat, desigur, alt chip.
Din ziua în care m-am născut am respirat aerul crîncen al
luptei făţişe sau ascunse. Vedeam cum creştinii şi paginii îşi
aruncau priviri piezişe unii" altora şi îşi răsuceau mustaţa
cuprinşi de mînie *, creştinii îşi baricadau porţile blesto-mînd.
cînd trupele de soldaţi înarmaţi patrulau pe străzi ; îi ascultam
pe bătrîni povestind despre războaie, despre masacre şi despre
fapte eroice ; despre libertate şi despre Gr< eia, toate acestea
impresionîndu-mă profund ; în tăcere, aşteptam să cresc şi să
înţeleg ce sens aveau\toate lucrurile astea., ca să mă pun şi eu
în slujba luptei.
Cu timpul, am înţeles eă Creta şi Turcia erau duşmane.
Creta lupta să-şi dobîndească libertatea, cealaltă o împiedica,
punînd piciorul pe pieptul ei. De atunci, toate lucrurile din jurul
meu se identificau, în imaginaţia mea, cu Creta şi cu Turcia, dar
nu numai în imaginaţie, ci şi în trupul meu. devenind simboluri
care îmi aminteau de teribila, rivalitate. într-o vară, o icoană cu
Adormirea Maicii Dorn:: ului a fost adusă în biserică, în ziua
de 15 august, şi aşezată în altar. Maica Domnului era întinsă cu
mîinile încrucişate pe piept, la dreapta ei se precipita îngerul, la
stînga diavolul, amîndoi voiau să-i ia sufletul; îngerul
1
Cirela îşi capătă autonomia în cadrul Imperiului Otoman în anul 1898,
iai- în 1913 intră în componenţa Greciei.

79
scosese sabia şi retezase din încheieturi mîinile diavolului care
acum atîrnau în văzduh şiroind de sînge. Uitîn-du-mă la icoană,
inima mi s-a umplut de * bucurie : Fecioara e Creta, îmi ziceam
eu, diavolul negru e turcul, iar îngerul alb ca neaua e regele
Greciei. într-o zi, prinţul va tăia mîinile turcului. Dar cînd ?
Cînd voi creşte mai mare, îmi ziceam, şi pieptul meu de copil
se umfla...
Pieptul acela plăpînd de copil începuse să se umple de
patimă şi de ură, strîngeam pumnii micuţi, gata de bătaie.
Ştianx prea bine de partea cui trebuia să lupt şi eram nerăbdător
să cresc ca să mă arunc în arenă pe urmele bunicului şi ale
tatălui meu.
Aceasta fusese numai sămînţa. Din ea a încolţit arborele
vieţii mele, i-au crescut ramuri, a înmugurit, a înflorit şi a dat
roade.* Cea dintîi nelinişte a sufletului meu n-a fost nici frica,
nici durerea, nici plăcerea, nici jocurile ; a fost dorul de
libertate. Voiam să mă eliberez. De cine ? De ce ? Anevoie, în
timp, am urcat muntele aspru şi necruţător al libertăţii : primul
pas era să mă eliberez, înainte de toate^de turci, apoi să scap
de-turcii dinlăuntru! meu — să scap de ignoranţă, de răutate,
de invidie, de frică, de lene, de ideile false, şi, în cele din urmă,
de idoli, de toţi, chiar de cei mai veneraţi şi mai iubiţi.
Iată cum, cu timpul, cînd am crescut şi mintea era mai
cuprinzătoare, s-a extins şi lupta, a depăşit hotarele Cretei şi ale
Greciei, a ■ invadat toate epocile şi toate locurile —- a cuprins
istoria umanităţii. Nu mai luptau Creta şi Turcia, ci binele şi
răul, lumina şi întunericul, Dumnezeu şi diavolul. Era aceeaşi
luptă, eternă, iar de partea binelui se afla veşnic Creta, de
partea întunericului şi a diavolului.se afla veşnic Turcia.
Aşadar, născîn-du-mă din întîmplare în Creta, într-un moment
de răscruce, cînd Creta lupta pentru libertate, am înţeles foarte
de timpuriu că pe lume există un bun mai de preţ decît viaţa,
mai dulce decît fericirea : libertatea.
Tata avea un prieten, un căpitan cu părul cărunt, poreclit
Omul cu năfrămile, pentru că purta o năframă pe cap, alta sub
braţtil stîng, alte două îi atîrnau de cingă-toarea de mătase, iar
una o ţinea în -mină, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.
Venea adesea la noi în prăvălie. Tata îi aducea o cafea şi o
narghilea, cei mai tineri se strîn-

80
geau în jurul lui, el îşi desfăcea punga, îşi băga tutun în nări,
strănuta şi începea să povestească.
Stăteam deoparte şi ascultam : războaie, atacuri, masacre ;
Megalo Kastro dispărea şi înaintea mea se înălţau munţii din
Creta, văzduhul se umplea de strigăte de creştini şi de turci,
pistoale cu mînere de argint fulgerau prin faţa mea. Se lupta
Creta cu Turcia. „Libertate !", striga una. „Moarte !", răspundea
cealaltă şi tot sîngele mi se urca la cap.
într-o zi bătrînul căpitan m-a privit cu coada ochiului şi m-
a cîntărit cu privirea.
— Cioara nu scoate porumbei, a zis el, înţelegi, voi-;
nicule ?
M~am înroşit :
— Nu, căpitane, am răspuns.
— Tatăl tău e un viteaz. Vrei, ori nu vrei, şi tu o să fii un
viteaz.
Vrei, ori nu vrei ! Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte,
Creta vorbea prin gura căpitanului. N-am înţeles atunci
cuvintele sale, pline de tîlc, doar mult mai tîrziu am simţit că
înlăuntrul meu era o forţă mai presus de mine, şi că această
forţă mă conducea. Deşi am fost gata să mă dau bătut de multe
ori, o forţă nu m-a lăsata Creta.
într-adevăr, de copil am început sărmi domin frica, din
orgoliu, pentru că eram cretan şi pentru că îmi era frică de tata.
La început, mă temeam să ies noaptea în curte. Un diavol eu
ochişori strălucitori mă pîndea, pe furiş din toate colţurile, de
după vasele cu flori, de pe marginea fîntînii. Tata îmi trăgea
cîte una,, mă îmbrîncea în curte şi încuia uşa în urma mea.
Singura frică pe care n-am învins-o a foât cea de cutremur.
Megalo Kastro se zguduia deseori din temelii, un bubuit de
tunet răsuna în cămările adîncului, scoarţa pămîntului crăpa şi
oamenii îşi pierdeau capul de frică. Cînd vîntul se oprea brusc
şi nu mai mişca nici o frunză, cînd o tăcere apăsătoare se
aşternea peste toate, locuitorii din Kastro ieşeau de prin case şi,
de prin prăvălii, se uitau la cer, apoi la pămînt, nu scoteau un
cuvjnt, de teamă că primejdia va auzi şi va veni iarăşi, dar îşi
ziceau în sinea lor înfricoşaţi : „Va fi cutremur..." şi îşi făceau
semnul crucii.
într-o zi, dascălul nostru, bătrînul Pateroppulos, a vrut să ne
încurajeze :

î
 — Nu există cutremure de pămînt, ne explica el, nu vă
fie frică, e numai un taur sub pămîntul ăsta care rage,
dă cu coarnele şi pămîntul se mişcă. Vechii cretani îl
numeau Minotaur. Nu-i nimic altceva.
Dar, astfel mîngîiaţi ele dascălul nostru, eram.şi mai îngroziţi ;
cutremurul era ceva viu, cu alte cuvinte, o fiară cu coarne care rage.-
şi se scutură sub tălpile noastre şi-i înghite pe oameni.
— De ce nu-1 omoară Sfîntul Minas ? a întrebat mi
cuţul Stratis, copilul paracliserului.
Dascălul s-a mimat : \
— Nu mai vorbi prostii ! a strigat el coborînd de la
catedră şi trăgîndu-1 de urechi ca să-] liniştească.
Totuşi, într-o zi, pe cînd goneam de-mi sfîrîiau eăl-cîicle prin
cartierul turcesc, pămîntul a început să se zguduie, uşile şi ferestrele
să zăngâne şi am auzit un uruit puternic de case care se prăbuşeau. M-
am oprit, împietrit în mijlocul străzii înguste, cu ochii pironiţi la
pămînt, aşteptând să se despice, să iasă taurul şi să mă înghită, cînd,
deodată, o poartă boltită s-a deschis larg : am văzut o grădină şi au
apărut trei tinere turcoaice, desculţe, cu părul despletit şi cu feţele
descoperite ; se uitau în toate părţile, tremurînd de frică, seoţînd ţipete
ascuţite ca nişte rîndunele. Toată străduţa mirosea a mosc. Din clipa
aceea, cutremurul de pămînt a căpătat o altă înfăţişare, care mi-a
rămas întipărită pentru tot restul vieţii : nu mai avea chipul fioros al
taurului, nu mai mugea, ci îmi părea că ciripea ca o păsăruică.
Cutremurul şi micuţele turcoaice deveniseră una. Era prima oară cînd
vedeam forţele întunecate amesteeîndu-se cu lumina şi căpătând
strălucire.
De cîte ori în viaţa mea, vrînd-nevrînd, am aşezat în acelaşi fel o
mascăxingenioasă pe chipul groazei, pe chipul iubirii, pe chipul
virtuţii, pe chipul suferinţei, * făcând astfel suportabilă viaţa !
 Legendele
sacre

Prima mea pasiune a fost dorul de libertate ; a doua, care a

rămas tainică în mine, tulburîndu-mă şi azi, a fost dorinţa de
sfinţenie. Erou şi sfînt : modelul suprem al umanităţii ; din
copilărie mi-am fixat această imagine în cerul de azur.
Pe atunci fiecare suflei din Kastro avea rădăcinile adînc
înfipte în pămînt şi în ceruri deopotrivă. Şi astfel, după ce am
învăţat să rostesc silabele şi să leg cuvintele, prima carte pe
care mi-a cumpărat-o mama a fost Episto-lierul. Din el aflasem
de pedepsele care se vor abate asupra celor ce mănîncă de
dulce în zilele de post. Luam cartea şi o ţineam ca pe un ste'ag,
băteam la uşa vecinilor miercurea şi vinerea.— la madame
Penelopa, la madame..Victoria, la bătrma Katerlna
Delivasiiaina. Intram înăuntru ca un posedat, mergeam direct
in bucătărie, miroseăm mîncăru-rile şi vai de ziua în care
simţeam miros de carne ori de peşte ! Fluturam Epistolierul
ameninţător şi strigam : „Vai, vouă, vai, vouă !"', în timp ce
vecinele îngrozite mă îmblânzeau şi mă rugau să mă potolesc.
Şi într-o zi'cînd am întrebat-o pe mama dacă îmi dădea să sug
miercurea şi vinerea, cînd eram de ţîţă, am aflat că am supt
lapte în zilele acelea sfinte şi am început să plîng în hohote.
Mi-am vîndut toate jucăriile şi mi-am cumpărat vieţile
sfinţilor într-o ediţie populară. In fiecare seară stăteam în curte,
pe scăunelul meu, între vasele cu busuioc şi gălbenele şi citeam
cu voce tare toate chinurile pe care le înduraseră sfinţii ca să-şi
salveze sufletele. Vecinele se adunau în jurul meu cu lucrul de
mînă : unele

83
coseau ori împleteau ciorapi ; altele măcinau cafea sau curăţau
frunzele de muştar şi ascultau. Curtea noastră răsuna de bocete
la auzul chinurilor şi suferinţelor. Cana-' rul, agăţat în salcîm,
asculta istorioara, asculta bocetele şi îşi dădea capul pe spate,
îmbătat, şi începea să cînte. Şi astfel, cu trilurile de deasupra,
grădiniţa închisă, caldă şi înmiresmată, părea un morminte
acoperit de bocetele femeilor : părea sfîntul mormînt acoperit
de flori. Trecătorii se opreau şi îşi spuneau :
r— A murit careva. ,
Şi se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din
cap şi le spunea :
-— N-a murit nimeni ; e băiatul meu care îi învaţă
-catehismul pe vecini.
în imaginaţia mea de copil se întindeau mări îndepărtate,
corăbii care plecau pe furiş, mănăstiri care străluceau printre
steiuri de stîncă, lei care duceau apă pustnicilor ; mintea îmi
era plină de curmali şi de cămile, de femei pierdute care
încercau să intre în biserică ; căruţe de foc răsăreau pe.cer,
deşertul răsuna de tropăitul şi de rîsetele femeilor. Ispita se
arăta sub chipul bunului sfînt Nicolae, le aducea schimnicilor
daruri şi mîncare, aur şi femei ; dar ei aveau ochii îndreptaţi
spre cer şi erau feriţi de ispită.
Fii tare şi răbdător, nu pune preţ pe fericire, nu te teme de
moarte, priveşte dincolo de lumea asta spre binele suprem, era
strigătul care se auzea necontenit din acea cărticică modestă
care dădea învăţături sufletului meu de copil ; în acelaşi timp,
creştea în mine o sete puternică pentru plecări pe furiş, pentru
călătorii îndepărtate, pentru rătăciri pline de suferinţă.
Citeam vieţile sfinţilor, ascultam poveştile, trăgeam cu
urechea la discuţii şi în mine toate se transformau — se
deformau — în poveşti uluitoare. îi adunam' pe colegi ori pe
copiii din vecini şi le povesteam ca fiind propriile mele
aventuri. Le spuneam că abia mă întorsesem din pustiu, acolo
era un leu şi eu i-am pus pe spinare două ulcioare şi ne-am dus
la fîntînă să le umplem ; că ieri la poarta noastră a.apărut un
înger care şi-a smuls o pană şi mi-a dat-o mie; chiar aveam în
mînă o pană şi le-o arătam — cu o zi înainte ai mei au tăiat un
cocoş alb şi am

84
smuls o pană albă, lungă —, zicîndu-le că vreau să-mi fac din
ea o pană de scris.
—r De scris ? Ce să scrii ?
i— Vieţile sfinţilor, viaţa bunicului meu.,
— Bunicul tău era sfînt ? Nu ne-ai spus că s-a luptat cu
turcii ?
— E totuna ! am răspuns eu ascuţindu-mi pana cu
briceagul, să-mi fac un condei din ea.
Într-o zi, la şcoală, am aflat din cartea de citire că un copil a
căzut într-o fîntînă şi s-a trezit într-un oraş fabulos cu biserici
aurite, cu livezi înflorite, cu prăvălii pline cu prăjituri, cu
bomboane şi cu pistoale. Mintea îmi luase foc, am fugit acasă,
mi-am zvîrlit ghiozdanul în curte şi m-am aplecat pe marginea
fîntînii să mă arunc ca Să ajung în oraşul fabulos. Mama era la
fereastra dinspre curte şi o pieptăna pe surioara mea ; m-a
văzut, a scos un ţipăt, a dat fuga-şi m-a prins de cămaşă tocmai
cînd îmi luam avînt să mă arunc în fîntînă.
în fiecare duminică, la biserică, vedeam într-o icoană pe
Hristos care ieşea din mormînt şi se înălţa la cer, cu un steag
alb în mînă. Jos, paznicii căzuseră pe spate şi se uitau la el
îngroziţi. Auzisem multe poveşti, despre cretani care au înviat
şi despre războaie, mi s-a spus că bunicul • dinspre tată fusese
un mare oştean şi, cum mă uitam la icoană, m-am convins pînă
la urmă că era chiar bunicul meu. Mi-am adunat prietenii în
jurul icoanei şi le-am spus : .
— Uitaţi-vă la bunicu-meu, "ţine un steag şi se duce la
îuptă, vedeţi ? Acolo, jos, sint turcii care aju căzut cu
picioarele în sus.
. Ceea ce spuneam nu era nici adevăr, nici minciună, depăşea
hotarele logicii şi ale moralei ca să se înalţe într-o atmosferă
mai- luminoasă, mai liberă. Dacă cineva nl-ar fi-acuzat de
minciună, aş fi plîns de ruşine. Pana, în mîinile mele, nu mai
era de cocoş, îngerul mi-o dăruise, nu minţeam., aveam
credinţa nestrămutată că acela era bunicul, iar paznicii
înfricoşaţi, dedesubt, erau turcii.
Mult. mult mai tîrziu; cînd am început să scriu poeme şi
romane, am ajuns să înţeleg că această tainică elaborare se
numeşte creaţie.

' 85
 Ir.:r-o zi, pe cînd citeam Viaţa Sjîntuliti Ion, am sărit în
picioare şi m-am hotărît : ,.0 să mă duc la Athos să mă fac
sfînt". Fără să mă întorc s-o privesc pe mama, aşa cum făcuse şi
Sfîntul Ion, am trecut pragul şi am ieşit în stradă. Am luat-o pe
cel mai scurt drum şi am fugit tot timpul de frică să nu mă vadă
vreun unchi de-al meu şi să rnă aducă" înapoi acasă ; am ajuns
în port şi m-am apropiat de un caic gata să ridice ancora. Un
marinar, ars de soare, se apleca peste parîme şi se căznea să le
desfacă! Tremuram de emoţie şi m-am apropiat de el :
— Mă iei şi pe mine, căpitane ?
— Unde vrei să mergi ?
— La Athos.
■— Unde ? La Athos ? Ce să faci acolo ?
— Să mă fac sfînt.
Căpitanul a izbucnit în rîs, a început să dea din raliul de
parcă voia să scoată găinile afară şi mi-a strigat :
— Acasă, du-te acasă !
Am fugit acasă ruşinat, m-am ascuns sub divan şi n-am
suflat o vorbă nimănui ; astăzi, pentru prima oară povestesc şi
admit ideea că tentativa mea de a deveni sfînt a eşuat.
Suferinţa mea a durat ani de zile, poate durează şi acum.
Trebuie să spun că m-am născut vinerea, în 18 februarie, ziua
sufletelor, cu adevărat o zi sfîntă, şi hătrîna moaşă m-a luat, m-
a dus la lumină şi m-a privit îngrijorată de parcă văzuse un
semn tainic. M-a ridicat în sus şi a zis : „Luaţi aminte la ce vă
spun eu, într-o zi capiîul ăsta o să ajungă episcop".
Mai târziu, cînd am aflat de prezicerea făcută de moaşă-,
am început să cred în ea pentru că se potrivea cu cea mai
tainicfi dorinţă a mea. Purtam pe umerii mei o grea răspundere
şi n-âş fi vrut să fac nimic din ceea ce nu era demn de un
episcop. Mai tîrziu, cînd am înţeles ce făceau episco pii, mi-am
schimbat gîndul ; de atunci înainte, ca să mă fac vrednic de
sfinţenia, la care rîvneam cu ardoare, n-am „făcut nimic din
cele ce făceau episcopii.
 Dorul de
zbor

Pe vremea aceea zilele se scurgeau încet şi monoton, c sinelui nu

citeau ziare ; radioul, telefonul ,ş| cinematograful nu existau,
viaţa curgea fără zgomot, oamenii erau măsuraţi şi zgîrciţi la
vorbă. Fiecare om era o lume aparte, închisă ; fiecare casă era
încuiată, cu lacăte şi zâvoare, stăpînii îmbătrîneau pe zi ce
trecea, petreceau în Linişte - ca nu cumva să fie auziţi, se certau
pe ascuns, boleau şi mureau în tăcere. Uşa se deschidea doar ca
să facă loc rămăşiţelor pămînteşti şi cei patru pereţi îşi
dezvăluiau pentru o clipă tainele, dar uşa se închidea iar şi viaţa
începea să se macine din nou fără zgomot.
în sărbătorile de peste an — la Paşti şi la Crăciun — toţi
oamenii se găteau-şi se împodobeau, ieşeau riir. case şi se
revărsau pe străzi, se îndreptau spre biserică unde erau aşteptaţi
cu uşile larg deschise. Luminările şi candelabrele erau aprinse
şi Sfîntul Minas, stăpînul casei, ieşea în prag să-şi primească
prietenii iubiţi din Kastro. Inimile ste deschideau, necazurile
erau lăsate la o parte, nu mai existau stăpîni, nici slugi, toţi erau
una, nu erau nici certuri, nici turci, nici moarte. înăuntru, în
bisericii. în frunte cu Sfîntul Minas călare, toţi făceau parte
dintr-0 armie nemuritoare.
Pe atunci, viaţa era profundă şi conservatoare. Rideau rar,
lacrimi erau multe şi dureri neştiute şi mai multe. Oamenii
înstăriţi erau serioşi, îşi vedeau de treburile lor, iar norodul era
supus : se ridicau cu respect, cînd trecea un om de vază. Dar
toţi erau uniţi, împărţeau o singură suferinţă care îi făcea să uite
grijile şi lipsurile şi îi unea
ca pe fraţi. Nu împărtăşeau nimănui suferinţa asta pentru că le
era frică de turci.
Şi, deodată, ca prin minune, apele liniştite au început să se
unduiască în valuri. într-o dimineaţă, "în port, a apărut un vapor
cu aburi împodobit cu steaguri. Toţi cei care erau din întîmplare
pe mal au rămas cu gurile căscate. Ce să fie cu acel vapor
împodobit cu mii de culori, plin de steaguri, care aluneca
printre cele două turnuri veneţiene spre gura portului ? Se tot
apropia. Doamne, apără şi .fereşte ! Unul zicea că trebuie să fie
un stol de păsări, altul că slnt măşti de carnaval, altul că e o
grădină plutitoare, una dintre acelea pe care Sinbad Marinarul
le văzuse în caldele mări îndepărtate. în clipa următoare o voce
puternică a strigat din cafeneaua portului :
— Bun venit, pelerini !
Toţi cei de faţă au răsuflat uşuraţi ; înţeleseseră. între timp,
vaporul s-a apropiat şi mai mult, se vedeau mai bine pasagerii :
femei împopoţonate, cu pălării cu pene, cu pelerine în toate
culorile, cu obrajii sulemeniţi cu *oşu ţipător. La vederea lor,
cretanii mai bătrîni îşi făceau cruce şi şopteau :
— Piei, satano ! şi-şi scuipau în sîn,
Ce treabă or fi avînd pe aici stricatele astea ? Se aflau în
slăvitul Megalo Kastro, unde nu era loc pentru nici un fel de
spurcăciuni !
O oră mai tîrziu au apărut, lipite pe toate zidurile, afişe
stacojii şi întregul oraş a aflat că era o trupă de comedianţi care
veniseră' să-i distreze pe cei din Kastro. Nici pînă azi nu
înţeleg prin ce minune tata m-a luat de riiînă şi mi-a spus :
— Hai să mergem şi noi la teatru, să vedem ce'naiba
o fi aia.
Se făcuse noapte, mă ţinea de mînă şi ne-am îndreptat spre
port, într-un loc sărac care îmi era total necunoscut ; erau
numai stîni şi cîteva case. La o stînă se vedea o lumină
puternică, dinăuntru se auzeau clarinete şi tobe, o pînză de
corabie era agăţată la uşă ; trebuia s-o dai la o parte ca să poţi
intra. Am intrat. Bănci, scăunele, scaune, iar femeile şi bărbaţii
şedeau şi se uitau ţintă la cortină, aşteptînd să se ridice. O briză
uşoară sufla dinspre mare,

S8
 aerul era înmiresmat, femeile şi bărbaţii vorbeau şi rîdeau,
ronţăiau alune şi seminţe de dovleac.
— Unde-i teatrul ? a întrebat tata care era pentru
prima oară la o astfel de sărbătoare.
'Cineva i-a arătat cortina. Ne-am aşezat şi noi, cu privirea"
pironită asupra cortinei. Pe pînză scria cu litere de-o şchioapă :
„Hoţii, de Schiller, cea mai amuzantă piesă" şi imediat, mai
jos, scria : „Să nu vă fie frică, tot ce veţi vedea e doar o
închipuire !"'
— Ce înseamnă închipuire ? l-am întrebat pe tata.
— Vorbe goale, a răspuns.
Tata voia să mai zică ceva, s-a întors spre un vecin să-1
întrebe cine erau' hoţii, dar era prea tîrziu, am auzit trei bătăi de
gong şi cortina s-a ridicat. Stăteam cu ochii holbaţi de. uimire,
un paradis se deschidea înaintea mea : îngeri cu chip de femei
şi de bărbaţi intrau şi ieşeau, gătiţi cu zorzoane, cu pene, cu
aurituri, cu obrajii pomădaţi cu alb şi portocaliu. Vorbeau tare,
strigau, dar nu înţelegeam ; erau furioşi, dar nu ştiam din ce
pricină. Şi atunci, deodată, şi-au făcut intrarea două matahale,
părea că erau fraţi, şi au început să se certe şi să se înjure, se
urmăreau, gata să se omoare unul pe altul. Tata stătea cu auzul
încordat, mormăind ceva nemulţumit ; se foia pe scaun de parcă
şedea pe ace, şi-a scos batista şi şi-a şters sudoarea care-i
curgea de pe frunte. Dar cînd, în fine, a înţeles că cei doi
lungani mai erau şi fraţi, a sărit în picioare ca un nebun.
— Ce caraghioslîc mai e şi ăsta ? a rostit el cu voce
tare, hai acasă !
M-a înşfăcat de mînă şi am plecat răsturnînd, în grabă,
cîteva scaune.
" M-a prins de umăr' şi m-a scuturat :
— Să nu mai pui piciorul în teatru, nenorocitule, auzi ?
De nu, te snopesc în bătaie !
Aşa am făcut cunoştinţă cu teatrul.
Sufla o briză caldă, în mintea mea încolţise iarba,' iar în
măruntaie îmi înfloreau anemone ; a venit primăvara alături de
logodnicul ei, Sfîntul Gheorghe, călare pe un cal alb, apoi a
plecat ; a venit vara şi Fecioara s-a culcat pe pămîntul roditor
de parcă se odihnea după ce adusese pe lume un astfel de fiu. A
sosit apoi Sfîntul Dumitru pe

83
un cal roib, Wăgînd după el toamna încununată eu fildeş şi frunze
ruginite de viţă de vie. S-a pogorit iarn?. peste noi. Acasă, cind lipsea
ţaţa, eu cu mama şi cu s : A-mea aprindeam cărbuni in sobiţă şi
stăteam şi coceam ■-lane sau năut pe jăratec. Aşteptam naşterea
Domnului ca să vină bunicul cu obrajii lui rumeni si cu purcelul fript
învelit în frunze de lămîi. Iarna avea chipul şi ini -arca bunicului
meu : cu bocanci negri, eu mustaţă aăbă ?i cu un purcel fript în bi'aţe.
Dar vi'emea trecea şi eu mă făceam tot m-ai mare, vasele cu
busuioc şi gălbenele din curte se făceau tot mai mici, urcam scările la
Emine dintr-tm singur salt, fără să mai am nevoie de ajutorul ei.
Creşteam şi ii mine vechile doruri creşteau şi ele, în vreme ce tot alto
şi alte doruri apăreau. Vieţile sfinţilor erau prea limitat:-, mă sufocau,
nu pentru că nu mai credeam în ele, credeam, dar sfinţii îmi păreau
acum prea slugarnici, prea se plecau înaintea Domnului şi nu ieşeau
din vorba lui, Singele de cretan se trezea în mine, aveam presimţirea
încă neclară că adevăratul om este acela care se împotriveşte şi iuptă,
nu se teme să spună nu, chiar şi în faţa lui Dumnezeu.
Nu puteam să dau un nume acestei noi nelinişti, dar la vîrsta
aceea nu aveam nevoie ele cuvinte, înţelegeam exact fără ajutorul
minţii sau al cuvîntului. Mă ci.; ndca tristeţea cînd vedeam sfinţii
rînduiţi cu braţele îm. ucişate la poarta raiului, milogindi>se, cerînd şi
implorînd să Ii se deschidă. îmi aminteau d^Tleproşii pe care îi
vedeam mereu cînd ne duceam la vie. Se aflaseră dincolo de porţi!
»raşu-lui, cu nasul mîncat de boală, fără degete, cu biizele putrede,
întinzîndu-şi cioturile la trecători să-i miluiască. Nu-mi era milă deloc
de er, mă dezgustau, întorceam capul şi treceam cît puteam de repede.
Cînd mă gîndeam la ei, în mintea mea de copil sfinţii începeau să
cadă în dizgraţie.
Nu exista o altă cale' spre rai ? Părăsind balaurii şi zînele din
poveşti, am intrat în deşertul theban cu sfinţi milogi, dar acum
simţeam nevoia să scap şi de ei.
La toate sărbătorile însemnate mama ne făcea bunătăţi, prăjituri
cu migdale, dulciuri,, iar de Paşti cozonac. Îmi puneam haine de
sărbătoare şi mergeam la unchii şi la măluşile mele să le duc bunătăţi
de sărbători. Şi ei mă

90
 primeau cu dragă inimă şi îmi dădeau bănuţi de argint cu gîndui să-
mi cumpăr bomboane şrabţibilduri. Dar eu alergam a doua zi la
prăvălia lui Lucas şi-mi cumpăram cărţulii despre ţări îndepărtate şi
mari exploratori. Fără doar şi poat' sămânţa lui Robinson Crusoe se
fixase în mine şi acu: - începea să dea roade.
înţelegeam tot din aceste noi vieţi ale sfinţilor, dar miezul lor
se insinua adine în sufletul meu. Mintea mi se deschidea, se umplea
de turnuri medievale, de ţări exotice, de insule misterioase care
miroseaiua cuişoare şi a scorţişoară. Sălbatici cu pene roşii pe cap
dansau şi aprindeau focuri în sufletul meu, frigeau carne de om şi ins
Iele din jurul lor zîmbeau ca nişte copii sub ploaia cjm cădea. Aceşti
sfinţi noi nu cereau de pomană, tot ce voiau căpătau cu sabia. Ce bine
ar fi să ajungă aceşti cavaleri în rai, călare pe cai! Erou si sfînt : iată
omul ideal !
a părintească era tot mai strimtă, Megalo Kastro era tot .mai
mărginit. Pămîntul îmi părea o junglă tropicală cu păsări în mii de
culori, cu fiare sălbatice, cu fructe dulci ea mierea şi voiam, sau îmi
imaginam, că străbat jungla asta de dragul unei fecioare în pericol.
într-o zi, trecxnd pe la cafenea, i-am zărit chipul : se numea Geno-
veva de Brabant.
în imaginaţia mea sfinţii se contopeau cu cavalerii care au pornit
să salveze lumea, mormintul sfînt, ori vreo fecioară ; se confundau cu
marii exploratori, iar corabia lui Coiumb, care a plecat din micul port
spaniol, era la fel cu cele care plecau din sufletul meu spre pustiu
încărcaţi cu sfinţi, pentru că în pînzele corăbiilor mele sufla acelaşi
vînt.
Maţi tîrziu, cîntl l-am citit pe Cervantes, eroul său, Don Quijote, mi
se părea un sfînt martir care a pornit, printre batjocuri şi rîsete, să
descopere, dincolo de viaţa umili- -toare de fiecare zi, esenţa care se
ascunde în haosul aparenţei. Care esenţă ? Atunci nu ştiam, am aflat
mult mai tîrziu. Există o singură esenţă, mereu aceeaşi, pînă acum omul
n-a descoperit alt mod de a se înălţa decît să înfrîngă materia şi să
supună individualul unui scop care transeende individualul, chiar dacă
acest scop e himeric ;

91
pentru o mimă încrezătoare şi iubitoare nu există nimic
himeric, nu există decît curaj, încredere şi fapte generoase.
Anii au trecut. Eram tentat să fac ordine, în haosul
imaginaţiei mele, dar această esenţă — care exista încă neclară
şi cînd eram copil — mi se părea chiar inima adevărului :
datoria noastră e să ne fixăm un ţel mai presus de interesele
individuale, mai presus de obiceiurile comode şi plăcute, mai
presus de noi înşine, de rîsul dispreţuitor, de foame şi chiar de
moarte ţ să ne străduim zi şi noapte să atingem acest ţel. Un
suflet puternic, imediat ce îşi atinge scopul fixat, îşi găseşte
altul şi mai îndepărtat. Chiar dacă nu-1 ajungi, să nu te opreşti
niciodată din urcuşul tău. Numai astfel viaţa capătă nobleţe şi
coerenţă.
', într-o astfel de ardere mi-am petrecut copilăria. Aventurile
sfinţilor şi ale eroilor mi se păreau cea mai simplă şi mai reală
cale a omului. Dar văpaia care mă ardea se unise cu alte flăcări,
mai mari, care incendiau Megalo Kastro şi Creta în vremurile
acelea de robie.
Megalo Kastro nu era, pe1 atunci, numai o adunătură de
case, de prăvălii şi de străzi înghesuite pe un ţărm cretan lingă o
mare veşnic agitată. Locuitorii nu erau doar o ceată de bărbaţi,
de femei şi de copii, dezordonată şi fără. cap, ori' cu mai multe
capete, care îşi risipeau puterile în treburile zilnice: mîncare,
copii şi femei. O lege aspră şi nescrisă îi conducea ; nimeni nu
ridica braţul rebel împotriva legii de deasupra lui. Cineva, mai
pi'esus de capul lor, le poruncea. Oraşul întreg era un fort,
fiecare locuitor era el însuşi un fort continuu asediat, iar drept
căpitan aveau un sfînt, pe Sfîntul Minas, proteguitorul oraşului.
Călare pe uneai sur, înălţînd lancea roşie, ascuţită spre cer,
sl'întul stătea toată ziua* nemişcat în icoana din biserică — cu
ochi pătrunzători, ars de soare, cu barbă mică f creaţă. împovărat
de ofrande de argint — mîini, picioare, ochi, inimi — pe care
cei din Kastro i le dăruiau, ca prin graţia lui să se facă sănătoşi,
rămînea nemişcat cît era ziua de lungă, şi părea că era doar o
icoană, o bucată de lemn zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte
şi creştinii se adunau pe la casele lor şi lămpile se stingeau
 una cîte una, înlătura zugrăveala şi ofrandele de argint,
niăturîndu-le cu -mina şi, mînîndu-şi calul, ieşea să dea o raită
pe la casele grecilor. închidea porţile pe care locuitorii le uitau
deschise, fluiera pe cei întîrziaţi să se întoarcă la cuiburile lor,
stătea în pragul porţii şi asculta atent şi mulţumit cînd cineva
cînta : trebuie să fie o nuntă, şoptea el, binecuvîntaţi fie mirii şi
să fie dăruiţi cu copii ca să îngroaşe rîndurile creştinităţii. După
aceea mai dădea o raită pe meterezele care străjuiau Megalo
Kastro şi, la cîntatul cocoşilor, înainte de a se ivi zorile, dintr-
un salt era în biserică şi intra iar în icoană. Făcea pe
nepăsătorul, dar calul său era asudat, botul şi pieptul îi erau
acoperite de spumă şi cînd Haralambis, paracliserul, venea la
treabă de dimineaţă să .şteargă praful şi să lustruiască
sfeşnicele, vedea calul plin de sudoare şi nu se mira pentru că
ştia, ca toţi ceilalţi, că sfîntul făcea de strajă pe uliţe toată
noaptea. Cînd turcii îşi ascuţeau cuţitele şi se pregăteau să-i
atace pe creştini, Sfîntul Minas sărea iar din icoană să-i apere
pe locuitorii oraşului. Turcii nu-1 vedeau, dar îl recunoşteau
după nechezatul calului, vedeau scînteile care săreau din
potcoave cînd lovea pietrele de pe caldarîm şi se ascundeau
cuprinşi de panică prin casele lor,
în urmă cu eîţiva ani îl văzuseră cu ochii lor. Pregăteau un
nou atac, dar sfîntul era la datorie în cartierul turcesc, călare pe
cal. De cum a apărut în colţul străzii, 1-a văzut hogea Mustafa,
cel pe jumătate nebun, care a luat-o la goană strigînd : „Allah,
Allah, Sfîntul Minas pogoară asupra noastră !" Turcii
întredeschideau uşa şi se uitau pe furiş. Şi cum îl pîndeau pe
sfîntul cu armura de aur, cu barbă sură şi creaţă, cu lancea
roşie, le tremurau genunchii şi îşi vîrau cuţitele înapoi în teacă.
Pentru cei din Kastro nu era doar un sfînt, era căpitanul lor, îi
ziceau căpitan Minas şi în taină îi aducea armele să le
binecuvîn-teze. Chiar şi tata aprindea luminări pentru el şi
numai Dumnezeu poate şti ce îi spunea şi ce reproşuri îi făcea
pentru că eliberarea Cretei întîrzia atît.
El era căpitanul creştinătăţii. Era vecin cu Hassan-Bei ;
iatacul acestuia era lipit de biserică şi într-o noapte a auzit bătăi
în perete, deasupra patului! A înţeles că era Sfîntul Minas care
îl ameninţa pentru că exact "în ziua aceea omorîse în bătaie un
creştin. Din pricina asta căpita-

m
nul Minas era furios şi îi bătea în perete. Hassan-Bei a ridicat pumnul
şi a început să bată şi el în perete.
— Hei, vecine ! a strigat el, ai dreptate, da, p legea mea, ai
dreptate. Dar nu mai bate în perete şi-ţi voi dărui în fiecare an două
burdufuri de untdelemn pentru c mdelă şi douăzeci de ocale de ceară
ca să te împac. Sa x ne certam, doar sîntem vecini !
Şi, de atunci, Hassan-Bei şi-'a trimis slujitorul n de an în ziua de
Sxîntul Minas, pe 11 noiembrie, de sa în curtea bisericii două
burdufuri cu ulei şi douăzeci ti .cale de ceară. Şi Sfintul Minas nu i-a
mai bătut în p rete.
Există un soi de flacără în Creta, hai să-i zicem 'suflet, ceva mai
tare decît viaţa şi decît moartea. Minei . , în-dîrjirc, curaj şi încă ceva
indescriptibil, inefabil, ceva care te face să te bucuri că eşti .om, dar
în acelaşi timp . face să-ţi fie frică.
Cînd eram copil, în Creta, mirosul de turc se simţea în aer.
Deasupra capului spînzura un iatagan turcesc. Cu mulţi ani mai tîrziu,
cînd am văzut Toleclo în f irtiiîiă, am înţeles ce aer respiram cînd
eram eopil şi c. îngeri treceau ca nişte meteori pe deasupra Cretei.

August era luna pe care, o iubeam în copilărie. :■ luna care îmi

place cel mai mult şi acum. Ne aduce struguri şi smochine, cantalup şi
pepenii li ziceam Sl'întul August. îmi spuneam că e ocrotitorul meu
şi" lui ar trebui -ă mă închin. Cînd o să vreau ceva o să mă rog
Sfîntului August ; el o să se îndure de mine şi o să capăt ceea ce
doresc. Intr-o zi am luat nişte culori şi l-am pictat ; a ieşi*, un ţă ran
care semăna cu bunicu-meu — aceiaşi obraji rumeni, acelaşi zîmbet
larg, era desculţ în călcătoare şi zdrobea strugurii. Picioarele, pînă la
genunchi, ba chiar pînâ la coapse, i se făcuseră roşii de must, iar pe
frunte i- • ■. pus frunze de viţă de vie. Ceva îi lipsea totuşi : ce M-am
uitat atent şi i-am pus două corniţe pe creşte 1,, printre frunzele de viţă,
"pentru că şi năframa pe care c bunicul pe cap avea două noduri mari,
unul la dreapta şi altul la stînga. Din clipa în care l-am pictat şi i-am
definit chipul, încrederea în el s-a înrădăcinat în sufletul meu şi îl
aşteptam să sosească, an de an, să culeagă viile Cretei,

94
să stiingă roadele, să împlinească miracolul, sa scoată vinul din
struguri. îmi amintesc cît mă tulbura acest / mister : cum se făcea vinul
din struguri ? Numai August avea puterea de a înfăptui acest miracol:
O, dacă aş avea norocul să-1 întîlnesc într-o bună zi la via pe care o
aveam în împrejurimile oraşului şi să-1 rog să-mi împărtăşească taine,
miracolul pe care-tau-i înţelegeam. Agurida se preface in struguri, din
struguri se face vinul, oamenii beau vin. ş:. se îmbată. De ce se îmbată ?
Toate astea îmi păreau nemaipomenite taine. L-am întrebat odaia pe
tata, dar el 3-a'în .-.untat şi mi-a răspuns :
— Vezi-ţi de treburile tale !
în August se întindeau strugurii pe grătare aco-. peri ti cu
pînză, "la soare, să se facă stafide. îmi amintesc că ne-ara dus odată, într-
un ans în căsuţa noastră de la ţară ; aerul era înmiresmat, pământul
ardea, greierii ţî-rîiau 6e mama focului, părea că stăteau pe cărbuni
aprinşi.
Era 15 August, ziua Adormirii Maicii Domnului, era o sărbătoare
pe care ţăranii o ţineau, şi tata şedea sub un măslin şi fuma. Vecinii;
care îşi puseseră şi eLstrugurii la uscat, şedeau în jurul lui şi trăgeau
din pipă tăcuţi. Păreau îngrijoraţi. Toţi erau.cu ochii pironiţi pe un
noruleţ întunecat, prevestitor de rău, care a apărut pe neobservate pe
ce: şi* venea către noi. Stăteam ca toţi ceilalţi lingă tata şi mă uitam la
nor ; îmi plăcea. Pufos, mat, sur ca plumbul, se făcea din ce în ce mai
mare, îşi schimba mereu forma şi consistenţa ; aci era ca un burduf
plin, aci ca un vultur cu pene negre sau ca un elefant pe care îl
văzusem într-o poză ; îşi mişca trompa cînd înainte, cînd înapoi,
incereînd să atingă pământul. A început să sufle un vînticel cald,
frunzele măslinului fremătau. Un vecin a săriî drept în picioare, şi-a
îndreptat braţul spre norul care venea.
— Să-1 ia naiba ! a mormăit el, să-mi ziceţi mie mincinos dacă
n-o să-i tragă o mamă de ploaie.
— Nu vorbi cu păcat, a zis un bătrîn mai evlavios, Sfînta
Fecioară se va îndura, azi e ziua ei.
Tata a mîrîit ceva, dar n-a suflat o vorbă ; credea în Fecioară, dar
se îndoia de puterea ei de a stăpîni norii. Pe cînd vorbeam, cerul s-a
acoperit complet şi au început să cadă primele; picături de ploaie,
mari şi calde. Norii erau

93
foarte aproape de pămînt ; fulgere galbene se întretăiau pe cer.
— Sfîntă Fecioară, strigau cu toţii, ajută-ne 1
Toţi au sărit şi s-au împrăştiat care încotro, fugind spre vii
unde toată recolta de stafide era aşternută la soare ; în timp ce
alergau, văzduhul se întuneca tot mai tare, şuviţe se desfăşurau
din nori şl vijelia se înteţea violentă. Şanţurile, pînă. atunci
uscate, se revărsau, pe uliţi curgeau rîuri, glasuri tînguitoare se
auzeau din fiecare. vie. Unii blestemau, alţii o implorau pe
Fecioară să se, îndure ~de ei şi să-i ajute. Şi în cele din urmă, de
prin toate viile, de după măslini, se auzea un plîns jalnic.
M-am furişat din căsuţă şi am început să fug prin ploaia
torenţială, cuprins de o stranie bucurie ce semăna cu • beţia.
"Făceam pentru . prima oară groaznica descoperire : de cxte ori
se.petrecea o nenorocire, mă cuprindea o bucurie inexplicabilă,
inumană. Cînd am văzut piima oară un incendiu care a ars casa
mătuşii Caliopi. am sărit şi-am' dansat înaintea flăcărilor pînă
cînd cineva m-a apucat de ceafă şi m-a împins din drum. Cînd a
murit dascălul' Crasakis, ■ abia m-am stăpînit să nu rîd. Mi se
părea că dascălul şi casa mătuşii mă scăpau de o. povară şi mă
simţeam uşurat. Focul, potopul şi moartea mi se păreau nişte
năluci cît se poale de cumsecade ; simţeam că eram şi cu o
nălucă din aceeaşi familie, eram acelaşi fel de demoni care se
trudeau să despovăreze pămîntul de case şi de oameni.
Am ajuns în drum, dar uliţa era un torent ce curgea la vale
şi nu puteam trece, m-am oprit şi mă uitam cum se duceau pe
apa simbetei strugurii pe jumătate uscaţi, truda unui an întreg,
cum se îndreptau spre" mare şi dispăreau. Bocetele erau tot mai
puternice, femeile stăteau în apă pînă la genunchi, luptîndu-se
să salveze o parte din stafide, unele îşi scoseseră basmalele şi
şedeau pe marginea drumului smulgîndu-şi părul din cap..
Eram muiat pînă la oase, încercam să-mi ascund bucuria şi
am fugit înapoi spre casă, curios să văd ce-o fi făcînd tata, O fi
plîns? O'fi blestemat ? O fi strigat? Trecînd prin uscătorie am
văzut că toate stafidele noastre s-au

96

(
dus. Tata stătea nemişcat în prag, muşeindu-şi mustaţa. Mama şedea
în picioare in spatele lui şi phngfea. ~ Tată ! am ţipat eu, stafidele
noastre s-au dus - Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ţine-ţi gura !
am uitat niciodată clipa aceea ;, cred. că ^servit
drent o n ţie în clipele de cumpăna ale Vieţii mele.
Mi-am amintit totdeauna de tata, stînd in picioare m prag,
calm, nemişcat fără steme, fara să implore, fara
Să plinea. Nemişcat, M P^vea dezastrul şi numai
.. i vecinii îşi p demnitatea de om.

. ■J — Raport către Ei Greeo

Masacrul

în Creta se zice că „o nenorocire c bine venită dacă vine singură"', dar

adevărul e că nu vine niciodată singură. A doua zi cerul era senin de
tot, cu puţin înainte îşi descăr-case mînia asupra oamenilor, iar acum
le surîdea. Gospodarii îşi cercetau viile : stafidele erau pierdute,
grămezi, grămezi de boabe Se vedeau îngropate în noroi... Pe la
amiază tata s-a întors în grabă din Kastro ; dimineaţa, devreme,
venise un prieten de-al lui, i-a şoptit ceva la ureche şi a plecat. Se
zvonea că undeva într-un sat un agă a fost omorît de creştini, că turcii
erau furioşi, creştinii apucau armele ; erau gata să se ridice. Turcii
alergaţi spre Megalo Kastro să se pună la adăpost sigur după zidul
veneţian.
Umblam prin vie cu mama şi cu sora mea să adunăm boabele
care mai rămăseseră pe araci. Arşiţa era în toi, aerul parcă fierbea.
Deodată, de pe drum, s-au auzit strigate şi zbierete, trecea o ceată de
oameni cu măgari încărcaţi cu ceaune, cu copai, cu turcoaice. în urma
lor alergau bărbaţi cu turban pe cap, înotînd prin mocirlă, unii
desculţi, 'alţii cu tălpile de la încălţări desfundate. Nu rosteau nici o
vorbă, urlau numai şi alergau spre Kastro. . — Turcii ! a şoptit mama.
Ne-a luat de subsuori şi ne-a dus în casă. Mă ţineam de fusta ei.
«- încotro aleargă, mamă, âm întrebat, ce vor să facă ? De ce
tremuri aşa ?
x
M-a mîngîiat pe cap : • j •.
— O, Doamne, ce-ţ.i va fi dat să vezi, copile j Groaznic lucru e să
te naşti în Creta !

93
 Am întredeschis uşurel fereastra şi ne-am uitat afară. Convoiul se
vedea în'depărtare, apoi. a dispărut pe după măslini, pe drum se
făcuse linişte.
— Haideţi să plecăm, a zis tata, repede, trebuie să
ajungem înainte ele apusul soarelui.
. Mama m-a luat de mînă, tata şi-a scos pistolul de sub pernă şi 1-
a cercetat dacă era încărcat, 1-a virît/îru buzunar şi a pornit în urma
noastră.
Soarele era aproape de asfinţit cînd am intrat pe poarta
fortificată ; pe străzi se, lăsase întunericul, oamenii alergau gi ubiţi,
zăvorau porţile, mamele ieşeau şi-şi chemau copiii' în casă. Vecina
noastră, turcoaica Fatma, ne-a văzut, dar nu ne-a dat bună-seara.
Tata s-a aşezat în locul lui obişnuit pe canapea, în colţ, lîngă
fereastra dinspre .curte," mama stătea în picioare în faţa lui şi
aştepta ; ştia că îi va spune ce avea de făcut. Tata şi-a scos punga cu
tutun, şi-a răsucit o ţigară încet, pe îndelete, apoi, fără să ridice
privirea, a zis :
— Nimeni sa nu pună piciorul dincolo de prag. Şi s-a
întors spre mine încruntat :
— Ţi-e frică •?
.. :— Nu ! i-am răspuns.
— Şi dacă turcii sparg uşa ? Dacă o să intre şi o să te
înjunghie ?
M-am cutremurat, simţeam parcă răceala cuţitului- pe gît. Am
vrut să strig da, mi-e frică, mi-e frică !, dar tata se uita fix la mine şi-
mi era ruşine. Mi-am simţit pieptul umflat, inima plină de curaj
bărbătesc.
— Chiar dacă mă vor înjunghia, am zis eu, nu mă tem de ei.
— Bine, a zis tata şi şi-a aprins o ţigară.
Vara trecută, la ţară, cînd a murit bunicul, am dormit cu un unchi
de-al meu afară, pe,cîmp,da pepeni. Şi cînd era gata să adorm,
deodată aud prr ! prr ! prr !, pîrîia ceva foarte ciudat. înfricoşat, m-am
tras mai aproape de unchiu-meu,
— Ce se aude ? âm întrebat eu, mi-e frică."
Unchiul s-a întors cu spatele la mine, nervos că-1 trezisem din
somn.
.. ~7 Culcă-te, domnişorule, a zis el, n-ai mai aizit pîrî-
itul ăsta ? Cresc pepenii ! -

£0
 Tot astfel, în ziua aceea cînd tata se uita fix la mine,
simţeam cum îmi creşte inima şi o auzeam cum pîrîie.
Megalo Kastro avea patru porţi fortificate ; turcii le încuiau
în fiecare zi la apusul soarelui şi le descuiau cînd ■soarele
răsărea. Nimeni nu intra şi nu ieşea din oraş toată noaptea, şi
aşa se făcea că uneori creştinii cădeau în cursa de şoareci.
Turcii începeau masacrul noaptea, cîtă vreme porţile stăteau
zăvorite, pentru că erau mai mulţi decît noi şi aveau şi o
garnizoană în orăşel. .,
Atunci am trăit cel dintîi masacru. După cîteva zile am
văzut cu ochii mei de copil, dincolo de masca de -frumuseţe a
mării, a cîmpiilor înverzite, a viilor încărcate de struguri,
dincolo de pîinea albă şi de surîsul mamei, adevărata faţă a
vieţii : hîrca.
Tot atunci a căzut tainic în măruntaiele mele o să-mînţă
care avea să încolţească mult mai tîrziu, să înflorească şi să
rodească în cel de-al treilea ochi înlăuntrul fiinţei mele :
limpede; deschis ziua şi noaptea, neştiind ce înseamnă frica sau
speranţa.
Am stat, cu mama şi cu sora mea, lipiţi unul de altul,
baricadaţi în casă. De afară, din stradă, îi auzeam pe turcii
dezlănţuiţi, care blestemau şi înjurau, spărgeau uşile şi îi
înjunghiau pe creştini. Se auzea lătratul cîinilor, strigătele şi
horcăiturile de moarte ale răniţilor şi un uruit în văzduh de
parcă era cutremur. Tata.aştepta îndărătul uşii. Îmi amintesc că
în mină avea o piatră lunguiaţă, o cute, cu care ascuţea un cuţit
lung cu mîner negru. Aşteptam.
— Dacă turcii sparg uşa şi intră, ne-a zis tata, mai • bine vă
omor cu mîna mea decît să cădeţi în mîînile lor,
Eu cu mama şi cu sora mea ne-am împăcat cu gîndul ăsta.
Şi aşteptam.
Cred că în orele acelea am simţit că, dacă cele nevăzute
ar putea fi vizibile, aş fi văzut cum inima mea se maturiza.
Am simţit că în cîteva ore am trecut brusc de la copilărie
la bărbăţie. ,
Şi astfel s-a scurs noaptea ; cînd s-a făcut ziuă. uruitul s-a mai
potolit, moartea s-a îndepărtat. Am deschis cu mare băgare de
seamă uşa şi ne-am strecurat capeteie afară ; femeile din vecini
deschideau cu teamă ferestre şi cercetau strada. Atunci a
apărut turcul care vindea

100
 covrigi cu susan, un spin cu vocea piţigăiată. îşi striga cîntat jimblele
cu scorţişoară şi covrigii cu susan, pe care îi ducea pe o tabla mare
purtată pe cap. Ce plăcere era să-1 auzi, totul renăştea, părea că
vedeam pentru prima oară cerul, norii şi tablaua plină de covrigi cu
susan, atît de bine mirositori... Mama mi-a cumpărat şi mie unul, îl
mestecam cu o plăcere de nedescris.
— Mamă, s-a sfîrşit masacrul ? am întrebat-o.
Mama s-a înfricoşat :
— Taci, taci, copile, numai pomeni cuvîntul ăsta ! Să
nu chemi răul !
Şi acum, cînd scriu cuvîntul „masacru 1", mi se' ridică pârul în cap
pentru că acest cuvînt, cînd eram copil, nu însemna doar şapte litere
din alfabet puse una iîngă alta, ci un uruit fără sfîrşit; lovituri de
picioare în uşă, femei care tremurau de groază şi bărbaţi care îşi
incărcau armele şi îngenuncheau în spatele uşilor. Pentru cel care au
copilărit pe vremea aceea în Creta erau cîteva cuvinte din care
curgeau din belşug lacrimi şi sînge, cuvinte pentru care neamul întreg
fusese crucificat : Libertate, Sfintul Minas, Revoluţie...
Cel care scrie are un destin nefericit şi ingrat, pentru că prin
natura muncii sale foloseşte, euvinlul ca să-şi fixeze elanul interior.
Fiecare cuvînt' e o scoică ce nu poate fi zdrobită şi care închide în ea o
mare forţă explozivă';' ca să-i descoperi sensul trebuie s-o laşi să
explodeze ca o bombă, ca să elibereze sufletul pe care-Cţine
prizonier..
Era odată un rabin .care, cu lacrimi în ochi, îşi lua rămas bun de
la nevastă şi de la-copii cînd mergea să-se roage la sinagogă pentru că
nu ştia dacă va mai rămîne în viaţă după rugăciune. „Cînd rostesc un
cuvînt, zicea el, de^ pildă, Dumnezeule, cuvîntul ăsta îmi zdrobeşte
inima, mă cuprinde frica şi nu ştiu dacă voi mai avea puterea să spun
mai departe...".
O, de s-ar afla cineva să citească în felul acesta un poem, ori
cuvîntul „masacru", ori o scrisoare de dragoste din partea femeii
iubite ori acest Raport al unui om care a luptat atît de mult în viaţă şi
a împlinit atît de puţin !

A doua zi dimineaţa, devreme, teta' m-a luat de mînă : — Hai să

mergem, a zis.

101
 Mama s-a speriat :
— Unde duci copilul ? Nici un creştin n-a ieşit încă din
casă.
;
— Hai, a repetat tata. A deschis uşa şi am ieşit.
— Unde ne ducem ? am întrebat eu şi mîna îmi
tremura în palma lui uriaşă.
M-am uitat în sus şi în jos pe stradă, era pustie ; doar în colţul
străzii,-două turcoaice spălau la fîntînă.
— Ti-e frică ?
— Da !
— Nu-i nimic, o să te obişnuieşti.
Am cotit după colţ şi am luat-o spre intrarea în port. Am trecut pe
lîngă o casă, care fumega încă, şi pe lingă multe altele cu uşile sparte,
cu pragul stropit de sînge. Cînd am ajuns în parcul cel mare, la fîntina
cu lei, lîngă platanul bătrîn, imens, tata s-a oprit :
— Uită-'te, a zis el arătînd cu mîna.
M-am uitat spre platan şi am scos un ţipăt. Trei bărbaţi spînzuraţi
se legănau în platan, desculţi, numai cu cămaşa pe ei, şi limbile vinete
le atîrnau afară din gură. Neputind să suport priveliştea, am întors
capul şi m-am agăţat de genunchii tatii. Dar el m-a prins de cap cu
mîinile şi m-a iniors spre platan.
— Uită-te, mi-a poruncit.
Privirea mi s-a umplut de imaginea lor.
— Atît cit vei trăi, auzi, să ai înaintea ochilor morţii ăştia. \
— Cine i-a omorît ?
— Libertatea, fie binecuvîntată !
Atunci n-am înţeles. Cu ochii holbaţi mă uitam la cele trei trupuri
care se legănau-încet printre frunzele galbene ale platanului.
Tata s-a uitat în jur cu auzul încordat ; strada era pustie. S-a întors
către mine.
-— Ai putea să pui mîna pe ei ?
■— Nu, am răspuns îngrozit. \
— Ba poţi... Vino !
Ne-ara apropiat, tata şi-a făcut cruce decîteva ori, repede :
— Pune mîna pe picioarele lor, mi-a poruncit el.

102

/
 Mi-a luat mîna, am simţit răceala, asprimea pielii în vîrful
degetelor, erau încă umede de rouă nopţii.
— Sărulă-le picioarele, închină-tc ! mi-a poruncit tata.
Văzînd că mi se face rău, m-a luat de subsuori, m-a
ridicat şi mi-a aplecat capul forţîndu-rnă să-mi lipesc gura de
picioarele lor ţepene.
M-a lăsat apoi jos, nu mă mai ţineau picioarele. S-a aplecat
şi s-a uitat la mine :
— Iţi va prinde bine lucrul ăsta, a zis.
Iar m-a luat de mînă şi ne-am întors acasă. Mama stătea
după uşă şi ne aştepta nerăbdătoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi fost ? a întrebat
şi m-a luat în braţe, sărutîndu-mă cu patimă.
— Am fost să ne închirtăm, a răspuns tata şi mi-a aruncat
o-privire plină ele încredere.
Porţile oraşului au rămas închise trei zile. în şir ; în cea de a
patra s-au deschis ; dar turcii clădeau tîrcoale pe străzi,
cafenelele gemeau de ei, se adunau .în moschei, clocotul din ei
nu se potolise, în ochi li se citea ura ; Creta era gata să ia foc —
■ era de-ajuns o singură seînteie. Creştinii care aveau copii se
îmbarcau spre Grecia liberă, cei care nu aveau copii părăseau
Megalo -Kastro şi o luau- spre munţi. Noi ne aflam printre cei
care se îndreptau spre port cu gînd de plecare ; tata mergea
înainte, mama şi soră-mea după el, iar eu la urmă.-
— Noi, bărbaţii, trebuie să apărăm femeile, zicea tata
(n-aveam nici opt ani), eu o să merg înainte iar tu la
urmă. Şi fii cu ochii în patru !
Am trecut pe lingă, casele incendiate din vecini. Victimele
nu fuseseră încă luate, morţii începuseră să miroasă. In faţa
unei porţi tata s-a aplecat şi a cules de pe jos o piatră stropită
cu sînge :
— Păstreaz-o ! mi-a zis el.
Am început să înţeleg de ce-tata se purta cu atita cruzime ;
el nu aplica legile Noii Pedagogii, el urma o lege veche, una
care nu ştia ce înseamnă îndurarea şi care era singura în stare să
ne apere neamul. Iată de ce lupul îşi învaţă puiul iubit — întîiul
născut — să vîneze şi să ucidă, sa scape de capcane prin
vicleşug şi curaj. Datorită pedagogiei aspre a tatălui meu am
avut îndîrjirea şi puterea

103
de a îndura vremurile grele. Acestei asprimi îi datorez, de
asemenea, toate gîndurile nesupuse care mă stăpînesc şi acum,
la apusul vieţii, şi care nu vor să ceară îndurare nici lui
Dumnezeu, nici diavolului.
—• Hai să mergem în odaia ta să luăm o hotărîre, îmi
spusese tata înainte de plecare.
S-a oprit în mijlocul camerei şi a arătat spre harta mare a
Greciei, agăţată pe perete.
— Nu vreau nici la Pireu, nici la Atena ; acolo o să se
adune toţi. Apoi o să înceapă să se vaite că n-o să aibă ce mînca
şi-o să ajungă să cerşească. Nimic nu mă dezgustă mai mult ca
asta. Alege o insulă !
— Care vreau eu ?
— Da, care vrei tu !
M-am urcat pe scaun, mi-am plimbat privirea peste toate
insulele din Marea Egee : pete verzi în marea albastră.; de la
Saritorin mi-am plimbat degetul spre Melos, Siphnos. Mykonos
şi Păros ; la Naxos m-am oprit.
— La Naxos ! am spus eu. îmi plăcea forma şi numele ei.
Cum aş fi putut să ghicesc ce rol hotărîtor va juca în viaţa mea
acea fatală alegere întâmplătoare ?
— La Naxos, am repetat eu, uitîndu-mă la tata.
— Bine, mi-a răspuns, să mergem atunci la Naxos.
 \

Naxos

Era o insulă fermecătoare şi liniştită, peste tot vedeai grămezi de

pepeni, de piersici, de smochine. Marea era mereu calmă. Mă uitam
la oameni, pe chipul lor se citea bunătatea, nu se temeau de turci, nici
de cutremure, prin ochi nu le treceau flăcări. Libertatea,stinsese aici
dorul de libertate, viaţa curgea mulţumită, şi calmă într-o ordine
prestabilită, era ca'o apă adormită, chiar dacă, uneori, se tulbura, nu
izbucnea niciodată o adevărată furtună. Plimbîndu-mă prin Naxos,
primul dar de care am devenit conştient a fost siguranţa, şi, ceva.mai
tîrziu, urîtul. L-am cunoscut pe domnul Lazaros, un naxiot bogat care
avea o livadă splendidă la Engares, la o oră de oraş. Ne-a invitat la el
şi am stat acolo două săptămâni. Ce belşug, c.e pomi încărcaţi de rod,
Ce fericire desăvîrşiţă ! .Creta devenise o imagine din poveşti, un nor
ameninţător din depărtare.. Nici tu panică, nici .tu vărsare de sînge,
nici luptă pentru libertaste, toate s-au topit şi au pierit în moleşeala
din Naxos.
într-un dulap din vila lui de la ţară am dat peste o grămadă de
cărţi îngălbenite de vreme. Le-am luat pe toate şi în fiecare zi mă
aşezam sub un măslin şi le răsfoiam cu lăcomie. Mă uitam la pozele
vechi, ştei'se, cu cayaVt:ri şi cu domniţe,, cu fiare sălbatice şi jungle
cu bananieri ; în unele vedeam mări îngheţate, vapoare prinse de
gheţuri şi pui de urşi rostogolindu-se prin zăpadă, pufoşi, de vată ;" în
altele, aflam oraşe îndepărtate, cu coşuri înalte, cu muncitori şi cu
focuri uriaşe...
Pricepeam tot mai mult, lumea devenea tot mai largă ; imaginaţia
mea era populată cu arbori gigantici, cu animale ciudate, cu oameni
negri şi galbeni, şi unele pasaje pe care

105
'le citisem mă tulburau. într-o carte îngălbenită de vreme am
dat peste spusele astea : „Fericit e omul care a văzut multe mări
şi ţărr'. Şi în alta : „Mai bine taur o zi. decît bou un an". Nu
înţelegeam prea bine ce voiau să spună, dar ştiam un singur
lucru : n-aş fi vrut să fiu bou. închideam cartea, trăgeam în
piept aerul înmiresmat cu ochii ţintă la piersicii şl la caişii
încărcaţi de roade ; eram încă un gîndăcel cu «aripile
nedesfăcute care îşi făcea, vira picioruşele, trudindu-se să
zboare, dar inimioara îi tremura de frică : va reuşi, ori nu va
reuşi ? încă puţină răbdare...
Aveam răbdare, fără să-mi dau seama'mă pregăteam, în
taină, sufleteşte, pentru clipa cînd rhi-ar fi cresciu aripile şi aş
fi putut să zbor.
Nepoata domnului Lăzaros, un băieţoi de fată de doi-
sprezece ani, pe care o chema Stela, îşi atîrnase leagănul într-un
măşlm tocmai lîngă mine. Se legăna în văzduh şi t'înta ; cum
se" mişca, i se ridica rochia si genunchii rotunzi, albi ca
zăpada, străluceau în soare. ,Nu mai puteam s-o aud cîntînd şi
nici să mă uit la genunchii ei, şi Lntr-o zi am trîntit cartea
furios. Ea s-a uitat la mine şi a~ izbucnit în rîs mestecînd mai
departe. Tot timpul mă tachina cu cîntece glumeţe ; le-am uitat
pe toate în afară de unul :
- Lasă-ţi ochii negri în'jos, Comoara
mea, privirea ia mă arde.
— Stela ! am strigat mînios, ori pleci tu, ori plec eu !
N
A sărit din leagăn :
— Hai să plecam amîndoi, a răspuns ea fără să mai
rîdă. Apoi cobarînd glasul : Hai să plecăm împreună,
bietul meu prieten, pentru* ca de luni te vor închide în
şcoala catolică ; l-am auzit pe unchiul vorbind cu taică-tău.
La Naxos, în cetatea în care locuiau de secole cuceritorii
franci, se afla faimoasa şcoală franceză condusă de preoţi
catolici. împreună cu tata rie-am urcat într-o zi pînă acolo, tata
s-a tot uitat şi apoi a dat din cap :
— Un băiat poate primi o educaţie bună aici, dar
dascălii, naiba să.-i ia, sînt catolici, te pot atrage la cato
licism. .
Deşi n-ara mai vorbit despre şcoală, îmi dădeam ssama «ă
ideea îl preocupa, dar nu ştia ce hotărîre să ia. într-o

iOS
 seară. Stela m-a pus în gardă că tata voia să mă ia cu el după cină la o
plimbare prin grădină. Răsărise luna, totul era liniştit şi înmiresmat.
Multă vreme n-a zis nimic ; cînd să ne întoarcem spre. casa. s-a
oprit şi mi-a zis :
— Revoluţia din Creta poate dura mult ; eu o să mă
întorc acolo, nu-mi pot părăsi tovarăşii de luptă ca să mă
plimb prin grădini, în fiecare noapte bunicu-tău îmi apare
în vis şi mă dojeneşte ; trebuie să plec. Dar în vremea
festa tu n-ar trebui să stai degeaba, vreau să fac om clin tine.
Şi iar a tăcut, a mai făcut cîţiva paşi, apoi s-a oprit r
— Ai înţeles, m-a întrebat, vreau să fac om din tine — asta
înseamnă să fii folositor patriei. Destul de rău că eşti făcut pentru
carte şi nu pentru luptă, dar, clin nefericire, nu putem să mai facem
nimic. E drumul tău, mergi pe el. Ai înţeles ? învaţă ca să poţi ajuta
Creta să-şi recapete libertatea. Lucrul ăsta să-ţi fie ţelul, altminteri s-o
ia naiba de învăţătură ! Nu vreau să te fac nici dascăl, nici călugăr,
nici înţelept ca Solomon. Fii < cu băgare de seamă ! Eu am pornit pe-
un drum, acum ,e rîndui tău. Dacă n-o să poţi ajuta Creta nici cu arma,
nici cu scrisul, e păcat să trăieşi.
— Mi-e frică de părinţii catolici, am zis eu.
— Şi mie. Un bărbat adevărat se teme. dar îşi înv. teama. Am
încredere în tine, am încredere în sîngele care îţi curge prin vine —
sîngele Cretei. Haide, fă-ţi cruce, strînge pumnii şi de luni, dacă
Dumnezeu ne ajută, mergem să te înscriu la catolici.
în ziua în care am urcat împreună cu tata spre cetate, ploua— o
burniţă rară de-toamnă care întuneca străzile, în spatele nostru marea
suspina, un vînt uşor smulgea frunzele din copaci ; cădeau uîia după
alta, galbene, cafenii, împodobind suişul jilav. Norii alergau pe
deasupra noastră goniţi de un vînt puternic care sufla în straturile de
sus ; cu capul dat pe spate mă uitam lacom cum alergau,' se-uneau, se
despărţeau, cum îşi lăsau în jos ciucurii lungi şi suri pînă la pămînt.
De copil îmi plăcea să stau în curte, culcat pe spate, şi să privesc
norii. Adeseori treceau ca 0 Pasăre — un corb, o rîndunică ori un
porumbel — şi mă identificam cu pasărea atît de puternic încît îi
simţeam căldura pieptului în palmă.

107
 —■ Marigo, eu cred că băiatul tău o să fie un visător, i-a zis
mamei într-o zi vecina noastră, madame Penelopa, e veşnic cu capul
în nori.
—- Nu-i nimic, Penelopa, i-a răspuns mama, cînd va intra în viaţă
îşi va coborî el capul din nori.
Dar nu venise încă timpul şi'în ziua aceea priveam cu admiraţie
norii, în vreme ce urcam, spre cetate. Mă împiedicam tot timpul şi
alunecam. Tata* m-a apucat de umăr şi mă ţinea strîns.
— Lasă norii, uită-te la picioare, dacă nu viei să cazi şi să te
nenoroceşti.
O fată, cu uh chip şters, s-a ivit de sub poarta boltită a unei case pe
jumătate ruinată, şi se uita la cer. Era foarte palidă şi slabă, cu o
expresie de nobleţe pe chip şi tremura toată acoperită cu un şal
zdrenţăros. Mai tîrziu am aflat ca făcea parte dintr-o familie de nobili
catolici, de duci şi contese, care cu secole în urmă cuceriseră Naxo-sul
construindu-şi castelul acela. L-ău aşezat în cel mai înalt punct al
cetăţii, de unde puteau să-i observe şi să-i vegheze pe plebeii ortodocşi,
în truda lor zilnică din port şi de pe cimpia. din vale. Acum
scăpătaseră, erau săraci, palatele erau în ruină, iar nobilele lor
strănepoate se veştejeau şi mureau de foame, neputîndti-se mărita
pentru că bărbaţii din neamul lor dispăruseră, şi cei care erau' nu voiau
să se însoare sau n-ar fi putut să ţină nevastă şi copii. Pe de altă parte,
să se mărite cu unul din neamul sărman ortodox era un lucru pe care nu
se cuvenea să-1 facă nişte doamne de viţă nobilă ; ţineau mîndria la loc
de cinste, pentru că mîndria era tot ce le rămăsese... Fata s-a uitat o
clipă spre cer şi s-a retras iar înăuntru, îmi. amintesc tot, absolut tot ce
s-a întîmplat în ziua cînd urcam spre cetate să mă înscriu, la şcoala
catolică. Parcă văd şi acum pisica ce şedea pe-o treaptă în ploaie ; era
albă cu pete galbene. Şi fetişcana desculţă, care ducea o lopăţică'de
jăratic şi fugea, cu faţa luminată de, reflexele roşii ale cărbunilor
aprinşi.
— Iată-ne ajunşi,-xa zis tata, şi a bătut cu pumnul în
poarta cea mare. ', •
Acesta a fost primul salt şi probabil saltul decisiv din viaţa mea
spirituală. O poartă fermecată s-a deschis în mwitea mea purtîndu-mă
într-o lume uimitoare. Pînă atunci Creta şi Grecia fuseseră o mică
arenă în care su-

103
fletul meu-, în veşnică luptă, se simţise izolat ; acum lumea se
lărgea, se împărţea altfel şi pieptul meu de adolescent se trudea
să ie cuprindă. Pînă atunci presimţeam, dar nu aveam
certitudinea că lumea era atît de largă şi că suferinţa şi truda
erau tovarăşii de drum şi de arme ai tuturor oamenilor, nu
numai ai celor din Creta. Şi mai presus de toate aveam
presimţirea unei mari taine : că prin poezie toate suferinţele şi
truda pot deveni vise, că, oricît ar fi de trecătoare, poezia le
face nemuritoare tran-formîndu-le în viers.
Pînă atunci mă lăsasem mînat de cîteva pasiuni primare :
frica* lupta pentru a învinge frica şi dorin-ţa de libertate. In
sufletul meu au prins viaţă alte două patimi : dorinţa de frumos
şi setea de cunoaştere. Voiam să citesc şi să cunosc, să văd
tărîmuri îndepărtate, să sufăr şi să mă bucur. Lumea era mult
mai mare decît Grecia, suferinţele lumii erau mai mari decît ale
noastre şi dorul de libertate nu era un privilegiu exclusiv • al
Cretei, ci era eterna luptă a umanităţii. Dar Creta n-a pălit în
mintea mea, lumea întreagă se desfăşura în -sufletul meu ca o
Cretă gigantică asuprită de tot felul de „turci", ridicîn-du-se
fără încetare, cerînd libertate. Astfel, convertind lumea întreagă
în imaginea Cretei, am simţit în anii adolescenţei suferinţa şi
chinul întregii umanităţi.
în şcoala, franceză se adunaseră elevi din toată Grecia. Eu
eram cretan şi Creta era în luptă cu turcii,pe atunci, de aceea
am crezut că datoria mea era să nu-mi fac patria de ruşine ;
aveam datoria să fiu primul din clasă. Această convingere care,
cred eu, nu izvora din orgoliu, ci din sentimentul datoriei faţă
de neam, mi-a dat putere şi, în scurt timp, mi-am întrecut
colegii ; nu eu, ci Creta îi întrecuse.
Şi astfel treceau lunile una după alta, într-o stare de beţie pe
care înainte n-o cunoscusem, o nemaipomenită dorinţă de a-
învăţa şi de a mă ridica, de a urmări pasărea aibastră care (am
descoperit mai tîrziu) se numea Spirit, îndrăzneala minţii era
foarte mare. aşa că într-o zi am luat -.otărîrea .necugetată să
scriu în dreptul fiecărui cuvinte din dicţionarul francez
echivalentul său grecesc, Treaba asta mi-a luat luni de zile,
folosind diverse .lexicoane şi cînd. în sfîrşit, dicţionarul francez
fusese tradus, l-am luat şi i l-am arătat, foarte mîndru, lui Pere
Lau-

109
 rent, directorul şcolii. Era un preot catolic învăţat, tăcut, cu ochi ■
cenuşii, cu un zîmbet amar şi o barbă stufoasă, blondă cu fire albe. A
luat dicţionarul, 1-a răsfoit şi, uitîndu-se la mine, a pus palma pe
creştetul meu de parcă voia să mă binecuvînteze :
— Ceea ce ai făcut, tinere creţan, a zis el, demonstrează
că într-o zi ai să ajungi un om mare. Eşti norocos că ţi-ai
găsit calea de tinăr : drumul ştiinţei e calea ia. Domnul
să te binecuvînteze !
Mîndru, m-am dus şi la directorul adjunct, Pete Leiievre, un
călugăr cu ochi jucăuşi, căruia îi plăcea viaţa, care rîdea mereu, ne
spunea glume şi se distra împreună cu noi. La sfîrşitul săptămînii ne
ducea în excursie la grădina şcolii de la ţară. Acolo, scăpaţi de Pere
Laurent, ne încăieram şi rîdeam, mîncam fructe, ne rostogoleam prin
iarbă şi uitam de grijile săptămînii ! Am alergat să-1 găsesc pe. Pere
Leiievre să-i arăt isprava mea. Era în curte şi uda un strat de crini. A
luat dicţionarul şi 1-a răsfoit foarte, -foarte încet, uitîndu-se pjin el ; cu
cît se uita. cu atît se aprindea mai tare Ia faţă. Deodată a ridicat
dicţionarul şi mi 1-a azvîriit drept în faţă :
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, a strigat. Tu, ce eşti,'
un băiat tînăr, ori un bătrîn slab de minte ? De ce-ţi
pierzi vremea cu lucruri de om bătrîn ? în lac să rîzi, să
te distrezi şi să te uiţi după fetele care trec pe sub fe
reastră, stai ca un bătrîn ramolit şi traduci dicţionare !
Pleacă, pleacă din ochii mei ! Şi ţine minte ce-ţi spun,
daeă ai apucat pe calea asta nu se va alege nimic de
tine — în vecii vecilor ! Vei ajunge un biet dascăl gîrbo-
yit, cu ochelari pe nas. Dacă eşti un cretan adevărat,
azvîrle pe foc dicţionarul ăsta blestemat şi adu-mi cenuşa.
Acum, piei din ochii mei !
Am plecat într-o stare de totală confuzie. Cine avea dreptate, ce să
fac ? Care dintre cele două drumuri era cel drept ? întrebarea m-a
chinuit ani de zile şi cînd, în sfîrşit, am descoperit care era drumul cel
drept, părul îmi albise. Sufletul meu şovăia ca, măgarul lui Buridan
între Pere, Laurent şi Pere Leiievre. Mă uitam la dicţionarul cu
vorbele greceşti scrise mărunt, pe margine, cu cerneală roşie, şi mi se
rupea inima cînd mă gîndeam la sfatul lui Pere Leiievre. Nu, nu
aveam curajul să-1 arunc p<

110
 gj să-i duc cenuşa. Mult mai tîrziu, cînd am înţeles, l-am azvhiit în
foc. Dar n-am mai strîns cenuşa pentru că pere Lelievre murise
demult.
îndată ce m-a înscris la şcoală şi m-a instalat, tata s-a îmbarcat pe
un caic şi a plecat în taină spre Creta, la luptă. O dată am primit de la
el o scrisorică pe un petic de hîrtie care mirosea a praf de puşcă :
../îmi fac datoria luptîndu-mă cu turcii, şi tu ai de luptat, ţine-te
bine şi nu te lăsa momit de catolici, sînt nişte cîini la fel ca turcii. Nu
uita că eşti cretan şi că mintea nu e numai a ţa, aparţine şi Cretei.
Ascute-ţi mintea cît mai mult, ca într-o zi s-o pui în slujba eliberării
Cretei. Daca n-o poţi ajuta cu arma, ajut-o cu mintea : e şi asta o armă
ca oricare alta. înţelegi ce-ţi spun ? Spu-.-ne-mi că înţelegi ! Atît
pentru azi, pentru mîine şi pentru totdeauna. Să nu mă faci de rîs !"
Simţeam povara Cretei întregi pe umerii mei ; dacă 1 nu reuşeam
să-mi învăţ lecţiile ca lumea, să înţeleg o problemă la matematică, mi
se părea că fac Creta de ruşine. Am renunţat la nepăsarea, la
prospeţimea §i nestatornicia copilăriei ; mă .uitam la colegii mei care
rîdeau şi se jucau, aş fi vrut şi eu să rid şi să- mă joc, dar Creta lupta,
se afla în pericol. Mai grozav era faptul că profesorii şi elevii nu-mi
mai spuneau pe nume, toţi îmi ziceau „cretanul" şi lucrul ăsta era o
continuă şi apăsătoare adu-1 cere aminte a datoriei mele.
Nu-mi era frică de convertirea mea la catoliejsm ; nu pentru faptul
că aş fi înţeles, care era adevărata credinţă, ci un alt fapt, în aparenţă
nesemnificativ, m-a înrîurit mai -mult deeît toate doctrinele
teologice." în fiecare dimineaţă era obligatoriu să ne adunăm în
capelă, o cămăruţă goală, în mijlocul clădirii, pe cît de caldă vara, pe
atît de rece iarna, cu două statui de ipsos vopsit, Isus şi Măria. In altar
erau buchete de crini_albi în vase înalte de sticlă. Cum nimeni nu
avea grijă* crinii rămîneau zile întregi in aceeaşi apă care devenea
vîscoasă şi cînd intram în capelă, dimineaţa, îmi venea să vărs de
miros ; îmi amintesc că o dată am şi leşinat. Şi astfel, treptat, crinii
veştejişi capela catolica s-au unit indisolubil în mintea mea Şi de
atunci, veşnic, numai gîndul de a trece la catolici îmi produce greaţă.
N %
i - , 111
Şi totuşi am trăit clipa (şi azi îmi amintesc ruşinat) cina am fost
pe punctul de a-mi trăda credinţa. De ce ? Un de-
mon mă îndemna. Ce \ aibă
acest demon lăuntri tuţii, — Unde. am ir
luînd chiar înfăţ, devreme sau
v
mai tîrziu, \ Cardinalul a rîs
Şi, într-adevăr, i ■aţă a boană şi şi«ra.v vîrît-o era proaspăt
sosit de la, H< Iile catolice bărbierit. cîte oii îşi mişca braţul, Ştiu,
clin Levant. cu căptuşeală ştiu, a zis c
violetă, o largi, ciorapi fini.
violei piatră violetă. li. incit
în clipa Ln i are a .siguri că
era oi are e: grădinile
raiului pe aceea cu inelul do
ai Toţi am simţii i pînă în
vîrfu creierul ni .si .
Pere Laurent ti că .la
plecare mi-a : el în cameră,
m-a poftit rele sale.
— Ai vrea să
dulce ca mierea.
ins, eu sînt din Creta. ,-his o cutiuţă, a luat o bom-ă. Gura îi era
mică, rotundă, ea buzele. roşii, cărnoase. De nea p undă de lavandă. .
tiu totul despre tine. Eşti din Creta, cu alte cuvinte un ţap sălbatic, dar
ascultă-mă cu răbdare : vom ajunge la .Roma, în oraşul sfînt, vei
merge la e şcoală mare ca -să-ţi continui studiile să ajungi cineva şi,
cine ştie, poate într-o zi vei purta veşmîntul de cardinal pe care îl port
eu acum. Şi nu uita că, dacă cineva din insula ta va fi ales Papă într-o
zi, părintele creştinătăţii, va fi mai mare decît un împărat ! Atunci vei
putea face în aşa fel încît să eliberezi Creta... Asculţi ce-ţi spun ?
— Da, ascult, am şoptit ; îmi ridicasem capul şi ascultam cu
lăcomie.
 îcienie şi ce răbdare trebuie am fost ră care coborîse chiar din îs o in
să c care se ascunde în mă. pitnuţă, albă şi curată, i ne-a dat
spatele vir-< virtuţii, binecuvântarea sa. a străbătîndu-ne din
convins că, mai ,i şi rîndul cap am fi băut viii vechi şi
său ! ;.i /i i-a venit rîndul.
într-o dimie cardinalul care ist■ pi ere mine,, pentru
inspecta şco-; o haină neagră emn să-1 urmez. Ne-am dus la
de mătase, ie violetă pătrată tau pe un scăunel la picioa-
cu boruri pe deget purta un
inel- cu Mrul său o-undă. de e ? rn-a întrebat cu o voce
parfum, ut înaintea noastră
 — în clipa asta, copilul meu, viaţa ta stă în cumpănă, dacă vei
zice da, eşti salvat.; dacă vei zice nu. eşti pierdut
Ce se va alege de tine dacă rămîi tatăl tău ? Cu ocupa
— E negustor.
— Ei bine, vei ajunge şi tu negustor, ori în c bun caz,
avocat sau doctor, adică un nimeni. Grecia o provincie ; lasă
provincia, copilul meu. mi foarte multe despre tine, mi-ar
părea rău să te pit
Inima îmi bătea să se spargă. Iar se deschide; căi în faţa-
mea. Pe care să merg ? La cine să alor ajute ? Pere Laurent mă
împingea pe o cale. Pere pe alta. Care era calea .cea dreaptă ? C
pe tata ?
aici
Cînd mi-am adus ai se ite ele tata m-a ; rpucat I nea. Abia
întorsese din Creta era nirosea încă a praf de puşci cum,
grav rănit la braţ veacuri şi u'mele tăceau a -după a1 cioar
după atîta şise cu tălpile tige care ciirses te ibe -au spus
însînge prinţul George şi i- pe pămîntul inelul ian. rzi aici.
a < nerăbdare vremea cînd de logot reţa şi u două
Imediat după înto; mă Grecia s< ercui ; să mă
vadă ; întîi nu l-ai înainte din Creta, ii neg .elievrt
şi un zîmbet, oară, îi juca recunoscut : era 2' ir 11 pentr întreb
pe buze. care îl vedei
— Cum .merge ? Au reuşit să te atragă de pârlea lor 1
m-a întrebat rîzînd.
M-ăm'făcut roşu ca focul. Mi-a pus mîna lui mare pe creştet :
.— Am glumit, am încredere în tine.
Amintindu-mi de tata în prezenţa cardinalului, cred că mă
făcusem palid pentru că prelatul mi-a pus mîna lui pîinuţă, cu
blîndeţe, pe creştet, şi m-a întrebat ;
— La ce te gîndeşti ?
— La ce-ar zice tatăl meu, am îngînat.
— El nu trebuie să ştie, nu trebuie să ştie nimeni ; vom pleca în
taină, la noapte.'
— Dar mama ce-o să zică ? O să plîngă după mine.
— Cine nu-şi lasă mama şi tatăl nu poate veni după
mine. Acestea sînt cuvintele Domnului. Am
tăcut...

113
— De acord, i-am zis apoi cardinalului sărutîndu-i dreapta,
îmi voi uita mama şi tatăl.
— în clipa asta, fiul meu, am văzut cum spiritul sfînt s-a
pogorît deasupra creştetului tău, eşti salvat.
Spunînd acestea, şi-a scos inelul cu ametist, pe care îl purta,
ca să-1 sărut.
în. trei zile trebuia să plecăm. Aş fi vrut să-mi văd părinţii
ca să-mi iau rămas bun de la ei măcar în gînd, dar cardinalul nu
mi-a dat voie.
— Adevăratul bărbat e acela care îi lasă pe cei dragi
fără să-şi ia rămas bun.
Dorind să fiu un bărbat adevărat, încercam să mă arăt
nepăsător şi am tăcut -din gură. Nu citisem în vieţile sfinţilor
de atîtea ori că pustnicii făceau la fel cînd plecau in deşert ?
Nu-şi luau rămas bun şi nu priveau înapoi spre mamele lor. Şi
eu trebuia să fac la fel.
Am primit o droaie de cărţi grele, legate în aur, am citit
despre eterna Romă şi despre sfîntul' părinte, Papa. mă
cuprindea ameţeala privind.ilustraţiile : Sfîntul Petru.
Vaticanul, picturile, statuile...
Totul mergea strună ; în gîndul meu eram deja plecat,
traversasem marea, ajunsesem în oraşul sfînt şi îmi
ter-.minasem studiile ; purtam o tichie mare, purpurie, ou un
ciucure de mătase şi pe degetul mijlociu de la mîna dreaptă
zăream un ametist misterios strălucind în întuneric... în
momentul acela a intervenit destinul, brusc a întins braţul şi mi-
a închis drumul. Cineva i-o fi şoptit tatălui meu : „Papistaşii vor
-să-ţi ia băiatul !" Era noapte, aprigul cretan a sărit din culcuş, a
luat cu el cîţiva barcagii şi pescari pe care îi cunoştea. Purtau
torţe aprinse şi aveau un bidon cu petrol, drugi de fier şi
tîrnăcoape, şi-au apucat-o spre cetate. Au început să bată în.
poartă, urlînd c-o să-i dea foc. Călugării s-au speriat. Pere
Laurent, cu scufia de noapte pe. cap, ieşise la fereastra şi-i
implora vorbind o greacă amestecată cu franceză.
— Daţi-mi băiatul, striga tata învîrtind torţa aprinsă,
daţi-mi băiatul, cîini de papistaşi, altfel vă dau foc şi vă
omor cu securea. - .
M-au sculat m-am îmbrăcat cît am putut de repede, şi mi-au
dat drumul, într-uh coş, pe fereastră, drept în

114
 braţele tatii. M-a apucat de ceafă şi m-a dat de trei ori cu capul
de pămînt, apoi s-a întors .spre tovarăşii, lui : ' • — Stingeţi
torţele şi haideţi să plecăm.
Trei zile, tata n-a vorbit cu mine, credea că fusesem botezat,
a poruncit să fiu spălat, să mă ungă cu untdelemn din candela
Fecioarei, să-mi schimb hainele şi a chemat preotul să mă
stropească cu apă sfinţită, ca să mă vindec de toate
spurcăciunile papistăşeşti. Apoi s-a întors spre mine.:
— Iudă ! a şuierat printre dinţi şi a scuipat de trei'ori
în văzduh.
Dar Dumnezeu e mare şi după cîteva săptămîni s-a auzit o
veste bună : prinţul George al grecilor era în drum spre Creta s-
o ia în stăpînire. Tata a sărit în sus, a bătut trei mătănii şi s-a
dus drept la bărbier. Nu pusese încă briciul pe obraji, îşi lăsase
barba să-i crească pe piept, în jos, pentru că purta doliu după
Creta robită. De asta nu rîdea niciodată şi de asta se înfuria cînd
vedea vreun creştin că rîde. în mintea lui rîsul degenerase într-
un act lipsit de patriotism. Dar acum, slavă Domnului, Creta era
liberă. S-a dus drept la bărbier şi, cînd s-a întors, faţa Iui
proaspăt rasă, întinerită, strălucea şi toată casa se umpluse de
mirosul lavandei pe care bărbierul i-o turnase pe cap.
Apoi s-a întors către mama şi a arătat spre mine zîmbind :
— Creta e liberă acum, ce-a fost, a fost, să-1 iertăm
şi pe Iuda !
Cîteva zile mai tîrziu ne-am îmbarcat spre Creta. Ce
călătorie triumfală a fost şi cum pătrundea soarele în ziua aceea
de toamnă pînă în a'dîncul inimilor noastre ! Oh, cît de lungă a
fost traversarea" Mării Egee cu vaporul [ Zorile l-au găsit pe
tata aplecat la prora, uitîndu-se spre miazăzi şi, dacă privirea
omenească ar fi fost în stare să mute munţi din loc, am fi văzut
Creta trecînd ca o fregată pe dinaintea ochilor noştri.
Libertatea

Ochii mi se umplu de lacrimi, şi azi, după atîţia ani, cînd îmi

amintesc de ziua aceea : ziua în care prinţul George al Greciei,
cu alte cuvinte Libertatea, a păşit pe pămîntul Cretei. Truda
omului e cu adevărat un jurămînt de taină neîntrerupt. Ce e
biata scoarţă a pămîntului — o materie inferioară, instabilă,
plină de crăpături — pe care oameni, plini de noroi şi de sînge,
Se tîrăsc cerînd libertatea ? Ce înduioşător e să-i vezi pe greci
în fruntea tuturor — suind urcuşul fără de sfîrşit şi deschizînd
calea, dacă nu cu hlamida şi cu suliţa, cu brîul încins peste
pulpana hainelor, cu. carabinele de la 1823, purtînd pantaloni
largi de cretan !
îmi aduc aminte de un căpitan cretan, un biet cioban
care duhnea a bălegar şi a ţap. Tocmai se întorsese din
război unde se luptase ca un leu ; într-o după-amiază
eram la el la stînă cînd a primit o diplomă pe un per
gament, scris cu litere mari, roşii şi negre, de la „Frăţia
Cretană" din Atena : îl felicitau pentru faptele sale de
vitejie şi-1 proclamau erou. ■ -*"
— Ce-i cu hîrtia asta ? 1-a întrebat iritat pe cel care-o
adusese, au intrat cumva oile mele în vreun lan de grîu ?
Trebuie să plătesc pagubele ?
Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi 1-a
citit cu glas tare.
— Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică ?
• • • .
— Că eşti erou, şi patria ţi-a trimis această diplomă s-o pui
în ramă, să rămînă copiilor dumitale.
Căpitanul a întins o labă de uriaş :
— Ia dă-o-ncoace~î"~

116
 A luat pergamentul, 1-a rupt în bucăţi şi 1-a aruncat în Ioc ;
tocmai fierbea o căldare cu lapte.
— Du-te şi spune-le că nu m-am luptat ca să primesc
un petic de hîrtie, ci ca să fac istoria.
Să fac istoria ! Ciobanul acela sărman simţise pi ea bine ce
voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un chip
sublim ?
Trimisul s-a întristat văzînd pergamentul pe foc ; căpitanul s-a
ridicat, a umplut o cană cu lapte, a tăiat în o bucată de caş, a
luat două pîinişoare de orz, s-a spre celălalt şi i-a zis :' ■
— Hai, frate, nu te supăra, mănîncă şi bea. dă-b naibii
rtie ! Să. te spui, mă auzi, să le spui că nu-mi trebuie
"plată, eu lupt pentru că îmi place să lupt, aşa să le spui. Şi
acum fă ce ţi-am spus : mănîncă !
Două au fost cele mai importante zile din viaţa mea.:
prima.,ziua în care prinţul George a pus piciorul pe pă-mîntul
Cretei, a doua, la Moscova, mult mai tîrziu, la cea de a zecea.
aniversare a Revoluţiei ruse. în aceste două zile am simţit că
zidurile — trupul, mintea şi sufletul — se puteau prăbuşi, că
umanitatea putea reveni, după o rătăcire înşîngerată,
înfricoşătoare, la vechea şi divina sa unitate. în starea aceasta
nu mai există „eu", „tu", şi „el", totul formează o unitate şi
această unitate e o beţie profundă în care moartea îşi pierde
coasa ^i încetează' să mai existe. Luaţi separat, murim unul cile
unul, dar cu toţii, laolaltă, sîntem nemuritori. Ca nişte- fii
risipitori, după ce am îndurat foamea, setea şi revolta, ne
deschidem braţele să-i cuprindem pe cei doi părinţi, cerul şi
pămîntul.
Cu lacrimile şiroind din ochi pe bărbile lor de oşteni,
căpitanii din Creta îşi azvîrleau legăturile de pe cap în văzduh,
mamele îşi înălţau pruncii să-1 poată vedea pe uriaşul cel
blond, pe prinţul din poveste care a auzit cel dintîi plînsul de
veacuri al Cretei şi a pornit să elibereze insula. Ochii sticloşi ai
cretanilor erau aţintiţi de veacuri spre mare. E aici! Nu, încă n-a
apărut, dar .poate să apară dintr-o clipă în,alta...-Uneori li se
părea un nor de primăvară, ori o pînză albă de corabie
înşelătoare, alteori un vis în plină zi. Dar norul se risipea
întotdeauna, pînza pierea, visul se ştergea şi iarăşi cretanii îşi
pironeau ochii

117
spre nord, spre Grecia, spre Moscova, spre Dumnezeu cel
neîndurător, care se lăsa tare mult aşteptat.
Şi acum, iaiă ! Creta întreagă s-a mişcat, mormintele s-au deschis
şi un glas a răsunat din vîrful muntelui Psi-loriîi : Vine ! Soseşte !
Priviţi-l! Bătrînii căpitani, cu urme de răni, cu pistoale de argint la
brâu, coborau din munţi ; tinerii veneau cu pumnale cu mîneve negre
şi cu lăute tiuitoare. clopotele răsunau de se cutremurau turlele bi-
sericii, oraşul era împodobit cu frunze de palmier şi de mirt — şi
prinţul cel blond stătea pe cheiul aşternut cu frunze de laur, marea
cretailă strălucind dincolo de «merii săi. ■
Oamenii din Creta cîntau şi dansau în taverne, beau şi cîntau din
lăută, şi tot nu se simţeau uşuraţi de povară. Nemaiputînd să«'i
stăpînească trupurile apucau cuţitul/ şi îşi crestau braţele şi coapsele,
îşi lăsau sînge ca să se simtă eliberaţi. în biserică, bătrânul mitropolit
stătea eu braţele înălţate sub cupolă, cu ochii ţintă la cer ; voia să ţină
o predică dar vorbele i se opreau în gîtlej...
Eram tinăr şi lipsit de experienţă pe atunci ; în sufletul meu beţia
simtă, s-a prelungit vreme îndelungată, poate n-a dispărut nici în ziua
de azi. Şi acum, în momentele de profundă bucurie — cînd privesc
marea, cerul plin deştele, un migdal în floare, cînd retrăiesc momentul
primei iubiri ■— ziua de 9 decembrie 1898, cînd prinţul Greciei a
păşit, pe pămîntul Cretei, străluceşte fără de moarte în sufletul meu şi
în adîncul inimii mele mă simt împodobit cu mirt şi cu "laur cum era
Creta în ziua aceea.
După-amiază, tata m-a luat de mînă, în vreme ce Megalo Kastro
chiuia încă de bucurie ; călcam pe mirt şi pe laur, am mers de-a lungul
străzii principale, apoi am trecut dincolo de poarta fortificată şi am
ieşit în cîmp deschis. Era iarnă, dar ziua era călduţă şi dincolo de
ziduri un migdal începuse să înflorească. Cîmpiile înverzeau atrase de
blîndeţea vremii, iar în depărtare, la stînga, munţii Şelena străluceau-
cu creştetul acoperit de zăpadă. Viţa de vie era încă stearpă,
dar,florile,de migdal se deschideau pline de curaj; înaintea altora,
vestind sosirea primăverii, şi viţa de vie o să se deschidă curînd să eli-
bereze strugurii negri şi albi' pe care îi poartă în ea.

118
 Un bărbat voinic venea cu un braţ de crengi de laur ;
văzîndu-1 pe tata, s-a oprit :
— Hristos a înviat, căpitan Mihalis ! a strigat el.
— Creta a înviat ! i-a răspuns tata, ducîndu-şi n
la inimă.
Ne-am continuat drumul ; tata păşea grăbit şi eu trebuia să
fug ca să mă ţin de el.
__ Unde ne ducem, tată ? am întrebat eu cu răsufla
rea tăiată.
— Să-1 vedem pe bunicu-tău, mergi înainte !
Am ajuns la cimitir, tata a împins portiţa şi a deschis-o. Pe
pragul de sus erau desenate un craniu şi două oase încrucişate
în formă de X..
~~\ Am luat-o la dreapta pe sub chiparoşi, treeînd peste
morminte sărmane cu crucile rupte, fără candelă. îmi era o
frică de moarte ; mă ţineam de-haina tatii şi geam în urma lui,
împiedicîndu-mă tot timpul. Ta; oprit lîngă un mormînt sărman,
o movilită boltită ti mint cu o cruce de-lemn. Numele şters de
vreme. Şi-a scos năframa de pe cap, s-a aplecat deasupra
pământului,: 1-a scormonit cu unghiile şi a făcut o scobitură în
formă de pîlnie ; şi-a apropiat gura cît a putut de mult şi a
Strigat apoi de trei ori :
— Tată, a sosit ! Tată, a sosit ! Tată, a sosit !
Cu.glas din ce în ce mai tare ; apoi urlînd. A scos o sticluţă
cu vin din buzunar, 1-a vărsat picătură cu picătură, aşteptînd de
fiecare dată să intre în pămînt, să-1 scoarbă adîncul. Apoi a
sărit în picioare, şi-a făcut cruce şi s-a uitat la mine. Ochii îi
străluceau.
— Ai auzit ? m-a întrebat cu un glas strangulat de
emoţie, ai auzit ?
Am rămas tăcut, nu auzisem nimic.
— N-ai auzit ? a urmat tata mînios. Oasele lui au
tresărit. . •
De cîte ori îmi amintesc de ziua aceea mulţumesc cerului că
mi-a îngăduit să mă nasc. Şi îi mulţumesc că mi-a îngăduit să
mă nasc în Creta, pe vremea cînd am putut vedea cu ochii, mei
Libertatea călcînd pe frunze de laur şi mergînd din port spre
ascunzătoarea Sfîntului Minas. Ce ruşinos că ochii de ţărînă ai
om-ului sînt neputincioşi să desluşească ceea ce nu se vede ! In
ziua i

113
l-aş fi văzut pe Sîîhtul Minas sărind din icoană şi stind în pragul
bisericii, călare pe cal, cu lacrimile curgmdu-i pe obrajii arşi de soare
şi pe barba sură, în aşteptarea prinţului grec.
Cîteva zile mai tîrziu, după ce bucuria a trecut, a venit un vînt
puternic din sud şi-mi aduc aminte că a risipit toate frunzele de laur
de pe străzi, după aceea o ploaie curată a spălat urmele de vin, de pe
trotuare, viaţa s-a trezit din beţie, mintea s-a aşezat la locul său. Băr-
bierii au măturat bărbile de pe podea, feţele rase ale creştinilor erau
netede şi străluceau. Din cînd în cînd, ie* şeau din taverne strigăte
răguşite, întîrziate, eu rătăceam pe străzi, ud pînă la piele şi, dacă mă
aflam pe o stradă pustie, chiuiam şi urlam ca să-mi descarc sufletul.
Mii de generaţii chiuiau şi urlau îniăuntrul meu, ca să se descarce.
Niciodată n-am simţit - atit de profund că strămoşii
îndepărtaţi nu mor, că în momentele hotărîtoare chiuie,
saltă şi pun stăpînire pe ochii, pe mîinile, pe mintea noas
tră, în zilele acel- străbunii mei ucişi de turci, toate
străbunele mele torturate, cu pîntecele spintecate, chiuiau
şi ţipau de bucurie pe străzile pustii,~~cînd nu ne vedea
nimeni. Mă bucuram pentru că, deşi nu înţelegeam încă
foarte clar, aveam sentimentul că şi eu voi continua să
trăiesc, să gîndesc, să văd, chiar şi după ce voi fi murit,
supravieţuind în inimile celor care îşi vor aduce aminte
de mine.
Prin această poartă împodobită cu - frunze de laur şi
cu oasele străbune, am pătruns în anii adolescenţei. În
cetasem să mai fiu copil,

i,
 Adolescenţă
dificilă

juli-am petrecut anii tinereţii copleşit de dificultăţile obişnuite

ale adolescenţei. Două fiare uriaşe s-au deşteptat în mine,
leopardul trupului şi vulturul nesăţios — care îşi extrage hrana
din măruntaiele omului şi care, pe măsură" ce le devoră, e tot
mai flămînd — mintea.
Eram încă mic, aveam doar trei sau patru ani, cînd am
ine..'put să fiu grozav de curios să aflu taina venirii pe lume.
Le-am întrebat pe mama şi pe mătuşile mele :
— Cum.vin copiii, cum apar aşa, deodată, în casă ? De
unde vin ? ,
findeam că trebuie să existe o ţară înverzită,-poate
paradisul, unde copiii răsar ca macii roşii şi din cînd în cînd un
tată intră în paradis, culege unul şi-1 aduce acasă. Gîndul ăsta îl
tot suceam şi-1 răsuceam în minte,' fără să-i dau prea multă
crezare. Nici mama, nici mătuşile nu reuşeau să mă facă să cred
în poveştile lor. Dar înţelegeam mai mult decît bănuiau ele, mai
.mult decît îmi imaginam chiar eu şi nu credeam în poveştile
lor.
într-o zi a murit o vecină, Katina, o femeie încă tî-nără ;
cînd am văzut c-o scot din casă întinsă pe spate, că. atîta Lume
o urma, că au luat-o pe o ulicioară şi au dispar., , m-a apucat
frica.
— De ce au luat-o, am întrebat, unde o duc ?
— A murit. . -
— A murit ? am întrebat, cum adică ?
Dor nimeni nu mi-a explicat. Ghemuit într-un colţ pe sofa,
acoperindu-mi faţa cu perna, am început să plîng, nu de
supărare, nici de frică, ci pentru că nu înţelegeam. Cîţiva ani
mai tîrziu, cînd dascălul meu Crasakis a m^rîi,

m
moartea a încetat să mă mai surprindă; probabil eă pricepusem ce era
şi nu mai- puneam întrebări.
Aceste două lucruri, naşterea şi moartea, au fost cele dinţii taine
care au provocat zbuciumul sufletului meu de copil şi m-am trezit
bătînd cu pumnul meu slab în cele două porţi închise, ca să se
deschidă. Am înţeles că degeaba aştept să mă ajute cineva, toţi tăceau
sau rideau de mine. Tot ceea ce trebuia să ştiu, trebuia să aflu de unul
singur.
Treptat, mi s-a trezit şi trupul, împărăţia -mea făcută din
presimţiri şi clin nori a început să se întrupeze ; trăgeam cu urechea la
vorbele de pe stradă, nu înţelegeam bine ce însemnau, dar mi s.e
păreau pline de o substanţă tainică şi interzisă. Aşa că le ţineam minte
şi le repetam întotdeauna cînd eram singur, ca să nu le uit. într-o zi
mi-a scăpat un astfel de cuvînt, l-am rostit cu voce tare în prezenţa
mamei ; mama s-a speriat : * — Cine ţi-a spus vorbele astea lipsite de
ruşine, a strigat ea, să nu le mai rosteşti niciodată !
S-a dus în bucătărie, a luat puţin praf de piper şi mi 1-a pus pe
limbă. Am început să urlu, gura îmi luase i'oc, dar, ca să-i fac în
ciudă, am jurat în taină că voi continua să le zic, chiar şi numai în
gînd. Pentru că simţeam o mare plăcere să le rostesc.
De atunci, orice cuvînt oprit îmi arde buzele şi are gust de piper,
chiar şi acum, după atîta^ amar de vreme şi după atîtea păcate !
Pe vremea aceea, în .Creta, pubertatea începea extrem de tîrziu ;
fiind extrem de timidă, se lupta să se ascundă sub tot felul de măşti.
Pentru mine, cea dintîi mască a fost prietenia pentru un coleg de
şcoală, pentru ce| mai insignifiant dintre toţi colegii mei \t era scund,
gras, cu picioarele strîmbe, cu un trup greoi, un băiat lipsit de ferice
feî de curiozitate intelectuală. Schimbam zilnic scrisori înfocate, dacă
trecea o singură zi fără,să primesc o scrisoare de la el mă simţeam
nenorocit şi chiar -plîn-geam. Dădeam tîrcoale în jurul casei sale,. îl
urmăream pe furiş,' inima îmi sărea din piept cînd îl vedeam că apare.
Trupul mi se trezise, dar nu ştia ce chip să-i dea dorinţei, încă nu
făceam pre'a bine diferenţa între bărbat

122
şi femeie. Pe de alta parte, compania unui băiat mi se mai puţin
periculoasă decît cea a unei fete, mai comodă : cmă ;mtîlneam.o
femeie simţeam o stranie antipatie amestecată cu frică şi cînd
vîntul bătea şi le ridica puţin fustele •4ntorceam brusc capul
roşindu-mă ca focul de indignare şi'de ruşine.
într-o zi, cred că era pe la amiază pentru că soarele ardea,
mergeam pe o ulicioară îngustă şi umbroasă spre casă ; deodată
a apărut o turcoaică la colţul străzii, şi-a descheiat puţin bluza
şi mi-a arătat sinii. Mi s-au tăiat picioarele şi am ajuns acasă
clătinîndu-mă.
După mulţi ani, tîrziu, am descoperit scrisorile prie-
neu într-un sertar şi m-am îngrozit. Doamne, ce
. ce inocenţă ! Fără să vrea, ori'--fără să fie con-
de asta, colegul ăsta cu înfăţişarea domestică şi
â fusese o mască în spatele căreia atîţia ani se as-
se de.mine femeia. Desigur, şi cu el se petrecuse
acelaşi lucru şi amarase puţin clipa fatală cînd .urma să
cadă în teribila capcană întinsă de-femeie. Am aflat mai
tîrziu că aşa s-a întîmplat.
într-o vacanţă de. vară, .eu, prietenul meu şi un alt coleg de
clasă, un băiat cu buze subţiri, cu ochi cenuşii, cu mîini şi cu
picioare delicate, am înfiinţat „Societatea" prietenească".
Ţineam şedinţe secrete, âm făcut un legămînt, am scris un
regulament şi ne-am propus un ţel în viaţă : să ducem p luptă
necruţătoare împotriva falsităţii, a servitutii şi a nedreptăţii,
pînă la moarte. Lumea ni se părea falsă, nedreaptă, necinstită, şi
ne-am legat s-o salvăm noi trei. Ne-am rupt de ceilalţi colegi,
ieşeam tot timpul împreună, ne făceam planuri cum să ne atin-
gem scopul şi am împărţit fiecăruia un domeniu de acţiune : eu
trebuia să scriu piese de teatru, prietenul meu să se facă actor şi
să }oace în piesele mele, al treilea, care era pasionat de
matematică, trebuia să devină inginer şi să facă o mare invenţie
ca să crească venitul societăţii, şi astfel să-i putem ajuta pe cei
săraci- şi oprimaţi.
între timp, pînă cînd clipa cea mare urma să sosească,
făceam tot ce puteam să rămînem credincioşi jurămin-telor
noastre : nu minţeam niciodată, îi băteam pe toţi copiii de. turci
pe care îi întîlneam pe uliţele dosnice şi

123

/
în loc de guler şi de cravată purtam maiouri cu dungi albe şi
albastre, în culorile steagului grecesc.
Intr-o seară de .iarnă, jos, în port, trăgeam cu coada
ochiului la un bătrîn hamal turc, ce stătea ghemuit într-un colţ,
tremurînd de frig. Era întuneric şi nu ne vedea nimeni, unul şi-a
scos maioul, altul cămaşa şi celălalt vesta şi i le-am. dat omului
; am fi vrut să-1 îmbrăţişam dar nram îndrăznit ; tulburaţi şi
jenaţi că nu ne~am făcut pe deplin, datoria, am plecat.
— Haideţi înapoi să-1 găsim, a propus prietenul meu,
— Bine, haideţi.
Ne-am întors fugind şi l-am căutat pe bătrînul hamal să-1
îmbrăţişăm, dar plecase.
într-o zi, am auzit că un distins avocat din Kastrq se
logodise cu o tînără bogată şi că nunta trebuia să aibă loc
duminica. între timp, sosise din Atena o altă tînără, săracă, dar
foarte frumoasă ; fusese logodnica avocatului pe vremea
studenţiei şi el îi promisese c-o va lua de soţie. Cînd am auzit
povestea asta urîtă, i-am întrunit pe membrii societăţii ; ne-am
adunat toţi trei la mine acasă clo-, cotind de indignare : statutul
societăţii noastre nu ne lăsa să tolerăm o astfel de nedreptate.
După ce am dezbătut ceasuri întregi ce măsuri trebuie să
adoptăm, ,am luat o hotărîre : să ne prezentăm toţi trei în faţa
mitropolitului şi să denunţăm acest act imoral. în plus, am
adresat o scrisoare avocatului şemnînd „Societatea prie-
tenească", ameninţîndu-1 că dacă n-p ia de nevastă pe Dorothy
— acesta era numele fetei din Atena — va da socoteală în faţa
noastră şi a lui Dumnezeu.
îmbrăcaţi cu cele mai bune haine de duminică, ne-am
prezentat la mitropolit. Un bătrînel slab şi măcinat de boală, dar
vulpe bătrînă ; cînd vorbea, i se tăia răsuflarea, iar ochii îi
străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Deasupra biroului avea o
icoană cu un Hrist prosper, cu obrajii roşii, cu cărare pe mijloc ;
o litografie uriaşă, cu Sfînta Sofia, era agăţată pe peretele opus.
— Ce necazuri aveţi, băieţi ? ne-a întrebat, privin-
dii-ne surprins.
— O mare nedreptate, Preasfinte, am răspuns toţi
trei într-un glas, gîfîind şi strigînd ca să ne facem curaj.
Se face o mare nedreptate !
124
 Mitropolitul a tuşit, a scuipat într-o batistă şi nc-a vorbit pe
un ton sarcastic :
__ O mare nedreptate ! Şi ce treabă aveţi voi ?, Sîn-teţi
şcolari, nu-i aşa ? Ar trebui să fiţi la ore.
— Preasfinte... a început prietenul meu, care era
un vorbitor mai bun... şi a povestit pe îndelete binecu
noscutul scandal. Nu mai putem dormi, nu mai putem fi
atenţi la lecţii, Preasfinte, a zis el drept încheiere. Şi aşa o
să -fie pînă cînd se va face dreptate : avocatul trebuie să
se însoare cu Dorothy.
Mitropolitul a tuşit iar, şi-a pus ochelarii şi ne-a privit o
bună bucată de timp ; ni se părea că o stranie tristeţe trecea
peste chipul lui. Toţi trei aşteptam cu sufletul la gură ; în sfîrşit,
şi-a descleştat buzele :•'
— Sînteţi tineri, a zis el, sînteţi copii încă, mă întreb
dacă Dumnezeu mă va lăsa să trăiesc destul ca să văd cu.
ce ochi veţi privi nedreptatea peste cincisprezece sau
peste douăzeci de ani.
A tăcut un scurt răstimp, apoi' a şoptit de parcă vorbea cu
sine însuşi :
— Aşa încep toţi. t
— înalt preasfinţite, am zis eu în clipa aceea văzînd că
schimbă vorba", cum am putea să prevenim această ne-
dreptate ? Spuneţi-nei Chiar dacă ne veţi cere să ne aruncăm
într-un cuptor încins, am face-o, numai ca dreptatea să învingă.
Mitropolitul s-a ridicat :
— Duceţi-văy ne-a zis întinzîndu-ne mîna să i-o, să-
rutăm, v-aţi făcut datoria, asta ajunge ; restul e treaba *
mea.
Am plecat cît se poate de fericiţi.
— Bine lucrat! a strigat prietenul meu, şi ne-a cu
prins pe după umeri pe mine şi pe celălalt coleg.
în aceeaşi, duminică, avocatul s-a căsătorit cu tînăra
bogată. Iar noi am aflat mai tîrziu că mitropolitul a
estit despre vizita şi despre indignarea noastră la
prietenii săi şi că a rîs în hohote de noi.
Citeam toate romanele care ne cădeau în mînă, min-
"i ni îe înflăcărase, hotarele dintre imaginaţie şi reali-
itre adevăr şi poezie dispăruseră şi ni se părea
■'■ su£] tul omului poate să încei~ce şi să reuşească orice.

125
 Dar, pe măsură ce mintea mi se deschidea şi forţa barierele
adevărului, îmi simţeam inima copleşită de nemulţumire. Viaţa mi se
părea extrem de limitată ; nu puteam să mă adaptez, aş fi vrut să mor,
numai moartea îmi părea fără de sfîrşit şi'în stare să mă cuprindă. îmi
amintesc că, într-o zi, tind soarele strălucea şi eram sănătos şi
mulţumit, le-am propus prietenilor mei să ne sinucidem ;. alcătuisem
o scrisoare lungă şi disperată, un fel de testament, în care îmi luam
rămas bun de la lume. Dar prietenii mei n-au vrut şi eu nu aveam chef
să plec de unul singur.
Mă simţeam pătruns adine de o tristeţe nedefinită, de neînţeles,
încît a venit o zi în care chiar prietenul meu mi-a devenit nesuferit.
Am început să ies singur seara, să mă plimb pe zidul veneţian
deasupra valurilor mării. Ce minune era briza răcoroasă care "sufla
dinspre mare ! Şi fetele tinere care se plimbau, cu panglici de mătase
prinse în părul lăsat pe spate, şi copilaşii turci, desculţi, care vindeau
iasomie şi seminţe, cu vocile lor dulci de fată, şi Barbalaris care
aranja mesele şi scaunele în cafeneaua cu vedere.la mare, aşteptînd să
vină bărbaţii cu nevestele lor, tinerii cu logodnicele, să ceara cafea, si-
rop de migdale, dulceaţă de portocale şi, în vremea asta, să se uite
mulţumiţi cum apune soarele.
Dar eu nu vedeam nimic ; nici marea întinsă şi liniştită, nici
promontoriul graţios al Sfintei Pelaghia în depărtare, nici
Stroumboulas, muntele în formă de piramidă cu bisericuţa celui
răstignit, ca un ou mic, alb, chiar în vîrf, nici pe tinerii cu logodnicele
lor. Ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi, care nu izvorau din vreo sufe-
rinţă personală, sufletul meu fierbea din cauza celor două taine pe care
profesorul de fizică ni le-a dezvăluit .în anul acela. Cred că rănile pe
care mi le-a făcut nu s-au. închis de tot niciodată. Cea dintîi taină,
groaznică, era că pămîntul, contrar credinţei \noastre, nu era centrul
universului, soarele şi cerul plin-de stele nu se învîrteau în jurul
pămîntului, planeta noastră nu era decît un mic astru neînsemnat,,
aruncat cu indiferenţă într-un colţ al Galaxiei, rotindu-se slugarnic în
jurul soarelui... Coroana regală căzuse de pe fruntea Mamei Pămînt.

126
 Eram cuprins de amărăciune şi de indignare ; împreună cu maica
noastră şi noi am căzut din locul de onoare din paradis. Cu alte
cuvinte, pămîntul nu stă ca o doamnă ţeapănă în mijlocul cerului, în
timp ce stelele se rotesc cu respect în jurul ei, ci, din contră, rătăceşte
printre'flăcări înalte în haos, umilit şi în eternă căutare. încotro se
îndreaptă ? într-acolo unde e condus. Legat de stăpînul său. soarele, îl
urmează. Şi noi sîntem legali, şi noi sîntem sclavi, şi noi îl urmăm. La
fel şi soarele, şi el urmează pe cineva. Pe cine ?
Ce erau poveştile pe care ni le-au spus, fără nici o jenă. dascălii
noştri de pînă atunci — că Dumnezeu a creai soarele şi luna ca
podoabe ale pămîntului şi că a atîrnat cerul înstelat deasupra noastră
să ne luminc-ze ca un candelabru ? " .,
A fost'prima lovitură. A doua : omul nu era creatura cea mai dragă
şi privilegiată, Dumnezeu n-a suflat scîn-teia asupra lui şi nu i-a dat
un suflet nemuritor ; ca şi alte făpturi, e.-o verigă dinţr-un lanţ infinit
de animale, un nepot ori un strănepot al maimuţei. Dacă zgîrii puţin
pielea, clacă zgîrii puţin sufletul, sub ele o descoperi pe bunica
noastră — maimuţa.
Amărăciunea şi indignarea mea erau insuportabile. Mă plimbam
singuratic pe ţărmul mării, pe cîmp, alergam ca să obosesc şi să pot
uita. Dar cum aş fi putut să uit ? Umblam cu capul gol, cu cămaşa
descheiată, pentru că simţeam că .mă sufoc. De ce am fost amăgiţi
atîta vreme, mă întrebam umbrind de unul singur, de ce âm înălţat un
tron împărătesc pentru om. şi pentru maica noastră,. pămîntul, ca apoi
să fie dărîmat ? Rezulta, oare, că pămmtul era neînsemnat, că oamenii
erau neîns'emnaţi, şi că va veni o zi în care vor dispărea ? Nu, nu,
strigam-în sinea mea, nu accept acest lucru. Trebuie' să batem la
iestinului, să batem pînă cîncl se va deschide o uşă a ne salva !
mai puteam să îndur. într-o seară, l-am căutat pe sorul- de fizică,
cel ce ne-a dezvăluit aceste teribile taine. M-am dus la el acasă. Avea
o paloare de hepatic, vorbea cu zgîrcenie,' dar întotdeauna muşcător,
caustic. Era foarte inteligent, extrem de maliţios, avea ochii reci Şi
ouzele subţiri; ironice, . fruntea îngustă, părul adus

127
pînă la sprîncene, semănând într-adevăr cu o maimuţă — • cu o
maimuţă bolnavă. L-am găsit stînd într-un balansoar şi citind. M-a
privit şi a înţeles limpede necazul meu, pentru că avea un rînjet
sardonic.
— Cărui fapt se datorează vizita .asta, m-a întrebat,
âi ceva important să-mi spui ?
— Iertaţî-mă că vă deranjez, am zis cu răsuflarea tă-
dar vreau să aflu adevărul.
— Adevărul, a răspuns profesorul cu sarcasm, asta i ra ! întrebi
exact ca toţi tinerii ; care adevăr ?
— Că el a luat o bucată de lut, a suflat deasupra lui...
— Cine ?
— Dumnezeu.
ijn tis sec, răutăcios, tăios a izbucnit di zele saie
iţiri, dcscăiitate.
Aşteptam. Dar profesorul a deschis o cutiuţă, a lui tboană şi a
început ş-o ronţăie.
— Nu-mi răspundeţi la întrebare? m~am._avt\
— Ba da, iii voi răspunde, mi-a replicat.
ma dintr-o parte în alta în gură, S-a scurs
im timp considerabil.
— Cinci ? tn-am aventurat iarăşi. /
— Peste zece, peste douăzeci de ani, cînd mintea :
pigmeu va deveni o'minte adevărată'; acum t prea de-
îe. Du-te acasă; ■
îmi venea să plîng;: *•
—•' Fie-vă milă de mine, domnule,■■şpuneţi-mi adevărul, tot
adevărul. Dar vocea mi se oprise în gîtlej.
— Du-te acasă, a repetat profesorul şi mi-a ari
•
La întoarcere, în colţul străzii, m-am întâlnit cu arhimandritul care
ne ţinuse lecţiile de religie, un om naiv şL.
ernie. grăsan şi tare de urechi. O iubea teribil pe bătrîna lui mamă
care locuia într-un sătuc departe de Kastro, şi ne spunea adeseori, cu
lacrimi în ochi, că a
at-o. Era dominat de bătrîna lui mamă, excesul de castitate îl
ramolise repede. Cînd suna clopoţelul, la sfârşitul lecţiei, şovăia o
clipă la ieşire, apoi se întorcea şi ne îndemna de fiecare dată cu o
voce dulce şi rugătoare :
— înainte de toate, copii, să vă perpetuaţi neamul !

128
 Rîdeam pe înfundate şi strigam destul de tare î» spatele lui, ca să
ne audă : '
— N-aveţi grijă, domnule, n-aveţi nici o grijă !
Dascălul ăsta nu-mi plăcea deloc, avea o minte de
oaie, tot behăia şi nu era în stare să aline nici una din neliniştile
noastre. într-o zi, în timp ee spunea Crezul, a înălţat un deget
triumfător :
— „Cred într-unui Dumnezeu !"... aceasta e condiţia
credinţei, pentru că, dacă ar fi doi, aş spune : cred m
cei doi Dumnezei.
La toţi ni s-a făcut milă de el şi nimeni n-a aya< cruzimea să-1
contrazică.
Intr-o zi însă, nu m-am mai putut stăpîni, tocmai ne vorbise
despre atotputernicia Domnului. Âm ridicat eălimara în sus :
— Domnule, am întrebat eu, Dumnezeu e în stare sâ
facă să dispară această călimară ?
Sărmanul arhimandrit s-a făcut stacojiu la faţă, s-gîndit o clipă,
muncindu-se să găsească un răspuns, Ir sfîrşit, neputînd să-mi
răspundă, a luat o cutie şi nai-; aruncat-o în cap. Am sărit drept în
picioare :
— Acesta nu e un răspuns, am rostit cu aroganţi
riozitate.
M-a eliminat din şcoală trei zile şi astfel, într-o SE a venit să
discute cu tata.
— Fiul dumitale e indisciplinat şi insolent, i-a s copilul ăsta o să
ajungă rău, e bine să-1 mai ţineţi în Mu
— Dar ce-a făcut ?
Asta şi asta ; şi arhimandritul i-a povestit toată tărăşenia.
Tata a ridicat din umeri :
— îmi fac griji numai dacă e mincinos şi bătăuş, în
colo, e bărbat, lăsaţi-1 să facă ce vrea.
Aşadar cu arhimandritul ăsta m-am întîlnit pe stradă Cînd l-am
văzut, am întors capul în altă parte ca să nu fiu obligat să-1 salut.
Eram furios, ştiam că el şi alţii ca el şi-au bătut joc de noi ani de-a
rîndul, şi-au hătut joc &€ cea mai sacră nelinişte omenească.
Ce zile erau, ce nopţi, cînd mintea îmi era străbătută de cele două
fulgere ! Nu puteam să dorm şi mă sculam din pat pe la miezul nopţii,
coboram scările, cît se poate

9 — Eaport către El Greco 129

de încet, ca să nu scîrţîie şi ieşeam afară, deschideam poarta ca
un hoţ şi-o porneam pe Străzi. Nu era nici ţipenie de om,
porţile erau închise, luminile stinse... Rătăceam pe străduţele
înguste din Kastro, ascultam atent respiraţia liniştită a oraşului
adormit. Uneori, totuşi, întîlneam îndrăgostiţi care cîntau
serenade la ghitară şi lăută sub ferestrele închise ; lamentaţia
lor de dragoste, atît de plină de jale şi de rugăminţi, se ridica
pînă dincolo de acoperişuri. Cîinii de prin vecini îi auzeau, se
trezeau şi începeau să latre. Dar eu dispreţuiam amorul şi
femeile ; mă întrebam cum puteau unii să cînte, cum de inima
lor nu se străduia să afle ce este Dumnezeu, de unde venim şi
încotro mergem. ? Treceam pe lîngj ei cit puteam de repede şi,
odată 'ajuns la zid, începeam să respir în voie. Marea, neagră ca
smoala, tuna mînioasă, se azvîrlea cu repeziciune spre ziduri să
le zdrobească. Valurile săreau peste zid, mă stropeau pe frunte,
pe buze şî pe mîini, mă răcoreau. Aş fi stat deasupra mării ore
în şir, simţeam că ea, nu pămîntul, îmi era mamă, că numai
marea îmi putea înţelege neliniştea, pentru că şi ea avea aceeaşi
nelinişte şi nu putea să doarmă : se izbea de ţărm şi primea
loviturile drept în piept, încerca să scape, se zbătea să se caţere
pe zidurile care se înălţau în faţa ei, vrînd să treacă peste ele.
Pămîntul era liniştit şi sigur de sine, naiv şi destoinic ; înflorea,
dădea roade, se ofilea, dar nu ştia ce-i frica, era sigur de sine,
sigur că primăvara se va întoarce iarăşi pe pămînţ. Maica mea,
marea, nu era sigură de sine, nu înflorea şi nu rodea, în schimb
se lupta şi suspina ziua şi noaptea. Ascultam marea, ea mă
asculta pe mine şi aşa nc-am încurajat şi susţinut unul pe altul
pînă aproape în zori. Atunci, de teamă că oamenii se vor trezi şi
ne. vor vedea, m-am întors acasă şi m-am vîrît în pat. O mulţu-
mire amară, sărată, îmi inunda trupul ; mă bucuram că nu eram
plămădit din ţărînă, ci din apele mării.

Un vecin avea o maimuţă, o făptură neruşinată, cu dosul

roşu, cu ochi de om ; vecinul nostru fusese prieten cu un bei
bătrîn din Alexandria care i-o dăruise ca amintire. De cîte ori
treceam, o vedeam ghemuită pe bancă în faţa porţii : ronţăia tot
timpul alune, rumega, se pureca, se

130
scărpina. Mă opream mereu, o studiam ; mă amuza. îmi părea
o caricatură a omului, o făptură veselă şi neruşinată ; n-avea
nimic misterios, omul o poate privi şi rîde de ea, fără nici o
umbră de nelinişte.
Acum mă îngrozea, nu mai suportam să văd creatura asta
şi mi-am. schimbat drumul. Să fie oare străbunica mea ? Era
jalnic pentru fiinţa umană, mă cuprindea ruşinea şi mînia,
simţeam că în mine se ruina o împărăţie. Să fie oare adevărata
mea străbunică ? Astea să fie rădăcinile mele ? Cu alte cuvinte,
era adevărat că nu Dumnezeu îmi dăduse viaţă, că nu mă
crease el cu mîinile lui, suflînd peste mine scînteia divină ?
Fusesem conceput de un maimuţoi ducîndu-şi sămînţa de la o
maimuţă la alta ? Eram, deci, fiul maimuţei, nu al Domnului ?
Deziluzia şi indignarea asta au ţinut luni de zile ; cine ştie,
poate mai ţine şi astăzi. De o parte a abisului stă maimuţa, de
cealaltă parte stă arhimandritul, o funie fusese întinsă între ei
deasupra haosului, iar eu, încercînd să-mi păstrez echilibrul,
păşeam îngrozit pe funia asta.
Erau vremuri grele pentru mine, a venit vacanţa şi m-am
închis în casă cu o mulţime de cărţi plicticoase despre animale,
despre plante, despre stele şi stăteam aplecat asupra lor ziua şi
noaptea, ca un om care moare de sete şi se cufundă cu faţa în
izvor să bea. Nu ieşeam afară din casă ; mi-am ras anume părul
de pe o jumătate de cap şi, cînd prietenii mei mă chemau cu ei
la plimbare, scoteam capul pe fereastră şi le ziceam :
— Nu mă vedeţi ? Cum să ies afară în halul ăsta ?
Apoi mă adînceam iar în studiile mele. Ascultam uşurat
rîsetele batjocoritoare ale prietenilor mei în timp ce se în-
depărtau.
Cu cît aflam mai multe, cu atît inima mi se umplea de
amărăciune. Ridicam capul şi ascultam cum ţipa maimuţa
vecinului nostru. Într-o zi a scăpat de unde era legată, s-a
furişat la noi în curte şi s-a urcat în salcîm ; cînd am ridicat
ochii, am zărit-o spionîndu-mă printre crengi. M-am
cutremurat ; niciodată în viaţa mea nu văzusem ochi atît de
omeneşti fixaţi asupra mea, plini de viclenie, zeflemitori,
rotunzi, negri, imobili.
M-am ridicat şi am lăsat cărţile deoparte, nu asta e calea,
am strigat, mă pun contra naturii omeneşti şi mă
9 * 131
las pradă umbrei ei. Viaţa e o pradă şi mie mi-e foame.
M-am aplecat pe fereastră, i-am aruncat maimuţei o nucă :
a prins nuca din zbor, a spart-o cu dinţii, a curăţat-o şi a
înseput să ronţăie cu lăcomie ; şi mă privea într-un fel
batjocoritor şi scotea fel de fel de sunete. Se obişnuise
îă bea vin, m-am dus în cămară, am umplut o cană, am
pus-o pe pervazul ferestrei ; nările maimuţei fremătau
avide, dintr-un salt s-a aşezat pe pervaz, şi-a vîrît gura în
cană şi a început să bea, plescăind din limbă cu mulţu
mire ; apoi şi-a pus labele în jurul gîtului meu şi mă
strîngea, nu mai voia să-mi dea drumul. Duhnea a vin şi
a trup nespălat, îi simţeam, căldura pe piept, perii din
mustaţă îmi intrau în nas, mă gîdilau şi îmi venea să
rîd ; ea suspina în braţele mele ca un om. Căldura mea şi
a ei se contopeau, respiram în aceiaşi ritm, ;aţi.

i,
me
nici un
recven-

i au
,aT
tul,
In noaptea aceea, cînd a plecat şi s-a întors la îmbrăţişarea
maimuţei mi s-a părut o neagră Bi un înger întunecat se
ducea de la fereastra mea, unei divinităţi păroase, cu patru
picioare.
A doua zi, pe la cină, m-am dus în port, plan dinainte
stabilit ; am intrat într-o tată de pescari ; am cerut vin şi o
farfurie jit şi m-am pus pe băut. Nu ştiu dacă * ori fericit,
totul se încîlcise în mine : ma
1 cu stelele, demnitatea omenească şi mi : pusesem
toate speranţele în vin, ca să le
într-un colţ se aflau cîţiva pescari şi b: cunoscuţi,
care-şi sorbeau vinul. M~au văzut să rîdă.
— încă are caş la gură şi face pe băi
— O ia pe urmele lui taică-său, a început; are
cale lungă.
Auzind acestea, m-am făcut roşu de mînie :
— Hei, oameni buni, am strigat eu, haideţi aici să vă
dau de băut.
S-au apropiat cu rîsete groase. Umpleam paharele cu vîrf,
neîncetat, şi ie goleam dintr-o singură înghiţitură, unul după altul,
fără să mîncăm nimic. Bărbaţii se uitau la mine nervoşi. Nu vorbeam,
nu cîntam, pur şi simplu goleam paharul plin şi ne uitam unul la altul,
dornici să

132
yedem care va fi mai tare.- Amorul propriu al creta era
exasperant, mustăcioşii ăştia, mari băutori de vi ruşinau să se
dea bătuţi în faţa unuia ca mine. Unul altul au căzut laţi la
podea ; numai eu nu rn-am îmb Atît de mare, atît de vădită îmi
era durerea, că a fosl tare decît vinul.
A doua zi la fel, a treia zi iar şi tot aşa în zilele care au urmat. îmi
mersese vestea în Kastro de beţivan care se întovărăşise cu toţi
amanţii şi hamalii din port.
Prietenii mei se bucurau văzînd că o apucasem pe calea asta
greşită. De mult nu mă mai puteau înghiţi pentru că nu le doream
tovărăşia, pentru că stăteam închis în casă şi citeam, pentru că, în
ultima vreme, mă plimbam d< «nul singur cu o carte în buzunar. Nu
mă jucam, nu bîr-feanl cu ei, nu făceam curte nimănui.
„Se va izbi cu capul de stele şi~o să şi-1 crape în de bucăţi", îşi
băteau ei joc, privindu-mă cu ciudă. A cînd vedeau că am început să
beau şi că mă înhăitasem cu toţi sărăntocii din Kastro, tare se mai
bucurau. S-au apropiat iar de mine, poate chiar au început să mă plac
într-o sîmbătă seara, m-au luat, cu o perfidie ascunsă, într-un cabaret
din oraş, numit cu neruşinare ,,Corni. tanţii de la 1821". Nu demult
aduseseră o trupă de franţuzoaice frumoase care îi scoteau din minţi
pe burghezii pectabili. în fiecare sîmbătă seara, aceşti prudenţi go dări
alunecau tainic în paradisul oprit, pe jumătate luminat, se aşezau
jenaţi la cea mai îndepărtată masă, uitîn-du-se în toate părţile ca nu
cumva să-i vadă vreun cunoscut, şi pocneau din degete să vină o
cîntâreaţă boită şi parfumată care să li se aşeze pe genunchi. Şi astfel,
sărmanii burghezi onorabili uitau pentru o clipă cicăleala £i certurile
care însoţeau o viaţă virtuoasă.
Prietenii mei m-au făcut să mă aşez chiar la mijlocul sălii şi au
cerut de băut ; a venit la noi o femeie grasă, vioaie, ai cărei sîni
transpiraţi se revărsau din corsetul descheiat ; femeia ştia toate
trucurile meseriei. Tovarăşii mei au început să-mi umple iar paharul ;
am băut, era tare bine, adulmecam mirosul acrişor al femeii şi
simţeam mai-cnuţa din mine trezindu-se. Am scos pantoful cîntăreţei.
-am umplut cu şampanie şi am băut din el

13?
 A doua zi, în Kastro, mare scandal: sfîntul, înţeleptul Solomon
cu nasul pe sus şi-a petrecut, vai ! noaptea, într-un cabaret, şi a
băut din pantoful unei cîntăreţe. Sfîrşitul lumii ! Un unchi, ruşinat
că nepotu-său ajunsese în halul acela, a dat fuga la tata să-i aducă
vestea. Dar tata a ridicat din umeri :
— Va să zică e mare acum, începe să se poarte ca un
bărbat, a răspuns el, tot ce ar trebui să facă acum e să-i
cumpere cîntăreţei o pereche de pantofi.
în sinea mea jubilam, pentru că scăpasem de arhimandriţi şi de
spaimele celor zece porunci, pentru că mergeam pe urmele sigure,
ferme, ale strămoşilor mei păroşi.
Apucasem pe un drum greşit şi îmi plăcea ! Eram în ultimul an de
liceu, îl fixam cu ură pe arhimandrit, cu zîmbetul lui senin, ocrotit de
virtute, sigur de viaţa prezentă şi de cea viitoare, oaia asta care behăia
şi se uita la noi, lupii, cu milă. Nu mai puteam suporta, aş fi vrut să-i
tulbur pacea, să dezlănţui o furtună în sîngele lui, să şterg zîmbetul
moronic care i se revărsa pe faţă. Într-o dimineaţă, aşadar, am făcut
un gest de o mare răutate.. I-am trimis un bilet : „Mama e grav
bolnavă, pe moarte, gră-biţi-vă s-o vedeţi ca să vă dea ultima
binecuvîntare". I-am trimis biletul şi m-am dus liniştit în clasă,
aşteptînd. In ziua aceea n-a venit la şcoală, nici a doua zi, nici a treia
zi. După cinci zile s-a întors, dar era de nerecunoscut ; avea faţa
umflată, desfigurată de o eczemă care cobora spre gît şi spre subsuori.
Se scărpina tot timpul, se făcea roşu ca focul, nu mai putea să
vorbească şi ieşea înainte de a suna clopoţelul. Trei luni a fost
neputincios. Şi, într-o dimineaţă, a venit în faţa noastră cu capul gol,
era sfîrşit, cu urmele eczemei încă pe faţă. S-a uitat la noi, blînd,
zîmbetul i se revărsa iarăşi pe chip şi primele lui cuvinte au fost :
— Domnul fie binecuvîntat, copii, el a îndrumat mîna
care mi-a scris că mama e grav bolnavă şi mi-a dat astfel
prilejul să plătesc, la rîndul meu, un tribut omenesc — să
sufăr.
Aceste cuvinte m-au făcut să tresar : era aşadar atît de greu
triumful asupra virtuţii ? Pentru o clipă, am simţit nevoia să mă ridic
şi să strig : „Iertaţi-mă că am păcătuit !" Dar un alt glas s-a înălţat
înlăuntrul meu, un
134
glas plin de sarcasm şi maliţie : „Eşti un dine, un cîine de
arhimandrit, ai fost bătut şi lingi mina care te-a lovit... Bine ţi-
am făcut ! Nu mă căiesc !':
A doua zi, i-am adunat pe membrii „Societăţii prieteneşti".
Acum, cînd mintea noastră era luminată, aveam datoria să
luminăm si minţile altor oameni. Lucrul acesta urma să fie cea
mai înaltă misiune a societăţii. Pe unde vom merge şi pe unde
vom umbla, fiecare cuvînt, fiecare faptă va trebui să aibă un
singur scop : să lumineze.
Drept care, am şi început. Terminaserăm liceul, eram
liberi. Tata, care voia să facă din mine un om politic, m-a
trimis într-un sat să botez un copil. I-am luat pe cei doi
prieteni cu mine ; era un prilej nimerit să luminăm tot
satul. După botez ne-am aşezat la masă, şi, cînd ospăţul
a început, prietenul meu cel mai bun s-a înflăcărat şi a
ţinut o predică în faţa ţăranilor. A prins să vorbească
despre originea omului, afirmînd că strămoşul nostru e
maimuţa, să nu ne mai mîndrim cu presupusul nostru
statut de fiinţe privilegiate, create de Dumnezeu... în
vreme ce prietenul meu se desfăşura, popa se uita la
el cu ochii holbaţi, tăcînd. Cînd luminarea minţilor s-a
sfîrşit, a clătinat din cap cu milă şi a zis :
'
— Iartă-mă, tinere, că m-am uitat la tine cît timp ai
vorbit ; e posibil, după cum spui, ca toţi oamenii să se tragă
din maimuţă, dar, iartă-mă că ţi-o spun totuşi, dumneata te
tragi direct din măgar.
Un fior a trecut prin mine. Mă uitam la prietenul meu şi
mi se părea că îl vedeam pentru întîia oară. Cu fălcile
atîrnînd, cu urechile mari cît o conopidă, cu ochii blînzi şi
catifelaţi, semăna într-adevăr cu un măgar. Cum de nu
văzusem mai înainte ? Ceva s-a rupt atunci în mine şi din
ziua aceea nu i-am mai trimis niciodată scrisori şi nici nu-1
mai invidiam.
în zilele care au urmat, am suferit mult în efortul nostru
de luminare a maselor din Megalo Kastro şi de Prin sate. Ne
strigau atei, francmasoni, vînduţi. Au început să ne înjure şi
să azvîrle în noi cu coji de lămîi, &ar noi _ ne ridicam cu
mîndrie şi treceam peste insulte, mulţumiţi de faptul că
înduram martiriul întru salvarea adevărului. Aşa a fost
întotdeauna, ziceam ca să ne con-so am, ce bucurie să mori
pentru o cauză măreaţă !

133
 intr-o zi, toţi trei ne-am dus într-un tîrguşor, cam la două ore de
Kastro. Renumit prin viile saie, oraşul se întindea la poalele muntelui
Ida, locul sacru unde fusese îngropat Zeus, părintele zeilor şi al
oamenilor, după cum ziceau oamenii Dar, de sub pietrele sub care
dormea, zeul avusese puterea să se întruchipeze în muntele de
deasupra lui, prefăcînd stîncile, dîndu-le forma unui cap gigantic
răsturnat. Se puteau vedea limpede fruntea, nasul şi barba lungă
formată din stejari, roşcovi şi măslini, întinzîndu-se pînă jos, în
cîmpie.
— Chiar şi zeii mor, a zis unul dintre prieteni, cel care voia să
devină inventator ca să îmbogăţească „Societatea prietenească".
— Zeii mor, am răspuns eu, dar divinitatea e nemuritoare.
— Ce vrei să spui ? au întrebat prietenii mei, nu înţelegem.
— Nici eu nu înţeleg prea bine, am răspuns rîzînd. Simţeam că
aveam dreptate, dar nu-mi puteam clarifica gîadurile şi am dat-o pe
rîs. Rîsul îmi servea drept portiţă de scăpare din orice încurcătură.
Am ajuns în tîrg, mirosea a rachiu şi a must. Ţăranii terminaseră
culesul strugurilor, puseseră mustul în buşi făcuseră rachiu din
tescovină ; acum stăteau la i pe banca de piatră din faţa casei, sub
plopi, beau a şi jucau cărţi ; se odihneau. Cîţiva s-au ridicat
mtîmpine, ne-au făcut loc la masa lor şi ne-au adus - ahare cu sirop de
cireşe. Am început să discutăm ; iţeleseserăm dinainte toţi trei şi'
am adus treptat discuţia în jurul miracolelor ştiinţei.
—- Puteţi înţelege cu mintea dumneavoastră cîtă hîr-lie se fabrică
şi cîte ziare se tipăresc ?, am întrebat noi. Ce'miracol! Se taie pădurea,
trunchiurile sînt luate de maşini care le prefac într-o pastă, din pastă
se face hîrtia, care intră în tipografie pe o uşă şi iese pe cealaltă sub
formă de ziare.
Ţăranii ne urmăreau cu auzul încordat, cei de la mesele alăturate
s-au ridicat şi s-au aşezat la masa noastră. Am reuşit, i-am lămurit,
ziceam în sinea noastră. Dar, în clipa aceea, s->a ivit o matahală cu o
legătură de lemne în spinare şi s-a oprit să asculte ce vorbim.

136
— Hei, Dimitris, unde te duci cu lemnele ? 1-a întrebat
unul.
— Sâ le fac ziare ! a răspuns omul.
Pe loc. toţi ţăranii, care pînă atunci s-au stăpînit din
politeţe, au izbucnit in rîs : tot tîrgul se zguduia de hohotele lor.
— Ar fi mai bine să plecăm, am şoptnV'Simt în aer coiile
de lămîi.
— Unde plecaţi, băieţi ? strigau sătenii hohotind, mai staţi
şi mai spuneţi-ne ceva de rîs.
Şi se ţineau după noi, strigând :
— Spuneţi, ce-a fost mai întîi, oul sau găina ?
— Şi cum, Doamne, iartă-mă, stau ţiglele pe acoperiş fără
cuie ?
— Ce era înţeleptul Solomon, femeie sau bărbat ? Axătaţi-
vă prostia, băieţi !
— Ce paşte oaia cu cinci picioare, puteţi să ne spuneţi ?
Dar noi ne-am luat repede tălpăşiţa.
De la o vreme, ne-am săturat de atîta luminat prin viu grai ;
într-o zi, ne-am hotărît să tipărim un manifest at maselor, un
document în care să expunem, fără patimă, scopul nostru, şi să
stabilim care era datoria omului. Fiecare am luat o parte din
economiile noastre şi ne-am dus la tipograful Marcoulis,
poreclit domnul Să-, pentru că şi el tipărise manifeste ca să-i
ridice şi să-i unească pe săraci, să facă din noi o forţă care să
fie de partea lui în alegeri. Aşadar, ne-am dus să-1 căutăm. Era
un bărbat de vîrstă mijlocie, cu părul cărunt şi creţ, eu ochelari,
spătos, cu picioarele scurte şi strîmbe ; la gît purta un batic
roşu, slinos. A luat manuscrisul şi a în-fieput să citească cu glas
tare, bombastic şi, pe măsură ce citea, entuziasmul nostru
creştea. Era excelent scris, ce claritate, ce forţă ! Toţi trei
stăteam cu gîturîle întinse, triumfători, ca nişte cocoşei gata să
cînte.
— E bine scris, băieţi ! a declarat Marcoulis, răsucind
manuscrisul, ţineţi minte cuvintele mele, într-o zi o să
fiţi aleşi deputaţi şi-5 să salvaţi Grecia. De ce să nu ne
unim forţele ? Şi eu scot manifeste, să batem palma !
Dar eu m-ara împotrivit :
> Dumneavoastră yă pasă numai de cei săraci, i-am
zis. nouă însă ne pasă de toată lumea, scopul nostru v
e
măreţ.

137
 — I>ar mintea voastră e mai măruntă, ne-a întors-o
tipograful înciudat, voi vă închipuiţi c-o să-i convertiţi pe
cei bogaţi, aşa-i ? Sa speli un negru înseamnă să faci
risipă de săpun. Ascultaţi-mă : omul bogat stă bine cum
stă, nu vrea să schimbe nimic, nici pe Dumnezeu, nici
patria, nici viaţa lui prosperă. Aşa că bateţi cît poftiţi la
poarta surdului. Trebuie să porniţi de la cei săraci, co-
coşeilor, de la cei care o duc greu, de la cei care suferă.
De nu, mergeţi şi găsiţi-vă alt tipograf, pe mine mă cheamă
domnul Sărăcie.
Ne-am retras mai spre uşă toţi trei, să ne sfătuim,' şi repede
am luat o hotărîre de comun acord. Prietenul meu s-a întors
spre tipograf :
— Refuzăm propunerea dumneavoastră, nu putem
face nici o concesie. Spre deosebire de dumneavoastră, noi
ţiu facem diferenţă între bogaţi şi săraci, toţi trebuie să
jfie luminaţi !
1 — în acest caz, 'duceţi-vă la naiba, boboceilor, <aj
mormăit Marcoulis şi ne-a azvîrlit manuscrisul în faţă.
 Irlandeza

Şi totuşi, nu eram pe deplin mulţumit. îmi plăcea drumul pe care

pornisem, trebuia să merg pînă la capătul lui. In anul acela sosise în
Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de limba engleză. Ca
întotdeauna, setea de învăţătură s-a trezit în mine şi am luat-o ca
profesoară să mă înveţe limba ei, ca să pot scrie manifeste în altă
limbă, să-i 'luminez şi pe cei care trăiau dincolo de hotarele Greciei.
De ce să rămînă în întuneric ? M-am apucat cu trup şi suflet de
engleză, această lume magică şi ciudată. Ce mare bucurie a fost cînd
am început să mă plimb prin poezia engleză împreună cu fata !
Limba, vocalele şi consoanele deveniseră tot atîtea păsări cîntătoare.
Stăteam la ea pînă noaptea tîrziu, vorbeam despre muzică, citeam
poezii şi aerul dintre noi lua foc. Cînd mă aplecam peste umărul ei, să
urmăresc versurile lui Keats sau Byron, inspiram mirosul cald şi
acrişor al subsuorii ei şi mă apuca ameţeala. Keats şi Byron dispăreau
şi două animale neliniştite rămîneau în odaia micuţă, unul în
pantaloni, celălalt în rochie.
Terminasem gimnaziul şi mă pregăteam să plec . la Atena ca să
mă înscriu la facultate. Cine ar fi putut spune dacă voi mai vedea
vreodată ochii albaştri, pe fata un pic adusă de spate şi plină de
moliciune a pastorului irlandez ? Pentru că despărţirea noastră se
apropia, eram din ce în ce mai agitat. Aşa cum te uiţi la o smochină
coaptă din care picură un suc dulce şi, fiindu-ţi foame şi sete, întinzi
mîna lacom s-o iei şi pînă s-o cureţi de coajă iţi lasă gura apă, aşa mă
uitam şi eu pe furiş, la fata coaptă, pe care în imaginaţia mea o
cojeam ca pe o smochină.

139
 Intr-o zi de septembrie m-am hotărît :
— Vrei să urcăm amîndoi Psiloriti ? am întrebat-o. Se vede toată
Creta din vîrf şi e o bisericuţă mică pe culme, unde ne putem petrece
noaptea şi acolo pot să-mi iau rămas bun de la tina
S-a înroşit pînă în vîrful urechilor, dar a acceptat. Ce mister adhac
tăinuia drumul făcut de noi, o dulceaţă şi o anticipare neliniştită ca în
luna de miere ! Am pornit noaptea. Luna deasupra noastră parcă
pieura miere, niciodată nu mai văzusem o astfel de lună : îmi părea
întotdeauna atît de plină de tristeţe, tar acum rîdea şi se uita la noi
ştrengăreşte, mergînd de la răsărit spre apus şi eoborînd prin cămăşile
noastre descheiate, pe gît, şi apoi mai jos, pe piept şi pe pîntese.
Tăceam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma înţelegerea
perfectă şi mută atinsă de trupurile noastre care mergeau alături.
Uneori, coapsele ni se atingeau, cînd ajungeam pe o potecă îngustă,
dar ne îndepărtam brusc unul de celălalt. Părea eă nu voiam să risipim
dorinţa noastră fără margini în plăceri mărunte, o păstram întreagă
pentru clipa eea mare şi mergeam grăbiţi, cu răsuflarea tăiată, nu doar
ca doi prieteni, ci ca doi implacabili duşmani : alergam spre arena
unde trebuia să ne luptăm corp la corp.
Deşi nu ne-am spus nici un cuvînt de iubire pînă atunci, în drumul
ăsta ne înţelegeam din nimic, amîndoi ştiam prea bine unde mergeam
şi de ce ; eram nerăbdători să ajungem — ea,, am simţit, chiar mai
mult decît mine.
Zorile ne-au găsit într-un sat la poalele muntelui Psiloriti ; eram
obosiţi şi am rămas să înnoptăm în casa preotului din sat. I-am spus
că tovarăşa mea de drum era şi ea fiică de pastor dintr-o îndepărtată
insulă înverzită, şi că vrea să vadă Creta din vîrful muntelui.
Preoteasa a venit şi a pus masa, am mîncat, apoi ne-am aşezat pe sofa
şi am început să discutăm. întîi am vorbit despre marile puteri,
Anglia, Franţa, America. Moscova, apoi despre vin şi despre
măsline ; după aceea, părintele a vorbit despre Hristos, a zis că e
ortodox şi că nu s-ar face protestant orice s-ar întîmpla. A pus pariu
că, dacă tatăl fetei ar fi fost cu noi, l-ar fi convertit la credinţa noastră

140
într-o singură noapte. Dar ochii albaştri erau somnoroşi şi preotul i~a
făcut semn preotesei.
— Fă-i patul să se culce, e femeie şi e obosită. Dar tu
egti bărbat, a continuat întorcîndu-se spre mine, tu eşti
it, eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă
wua-n . Vino să-ţi arăt via mea, au .mai
'ţiva ciorchini de struguri neculeşi, o să-i cu-m noi.
m sfîrşit de oboseală şi picam de somn, dar ce m să fac ? Eram
cretan şi nu voiam să fac Creta de ruşine. Ne-am dus în vie, am
mîneat strugurii rămaşi de la cules, apoi am tras o raită prin sat.
Cazanele fier-beau prin curţi şi scoteau licoarea ; am băut rachiu, mai
mult decît trebuia, era cald încă, şi ne-am întors acasă ţtnîndu-ne de
braţ, clătinîndu-ne. Se făcuse seară, irlandeza se trezise, preoteasa
tăiase o găină şi iar am mîneat.
— Nici o vorbă în seara asta, a decretat preotul. Du-te
de te culcă, la miezul nopţii o să vă trezesc şi-o să vă dau
ciobanul meu drept călăuză, să nu vă rătăciţi cumva.
 ieşît în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a intrat';
intru cu un aer mulţumit : "
noroc, a zis el, mîine va fi vreme bună.
Duna t vă aibă în pază, noapte bună !
Spre miezul nopţii, preotul m-a prins de picior şi m-a trezit, a
sculat-o şi pe fată bătînd într-o tigaie de aramă ia capul ei. în" curte
ne aştepta un ciobănaş cu părul creţ, cu urechile lungi şi cu ochi
sălbatici : duhnea a ţap.
— Gata, a zis el apucînd bîta, la drum ! Să ajungem
sus, pe vîrf, pînă răsare soarele.
Luna se afla la zenit, fericită, plină de dulceaţă. Era frig afară ;
ne-am învelit în mantale, nasul mic al' irlandezei se albise,* dar
buzele îi erau foarte roşii, mi-am întors capul în altă parte ca să nu le
mai văd. Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi păduricile de măslini
în urma noastră, apoi stejarii şi chiparoşii albi, am ajuns la stîncile
golaşe, era bine să fi avut bocanci cu ţinte, alunecam, irlandeza a
căzut de cîteva ori, dar s-a ridicat fără să ceară ajutor. Nu ne mai era
frig. trupurile ne erau asudate, strîngeam din buze ca să nu suflăm din
greu şi

141
înaintam tăcuţi, ciobănaşul în frunte, fata la mijloc şi eu încheiam
şirul.
Cerul începuse să devină aib-albăstrui, pietrele se vedeau,
fosforescente, cei dintîi vulturi se roteau în văzduh în căutarea
pradei ; şi în cele din urmă, cînd am pus piciorul pe vîrful muntelui,
răsăritul strălucea roz-roşietie. Dar nu se vedea nimic în depărtare ; o
ceaţă groasă se aşternea în jurul nostru, înfăşurînd pămîntul şi marea,
trupul întreg al Cretei era acoperit. Tremurînd grozav de frig, am
împins uşa mică a bisericuţei şi am intrat înăuntru. Păstorul, între
timp, a început să caute prin pădure crengi uscate să aprindă focul.
Bisericuţa era construită din pietre legate între ele fără ciment.
Am rămas singuri înăuntru, eu şi fata irlandeză. Hristos şi Fecioara se
uitau la noi dintr-un modest iconostas, dar noi nu ne uitam la ei ;
demoni potrivnici lui Hristos, anticrist!, antifeciorelnici, se ridicau
înlăuntrul nostru. Am întins mîna şi am prins-o pe irlandeză de ceafă ;
ea s-a lăsat supusă, atîta aştepta, şi amîndoi ne-am rostogolit pe
pardoseala de piatră.
Eram pierdut : o poartă neagră s-a deschis să mă
înghită şi am dispărut prin ea. Cînd mi-am ridicat pleoa
pele, l-am văzut pe Hristos fixîndu-mă furios din ico
nostas, sfera verde pe care o ţinea în mîna dreaptă se
balansa de parcă voia să o azvîrie în mine. M-a cuprins
spaima, dar braţele femeii s-au încolăcit în jurul meu şi
m-am cufundat iar în haos.

<
Genunchii ne tremurau cînd am deschis uşa să ieşim afară ; mîna
îmi. tremura cînd am tras zăvorul. M-a cuprins subit o frică ce venea
de departe : Dumnezeu va trimite un trăsnet să ne prefacă în cenuşă
pe mine şi pe irlandeză, pe Adam şi pe Eva.
Nu rămîne nepedepsit acela care profanează casa Domnului chiar
sub ochii Fecioarei.., Am împins uşa şi am ieşit afară, fie ce-o fi, îmi
ziceam, întîmplă-se cît mai repede şi să se termine odată ! Dar cînd
am ieşit afară şi am văzut : ce bucurie imensă, ce miracol se desfăşura
înaintea mea ! Soarele se ivise, ceaţa se ridicase şi toată insula Creta,
de la un capăt la altul, strălucea alb, verde, roz, în toată goliciunea ei,
înconjurată de cele patru mări.

142
Cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloriti şi Dikti, Creta era o
corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru
marin, o sirenă cu mii de sîni, întinsă pe spate şi încâlzindu-se la
soare. îi vedeam clar, în soarele dimineţii, chipul, mîinile, coada, sinii
ridicaţi... Multe plăceri mi-a adus soarta în timpul vieţii, n-am motive
să mă plîng, dar vederea întregii insule Creta pe deasupra talazurilor e
una dintre cele mai mari. M-am întors s-o privesc pe irlandeză. Se
sprijinea de bisericuţă, mesteca o bucată de ciocolată şi îşi lingea
calmă, indiferentă, buzele pline de muşcături.
întoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam, a apărut zidul
veneţian cu leii săi înaripaţi. Irlandeza, obosită, s-a apropiat de mine
ca să se sprijine de braţul meu, dar eu nu puteam să-i suport mirosul,
nici ochii cenuşii. Mărul pe care mi-1 dăduse îmi lăsase pe buze şi pe
dinţi gust de cenuşă. M-am tras brusc şi n-am lăsat-o să se apropie de
mine ; ea, fără să spună o vorbă, a rămas cu un pas în urmă. îi auzeam
suspinele, voiam să mă întorc, s-o cuprind în braţe, să-i spun o vorbă
bună, dar, în loc să fac asta, am grăbit pasul şi am tăcut pînă cînd am
ajuns acasă la ea. A scos cheia din buzunar şi a deschis uşa, apoi a
rămas aşteptînd în prag. Cu capul plecat, aştepta. Voiam sau nu voiam
să intru ? O milă nespusă şi o mare de cuvinte încărcate de bucurie şi
de tristeţe se trezeau în mine şi îmi veneau pe limbă. Dar mi-am lipit
buzele strxns şi am tăcut. I-am dat mina, ne-am despărţit. în ziua ur-
mătoare am plecat.la Atena ; n-am putut să-i las drept amintire o
maimuţică, dar, printr-un student de-al ei, i-am trimis o căţeluşă
căreia îi plăcea să muşte, un animal care îmi era tare simpatic. îi
ziceam Carmen.
Atena

Tinereţea e o fiară oarbă, fără minte, e flămîndă, dar nu ştie să se

înfrupte, pentru că n-are curaj ; dacă ar face doar un semn, fericirea,
care umblă în plină stradă, s-ar opri cu dragă inimă, dar nu~i face nici
un semn ; seoaa-dopul timpului ca să se risipească în zadar lăsîndu-1
să 5 ca apa. O fiară care nu ştie că e fiară — iată ce-i tinereţea !
se rupe inima cînd mă gîndesc ia anii de studenţie cuţi la Atena. Deşi
aveam ochi de văzut, nu vedeam : un văl gros, ţesut clin ceaţa deasă
a moralităţii, iei şi a frivolităţii, acoperea şi ascundea lumea de ochii
mei. Tinereţea e amară şi dispreţuitoare, nu pr nimic, cînd începi să
înţelegi, tinereţea s-a dus. Era odată un înţelept chinez care s-a născut
bătrîn cu părul alb si cu barba albă, cu ochii lăcrimoşi. Pe măsură ce
anii • treceau părul i se făcea negru, ochii îi rîdeau, inima îi era tot
mai lipsită de griji şi, cînd a ajuns în pragul rnortii obrajii săi erau
feciorelnici- şi acoperiţi cu un puf delicat... Aşa ar trebui să se
desfăşoare viaţa noastră, dacă lui Dumnezeu i-ar fi milă de oameni.
In Creta mă revoltasem împotriva propriului destin o clipă m-
am lăsat pradă vinului, o clipă am căzut ; mrejele irlandezei ; dar
nu era drumul meu, mi-era ruşine aveam remuşcări şi m-am întors
pocăit, după ce păcă tuisem, La singurătatea şi la cărţile mele.
Din tinereţe pînă la bătrîneţe am socotit un păcat orice cuvînt şi
orice faptă care mă îndepărtau de menirea me^ Gare era soarta mea,
încotro mă purta ? Pentru că mint* mea nu putea încă să hotărască,
am lăsat inima s-o facă

144
— Fă asta, »u face şi nu du-te i nu te opsi ^i
plînge ; ai o s: •ie, să rr pînă la capăt
•b"t eu.
înainte
singurătate,
— Care capăt ? am î;
— Nu pune întrebări.
Ascultam încordat, î şi sfătui ei orgolios, îăbuinţa inimii
nesaţul meu creş nimic din cele ce vedeam şi je.ste măsură şi ■
auzeam în Atenei nu putea să-mi potolească cetate a şurile de
ti, cît de n nici i ■
siaca nevoile s se duceau mărul
rituală ! Nu s p< pe buzele
unde prietenii mele . :uria • ii
ritorese. Urme Lnuat sS
; stăruiau încă iţea mi se
la concert
mul pe d
trecea. A
să simt c
nt călduţ al 1 . porns
:urii se ofileau im dur
foa drept nu reuşeau să-mi cît, darmite
curiozitatea fel de plăcere la petrec cu - studente
şi cu I care mi 1-a dat irlandezi Mă simţeam
bine la tea ceva de suprafaţă, nu s ajungeam în
stradă, bu învăţ limbi străine, era o p^
îmbogăţeşte, dar tainicul v să sufle şi chiar şi
aceste b-
altceva, mai presus de femei şi de studiu, mai presus de frumuseţe —
dar ce anume ?
Cele două răni primite în adolescenţă se redeschideau mereu.
Totul e zadarnic şi fără de rost pentru că' totul e trecător, precipitîndu-
se spre abis, ca o roată minată de o mînă nemiloasă şi nevăzută.
Dădeam la o parte masca de prospeţime de pe chipul oricărei fete şi
vedeam o bătrînă. floarea/se veştejea şi, dincolo de gura .surâzătoare
şi fericită, întrezăream hîrca cu dinţii rînjiţi. în ochii mei lumea o
apucase într-un ritm violent şi rapid spre ruină. Tinerii caută
nemurirea şi n-o găsesc ; nu fac nici un fel de concesii şi resping totul
din orgoliu. Nu toţi, numai tinerii săgetaţi de adevăr.
Duminicile îmi plăcea să mă plimb de unul singur ; simţeam că
tovărăşia prietenilor, discuţiile, glumele, rî-setele mînjeau tăcerea
sacră. Dinspre munţi venea mireasmă de brad şi de miere, intram în
păduricea de măslini şi ochii mi se înviorau, schimbam o vorbă, două,
cu orice ţăran care se întîmpla să treacă pe-acolo : vreun albanez, de
pildă, cu fruntea îngustă şi cu pălărie soioasă, neagră, mirosind a lapte
şi a usturoi. Spusele lor erau prozaice şi confuze, pline de o
curiozitate întunecată. Se uitau

io 145
la mine din coltul ochilor mici şi vicleni, căznindu-şi bietul lor creier
să afle cine eram şi de ce urcam pe munte. Un spion ? Un nebun ? Un
marchitan ? Aruncau priviri lacome spre sacul pe care îl purtam în
spate.
:— Ce ai de vînzare, prietene, mă întrebau ei, biblii ?
Într-o zi am văzut o pasăre albăstruie ca oţelul, caro zbura pe
deasupra mea cîntînd, şi am întrebat un ţăran care tocmai trecea pe
acolo :
— ,Ce fel de pasăre e asta, moşule ? am zis nerăbdător.
Cum îi spune ?
— Bietul de tine, de asta îţi faci griji, mi-a răspuns
dînd din umeri, las-o în pace, că nu-i bună de mîncat.
Mă sculam în zori, luceafărul de dimineaţă picura pe pămînt,
lumina se rotea ca o ceaţă pe deasupra muntelui Hymetus, un vînt
rece îmi răcorea faţa, ciocîrliile se înălţau cîntînd în văzduh şi
dispăreau în lumină. într-o duminică de primăvară, îmi amintesc că
am văzut cîţiva cireşi înfloriţi pe un ogor roşietic, -de curînd arat, şi
inima mi s-a umplut de fericire. Chiar atunci a apărut soarele
strălucind ca în ziua în care a scăpat din mîinile creatorului. Golful
Salonic strălucea, Egina, departe, era plină de trandafiri în lumina
dimineţii ; doi corbi, cu aripile vibrînd ca o coardă de arc, au zburat în
dreapta mea — semn bun.
De o parte, coamele albe ale valurilor ca nişte cai homerici,
desfăşurîndu-se larg, evocînd versurile lui Homer, de altă parte
măslinele grase şi pline de lumină ale Atenei, dafinii lui Apollo şi
strugurii făcători, de minuni ai lui Dionysos, mustind de vin şi de
cîntece. Un pămînt uscat, şi sărăcăcios ; pietre roşietice în lumina soa-
relui ; munţii care se profilau albăstrui în văzduh, fu-megînd în'
lumină liniştiţi, se odihneau complet goi, ca atleţii.
Mergeam şi, pe măsură ce înaintam, mi se părea că cerul şi
pămîntul călătoreau împreună cu mine. Mă pătrundeam de toate
miracolele din jurul meu. înfloream şi rîdeam, vibram ca o coardă de
arc. Cum se pierduse sufletul meu în duminica aceea, cum se înălţa şi
cînta în lumina dimineţii, ca o ciocîrlie !
M-am suit pe deal şi mă uitam la plaja îngustă, roşie-tică, la mare,
la insulele ce abia se desluşeau. Ce bucurie !

146
Grecia, cu trupul ei feciorelnic, înota printre valuri, se ridica
deasupra lor, iar soarele cădea asupra ei ca un mire ! Mă uitam
cum a supus pietrele şi apa, cum s-a eliberat de inerţia şi de
vulgaritatea materiei reţinînd numai esenţa !
Umblam aşa ca să cunosc Attica, susţineam eu, dar
rătăceam ca să-mi cunosc sufletul, să-1 găsesc, să-1 descopăr,
în pomi, în munţi şi în singurătate. Zadarnic am încercat, inima
nu-mi tresărea de bucurie, semn care îmi dovedea că nu
găsisem ceea ce căutam.
Doar o dată, într-o zi pe la amiază, cred că am găsit.
Călătoream singur de tot la Sounion. Soarele ardea, venise vara
şi răşina care se prelingea din scoarţa crăpată a brazilor umplea
văzduhul ca un balsam ; un greier mi s-a aşezat pe umăr şi a
rămas acolo, o vreme am călătorit împreună, trupul meu
mirosea a brad, mă prefăcusem într-un brad. Şi, deodată, cum
ieşeam din pădurea de brad, am văzut coloanele albe ale
templului lui Poseidon şi printre ele marea sfîntă, seînteind
albastru închis. Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit locului.
Iată frumuseţea, mi-am spus, iată Victoria neînaripată, piscul
bucuriei ; omul nu poate ajunge mai sus. Iată Grecia !
Atît de mare mi-a fost bucuria în clipa aceea, încît admirînd
frumuseţea Greciei am simţit că cele două răni s-au vindecat şi
că lumea, aşa trecătoare cum era, chiar pentru faptul că era
trecătoare avea valoare. Cred că greşeam cînd încercam să
desluşesc chipul femeii bătrîne într-un chip tînăr, şi că era mai
bine să recreez şi să re-înviu prospeţimea tinereţii pe
chipul femeii bătrîne...'
Peisajul attic e cu adevărat fascinant, are un farmec cu
neputinţă de explicat, un farmec care te pătrunde adînc. Aici, în
Attica, simţi că fiecare lucru se supune unui ritm simplu, sigur
şi echilibrat. Toate au o graţie şi o naturaleţe aristocratică :
pămîntul sărăcăcios şi "arid, curburile graţioase ale munţilor
Hymetus şi Penteli, măslinii cu frunze de argint, chiparoşii
zvelţi şi ascetici, strălucirea jucăuşă a stîncilor în bătaia
soarelui şi, peste toate, lumina vie, diafană, complet
spiritualizată, care îmbracă şi dezbracă toate lucrurile.
Peisajul attic sugerează trăsăturile bărbatului ideal : frumos,
bine făcut, măsurat la vorbă, eliberat de luxul inutil, puternic,
dar capabil să-şi stăpînească puterea şi să

io* 147
jjitnâ aginaţiei. Uneun, peisajul attic atinge gra-
aiţele i taţii, dar nu le depăşeşte ; se opreşte la
hotare seriozităţi binevoitoare, înţelegătoare. Graţia
nu degener< ază în romantism, dar nici puterea în asprime.
Totul e pi rfect echilibrat şi măsurat, chiar virtuţile pei
sajului nu . înt împinse pînă la exagerare, nu-şi pierd
laşelesul uman, ci se opresc în punctul dincolo de care,
dacă ar continua, ar deveni ori inumane, ori divine. Pri
veliştea attică nu e stridentă îtorismul, nu
are accese de leşin melodr i - de spus
eu o calmă şi virilă depli iă a forţei mă esen
ţialul prin cele mai simple m t pir
Dar, din cînd în cînd. "iozităţi
apare un surîs — cîţiva sm< i u r< mu : : ""'ntii, ver-
dele crud al brazilor, ole. aiul unei albii de rîu
secate şi albe, un mănun iorele printre pietrele
arzînd negre-aibăstrui. I îomiile se unesc, se
amestecă, se împacă aici, e premul miracol : ar-
monia.
- Cum apare acest miracol ? De unde a luat graţia atîta seriozitate şi
seriozitatea atîta gratie ? Cum reuşeşte puterea să evite abuzul de
putere ? Toate, dimpreună, constituie miracolul grec.
Cînd mă plimbam prin Attica, erau clipe în care aveam
presentimentul că pămîntul acesta poate fi socotit o înaltă lecţie de
civilizaţie, de nobleţe şi de putere.
După fiecare din rătăcirile mele prin ţinutul Atticii,
fără să ştiu de ce, urcam A a să văd şi să revăd
Parthenonul. Acest templu e un mister pentru mine, niciodată n-am
reuşit să~l văd "de două ori la fel : pare să se schimbe continuu,
prinde viaţă, se ondulează stînd nemişcat, se joacă cu lumina şi cu
ochiul omului. După ce-am dorit atîţia ani să-1 văd, cînd m-am aflat
în fata lui pentru întîia oară mi-a apărut ţeapăn, scheletul unui animal
preistoric, şi inima nu mi-a tresărit de bucurie. Toată viaţa, lucrul
acesta a rămas un semn care nu m-a înşelat : cînd văd un răsărit de
soare, o pictură, o femeie, o idee care face să-mi tresalte inima, ştiu că
mă aflu în faţa fericirii. Cînd am ajuns prima oară în faţa
Partherionului, inima nu mi-a tresărit. Construcţia mi s-a părut opera
intelectului — a cifrelor şi a geometriei —, o idee fără cusur cioplită
în

143
marmură, o reuşită sublimă a spiritului, avmd toate virtuţile în afară
de una, cea mai de preţ şi cea mai plăcută : nu reuşea să-ţi ajungă la
inimă.
Parthenonul mi-a părut asemeni unui număr cu soţ, La fel ca doi
sau patru. Numerele cu soţ sînt potrivnice inimii mele ; n-am ce face
cu ele, viaţa lor e confortabil aranjată, stau prea bine înfipte pe
picioare, n-au nici cea mai vagă dorinţă de-a se mişca, sînt
satisfăcute, conservatoare, fără nelinişti ; îşi rezolvă toate problemele.
îsi transpun orice dorinţă în faptă şi sînt liniştite. Numerele fără soţ
sînt pe potriva inimii mele. Viaţa numărului impar nu e deloc
confortabil aranjată, numărului impai nu-i place lumea aşa cum e şi
vrea s-o schimbe, s-o lăr gească, s-o împingă mai departe. Stă înfipt
într-un pici'" cu celălalt în aer, gata de plecare. încotro ? Spre număr';!
următor,, spre cel cu soţ, să se oprească o clipă, să-şi tragă sufletul şi
s-o pornească iar la drum.
Raţionalitatea sobră învelită în marmură nu e pe placul
inimii rebele a tînărului, care vrea să distrugă toi ce e învechit şi să
reclădească kimea. E ca un bătrîn r, molit care doreşte, cu poveţele
sale, să pună un frîu prea scurt imboldului inimii. Am întors spatele
Parthenonul" şi m-am cufundat în priveliştea superbă ce se înti
departe, pînă în mare. Soarele era la zenit, era am ora cea mai plină,
lipsită, de umbre sau de jocul lumini' austeră, sublimă, perfectă.
Mă uitam la oraşul linis+;< strălucitor de alb, marea sfîntă scînteia
lîngă Salami-nn. munţii dimprejur se scăldau în soare, goi şi
mulţumiţi ; eufundat în această viziune, am uitat de Parthenonul care
se afla în faţa mea.
Dar, după fiecare întoarcere în păduricile de măslini din Attica şi
Golful Salonic, dînd la o parte vălurile, un'-' cîte unul, o armonie
ascunsă mi se revela treptat. Oînd urcam pe Acropolea, mi se părea că
Parthenonul se leagănă uşor într-un dans imobil, se leagănă şi respiră.
Această iniţiere a durat luni, poate ani. Nu-mi amintesc exact ziua
în care m-am oprit, complet iniţiat, în faţa Parthenonului, şi inima mi-
a tresărit de bucurie. Ce trofeu era templul care se înălţa înaintea mea,
ce înfăţişare a minţii şi inimii, ce fruct suprem al efortului uman !
Spaţiul fusese cucerit, deosebirea dintre mare şi mic dispăruse

14'
Infinitul intrase în acest paralelogram îngust, magic, cioplit de
om, a intrat şi s-a aşezat acolo în tihnă. Timpul fusese şi el
cucerit, clipa plină de har fusese prefăcută în eternitate.
Mi-am lăsat privirea să alunece peste marmura caldă,
însorită. Soarele atingea pietrele, le pipăia ca o mînă,
descoperind misterele ascunse, se lipise de ele şi nu mai voia să
se îndepărteze. Vedeam cum coloanele, aparent paralele, îşi
înclinau capitelurile una către alta de parcă se puneau în acord,
cu blîndeţe şi cu forţă, să susţină fron-toanele sacre care le-au
fost încredinţate. Nicicînd n-au fost create linii ondulatorii atît
de ireproşabil corecte, nicicînd nu s-au unit cifrele şi poezia cu-
atîta înţelegere, cu-atîta dragoste !
Cred că asta e cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în
cei patru ani ele studenţie la Atena. Nici o exalaţie feminină nu
mi-a înnourat văzduhul în care respiram, dar am avut cîţiva
prieteni la care am ţinut foarte mult. Urcam pe munte împreună
cu ej şi vara înotam în mare, pălăvrăgeam despre lucrurile
mărunte ale zilei, făceam petreceri la care ei îşi aduceau
prietenele, rîdeam fără nici un motiv pentru că eram tineri, ne
supăram fără nici un motiv pentru că eram tineri. Eram nişte
tăuraşi neobosiţi care mugeau simţind că puterea îi înăbuşă.
Şi cîte posibilităţi se deschideau în faţa fiecăruia ! Mă
uitam, rînd pe rînd, în ochii prietenilor mei, străduindu-mă să
ghicesc încotro îşi vor croi drumul. Unul din ei, cînd deschidea
gura să spună ce gîndea ori făcea o glumă de care rîdeam toţi,
parcă lua foc ; ne făcea o plăcere imensă să ascultăm forţa
satirică cu care, fără nici o ezitare. îşi expunea gîndurile. îl
ascultam şi-1 invidiam pentru că eu, de cum deschideam gura
să spun ceva, pe dată regretam. Îmi găseam greu cuvintele şi
dacă aduceam un argument în sprijinul părerii mele, imediat
aveam şi un contra-argument, la fel de corect, care îmi răsărea
în minte şi îmi era ruşine să mint, aşa că tăceam brusc... Un alt
prieten era tare retras, extrem de scump la vorbă, nu deschidea
gura decît la seminariile de drept cînd profesorul şi noi toţi îl
urmăream cu admiraţie cum încurca iţele problemelor de drept
şi apoi le dezlega cu o dibăcie

150
d^ prestidigitator. Altul făcea pe organizatorul, ştia sâ
stăpinească masele. Se amesteca în politică, organiza de-
monstraţii, ţinea discursuri, fusese închis, apoi, după ce ieşise,
reîncepuse lupta. Toţi ziceau că într-o bună zi va ieşi un mare
om de stat. Şi apoi altul, palid, cu vorba blîndă, vegetarian, cu
ochii şterşi, albaştri, cu mîini de femeie, înfiinţase, după multă
stăruinţă, un club a cărui emblemă era un crin alb şi care avea
următoarea deviză : „Picioarele sînt mai curate decît mîinile".
Iubea luna. „Singura femeie pe care o ador este luna", zicea el.
Altul era un crin neatins, palid, melancolic, cu ochi mari, al-
baştri, cu mîinile cu degete lungi, şi scria poezii. Nu-mi
amintesc decît prea puţine versuri de-ale lui, dar cînd, în
singurătate, îi rostesc stihurile, ochii mi se umplu de lacrimi,
într-o noapte, acest tînăr a fost găsit dincolo de zidul mănăstirii
Kaisariani, spînzurat de o creangă de măslin. Mai erau şi alţii,
fiecare cu sufletul lui, plin de boboci nedeschişi. Cînd vor
înflori, mă întrebam eu, cînd vor rodi ? Doamne, mă rugam,
ajută-mă să trăiesc destul ca să-i pot vedea, ajută-mă să trăiesc
ca să văd ce fel de boboci se vor deschide în mine şi ce roade
vor da. Mă uitam la prietenii mei cu nelinişte şi cu o nespusă
tristeţe, de parcă trebuia să le spun rămas bun. Mi-era teamă că
timpul va fi aidoma furtunii care se dezlănţuie cînd totul e
înmugurit, mi-era teamă că va sufla fără milă şi va desfrunzi
sufletele.
Plecînd din Atena lăsam în urmă două cununi de laur,
singurele de care am fost vrednic toată viaţa mea. Prima am
primit-o la un concurs de scrimă ; grea, cu panglici albe.şi
albastre şi împletită din lauri culeşi din defileul de la Delfi. Era
o iluzie, ştiam asta, toţi ştiau, dar iluzia scălda frunzele în
splendoare. A doua am primit-o la un concurs de compoziţii
dramatice. Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi, sîngele a prins să-
mi fiarbă în vine şi am scris o dramă înfocată, plină de
melancolie şi de patimă. Era o dramă erotică şi o intitulasem Se
luminează de ziuă. Să spun drept, aveam impresia că dăruisem
lumii o morală superioară, mult mai morală, o libertate
măreaţă, o nouă lumină. Profesorul din juriu, un tip serios,
corect băr-

151
©ierit, cu guler înalt, a găsi mea era cea mai bună .
dintre toate piesele pârtie sfiala concurs. Dar, lăsînd t
la o parte, mi-a t eatharevum) (într-o ireproşabilă
frazele îndri „Ii vom oferi erotismul neînhînat. rea de
poetului ace ta concluzie, dar î! lauri, a spus el 'trul care a
izgoni scrie £ univer cutezat să

lenea lucruri." 1 mijlocul unui auditoriu

r numeros, un imberb şi lipsit de ex-
eam şi ascultam . m-am înroşit pînă în vîrful im ridicat ai al
cununa de lauri pe masa ieşit afară. Aveam un prieten care era ataşat
la Ministerul Afa-brilor Externe şi ne făceam planuri să călătorim
îmbuna prin Europa apuseană. ,.Ar fi bine să iei cu tine iftuna de laur
de la scrimă, mi-a zis într-o zi, pe-aeole -o să găsim frunze de dafin
şi ne trebuie la gătit."
Am agăţat cununa pe perete şi astfel am-salvat-o de la
ieire. Anii au trecut, cînd visul nostru s-a împlinit, eu
prietenul meu * am plecat în Germania şi am luat
muna cu noi. în cei doi ani de zile, cît am stat acolo, am
jlosit toate frunzele la gătit

1
lannis Stavridakis, cretan, consul general al Greciei în Elveţia
între anii 1918—1919.

152
în casă nimic nu se rnişcase de la loc : divanul, oglinda, lămpile
şi, pe pereţi, eroii de la 1821 cu mustăţi groase, cu pioptuî
păros, cu pistoale la cingătoare, sălbatici, pătimaşi, are să facă,
aşa cum au şi făcut, bine şi rău deopotrivă, în care se' găseau.
Karaiskakis îi se rnaras : „Bravul meu frate, căpitan Ni-it
scrisoarea ta şi am înţeles tot ce mi-ai npetă şi cimbal, cînt la
care îmi place." Cimbalul era un instrument turcesc, trompeta
era greii erau suflete pure, erau suflete mari : iar sufletele mari
sînt întotdeauna periculoase.
Mă gindesc adeseori ce mister face ca albastra floare
a libertăţii să se hrănească şi să dea mlădiţe dintr-un
\gar ? Ură, trădare, certuri, fapte de vitejie,
dragoste arzătoare pentru patrie, dansul femeilor din
Zalongon !
înviorat, a doua zi devreme, m-am dus să-mi -caut prietenii
pe care nu-i văzusem de patru ani. Membrii fondatori ai
„eTeriei" noastre erau de nerecunoscut ; viaţa trecuse cu
tăvălugul cam devreme peste ei, erau la pă-mînt. Cînd
pomeneam despre societate izbucneau în rîs. Unul cînta bine şi
era poftit la toate nunţile, Ia toate botezurile şi petrecerile ;
mînca, bea şi cînta, era admirat pentru vocea lui plăcută şi era
plin de sine. O luase pe un drum greşit, îi tremurau mîinile de
prea multă băutură.

153
Celălalt cînta la ghitară ; arii pasionale şi cîntecele uşoare,
ţinînd isonul prietenului său. Amîndoi arătau prosperi, plini de
sine, mereu cu nasul roşu ; îşi găsiseră de lucru la fabrica de
săpun, cîştigau bine, se bucurau de viaţă şi acum umblau să se
însoare.
Mă uitam la ei, ascultam ce ziceau, dar nu puteam vorbi,
cuvintele mi se opreau în gîtlej. Flacăra se preface atît de
repede în cenuşă ? Sufletul e o rudă atît de apropiată â
trupului ? Ştiau amîndoi zestrea fiecărei fete, ştiau unde se
mănîncă cele "mai pufoase clătite şi la ce tavernă se bea cel
mai bun vin.
Am plecat simţind un rău la inimă de parcă aş fi fost la o
înmormîntare. Mă gîndeam că virtuţile minore sînt mai
periculoase, decîţ viciile minore. Dacă ei n-ar cînta şi n-ar
dansa atîţ de bine, n-ar fi poftiţi pe la petreceri, nu s-ar îmbăta,
ri-ar pierde vremea şi, poate, ar mai putea fi salvaţi. Dar aşa, cu
glaşu^ lor frumos şi cu ghitara lor cu tot, o apucaseră pe Un
drun| greşit.
A doua zi cîn4 i-am zărit de departe, am luat-o în altă
direcţie. îmi era ruşine câLatîtea prietenii şi atîtea doruri se
ştergeau aşa de reped<f, că atîtea planuri măreţe da salvare a
lumii se veştejeau., A suflat vîntul şi pomul înflorit al tinereţii
şi^a scuturat frunzele. Oare pomul tinereţii nu dădea joade ?
Aşadar, flotila se rînduia spre a-şi croi drum pe ocean şi acum
se dădea la fund într-o albie domestică !
Rătăceam singur pe străduţele înguste, prin port, respiram
mireasma plăcută de roşcove şi de lămîi putrede. Aveam veşnic
cu mine o carte, Dante sau Homer ; citeam versurile
extraordinare simţind că omul poate deveni nemuritor, că faţa
eterogenă a lumii, case, oameni, bucurii, insulte — haosul
incoerent pe care îl numim viaţă — puteau să se unească în
armonie.
într-o zi am sunat la casa .irlandezei ; plecase. Am trecut şi
a doua oară, cu un sentiment de amărăciune şi cu inima plină de
o stranie remuşcare pentru tot ce a fost şi pentru tot ce n-a fost.
Parcă făcusem o crimă şi acum dădeam tîrcoale în jurul
victimei. Nu puteam să dorm. într-o noapte trecînd prin
cartierul turcesc am auzit o femeie îngînînd un cîntec oriental,
cu o voce tremurată, plină de o patimă dureroasă. Cîntecul suna
amar, aspru. izvora din adînc, de undeva din coapsele femeii şi
umplea

154
 noaptea de disperare şi de dor. îmi era imposibil să merg mai departe
şi m-am oprit şi am ascultat, cu capul rezemat de un perete. Nu mai
puteam să respir, sufletul meu se înăbuşea, nu mai putea să stea în
colivia lui de lut, se cocoţase în vîrful capului şi încerca să zboare.
Pieptul femeii care cînta nu era stăpînit de dragoste, nici de
misterul îmbrăţişării bărbatului cu femeia, nici de dorinţa sau de
bucuria unui fiu ; era stăpînit de un strigăt, de o chemare : să spargem
hotarele moralităţii, ruşinii şi speranţei, să ne pierdem, s-ă ne unim cu
înfricoşătorul iubit care stă în întuneric în aşteptare chemîn-du-ne ca o
vrajă, şi pe care îl numim Dumnezeu. în noaptea aceea, ascultînd
cîntecul dureros şi răscolitor al femeii, am simţit că dragostea,
moartea şi Dumnezeu erau acelaşi lucru şi, pe măsură ce anii au
trecut, am devenit tot mai profund conştient de această teribilă
trinitate care stă la pîndă în fundul abisului. în abis şi în inima noastră.
Nu era o trinitate, era ceea ce mistica bizantină numeşte „monada
războinică".
Cîntăreaţa a tăcut, eu m-am desprins de perete, lumea ieşea iar din
haos, casele îşi recăpătau stabilitatea, străzile se întindeau netede
înaintea mea, puteam iar. să umblu. Am rătăcit toată noaptea, mintea
mi-era pustie, nici un gînd care să-mi diminueze ori să-mi alunge ne-
liniştea. Lăsîndu-mă purtat de trup, m-am plimbat pe . zidul veneţian
deasupra mării ; cerul era scînteietor, era o lumină strălucitoare,
constelaţiile se mutau, alunecau în jos spre apus şi piereau ; sufletul
meu pierea odată cu ele. Un vînt răcoros bătea dinspre munţi şi intra în
case prin crăpăturile ferestrelor, răcorindu-i pe cei ce dormeau,
acoperiţi de sudoare. Auzeam oraşul respirînd în tăcerea adîncă.
în aceeaşi noapte am trecut iar pe lîngă casa irlandezei, m-am
plimbat ore în şir şi, fără să vreau, fără să fiu conştient, m-am trezit
mergînd în cercuri din ce în ce mai strînse care mă apropiau de mijloc
: casa ei. Părea că un strigăt rămăsese în casă şi strigătul imperios şi
plin de reproşuri mă chema ; nu puteam să-i rezist. Spre ziuă, cum iar
ajunsesem în faţa ferestrelor şi porţilor închise, un fulger mi-a trecut
prin minte şi m-a luminat : Ou era un strigăt, era cîntecul femeii,
cîntecul amar şi

155
aspru pe care l-am auzit în noaptea i.ceea treeînd prin
cartierul turcesc. Cîntecul se dei în mine, se pre-
făcuse într-un urlet de leu, fiară fără pereche, abandonata.
Cîntecul, urletul fiarei, strigătul disperat al irlandezei, toate
făceau un laţ în jurul gîtului meu şi mă strangulau. Mi-am amintit
cuvintele pline de tîlc pe care le-am auzit ©dată din gura unui
musulman bătrîn : „Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu
te duci, e păcat, Dumnezeu nu te iartă şi o să ajungi lingă Iuda, în
fundul Iadului", îmi era frică ; lac de sudoare, am ajuns acasă, clă-
tinîndu-mă ca un animal rănit.
Am urcat scările în vîrîul picioarelor ca să nu scîrţîie şi să-1
trezesc pe tata, şi m-am aruncat "pe pat. Tremuram, mă lua cînd cu
frig, cînd cu cald, se vede că aveam febră. Somnul a sosit ca un
păianjen veninos şi şi-a ţesut pinza în jurul meu. Cînd m-am trezit a
doua zi la amiază, tremuram încă.
Neliniştea asta a durat trei zile ; nu era nelinişte, era un bulgăre
greu în inimă, aveî.m gura amară ca fierea. Şi cum mă uitam pe
fereastră la salcîmul din mijlocul curţii, ia umbrarul de viţă de vie
încărcat cu struguri, la sora mea care broda, la mama care intra şi
ieşea îndu-rînd în tăcere sfintele servituti domestice, bulgărele mi s-a
pus ca un nod în gît şi mă sugruma. Parcă fusese» alungat din rai, mai
bine-zis, se pare că din proprie iniţiativă ara zburat peste gardul
raiului, pe care îl regretam acum cînd rătăceam în afara porţilor
închise.
A patra zi am sărit din pat dimineaţa devreme şi, fără să am o
ţintă sigură în minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am început să
scriu.
A fost un moment crucial în viaţa mea. Intr-un fel, în dimineaţa
aceea, tulburarea mea lăuntrică şi-a găsit o portiţă de ieşire. Cine ştie,
mă gîndeam eu, deşi nu prea clar : dacă neliniştea se va întrupa, dacă
prin cuvinte o să-i dau un trup, o să-i văd faţa şi, văzînd-o, nu-mi ve
mai fi teamă de ea. Am făptuit un păcat greu şi dacă îl voi mărturisi,
mă voi simţi uşurat.
Am început, aşadar, să-mi mobilizez euvintele, să-mi amintesc
cîntece, legende, romane pe care le citisem, luam fără să vreau, cînd
din una, cînd din alta, şi am începu* să scriu... De la primele cuvinte
pe eare le-am aşternu! pe hîrtie am rămas uimit. Nu avusesem nimic
similar în

156
 minte, n-am vrut să scriu astfel de lucruri, dar de ce
i scris totuşi? Ca şi curo. n-aş fi scăpat pentru tot-
:a de întîia mea legătură trupească (eu eram sigur
âpasem) am început să ţes o poveste în jurul irlan
dezei, o poveste plină de patimă şi de imaginar. Nici
odată n-am încercat aşa e bucurie cînd m-ara apropiat
de ea, niciodată nu i-am spus cuvinte atît de tandre ea
pe care le-am aşternut pe hîrtie. Minciuni, toate
erau minciuni, dar totuşi, aşternîndu-le pe foaia din faţa
mea. am uimit, că trăisem cu adevărat o plăcere
ea. Să fie, oare, minciuni toate astea, ori
adevărul t ? De ce n-am fost conştient de plăcere
atunci cînd am trăit-o ? De ce acum, scriind, eram conştient de
asta pentru întîia oară ?
Scriam şi eram plin de mîndrie : eram un Dumnezeu car: făcea
ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum ; amesteca
ade"văru] şi minciuna indisolubil îm-nu mai era adevăr şi
minciună : era un aluat care îl frămîntam şi îl modelam după
cum îmi tezia, fără a cere încuviinţarea nimănui. ebuie să existe
o incertitudine mai sigură decît cerţi! nea însăşi şi care poate
fi luată drept un lucru mai ■cit acea construcţie foarte
pământească a omului ept adevăr. za ştearsă şi un pic adusă de
spate a devenit de în opera mea ;' cît despre mine, cocoş ju-i-am
pus nişte pene lungi şi colorate care nu mele. în cîteva zile am
terminat. Mi-am strîns sul şi am scris pe el Şarpele şi crinul cu
caractere roşii, apoi m-ara ridicat şi m-am dus la fe-- iau o gură
de aer. Irlandeza nu mă mai tulbura, ăsit să se aştearnă pe
hîrtie şi nu se va mai înde niciodată de ea, scăpasem.
• ui era acoperit de nori, văzduhul s-a întunecat şi â •jt s>ă
plouă, frunzele viţei de vie străluceau, strugurii graşi iradiau
sticloşi ; trăgeam adînc în piept mireasma pămîntului umed,
miros care îmi aminteşte mereu, de un mormînt proaspăt săpat.
In ziua aceea, oricum, exalaţia feorţii fusese alungată ca de o
vrajă şi mintea îmi era plină de o dulce prospeţime. O vrăbiuţă
udă de ploaie a venit şi şi-a găsit adăpost sub streaşină ferestrei;
pe

157
acoperiş, deasupra capului meu, ploaia susura ca ciugu-litul
unui stol de porumbei.
Am închis manuscrisul uşor ca peste o gînganie ce nu
voiam să-mi scape, ca şi cum în palmă aş fi ţinut o vrăbiuţă
muiată de ploaie. Se pare că făcusem pace cu irlandeza :
cenuşa ei se prefăcuse într-un măr şi eu ţineam mărul în palmă.
Am ieşit în curte şi am umblat în sus şi în jos prin ploaie,
printre vasele cu flori, gustînd plăcerea pomului însetat şi
prăfuit, cînd cerul s-a îndurat de el şi ploile au început să curgă.
Ploaia mi-a dat întotdeauna o bucurie inexplicabilă şi, dacă nu
m-aş ruşina, aş spune că o bucurie erotică ; îmi pare că eu sînt
pămîntul, că sînt însetat, şi o femeie ascunsă adînc, înlăuntrul
meu, se trezeşte şi primeşte cerul exact cum ar primi un bărbat.
Mă plimbam fericit prin ploaie, despovărîndu-mi inima, nu mă
mai gîncleam la irlandeză de cînd am refăcut-o şi am
recompus-o din cuvinte, pierise, aşternîndu-se pe hîrtie.
Adevărul care m-a tulburat atîta vreme nu era real, adevărul
adevărat era o creatură nou-născută prin imaginaţie. Cu
ajutorul imaginaţiei am anulat realitatea şi m-am golit.
Această luptă între realitate şi imaginaţie, între Dumne-zeu-
creator şi omul-creator, m-a ameţit o clipă. Iată drumul meu,-
iată datoria mea, îmi ziceam umblînd domol, în sus şi în jos,
prin ploaie. Orice bărbat apreciază statura duşmanului cu care
urmează să lupte. Chiar dacă m-ar fi dus la pierzanie, îmi
plăcea să mă lupt cu Dumnezeu. El a creat lumea din noroi, eu
am creat-o din cuvinte ; el a făcut oamenii aşa cum îi vedem,
tîrîndu-se pe pămînt, eu i-am făcut din aer şi imaginaţie,
materie din care visele sînt ţesute, am creat un alt om, cu mai
mult suflet, în stare să reziste ravagiilor timpului. In vreme ce
omul creat de el moare, al meu trăieşte.
Mă ruşinez acum, cînd îmi amintesc această satanică
aroganţă, dar pe atunci eram tînăr şi a fi tînăr înseamnă a-ţi
asuma dreptul să demolezi lumea, înseamnă a avea neruşinarea
să doreşti să înalţi în locul ei una nouă, mai bună.
Pieptul îmi era greu de suferinţă. Deşi vechile nelinişti
stăteau ghemuite într-un colţ, apăreau mereu altele ;

158
drumul care a trecut ca un fulger pe dinaintea mea era
periculos şi plin de abisuri. Ce fel de drum era acesta care mi s-
a ivit aşa, deodată ? Cine a deschis o poartă lăuntrică şi m-a
chemat tainic spre ea zicînd că era o portiţă spre salvare ? O fi
deschis-o durerea dragostei neîmplinite, ori sfinţii din
legendele citite în copilărie ? Ori a făcut-o Creta însăşi, care,
văzînd că n-o pot ajuta luptînd, mi-a pus altă armă în mînă ?
Ca să-mi alung gîndurile, a doua zi dimineaţa, în vreme ce
clopotele de duminică chemau oamenii să se închine Sfîntului
Minas, eu am luat-o spre alt loc sfînt. Mă duceam să mă închin
la Creta cea sfîntă, descoperită în anii din urmă pe pămîntul
vechi al Knossosului.
Misterul Cretei este extrem de profund. Cine pune piciorul
pe această insulă simte o forţă misterioasă trecînd caldă şi
binefăcătoare prin vinele sale, simte cum îi creste inima. Acest
mister a devenit mai profund şi mai bogat odată cu
descoperirea civilizaţiei diverse şi multicolore, îngropată pînă
acum sub pămînt, o civilizaţie plină de o nobilă măreţie, de
bucurie şi de tristeţe.
Am ieşit din oraş şi am luat-o pe cărarea care ducea spre
cimitirul cel nou. Auzeam strigăte şi plînsete şi am grăbit
pasul. Un negustor din vecini, un om de vază din Megalo
Kastro, murise de trei zile şi îl îngropau în cimitirul cel nou.
Era încă tînăr, şi, cînd prietenii s-au pornit să-1 scoată afară,
nevastă-sa s-a agăţat de sicriu nelăsîn-du-i să-1 ia. Treceau
chiar atunci şi am întors capul să nu văd mortul ; în ziua în
care, la patru ani, cum vă amintiţi, am văzut osemintele vecinei
noastre Anika, scoase din mormînt, nu mai pot să mă uit la un
mort. Mă apucă frica. Anika cea fără păr, fără ochi şi fără buze,
îmi apare înainte, vine către mine să mă ia şi să mă aşeze iar pe
genunchii ei. Ştiu bine că nu-i adevărat, dar mai ştiu că există
ceva mai adevărat decît adevărul şi de aceea mi-e frică şi
grăbesc pasul de cîte ori văd un mort.
în jurul meu erau pădurici de măslini şi vii, culesul nu
începuse încă, strugurii atîrnau grei pînă la pămînt. Mirosea a
frunze de smochin. O bătrînă care venea spre mine s-a oprit, a
luat cîteva frunze de smochin care acopereau un coş pe care îl
ţinea pe braţ, a scos două smochine şi mi le-a dat.

159
 — Mă cunoşti, mătuşieo, am întrebat-o.
Ea m-a privit mirată :
— Nu, fiule, de ce trebuie să te cunosc ca să-ţi dai,
ceva ? Eşti un om. Şi eu k M, nu-i destwl ?
Rîdea ca o fată tînără şi a luat-o înainte, şchiopătînd. spre Kastro.
Din smochine picura miere, cred că a\$ fost cele mai dulci pe
care le-am mîncat vreodată. Cuvintele bă ţarinei ma răcoreau în timp
ce mîncam : „Eşti un om. Şi eu la fel nu-i destul ?"
O umbră a apărut alături de a mea, m-am întors şi am văzut un
preot catolic. S-a uitat la mine şi' mi-. zîmbit.
— Abatele Mugnier, a zis el şi mi-a întins retina
te superi dacă aş vrea să-mi ţii tovărăşie ? Nu ştiu g;
..mai greaca veche : „Cîntă, zeiţă, mînia i pe-
Ahil Peleianul cuprinse..."
— ,,Mînia ce-atîtea necazuri aheilor aduse..." am con
tinuat eu.
Am rîs recitind versurile nemuritoare şi ne-am vâ?in de drum. Mai
tîrziu am auzit că abatele care rîdea recita versuri, cu un smoc de
păr cărunt atîrmndu-i ra vestit pentru sfinţenia şi inteligenţa sa. A1
strălucitoare, era om de lume, vorbea şi glumi : ;e sus-puse, dar
dincolo de înfăţişarea lui vest şi mobilă se vedea Hristos răstignit, o
stîncă imobilă d* nepătruns, nu răstignit, ci înviat din morţi.
Custodele ne-a ieşit înainte, în grabă, să ne salute şi să ne dea
explicaţii despre aşezare. Era un eretan simpl' şi vioi care purta
nădragi largi şi un toiag lung : îl chem: David". Era de mult custode
şi ghid în Knossos şi învăţa« multe lucruri. Vorbea despre palat de
parcă era casa Iu ne primea în calitate de stăpîn al casei, ne conducea
şi ne arăta locurile cu bastonul.
— In faţa dumneavoastră se află marea curte regală
lungă de 60 m şi largă de 29 m, aici sînt magaziile cu
amfore uriaşe, cu desene pe ele, în ele regele ţinea pro
dusele cu care îşi hrănea supuşii ; în aceste vase s-au găsit
urme de vin şi ulei de măsline, sîmburi de măsline şi
mazăre, năut, orz, grîu, linte. Toate sînt carbonizate de
incendii.

160
 Ne-am urcat în magazia de sus ; peste tot coloane Scurte, înguste,
vopsite în negru şi purpură, pe coridoarele <Je trecere am văzut pereţi
pe care erau pictate flori, scuturi şi tauri. Am ajuns pe terasa de sus,
de jur-împre-jur o privelişte plăcută, la orizont era Muntele Ida, capul
nepăsător al lui Zeus. Palatul în ruină, pe jumătate restaurat, după
atîtea mii de ani îşi arăta iar strălucirea şi se bucura de soarele
bărbătesc al Cretei. în acest palat ^u întîlneşti arhitectura geometrică
şi echilibrată a Greciei, aici domneşte fantezia, graţia şi jocul liber al
forţei creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a întins în timp, încet,
ca un organism viu, ca un pom care creşte. N-a fost construit după un
plan fix, dinainte stabilit, s-a înălţat.prin adăugiri, jucîndu-se,
punîndu-se în armonie cu necontenitele necesităţi ale timpului. Omul
n-a fost condus aici de logica inflexibilă, incapabilă de artificii ;
mintea omului a fost servitor, nu stăpîn, altcineva ori altceva a fost
stăpîn. Ce nume am putea să-i dăm ?
M-arn întors spre abate şi mi-am. dezvăluit gîndurile,
apoi i-am cerut părerea. . .
— Ştii cine era stăpîn ? a răspuns el zîmbind. Ce
ins poţi aştepta de la un preot ? Cine să fie altul decît
lezeu? El a fost stăpînul cretanilor, el le-a condus
mîinile şi mintea, i-a făcut să creeze. El a fost meşterul constructor.
Acest Dumnezeu cretan este la fel de. iscusit şi de vesel ca marea
care îmbrăţişează insula. Iată de ce peisajul, palatul, picturile şi
marea au o unitate şi o armonie fără cusur.
Coboram scările de piatră şi ne uitam în tăcere la picturile de pe
pereţi : tauri, crini, peşti în marea albastră, peştele zburător care îşi
desface aripile să sară deasupra valurilor ca şi cum apa, elementul
matern, îl sufocă şi vrea să respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în
teatru ; ghidul s-a înflăcărat :
— Aici aveau loc luptele cu tauri, a zis el cu faţa
strălucind de mîndrie, dar luptele cu tauri din Creta
nu erau barbare ca cele din Spania. Am auzit că acolo
taurul e ucis şi calul spintecat'; aici luptele cu tauri nu
srau un joc sîngeros. Bărbatul şi taurul se joacă împreună.
Toreadorul apucă taurul de coarne, fiafa se înfurie şi îşi
a
zvîrle capul în sus, în aer, lucru care permite luptătorului

11 — Raport către El Greco 161

să profite de moment şi să sară rapid în spinarea taurului ; atunci face
încă un salt şi cade în picioare la coada taurului, unde o tînără fată îl
aşteaptă şi-1 cuprinde în braţe.
Abatele ţintuia cu privirea şirul de bănci de piatră ale
amfiteatrului încercînd să-şi imagineze, în lumină, jocul divin. I-am
explicat cuvintele custodelui ; m-a prins de braţ şi ne-am continuat
drumul.
■— E teribil de greu să joci fără vărsare de sînge, a murmurat el.
Ne-am oprit lîngă o coloană pătrată din ghips smălţuit în vîrful
căreia era încrustat semnul şfînt : securea dublă : abatele şi-a
împreunat mîinile, a îngenuncheat o clipă şi îşi mişca buzele ca
pentru rugăciune. Am rămas uimit :
— Cum, vă rugaţi ? l-am întrebat.
— Desigur, mă rog, prietene. Fiecare neam, fiecare epocă pune
divinităţii propria sa mască, dar dincolo de toate măştile în fiecare
epocă şi la fiecare neam se află în veci aceeaşi divinitate.
S-a cufundat în tăcere, iar după un timp a spus :
■— Noi avem crucea ca semn sacru, strămoşii tăi cei mai
îndepărtaţi aveau securea dublă ; dar eu dau la o parte simbolul
efemer şi văd aceeaşi divinitate, dincolo de cruce sau de securea
dublă, şi mă închin ei.
Eram foarte tînăr pe-atunci, în ziua aceea n-am înţeles, dar cu ani
mai tîrziu am priceput tîlcul acestor cuvinte şi le-am făcut Să
rodească ; am început să văd şi eu eter-na şi neschimbata faţă a
divinităţii dincolo de toate simbolurile religioase. Şi ceva mai tîrziu,
cînd mintea pricepea mult şi inima îmi era neînfricată, am început să
văd dincolo de faţa divinităţii haosul, întunericul pustiu şi
înfricoşător. Fără să-mi dau seama, abatele mi-a deschis un drum în
ziua aceea ; la Knossos, am luat-o pe acest drum, dar nu m-am oprit,
acolo unde ar.fi vrut el. Posedat de o curiozitate satanică am mers mai
departe şi am descoperit abisul.
Ne-am aşezat între două coloane ; cerul lucea ca oţelul. Greierii,
în crîngul de măslini care înconjurau.palatul, ne asurzeau. Custodele
s-a sprijinit de o coloană, şi-a scos punga cu tutun de sub curea şi a"
început să-şi răsucească o ţigară-. Nici unul dintre noi nu vorbea ;
simţeam că locul

162
şi momentul erau sfinte şi numai liniştea era potrivită. Doi porumbei
au zburat pe deasupra capetelor noastre, apoi s-au.cocoţat pe o
coloană. Erau păsările sacre ale marii zeiţe venerate de cretani.
Uneori îi vezi pe o coloană, alteori la pieptul roditor al zeiţei.
— Porumbei... am spus eu încet, fiindu-mi teamă că
s-ar putea speria la auzul glasului meu şi şi-ar lua zborul
de pe coloană.
Abatele şi-a pus degetul pe buze. -
— Taci, a şoptit el.
Mintea îmi era grea de întrebări, dar am tăcut. Fres
cele extraordinare îmi treceau prin faţa ochilor : ochi
mari, migdalaţi, cascade de bucle negre, matroane impo
zante cu pieptul gol şi cu buze pline, senzuale ; păsări,
fazani, potîrnichi, maimuţe albastre, prinţi cu^ pene de
păun în păr, tauri sacri, sălbatici, tinere preotese cu şerpi
sacri încolăciţi în jurul braţelor, băieţi albaştri în grădini'
înflorite. Bucurie, putere, bogăţie măreaţă, o lume plină de
mister, o Atlantida ieşită din adîncurile pămîntului cretan
ne privea cu ochi imenşi, negri, dar buzele îi rămîneau
pecetluite. r
•Ce fel de lume o fi fost, mă întrebam, cînd îşi va deschide gura şi
va vorbi ? Ce isprăvi au împlinit aceşti înaintaşi chiar aici, pe
pămîntul pe care călcăm şi noi acum ?
Creta a fost prima punte de legătură între Europa, Asia şi Africa.
Creta a fost cea dintîi, din toată întunecata Europă, care a început să
se lumineze. Aici a fost locul în care sufletul grec şi-a împlinit
misiunea hărăzită: să aducă totul la scara umană. în Creta, statuile
ţepene şi monstruoase din Egipt şi din Asiria au devenit statuete
graţioase ; trupurile se mişcă, buzele zîmbesc, faptele şi statura
idolilor au fost făcute după faptele şi statura omului.- O umanitate
nouă şi originală, plină de vioiciune, de graţie şi rafinament f-
oriental, a trăit şi s-a bucurat pe pămîntul Cretei care diferă de Grecia
care a urmat...
Priveam în jurul meu dealurile blînde şi domestice, frunzele rare
ale măslinilor, chiparoşii zvelţi care se clătinau jncet între stînci, se
auzea clinchetul armonios şi Jinipede de la o turmă de capre, trăgeam
în piept aerul înmiresmat care venea dinspre mare şi învăluia dealul,
şi

U* 163
simţeam că batonul secret al Cretei pătrundea în- mine tot mai
profund şi în acelaşi timp devenea tot mai obscur. Cretanii nu-
şi făceau griji pentru problemele supralumeşti, ci pentru 'cele
zilnice, pentru problemele arzătoare, veşnice şi nesecate ale
vieţii omului de pe acest pămînt.
— La ce te gîndeşti ? m-a întrebat abatele.
— La Creta, i-am răspuns eu.
— Şi eu mă gîndesc la Creta, mi-a spus tovarăşul meu; la
Creta şi ia sufletul meu... Daeă mi-ar fi dat să mă mai nasc 6
dată, aş vrea să văd lumina zilei pe pământul ăsta. Există aici o
vrajă de nebiruit... Hai să mergem.
Ne-am ridicat şi am aruncat o ultimă privire spre priveliştea
extraordinară ; eu puteam să le mai văd, dar abatele a şoptit cu
un suspin : '
— Niciodată... niciodată nu vă voi mai revedea.
A făcut cu mîna coloanelor, curţilor, frescelor.
— Adio, de la capătul pământului un preot catolic
a venit să vi se închine, şi vi s-a închinat. Acum rămâneţi
cu bine.
Am pornit înapoi ; era o căldură teribilă şi drumul plin
de praf ; abatele era obosit. Ne-am oprit la o mică mănăs
tire unde trăiau dervişii, cei ce dansau în ziua de vineri.
Arcul porţii era de culoare verde şi pe pragul de sus era o
mînă de bronz, deschisă, simbolul sacru al lui Mahomed.
Am intrat în curtea imaculată, pavată cu pietre mari albe,
vase eu flori şi plante agăţătoare pe margini, iar la mijloc
un dafin cu frunze mari şi grase. Ne-am oprit Ia umbra
iui să ne tragem sufletul ; un derviş ne-a zărit din chilie,
s-a apropiat şi ne-a salutat ducîndu-şi mîna la piept,
la buze, la frunte." Purta o sutană lungă, albastră, şi un
turban alb de lînă, înalt. Barba ascuţită îi era neagră ca
smoala, un cercel de aur îi atârna în urechea dreaptă. A
bătut din palme. Un băiat bucălaţ, desculţ, a venit şi ne-a
adus cîteva scăunele pe care ne-am aşezat. Dervişul vorbea
despre florile din jurul nostru, despre marea care se vedea
strălucind printre frunzele ca nişte lăncii ale dafinului.
Apoi a început să vorbească despre dans. y
— Dacă omul nu ştie să danseze, nu ştie sa se roage,
îngerii au gură, dar puterea de a vorbi ic e pecetluită ;
îi 'vorbesc lui Dumnezeu prin dans...

184
 Micul derviş bucălat a apărut iar. cu o tavă cu cafea şi apă rece şi
doi ciorchini mari de struguri. O pereche de. porumbei tandri uguiau
pe acoperiş, deasupra noastră. Oare erau aceiaşi porumbei pe care i-
am văzut la Knossos ? Am tăcut o clipă şi atmosfera monahală s-a
umplut de suspine amoroase. M-am întors spre abate, se uita dus la
porumbei şi la .cerul de deasupra cu ochii plini de lacrimi. A simţit că
mă uit la el.
— e frumoasă, a spus el cu un zîmbet, da, e
frumoasă în ţările pline de soare, unf.e cerul e albastru,
$i suit porumbei şi struguri. Şi dafini deasupra ta. "
A mîncat strugurii boabă cu boabă, fericit. Parcă ar fi vrut să nu
se mai sfîrşească clipa.
— Dacă aş fi sigur că mă duo în rai, a zis el. t.
ruga lui Dumnezeu să mă lase să merg acolo pe cel mai
lung drum cu putinţă.
e bine ne-ara simţit în mănăstirea mahomedană,
1
ne înduram să mai plecăm. Alţi dervişi au ieşit în
i] chiliilor din jurul curţii ; cei mai tineri aveau feţele
le, ochii arzători. Cei mai bătrîni aveau obrajii
rumeni, ochii plini de lumină. S-au aşezat pe jos, în jurul
i ; unii şi-au scos mătăniile de sub centurile de piele
şi au început să-şi spună rugăciunile în linişte, uitîndu-se
curioşi la călugărul creştin ; alţii şi-au scos ciubucele lungi,
au închis ochii pe jumătate şi au început să fumeze, tăcuţi.
— Ce linişte domneşte aici ! a şoptit abatele.
Mi-a atins umărul într-un gest de rugăminte':
— Vreau să te rog să-i întrebi ceva, dervişii sînt un
ordin religios, ce lege au ?
Cel mai bătrîn, un bărbat cu o barbă albă, lungă, şi-a pus
ciubucul pe genunchi şi a răspuns :
— Sărăcia, a răspuns el, . sărăcia, să n-ai nimic, să
n
-ai nici o povară... rîsul, dansul şi bucuria sînt cei trei
arhangheli care ne iau de mînă şi ne arată calea.
Abatele s-a întors iar spre mine :
— întreabă-i, postesc ?
— Nu, nu, a răspuns un tînăr derviş rîzînd, noi mîncăm Şi bem,
îl binecuvîntăm pe Domnul care-i dă mîncare şi băutură omului.

165
 — Atunci ? a insistat abatele.
— Dansăm,, a răspuns. dervişul cel bătrîn car" avea o barbă
albă, lungă.
— Dansaţi, a zis abatele, de ce ?
— Pentru că dansul ucide eul şi cînd eul e ucis .nu mai există
nici o piedică să te uneşti cu Dumnezeu. ^
Ochii abatelui scînteiau.
— Ordinul Sfintului Francisc ! a strigat el şi a strîns mîna
bătrînului derviş. Şi el a trecut dansînd pe pămînt, în felul acesta s-a
înălţat înj-ai. Aşa că, tînărul meu prieten, înţelegi, absolut în toate e
aceeaşi divinitate.
— Dar în cazul ăsta, am îndrăznit eu să obiectez, de ce se duc
misionarii în cele patru colţuri ale lumii şi încearcă să-i facă pe
băştinaşi să renunţe la masca zeului care li se potriveşte, şi să-i pună o
mască străină — a noastră ?
Abatele s-a ridicat.
— Găsesc că e foarte greu să răspund la acei
întrebare, a spus el, cu voia lui Dumnezeu, dacă.jvei >
să vii la Paris să-ţi completezi studiile, caută-mă ac:
A zîmbit cu viclenie : _ -— Poate pînă atunci voi fi
găsit răspunsul.
Ne-am luat rămas bun de la dervişi, ne-au condus pînă la ieşire
cu zîmbete şi plecăciuni, încă o dată ducîndu-şi mîna la piept, la gură
şi la frunte.
în prag, abatele mi-a spus :
— Spun'e-le, te rog. că şi eu sînt un derviş în sutana
nea_gră. ■
r
 Călătorie prin
Grecia

Tata mi-a promis un an de călătorie oriunde .voiam, dacă îmi

luam diploma cu cea mai mare notă. Răsplata era măreaţă, aşa
că m-am pus pe tocit. Un prieten de-al meu din Creta, al naibii
de inteligent, dădea examene odată cu mine. Ziua hotărîtoare a
sosit şi am pornit împreună spre universitate, şi unul şi altul
extrem de agitaţi ; ştiusem tot,'acum uitasem tot; nu mai ţineam
minte nimic, îmi era tare frică.
— Nu-ţi aminteşti absolut nimic ? m-a întrebat prietenul
meu.
— Absolut nimic !
— Nici eu ! Hai la berărie, bem ceva, ne ameţim şi aşa o să
ni se dezlege limba. Şi tata pleca beat la război.
— Hai !
Am băut un rînd, apoi altul, pînă am început să ne simţim
tare bine.
— Cum ţi se pare acum lumea ? m-a întrebat prietenul
meu.
— Cam tulbure.
— Şi mie. Te ajută picioarele să umbli ? M-
am ridicat şi am î'ăcut cîţiva paşi.
— Da ! i-am răspuns. '
— Atunci, hai să mergem, să tremure Dreptul Roman ! Am
plecat ţinîndu-ne de braţ, apoi am prins curaj,
încît mergeam fiecare singur.
—■ Salut Bahus, viteazule ! am strigat eu, răsuceşte-i
braţul lui Iustinian, trînteste-1 la pămînt cu cărţile lui cu tot !
— De ce-1 invoci pe Bahus ? m-a întrebat prietenul
^eu, doar am băut bere, nu vin.

167
 — Eşţî sigur ? •
— Nu mă crezi ? Hai înapoi să întrebăm. Ne-
am întors.
— Bere, bere, ne-a asigurat patronul care murea da rîs.
Încotro,, fraţilor- ? *
— Să dăm. examen, la drept.
— Aşteptaţi-rnă, vin. cu voi să mă distrez şi eu puţin.
Şi-a scos .şorţul şi s-a luat după noi. Profesorii ni s-au
părut nişte ţînţari, aşa cum şedeau înşiruiţi, în aşteptarea
noastră. Din cap ne ieşeau scîntei, răspundeam cu nonşalanţă,
cu umor, la întrebări ; un pic cam insolenţi, dădeam mereu
citate latineşti, limba ni se dezlegase, aveam o vervă teribilă,
im ne mai opream, şi aniîncîoi am reuşit cu foarte bine.
Nu mai puteam de bucurie ; prietenul meu plănuia să-şi
deschidă un. birou de avocatură în Creta şi să se lanseze în
politică, iar eu mă bucuram că mi se deschidea o portiţă spre
libertate. Una dintre marile dorinţe ale-vieţii mele a fost să
călătoresc, să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în
mări necunoscute, să fac ocolul pămîntului, să cunosc
pămînturi noi, mări, oameni şi idei, mînat. de o sete nepotolită,
să mă uit ia fiecare lucru pentru întîia şi pentru ultima oară, să
mă uit lung la toate, pentru ca, apoi să închid ochii şi să simt
comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, cum vor voi
să fie, pînă cînd timpul le va cerne şi va reţine floarea
bucuriilor sau tristeţilor. Această alchimie a inimii .este, • după
părerea mea, o delectare imensă de care numai omul e vrednic.
Canarul, pasărea magică pe care tata mi-a dat-o în dar de
Anul Nou pe cînd eram copil, .murise cu. ani în urmă ; sau mai
degrabă nu, n-a murit, mi-e ruşine numai la gîndul că am spus
aşa ceva, vreau să zic că a dispărut, mai bine zis : cîntecul Iui
s~-a întors la ceruri. Am îngropat pasărea în grădiniţa din
curtea noastră, soră-mea plîngea, dar eu eram. liniştit, pentru'că
ştiam că atît timp cit voi trăi n-o voi lăsa să piară. „N-o să te las
să pieri, i-am spus cînd am acoperit-o cu pămînt, o să trăim şi-o
să călătorim împreună".
-Cînd m-am făcut mare şi am plecat din Creta, hoinar prin-
lume, de multe ori am simţit canarul cocoţat pe capii

168
meu, cîntînd mereu acelaşi refren : „Hai să plecăm, de ce să stăm
aici ? Doar sintem păsări, nu scoici, hai să plecăm !" Capul mi se
făcea un glob pămîntesc, canarul se.cocoţa deasupra, îşi înălţa gîdejul
fierbinte spre rai şi cînta.

Am auzit că odinioară turcoaicele 'din haremuri ş<

în fiecare seară , îmbăiate şi parfu:
pieptul gol, iar sultanul venea să-şi aleagă una :.". ele. Avea în mină
o batistă subţire.pe care o trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o
mirosea ; îşi a femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în •■
aceea.
La fel şedeau înşirate ţările înaintea mea. Grăbit şi
lacom .: t-am aruncat ochii pe hartă : încotro să porn
Ce contineţit, ee ocean, să văd mai întîi ? Toate ţările îşi
întind',V.u braţele şi mă chemau. Domnului, 1.
era lar^ă, lăsaţi trîndavii să spun»
e lungă, o să avem timp să vedem şi să ne bucurăm de fiecare ţară.
De ce să nu începem cu Grecia ?

Pelerinajul meu prin Grecia a durat trei luni. Chiar şi aram, după
atîlia ani1, inima îmi tresare de bucurie şi de nelinişte cînd evoc
munţii, insulele, satele, mănăstirile, ţărm..;! mării ; să călătoreşti prin
Grecia şi s-o în, e o mare bucurie şi o mare suferinţă.
Am străbătut Grecia şi am început, treptat, să văd cu ©chil mei şi
să ating cu mîinile mele eeeaee'gîndul abstract nu poate nici vedea,
nici înţelege ; felul în care puterea şi graţia se unesc. Mă îndoiesc că
cele două componente ale perfecţiunii, Ares şi Afrodita, s-au unit
vreodată, atit de organic în altă parte a lumii ca în austerul şi
surîzătorul pămînt al Greciei., Peisajul e aspru şi semeţ, uneori, plin
de o tandră feminitate, grav, sau plin de veselie şi de graţie. Spiritul
planează peste toate şi, prin mijlocirea templelor, a miturilor, a
eroilor, dăruieşte un suflet aparte*fiecărui colţ din natură. Iată de ce,
pentru cine călătoreşte prin Grecia şi are ochi să vadă şi minte să
înţeleagă, căîă înseamnă o unităţi, 'magică neîntreruptă, o trecere de ia
o

169
victorie spirituală la alta. în Grecia te convingi de faptul că
spiritul e continuarea şi floarea materiei iar mitul este expresia
simplă şi complexă a celei mai pozitive realităţi. Spiritul
păşeşte pe pietrele Greciei de ani şi ani şi, oriunde mergi, îi
descoperi urmele divine.
Uneori peisajul Greciei are o dublă natură şi emoţia care
izvorăşte din el are de asemenea o dublă natură. Asprimea şi
gingăşia stau una lingă alta, se completează şi se unesc ca
bărbatul cu femeia. Sparta e una din sursele acestei asprimi şi
delicateţi. In faţa mea era Taigetul, dătătorul de legi, plin de
stînci şi' de abisuri, aspru şi dispreţuitor ; la picioarele sale se
întinde, ca o femeie îndrăgostită, cîmpia roditoare şi plină de
vrajă.
Pe de o parte Taigetul, acest Sinai al Greciei, de unde zeul
nemilos al neamului dictează cele mai aspre legi : viaţa e un
cîmp de bătălie, o luptă, datoria ta e să cîştigi, nu dormi, nu te
amăgi, nu rîde, nu vorbi, lupta e singurul scop al vieţii, deci
luptă ! Pe de altă parte, la poalele acestui munte, Elena. Exact
cînd începi să te sălbăticeşti şi dispreţuieşti dulceaţa
pămîntului, deodată respiraţia Elenei, ca un lămîi în floare, te
face să ameţeşti.
Mă întreb : poate fi, oare, această cîmpie spartană atît de
blîndă şi de voluptoasă ? Parfumul de oleandri este oare atît de
îmbătător, ori această fascinaţie vine de la trupul rătăcitor al
Elenei, atît de des sărutat ? Desigur, Eurotas n-ar avea graţia
seducătoare de azi, dacă nu s-ar vărsa ca un afluent în apele
mitului nemuritor al Elenei. Pentru că locurile, mările, rîurile,
cum bine ştim, se unesc cu marile nume iubite şi curg
inseparabil în inimile noastre pe veci. Dacă te plimbi pe
malurile umile ale lui Eurotas, îţi simţi mîinile, părul, gîndurile
cuprinse de mireasma unei femei imaginare, . mai reală şi mai
tangibilă decît femeia pe care o iubeşti şi o cuprinzi în braţe ! în
zilele noastre de infern anarhic, lumea e înecată în sînge,
patimile sînt mistuitoare, dar Elena, nemuritoare şi de neatins,
stă nefnişcată în aerul pur ale acestor versuri încînfâtoare, în
vreme ce timpul se scurge pe dinaintea ei.
Dacă treci pe malurile lui Eurotas, primăvara cînd ies crinii
sălbatici din pămîntul umed şi dacă inima ta e demnă de locul
şi de clipa aceea, o,vei vedea, cu siguranţă,

170
ridicîadu-se din pămînt ca o eternă primăvară, cu rîsul şi cu plînsul ei,
pe Elena. îşi ridică vălul brodat cu flori de cimp şi cu palma pe buze,
fecioară in fiecare clipă, te pe pămînt surîzătoare — iar cînd îşi înalţă
gleznele ca zăpada, tălpile ei delicate strălucesc insîngerale ca ale
Victoriei.
Pământul era parfumat, picăturile de rouă de pe florile de lămîi
jucau în lumina, soarelui, sufla un vînt uşor şi o floare mi-a atins
fruntea stropindu-mă cu rouă ; un fior m-a străbătut ca şi cînd o mînă
nevăzută m-ar fi atins şi întreg pămîntul semăna cu Elena.
Ce-ar fi fost Elena dacă suflarea lui Homer n-ar fi trecut pe
deasupra ei■? O femeie frumoasă, ca atîtea altele, care au trăit pe acest
pămînt şi, au dispărut. Ar fi fost răpită la fel ca atîtea alte fete
frumoase, atît de des furate în satele de munte» Şi, chiar dacă această
răpire ar fi iscat un război, totul, războiul, femeia, măcelul ar fi pierit
dacă Poetul n-ar fi întins mîna să le oprească de la pieire. Poetului îi
datorează Elena salvarea sa ; lui Homer, cel căruia această mică vale
de rîu, Eurotas, îi datorează nemurirea. Surîsul Elenei pluteşte în aerul
Spartei. Dincolo de toate, ea a intrat în fluxul sîngelui nostru, fiecare
bărbat se bucură de unirea cu ea ; de atunci, fiecare femeie reflectă
splendoarea ei. Elena a devenit o chemare de dragoste, ea străbate
veacurile şi trezeşte în fiecare bărbat dorul de iubire şi de perpetuare,
preface fiecare femeie pe care o îmbrăţişăm, chiar pe cea mai
obişnuită, într-o'
iă.
Graţie acestei regine spartane, dorinţele erotice capătă un exaltat
titlu de nobleţe, o nostalgie secretă pentru o îmbrăţişare pierdută,
îmblînzeşte bruta clin noi. Piîngem, strigăm, Elena azvîrle o iarbă
magică în'paharul amar-pe care îl bem şi uităm pe loc durerea ; în
mînă ţine o floare al cărei-parfum ascuns alungă chiar şerpii ; la
atingerea ei eopiii urîţi se fac frumoşi. Călare pe ţapul din vechile
rituri bahice îşi leagănă picioarele în sandalele descheiate Şi lumea
întreagă se preface într-o vie.
Odată, poetul antic Stesichorus i-a adresat, într-una din odele
sale, cuvinte jignitoare, şi a orbit pe loc ; tremu-rînd şi căindu-se, şi-a
luat lira şi s-a dus la un mare festival panelenic cîntînd înaintea
grecilor faimoasa palinodie :

171
 Ce-am spus despre tine nu e 'adevărat, o, Elena, Tu
niciodată nu te-ai îmbarcat în iutile corăbii, Tu niciodată
n-ai ajuns la Troia...

A început să plîngă şi să implore şi pe loc lumina, înecată în

lacrimi, a coborît în ochii săi.
Strămoşii organizau concursuri minunate în onoarea ei : aşa-
numitele Sărbători Helenice. Cu adevărat pămîntul e o palestră şi
Elena o ţintă de neatins, o ţintă mai presus de viaţă, poate inexistentă,
poate doar o umbră. Într-unui din misterele rituale credinţa împărtăşită
celor iniţiaţi era ' că aheii nu s-ar fi luptat în Troia pentru Elena cea
adevărată, căci numai statuia Elenei a fost descoperită în Troia ; că
Elena cea adevărată s-ar fi refugiat în Egipt într-un templu sacru, unde
a rămas neatinsă de suflarea umană. Cine ştie, poate că şi noi aici, pe
pămînt, luptăm, plîngem şi ne ucidem unul pe altul numai de dragul
chipului Elenei. Dar, cine ştie — în-infern, umbrele învie cînd beau
sînge de om viu —, dacă sîngele pe care Elena îl soarbe de atîţia mii
de a.ni n-o va readuce la viaţă ? Oare umbra ei nu se va întrupa într-o
zi, să îmbrăţişăm un trup cald şi viu, al adevăratei Elene ? Taigetul,
luptătorul puternic, şi Elena, femeia sa. Inspirînd mireasma Elenei,
printre oleandrii din Eurotas, am uitat dte mine. îmi era ruşine.
Ca să respir un aer mai bărbătesc m-am hotărît într-o dimineaţă.să
mă urc pe Taiget. Bucuria muntelui, mirosul brazilor, stîncile aspre,
vulturii planînd deasupra mea, singurătatea de neclintit, toate astea
mi-au îmbărbătat inima ; am urcat ceasuri în şir, fericit. Pe la prînz, de
peste tot, nori negri s-au adunat deasupra capului meu, se auzeau
tunete înăbuşite. Am început să- cobor în fugă simţind furtuna în
spate, (săream din piatră în piatră, întrecîndu-mă cu furtuna care mă
ajungea; Deodată, brazii au început să freamăte, lumea s-a întunecat,
fulgerele m-au învăluit, m-a prins un vîrtej de vînt. M-am culcat cu
faţa în jos, ca să nu mă doboare vijelia, am închis ochii şi am aşteptat.
Muntele se scutura, lîngă mine doi brazi s-au despicat în două şi au
căzut cu zgomot la pămînt. Văzduhul mirosea a pucioasă şi deodată s-
au pornit ploile ; vîntul a încetat şi lungi şiroaie de apă cădeau din cer.
Cimbri-

172
soiul, ierburile, salvia şi menta, spălate de ape, şi-au înteţit mireasma.
I M-am ridicat şi mi-am urmat coborîşul ; mă bucuram
de ploaia care îmi biciuia faţa, părui, niîinile. Zeul se
cobor;i cu toată puterea pe pâmînt, femeia lui. care . se
sul . se deschidea rîzînd şi primea apele
Cu. i 1 cerul s-a limpezit, furtuna a fost doar o v lentă
am ntire a potopului biblic, se terminase de-ac icul
a început să cinte. Chiar atunci soarele apunea ■ irte, zăream ruinele,
proaspăt spălate, ale cetăţii francilor din Villehardouin, în vîrful
dealului,, lingă Mistra. Cerul întreg era acum verde-auriu.

A doua zi, trecînd prin livezi şi crînguri de chi m-am dus în

pelerinaj la Mistra. Pompeiul grecesc. / colină sacră, locul de naştere
al Greciei moderne, e trată cu toate farmecele şi tainele pentru a
ademeni cele mai pretenţioase spirite : lămîi, portocali, poteci
înguste şi întortocheate, copii pe jumătate goi jueîndu-se pe uliţă,
femei care se duc la izvor, fete care brodează sub pomii în floare.
Viaţa se agaţă de pămînt, luptă să se caţăre chiar pe dealul sacru. E-
partea roditoare şi locuită 'a Mi strei. Mai încolo începe urcuşul -arid
şi praf os. Treci printre dărîmăiuri şi descoperi fermecătoarele
biserici bizantine aflate în bătaia soarelui : Perivleptos, Metropoli,
Aghios Theodoros, Aphendiko, Pandanassa, aceasta fiind cealaltă
parte a Mistrei împodobită cu biserici.
îmi era sete, am intrat în curtea mănăstirii Pandanassa să le rog pe
călugăriţe să-mi dea o cană cu apă. Curtea strălucea, chiliile erau
văruite în alb, imaculate, pe divane erau întinse covoare de lînă
lucrate cu mina. Călugăriţele au alergat să-mi ureze bun-venit ; unele
erau tinere, altele înţepenite de reumatism, unele neobişnuit de palide
căci munceau din greu pentru a trăi, vegheau şi se rugau, ne-•nîncînd
niciodată destul decît ca să-şi astîmpere foaniea. Gînd au timp se
apleacă asupra lucrului de mînă, brodează motive tradiţionale :
trandafiri din mătase roşie, cruci, mănăstiri, vase cu garoafe,
chiparoşi. Te umple fris | >a cînd îţi arată, mîndre, broderiile, ca şi
cum ţi-i ' rata zestrea lor. Ele zîmbese, tu nu zici nimic, dar Şio i â
mirele nu exista.

173
 Pandanassa strălucea în lumina de miere verzuie ca un sipet
bizantin de fildeş, lucrat cu răbdare şi cu dragoste ca să
ascundă în ea răsuflarea înmiresmată a Sfintei Fecioare. Ce
unitate, ce concentrare şi ce graţie are această biserică, de la
pietrele de fundaţie pînă la curburile artistice ale domului !
.Graţiosul templu trăieşte şi respiră liniştit ca un- trup cald,
însufleţit. Pietrele, încrusta-ţiile, picturile şi călugăriţele sînt
componente organice ale acestei mănăstiri, ca şi cum s-ar fi
născut toate deodată, în plină zi, din aceeaşi convulsie
creatoare.
Nu m-am aşteptat niciodată să găsesc atîta blîndeţe, atîta
caldă înţelegere umană în pictura bizantină. Pînă atunci,
văzusem doar chipuri ascetice, purtînd în mîini pergamente"
acoperite cu litere roşii care chemau să depăşim propria noastră
natură, să plecăm în deşert, să murim, ca să fim mîntuiţi. Acolo
însă erau culori splendide, chipuri de o mare blîndeţe, Hristos
intră în Ierusalim pe bietul său animal, blînd şi blajin, ucenicii.
în urma lui purtînd ramuri de palmier, în vreme ce oamenii îi
privesc cu ochi extatici — cum ar privi norii care vin şi se
împrăştie... Şi îngerul pe care l-am văzut la Aphendiko, un tînăr
frumos, pictat în verde de alamă ruginită, cu părul creţ- prins
cu o panglică lată, cu mersul impulsiv şi larg, cu genunchii
puternici şi rotunzi semănînd cu un mire care se duce la
cununie. încotro se îndreaptă cu-atîta bucurie şi grabă ?
Atunci clopotul a început să bată pentru veghea din Vinerea
mare, am intrat în naosul cald al bisericii ; la mijloc, acoperit cu
flori de lămîi, era epitaful şi, culcat pe florile de lămîi, e cel ce
moare fără încetare şi reînvie fără încetare ; odinioară se numea
Adonis, acum se , numeşte Hristos. Femei palide, îmbrăcate în
negru, înge-nuncheau şi se aplecau deasupra lui, îl jeleau.
Biserica mirosea a ceară ca un stup de albine ; îmi aminteam de
alte preotese, melissele, din templul lui Artemis din Efes ; îmi
aminteam de'templul lui Apollo de la Delfi, făcut din Ceară şi
pene.
Deodată, au izbucnit lamentaţiile femeilor, bocetul
■ insuportabil. Ştiam , că suferinţa omului e forţa care îl
învie pe Dumnezeu ; dar acolo, în împărăţia Elenei,
inima mea nu era deloc pregătită să plîngă ; nu era încă

174
întuneric, aşa că m-am ridicat şi mi-am continuat drumul pe colina cu
ruinele caselor senioriale, cu turnurile căzute la pămînt,,cu celebra
cetate Villehardouin în vîrf, ca un vultur de piatră. Marea poartă
fortificată era deschisă, a era pustie, am urcat pe scările dărîmate, am
ajuns la creneluri făcînd să zboare un stol de ciori-pe care le-am
speriat. Mă uitam la cîmpia fertilă de la poale şi la fumul care ieşea
din căsuţele joase, se auzea scîrţîit de căruţe' şi un cîntec plin de dor,
aerul din jurul meu suspina, spectre umpleau văzduhul. Fiicele blonde
ale seniorului francez se ridicau din morminte împreună cu cavalerii în
armură care au venit în Pelqponez în postură de cuceritori, s-au însurat
cu grecoaice, li s-a inoculat sînge de grec şi au uitat de pămîntul natal.
Graţie femeilor noastre negricioase, cu părul ca pana .corbului, cu
ochii mari, învingătorii au fost învinşi.

Cîteva zile mai tîrziu am avut fericirea să văd altă

privelişte. Treci albia uscată a unui rîu, umbrită de platani'
şi de răchită înflorită, urci un munte aspru, înmiresmat
de cimbrişor şi de ierburi mirositoare1, fără sate, fără
oameni, fără capre şi fără oi, un ..• . at pustiu. Şi,
după un cot al muntelui, şe iveşte pe : itaţe, în ij
geloponezului, faimosul, templu al lui Apollo, ia Ba E construit din
aceeaşi piatră sură din care e alea muntele şi de cum îl vezi simţi
profunda eprespond dintre templu şi peisaj. Pare o parte a muntelui,,
piatră din piatra sa, fixat indistinct între stînci, el însuşi o stîncă, na
peste care a trecut suflarea/spiritului. Aşa cum
modelate' şi aşezate, coloanele templului exprimă
usterităţii n ne şi a pusţi :'. piui pare
peisajului înconjurător, vatra sacră închisă între hotarele sale,
în care veghează veşnic spiritul locului. Aici, măiestria anticilor,
continuînd şi exprimînd perfecţiunea peisajului, nu te surprinde. Te
ridică în punctul cel mai înalt al urcuşului omenesc cu aiîta blîndeţe
şi îndemînare, încît ţi se taie răsuflarea. Poţi spune că întreg muntele
a spre ecoul dinlăuntru] întunecatei sale mase, cău-tînd să-1
exprime şi că, în momentul în care a dobîndit templul lui Apollo, s-a
eliberat. S-a simţit uşurat, cu alte
ite şi-a descoperit adevăratul înţeles şi se bucură.

175
 Piimbîndu-mă pe pămîntul Greciei, am înţeles, cu fiecare zi mai
mult, că civilizaţia antică greacă nu era o floare supranaturală căzută
din cer, ci un pom înfipt adînc în pămînt, care şi-a tras seva din noroi,
prefăcîndu-1 în flori. Cu cît îşi trăgea seva mai adînc din noroi, cu atît
mai.bogaţ elaborate deveneau aceste flori. Faimoasă simplitate a
antichităţii, echilibrul, seninătatea nu erau virtuţi naturale, uşor de
cîştigat, ale unui neam simplu şi echilibrat, erau isprăvi grele, trofeele
unor campanii periculoase pline de suferinţă. Seninătatea greacă e
foarte complexă şi tragică, un echilibru între forţe antagoniste care,
după osteneală şi bătălie prelungită, reuşesc să se împace-şi să atingă
punctul prescris de mistica bizantină : „lipsa de efort"; Cu alte
cuvinte, piscul efortului.
Elementul care conferă munţilor, satelor şi pămîntului «rec
imaterialitate este lumina ; în Italia, lumina e moale şi efeminată, în
insulele Ionice e extrem de blîndă şi plină de doruri orientale, în
Egipt e densă şi senzuală ; în Grecia, lumina e complet spiritualizată.
în această lumină, omul reuşeşte .să vadă limpede, să impună ordinea
deasupra haosului, să restabilească cosmosul, şi cosmosul înseamnă
armonie.
O bătrînică a apărut pe neaşteptate din căsuţa paznicului de lingă
templu ; în palmă ţinea două smochine şi un , ciorchine de struguri ;
erau primii care s-au copt pe platoul acela înalt şi voia să mi-i dea
mie. Bătrîna era mărunta şi slăbuţă, vioaie, şi, desigur, în tinereţe
fusese frumoasă.
— Cum te cheamă, mătuşico, am întrebat-o.
— Măria.
Dar cînd a văzut că iau creionul să-i notez numele, a întins o
mînă zbîrcită şi m-a oprit :
— Mariţa, mi-a spus cu o cochetărie tinerească, Mariţa.
Cînd a văzut că eram gata să-i eternizez numele pe
hîrtie, părea că voia să scape de la pieire numele mic, cel preferat,
care îi trezea aducerea aminte a celor mai dulci momente din viaţa ei.
— Mariţa... a repetat cu frică, nu cumva să nu fi auzit.
M-am bucurat văzînd că eternul feminin prinsese rădă
cini adinei chiar şi în trupul acela şubred.
— Ce sînt toate astea din jurul nostru ? am întrebat-o
— Pietre, ce altceva să fie ?

176
 3/
— Şi de ce vin oameni de la capătul pâmîntului să
le vadă ?
Bătrîna a şovăit o clipă, apoi, coborînd vocea, m-a întrebat :
— Eşti străin ?
— Nu, sînt grec. încurajată, a
ridicat din umeri :
— Străini nerozi ! a exclamat ea izbucnind în rîs. Nu era
prima oară cînd vedeam o astfel de bătrînă,
dintre acelea care păzesc vechile temple şi' faimoasele biserici cu
icoane miraculoase, rîzînd cu păcat de sfinţii ori de demonii antici de
marmură pe care îi străjuiesc. în ciuda faptului că sînt în preajma lor
zi'de-zi, nu se lasă dominate de ele.
Bătrîna Mariţa mă privea cu plăcere cum ciuguleam strugurii
acrişori pe care mi i-a dat'. .
— Şi ce părere ai despre politică ? am întrebat-o
vrînd s-o necăjesc.
— Ei, fiule, mi-ă răspuns cu o mîndrie neaşteptată,
aici, sus, noi sîntem tare departe de lume, şi nu-i auzim
tărăboiul.
„Noi", cu alte cuvinte „templul şi cu mine" ; a spus cuvintele
„departe de lume" cu un glas mîndru care însemna „mai presus de
lume". Eram bucuros, observaţia bătrînei, mai mult chiar decît
templul, mi-a făcut o mare plăcere.
M-am plimbat printre coloane, plouase înainte cu două zile şi
ochiuri de apă stăteau încremenite şi limpezi ia spărturile marmurei.
M-am aplecat şi m-am uitat în băltoace la norii albi, scămoşi, care
treceau ca nişte fantome pe deasupra apei. Citisem că, odinioară, în
Orientul îndepărtat, oamenii se închinau divinităţii în ochiuri de apă
peste care treceau norii.
Cînd m-am întors de pe deal, am zărit un bătrîa îngenuncheat pe
pietre ; stătea aplecat peste pîrîu şi privea cum curge apa cu faţa
luminată de un extaz de nepovestit; părea că nasul, gura, obrajii îi
dispăruseră, ochii doar trăiau, urmărind apa care curgea printre stînci.
M-am apropiat de el şi l-am întrebat :
— Ce vezi acolo, moşule ?

13 177
 Şi el, fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii de la apă, mi-a
răspuns :
— Viaţa, viaţa mea care se duce la vale...

In Grecia, toate lucrurile, munţii, apele, mările, văile prind viaţă

şi-i vorbesc omului într-un limbaj aproape omenesc. Nu.-l supără, nu-
1 împovărează peşte măsură, . devin prietenii şi confraţii lui. Strigătul
confuz şi nehotărît ai Orientului capătă transparenţă cînd trece prin
lumina Greciei, se umanizează, se transformă în - logos ~ în raţiune.
Grecia e filtrul care preface, prin suferinţă, bruta în .om, servitutea
Orientului în libertate, beţia barbară,în raţiune sobră. Să dea chip celor
fără de chip, să dea măsură celor fără de măsură, să echilibreze forţele
oarbe antagoniste — e misiunea acestei mări şi a acestui pămînt care
se cheamă Grecia.
Să călătoreşti prin Grecia e o reală bucurie şi un mare. cîştîg.
Pămîntul grec e atît de saturat de-sînge, de sudoare şi de lacrimi,
munţii au.fost martori la atîtea bătălii, că te cutremuri gîndindu-te că
în aceşti munţi şi pe acest ţărm destinul rasei albe, al întregii
umanităţi, a fost pus în joc. Sigur, pe unul clin ţărmurile atît de pline
de graţie şi de veselie s-a 'împlinit miraculoasa transformare a fiarei în
Fiinţă umană. Trebuie să fi fost o plajă grecească cea pe care Astharte,
cu sîni mulţi ca,o purcea, a ancorat venind
din Asia Mică şi grecii, luînd statueta lucrată grosolan şi
barbar, au purificat-o lăsînd-o doar sîni, i-au dat un trup
omenesc, plin de Mică grecii au luat instinctul prii tul
bestial — Astharte. Ei au trai

i lemn
cu doi
opleţe.

iat
ins . e
divi
ievenit Din Asia
I, slrigă-
mctul în
iubire, muşcaţi m sar it, orgia în ad;
tul. în cuvinte de iubire — Astharte a <
Spiritualitatea greacă, la fel ca şi a implică o
misiune şi o responsabilitate n curente, active
continuu, se ciocnesc în ap său, întotdeauna
expus din punct de ve spiritual la necontenite
vîrţejuri de hărăzită ei, a exercitat o influenţă hc
destinului Greciei şi asupra destinului Iun
Am văzut, am mirosit şi am pipăi; singure
pe jos, cu un baston de măslin

"i, strigă-
A.f rodită .-
ea ei geografică,
isterioasă. Două
le şi în pămîntul
grafic şi
poliţie,
asupra

in.-
rgînd cu
o

178
traistă pe umăr. Şi pe măsură ce Grecia pătrundea tot mai adînc în
fiinţa mea, simţeam că misterioasa substanţă a pămîntului "său'şi a
mării este muzicală. în fiecare' clipă peisajul se schimbă fără să bagi
de seamă şi totuşi rămîne veşnic acelaşi, îşi unduieşte frumuseţea, se
reînnoieşte. Este o unitate profundă şi în acelaşi timp o diversitate
fără încetare înnoită. Mă întreb dacă nu acelaşi ritm guvernează şi arta
antieă'greacă, o artă izvorîtă din contemplare, din iubire, din
înţelegere şi din dorinţa de a da o expresie concretă lumii vizibile din
jur ? Priviţi operele din epoca clasică ! Nu sînt lipsite de viaţă, sînt
pătrunse de o imperceptibilă vibrare a vieţii. Aşa cum vulturul în
zborul său spre zenit bate din aripi, deşi par nemişcate, tot astfel şi
statuile antice se mişcă imperceptibil. Statuile antice trăiesc, continuă
tradiţia, pregătesc. drumul artei viitoare, realizează în clipa,
nemuritoare echilibrul trinităţii timpului.

I Prin lupta lor grecii au sfinţit fiecare ţinut, i-au

conferit un sens exaltat care cuprinde esenţa 'sa definitivă.
Prin sensul frumosului şi ăl stăpînirii patimilor ei au
convertit natura fizică a fiecărui ţinut în ceva metafizic.
Au dat la o parte iarba, pămîntul, piatra şi au descoperit
spiritul proaspăt, adînc în pămînt. Acest spirit s-a întrupat
în temple pline de graţie, în mituri, în preafericiţi zei
indigeni. ^
Ore întregi am admirat priveliştea sacră a Olympiei, nobleţea şi
liniştea sa meditativă, valea veselă şi primitoare dintre dealurile
blînde, protejate de vîntul rece de nord, de pîrjolul vîntului de sud,
deschise numai în partea de .vest, către apă, de unde vine briza
răcoroasă a mării, urcîhd pe cursul Alfeusului. Nici un alt loc din
Grecia nu-ţi trezeşte un,sentiment de pace, de împăcare cu sine, aşa de
blînd şi de captivant. Cu ochi fără greş, anticii l-au ăles^ drept locul în
care toate neamurile greceşti puteau să se întîlnească în frăţie la fiecare
patru ani o dată ; considerat astfel, primea un sens şi îşi sporea liniştea
şi puterea, incitînd la împăcare.
Grecia a vărsat lacrimi de gelozie, de ură, de războaie civile.
Democraţi, aristocraţi, tirani s-au distrus unii pe alţii. Strîmtorile,
insulele izolate, ţărmurile îndepărtate,

179
'13*
micile oraşe-state independente au creat un singur organism, cu
mai multe capete, sfîşiat de o ură nespusă ; patima clocotea în
fiecare piept. Şi, deodată, la fiecare patru ani, primăvara, soli
încununaţi coboară din aceste văi sacre şi aleargă pînă în cele
mai îndepărtate hotare ale Greciei ; proclamă luna sacră a
jocurilor, declară armistiţiu general şi invită prieteni şi duşmani
să vină cu toţii în Olympia să se întreacă.
Din întregul Peloponez, din Grecia continentală, din
Macedonia, Thessalia, Epir, Trăda, de pe malurile Mării
Negre, din Asia Minor, din Egipt, Cyrene, Grecia Magna,
Sicilia, atleţi şi pelerini se grăbesc spre leagănul sacru
panelenic al sportului. Acolo nu aveau voie să pună
piciorul nici sclavii, nici criminalii, nici străinii, nici
femeile ; numai grecii liberi. Nici un alt popor nu a
înţeles valoarea ascunsă şi manifestă a sportului atît de
perfect. Viaţa îşi urmează cursul prin efortul zilnic de a
cuceri duşmanii care te înconjoară : forţele naturii, fiarele
salba setea, boala, şi e un mare noroc să ai
:
încă n belşug ; această forţă caută să se ris:_
în sport. Civilizaţia începe în'momentul în care sportul
înc< nap oît viaţa luptă doar pentru a sul
pentru a se apăra de duşmani,'pentru a exista pe pămînt,
civi poate naşte ; se naşte cînd viaţa îşi i
face ■ mare şi începe să se bucure dejpuţin răgaz.
Cur- acest răgaz, cum e împărţit între clif
clase sociale, cum e sporit şi rafinat la extrem ? După felul în
care fiecare epocă, fiecare neam îşi rezolvă p blemcle, în acord
eu valoarea gradului de civilizaţie1 atins.
Mă plimbam în sus şi-n jos printre ruinele din Altis privind
îneîntat scoicile din piatra folosită la construcţia , templelor.
Acestea au fost dărîmate de creştini şi devastate â>e cutremure,
ploile şi torentele Alfeusuiui le-au spălat uimitoarea iradiere,
statuile au fost sfărîmate, cloar cîteva ne-au mai rămas, ca o
consolare. Am rupt cîtcva fire de mentă, din scobitura care se
zice că ar fi purtat statuia de aur şi fildeş a lui Fidias, şi
parfumul etern mi s-a răspîndit printre degete.
Omul s-a luptat pe aceste locuri sfinte, dar zeii s-au luptat
înaintea lui. Zeus s-a luptat cu tatăl sau, Cronos,

130
ca să-i ia împărăţia ; Apollo, zeul luminii, s-a întrecut cu Hermes la
fugă şi cu Ares în luptă ; mintea a învins timpul, lumina a învins
forţele întunecate ',ale înşelăciunii şi violenţei. Cei care au susţinut
luptgi mai tîrziu au fost eroii : Pelops ă venit din Asia şi a înfrînt pe
barbarul însetat de sînge, Oenomaus, şl s-a unit cu iapa sa îmblînzită;
Hippodamia. Civilizaţia ionică mai-avansată, plină de seninătate şi de
graţie, i-a înfrînt pe băştinaşii necivilizaţi ai ţinutului, a luat calul în
robie şi a întărit puterea omului. Alt erou, Heracles, a curăţat
grajdurile augeene, a adus jertfe lui Zeus, noul zeu. Din cenuşa
rămasă după arderea victimelor el a înălţat un altar şi a proclamat
primele jocuri olimpice. Acest altar s-a înălţat tot mai sus prin cenuşa
noilor jertfe şi Glympia a devenit marele atelier unde, fără încetare,
neamurile greceşti îşi făuresc trupurile de bronz.
Nu doar pentru a crea trupuri frumoase ; grecii niciodată nu creează
artă de dragul artei, frumuseţea are auna un scop : să se pună în
slujba vieţii. Anticii voia i să aibă trupuri puternice şi frumoase
ca să fie •iele unor minţi sănătoase şi echilibrate şi dincolo de toate
aveau un scop suprem : să-şi apere cetăţile.
Pentru greci, gimnastica era o pregătire care se cerea fiecărui
cetăţean . din sînul societăţii. Cetăţeanul perfect era bărbatul care,
frecventmd gimnaziul şi palestra, putea :să-şi dezvolte trupul armonios
şi puternic, cu alte cuvinte • frumos, să fie gata să-şi apere neamul.
Priviţi o statuie din epoca clasică şi veţi şti imediat dacă cel reprezentat
a fost un1 om liber ori un sclav ! Se vede după trup. O ţinută plină de
seninătate, patimile perfect stăpînite, un trup frumos de atlet : sînt
trăsăturile omului liber. Sclavul este reprezentat întotdeauna cu gesturi
bruşte, nestăpînite, prea gras ori prea slab. Dionysos, zeul vinului, stă
calm în timp ce în jurul său satirii nătângi, silenii, sclavii şi supuşii săi,
îşi arată lipsa de pudoare în dansurile' lor obscene.
Armonia dintre minte şi trup era idealul suprem al grecilor ;
hipertrofia unuia în defavoarea celuilalt era considerată barbară. Cînd
a început decăderea grecilor, trupul atletului s-a hipertrofiat
suprimîndu-i mintea.

181
 Euripide a fost cel dinţii care a protestat, a arătat riscul pierderii
spiritului lăsat pe mîna atletismului. Mai tîrziu, Galen i-a adăugat
denunţul său : „Mănîncă, beau, dorm, se uşurează, se rostogolesc în praf
şi noroi, iată ce viaţă duc atleţii !" Heracles, marele martir, care în anii
de glorie a trecut prin toate încercările într-un perfect echilibru al minţii
cu trupul, a degenerat într-un trup gigantic, cu fruntea îngustă, un
„băutor de vin şi mâncător de boi". Artiştii, care în epoca de glorie au
creat tipul ideal al tânărului, încercând să reprezinte trupuri de atleţi,
vedeau acum în jurul lor o realitate brutală, greoaie şi barbară. în Grecia,
ca şi în altă parte, odată, ce realismul a început să domnească, civilizaţia
a intrat în declin. Astfel am ajuns în epoca elenistică realistă,
grandilocventă, fără credinţă şi lipsită de idealuri suprapersqnale. De la
haos la Parthenon şi de la Parthenon înapoi la haos — un -" ritm
nemilos. Emoţiile şi patimile s-au sălbăticit, libertatea individuală şi-a
pierdut puterea disciplinei, a scăpat " din mîini frîul care menţinea
instinctele în echilibru. Pasiune, emoţionalitate, realism... Un dor
misterios şi melancolic s-a_ răspîndit pe chipuri, viziunile mitologice
înfricoşătoare au devenit vesele şi decorative, Afrodita e dezbrăcată ca o
femeie de rînd, Zeus capătă ştrengărie.şi eleganţă, Heracles devine o
brută. După războiul pelopo-"-nesian grecii încep să se fărîmiţeze,
credinţa în patria natală s-a pierdut, suficienţa individuală
triumfă. Pe enă, protagonistul nu mai este zeul sau tînărul efeb
idealizat, este un cetăţean bogat, cu plăcerile şi pasiunile le lascive,
materialist, sceptic şi libertin. Talentul a ilocuit geniul, bunul gust
ţinea loc de talent, arta a ceput să fie populată de copii, de femei
cochete, cne realiste, de bărbaţi prea brutali ori prea sprri-ualizaţi.
M-am urcat pe deluşorul care duce la muzeu, grăbit ,-1 văd. pe
Hermes al lui Praxiteles,'isprăvile lui He-;::les şi cele două
frontoane minunate care au mai rămas ; ergeam de parcă îmi era
teamă că pămîntul va înghiţi este relicve înainte de a ajunge acolo.
De ce ? Poate ntru că strădania nobilă a omului depăşeşte legile
inu-aiie ale eternităţii. Iată de ce viaţa şi strădania noastră v o
tragică şi eroică intensitate. Nu avem la dispoziţie

182
 decît un moment, haideţi să-1 prefacem în eternitate, nu există altă
formă de nemurire !
M-am liniştit cînd am intrat în marea sală a muzeului. Apollo,
Heracles, Nike, centaurii, lapiţii străluceau liniştiţi în lumina
dimineţii, trăiau încă. M-am' bucurat. Lumea de azi urmează legi
extraumane, simţim, în vremurile fatale în care ne-a fost dat să trăim,
că în orice""moment o bombă poate să cadă şi să prefacă cele mai
preţioase monumente ale omului în cenuşă. Cînd ne bucurăm de o
operă de artă, plăcerea noastră e simţitor redusă, gîndirv-du-ne că
deasupra atîrnă pericolul despărţirii de ea pe veci.
Admirînd cele două frontoane, realizezi cu cîtă acurateţe
înţelepţii din Orientul îndepărtat au formulat scopul artei : „Arta nu
este reprezentarea trupului, ci a forţelor care au creat trupul". Aceste
forţe creatoare transpar vizibil mai ales pe frontonul de vest.
Banchetul abia s-a terminat, centaurii beţi au pornit să fure femeile
lapiţilor. în faţă, unul sare şi îmbrăţişează o femeie, apăsîndu-i pieptul
cu laba sa uriaşă, ea pare leşinată de spaimă şi în acelaşi timp de o
misterioasă şi indescriptibilă plăcere. în altă scenă luptătorii se muşcă
şi se înjunghie unul pe altul; fiara a scăpat cu o izbucnire sălbatică a
patimii violente, scene străvechi, cu oameni şi oameni-maimuţă,
reînvie sub ochii noştri. Şi totuşi, o linişte mistică se aşterne peste
aceste surprinzătoare patimi primitive pentru că în mijlocul oamenilor
dezlănţuiţi, nevăzut de luptători, stă Apollo cu mîna dreaptă, numai
cu mîna dreaptă, întinsă înainte.
Deşi sculptorul, -care a creat această scenă cu cîţiva ani înaintea
Parthenonului, a depăşit neîndemînarea pură a artistului arhaic, n-a
atins perfecţiunea perioadei clasice, e încă la mijlocul urcuşului, n-'a
atins piscul şi arde. de dorinţa pătimaşă şi nerăbdătoare să ajungă la
victorie. A obţinut un echilibru, dar n-a ajuns la următorul; plin de
rîvnă şi impetuozitate aleargă spre punctul de sosire. Acest fronton ne
emoţionează atît de puternic pentru că n-a atins punctul cel mai înalt,
piscul perfecţiunii ; îl surprindem pe erou suferind şi luptînd;

133
 Şi a . ele pe acest fronton te urpple ele bucurie !
Distin rangurile ierarhiei : zei, bărbaţi liberi, femei,
sclavi. :| stă la mijloc, drept şi calm,, stăpîn
pe pi şi vede ororile din jur, nu-i pasă, el
îşi cor BîJ şi patima, fără să rămînă indiferent
pentru că işi întinde calm mina şi acordă victoria celui care . Bărbaţii
liberi, lapiţii, au, ele asemenea, marca ' . .; pe chip. îşi menţin faţa
cît mai imobilă, nu frică, dar ei sînt oameni, - nu zei, şi ' iie a
buzelor, la care se adaugă o încruntare - nelor, lasă să se vadă că
suferă. Femeile suferă şi mai mult, dar durerea lor se îmbină cu o
dorinţă întunecată, în ciuda lor înseşi, ele se bucură că sînt răpite de
ite îngrozitoare, parcă le place că se varsă sânge întru salvarea lor.
Sclavii, pe de altă parte, se tolănesc cu iritate impertinentă, uitîndu-
se la ceilalaţi, le ■ rea. în epoca în care a fost creat acest fronton,
figurile care stau într-o rhiă pe margini nu-i puteau ta pe zei, niciodată
zeii nu s-au tăvălit astfel, nici-nu şi-au uitat demnitatea sacerdotală. în
sfirşit, centaurii, bestiile bete şi perverse, se năpustesc urlînd asupra
Hor, sînt lipsiţi de minte şi nu există ■ să impună ordine asupra forţei
sau no-blei.c asupra patimii.
ut extraordinar, în care toate rangurile
i îşi păs:' particularităţile intacte. E un timp
dăltuit în ă In care există toate elementele : lipsa
de tulburare divină, disciplina omului liber, iirbucnirea bestiei,
reprezentarea realistă *a sclavilor. Cîteva. generaţii mai tîrziu,
ultimele două elemente, cele mai de jos> devin dominante, pasiunea
realistă desfigurează pe bărbatul liber şi pe zeu, hăţurile au slăbit, arta
s-a retras şi a decăzut. De la. tragicul dinamic al acestui fronton,
olimpic şi de la calmul divin al Parthenonului am ajuns la verbalismul
neînfrînat din Pergam.
Pe acest fronton vedem cu bucurie sîmburele apogeu-
lui, proapog'f••ului şi postapogeului, unite pentru un scurt
timp ; pe; ea e un echilibru de o clipă deasupra
haosului, cel mai dificil şi cel mai periculos echilibru,

18-1
 arunci doar o mică greutate într-o parte sau alta a balanţei. şi
echilibrul va dispărea,
O altă mare bucurie descoperi pe acest fronton. Pri-vindu-1,
se iseă o mulţime de întrebări, te poartă în "perioada imediat
următoare, după ce forţele greceşti au respins perşii, cind un val
de libertate, mîndrie şi putere a cuprins întreaga ţară. -Grecia
şi-a simţit forţa, lumea dinafară şi dinăuntrul ei s-a reînnoit, zeii
şi bărbaţii iradiau o nouă lumină,, toate s-au reînnoit : temple,
statui, picturi, poeme. Un monument nepieritor trebuia, să fie
înălţat pentru victoriile grecilor asupra barbarilor. Ce formă
sculpturală trebuia să ia acest monument ?
Marii artişti privesc dincolo de fluxul realităţii zilnice şi
văd simbolurile eterne, neschimbătoare ; dincolo de acţiunile,
spasmodice, adesea inconştiente ale omului disting marile
fluxuri care purifică sufletul, evenimentele trecătoare le repun
într-o atmosferă nepieritoare. Marii artişti consideră
reprezentările realiste desfigurarea şi caricatura cele* veşnice.
Iată de ce, nu numai, marii sculptori, ci şi toţi iv artişti ai
clasicismului grec, vdnd să asigure veşnicia fiecărui monument
închinat unei victorii temporare, plasează istoria în atmosfera
elevată şi simbolică a mitului ; în loc să-i reprezinte pe grecii
contemporani, i-au reprezentat pe lapiţi şi pe centauri Dincolo
de lapiţi şi de centauri, discernem doi mari 'şi eterni adversari ;
mintea şi bestialitatea, civilizaţia şi barbaria. Astfel,
evenimentul istoric, legat de un timp şi de un loc, scapă
timpului, se leagă de întregul neam reprezentat de imaginile
antice şi, în cele din urmă, scapă chiar şi neamului şi devine o
nemuritoare, panumană memorie.' Prin sensul acestei înnobilări
simbolice, victoriile grecilor au fost înălţate la rangul victoriilor
umanităţii întregi.
Toate acestea sînt valabile şi pentru cele 'douăsprezece
metope care împodobesc templul iui Zeus, reprezentmd cele
douăsprezece munci ale lui Heracles. Chiar distruse, în starea
jalnică în care s-au păstrat pe pereţii muzeului, cît de profund
ne mişcă, spre ce mîndre înălţimi ne înalţă spiritul! Priviţi eum
Atena, inteligenţa umană, tînără. dar plină de vigoare, îl. 'ajută
pe atlet ! Tot astfel, mai devreme

185
 puţin, trebuie să fi coborît din Acropoîis la Maraton şi Salamis ca să-i
ajute pe greci. De-a lungul metopelor o vedem pe Atena aşezată pe
piatră, puţin obosită de efort, dar mîndră, priviţi cum se uită la atlet şi
cum acesta se întoarce triumfător şi îi oferă pasărea Stymphalus drept
trofeu ! O vezi apoi cum îşi ridică braţul, stînd dreaptă în spatele lui,
şi îl ajută să suporte povara lumii.
Deşi artistul a vrut să aducă, la vremea lui, un imn grecilor, el şi-a
îndreptat fuga plină; de respect către He-racles, marele străbun,
căpetenia neamului..Imnul pare să spună : nu noi, cei din această
generaţie, am obţinut vic-•toria ;.ea a fost obţinută de geniul neamului,
a fost obţinută de îndărătnicul nostru strămoş, de dîrzul atlet.- în felul
acesta, simbolic formulat, imnul se îndreaptă către întreaga speţă a
omului liber : nu noi, grecii, am obţinut victoria. ea nu aparţine numai
neamului nostru, ci fiecărui om care înaintează din faptă în faptă
eroică şi luptă să cucerească fiarele, pe barbari şi moartea.
Am ieşit pe poarta muzeului şi m-am plimbat prin curtea
interioară umbrită de pini ; m-a cuprins o subită disperare. Am putea,
oare, noi, modernii, să dobîndim echilibrul, seninătatea şi viziunea
eroică a vechilor greci ? Orice călător, după. ce scapă din acest vis
olimpic, după ce iese pe poarta muzeului, şi dă ochii cu soarele, îşi
pune, în mod sigur, această întrebare dureroasă. Pentru noi, grecii,
disperarea e îndoită pentru că ne considerăm descendenţii celor antici
şi, vrînd-nevrînd, ne asumăm o datorie egală cu a marilor străbuni, şi
mai presus de toate datoria fiecărui fiu este să-şi depăşească părinţii.

Ce bine ar fi ca un grec să se poată plimba prin ţara lui fără să

audă glasuri aspre înălţîndu-se din pămînt ! Pentru un grec, însă, o
astfel de călătorie degenerează într-un chin epuizant şi fascinant, te
substitui pămîntului şi te simţi cuprins de durere ! Este un mormînt
adînc, cu morţii depuşi în straturi, glasuri disperate se înalţă şi te
cheamă pentru că glasul e partea nemuritoare din trup. Pe care dintre
glasuri să-1 alegi ? Fiecare glas e un suflet ; fiecare suflet tînjeşte
după un trup al său şi inima ascultă

183
profund tulburată, nu se poate hotărî pentru că adeseori cele mai
iubite suflete nu sint cele care merită să fie iubite, îmi amintesc că am
devenit conştient, cu, o epioţie teribilă, de străvechea bătălie dintre
inimă şi minte, într-o după-'amiază cînd m-am oprit sub un oleandru
înflorit din Eurotas, la jumătatea drumului dintre Sparta şi Mistra.
Inima mea neînfrînată s-a pornit cu un elan irezistibil să reînvie trupul
palid, cu pecetea morţii, al împăratului bizantin Constantin
Paleologul, să întoarcă roata timpului la 6 ianuarie 1449, cînd acolo,
pe înălţimile Mistrei, a acceptat coroana vremelnică, stropită cu sînge,
a Bizanţului. Suspine ancestrale fără număr, doruri pătimaşe ale
neamului ne îmboldesc să cedăm inimii, dar mintea aspră se împo-
triveşte ; întorcîndu-şi cu mînie faţa spre Sparta ar vrea să-1 azvîrle pe
palidul împărat în viitoarea timpului şi să-1 unească cu efebii aspri
spartani. Raţiunea, ştie exact ce pretinde de la noi acest teribil
moment în care soarta a vrut să ne naştem şi, dacă vrem ca viaţa
noastră să dea roade, trebuie să luăm. o hotărîre care se potriveşte cu.
ritmul înfricoşător al timpului nostru.
Cînd un grec călătoreşte prin Grecia, pelerinajul lui se transformă
într-o laborioasă căutare a datoriei sale. Cum să fie demn de înaintaşi
şi cum să continue tradiţiile neamului fără să le facă de ocară ? O
severă şi nestinsă responsabilitate atîrnă greu pe umerii săi, pe umerii

joseaa o mvm-
>
în Grecia are

■ovoacă numai
are un nume :
itra, şi fiecare
raţie, dincoace
ne istoria cea
lui grec e
tît de îm-
'. atât
-o lecţie
tuturor grecilor care trăiesc. Chiar numele de grec şi datoria
cibilă şi
misterioasă forţă ; cine s-a născv. datoria să continue' legenda eternă
greacă.
în Grecia peisajul patriei natale nu j o
dezinteresată apreciere estetică, fiecare li
■Maraton, Salamis, Olympia, Terrhopile, IV e
legat de o amintire : aici am căzut în di/ am
repurtat victorii şi deodată locul de; plină de
lacrimi şi ele rătăciri, sufletul pe cuprins de
tulburare. Fiecare loc din Gri < bibat de victorii şi
ele. pierderi, de eco de plin de efortul omului încît
se prefj severă de care nu putem scăpa, devine un s
noastră este să receptăm strigătul său !

1K7
 Poziţia Greciei e cu adevărat tragică : fiecare grec poartă pe
umeri o povară pe cît de periculoasă, pe atît de grea, o datorie greu de
împlinit. Forţe noi se ridică de la răsărit, forţe noi se ridică de la apus
şi Grecia e prinsă veşnic între două puteri care se ciocnesc, e prinsă
iar într-un vîrtej. Urmînd tradiţia raţiunii, apusul înaintează să
cucerească lumea ; răsăritul, îmboldit de forţe de temut; înaintează să
cucerească lumea. Grecia e plasata la mijloc, la răscrucea de drumuri
geografice şi spirituale ale lumii, are iar datoria să împace aceste
două impulsuri găsind capacitatea de sinteză. Va reuşi ea
oare ? ■ -
E o soartă amară şi sacră. La sfîrsitul călătoriei mele
prin Grecia eram plin de tragice şi neaşteptat0 întrebări
De la frumos am ajuns la neliniştile timpului nostru si '■-
datoria de azi a fiecărui grec. Astăzi, un bărbat care simte
iubeşte şi luptă, nu mai poate păşi pe calea lipsită de py'
ului. Neliniştea se întinde azi ca un >iu, ;
nu o brigadă de pompieri ne poate salva. Să lupţi şi js uri de întreaga
omenire. Grecia luptă mai- muli decît toate celelalte ţări. Aceasta e
soarta sa.

Cercul s-a închis, ochii îmi erau plini de Grecia ; îmi pare că
mintea mi s-a copt în cele trei luni. Care a fost cel mai preţios trofeu
pe care l-am adus din acea campanie spirituală ? Cred că am înţeles
mai clar misiunea istorică a Greciei, plasată între est şi vest, am
înţeles că suprema ei realizare nu este frumosul, ci lupta pentru
libertate. Am simţit destinul tragic al Greciei mai. profund şi ara
înţeles povara datoriei care apasă pe umerii fiecărui grec.
Cred că în pelerinajul meu prin Grecia m-am copt destul pentru a
intra în anii maturităţii. Nu frumosul era cel care îmi arăta calea şi mă
introducea în bărbăţie, ci responsabilitatea.
Acesta era fructul amar pe care îl ţineam în palmă cînd m-am
întors din călătoria mea de trei luni în casa părintească.
 Italia

M-am întors iar la casa părintească ; acolo, în tăcerea biîndă a

mamei şi sub ochiul sever al tatălui meuy Hii-aia retrăit
călătoria încercînd să pun în ordine bucuriile şi tristeţile mele.
Un glas lăuntric îmi spunea că nu mai puteam scăpa de
responsabilitate, pămîntul îmi vorbea, morţii îhviau, Grecia se
înălţa înlăuntrulmeu ca o insulă, Creta uriaşă luptind pentru
libertate — acesta era destinul ei — de Ia începutul
începutului.. Care era datoria mea? Să lucrez pentru binele său
şi să lupt cu trup şi suflet de partea sa.
Dar de cine şi de ce anume aşteptam eu să mă eliberez ?
Era o întrebare grea la care nu puteam răspunde. De un lucru
eram sigur : simţeam că rolul meu nu era să colind munţii cu
arma în mînă şi să lupt contra turcilor ; 'armele mele erau cu
totul altele şi mai ales nu-mi ştiam exact duşmanii. Un singur
lucru -ştiam/ orice hotărîre urma să iau, îmi voi face datoria cu
toată cinstea. De acest lucru eram sigur : de perseverenţa şi de.
probitatea mea, de nimic altceva.
Vă amintiţi cînd a venit Ia tata arhimandritul şi s~a plîns că
nu mă supun profesorilor ? Tata — eram acolo îniîmplător şi
am auzit tot — i-a răspuns : „Mă îngrijorează numai dacă e
mincinos sau bătăuş, numai de lucrurile astea, încolo, lăsaţi-1
să facă ce-i place". Spusele astea mi s-au întipărit foarte adînc
în minte, cred că viaţa mea ar fi fost cu totul alta dacă nu îe-aş
fi auzit. Crescîndu-şi copilul, tata părea să se lase condus de un
instinct obscur şi fără greş, instinctul lupului care îşi creşte
întîiul pui născut.

189
 Nu ieşeam "din casă, n-aveam tovarăşi, societatea întemeiată
fusese doar un zmeu de hîrtie al tinereţii care s-a risipit în cele patru
viaturi. Am lăsat la o parte grijile care mă tulburau ca urmare a
pelerinajului meu prin Grecia şi îmi alungam gîndurile studiind
Renaşterea italiană şi marile personalităţi cărora le-a dat naştere. Am
luat hotărîrea să fac turul Italiei ca să termin într-un an tot ce mai
rămăsese din darul tatii pentru călătorie."
Aşadar, într-o dimineaţă, am plecat iar din casa părintească.
Mama m-a întrebat plîngînd : -
— Cît timp o să tot pleci, cît ?
Tinereţea e nesimţitoare şi am vrut să răspund : Atît cîl am să
trăiesc, mamă, atît cît am să trăiesc, dar m-am stăpînit, i-am sărutat
mîna şi marea m-a răpit iar.
Să fii tînăr şi sănătos, să ai numai douăzeci şi cinci de ani,' să nu
iubeşti în mod deosebit pe nimeni, nici o femeie, pentru că îţi
limitează sentimentele, nu-ţi permite să iubeş-ti şi alte lucruri cu egal
dezinteres şi fervoare, să călătoreşti pe jos, de la un capăt la altul al
Italiei, cu o traistă pe umăr, să fie primăvară, să vină vara, încărcată
de fructe şi ploi să vină toamna, şi apoi iarna, ar fi o imprudenţă să-
ţi doreşti o bucurie mai mare !
Cred că nu-mi lipsea nimic, cele trei fiare sălbatice : trupul,
mintea ^i sufletul se bucurau deopotrivă, -erau la fel de mulţumite, îşi
potoleau nesaţul împreună. In luna aceea de miere cu sufletul meu,
am simţit, mai mult ca oricînd în viaţă, că trupul, mintea şi sufletul
sînt făcute din acelaşi lut. Numai cînd omul îmbătrîneşte, cînd cade
bolnav ori cînd e la necaz, acestea se separă şi se împotrivesc unul
altuia, uneori trupul vrea să domine, alteori sufletul îşi înalţă
stindardul rebel şi vrea să zboare, iar mintea stă neputincioasă privind
şi consemnîncT'disoluţia lor. Dar cînd omul e tînăr şi puternic, ce
dragoste frăţească leagă aceşti trei gemeni care se hrănesc de la
acelaşi sîn !
închid ochii, tinereţea se întoarce, armonia lăuntrică se
restabileşte, văd trecînd pe dinaintea mea ţărmul mării, munţii, satele
cu clopotniţe zvelte şi pieţe umbroase, platanul, fîntîna curgătoare,
băncile de piatră de pe margine, iar seara, bătrînii sprijiniţi în
bastoane, povestind

190
liniştiţi mereu aceleaşi lucruri de-atîţia ani, de-atjtea veacuri !
Chiar aerul de deasupra şi din preajma lor e bătrîn ca timpul. Şi
cum*tremura inima mea nesătulă cînd am văzut întîia oară
faimoasele picturi i Mi s-au tăiat genunchii şi m-am oprit în
prag ca să-mi revin puţin pentru că inima îmi bătea atît de tare
şi nu eram în stare să suport atîta frumuseţe. Frumuseţea, cum
bine am înţeles, e fără milă, tu nu te uiţi la ea, dar ea se uită şi
nu te iartă.
Am alergat dintr-un oraş în altul, picturi, statui, bi
serici, palate ; ce lăcomie, ce dor arzător ! Foamea şi
setea mea erau de nepotolit. Un vînt de iubire sufla în
jurul tîmplelor mele, niciodată, mai tîrziu, nici o femeie,-
nici o idee, nici o credinţă nu mi-au adus o atît de mare
bucurie ! Ideile abstracte nu mă copleşiseră încă şi mă
bucuram să văd, să aud şi să' simt ; lumea lăuntrică 'era
una cu lumea exterioară, am pipăit-o, era caldă şi avea
acelaşi miros ca trupul meu. Dacă ar fi trebuit să-mi creez
un Dumnezeu atunci, i-aş fi dat un trup de adolescent, ca
un Kouros 'antic cu puf pe obraji, cu picioare solide, cu
talie îngustă şi purtînd pămîntul pe umeri, ca pe un
viţeluş. .' ' '.
Acolo, în Italia, mărul vieţii avea miezul tare, nu era putred,
Grecia era cu totul altfel. Pelerinajul meu prin Grecia a fost
adesea dureros pentru că acest pămînt îmi era prea aproape, îmi
era prea familiar ; cunoşteam suferinţele Greciei atît de bine, i-
am văzut urîţenia dincolo de frumuseţe şi am suferit alături de
ea. Italia era însă un pămînt străin ; şi ea avea suferinţele ei,
dar nu le cu-
team şi, dacă nu le ştiam, nu mă impresionau atît de
puternic. Acolo, pe chipul frumuseţii nu era nici o rană, aşa
simţeam.
Eram un provincial nesofisticat, cu puf adolescentin pe
obraji, care umbla, pentru prima oară, singur şi liber
ntr-o ţară străină, şi atît de mare îmi era bucuria că, îmi
amintesc, m-a cuprins spaima. Ştiam că zeii sînt invidioşi şi era
o insolenţă să fii fericit şi să ştii că eşti fericit .şi am recurs "la
un artificiu ridicol ca să alung piaza rea, să-mi diminuez
fericirea. îmi amintesc, mă aflam
Florenţa şi erarx. atî.L de feiidt încît am înţeles că de-

191
păşisem ceea ce era omeneşte posibil ; trebuia să găsesc un mod de
suferinţă ; m-am dus şi mi-am cumpărat o pereche de pantofi mult
prea mici pentru mine. M-am încălţat dimineaţa cu ei şi atît de mult
am suferit încit rfu mai puteam să umblu, săltăm ca o vrăbiuţă. De
dimineaţă pînă'.la amiază m-am simţit nenorocit ; dar ce bucurie cînd
mi-am schimbat pantofii şi am ieşit după-masa să mă plimb !
Mergeam cu paşi uşori, zburam, era raiul pe pămînt. M-am plimbat
pe malul Arnoului, am trecut dincolo de pod, m-am căţărat pe San
Miniato, cînd s-a lăsat seara sufla un vînticel răcoros şi oamenii
păreau îmbrăcaţi în veşminte de aur cum treceau prin ploaia celor din
urmă raze de soare. A doua zi dimineaţa mi-am pus pantofii strimţi şi
iar m-am simţit nenorocit, dar zeii nu mai aveau -motive să se
amestece. Le-am plătit exact tributul pe care îl'pretindeau de la
oameni...
Totul era copilăros de simplu : n-aveam nici o bătaie de cap,
mărul vieţii nu avea nici un vierme. Aparenţele îmi ajungeau, nu
voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din antichitate a
pictat odată o pînză şi a poftit un pictor rival s-o vadă şi s-o
aprecieze..
— fei bine, întoarce pînza şi lasă-mă să văd pictura.
— Pînza e pictura, a fost replica artistului.
Pînza de munţi, de pomi, de mări şi de oameni care
se perindau prin faţa mea era tabloul, iar eu mă bucuram
din toata inima, cu nesaţ. *
Revolta anilor de adolescenţă îşi pierduse tăria, am înghiţit ideea
umilitoare că pămîntul nu se află în centrul universului, că omul se
trage din animal, fiind el însuşi un animal mult mai inteligent şi mult
mai moral decît strămoşii săi. Iar pe femeia care mi-a aprins sîngele
pentru o clipă am aşternut-o pe hîrtie" şi din clipa aceea nu s-a mai
întors să-mi tulbure armonioasa existenţă. Mintea ţine discursuri şi
demonstrează faptul că femeia are aceleaşi merite, acelaşi suflet ca şi
bărbatul, dar inima mea străveche, inima mea de african, care
dispreţuieşte şi nu admite logica de european, respinge femeia, nu are
încredere în ea, nu-i permite să pătrundă în sufletul său şi să-1
stăpînească. Femeia este o simplă podoabă pentru bărbaţi, dar mai
adesea o boală şi o necesitate.

192
 AM
Sîndesc la Costandis, un sălbatic care era pa,
de eîmp. ;0 Creta ^ trăia ca un pustnic, niciodată n-a
avut o femeie lîngă el. într-o bună zi a început să umble
vestea că se însoară. ' -
' doamne, Costandis. i-am spus eu, ce-am a u z i t ? E
adevărat că te însori ? Şi ei mi-a răspuns :'
— Ce "pot "să fac, domnule? îmbătrînesc şi eu, d pi răci, cine
o să-mi pună ventuze ?
Iar altul care s-a însurat la cincizeci de ani mi-a ppus în chip
de scuză : ,,Ce să fi făcut, fiule ? Am făcut-o pentru că vreau să am şi
eu nişte bucle creţe pe pernă, ca orice bărbat." Cum spuneam : uneori
o necesitate, alteori o podoabă.
tăvi
dra
în luna aceea de miere în Italia eram liber, - griji,
fără probleme, metafizice, fără. probleme de guste. Bucuriile
mele erau neîntinate.
După atîţia ani, acum, cînd îmi amintesc aceste buci
sînt uimit ; plăcerile spirituale sînt depozitate adînc în
'■ mine, au devenit" una cu mine, nu pot fi confundate cu
Iamintirile ; din memorie au trecut în vîrtejul sîngelui
Funde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Cînd
' iau o hotărîre adesea mă gîndesc că nu sînt eu cel cari
[-hotărăşte, ci influenţa, exercitată asupra mea de o anume
pictură, de un anum turn al Renaşterii, de un anume vei s
dnscris de Dante pe una din străzile înguste din vechea
Florenţa.
Nu sînt însă bucurii spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de
căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă
privesc cu tandrele şi amărăciune. Din. întreaga aventură a tinereţii
m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă ; o
tufă di trandafiri care se veştejea la. Palermo, o fetită care plîngea
desculţă pe o alee murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari,
albe, într-o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate
să .culeagă memoria omului şi ce poate să reţină din toate cîte îi sînt
date ! Se zice că un mare cuceritor ofta pe patul de moarte : „Trei
lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut norocul să mă bucur de ele :
o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc" !
Din călătoria

13 — Raport 191
El Greco

I
mea în Italia am păstrai, în sufletul m ■'■.. mai orice altceva, două
extrem de amare smintiri, care mi apasă şi, pline de reproş, mă vor
urmări pină. Ia na chiar dacă eu sînt complet nevinovat.

Iată prima,amintire.
Era către seară, toată ziua plouase, un adevărat potop Ud leoarcă
pină la'piele, am ajuns într-un mic sal caja-brez. Aş fi vrut să găsesc o
inimă miloasă să mă pot usca, un colţ unde să pot dormi. Străzile erau
pustii, porţile erau închise, numai clinii, simţind miros de străin, au
Început să latre prin curţi. Prin aceste părţi ţăranii sînt sălbatici şi
mizantropi, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă,
înlindeam mina. dar nu îndrăzneam să aut. Ah, dacă ar fi bunicul
meu din Creta care îşi lut*
impasul în fiecare seară dînd ocol satului să vadă dacă nu vine
vreun străin ! L-ar fi poftit în casă. i-ar* ii dat să mănînce, i-ar fi
făcut patul să doarmă, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el cu
o cană cu vin şi o felie de pîine... în satele din Calabria n'u existau
astfel de bunici.
Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, rn-am aplecat, şi
m-am uitat înăuntru: un coridor întunecos, în fund ardea focul şi o
femeie bătrînă stătea aplecată lingă foc, parcă făcea mîncare. Nu se
auzeau decît U nanele care trosneau, erau înmiresmate ; trebuie să
li : ;si lemn de brad. Am trecut pragul, intrînd. M-am lovit âe o masă
care era în mijlocul încăperii, apoi m-am apropiat de foc şi m-am
aşezat pe un scăunel pe care l-am găsit la îndemînă. Bătrîna stătea pe
alt scăunel şi mestecii în mîncare cu o lingură de lemn. ÎVIi s-a părut
că s~a uitat la mine iute. fără să se întoarcă, dar n-a zis nimic. Mi-am
scos haina şi~am început să mă usuc. Simţeam cum fericirea urca în
mine ca o căldură, de la tălpi i:. fluierul picioarelor, la coapse, la
piept, îmi era foame ■ inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care se
ridicau din fă, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am. . t-
les că fericirea pâmîntească e făcută pe -măsura
imului, nu e o pasăre rară pe care o căuîŞrn cînd în rai, cînţl în
gîndul nostru. Fericirea e o pasăre domesti, care o găsim chiar în
curtea noastră, -

194
 Bătrîna s-a ridicat, a luat două farfurii de supă de pe poliţa de
lingă ea, cînd 5e-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins
lampa, a pus-o pe masa cea lungă ; a luat două linguri de lemn şi o
bucală de pune neagră şi ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut
cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eia
cruce. Am început să mîncăm, ne era foame la amîndoi şi nu suflam
nici o vorbă. M-am hotărît să nu vorbesc ca să văd ce se va întâmpla.
Poate e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie liniştită ca un fel de
sfinţenie.
Cum am. terminat de mîncat, mi-a făcut patul pe o laviţă, în
dreapta mesei. M-am întins pe laviţă şi ea s-a culcat în faţa mea pe
cealaltă laviţă. Afară ploua cu găleata ; un timp am ascultat răpăitul
ploii pe acoperiş, îmbinat cu răsuflarea calmă, liniştită, a bătrînei ;
trebuie să fi fost obosită pentru că a adormit de cum a pus capul pe
pernă. încet, încet,, ascultînd zgomotul ploii şi respiraţia bătrînei, m-a
cuprins somnul. Cînd m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpătura
uşii.
Bătrîna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să [iarbă laptele. Mă
uitam la ea în lumina rară a zilei. Zbîrcilă şi gheboşată puteai s-o
cuprinzi într-o palmă, picioarele îi erau umflate şi se oprea la fiecare
pas să-şi tragă răsuflarea. Numai ochii ei mari şi negri ca mura
licăreau de iinereţe. străluceau fără vîrstă. Cît de frumoasă trebuie sa
fi ('ost în tinereţe, m-am gîndit, blestemînd soarta omului, degradarea
sa inevitabilă.
Ne-am aşezat unul în faţa altuia şi ne-am băut lap-
apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umeri şi
m scos portmoneul... Dar bătrîna s-a înroşit toată.
— Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mina,
Şi cum mă uitam la ea uimit, faţa zbîrcită a început să'-i
strălucească :
— Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus
?a, să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut ; nici
odată, de cînd a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit
aşa de bine.
Şi acum iată o altă amjntire, mult mai amară d< cît prima.
 La începutul primăverii am sosit în Assisi. cel mai s :iiV oraş din
Italia. în grădini, pe acoperişuri. în curţi, chiar îr aer se simţea
prezenţa nevăzuta a Sărmanului clin Assisi. Era duminică, clopotele
imense de la biserică răsunau şi, de peste drum. ie răspundea glasul
de argint al clopotelor de la mănăstirea S f i n t a Clara, amîndoi sfinţii
se v în aer, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuriioar de sfinţenie
:> dăruit*
vei veni
"< „Cîrid
>C veşnic
/eeie, îşi
şi de moarte. ..Părinte Francisc, cinci să ne vezi pe noi. surorile
sărace, la mănăstire spinii vor face flori albe..." Şi, iată, spinii înflore

iui Assisi.
file se deschideau şi fe~
mirosihd a levănţieă, eu-
: ăbite, bucuroase, la
în această ţară ăsOare-
de primire, a lui Dum~
: duc şi se aşază în bănci
nezeu, ba eu vecinii'şi eu
si pleacă, Ln iţi în
iotul mie răsună,
: îtitului I

făcută sfînţului s-a . pe

pămînt, < ÎJ ciu-

sn- pi niru conte; ;

;, ;; '.;■.■:!

;.- ;..:.ura de toi cu o .

.. . ida si, des

';■■..'. din ■. era

m
■■

i Ln fiec dii i
u er; c ră-
;ă plină atfl ci,
mare ca
am ar avea
de atunci şi porumbelul şi porumbiţa, uniţi pe fîlfîie etern
aripile deasupra oraş Suiam străduţele înguste, po mcile
apăreau proaspăt spăl părul pieptănat cu grijă. Mi biserică,
să vadă şi să fie va lui, primăvară, biserica e odaia nezeu.
Bărbaţi şi femei laolaltă s şi încep să tăifăsuiască ba cu Dur
vecinele. Slujitorii Domnului vi dantele albe, în sutane
negre cu glas blînd, se cîntă psalm;
 >i musai ir 1
hre. '
bucuros i

recoi ă la
reşi fi ită,
care '
)e i
ompani.

iat. Ave

iţa d ;,
priv<
stăpînul lăcaşului, bun şi se
îndreapt terminat. Cerul
surîde mile îşi deschid pi
. Aveam scrisori de ekeitd
să mă prin ca o bătrînă- arh
servitoare credincioasă fi
fost foarte fericită de Cîndva
fusese cea n văduvă de la
vârsta de n-a mai cunoscut şi
viţă de vie şi odinio; să-şi
cerceteze de cită, stînd lingă
ş,< cum'şi-ar fi regretai
,,Vorbeşte-i, mi s-a ■ i

196
douăzeci şi şase de ani. adu-i. p u ţ i n ă bucurie, chiar dacă tirziu."
Era o zi blinda de primăvară, rîndunelele se întorseseră, cîmpiile erau
pline de margarete mărunte, albe, ii era cald şi înmiresmat. Dar focul
ardea în şemineul din marele palat şi bătrîna contesă stătea într-un
fotoliu scund dinaintea focului, cu un şal albastru de mătase pe barul
ei alb. A pus scrisoarea în poală, s-a întors şi s-a uitat la mine. Eram
îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, genunchii mei
— purtam pantaloni scurţi — străluceau în lumina jăratecului. Aveam
"doar douăzeci şi cinci de ani.
Ei bine, a spus contesa zîmbindu-mi, Grecia- întreagă a
intrat deodată în casa mea, bine ai venit l
A intrat Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre"
bună de la stăpîna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt,
pîine prăjită şi fructe.
— Sînt foarte fericită, a spus contesa ; acum nu mai sînt singură.
— Şi eu, i-am răspuns. In clipa, asta înţeleg ce înseamnă
nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.
Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a spus
nimic ; am văzut un fulger trecînd prin ochii ei, cred că -se
gîndea la ea cu ciudă şi cu nemulţumire. La naiba cu fru-
ţea şi cu bunătatea, numai tinereţea contează, nimic
' altceva !
Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg cu baldachin de catifea ;
două ferestre mari dădeau spre stradă, se vedea mănăstirea Sfînta
Clara peste drum : călugăriţele care veneau şi plecau în linişte, cu
aripi albe de o parte şi _ de alta a capului ; clopotniţa, -acoperişul,
curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o
porumbiţă uriaşă.
- Ce fac călugăriţele cu atîţiă porumbei ? m-a întrebat intr-o zi
contesa, ce ruşine, oare ele nu văd şi nu aud, nu _ se_ scandalizează
deloc ? Ar putea să-i împuşte ori mai bine să-i taie şi să-i măriînce ca
să scape de ei, să scăpăm odată-de ei !
Am rămas în Assisi trei luni ; Sfîntul Frăncisc şi contesa
Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era

' 197
 să mă duc ? Dacă scopul vieţii este fericirea, atunci de ce să fi
plecat ? Unde aş fi găsit o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie a
Sfîntului Francisc, ori o companie mai fermecătoare decît a contesei,
această Sfîntă Clara in viaţă ' Toată ziua mă plimbam prin vesela
Umbric, păşind prin ciingul de măslini şi prin vii. Primăvara mi se
părea o procesiune de flori roşii, galbene şi albe ca zăpada : Si'întut
Francisc, cu suita sa de flori, se înălţa iarăşi din ţarină să-i salute pe
fratele Soare, pe fratele Vînt, pe fratele Foc şi ia fel pe micuţa şi
fericita soră Apă... -şi pe contesă.., şi pe fericitul tînăr din Creta.
în fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. Focul era
aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, gătită şi
pieptănată, cu faţa uşor pudrată Tăcută şi plină de tristeţe, ca de
obicei, stătea cu privirea pierdută dar, cînd auzea uşa şi îmi desluşea
paşii, ochii i se luminau. îmi arăta fotoliul de lîngă ea, întindea mina şi
o^ punea pe genunchii mei.
. — Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai oprî7 e
unica mea bucurie.
Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi-i povesteam despre Creta,
despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre "
războaiele.cretane pentru independenţă, despre ziua cînd prinţul George
a pus piciorul pe pămîntul Cretei... întreaga insulă era împodobită cu
mirt şi cu laur, luptătorii bătrini, cu bărbi lungi şi albe, cu trupurile
însemnate de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mîna prinţului grec ;
se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii lor erau
plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul
pe Psiloriti, despre ceea ce s-a întîmplaţ în bisericuţă şi despre
despărţirea noastră neaşteptată.
—■ De ce, de ce, a întrebat contesa mirată, nu te-a făcut fericit,
sărmana ?
— Ba da, foarte fericit.
— Şi atunci ?
— Tocmai de aceea, contesă.
— Nu înţeleg.
— Eram prea fericit, mai mult decît \ âe un
tînăr, eram în pericol.

198
 _ Ce pi neoJ i
______ ge ptiieau intîmpla două lucruri : ori m-aş fi obiş
nuit eu fericirea asta, care cu timpul şi-ar fi pierdut inten-
a si măreţia, ori nu m-aş fi obişnuit cu ea şi aş fi
frăît-o întotdeauna la fel de intens ca la început şi atunci
aş" fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină care
se înecase în miere şi am învăţat lecţia.
Contesa a căzut pe gînduri.
___ Eşti bărbat, a spus în cele din urmă. n-ai numai asta.
în cap, mai ai şi alte lucruri ; dar noi. femeile...
în seara aceea n-am mai vorbit nimic ; amîndoi ne-am uitat tăcuţi
la foc pînă aproape de miezul nopţii.
Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe : „Poate să vă- facă
contesa o vizită, după-masă ?" Mă duceam imediat să cumpăr
dulciuri şi flori şi mă întorceam s-o aştept ; la ora fixată bătea timidă,
şovăitoare, la uşa mea. Alergam să-i deschid şi ea intra înroşindu-se
toată ca şi i'um ar fi avut cincisprezece ani şi era la prima întîlnire cu
un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea să
vorbească, apoi cu ochii pironiţi în "podea răspundea monosilabic, cu
vocea nesigură. Mi se rupea inima vînd vedeam că sfiala şi puritatea
erau nemuritoare la o femeie adevărată şi îi dădeau o strălucire
disperată şi amară la o vîrstă atît de înaintată !
Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după
gîtul meu şi m-a pus să jur că mă voi întoarce în Assisi s-o văd.
77. Dar rePe<^e> Şi a încercat să rîdă, însă n-a reuşit şi ochii i s-au
umplut de lacrimi, repede, pentru că's-ar putea ilec pînă atunci.
Niciodată nu spunea „ o să mor", ci „o să plec".
Mi-am ţinut cuvîntul ; doar cîţiva ani mai târziu am primit un
mesaj de la confesorul ei, Don Dionigi : „Vmo, contesa ne
părăseşte".
'am în Spania ; am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Cu
un braţ de trandafiri albi am bătut, cu'q mină tremurîndă, Ia poarta
palatului său. Mai trăia sau murise ?
deschis Ermelinda, dar n-am îndrăznit s-o întreb, l_am dat ti
andafirii.

!99
 — Contesa vă aşteaptă, mi-a spus ea, e in pat. nu mai
poate umbla. \
Am găsit-o aşezată în pai, părul îi era pieptănat cu grijă. îşi
pusese bijuteriile, puţin roşu pe obrajii palizi şi o panglica roz
legată în jurul gîtului ca să-i ascundă ridurile, îşi tăcuse
unghiile cu lac, pentru prima oară. A întins braţele spre mine şi
am căzut la pieptul ei. Apoi m-am aşezat pe marginea patului şi
am privit-o ; ce frumoasă era la vîrsta de optzeci de ani, ce
blîndeţe şi ce nelinişte aveau ochii ei 1 -
-— Mă duc, mi-a spus ea cu glas blînd, mă duc...
Eram gata să deschid gura şi să protestez ca s-o mingii, dar
ea mi-a apucat mina ca şi cum şi-ar ii luat rămas bun.
— Mă duc, a şoptit iar, mă duc...
S-a lăsat noaptea, Ermelinda a intrat să aprindă lampa, dar
contesa n-a lăsat-o. Puteam să-i văd strălucirea stinsă a feţei în
lumina slabă, ochii ei începuseră să devină două hăuri pline de
întuneric.
Pe măsură ce întunericul se înteţea, simţeam că se îndepărta
în linişte, fără speranţă.
Cîteva ore mai tîrziu, către miezul nopţii, a plecat. dintre
noi.
 Prietenul u\eu, poetul. Mu ui
ele Atlios

de mur iul de trupul său, de lume :

Le oameni ! Sufletul e o cara
te sale.
pe sufletul meu, iar sufletul i
ram inseparabili, contopiţi ; i
rţa, nicăieri ; ; păr; au-itoare de inu
uf le tul Cuc . şi se lasă cucerit la
U, ăi\) Ui întotdeauna r.
imţind !ocă v ia în stăpînire Iun
Lre în I

provinciale
ea călătorie în care am cunos i atunci imediat, dar
înlăuntrul a au început să se clatine, afinul că mai bogată decît
am aci Grecia şi că îrumu-iţa şi forţa pot primi o altă înfăţişare decît u
trupui- primit-o în Creta şi în Grecia. De cîfce-ori trupurile minunate
tete şi din pictura Renaşti ne, parcă nemuritoare, mă cuprindea o b
indignare insuportabile pentru'că toate foi; ire au fost pretextul
acestor picturi s-au ini şi au putrezit ; pentru că frumuseţea şi
în lum:
răni g
,. De la
gustul
igăiit g

:'umusel
s-a gli
tul soarelui doar o cupa.
sule
bim ţea mi-a
sufletul
x. Sufle-
fără să .
nu
*e. D
rirea cu
e au început să se deschidă~iar i
dintîi'călătorie, frurm ar al morţii. Prin urrm
id o nouă sursă de rev
irului nu poate admit ajunge nimic, că
Dur idice braţul s-o facă .nen
• tînărul, aş împărţi nei

201
 dărnicie, n-aş lăsa trupul perfect sau sufletul viteaz să snoară; ce fel
de Dumnezeu e cel care aruncă frumos şi urît, curaj şi laşitate, în
aceeaşi grămadă de gunoi, calcă peste ele fără nici o deosebire şi le
azvîrle în noroi ? Ori nu e drept, ori nu e atotputernic, ori pur şi
simplu nu înţelege !... Tînărul, adeseori, fără să ştie,. îşi modelează
tainic în el un Dumnezeu de care să nu se ruşineze.
Cînd Ernest Renan a fost odată întrebat dacă crede în nemurirea
sufletului, bătrînul şi vicleanul prestidigitator a răspuns : „Nu văd ce
motiv ar avea băcanul meu să fie nemuritor..Ori, ce motiv aş avea
eu ? Dar există motive ea marile suflete să nu moară cînd se despart
de trup."
Iată cum ra-am întors în Grecia : rănit. Clocoteam de revoltă
intelectuală şi de confuzie spirituală, toate în sufletul meu erau
răvăşite şi nesigure ; nu ştiam ce aveam de făcut, înainte de toate
voiam să găsesc un răspuns ia eternele întrebări şi atunci m-aş fi
hotărît ce să fac. Dacă nu începeam prin a descoperi scopul vieţii pe
pămînt, îmi ziceam eu, cum puteam, oare, să descopăr scopul vieţii
mele mărunte şi trecătoare ? Şi dacă nu dădeam vieţii mele un scop,
cum aş fi putut să mă angajez în acţiune ? Nu mă interesa scopul
obiectiv al vieţii, bănuiam că acest lucru era imposibil şi zadarnic, ci
pur şi simplu ce scop puteam să-i dau din proprie iniţiativă, in acord
cu nevoile mele sufleteşti şi intelectuale. Dacă acest scop era sau nu
era adevărat, n-avea prea mare importanţă pentru mine pe vremea
aceea, important era să pot găsi (să pot crea) un scop potrivit cu mine
însumi 'şi care, dacă l-aş fi urmat, ar fi dus năzuinţele şi aptitudinile
mele cit mai departe posibil. Pentru ca în cele din urmă să pot
colabora armonios cu întregul univers.
Să ai astfel de preocupări metafizice în tinereţe e o boală, eu eram
pe vremea aceea grav bolnav. La Atena mă simţeam ca în pustiu. Cit
despre prietenii mei, problemele de fiecare zi le-au secătuit mintea şi
inima.
■— N-avem timp să gîndim, mi-a zis unul dintre ei...
— N-avem timp să iubim..-, a declarat un altul.
■— Te interesează scopul vieţii, nu-i aşa, mi-a zis un altul, rizînd,
bietul de tine, de ce te frămînţi ?
Mi-arn adus aminte de răspunsul unui ţăran pe care l-am întrebat,
arzîncl de curiozitate, cum se numea pasărea

262
care zbura pe deasupra noaslru iar el s-a uitat la mine
batjocoritor: „Bietul de tine, de ce vrei sa ştn, iNu-i
bună de mîncat !" .
Un petrecăreţ care era împreună cu pnetenut meu mi-a aruncat o
privire ironică şi maliţioasă :
— Stai să-ţi cînt ceva :

Uşurează-te, mânîncă, bea, fii părtaş la viaţa omului,

în cercul intelectualilor : gelozii meschine, -certuri mărunte, bîrfă
şi aroganţă. Am început să scriu ca să dau drumul strigătului lăuntric,
să nu mă înăbuş. Urcam în. cuibul periculos al viesparului literar din
Piaţa Dexamenl şi mă aşezam într-un colţ şi ascultam ; nu bîrfeam,
nu frecventăm tavernele, nu jucam cărţi — eram insuportabil.
Primele trei tragedii se năşteau în durere din trupul meu^ versurile
erau doar o muzică, se forţau să depăşească stadiul de sunet confuz şi
să devină rostire.'
Trei mari personaje : CMysseu, Nikiforos Fokas, Hris-tos — se
trudeau să se întrupeze şi să se separe de măruntaiele mele, să se
elibereze odată cu mine. întreaga viaţă am fost dominat de figuri
eroice, poate pentru că am citit legendele despre sfinţi cu atîta patimă
cînd eram copil, tînjind să devin, la rîndul meu, un sfînt. Apoi cu cîtă
pasiune m-ăm cufundat în cărţile despre eroi — cuceritori,
exploratori, doni Quijoţi ! Cînd întîlneam un personaj în care se
îmbina eroismul cu sfinţenia,' era pentru mine un tip ideal. Pentru că
nu puteam să devin nici sfînt, nici erou, aşteptam să • găsesc prin
scris o consolare pentru, neputinţa mea.
..Eşti o capră, îi spuneam adesea sufletului meu, încer-cîncl să
rîd, de teamă să nu plîng, eşti o capră, sărmane suflet. Ţi-e foame şi,
în loc să bei vin şi să mănînci pîine şi carne,- iei o foaie de hîrtie şi
scrii pe ea cuvintele : vin, carne şi pîine, apoi o înfuleci." -
Dar într-o zi o lumină a strălucit în întuneric. îmi găsisem un
refugiu singuratic la Kifissia, într-o .căsuţa înconjurată de pini. N-am
fost niciodată mizantrop ; întotdeauna mi-au plăcut oamenii, dar de
la distanţă ; cînd. cineva venea să mă vadă, cretanul din mine se
trezea şi era 3 adevărată sărbătoare să salut un oaspete în casa mea.

20;
O vreme mă bucuraih, îi ascultam, ii arătam înţelegere, şi,
dacă puteam să-l ajut in vreun fel, o făceam bucuros, dar cînd discuţia
si întîlnirea se prelungeau prea mult mă retrăgeam iii mine şi doream
să fiu lăsat în pace. Oamenii simţeau că nu-mi prea lipseai!, că
puteam irăi şi fără poveştile lor şi asta nu mi-o puteau ierta. Erau
totuşi cîţiva oameni cu caro aş fi stat oricît fără să mă plictisesc, într-o
zi o lumină a strălucit. în ziua aceea, la Ivifissia. am întâlnit un tînăr
de vîrsta mea, pe care l-am iubit şi l-am respectat fâsă încetare, era
unul dintre oamenii a căror prezenţă era mai plăcută decît absenţa.
Era. foarte frumos şi ştia asta, era un mare poet liric şi ştia asta.
scrisese un poem lung, admirabil prin atmosfera poetică, prin
versificaţie, prin limbaj şi magică armonie ; nu mă mai săturam să-l
citesc şi să mă bucur. Acest poet era din neamul vulturilor, la prima
bătaie ele aripi a atins apogeul! Mai tîrziu, cînd a încercat să scrie
proză, am văzut că era într-adevăr un vultur : atunci cînd înceta să
zboare şi încerca să umble pe pămînt era tot atît de greoi şi de
neîndemînatic ca un vultur, văzduhul era elementul său. Avea aripi, nu
avea o inteligenţă practică, vedea departe, ca prin ceaţă. Gîndea în
imagini, figurile poetica erau pentru el argumente logice de neclintit ;
cînd se încurca în raţionamente şi nu găsea o cale ele ieşire, o imagine
strălucitoare îi fulgera prin minte, ori izbucnea in hohote de rîs şi
astfel îşi găsea o portiţă de ieşire.
Era de o mare distincţie, de un farmec şi de o rară
nobleţe. Dacă te uitai la el cînd vorbea, ochii săi albaştri
seînteiau extatici, ferestrele zăngăneau cînd îşi recita
poemele. îţi dădeai seama că rapsozii antici trebuie să fi fost
ea el, barzii care rătăceau de la- un palat la altul, încunu
naţi cu frunze de viţă sau cu violete, şi îi subjugau pe
oamenii încă barbari prin intermediul poeziei. în clipa
In care 1-anî văzui, am simţit că făcea cinste neamului
omenesc. " ,
Ne-am împrietenit pe dată. Atît de diferiţi eram că am ghicit
imediat că aveam nevoie unul de altul, că amîndoi ne completăm.
Aspru şi măsurat la vorbă, eu aveam firea ţăranului : plin de întrebări
şi de nelinişti metafizice. nu mă impresiona înfăţişarea frapantă,
ghiceam hîrca sub masca frumuseţii ; nepriceput şi nesigur, eu nu mă
născu-

204
 :. dar mă străduiam^să deyîn. El era vesel, patetic.
distins, sigur de sine, avea o silueta rasata, credea cu
va ii nemuri!or : era convins că se născuse prmt
La să sui- . se străduiască să devină prinţ ;
pici iscă după piscuri de vreme ce — şi'era s
se afla deja iii vîri
Avea convingerea că .era unic şi de neînlocuit; nu
îngâdma să fie comparai eu nici un alt.artist, mort ori
uitate îi dădea încredere în sine
Şi 'oria.
Odată
vă ■■.

în
el;
cu
de, P '

i-am povestit că regina albinelor zboară în

ziua nunţii, urmată de o armată de trîntori care
cu ea. Unul singur reuşeşte, mirele,
ecu ea şi toţi ceilalţi cad jos şi mor.
i însoţitorii mirelui mor mulţumiţi, i-am spus;
i că toţi simt bucuria mirelui din ziua nunţii,
iţi ar fi unul singur. '
iul meu a izbucnit în hohote de rîs :
— Nu înţeleg delde ce spui, mirele sînt eu şî nimeni
altul.
-— Spiritul nu se numeşte Eu, ci Noi toţi, i-am răspuns
eu rîzî amintindu-i cuvintele unui scriitor drag mie :
„Eu sînt-încoronat în vreme ce alţii sînt învingătorii".
Mai tîrziu, cînd l-am cunoscut mai bine, i-an
— Marea diferenţă dintre noi, Anghelos', e ;
tu crezi că ai găsit o cale de salvare şi, dacă cre
eşti salvat ; eu nu cred că există cale de salvare şi, crezînd asta, sînt şi
eu salvat.
;
. adînc în sufletul lui stătea la pîndă o irezisti
bilă şi tandră slăbiciune : nevoia de a fi iubit şi adu
Dacă să pătrunzi dincolo de faţada triumfa:
Şi de iţa de sine strigătoare la cer, ai fi desco]
neliniştit întinzînd mîna la trecători. Un v le-al său mi-a zis
într-o zi cu cinism : „Fa, i ar e, de fapt, o favorita-'.
su
îl îdîant şi un ipocrit : spune
şi face e mii
osi ;i păun în penele sale ui
celianos (li L), unui dir
cei invidie pentru fastul p<
n gel 3zi ori c
> sid rau un c
r

se urn
a Anţi
:' de
ieţi A-
B
teare, dar dacă îl jumuleşti nu vei descoperi c'ieeît un >»eoşel
oarecare, fără nici o valoare.
Nu, nu era un comediant ; viaţa lui exterioară — vorbăria,
aroganţa, emfaza şi fanfaronada, siguranţa eă e unic în lume şi poate
face miracole cînd doreşte, toate erau legate de o absolută sinceritate,
de profunda lui siguranţă lăuntrică. Nu pretindea că este unic, ci
credea cu tărie în acest lucru. Era m stare să bage mina în foc, sigur
că nu s-ar fi ars ; era în stare să se arunce fără grijă în luptă, nutrind
convingerea că nici un glonte nu-1 poate atinge ; mînea enorm şi se
lăuda cu asta, pentru că era sigur că tât ce mînca el se transforma în
spirit. ,,în vreme ce ia alţii... zicea el izbucnind în rîs, în vreme ce la
alţii...''
într-o zi, cînd ne plimbam prin bătrîna Atena, mi-a zis :
— îl simt pe Dumnezeu atît de puternic în mine, că
dacă îmi atingi mîinile în clipa asta, vor scoate scîntei.
N-am spus nimic.
— De ce nu mă crezi ? a întrebat el văzînd că tac.
încearcă, atinge-le ! Şi mi-a întins mîna.
N-am vrut să-1 umilesc. • — Foarte, bine, am spus eu, cred, de
ce să mai încerc ?
Bineînţeles, eram convins că nu scoteau scîntei. Bifam
care convins? Cine ştie... Acum îmi pare rău că n-am
încercat. ~
Anghelos comediant ? El, care arăta atîta simplitate ,şi
modestie ? Era omul cel mai sincer din lume. Am eons'a-
Urt asta odată cînd s-a întîmplat ceva ce depăşeşte limitele
cului şi intră în domeniul periculos şi înfierbîniat al
nebuniei.
Locuiam împreună într-o casă de ţară aşezată printre pini, pe
malul mării. Ne plimbam mult, citeam" din Dante, din Vechiul
Testament şi din Homer, el îmi recita din versurile sale cu o voce
tunătoare. Erau primele zile ale prieteniei noastre, era vremea
promisiunilor. Era-o mare bucurie pentru mine să descopăr un om
care nu putea să respire decît în cele mai înalte sfere ale năzuinţei
omeneşti. Distrugeam şi reconstruiam lumea, amîndoi eram siguri că
sufletul este atotputernic. Cu deosebirea că el credea acest lucru
numai despre sufletul său, iar eu despre suf3etul omului.

206
 într-o seară, cine! eram gata să ne facem plimbarea
obişnuita si stăteam încă în prag privind marea, numai
edem că poştaşul din sat vine într-un suflet ; scoate
o scrisoare din tolbă şi i-o dă prietenului meu, apoi se
apleacă la urechea lui şi-i spune agitat şi îngrozit;
— Mai aveţi şi un colet foarte mare...
Dar prietenul meu nu auzea; stacojiu la faţă, citea scrisoarea. Mi-
a dat-o şi mie :
— Citeşte... .
Am luat scrisoarea .şi am citit-o.
„Dragul meu Buddha. vecinul nostru, croitorul, a murit, bietul de
el. L-am trimis la tine, fă cumva, te rog, să învie."
Scrisoarea era semnată de soţia lui.
Prietenul meu mi-a aruncat o privire neliniştită :
— Crezi că eu... E oare greu ? Am
dat din umeri.
— Nu ştiu ; în orice caz... e foarte greu. .Dar
poştaşul se grăbea.
— Ce să fac cu coletul ? a întrebat el gata de plecare.
— Adu-1 aici ! a răspuns brusc şi' s-a întors să se
uite ia mine, ca şi cînd aştepta să-i dau curaj, dar eu erate:
extrem de tulburat aşa că nu ziceam nimic.
Stăteam nemişcaţi şi aşteptam. Soarele era aproape de asfinţit,
marea se făcuse roz închis. Prietenul meu aştepta, muşeîndu-şi
buzele.
După scurt timp au sosit doi ţărani care aduceau un coşciug
sărăcăcios ; croitorul era înăuntru.
'- Duceţi-1 la etaj. a poruncit Anghelos. Faţa lui radioasă
se întunecase. .
S-a întors si s-a uitat la mine :
— Tu ce crezi"? a întrebat iar, ultîndu-se fix şi neliniştit drept în
lumina ochilor mei. Crezi că pot face

— încearcă ! i-am răspuns ; mă duc să mă plimb

Stăteam lungit pe ţărm, respiram adînc mirosul pinilor

a ai mării şi îmi ziceam : ,,Acum se va vedea dacă e un
comediant ori un suflet periculos de îndrăzneţ,, gata să
încerce imposibilul. Ce va face : va încerca să învie mortul,
ori. Ihndu-i teamă de ridicol, o să iasă pe furiş ca 6
 vulpe vicleană şi o să Se vîre în pat ? Vom vedea diseară..."
Eram tulburat şi mergeam cit puteam mai repede, tremu-
rînd la gîndul că sufletul prietenului meu era pus astfel
la încercare chiar în faţa mea. .: ■ ■
Soarele se cufundase în mare, din pădurea de pini se auzea
un ţipăt blîncl şi trist de cucuvea; în depărtare, vîrf urile
munţilor dispăreau în amurg.
îmi prelungeam plimbarea, pentru că nu mă simţeam în
stare să mă întorc acasă. întîi de toate mă deranja prezenţa
mortului ; nu puteam să mă uit la un mort fără să mă înfior de
frică şi de scîrbă, aşa că voiam-să amin cît mai mult cu putinţă
momentul critic în care se va vedea comportarea prietenului
meu.
Cinci am ajuns acasă, odaia prietenului meu, care se afla
deasupra odăii mele, strălucea în lumină. Nu m-am simţit în
stare să cinez şi m-arn băgat în pat. Dar cum era să dorm ?
Toată noaptea, deasupra mea, am auzit gemete înăbuşite şi
scîrţîitul patului, apoi paşi greoi în sus şi-n jos prin cameră, o
bună bucată de timp, apoi suspine şi iar scîrţîit. Toată noaptea.
Din cînd. în cînd îl auzeam of tind adine şi deschizînd f eraştra,
de parcă . se sufoca şi avea nevoie de aer. în cele din urmă,
obosit, aproape "de ziuă, am adormit. Cînd m-am trezit, m-am
dus jos ; se făcuse tîrziu. Prietenul meu stătea la masa, cu
laptele" dinaintea lui neatins. M-am speriat cînd l-am văzut :
era palid de moarte, cu buzele arse şi două cearcăne mari,
vinete, în jurul ochilor. N-am zis nimic ; .tulburat, m-am aşezat
lingă el, aşteptînd.
. — Am făcut tot ce-am putut, a zis el, în sfîrşit, de parcă
voia să se scuze ; îţi aminteşti cum a înviat mortul
, profetul Elisha ? S-a culcat deasupra lui, şi~a lipit gura de cea a
mortului, sufla în gura lui şi gemea ; am
. făcut la fel. A tăcut o clipă şi apoi a zis iar : Toată noaptea..:
toată noaptea. Degeaba !
M-am uitat la el cu admiraţie, uluit ; păşise pe tartarul
ridicokilui, dar trecuse dincolo de el şi atinsese hotarele tragice
ale nebuniei, iar acum se întorsese şi stătea lîngă mine sfîrşit.
S-a sculat şi s-a dus la uşă îngîndurat, de pe frunte îi
picurau stropi de sudoare, se uita la marea din faţa lui.

203
— Şi acum ce-i de făcut ? m-a întrebat el mţorc'm-du-se
spre mine.
— Cheamă popa să vină să-1 îngroape, i-am răspuns cu,
iar'noi. hai să mergem să ne plimbăm pe malul mării.
L-am luat de braţ. tremuram tot. Ne-am scos pantofii şi
ciorapii şi ne-am plimbat pe ţărm să ne răcorim. Nu zicea
nimic, dar simţeam că se calma în răcoarea şi murmurul liniştit
al apei.
__Mi-e ruşine... a .şoptit în cele din urmă, va să zică
sufletul nu e atotputernic ?
__ Nu încă ! am răspuns eu, clar ar putea să fie. Ai
făcut un lucru de mare curaj viind să depăşeşti hotarele
omeneşti ; dar e 'tot un lucru de mare curaj să admiţi aceste
limite fără frică şi fără disperare. Ne lovim cu capetele de
gratii, multe se vor sfărîma, dar într-o zi vom zdrobi gratiile
astea.
— Capul care le va zdrobi trebuie să fie al meu — iată
ce vreau, a declarat el cu încăpăţînare şi a azvîrlit un
pietroi în mare. Al meu ! a strigat'el, al nimănui altcuiva !
Am zîmbit; „al.meu", „eu", erau teribila închisoare, turnul
fără uşi şi fără ferestre în care se afla închis prietenul meu.
>— Ştii care e cel mai înalt pisc la care omul poate ajunge ?
l-am întrebat.în tlorinţa de a-1 îmbărbăta. E să cucerească
şinele, eul. Cînd vom ajunge aici, numai atunci, Anghelos, vom
fi salvaţi.
Nu mi-a răspuns, dar lovea valurile cu călcîiul ca un nebun.
Atmosfera era încărcată.
-— Hai acasă, a zis el, sînt obosit.
Nu era obosit, era nervos. Pe drum, la întoarcere, n-am
schimbat un singur cuvînt. Mergeam repede, sufla briza
dinspre marea care suspina ; aerul era umed şi sărat.
Cînd am ajuns acasă, am început să caut in biblioteca
prietenului meu cu gîndul că alung nenorocita întimplare.
— Uite, am spus eu, o să închid ochii şi o să iau o carte ; şi
ea va hotărî.
— Ce va hotărî ? a întrebat iritat prietenul meu.
— Ce-o să facem mîine.
Am închis ochii, i-am astupat cu palma şi am luat o carte pe
dibuite. Prietenul meu mi-a smuîs-o din mină

209
şi a deschis-o : era un album mare cu poze : mănăstiri, călugări,
clopotniţe, chiparoşi, chilii în vîrful slincikm prăpăstioase, marea
urlînd sălbatic dedesubt...
— Muntele Athos ! am strigat.
Chipul prietenului meu strălucea.
— Exact' ceea ce voiam,- a strigat el. vreau asta de
ani şi ani de zile, hai să ne ducem !
Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat uşor.
— Eşti gata ? m-a întrebat, o să ne punem încălţări
de şapte poşte, doar sintern căpcăuni, nu-i aşa ? Hai să ne
punem încălţări de şapte poşte şi să păşim pe pămîntut
si'înt.

. Ploua. Vîrful Muntelui Athos dispăruse după o perdea de ceaţă

deasă. Marea era calmă, tulbure, ca o piftie. O mănăstire strălucea
albă printre castanii înnegriţi de ploi Cerul coborâse în creştetul
copacilor ; ploaia cădea blînd, ca dinlr-o stropitoare, o ploaie care
satura pământul ; vreo cinci călugări, uzi pînă la piele, stăteau în
ploaie pe chei ca nişte chiparoşi.
în barca cu vîsle care ne-a adus la Daphne, micul port al sfîntului
munte, erau şi doi călugări. Cel mai tînăr, care avea barba rară,
neagră, şi 'căra un sac greu pe umăr. zicea :
, — Să auzi numai cum cîntă şi uiţi de tine, are glasut mai dulce ca
al mamei şi ca al tatălui.
Celălalt i-a răspuns :
— Ce vorbeşti ? La noi la mănăstire avem un mierloi care zice
rugăciunile de-ţi stă mintea în loc. L-am poreclit „părintele mierloi",
vine la biserică cu noi şi ţine postul cel mare.
— Păi atunci nu- poate fi mierlă, părintele Lavrendios a zis
călugărul cel tînăr, după ce s-a gîndit puţin, nu, nu poate fi mierlă.
Am păşit pe pămîntul sacru. Călugării care stăteau de strajă pe
chei aruncau priviri la toţi cei care debarcau, nu cumva o femeie
îmbrăcată în haine bărbăteşti să se strecoare printre pasageri. în cei o
mie de ani de când muntele sfînt fusese consacrat Fecioarei, nici o
femeie n-a pus piciorul acolo, nici o răsuflare femeiască n-a profa-

210
nat aerul, nici măcar capre, oi,, găjni sau pisici. Aerul alinat
numai de exalaţii bărbăteşti. Cei doi-tovarăşi de călătorie veneau în
urma noastră încărcaţi ca nişte măgari. Au grăbit pasul ca sa ne
ajungă.
— Pelerini ? a întrebat călugărul cel tînar zimbmd.
Fie ca Sfînta Fecioară să vă ajute !
Pustnicii sînt întotdeauna dornici de conversaţie. Cei doi şi-au dat
drumul, vorbeau despre miracole, despre relicve sfinte, despre asceţi
care îşi ridicau braţele în rugăciune, pe vîrful stîncilor uriaşe.
'___ Atîta timp cît ţin braţele înălţate, a zis cel mai
tînăr. nu rnă tem că lumea se va prăbuşi ; ele susţin lumea şi nu o lasă
să se prăbuşească.
i
^jMr E adevărat că niciodată picior de femeie n-a călcat pe muntele
sfînt ? l-am întrebat.
I ■— Niciodată, niciodată, a răspuns cel mai bătrîn, scuipînd în sîn şi
mormăind „Piei, satano !" Uneori se găseşte cîte o neruşinată de
femeie să vină.aici pe chei, îmbrăcată bărbăteşte, dar călugării de
pază o scuipă şi o alungă.
— După ce-o recunosc ? a întrebat prietenul meu şi a început să
rîdă.
— După miros, ă răspuns călugărul cal tînăr ; între-baţi-1 pe
bătrîn, a fost odată de pază pe cheii
. Prietenul meu s-a întors spre bătrîn :
— Femeia are un miros aparte, părinte ? A ce miroase ?
- ■— A dihor, a răspuns bătrînul grăbind pasul.
Ploaia începuse să se oprească, un vînt bătea în straturile înalte
ale atmosferei, norii se risipeau şi soarele îşi arăta fata. Pe dată
pămîntul a început să zâmbească, scăldat încă în lacrimi şi, odată cu
apariţia soarelui, un curcubeu foarte palid se vedea suspendat în
văzduh, refă-cînd prietenia dintre cer şi pămînt.
— Brîul Fecioarei, au zis deodată cei doi călugări
făcîndu-şi cruce.
Spriiinindu-ne în bîtele puternice de stejar, cu sacul pe spate, ne
căţăram pe drumul pietruit ce ducea Ia Karyes, printr-o pădure deasă
de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi de dafini cu frunza lată.
Mirosea a tămîie, ori aşa ni se părea nouă. Parcă intrasem într-o
biserică

• 211
imensă : marea; munţii, pădurile de castani şi cerul de
-eteasupra drept cupolă. >
M-am întors spre prietenul meu, vrînd să 'sparg tăcerea care
începea să mă apese.
— Hai să vorbim puţin, am sugerat eu.
— Dar vorbim, a răspuns prietenul meu.atingîn-du-mi uşoi
umăi ui, vorbim, dar în tăcere, limbajul îngerilor. '
Şi de parcă s-a supărat.
—- Şi >a ai vrea să zicem? Că e minunat,'că inimile noastre
au prins aripi şi sini gata să zboafe, că am pornii. pe drumul ce
duce în rai ? Vorbe, vorbe, vorbe ! Mai bine taci !
Două mierle au ţîşnit dinfr-un nuc, crengile umede s-au ie
ploaie ne-au,stropii pe fală.
— împărăţia păsărilor îşi ara căli arii săi, mierlele'
a spus părintele cel bătrân, muntele tîrtt e plin de ele.
— Şi ce spui despre stele, părinte, a întrebat călă
x
ul cel tînăr, au şi el >. căJugării loi
— Toate s'1 \ cîndva c iţe care au jurai,
credinţă lui Hristos, apoi prin mi i iu s-ău înălţat în
sînul lui Avraam. Dacă vreţi să ştiţi, sinul lui Avraam e
chiar cerul...
După citeva zile de la sosirea n pe muntele sfînt,
un ascet cam nebun mi-a spus oeva Ce mi-a închis gura
Trăia într-o stare de frenezii extati< într-o peşteră
atîrna deasupra mării.
-,___ Biet om, văd că ţi-a 1 pierdut mintea, i-am spus ca
i 1 necăjesc.
El a rîs. , •• .
— pierdut mintea şi'l-am prim ... icnim
u, cu alte cuvinte am dat o» para falsă şi aia ral
paradisul. Qsrcrezi, fiule, am făcut «>

i ■ clipă de'tăcere a continuat :

a odată ua
de în
mănî

acrifi
— Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva. Ei
care avea trei sute şaizeci şi. cinci
Regele -a tare frumos, îi pir;
■ petreacă, zi, s-a dus la o măi
m pustnic titat'la el ca milă : ..(
i faci !" a spus el. „Sacrificiul tău e şi
a eu am reni iptat
, la cea ve.şr ieăA
le noi, un c !
c de căloigă) i se
a răspuns ascetul. „Cura aşa ." la lumoa
trecătoare, iar ' ai
lintre castani, ,me
la vecernie aului.
Ani pas ;l
ttori de legume. i
de stradă —
insuportabil,
rîsete.
De und< va dini a
început sa eh< me
vedea la ca] i
Duca ta ri, negustori ambu-
toţi că un lu'gări ! Era un loc
U': sat al bărbaţilor, Sară
>pii Doar bărbi negre, blonde,
are. albe ca zăpada, unele ascuţite, altele ca o
unele stufoase, altele cveţo şi de nepătruns câ
Băcani, vîi
lanţi, mătură
plin de triste
femei, castanii
mătură, nişte
conopide.
N m a s ia I1
. celor dou reci d
priveau c -am
pliqat cin noi,
înainte d
ca prin graţ
Prietena
ie apvir
mii îşi
taton unde-şi aveau reşedinţa e| mănăstiri.
Tronau în scaune îna u ochi alunecoşi, răutăcioşi
şi bănuitori. I. e ("ram. Sîntem încă tineri, le-am
spus a a ne căsători, am venit în grădina Feei ia
ei să ne găsim adevăratul drum.
rbea cu glas tunător si elevaţie poi
:U Vi
tot mai tare, călugării "ascultau cu gur:
num
au uşor bărbile. Pe măsură ce prietenul meu voi bea,
cu însumi mă pătrundeam de sensul cuvintelor sale şi înţelegeam
adevăratul motiv pentru care no-ăm •dus pe muntele sfult. Fără
îndoială, nici prietenul meu nu-ştiuse înainte adevăratul motiv, dar îl
descoperise în timp ce vorbea.
Călugării s-au aplecat unul spre altul şoptindu-şi ceva ia ureche,
apoi s-au ridicat ca un singur trup şi ne-au dat cale liberă să ne
plimbăm prin toate mănăstirile şi sihăstriile, şi să stăm pînă cînd
Fecioara, în graţia ei," ne va da un semn că prinosul oferit de noi a
fost primit.
Aşa a început pelerinajul nostru. Nespus de fericiţi, am mers de la
o mănăstire la alta, din miracol în miracol, ca vechii pelerini,
vorbeam fără glas despre, credinţă despre destinul omenesc, despre
datoria noastră personală, subiecte permanente în întreaga noastră
călătorie. Eu ţineam un jurnal în care seara notam noutăţile zilei.
Acum, după patruzeci de ani, e îngălbenit de vreme, dar cînd
îl.răsfoiesc retrăiesc zilele acelea divine, incredibile ; fiecare cuvînt,
chiar cel mai neînsemnat, îmi readuce

2i3
în suflet bucurii şi doruri pătimaşe, neliniştile tinereţii, planurile
nebuneşti pe care ni le-am propus întru salvarea sufletului, toată
insolenţa, nobleţea şi naiva ingeniozitate a tinereţii.

19 noiembrie, Mănăstirea Iviron. Dimineaţa, plimbare

pe malul marii Un izvoraş eu apă sîîntă lingă o bisericuţă,
înăuntru icoana Fecioarei ; picături de sînge curgeau de
pe obrajii săi. Doi călugări — pescari — întindeau plasele,
peştii dansau în ele. (
înapoi la mănăstire. Portaitissa, ce miracol î Doi ochi mari plini
de. jale, o gură mică arcuită, bărbia fermă, tristeţe, toată bucuria şi
durerea omenească.
Şi seara,-ce clipă divină cînd am văzut marea care strălucea albă
ca un briliant şi suspina, o lună imensă, monstruoasă, atîrna deasupra
mării. Prietenul meu a spus că în noaptea aceea luna îşi descoperise
vocaţia : să lumineze eternitatea.
Vorbeam încet, aplecaţi unul spre altul. Ne spuneam că trebuie să
luăm o hotărîre radicală ; trebuia să trăim eternitatea în fiecare clipă.
Peste tot pe unde mergeam eram urmăriţi de un călugăr palid,
tăcut, o făptură slabă care. tuşea fără încetare,, scuipa şi se scărpina,
dar faţa îi strălucea de fericire.
— Trebuie să fie nehtm, a zis prietenul meu.
— Trebuie să fie sfînt, am zis eu,- n-ai văzut cum îi străluceşte
faţa ? Parcă ar fi luminată de soare.
Qdată ne-am oprit şi el a venit la noi.
— Sînt părintele Lavrendios, a zis el, nebunul, aţi auzit,
probabil, de mine.
— Ai mare noroc, a zis prietenul meu, pentru că ai intrat în rai
încă din viaţă. Faţa dumitale răspîndeşte lumină.
— Lăudat fie Domnul, a răspuns călugărul făcîndu-şî cruce, ceea
ce alţii numesc nebunie, eu numesc paradis
i fost groaznic pînă cînd am deschis poarta.
— Care poartă ?
— Poarta raiului, frate. Cînd am intrat prima oară în mănăstire
tremuram şi piîngeam de frică.- Plîngeam cu glndul la rai, plîngeam
cu gîndul la iad. Dar într-o-dimi-neală m-am sculat şi mi-am zis : De
ce plîngi ? Nu-I

214
Dumnezeu tatăl nostru ? Nu sîntem noi copiii lui ? De ce să-mi fie
frică ? Din ziua aceea mă iau drept nebun.
A scos o coajă de pîine de sub rasă şi ne-a dat şi nouă.
— Pîinea îngerilor, a zis el, mîncaţi, mîncaţi, diavo
lilor, ca să vă crească şi vouă aripi.

, 21 noiembrie, Mănăstirea Stavronikita. Uluitoare înălţime deasupra

mării. Porterul, un bătrîn cretan ca o epavă naufragiată, m-a prins de
nună :
— Ei, cine eşti ?
— Uri cretan.
■— Intră !
într-una din chilii novicii învăţau muzică bizantină şi scoteau
primele note cu voci puternice. Ţineau datinile ca o candelă
luminoasă în mîinile lor murdare de copii.
Marea văzută din turnul mănăstirii : un. arc gigantic,
încordat la extrem ! Şi apoi, în aceeaşi mănăstire, Isus
3a doisprezece ani, precoce, plin de o> seriozitate sfîntă
greu de înţeles. Fruntea înaltă,, abruptă, cu pieptul alb,
cu ochii adinei şi gînditori. Cu adevărat fiul PortaitisseL.i
O altă icoană, Simţul Nicolae al stridiilor. Avea o scoică
mare încrustată pe frunte, iar din mîinile sale părea să
picure sare. ■ . :
Am stat de vorbă cu portarul din Creta :
— De ce te-ai făcut călugăr ?
— O mătuşă mi-a citit într-o zi din evanghelie şi mi-a
spus că lumea e deşertăciune. . •
Dar nu trebuie să-1 uităm pe părintele Filemon care ne servea la
masă. Cu trupul mlădios ca o sabie din oţel de Damasc, ca un înger,
ca o flacără. îi plăcea să primească porunci, se bucura să servească,
să asculte şi veselia lui era atît de mare că nu se putea stapîni, rîdea
tot timpul.
—, Cînd îmi va veni rîndul să-1 văd pe Dumnezeu ? l-am
întrebat.
— . E foarte, foarte uşor, a răspuns el, deschide numai
•jchii'şi-o să-1 vezi.

Mănăstirea Pantocrator. înainte de a se face ziuă am auzit o

melodie ademenitoare care venea din cu mănăstirii, o blîndă
chemare. Am sărit la fereastră şi am văzut un călugăr în lumina slabă
a zorilor. Purta potcap
noilafca neagră ii curgea în jos pe soaie ; ducea un lung, toaca.
în care bătea ritmic ea un ciocănel. a încet în jurul curţii,
trecea pe lingă fiecare chilie .să adu ne fraţi i la utrenie.
Prietenul meu., care se sculase şi el, s-â aplecat pe fereastră
lingă mine şi amândoi ascultam pătrunşi de fericire. După ce
toaca a iacul, ne-am îmbrăcai şi ne-am dus la biserică. Era
întuneric şi numai două Eăclii ardeau în iconostas înaintea
icoanei lui Hristos şi a Maicii Domnului : a< cui mirosea
puternic: a ceară şi a tămîi< .
Psalmii de dimineaţă au început blînd, uşor ea a măi de
frunze, ca .vuietul mării. Stareţul, cu o luna-: , i in mînă, se
apropia de fiecare scaun să < fraţii au eoborît ; muia
busuiocul în apa sfin iţa, şi stropea cu nădejde fruntea
fiecărui căi ia.
Ne plimbam în sus şi în jos prin curie şi ne ziceam :
ce ritm divin, ce cochilie minunai ciupi: produsul
a n -.- te generaţii — dar azi, înăuntrul ei, stridia,
car . ci ,-i a înfrumuseţat Cochilia, muri ,.,
rea Vatopedion. Ne apropiam de săi >ătq
era. o dimineaţă blîn aţă coh
■ er, deşi era doar a cincea / cn
Nuna nu făcuse încă omul care să-i încunum
Răsăritul se desfăcea blînd ca un trandaf
apăreau la orizont ca nişte heruvimi, fă<
mari, părînd gata să coboare pe pămtr -
'S
ropite cu rouă s-a lăsat jos ui drui
şi se uita la noi ; şi dacă totuşi nu era rlă, ei
duş care ne recunoştea? Nu-i era frică, nici n
din drum. O bufniţă micuţă, cocoţată pe o st)
ăcită de lumină, ii ' ■
tunericul.
Nu vqrbeam. Amândoi simţeam că gla -..menesc,
încet, era ca un ţipăt discordant şi.; d -'ramat
■.• care ne învălui, am i i ădeam la o
io de pin care ne au în cale şi ne
i şi pe mîini cu pi. ituri
copleşiţi de fericire : ip '■■
n ta să strig: Ce ferici] !..
Ştiam câ în clipa în car va dispărea.
tmi amintesc că într-o după amiază tîrziu în Taiget, aproape de
Sparta, am văzu; o vulpe care înainta sprintenă, cu gîtul lungit, cu
'coada stufoasă ridicată în sus, aruneînd o umbră lungă, roşcată, pe
pietre. Mi-am, ţinut răsuflarea lăsînd animalul să mă adulmece ca sa
nu fugă., dar n-am fost destul de abil să-rni stăpînesc bucuria şi, în
ciuda mea, am scos.un ţipăt încetişor. Cum a auzit, vulpea a pierit
înainte ca eu să văd încotro Ta luat-o... Fericirea în viaţa omului este
întotdeauna exact la fel. Deodată am. auzit vorbe şi rîsete ; ajunsesem
la mănăstire. Doi călugări cu înfăţişare prosperă şedeau pe o
uneau cu i portarul.
fi călca' pe un sat'
bancă de piatră în faţa porţii şi
vr
Ne-am oprit br. i£M$
idu-şi capul, o un

adevărat pari
prietenul meu m-a p
Cred că visez, a zis ei am
crezut că aici nu sînt oameni.
— Ce păcat, am răspuns eu. Ei. mult superior celuilalt, numai că,
pe sub pomii lui Dun zeu, nu se plimbau un bărbat şi o femeie, ci
doi pr Şi acum, iată, am fost alungaţi nu de un înger cai repezit cu
sabia, ci de o fiinţă înarmată cu glas on Cei doi călugări strigau şi
rîdeau în hohote nestă] necăjindu-1 pe portar. Cum ne-au văzut,,
au tăcut. T du-şi pîntecele, s-au ridicat şi ne-au întins mîinile să"
sărutăm.
îis ei. le
•eţi bjne, părinte a
obrajii rumeni şi t încă
pentru, că n

lumea amăgitoare !•
■,u , -
----Fiţi bineveniţi ' a
t -replicat
prietenul pînt'.
lor mari.
din parac
— N(
- Se pare că pet
uitîndu-s fu-i
pu't
m rei zis unul plâ<
dîntr< m tăcut chilie, dar «
răstit la noi :
e vă uitaţi la noi ş
hrănitoare decît care (.
'• duhneau
dornici
■

i înăunti

. :.'
17
 A apărut amfitrionul, un bărbat cu ocM albaştri, CVJ barba albă,
mătăsoasă şi pielea trandafirie, în.chip evident prea bine hrănit. După
ce ne-a ural bun-venit, a luai-. înainte şi noi ne ţineam după el. Era o
mănăstire bogată. un adevărat oraş, eu camere de oaspeţi, cu pereţii şi
uşile proaspăt vopsite, cu lumină electrică,, cu livezi care dădeau spre
mare. Călugării ieşiseră deja din rei'ectoriu şi stăteau în faţa chiliilor
făcîndu-.şi digestia la soare. Am intrat în biserică, ne-am închinat la
faimoasele icoane ale Fecioarei. Ne-au deschis un relievariu scump şi
am sărutat brîul sfînt al Fecioarei. Mi-am amintit de doi călugări care
le-au adus în. Creta cînd eram copil. Oamenii alergau spre biserica
Si'întuî Minas să li se închine şi umpleau săculeţul călugăi'Şlor cu
monede de aur, cu bănuţi de argint, cu cercei şi cu panglici de nuntă.
Nu aveam nimic s'ă-i dăruiesc Fecioarei, m-am scotocit prin
buzunare, am găsit un condei şi l-am îndesat în sac...
Am ieşit în curte şi am urcat în sala de oaspeţi. O masă bogată
fusese pregătită pentru noi, cu toate bunătăţile pămîntului.
— N-o ducem rău aici, a spus prietenul meu căruia n plăcea
mîncarea bună, deloc rău, parcă sîntem călugării â.e la Vatropeclion.
— Să bem în sănătatea i'lămîndului Frodromos, am sugerat eu,
bietul şi flămindul Frodromos. Cu ce invidie se gîndea la egumenii
care rtrîneau în mănăstiri, cum îi lăsa gura apă şi ce plîngere i-a
adresat împăratului ! îţi aminteşti versurile ?
— Sigur că-mi amintesc :

Cînd mă gîndesc la egumeni, /

Mă pierd, îmi ies din minţi.
Ei se îndoapă cu cel mai bun peşte
Iar mie îmi dau ton împuţit.
Ei beau lacom vin de Chios, pînă se îmbată,
în vreme ce sărmanul meu pîntec se chirceşte de-olei. '

Apoi prietenul meu a început să rîetă, dar o umbră i 8-ă lăsat pe

faţă.
— E o adevărată bătaie de joc, â zis el, mănăstirea
asta mi-a zdrobit inima. N-ai văzut călugării ? Sătui cu

218
 toţii Dacă Hristos s-ar întoarce pe pămint şi s-ar intimpla £ se
oprească la Vatopedion, o; cura ar şuiera biciul pe jpra capelelor lor !
Hai să plecăm de-aici !
— Unde să plecăm? Nu numai mănăstirea asta ne
zdrobeşte inima, ci întreaga lume, nu simţi ? Peste tot
unii sînt flămînzi în timp ce alţii,.sătui, îşi lmg buzele ;
peste tot sînt oi şi lupi- O singură lege în lume e invio
labilă : mânîncă, sau vei fi mîncat — legea junglei.
__ Înseamnă, oare, că nu există nici o salvare? ÎSiu
există nici un animal destul de bun şi destul de puternic care să nu
mănînce alte animale şi să nu fie mîncat
de ele ? -
— Nici unul, dar ar putea să fie' într-o zi. De mii de ani un
animal încearcă să reuşească lucrul ăsta, şi n-a făeut-o încă.
— Ce animal ?
— Maimuţa. Sîntem la jumătate cale, la pitecantrop. Ai răbdare.
— Dumnezeu îşi poate permite să aibă răbdare, el e nemuritor.
Ce importanţă are timpul pentru el ? in
. vreme ce omul...
— Omul e şi el nemuritor, am spus eu, dar nu pe
•de-a-ntregul. Partea nemuritoare din el poate avea
răbdare.
Ne-am ridicat de la masă şi am ceborît pe ţăran, soarele era la
apus, nici o frunză nu se -mişca. Doi pescăruşi cu aripile strîose
despicau apa cu piepturile lor albeh fericiţi.
— Trebuie să fie o pereche, a zis prietenul meu, uituidu-se la ei
cu admiraţie. :
— Ori doi prieteni, am spus ; am luat o piatră de pe plajă şi am
aruncat-o ca să-i despart.

Pe măsură ce mă adîncesc mai mult în acest vechi jurnal, acum,

la bătrîneţe, şi văd campaniile noastre do» quijoteşti din vremea
aceea, lancea zdrobită, scutul mîncat de cari, coiful de tablă, mintea
plină de nobleţe şi de vînt, nu-mi mai vine să rîd. Fericit e tînărul care
crede c4 datoria lui e să refacă lumea jşi să o pună în acord cu
virtutea şi cu dreptatea ; în acord cu inima sa. Vai de acela care îşi
începe viaţa fără nebunie !

2ii
 Am făcut ocolul muntelui sfînt şi, pe măsură ce respiram aerul
de-acolo, inima ni se aprinde;1, mai tare şi se umplea de entuziasm.
Doamne, ce hdtărîri am Luat,'ce jurăminte am făcut ! Cu ce uşurinţă
săream peste stînci, cum umblam de la o mănăstire ia alta simţind în
tot trupul, nu numai in închipuirea noastră, că eram purtaţi de aripi
îngereşti. Era o atmosferă ce semăna cînd a nebunie, cînd a sfinţenie,
cînd a eroism.
în anii rare au urmat, nici eu, nici prietenul meu n-am mai vorbit
despre orele acelea sacre, don quijoteşii. Ne ruşinam, nu pentru că
flacăra se potolise — vai, nu se potolise —, ci pentru că puterea
noastră era slabă, se dovedise mai prejos de dorinţa noastră. Tot
timpul am vrut să creăm o lume nouă, mai bună, dar am văzut că n-
am reuşit; Eu am recunoscut lucrul acesta, dar prietenul meu s-a ferit
toată viaţa să-1 dezvăluie. Iată de ce el suferea mai mult decît mine.
Doar odată, cu mulţi ani mai târziu, într-o seară, cînd o lună
plină, uriaşă, a, răsărit tristă din mare, pe cînd ne întorceam de la
mănăstirea Spetsai, m-am întors spre prietenul meu şi i-am zis :
—'■ Anghelos, îţi aminteşti... ? ' ,
Dar el s-a făcut palid, a înţeles că mă gîndeam la luna de pe
Muntele Athos. Mi-a pus palma pe gură şi, poruntindu-mi să tac,
a,grăbit pasul.
Acum mă apk* iarăşi peste vechiul jurnal şi-i răsfoiesc paginile.

Mănăstirea Karăkolas. Norii au acoperit clin vîrf pînă la poale

Muntele Athos, lăsînd vederii numai partea din mijloc ca un brîu de
zăpadă strălucitoare. S-a pornit o ploaie cu stropi mari. Călăuza
noastră se duce înainte şi trage un foc de armă. Clopotele mănăstirii
băteau ca de sărbătoare, dincolo de un pîlc de brazi, şi stareţul a
apărut în prag, însoţit de epitropi, să ne întîmpine.
Am intrat în refectoriu, era lung şi îngust, cit coloane pietate în
albastru şi negru. Stareţul stătea în capul mesei, aspru, tăcut, cu barba
neagră ; deasupra lui, un Crist sever cu sprâncenele îmbinate, pictat în
negru şi verde. într-un amvon, puţin mai sus, un călugăr palid şi
tinerel citea din vieţile- sfinţilor cu o voce monotonă, cîntată.

220
1. ■

simeni huaplecaţi
vorbea. pestt ;->u.>•,.•-
c trea ; deodalâ ai uat un
tulşi abia atingea
a sunai de i prine;
re: ori.
clopot
•e cu mmcare; era la d j urnă-
Top ui călugării
care servea a îi igenun-
rimitmminată,
bineeir laraolfăin
fel. rea lui.
c* rîndu-
(âieat i st
înaintea
.1 fcdus anal ură »p«i i tăviţă,
cel i
I i;-;\ DC caue o ci JUI;
Mdacă n-a citit cui din uguleau
U
e. ■ ■ .'
C ână tîrzdu. Ne
în ni , Iun Lea 5-a maturizat pe ntru
spui ■ os. s
un a s vi t v' n călugăr la infj
nd l-am ia! d<
în cii isl
: . fii i
cimi ■
ristoi găriil
1

s-a
linuit
l-a-
şi p' putîm earn :■
:;dt... da.
Gal ele, c Lficările. E
să si ' şi pu iici ai Grecii
• :
■ -, ,
ti i. Et ,ă devină grec.
vom îoi ! a exciai prie
ridiemd mîir iile. de
noi ! am es :clamat
pe lume nu pute ■ impi
nese. v
\'u ne vom desp ărţi ă, a sti
mc "in pune la i . icelaşi ji ,; o perechi
ar ui !
mai tîrziu an \ înţeles , ■-am înp g
ii• . ăzduhul. Ne

căli Philothion. O plimbare rmn

înai; fioşi, strangulaţi de U
tltător, p [oannikios, ciolănqs, cu p n
arul
roşu, Trăncănind Iară încetare ; nu mai sfîrşea voi despre soră-sa,
Kallirhoe. posedată de diavol ; se ] că şi el avea*un demon în e),
chiar doi, unul numit Hodja, altul Ismael. Aceste făpturi
blestemate se împotr: veşnic lui Dumnezeu şi lui Ioannikios,
pofteau cari: postul cel mare, îl îndemnau pe Ioannikios să cobeai
noaptea scările în vîrful picioarelor, să meargă la bucătărie să înfulece
resturile de la prinz. Pe deasupra, în z.01 cînd. Ismael şi Hodja auzeau
toaca strigau-:
„Nu mă duc ! Nu mă duc !" ;
Ne-am îndreptat spi'e curtea mănăstirii. Iarba cri printre pietrele
de pavaj şi zidurile dimprejur iar chiliile erau înnegrite de umezeală
şi mucegai. Biserica era zată în mijloc, am intrat să ne închinăm la
icoana făcătoare de minuni,'Fecioara Blîndului Sărut. Obrajii ei erai;
lipiţi cu o nespusă blîndeţe ele obrajii copilului Isus şi «>chii ei, de o
tristeţe fără margini, priveau duşi departe.
— Uitaţi-vă cu atenţie la ochii Fecioarei, a spus călu-
găvui care ne însoţea, vedeţi ceva ?
Ne-am apropiat şi ne-am uitat.
— Nimic, am răspuns amîncîoi,
-— Cine are credinţă îl vede pe Hristos răstignit, a zis
călugărul privindu-ne încruntat.
A deschis relicvariul de argint în care era un os lung.
— închinaţi-vă, e braţul drept al iui loan Gură de Aur.
Faceţi-vă cruce !

Mănăstirea Aghias Lavras. Am plecat dimineaţa la prima oră,

nerăbdători să vedem Marca Lavră — moaşa mănăstire,construită de
împăratul cu tragic destin, JNiîkii'oros Fokas, care, vrînd să scape de
coroană, s-a refi;-giat aici să se facă eremit. Dar dorul de femei nu-i
dădes pace şi el a tot amînat şi a tot aşteptat pînă cînd a venii cel mai
bun şi cel mai de încredere prieten şi i-a capul cu sabia.
Am ajuns. Doi chiparoşi luxurianţi în curte, unul ;. lat de
confesorul lui Fokas, sfîntul Atanasie, alt discipolul, său, _
Eftimie. Muntele Athos, complet ao de zăpadă, agăţat deasupra
mănăstirii ca un Pantoc
Am intrat în sacristie unde ni s-au arătat cu rnîndrie odoareîe
mănăstirii : craniul Iui Vasile cel Mare,

222
 ! iCOdO!
s; o mu
■aVc! Ic-s. braţul sting al lui loan Gură ie ,i. ai|e telicve. Au
deschis faimosul bătut "inpretre .preţioase şi perie. înăuntru era tl-
i mare de lemn din adevărata cruce. Glasul câinii tremura de
emoţie, dar eu mi-am .amintii ce im-* .dată un creştin adevărat :
„Orice bucata de lemn . tevârată» pentru că clin oricare se poate
face o cruce arătat apoi tunica de zile mari a lui
Nikifioros toată brodată în. mătase cu crini şi trandafiri, code aur,
bătută în pietre preţioase verzi şi roşii : şi ;helia scrisă de mina
lui... Apoi o mulţime de regislre( >coteli roase de cari...
şi prietenul meu stăteam cu gura căscată de adie : dar toate astea nu
ne prea mergeau la inimă.. , toate. îmi amintesc, cu mare
recunoştinţă, de par-: a doi 'rnoşmom înfloriţi la intrarea în
bibliotecă. i trupul meu s-a bucurat şi a inspirat mireasma atît acută,
dulce, piperată, care te îmbată mai rău decît I, decît femeia ori decît
alte minuni ale lumii. Dimineaţa următoare am pornit spre vîrful
Muntelui Athos înainte de a se ivi zorile. Toaca nu bătuse încă la
ăstire, păsările nu se treziseră, cerul era alb ca laptele, de tot,
luceafărul de ziuă strălucea departe, la ră-i. ca un seral cu şase aripi.
Scurt, cu picioarele strîmbe, păruitele Lucas. un .fost
r.bandist, mergea în frunte şi ne arăta calea. Din timp
în timp se oprea să fiecărească cu noi despre mare,
e petreceri, despre dispute cu turcii. Toată viaţa lui
ta, lumească, rămînea ca o poveste în sufletul său,
rea să se fi petrecut într-o altă lume, mai sălbatică şi
periculoasă ; plină de ţipete, de ruj mături şi de
•i. Ne-a spus şi ne-a tot spus povestea sa, o retrăia şi
s simţea iar fericit. Renunţase la via-ţa de dinainte, dar a
cu el învelită în sutană.
Ş-a oprit sub un brad, nerăbdător să vorbească.
- Ne oprim să ne odihnim puţin, copii, ce ziceţi ?
schimbăm o vorbă, două, sînţ gata să plesnesc.
a scos punga cu tutun, de sub centură, şi-a răsucit ară şi s-a
pornit :
- Eu, omul pe care îl vedeţi acum în sutană, mă nu-
i Leonidas, căpitanul Leonidas din Kalymru.s, spaima

22
3
• turcilor. Eram contrabandist, dat naibii rum n-a mai f os* altul. Cum
am ajuns să port sutană, n iă vă povestesc dată. Ajunge dacă vă spun
că in mine niciodată contrabandistul n-a murit. Şi cum ar putea să
moară cind ii îmbuib cu mîncare şi cu băutură ca pe un pasă. nu-i
nimic daeă-1 ţin legat în mine ca pe un cline de barcă. Lueas mănîncă
pîine şi măsline cu ceilalţi fraţi în refec-toriu, clar cind se duce în
chilie şi închide uşa, pregăteşte o masă pentru Leonidas şi se îndoapă
cu carne. După cum vedeţi, nu- sînt unul singur, sîntem doi.
Pricepeţi ?... Iată ce voiam să vă spun : păcatul mărturisit e pe
jumătate iertat : am vorbit şi mă simt mai bine. Haideţi să pornim la
drum.
-— Bravo, căpitane Lucas, a exclamat prietenul meu izbucnind in
rîs, ne-ai demonstrat 'aista de a mînui ceea ce nu e de mînuit. Nu te-ai
gîndit niciodată că toate astea înseamnă ducere în ispită ?
— Ba da, ba da, a 'spus călugărul clipind din ochi cu viclenie, în
fiecare dimineaţă am bănuiala asta, dar pînă Ia cină uit. ".
— Fă-ţi un nod la batistă, ca să-ţi aminteşti, i-am sugerat eu.
A tras adine din ţigară, a dat drumul la fum pe nas.
— N-am batistă, a zis.
Nc-am reluat urcuşul ; pini, brazi, prăpăstii înfricoşătoare, marea,
liniştită, se întindea la poalele muntelui în lumina blinda a dimineţii.
Pe măsură ce lumina creştea. puteam să zărim insulele divine,
Imbros, Lemnos şi Sa-mothrace departe, parcă pluteau în văzduh
neatinse de ape.
Am ajuns la brîul de zăpadă. Părintele Lucas înainta încet, cu
mare atenţie, noi alunecam şi cădeam, făcîndu-ne cu greu drum prin
zăpada îngheţată ; muntele era prăpăstios, aspru şi inuman. Deodată,
prietenul meu care se căţăra înaintea mea s-a oprit, s-a aplecat şi a
privit în jos prăpastia adîncă de la poale ; 1-a cuprins ameţeala. S-a
întors spre mine şi. a îngăimat :
—■ Hai. să ne întoarcem.
— Mai mare ruşinea, am zis eu uitîndu-mă la el cu
reproş, ţin atît de mult să ajungem în vîrf.
-— Da, da, a murmurat umilit, să mergem înainte .
A început iar să se caţăre.

224
 Soarele era sus cînd am pus piciorul pe vîrful muntelui : amîndoi
gîfîiam de oboseală, dar faţa ne strălucea de bucurie că ne-am atins
ţelul.
Am intrat să rie închinăm în bisericuţa Schimbării la faţă. între
timp părintele Lucas a făcut' focul clin scoarţă şi crengi de copac, pe
care le adunase de pe drum, apoi a scos din sac nişte cafea şi a fiert-o.
Vîrîncîu-ne unul în altul după un colţ de stîncă, pentru că începuse să
sufle vîntul şi ne era frig, ne uitam 4a marea tăcută, nemărginită din
faţa noastră, la insulele care pluteau albe şi strălucitoare şi, în
depărtare, la munţii necunoscuţi care se. înşirau cenuşii în văzduh.
— Se zice că se poate vedea Constantinopolul de pe
acest vîrf sacru; a/spus Lucas şi ne-am uitat spre răsărit,
căznindu-ne să zărim oraşul. împărătesc.
— L-ai văzut vreodată, părinte ?
Călugărul a suspinat :
— Nu, niciodată nu m-am socotit vrednic. Se pare că cehii
trupului nu ajung ; e nevoie de alţii,'de ochii sufletului, şi, vai,
sufletul, meu are vederea scurtă.
— Dar pe Dumnezeu îl poţi vedea ,? l-am întrebat,
, — Ei, pentru asta n-ai nevoie de ochi... ■ ,
Prietenul meu era mîhnit şi tăcut, fără îndoială nu
. putea să-şi ierte laşitatea de o clipă: La un moment dat
nu s-a mai'putut stăpîni, a întins mîna.şi a strîns-o pe a
I mea cu putere. '..'...';
— Te rog, a zis el, uită asta, jur că nu voi mai face
niciodată aşa ceva.

6 decembrie. losafeii. Mi-am petrecut, azi, ziua ono-•mastică, în

vestitul atelier de pictură al fraţilor losafeii. Acolo trăiesc zece călugări
pictori. în fiecare săptămînâ unul dintre ei face curăţenie, mătură, spală,
găteşte, iar ceilalţi pictează. Din acest atelier ies şi se răspîndesc pînă în
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ortodoxe icoane cu Hrişti cu părul
frumos pieptănat, cu înfăţişare prosperă, fecioare frumoase. în drapaj
bogat, sfinţi prea fericiţi, cu • .obrajii rumeni, lipsiţi de orice sfinţenie ;
nişte decalco-manii. Călugării sînt agreabili, primitori, demni şi respecţi,
le place mîncarea bună, vinul bun şi pisicile castrate. Ore întregi, după
cină, stăteam împreună lîngă focul
aprins în vatră şi vorbeam, noi despre lumea asta, ei. despre
lumea de dincolo.
Părintele Akakios, scund şi rotofei, cu picioare scurte.. :. -
petrecuse toată ziua pictînd un Sfint Anton şi acum ţinea o pisică
neagră şi grasă pe genunchi şi ne vorbea i tiseatj despre eremit. -Se
spune că odată o fată a venit la eJ şi i-a spus :
— N-am încălcat nici una dintre porunci, mi-am pus
toată încrederea în Dumnezeu, el o să-mi deschidă porţile
laiului.
Sfintui Anton a întrebat-o :'
->— Sărăcia înseamnă bogăţie pentru tine ?
■— Nu. părinte.
■— Nici dezonoarea, onoare ?
— Nu, părinte.
■ -— Nici duşmanii, prieteni ?
— Nu, părinte.
— Ei bine, biata mea copilă, du-te şi vezi-ţi de treaba
itr'u că abia de acum nu ţi-a mâi rămas nimic.
Mă uitam la naivul Akajrios, care asuda de prea multă
mii carfe, de căldura prea'mare din vatră, de amintirea
ascetului care ne înfiora şi, gîndindu-mă ce obraji rumeni.
ii pictase Simţului Anton' cit -fusese ziua de lungă, m-&
cuprins un îndemn diabolic să-i zic : „Du-te şi vezi-ţi de
treabă, sărmane, pentru că de-acunî nu ţi-a mai rămas
nimic". Dar n-am zis nimic. O crustă de grăsime, de obiş-
i linţă şi de laşitate ne înveleşte sufletul ; din adîncul tem-
sale sufletul vrea cu ardoare ceva, dar grăsimea, obiş-
\; şi laşitatea prefac dorinţa în cu totul altceva, N-am.
timic din laşitate.
— Te-ai reţinut din politeţe, nu din laşitate, îmi zicea
■i ui ca să mă consoleze, din milă pentru că n-ai vrut
necăjeşti un om atît de bun, poate şi din convingerea vorbele tale
n-ar fi ajutat la nimic.
— Nu. nu, am protestat eu, chiar dacă gîndeşti aşa,
buie să cucerim virtuţile minore despre carejvoro
.ţea, mila. dărnicia. Mă tem mai 'puţin de viciile
inore decît de virtuţile minore, pentru că, lu'tnd un chip
- teul. acestea ne amăgesc prea uşor. Gestul meu ar
ti gravi caţie : am făcut-- din laşitate ; îmi spu-
neam lucrul ăsta pentru că voiam^ ca sufletul meu si
rneze şi să-1 împiedic să mai facă aşa ceva.
Dimineaţa următoare, stînd cu cei zece pictoi
găriţi in veranda sihăstriei, închisă cu geamuri largi, p
tre sfinţii cu obraii rumeni şi fecioare dolofane, am t
le si am ronţăit plinea albă prăjită şi bunătăţile i
o însoţeau. Soarele de iarnă se uita prin ferestre c
mă îngăduinţă, lumina se unea. cu mireasma dulci
• mierea a pinilor. Am rîs şi am stat de vorbă,-acolo nu
sfîntul munte, Hristos înviase din morţi şi rîdea împre
cu noi. Cînd călugării povesteau despre miracolele Eă<
"•iriţi, în ochi le pîlpîia credinţa ori •necredinţa, şi .
strălucea de o lumină" îndepărtată.
Părintele .Agapie ne-a arătat cu mina una dintre turîle sale de
pe peretele din faţa noastră. Era cel 1înăr dintre artişti şi avea o
barbă neagră, mătăsoas;
e roşii.
■— Este Arsenic, marele ascet, a zis el admirînd upefa ; şi
femeia pe care o vedeţi îngenuncheată la doarele,sale e o
frumoasă aristocrată romană care a tre peste.mări şi ţări să vină
să se prosterneze înaintea Priviţi cum ascetul arată marea cu
degetul şi se cruntă — vreau să arăt ce repulsie are faţă de ea. ..
afară !, pare să zică el, şi nu spune nimănui că m-ai vă centru că
marea.se va face cale şi femeile vor. veni însele în singurătatea
mea." „Roagă-te pentru mim-. rinte", 1-a implorat femeia.
„Femeie,, a răspuns aşa mă voi ruga să te uit."
Pictorul s-a întors spre noi, n"e-a aruncat o •şireată şi a
întrebat :
_— Cum adică : „Mă vofruga să te uit" ? ..
Neştiind ce avea'-xle gînd călugărul, am tăcut di
—; înseamnă că ascetul a fost îmboldit de îi ierneii, aşa se
explică de ce a cerut ajutorul lui Dumn<
-o'uite.
~ Şi a uitat-o ? a întrebat prietenul meu, îăcîndu-va\
călugărului.
Pot fi tate astfel de lucruri ? a răspuns el, itrînul
7-îndu-l pţ Habacuc fulgerîndu-1 cu privi şi-a muşcat
retat ce buzele groase şi r
 1 bare
"
rii, peş ini .
■;;', p

, Mănăstirea Sfîntuî Paul. O călători< plnă

la Sfîntul Paul ! Maree verzuie şi_aidefie.
Stînci colţuroase, si necoase. porumbei
sălbatici, neaştepts... nisip alb. -
Astăzi, prietenul rn,eu e într~o diâpo: ţie ,;
se clatină de hohotele lui de rîs. I-arn spus să h
chinezeşte şi el a mceput imediat, cu o surprinzătoare iu
ţeală, să arunce pe un ton furios un torent de imaginar..-.
cuvinte chinezeşti ; îmi plăcea atît de mult, că-mi venei
să leşin de rîs în -barcă, . *
— Acum fă declaraţii de dragoste în arabă, i-am cei
eu, şi el'a-început cu o patimă neînfrînată să-şi declare
iubirea unei nevăzute arăboaice. Şi astfel, cu iuţeala ful
gerului, am ajuns în portul Sfîntul Paul şi am în
căţăratul, urcuşul dificil, spre mănăstire.
Portarul era din Kefalonia, un bătrîn şiret şi hîtrjij
ca să-i treacă timpul mai uşor, toată ziua şedea îhrfaţo
porţii cu un briceag în mînă-şi. cioplea în lemn
şi drăcuşori. S-a uitat,ia noi cu mare băgare de seamă şi
s-a pus pe rîs : * ., "'
— Ce vreţi să faceţi aici, nătăfleţilor. ? ■
— Vrem să ne închinăm, bătrîne.
—. La ce să vă închinaţi ? Nu sînteţi în toate- minţile ?
— La imănăstire.
— Ce mănăstire ? ' Nu mai) este mănăstire, s-a terminat !
Lumea e mănăstirea,, ascultaţi sfatul' meu şi în-tdarceţi-vă în
lume.
Ne uitam la el cu gurile căscate, părea să-i fie milă cu
adevărat de noi.
.— Am glumit, a zis el în clipa următoare, intraţi
înăuntru şi fiţi bineveniţi. • Am intrat şi ne-am uitat la chiliile
care înconji curtea. Călugărul a arătat cu mîna :-'.„•.'.
-— Iată stupul lui. Dumnezeu, a zis el sarcastic chiliile,
odinioară erau populate de albine car miere, acum de
trîntori şi ce mai înţeapă !... Domnu! aibă în pază, a
adăugat el şi a izbucnit în rîs.
•Nu suflam o vorbă, dar ne venea rău de la inimă ; se
golise mănăstirea pină într-atît de conţinutul său

223
 sacru ? Călugării erau de-acum nişte gogoşi goale din care
fluturii sacri au zburat.
Am urcat cu lehamite scările de piatra ce duceau spre sala
de primire. Prietenul meu m-a prins de b^aţ afectuos.
— Ai răbdare, mi-a spus el, nu^ţi face sînge rau. Afita
vreme cit sufletele noastre rămîn puternice, atita vreme
cit rezistă, nu se întîmplă nimic rău. Din pricina decăderii
unor suflete, lumea se prăbuşeşte, sufletele smt stilpn pe
care se sprijină lumea. Nu sînt multe, dar srnt destule.
M-a scuturat cu putere : ,/,.*,
— Ţine-te bine, sărmane Missolonghi ! a zis el rîzind.
Am'intrat în sală. Epitropii, vreo şase bărbaţi masivi
cu mîinile încrucişate pe pîntece, stăteau în jurul stareţului.
Acesta trona în mijloc, avea o figură elegantă, cu barbă neagră
creaţă, cu faţa efeminată, cu mîini albe şi potcap din mătase
neagră. Ne-a întins mina-să i-o .sărutăm, într-o manieră extrem
de elegantă, apoi s-a interesat ce se mai întîmplă în lume şi
dacă am adus ceva ziare.
— Ce-i cu Anglia, a întrebat unul dintre epitropi, ce
. face Germania ? Credeţi că va fi război ?
— Cum va vrea Domnul, a spus altul, clipind spre
vecinul său, sper că Germania îşi va'frînge gîtul.
La auzul acestor cuvinte, un tip gras şi înalt de şapte coţi s-
a ridicat în picioare împingîndu-şi scaunul.
— Germania îi va sorbi dintr-o singură înghiţitură pe
englezi, pe francezi şi pe ruşi. Să-mi tăiaţi mie nasul dacă n-o fi
aşa. Germania e mesia zilelor noastre, ea va' salva lumea '.
— Stai jos, Ghermanos ! a zis stareţul, ducîndu-şi mîna
albă la gură ca să-şi înăbuşe rîsul.
S-a întors spre noi : .
— N-ascultaţi ce zice, numele său e Ghermanos, aşa
se explică de ce e germanofil şi de ce fraţii îl necăjesc
mereu.
. în clipa în care discuţia luase o întorsătură mai calmă, uşa s-
a dat în lături şi înăuntru a ţîşnit un călugăr scheletic, un diavol
nătîng, care avea capul spart si sîngele îi curgea pe barbă şi pe
sutana ruptă.
— Părinte, a strigat el, uite cum mă omoară anti-
chriştii pentru că te-am ales ieri.
Stareţul s-a ridicat palid de moarte : \

229
 — Ieşi afară de-aici, a strigăt" el, nu. vezi că s
musafiri ?
Dar călugărul nu avea de gînd să plece,,şi-(1 scos capul
siîşiaysi plin de sînge.
— Mă duc să-1 agăţ dinaintea icoanei Sfintulul P
să vadă în ce hal a ajuns mănăstirea lui,
Epitropii s-au ridicat agitaţi şi au încercat să-1 îmbuneze ; el nu
se lăsa, dar cumva l-au scos de-acolo, iar noi, pînă una alta,' am
profitat de moment şi, fofi-liiidu-ne printre călugări, ne-am strecurat
afară din sală
Ne-am dus în curte unde ne-am plimbat în sus şi în jos
tăcuţi. Portarul ne-a aruncat o plivire şi a înţeles, şi-a
lăsat sfinţişorii şi drăcuşorii şi a venit spre noi foarte
>el. ( / '■
— Nu Vă fie frică, prieteni, a zis el, l-aţi văzut pe părintele
Inochentie, aşa-i ? Eu i-am zdrobit ţeasta, dat ii trece, nu vă fie frică,
nu-i primajlată.
— Astfel de lucruri se întîmplă des în mănăstire, a întrebat
prietenul meu, adică, vreau să spun că diavolul
ige pînă şi aici ?
— Oriunde, fiul meu ! Orice ai face, tot vine. Odinioară
era. aici o-mănăstire cu trei sute şaizeci şi cinci de călu
gări ; fiecare călugăr avea trei rînduri de armuri şi trei.
cai, unul alb, unul roib şi unul negru. Făceau de strajă
în jurul mănăstirii de trei ori pe zi, ca să nu intre diavolul ;
dimineaţa, pe un cal alb; la amiază pe un cal roşu şi seara
pe un cal negru.
—■ Şi diavolul a intrat ? a întrebat prietenul meu. Călugărul
a -rîs înveselit.
— Glumeşti? în vreme ce ei călăreau în jurul mă
năstirii, diavolul stătea înăuntru în scaunul ecumenic. Ei
era stareţul.
— Dar dumneata, paznice sfînt a întrebat prie: i, l-ai văzut
pe diavol vreodată ?
— Sigur. Te cred că l-am văzut !
— Şi cum arată ?
— Bucălat, plăcut şi delicat, are doisprezece ani. S-a uitat la
noi şi ne-a făcut cu ochiul.'
' — L-aţi văzut pe stareţul nostru, aşa gîndesc. Cum vi s-a părut ?
Binecuvîntarea lui asupra voastră !
A izbucnit în rîs şi s-a încuiat dincolo de poartă. ' cinci sau şase
călugări au venit şi ne-au încorv

'230 ~
 ni ca : i părint
i ■______________ n, i'

1 îs să ne închi i iu năm la relicvele si

de arg mintele şi d<
mimă Ner-au pus să ne a
n, după atîtea vet curi. zi i ei, clan
' mireasma — e un mari m uacoi .
'md ai t în curte si inguri, paze
[acul cu capul, noi ne-ai
— u, a zis el printre \i :v de rîs, un n
.ol '. 'Ci'şi colonie peste ele, m roase a Col<
aaciul miroase a pac: uli. (hi ;,■ pui ben/
jenzir ă. E un mare mii aool, '. spun. A ee
..< s< i •zi ?
LE prietenul meu.
pit cu apă de trandafiri. Ved lemnul
pe care îl cioplea rî
în h
— ă, de ne văd vorbind,\0 să am
drept nebun, eu îi iau drept şarlatani, ne va lua
pînă la urmă.pe- toţi.

Mănăstirea Sfîntului D'ionisie. Dimineaţa ne-arn într-o barcă cu vîsle

şi ne-am. îndreptat spre SOntui Di nisie. Părintele Benedict, barcagiul
nostru, ne-ă %pus ci cea mai aspră .mănăstire de pe muntele sfînt.
Oricit vesel ai fi, .n-âi voie să rîzi, oricit vin ai bea, n-ai v sa te
îmbeţi. în curte au plantat' un dafin şi, dacă te . it, pe fiecare frunză îl
vezi pe Hristos răstignit.
un episcop cu noi--care mergea la Dăphne. i plece...
sărit deasupra mării calwre, aproap
ferm, suplu şi puternic strălucind în soai .
A plons i ieşit iar la suprafaţă, a plutit fer:
nul iui. Deodată, a apărut un alt delfin eptat
capetele unul spre altul, s-au ?i înotau alături
*cu cozile ridicate,

at oTmîna spre cei,doi delfini.

imit, ori e înviat, \am întrebat eu n
delfinii ?

231
 Da1 a - na am■
timp să
în n care ar; păşit în curte ne-ar, în-
groziţi; ni se părea ca intrasem într-o închisoare
necoasă, umedă, pentru cei condamnaţi pe "viaţă. Jur împrejur
coloane scunde şi negre, arcurile dintre eîe pictate în portocaliu
închis şi fiecare părticică din pere} acoperită cu scene sălbatice
de apocalips : diavoli, focul iadului, femei pierdute cu două
rîuri de sînge curgîndu-li* din sini, dragoni hidoşi cu coarne,
toate sadismeje prin care biserica vo'ia să-i înfricoşeze pe
oameni şi să-i îndrepte spre rai, nu prin. iubire, ci prin teroare.
A venit călugărul care primea; oaspeţii. Văzînd că ne uităm
cu, groază la picturi şi-a deschis buzele înguste, galbene şi
răutăcioase — părea cuprins de ură cînd ne-a văzut frumos
îmbrăcaţi, bine făcuţi, în floarea tinereţii.
— Deschideţi-vă bine ochii, a zis el, nu vă strâmbaţi, priviţi
! Trupul omului e plin de flăcări, de demoni şl desfrînări.
Murdăriile pe care le vedeţi nu sînt infernul, ci chiar
măruntaiele omului.
— Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, a obiectat
prietenul, meu, omul nu e doar murdăria asta, e şi altceva.
— Era, a ţipat călugărul, era. dar nu mai este ;- în lumea în
care trăim şi sufletul e parte trupească, păcatul îl ţine la pieptul
său şi îl hrăneşte.
— Ce~i de făcut, atunci, am întrebat eu, nu există nici o
poartă spre salvare ?
— Ba da, dar e una îngustă, întunecată şi periculoasă, omul
nu poate să intre uşor.
— La- ce poartă vă referiţi ?
— .La contemplaţie.
A întins minaşi ne~a arătat poarta mănăstirii.
— ..încă nu sîntem pregătiţi, a spus prietenul meu, care
găsea enervante cuvintele călugăjului, mai tîrziu cînd vom
fi bătrîrri şi slabi ; şi trupul e opera lui Dumnezeu. - ■
Un zîmbet veninos a apărut pe buzele călugărului.
— Trupul e opera diavolului, a» strigat el, e timpul
să în voi, trimişi ai lumii, că opera lui Dumnezeu
e sufls .
■iu-se strîns în sutană, de parcă se temea să
nu-] . em cumva, a dispărut pe sub o boltă portocalie.
Am i nnguri în mijlocul curţii.

232
 pite: Iii s-a ni meu.
( voi, ai x îări sch
exis is pri
• Ci letici au i apa.
s-au i

să pi'
chis. călu
:-măit ceva, apoi au închis iar uş bire, a
insistat prietenul meu,
i ţi-e milă de ei, l-am cîteva bat eu, eejzici dacă am
rar; 1 zile aici să • ? Ce spui ? ', in numele a<
Imposibil
vârâtului Hristos . ! Pie nu e pierdut
de vreme !
— La ei niciodi oi vom fi pentru că
— Nimic eşti serios ?' a îr \e
surprins.
fiaşsalvaţi.
şii ! am răspun dejde. Ah, dacă aş
p dacă— Vo
du-s-_ Da

ă. Chiar dacă ei nu -vor m

încercat imposibilul.
t prietenul meu uitîn-

ins deodată de ea ! Inima îrni spune ti \m adevărat bărbat, stai.

război,

propiaî
n jurul
mistreţ Î
înehi-
ectqriu,
i amîn-
imîntul
doi în
-ilta, CM
spatele
rnicul ;
aici şi declar Dar, vai, mintea — satana — nu mă lasă.
Doi călugări şi-au luat inima în dinţi şi s-au
de ■■ noi ; ne-au poi'tit înăuntru şi ne-au
mănăstirii. Am văzut o frescă cu un uriaş cap d
arătîndi colţii monstruoşi. Apî m: i
năm la muia-dreaptă a lui Ioan Botezătorul. în n
doi. serafimi de foc, amîndoi cu o lance ridic
două mîinile, cu picioarele albe ca zăpada pi
verde ; pe peretele din stînga era. Fecioara într
geri ;'.pomi înverziţi străluceau, de o parte şi ăc
păsări cocoţate în ramuri şi un chiparos zvelt îi
fiecărui înger. Pe boltă, deasupra noastră, Atotpu
o panglică îi ieşea din gură şi pe panglică scria ceva <
litere mari, roşii. Ridicînd braţele1, călugării au arătat sp
Pantocrator : .".-.- ■ .
;
— Puteţi citi ce scrie ? ,,Iubiţi-vă Unul pe altul." Dai
'spui vorbele astea -.uriei crengi uscate,, o să"infloreascc
spune-le unei fiinţe omeneşti şi nu va înflori. Cu toţii
să ne ducem în iad. •
ca un bal sus-:
şase cruci emn
\ zburat p asu-
Unul din' călu-
as o
Cimitirul era simplu şi fermecător, pendat
deasupra mării. Numai cinci" ori distruse de vînt
şi de sarea mării. ' Deodată, un stol de
porumbei albi a ra noastră, _îndreptîndu-se către i
 hi ucigaşi şi flămîn
vrut să-i prii
înme, de-aş avea o puşcă ! a mormăit el, scrîşnind nţi cu
o poftă nebună.

'elerin.ajul nostru se apropia de sfîrşit. Cu cîteva zile

ite de plecare am urcat singur la Karoulia, în sihăstria
itică aşezată între stîncile înalte de deasupra mării.
inşi în grote şi rugîndu-se pentru păcatele lumii.
mul de altul, lipsiţi de încurajarea din privirea
fiinţe omeneşti, trăiau cei mai sălbatici şi aaat'bătrîni
pe muntele sfînt. Lăsau să spînzure un poşuli .
: mării şi bărcile care treceau din întâmplare,
ir, puneau în coş o coajă de pîine, cîteva măsline.
ca să nu-i lase pe asceţi să moară de foame. Mul ţ i
re "i înnebuneau ; . credeau că le-au crescut aripi.
;
(asupra prăpastiei şi se prăbuşeau. Dedesubt,
iul era plin de oase.
pe atunci printre eremiti Makarios Speleotul, un
i nit prin sfinţenia sa. Am plecat spre Karou-
1 văd, eram hotărît din clipa în care, am pus
eunte... proape de amiază cînd am ajuns la sihăstrie.; egre
în stînci, fiecare cu crucea de fier fixată în n schelet a' ieşit
dintr-o grotă, îngrozindu-mă. rea că venise vremea judecăţii
de apoi şi sche-ieşise din pămînt şi nu avusese timp să se
întrupez* ot. Friea şi greaţa m-au copleşit, dar în acelaşi
timp .ie ascunsă, nemărturisită. Neîndrăznind să mâ e el. l-am
întrebat pe unde să merg mai departe. orbească, a întins o
mjnă descărnată şi m-a în-n sus, spre o vizuină neagră,
chiar pe muchia

iceput iar să mă caţăr pe' stînci rănindu-mă în ascuţiţi. Am

ajuns Ia peşteră şi m-am aplecat
înăuntru ; întuneric beznă, miros de pămînt şi de :.
clipă am zărit un ulcior mic, la dreapta, în des-
stîncii. nimic altceva. Eram gata să strig, dar tă-a din bezna
aceea -îmi părea atît de sfîntă, atît de
are, că n-am îndrăznit. Acolo, vocea omenească rea un păcat, un
sacrilegiu. )chii mi s-au obişnuit, în cele din urmă, cu întunericul,
im cercetam interiorul cu ochii ieşiţi din orbite am
 sărit o uşoară fosforescenţă, o faţă palidă şi două braţe scheletice
mişcîndu-st în iunciul peşterii şi am auzit un glas blind, gîfîit :
— Bine-ai venit !
Mi-am făcut curai, am intrat în peştera şt m-am dus direcţia glasului:
Ascetul era ghemuit pe pămînt, îşi ridicase 'capul şi am putut să-i văd
faţa în semimtum • •strălucind din adîncul unei beatitudini de nespus ;
complet chel, cu ochii înfundaţi în .orbite, chinuiţi de veţ : şi de
foame, părul îi căzuse şi capul lucea aidoma ui
craniu.
— Binecuvîntează-mă,:părinte,.am zis eu îngenunchind.
: sărut mina osoasă.
Timp îndelungat -nici unul dintre noi n-a spus nimic. Mă uitam cu
lăcomie ia sufletul acela care şi-a anulat
pul pentru că îi îngreuna aripile şi nu-1 lăsa să zboare
e cer._Sufletul celui care crede e o fiară mâncătoare de meni,
nemiloasă. Fiara îl devorase : trup, ochi, păr, totul,
Nu ştiam ce să* zic, cum să încep. Trupul distrus din.
a mea era ca un cîmp de luptă după un teribil ma-
ru, puteam să văd zgîrieturile şi muşcăturile celui ce duce în
ispită.
în sîîrşit am prins curaj,
— Mai lupţi cu diavolul, părinte Makarios ? l-am. întrebat.
<
— Nu mai am mult, copilul meu, «am îmbăţrînit şi diavolul a
îmbăţrînit alături de mine ! Nu mai are puU acum mă lupt cu
Dumnezeu. •
<
— Cu Dumnezeu ! am exclamat uluit. Şi speri să-l învingi ?■.-.-'
.
- Sper să pierd, fiul meu, mi-au mai rămas doac oasele şi ele
continuă să se împotrivească.
— Duci o viaţă prea aspră, părinte'; şi eu as v fiu mîntuit, nu
există altă cale ?
— Mai plăcută ? a întrebat ascetul zîmbind înţe
— Mai umană,
părinte. Există una, numai
una.
— Care este ?
—înălţarea. Să urci o serie de trepte ; de la stoi
a foame, de la gîtlejul potolit la sete, de la
■rinţă. Dumnezeu se-află în vîrful foamei, ai se! 'l-suferinţei;
diavolul stă în vîrfut vieţii plăcute. \ -.-

235
 — Sînt încă tînăr ; lumea e prea frumoasă, am timp
să aleg.
Intinzînd cele cinci degete osoase ale mîinii, ascetul m-a
prins de genunchi şi m-a scuturat :
■— Trezeşte-te, copile, trezeşte-te înainte ca moartea să te
trezească.
M-am cutremurat.
— Şiiit tînăr, am repetat eu ca să capăt curaj.
— Moartea îi iubeşte pe tineri, infernul îi -iubeşte pe
tineri ; viaţa e doar o mică luminare aprinsă, uşor de gtins. Fii
atent — trezeşte-te !
A tăcut o clipă, apoi :
— Eşti gata ?
Cuprins de indignare şi îndîrjire am strigat :
— Nu !
— Aroganţă a tinereţii ! Spui asta ca şi cum ar fi ceva cu
care să te lauzi, nu mai striga ; nu ţi-e frică ?'
— Cui nu-i e frică ? Da, mi-e frică, dar ţie, părinte sfînt, nu
ţi-e frică ? Eşti flămînd, însetat, suferi, ai ajuns în vîrful scării,
poarta raiului ţi se arată. Dar se va deschide această poartă să te
lase să intri ? Se va deschide ? Eşti sigur?-
Două lacrimi i s-au rostogolit/din colţul ochilor, a suspinat,
apoi după o scurtă tăcere/
— Sînt 'sigur *de bunătatea lui Dumnezeu care învinge şi
iartă păcatele omului.
— Şi eu sînt sigur de bunătatea lui, cu alte cuvinte poate
să-mi ierte insolenţa tinereţii.
— Vai nouă dacă depindem numai de bunătatea lui
Dumnezeu ; în aeest caz virtutea şi viciul ar intra. în rai braţ la
braţ.
— Şi nu credeţi, părinte, că bunătatea lui e destul de mare
ca să îngăduie acest lucru ?
După ce am spus vorbele astea prin minte mi-a fulgerat un
gînd, poate lipsit de pioşenie, dar, cine ştie, poate de trei ori
mai sfînt, gîndul că va sosi timpul perfectei mîntuiri, al
perfectei împăcări, cînd flăcările iadului se vor stinge şi satana,
fiul risipitor, va urca în rai, va săruta mina tatălui cu ochii plini
de lacrimi. „Am păcătuit !", va. striga şi tatăl, deschizînd
larg braţele, \ a

236
cn< ■raa cs
cest m
pot co ca gî
t, nv, -mi a
a găsi odil na în
te-ai
Dar n-am îndră schimb, o
potecă lătura
___ Vi

Dumnezeu i-a auzit suspinele şi 1-a „Ce este ? Ce;hematte la iudei

ntrebat el. „Nu
face să suspini ?" a fericit ?;' „Cum ai vrea să fiu fericit
sfintui, tind chiar în mijlocul raiului e, gerii ?" „CeDoamne,
vale a răsj
?" „Lacrimile celor osîndiţi H Ascetul şi-a făcut crace ste o vale a \
cu mina tremurînd.
' 3 de part
îşi dade
Cine eşti, a întrebat cu un
ib piei din faţa mea, satana !
;um, Şi-a făcut ti
:ca îşi recăpătase ferm
cruc i a scuipat :
Piei, satano J a repetat el
emil
m atins genunchii, care Iu
ni-a îngheţat.
 Părinte, arn spus eu, n-am venit aici să te duc în ce duce-în
ispită, sînt im tînăr care vre i dea bunicul său,
care era ţăran simplu
şi n , fără.să-şi pună întrebări ; vreau, dar nu pot.
ă Luciîer
'Mit
iaz
în Cc
ui, bl<
itdin
Vai de tine, vai de tine, nefericit 'copil, vei.fi de-e minte, vei fi
devorat de eul tău, de tine însuţi. ela pe care îl aperi şi vrei
să-1 scapi, .ad ? Şi asta pentru că' s-a întors spre Eu". Da, da,
ascultă, tinere, ascultă şi un singur lucru se pedepseşte cu
iadul.: nat să fie !
cu încăpăţînare. — Datorită acestui eu, acestei conştiinţe de sine,
omul a fost separat de animale, nu-1 dispreţul, părinte Makarios.
acestei conştiinţe de sine omul a fost se-:eu. La' început totul era unit,
trăiau iul său. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; ?u, al tău, nu existau"
' de Dun
nu e
era
care
două lucruri, totul mos, o fiinţă. Acesta era paradisul despre esta şi
numai acesta, de acolo am pornit cu este sufletul, iată spre ce tinde să
se.

237
întoarcă. Bineeuvîntată fie moartea ! Ce crezi că e n tea ?
E un măgar pe care ne urcăm şi plecăm.
Vorbea şi pe măsură ce vorbea trăsăturile îi deveneau mai
luminoase ; un zîmbet blînd şi mulţumit îi inunda buzele şi se"
răspîndea pe faţa lui. Puteai să simţi cum se cufundă în paradis.
— De ce zîmbeşti, părinte ? l-am întrebat.
— Cum aş putea să mă stăpînesc ? Sînt fericit, COT pilul
meu, cu fiecare zi, cu fiedare oră aud cum bate din «tpite
măgarul : aud cum moartea.se apropie.
Am urcat stâncile cu intenţia sâ mă spovedesc acestui
înfocat denigrator al vieţii, dar am înţeles' că era încă prea
devreme ; în mine, viaţa încă nu pierise, iubeam VM putere
lumea cea văzută, Lucifer strălucea în mintea mea, nu se
pierduse încă în strălucirea orbitoare a. lui Dumnezeu. Mai
tîrziu, îmi ziceam, mai tîrziu, cînd voi fi bă-trin.şi slab, cînd
Lucifer va slăbi înlăuntrul meu. M-am ridicat. Bătrînul şi-a
înălţat capul :
— Pleci ? a întrebat. Drum bun şi Domnul să te
aibă'în pază. Şi o clipă mai tîrziu, batjocoritor: Multe
salutări lumii. .
,— Multe salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi .spune-i
Domnului că nu-i .vina noastră, ci a lui, pentru că el a făcut
lumea atît de frumoasă.
Totuşi nu toţi călugării erau fericiţi, nu toţi erau siguri de
sine.
-îmi amintesc, în mod deosebit, de unul, părintele Ignatius.
Noi stăteam de vorbă în fiecare noapte după tfe călugării se
duceau la culcare Şi ne lăsau singuri în sala de oaspeţi.
Discutam despre marile probleme spirituale.şi despre drumul
pe care omul îl poate urma şi ne străduiam să dăm un conţinut
mai pur cuvîntului divinitate atît de răsuflat în gura preoţilor.
•
Odată, pe cînd "stăteam de vorbă — trebuie să fi fost după
miezul nopţii — o voce plină de emoţie a izvorî! Deodată
dintr-un .colţ întunecos.
— Să dea Dumnezeu să stau aici şi să vă ascult în
vecii-vecilor ; nu-mi trebuie alt paradis.
Era părintele Ignatius, care ne ascultase ascuns în întuneric.
Nu înţelegea el tot ce vorbeam, -dar fusese
mişcat de cuvintele Dumnezeu, iubire, datorie, care reve-eau mereu
în discuţia noastră, de tonul şi de căldura glasurilor noastre, de
paloarea chipurilor în- lumina lămpii Ne-am împrietenit şi din
noaptea aceea el a, rămas mereu cu noi. nu vorbea, doar asculta.
înţelegeam setea lui de a auzi nişte lucruri care depăşeau discuţiite
care aveau loc între călugări. în ajunul plecării noastre, m-a chemat la
el în chilie, era tîrziu şi prietenul meu s-a dus să se culce pentru că
era obosit.
— Vreau să mă spovedesc, a spus el, stai jos.
Mi-a dat un scăunel şi m-am aşezat. M-am uitat la el, barba rară,
albă de tot, strălucea în lumina lunii. Şutam-neagră st înverzise de
veche ce era, lustruită de atîta purtat, cu pete de grăsime ; obrajii îi
erau traşi, faţa plină de cute adinei, ca un cîmp arat; sprîncenele îi
erai. scurte, stufoase, încruntate deasupra ochilor înfundaţi xîn orbite,
negri ca tăciunele. Mirosea a tămîie şi a ulei rînced. Degetul mare de
la piciorul drept îi ieşea afara, prin spărtura pantofilor mari şi
grosolani.
O bucată de vreme a rămas tăcut, de parcă ar fi luat o hotărîre pe
care acum 6 regreta. Pînă la urmă a spus :
— în numele Domnului, ai răbdare şi ascultă-mă, nu
vorbi şi nu pleca pînă cînd nu-mi voi termina spovedania..
Fie-ţi milă de mine.
Vocea îi tremura.
— Vrei puţină cafea ? m*a întrebat, vrînd, parcă, să
amîne clipa cea grea..
Dar fără să aştepte răspuns s-a aşezat pe patul lui sărman,
mîngîindu-şi barba gînditor şi nehotărît. îmi era miiă de el.
— Nu trebuie să şovăi, părinte Ignatius, am zis eu
Sînt un om de treabă, ştiu şi eu cîte ceva despre suferinţa
omenească, Vorbeşte deschis, descarcă-ţi sufletul.
, ~ „Nu e vorba de suferinţă, a zis 'el şi deodată vocea batrmă a prins
putere, nu e vorba de suferinţă, ci de bucurie. Bucuria e blestemată,
ori e binecuvîntată ? De mi şi am mă chinuiesc să înţeleg, dar nu
pot ; iată de ce le-am chemat, am nevoie de ajutor ; înţelegi ?
După ce a spus aceste cuvinte, şi-a deschis inima, nu mai şovaia.
Făcîndu-şi cruce şi fixîndu-şi ochii, nu asupra asupra candelei din
faţa lui de .sub icoana celui a început :'

•239
 — Fiule, ani de-a rîndul am încercat să-1 văd pe
Dumnezeu, dar n-am reuşit. De ani şi ani mă prosternez,
uită-te aici cit dejaătătorite îmi sînt palmele, de ani şi ani
strig : ..Bine, nu pot să-1 văd, de vreme ce sînt nevrednic,
dar vreau să-i simt prezenţa^nevăzută ca să mă pot bucura
astfel şi eu. chiar dacă numai o frîntură de secundă, să
ştiu că sînt creştin >şi că nu mi-am petrecut degeaba
atîţia ani în mănăstire". Am strigat, am plîns, am postit,
dar în zadar ! Inima nu mi se deschidea ; satana o încu-
iase şi ţinea cheile la el.
A ridicat din sprîncene ca să mă vadă ; s-a întors şi s-a uitat
la mine.
— De ce îţi spun toate astea, a întrebat el, de parcă mă
certa, cine eşti ? De unde vii ? Ce treabă ai pe sfîntul
munte ? De ce mă încred în tine şi vreau să-ţi mărtu
risesc taina asta pe care eşti gata s-o asculţi, o taină pe care
n-am spus-o nici duhovnicului meu şi care mă apasă şi o
să mă azvîrle în iad ? De ce ? De ce ?
S-a uitat la mine încurcat, aşteptînd un răspuns.
— Poate aşa "h fost să fie, am răspuns eu, poate am
ajuns aici ca să te ascult, părinte Ignatius. Cum vrei să
ştie mintea omului ce căi alege Domnul ca să te uşureze de
greutatea despre care vorbeşti !
Călugărul şi-a plecat capul şi a căzut un moment pe
gînduri. •
■— Poate..., a spus în sfîrşit ; a prins curaj şi a continuat
fără să se mai oprească : După cum vezi, m-am chinuit ani în
şir şi ara simţit că îmi risipesc viaţa. Rugăciuni, post,
singurătate, nimic din toate astea nu mi-a ajutat cîtuşi de puţin.
începusem să am o teribilă bănuială că nu asta era calea, nu era
calea care ducea spre Domnul. Trebuia să existe o altă cale, •
alta, dar care ? Intr-o zi, demult, stareţul mi-a poruncit să merg
ca supraveghetor" la o mănăstire închinată nouă, lîngă Salonic.
Era vară, în- vremea recoltei, şi eu trebuia să-veghez să nu ne
înşele jiiijmaşii.
De douăzeci de ani nu mai pusesem piciorul afara din
mănăstire, nu mai văzusem oameni cu copii, nu mai auzisem
rîsete, nu mai văzusem picior de femeie. Cîmpia parcă luase
foc, eu nu aveam mai mult de patruzeci de am, făcusem
douăzeci şi unu de ani de închisoare.

240
acum porţile erau deschise şi respiram aerul curat. Uita
sem chipul copiilor care se rostogoleau pe pammt şi se
jucau, al femeilor care mergeau la. izvor cu ulciorul pe
umăr, al tinerilor care beau în taverne cu un fir de bu
suioc după ure*che. .
La uşa mănăstirii era o femeie care ţinea un copii in braţe şi
îi dădea să sugă. Pentru o clipă, am crezut ca era Fecioara
Măria, am sărit şi am vrut să mă închin. Nu mai văzusem o
femeie de douăzeci şi unu de ani, ţi-am spus, şi capul mi se
învîrtea.
Ea, de cum m-a văzut şi-a încheiat bluza sa-şi ascundă
pieptul, apoi s-a aplecat să-mi sărute mîna.
— Bun-venit, părinte, zice ea, binecuvîntează-ne !
Dar eu m-am mîniat fără şă ştiu de ce, mi-am tras
mîna şi am strigat la ea : •
— Nu-i da să sugă în faţa bărbaţilor, du-te înăuntru.
Ea s-a înroşit, şi-a tras basmaua cu care îşi învelise
capul, şi-a acoperit gura, apoi speriată, fără să sufle un euvînt,
a intrat.
Călugărul a închis ochii, fără îndoială pentru a revedea
pragul şi femeia cu bluza descheiată.
— Spune mai departe,; ■ i-am zis eu, văzînd că tace
o vreme.
. — De aici începe urcuşul, a replicat călugărul, vreau să zic
coborîşul. Ne-am înţeles să mă asculţi fără să vorbeşti şi fără
să te ridici să pleci. Nu-i vina mea, e a diavolului, ba nu e chiar
a lui, toate vin de la Dumnezeu. Scriptura zice că dacă o
singură frunză cade, Dumnezeu o face să cadă, cu atît mai mult
atunci, dacă un suflet..: Spun toate astea ca să-mi liniştesc
sufletul, dar nu găsesc alinare. Ziua tace, dar noaptea se ridică
şi strigă: -e vina ta !-
^Ti-am vorbit despre femeia care şedea pe prag şi alăpta
pruncul. Din clipa în care i-am văzut pieptul, n-am mai avut
pace. Un mare ascet a spus : Dacă stai liniştit şi auzi doar
chemarea unei vrăbiuţe nu-ţi mai regăseşti pacea dinainte.
Dacă ciripitul unei vrăbiuţe ne tulbură mima> atunci ce poate
face sînul dezgolit al unei femei ? «u uita, eram foarte tînăr
cînd am intrat în mănăstire cmp U ^oscusem nici o femeie. De ce
spun nu cunos-1 ■ Nu atinsesem niciodată o femeie. Ce era de
făcut ?

241
Cum puteam să-1 alung pe satana? M-am apucat de post şi de
rugăciuni, am luat biciul cu care minam vitele la lucru şi mi-am
biciuit trupul cu furie pînă cînd s-a făcut tot o rană. Iarăşi zadarnic,
zadarnic ! Dacă lumina lămpii descreştea un pic eu vedeam sinul alb
strălucind în întuneric. Şi într-o noapte am avut un vis atît de
îngrozitor,
: azi mă cutremur cînd mă gîndesc la el.
Deodată limba i s-a oprit, gura i se uscase. Dar eu i-am poruncit
fără milă :
— Ce-ai visat ?
Şi-a şters sudoarea de pe frunte şi şi-a tras răsu-ea,
— N-am visat trupul unei femei, ci sinul ei alb...,
întuneric beznă şi în mijlocul,acestui întuneric era-sînu!
ei alb şi eu, aşa cum mă vezi, cu rasă, cu potcap, cu barbă, îl
icn şi... sugeam !
A oftat ca un viţel nătîng şi a tăcut.
■— Continuă, spune, am zis eu fără milă. Dorinţa mea de a
asculta triumfase asupra bunătăţii mele. Nu era curiozitate, era
compătimire pentru nefericitul bărbat care dorea /ttît de mult să
vorbească şi nu reuşea.
— De ce stărui atîta.? Nu ţi-e milă de mine ?, a întrebat
călugărul, implorîndu-mă din privire.
— Nu, ara răspuns eu, dar imediat m-am ruşinat. Ba da, mi-e
milă de dumneata şi de aceea insist ; o să vezi, cu cit vei vorbi mai
degrabă, cu atît mai repede te vei simţi uşurat. '.
— Ai dreptate... Da, cu cît voi vorbi, cu atît mă voi
simţi mai repede uşurat de povară. Prea bine, atunci as
cultă. In fiecare seară femeia pe care 6 văzusem în prima
zi pe prag îmi aducea o tavă cu mîncare şi o cană cu vin
la cină. La început mîncam, apoi, în zilele din urmă, am
lăsat totul neatins. în fiecare dimineaţă cînd venea să
strîngă masa, şovăia o clipă, de parca voia să mă întrebe de
ce nu mănînc, dar niciodată n-a îndrăznit. într-o seară
fi., era duminică şi era odihnită, nu se mai trudea pe eîmp, îşi
spălase părul, îşi pusese hainele de duminică, îmi amintesc, avea o
fustă cusută cu roşu ; era cald ş^ îşi descheiase un nasture la bluză şLi
se vedea puţin pieptul
foi unsese părul cu ulei de dafin după obiceiul femeii ia tară, pentru
că-avea un miros plăcut. Nu ştiu de. ce. dar ea îmi aducea aminte de
biserică în ziua de Paşii după ce o împodobeam cu mirt şi împrăştiam
frunze de dafin ce podea, aerul mirosea a dafin sî a înviere.
A pus tava si vinul pe masă şi. l'ăcîndu-şi curaj, cim ştie de ce,
poate pentru că se îmbăiase ? pentru că era odihnită ? — baia,, o
mireasmă, un nasture descheial gata să-1 ajute pe diavol să-1 azvîrle
pe- om înuad orice caz, a prins curaj şi n-a ieşit, a rămas locului.
— De ce n-ai mîncat jn zilele astea./ părinte Ignal
a întrebat ea, cu o voce plină de milă şi de îngriji
Să-ţi spun drept, o 2Îcea de parcă copilul n-ar ti sup; i
cîteva zile şi-i era teamă să nu fie cumva bolnav.
N-am răspuns ; ea tot nu plecai. Ştii de ce ? Eşti tînăr şi nu
ştii. Din pricină că diavolul în mărunt femeii nu doarme ;
lucrează*.
IUS, a
inim.
să ri
— O să-ţi distrugi sănătatea,- părinte Ignat ea. Trupul
vine de la Dumnezeu, şi trebuie să-1 hr;
— Piei, satană î am 'şoptit. eu şi nu voiam ochii sa văd
femeia. Deodată ara strigat de parcă înecam : Ieşi afară !
Femeia s-a speriat şi a fugit spre uşă. Cînd am văzut-6
apropiindu-se de uşă, parcă îmi era şi mie frică, îmi era teamă că mă
părăseşte. Am mers spre ea şi am apucat-o de păr. Am stins lampa,
lumina pierise, întunericul era .lăcaşul satanei, o ţineam încă de păr şi
am aruncat-o pe'pat. Mugeam ca un taur iar ea tăcea, li pipăiam şi îi
strîngeam pieptarul şi, dintr-o singură mişcare, i-am descheiat toţi
nasturii bluzei...
Cîţi ani au trecut de-atunci ? Treizeci ? Patruzeci ? Nu, nici un an
n-a trecut ; timpul s-a oprit. Ai simţit vreodată în viaţă ta cum timpul
se opreşte ? Eu am simţit. De treizeci de ani îi deschei bluza şi
descheiatul nu se mai sfîrşeşte.
rămas cu mine pînă în zori, n-am mai lăsat-o să
Dumnezeule mare, ce bucurie a fost, 'ce uşurare, viere ! Viaţa
întreagă fusesem răstignit, dar în noaptea im înviat. Dar mai e
ceva, un lucru teribil, partea instituie păcatul şi de aceea te-
chilia
am adus îă mă lămureşti : am simţit pentru

"24
3
 iară că D a lîngă mine. vei .
C-. cunoştinţă, ce rugăciuni am înălţat în
aceea, pînă la ziuă, cum mi s-a deschis inima
pi imjfi pe Domnul '.Pentru prima oară în viaţa mea,
isero înainte în scriptură dar erau numai vorbe, pen-
lară în viaţa mea inumană, lipsită de bucurie,
înţeles cît e de bun şi cît de mult îl iubeşte pe om,
din milă pentru bărbat a creat femeia şi i-a dăruit
frnec încît ea ne conduce spre paradis pe cea mai
sigură şi mai. scurtă cale. Femeia are mai multă putere
decît 'rugăciunea, decît postul şi, iartă-mă, Doamne, 'decât
însăşi virtutea.
S-a oprit îngrozit de vorbele pe c?je le-a spus. Doua lacrimi
s-au rostogolit din ochii mici de sub sprîncene şi a aruncat o
privire înfricoşată spre icoană. „Iartă-mS, Isuse Hristoase '.". a
strigat el şi a închis ochii să nu'mai vadăv icoana.
Dar imediat şi-a amintit ceva, a deschis ochii şi m-a
privit. Eram gata să deschid gura să zic ceva, n-aveam
idee ce anume, dar nu puteam să mai suport tăcerea iar
lacrimile care curgeau din ochii bătrîni mă înspăî-
mmtau. _,,-'•• >•
Dar înainte de a avea prilejul să scot o vorbă a înă mina ca
şi cum ar fi vrut să-mi astupe gura cu ea,
— Aşteaptă, a zis el, n-am terminat.
în zori, femeia s-a sculat în grabă, s-a îmbrăcat, a des
chis uşa încet şi a plecat. Am deschis ochii şi am. început
să plîng, întins pe spate in pat; Dar lacrimile nu semăna! i
cu cele pe care le vărsasem odinioară în chilia mea, nu erau
amare, erau de o nespusă blîndeţe, pentru că simţeam ca
Dumnezeu era în odaia mea şi se aplecase pe perna mea,
eram' sigur că, dacă aş fi întins mina, l-aş fi atins. Dar eu
nu voiam să-i ating, să fac ca Toma necredinciosul. O
femeie îmi dăruise încrederea asta —; o femeie, repet, şi
nu rugăciunea sau postul, , era Femeie, Dumnezeu ,'s-o
binecuvînteze. . . : - . ' ■ ' . . ,
Din noaptea aceea de acum treizeci sau patruzeci de ani, mă
întreb necontenit : Păcatul poate fi oare în slujba Domnului ?
O, ştiu ce vrei să-mi spui, ceea ce toată.lume:; spune: Ai
păcătuit ca.să te căieşti. Dar eu nu mă căiesc, îţi spun deschis,
Dumnezeu poate să trimită fulgerul asupra

241
mea şi să mă prefacă in cenuşă, nu ra-am căit şi nu roa. căiesc'
Dacă as avea prilejul s-o mai fac, aş mai face-o \
Si-a scos potcapul să se scarpine, părul alb 1 s-a re
vărsat,, acoperindu-i faţa. A rămas puţin pe guidun, pier
dut ; am simţit Că îi venea greu să mai continue, dar pma
la urmă s-a hotărât. 'v
_ E posibil, oare, ca ceea ce am făcut sa nu iie un păcat? Şi
dacă nu e, care e sensul păcatului originar, al şarpelui şi al
mărului din pomul oprit ? Nu înţeleg, iată de ce te-am chemat
aici. Mă mai ţin în viaţă doar o mina de oase care mi-au mai
rămas, vreau să înţeleg înainte de a muri... De ce nu spui
nimic? Se pare că eşti la iei de confuz ca şi mine, copilul meu !
Ce puteam să spun ? Păcatul îl slujea pe Dumnezeu ? Era
prima oară că această întrebare mă tulbura. Alături de calea
virtuţii există alta mai largă, mai netedă, calea păcatului, care
ne îndreaptă spre credinţă ?
— Părinte Ignatius, am răspuns eu, sînt încă prea tînăr, n-am
avut cînd să fac prea multe păcate, nici cînd să sufăr prea mult
şi, prin urmare, nu pot răspunde'la întrebarea dumiiale. Nu
vreau să-mi iau mintea dfept judecător, nu mă încred în ea ;
nici inima, nu mă încred nici în ea. Prima întotdeauna
condamnă, cealaltă întotdeauna iartă. Cum aş putea să decid
care are dreptate ? Mintea îmi spune, părinte Ignatius, că
drumul păcatului, despre care spui că te duce spre Domnul, e
plăcut şi comod, dar nu pot accepta ieleea asta. Inima, pe de
altă parte, spune că nu poate fi Dumnezeu atît de crud şi de
nedrept să-1 facă pe om să sufere martiriul, foamea, goliciunea,
umilinţa ; cu alte cuvinte să intrăm în casa Domnului nebuni şi
neputincioşi ? Nu pot accepta nici ideea asta... Cum vezi,
părinte Ignatius, ce concluzie aş putea trage, daca cred că
amîndouă punctele de vedere sînt drepte" ? ^ In timp ce
vorbeam, mă gîndeam în sinea mea, fără sa-mi exprim
gîndurile : E necesar un nou decalog ! Un nou decalog !... Dar
cum ar putea împărţi acest decalog virtuţile şi viciile, eram
neputincios să prevăd. Nu cdtt-erieam sa spun-în sinea mea
acest lucru : un nou decalog,
nou decalog e absolut necesar. Cine ni-1 va da f slabă6-^- UlCa
chiiiei
începuse să se albească în lumina > am curtea mănăstirii se
auzea bătaia melodi6asă

245
in toaca de lemn, care trecea de la o chilie la alta, che-mîndu-i pe
călugări hi slujba de dimineaţă. Părintele Ignatius s-a uitat spre
fereastră :
— E ziuă deja, a murmurat surprins, e ziuă...
S-a tras apoi într-un colţ, s-a aplecat gemînd de durere de mijloc,
a luat o sticluţă şi s-a dus la crucifix, a pus puţin untdelemn în
candela ce se afla sub el. Flăcăruia a prins viaţă, luminînd trăsăturile
palide, chinuite, de sub coroana de spini. Călugărul şi-a fixat ochii pe
chipul acela un lung răstimp, apoi s-a întors suspinînd spre mine :
— Pe scurt, n-ai nici un răspuns să-mi dai ? Nici
unul ? i .'..'■'■
• Vocea sa era ironică, ori aşa mi s-a părut. M.-am ridicai de pe
scăunel, stăteam în,picioare lingă călugăr, mă uitam împreună cu el la
cel răstignit. Eram obosit şi voiam să merg să mă culc.
— Nici unul, i-am răspuns eu.
■— Lasă. nu-i nimic, a zis călugărul.
"Şi-a luat bastonul" din colţ, gata să se - ducă la rugăciune. Apoi
s-a oprit iar în faţa icoanei să se închine, faţa lui palidă, fără viaţă,
lucea în lumina lămpii. A ridicat un deget şi mi 1-a arătat pe cel din
icoană.
în clipa aceea cineva a bătut în uşa chiliei. O v
chema : .. . -.
— Părinte Ignatius..;
— Vin, părinte, a răspuns călugărul şi a tras zăvorul

în timp ce răsfoiesc paginile îngălbenite ale jurnalului, totul îmi apare

cu claritate, nimic n-am uitat, totul era doar adormit în mine. Iată,
cum- s-au trezit, cum s-au ridicat din uitare ; pagini, aproape
indescifrabile, au nit iar mănăstiri, călugări, picturi şi mare. Şi
prietenul meu se ridică din pămînt, frumos, aşa cum era "pe vremea
aceea, în floarea tinereţii, cu rîsul său homeric, cu ochi albaştri
vultureşti, cu sufletul plin de poezie ! El a dai oamenilor mai mult
decît puteau să primească, a cerut mai mult decît puteau să dea şi a
murit părăsit de toţi, plin de tristeţe, şi-a păstrat doar zîmbetul amar al
sufletulm mîndru şi rănit. Un meteor care a învins întunericul pentru
a pierit. Aşa vom pieri cu toţii, dar acesl
lucru nu ne aduce nici consolare, nici justificare pentru faptul
că cel ce ne creează ne face să pierim.
Am călătorit pe sfîntul munte timp de patruzeci de zile.
încheindu-ne drumul ne-am întors la Daphne în ajunul
Crăciunului şi acolo ne aştepta cel mai nebănuit şi mai grăitor
miracol. în toiul iernii, acolo, într-o mică grădină era un migdal
înflorit ! L-am apucat pe prietenul meu de braţ şi i-am arătat
pomul inflorit :
— Anghelos, în pelerinajul ăsta multe probleme com
plicate ne-au tulburat inima ; acum, iată răspunsul!
Prietenul meu şi-a pironit ochii albaştri pe migdalul înflorit de
parcă se afla înaintea unei minuni şi a rămas grai un lung
răstimp. Apoi, încet, a zis :
— Un poem se naşte pe buzele mele, un mic poem,
âiku.
 li
erusanm

Cînd am rămas
singur, am
închis ochii şi
m-am întrebat ,
cu ce m-am
ales de pe
Muntele
Athos ? Dintre
atîtea
întâmplări
plăcute şi-
*emoţionante,.
dintre atîtea
întrebări care
ne-au tulburat,
pe mine şi pe
prietenul. meu,
ce a rămas, în
cele din urmă,
în mine ? Ce
căutam pe
muntele sfînt şi
ce am găsit
acolo ?
Rănile vechi
din
adolescenţă,.cînd
ni s-au împărtăşii
cele două mari
taine, că pământul
nu e centrul
universului şi că
omul nue o
creatură
privilegiată, ieşită
direct din mîiniie
creatorului, aceste
răni vechi,
vindecate o vreme,
s-au deschis iar pe
muntele sfînt —
cele Ni ouă surse
de suferinţe
metafizice : de
unde venim şi
încotro mergem ?
Hristos a dat un
răspuns, a adus un
balsam care a
vindecat multe
răni ; putea oare,
acest balsam, să
vindece şi rănile
mele ? O vreme,
toaca, rugăciunile
de diminc psalmii,
icoanele, ritmul
divin al vieţii
ascetice mi-a
alinat neliniştea ;
am trăit lupta lui
Hristos în mod
mijlocit, am primit
curaj pentru
propria mea luptă,
calm ş • speranţă
; dar încîntarea s-â
stins repede şi iar
mi-simţit sufletul
pustiu. Ce căuta
sufletul meu pe
muri sfînt şi ce am
reuşit să descopăr
acolo ?'
Pe măsură
ce anii treceau
am început,
treptat, înţeleg
că am fost.pe
muntele sfînt să
caut ceea ce
căutat toată
viaţa : lin mare
prieten- şi un
mare, duşre nu
pe măsura mea,
mai. mare, cu
care să lupt. Nu
o femeie, nu o
idee. Altceva.
Pe altcineva.
Acest lucru,
această fiinţă îi
lipsea
sufletului,
meu ; de aceea
simţea că se
înăbuşă.
Nu cînd
eram
acolo,
ci mai
tîrziu,
am
înţeles
că n-am
să-1
găsesc
pe acel
cineva i
ntele
sfînt.
Mă'
 I fructul îi ; călătorii^
Âtho:
n-am deşeope
- aşa roi s-a părut — ca: işi întindea braţele
rănite spre călugării care, treceau. Pi arele goale îi erau
"msir obrajii scofîlciţi • me, prin hainele şi
oase. Tremurînd
zdrenţuite se vedea trupul numai pic şi eu ochii plini de lacrimi,
bătea la toate porţile şi nimeni nu-1 primea, era izgonit de la o
mănăstire la alta şi dinu se ţineau dejzdren'ţele lui şi lătrau. într-
o seară l-am văzut cum stătea'pe o piatră şi se uita la marea
pustie. M-am ascuns după un pin şi mă uitam la el pe furiş ; o
vreme a tăcut, apoi, nemaiputînd să se stăpînească, a strigat: „Şi
vulpile au o vizuină, iar eu nu am unde să-mi aşez capul ':'■'■
'...L-am căutat peste tot, dar el se făcuse nevăzut, întristat, m-
am aşezat pe piatra pe care şezuse, şi am început să
mă4amentez. O, dacă aş putea să-i deschid inima mea să intre'
şi să nu mai rătăcească fără adăpost; prin Erig l. Mă gîndeam la
filozoful Proelus, care a trăit pe vremea cînd oamenii încetaseră
să mai creadă în zeii din Olymp şi îi alungau de peste tot.
Proelus era culcat într-o cocioabă lîngă Acropolea, deodată, la
miezul nopţii, a, auzit pe cineva bătînd la uşă ; a sărit din pat, a
alergat să deschidă şi a descoperit-o pe Atena stînd, în armură,
în prag : „Proelus, a zis ea, sînt izgonită de peste tot. Am venit
sa mă refugiez sub fruntea ta". O, dacă Hristos ar fi putut să-şi
găsească refugiu în inima mea !
întoreîndu-mă de pe Muntele Athos, am înţeles pentru
prima oară că Hristos rătăceşte printre cei flămînzi, printre cei
fără acoperiş deasupra capului, printre cei aflaţi în pericol şi
"că acum era rândul' său să fie mîntuit de către om.
_Eram copleşit de'o mare tristeţe şi amărăciune, Ne-vrmd să
mă întorc la traiul bun şi liniştit, am umblat zile in Macedonia
pînă cînd am dat de un sal :cat, sărman şi nenorocit, cu
cocioabe lipite |a, cu o droaie de copii care se jucau în noroi cu
wbaţii se uitau la mine cu chipul întunecat, cînd l m ^ună-ziua
le dade
nu-mi răspundeau, femeile, de cum •. Este exact un loc pentru
mine,

24
9
■ mi-am zis. O, suflete, aici, în sate; două Sirene. Le-ram
meni îngrozitori, vei arăta cit eşti i ascu rele lor au lăsat
Luptătorul rănit nu-mi ii fac trupul să urme în măruntaie
sufere şi m-am hotar satul acela. Cu mare jind'u-mă la fel de
greutate am r să-1 fac pe un cioban bătrîn puternic şi nu a ar
să înţ criminal, nici francmason, nici n< trebui să-mi las oasele.
voială să-mi închirieze un colţişor dea Afară ningea, prin
puţin lapte şi un codru de pîi aveam mai fereşti-cădeau fulgii de
mult decît destule, stat team; N-aveam zăpadă şi acopei In
altceva decît evan citeam cînd cuvintele fiecare dimineaţă
lui Hris'tos d< cînd versurile nemuritoare treceau turm tăiăngiîe
ale pali bun, răbdător şi liniştit ; dacă pi lor. Săream din pat şi
tinzi şi celălalt obraz, viaţa e c viaţă e în ui rite de zăpadă, odată
ceruri, îmi dicta cel di iubeşti vinul, cu oile, schii spre
femeile şi războiul : pentru a păstra sărăcie, despre mureau.
demnitatea şi mîn beşţi viaţa Niciodată n-am auzit
pămîntească, mai bine rege în iad — îmi un bine, nu vorbeau
dicta cel de-al cV decît despre sărai care
Aheii se ridicau din mintea nu ?M mureau...
labele marî, cu coapsele păros cu claia
de păr lung şi unsuros, d roi. Elena se
plimba pe ziduri, radi in lumină, cu
tălpile înotînd în s! asupra pe nori,
liniştiţi, îşi petrec* oamenii se căsăpeau
unii pe alţii.
Acolo, în singurătate, mi-am ; sul celpr
groaznic, cu ,. să înduri ! minte, voiam cerii urechea la
să-rr iă-mî petrec iarna cele din ă nu eram . undouă, tihea-
ni< h. şi a căzut la î n coliba lui şi să . mele. amîndouă iam ia
■ care zi. Lemr rara sobei şi ci elja şi pe umbra i
Homer -oire şi umilim; grecilor.,Să .' eşti
o palmă să ii criăciune, adevăr a iii i mă uitam cum iţenia
puteri : d 'şi să fii ui bătească, să v :lav cătun i i ezindu-mt n. pe
pe pămînt dei :a. străbunul Grecie aheii cărările acope-: va
cu nasul ă cu bărbile ascuţiş, rinei a vin şi cuvinte c'J spre oile
a u; I pură şi nemuritoare e, şi zeii tronau cînd ceva Erig şi despre
de-limpul privind cs ,

250
 Intr-o bună zi totul s-a acoperit cu un. covor gros de Tâoadă
oamenii s-au închis în case, din cînd în cînd ta-nga unui catîr
răsuna în văzduhul încremenit. Clopotul a început să bată cu
glas trist peste sat, cineva treipa să fi murit. Prin fereastră am
văzut corbi flămînzi Wma târcoale pe deasupra satului.
Făcusem focul, căldura mâ cuprindea duioasă ca o mamă ; mă
simţeam fericit. Şi atunci, deodată, ca şi cum bucuria era o
înaltă trădare şi un mare păcat, un plîns s-a auzit înlăuntrul meu
— un plîns liniştit, disperat şi blînd aşa cum o mamă îngînă un
cînţec de leagăn pentru copilul ei mort,
Nu era prima oară cînd auzeam acest plîns lăuntric ; . n trist,
plînsul.se liniştea puţin,- se auzea ca un îndepărtat zumzet de
albine ; cînd eram fericit, plînsul nea fără să-1 pot opri.
Strigam înfricoşat : Cine plînge une ? Din ce pricină ? Cu ce am
greşit ? Se lăsa noaptea : mă. uitam la foc şi mă ţineam tare, )
iam să mă lamentez ; de ce-aş fi plîns ? Nici o tristeţe nu-mi
apăsa sufletul, era linişte- şi caid, aerul din ţărănească mirosea a
salvie şi a gutui, stăteam lîngă i şi citeam din Homer — eram
fericifc Sînt fericit S Ce-mi lipseşte ? Nimic ! Ei bine, cine
plînge înlăuntrul meu ? Ce vrea ? Ce vrea de la mine ?
O clipă am crezut că aud o bătaie în uşă, m-am dus
să văd, dai- nu era nimeni. Cerul era senin de tot, stelele
străluceau ca nişte cărbuni aprinşi, ra-am aplecat şi am
căutat pe potecuţa acoperită de zăpadă, la lumina stele
lor, să văd dacă nu descopăr, cumva, urme de paşi ome-
• neşti : nimic. Cu auzul încordat ascultam ; un cîine urla
a^moarte la* marginea satului, văzuse moartea vîslind peste
zăpezi. Un cioban bătrîn, zdravăn, care părea nemuritor,
căzuse într-o prăpastie cu două zile'înainte şi o zi. în
treagă s-a chinui dea sufletul, tot satul striga la
lorcarturile dinainl .iţii ; acum tăcea ; şi nu se mai
a decît lătratul jalnic al cîinelui său.
umlf^'6 Să fi%murit> mi-am zis înfiorat. Moartea mă
ea de mînie, cuvintele de mîngîiere despre judecata de
Şi despre viaţa viitoare nu, aveau putere să mă se-
;, ,ar" P ită parte, n-aveam forţa, necesară să

251
 M-am cufundat iar în Homer căutînd refugiu pe ge-j nunchii
străbunului ; versurile nemuritoare au început bă se tălăzuiască
şi să mă izbească în tîmple. Peste veacuri, au^am vuietul stîrnit
de zei şi de muritori bătîndu-se eu lanţile, o vedeam pe Elena
care se plimba încet pe zidul. troian, înconjurată d~e bătrînii
cetăţii şi, văzînd-o, mă străduiam să" uit, căci eu. mă gîndeam
la moarte. O, îmi-ziceam, dacă inima omenească ar fi
atotputernică, să poată lupta cu moartea ! De-ar fi ca Măria
Magdalena. femeia pierdută, să-î poată învia pe cel iubit !
Eram copleşit de durere. Vai. cum aş putea şi ou să-1 înviu
şi să mă eliberez ! El era, simţeam eu, cel mort în măruntaiele-
mele, el era cel care plîngea. Se lupta să învie, dar nu putea fără
ajutorul omului, iată de ce plîngea cu lacrimi amare înlăuntrul
meu. Gum să-1 salvez ■ şi £ă fiu izbăvit ?
Bunicul meu s-a îmbarcat pe vasul lui de pirat şi a trecut
printre strîmtori să distrugă vasele turceşti, con-siderîndu-i pe
turci şi pe evrei deopotrivă răspunzători de răstignirea lui
Hristos ; şi-a vărsat mînia şi s-a simţit uşurat de podară. ,Tatăl
meu- şi-a depăşit spaimele în acelaşi fel, i-a atacat pe pagini şi,
întorcîndu-se noaptea de la luptă, a. atîrnat turbanele duşmanilor
creştinătăţii . în casa noastră sub icoana celui răstignit. Astfel s-
a uşurat de povară şi 1-a simţit, în felul său, pe Hristos înviat în
inima sa". Tata a fost un luptător şi lupta a fost calea sa de
mîntuire.
Dar ce făceam eu, urmaşul neamului nostru ?
Uneori, în Creta, sus, în munţi, se întîmplă, deşi rar,' să se
nască un slăbănog într-o familie de căpcăuni. Părintele său se
tot uită la el şi nu poate să înţeleagă cum naiba a ieşit acel
molîu din măruntaiele lui. îi adună la sfat pe ceilalţi fii cărora
le-a dat viaţă, să vadă ce să facă cu el „E o ruşine pentru
neamul nostru, spune bătrînul, ce să facem cu el, băieţi ? Păstor
nu poate fi, cum ar putea să se repeadă să prade o stînă ?
Luptător EU poate fi, o să-i fie milă să ucidă. E o ruşine pentru
spiţa noastră : haideţi să-1 facem dascăl."
Vai, eu eram dascălul familiei noastre. „De ce să txw
împotrivesc ? N-aveam decît să mă resemnez. Chiar daca

252
 ă duceam la lupt-.
gea tot timpul i
d laţele lumii. Zdrenţele atîrn
furui bordeiului macedonean, in ca
;ri aifce
cuse I
ii. Din cînd în cînd se auzea un pan
unj ie, un glas de om, dar totul reinl
în m j nu se mai auzea decît liniştea...
Am îndesat un buştean în foc şi un braţ cu crer
dafin ca să miroasă frumos şi rri-am aplecat iar a
iui Homer, dar nu mă mai gîndeam nici la ahei, r
in
troieni şi nici la zeii din Olymp, imaginea seăldi
soc prin faţa mea ca un fluture şi a pierit. Şi'
iar mi-am auzit plînsul lăuntric... ■.
Capul îmi era plin -de imaginea învierii, o uşoat
.rte blîndă fierbinţeală îmi făcea pleoapele grele şi sîn-
gele începuse să-mi bată mai tare în tîmple. La fel ca
atunci cînd bate vîntul cu putere şi norii se destramă, se
unesc, se prefac în oameni, în animale, în corăbii, tot
astfel şedeam ghemuit lingă foc şi în mintea mea viziunea
se c >a şi se prefăcea în chipuri omeneşti înveşmîn-
tate în'patimă, şi vînt. Dar curînd chipurile astea se diş-x
persau'în mintea mea ca rotocoalele de fum şi vorbele, la început
nesigure, apoi tot mai impetuoase şi mai ferme, veneau să
închege ceea ce era de neînchegat.' Am înţeles : vîntul generator
care trecea prin măruntaiele mele adusese samînţa, devenită
embrion, care lovea cu piciorul în dorinţa de a ieşi în lumină.
Mi-am luat pana, ,am început să scriu şi să mă golesc —
să nasc. •
N-am început de la capăt; Magdalena a răsărit, cea dmtîi,
nerăbdătoare, aievea, scăldată, în lacrimi, cu părul despletit.
înainte de a se face ziuă s-a ridicat dintr-un salt, îi văzuse pe-
Rabi în'vis. Ca vînătorul ce îşi ademeneşte prada, a început să-
1 cheme :
?' ne ! Nu~mi pot ridica fruntea
niresmat. Ridkă-te, inimă,

253
 şi loveşte pămînţţil să se deschidă ! Umerii
mei de ţarină sînt două aripi,
zorile se lasă aşteptate şi trupul e atît de greoi!
Nu te grăbi, suflete, dâ-mi răgaz să mă înveşmînt
şi să plec. Uite, mă gătesc ca o mireasă, Palmele şi
tălpile mile-ajn făcut cu roşu,
ele mi le-am dat uşor cu negru,
miram, unit spurtceneîe cu un semn în frunte.
Pentru că aşa cum iubirea bate la poarta pămîntidui,
cerul măreţ bate blînd în pieptul meu
şi se apleacă să primească Cuvîntul,
cu bucurie şi cu jale, ca pe un bărbat.
Şi cînd pe poteci înflorite ajung
la mormîntul tău iubit,
ca o femeie părăsită de iubitul ei
iţi cuprind genunchii palizi,
Niciodată să nu mă mai părăseşti...
'Iţi voi vorbi şi-ţi voi cuprinde genunchii...
Deşi toţi'te-au trădat, tu nu vei muri '
pentru că în pieptul meu port apa vie,, eu îţi voi da să bei şi
ie vei ridica iar pe pămlnt, şi vei merge cu mine în păşunile
verzi... Ca o pasăre cuprinsă de dragoste voi cînta pe o
ramură de migdal iarna, ciripind în extaz . cu ciocul înălţat
spre înaltul cerului pînă cînd creanga va înflori l

Nu mai puteam dormi, mă grăbeam ; acum, cînd

purile se întrupaseră pentru o clipă, voiam să am timp să
le dau forţă prin cuvînt ■— apostolii, Magdalena, Hristos ;
a care se materializa, ficţiunea care devenea ad
tul care se aşezase pe cea mai înaltă ramură a spe-
■ i ii cînta...
După cîteva zile şi cîteva nopţi, manuscrisul întn ediei se întindea
pe genunchii mei, eu îl' ţineam uşor,! :um-o mamă îşi ţine
pruncul după ce i-a dat viaţai
Postul cel mare Începuse şi se apropiau Paştii. Am început
să mă plimb pe afară, pe cîmpie, lumea se prefăcuse într-un
paradis ; zăpezile Olympului străluceau in lumina soarelui în
vreme ce. Iu poale, cîmpiile erau acoperite de verdeaţă.
Rîndunelele se întorceau şi. ca suveicile în războiul de ţesut,
izvodeau eîntecc în aer ; florile mp albe şi galbene
străpungeau, pămîntul cu cap-:le lor micuţe, se îndreptau
spre lumina soarelui, spre a de deasupra.. Cineva răsturnase
pietrele de pe mor-lor lor : înviaseră. Cineva ?... Cine ?!
Fără îndoială, eu cel cu nenumărate chipuri : uneori -floare
sau re, alteori lăstar de vită de vie sau spic de grîu.
plimbam pe cîmpiile înflorite şi simţeam o ame-
blîndă care deplasa timpul şi spaţiul în care trăiam,
i mă plimbam prin Palestina, nu prin Grecia...
:oîo va trebui să merg ! Să văd şi să ating trupul
i al Palestinei, nu să mă bucur de ea doar în închi-
străbătînd munţii şi cîmpiile.din Grecia. Să-i "respir
t! cald, să calc pe pămîntul său... Da, trebuie să plec !
Î acolo o să găsesc ceea ce în van am căutat pe Mun-
Atho
s.
iar a început să bată un vînt de plecare prin mintea . Oare cît
timp va mai bate ? Dea Domnul să bată pină la moarte ! Ce
bucurie să laşi pămîntul de sub picioare în urmă şi să pleci ! Să
tai sforile care te leagă de certitudine şi să porneşti ! Să
priveşti în urma ta şi să vezi. oamenii şi munţii pe care îi
iubeşti cum se îndepărtează \ Săptămîna patimilor se apropia,
în întreaga creştină-Hristos va fi iar răstignit, cele cinci răni
nemuritoare se vor redeschide şi inima — Măria Magdalena
— va lupta iarăşi cu moartea^Ce fericire să descoperi că ai o
inimă da copil, să poţi suferi în zilele acelea, să nu poţi mînca,
să nu do mii... să descoperi' că primăvara intră prin ferestrele
deschise ale casei, să'fii îndrăgostit de e fată, e /'prima ţa
dragost tremuri erezînd icătuieşti unindu-ţi buzele cu o femeie pe
e. Să fii deasupra ului Domnului...
foarte închis pe Homer al meu. am sărutat mîna ne-
tînăr, a bunicului, fără să îndrăznesc să-1 privesc drept
să ; nu-efa şi mă temeam de el pentru că ştiam

2
5
5
-
 foarte bine că în clipa aceea ii trădam : îl lăsam în urnj mea şi
călcam pe urmele rivalei sale. biblia.
Nici cerul, nici pămîntul nu se treziseră încă ; doar un
cocoş pe acoperiş îşi întindea gîtul spre răsărit şi in,' voca
soarele, noaptea durase prea mult !
Ca şi cum mă temeam că străbunul meu rn-ar putea auzi,
am deschis uşa pe furiş, ca .un hoţ, şi am luat-o spre port avînd
de gindr să plec, O mulţime de bărbaţi şi de femei veniseră de
prin sate îmbarcîndu-se spre Palestina,' să se închine la sfîntul
mormînt. Nu" voi uita niciodată seara îmbarcării mele —
blîndeţea, dulceaţa, milostivire^ ei. Cădea o burniţă blîndă,
plină de milă şi dacă ţi-ai fi înălţat ochii să priveşti cerul -, ai fi
putut vedea fata imensităţii scăldată în lacrimi:
Pe vapor şi pe punte se aşterneau chilturi unsuroase, pături
multicolore ; bătrînele se înghesuiau, îşi desfăceau coşurile şi
molfăiau, mirosea a icre de peşte şi a ceapă. Printre ei se,afla
un băţrîn cu obrajii rumeni, cu părul lung, cărunt, care se
legăna înainte şi înapoi şi citea viaţa lui Hristos cu voce joasă,
cîntată...
Toate bătrînele înveşmîntate în negru suspinau, dădeau din
cap, ascultau cu o profundă emoţie în vreme ce rumegau fără
zgomot, în linişte, ca oile. Dumnezeu, în inimile lor simjble, se
întrupa iar, era crucificat şi din nou îi mîntuia pe oameni. Un
tînăr cioban, cu spatele întors către femei, şedea rezemat,
ascultînd atent şi cioplind cu briceagul un cap de pasăre în
capătul bîtei sale...
Am lăsat Marea Egee în urmă şi ne apropiam de Ori
ent. La dreapta se întindea nevăzută Africa, Ciprul era
în stînga noastră, la orizont. Marea, în flăcări, strălucea,
doi fluturi zburau pe deasupra parîmelor. O păsărică flă
mândă care se ţinea de noi s-a repezit şi a înhăţat unul. O
yfată palidă şi delicată a ţipat, iar cineva i-a spus : „Aşa
e dat să fie". -
Ne apropiam de ţara scăldată în soare, unde odată,! demult,
o flacără a ţîşnit dintr-un sărman bordei, o flacără care a
pîrjolit şi. a făcut să renască inima omenească. Astăzi viaţa e
iar într-o stare de decădere. la fel ca acum două mii de. ani,
dar problemele care distrai

256
neîncetat echilibrul dintre minte şi immă sînt mai complicate,
soluţiile mai dificile şi mai sîngeroase.
Atunci, ni s-a trimis un mesaj simplu şi mîntuirea s-a întins pe
pămînt ca o primăvară ; mesajul acesta simplu şi blînd nu mai există.
Acelaşi mesaj ar fi în stare sa ne salveze şi azi — cine ar putea
spune ?
S-a lăsat noaptea, m-am dus să mă culc, dar în cală, dedesubt, s-a
dezlănţuit o dispută violentă şi am tras cu urechea. Cineva, un bărbat
tînăr judecind după glas, condamna cu tărie infamia şi injustiţia vieţii
economice şi sociale de atunci. Masele sînt înfometate în vreme ce
mai marii şi puternicii huzuresc, femeile se vînd, preoţii nu mai au
credinţă ; raiul şi iadul sînt amîndoua aici. pe pămînt, viaţa de apoi nu
există, aici trebuie să găsim dreptatea şi fericirea... Se auzeau
strigăte : „Da, da, are dreptate !" „Focul şi securea !" Doar unul a
îndrăznit să obiecteze, l-am recunoscut după inflexiunile cîntate ale
vocii, era diaconul care călătorea cu noi, dar vocea lui era acoperită
de rîsete şi de strigăte.
Stăteam ridicat pe pernă şi ascultam cu lăcomie : stîna asta de oi
mi se părea o nouă catacombă în care sclavii se adunau să conspire
pentru a arunca iarăşi lumea în aer. îmi era frică. Ne duceam să ne
închinăm feţei blînde şi familiare a lui Dumnezeu — atît de chinuit,
atît de plin de speranţă în viaţa cea veşnică. Bătrînele îi duceau pîine
sfinţită, daruri de argint, luminări, lacrimi şi rugăciuni ; sus, la clasa
întîi, necredincioşii făceau politică cri dormeau, fără griji, în vreme
ce dedesubt, în cală, se ridica glasul mulţimii înfometate.
O lume era în pericol ; o altă lume, aspră, făcută din^ durere şi
din flăcări, se ridica clocotind de viaţă din tărînă şi^ din inima omului
ţi
c

îl
; ascunsă bine în adîncul alei, călătorea pe toate vapoarele şi se
răspîndea.
A doua_ zi dimineaţa se zărea ţara făgăduinţei — la nceput o linie
îndepărtată între cer şi mare, abia vizibilă .n ceaţa lăptoasă ; apoi
coamele joase ale munţilor din ludeea, mai întîi suri, apoi albaştri, în
cele din urmă snăl-aaţi în lumina puternică a zilei. Bătrînele s-au
ridicat, şi-au strîns bocceluţele şi s-au învelit în broboadele lor
ivr' -ÎŞi f?ceau c™ce şi plîngeau.
Nisip, livezi cu pomi fructiferi, femei oacheşe şi grase. P er*
ghimpoşi, curmali... Urcuşul spre oraşul sfînt în
- Raport către El Greeo II 257
autobuzele ce gîfîiau. Deodată toate inimile au început să bată cu
putere ; ziduri, creneluri, porţi fortificate, miros de mirodenii, de
fructe putrede, djelab-uri albe, voci aprige, guturale ; umbrele tuturor
profeţilor ucişi înviau din ţărînă, pietrele prindeau viaţă şi strigau,
toate însîn-gerate.
Ierusalim !

Nici nu îndrăznesc, nici nu doresc să-mi reamintesc această

săptămhră. ...Cu fiecare noapte eram tot mai aproape de zorile sfinte
ale zilei de Paşti. Templul învierii zumzăia ca un stup uriaş ; mirosea
a ceară de albine şi a sudoare de om emanată de subsuorile asudate,
albe, oacheşe, negre, ale femeilor şi bărbaţilor care dor-miseră în
noaptea aceea sub bolţile templului, aşteptînd clipa regenerării
universului, cînd lumina sfîntă va izvorî din momim tul lui Hristos.
Un miros iute de ceară şi de ulei rînced. Sub sfintele icoane, în căni
se fierbea cafeaua iar mamele îşi dezgoleau pieptul să-şi hrănească
pruncii. Negresele îşi unseseră părul cu seu, care se topea şi le făcea
să miroasă a oaie, iar negrii emanau o insuportabilă duhoare de ţap.
Pelerinii soseau val după val, umplînd templul pînâ la refuz. Unii
se urcau pe coloane, alţii încălecau băncile din strană, se urcaseră în
amvonul femeilor, ochii aprinşi, transfiguraţi erau pironiţi spre mica
raclă din mijlocul bisericii din care în orice clipă putea izvorî lumina
sacră.
Abisinieni şi beduini, negri cu fes, cu djelab-uri multicolore şi
ochi urduroşi, aprinşi — toate neamurile de pe pămînt — strigau,
rîdeau şi suspinau ; un tînăr a leşinat, l-au ridicat şi l-au aşezat, ţeapăn
ca un lemn, în curte ; un preot maronit, bătrîn si slab, înveşmîntat în
sutană albă ca zăpada şi o eşarfă roşie, a căzut lat pe pavajul de pia-
tră, cu spume la gură.
Deodată mulţimea a amuţit, se vedeau ochi aprinşi. A apărut
patriarhul înveşmîntat în aur şi, în tăcere, singur, s-a îndreptat spre
racla sfîntă din mijlocul bisericii. Mamele îşi ridicau copiii pe umeri
ca să poată vedea, felahii stăteau cu gurile căscate. Fiecare secundă
cădea ca o piatră pe creştetele noastre, atmosfera era încordată, aerul
era întins şi vibra ca o darabană. Iată, o seîn-teie a ţîşnît de sub
baldachinul"sacru şi patriarhul a păşit

258
. ainte cu un mănunchi de luminări albe, aprinse, în mînă. într-o
fulgerare de secundă templul a fost inundat de uS pînă jos de
flăcări. Toţi cei de faţă, ridicînd luminările albe, s-au îndreptat
spre patriarh să primească lumină ; îşi vîrau mîinile în flăcări şi
îşi frecau feţele şi pieptul, femeile ţipau,, bărbaţii au prins să
danseze. Toţi se îndreptau spre ieşire strigînd.
Templul a rămas gol ; vuietul înspăimîntător, mulţimea
frenetică, zdrenţele multicolore, toate îmi păreau un vis exotic,
dar, uitîndu-mă la podea, m-am convins că această viziune
fusese reală, pentru că jos, pe pavajul de piatră, erau rămăşiţele
certe ale extazului : coji de portocale, sîmburi de măsline şi
sticle sparte.
Am ieşit în curte să respir aer curat, voiam să plec spre
munţii pustii, golaşi, ce se aflau în faţa mea şi să mă plimb să
nu raai văd nimic, nimic altceva decît soarele, luna şi pietrele.
In vreme ce mulţimea, cuprinsă de beţie, se înfier-bînta în
jurul meu şi credincioşii năvăleau transportaţi, chemîndu-1 pe
Hristos şi poruncindu-i să se ridice din morm'int, eu m-am
stăpînit şi nu i-am permis inimii să se îmbete ; sufletul, ca şi
trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public. Dar îndată ce
am rămas singur, am strigat : trebuie să merg în pustiu ! Acolo
suflă un vînt arzător, mă voi dezbrăca şi-1 voi lăsa să mă
ardă...
Aş fi vrut să văd prăpastia care s-a căscat să înghită cele
două oraşe păcătoase. Marea Moartă : stînci roşie-tice, gri,
galbene, fumegau ca un soare de foc, gelatinos, scurgîndu-se
pe deasupra lor, tot astfel suflarea fierbinte a vîntului îmi
umplea gura şi sufletul de nisip. Pietrele luau foc, nici o floare,
nici o picătură de apă, nici un ciripit de pasăre, nici un sunet
care să-1 întîmpine pe trecător, ori să-1 alunge. Suspendat
deasupra mea era Dumnezeu, numai el, ca o sabie. Dumnezeul
ăsta nu e mstos, mă gîndeam înfiorat, nu e bun, n-are vorba
blinda ca fiul Măriei ; e Iehova, teribilul antropofag ; i-am
căutat pe unul şi am dat de celălalt. Cum aş putea sa scap
dintre hotarele întunecate şi de nepătruns ale tăcerii sale ?

259
 Pe măsură ce deşertul mă înghiţea, capul îmi lua foc, ii
rugam pe Dumnezeu să mi se arate şi să-mi vorbească. Nu el
mă făcuse om ? Nu era omul un animal care punea întrebări ?
Ei bine, eu întrebam, el putea să-mi răspundă ' ti vorbeam încet
în vîntul arzător : „Doamne, am mărturisit eu, trec printr-un
moment greu, ce să fac ? Pune un cărbune aprins în gura mea,
un cuvînt, un simplu cuvînt care să-mi aducă mîntuirea. Iată de
ce am coborît în această fîntînă seacă, în această fîntînă orbită
de prea multă lumină — să vorbesc cu tine. Arată-te !"
Am aşteptat şi iar am aşteptat, dar nimeni nu mi-a răspuns.
încă din copilărie, cînd citeam vieţile sfinţilor în casa
părintească, ardeam de dorinţa de a pune piciorul pe pămîntul
pe care păşeam acum, ardeam de dorinţa de a păşi pe ţărîna şi
pietrele călcate de Hristos şi de a-i auzi glasul. Am avut
întotdeauna ceva să-i spun, şi mai am încă, îi va fi, oare, milă
de mine ? Ar trebui să-mi răspundă ! Pe măsură ce lumea
înaintează, îşi schimbă întrebările, neliniştile şi diavolii.
Vorbeam singur şi mergeam înainte, respiram acelaşi aer al
deşertului, făcut din flăcări şi nisip, pe care profeţii l-au
inspirat şi l-au primit în măruntaiele lor. Am ajuns la marginea
hăului şi Marea Moartă strălucea în faţa mea, nemişcată şi
cenuşie ca plumbul topit, cu o apă vîscoasă, gelatinoasă, plină
de smoală şi, îndreptîndu-se spre Palestina printre trestii şi
tamarisc, curgea verde-albăstruie apa Iordanului. Cete de
oameni, în cămăşi lungi, îşi făceau semnul crucii ; un preot
psalmodia pe malul rîului în timp ce ei se cufundau în apa
sfîntă şi deveneau hagii.
Pe mal se înălţase o tavernă, sub un acoperiş de trestie. în
vremea asta un gramofon vechi miorlăia răguşit amanele
orientale, proprietarul tavernei, rotofei, cu djelab-ul acoperit cu
pete de grăsime, frigea ficat de pasăre şi însoţea gramofonul cu
vocea lui groasă.
Am grăbit pasul, m-am dus pe ţărmul înveninat al Mării
Moarte şi am intrat iar în deşert, cu ochii uimiţi, aprinşi, fixaţi
asupra apelor lipsite de viaţă, de parcă mâ străduiam să
descopăr pe fundul apei cele două oraşe

260
gemene scufundate. Şi cum mă uitam, un fujger galben mi_a
trecut prin minte, am înţeies : un pas atotputernic călcase în
picioare, plin de mînie, cele două oraşe, So-dorna şi Gomora,
scufundîndu-le.
...Mă simţeam înfricoşat. Uneori mi se părea că So-doma şi
Gomora erau însăşi lumea de azi cu puţin înainte de trecerea
Atotputernicului peste ele. Mă gîndeam că grozavii paşi se aud
deja apropiindu-se.
M-am oprit pe o dună joasă de nisip şi m-am uitat timp
îndelungat la apele blestemate luptîndu-mă să smulg de la sînul
lor otrăvit fermecătoarele oraşe pline de păcate. As fi vrut să
strălucească iar pentru o clipă în lumina soarelui, atît cît să le
zăresc, apoi, cu o simplă bătaie a pleoapelor, să dispară iar.
Sodoma şi Gomora se înclinau pe ţărmul rîului ca două
prostituate şi se îmbrăţişau ; bărbaţii se cuplau cu alţi bărbaţi,
femeile cu alte femei, bărbaţii se cuplau cu iepe, femeile cu
tauri. Au mîncat pe săturate din pomul vieţii şi al cunoaşterii.
Au sfărîmat idolii sacri şi au văzut că nu sînt altceva decît lemn
şi piatră ; sfărîmîndu-şi ideile au văzut că sînt vorbe goale. Au
ajuns tot mai aproape de Dumnezeu şi au zis : „Acest
Dumnezeu nu e părintele fricii, e fiul fricii", şi nu le-a mai fost
frică da el. Pe cele patru porţi ale oraşului au scris cu "litere
mari, galbene : „Aici nu există Dumnezeu". Aceasta înseamnă
că nu există stavilă pusă instinctelor, nici răsplată pentru bine,
nici pedeapsă pentru rău, nici virtute, nici ruşine, nici dreptate ;
înseamnă că noi toţi sîntem lupi şi lupoaice în călduri.
Dumnezeu s-a mîniat şi 1-a chemat pe Avraam.
— Avraame !
~ Porunceşte, Doamne !
. 7- la-ţi oile, cămilele, cîinii, servitorii şi servitoarele, *&-ţi
soţia, fiul şi pleacă ! Pleacă, aşa am hotărît.
— Pe buzele tale, Doamne, „aşa am hotărît" înseamnă
»te voi ucide".
, "—^Mintea lor e prea îndrăzneaţă, inima lor prea se
DUcură, pîntecele lor e prea sătul, m-am săturat de ei. îşi
ac
case din fier şi piatră de parcă ar fi nemuritori; fac
cuptoare, aprind focuri şi topesc metalele. Am întins un

261
deşert ca o lepră pe faţa pământului pentru că aşa am vrut.
Oamenii ăştia din Sodoma şi Gomora irigă deşertul, îl îngraşă
şi îl prefac în grădini. Nemuritoarele elemente, apa, fierul,
piatra şi focul sînt de acum sclavii lor. M-am săturat de ei ! Au
mîncat din pomul cunoaşterii, au cules merele şi acum vor
muri.
— Toţi, Doamne ?
— Toţi, nu sînt eu atotputernic ?
— Nu, Doamne, nu eşti atotputernic pentru că eşti drept,
nu poţi face nimic nedrept, necinstit ori absurd.
— Ce poate şti unul ca tine ce e drept ori nedrept, cinstit
ori necinstit, logic ori absurd, voi viermi făcuţi clin ţărînă,
hrăniţi cu ţărînă şi făcuţi să vă întoarceţi în ţarină ? Ţelurile
mele sînt de nepătruns, dacă le-ai cunoaşte te-ai înfricoşa.
— Tu eşti domn în ceruri şi pe pămînt, ţii viaţa şi moartea
una lîngă alta în aceeaşi palmă şi tu alegi. Sînt un vierme,
nimic altceva decît ţărînă şi apă, dar tu ai suflat asupra mea şi
din apă şi ţărînă ă ieşit sufletul, aşadar voi vorbi. Sînt mii de
oameni aici, în Sodoma şi Gomora, care mănîncă, beau, se
gătesc, rîd şi îşi bat joc de tine ; sînt mii de minţi aici care se
umilă ca nişte şerpi şi îşi împroaşcă veninul cu un şuierat spre
cer. Şi totuşi, s-or găsi patruzeci de suflete drepte printre ei. Şi
pe ei vrei să-i arzi, Doamne ?
— Nume ! Vreau nume ! Cine sînt cei patruzeci ?
— Şl dacă ar fi'douăzeci de suflete drepte, Doamne ?
:— Vreau nume ! îmi desfac degetele să-i număr.
— Şi dacă ar fi zece suflete drepte, Doamne ? Dacă ar fi
cinci ?
— Avraame, ţine-ţi gura neruşinată.
— Fie-ţi milă, Doamne ! Nu eşti numai drept, eşti şi bun.
Ar fi vai de noi dacă ai fi doar atotputernic, ar ii vai de noi dacă
ai fi doar drept, toţi ara fi pierduţi. Dar tu eşti bun, Doamne, şi
iată de ce lumea nu se prăbuşeşte.
— Nu te apleca şi nu întinde braţele să-mi cuprinzi
genunchii, eu nu am genunchi. Nu începe să te vaieţi, să-mi
înmoi inima, n-am inimă ! Eu sînt o bucată dură, solidă, de
granit negru, nici o mînă nu mă poate modela., am luat o
hotărîre : voi arde Sodoma şi Gomora.

262
 __ Nu te pripi, Doamne, de ce te pripeşti cînd e o
chestiune de viaţa şi de moarte. Aşteaptă, am găsit unul !
— Ai găsit ceva scormonind în ţărînă, vierme ? _ Un
suflet drept.
— Cine e ?
__ Fiul fratelui meu Haran, Lot.
Stăteam nemişcat pe duna de nisip şi îmi auzeam tîmplele
vuind. Inlăuntrul meu auzeam glasul deşertului întrecîndu-se
cu glasul omului. Pentru o clipă mi s-a părut că din aer s-a
întrupat Lot, stătea înaintea mea, mî-nios, desculţ, cu barba
lungă, cu flacăra cinstei pe frunte. Nu, desigur* nu era Lot din
Vechiul Testament, supusul, era propriul meu Lot, un revoltat
care nu ascultă porunca lui Dumnezeu, nu fuge să scape, în
schimb, cuprins de milă pentru fermecătoarele oraşe ale
păcatului, s-a aruncat, din proprie voinţă, în foc, să ardă şi să
piară odată cu ele.
— Spune-i că nu plec ! i-a strigat lui Avraam, eu sînt
Sodoma şi Gomora, spune-i că nu plec. Nu el mi-a spus că sînt
liber ? Nu el mi-a spus — şi se mîndrea cu asta — că m-a creat
liber ? Ei bine, o să fac ce-mi place, nu plec i
— Eu mă spăl pe mîini, rebelule, eu plec !
— Drum bun, bătrîne izvor al virtuţii, drum bun, mielul lui
Dumnezeu ! Şi spune-i stăpînului tău salutări de la bătrînul Lot
! Şi mai spune-i că nu e nici drept şi nici bun, e numai
atotputernic. Atotputernic şi nimic mai mult!
< Apunea soarele, lumina era mai blîndă, tîmplele mi se
linişteau. Mă simţeam ca întors dintr-o disperată bătălie, am
tras aer în piept şi m-am uitat înapoi. Cum a putut să învie un
astfel de rebel din măruntaiele mele ? Era groaznic. Unde oare,
în ce străfunduri, departe de Dumnezeu, se ascundea acest
suflet sălbatic şi nesupus ? Fusesem lîngă Avraam, piosul şi
supusul patriarh. Cum se făcea că acum îl părăsisem, am călcat
în picioare scriptura, am creat un astfel de Lot şi am devenit
una cu el ? Demonul neruşinat uneltea adînc în mine, aşteptînd
să ^a pierd o clipă cu firea, şi mintea să-şi facă uitate c»eile, ca
să poată deschide o uşiţă, să salte în lumină

263
şi să înceapă să lucreze cu neobrăzare împotriva lui Dumnezeu,
eternul său adversar.
Trebuia să scot demonii din străfundurile fiinţei mele —
lupi, maimuţe, femei, virtuţi minore, bucurii minore, succese
-•-, să pot rămîne numai o flacără înaită spre ceruri. Prea bine,
ceea ce am dorit cu atîta ardoare în copilărie, în casa
părintească, puteam să împlinesc acum cînd eram bărbat, ne
naştem numai o dată, nu voi mai avea niciodată altă şansă !
Era noapte cînd m-am întors în Ierusalim ; stelele păreau
nişte scîntei de foc atîrnate deasupra capetelor oamenilor, dar
nimeni, pe străzile sfinte ale Ierusalimului, nu-şi ridica ochii să
le vadă, nimeni nu se simţea pierdut de teamă. Marea spaimă
fusese cucerită de patimile zilnice, de interesele mărunte, de
ghiftuială, de jocul de cărţi, de femei, şi astfel oamenii puteau
să măi uite şi să trăiască.
Mă suceam şi mă răsuceam pe salteaua tare şi mă gîndeam
că era timpul să iau o hotărîre, să împlinesc ceea ce am
presimţit în copilărie, cînd laptele Domnului mai era pe buzele
mele.
Pe Muntele Athos un călugăr mi-a luat mina şi s-a uitat în
palmă ca să-mi citească soarta. Avea într-adevăr o faţă de ţigan,
neagră şi tăbăcită, cu buze groase de ţap şi cu ochi de foc.
— Nu cred în vrăjitoriile tale, i-am răspuns eu
rîzînd.
— Nu-i nimic, mi-a răspuns el, important e să cred eu.
S-a uitat la liniile din palmă, la stele, la cruci, la fie
care cută. După ce a studiat-o îndelung, mi-a spus :
— Nu-ţi băga nasul în treburile altora. Nu eşti făcut pentru
faptă, stai deoparte. Nu te poţi lupta cu oamenii', lupţi şi la un
moment dat ai impresia că duşmanul tău s-ar putea să aibă
dreptate şi îl ierţi, orice ţi-ar face după aceea. Înţelegi ?
— Spune mai departe ! i-am zis, şi eram un pic impresionat
pentru că, deşi nu mă văzuse niciodată pînâ atunci, călugărul
avea dreptate.
S-a uitat iar la mîna mea cu mare băgare de seamă *.

264
 _ O să te roadă muite griji, eşti prea neliniştit, îţi pui prea
multe întrebări, îţi macini inima ; dar ascultă sfatul meu : nu îi
nerăbdător să afli răspunsul ; nu trebuie să-1 cauţi, o să vină el
la tine. Ascultă ce-ţi spun şi aşteaptă în linişte, răspunsul o să
vină. Lasă-mă să-ţi spun ce mi-a zis cîndva stareţul : un călugăr
1-a căutat toată viaţa pe Dumnezeu şi numai cînd era pe patul
de moarte a înţeles că Dumnezeu era acela care îl căutase pe el.
S-a aplecat iar asupra palmei mele. Apoi s-a holbat la mine
cu ochii ieşiţi din orbite.
— O să te călugăreşti la bătrîneţe, a zis el, nu rîde,
o să te faci călugăr.
Uneori, o falsă profeţie se poate împlini : ajunge să crezi în
ea. Mi-am amintit o altă prezicere pe care a fă-cut-o moaşa
mea, pe cînd mă privea în lumină : „într-o bună zi copilul ăsta
o să ajungă episcop".
Am strigat îngrozit :
— Nu, nu, nu vreau să mă călugăresc, şi mi-am tras
mîna de parcă presimţeam pericolul.
Uitasem vorbele călugărului şi, deodată, după atîţia ani, în
noaptea aceea, mi-au revenit în minte. Voiam să rîd, dar nu
reuşeam. Se pare că vorbele lucraseră în mine tainic toată
vremea şi m-au dus exact acolo unde n-aş fi vi ut să merg. Nu-
mi mai prea venea să rîd.
Am închis ochii să adorm şi să scap... Am visat că eram un
rebel, urmărit pe străzile unui mare oraş ; am fost prins,
judecat şi condamnat la moarte. Călăul m-a luat în primire şi
m-a pus să merg înainte în vreme ce el venea în urma mea cu
securea pe umăr. Am început să fug.
— De ce fugi ? m-a întrebat călăul care începuse să
gîîîie.
Mă grăbesc, i-am răspuns eu şi, cum am spus asta, ^
boare uşoară a suflat şi călăul a dispărut, nu era un călău, era
un nor negru care s-a făcut nevăzut.
yoiam să merg înainte, dar nu mai puteam ; un munte
se malta în faţa mea şi-mi închidea drumul. Era făcut
r,n piatră dură, de cremene şi un steag mare, roşu, fîl-
Ua
™ vîrf. Mi-am zis : dacă vreau să merg mai departe,
ebuie să mă caţăr pe munte. Atunci, Doamne-ajută !

265
 Mi-am luat avînt şi am început să urc. Purtam bocanci cu ţinte
şi săreau scîntei cînd se frecau de cremene. Urcam, alunecam,
cădeam, mă ridicam şi urcam tot mai sus. Cu cît mă apropiam
mai mult de vîrf, vedeam că nu era un steag, ci o flacără. Am
continuat urcuşul, cu ochii ţintă la pisc.
Mi s-au tăiat picioarele, o clipă am fost gata să mă întorc,
dar îmi era ruşine.
— De-acum e prea tîrziu să te opreşti, am şoptit eu:
— Nu ţi-e frică ? întreba o voce slaba de femeie din-
lăuntrul meu.
— Ba da, mi-e frică ! am strigat eu atît de tare şi cu atîta
spaimă încît m-am trezit.
Stăteam culcat' pe pernă, visul îmi atîrna încă de gene ; m-
am tot gîndit, dar n-am fost în stare să-1 tălmăcesc. De ce un
rebel ? Am dat din cap : răspunsul vine cînd încetăm cu
întrebările, mi-am zis eu, ca să mă liniştesc. Vine cînd
întrebarea coboară din creierul limbut şi ne cuprinde inima şi
trupul.
„O, dulce izvor pentru cei însetaţi, tu eşti închis pentru cei
care vorbesc şi deschis pentru cei care tac. Acela care păstrează
tăcerea, o, izvor, vine, te găseşte şi bea." Erau vorbe din
bătrîni, cuvinte fără de moarte pe care buzele mele le şopteau
cu recunoştinţă în ziua aceea.
O procesiune religioasă trecea pe sub fereastra mea;
văzduhul era plin de cîntări şi de miros de tămîie. Deodată am
simţit că eram fericit; o hotărîre tainică se cocea în mine, pe
întuneric, încă nu o puteam numi, dar aveam încredere în ea.
M-am sculat şi m-am îmbrăcat, apoi am deschis fereastra ;
cerul strălucea, străzile erau pline de fel de fel de oameni, toţi
grăbiţi. Mirosea a tămîie, a fructe putrede şi era un miros greu,
neplăcut, de fiinţe omeneşti. O negresă grasă purta pe cap un
coş cu porumb fiert şi îşi striga marfa cu o voce subţire iar
dinţii îi străluceau în soare ca nişte briliante. Evrei cu perciuni
lungi se furişau pe lîngă zidurile caselor. Preoţi catolici,
ortodocşi şi armeni îşi încrucişau drumurile fără să se salute...
Am coborît în stradă şi m-am plimbat prin oraş, vedeam
totul pentru ultima oară şi voiam să-mi iau rămas bun. Intr-o
"vitrină am zărit o gravură veche reprezentînd
266
Muntele Sinai : Sfînta Caterina stătea în mijloc cu coroana
împărătească pe cap ; la dreapta şi la stînga, lipiţi de umerii ei
ca o pereche de aripi colosale, erau cei doi munţi, Sinai şi
Episteme. într-o mină ţinea o pană, cu alta parcă mîngîia uşor
roata care fusese unealta martiriului său. Dedesubt, scris în
greaca veche : „Ce valoare au munţii statornici ? De ce se
fălesc că sînt plini de verdeaţă, de arbori, de păşuni cu iarbă
deasă ? Unul şi numai unul este compact, masiv, pios, adînc,
sfînt, onorabil, virtuos, pur, ceresc, spiritual, angelic şi divin,
muntele Sinai".
O bună bucată de vreme n-am fost în stare să-mi iau ochii
de la gravură ; pe măsură ce mă uitam, eram tot mai sigur că,
dacă visul ar fi continuat, dacă n-'aş fi strigat : mi-e frică ! şi
dacă nu m-aş fi trezit, muntele pe care urcam s-ar fi prefăcut
într-o pereche de aripi. Pentru că muntele, cu totul şi cu totul
de cremene din care scăpărau scîntei, era drumul în sus al
luptei mele şi, dacă aş fi ajuns pînă la capăt, aş fi prins aripi şi
m-aş fi unit cu acel ceva care fîlfîia în vîrf şi care putea să fie
un steag roşu, o flacără, ori poate Dumnezeu.
Vise, doruri copilăreşti, preziceri absurde, îmbinate acum
cu tabloul din faţa mea care reprezenta Muntele Sinai.
Deodată, tainica hotărîre care se cocea în mine s-a conturat.
-— Iată calea ! am exclamat eu. Am descoperit ce am de
făcut : o să mă duc în Sinai. Acolo ochii mi se vor deschide !
Deşertul.
SinaY

De multă vreme, Sinai, muntele pe care Dumnezeu s-a arătat,

strălucea în mintea mea ca un pisc inaccesibil. înainte de a
ajunge la faimoasa mănăstire, treci Marea Roşie, Arabia
Petreea, micul port Ea.tho, călătoria lungă cu cămilele prin
deşert şi drumul ocolit printre munţii groaznici, inumani, în
care neamul evreiesc a gemut în suferinţă atâta amar de vreme.
Galileea, cu graţia ei idilică, cu armonia munţilor, cu marea
albastră, cu lacul mic şi fermecător, se întinde zîmbitoare ca un
comentariu simplu şi luminos pe marginea Vechiului
Testament ; acolo Dumnezeu se arată împăciuitor, îndurător,
primitor, ca un om de treabă.
Vechiul Testament m-a tulburat întotdeauna, are un răsunet
mult prea adînc în^sufletul meu. De cîte ori-am răsfoit această
biblie plină de cruzimi, de răzbunări şi de fulgere, această carte
care fumegă la orice atingere ca muntele pe care s-a pogorît
Dumnezeu, am simţit o dorinţă arzătoare să mă duc şi să văd
piscurile inumane unde s-a născut, să văd cu ochii mei şi să
ating totul cu mîinile mele.
N-o să uit niciodată o discuţie pătimaşă pe care am 'avut-o
odată într-un parc cu o fată.
— Mi-e silă de poezie, de artă şi de cărţi, am zis eu, toate
îmi par lipsite de substanţă, sînt false. Eşti flămînd şi în loc să
primeşti pîine, vin şi carne, primeşti lista de bucate s-o
înfuleci, exact ca o capră.
Nu ştiu ce mă apucase de eram atît de mînios ; poate pentru
că îmi plăcea fata şi nu mă puteam apropia de ea.

268
 Fata era palidă, cu pomeţii ieşiţi şi cu gura mare, ca o
rusoaică de la ţară. Mă uitam la ea şi mînia îmi creştea. Am
rupt un trandafir şi am început să smulg petală cu petală.
— Iată cum sărmanele noastre suflete îşi potolesc foa
mea : ca nişte capre.
Fata a clipit ştrengăreşte din ochi şi mi-a răspuns rîzînd :
— Vorbeşti prea pătimaş, dar de fapt sînt de aceeaşi
părere. Singura carte adevărată e Vechiul Testament, e
făcută din carne şi oase, din el picură sînge. După mine,
evanghelia e un ceai de muşeţel pentru creduli şi
neputincioşi. Iehova e Dumnezeul meu ; sever, necruţător,
învelit cu piei de fiară sălbatică, ucisă de mînă lui, cu
securea la cingătoare, un barbar ieşit din sălbăticie. Cu
securea îşi croieşte drum spre inima mea şi încearcă să
intre.
A tăcut o clipă cu obrajii în flăcări, dar, cum flacăra nu se
stingea, a continuat :
— îţi aminteşti cura le vorbea oamenilor ? Ai văzut
eum oamenii şi munţii s-au topit în mîinile sale, cum îm
părăţiile s-au scufundat sub tălpile lui ? Omul strigă,
plînge, imploră, se ascunde în peşteră, se ascunde în vi
zuină, caută să scape, dar Iehova e înfipt ca un pumnal
în inima lui.
Şi iar a tăcut fata ; am tăcut şi eu, dar simţeam pumnalul
înfipt adînc în inima mea.
Din ziua aceea s-a trezit în mine dorinţa de a vedea şi de a
ajunge să pun piciorul în albia pe care Dumnezeu a trasat-o în
trecerea lui prin deşert ; să intru aşa cum ar intra cineva în
vizuina leului. Şi, iată, a sosit ceasul să-mi potolesc setea
arzătoare.
Călătoria a fost ca un vis trecător şi încîntător ; de la
Ierusalim la Suez, de la Suez la Ra'itho, portul Arabiei
Petreea, de acolo pornind spre Sinai. Munţii erau vineţi,
apa verzuie, portul larg şi deschis, cîteva caice roşii, gal-
«ne şi negre se vedeau în port şi cîteva căscioare de-a
Ur
>gul ţărmului. Linişte fantastică. Pe chei au apărut două

269
 cămile, şi-au întors o clipă capetele spre mare, şovăind, apoi,
cu paşi mari, ritmici, au dispărut pe după case,
A venit după mine un vas mic cu pînze albe condus de un
călugăr foarte tînăr. Părinţii sinaiţi, cu reşedinţa la Cairo,
dăduseră de ştire despre sosirea mea.
Am tresărit cînd am pus piciorul pe nisipul tare, era oare un
vis ? Ţărmul era plin de scoici mari, casele erau făcute din
lemn pietrificat scos din mare, din corali fosili, din bureţi, din
stele de mare şi cochilii de ţestoase uriaşe. Pe chei, la
debarcader, cîţiva felahi străluceau oacheşi în djelab-urile lor
albe ; o fetiţă neagră ca ciocolata se juca în nisip îmbrăcată
într-o rochie de un roşu ţipător.
Ceva mai în spate erau cîteva case europene din lemn, cu
verandă, cu umbrele mari, colorate, cu grădini bogate, cu
bidoane vechi aruncate alandala. Două englezoaice şedeau într-
un balcon înverzit; în deşertul fierbinte arătau tot atît de palide
ca după leşin.
Călugărul cel tînăr, care a venit după mine, mi-a explicat că
acolo, în Raitho, se ţinea postul de 40 de zile al musulmanilor
care se întorceau de la Mecca. Atunci ţărmul pustiu e populat
de mii de hagii, se face zarvă mare, cu tobe şi surle, şi hogea
stă pe nisip cu picioarele încrucişate şi citeşte din Coran cu
glas tare, psalmodiind.
Am ajuns la domeniul pe care cei din Sina'i îl aveau la
Raitho. De acolo trebuia să luăm cămilele şi să pornim spre
Sinai. O curte largă, jur-împrejur chilii, casa de oaspeţi, o
şcoală de băieţi şi alta de fete, cămări, bucătării şi grajduri, iar
în mijlocul curţii, biserica. Dar cel mai mare miracol din tot
deşertul arab era inima caldă, iubitoare, a arhimandritului
Theodosie, stareţul domeniului.
Rar veneau greci în pustietatea lor şi stareţul Theodosie,
înalt, impunător, grec înfocat, născut în Tsemes, în Asia Minor,
m-a întâmpinat de parcă Grecia însăşi ar fi venit la dînsul.
Ritualul divin al ospitalităţii sacre, atît de bine cunoscut : o
linguriţă cu dulceaţă, cafea şi un pahar cu apă rece ; apoi o
masă cu o faţă albă, plăcut mirositoare ; bucuria ce strălucea pe
chipurile celor care serveau oaspetele.

270
 Pe fereastră se vedea Marea Roşie scînteind şi munţii
Thebaîd în depărtare, scăldaţi în lumină. Am discutat cu
stareţul despre „cei şaptezeci de palmieri" care, după cum
spune scriptura, ar fi fost găsiţi în acel mic cătun, de evrei,
după ce au trecut Marea Roşie. Am întrebat de „cele
douăsprezece izvoare cu apă", de parcă mă interesam de nişte
rude iubite care trăiau printre străini. Şi m-am bucurat cînd mi-
a spus că pădurea de palmieri există încă şi izvoarele mai curg
la vale.
Adeseori, în viaţa mea, am avut parte de o fericire'
asemănătoare : după o călătorie obositoare, un pahar cu apă
rece, un acoperiş simplu şi plăcut, o inimă omenească trăind
neştiută la una din vetrele lumii şi aşteptînd cu căldură nestinsă
un oaspete străin. Şi cînd la capătul uliţei apare străinul, o, cum
îi tresare inima şi cum se mai bucură că a întîlnit o fiinţă
omenească ! în ospitalitate, ca şi în dragoste, e mult mai fericit
cel care dă decît cel care primeşte. -
Am mîncat împreună cu stareţul la masa caldă a ospi-
talităţii şi am vorbit ca doi vechi prieteni, fericiţi că s-au
regăsit. Acolo, în deşert, o mulţime de întrebări se iveau în
sufletul lui şi era însetat să primească un răspuns. I-am vorbit
despre marile oraşe, despre necredinţa şi suferinţa omului din
vremea mea, despre lipsa de ruşine a celor bogaţi, despre
mizeria celor săraci, despre neputinţa oamenilor cinstiţi şi
despre Marea Revoluţie care avusese loc în Rusia.
— Moscoviţii cred în Dumnezeu ? a întrebat părintele
stareţ cu teamă.
— Nu, ei cred în om.
— în viermele ăsta ? a întrebat stareţul cu dispreţ.
— Da, în viermele ăsta, părinte Theodosie, am răspuns cu
îndărătnicie, simţind nevoia să apăr acest vierme, u dorinţă
satanică punea stăpînire pe mine, şarpele se caţara în pomul
cunoaşterii şuierînd. Călugărul asculta cu lăcomie.
în felul ăsta l-am răsplătit pentru ospitalitate în cel mai nobil
fel cu putinţă : ducînd în ispită inima senină a semitului şi
prefăcîndu-i liniştea în teamă.

"V71
 Au venit apoi Ta^ma, Mansour şi Aoua : îmbrăcaţi în stra<
pestriţe, cu turbane din păr de cămilă pe cap şi cu iatagane
lungi la brîu, cei trei conducători de caravană — beduini cu
picioare subţiri şi mlădioase, cu ochi ageri de vultur — care
urmau să mă însoţească în călătoria ce dura trei zile şi trei nopţi
pînă la mănăstire, apărîndu-mă totodată de primejdii. După
cum atestă scrierile vechi, „beduinii văd de două ori mai
departe decît vedem noi, simt fumul de la o distanţă de trei
mile şi-ţi spun exact ce fel de lemn arde în foc, pot deosebi
urmele lăsate pe nisip de bărbat ori de femeie şi pot să-ţi spună
dacă femeia e măritată, ori dacă e însărcinată..."
Au salutat fără un cuvînt, ducîndu-şi palmele la piept, la
buze, la frunte. în fundul curţii se vedeau trei cămile încărcate
cu provizii, pături şi un cort pentru călătorie. învăţasen\ între
timp cîteva cuvinte arabe, cuvinte absolut necesare în cele trei
zile pe care urma să le petrec cu beduinii : cum se spunea
pîine, apă, foc şi Dumnezeu.
Cămilele s-au aşezat în genunchi. Ochii le străluceau fără
contur, lipsiţi de bunătate. Căpestrele erau împodobite cu
ciucuri de păr portocalii şi negri.
— Dă nişte curmale la cămile, a poruncit stareţul şi
călugărul cel tînăr s-a şi repezit cu un pumn de curmale.
Eu şi stareţul am căzut unul în braţele celuilalt, gata să ne
dea lacrimile.
Am plecat. Nu departe de acest domeniu începea deşertul
cenuşiu, mohorît şi sterp. Ritmul sigur şi legănat al cămilei îţi
poartă trupul ; sîngele şi sufletul urmează ritmul acestui
legănat. Timpul se eliberează de subdiviziunile matematice în
care a fost fărîmiţat atît de umilitor de gîndirea seacă şi lucidă
a Occidentului. Acolo, legănat de „corabia deşertului", timpul
scapă dintre hotarele fixe, matematice, devine o substanţă
fluidă şi indivizibilă, o lumină, un vertij ameţitor care preface
gîn-dul în reverie şi în muzică.
Lăsîndu-mă ore în şir pradă acestui ritm, am început să
înţeleg de ce orientalii citesc Coranul legănîndu-se înainte şi
înapoi, de parcă ar sta pe spinarea unei cămile. Ei imprimă
astfel sufletului mişcarea monotonă, ameţitoare, prin care
marele deşert misterios îi conduce spre extaz.

272
 înamtea noastră, cît vedeam cu ochii, st desfăşura o
jntinri :e sălbatică, de culoare roşietică, parcă era marea. Cei
trei beduini s-au adunat la un loc, şi-au şoptit ceva tainic, apoi
s-au despărţit iar. Mergeam înainte ; nu era marea, toată
întinderea aceea roşietică era deşertul bin-tuit de furtuni
înfricoşătoare, care dădeau dunelor de nisip o culoare roşie. în
scurt timp am simţit simunul, nu mai puteam respira. Taema nu
mai cînta. beduinii s-au înfăşurat strîns în burnuz, şi-au acoperit
gura şi nasul.
Nisipul se ridica în aer, izbindu-ne feţele şi mîinile,
făcîndu-ne răni, cămilele se răsuceau pe loc, nu-şi mai puteau
ţine mersul legănat. Deşi traversarea încîlcită a durat trei ore,
mă bucuram tainic că mi-a fost dat să adaug trăirilor mele şi
teribila furtună din deşert.
Soarele începea să apună, furtuna s-a îndepărtat şi ne
apropiam, în sîîrşit, de munţi. Rînd pe rînd, deşertul se făcea
violet, acoperindu-se de umbre. Taema, care mergea în frunte, a
dat semnalul de oprire la popas : „Drr ! Drr !", strigau beduinii.
Cămilele fornăiau pe nări ; se lăsau pe picioarele de dinainte,
apoi pe cele de dinapoi, făcînd un zgomot de case care se
dărîmă.
Am descărcat totul şi am înălţat un cort, punînd mina cu
toţii, Aoua a ascuţit o grămadă de ţăruşi de lemn pe care îi
sţrînsese cu grijă tot timpul drumului, tot el a făcut şi focul.
Mansour a scos dintr-un sac din pai împletit o cratiţă, orez şi
unt şi a început să pregătească mîncarea, în vreme ce Taema
mesteca făină de porumb cu apă, frămînta aluatul într-un
castron cu degetele sale subţiri : a făcut un fel de plăcintă.
Pilaful răspîndea o aromă îmbătătoare-; aşezaţi în jurul focului
am mîncat, am băut ceai, ne-am aprins pipele şi am fumat
uitîndu-ne din cînd în cînd la tăciunii care se stingeau şi la
stelele mari şi neliniştitoare care spînzurau deasupra capetelor
noastre.
O senzaţie ciudată de fericire îmi inunda trupul şi sufletul,
dar încercam să-mi înăbuş pornirile romantice - Arabia,
deşertul, beduinii — şi am rîs de tulburarea mea şi de inima
care bătea să se spargă.
întins pe spate în cort, am închis ochii şi toate şoaptele
înăbuşite, enigmatice, ale deşertului, s-au revărsat

273
peste mine. Afară, cămilele rumegau, se auzea cum scrîş-neau
din dinţi ; deşertul întreg rumega ca o cămilă.
A doua zi, în zori, am început călătoria prin munţii
dezolanţi, arizi, care urăsc şi resping fiinţa omenească. Din
vreme în vreme o potîmiche cenuşie bătea din aripi, scoţînd un
sunet metalic, în cuiburile negre de pe stînci ; un corb dădea
tîrcoale deasupra capetelor noastre, de parcă voia să adulmece
de nu cumva miroseam a stîrvuri ca să se năpustească asupra
noastră.
Ziua întreagă, ritmul cămilei şi cîntecul monoton şi
adormitor al lui Taema, soarele care cădea peste noi ca un foc ;
aerul tremurînd deasupra pietrelor şi capetelor noastre.,.
Mergeam pe drumul pe care 1-a urmat neamul evreiesc
înainte cu trei mii de ani în fuga lor din bogata ţară a
Egipetului. Sălbăticia pe care o străbăteau fusese teribilul
atelier în care neamul lui Israel a fost făurit prin foame, sete şi
prin suspine. Cu ochi nesăţioşi mă uitam la fiecare stîncă,
intram în văgăunile şerpuitoare, îmi fixam în minte crestele
aprinse ale munţilor. Mi-am adus aminte cum odată, pe coasta
greacă, am mers ore în şir printr-o peşteră cu stalactite enorme,
gigantice semne falice, care străluceau roşii în lumina torţei.
Cu mult înainte fusese albia unui rîu larg şi acum rămăsese
goală, pentru că rîul îşi schimbase cursul de-a lungul
veacurilor. Un gînd mi-a fulgerat prin minte : acelaşi lucru s-a
petrecut şi cu văgăuna pe care o străbăteam în bătaia soarelui.
Dumnezeu — lehova cel fără de milă — a săpat-o în munte ca
să putem trece.
înainte de a fi străbătut sălbăticia, lehova nu-şi definise
identitatea, neamul său nu fusese clar definit. Diverşii Elohimi
nu alcătuiau un tot, erau nenumărate spirite, răspîndite în
văzduh, necunoscute şi invizibile. Ei suflau scmteia vieţii
asupra lumii, procreau pogorîndu-se asupra femeilor, azvîrlind
tunete şi fulgere, se prăbuşeau asupra pămîntului. N-aveau
patrie, nu aparţineau nici unui om. nici unui trib. Dar, cu
timpul, s-au întrupat, s-au arătat, mai ales pe stîncile mari, pe
înălţimi. Oamenii ungeau stîncile acelea, aduceau sacrificii
stropind pietrele cu sînge. Omul era obligat să sacrifice lui
Dumnezeu ceea ce avea

274
 mai scump — întîiul născut, unica fiică — pentru a afla
îndurare.
De-a lungul veacurilor, prin prosperitate, neamul a devenit
mai blînd, mai civilizat ; Dumnezeu a devenit şi el mai blînd,
mai civilizat. în loc de oameni, jertfeau animale, Dumnezeu lua
înfăţişări mai accesibile : şarpe, vultur, viţel de aur, sfinx
înaripat. Şi astfel, în ţara Egipetu-lui, cea bogată şi îndestulată,
Dumnezeul evreilor a început sjî-şi piardă vigoarea. La un
moment dat s-au ridicat faraonii ostili, i-au dezrădăcinat pe
evrei din pămînturile lor bogate şi i-au aruncat în pustiul
Arabiei ; a început foamea şi setea, suspinele şi revolta.
Valea aridă, golaşă, inumană, pe care o străbăteam, fusese
învelişul teribil al lui Iehova, pe acolo a trecut mugind ca o
fiară !
Cum ar putea cineva să înţeleagă cu adevărat neamul
evreiesc fără să străbată deşertul îngrozitor, fără să treacă prin
această încercare ? Trei zile lungi, nesfîrşite,, am străbătut
deşertul călare pe cămile. Gîtlejul îţi sfîrîie de sete, capul ţi se
învîrte, mintea ţi se răsuceşte ca şarpele, trecînd prin văgăuna
stearpă, îngrozitoare. Cum ar putea un neam să piară cînd a
fost făurit, atîta amar de vreme, în cuptorul ăsta încins ? M-am
bucurat cînd am văzut stîncile groaznice pe care s-au născut
virtuţile evreilor : perseverenţă, voinţă, încăpăţînare,
răbdare...
în aceeaşi zi, pe la amiază, am ajuns în sfîrşit la mănăstirea
Sinai. Ne-am căţărat pe platoul Midian, la o înălţime de peste
1500 de metri. Noaptea care trecuse am petrecut-o într-un
cimitir mahomedan, unde ne-am înălţat cortul lîngă mormântul
unui şeic. Se făcuse frig, cortul s-a acoperit cu brumă,
întinderea era de un alb strălucitor. Am doborît acoperişul unei
colibe dărîmate din cimitir şi am aprins focul; flăcările se
înălţau ca nişte limbi de foc, toţi patru ne-am strîns în jurul
focului să ne încălzim, cămilele s-au apropiat şi ele cu gîturile
întinse Peste noi. Am băut rachiu de curmale şi ne-am făcut un
c
eai, apoi beduinii au întins un covoraş peste brumă, au
îngenuncheat şi au început să se roage, cu feţele lor înguste,
arse de soare, îndreptate spre Mecca.

275
 Căzuseră în extaz, feţele lor iradiau. Mă uitam cu respect la
cele trei trupuri chinuite şi flămînde, care se mai puteau bucura,
mai puteau mînca. Mansour, Taema şi Aoua se înălţau la cer,
raiul îşi deschisese porţile ca să intre. Era raiul lor,
mahomedan, raiul beduinilor : cu soare, cu cămile albe, cu oi
ce păşteau iarba verde, cu corturi pestriţe şi cu femei care
şedeau cu picioarele încrucişate în faţa cortului şi rîdeau cu
capul dat pe spate, cu brăţări de argint la încheieturile mîinilor
şi la glezne, cu ochii făcuţi cu negru, părul vopsit cu hena, cu
două aluniţe făcute pe obraz. Mîncarea aburea ; pilaf, lapte,
curmale, pîine albă şi un ulcior cu apă rece. Şi acolo erau trei
corturi mai înalte decît toate, erau 33 de cămile mai iuţi decît
toate şi 333 de femei mai fermecătoare decît toate femeile :
corturile, cămilele şi femeile lui Taema, Mansour şi Aoua.
Rugăciunea s-a terminat, raiul şi-a închis porţile, beduinii
au coborît pe platoul Midian, au venit lîngă foc şi, fără să
spună un cuvînt, şi-au reluat lucrul de fiecare zi. Cît poate să
dureze viaţa asta? Or să ajungă în rai, aşa că trebuiau să mai
aibă răbdare.
Am întins mîna spre Taema care şedea în dreapta mea şi i-
am spus în arabă crezul sîînt al mahomedanilor : „La illaha illa
—Hali wa Muhammad rascvĂu—llah l" 1 A tresărit surprins,
de parcă îi descoperisem o taină, cu faţa radiind de bucurie m-a
privit şi mi-a strîns mîna.
Am pornit iar. Eu mergeam pe jos, nemaiputînd suporta
ritmul monoton, lent, al cămilei. De o parte şi de alta se zăreau
munţii de granit roşu şi verde. Cînd şi cînd o pasăre mică şi
neagră, cu pene albe la cap, trecea ca o părere pe deasupra
capetelor noastre. La capătul drumului a apărut un alt şir de
cămile, beduinii scoteau strigăte de bucurie şi ne-am oprit.
„Salaarn aleiJcum" — pace vouă — au salutat cei doi cămilari
apropiindu-se. Au dat mîna cu beduinii noştri, se aplecau unii
spre alţii, obraz lîngă obraz, vorbeau cu voci cîntate, liniştite,
prelungin-du-şi salutul. Şi, dialogul simplu, de cînd lumea, a
început : „Ce mai faci ? Ce-ţi fac nevestele ? Cămilele ? De
1
„Nu există alt Dumnezeu decît Allah, iar Mahommed e Profetul
său."

276
unde veniţi ? încotro vă duceţi ?" Cuvintele „salaam" şi .Allah"
reveneau des pe buzele lor şi această întîlnire în deşert avea înţelesul
sacru, înălţător pe care îl are întâlnirea dintre fiinţele omeneşti.
îi admir din toată inima pe aceşti copii ai deşertului. Uitaţi-vă
numai cum trăiesc — cu cîteva curmale, cu o mînă de făină de
porumb, cu o cană de cafea ! Au trupuri vioaie, glezne subţiri de
căprioară, ochi de vultur. E neamul cel mai sărac de pe lume şi cel
mai ospitalier, chiar dacă sînt flămînzi nu mănîncă să se sature, pun
deoparte un pic de cafea, un pic de zahăr, o mînă de curmale să le
ofere unui străin. La Ra'itho stareţul mi-a povestit că, odată, o mică
beduină se uita la un turist englez care tocmai îşi deschidea autia de
tablă cu hrană şi mînca. Englezul i-a oferit o îmbucătură dar ea a
refuzat, demnă, şi apoi a căzut jos leşinată de foame.
Beduinul îşi iubeşte cel mai mult cămilele. Mă obişnuisem să fiu
atent la Taema, Mansour şi Aoua care ♦ chiteau urechile cu nelinişte la
auzul celui mai mic sunet scos de cămile. Se opreau, le aranjau şeile, le
cercetau pîntecele şi copitele, strîngeau iarba uscată care se întîmpla să
fie la îndemînă şi le dădeau să mănînce. Seara le scoteau şeile şi
acopereau cămilele cu o pătură de lînă, apoi aşter-neau pe jos o pînză şi
curăţau cu atenţie grăunţele de gunoi. -
Un vechi poem arab aduce laudă însoţitoarei iubite a beduinului :

Pasul cămilei trece prin deşert şi se tot duce... Sigură ca un

coşciug de seînduri, crupa fermă —
poartă de fortăr2aţă — Urmele de chingi pe spate
sînt lacuri secate
pline de pietricele. Dacă pui mina, atingi o
râzătoare. E ca un pod acoperit cu olane,
închipuit de
un constructor grec !

Am grăbit urcuşul pe munte, arzînd de dorinţa de a ajunge, în

cele din urmă, la mănăstire. Un strop de apă totr-un bazin natural,
cîţiva curmali, o colibă de piatră

277
şi ceva mai departe o cruce de lemn fixată în stîncă. Deodată
Taema a ridicat braţul în sus :
— Drr ! a strigat el, mănăstirea !
Intr-o vale deschisă a apărut vestita mănăstire Sinaî,
înconjurată de ziduri înalte. Visasem atît de mult clipa asta,
încît acum, cînd ţineam în mînă răsplata unui atît de mare efort,
nu puteam'să strig, mă bucuram în tăcere. Şi nici n-am grăbit
pasul. O clipă am simţit nevoia să mă întorc, mă fulgera, aspră,
plăcerea atît de des repetată, de a nu culege fructul dorinţei
mele. Dar, un vînticel cald a suflat aducînd cu el mireasma
pomilor înfloriţi, omul a triumfat în sufletul meu şi am mers
mai departe.
Zăream exteriorul mănăstirii mai clar acum, zidurile,
turnurile, bisericuţa, chiparoşii. Am ajuns în livada călugărilor
care se întindea în afara zidurilor mănăstirii ; m-am urcat pe
gard şi-am văzut măslini, portocali, nuci, smochini, migdali
sacri, înalţi, strălucind în soare în plin deşert ! Căldură blîndă,
miresme, bîzîit de insecte ; era raiul pe pămînt !
O bună bucată de vreme m-am bucurat de această faţă a
divinităţii, de chipul vesel, prieten cu omul, plămădit din
pămînt, din apă şi din sudoare. Cu trei zile înainte mă izbisem
de o altă faţă, cioplită din granit, groaznică, fără pomi în floare.
Mi-am zis atunci că ăsta era Dumnezeu cel adevărat, un foc
care arde, un granit dur care nu poate fi modelat după dorinţa
omului. Dar, rezemat de gard în grădina aceea înflorită, mi-am
amintit cu emoţie cuvintele unui schimnic : „Dumnezeu e
fiorul şi blîndeţea lacrimii".
Buddha susţine că sînt două feluri de minuni : ale trupului
şi ale sufletului ; eu cred în cele din urmă, nu în ceîe dintîi !
Mănăstirea Sinaî e un miracol al sufletului. Construită în jurul
unei fintîni, în mijlocul unui deşert inuman, înconjurată de
triburi lacome de pradă care au o altă religie, vorbesc o 'altă
limbă, mănăstirea stă dreaptă de patrusprezece secole şi rezistă
naturii şi omului care o asaltează mereu. Mă gîndeam plin de
mîn-drie că acolo virtutea omului a supus deşertul.
Cu greu mi-am stăpînit bucuria : mă aflam . între piscurile
biblice, pe platoul înalt al Vechiului Testament 5

273
La răsărit se întindea Muntele Recunoştinţei, unde Moîse a
încrustat şarpele de alamă, în spate erau Munţii Amale-kiţi şi
Amoriţi. La nord erau Kedar, Idumeea, Munţii Thaiman pînă la
deşertul Moabit. La sud, Capul Pharan şi Marea Roşie. Pe
urmă, -spre apus, lanţul Sinai, piscul sfînt, pe care Dumnezeu i-
a vorbit lui Moise şi, în depărtare, munţii Sfintei Caterina.
Grădina mănăstirii strălucea în soare şi zăpadă, măslinii
foşneau uşor, portocalii străluceau în frunzişul lor sobru,
chiparoşii se înălţau ascetici, negri ca smoala. Mireasma
migdalilor înfloriţi venea în valuri, uşoară ca o răsuflare,
înfiorîndu-ne nările şi sufletul de bucurie.
Cum fusese, oare, în stare să reziste citadela monahală
vîntului care sufla atît de ademenitor ? Vreme de atîtea veacuri
cum de nu s-a prăbuşit într-o zi de primăvară ?
Am intrat în mănăstire pe poarta înaltă a citadelei. In
mijlocul unei curţi largi era bisericuţa şi lîngă ea o mică
moschee cu un minaret zvelt : în cele din urmă, crucea şi
semiluna s-au unit. Pe margini, acoperite de zăpadă şi
strălucind în albeaţa lor, erau chiliile, camerele de oaspeţi şi
magaziile. Trei călugări şedeau şi se încălzeau la soare ; am stat
o bună bucată de vreme şi i-am ascultat fascinat : cuvintele se
auzeau limpede în marea linişte. Fiecare era nerăbdător să
vorbească şi să-şi golească sufletul ; unul povestea despre
minunile pe care le văzuse în America — vapoare, zgîrie-nori,
femei, lumini orbitoare noaptea ; altul povestea cum se face
mielul la frigare în satul lui ; al treilea vorbea despre minunile
Sfintei Caterina — cum a luat-o îngerul din Alexandria şi a
adus-o acolo, pe vîrful muntelui, unde se vede şi acum urma
trupului pe o stîncă.
M-am urcat în turn ca să văd împrejurimile. Un călugăr
tînăr, palid, m-a văzut şi a alergat să-mi spună bun-venit. Să tot
fi avut 18 ani şi zicea că e din Creta. în lumina soarelui barba
lui creaţă şi deasă avea o transparenţă blond-castanie. în timp
ce discutam despre îndepărtata noastră patrie, a apărut gîfîind
un bătrîn liniştit, plăcut la chip, de vreo 80 de ani. Cu un picior
în groapă, nu mai

279
avea tăria să dorească nici răul. nici binele, măruntaiele sale se
goliseră — aşa cum ar îi dorit Buddha.
Ne-am aşezat toţi trei la soare pe o bancă de lemn. Tînărul
a scos o mină de curmale de sub rasă şi mi le-a dat ; încă
păstrau căldura trupului său. Bătrînul şi-a pus mîna pe
genunchii mei şi a început să-mi spună cum a fost construită
mănăstirea, cum a luptat atîtea veacuri. Stînd la soare printre
munţii legendari, istoria mănăstirii imi părea simplă şi
adevărată ca o poveste.
Mănăstirea a fost ridicată de împăratul Iustinian în jurul fîntînii
unde fiicele lui Jetliro veneau să-şi adape oile, chiar pe locul
„rugului care a luat foc dar n-a fost mistuit". Iustinian a trimis
două sute de familii din Pont şi din Egipet să se aşeze în jurul
mănăstirii, s-o slujească şi s-o apere, să fie sclavii ei. Un secol
mai tîrziu a venit Mchammed, a trecut Muntele Sinai, urmele
paşilor cămilei sale se mai văd .şi azi pe o lespede roşie de
granit, gării l-au primit cu daruri care i-au făcut plăcere lui
Mohammed — arde-1-ar focul iadului ! — şi l-au făcut să
acorde mari privilegii mănăstirii. Acestea au fost înscrise pe o
piele de căprioară în vechea scriere arabă ; a pecetluit-o cu
palma, nu ştia să scrie. Privilegiile sună astfel : „Cînd un
călugăr sinait se refugiază în cîm-pie, ori în deşert, ori în munţi,
ori în peşteră, eu voi fi cu el şi-1 voi apăra de toate relele. îi voi
apăra pe sinaiţi oriunde vor fi — pe uscat sau pe apă, la răsărit
sau la apus, la miazăzi sau la miazănoapte. Ei nu vor fi obligaţi
la plata tributului, nu vor fi luaţi ia oaste, nu vor plăti impozitul
de locuitor, nu vor plăti dijmă după recoltă. Aripile îndurării
vor străluci veşnic deasupra capetelor lor..."
Şi cum vorbea bătrînul, cu glasul venind de departe, şi
dădea viaţă munţilor, zidurilor bizantine care mă înconjurau,
văzduhul se umplea de^sfinţi şi de martiri. Tînărul cretan de
lîngă mine asculta legenda miraculoasă cu gura căscată, căzut
în extaz. Jos, în curte, călugării ieşeau din chilii să cîntărească
porumbul pe care ii aduseseră arabii. Uşa de la bucătărie era
deschisă şi mă uitam pe furiş la masa lungă, încărcată cu
homari roşii. Un călugăr,palid, învelit într-o pătură^ cafenie,
desena o scoică marină uriaşă.

280
— E părintele Pahomie, a zis bătrînul rîzînd, e cam nebun,
sărmanul, tot timpul pictează.
— Şi apostolul Luca a fost pictor, am zis eu vrînd sâ iau
apărarea pictorilor.
— E o ispită grozavă, fiul meu — să te ferească Dum-
nezeu de ea, trebuie să fii apostol ca să rezişti.
Avea dreptate, am tăcut din gură. M-am ridicat şi am
coborît în curte, călugării se jucau eu zăpadă ca nişte copii, se
bucurau că ninsese, însemna că va fi iarbă în deşert, şi oile şi
caprele vor avea ce mînca şi oamenii vor 'avea cu ce să-şi
astîmpere foamea.
Au sosit cîţiva oameni dintre cei ce ţineau de mănăstire şi
s-au aşezat lîngă zid ; fumau, dădeau din mîini, vorbeau cu
glas tare. Printre ei erau şi cîteva femei murdare şi desculţe,
îmbrăcate în negru, cu părul făcut conci pe frunte ca oblîncul
şeii, cu faţa acoperită, de la nas în jos, cu lănţuguri fragile de
care atîrnau scoici şî piaştri de argint. Femeile şi-au desfăcut
veşmintele şi au scos la iveală. copiii pe care i-au aşezat pe
pietre, dinaintea lor. Cu toţii aşteptau să apară călugării, să le
azvîrle de sus porţia zilnică : trei pîinişoare rotunde pentru
fiecare bărbat, cîte două pentru femei şi copii. Regula cerea.ca
fiecare să vină să-şi primească hrana, aşa că-şi părăseau
corturile cu cîteva ore mai devreme, ca să ajungă la timp. Dar
aceste pîinişoare nu le astîmpărau foamea, culegeau lăcuste pe
care le uscau, le zdrobeau şi făceau din ele pîine.
Eram profund mişcat uitîndu-mă la fraţii aceia îndepărtaţi.
De veacuri dădeau tîrcoale zidurilor bizantine şi pîinişoarele,
făcute adesea din tărîţe, erau aruncate spre ei ca.nişte pietre.
Trăiesc şi mor ameninţînd mănăstirea.
Şi azi, ca pe vremea lui Jethro, numai fetele merg cu oile la
păscut ; nimeni nu le face vreun rău. Cînd doi tineri se iubesc,
se furişează noaptea, în taină, şi se duc în nunţi. Fata îngînă un
cîntec, tînărul cîntă din fluier Şi nu se ating unul de altul. Apoi
băiatul coboară şi încearcă să cumpere fata, se duce şi se aşază
în faţa cortului viitorului socru, vine şi fata, el îşi scoate
burnuzul şî-o acoperă cu el; vine şi tatăl băiatului, apoi şeicul.
Cei doi părinţi ţin o frunză de palmier şi-o rup în două. Tatăl

281
fetei zice : „Vreau o mie de lire pentru rata mea", „O mie de
lire !, exclamă şeicul, dar fata merită două mii, şi mirele e gata
să dea mai mult... De hatîrul meu, însă, mai lasă cinci sute."
„De dragul şeicului, răspunde tatăl fetei, mai las cinci sute." în
vremea asta mai vin, pe rînd, şi alte rude care se aşază cu
picioarele încrucişate în faţa cortului. Şi atunci unul se ridică :
„Mai lasă o sută, de dragul meu". „Şi încă o sută", zice altul.
„Şi încă cincizeci..." „Mai lasă încă douăzeci şi cinci..." Pînă
cînd, în cele din urmă, se ajunge la preţul de o liră. în acel mo-
ment, femeile care zdrobesc porumb într-un colţ încep să
îngîne : „la... la... la... la..." Tatăl fetei se ridică : „De dragul
femeilor care zdrobesc porumbul, îmi dau fata pentru o
jumătate de liră". Apoi toţi mănîncă, beau şi dansează, în ziua
nunţii fiind foarte darnici. De mii de ani obiceiurile deşertului
au rămas nestrămutate.

Tînărul din Creta a venit la mine şi mi-a spus :

— Sfinţii părinţi vă aşteaptă în sala de primire. Pof
tiţi, vă rog.
Vreo douăzeci de călugări stăteau în marea sală de primire
a oaspeţilor. Se uitau la mine curioşi. Cît pe ce să le sărut mîna
la toţi, dar erau prea mulţi, aşa că m-am gîndit că ar fi prea
obositor şi am sărutat numai mîna stareţului. Uscat şi sever,
stătea în mijlocul lor, fără să rostească un cuvînt. Şi iarăşi
cafeaua, linguriţa cu dulceaţă, paharul cu vin de curmale,
vorbele vechi, pline de căldură : De unde vii ? Cine eşti ? Fii
binevenit !
Stareţul, un stejar bătrîn ars de fulgerul Domnului, se uita
la mine, dar eram sigur că nu mă vedea, ochii începuseră să-i
slăbească, nu mai distingea clar lumea văzută, acum o vedea
numai pe cea nevăzută. Se uita la mine şi vedea dincolo de
mine marile oraşe, „lumea" care se tăvălea în păcat şi vanitate,
în neruşinare şi moarte.
I-am spus că trecusem printr-o criză şi-i ceream îngăduinţa
să stau cîteva zile la mănăstire, ca sufletul meu să se poată
limpezi şi să ia o hotărîre.
— Vrei să-1 găseşti pe Dumnezeu ? m-a întrebat sta
reţul. Am înţeles că atunci mă vedea pentru prima oară,
înainte se uitase pur şi simplu la mine.

282
 . — Aş vrea numai să-i aud glasul, am răspuns eu, să-mi spună pe
ce cale să apuc ; numai aici, în pustiu, sufletul ţi poate auzi glasul.
— In pustiu pot fi auzite fel de fel de glasuri, a zis
stareţul, şi mai ales două care pot fi uşor confundate : al
lui Dumnezeu şi al diavolului ; fii cu băgare de seamă,
fiul meu.
în sală de primire au intrat doi călugări să-1 vadă şi să-1 salute pe
noul pelerin. Unul era amfitrionul, rotofei, cu barba creaţă, cu nişte
ochi albaştri plini de veselie, meseria lui era să aibă grijă de oaspeţi ;
celălalt avea un zîmbet ironic, plictisit, era înalt, cu mustaţă, cu
favoriţi şi cu sprîncene albe. ca neaua, avea nişte mani cu degete
lungi şi uimitor 'de albe. Nu vorbea cu mine, mă privea pur şi simplu
rîzînd cu ochii săi sclipitori. Rîzînd sau bă-tîndu-şi joc de mine ? In
clipa aceea nu reuşeam să înţeleg, dar cîteva zile mai tîrziu am
înţeles.
Stareţul s-a ridicat, mi-a întins mîna şi a zis :
— Să dea Dumnezeu să poţi găsi în pustiu ceea ce
ai căutat zadarnic prin lume.
Un călugăr s-a repezit să-i deschidă uşa şi a dispărut cu un mers
încet şi greoi.
Amfitrionul a venit la mine :
— E vremea mesei, veniţi, vă rog, în refectoriu.
Călugării şedeau în jurul unei mese lungi, iar stareţul stătea în
capul mesei. Călugărul care servea a adus mîn-tearea — crabi fierţi
şi legume, pîine şi o ulcică cu vin pentru fiecare. Fraţii au început să
mănînce, nici unul nu vorbea. Dascălul s-a urcat într-un amvon mai
înalt şi a început să îngîne tîlcuiri pe marginea textului evanghelic :
întoarcerea fiului risipitor.
De multe ori, în alte mănăstiri, am trăit acest ritm liturgic din
vremea mesei ; în felul ăsta se acordă mesei sensul său profund
mistic. Un rabin zicea undeva : „Mîn-cînd, omul virtuos îl eliberează
pe îngerul ce se află în bucate".
Dascălul psalmodia pe nas parabola fiului risipitor : suferinţele şi
umilinţa îndurată departe de casă, cum a Ptâncat roşcove ca porcii şi
cum într-o bună zi, ■nemaipu-tînd îndura, s-a întors la tatăl său..

283
 în toiul acelei profunde stări de spirit a evlaviei creştine,
mă gîndeam : într-o altă mănăstire adaptată la revolta şi la
neliniştea spirituală de azi, se va citi un finai răsunător pe care
un contemporan frămîntat l-ar adapta : fiul rătăcitor se întoarce
obosit şi învins, în liniştea casei părinteşti. în aceeaşi noapte
cînd s-a întins să se culce în patul moale, uşa se deschide şi
fratele său mai mic intră. „Vreau să plec, zice el, casa
părintească mă înăbuşă." Auzind acestea, fratele care abia se
întorsese se bucură, îşi îmbrăţişează fratele şi începe să-i dea
sfaturi, ce şi cum să facă, încotro s-o apuce îndemnîndu-1 să
fie mai curajos şi mai mîndru decît el şi să nu se mai întoarcă
niciodată la „staulul" părintesc (aşa numea el casa părintească),
îşi însoţeşte fratele pînă la poartă, îi strînge mîna gîn-dindu-se :
„Poate el va fi mai tare decît mine şi nu se va mai întoarce."

Cum aş putea să uit cea dintîi noapte petrecută în citadela

aceasta din pustiu ? Tăcerea era fantomatică, se înălţa în jurul
meu de parcă aş fi căzut într-o fîntînă seacă, apoi deodată a
devenit sonoră şi inima a început să-mi bată cu putere :
— Ce cauţi aici, în casa mea ? Nu eşti nici pur, nici cinstit,
ochii tăi caută cînd la stînga, cînd la dreapta, nu mă încred în
tine. Eşti gata să trădezi în orice clipă, credinţa ta e un mozaic
de necredinţe. N-ai înţeles că Dumnezeu se află la capătul
fiecărui drum, veşnic te grăbeşti, eşti veşnic descurajat şi la
calea jumătate te întorci şi-o apuci pe alt drum. Oamenii
obişnuiţi nu văd sirenele şi nici nu le aud cîntecul în văzduh ;
orbi şi surzi ei stau îngrămădiţi în cala pămînteană şi vîslesc.
Dar cei aleşi, căpitanii, aud o sirenă — în sufletul lor — şi o
urmează vitejeşte. Ce altceva crezi că ar putea face astfel ca
viaţa să merite osteneală ? Bieţii căpitani, care nu aud cîntecul
sirenei şi nu vor să creadă că e adevărat, se apără prin prudenţă
şi laşitate, toată viaţa judecă pro şi contra, pe o baianţă foarte
şubredă. Şi Dumnezeu, neştiind ce să facă cu ei, nu-i trimite ca
podoabă iadului, nici în armata de îngeri a raiului, ci dă
poruncă să fie spînzuraţi cu capul în jos, în văzduh, între
desfrîu şi integritate.

284
 Apoi glasul a tăcut, aşteptam cu obrajii roşii ca focul de
ruşine şi de mînie. Şi atunci de undeva — mă întreb dacă nu
era chiar pustiul ? — am căpătat putere să-mi înalţ capul rebel
şi să mă împotrivesc :
— Am mers pînă la capăt şi la capătul fiecărui drum am
descoperit abisul.
— Ai descoperit propria ta neputinţă de a merge mai
departe. Abisul e numele pe care îl dai lucrurilor pe care nu le
poţi învinge. Nu există nici abis, nici capăt de drum, există
doar sufletul omului care, în funcţie de curajul sau de laşitatea
sa, dă nume lucrurilor. Hristos, Buddha, Moise, toţi au
descoperit abisul, dar ei au înălţat un pod şi au trecut peste
abis. De% veacuri turmele de oameni îi urmează trecînd peste
abis.
—- Una e să devii erou prin decizie divină, alta e prin
luptă. Eu unul mă lupt.
Un rîs înfricoşător a izbucnit lîngă mine, apoi înlă-untrul
meu.
— Erou ? Eroismul înseamnă să te supui unui ritm care îl
transcende pe cel individual. în ce te priveşte eşti plin de
nelinişte şi de revoltă. Incapabil să domini haosul din tine şi să
creezi Verbul pur, tu te lamentezi în auto-jbstificări : „Vechile
forme mă încorsetează..", dar dacă te duci mai departe cu
gîndul şi cu fapta vei putea ajunge k hotarele eroice în care alte
zece suflete asemănătoare sufletului tău îşi vor găsi tihna. Dacă
vei lua bineştiutele simboluri religioase vei ajunge la propriile
tale trăiri religioase şi vei descoperi ceea ce cauţi fără să ştii...
— Eşti nedrept, nu cunoşti mila. Te-am auzit, o, glas fără
îndurare, de fiecare dată cînd mă opream la o răscruce de
drumuri să-mi aleg calea.
— Şi mă vei auzi întotdeauna : de cîte ori vei încerca să
fugi.
— N-am fugit niciodată, am mers veşnic înainte, părăsind
tot ceea ce am iubit cu inima frîntă în două.
— Şi cît timp vei mai face aşa ?
— Pînă cînd voi ajunge în piscul meu ; acolo mă voi
odihni.
— Nu există nici un pisc ; există numai înălţimi; nu
ex
istă odihnă, există numai o luptă continuă. De ce te

285
miri ? De ce te uiţi cu ochii ieşiţi din orbite ? încă nu mă
cunoşti ? Tu crezi că e glasul lui Dumnezeu, nu-i aşa ? Nu, sînt
glasul tău. Călătoresc tot timpul cu tine, niciodată nu te
părăsesc. Ferească sîîntul să te las de unul singur ! într-o bună
zi am ţîşnit cu mînie din adîncul fiinţei tale şi mi-ai dat un
nume care îmi place şi-1 păstrez. Sînt tovarăşa ta de călătorie,
Tigroaica.
Glasul a tăcut. L-am recunoscut şi m-am liniştit. De ce să-
mi fie teamă de tigroaica asta ? Doar călătorim mereu
împreună, vedem şi ne bucurăm de toate împreună, de oraşe,
de femei, de idei. Cînd ne întoarcem în chilia noastră, încărcaţi
de trofee şi plini de răni, tigroaica îşi caută locul cu ghearele în
creştetul capului meu, unde se află bîrlogul ei. Mi se lipeşte de
creştet, îşi împlîntă ghearele în creierul meu şi, împreună, fără
să vorbim, cugetăm la toate cele văzute şi tânjim după toate
cele nevăzute.
Ne bucurăm că întreaga lume, văzută şi nevăzută, e un
mister profund, de nepătruns, de neînţeles, mai presus de
raţiune, mai presus de dorinţă, mai presus de certitudine. Stau
la taifas cu Tigroaica, tovarăşa mea de drum, şi rîdem de noi
care sîntem atît de aspri, atît de blînzi şi atît de nesăţioşi.
Rîdem de nesaţul nostru, deşi ştim sigur că într-o seară vom
muşca din ţărînă şi atunci ne vom sătura pentru totdeauna.
O, suflete, o, tovarăş al meu de călătorie, Tigroaico, ce
bucurie să trăieşti, să iubeşti pămîntul şi să priveşti moartea
neînfricat l
M-am sculat în zori, nerăbdător să mă plimb prin deşert.
Luceafărul de ziuă veghea încă, o lumină palidă învăluia
crestele munţilor, potîrnichile se treziseră şi muntele, cu piscul
sîînt pe care a coborît Iehova, răsuna de cîrîitul lor. Cerul s-a
luminat, zăpada de la poale se topise şi se scurgea în nisip, dar
sus, pe munte, zăpada strălucea roşietic în cele dintîi raze ale
soarelui. Nici urmă de glasuri, de apă, de iarbă verde. O
solitudine inumană, nisipul şi cerul.
într-un astfel de pustiu pot trăi doar două feluri de oameni :
nebunii şi profeţii. Acolo, mintea se clatină, nu de frică ci de o
teamă sacră ; îşi pierde cumpăna... Numai

286
în pustiu se nasc sufletele aprinse, nesupuse, care se revoltă împotriva
lui Dumnezeu şi stau neînfricate înaintea lui, * şi acolo mintea
străluceşte ca veşmintele Domnului...

A doua zi, împreună cu părintele Agapie şi cu părintele Pahomie,

pictorul, arn urcat pe „vârful sfînt , citadela rîpoasă în care Moîse a
stat faţă în faţă cu Dumnezeu şi a vorbit cu el. De departe acest lanţ
de munţi abrupt de tot pare o coamă de mistreţ.
...Şi cum urcam cele 3.000 de trepte care duc de la poalele
muntelui în vîrf, am trecut pe sub o poartă boltită săpată în stîncă. în
clipa în care omul tremura de teama de a atinge piscul, un duhovnic
aştepta în prag şi îi asculta mărturisirea. Cel care urca pe muntele
Domnului trebuia să aibă mîinile curate şi sufletul pur, astfel îşi
pierdea viaţa. Astăzi, pragul e pustiu, mîinile sînt murdare şi sufletele
păcătoase pot trece fără frică pentru că piscul nu le mai ucide.
Am trecut şi noi. Mai sus, deasupra noastră, era peştera în care
profetul Elias a avut viziunea sa măreaţă.
Iată cum se naşte spiritul. După furtună, după cutremur şi după
foc : un vînt blînd şi răcoros ; tot astfel se naşte şi în vremea noastră.
Trecem prin vremuri de cutremure, focul se apropie şi poate (cînd
oare ? peste cîte generaţii ?) va sufla iar un vînt blînd şi răcoros.
Ceva mai sus, părintele Pahomie s-a oprit şi ne-a arătat o stîncă.
— Aici a şezut Moîse în ziua în care evreii s-au luptat cu
ămaîekiţii. Atîta vreme cît ţinea braţele înălţate, evreii câştigau, dar
cînd obosea şi le cobora, erau puşi pe fugă.. Atunci doi preoţi, Aaron
şi Hur, şi-au înălţat braţele pînă cînd, în cele din urmă, ultimul
duşman a fost zdrobit cu tăişul săbiei.
în sufletul naiv al lui Pahomie aceste legende aveau <$
semnificaţie fără echivoc, stătea cu ochii holbaţi de uimire,' de parcă
vorbea despre monştri sacri — dinozauri şi megateri — care rătăceau
încă prin munţi, şi puteau fi văzuţi numai de cei cu sufletul curat.

287
 Slab şi uscat, părintele Agapîe mergea în frunte cu O
vioiciune tinerească. Nu vorbea ; iritat de pălăvrăgeala lui
Pahomie, era nerăbdător să ajungă în vîrf.
Cînd am pus piciorul pe muntele sfînt am tresărit; ochii mei
n-au avut parte pînă atunci de o privelişte atît de extraordinară,
atît de plină de tragism. Dedesubt, Ara-bia Petreea cu munţii
de purpură, în depărtări lanţul de munţi albaştri ai Arabiei
Felix şi marea verde, strălucitoare ca o peruzea. La apus,
deşertul fumega în soare şi, dincolo de el, departe, în spate,
munţii Africii. Aici, mă gîndeam eu, sufletul unui om mîndru
sau disperat descoperă înţelesul ultim al fericirii.
Am intrat în bisericuţa de pe vîrful muntelui. Pahomie a
început să zgîrie pereţii cu unghiile în căutarea urmelor vechii
fresce. A arătat triumfător spre coloanele mici, bizantine, ale
ferestrelor şi, mîndru, m-a chemat să văd simbolul duhului
sfînt, cei doi porumbei cu ciocurile unite. Se chinuia să
reconstituie viaţa de odinioară, ne-vrînd s-o lase trecutului.
Acolo, pe vîrful unde Dumnezeu s-a pogorît în chip de flacără,
spiritul lui de arheolog mă Irita. M-am întors spre călugăr şi l-
am întrebat :
— Părinte Pahomie, cum ţi—1 închipui pe Dumnezeu ?
Mi-a aruncat o privire perplexă. Apoi, după ce s-a
gîndit o clipă, mi-a răspuns :
— Ca pe un părinte care-şi iubeşte copiii.
— Ce ruşine ! am strigat eu, aici pe vîrful muntelui Sinaî
ai curajul să vorbeşti astfel despre Dumnezeu ? N-ai citit
scriptura ? Domnul e o „flacără mistuitoare".
— De ce-mi spui mie asta ?
— Ca să-1 laşi să mistuie tot trecutul. Urmează focul
divin, Pahomie, şi nu aduna cenuşa,
— Ascultă-mi sfatul şi nu te mai osteni singur să înţelegi
ce este Dumnezeu, a zis părintele Agapie, deschi-zînd gura în
sfîrşit, nu te apropia de foc, te vei arde, nu dori să-1 vezi pe
Dumnezeu, căci vei orbi.
A dezlegat sacul pe care-1 purta în spate şi a scos doi
porumbei fripţi, doi crabi, cîteva nuci şi curmale, o plosca cu
rachiu de curmale şi o pîine mare de făină de grîu.
— Haideţi să mmcăm.

288
 Ne->*m adus aminte deodată cît de flâmînzi eram cu toţii '• sm Pu$
merindele pe o bancă de piatră în locul unde . paşii lui Moîse mai pot fi
văzuţi, după cum se spune : o adîncitură ce seamănă cu un sicriu de copil
mic. Uitând de porumbeii de piatră cu ciocurile unite, Pahomie s-a
aruncat asupra porumbeilor fripţi cu o foame de lup. Rar ara văzut un om
repezindu-se atît de lacom cu ochii, cu iminile, cu dinţii, adumnd toate
oscioarele care rămăseseră, îngrămădindu-le în faţa lui şi apoi
rozîndu-le.
— Au înviat porumbeii, părinte Pahomie, am zis eu rîzînd, du-te
în bisericuţă şi-o să vezi că nu mai sînt acolo.
— Rîzi tu, rîzi, a zis Pahomie, dar totul se poate-ntîmpla.
— Da, şi dacă duhul sfînt ar fi un porumbel, î-ai mînca şi pe el !
a exclamat Agapie căruia nu-i plăcea deloc lăcomia celuilalt. Şi-a
făcut cruce, şi s-a uitat peste deşert oftînd.
— De ce oftezi, părinte Agapie ? l-am întrebat eu vrînd să aflu
mai multe despre călugărul aspru care, în ciuda vîrstei, urcase
muntele atît de uşor.
■ — Cum să nu oftez, fiul meu, a răspuns el, cîtă vreme Huinile,
picioarele şi sufletul îmi sînt pline de noroi ? Vine în cele din urmă şi
ceasul în care trebuie să mă înfăţişez înaintea Domnului cu astfel de
mîini şi de picioare, cu un astfel de chip ! Mîinile îmi sînt pline de
sînge oicioarele îmi sînt pline de noroi, cine o să mi le spele ?
— Hristos o să facă asta, părinte Agapie, a zis Pa
homie ca să-1 încurajeze, altfel de ce ar mai.fi coborît pe
pămînt ? Trebuie. să te rogi : „Doamne Isuse Hristoase,
iată mîinile mele, iată picioarele mele, ţi le dau ţie spre
curăţire".
Am rîs, oare asta era treaba lui Dumnezeu, să ne spele
picioarele ?
Pahomie s-a simţit jignit.
— De ce rîzi ? a întrebat el.
— Dacă-rni dai voie, părinte Pahomie, am zis, îţi voi răspunde
cu o parabolă. Trăia odată în Arabia un rege >>e viclean. în fiecare
dimineaţă îşi aduna sclavii,

289
19 — Raport către El Greco «■
înaintea zorilor, şi nu-i lăsa să înceapă lucrul pînă cînd nu-i
poruncea soarelui să răsară. într-o zi a venit Ia, el un înţelept
bătrîn şi i-a zis : Nu ştii că soarele nu aşteaptă porunca ta să
răsară ? Ştiu, bătrîne, ştiu. Dar, ia spune-mi, ce fel de zeu ar fi
acela pe care n-aş putea să-î fac unealta mea ?... înţelegi,
părinte Pahomie ?
Dar în timp ce vorbeam, Pahomie a mai descoperit un pic
de carne pe un oscior şi rodea înainte fără să răspundă.
M-am întors spre Agapie ca să schimbăm subiectul.
■— Cum de te-'ai călugărit, părinte Agapie ?
— Cum m-am călugărit ? Nu eu am vrut, Dumnezeu
a vrut. Cînd am împlinit douăzeci de ani m-a cuprins
teribila dorinţa de a îmbrăca rasa, dar diavolul mi-a pus
beţe în roate. Ce piedici ? mă vei întreba. Iată ce piedici :
afacerile îmi mergeau, bine, cîştigam frumos. Şi ce în
seamnă să cîştigi bani ? înseamnă să-1 uiţi pe Dumnezeu.
Eram antreprenor de construcţii, făceam poduri, case,
drumuri, cîştigam bani cu nemiluita. Cînd o să pierd
ce-am cîştigat, îmi ziceam eu, mă fac călugăr. Dumnezeu
s-a îndurat de mine ; am jucat la bursă şi am pierdut
pînă şi cămaşa de pe mine. Doamne, fii lăudat, mi-am
spus : am tăiat sfoara c'are mă lega şi am plecat. Ştii cum
se taie sfoara unui balon ca să se înalţe spre cer ? Exact
aşa cum am părăsit şi eu lumea.
Faţa lui palidă a prins culoare ; îşi aducea aminte cum a
scăpat de lume şi se simţea fericit.
■— Aşa am ajuns aici. Nu ştiam încotro să merg ; Dum-
nezeu, în bunătatea sa nemărginită, m-a luat de mînă şi m-a
adus aici. Am venit, dar aveam prea multă forţă ; mi te uita la
mine aşa, acum am îmbătrînit, m-am topit şi m-am uscat ca o
smochină. Pe-atunci, sîngele îmi fierbea în vine, nu puteam sta
cu mâinile în sîn, fără să fac nimic, rugăciunile nu mi-au adus
alinarea, aşa că am început să lucrez. Am făcut drumuri. Toate
drumurile care duc aici sînt ale mele. Datoria mea e să fac
drumuri, pentru asta m-am născut. Dacă o să mă duc în rai o să
merg pe un drum făcut de mine.
Apoi, bătîndu-şi joc de speranţa lui, începu să rida :
— Pfui, raiul ! Asta-i calea spre rai ?

290
 Pah'omie, îngreunat de prea multă mîncare, pe jumătate
adormit. învelit într-o pătură groasă, a auzit ce-a spus la urmă
Agapie şi a deschis ochii :
__ O să ajungi în rai, Agapie, a zis el cu blîndeţe, o să
ajungi acolo... Nu-ţi face griji.
Agapie rîdea pe înfundate.
__ La tine, bineînţeles, totul e minunat, nu ţi-e frică
de nimic. Iei o pensulă şi culori, pictezi raiul şi intri în el. par
cu mine cum rămîne ? Eu fac drumuri tot mai departe de rai !
Ar trebui să fac un drum care să ducă drept la poarta raiului, că
altfel nu văd cum o să intru acolo. Face fiecare ce poate.
S-a întors spre mine.
— Dar dumneata, cum stai ?
— Eu ? Eu sînt deja în rai. în mintea mea raiul îmi pare un
munte înalt cu o bisericuţă în vîrf ; şi, lîngă bisericuţă, o bancă
de piatră, pe bancă o ploscă cu rachiu de curmale, doi
porumbei fripţi, o mînă de nuci şi de curmale ; şi doi oameni
cumsecade drept tovarăşi, cu toţii împreună vorbind despre
paradis.
Dar Pahomie tremura de frig, s-a înfăşurat şi mai strîns în
pătură şi s-a ridicat ; buzele îi erau vinete. S-a aplecat, a luat
plosca şi a tras o duşcă din rachiul rămas pe fundul ei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să mergem
înapoi. O să îngheţăm aici. Şi, spunînd asta, a început să
coboare.
Noaptea, singur în chilie, păstrînd înlăuntrul fiinţei mele
imaginea deşertului, am răsfoit Vechiul Testament. Citeam
atent Vechiul Testament, acel rug care a luat foe fără să fie
mistuit, şi mi se părea că intrasem în înfricoşa-toarea văgăună
pe care Iehova a săpat-o printre munţi ca să poată trece. Biblia
mi se părea un lanţ de munţi cu o mulţime de piscuri de unde
profeţii îmbrăcaţi în zdrenţe, legaţi cu sfoară la brîu, coborau
lamentîndu-se.
Şi cum stăteam aplecat peste Biblie şi săltăm de pe Un pisc
pe altul, răsfoindu-i paginile, mi-am adus aminte de fata care
odată-mi-a vorbit impresionant despre tînă- rul „cu părul roşu şi
ochi frumoşi" pe care Dumnezeu 1-a ales să fie rege, înciuda
voinţei oamenilor. Bă triaul pro-

291
fet Samuel, care s-a împotrivit lui Dumnezeu, dar a fost o
iucărie în mîinile sale, mi-a umplut sufletul de tristeţe. Ca să
mă liniştesc am luat pana şi am început să scriu, învăţasem să
mă închin în faţa acestui mod laş de a-mî descînta tristeţile...

Cu viziunea omului care s-a împotrivit în zadar voinţei

Domnului, somnul m-a furat şi eu m-am lăsat, fără să spun nici
o rezistenţă, în mîini nevăzute. De aceea noaptea de care m-am
temut atîta a trecut cu bine, fără vise.
în zori am coborît în curte, ameţit de somn. Călugării
treceau uşor ca nişte umbre şi dispăreau unul după altul te»
bisericuţă. Am intrat şi eu cu dînşii înăuntru să ascult slujba de
dimineaţă şi m-am ghemuit în utrnnfi. Două făclii ardeau sub
iconostas — nu era nici o altă lumină —, âar am zărit în
întuneric chipul sever al lui Frist.os şi Saga el chipul blând şi
îndurerat al Fecioarei. Mirosea a ceară şi tămîie, crenguţe de
dafin de la Paşti mai zăceau încă pe pardoseala de piatră.
Ce fericire, ce izolare ! îmi ziceam, să fii departe de lumea
care se tăvăleşte şi urlă ! De ce să zbor de aici, încotro să mă
duc oare, de ce să mă complac în interese-mărunte, în bucurii
mărunte ? Scoica se afla acolo, şî „mărgăritarul cel mare" se
afla într-însa. Va trebui să-mi stapînesc trupul, să-mi strunesc
sufletul, să curăţ pomul de uscăturile care seacă puterea
coroanei ; să rămână mimai coroana,, să se înalţe. Am în faţa
mea un mare luptător, trebuie să-1 urmez ; el se caţără pe un
teribil urcuş, trebuie să urc alături de el...
Din tinereţe, neliniştea mea dinţii şl izvorul tuturor
tristeţilor şi bucuriilor a fost lupta neîncetată şi nemiloasă între
spirit şi trup.
în mine sălăşluiesc forţele imemoriale 'ale diavolului ; în
mine sălăşluiesc de asemenea forţele imemoriale ale lui
Dumnezeu, iar sufletul meu a fost cîmpul "de bătaie în care
aceste două armii s-au întâlnit şi au intrat în conflict.
Chinul a fost cumplit. îmi iubeam trupul, şi n-aş fi vrut să
piară ; îmi iubeam sufletul, şi n-aş fi vrut să se înjosească. M-
am luptat să împac aceste două fiinţe potrivnice, creatoare, să
le fac să înţeleagă că nu sînt duşmani,

292
ci confraţi, să se bucura împreună şi să mă bucur şi eu de
propria lor armonie.
Fiecare om e pe jumătate zeu, pe jumătate om, e deopotrivă
trup şi suflet. Lupta aceasta izbucneşte în fiecare dintre noi în
acelaşi timp cu dorinţa de împăcare. De cele mai multe ori,
această luptă e inconştientă şi de scurtă durată, un suflet slab
nu rezistă mult timp ispitelor trupului, se îngreunează, devine
parte trupească şi încetează să mai lupte. Dar în oamenii
responsabili, care stau zi şi noapte cu ochii fixaţi asupra
datoriei supreme, conflictul între trup şi spirit izbucneşte
nemilos şi poate dura pînă la moarte.
Trece prin cer şi pe pămînt, prin inimile noastre, prin inima
fiecărui lucru trăitor, un suflu uriaş. Un strigăt puternic. Viata
care zace în plante ar vrea să-şi continue somnul nemişcat lîngă
apele stătătoare, dar în ea se aude strigătul care o scutură cu
putere din rădăcini :
— Ieşi afară, du-te pe pămînt ! Umblă !
Dacă planta ar putea să gîndească, să raţioneze, ar striga :
— Nu vreau, de ce îmi porunceşti? îmi ceri impo
sibilul !
Dar strigătul neîndurător o scutură din rădăcini şi strigă :
— Ieşi afară, du-te pe pămînt, umblă !
Astfel strigă de mii de veacuri şi, iată ! ca rezultat al
dorinţei şi al luptei, viaţa părăseşte arborele imobiL se
eliberează.
Se nasc animale — viermi — clădindu-şi casa în noroi şi în
ape :
— Ne place aici, zic ei, avem linişte, siguranţă, nu ne
clintim de aici !
Dar teribilul strigăt se înfige fără milă în măruntaiele lor.
— Ieşiţi din noroi, ridicaţi-vă, renaşteţi în forme noi ! ■—
Nu vrem I Nu putem !
— Voi nu puteţi, dar eu pot, ridicaţi-vă !
Si iată, după mii de veacuri, omul şi-a făcut apariţia,
tremurînd pe picioarele sale nesigure.
Lumea e un centaur, cu copitele de cal înfipte în pă-Siînt,
iar trupul, de la piept pînă la cap, muncit şi chinuit

293
de strigătul neîndurător. Mii de veacuri s-a luptat să se smulgă, ca o
sabie, din teaca sa animalică. Se luptă acum — şi asta e noua lui
bătălie — să scape din teaca sa ome-nească. Omul se întreabă cu
disperare :
— Încotro să mă îndrept ? Am ajuns pe culme şi dincolo e
abisul...
Petrecîndu-mi zilele în izolare evlavioasă, sufletul meu s-a liniştit,
părea să fi găsit răspunsul dorit ; nu mai puneam întrebări, eram sigur.
Totul — de unde venim, încotro mergem, care e scopul nostru pe
pămîn-t — îmi apărea extrem de simplu, de sigur, în locul acela de
izolare, încet-încet, sîngele meu prindea un ritm evlavios. Utrenia,
liturghia, vecernia, psalmii, soarele care răsărea dimineaţa şi apunea
seara, stelele care atârnau ca nişte candelabre în fiecare noapte
deasupra mănăstirii : toate apăreau şi dispăreau, se supuneau eternelor
legi şi făceau sîngele omului să pulseze în acelaşi ritm paşnic. Lumea
mi se părea un arbore, un plop uriaş, iar eu eram o frunză verde cu
codiţa fragilă, atîrnînd pe o creangă. Cînd vîntul trecea printre crengi,
eu săltăm şi dansam odată cu pomul.
îmi întrebam sufletul, îl întrebam neliniştit : Crezi ? Crezi cu
întreaga fiinţă? Eşti pregătit ?
Voiam să mă supun unui ritm auster, să mă înrolez sub steagul
care pornise să cucerească speranţa supremă, să mă îmbarc şi eu pe
corabia argonauţilor printre creştini, printre eroii abstinenţi, nevoiaşi
şi puri ; am înăl ţa catargul roşu şi vinul mistic al Euharistului va ţîşni
din arborele mare al corăbiei, iar noi am naviga ca nişte piraţi să
furăm lîna de aur. a nemuririi ! Voiam să triumf şi eu asupra tri-
vialităţii, asupra plăcerii şi a morţii.
în fiecare zi mă plimbam ore în şir prin deşert, conştient că o
hotărîre ascunsă se cocea îniăuntrul meu, o hotărîre căreia încă nu
îndrăzneam să-i dau un nume. Cînd mă întorceam seara îi găseam pe
călugări ieşiţi afară âin chilii ; căldura de peste zi se domolise şi
respirau răcoarea nopţii care se lăsa.
Solitudinea e fatală oricărui suflet care nu e cuprins de o mare
patimă. Dacă, în această solitudine, călugării nu l-ar iubi pe
Dumnezeu cu frenezie, ar fi pierduţi. Unii

294
îşi pierduseră minţile, nu se mai gîndeau la nimic, nu mai
voiau nimic. Cu ochii pe jumătate închişi stăteau grămadă în
curte şi aşteptau ceasul cînd trebuiau să meargă la biserică, la
masă, în chilie — şi atîta tot. Memoria îi lăsase, nu mai aveau
dinţi, îi dureau şalele. Nu mai erau nici oameni, nici animale,
nu erau nici îngeri; nu mai erau nici bărbaţi, nici femei, nici
vii, nici morţi. Cu braţele încrucişate, prostiţi, aşteptau moartea
aşa cum lujerul dezgolit al viţei de vie aşteaptă primăvara.
Unul dintre ei îşi aducea aminte de nevasă-sa şi scuipa fără
încetare ; un altul purta ascunse sub veşminte un caie-ţel şi
cîteva creioane colorate pe care le scotea adeseori şi desena
mereu acelaşi chip — un Hrist care-şi alăpta mama la piept.
Altul, după ce se trezea dimineaţa, cobora în curte şi se spăla la
fîntînă, frecîndu-şi pielea ca un nebun, ca să înlăture murdăria
lăsată de visele de peste noapte. Veşnic în acelaşi loc în curte,
cu o carte închisă pe genunchi, era călugărul ciudat care intrase
la stareţ împreună cu amfitrionul, în prima zi a sosirii mele. Nu
vorbea cu nimeni şi cînd coboram în curte înălţa ochii şi mă
privea zîmbind, uneori cu un fel de bunătate — aşa mi se părea
—, alteori batjocoritor. De vreo cîteva ori, cînd am trecut pe
lîngă el, s-a ridicat de parcă ar fi vrut să-mi vorbească, dar s-a
aşezat iar şi zîmbetul i-a pierit de pe buze.
M-am bucurat de această divină singurătate vreme de şapte
zile. în cea de-a şaptea zi, amfitrionul, vesel ca întotdeauna, a
venit la mine în chilie.
— Stareţul m-a trimis să te întreb cum te simţi sufleteşte şi
ce hotărîre ai luat ?
— li sărut dreapta, am răspuns eu, aş vrea să mă duc la el
să mă spovedesc înainte de a-i da un răspuns.
Amfitrionul a tăcut o clipă.
— Vrei să rămîi cu noi ? a întrebat în cele din urmă.
— Aş vrea să rămîn cu Dumnezeu ; aici, în deşert, l-am
simţit mai aproape ca oriunde. Totuşi, mă tem că rădăcinile
care mă ţin legat de lume nu le voi putea smulge. Mă voi
spovedi stareţului şi el va hotărî.
— Ai grijă ! Stareţul aşteaptă foarte mult de la oameni.
■— Eu aştept foarte mult de la mine, părinte,; iată
de ce sînt nehotărît. . •

29*
 A şovăit o clipă înainte de a deschide uşa, apoi s-a oprit :
— Părintele loachim m-a însărcinat să-ţi spun că vrea să te
vadă.
— Părintele loachim ?
— Bătrînul care a venit cu mine în sala de primire, să-ţi
spună bun-venit !
Vestea mi-a făcut mare plăcere ; voi afla, în sfîrşit, taina
acestui călugăr ciudat şi tăcut.
— Cînd ? am întrebat eu.
— A zis că diseară, în chilia lui.
— Prea bine, spune-i că voi fi acolo.
— Pe vremuri a fost cineva ; acum nu e prieten cu nimeni.
A aflat cum te cheamă şi vrea să te vadă ; să-i vorbeşti cu
respect.
Zicînd acestea, păşi peste prag fără să mai aştepta răspunsul
meu.
Am aşteptat pînă cînd noaptea a coborît de-a binelea şi
călugării au adormit. Luminile în chilii s-au stins una eîte una,
am trecut în vîrf ui picioarelor prin gangul nesf îr-Şit şi am
ajuns la chilia părintelui loachim. M-am oprit să-mi trag
răsuflarea pentru că gîfîiam de parcă alergasem ; era lumină,
am tras cu urechea la uşă, cu auzul încordat. Linişte. Exact cînd
am vrut să ridic mîna şi să bat, uşa chiliei s-a deschis şi
a.apărut părintele loachim, fără potcap ; părul alb i se revărsa
pe umeri, era încins cu o sfoară cu noduri şi desculţ.
— Fii binevenit ! a zis el. Să sperăm că nu te-a văzut
nimeni, intră !
Pereţii chiliei erau goi, în colţ, pe un pat de fier, o saltea
îngustă umplută cu paie, două scăunele, o măsuţă, un ulcior
într-o nişă în perete ; pe masă o carte groasă, legată, desigur,
Biblia, şi o cruce mare de lemn pe peretele din faţa mea, o
cruce de lemn pe care nu era pictată răstignirea, ci învierea.
Mere erau înşirate pe rafturi ca nişte mărgele, chilia mirosea a
fructe putrede.
Părintele loachim a arătat cu braţul în jurul său, chilia era
atîî de strimtă încît pereţii puteau să-şi dea mîna.
— Aici e gogoaşa mea, a zis el zîmbind, m-am închis
• aici ca o larvă, aştept ziua cînd mă voi face fluture.

296
 A dat din cap ; îl vedeam cum îşi muşcă buzele subţiri, stfînse, în
flacăra lămpii care îi lumina faţa lungă, uscată ; vocea îi era acum
plină de amărăciune şi dispreţ.
.— Ce să rîvnească biata larvă ? Aripi !
A tăcut, s-a întors şi s-a uitat la mine, dispreţul i se ştersese de pe
chip ; avea privirea unui om care cere ajutor.
— Ce crezi ? De ce visează larva aripile astea ? Să
fie pur şi simplu sărmana ei naivitate ? Ori neruşinare ?
Ori, poate, simte furnicînd-o prin umeri aripile care-i
cresc ?
A trecut rapid cu braţul prin aer de parcă avea un burete în mînă
şi ştergea ceva.
— Să nu mergem prea departe, a exclamat el, am intrat
prea repede într-o apă adîncă, destul ! Ia-ţi un scaun şi
i-te. Altceva vreau să-ţi spun, ceva pentru care te-am tat... Ei bine,
stai jos. nu te uita la mine, eu nu pot să stau jos. Apoi a rîs :
— Face parte dintre erezii, ştii bine : „veşnic în
picior": !" Am subscris la această erezie de ani de zile,
de cîn . ram copil.
rinte, am subscris la altă erezie : „veşnic nelin it
!:' Mă lupt încă de cînd eram copil. ^H Cu cine te lupţi ?
Ltat să răspund, m-a cuprins groaza aşa, deodată.
o ? a repetat călugărul. Apoi, aplecîndu-se
spre :_i coborînd glasul : cu Dumnezeu ?
______ pja i
ui şi--a pironit ochii asupra mea şi n-a zis pm:c.
— Să fie o boală, părinte ? Cum aş putea să mă vindec?
— Fie să nu te vindeci niciodată.
A ridicat mîna de parcă mă binecuvînta — sau mă ţBestema.
— Vai de tine dacă ai lupta cu cei care-ţi sînt egali
sau inferiori, dar de vreme ce lupţi cu Dumnezeu, vai de
tine dacă te-ai vindeca de boala asta ! ,
A tăcut o clipă, apoi a urmat :

297
 '— Ispitele ne încearcă adeseori aici, în deşert.,. Ei, ajunge
acum cu lucrurile astea, hai să vorbim despre altceva !... Pari
obosit, aşază-te !
M-am aşezat pe un scăunel sub icoană, mă uitam la
picioarele goale ale călugărului pe pardoseala de piatră, la
forma lor delicată, la gleznele fine, la degetele aristocratice ;
lumina lămpii le dădea o strălucire de marmură veche, uşor
îngălbenită de soare.
S-a tras înapoi doi paşi, apoi a venit iar în faţa mea, cu
braţele încrucişate pe piept.
— Uită-te, a zis cu o voce blîndă de parcă vorbea
cu un copilaş, uită-te bine la mine ; nu mă recunoşti ?
■— Nu te-am văzut în viaţa mea, am răspuns uimit.
— Nimic nu se şterge din mintea copilului, chipul meu
există sigur undeva, adine fixat în memoria ta. Nu cel de
acuma, veşted, chipul meu de altădată cînd eram voinic şi
puternic, cînd eram bărbat. Ascultă-mă : am petrecut o vară în
Creta, pe cînd aveai vreo cinci ani. Eram angrosist pe vremea
aceea, făceam afaceri cu lămîi, cu roşcove, cu stafide. Taică-tău
era unul dintre misiţii mei. Mai trăieşte ?
— Da, dar acum e bătrîn, e gîrbov şi ştirb. Stă în pat toată
ziua şi citeşte dintr~o carte de rugăciuni.
— Ce nedreptate ! a strigat călugărul ridicînd braţul în sus,
un trup ca al lui nu poate îi doborît, moare în picioare, umblînd,
şi pămîntul se zguduie sub greutatea lui. Moartea e opera lui
Dumnezeu, e pata făcută omului ; dar degradarea trupului e
opera perfidă şi necurată a diavolului... Aşadar, căpitan Mihalis
e bătrîn şi neputincios ?
A tăcut o vreme, avea acum privirea sălbatică, dar imediat a
tras aer în piept şi a continuat :
— Taică-tău cumpăra în contul meu stafide, lămîi şi
roşcove. Eu le încărcăm pe un vapor şi le trimiteam la
Triest. îmi mergea tare bine, aveam bani cu nemiluita
şi-i aruncam pe fereastră. Eram o fiară sălbatică ce nu-şi
mai potolea setea de mîncare, de băutură, de femei. Îmi
vîndusem sufletul satanei, trupul îşi pierduse orice stăpl-
nire de sine şi nu cunoştea nici o oprelişte. îmi băteam
joc de cele sfinte. Noapte de noapte, după ce-rai terminam

298
treburile, mă aruncam , pătimaş în petreceri neruşinate
pînă-nzori. .
încearcă acum să-ţi aminteşti : intr-o dimineaţa stăteai în faţa
prăvăliei tatălui tău şi deodată s-au auzit cîntece şi rîsete şi a trecut o
trăsură cu patru cai în galop ; te-aâ întors şi ai văzut o ceată de femei
bete — cîntăreţe de cafenea —, rîdeau toate şi ţipau din rărunchi,
azvîrlind celor de pe stradă nuci şi smochine. Vizitiul era un bărbat
impunător, cu pălărie înaltă, lucioasă ; nebuneşte dădea bice cailor şi
caii nechezau şi fremătau în galop. Atunci te-ai speriat, ai crezut că
vin drept spre tine, ai ţipat şi-ai alergat să te ascunzi sub şorţul tatălui
tău... îţi mai aduci aminte ? Mai vezi întimplarea aceea ? Vizitiul mort
de beat eram eu ; repet,. purtam pălărie înaltă, joben, şi ca să te
necăjesc puţin am îndreptat biciuşca spre tine şi am plesnit în
văzduh... Acum îţi aminteşti ?
S-a aplecat, mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a dat un brînci.
— îţi aduci aminte ?
Stăteam cu ochii închişi. în timp ce-1 ascultam mă străduiam să
dau la o parte straturile de amintiri în care se ascundeau anii
copilăriei. încet-încet s-a făcut lumină şi deodată cei patru cai,
cîntăreţele bete şi pălăria înaltă, înspăimîntătoare, pocnetul biciuştii
deasupra capului meu, toate au înviat din străfundurile memoriei.
— Da, da ! am strigat, dumneata erai ăla, părinte ?
Dumneata ?
Dar bătrînul călugăr nu mă auzea, stătea rezemat de perete, cu
ochii închişi. Şi astfel, cu genele plecate, a continuat :
— într-o dimineaţă mi-am dat seama că eram sătul
pînă peste cap. Viaţa pămîntească nit e veşnică, se apropie
repede de sfîrşit. Mănînci, bei, îmbrăţişezi ; iar mănînci,
iar bei,, iar îmbrăţişezi — n-ai cum să ajungi prea departe.
La urmă, repet, eram sătul pînă peste cap. Mi-am adus
aminte de suflet, nî-am aruncat într-o trăsură şi m-am
dus la Muntele Athos. Am rămas acolo trei luni ; rugăciuni,
Post, utrenie, sfînta liturghie, ocupaţii mărunte, pîine de
°fz, măsline, fasole uscată... Mi s-a făcut greaţă de toate
astea ; am trimis iar după vizitiu, a venit şi m-a luat de
a
colo. Dar ce mai aveam de făcut în lume ? Nu mai aveam

m
de cules nici o plăcere, nu mai rămăsese nici un păcat pe care să nu-1
fi gustat. M-am întors la mănăstire, dar m-arn înţeles cu vizitiul să
stea pe aproape o vreme, să aştepte într-un sat învecinat în caz că voi
avea nevoie de el. Şi, într-adevăr, nu după multă vreme, am avut
nevoie de el; din nou am şters-o de la mănăstire.
Viaţa mea era atît de bicisnică, încît nu mai puteam suporta.
Stăteam suspendat între cer şi pămînt legănîn-du-mâ între ele,
alungat de amîndouă. M-am dus la un pustnic bătrîn care trăia
departe de mănăstiri, într-o peşteră săpată în stîncă, deasupra mării, şi
m-am spovedit.
— Ce să fac, părinte ? Sf ătuieşte-mă !
. Bătrînul ascet şi-a pus mina pe creştetul meu :
— Fiule, ai răbdare, nu te grăbi ; graba e una din capcanele
diavolului. Aşteaptă liniştit, cu încredere.
— Cît să aştept ?
— Pînă cînd izbăvirea se va coace înlăuntrul tău. Strugurii acri
au nevoie de timp ca să se facă dulci ca mierea.
— Şi cum o să ştiu, părinte, cînd strugurii acri vor fi dulci ca
mierea ?
— într-o dimineaţă cînd o să te scoli şi-o să vezi ca lumea s-a
schimbat. Dar nu lumea se va schimba, fiul meu, ci tu vei fi acela
care se va fi schimbat; salvarea s-a copt înlăuntrul tău.
Aşa s-a şi întîmplat. într-o dimineaţă am deschis fereastra, abia se
luminase de ziuă, luceafărul strălucea încă pe cer, marea calmă
suspina uşor şi blînd, izbindu-se de ţărm. Deşi eram încă în toiul
iernii, un moşmon înflorise în faţa geamului meu ; mireasma era
pipărată şi dulce ca mierea ; noaptea plouase şi de pe frunze alunecau
stropi mari, întreg pămîntul s'trăjucea, era fericit. „O, Doamne, ce
miracol !" am şoptit şi am început să plîng. Am înţeles : izbăvirea
mea se apropia. Am venit aici în deşert şi m-am îngropat înăuntrul
acestei chilii cu patul sărăcăcios, cu ulciorul cu apă, cu scăunelele
astea. Şi acum stau şi aştept. Ce aştept ? Dumnezeu să mă ierte, dar
nu ştiu crea bine ce aştept. Nu-mi bat capul cu asta. Orice se va
întîmplă. va fi binevenit şi. oricum, eu sînt mai cîştigat. Dacă viaţa de
apoi există cu-adevărat, voi putea să mă căiesc în

300
clipa de pe urmă. Dacă, pe de altă parte, viaţa de apoi nu există,
cel puţin m-am bucurat de viaţă, i-am stors zeama şi am
aruncat-o peste umăr ca pe o coajă de lămîie... Pricepi ? La ce
te gîndeşti ?
— Mă întreb de ce m-ai chemat în noaptea asta în
chilia dumitale, părinte ; sigur voiai să-mi spui şi altceva
în afară de lucrurile astea.
Aplecînd ulciorul, a umplut b cană cu apă şi a sorbit o
înghiţitură. De atîţia ani se dezvăţase de vorbit şi gîtlejul i se
uscase.
— Sigur că vreau să-ţi spun şi altceva, dar mai întîi
trebuia să fi aflat cine sînt, numai în felul ăsta o să poţi
înţelege ce vreau să-ţi .spun şi-o să vezi că am dreptul
să-ţi spun asta. -
A tăcut o clipă, apoi, cîntărindu-şi vorbele, a adăugat cu un
glas plin de emoţie :
— Nu am numai dreptul să ţi-o spun, ci am chiar
datoria să ţi-o spun.
Am înălţat ochii şi l-am privit. Stătea ţeapăn şi drept în
mijlocul chiliei, ca un stîlp. M-am uitat la el şi m-am minunat,
ce plăceri, ce umilinţe a gustat acest om, ce zneală a dovedit,
provocîndu-1 pe Atotputernic. M-am minunat cum a pătruns în
deşert fără a găsi de cuviinţă să uite, cum a permis, vitejeşte,
alaiului de păcate să-1 turneze şi, plin de încredere, să se
îndrepte împreună spre Dumnezeu.
A rămas tăcut ; părea că se luptă să aleagă ce să-mi spună şi
cum s-o facă fără să mă rănească ; a observat că mă foiesc
nervos pe scaun.
— Aş vrea să ştii, a zis el în cele din urmă, că dintre
toate bucuriile lumeşti — şi sînt destule, blestemul să
cadă asupra lor ! — tinereţea e cea pe care o respect cel
mai mult. Cînd văd că un tînăr este în pericol, mi se
pare că viaţa însăşi ar fi în pericol. Alerg cît pot de tare
să-1 ajut, să scap tinereţea de la pieire, cu alte cuvinte
să nu se treacă, să nu-şi scuture florile şi să se usuce
înainte de vreme. Iată motivul pentru care te-am chemat
în seara asta în chilia mea.
Am sărit în picioare :

301
 — Ce, eu sînt în pericol ? am întrebat neştiind ce
să fac, să mă înfurii ori să izbucnesc în rîs.
Bătrînul a făcut urî semn uşor cu mîna să mă liniştesc.
— Poţi să te superi, poţi să rîzi şi să-ţi ieşi din fire, dar
ascultJL-mă cu atenţie. îţi vorbesc din amara mea experienţă ;
e de datoria ta să mă asculţi. De şapte zile te văd dînd tîrcoale
flăcării lui Dumnezeu ca un fluture de noapte. Nu vreau să te
las să fii mistuit de foc, nu, nu-i vorba de tine, ci de tinereţe ;
mi-e milă de obrajii tăi încă acoperiţi cu puf, de buzele care nu
s-au săturat încă de sărutat ori de hulit ; mă gîndesc la sufletul
tău nevinovat care are curajul să se mistuie în flacără cum
zăreşte undeva o licărire de lumină. Dar n-o să te las ; eşti pe
marginea prăpastie!, n-o să te las să cazi în abis.
— Care abis ? »
— Al lui Dumnezeu !
Pereţii au tresărit cînd a pronunţat teribilul cuvînt, o fiinţă
nevăzută intrase în chilie. Niciodată acest cuvînt, rostit atît de
des şi fără de respect, niciodată nu m-a înspăimîntat atîta. E vie
încă în mine teama din copilărie pe care am simţit-o cînd am
auzit cuvîntul „Iehova", ce izvora parcă dintr-o peşteră
întunecată şi răsunătoare ; la fel, groaza pe care mi-o trezea
cuvîntul „masacru".
M-am ridicat de pe scaun şi m-am ghemuit într-un colţ.
— Nu te opri, părinte, am şoptit, te ascult.
■— Te frămîntă o mare grijă ; se vede după ochii tăi
aprinşi, după freamătul neîncetat al sprîncenelor, după mhnile
cu oare bîjbîi în aer ca un orb, de parcă văzduhul ar fi un trup
şi tu vrei să-1 pipăi. Ai grijă, neliniştea asta te poate duce ori la
nebunie, ori la desăvîrşire,
I-am simţit privirea pătrunzînd în mine şi sîrede-lindu-mă
pînă în măruntaie.
— Ce nelinişte ? Nu ştiu despre ce nelinişte vorbeşti,
părinte.
— Neliniştea sfinţeniei. Nu te speria ; tu nu eşti conştient
de asta, pentru c-o trăieşti. De ce-ţi spun asta ? Ca să-ţi dau
putinţa să înţelegi încotro ai apucat-o, ce cale ai ales, să te
feresc s-o iei pe un drum greşit. Deşi ai pornit spre cel mai
dificil urcuş, eşti tare grăbit să ajungi în vîrf, crezi că poţi
ajunge înainte de a urca povîrnişu» muntelui, de parcă ai fi un
vultur. înaripat. Dar .tu-eşti

302
om, nu uita lucrul ăsta, un om — nici mai mult, nici mai puţin, ai
picioare, n-ai aripi. Da, ştiu : dorinţa supremă a omului e sacralitatea.
Toate bune, dar mai întîi trebuie să trecem prin_ toate dorinţele
comune, trebuie să învăţam să desconsiderăm trupul şi de asemenea
setea de putere» de aur şi de revoltă. Ceea ce vreau să spun e că
trebuia: să ne trăim tinereţea şi toate patimile omeneşti din plin, apoi
să-i spintecăm pe toţi aceşti idoli şi să vedem că sînt plini cu pleavă
şi că fluieră vîntul prin ei, să ne golim şi să ne curăţim de ei, să nu
mai fim nicicînd ispitiţi să privim înapoi... Aşa face un adevărat
luptător.
— Nu pot să nu mă lupt cu Dumnezeu, am răspuns eu,
mă voi lupta chiar şi în clipa de pe urmă cînd mă voi
înfăţişa lui, cred că asta mi-e soarta. Nu să-mi ating sco
pul — asta nu va fi niciodată — ci să lupt mereu.
S-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr.
— Lupta asta e fără încetare ; nu există disciplină
mai aspră. Dar nu cred că e nevoie să-ţi smulgi rădăcinile
întunecate dinlăuntrul tău, instinctele, ca să lupţi cu mai
multă convingere. Te temi de moarte de privirea unei
femei ; îţi spui că e ispita diavolului : „Piei, satano !" Da,
e diavolul, dar dacă vrei să învingi o ispită, există o
singură cale : ia-o în braţe, muşcă din ea, învaţă s-o
foloseşti. Şi atunci nu te va mai ispiti niciodată. Altfel,
chiar dacă ai trăi o sută de ani, dacă nu te-ai bucurat de
femei, ele vor veni la tine cînd dormi, ori cînd n-ai somn,
şi-ţi vor spurca visele şi sufletul. Am spus-o şi o s-o mai
spun : cine îşi smulge din rădăcini instinctele, îşi smulge
din rădăcini puterea ; numai în timp şi cu ajutorul
disciplinei, al îndestulării, materia asta întunecată se va
preface în spirit.
S-a uitat în jurul lui şi s-a dus către fereastră de parcă-i era teamă
că ne ascultă cineva. Apoi, apropiindu-se de mine, mi-a şoptit cu
voce înăbuşită 5
— Mai am să-ţi spun ceva ; sîntem numai noi doi şi nu ne aude
nimeni.
— Ne aude Cel-de-Sus, am sas.
I — De oameni mi-e frică, nu de El, oamenii nu înţeleg
•Şi nu iartă şi, în nici un caz, n-aş vrea să-mi pierd liniştea
re am găsit-o aici, în deşert... Ascultă, totuşi, şi tine

303*
h"n" minte ce-o să-ţi spun, sînt sigur că-ţi va fi de mare ajutor.
s>-a oprit o clipă cu ochii pe jumătate închişi şi m-a privit printre
gene, de parcă mă cîntărea.
— Nu ştiu dacă o să suporţi ce-o să-ţi spun, a şoptit el.
— O să suport, o să suport, am răspuns nerăbdător, vorbeşte
deschis, părinte.
A mai coborît puţin glasul:
— îngerii nu sînt altceva — ascultă-mă ! — nu sînt
altceva decît -diavoli purificaţi d-e păcate. Va veni ziua —
— numai de-aş trăi să văd asta — în care oamenii vor
înţelege lucrul ăsta...
Eram profund mişcat.
— îţi mulţumesc, părinte, pentru darul preţios pe care mi l-ai
făcut.
— Pînă în clipa asta am tot căutat un tînăr căruia să-i
împărtăşesc toate astea, înainte de a mă prăpădi ; acum, slavă
Domnului, ai venit tu ; primeşte fructul uceniciei mele în slujba
trupului şi a sufletului.
— Mi-ai dăruit flacăra vieţii tale întregi. Voi fi, oare, în stare s-o
duc mai departe şi s-o prefac în lumină "?
— Nu întreba dacă vei reuşi sau dacă nu vei reuşi ; nu ăsta-i cel
mai important lucru ; singurul lucru care contează e strădania ta de a
duce mai departe flacăra. Dumnezeu va scrie în contul nostru asaltul
—* riimic altceva, dacă vom pierde sau vom cîştiga e treaba lui, nu a
noastră.
O vreme, nici unul n-a mai spus nimic. Noaptea deşertului cu
nenumăratele voci tulburătoare trecea pe sub fereastra cea mică a
chiliei. Urletul şacalilor se auzea în depărtare, erau şi ei cuprinşi de
chinurile dorinţei şi ale foamei.
— E glasul deşertului, a şoptit bătrînul făcîndu-şi sem
nul crucii, .păpălude'e şi şacalii, iar în depărtare leii ; şi,
în mănăstire, călugării care dorm şi visează, iar sus, pe
cer, deasupra capetelor noastre, stelele.
Mi-a întins mîna.
— Nu mai am nimic să-ţi spun, fiul meu.
M-am întors în chilia mea, cu mers uşor, cu mintea limpede, cu
inima bătînd liniştită. Fusesem însetat şi cuvintele părintelui Ioachim
erau ca un pahar cu apa

S04
proaspătă ; răcoarea apei mă ajungea pînă în măduva oaselor.
Mi-am adunat lucrurile, le-am împachetat şi le-am săltat în
spinare ; am deschis uşa. Se crăpa de ziuă pentru că cerul se
înălbea şi stelele mărunte începuseră să se stingă ; jos, în vale,
o potîrniche şi-a început uguitul.
Am tras adînc în piept aerul sfînt al zorilor, mi-am făcut
cruce şi am şoptit : „In numele tatălui..."
Am trecut iar prin gangul nesf'îrşit, lumina mai ardea în
chilia bătrînului, am bătut la uşă. I-am auzit paşii desculţi
Innecînd pe pardoseala de piatră, a deschis uşa şi s-a uitat la
mine. Văzîndu-mă cu sacul în spinare, a zîmbit.
— Plec, părinte, am zis şi m-am aplecat să-i sărut
dreapta, binecuvîntează-mă '
Şi-a pus palma pe creştetul capului meu :
— Fii binecuvîntat, fiul meu, du-te. Domnul să
te-nsoţească !
Creta

Mă simţeam istovit. Eram tînăr şi nesaţul tinereţii e nemărginit,

trece dincolo de hotarele omeneşti, caută mult, dar găseşte
puţin ; am luptat să trec de hotarele astea şi, istovit de luptă, m-
am întors pe pămîntul natal. Voiam să regăsec munţii mei, să-i
văd pe bătrînii întorşi de la luptă cu căciula pe-o ureche, să aud
rîsul straşnic, să-i ascult vorbind despre lupte şi despre
libertate, să pun piciorul pe pămîntul natal ca să prind iar
putere.
— ,De unde vii ? m-a întrebat tata.
— De departe, de foarte departe, i-am răspuns, şi
n-am suflat nici o vorbă despre aventura mea din Sinai,
unde am vrut să mă călugăresc.
Era pentru a doua oară cînd dădeam greş în încercarea mea
de a mă face sfînt. Prima oară, vă amintiţi, s-a întâmplat în
copilărie, cînd. mergind în port, m-am repezit la căpitanul
vasului, care tocmai îşi cîntărea ancora, şi l-am rugat să mă ia
şi pe mine la Muntele Athos ca să mă fac călugăr. Căpitanul a
izbucnit în rîs :
- — Acasă, du-te acasă ! mi-^a strigat, dînd din mîini,
încereînd să mă izgonească ca pe un pui ele găină.
La fel s-a întîmplat şi a doua oară... Părintele Ioachim mi-a
strigat :
— în zilele noastre lumea este adevărata mănăstire,
acolo trebuie să te faci sfînt.
Era timpul să mă întorc vpe pămîntul natal. Am ieşit.. din
Megalo Kastro şi am colindat prin sate, am mîncat şi am băut
împreună cu păstorii şi cu plugarii. Mă simţeam ruşinat văzînd
că viaţa tihnită şi impostura din mănăstiri erau atît de potrivnice
cu pămîntul Cretei, cu lupta sa neîncetată, dacă nu cu seceta şi
cu potopul, cu sărăcia,

3Q6
cu boala şi cu turcii. Şi era cit pe aci să mă pun împotriva vrerii
sale şi s-o trădez, făcîndu-mă călugăr ! Părintele Ioachim avea
dreptate : lumea e mănăstirea noastră, adevăratul om e cel care
trăieşte printre oameni şi se uneşte cu ei în contactul cu ţărîna.
Divinitatea nu sade pe tron deasupra norilor, ea luptă pe pămînt
alături de noi. Singurătatea nu mai e calea unui luptător, şi
adevărata rugăciune, cea care ajunge direct la Domnul, constă
din acţiunile nobile. Aşa trebuie să facă astăzi un adevărat
luptător !
Un bătrîn din Creta mi-a zis odată :
— Cînd o să ajungi în faţa porţilor raiului, şi n-or să se
deschidă, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr şi trage !
— Crezi că Dumnezeu o să se teamă şi-o să deschidă
porţile ?
— NNU, băiete, el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă
pentru că înţelege că te întorci de la luptă.
Niciodată n-am auzit din gura unui învăţat vorbe atît de
profunde ca cele pe care le-am auzit de la ţărani şi mai ales de
la moşnegii care şi-au încheiat lupta, şi-au domolit patimile şi
stau de-acum în aşteptarea morţii, aruncînd înspre viaţă o
ultimă privire duioasă şi liniştită.
într-o după-amiază, pe panta muntelui m-am întîlnit cu un
bătrîn uscăţiv, cu părul alb ca neaua, cu nădragii peticiţi şi cu
încălţările găurite. După obiceiul ciobanilor din Creta îşi ţinea
bîta pe umerii amîndoi. Se căţăra încet, din stîncă în stîncă, se
oprea mereu, întîrziind cu privirea peste munţii din jur, peste
cîmpia care se zărea în depărtare, la poale, şi, mai încolo, peste
fîşia de mare ce se desena între pereţii unei văi adinei şi
înguste.
— Ziua bună, moşule ! i-am strigat de departe, ce faci pe
aici aşa, de unul singur ?
— îmi iau rămas bun, fiule, îmi iau rămas bun.
— în locul ăsta, pustiu ? Nu văd nici un suflet de om, de la
cine-ţi iei rămas bun ?
Bâtrînul a scuturat din cap mînios :
— Ce pustiu ? Nu vezi munţii şi marea ? De ce ne-a
dat Dumnezeu ochi ? N-auzi păsările deasupra ta ? De ce
■ne-a dat urechi ? Zici ca.e un loc pustiu ? Ăştia sînt priete-
<nii mei, vorbim unul'. cu, altul. Eu îi chem pe nume şi ei

307
 îmi răspund ; sînt cioban şi de-o viaţă am stat în tovărăşia lor, de-
acum a sosit timpul de plecare. Se lasă noaptea...
— E încă ziuă, moşule, i-am zis, crezînd că privirea
îi era întunecată de bătrîneţe, nu-i încă noapte.
A dat din cap :
— Ştiu eu ce zic ; se lasă noaptea, ţi-o spun eu. Rămîi cu bine.
— Dar, moşule, dumneata eşti în stare să birui şi moartea, i-am
spus eu, ca să-i dau curaj.
A rîs :
— Am mai făcut-o, ce naiba ! Da, da, am călcat-o în
picioare pe ticăloasa aia, pentru că nu mi-a fost frică
de ea... Rămîi cu bine. Fii mai tare ca moartea, băiete,
şi te-oi binecuvînta.
Nu puteam să-1 las să plece aşa.
— Spune-mi cum te cheamă, moşule, vreau să te ţin minte.
— Atunci, apleacă-te, ia o piatră, întreab-o şi o să-ţi răspundă : e
bătrînul Manoussos clin Cavrohori, asta o să-ţi spună... Ei bine,
destul acuriî ! Să-mi fie cu iertare, cum vezi, mă grăbesc. Dumnezeu
să te ţină în pace !
Zicînd acestea şi-a continuat urcuşul, poticnindu-se mereu,
pentru că nu mai vedea bine.
E drept că nu putem învinge moartea, dar putem, oricum, învinge
teama de moarte ; omul ăsta îşi aştepta sfîrşitul cu sufletul împăcat :
dealurile îi dăduseră nu voia să îngenuncheze în faţa morţii. Avea
nevoie, acum, cloar de cîteva zile ca să-şi ia rămas bun de la vechii
lui prieteni : aerul curat, cimbrişorul şi piatra.
Altădată, mă plimbam într-o zi pe-aproape de Faistos, jos, în
cîmpia roditoare din Messera şi am văzut un bătrîn care avea mai
bine de o sută de ani. Stătea la soare pe pragul căsuţei lui sărmane ;
ochii îi erau două răni roşii, nasul îi picura, din gură i se prelingea
salivă şi duhnea a tutun şi-a urină. .
Cînd am intrat în sat, un nepot de-al bătrînului mi-a povestit
rîzînd despre hunicu-său. Mă îndemna să mă duc să-1 văd, zicea că
acum dăduse în mintea copiilor. Seară de seară se aşeza anume lîngă
izvorul din sat şi aştepta să vină fetele să-şi umple ulcioarele. „îşi
lungeşte gîtul în clipa cînd aude saboţii, mi-a spus nepotul, e aproape
orb

308
şi nu le mai vede bine, aşa că întinde braţele şi le întreabă : *Tu, de
colo, care eşti ? Vino aici, copila mea, dacă vrei să te binecuvîntez,
vino mai aproape şi lasâ-mă să te văd." Fetele se duc lîngă el şi rîd,
bătrînul le pipăie faţa, pune mina cu lăcomie, ai crede că vrea să le
înghită, le mîngîie cu nesaţ pe nas, pe gură, pe bărbie, apoi încearcă
spre gît, dar fetele ţipă şi nu-1 lasă, şi se duc pufnind în rîs. Bătrînul
rămîne cu mîinile întinse şi oftează. Şi cum mai suspină, trebuie să
mergi să-1 auzi : ca un bivol. L-am întrebat într-o zi : Bunicule, de ce
oftezi ? Ce-i cu tine ? Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi : „Tu ce crezi
că.am, pe naiba, tu n-ai ochi în cap ? O să mă duc în mormînt şi-or să
rămînă atîtea fete frumoase în urma mea ! Dacă aş fi rege aş pune să
le omoare pe toate ca să le iau cu mine !" Şi plin de regrete, începe «ă
îngîne o melodie, mereu aceeaşi, cu glas melancolic :

Vai, cum zboară timpul, vai, timpul iubit. De-aş putea

întoarce umbra unei zile doar !

îl ascultam pe nepot şi eram nerăbdător să merg şi să mă minunez

de stejarul ăla de o sută de ani. Cineva mi-a arătat căsuţa lui. Cînd
ana ajuns acolo, moşul stătea la soare şi se încălzea. M-am îndreptat
spre el şi i-am spus :
— Ziua bună, moşule, am auzit că ai împlinit o sută
de ani. Spune-mi, cum ţi s-a părut viaţa vreme de un veac ?
M-a privit cu ochii lui umflaţi, fără gene :
— Ca o cană cu apă rece, fiul meu.
— Si ţi~e sete, încă, moşule ?
A rid;cat braţul ca şi cum voia să arunce un blestem :
— Blestemat fie cui nu-i e sete ! a rostit bătrînul.

Am s+at trei zile într-o mănăstire ce străjuia de pe înălţimi Marea

Libiana. Mi-au plăcut întotdeauna viaţa anacronică din mănăstiri,
ritmul lent care domneşte aici, călugării cu ochii lor vicleni ori
somnoroşi, cu pîntecele umflat, ori lipit de spate, cu mîinile lor mari,
apucînd cuţitul de curăţat pomi şi hîrleţul ori sfîntul potir. Mi-au
plăcut întotdeauna mireasma de tămîie, rugăciunile cîntate. călugării
mergînd spre marea iesle, refectoriul duhnind a resturi de mîncare şi a
ulei rînced. Şi seara, liniştea de

309
pe terasa mănăstirii, tăcerea apăsătoare, plină de ecourile
-îndepărtatei lumi. Rareori vorbeam despre Hristos ; era un
stăpîn sever, dar absent, care plecase în rai, lăsîndu-şi supuşii
singuri în castelul său, unde aceştia invadau fără ruşine
cămările, coborau în pivniţa cu vinuri, se întindeau pe divane,
dansau pe masă, căci „pisica", nu era acasă. O, de-ai apărea în
prag, deodată, cum ar răsturna mesele, ce strigăte ar scoate
aceşti purtători de straie monahale, şi cum ar vibra arcul tău,
Doamne !
într-o zi, cînd şedeam pe terasa mănăstirii eu un călugăr,
am adus vorba despre sfîntul care îmi place atît de mult,
Francisc din Assisi. Călugărul nu auzise niciodată de el, a făcut
o faţă acră, era un sfint catolic, un eretic, dar curiozitatea sa de
grec a învins în cele din urmă.
— Prea bine, spune-mi şi eu te voi asculta. Şi-a încrucişat
braţele pe burtă, gata să condamne tot ce urma să spun eu.
— Sfîntul ăsta, am început eu, avea obiceiul să-1 roage pe
Domnul în rugăciunile sale : „Cum să mă bucur de rai, cînd
ştiu că există iadul ? Doamne, ori ai milă de cei pedepsiţi şi—i
aşezi în rai, ori lasă-mă să merg în iad să îe alin suferinţele. Voi
întemeia un ordin al cărui scop va fi să coboare în infern şi să-i
ajute pe cei pedepsiţi, şi, dacă nu vom putea să le alinăm
durerea, atunci vom rămîne şi noi acolo să suferim alături de
ei."
Călugărul a izbucnit în rîs.
— Acum lasă-mă să-ţi spun şi eu o istorioară, a zis el.
Odată, paşa a poftit un om sărac la cină. I-a pus în faţă o
farfurie cu măsline şi una cu icre negre ; fără să se uite la
măsline, săracul s-a repezit la icrele negre şi le-a mîncat fără
nici o ruşine.
— Ia şi cîteva măsline, frate, i-a spus paşa.
— De ce, efendi ? a răspuns celălalt, nici icrele negre nu-s
rele !
Pricepi ? Icrele negre înseamnă paradisul. Îmi pare rău, dar,
din cîte am înţeles, prietenul tău Francisc îmi pare că e, nu ştiu
cum sărţî~zic, un nărod de papistaş.
în ziua plecării m-am sculat devreme şi m-am dus la slujba
de dimineaţă să ascult cîntecele monotone pe care călugării Ie
înalţă Domnului...
3Î 0
 M-am aşezat în banca de lîngă fereastră de unde se vedea
marea, departe, fără margini, pustie, încă albă în ceaţa
dimineţii, întinzîndu-se pînă la nisipurile fierbinţi ale Africii.
Păsările s-au sculat odată cu călugării şi şi-au început cîntecele
întru slăvirea luminii, în mijlocul curţii coroana chiparosului
ardea in timp ce frunzele portocalului de alături rămîneau
cufundate în întunericul verde. Călugărul cu toaca a trecut pe
lîngă chilii să-şi trezească fraţii, apoi a intrat în bisericuţa pe
jumătate luminată, aranjîndu-şi sutana care atîrna pe el; şi-a
agăţat toaca lîngă uşă. Cum stătea în prag, subţirel, cu barba
creaţă şi neagră ca pana corbului, cu părul revărsat pe umeri,
era nemaipomenit de frumos. înalt, cu faţa negricioasă, aflîn-
du-se în floarea tinereţii. Ce păcat că un trup ca acela nu era
sortit să îmbrăţişeze o femeie şi să facă copii ! Fiii şi fiicele lor
ar umple lumea de frumuseţe.
în timp ce mă gîndeam la ceea ce pierde lumea de cîte ori
cîştigă Dumnezeu, o femeie, înfăşurată într-un şal negru, s-a
ivit şovăind în prag. Stareţul m-a prevenit înainte cu. o zi, cu
un zîmbet viclean, să nu fiu surprins cînd o să văd că vine o
femeie, nu demult măritată, dintr-un sat vecin, să-i ceară să se
roage pentru copilul ei ca să-1 ferească de deochi ; precum se
vede, era tare frumos şi l-ar fi putut deochia oamenii cu
sprîncenele îmbinate.
Stătea lîngă uşă şi aştepta cu capul plecat să se termine
slujba de dimineaţă. Atmosfera se schimbase, mirosul de
mănăstire se îmbina acum cu răsuflarea femeii, bisericuţa
mirosea a lapte şi-a ulei de laur din părul proaspăt spălat al
tinerei femei. Şi glasul molcom al stareţului a prins putere
exact în clipa în care înălţa imnul de slavă. Călugării se foiau
în strane, aruncau priviri piezişe spre uşă, vreo doi au început
să tuşească. Călugărul cel tînăr s-a dus la femeie şi i-a şoptit
ceva la ureche şi ea, fără să ridice capul, a făcut doi paşi înainte
şi s-a aşezat în strana de lîngă uşă. Puteţi să vă închipuiţi că
nimeni nu mai avea linişte, nici călugării, nici chiar eu nu mai
aveam răbdare să ascultăm sfîrşitul slujbei î
în vremea asta a răsărit soarele, curtea s-a umplut de
lumină, razele piezişe pătrunseră în bisericuţă dînd strălucire
sfintelor icoane şi" chipurilor monahale. Toţi au ieşit din strane
cin tind. Slujba se terminase.
 Stareţul a pregătit masa şi a luat mătăuzul, călugărul cel tînăr se
afla în spatele lui cu căldăruşa cu apă sfinţită. Femeia stătea în uşă, cu
trupul în lumina şi-şi desfăcuse vălul negru arătîndu-şi faţa. Ridicase
ochii şi-1 privea pe stareţul care îşi pusese mîinile pe căpşorul
copilului, în timp ce începuse rugăciunea ; mai apoi şi-a îndreptat
privirea spre călugărul cel tînăr. Ochii ei mari, negri şi plini de
tristeţe, de o blîndeţe nespusă, îmi aminteau de ochii vestitei icoane
Portaitissa de la mănăstirea Iviron —■ aceeaşi blîndeţe, aceeaşi
nelinişte a mamei pentru copilul său.
Deodată, copilul a început să dea din picioare şi să
urle ; ca să-1 liniştească, mama s~a descheiat şi şi-a desco
perit sînul, copilul 1-a prins şi s-a liniştit. A fast o clipă
pe care n-am s-o uit niciodată : sînul tinerei femei stră
lucea plin şi alb ca zăpada, aerul a început să miroasă, mai
tare decît a lapte, a transpiraţie uşoară, şi marea &e
întindea, albastră acum, dincclo de umerii f ■meii. O
clipă, stareţul a rămas mut, car numai o i care
a ţinut sluj ba pînă la sf îrşit, fără să se facă ■
Diavolul m-a înghiontit să-i vorbesc căi ;, m-am
dus după el în curte, deşi nu ştiam ce să-i spi .
— Părinte Nicodim... am început, dar el a , caşul
şi a intrat în chilie.
O oră mai tîrziu mi-am reluat călătoria i, aşa
cum îmi plăcea întotdeauna.
Cîţi ani au trecut de atunci ? Patruzeci ? seci ?
Mănăstirea s-a stins în memoria rnoa, dar al ei,
strălucind' deasupra mării, nu există nimic t,. t decît
nemuritorul sîn alb şi rotund al mamei...

A doua zi m-a apucat noaptea în. apropiere sat ;

eram flărnînd şi obosit de-atîta umblat pe jos, o zi
pe părnlntul arid şi pietros. Dar, deşi nu c in pe
nimeni'din sat şi nu aveam ii mică ; - o cum
îi zice locului, eram liniştit. Ştiam ca, la orie» poartă ai bate în satele
din Creta, ţi se va deschide, masa se va aşterne în cinstea ta şi vei
dormi învelit cu cele mai bune albituri din casă. în Creta, un străin e
încă un zeu necunoscut, înaintea lui toate uşile şi toate inimile se
deschid !

012
 Era noapte cînd arh intrat în sat, porţile erau toate închise,
în curţi cîinii, simţind miros de străin, au început să latre. Unde
să mă duc şi la ce poartă să bat ? La casa popii unde toţi
străinii găsesc adăpost ! Preoţii din satele noastre nu sînt
oameni prea învăţaţi, educaţia lor e mai săracă şi nu poţi avea
cu ei o discuţie teoretică despre doctrina creştină ; dar Isus
trăieşte în inima lor şi uneori îl văd cu ochii lor la căpătîiul
unui rănit în război, sau aşezat sub un migdal înflorit
primăvara.
S-a deschis o poartă, a ieşit o bătrînică, ţinînd o lampă ţn
mînă, să vadă cine era străinul care sosise atît de tîrziu fa sat.
M-am oprit :
— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, mătuşico, i-am zis,
Sndulcindu-mi glasul ca să nu-i fie frică de mine ; nu sînt de pe
aici şi n-am unde dormi, vrei să fii aşa de bună să mă îndrepţi
spre casa parohială ?
— Cu bucurie, tinere, o să ţin lampa să nu te împiedici.
Domnul, fie-i lăudat numele, la unii le-a dat pămînt, ia alţii
pietre ; nouă ne-a dat piatră. Uită-te la picioare şi ţine-te după
mine.
Mi-a luminat drumul cu lampa ; am dat un colţ şi am efuns la
o poartă zăvorită ; un lămpaş era agăţat afară. , — Aici e casa
popii, a spus bătrîna.
A ridicat lampa şi mi-a luminat faţa ; a oftat ; era gata să
zică ceva, dar s-a răzgîndit.
— Mulţumesc, femeie bună, am zis, iartă-mă că te-am
deranjat, noapte bună.
Ea se uita la mine şi nu pleca.
— Dacă nu vă e cu supărare să înnoptaţi într-o căsuţă
săracă, puteţi veni să dormiţi la mine.
Dar eu bătusem deja la poartă. Am auzit paşi greoi în curte,
poarta s-a deschis, în faţa mea a apărut un om bătrîn cu o barbă
albă ca neaua, cu părul'lung, căzut pe fcmeri. Fără să mă
întrebe cine eram, ori ce voiam, mi-a întins mîna :
— Fii binevenit ! Nu eşti de pe aici ? Intră !
Cînd am intrat am auzit voci, uşi se închideau şi se
deschideau şi cîteva femei se furişau grăbite şi dispăreau într-o
odaie vecină. Preotul m-a poftit pe divan.
— Nevasta mea nu se simte prea bine, o s~o iertaţi,
dar o să pregătesc eu singur ceva de mîncare pentru dum-
313
neata, o să pun masa şi o să aştern patul să poţi dormi,' Glasul
îi era greu şi îndurerat. M-am uitat la el, era tare palid, ochii îi
erau umflaţi şi roşii, parcă ar fi plîns. Dar nu mi-a trecut prin
cap că ar putea fi vorba de o nenorocire, am mîncat, m-am
culcat şi dimineaţa preotul a venit şi mi-a adus o felie de pîine,
brînză şi lapte. Am dat mîna cu el, i-am mulţumit şi mi-am luat
rămas bun.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu, du-te cu
Domnul!
Am plecat. în capul satului m-am întâlnit cu un bătrîn ; şi-a
dus mîinile la piept şi m-a salutat.
— Unde ai înnoptat, fiule ? m-a întrebat el.
— La părinte, moşule !
Bătrînul a suspinat :
— O, sărmanul de el, n-ai prins nimic de veste ?
— Ce veste ?
— I-a murit feciorul ieri dimineaţă, singurul copil, n-ai
auzit bocetele femeilor ?
— N-am auzit nimic, moşule, chiar nimic !
— L-au pus în odaia din mijloc, şi-au înăbuşit plînsul ca să
n-auzi, să nu te supere... Călătorie bună !
Ochii mi s-au mplut de lacrimi.
— De ce plîngi ? a întrebat bătrînul cu mirare. Se
vede că eşti tînăr şi nu eşti deprins încă cu moartea.
Drum bun.
E minunat în Creta, dar numai cît să prinzi putere. După cîteva
luni mă simţeam din nou stînjenit, străzile mi se păreau prea
strîmte, căsuţa noastră se făcuse mică de tot, busuiocul şi
gălbenelele din curte îşi pierduseră parfumul. Văzîndu-i pe
prietenii mei ce oameni aşezaţi erau, m-a apucat frica. Eu
jurasem : niciodată n-o să mă închid între patru pereţi, fie ei şi-
ai unei cafenele ; nici să mă pun pe trai bun, nici să semnez un
contract cu necesitatea. Coboram adeseori în port să privesc
marea ; îmi părea o poartă spre libertate. Ah ! s-o deschid şi să
zbor. Am început să umblu în sus şi în jos prin casă, într-o
tăcere posomorită ; tata se uita la mine şi încrunta din sprîncene.
într-o zi l-am auzit din întâmplare spunîndu-i - mamei :

314
 — Ce-o fi cu feciorul ăsta al nostru ? Ce vierme 51
roade ? în loc să se uite înaintea lui şi să apuce cu mîinile
ce poate, aleargă după cai verzi pe pereţi. Dă pasărea
din mină pentru cea de pe gard. Să-mi zici tu mie mincinos,
dacă fiul nostru nu-i ca ăla din poveste care s-a dus pînă
]a capătul pămînttiiui să găsească apa vie.
Nu eram pe placul lui ; aştepta să-mi deschid un birou şi să încep
cumetriile prin sate, să botez şi să cunun, să-mi fac prieteni ca să fiu
ales deputat, să scriu articole în ziarul local, să scot pamflete în care
să arăt că totul se duce pe apa sîmbetei şi că este imperios necesar ca
cei tineri să se grăbească să preia cîrma.
într-o zi, n-a mai putut să se stăpînească şi m-a întrebat :
— De ce nu faci nimic ? Ce tot aştepţi de nu deschizi un birou să
te pui pe treabă ?
— Nu sînt încă pregătit.
— Ce-ţi lipseşte ?
Nu-mi lipsea nimic sau îmi lipsea totul. Eram încă tulburat de
insolenţa şi nesaţul tinereţii ; trăiau încă în mine, şi probabil că
trăiesc-şi acum, asceţii tebani, cuprinşi de setea lor de absolut, şi
marii călători care, prin drumurile lor, lărgiseră pămîntul.
Mi-am luat inima în dinţi.şi am repetat :
— încă nu sînt pregătit ! Universitatea din Atena nu-mi ajunge :
vreau să-mi continui studiile !
— Ce-nseamnă asta ?
Şovăiam să răspund. Tata stătea în locul său obişnuit, pe colţul
canapelei, la fereastra dinspre curte. Îşi tot sucea şi răsucea o ţigară,
fără să mă privească. Era duminică după-masă, razele soarelui îi
luminau capul, cădeau pe faţa lui aspră şi arsă de soare, pe mustaţa
groasă şi pe semnul de pe frunte lăsat de o sabie turcească.
— Ce-nseamnă asta ? m-a întrebat încă o dată şi a ridicat capul
să mă privească. Vrei să mergi în străinătate ?
— Da.
— Unde ?
Cred că glasul îmi tremura :
— La Paris, i-am răspuns.
A rămas tăcut cîteva clipe.
r- Prea bine, a rostit în cele din urmă, du-te !

315
 Tata era un sălbatic şi un om neînvăţat, dar niciodată nu se
împotrivea cînd era vorba de pregătirea mea intelectuală, într-o zi,
fiind bine dispus, l-am auzit, din întîm-plare, spunîndu-i unui
prieten :
— Cui îi pasă de blestemata de vie, de stafide, de vin,
de uleiul de măsline ; ducă-se toată recolta mea pe cerneală
şi pe hîrtie pentru fecioru-meu ; eu cred în el.
Făcea orice sacrificiu, părea că-şi pusese în mine toate speranţele
: dacă eu aş fi fost salvat, şi el ar fi fost salvat şi, odată cu el, tot
neamul nostru obscur. • Cînd eram copil i-am spus odată că aş vrea să
învăţ ebraica să pot citi Vechiul Testament în original. Pe atunci, erau
evrei în Megalo Kastro şi tata 1-a chemat pe rabin şi s-au înţeles să
mă duc de trei ori pe săptărnînă să iau lecţii de ebraică. Dar în clipa
cînd prietenii şi rudele noastre au auzit, li s-a ridicat părul în cap şi s-
au dus ţintă la tata :
— Ce faceţi ? au strigat îngroziţi. Nu vă e milă de
copil ? Nu ştiţi că în Vinerea patimilor ucigaşii ăştia ?J
lui Dumnezeu iau copiii creştinilor, îi bat în cuie şi le
beau sîngele ? v
Tata s-a săturat pînă la urmă de strigătele lor şi de plînsul
mamei :
— Asta ne aduce numai necazuri ! Lasă ebraica, o s-o
înveţi cînd o să fii mare.
Cînd îi spuneam că vreau să învăţ o limbă străină, îmi zicea :
"— Prea bine, apucă-te şi învaţă, dar cu o condiţie : să mai porţi o
cămaşă pe dedesubt.
Eram slăbuţ şi se temea pentru sănătatea mea. Aşa am învăţat trei
limbi străine înainte de a pleca din Creta şi tot aşa am fost obligat să
port alte trei flanele : numai cînd am plecat la Universitatea din Atena
am scăpat de ele.
— Bine, du-te, a mai spus el.
Nu mi-am putut stăpîni bucuria, m-am repezit la el, dînd să-i
sărut mîna, dar a fost mai repede ca mine şi s-a ferit :
— Doar nu-s popă !
A doua zi i-am sărutat mîna mamei. Ea s-a aplecat să-mi dea
binecuvîntarea ei şi m-a sfătuit să nu trec, în

316
ruptul capului, la papistaşi. Mi-a pus o amuletă în jurul gîtului,
făcută dintr-o bucată din sfânta cruce ; se pare că bunicul o
purtase în lupte şi nici un glonte nu 1-a nimerit.
Tata m-a însoţit pînă în port uitîndu-se la mine din cînd în
cînd, tulburat şi curios, cu coada ochiului. Nu înţelegea ce fel
de om eram, ce voiam şi ce mă mîna din-tr-un loc în altul, de
nu puteam să stau acasă, în Creta.
— Mă gîndesc că semeni cu bunicu-tău, mi-a spus pe
neaşteptate cînd am ajuns în port, nu cu tatăl maică-ti,
cu tatăl meu, piratul.
După o clipă de tăcere a continuat : ■— Dar el a prădat
corăbii, a omorît şi-a jefuit, a făcut avere. Tu cu ce pradă o
să te-alegi ? Am ajuns în port, tata mi-a strîns mîna :
— Mergi cu bine, îţi doresc noroc şi, deschide bine
ochii !
A dat din cap, nu era deloc mulţumit de unicul său fiu. Şi,
de fapt, cu ce pradă m-am ales ?
Paris.
Nietzsche

Se iveau zorile. Cădea o ploaie blîndă, măruntă. Cu faţa lipită

de geamul vagonului priveam Parisul prin pînza diafană de
ploaie, rîzînd printre lacrimi şi urîndu-mi bun venit. Treceau
poduri şi clădiri cu multe etaje, înnegrite de fum, parcuri şi
catedrale, castani despuiaţi de frunze, oameni grăbiţi, pe străzi
largi, strălucitoare. Prin ploaia care şiroia pe fire atîrnate de cer,
vedeam chipul Parisului plin de farmec şi veselie, cu surîsul
voalat, aşa cum zăreşti ţesătoarea printre firele urzite la război.
Mă întrebam ce mă aştepta în îndelung rîvnitul oraş şi mi-
era milă de sufletul omenesc pentru neputinţa lui de a vedea
viitorul măcar cu o oră mai devreme. Sufletul nu face altceva
decît să aştepte să se nască ceea ce nu s-a născut încă, era
plicticos şi neputincios ca şi'trupul. Mă întrebam dacă o să
găsesc în acest oraş ceea ce căutam. Dar ce căutam ? Ce voiam
să găsesc ? însemna, oare, că nu-mi era de folos călăuza cu
cunună de spini pe frunte, aşezată ca o piatră de hotar pe cel
mai înalt vîrf <le munte, făcut din piatră şi sînge, arătîndu-mi
calea ? Oare, părintele Ioachim să fi avut dreptate îndemnindu-
mă să cunosc bucuria, durerea şi păcatul, cerîndu-mi să trec
prin infernul şi purgatoriul pămîntesc, ca, apoi, să trec de
bucurie, de durere şi de păcat, dacă voiam să fiu izbăvit ?
Lumina se înălţase puţin ; un soare lipsit de raze, suspendat
de un cer ciudat, făcut din ceaţă, din melancolie şi o nespusă
bîmdeţe. Ce jalnic arăta nesăbuitul Phaeton al Greciei, cu plete
lungi, pe pămîntul exilului ! ~Departes în patria sa, ei îşi aruncă
hainele şi se înveleşte în lumină ;

318
 sufletul străluceşte, neavînd nici o taină, la fel ca trupul. Acolo
demonii ies din chiliile lor întunecoase, lumina le pătrunde în măduva
neagră a oaselor şi îi preface în creaturi neprihănite, cu vorba dulce,
la fel ca oamenii. Dar aici soarele e altfel, ceea ce înseamnă că
sufletul şi faţa pămîntului sînt altfel. Să învăţăm să iubim fruntea
înnourată, zîmbetuî discret şi înţelesul ascuns al noii frumuseţi.
„Este o nouă faţă a divinităţii", reflectam eu, privind lacom pomii
şi casele, femeile vopsite, bisericile sumbre. Era o nouă faţă a lui
Dumnezeu ; am căzut în genunchi şi i-am preamărit frumuseţea.
Prima întîlnire cu noua înfăţişare a pămîntului a fost o beţie cai^e
a durat zile şi săptămîni întregi. Străzile. parcurile, bibliotecile,
muzeele, bisericile gotice, bărbaţii şi femeile din teatre şi de pe străzi,
zăpada care începuse să se cearnă, toate păreau cuprinse de beţie, se
clătinau înaintea sufletului meu în extaz ; apoi beţia a pierit şi lumea
s-a aşezat, recăpătîndu-şi stabilitatea.
într-o zi, pe cind eram cufundat într-o carte în biblioteca Sainte-
Genevieve, a venit la mine o fată ; ţinea în mînă o carte deschisă şi
mi-a arătat chipul unui bărbat ; acoperise partea de jos a paginii cu
mîna ca să-i ascundă n-umele. S-a aplecat şi mă privea uimită arătînd
spre fotografie.
-— Ştii cine e ? m-a întrebat.
Am dat din umeri :
•— De unde vrei să ştiu ?
— Dar eşti tu, e chipul tău ! Uită-te la frunte, la
sprîncenele dese, la ochii adînciţi in orbite. Cu deosebirea
că el poartă o mustaţă groasă, lăsată în jos, şi tu nu porţi.
M-am uitat la fotografie şi am tresărit mirat.
— Ei bine, cine e ? am întrebat încereînd să dau la o parte mîna
fetei, ca să văd numele.
— Nu-l recunoşti ? îl vezi pentru întîia oară ? E Nietzsche !
Nietzsche ! Auzisem de el, dar nu citisem nici una din cărţi.
;' — N-ai citit Originea tragediei, Aşa grăit-a Zara-
■thusira ? Despre „eterna reîntoarcere", despre „supraom" ?
— Nimic, nimic ! am răspuns ruşinat.

319
— Aşteaptă o clipă, a exclamat fata şi a zburat. In cîteva clipe s-
a întors cu Zarathustra.
— Aici, a spus ea rîzînd, aici se află ceva înţelepciune pentru
mintea ta, dacă ai minte, şi dacă e flămîndă !

A fost unul din momentele hotărîtoare din viaţa mea. Prin

intermediul unei studente necunoscute de la universitate, destinul mi-
a întins o cursă în biblioteca Sainte-Genevieve ; acolo mă aştepta
Antichristul, aprigul luptător scăldat în sînge.
La început m-a îngrozit ; nimic nu ţinea ascuns : ghearele, colţii
şi aripile de Lucifer se vedeau clar ; nu-i lipseau neruşinarea şi
aroganţa, mintea neînduplecată, furia turbată a distrugerii, sarcasmul
şi cinismul, rîsul nelegiuit. Dar impetuozitatea şi mîndria sa m-au
cucerit, pericolul mă îmbăta şi m-am cufundat în opera lui cu. frică şi
cu patimă de parcă intram în agitaţia junglei plină de sălbăticiuni
înfometate şi ameţitoare orhidee.
Abia aşteptam să se termine cursurile la Sorbona şi să se facă
noapte. Voiam să ajung acasă, să vină gazda să-mi aprindă focul, ca
să pot deschide cărţile, care erau toate îngrămădite pe masă, şi să iau
parte la lupta lui. Incet-încet m-am obişnuit cu glasul, cu respiraţia lui
întretăiată, cu strigătul lui de durere. Nu ştiam, doar atunci
descoperisem, că Antichristul luptă şi suferă întocmai ca Hristos, că
uneori, în clipele de disperare, chipurile lor se aseamănă.
Declaraţiile sale îmi păreau blasfemii. Totuşi, acest rebel exercita
o fascinaţie tainică, cuvintele lui aveau o putere de atracţie care mă
ameţea şi mă îmbăta, făceau să-mi salte inima. Cu adevărat gîndirea
sa era un dans dionysiac, un înalt imn de izbîndă se ridica triumfător
în clipa cea mai fără de speranţă a tragediei umane şi supraumane, tn
ciuda voinţei mele îi admiram durerea, curajul şi puritatea ; părea că
picături de sînge îi împroaşcă fruntea, părea că el purta o cunună de
spini.
Cu timpul, studiind opera acestui profet potrixmic lui Dumnezeu,
m-am îndreptat pas cu pas spre o temerară şi mistică unitate. Primul
pas al iniţierii era acesta : binele şi răul sînt duşmani ; al doilea pas îl
depăşea pe primul : răul şi binele sînt confraţi ; cel mai înalt pas la
care am fost în stare să ajung era acesta : răul şi binele sînt

320
totuna ! Pe dată m-am oprit străfulgerat de o teribilă
suspiciune : probabil sfintui blasfemator mă îmboldea sâ mă
unesc cu el în blasfemie !
Mi-am petrecut toată iarna angajat în noua bătălie ; pe
măsură ce timpul trecea lupta devenea tot mai înverşunată şi
mai strînsă ; auzeam gîfîitul adversarului, respiraţia lui profund
chinuită, de la o distanţă care descreştea mereu, pînă cînd ura
începea să se schimbe, să se transforme şi, fără să ştiu, lupta
devenea îmbrăţişare. Niciodată în viaţă n-am simţit cu atîta
tărie şi uimire că ura, trecînd succesiv prin înţelegere, prin milă
şi prin simpatie, se poate preface în iubire. Mă gîndeam că
acelaşi lucru se petrece cînd binele se luptă cu răul ; se pare că
înainte vreme fuseseră unite, apoi separate şi acum luptă să se
întîlnească din nou. Dar se vede că timpul perfectei împăcări n-
a venit încă. Deşi nu vorbesc din proprie experienţă, un astfel
de timp va veni în mod sigur, va veni ziua cînd va exista stimă
faţă de adversar şi faţă de libera lui participare la marea sinteză
pe care o numim „cosmos", adică „armonie".
Cel mai mult mă impresiona, o, măreţ martir, viaţa ta sfîntă
şi tragică. Cel 'mai mare duşman şi cel mai mare prieten,
fiindu-ţi credincios pînă la moarte, a fost boala ; nu ţi-a permis
niciodată o relaxare, nu te-a lăsat o clipă, niciodată nu te-a lăsat
să poţi spune : mi-e bine, aici, nu mai plec. Erai o flacără, te
aprindeai şi ardeai pînă la capăt, lăsai cenuşă în urma ta şi
plecai:
Eu ştiu sigur de unde vin. Nesătul ca o
flacără, Ard pînă la capăt. Orice ating
se preface în lumină, Orice -las se
preface în cenuşă. Fără îndoială, eu
sînt o flacără...
Cînd primăvara a venit şi vremea s-a încălzit puţin, am
plecat în pelerinaj pe urmele picăturilor calde încă ale sîngelui
tău, pe drumul luptei şi al martiriului tău eroic.
într-o dimineaţă ploioasă rătăceam prin ceaţă şi te căutam
pe ulicioarele înguste şi pline de noroi ale satului în care te-ai
născut. Am descoperit casa mamei tale în-

32J
J}1 — Eaport către El Greco Tjj

m
tr-un mic orăşel cu o catedrală gotică superbă ; în clipele de
ardere teribilă adesea ţi-ai aflat acolo refugiul, regăsind pacea şi
devenind iar copil. Apoi, străzile minunate pe malul rîului
Genoa, unde te-ai bucurat de curgerea apei, de dulceaţa cerului,
de oamenii simpli... Erai atît de blînd şi de blajin, atît de sărac şi
de vesel, că bătrînele din vecini te-au numit „sfînt". Şi îţi făceai
planuri, îţi aminteşti, să începi o viaţă excesiv de simplă şi de
liniştită : „M-am hotărît să fiu liber astfel ca libertatea mea să
nu supere pe nimeni, mîndria să fie ascunsă în glasul blînd şi
dulce, să dorm fără griji, să nu beau, să-mi fac singur mîncarea
săracă, să n-am prieteni iluştri ori impozanţi, să nu mă •uit la
femei, să nu citesc jurnale, să nu fug după onoruri, să caut
numai cele mai alese suflete şi, dacă nu găsesc nici unul
deosebit, să-i caut pe oamenii simpli".
Ce mişcat eram căutînd, sub soarele de primăvară, în
Engandine, între Sils-Maria şi Siîvaplana, stînca în formă de
piramidă unde ai avut pentru prima oară viziunea „veşnicei
întoarceri". Ai strigat printre hohote de plîns : „Oricît de amară
şi insuportabilă ar fi viaţa mea, fie binecuvîntată şi fie s-o
retrăiesc iar şi iar, de nenumărate ori !" Pentru că ai gustat
bucuria amară a eroilor, o bucurie pe care sufletele jalnice o
simt ca pe un martiriu : să vezi abisul înaintea ta şi să te
îndrepţi spre el fără să-ţi fie teamă.
Piscurile din jur străluceau albastre în lumina soarelui ; am
auzit un zgomot, departe, şi un munte de zăpadă s-a prăbuşit.
Mi-am amintit ce, ţi-a scris prietenul tău : ..în cărţile tale mi se
pare că aud în depărtare sunetul unei căderi de apă".
în drumul meu prin Sils-Maria, cînd treceam podeţul de
lingă cimitir, exact aşa cum tu l-ai simţit pe Zarathustra îîngă
tine, şi eu am văzut umbra mea despărţită în două, in timp ce
mă uitam în jos, erai tu cel care păşeai alături de mine.
Toate întîmplăfile vieţii tale mi-au venit în minte, o, măreţ
martir. Tînăr şi plin de ardoare te-ai oprit insistent lingă fiecare
erou ca să găseşti unul care să-ţi subjuge inima ; a venit ziua
cînd l-ai întâlnit pe brahmanul nordului, pe Schopenhauer. La
picioarele lui ai descoperit eroica şi disperata viziune a vieţii :
lumea e propria mea

322
creaţie ; deopotrivă, lumea văzută şi nevăzută este un vis
amăgitor. Nu există nimic decît voinţa oarbă, fără început şi
fără sfîrşit; lipsită de ţintă, indiferentă, nici raţională, nici
iraţională. Nonraţională, monstruoasă. închisă în timp şi spaţiu,
se preface în mii de forme pe care le şterge, apoi creează noi
forme, le face să dispară, con-tinîiînd etern în acelaşi fel.
Beligia, moralitatea sînt consolări nevrednice, bune doar pentru
laşi şi pentru proşti. Omul puternic, lucid, înfruntă fantasmele
lumii lipsite de ţintă, în linişte, şi se bucură să destrame vălul
efemer şi sclipitor ce acoperă iluzia.
Tot ceea ce ai presimţit, o, viitor creator al supraomului, s-
a. aşezat înţr-o strictă şi bine închegată teorie : poetul, filozoful
şi luptătorul, care erau în dezacord în inima ta)' s-au înfrăţit. O
vreme, tînărul a"scet s-a bucurat fericit de muzică, de
solitudine şi de lungi plimbări. Odată^ cînd o ploaie torenţială
te-a prins pe munte, ai 'scris : „Ce-mi pasă de preceptele
morale, fă asta, nu face asta ? Ce diferite sînt de ele lumina,
furtima, grindina, forţele libere, lipsite de învăţături morale !
Ce fericite şi viguroase sînt aceste forţe netulburate de
raţiune !"
Sufletul tău a. fost cuprins de o amărăciune eroică într-o zi,
în floarea tinereţii tale, cînd destinul te-a pus faţă în faţă cu cel
ce ţi-a fost călăuză după Schopenhauer, omul care ţi-a adus cea
mai puternică bucurie a vieţii — Wagner.
A fost un moment măreţ. Aveai douăzeci şi cinci de ani, erai
înfocat şi reţinut, cu maniere blînde şi calme, cu ochi adînci,
profunzi şi arzători ; Wagner avea cincizeci şi nouă de ani, în
culmea puterii, plin de visuri şi de acţiune, o forţă a naturii care
a explodat deasupra capetelor tinerei generaţii. „Vreau un
teatru unde să creez liber, veniţi şi daţi-mi-1 !", Ie-a spus
tinerilor. „Vreau oameni care să mă înţeleagă, veţi fi publicul
meu, ajutaţi-mă, e de datoria voastră, ajutaţi-mă şi vă voi
acoperi de glorie]" _ Artşi e singura salvare. „Reprezentînd
viaţa ca un joc, î-a scris Wagner lui Ludovic al Il-lea, arta
transformă cele mai înfricoşătoare aspecte ale vieţii în tablouri
minunate care ne înalţă şi ne alină."
Ascultai atent şi dădeai viaţă cuvintelor maestrului, luptai
de partea lui. Ţi-ai aruncat apoi privirea asupra filozofilor
presocratici şi deodată o epocă 'măreaţă şi

323
eroică s-a tălăzuit deasupra ta, o epocă plină de extraordinare
fulgere ale cunoaşterii, de legende înfricoşătoare, de gînduri
tragice, de spirite tragice care au cucerit abisul acoperindu-1 cu
mituri încurajatoare. Nu mai era imaginea idilică a Greciei
pictată de maeştri, echilibrată, fără griji, înfruntînd viaţa şi
moartea cu o seninătate şi o naivitate surîzătoare. Această
seninătate se ivea la sfîrşit, fructul unui copac arzător care
începea să se veştejească. Haosul vuia în piepturile grecilor
înainte -de a se aşterne seninătatea. Un zeu neînfricat,
Dionysos, conducea bărbaţi şi femei în' dansuri frenetice, pe
munţi şi în peşteri, întreaga Grecie dansa ea o bacantă...
Cu febra înţelepciunii tragice te trudeai să adaptezi N părţile
viziunii tale unui întreg. Apollo şi Dionysos au fost perechea
sacră eare au dat naştere tragediei ; Apollo visează şi contemplă
armonia şi frumuseţea lumii, în forme senine. închis în sine
însuşi, el stă liniştit şi senin în mijlocul tumultului agitat al mării
de fenomene şi se bucură de valurile din visul său. Privirea sa e
plină de lumină, chiar cînd tristeţea sau indignarea îl copleşesc,
nu-i tulbură echilibrul divin.
Dionysos nimiceşte individualitatea, se azvîrle în marea
aparenţelor şi se lasă purtat de valurile ei teribile şi ca-
leidoscppice. Oameni şi animale se înfrăţesc, moartea însăşi e
"văzută ca una din măştile vieţii, vălul pestriţ al iluziilor se
destramă şi ne trezim noi înşine faţă în faţă eu adevărul. Ce
adevăr ? Adevărul că toţi sîntem una, că noi creăm zeii,
Dumnezeu nu e strămoşul omului, ci urmaşul lui.
Retraşi în cetatea lui Apollo, grecii au luptat să pună stavilă
acestor forţe dionysiace incontrolabile care veneau pe toate
drumurile de uscat şi de apă să se azvîrle peste pămîntul grec,
dar n-au reuşit să-1 supună total pe Dionysos. Cei doi zei s-au
luptat fără să se învingă unul pe altul ; atunci s-au împăcat şi au
creat tragedia.
Orgiile dionysiace au fost purificate de bestialitate,
străluceau în blîndeţea reţinută a visării. Dionysos a. rămas
singurul erou constant al tragediei ; toţi eroii şi toate eroinele
tragediei sînt doar măştile zeului, surîsuri calme şi lacrimi
fierbinţi ale graţiei apollinice.
Dar tragedia greacă a pierit brusc ; a fost ucisă de logică.
Socrate, cu dialectica sa, a ucis sobiietatea apolli-

324
nică şi beţia dionysiacă ; la Euripide" tragedia a degenerat într-
o pasiune mai mult umană decît divină, un discurs sofisticat de
propagandă a noilor idei ; şi-a pierdut esenţa tragică şi a pierit.
Dar beţia dionysiacă a supravieţuit perpetuîndu-se în cultul
misterelor şi în măreţele momente de extaz ale omului. Mă
întreb dacă s-ar mai putea întrupa în materia divină a artei ?
Spiritul socratic — cu alte cuvinte ştiinţa — îl va ţine pe
Dionysos pe veci înlănţuit ? Sau acum, cînd raţiunea umană îşi
recunoaşte limitele, va apărea, oare, o nouă civilizaţie al cărei
simbol va fi Socrate, în cele din urmă, învăţînd muzică ?
Pînă acum idealul civilizaţiei noastre a fost cel al erudiţiei
alexandrine, dar coroana de pe fruntea ştiinţei a început să se
clatine, spiritul dionysiac se trezeşte mereu ; muzica germană,
de la Bach la Wagner, a proclamat venirea sa. Sînt zorii unei
„civilizaţii tragice", tragedia renaşte. O, cum s-a. transformat
această lume de iluzii, deşertul întunecat al lui Schopenhauer !
Cum tot ceea ce era mort şi inert a intrat în vîrtejul
criticismului german ! „Da, prieteni, a strigat tînărul'profet,
învăţaţi să credeţi aşa cum cred eu în trăirea dionysiacă,' în
renaşterea tragediei dionysiace. Epoca socratică s-a sfîrşit !•
Luaţi tirsul în mîini, încununaţi-vă cu iederă, , îndrăzniţi să
deveniţi fiinţe tragice, pregătiţi-vă pentru marile bătălii şi cre-
deţi în zeul vostru, Dionysos."
Astfel erau, o, Nietzsche, speranţele de regenerare a
universului clădite pe opera lui Wagner. O nouă civilizaţie
tragică era gata să .izvorască din Germania, un noy Eschil trăia
şi lupta sub ochii noştri şi cerea ajutorul nostru.
Dar profeţiile tale au rămas fără dcou, . erudiţii te
dispreţuiau, tinerii rămîneau nepăsători. Cuprins de amă-.
răgiune, îndoieli au apărut în sufletul tău, te întrebai dacă omul
contemporan mai poate căpăta nobleţe. Ai căzut bolnav, iar la
universitate studenţii te-au părăsit.
Sfîşietoare nelinişte.! Poetul din tine a acoperit haosul cu
florile artei ; dar filozoful din tine, vrînd să cunoască cu orice
preţ, dispreţuia orice confort, chiar şi pe acela al arfei. Cel
dintîi găseşte alinare creînd, celălalt analizează, disecă şi
ajunge la disperare. Spiritul critic a dă-rîmat idolii. Ce valoare
avea arta lui Wagner ? —■ ai în-

325
 ceput să te întrebi. E fără formă, fără credinţă, nimic decît o
retorică patetică, lipsită de beţia sacră şi de. nobleţe, exact ca
arta lui Euripide. Bună pentru femei isterice, şarlatani şi
neputincioşi. Semizeul tău a devenit un şarlatan ; ţi-a jucat o
farsă, nu s-a ţinut de cuvînt. Acum compunea pe teme creştine,
scria Parsifal. Eroul era învins şi cădea la picioarele crucii,
omul care a promis să creeze noi mituri şi să prindă leopardul
raţiunii la căruţa diony-siacă !
Arta acoperă adevărul înfricoşător cu imagini frumoase şi
este, deci, o consolare pentru cei laşi. Era noul tău strigăt,
Lăsaţi-ne şi pe noi să găsim % adevărul, chiar dacă lumea va fi
să piară ! Acest strigăt *îl contrazice pe cel dinţii ; criticul din
tine a triumfat asupra poetului, adevărul asupra frumuseţii. Dar
acum nici Schopenhauer nu reuşea să satisfacă nevoile
exagerate ale minţii tale ; "viaţa nu înseamnă numai voinţa de a
trăi, înseamnă mult mai mult : voinţa de a domina. Viaţa nu se
mulţumeşte cu simplul instinct de autoconservare, vrea să
cucerească, să domine.
Arta nu mai e scopul vieţii, ci, mai degrabă, un răgaz în
lupta vieţii. Cunoaşterea e mai presus de poezie, So-_crate e mai
mare decît Eschil, adevărul, chiar fatal, e superior celei mai
strălucitoare şi fecunde ficţiuni.
Cu inima frîntă, hoinăreai bolnav din loc în loc. arşiţa te
paraliza, zăpada îţi ardea ochii, vîntul îţi biciuia nervii. Nu mai
puteai dormi şi ai început să iei sedative ; stăteai în odăi
mizere, neîncălzite, lipsite de confort. Dar ziceai în sinea ta cu
mîndrie că omul bolnav nu are dreptul să blesteme viaţa. în
toiul suferinţei, senin şi inflexibil, înălţai un imn de slavă
bucuriei şi sănătăţii.
Simţeai că un germene măreţ creştea înlăuntrul tău şi îţi
devora măruntaiele. Cum te plimbai într-o zi prin Engadine, te-
ai oprit brusc, cuprins de spaimă. Ai înţeles că timpul^e infinit,
în vreme ce materia e limitată. în mod necesar va veni o nouă
clipă cînd toate aceste combinaţii ale materiei vor renaşte exact
la fel cum au fost înainte.
Te-ai cufundat în extazul durerii. Toate arătau că suferinţa
ta nu va avea sfîrşit şi suferinţa lumii era incurabilă. Dar
orgoliul de ascet te-a făcut să saluţi cu bucurie martiriul.

328
 Te-ai Sîndit că trebuie să creezi o nouă opera, era de datoria
ta s-o creezi. Dar ce formă va avea ? Un sistem filosofic ' Nu,
gîndirea trebuie să se reverse lrnc. bau epic? Profetic? Şi
deodată imaginea lui Zarathustra ţi-a fulgerat prin minte.
în toiul acestor suferinţe acceptate cu bucurie, Lou Salome
ţi-a ieşit în cale. Sclavă ardentă, cu spirit incisiv, plină de
entuziasm şi de curiozitate, s-a înclinat în faţa ta măreţ martir,
şi te-a ascultat cu nesaţ. Ţi-ai lăsat sufletul în mîinile ei, iar ea
1-a primit lacomă .ca pe un fruct.
De mult timp nu ţi-ai mai deschis inima cu atîta încredere ;
te-ai bucurat de patimă, de tulburare, de rodnicia născută în noi
de femeie, ai simţit că inima ta blîndă se topea sub armura dură
de războinic ! în seara aceea, cînd ai intrat în chilia ta de
schimnic,. pentru prima oară ai simţit mireasmă de femeie în
aerul casei tale. Această înfiorare dulce te-a urmărit, o, pustnice,
pe munte, unde ţi-ai găsit refugiu şi unde, cu sufletul la gură,
aşteptai scrisoarea femeii. într-o zi ţi-a trimis opt versuri, inima
îţi " bătea cu putere de parcă erai un flăcău de douăzeci de ani,
le-ai citit cu glas tare sub brazii solitari :

Cine poate fugi dacă tu îmi ţii mîna, dacă tu mă

priveşti cu ochii tăi gravi ? Nu voi putea scăpa
nicicînd din strînsoarea ta ; Nu există lucru pe care
tu să nu-l poţi distruge Ştiu că trăieşti în toate
fiinţele de pe pămînt ; n-a mai rămas un lucru
neatins de mîna ta. Viaţa fără tine ar putea fi
frumoasă ! Şi totuşi, ce bine e să trăieşti şi tu !

La scurt timp a sosit ziua fatală a despărţirii. Femeia se

temea de tine, erai ca o pădure întunecată în care se vedea un
spiriduş zîmbindu-i cu degetul pe buze. A început din nou
martiriul, boala, părăsirea, tăcerea. Erai ta„ ^n Pom aPlecat sub
greutatea roadelor aşteptînd o mînă care să vină să le culeagă.
Şedeai la margine de drum .şi te uitai spre oraşul de la poale, cu
atîta lume, dar nimeni nu s-a apropiat de tine..„Nu-i nimeni
care s§ m^ iubească ?, ai strigat în singurătatea ta, nu-i nimeni să
mă batjocorească ori să rîdă de mine ? Unde e bise-

327
rica să-şi arunce blestemele ? Unde e legea să-mi reteze capul ?
Strig şi iar strig şi nimeni nu mă aude ?"
Oh, singurătatea, despărţirea de fiinţa iubită ! ziceai
în sinea ta : niciodată nu voi mai retrăi orele acelea. Tre
buie să deschid o portiţă de salvare în cercul închis al
veşnicei întoarceri. s
O nouă speranţă a izvorît din străfundurile fiinţei tale, o
nouă sămînţă, supraomul. El era sămînţa lumii, el ţinea
izbăvirea în mîinile sale şi îţi dădea răspunsul la vechea în-
trebare dacă omul de azi îşi mai poate recăpăta nobleţea, Da,
poate. Dar nu cu ajutorul lui Hristos, cum propovăduia Wagner-
apostatul în noua lui operă, ci omul însuşi, prin virtuţile şi lupta
lui. Omul poate să zămislească supraomul. Veşnica întoarcere
te sugruma, supraomul era o nouă himeră cu care se puteau
vrăji ororile vieţii. Nu era vorba de artă, ci de putere. L-ai luat
pe Dumnezeu drept moară de vînt, o, Don Quijote, şi l-ai
dărîmat.
„Dumnezeu a murit", ai declarat tu, şi ne-ai dus pe
marginea prăpastiei ■; există numai o singură • speranţă ; omul
îşi poate depăşi propria natură. întreaga organizare a
cosmosului va cădea pe umerii săi şi atunci va avea forţa să-şi
asume o astfel de responsabilitate. Dumnezeu e mort, tronul său
e vacant, va trebui să ne înscăunăm noi în locul lui. Vom
rămîne singuri de tot pe lume ? Stă-pînuî a plecat ? Cu-atît mai
bine-! De acum vom munci, nu pentru că ne porunceşte el, ci
pentru că noi înşine vrem să muncim.
Veşnica întoarcere e lipsită de speranţă, Supraomul e o mare
speranţă ;*cum se puteau împăca aceste două noţiuni
contradictorii ? Durere fără margini... De atunci înainte aripile
sufletului tău au început să fluture deasupra abisului nebuniei.
Zarathustra a rămas doar im Strigăt. Ai părăsit acest poem
tragic, scris pe jumătate, te-ai străduit să dovedeşti ştiinţific că
esenja vieţii e dorinţa de putere...
N-ai găsit .răspuns la toate întrebările tale, mintea ţi s-a
tulburat, te-ai întors iar la vechile tale poeme diony-siace şi, cu
cea mai amară presimţire, ţi-ai cîntat cîntecuî de lebădă :
Apune soarele.
în curînd nu vei mai simţi setea,

328
 O, inimă în flăcări. - în aer e o prospeţime, Şi simt
cum guri necunoscute o inspiră : răceala cea de
gheaţă va veni... Văzduhul e străin şi pur. Nu-mi
aruncă, oare, această noapte o privire tainică şi
ademenitoare ? Fii tare, inimă vitează 1 Nu întreba
de ce... Seară a vieţii mele, Apune soarele l
-Ai văzut ceea ce omului-nu-i e permis să, vadă şi ai orbit ;
ai jucat, dincolo de curajul omenesc, pe marginea prăpastiei şi
te-ai cufundat în abis.
Întunericul ţi-a cuprins cu repeziciune mintea şi a
•durat vreme de unsprezece ani, .pînă la moarte. Uneori
luai o carte în mînă şi întrebai : „Şi eu am scris cărţi
minunate ?" Şi cînd ţi s-a arătat portretul lui Wagner, ai
exclamat : „L-am iubit mult pe omul ăsta !"

Niciodată .un strigăt atît de sfîşietor n-a izvorît din sufletul

omului şi niciodată n-am citit viaţa - unui sfînt cu atîta ardoare,
nici Ghiar-în copilărie cînd am citit legendele sfinte. Eu cred
că, după ce pelerinajul la această nouă Golgotă a luat sfîrşit şi
m-am întors la Paris, inima mi ş-a schimbat mai mult decît
mintea. Am trăit durerea acestui mare martir şi ateu, vechile
mele răni s-au redeschis, umblînd pe drumul"însîngerat,
străbătut de el, şi m-am ruşinat de viaţa mea potolită, ordonată,
laşă, care nu îndrăznea să arunce toate punţile în urmă, să intre
singură de tot pe tărîmul curajului extrem şi al durerii. Ce a
făcut acest gînditor ? Care e porunca lui supremă ? Ne-a spus
să tăgăduim toate consolările noastre : zei, moralitate,
adevăruri, şi să rămânem singuri, fără tovarăşi şi, prin propria
noastră putere, să începem să plămădim o lume de care să nu ne
fie ruşine. Care e calea cea mai periculoasă ? Pe asta o să apuc.
Unde se află abisul ? într-acolo o să merg. Care e cea mai
bărbătească bucurie ? Să-ţi asumi completa responsabilitate !

329
 Uneori îi simţeam umbra lîngă mine, cînd mă plimbam pe
sub castanii din Paris, ori pe malurile faimosului fluviu.
Mergeam unul lîngă altul-în linişte pînă cînd apunea soarele.
întotdeauna avea o răsuflare scurtă, gîfîită, şi parcă mirosea a
pucioasă ; mi se părea că tocmai se întorsese din iad şi propria
mea suflare devenea greoaie şi începeam să gîfîi. Dar acum nu
ne mai luptam, eram prieteni ; el niă privea şi eu .îmi zăream
chipul în luminile ochilor săi. Dar neliniştea contaminează, mi-
a dat toate neliniştile lui ; împreună cu el am început propria
mea luptă pentru a pune în armonie ceea ce nu era cu putinţă,
pentru a împăca extrema speranţă cu extrema disperare şi
pentru a deschide o poartă mai presus de raţiune şi certitudine.
Într-o seară, pe cînd soarele apunea şi amîndoi eram gata de
plecare, el, care niciodată nu vorbea, s-a întors şi mi-a s'pus,:
„Eu sînt Dionysos cel crucificat,_eu sînt, nu el !" Vocea îi era
plină de invidie, de ură şi de iubire.
Cînd m-am duş a doua zi să ascult glasul vrăjit al lui
Bergson mi-am regăsit pacea inimii ; cuvintele sale aveau un
accent magie care deschidea o portiţă în adîncul destinului
implacabil şi îngăduia luminii să intre. Dar lui îi lipseau rănile,
sîngele, suspinul colosal —t aceste lucruri atît de fascinante în
tinereţe — şi m-am întors să mă plimb pe sub castani ca să-1
întîlnesc pe celălalt care mă făcea să sufăr.
Pe atunci durerea nu mă atingea prea adînc, împărţeam
durerile cu el, dar superficial. Ca Sfîntul Francisc eram şi eu
însemnat, acolo unde sălbaticul profet avea o rană dureroasă,
pielea se înnegrea şi se învineţea. Doar mai tîrziu, cînd am avut
viziunea îngerilor apocaliptici aruncîndu-se asupra oamenilor,
propriile mele răni au început să sîngereze. Eram la Londra, îmi
amintesc, cu mulţi ani mai tîrziu, venise toamna şi eu stăteam
pe o bancă în parc. Spaima plutea în văzduh ; undeva în Europa
un tigru însetat de sînge se credea Supraomul, nu putea să se
mai stăpînească în cuşca lui, era cuprins de furia dominaţiei.
Genghis-Han avea un inel de fier pe care erau gravate două
cuvinte : „Puterea e dreaptă -'. Epoca noastră a primit în dar
acelaşi inel de fier. Demonul epocii noastre semăna cu
legendarul rege african care s-a urcat în cel mai înalt turn luînd
cu el douăspre-

330
 ■«.re femei, doisprezece cântăreţi şi douăzeci şi patru de
hurdufuri cu vin. Regele era înalt cît un turn, gros ca o
buturugă şi păros ca o maimuţă. întreg oraşul se cu
tremura de cîntece şi dans, casele cele mai şubrede s-au
dărîmat. Mai întîi regele a dansat, apoi, plictisit, s-a aşe
zat pe o piatră şi a început să rîdă. După ce s-a plictisit
de rîs a început să caşte şi, ca să-şi petreacă timpul, a
aruncat din turn mai întîi femeile, apoi cîntăreţii şi la
urmă burdufurile de vin goale. Dar în inimă nu simţea
alinare şi a început să deplîngă suferinţele inconsolabile
ale regilor... ,■ - _
A trecut un vînzător de ziare care aducea la cunoştinţa
comunicatul - despre război. Oamenii s-au oprit în drum
pietrificaţi, ca şi cînd inima ar fi încetat să le mai bată, alţii au
luat-o la fugă spre casă, nerăbdători să vadă dacă copiii lor mai
erau în viaţă.
O umbră a venit şi s-a aşezat lîngă mine pe bancă ; m-am
întors' şi m-am cutremurat : era el. Aşadar, cine propovăduia că
esenţa vieţii e dorinţa de a, cuceri şi de a domina, că singură
puterea îşi merită drepturile ? Aşadar, cine a fost profetul
supraomului şi, prin "profeţie, 1-a ademenit ? Supraomul
venise, şi el era profetul de taină care se ascundea sub un pom
în toamnă !
Atunci am simţit prima oară pentru el o tragică simpatie,
pentru prima oară înţelegeam limpede că fiecare dintre noi e un
fluier de trestie în mîinile unui păstor nevăzut, că jucăm aşa
cum el cîntă, nu cum am vrea noi.
M-am uitat în ochii săi adînci, la fruntea boltită, la mustaţa
lăsată în jos.
— Supraomul a venit, am şoptit eu, ai vrut asta ?
S-a aplecat mai tare, ca un animal încolţit şi rănit care
încearcă să se ascundă. Glasul i-a răsunat mîndru şi plin de
tristeţe de pe cealaltă bancă :
— Da!
Simţeam că i se rupe inima în două.
Ai semănat, vezi acum ce recoltă se culege, îţi
place ?
.De pe cealaltă - bancă a ajuns la mine un strigăt disperat şi
sfîşietor :
Ş Da, îmi place !

331
 Din nou singur, m-am ridicat de pe banca să plec, exact
cînd un bombardier trecea pe deasupra oraşului cufundat în
întuneric'
Aparatul de zbor imaginat de Leqnardo da Vinci ca o pasăre
artificială benignă care să aducă zăpadă din creierul munţilor,
vara, şi să o 'împrăştie pe deasupra oraşelor să le răcorească,
trecea acum încărcat cu bombe.
Tot aşa — mă gîndeam avînd mereu în minte pe-profetul
paşnic al războiului —, în mod similar, ideile ţîşnesc ca
ciocîrliile din creierul omului ; dar, cînd privirea rapace a
omului cade asupra lor, iute se prefac în păsări de pradă
flămînde. Nefericitul lor părinte ,strigă şi protestează disperat :
Nu asta am vrut ! Nu asta am vrut! Dar păsările de pradă trec
pe deasupra capului său, cu strigăte ascuţite, şi se reped asupra
lui.
Nietzsche" m-a hrănit cu înţelepciune în cel mai important,
cel mai_nesăţios moment al tinereţii mele u am prins putere
căci mă simţeam incomodat deopotrivă de omul contemporan
cît şi de Hristos sau de ceea ce făcuseră din el oamenii. Oh, ce
şiretlic religios, ziceam cu indignare, a plasa răsplata şi
pedeapsa în viaţa viitoare ca să-i întăreşti pe cei laşi, pe sclavi,
pe cei necăjiţi, punîndu-i să-şi plece gîtul supuşi în faţa
atăpînilor, făcînd să îndure viaţa pămîntească fără să
crîcnească, singura viaţă de care putem fi siguri ! Ce tarabă de
cămătar este religia, să n-ai para chioară în viaţa asta şi să
primeşti milioane fără număr în cea viitoare ! Ce simplism, ce
vicleşug, ce cămătărie ! Nu, omul care speră să ajungă în rai,
sau care se teme de iad nu poate fi liber _ E o ruşine să ne îm-
bătăm în tavernele speranţei sau în chiliile fricii ! Cîţi ani am
trăit fără să înţeleg toate astea ?
Pmă acum, omul 1-a investit pe Dumnezeu cu întreaga grijă
a pămîntului. E, oare; rîndul omului să-şi ia asupra lui întreaga
răspundere, e rîndul nostru să creăm o lume, propria noastră
lume, cu sudoarea frunţii noastre ?
Un vînt diabolic al aroganţei în jurul tîmplelor mele ; îmi
spuneam cu insolenţă că e timpul ca omul să ia asupra lui toate
bătăliile, toate speranţele, să facă ordine în haos, fără să aştepte
ajutorul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte să prefacă haosul în
cosmos.
Să na menţinem libertatea personală inflexibilă şi dreaptă,
să putem sta pe propriile noastre picioare în,

332
 mijlocul delirului sălbatic al lumii, cînd va veni vremea să
prefacem strigătul dezarticulat într-un mesa] simplu şi adevărat
— într-o Bunavestire. Auzeam aceasta Bunavestire în mine ca
un ciripit îndepărtat, ca o adiere _ de primăvară. Inima mea
semăna cu un migdal, care, deşi m jur domneşte iarna şi cerul
de deasupra e întunecat, primind mesajul tainic al primăverii, se
acoperă, deodată, cu flori în toiul lui ianuarie şi stă tremurînd în
vîntul de gheaţă. Tot astfel şi inima mea stătea tremurînd, plină
de flori. Un vînt puternic poate să sufle şi să-i risipească floriie,
dar nu-i nimic, şi-a făcut datoria, a vestit cu un strigăt venirea
primăverii.
într-o noapte am avut un vis ; toată viaţa visele mi-au fost
un îndreptar fără greş. Toate problemele care îmi frămîntă
mintea trează, sucind-o şi răsucind-o, fără speranţă, ca să
descopăr o soluţie simplă, oarecare, se limpezesc în vis. Visele
renunţă la tot ce e superfluu, nu mai rămîne decît esenţa,
complet eliberată. In perioada aceea mă simţeam străpuns, ca
Sfîntul Sebastian, de arcul cu care profetul tragic al veşnicei
întoarceri trăsese în mine ; mintea se căznea zadarnic să
descopere, prin întunericul ce ne înconjura şi ne sufoca pe toţi,
care era datoria omului. Atunci, într-o noapte, am avut un vis.
Se făcea că eram pe un ţărm îndepărtat şi mă uitam în jurul meu
: marea era neagră ca smoala, clocotind plină de mînie, cerul,
deasupra, ^era la fel de negru, greu, ameninţător ; coborînd tot
mai jos şi mai jos, la un moment dat cerul păru să atingă marea.
Nici o adiere de vînt, liniştea şi nemişcarea erau de moarte ; mă
sufocam, nu mai puteam să respir. Deodată o pînză albă,
luminoasă, a fulgerat prin despicătura îngustă rămasă între cer
şi mare. ^ra .° .bărcuţă care strălucea între cele două întunecimi,
precipitîndu-se rapid înainte în calmul sufocant, cu pîn-zele
umflate gata să plesnească. Am întinse braţele spre barcă şi am
strigat: „Inima mea !" şi'm-am trezit.
Visul ăsta mi-a fost de' mare ajutor în .viaţă. Ce rău
îmi^pare că nu pot să-1 găsesc pe părintele speranţei, cel iară
de speranţă, şi să-i spun despre semnul tainic pe care mi 1-a
trimis în somn. Nu e, oare, o soluţie pentru toate neliniştile
mele ? Nu se gîndeşte şi el, oare, în culmea celei mai mari
disperări, la barca asta îndrăzneaţă, plu-

333
tind purtată ,de propriul său vînt, luminată de propria sa
lumină, neavînd nevoie de nimeni ?
De cîte ori,- în clipele grele, cînd vedeam totul în negru şi
cei mai scumpi prieteni şi cele mai încrezătoare speranţe mă
părăseau, închideam ochii şi desluşeam printre gene această
barcă ! Inima mea prindea curaj, sărea drept în picioare cu un
strigăt : „Întinde pînzele, şi nu-ţi fie teamă, fă-ţi drum prin
întuneric !:i
Rănile săpate în mine de Nietzsche erau adinei şi sfinte,
pomezile mistice ale lui Bergson nu mă puteau vindeca; mă
alinau o vreme, dar rănile se redeschideau şi sîngerau. • Atît cit
am fost tîhăr, tot ce-am dorit mai profund a fost nu să mă
vindec, ci să-mi provoc alte suferinţe.
Pe-atunci a început lupta mea cu Invizibilul, o luptă fără
răgaz şi fără milă.
Indignarea mă stăpînea la vîrsta aceea. îmi amintesc că nu
mai puteam suporta focul de artificii al existenţei umane :
faptul că viaţa se aprindea o clipă, sărea în aer în miliarde de
scîntei multicolore şi apoi pierea. Cine îi dădea foc ? Cine îi
dădea o astfel de fascinaţie şi frumuseţe ca apoi, deodată, fără
milă, s-o stingă ? „Nu ! strigam eu. Nu voi accepta lucrul ăsta,
nu pot subscrie la aşa qeva, 5 să găsesc o cale să opresc viaţa
de la dispariţie !"
Pentru că îmi era milă de sufletul omului şi mă minunam de
înfăptuirile sale, de felul cum acest biet vierme ţese fire de
mătase, atît de divine, din măruntaiele sale. Viermele de mătase
e cel mai ambiţios dintre viermi ; nimic altceva decît pîntece şi
gură, se tîrăşte, mănîncă, murdăreşte, iar mănîncă, un tub
scîrbos cu două găuri, iar tot ce mănîncă se preface în mătase.
Omul este la fel. Cerul şi pămîntul strălucesc, ideile
strălucesc în mătasea scumpă cu care omul le-a învăluit ; şi
după aceea apare un pas uriaş şi striveşte viermele miraculos.
S-au dus pe veci naivitatea şi buna credinţă nesofisticată a
copilăriei ; acum,ştiu că cerul e un haos negru în care domneşte
tăcerea şi indiferenţa, am văzut ce-rămîne din tinereţe şi din
frumuseţe cînd coboară în pămînt şi

334
sufletul meu nu mai binevoia să accepte consolarea ofe
rită de speranţele agreabile şi laşe. > ..
Treptat, cu paşi nesiguri, mă apropiam de abis, dar privirea
mea nu era încă obişnuită şi nu îndrăzneam sa-1 privesc drept
în faţă. Sufletul meu clocotea încă, nu se limpezea, ba se ridica
şi provoca destinul cu bravura tinereţii, ba se retrăgea în -sine
cuprins de o melancolie romantică. Abia mai tîrziu, mult mai
tîrziu am fost m stare să stau pe marginea prăpastiei, fără să-mi
tremure genunchii, şi să privesc abisul fără teamă şi fără urmă
de insolenţă.
Ce divine şi netulburate nopţi de veghe şi de studiu în
cămăruţa mea departe de casă ! Cînd şi cînd se auzeau ţipete şi
rîsete în vuietul străzii şi cîhtece de. dragoste în miez de
noapte, uneori doar zăpada cădea lin pe acoperiş. Lampa ardea
pînă tîrziu în noapte, focul ardea în inima mea, şi, aplecat
deasupra cărţilor, retrăiam isprăvile minţii omeneşti.'
Cu aceste preocupări, datorate cu desăvîrşire tinereţii, cu
aceste preocupări de "om bătrîn, mi-am petrecut anii la Paris.
Gazda mea a început să aibă niscaiva bănuieli şi să dea semne
de nelinişte. îmi arunca priviri piezişe de dezaprobare şi mă
saluta cu jumătate de gură, pînă cînd, într-o zi, nu s-a mai putut
stăpîni :
— Odată pentru totdeauna, domnule, a strigat ea, cît
timp o să mai dureze starea asta de lucruri ?
■— Ce stare de lucruri ?
— Cum ce stare ? Vii acasă devreme în fiecare seară,
niciodată n-ai musafiri, nici femei, nici bărbaţi, ţii lampa
aprinsă pînă după miezul nopţii, dumneata crezi că asta-i
normal T ■ .'
— Bine, dar eu sînt la cursuri toată ziua, la universitate,
noaptea studiez şi scriu, n-am voie ?
— (Nu, n-ai. Se plîng şi ceilalţi chiriaşi ; ascunzi ceva.
Atîta decenţă, atîta izolare şi linişte, fără o femeie, sfinte
Dumnezeule, fără prieteni, trebuie să fii bolnav, ori alt
ceva, cu tot respectul cuvenit, dumneata coci ceva. îmi
pare rău, dar pur şi simplu aşa nu mai merge.
în prima clipă am fost cît pe ce să mă supăr, dar am înţeles
pe dată că gazda avea dreptate. Cînd cineva e-rer

335
tras şi liniştit într-o societate turbulentă, imorală şi intrigantă,
cînd nu-ţi aduci nici femei, nici bărbaţi în odaie la tine, încâlci
regulile. Aşa ceva nu este şi nu poate fi tolerat. Am observat
lucrul ăsta de-a lungul vieţii ; fiindcă viaţa mea era foarte
simplă, oamenilor li se părea periculoasă şi complicată ; orice
ziceam, orice făceam era răstălmăcit, se străduiau să ghicească
ce anume tăinuiam, ce aveam de ascuns.
Mai tîrziu, chiar prietenii mei cei mai buni n-au crezut într-
o atît de mare simplitate şi cînd„ în fine, s-au convins de asta,
au găsit că era de nesuportat. într-o noapte şedeam în curte şi
mă uitam la stele. Pentru mine cerul înstelat a fost întotdeauna
cea mai sfîşietoare şi mai neliniştitoare' dintre toate priveliştile
lumii ; nu-mi aduce bucurie, mai mult mă înfricoşează, nu mă
uit la stele fără să mă cuprindă frica.
Prietenul meu a ieşit şi el în curte.
— Ce faci aici ? m-a întrebat mirat. Nu vrei să-mi
spui ? De ce nu vrei ?
A venit mai aproape, s-a aplecat spre mine şi a văzut
două şiruri de lacrimi izvorîndu-mi din ochi. A izbucnit în
hohote de rîs : ' . •
— Mincinos şi prefăcut ce eşti ! a strigat el.' Vrei să
spui că, uitîndu-te la stele, te-a cuprins emoţia. Pe mine
nu mă duci, iezuitule ! Trebuie să te gîndeşti la vreo fe
meiuşcă dintre alea care se gudură şi se învîrtesc în ju-
Vul tău.
Altă dată, mai apoi, după ce l-am cunoscut pe_.Panait Istrăti
în Rusia şi ne-am întors împreună în Grecia, Panait mă privea
uimit tot timpul călătoriei, cercetîndu-mă întruna, şi nu ştia ce
să creadă despre mine. La Atena 1-a întrebat pe un ziarist :
— Ce-aş putea să vă spun ? Ceva nu~i în regulă ! i-a
răspuns ziaristul.
— Ce face ? a întrebat sărmanul Panait, destul de neliniştit.
— Chiar nimic. Nici măcar nu fumează.

Asta a fost viaţa mea la Paris, în cei trei ani de şedere : ani
plini de pace, ani arzători, fără nici o aventură dinafară, fără
poveştile de dragoste studenţeşti, fără beţii,

336
fără conspiraţii politice ori intelectuale. Pina la urmi-
•razda s-a obişnuit şi ea cu mine, credea ca mi-a înţeles
taina şi a.dat uitării treptat-treptat puritatea şi decenţa
vieţii mele, lucruri ce ei, personal, i se păreau de ne
înţeles : ■ .
— Poate face parte dintr-o secta religioasa acolo, in ţara
lui, am auzit-o zicînd, în. spatele meu, către o vecină, o femeie
care, şi ea, mă cerceta zi şi noapte cu ochi iscoditori. El ar vrea,
săracul, ar vrea, dar n-are voie.
— Dacă face parte dintr-o sectă, de ce n-o părăseşte, a
întrebat vecina iritată.
__ Ce să-i faci, atîta pricepe, a replicat gazda cu in
dulgenţă. ^■
Cînd mi-am făcut bagajele şi eram gata de plecare, a venit
la mine cu fiica ei, Suzanne.
— Hai, sărut-o. pe .fata. mea înainte de plecare, â zis
mama, vrînd să mă ducă în ispită.
— Dxr nu pe frunte, a protestat fiica văzînd că mă apropii ;
nu pe frunte.
— Atunci, unde ?
— în altă parte, nefericitule !
— Pe gură, neghiobule, a ţipat mama izbucnind în rîs.
M-am aplecat şi-am sărutat-o pe obraji.

înainte de a părăsi Parisul, m-am dus' într-o după-amiază

tîrziu să-mi iau rămas bun de la Notre-Dame. Voi rămîne
veşnic recunoscător acestei catedrale -pentru imensa emoţie pe
care ini-a produs-o cînd am văzut-o întîia oară.
La bisericile noastre, cupola impresionează prin acordul
plin de graţie între finit şi infinit, între om şi Divinitate.
Templul se înalţă spre tării, aspiră să ajungă la cer, apoi, cu o
pioasă resemnare, îşi subordonează avîntul măsurii sfinte, se
apleacă supusă, se înclină şi se curbează în faţa inaccesibilei
nemărginiri şi devine cupolă pe care Pogoară Atotputernicul.
. Aspiraţia îndrăzneaţă a catedralei gotice mă izbea, rai se
părea prea mîndră. Notre-Dame se înalţă părînd sa mobilizeze
toată piatra pămîntului ca s-o disciplineze într-o terminaţie
ascuţită, într-o săgeată îndrăzneaţă care se azvîrle spre cer ca un
paratrăznet. Fiecare părticică

337
din această sacră arhitectură ia forma unui pisc de munte, totul se
preface în săgeată. Nu mai descopeream logica liniei drepte şi a
pătratului din stilul grecesc, care plasează rînduiala omenească
deasupra haosului, echilibrând perfect frumosul cu utilul; instaurînd
un acord rezonabil intre om şi' Divinitate. Descopeream ceva
impetuos şi iraţional, o inspirată frenezie divină care îi înalţă pe oa-
meni şi-i îndeamnă să pornească asaltul împotriva deşertului albastru,
atît de periculos, ca să atragă pe pămînt fulgerul luminos, numit
Dumnezeu.
Aidoma sînt, poate, rugăciunea şi sufletul omului, mo-bilizînd
speranţele şi temerile omeneşti pe care sîntem datori să le azvîrlim ca
pe-o săgeată spre înălţimile supraumane, de neatins ; un impuls şi un
orgoliu, un strigăt în tăcerea laşă, intolerabilă, o lance, stînd dreaptă şi
neînduplecată, neîngăduind cerului să se prăbuşească deasupra
capetelor noastre...
Privind săgeata, care se înălţa fără teamă pînă la ceruri, îmi
simţeam sufletul puternic, înălţîndu-se şi devenind el însuşi o săgeată.
Am scos un chiot plin de bucurie : nu era oare strigătul lui.
Nietzsche exact la fel ? Nu era strigătul, lui o săgeată care se înălţa
spre cer, un fulger ca un paratrăznet, vrînd să-1 apuce pe Dumnezeu
şi să-1 detroneze ?
Ce fericit eram rătăcind aşa pe sub arcadele gotice,
la ceasul amurgului; scăldat în sufletul zarathustrian, făcut
din piatră şi din fier, cu strălucitoare şi multicolore vi
tralii, şi purtat în extaz divin de profunda rezonanţă a
unei orgi,nevăzute. . '-
în felul ăsta, fără grabă, cu inima plină de întrebări şi cu o
frenetică disperare şi speranţă, mi-am luat rămas bun de la Paris, Ce
blîndeţe ! Ploaia măruntă deasupra Parisului, bruma uşoară, castanii
înfloriţi, pletele blonde !
Părăseam Parisul şi inima mea îşi pierduse pacea şi seninătatea.
Ce păcătos zicea aşa : „Stai şi inima ţi-e liniştită, dar, dacă auzi mai
mult decît un ciripit de vrăbiuţă, inima îşi pierde pacea de altădată" ?
Dar eu, eu, care am auzit ţipătul asurzitor al uliului sălbatic ? Pără-
seam Parisul, rănit la mîini, la picioare şi în coaste, toate rănile
răstignirii, cu capul .vindecat, cu sufletul zbătîn-

338
'du-se ca un val înlăuntrul meu, însîngerat şi rebel, făcîn-du-mă
să sufăr grozav.
întotdeauna cînd ajungeam la o certitudine, răgazul
şi siguranţa dispăreau în scurt timp, îndoieli şi nelinişti
izvorau cu repeziciune din această certitudine şi eram silit
să găsesc alta pînă cînd, în cele din urmă, aceasta se cocea,
la rîndu-i, transformîndu-se în incertitudine. Cum am
putea-o defini, aşadar ? Incertitudinea e mama unei noi
certitudini. ■ .
Nietzsche m-a învăţat să nu mă încred în nici o teorie
optimistă ; ştiam că inima de femeie a omului are o nevoie
constantă de alinare, o nevoie căreia acest sofist super-
pătrunzător— 'mintea — e gata tot timpul să-i" slu
jească; Simţeam că orice religie, care promite să împli
nească dorinţele omeneşti, e pur şi simplu un refugiu
pentru fricoşi şi e nevrednică de un bărbat adevărat. Mă
întrebam, oare, calea lui Hristos e cea care duce spre mân
tuire, ori e pur şi simplu un basm bine ticluit care promite
paradisul şi nemurirea, cu mare înţelepciune şi îndemî-
nare, astfel ca drept credincioşii să nu poată afla că acest
paradis nu e altceva decît reflectarea dorului lor ? Putem
şti acest lucru numai după ce murim şi nimeni n-a putut
şi nu va putea să -se întoarcă de pe cealaltă lume să ne
spună ! • .
,
Să alegem, deci, cel mai lipsit de speranţă punct de vedere
al lumii şi dacă, spre norocul nostru, ne înşelăm că speranţa
există, cu atît mai bine ! în acest caz, sufletul nu va putea li
umilit şi nici Dumnezeu, nici diavolul nu vor putea să-şi bată
joc de el, zicînd că se îmbată ca "un fumător de haşiş, că şi-a
făurit un paradis imaginar, din naivitate şi din- laşitate, ca să
acopere abisul. Credinţa cea mai lipsită de speranţă poate nu e
cea mai adevărată, dar e, sigur, cea mai bărbătească. Consider
speranţele metafizice o momeală ademenitoare din care
adevăratul om nu binevoieşte să muşte. Voiam ceva mai greu,
cu alte cuvinte mai vrednic de om, de omul care nu se plînge,
Jiu imploră şi nu cerşeşte. Iată ce voiam. De trei ori ura pentru
Nietzsche, ucigaşul lui Dumnezeu ! Ele cel care mi-a dat
curajul să spun : iată ce vreau !
Biserica, în starea în care au adus-o purtătorii sutanelor, e
ca un ţarc în care mii de oi, cuprinse de spaimă,

339
behăie zi şi noapte, vîrîndu-se unele într-altele şi întinzînd gîtul
să lingă mîna şi cuţitul care le vor tăia ; unele tremură de teamă
c-or să fie fripte veşnic în furia flăcărilor, în timp ce altele abia
aşteaptă să fie tăiate, ca să poată paşte în vecii vecilor iarba
nemuritoare a primăverii.
Dar adevăratul om nu-i nici oaie, nici cîine ciobănesc, nici
păstor ; e un împărat care îşi poartă cu sine împărăţia şi care
merge înainte, ştiind încotro se duce şi, ajungînd pe marginea
prăpastiei, îşi scoate coroana de mucava de pe frunte şi-o
aruncă. • Apoi se debarasează de împărăţia sa şi, complet gol,
ca un scufundător, îşi împreună mîinile, apoi picioarele, se
aruncă cu capul înainte în haos şi piere.
Mă întreb dacă voi putea să privesc abisul cu o astfel de
privire liniştită şi neînfricată ?
Mă întreb dacă un astfel de strigăt s-a mai auzit vre
odată pe pămînt, un strigăt atît de mîndru' încît să
dispreţuiască speranţa ? Chiar Nietzsche a cedat groazei
pentru o clipă. Veşnica întoarcere i se părea un nesfîrşit
martiriu şi, de frică, a modelat o mare speranţă, supra
omul. Dar supraomul e doar un alt paradis, un alt miraj
făcut să-l ademenească pe bietul om fără de noroc, aju-
tîndu-l să îndure viaţa şi moartea. .
 yiena. Boala mea

Trupul îmi era atît de ostenit, iar sufletul într-o astfel de Stare
de surescitare, încît în tren am închis ochii şi nici nu mi-am
ridicat pleoapele să văd locurile pe unde treceam. Arcul fusese
încordat peste măsură, încît auzeam vibraţia corzii întinse de la
o tîmplă la alta, gata să se rupă.
Tîmplele îmi vuiau, vinele ■ de la gît stăteau gata să
plesnească, îmi simţeam creierul, şalele, gleznele golite de
putere. Mă gîndeam că aşa.trebuie-să fie şi moartea : li
niştită, foarte blinda, de parcă ai intra într-o baie caldă
şi ţi-ai tăia venele... O femeie cu un copilaş în braţe a
deschis uşa compartimentului în care stăteam lungit numai
eu singur. Cum m-a, văzut a închis brusc uşa şi s-a retras
îngrozită. Cred că arătam ca un mort, de aoeea femeia s-a
speriat aşa ; dar bine că moartea nu m-a lovit în suflet,
cum te-a lovit pe tine, dascăl al meu ! [
Cînd am ajuns la Viena, mi-am adunat toate puterile să
cobor din tren şi să cumpăr un ziar de la chioşcul de dincolo de
peron. Am alunecat, m-ara lovit de o bară de fier şi ara căzut
fără cunoştinţă la pămînt.
Nu-mi mai amintesc nimic altceva ; cînd am deschis ochii,
m-am trezit într-un salon mare cu cîteva şiruri de paturi; era
noapte şi, deasupra mea, ardea o lampă .mică, albastră ; capul
îmi era înfăşurat în vată şi tifon. O umbră albăstruie, cu două
aripi mari la tîmple, plutea uşor printre paturi. A venit la mine,
şi-a pus mîna proaspătă şi gingaşă pe mîna mea să-mi ia pulsul
şi a zîmbit.
— Culcă-te, mi-a zis cu blîndeţe. ■ Am închis ochii, somnul
m-a cuprins iar, un somn greu, ciudat. Se făcea că înotam în
plumb topit, călduţ, cu mîi-

341
 nile şi picioarele atît de grele, încît nu"*îe puteam urni şi parcă
aripile sufletului meu erau lipite una de alta.
Un somn greu mi s-a părut şederea în patul de suferinţă; zile
în şir n-am putut să deschid gura ca să mănînc: eram topit de tot.
Nu puteam nici să mă ridic, nici să mă mişc, simţeam cum mă
cufundam cu fiecare zi tot mai mult, întîi pînă la mijloc,.apoi
pînă la piept, apoi pînă la *gît, într-un noroi moale şi călduţ care
mirosea a frunze veştede. Trebuie să fi fost moartea.
Din timp în timp îmi ridicam capul din toropeală, mintea
ieşea iar la lumină şi o chemam pe soră ; ea, cu aripi albe la
tîmple, venea blinda cu creionul şi cu hîrtia în mînă, gata de
scris. Mintea se împotrivea, încerca să re-•ziste, să lucreze, să
nu se cufunde în noroi împreună cu trupul şi mă deprinsesem s-
o chem pe soră să-i dictez cuvintele care ieşeau din haos, nişte
haiku-uri, şi ea să le noteze. Multe dintre aceste poeme s-au
pierdut, cîteva le-am inserat în scrierile mele după ce-am scăpat
din noroiul morţii. Sora îmi lua mîna şi zîmbea :
— Sînt gata, zicea ea. ,<
Scria cu hîrtia aşezată pe genunchi, n-am să uit degetele ei
subţiri de un alb strălucitor. Eu închideam ochii şi-i dictam :
„Te salut, omule, cocoşel jumulit cu două picioare ! E
adevărat căv nu te uita ce zic 'oameni, soarele nu răsare în zori
fără cîntecul tău !''
Sora rîdea :
— Ce născoceşti cînd ai febră ! zicea ea.
— Scrie : „Un vierme doarme în inima lui Dumnezeu şi
visează că Dumnezeu nu există".
— Scrie : „Dacă mi-aş putea deschide inima, ai vedea un
munte abrupt, groaznic, şi un om, singur de tot, care se caţără".
— Şi mai scrie : „Dacă înfloreşti acum, în mijlocul iernii,
migdal fără minte, va veni zăpada şi te va distruge". „Cu-atît
mai rău ! .răspunde' migdalul în fiecare primăvară."
— Ajunge, destul pentru azi, îmi zicea sora văzînd că mă
făceam palid.
— Nu, nu, mai scrie ceva : „Mă bucur văzînd mintea că
-bate la porţile raiului şi cere voie să intre, iar DUBI-

342
 nezeu nu vrea să deschidă poarta şi să-i dea o bucată de pîine".
— Destul, destul, insista sora.
— Nu, nu n\ai scrie încă, trebuie să se ştie acolo, departe, în
Grecia, dacă o să mor : „Oriunde merg şi oriunde mă opresc, port
Grecia tntre dinţi ca pe o frunza de laur". f
Am închis ochii, creierul mi se golise.
— Sînt obosit, soră... şopteam şi mă cufundam iar îri
mocirlă.
Bucuriile şi necazurile vieţii mele, oamenii pe care i-am iubit,
ţările pe care le->am văzut îmi treceau prin minte ca norii, se opreau
o clipă apoi se dizolvau şi piereau, în vreme ce alţi nori se ridicau,
uneori din tîmpla dreaptă, alteori din cea stingă, după cum bătea
vîntul.'..
în toiul febrei, într-o zi, mi-am amintit de ■ Fecioara treptelor de
aur, Chrysoscalitissa, o mănăstire din Creta ce se înclină spre Marea
Libiana. 'Ce zi era, ce soare blînd de primăvară, ce mare strălucitoare
se vedea pînă la coasta barbară ! Şi stareţul, scund şi îndesat, dar
solid, un bătrîn hîtru cu barba albă, în furculiţă, cu -mustaţa răsuci lâ
ca un oştean, ce umor avea, ce minte seînteietoare ! Ne-a luat într-o
plimbare să vedem cimitirul mănăstirii, unde ne-a arătat mormintele
călugărilor, săpate în stîncă deasupra apei. Cînd era furtună, marea
împroşca crucile negre de lemn şi ştergea numele gravate pe ele. Am
vrut să mă întorc, nu-mi plăcea plimbarea printre morminte, dar
stareţul m-a prins de braţ şi- m-a strîns de-a început ■să mă doară.
— Vino, vino, - bravul meu băiat, mi-a spus el rîzînd,
nu-ţi fie frică. Se zice că numai omul este un animal care
se gîndeşte la moarte. Dar eu zic altfel : omul nu e un
animal care se gîndeşte la moarte, ci la viaţa veşnică. Vino
să vezi !
S-a oprit lîngă un mormînt descoperit şi gol.
— Uitaţi-vă, ăsta-i al meu. Nu vă temeţi, băieţi, veniţi
mai aproape ; e încă gol, dar nu peste mult o să fie plin !
A izbucnit în hohqte de rîs ; el singur îl săpase în stîncă cu o
cazma şi îşi făcuse şi piatra de mormînt.
— Uitaţi-vă ce?am scris pe piatră, ne-a chemat el.
De ce nu vă aplecaţi să citiţi, terminaţi odată cu frica asta!

343
 S-a lăsat în genunchi, tx\ şters praful de pe literele săpate în
piatră şi a citit : „Hei, moarte, nu mă tem de tine !" Se uita la
noi rîzînd cu gura pînă la urechi.
— Şi de ce mi-ar fi frică de şarlatana astabătrînă ? E numai
un măgar pe care mă pregătesc să-1 încalec ca să mă duc în
rai".
Cele mai pline ore ale omului, cred eu, cele mai detaşate,
cele mai eliberate de timp, de loc şi de raţiune, sînţ orele de
febră.
Era luna mai cînd, în sfîrşit, am reuşit să părăsesc clinica şi
să ies la lumină. în parcuri liliacul era înflorit, femeile purtau
rochii subţiri, cu desene florale, fete şi băieţi îşi şopteau pe sub
pomii înverziţi, de parcă ar fi avut mari taine de împărtăşit. în
după-amiaza ieşirii mele sufla un vînţicel blînd, purtînd cu el
mireasma părului şi a pudrei femeilor. îmi ziceam tot timpul :
Iată pămîntul, iată lumea de sus ! Ce plăcut e să trăieşti cu toate
cele cinci simţuri normale, cele cinci porţi prin care pătrunde
lumea ! Ce plăcut e să poţi spune : lumea e minunată, îmi place
!
Pămîntul scăldat în soare trezea în mine valuri de duioşie şi
mă emoţiona puternic. Mă simţeam ca un nou-năs-cut ;
coborîsem în lumea morţii pentru o clipă, i-am văzut ororile,
am sărit în sus şi, cînd am deschis„ochii, m-am regăsit iar în
lumina sfîntă şi atît de dragă ; păşeam pe sub copaci şi
ascultam, rîsetele şi vorbele semenilor mei.
Mergeam încet, genunchii îmi tremurau încă, o ameţeală
plină de culori şi blîndă ca o dimineaţă îmi învăluia mintea
într-un fel de ceaţă ; dincolo de ceaţa asta vedeam lumea pe
jumătate reală, pe jumătate de vis. Mi-am amintit de o icoană
pe care o văzusem într-o bisericuţă, nu ştiu exşct unde. Icoana
era împărţită în două registre : în partea de jos era pictat un
Sfînţ Gheorghe blînd şi puternic, călare pe un cal furios,
înfigînd lancea în fiara îngrozitoare care se zvîrcolea cu spume
Ia gură, o gură stacojie, deschisă şi gata să-1 înghită. Aceeaşi
luptă turbată -în partea de sus, cu deosebirea că Sf întul
Gheorghe, calul şi fiara erau făcuţi din nori delicaţi, gata să se
destrame şi să piară în văzduh. Mă plimbam, deşi abia mă
ţineau picioarele, prin parcurile şi pe străzile Vienei, şi

344
ved-am numai partea de sus, care era doar icoana lumii, si" îmi
era frică să nu bată vîntul şi s-o risipească.
Cum puteam să ştiu că în cîteva zile un vmt adevărat va
bate şi-o va împrăştia !
Viena este un oraş fermecător, ademenitor, iţi aminteşti
veşnic de ea ca de o iubită. Frumoasă, cochetă, nestatornică,
ştie să se îmbrace, să se dezbrace, să cedeze, să înşele, nu din
ură, nici din dragoste, ci în glumă. Ea nu umblă ci dansează ;
nu te cheamă, ea cîntă. întinsă pe spate pe malul Dunării, ploaia
o udă, zăpada o acoperă, soarele o încălzeşte ; o zăreşti numai,
ea mi se lasă văzută de tot şi îţi spui : Thalia, Aglaia, Eufrosina,
Viena ; cele patru graţii!
In primele zile ale întoarcerii mele la viaţă m-am bucurat de
acest oraş surîzător, de lumina, de parfumul pămîntului, de
discuţiile bărbaţilor ; şi, mai tare m-am bucurat de apa
proaspătă, de pîinea delicioasă, de fructe... închideam ochii în
balconul de la camera, mea şi ascultam vuietul mulţimii ; era
ca un stup plin de oameni harnici, \de trîntori, de miere ; iar
vîntul de primăvară era ca o mînă răcoroasă pe faţa mea.
Pe măsură ce trupul meu se înzdrăvenea şi sufletul prindea-iar
hăţurile, treptat, această veselie mi s-a părut extrem de
superficială şi de frivolă, era potrivnică exigenţei mele
profunde ; mi se părea că toţi bărbaţii şi toate femeile de acolo
erau gîdiiaţi de cineva, ceea' ce explica' rîsul lor continuu. Pe-
atunci nu consideram omul un animal metafizic ; rîsul,
nepăsarea, canţonetele erau o trădare şi o neruşinare. Mă
gîndeam la. tata care socotea rîsul o lipsă de ruşine, fără să ştie
de ce ; eu, totuşi, ştiam de ce şi ăsta era singurul pas prin care
fiul îşi depăşea părintele. _ Inlăuntrul meu răsuna tot mai clar
vocea aspră, nemiloasă a filozofului pe care îl iubeam atît :
Ruşine ! striga glasul lăuntric, unde-i- înţelepciunea pe care ţi-
am dat-o ? Nu te~am învăţat să nu te mulţumeşti cu gîndul
consolării ? Numai sclavii şi laşii speră, mai bine să-ţi iei,orice
nădejde. Lumea e o capcană întinsă cînd de satana, cînd de
Dumnezeu, nu încerca să muşti din momeală ; mai bine să
crapi de foame. Şi apoi tainic, cu Voce înceată : Din laşitate, m-
am prăbuşit, e rîndul tău acum să arăţi ce poţi !

345
 Altădată glasul era un şuierat ironic : De ce-'ţi dai aere şi
predici mereu că vrei tot ce-i mai greu, că credinţa ta nu are
nevoie de consolări şi în acelaşi timp continui viclean, să te
îmbeţi în tavernele speranţei, în biserici; te apleci adînc, te
închini şi îl rogi pe nazaritean : „Doamne, întinde mîna şi
izbăveşte-mă !" Apucă pe drumul tău singur, mergi înainte,
ajungi pînă la capăt şi acolo vei găsi abisul. Tot ce îţi cer e să
priveşti în abis fără să te apuce frica, atît şi nimic mai mult. Şi
eu am făcut la fel, dar mintea mi s-a prăbuşit ; dar tu păstrează-
ţi mintea limpede şi de neclintit, depăşeşte-mă !
Inima omului e un mister întunecos, de nepătruns; E un
ulcior cu guri veşnic deschise, deşi toate rîurile pă-mîntului
curg în el, rămîne gol şi însetat. Speranţele cele mai mari nu-1
pot umple, ar putea, oare, să-1 umple cele mai mari disperări ?
Era calea pe care glasul fără milă mă îndemna să merg. Am
ghicit ai cui paşi se trudea să mă facă să-i urmez, paşi care
mergeau, fermi şi fără să şovăie, spre abis, fără răgaz şi fără
grabă, cu o nobilă şi maiestuoasă cadenţă. El e cel din urmă
mîntuitor, a prins vocea să-mi spună, el scapă omul de
speranţă, de frică, de zeţ, urmea-ză-1 ! Eu. n-am reuşit s ro fac
la timp, căci 'a' sosit supraomul, posedat de o mare speranţă, m-
am pierdut ; n-am avut norocul să scap de el. Dă-1 la o parte pe
supraomul tău, pe nazaritean, ca să ajungi acolo unde timpul nu
mi-a permis să ajung, la extrema libertate-.
Aşa mă îndemna glasul fără milă, cu îndărătnicie, încet-
încet, profetul absolutului, al totalei mîntuiri a început să se
înalţe tăcut în mine ; fiinţa mea se prefăcea într-o floare de
lotus pe care el stătea cu picioarele încrucişate, cu cele două
roţi 'mistice gravate, pe tălpi, cu degetele îmbinate cu
îndemînare şi cu o spirală neagră între sprîncene, ca un al
treilea ochi ; zîmbetul său înşe--lător, neliniştitor, se întindea de
pe buzele subţiri pînă la urechile monstruoase, de acolo pînă la
frunte, apoi în jos, curgînd ca mierea de pe această stîncă înaltă,
să cuprindă întreg trupul, şi ajungînd exact pînă la tălpile
picioarelor, unde cele două roţi se mişcau neliniştite să
pornească.

346
 Baddha ! Citisem despre viaţa lui şi despre mesajul său
mîndru şi disperat, cu mulţi ani înainte, poate mult orea
devreme, dar uitasem totul ; încă nu eram copt, aşa ca nU i-am
dat atenţia cuvenită. Glasul lui mă atrăgea ca un sunet exotic
vrăjit, izvorînd din adîncul Asiei, din pădurile plane'de şerpi şi
ameţitoare orhidee, dar nu m-a ameţit, un alt glas, mai
cunoscut, mă chema dinlâuntrul 'meu cu o blîndeţe nespusă şi
eu mă duceam în întâmpinarea lui cu încredere... Dar atunci, în
mijlocul oraşului cu rîsul său zgomotos; mi-a răsunat în urechi
iarăşi fluierul exotic şi vrăjit ! O, cum am închis ochii şi i-am
urat bun-sosit ! Glasul îmi era atît de aproape, de parcă nici-
odată n-ar fi încetat, ci pur şi simplu fusese doar acoperit de
trompeta creştină a judecăţii de apoi !
Fără îndoială, mi-a dat putere înţelepciunea profetică a
discipolului luciferic şi am început să mă ruşinez de încercările
mele de a acoperi abisul cu un văl pestriţ ; nu îndrăzneam să-1
privesc direct, gol cum era şi respingător. Hristos, cu braţele
întinse cu milă, s-a aşezat între mine şi abis ca să nu mă uit şi
să mă înfricoşez.
Îmi provocam sufletul, îl tulburam ; voia să se încurce cu
trupul ca să aibă şi el gură şi mîini cu care să sărute şi să pipăie
lumea, nu mai voia să privească trupul în care era învelit ca pe
un. duşman, ci voia să se împace, să călătorească împreună,
mînă în mînă,~ separîndu-se doar în mormînt. Deşi sufletul
voia toate astea, eu stăteam în calea lui. Care „eu" ? Un demon
din mine, un nou demon -— Buddha. Demonul ăsta a prins să
strige : „Dorinţa e o flacără, iubirea e o flacără ; virtutea,
speranţa, eu, tu, raiul şi iadul sînt flăcări, un lucru şi numai
unul este lumină : renunţarea la flacără. Ia flăcările care te ard,
ia-le Şi prefă-le în lumină, apoi stinge lumina."
In India, la capătul unei zile de muncă, atunci cînd umbrele
cad pe vîrfurile acoperişurilor, pe uliţele satului şi Pe pieptul
oamenilor, un vraci bătrîn iese din colibă şi dă ocol satului, cu
fluierul magic din trestie, pe care îl duce la gură, şi trece din
poartă în poartă cîntînd o melodie dulce' şi legănată, ca o vrajă,
cu care vindecă sufletele. E ,,cîntecul tigrului", aşa se numeşte,
şi se zice că vindecă rănile de peste zi. Asta era melodia pe
care doream s-o ascult şi, ca s-o aud, m-ara închis în cameră şi
m-am

347
aplecat zi şi noapte peste cărţile grele, studiind predicile şi
învăţăturile lui Buddha.
Mila e ghidul călătoriei buddhiste. Prin milă ne eliberăm de
trupurile noastre, dărîmâm peretele despărţi- >• tor, înaintăm spre
neant. „Toţi sîntem unul şi unul acesta suferă, el se cere eliberat.
Dacă doar un singur strop de apă suferă şi eu sufăr împreună cu
el."
„Cele patru sacre adevăruri" au răsărit în mintea mea.
Această lume e o plasă în care sîntem prinşi, moartea nu ne
eliberază pentru că ne naştem din nou. Să triumfăm asupra
setei, să stîrpim dorinţa, să ne golim fiinţa noastră lăuntrică !
Nu spuneţi „vreau7 să mor", ori „nu vreau să mor". Spuneţi „nu
vreau nimic".
Niciodată ideile lui Buddha nu mi-au apărut scăldate -l într-o
astfel de lumină strălucitoare. Odinioară, cînd identificam nirvana
cu nemurirea, credeam că Buddha era şi el un general al speranţei
care îşi conduce armia în con-tra-mersului lumii. Numai atunci am
înţeles că Buddha îl îndeamnă pe om să accepte moartea, să
iubească fatalitatea, să-şi pună inima în armonie cu fluxul universal
şi,, văzînd cum moartea şi spiritul se urmăresc, se unesc, se nasc şi
dispar, să spună : „Iată ce vreau !"
Dintre 'toţi oamenii care s-au întrupat pe pămînt, Buddha
strălucea pe culme, un spirit absolut pur. P^ără frică, fără
tristeţe, plin' de milă şi de judecată dreaptă, el întindea mîna-
ş"iy cu un surîs grav, îmi deschidea calea spre salvare. Toate
fiinţele trebuiau să-1 urmeze impetuos, să se supună libere
fatalităţii, să salte ca iezii cînd merg să sugă. Nu numai
oamenii, ci toate fiinţele : oameni, fiare, copaci... Spre
deosebire de Hristos, Buddha nu alege numai oamenii, lui îi e
milă de toţi şi de toate.
în lumină simte cum apare şi dispare lumea —- singur, fără
ajutorul forţelor nevăzute. Bolta cerească se condensează în
ţeasta arsă de soare şi devine o nebuloasă, nebuloasa devine o
stea, steaua, ca o sămînţă, formează o crustă şi naşte pomi,
animale, oameni, zei ; apoi focul pogoară asupra capului său şi
totul se preface în fum şi piere.
Am trăit multe zile şi săptămîni cufundat în această nouă
aventură. Ce abis e inima omului ! Cum se dezlăn- -ţuie bătăile
inimii şi o apucă pe căi neprevăzute ! Mă

348
conduceau dorurile arzătoare şi patima mea pentru nemurire
spre moartea absolută ? Qri .însemna că moartea şi nemurirea
erau unul şi acelaşi lucru ?
Cînd Buddha s-a'ridcat de sub pomuLsub care timp de şapte
ani şi-a căutat mîntuirea, a pornit eliberat şi s-a aşezat cu
picioarele încrucişate în piaţa unui .mare oraş şi, înconjurat de
seniori, de comercianţi, de luptători, a început să vorbească-şi
să predice despre mîntuire., La început toţi aceşti necredincioşi
au rîs de el, dar, rînd pe rînd, şi-au simţit fiinţa lăuntrică
golindu-se ; s-au simţit purificaţi de dorinţă şi, încet-înce't,
veşmintele lor de sărbătoare, albe, roşii, albastre, s-au făcut
galbene ca sutana lui Buddha. Tot astfel şi eu îmi simţeam
măruntaiele golite şi sufletul se îmbrăca în sutană galbenă.
într-o noapte, cînd am ieşit să mă plimb puţin prin Prater,
parcul cel mare din Viena, o fată, o soră fardată, s-a luat după
mine pe sub copaci. Cuprins de spaimă am grăbit pasul, dar ea
m-a întrecut şi m-a prins de braţ ; duhnea a parfum greu de
violete, în lumină puteam să-i văd ochii, albaştri, buzele
vopsite şi sinii aproape goi.
— Vino cu mine... mi-a şoptit ea f ăcîndu-mi cu ochiul.
— Nu, nu ! am' strigat eu de parcă eram în pericol. .— De
ce nu ? a întrebat ea şi m-a lăsat de braţ.
— îmi pare rău, dar n-am timp.
— -Eşti nebun ? a spus fata privindu-mă cu simpa
tie. Ce, eşti călugăr ? Nimeni nu ne vede.
„Buddha ne vede", era gata să-i răspund, dar m-am stăpînit.
între timp, fata a ochit un alt plimbăreţ singuratic şi s-a grăbit
să-1 agate. Am respirat adînc, de parcă scăpasem de un, mare
pericol şi m-am întors în grabă în camera mea.
M-am cufundat iar în cărţile lui Buddha. Mintea mea era ca
o floarea soarelui galbenă, iar Buddha era soarele Şi-1
urmăream cum răsare, cum atinge zenitul şi apoi dispare... „Şi
apele dorm, dar sufletele nu au somn", mi-a spus odată un
bătrîn din Rumelia, dar în zilele acelea mi se părea că sufletul
meu intrase într-un somn fericit, cufundat în nepăsarea
buddhistă. Ca atunci cînd visezi şi Ştii că^ visezi ^i, orice vezi
în somn, bine sau rău, nu te bucură, nici nu te întristează, nici
nu te temi pentru că Ştii că te vei trezi şi toate or să dispară ;
astfel, nesim-

349
tind nici bucurie, nici frică, nepăsător, aşteptam să treacă
fantasmagoriile lumii prin faţa mea.
Ca să scap viziunea de la pieire prea grabnică, ca să susţin
prin cuvinte perfecta mîntuire şi sufletul meu s-o poată pipăi
cit de cit, am început să scriu un dialog între Buddha şi
discipolul său iubit, Ananda.
Barbarii au coborît din munţi şi au încercuit oraşul. Buddha
stătea cu picioarele încrucişate sub pomul înflorit şi zîmbea ;
Ananda stătea cu capul pe genunchii lui Buddha şi închisese
ochii pentru ca nălucile lumii să nu-i tulbure gardurile.' în jurul
lor stăteau o mulţime de ascultători care doreau să-i devină
discipoli, ascultau cuvintele izbăvitoare. Dar cum au auzit că
barbarii se răz-boiau, au fost cuprinşi de furie.
. — Ridică-te, dascăle, au strigat ei, hai cu noi să-i alungăm
pe barbari şi-o să ne spui după aceea secretul mîntuirii.
— Nu, ,eu nu vreau să vin cu voi, a zis el dînd din cap.'
■— Eşti obosit ? au strigat ceilalţi mînioşi, ţi-e frică ?
— Eu mi-am încheiat călătoria, a replicat Buddha cu o
voce mai presus de oboseală sau de frică, mai presus de patrie.
— Ei bine, lasă-ne pe noi să mergem să apărăm pă-mîhtul
strămoşilor, au strigat cu toţii şi s-au îndreptat spre oraş. '
— Mergeţi şi fiţi binecuvîntaţi, a spuse Buddha ridi-cînd
braţul să-i binecuvînteze. Am fost acolo unde mergeţi voi, am
fost şi m-am întors. Eu voi sta aici sub pomul ăsta înflorit
aşteptînd.să vă întoarceţi. Numai dacă am stă toţi sub acelaşi
pom înflorit, fiecare vorbă pe care o spun eu şi fiecare vorbă pe
care o spuneţi voi ar avea acelaşi înţeles pentru toţi ; acum e
încă prea devreme, eu spun una şi voi înţelegeţi alta, nu vorbim
acelaşi limbaj. Aşadar, călătorie plăcută, aş fi fericit să ne în-
tîlnim iar !
— N-am înţeles, părinte,, a zis Sariputta ; ne vorbeşti iar în
parabole ?
'— Vei înţelege după ce te vei întoarce, Sariputta. Cum
spuneam, e încă prea devreme. Ani de-a rîndul am văzut viaţa
şi suferinţele omului, ani de zile mi-au trebuit ca

350 )
s ă mă maturizez ; abia acum am ajuns la o atît de totală
libertate, prieteni. Şi de ce am ajuns la această libertate ?
Pentru că am luat o mare hotărîre.
— Ce hotărîre, părinte ?
— Nu vreau să-mi vînd sufletul lui Dumnezeu, .celui pe-
care voi îl numiţi Dumnezeu ; nu vreau să-mi vmd sufletul
diavolului, celui pe care voi îl numiţi diavol ; nu vreau să mă
vînd nimănui. Sînt liber ! Fericit e omul care scapă din ghearele
lui Dumnezeu sau ale diavolului, acela, şi numai acela, e salvat.
— Salvat de la ce ? a întrebat Sariputţa şi picături de
sudoare îi curgeau de pe frunte. Salvat de ce ? Cuvintele ţi-au
rămas pe buze, părinte, te ard.
— Fu, Sariputţa, nu mă ard, mă răcoresc ; iartă-mă, dar eu
nu ştău dacă ai puterea să înduri aceste cuvinte, fără să fii
cuprins de groază.
— Părinte, a zis Sariputţa, noi plecăm la luptă şi poate nu
ne vom mai întoarce, poate niciodată nu te vom mai revedea.
Dezvăluie-ne aceste cuvinte de pe urmă, ultimele tale cuvinte...
Salvat de ce ?
încet, cu greu, ca un trup ce se cufundă în abis, cuvintele,s-
au prăbuşit de pe buzele strînse ale lui Buddha:
— De mîntuire.
— De mîntuire, a strigat Sariputţa, salvat de mîntuire ?
Părinte, nu pot înţelege.
— Cu-atît mai bine, Sariputţa, dacă ai fi înţeles te-ai fi
înfricoşat. Şi totuşi, aş vrea să ştiţi, prieteni, că aceasta e forma
mea de libertate. Am scăpat de mîntuire.
S-a cufundat în tăcere, dar nu mai putea să se abţină :
— Aş vrea să ştiţi că orice altă formă de libertate e
sclavie ; dacă ar fi să mă mai nasc o dată aş lupta pentru
această măreaţă libertate, pentru salvarea de mîntuire.
Dar e destul, e prea devreme să vorbim ; vă voi spune
lucrul ăsta cînd o să vă întoarceţi din război — dacă o să
vă mai întoarceţi. Adio !
A răsuflat adînc, vedea că discipolii săi şovăiau şi a' zimbit :
— De ce mai staţi ?• Lupta e datoria voastră, duceţi-vă
departe, departe la luptă. Adio !
— Pînă cînd ne vom revedea, stăpîne, a spus Sari-Putta.
Haideţi să plecăm şi Domnul fie cu noi !

351
 Ananda nu s-a mişcat; Buddha îl privea satisfăcut cu coada
ochiului.
— Eu rămîn aici cu tine, părinte, a spus discipolul
înroşindu-se puternic.
— De frică, Ananda, dragul meu ?
— Din dragoste, părinte.
— Numai dragostea nu ajunge, credinciosul meu tovarăş.
— Ştiu asta, părinte ; cînd vorbeşti văd flăcări licărind pe
buzele tale.
— Nu sînt flăcări, Ananda, sînt cuvintele mele. înţelegi
vorbele astea supraomeneşti, credinciosul şi tînărul meu
prieten ?
— Cred că da ; iată de ce am rămas cu tine.
— Ce înţelegi ?
— Cine susţine că există mîntuire este sclav pentru că îşi
cîntăreşte tot timpul fiecare vorbă şi fiecare faptă: voi fi
pedepsit, ori mîntuit ? — se întreabă tremurînd ; voi merge în
rai, ori în iad ? Cum poate fi liber un suflet care speră ? Cel
care speră se teme de viaţa asta şi de cea viitoare, atîrnă
nehotărît în văzduh şi aşteaptă norocul sau mila lui Dumnezeu.
Buddha şi-a pus palma pe părul negru al lui Ananda.
— Rămîi, a zis el.
Au rămas în linişte o vreme sub pomul în floare, Buddha
mîngîind încet, cu înţelegere, părul discipolului său iubit.
— Salvarea înseamnă eliberarea de orice mîntuitor ;
aceasta e suprema libertate, ,cea mai înaltă, ,în care omul
respiră anevoie. Ai puterea să suporţi ?
Ananda şi-a plecat capul şi n-a spus nimic.
— Cu alte cuvinte, tu înţelegi acum cine e perfectul
mîntuitor...
A tăcut o clipă apoi, răsucind între degete o floare căzută
din pom :
— Salvatorul este cel care scapă omenirea de mîn
tuire.
Cu cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, n-am alte
pietre, nici altceva, am pavat calea cea nouă ce duce spre
mîntuire. Ştiam acum, ştiam şi priveam lumea cu

352
 linişte, fără frică, pentru că acum nu mă mai putea amăgi.
Stăteam la fereastră şi mă uitam la bărbaţi, la femei, la maşini,
la magazinele pline cu carne, cu articole de băcănie, băuturi,
fructe, cărţi şi zîmbeam ; toate astea erau doar o grămadă de
nori pestriţi, o boare uşoară va sufla şi vor dispărea. Puterea
ispitei le-a generat, foamea şi setea omului le va menţine o oră,
două, cit va putea, pentru că o boare va sufla şi le va risipi.
Am ieşit pe stradă şi m-am lăsat dus de un val de oameni,
toţi mergeau undeva în mare grabă. Alergam împreună cu ei,
nu mai aveam de ce să mă tem de ei, sînt doar fantome, o ceaţă
alcătuită din picături de rouă, de ce să-mi fie frică ? Am ajuns
la un cinematograf cu lumini roşii, albastre şi verzi, am intrat
înăuntru cu toţii şi ne-am aşezat pe scaunele căptuşite cu
catifea. In fund era un ecran strălucitor pe care treceau în grabă
umbre neliniştite. Ce făceau ? Se sărutau, se omorau, erau
omo-rîţi. Lîngă mine şedea o fată, suflarea ei mirosea a scor-
ţişoară ; pieptul i se ridica şî cobora la fiecare răsuflare. Din
cînd în cînd genunchii ni se atingeau ; mă înfioram, dar nu mă
retrăgeam. S-a întors şi m-a privit o clipă, îrs semiîntunericul
din sală mi s-a părut că zăresc un zîmbet.
M-am săturat să mă tot uit la umbrele de pe ecran şi m-am
ridicat să plec ; fata s-a ridicat şi ea. La ieşire iar s-a întors şi
mi-a zîmbit. Am intrat în vorbă, luna strălucea deasupra
noastră, am luat-o spre parc şi ne-am aşezat pe o bancă. Era
vară, noaptea era dulce ca mierea, liliacul era parfumat; perechi
treceau, unii erau îmbrăţişaţi, se pierdeau în iarbă. O
privighetoare, ascunsă în liliac, a început să cînte deasupra
capetelor noastre şi inima mi se oprise. Nu era o pasăre, trebuie
să fi fost un spiriduş viclean, mai ascultasem glasul ăsta,
înainte, cred că atunci cînd urcam spre Psiloriti, şi ştiam ce
voia să spună... Am întins mîna şi am pus-o pe părul fetei.
— Cum te cheamă ? am întrebat-o eu.
— Frieda, mi-a răspuns ea rîzînd. Ce întrebare l Numele
meu e Femeie.
în clipa aceea un cuvînt teribil mi-a venit pe buze ; nu
venea dinlăuntrul meu, trebuie să fi aparţinut unui străbun, nu
tatălui meu care dispreţuia femeile, ci alt-

353
23 — Raport către El Greco
cuiva. în clipa în care l-am rostit m-a apucat groaza, dar era
prea tîrziu.
— Frieda, vrei să rămîi noaptea .asta cu mine ? Fata a
răspuns calmă :
— Nu pot astă seară ; o să vin mîine.
Scăpasem ; m-am ridicat în mare grabă şi ne-am despărţit.
M-am dus repede acasă.
Atunci s-a întîmplat ceva de necrezut, ceva care mă face să
mă cutremur chiar şi azi cînd îmi amintesc. Sufletul omului e
cu adevărat incoruptibil, e plin de nobleţe, dar ţine în braţele
sale un trup care putrezeşte pe zi ce trece. în drum spre casă
auzeam cum sîngele mi se suia la cap, sufletul meu era cuprins
de furie, simţise că trupul era gata să păcătuiască, a sărit să-1
împiedice, plin de mîndrie şi dispreţ, nevrînd să-1 lase. Sîngele
se suia neîncetat şi s-a oprit în zona feţei şi atunci mi-am dat
seama că buzele, obrajii şi fruntea îmi erau umflate K Ochii mi
s-au micşorat atît de tare, încît n-au mai rămas decît două
tăieturi prin care cu greu puteam zări ceva. Mă împiedicam tot
timpul, grăbeam pasul, alergam neliniştit spre casă să iau
oglinda să văd în ce hal eram...
în sfîrşit am ajuns şi, cînd am aprins lumina, am scos un
ţipăt de groază. Faţa îmi era umflată şi oribil desfigurată, ochii
de abia se vedeau între cele două mase de carne roşie revărsată,
gura era o tăietură lunguiaţă, n-o mai puteam deschide.
Deodată mi-am amintit de fată, de Frieda, în starea asta
.dezgustătoare, cum aş fi putut s-o văd a doua zi ? I-am trimis o
telegramă : „Nu pot veni mîine, vin poimîine", şi m-am aruncat
în pat cu disperare. Ce boală putea fi ? mă întrebam eu. O fi
lepră ? Copil fiind, în Creta, am văzut adeseori leproşi cu faţa
veşnic amflată, roşie ca sîngele, cu părul căzut. Şi acum îmi
amintesc ce frică îmi era de ei. într-o zi am zis : „Dacă aş fi
rege i-aş aduna pe toţi leproşii, le-aş pune o piatră de gît şi i-aş
arunca în mare". Era oare posibil ca invizibilul, ceva nevăzut
să-şi fi amintit vorbele mele inumane şi să-mi trimită această
boală înfricoşătoare drept pedeapsă?
în noaptea aceea n-am avut nici o clipă de somn, aşteptam
nerăbdător zorile, îmi ziceam că de seara pînă dimi-
1
Este prima manifestare a leucemiei care, ani mai tîrziu, îi
va provoca moartea.

354
neaţa probabil va trece, tot timpul îmi cercetam faţa să văd
dacă umflătura începe să dispară. în zori am sărit din pat şi m-
am dus direct la oglindă. O mască de carne oribilă mi se lipise
de faţă, pielea începuse să plesnească şi curgea un lichid gălbui
; nu mai eram un om, eram un demon.
Am sunat-o pe cameristă ca să-i dau telegrama ; cînd a
deschis uşa şi m-a văzut, a ţipat şi şi-a ascuns faţa în mîini; nu
îndrăznea să se apropie de mine, mi-a smuls telegrama şi a
plecat. Au trecut o zi, două, trei ; apoi o săptămînă, două
săptămîni. In fiecare zi, de frică să nu apară fata în cameră şi
să mă vadă, îi expediam aceeaşi telegramă : „Nu pot veni azi,
vin mîine". Nu mă durea nimic, dar nu puteam deschide gura
să mănînc, singura mea hrană era laptele şi limonada, pe care
le beam cu paiul. In cele din urmă n-am mai putut să rămîn
aşa, citisem cîteva cărţi de psihanaliză scrise de celebrul dis-
cipol al lui Freud, Wilhelm Stekel, şi m-am dus să-1 caut.
Psihicul îmi provocase această boală, fără să ştiu de ce, dar
ghiceam că psihicul era vinovat.
Eruditul profesor mi-a ascultat povestea vieţii : cum, încă
din adolescenţă, am căutat o cale de salvare, cum l-am căutat
pe Hristos mulţi ani, -dar în ultimul timp religia lui mi se părea
prea naivă, prea optimistă şi l-am părăsit ca să urmez calea lui
Buddha...
Profesorul a zîmbit.
— A căuta începutul şi sfîrşitul lumii este o boală, mi-a zis
el, oamenii normali trăiesc, luptă, cunosc bucuria şi tristeţea,
se căsătoresc, au copii şi nu-şi pierd timpul întrebînd de unde,
încotro şi de ce... Dar nu ţi-ai terminat povestea ; îmi ascunzi
ceva, mărturiseşte totul.
L-am povestit cum am întîlnit-o pe Frieda, cum mi-am dat
întâlnire cu ea.
. Profesorul a izbucnit într-un rîs strident, sarcastic ; eu rna
uitam la el iritat. începusem deja să-1 urăsc pe omul acela
pentru că îmi cerceta secretele de sub nişte ochelari indiscreţi,
care măreau, şi forţa uşile închise cu lacăte ale sufletului meu.
t "~.Destul, destul, a spus el şi a început iar să chico-
sta 1 "MaSCa vă rămîne pe faţă atîta timp cît veţi mai
na
ţilor^ ' Boala pe care o aveţi se numeşte boala asce-
e
> extrem de rară în zilele noastre. Ce trup îşi as-

355
cultă, astăzi, sufletul ? N-ai citit niciodată vieţile sfinţilor ? Iţi
aminteşti de sihastrul care a părăsit deşertul teban şi a alergat
spre oraşul cel mai apropiat pentru că demonul preacurviei
intrase în el şi a simţit nevoia să se culce cu o femeie ? Fugea în
goana mare şi cînd era gata să treacă de porţile oraşului s-a
uitat şi a văzut, cu groază, că trupul îi era acope'rit de lepră. Dar
nu era lepră, era aceeaşi boală pe care o aveţi. Cu aşa un chip,
cum era să se ducă în faţa unei femei ? Ce femeie ar fi dorit să-
1 atingă ? Aşa că a alergat înapoi în sihăstria sa din deşert şi i-a
mulţumit lui Dumnezeu că 1-a ferit de păcat, drept care
Dumnezeu, după cum spune legenda, 1-a iertat şi 1-a vindecat
de lepră. înţelegeţi acum ? Cufundat în doctrina buddhistă,
sufletul, mai bine zis ceea ce înţelegeţi prin suflet, crede că a te
culca cu o femeie este un păcat de moarte şi nu îngăduie
trupului să păcătuiască. Astfel de suflete, în stare să se înalţe
atît de mult deasupra trupului, sînt rare în vremea noastră. în
întreaga mea carieră ştiinţifică am întîlnit doar un singur caz
similar, o doamnă onorabilă, foarte pioasă, o vieneză ; îşi iubea
soţul mult de tot, dar era departe, pe front, şi s-a întîmplat să
întîl-nească un tînăr de care s-a îndrăgostit. _ într-o noapte a
fost cît pe ce să cedeze, dar deodată sufletul ei s-a revoltat, s-a
împotrivit şi faţa i s-a umflat respingător, exact cum este a
dumneavoastră acum. Disperată, m-a căutat şi eu am liniştit-o :
vă veţi vindeca doar cînd soţul dumneavoastră se va întoarce de
pe front, i-am spus eu şi, într-adevăr, cum s-a întors soţul ei, cu
alte cuvinte cînd pericolul de a păcătui a trecut, faţa şi-a
recăpătat frumuseţea. Cazul dumneavoastră este identic. Vă
veţi vindeca cu cît vă veţi îndepărta mai repede de Viena şi-o
veţi lăsa pe Frieda în urmă.
N-am crezut ; poveşti ştiinţifico-fantastice, mi-am spus;
plecînd într-o stare de constantă vexaţie. O să stau la Viena, o
să stau şi-o să mă fac bine... Am mai rămas o lună, dar masca
n-a dispărut ; am continuat să trimit telegrama zilnică Friedei :
„Nu pot veni azi, vin mîine". Totuşi, acest „mîine" n-a sosit
niciodată. într-o dimineaţă, istovit de toată povestea, m-
am.sculat din pat hotărît să plec. Mi-am luat valiza, am coborît
scările, am ieşit în stradă şi m-am îndreptat spre gară. Era
dimineaţă devreme

356
- sufla un vînticel rărocos, muncitorii şi muncitoarele se
ndreptau spre muncă într-un cîrd vesel, mestecînd o
îmbucătură de pîine. Soarele nu coborîse încă pe străzi,
ferestrele se deschideau, oraşul se trezea. Mergeam cu naşi
uşori, bine dispus, mă trezeam asemenea oraşului ; pe măsură
ce înaintam, simţeam că faţa îşi pierdea povara, ochii mi se
eliberau, îi puteam deschide ; buzele au început să se dezumfle
şi m-am trezit fluierînd ca un co-pil. O boare răcorasă sufla
peste faţa mea ca o mină miloasă, ca o mîngîiere. Cînd am
ajuns, în sfîrşit, la gară, şi mi-am scos oglinda de buzunar să
mă privesc, ce bucurie, ce fericire ! Faţa mi se dezumflase
complet, trăsăturile de odinioară, nasul, gura, obrajii, mi-au
revenit ; demonul plecase, eram iar o fiinţă omenească.
Din ziua aceea am rămas pentru totdeauna cu ideea că
sufletul omului e un resort teribil şi periculos ; o mare forţă
explozivă ascunsă sub carnea şi grăsimea noastră, fără să ştim
de ea. Mai rău e că nu vrem să ştim, pentru că, dacă am şti,
viclenia, laşitatea şi falsitatea ar fi de neiertat ; nu ne mai
putem ascunde după presupusa neputinţă a omului, după
mizerabila lui nepricepere. Trebuie să ne socotim vinovaţi dacă
sîntem vicleni, laşi- şi mincinoşi, pentru că, deşi avem în noi o
forţă atotputernică, nu îndrăznim s-o folosirm de frică să nu ne
distrugă. Alegem o cale uşoară, comodă, o facem să se piardă
încetul cu încetul, pînă cînd degenerează şi ea în carne şi gră-
sime. E groaznic să nu ştim că avem o asemenea forţă ! Dacă
am şti, am putea fi mîndri de sufletul nostru. Nimic, în ceruri şi
pe pămînt, nu seamănă atît de mult cu Divinitatea ca sufletul
omului.
Berlin.
Evreica

De la Viena am plecat în mare grabă la Berlin. Buddha îmi mai'

potolise'setea lăuntrică dar n-a reuşit să-mi stingă dorul de a
vedea mereu alte şi alte feţe ale pămîn-tului, mereu alte şi alte
mări şi oceane. M-a înzestrat cu ceea ce el însuşi numeşte
„ochi de elefant", cu darul de a privi şi de a accepta toate
lucrurile ca şi cum le-aş vedea pentru întîia oară ; cu darul de a
privi toate lucrurile ca şi cum le-aş. vedea pentru ultima oară
,şi ar trebui să-mi iau rămas bun.
îmi spuneam mereu că lumea e o nălucire, oamenii sînt
fantasme, stropi de rouă, copii efemeri. Buddha, soarele negru,
a. răsărit şi a pierit în neant, Dar mila pusese stă-pînire pe
sufletul meu, mila#şi iubirea ; o, de-aş putea să reţin nălucile
imaginaţiei mele măcar o clipă, să le opresc de la pieire ! O
părticică din inima mea nu era drapată în sutană galbenă, o
bătaie de inimă mistuitoare ■ continua să pulseze cu
încăpăţînare, nelăsîndu-1 pe Buddha să mă stăpînească de tot.
Cretanul din fiinţa mea îşi ridica braţele revoltat şi nu voia să
mai plătească nici o centimă tribut biruitorului paşnic.
Eram la Berlin cînd am ajuns să înţeleg acest fapt. Acum,
cînd închid ochii şi-mi amintesc păcatele din oraşul ăsta ingrat,
păcate de moarte pentru un discipol buddhist, amintirea se
umple de rîsete, de cuvinte arzătoare, de nopţi minunate fără
somn, de castani şi de vişini în floare, de ochi nesăţioşi de
evreică, de mirosul înţepător al subsuorii femeii şi nu mă simt
în stare să fac ordine printre amintiri.
Răsfoiesc cu stîngăcie caietul cu note îngălbenite de vreme,
căznindu-mă să-mi amintesc ce s-a întîmplat mai

358
întîi ce a urmat după aceea, ce jurăminte am făcut şi cum' ne-
am despărţit... Cu adevărat mare e puterea literelor cei
douăzeci şi şase de soldăţei care stau pe marginea prăpastie! şi
apără inima omului, vreme îndelungata să nu cadă şi să se
înece în ochiul negru, insondabil al lui Buddha.
2 octombrie. De trei zile rătăceam pe străzile plicticoase,
nesfîrşite ale Berlinului, castanii erau desfrunziţi, sufla un vînt
aspru şi inima îmi era de gheaţă. Astăzi am trecut pe sub un
portal deasupra căruia scria cu litere mari: „Congresul
reformatorilor şcolari radicali" ; ningea şi îmi era frig, aşa că
am intrat înăuntru.
' Sala era plină de profesori, o mare de bărbaţi şi 'de femei,
căutam un loc unde să mă aşez. Deodată am văzut o bluză
portocalie, lucind printre hainele negre şi cenuşii; aşa cum
gîzele sînt atrase de culoarea florii, aşa m-am dus şi eu spre
fata aceea ; lîngă ea era un loc liber şi m-am aşezat acolo. Unul
din profesorii ăştia gesticula înnebunit, răguşise de atîta strigat,
a băut puţină apă, s-a mai liniştit puţin, apoi a început iar să
scoată flăcări pe gură, ce-rînd să se schimbe programul de
învăţămînt, pentru a făuri o nouă generaţie de germani, care să
dispreţuiască, deopotrivă, viaţa şi moartea. Era un alt
mîntuitor, se străduia să salveze lumea cucerind-o.
M-am întors spre vecina mea ; avea un păr negru cu reflexe
albăstrui, ochii imenşi, negri, migdalaţi, nasul puţin coroiat,
pielea oacheşă, de culoarea ambrei vechi, uşor pistruiată. M-
am aplecat spre ea şi am întrebat-o :
:— De unde crezi că vin eu ?
— Din ţara soarelui răsare, mi-a răspuns ea, înroşin-
du-se puternic.
'. "~ „E_ adevărat, din ţara soarelui.; mă sufoc aici, n-ai vrea
sa ieşim afară şi să ne plimbăm puţin ?
— Ba da, hai să ieşim.
tirJ:înd am ieşit afara> ea a început să sară, să rîdă, să FPe ca un copil
care primise o jucărie nouă.
— Mă cheamă Sărita, sînt evreică şi scriu poezii.
fosnlt~am 5US în parc> frunzele galbene căzute pe pămînt »«*u sub
paşii noştri; mi-am pus palma pe părul ei,

.359
era cald şi moale ca mătasea. Fata s-a oprit, tăcută, şi şi-a lungit
gîtul de parcă asculta,ceva anume.
— Mina ta îmi dă putere,, a spus ea ; .mă simt ca un 1
ulcior care se umple la izvor.
Era aproape de amiază.
— Hai să mergem să mîncăm ceva, am propus eu,
puţină supă, bună şi fierbinte, să ne încălzim.
. — Astăzi noi postim, e păcat să mănînci. Şi mie mi-e foame
şi mi-e frig, dar e păcat.
— Hai să păcătuim atunci, ca să ne putem căi în cele
din urmă şi să fim iertaţi de teribilul vostru Iehova.
Părea iritată auzindu-mă vorbind despre el în* glumă.
— Şi, mă rog, cine e zeul tău ?
Lucrul ăsta m-a făcut să tresar. Pe dată am simţit că şi eu
păcătuiam faţă de un zeu ; uitasem.că ochii ei, părul, pielea de
chihlimbar nu erau decît năluci, iar eu îmi ţineam răsuflarea, nu
cumva s-o risipesc.
— Dionysos ? a întrebat fata rîzînd, beţivanul ăla ?
— Nu, nu, altcineva, mai teribil decît Iehova al vostru... Nu
mă mai întreba !
Aş fi vrut să mă ridic în clipa aceea şi să plec, dar îmi era
milă de trupul meu, de trupul ei, şi am rămas.
— Recită-mi din poeziile tale, am spus eu, ca să*-mi
abat gîndurile.
Faţa îi strălucea ; glasul îi devenise foarte blînd şi plin de
amărăciune :
* Se exilează cel ce n~a înţeles Că
exilul este casa. Cînd colindăm prin.
oraşe noi, Patria păşeşte alături, ca o
soră.
Se exilează cel ce n-a înţeles Că
în inimile noastre exilate, Cînd
ne vom dărui un zîmbet,
Cîntarea cîntărilor începe.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Plîngi ? am întrebat-o eu, aplecîndu-mă mai tare spre ea.
— Oriunde atingi im evreu, a răspuns ea, vei descoperi o
rană.

360
 3 octombrie. De-ar put«a omul să-şi păstreze beţia ! Tte-ar
îi"Dionysos un zeu atotputernic! Dar beţia piere reoede mintea
se purifică şi trupul cald, real, devine iar nălucă. A doua zi
mintea, dezmeticită, mă privea nemulţumită şi severă ; îmi
striga : infidel, trădător, inconstant, mi-e ruşine să trăiesc şi să
călătoresc cu tine : Buddha, poate, a. să te ierte, dar eu nu pot să
te iert. Nu mai face nici un pas spre capcana de culoarea
portocalei ! Cu toate astea, primul lucru pe care l-am făcut
dimineaţa a fost s-o iau pe acelaşi drum şi să mă întorc la
congres. Mă tot uitam, dar bluza portocalie nu se vedea nicăieri.
Voiam să mă bucur, dar nu puteam. Am ascultat iar frunzele
răsunătoare şi bombastice ; unii ascultători mîncau mere să-şi
mai astîmpere foamea, alţii, aplecaţi, .luau note, să nu scape o
iotă. Deodată am simţit vag în spatele meu ceva ca o respiraţie
caldă, cineva se uita' la mine insistent şi mă sfredelea cu ochii.
M-am întors şi am văzu-t-o în celălalt capăt al sălii ; purta un
şal vechi, verde-oliv şi îşi ridicase gulerul uzat de blană pentru
că în încăpere era frig. Mi-a zîmbit şi faţa ei strălucea ca un cap
de marmură în lumina soarelui.
Nu m-am mai întors să mă uit la ea, am aşteptat momentul
să pot ieşi, dar ea m-a ajuns în coridor. Mi-a dat un volumaş
subţire cu versurile ei ; rîdea şi zburda, beţia din ziua trecută
nu-i dispăruse. Dar eu eram nerăbdător să ies şi să plec de lîngă
ea. In clipa în care m-am aplecat şi i-am întins mîna, i-am văzut
ochii privindu-mă întrebători, nesiguri, cu o umbră de frică.
Trupul i s-a făcut mai mic, s-a gheboşat, s-a retras în ea însăşi ;
inima mi se rupea de dragul ei. Am cuprins-o cu mîinile şi i-am
strîns umerii slăbuţi ; a ţipat de durere şi de plăcere.
— De ce vrei să mă doară ? a întrebat ea, încfercînd să
scape.
— Pentru că eşti făcută din alt lut, pentru că ai alt
Dumnezeu, pentru că toată noaptea m-am gîndit la tine. Vreau
să te întreb ceva, dar trebuie să-mi spui adevărul.
— De ce n-aş spune adevărul ? Nu mă tem de el ; eu sînt
evreică !
— Ce poruncă, ce datorie îţi impune zeul tău 7 Asta aş vrea
să ştiu înainte de a merge mai departe.
rr Lupta — asta-i cea dintîi datorie. Eşti mulţumit"?

361
 Faţa ei s-a schimonosit dintr-o dată ; buzele subţiri tă- I ceau
şi tremurau. Doi ochi galbeni şi o gură larg căscată de tigroaică
s-au ivit dincolo de frumoasa ei faţă brună.
— Eşti mulţumit ? a şuierat iar, provocator.
— Ce ai împotriva lumii ? De ce vrei s-o distrugi ? • — Mă
îndoiesc că ai fost vreodată flămînd, nu, tu n-ai
dormit niciodată sub poduri, niciodată mama nu ţi-a fost ucisă
în pogrom ; aşa că n-ai dreptul să întrebi. Lumea asta — lumea
voastră — e nedreaptă şi venală, dar inima noastră nu-i aşa ; aş
vrea să-mi ajut tovarăşii să distrugă şi să ridice una .nouă, o
lume de care să nu ne fie ruşine,
Ne-am plimbat" pe sub pomii golaşi ; doar cîteva frunze
mai atîrnau în crengi, dar o rafală de vînt rece le-a smuls şi. au
căzut pe capetele şi pe umerii noştri. Evreica tremura, mănuşile
îi erau găurite, bluza e"ra de bumbac,- pantofii cu tocurile
scîlciate de atîta purtat. M-am uitat pieziş la ochii ei şi, o clipă,
am văzut înfricoşat că mă fixau arzînd de ură.
Prin ce trebuie să fi trecut fata asta dacă vorbea cu atîta
patimă ! Probabil, îmi ziceam, îi era frică în clipa aceea că' s-ar
putea îndrăgosti de un, bărbat din tabăra duşmană !
Buzele i se învineţiseră de frig, dinţii îi clănţăneau în gură.
De ruşine, mi-am scos paltonul de blană şi, repede, i l-am pus
pe umeri, înainte de a avea timp să-mi scape. S-a scuturat
mânioasă, încercînd să-1 arunce, dar.i l-am aşezat pe spate, şi
am implorat-o să-1 ia.
Ea s-a oprit, de parcă nu mai putea să respire ; dar nu se
mai împotrivea. Simţeam cum ieşea din palton căldura trupului
meu şi cum pătrundea încet, adînc, în trupul ei ; buzele i-au
prins iar culoare, treptat faţa ei şi-a recăpătat frumuseţea. Şi-a
sprijinit braţul de al meu, genunchii parcă îi erau paralizaţi.
— E bine să-ţi fie cald,' a şoptit ea, altă viaţă !
Cu ochii aproape în lacrimi mă gîndeam : un pic de
căldură, un pic de pîine, un acoperiş deasupra capului, o vorbă
bună şi ura dispare...
Am ajuns acasă la ea.
— Cînd aş putea să te mai văd ? am întrebat-o.
— Ia-ţi paltonul, mi-a spus ea, abia acum înţeleg de ce
vorbeşte aşa unul care are un asemenea palton îmbla-.

•;362
 nit. Ia-ţi-1, pentru că simt cum inima mea e gata să-şi dea
drumul.
— Nu inima ta, Santa, ura ta. „../..
— E acelaşi lucru. Binecuvîntate fie frigul şi foamea , fără ele
am fi înghiţiţi de comoditate, cu alte cuvinte am ajunge nişte
neputincioşi. Rămîi cu bine !
Nu mi-a întins mîna, a deschis 'geanta şi a scos cheia să deschidă
uşa.
— Cînd aş putea să te mai văd ? am repetat eu. ^
^
Dar faţa îi devenise iar o mască galbenă de ura ; fara
să-mi răspundă, a deschis uşa şi a dispărut în întuneric.
N-am mai văzut-o niciodată.
M-am închis iar în cameră, inima mea era ca un sac plin cu omizi.
O clipă lumea se întrupase, părea să existe cu-adevărat, toate cele
cinci guri însetate au prins viaţă în trupul meu şi am început să-1
implor pe Buddha să vină şi să-1 vrăjească pe demonul ispitei. Trăia
odată un 'Sfînt care, în patruzeci de ani de pustnicie, tot n-a putut
ajunge pînă la Dumnezeu ; ceva îi stătea în cale, îl oprea mereu. După
patruzeci de ani a înţeles : era un ulcioraş care îi plăcea foarte mult
pentru că ţinea proaspâfă apa de băut. A spart ulciorul şi pe loc s-a unit
cu Dumnezeu.
Ştiam ;• ulciorul meu era trupul mic şi irezistibil al fetei. La
rîndul meu, dacă voiam să mă unesc cu divinitatea, trebuia să
nimicesc trupul care îmi şedea în cale. Dacă o viespe se, furişează în
stup, albinele lucrătoare se reped şi o învelesc în ceară parfumată şi o
înăbuşă ; capcana mea de ceară e alcătuită din cuvinte, din versuri,
din metri ;. cu aceste învăluitoare şi sfinte giulgiuri voiam s-o înfăşor
pe Sărita şi s-o opresc să-mi prade mierea.
^ Tîmplele îmi zvîcneau, mi-am adunat cele mai răzleţe gmduri ;
mă luptam să-mi concentrez puterea asupra unui trup, asupra unui
glas, asupra ochilor negri, nesăţioşi. Voiam sa-i vrăjesc pentru că mă
separau de Buddha.
_ Am mobilizat cuvintele, m-am aşezat în fruntea lor şi am pornit la
război. Scriam şi, pe măsură ce scriam, Scopul meu se îndepărta şi
dorul meu creştea ; Sărita se îndepărta tot mai mult, se făcea tot mai
mică, pînă cînd a Pierit şi un urcuş mi-a fulgerat pe dinainte, un urcuş

363
de piatră, abrupt, o dîră roşie pe care se căţăra un om, o simplă
hieroglifă schiţată din cîteva linii, în care am recunoscut
propria mea viaţă. Am descifrat-o şi am înţeles cu cîtă naivitate
şi cu cîte speranţe am pornit la drum, în ce locuri m-am oprit
să-mi trag o clipă sufletul şi să ajung la treapta următoare —
eul, neamul, umanitatea —, am înţeles cum am zărit piscul
deasupra mea : tăcerea, Buddha. Am înţeles dorinţa mea
fierbinte de a scăpa de toate greşelile, de cele lumeşti şi de cele
cereşti, şi să reuşesc să ating piscul dezolant şi pustiu... Am
ridicat paginile risipite pe podea şi am citit tot ce scrisesem, m-
am îngrozit : am vrut să găsesc o formulă magică prin care s-o
nimicesc pe Sărita, iar eu am găsit o formulă magică prin care
puteam să nimicesc întregul univers ! Buddha stătea imobil,
sigur de sine, pe culme, şi privea lupta mea de la poalele
muntelui, zîmbind cu înţelegere şi bunătate.
Am făcut ordine printre vechile întrebări, am găsit cu-vîntul
potrivit, am închegat un răspuns şi mă simţeam golit. M-am
ridicat şi am ieşit afară să-mi mai scutur amorţeala trupului
care stătuse închis atîte'a zile. Era noapte, oamenii cinaseră
deja, nu ploua, nici nu ningea, toată lumea rătăcea pe străzi.
Deasupra unei intrări largi am văzut lumini şi reclame
multicolore „Dansuri din Java". Dinăuntru se auzea o muzică
gravă, plină de patimă ; bărbaţi şi femei intrau, am intrat şi eu
înăuntru.
Spectacolul de care sufletul meu se bucură cel mai mult
este dansul şi cerul înstelat ; niciodată vinul, femeile, ideile nu
mi-au tulburat întreaga fiinţă — trupul, mintea şi sufletul — ca
dansul şi cerul plin de stele. Eram fericit cînd mă gîndeam că în
noaptea aceea, după atîtea zile de pustnicie, nu numai trupul va
ieşi din toropeală şi se va bucura, ci şi mintea şi sufletul, toţi
trei tovarăşii mei de călătorie.
Cînd am intrat în sală, dansul era în toi ; luminile erau
stinse, în afară de o lumină misterioasă, albastră-verzuie, ce
inunda scena făcînd-o să pară fundul unei îndepărtate mări
orientale. Un tinerel oacheş, subţire, purtînd ciudate, ameţitoare
podoabe şi un costum verde-auriu, ca o gîză vara, în timpul
împerecherii, dansa în faţa unei femei mărunte, fragile, cu
pielea ca grîul, care stătea ne-

361
mişcată. Gîza asta dansa, dansa, etalîndu-şi supleţea în faţa
femeii, puterea şi graţia. îi arăta că el şi numai el merită să fie
ales să se împreune cu ea şi să aibă un fiu, ca astfel marile
virtuţi, puterea, supleţea şi graţia, să poată fi. transmise unui
fiu, să nu se irosească.
Femeia stătea nemişcată, uitîndu-se la el, cîntărindu^l,
înainte de a decide. Deodată s-a hotărît şi s-a avîntat în dans.
înfricoşat, bărbatul s-a dat la o parte, acum era rîndul lui să
stea nemişcat şi vrăjit, privind femeia. Ea dansa, dansa, în faţa
bărbatului cuprins de tremur, des-chizînd braţele şi dînd la o
parte vălurile, lăsînd să i se vadă trupul, strălucind ălbastru-
verzui, apoi să-1 ascundă iar, se apropia de el cu gîndul de a-i
cădea în braţe, el scotea un strigăt de triumf, îşi deschidea
braţele, dar femeia îi scăpa, îi scăpa mereu, cu un şuierat,
dansa fără să-1 atingă şi se îndepărta...
La fiecare răsucire a dansului, animalele, păsările,- oamenii
îşi aruncă măştile şi de sub ele se arată întotdeauna eterna faţă
a' iubirii... Cei doi dansatori, bărbatul şi femeia, se uniseră
între timp, dansau înlănţuiţi, în extaz, săreau în 'aer, reveneau
pe pămînt, se înălţau iar, se străduiau, printre gîfîielile dorinţei,
să păşească dincolo de graniţele-fiinţei umane.
Am ieşit afară şi am colindat străzile pînă tîrziu după
miezul nopţii. Fulgi de nea au început să cadă, i-am primit cu
un oftat de uşurare pentru că îmi răcoreau buzele aprinse.
întrebări noi se năşteau în mine. Dansul din seara aceea
deschisese vechi izvoare în măruntaiele mele, izvoare care
păreau secate, şi am simţit atunci că fiinţa lăuntrică a unui
cretan nu poate fi golită. în mine erau strămoşi groaznici care
n-au mîncat şi n-au băut cît ar fi vrut, care n-au îmbrăţişat
atîtea femei cîte ar fi dorit Şi acum săreau încinşi să mă scape,
pe mine şi pe ei, de moarte. într-adevăr, ce legătură putea să fie
între Buddha §1 ivr a' ^6 sperantă putea să-şi pună el în Creta ?
Ma uitam la fulgii de zăpadă care se învolburau în
^mţ lănipilor de pe stradă, amintindu-mi de bărbatul
de 1 i?eia Pe care îi văzusem dansînd în seara aceea,
dansul lmea *le bărbaţi şi de femei care înfăptuiesc
:— urmărirea, lupta, dorinţa —, ca în cele din

;S65.
urmă să se unească pentru a da naştere unui fiu care să-i facă
nemuritori. Setea lor de nemurire e mai puternică decît setea de
moarte.
Frînt de oboseală, m-am vîrît în pat cu gînd să dorm ; şi, ca
de obicei, spre norocul meu, cînd mintea, trează şi tulburată de
întrebări, nu poate găsi un răspuns, vine somnul să le purifice
şi să le prefacă în, poveste. Aceasta e forma pe care o ia
adevărul gol cînd povestea înfloreşte.
Visam că urcam pe un munte, cu o bîtă pe după umeri, cum
poartă păstorii în Creta, şi cîntam. îmi amintesc că era un
cîntec popular care îmi plăcea foarte mult :
Am semănat un bob de piper pe buzele lui Marigd,
Bobul a încolţit şi s-a făcut o plantă Uriaşă — Grecii
au secerat-o, .turcii au cărat-o Şi Marigd, călare pe
cal, a treierat-o.
Deodată, dintr-o peşteră, a apărut un bătrîn cu mi-necile
suflecate,'cu mîinile pline de lut. A dus degetul la buze şi mi-a
făcut semn să tac, apoi mna poruncit pe un ton aspru-':
— Nu mai cî-nta ; vreau linişte. Nu vezi că lucrez ? şi mi-a
arătat mîinile.
— Ce lucrezi, l-am întrebat eu.
— Nu vezi şi singur ? în peştera asta modelez mîn-tuitorul.
— Mîntuitorul ? Ce mîntuitor ? am strigat eu şi răni vechi
s-au redeschis în sufletul meu.
— Acela care trăieşte, înţelege şi iubeşte întregul univers, a
răspuns bătrînul, ascunzîndu-se grăbit în peştera lui.
„Acela care trăieşte, înţelege şi iubeşte întregul,univers"...
A doua zi am repetat cuvintele din vis, şi nu mă mai săturam
auzindu-le. Era, oare, glasul divin cel care se auzea numai
noaptea cînd creierul limbut îşi închide, în sfîrşit, gura ?
întotdeauna am primit cu încredere sfatul pe care orele
nopţii mi l-au dat ; cu siguranţă, noaptea e mai profundă şi mai
sfîntă decît ziua cea neghioabă ; nopţii i se face milă de om.

366
 Au mai trecut cîteva zile. Şi ca de atîtea ori în viaţa mea- cei
doi demoni neadormiţi, da şi. nu, se luptau şi se pîlceveau în
sufletul meu. De cîte ori găseam un răspuns la întrebările care
mă chinuiau, îl primeam cu tulburare pentru xă ştiam că acest
răspuns va naşte, fără îndoială, noi întrebări, şi astfel
vînătoarea condusă de cei doi demoni era fără sfîrşit. Părea că
răspunsul ascundea întrebările ce vor veni în faldurile
certitudinii vremelnice. Iată de ce priveam întotdeauna
răspunsul, nu cu uşurare, ci cu o nelinişte ascunsă. Hristos
ascundea sămînţa lui Buddha îngropată adine în el. Mă
întrebam ce fel de sămînţa ascundea Buddha în faldurile
sutanei sale galbene ?
Odată, într-o duminică ploioasă, rătăceam printr-un muzeu şi
mă uitam la măştile sălbatice africane, făcute din lemn, din
piele şi din ţeastă de om şi mă căzneam să descifrez taina
măştilor. îmi ziceam că masca e adevărata noastră faţă ; aceşti
monştri cu guri sîngeroase, cu buzele atîrnînd, cu ochi
înspăimîntători sîntem noi. O mască respingătoare strigă de
sub chipul minunat al femeii pe care o iubim, haosul se află
dincolo de lumea văzută, Buddha se află sub faţa blinda a lui
Hristos, Uneori, în marile momente de iubire şi de ură,' sau
chiar în clipa morţii, farmecul amăgitor dispare şi noi vedem
spectacolul înfricoşător al adevărului. înfiorat, mi-am amintit
de irlandeză în bisericuţa din vîrful munţilor, în Creta. Pe cînd
buzele mele le atingeau pe ale ei, părea ca faţa i se
descompunea şi se topea ivindu-se o oribilă, îngrozitoare
maimuţă leşinată, care mă dezgusta şi mă înfricoşa. De atunci
nu mai caut să dezvălui adevărata ţaţa a oamenilor pentru că
atunci iubirea, curtenia, înţelegerea ar dispărea. îmi impun să
cred în chipul oamenilor şi astfel pot să trăiesc printre semenii
mei. ... n Secare dimineaţă, aborigenii care sculptaseră măş- &i|
a
fgâ pe deal, înainte de a se face ziuă, şi invocă soarele, îl roagă
fierbinte să apară ; tremură ca nu cumva, in mtîmplare, să nu
mai răsară. Ploaia e pătrunsă de w-b-1^ bâr°ătesc făcînd pămîntul
să rodească, fulgerele Frun°aqe -SÎnt Privirue mînioase ale
stăpînului nevăzut. ie e în pomi vorbesc ca buzele omului şi
unii bătrîni

367
le înţeleg graiul. Rîul, pe care îl trec, îi trage la fund să-i înece,
dar ei îşi adună forţele şi trec vîrtejul cu iuţeală, apoi rid în
hohote, ajungînd pe celălalt mal, pentru că au scăpat. Toate
lucrurile vorbesc, suferă de foame, se împerechează,
procreează. Văzduhul e intens populat de spiritele morţilor şi,
ca să le dea la o parte, oamenii, cînd umblă, dau din mîini şi se
mişcă de parcă ar înota. Iată de ce ei au văzut miezul lucrurilor
atît de clar şi de ce, dincolo de chipul efemer, au dezvăluit
masca cea veşnică, O fată a apărut, s-a apropiat de mine ; se
uita şi ea la măşti. In prima clipă a fost cît pe-aci să plec ; întot -
deauna simt un fel de iritare cînd mă uit la ceva emoţionant şi
vine un altul şi se uită şi el odată cu mine. Era scundă şi plinuţă,
cu pieptul mare, cu bărbia puternică, cu nasul coroiat şi cu ochii
umbriţi de gene imense, S-a întors şi s-a uitat la mine, scrutător,
de parcă eram şi eu o mască.
— Eşti african ? m-a întrebat ea. Am
rîs :
— Nu chiar de tot, am răspuns eu, numai inima.
— Şi chipul, a spus ea, şi mîinile... Eu sînt evreică.
— Un neam îngrozitor, am spus ca s-o necăjesc, periculos :
parcă toţi vor să salveze lumea. Vă aşteptaţi încă salvatorul ?
— Nu-1 mai aşteptăm, a venit.
— A venit ?
— Ha !
Am rîs iarăşi :
— Cînd ? Unde ? Cum îl cheamă ?
— Lenin.
Glasul i-a devenit dintr-o dată profund, ochii i s-au ■
întunecat.
Lenin ! Pentru o clipă toate măştile din faţa mea păreau să
se mişte şi să-şi deschidă cu zgomot fălcile. Fata tăcea şi se uita
pe fereastră la cerul întunecat.
Da, Lenin era un alt mîntuitor, mă gîndeam eu, un mîntuitor
creat de, robi, de flămînzi şi de oprimaţi ; ca să poată înlătura
sclavia, foamea şi oprimarea. Exprimînd disperarea şi speranţa
omului.

368
 _ Eu ştiu un altul care scapă omul de foame şidesa* de nedreptate
şi de dreptate şl ce e mai important, îi scapă de toţi mîntuitorii.
— Şi numele său este...
— Buddha!
Ea a zîmbit cu dispreţ şi mi-a spus inimoasa :
— Am auzit de el, e doar o fantomă. Salvatorul meu
e făcut din carne şi oase. '
Parcă luase foc; mirosul înţepător al trupului sau
ieşea prin bluza descheiată, pentru o clipă ochu mi s-au
făcut de plumb. .'
— Nu trebuie să te superi, am spus, lumd-o de
braţ, tu eşti femeie, eu sînt bărbat şi am putea să ne
înţelegem unul pe altul.
' S-a uitat la mine cu ochii pe jumătate închişi şi genele i se
zbăteau cumplit.
— Locul.ăsta parcă-i un cimitir, a zis ea, uitîndu-se
la măşti, la zeităţile de lemn, la simbolurile ciudate şi
exotice din jurul nostru ; parcă-i un cimitir, mă sufoc
aici. Afară plouă, hai să ne ude şi pe noi ploaia !
Ne1am plimbat ore întregi prin ploaie pe sub copaci, prin parcul
cel mare. Ea se întorsese din Rusia numai cu cîteva zile înainte —
din paradis — şi din întreaga sa fiinţă izvora iubire şi îndîrjire. O
chema Itka.
0 ascultam şi la început o contraziceam, dar am în
ţeles repecie că credinţa guvernează de la un nivel su
perior, mai presus de mintea omului şi din acest motiv
nu se poate -baza pe raţiune. Am lăsat-o să vorbească,
să distrugă şi să reclădească lumea.
Se însera, trecătorii se răreau, lămpile se aprindeau. Case,
oameni, pomi păreau toate înecate într-o cădere de ploaie luminoasă.
— Sînt obosită, a spus fata, sprijînindu-se de braţul
meu. Hai să mergem la mine !
Am ieşit din parc şi- am luat-o pe nişte străduţe înguste, am intrat
într-un cartier sărăcăcios.
. Ow să cunoşti trei prietene de-ale mele ; în seara
cu a °i Să *u^m ceaiul împreună. Una e pictoriţă, se luptă
nici°U creează, apoi sfîşie pînza, caută, dar nu ştie
1
ce caută. „Cînd o să găsesc, atunci voi descoperi

369
cine sînt", spune ea. O cheamă Dina şi e evreică. Alta este
actriţă, caută la fel ca Dina ; se confundă cu fiecare personaj pe
care îl interpretează, dar cînd iese din rol se sfîşie în bucăţi. O
cheamă Lea şi e tot evreică. Cea de-a treia e foarte frumoasă,
foarte fandosită ; o fată de, bani gata. Tatăl ei e bogat, o ţine cu
bani grei, îşi cumpără rochii de seară, parfumuri, îşi alege ce
bărbaţi îi plac şi se culcă cu ei. O cheamă Roşa, nu e evreică, e
vieneză. Îmi place, nu ştiu de ce... A tăcut o clipă şi apoi :
— Poate pentru că aş vrea să semăn cu ea. Cine ştie ?
Mă făceam că nu ascult, dar îa sinea mea mă bucuram
tainic că eternul feminin, tălăzuindu-se pe deasupra ideilor, pe
deasupra tuturor teoriilor despre distrugerea şi reconstrucţia
lumii, era nemuritor.
Prietenele ei erau deja acolo, Roşa adusese dulciuri şi
fructe, masa e^a pusă şi aşteptau. Roşa stătea pe divan şi se
ruja iar celelalte fete citeau lacome un ziar pe care îl ţineau
deschis în faţa lor ; omenirea fierbea iai?, lumea se agita.
Mă uitam la cele patru sălbatice din jurul meu şi mă
gîndeam, binecuvîntată fie soarta care mă aruncă mereu printre
evrei, cu" care mă potrivesc mai bine decît cu creştinii ceilalţi.
Cînd am intrat noi, cele trei fete au scos un ţipăt, nu se
aşteptau să apară un bărbat.
— Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, a spus Itka
rîzînd, l-am găsit în Muzeul etnologic, e o mască.
Roşa s-a ridicat, mirosea a parfum ; emanaţia de respiraţii şi
de nerăbdare tinerească mă stingherea. Nu ştiu de ce, dar stînd
printre atîţia sîni de femeie, privit de atîţia ochi nesăţioşi şi de
atîtea buze date cu roşu, m-a cuprins sfiala şi frica, aş fi
preferat să.plec, dar ceaiul fusese adus şi noi şedeam pe perne,
pe jos, cu genunchii apropiaţi. Şi azi, după atîţia ani, nu-mi
amintesc din seara aceea, seară care atîrnă greu în viaţa mea,
decît de Itka vorbind cu ardoare despre Moscova, noua capitală
a lumii, şi de Roşa care rîdea făcîndu-şi buzele cu roşu, după ce
băuse ceaiul, şi de celelalte două fete care stăteau cu ochii
căscaţi şi tăceau.

37P
 S-a făcut tîrziu, toate trei fetele s-au ridicat saplece, m-am ridicat
şi eu odată cu ele, dar Itkt. m-a stnns de braţ şi mi-a făcut semn să
rămîn. Am rămas. In noaptea aceea Buddha a început să pălească în
mine. Atunci am simţit că lumea nu e o fantasmă, că trupul femeii e
cald, puternic, că poartă în el apa vie şi că moartea nu exista.
Am stat cu ea multe nopţi ; nu scotea un singur cuvmt de iubire,
inima nu îndrăznea să ne tulbure jocul jocul sfînt de atleţi, cu
suspinele şi cu jurămintele sale. Ne luptam numai cu trupul, ca două
animale, apoi ne lungeam în somn obosiţi şi fericiţi. Ah, Buddha,
Buddha, ma gîndeam eu şi rîdeam.
. Ce liber te simţi cînd trupul nu e prins în plasa preocupărilor
spirituale şi rămîne pe pămînt, curat şi nepătat, ca un animal.
Creştinismul a întinat unirea bărbatului cu femeia, stigmatizînd-o ca
pe un păcat ; odinioară era un act sfînt, o supunere bucuroasă la
voinţa lui Dumnezeu ; în sufletul plin de griji al creştinului a
degenerat într-un păcat. înainte de venirea lui Hristos, erosul era un
măr roşu ; după venirea lui, un vierme a intrat în măr şi a început să-
1 roadă.
Mă uitam cu admiraţie la fata aceea aprinsă. Toată noaptea era o
fiară care îşi devora masculul cu fiecare părticică a sufletului său
prefăcut în trup şi toată ziua era o flacără de o mare puritate. îmi
aducea aminte de o femeie extraordinară, de asemeni ori toată numai
trup, ori toată numai suflet : Sfînta Teresa. într-o zi, călugăriţele de la
mănăstire au văzut-o înfulecînd cu lăcomie o potirniche friptă ;
călugăriţele naive s-au arătat uimite, dar ea a rîs : „La vremea
rugăciunii, roagă-te, a ,zis ea, la vremea prînzului, mănîncă !" Se
dăruia întreagă în tiecare din actele sale, îşi hrănea trupul şi sufletul
cu o egala lăcomie.
• ?,k?.se Juca cu mine toată noaptea ; dar cînd se făcea ziua ÎŞI încrunta
sprîncenele şi mă privea cu ciudă :
NU i-e ru ine să
Cpn~~ * S trăieşti în confort şi avuţie ? în-aW ^a *ă mă întrebe-
Să nu ştii ce-i foamea, să nu tre-rusin - g iama' să ai cu ce să te încalti ? Nu ţi-e
ninaex S*a *e ?limbi Pe străzi- Şi să-ţi spui : „Lumea e frumoasa, îrm
place" ?

371
 '— Eu nu spun : lumea e frumoasă şi îmi place, eu zic că
lumea e o fantasmagorie, un vînticel va bate şi o ya împrăştia.
Iată ce spun eu !
Mă ataca cu frenezie şi îmi astupa gura cu palma î
•— Taci, taci ; nu mai vreau să aud nici un cuvînt! Poate fi
ăsta adevărul cînd toţi cei îndestulaţi nu ştiţi ce-i mila ? Nici
unul n-aveţi ochi de văzut. Vino să-ţi arăt !
M-a luat cu ea şi m-a condus prin cartierul săracilor. Toţi o
ştiau, se strecura în magherniţe nenorocite, îmi arăta copii
flămînzi, mame plîngînd, şomeri muşcîndu-şi buzele în tăcere.
Dacă-i întrebam ceva mă măsurau din cap pînă în picioare şi îşi
întorceau faţa în altă parte.
— De ce nu vorbesc, am întrebat-o pe Itka, de ce ?
— Vorbesc, urlă, dar cum ar putea unul ca tine să-i audă ?
Nu-ţi fie frică, într-o zi o să-i auzi prea bine.
Şi-a pironit ochii asupra mea în speranţa că fusesem
pătruns de suferinţa omenească, dar eu i-am răspuns bat-
jocoritor :
— Regret că eu nu mestec bomboane să-mi îndulcesc
răsuflarea, unul din produsele alea delicioase confecţio
nate de îndemînarea omului : Dumnezeu, patrie.^
1
Glumeam, dar, în timp ce vorbeam, simţeam mila şi
amărăciunea ăpăsîndu-mi sufletul. Falsul înţeles al respectului
de sine,nu mă lăsa să arăt ce simt şi continuam s-o contrazic şi
să mă mîndresc cu faptul că nu mă puteam consola mestecînd
şi eu bomboane.
> i— Nu vreau un astfel de sprijin. O credinţă care promite
răsplata şi fericirea îmi pare o laşă consolare, bună pentru
ramoliţi, pentru slăbănogi şi pentru vegetarieni,
— Eu nu sînt ramolită, nici slăbănoagă, nici vegeta-
riană, mi-a răspuns cu mînie tovarăşa mea. Nu mai face
atît pe grozavul, şi Buddha al tău e o bomboană tocmai
bună de supt, ca oricare alta. Şi să ştii că nu vreau să te
mai aud şi nici să te mai văd vreodată !
Dînd din cap furioasă, m-a lăsat de braţ şi a luat-o pe prima
stradă care i-a apărut în cale, lăsîndu-mă în drum.
Dar seara buzele ei subţiri zîmbeau î
— Tot ce spunem ziua se duce ca fumul, rosti ea
rîzînd.; acum e noapte.

372
 Ne despărţeam în fiecare dimineaţă ; ea se ducea la
uf- 5 la lucru, eu îmi făcusem obiceiul să mă plimb
■ l l i v ' v n n cartierul săracilor. N-aş fi vrut să mai merg
In cind era şi Itka, pentru că orgoliul mă făcea s-o
3
nntrazic şi să nu arăt ce simt. Cînd eram singur, sufe-
C
-nta oamenilor înceta să mai fie o fantasmă, nu mai era
" umbră, ci un trup real care suferea de foame, plîngea
si sîngera.
Doamne, nu da omului cît poate să îndure ! Nu ştiam că poate
exista atîta suferinţă, atîta foame şi atîta nedreptate' în lume ; n-am
fost niciodată atît de aproape de faţa atroce a inevitabilului. Alte legi
domneau 'acolo şi ura era cea dintîi datorie. Cele zece porunci,
iubirea, ura, războiul, moralitatea, căpătaseră un nou înţeles. într-o zi
am văzut, lungită pe asfalt o femeie numai piele şi os... Rochia
zdrenţăroasă i se ridicase şi i se vedea goliciunea. Mi-a fost milă de
ea şi m-am oprit să-i spun să-şi tragă rochia în jos.
— Nu sta aşa, i-am zis.
Ea a dat din. umeri şi a rîs batjocoritor, strîngîndu-şi buzele :
— Mie mi-e foame şi tu vorbeşti de ruşine. Ruşinea
e doar pentru cei bogaţi.
Nu mai puteam să vad atîtea orori : obraji scofîlciţi de foame,
copii răscolind în lăzile de gunoi în căutare de hrană ; cu burţile verzi
şi umflate, cu picioarele numai os sub pielea galbenă ca ceara ; unii
umblau în cîrji pentru că nu-i mai ţineau picioarele, alţii nu-şi mai
rădeau barba de pe obrajii scofîlciţi.
Nu mai puteam suporta şi mi-am întors capul în altă parte — să
nu mai văd — pentru că îmi era ruşine.
îmi amintesc perfect; înainte de a-mi fi milă de oameni, am simţit
că mi-e ruşine de ei. Mă jenam de toţi oamenii care sufereau, în
vreme ce eu mă străduiam să prefac ororile intr-un spectacol
deopotrivă efemer si zadarnic, îmi spuneam că nu-i adevărat, nu
trebuieaSsăC măU
buc^L f - ? .°m S™plu şi naiv > foamea ^ saţietatea, ST/ tristetea' viata ?i
moartea, toate sînt fantasme ! Asttel zlCeam mereu în sinea mea, dar
cînd am văzut co-

373
piii plîngînd de foame şi femeile cu obrajii supţi, cu ochiij plini
de ură şi de durere, inima a început să mi se î n_| moaie. Eram
profund emoţionat văzînd această schimbare! neprevăzută în
mine. La început, ruşinea pulsa ]n inimal mea, apoi mila,
simţeam suferinţa altora ca pe propria! mea suferinţă. A venit
apoi revolta, setea de dreptate,] şi, mai presus de toate,
responsabilitatea. Simţeam căi purtam răspunderea pentru
foamea şi nedreptatea din] lume.
Ce trebuia să fac ? Datoria mea se schimba ;' lumea era mai
largă, necesitatea se dezlănţuia, mi se părea că datoria stătea
întemniţată, sufocîndu-se, într-un singur] trup, într-un singur
suflet. Ce puteam face ? încotro pu-l team s-o apuc ? Adînc, în
sufletul meu, ştiam ce trebuia! să fac, dar nu îndrăzneam s-o
spun deschis. Drumul ăstal părea să fie contrar firii mele şi nu
eram sigur că omul] ar putea prin iubire şi prin efort să-şi
depăşească înclinarea firească. Se punea întrebarea dacă omul
poate avea j -o astfel de forţă creatoare ? Dacă poate, atunci n-
are nici o scuză, dacă, în momentele grele, uită să-şi depăşească;
limitele fireşti.
în acel moment greu, cînd mă luptam cu firea mea, I să
depăşesc eul odios şi să fac tot ce puteam ca să alin suferinţa
oamenilor, mi-a venit în minte un model extraordinar de
sacrificiu şi de iubire. Voia parcă să-mi arate calea şi mi-am
amintit ce mi-a spus într-o zi : „întotdeauna trebuie să ţinem
seama de strigătul celui care cere ajutor".
Cînd umblam pe străduţele înguste din Assisi, în pelerinajul
meu prin Italia, şi am auzit, într-o seară, bătînd voios clopotele
în turnul bisericii Sfîntul Fra-ncisc, sărmanul lui Dumnezeu, şi
în micuţa mănăstire Sfînta Clara, am simţit o nespusă fericire.
Şedeam la palatul bătrînei contese Erichetta, am rămas în
oraşul sfînt cîteva luni, n-aş mai fi vrut să plec de acolo...
M%«m amintit de ziua întunecoasă cînd am urcat Della
Verna, muntele martiriului şi al gloriei lui Francisc. Sufla un
vînt puternic, de gheaţă, stîncile erau sure şi golaşe, fără un
smoc de iarbă, pomii goi şi negri ; locul gemea adînc, mohorît,
chinuit şi aspru — nimic altceva

374
*,cH sărăcie goliciune şi dezolare. Se întuneca, lumina ^en^TmKabă,
îşi pierdea strălucirea doar pisoU se mai desluşea deasupra mea. în
zadar ma gindeam intens la dorinţa mea, luptam să-mi adun puterile ;
simţeam panica punînd stăpînire pe trupul meu amorţit şi flămînd,
gata să se piardă în sălbăticie. Atunci _ s-a in-tîmplat brusc un
miracol. Locul acela inuman şi pustiu din jurul meu păru să se mişte,
păru sa urce pe scara mistică pe care toate cele reale tînjesc sa urce şi
am simţit că în jurul meu era sărăcia franciscana, aspra ţaţa de trup,
fără milă faţă de năravurile plăcute ale omului şi faţă de plăcerile
vinovate şi trîndave...
A venit primăvară. Cum era să plec ? Eram fericit să trăiesc peste
drum de mica mănăstire Sfînta Clara, în palatul contesei Erichetta,
invadat de bucuria, şi graţia franciscana. Niciodată n-am încercat atît
de profund identitatea dintre Sfîntul Francisc şi primăvară, pentru că
dintre cele trei importante precepte franciscane, sărăcia, castitatea şi
supunerea, nici unul nu este atît de complet în armonie ca sufletul
pur, veşnic renăscut, al Sfîntului Francisc, ca marele precept al
primăverii : castitatea.
In alte părţi, primăvara trezeşte în sufletul fermecat şi nostalgic al
bărbatului amintirea tinereţii, a femeii iubite, a surorii mai mici, îi
trezeşte regrete : de ce natura renaşte în vreme ce omul nu-şi mai
poate recăpăta tinereţea ? Sufletul omului invidiază munţii şi văile
pentru că acestea „nu mor şi nu ştiu ce-i bătrîneţea".
Aici, în Assisi, primăvara, surîzînd, ia chipul Sfîntului Francisc.
Această ţărînă din Umbria, care a avut no-ocul sa dea naştere unui
astfel de fruct, are o măreţie, e mai tertila, aduce o primăvară mai
bogată ; fiecare floare înaits ^'^ să-şi piardă nicidecum fericitul destin, se
maiţa şi devme simbolul sacru al înfloririi sufletului omenesc...
oar?^Va l"ni, mai tîrziu am vizitat Assisi pentru a doua briei' put1md rezista
prea mult depărtării. Cîmpia Um-de măr • boSate, cu plantaţii de
smochini şi cîmpuri sîneurH ! fTa încărcată de fructe acum. Mă plimbam
Pămîntnf ti mer§înd din sat în sat, şi mă bucuram de "i-ui atît de roditor,
în tăcere ; pămîntul sacru şi

375
fecund care s-a născut în durere, cu plugul şi cu spadaJ într-o
tăcută resemnare, se întindea pe spate acum, sgj odihnea
mulţumit, cu sînul plin de fructe. Simţeai că ţi mulţumit şi
liniştit pentru că îşi făcuse datoria. SupunîriJ du-se eternelor
legi, trecînd cu încredere şi răbdare prijJ toate stadiile
suferinţei, a ajuns la recolta bogată a frucJ telor virtuţii sale.
Deodată, fără să-mi dau seama, am înţeles s< profund al
supunerii. Să asculţi semnalul aspru şi să tm abandonezi cu
încredere marilor forţe din afară şi dini lăuntru, celor văzute şi
celor nevăzute, neabătut în erei dinţa că ele ştiu totul, iar rtoi nu
ştim nimic — iată sinj gura cale spre rodnicie. Toate-celelalte
căi sînt sterile şi amăgitoare, pentru că nu duc nicăieri, ba chiar
te arunca înapoi în şinele mizerabil şi blestemat, după vane"şi
prel supuse căutări.
Luni de zile, rătăcind pe străduţele din Assisi, pe cîm-j piile
dimprejur, admirînd picturile din marele palat afl sărmanului
lui Dumnezeu, voiam să trăiesc şi eu o astfel] de primăvară şi o
astfel de toamnă. Erau anii tinereţii] nesupuşi şi nesăţioşi ; în
fiecare dimineaţă, la revărsatul] zorilor, ieşeam şi hoinăream
prin' locurile acelea sfinte. Trăiam ceea ce trăieşte fiecare tînăr,
ceea ce trebuie sa fi trăit tînărul spartan care a ţinut vulpea în,
sîn, pe,' trupul gol, şi n-a scos nici un strigăt, deşi tremura din
tot trupul, a suferit, dar era mîndru că a reuşit să-şi supună
durerea.
Totuşi, fără să vreau, faţa mea trebuie să-mi fi trădat, fără
îndoială, lupta şi durerea, pentru- că, într-o dimineaţă, pe cînd
ieşeam pe poarta mănăstirii Sfînta Clara, m-a oprit un bărbat
slab şi uscăţiv, cu părul blond care începuse să încărunţească.
Deşi îl văzusem adeseori rătăcind ca şi mine prin ţinutul care
atrăgea mulţi pelerini, n-am schimbat niciodată măcar o Vorbă.
Ne zîmbeaffl doar, politicos, cînd cărările ni se întîlxie'au, apoi
mergeam fără să vorbim, cu pas mai uşor, ca şi cum nici unul
nu voia să tulbure liniştea şi solitudinea celuilalt-
Dar în dimineaţa aceea necunoscutul s-a oprit, s-# uitat la
mine şi, după o clipă de ezitare, a întrebat :
*- N-ai vrea să ne plimbăm puţin împreună 1 •

376
 — Ba da, vreau.
După ce am făcut cîţiva paşi, i-am spus :
— Eu sînt din Grecia, am venit in Assisi şi m-am îndrăgostit de
Sfîntul Francisc.
— Eu sînt din alt capăt al Europei, 'a spus necunoscutul din
Danemarca : şi eu m-am îndrăgostit de acest sfînt. Trăiesc de ani de
zile aici, în Assisi, şi nu mă îndur să plec. Mă numesc Jorgensen.
Am tresărit : .
___ Cel care a scris strălucita carte despre Francisc ?
Jorgensen a zîmbit amar şi a dat din cap.
— Cine poate să-i facă dreptate lui Francisc ? Nici
chiar Dante. Ştii cîntul al Xl-lea din Paradisul ?
Am fost tare încîntat. Pe "vremea aceea eram îndrăgostit de
cîntul ăsta şi cînd mă plimbam pe străzile din Assisi, ori prin satele
din împrejurimi, adesea şopteam primele versuri ale cîntului :

O, grijă nesăbuită a muritorilor,

Ce fals e argumentul
Care vă face. să plecaţi aripile !

Am început să recităm împreună minunatul cînt italian; uniţi

frăţeşte sub marea aripă a poeziei. Am luat-o pe drumul care domină
valea adîncă şi îngustă plantată cu viţă de vie şi măslini. Soarele
răsărise şi umplea lumea de lumină şi de umbre lungi care se tot
măreau. Am rămas o vreme tăcuţi. In sfîrşit, tovarăşul meu s-a întors
spre mine şi m-a întrebat :
— De ce-ţi place Sfîntul Francisc ?
Dar imediat a regretat întrebarea.
- Iartă-mă, a spus el, sînt cam indiscret.
Dpn"j~, iubesc din două motive, am răspuns eu. Primul,
tere ° i e P°et' unul din cei mai mari din Prerenaş-
a

turi raSe -ap chiar şi asu ra celei mai

P mărunte crea-
83 asculte elem
melodia entul nemuritor care zace în ele :
— Şi al doilea ? a întrebat Jorgensen.
Plină ai f01îea' U iubesc pentru că prin iubire şi disci-euca sufletul său a
învins realitatea : foamea,

377
 I

frigul, boala, dispreţul, nedreptatea, urîţenia, tot ceea Ce oamenii

fără imaginaţie numesc realitate, şi a ajuns s-3 prefacă într-un
vis fericit, tangibil, mai adevărat decftl adevărul însuşi. El a
descoperit secretul atît de căutat <jj alchimiştii din evul
mediu : cum să prefacă cele maj| obişnuite metale în aur curat.
Pentru el, „piatra filosofală"! nu era un lucru inaccesibil,
exterior omului, care ar fi putut fi descoperit numai provocînd
confuzie în legilej naturii, ci era chiar inima sa. Astfel, prin
miracolul alJ chimiei, el a supus realitatea, a scăpat omul de
fatalitate,! şi-a transformat trupul în spirit. Sfîntul Francisc e
penJ tru mine un nîare general care conduce armia omeneasca
spre o victorie neîndoielnică.
— Nimic altceva ?
— Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi, am răspuns eu" ; nn; nimic
altceva. General şi poet, nimic altceva.
Am tăcut iar, apoi Jorgensen a replicat :
— Asta nu-i destul.
Cu toate că îşi ridicase mîna de parcă ar fi vrut să mă bată
pe umăr, să mă calmeze din pricina frazei salej prea aspre, a
ridicat-o totuşi în văzduh şi a repetat mau decis de data asta :
— Nu, nu-i destul.
Era gata să-i răspund, dar m-am abţinut de frică să nu spun
ceva prea aspru.
— Iată de ce pe chipul tău se citeşte îngrijorarea, a spus
Jorgensen, de parcă urmărea un gînd tainic. Te lupţi încă, nu ai
ajuns la eliberare şi lupta asta continuă te oboseşte. Din acest
motiv te-am oprit azi dimineaţă şi ţi-am vorbit.
— Aţi bănuit că mă puteţi ajuta în lupta mea ? l-am
întrebat cu un glas care, împotriva voinţei mele, ieşise plin de
ciudă şi ironie. M-am simţit ruşinat; uneori vor- : bim înainte ca
sufletul să aibă timp să strunească trupul.
— Stăpîneşte-te, mi-a spus Jorgensen. Nu pot să te ajut.
Fiecare om trebuie să-şi găsească o cale proprie de salvare. Să
scape de ce ? De tot ce e trecător, să scape de tot ce e efemer şi
să descopere ceea ce e etern.
încă iritat, i-am spus : ' *— Judecind după chipul
dumneavoastră senin, calmi sigur, vesel, după tonul veşnic
blînd al glasului, se pârS

378
 ,ă ati găsit deja calea. Fără îndoială ca n priviţi pe c -Şti cu? simpatie,
poate chiar cu condescendenţa pe toţi Slti care luptă încă. Poate v-aţi
născut privilegiat cu o natură echilibrată, şi niciodată n-aţi
cunoscut lupta
Jorgensen s-a oprit şi s-a uitat o clipa la mine. Mi-a
întins mina, hotărît de data asta, ca la un om care se
îneacă si m-a prins de braţ. _
— Eşti încă tînăr, a zis el, am fost şi eu odată tinai şi ştiu. Eşti
nerăbdător. îţi lipseşte umilinţa, crezi ca e nedemn să ceri ajutor.
Lasă-mă să-ţi vorbesc. Nu, eu nu m-am născut privilegiat, cunosc
înţelesul neliniştii, al bătăliei al arogantei, îl cunosc prea bine. Cmd
eram tinar ca tine aveam ambiţii satanic de mari ; "scriam romane
pline de senzualitate, de pasiune şi de ironie ; cu timpul, arta mi s-a
părut- îngustă, m-am apucat de ştiinţă, am devenit un fanatic
susţinător al darwinismului şi al ateismului. Voiam să distrug biserica,
statul, moralitatea, toate cătuşele, în centrul vieţii am aşezat eul. Am
proclamat război contra bătrînului duşman, aşa îl numisem pe Dum-
nezeu. Scriam, ţineam conferinţe, alergam peste tot cu steagul în
mîini. Dar, deodată, m-am oprit şi am tăcut. O indispoziţie
necunoscută şi inexplicabilă a început sa-mi cuprindă inima ; nu ştiam
nici cum a apărut, nici de unde a venit, probabil fusese în mine tot
timpul, aştep-tînd să-i vină rîndul. Am plecat din Danemarca,, să scap
de prieteni şi de vechile. năravuri, am călătorit prin Germania, apoi
am coborît în Italia şi am ajuns la.Assisi. A zîmbit : Asta se întîmpla
cu treizeci de -ani înainte. Cei treizeci de ani i-am petrecut în Assisi.
— Şi... ? am spus eu profund mişcat. N-am citit deeît una din cărţile
dumneavoastră, numai Sfîntul Francisc. ^ Cu-atît mai bine. Am
publicat un Itinerariu în care vorbesc, mai bine zis încerc să vorbesc
despre emoţia pe care am simţit-o văzînd oraşele vechi, castelele,
Disencilfe, picturile... înainte de asta fusesem într-o mă-dS - $?
n< dlctină dar
r > m-am înfricoşat şi am plecat ime-a căi m ?imineaţa următoare.
Comunitatea calmă, fericită, potriv8'*1*^ • îmi parea Piăcută şi
ademenitoare, complet să vMKa V16^ii Pe care ° Parăsisem> dar, deşi m-a
făcut nu TYI . pf?tru Prima oară care era calea spre fericire, ™ m-arn
lăsat dus pe drumul ăsta...

5λ
 Jorgensen s-a întors şi mi-a arătat cu o bucurie pli nj Se
emoţie oraşul sfînt, Assisi, zidurile sale vechi, forin a acropolei,
Rocca Grande, şi biserica cu trei turnuri înalte ca o fortăreaţă,
a Sfîntului Francisc.
— Ai vrea să ne întoarcem să ne uităm ? a întrebat eL
Am luat-o pe drumul spre Assisi ; ţărani uscăţivi, cu
priviri aprinse, păşeau alături de noi, urmaţi de perechi de boi,
celebrii boi albi de Umbria, păşind greoi în jug, cu coarnele
răsucite împodobite cu spice de grîu. O ţărăncuţă tînără cu
părul negru ca pana corbului ne-a salutat voioasă cu un glas ca
un clopoţel de argint.
— Pax et bonum, a zis Jorgensen, răspunzîndu-i la
salut.
A arătat spre marea basilică de la picioarele oraşului
Assisi, în interiorul căreia se putea vedea capela mică a
Sfîntului Francisc, Porziuncula.
— Acolo, în Porziuncula, a spus el, am îngenuncheat fără
să vreau pentru prima oară, cînd m-am uitat la sfîntul cel cu
cinci răni pe trup. Dar m-am ruşinat, m-am ridicat mînios şi
am plecat. Ce m-o fi făcut să îngenunchez, ce s-o fi întîmplat
cu mine ? am început să mă întreb furios. In acelaşi timp o
pace inexplicabilă mi-a invadat profund fiinţa. De ce, de ce,
mă întreb iarăşi, de ce am simţit o astfel de uşurare ? Şi într-
adevăr această fericire depăşea tot ceea ce trăisem în viaţă pînă
atunci. în ciuda acestui lucru, ceva din mine nu voia să creadă.
Acel ceva dispreţuia tot ce era supranatural şi credea doar într-
un singur lucru': în raţiunea umană. Cuvîntul său era lege
pentru mine. Stătea în pragul inimii mele şi nu lăsa miracolul
să intre.
— Ei bine, şi atunci ? am întrebat eu nerăbdător, văzînd că
tovarăşul meu a tăcut iar. Cum aţi ajuns la izbăvire ?
— Calm, fără zgomot, aşa cum se întîmplă întotdeauna.
Aşa cum fructul se coace şi se face zemos şi dulce, tot astfel şi
inima mea s-a copt, s-a făcut dulce şi zemoasă. Brusc toate mi
s-au părut simple şi sigure.
Am ajuns, în sfîrşit, aproape de Assisi. Soarele stra' lucea
peste oraş, roşu ca sîngele, peste cetatea pe junia' tate-ruinată,
clopote cel mic cu glas de argint al mănăs''

380
 ■ •• Sfînta Clara a început să bată vesel, gmgunnd ca o
î^tîrniche de munte. ^ __ Trebuie să mă ierţi că am vorbit atîta
despre mine,
DUS Jorgensen. Ia-o drept o mărturisire. Sînt mai h'trîn
decît tine şi mă bucur să mă confesez tinerilor, entru că asta-i
singurul fel de mărturisire care, probabil, fe e de folos celor
mai tineri.
Ca să-mi ascund emoţia am spus sîzînd :
__ Ah, numai dacă' Sfîntul Francisc ar sta în poarta
raiului, ce bucurie ! Ar intra înăuntru virtuoşi şi păcătoşi,
credincioşi şi necredincioşi, chiar şi cei bogaţi. Da, chiar şi
cele mai scîrboase animale : şobolani, viermi, hiene.
__ Ar fi anarhie, a spus Jorgensen fără să zâmbească,
n-ar fi numai anarhie, ci şi nedreptate.
Am trecut pe sub poarta fortăreţei ; mănăstirea Sfînta Clara
era la stînga, casa în care stăteam era la dreapta.
— O să vin cu tine cîteva clipe s-o salut pe bătrîna contesă,
a. spus tovarăşul meu. îmi amintesc cînd am venit prima oară ;
era cea mai nobilă şi mai frumoasă doamnă din Assisi. A
rămas văduvă de tînără şi nu s-a mai căsătorit niciodată. îmi
amintesc că umbla pe un cal alb şi-şi cerceta domeniile :
cîmpurile de.măslini şi viile. Bacă ar fi trăit pe vremea
Sfîntului Francisc, ar fi putut deveni o Sfîntă Clara.
— Mă întreb dacă ea împărtăşeşte credinţa dumnea-
voastră ?
— Nu i-ai văzut chipul ? a răspuns Jorgensen. Străluceşte !
Am urcat scările. Era frig în marele palat pustiu şi tecul
ardea în camera contesei ; servitoarea ei, Ermelinda, se
apucase să pună măsuţa cea joasă, aducînd stăpînei calea, lapte
şi pîine prăjită. Văzîndu-ne, a mai pus nişte ceşti, ne-am aşezat
şi noi.
a l a
ne , ' bătrîna aristocrată strălucea pe drept cuvînt; ochii cer f-
mu: a a tlm
T > ^ari, catifelaţi, au rămas neatinşi de tre- 0 . Pului. Uşa
care dădea în grădină era deschisă, o a cu trandafiri înfloriţi
strălucea în lumina soarelui, întrph V nc*e a$i fost arnîndoi asa
de dimineaţă ? ne-a Franci COntesa- Sint siSură că âţi vorbit despre
Sfîntul

381
 — De unde ştiţi, contesă ? a întrebat Jorgensen şi ^J
privit zîmbind.
Contesa a început să rîdă :
— O clipă mai înainte, cînd am ieşit în grădină, v~m
văzut în depărtare luînd-o pe acest drum şi amîndoi erai
învăluiţi în flăcări ! >

Cît de clar îmi vin în minte zilele petrecute la AssiJ în

cele mai mici amănunte ! Nu-i cerusem ajutorul SfW tului
Francisc, dar el alerga să-mi arate cale,a. Numai de-J găsi
destulă putere ! Cînd l-am zărit de departe îmbrS şînd un
lepros, m-a cuprins scîrba şi spaima ; cînd 1-aj văzut umblînd
desculţ, cu faţa strălucind de fericire, i vreme ce oamenii îl
huiduiau, îl loveau şi aruncau J pietre în el,' abia îmi puteam
stăpîni inima. Deşi era* conştient de împotrivirea mea, îmi
ziceam : orice, în afară de asta ! Mai bine să mori pe
neaşteptate într-un mal tiriu... Să înfrunţi batjocura, zi de zi,
trece dincolo dl puterea mea de a îndura.
Găseam întotdeauna obositoare legătura directă ■
oamenii. îî ajutam cu dragă inimă atît cît puteam, dar dl la
distanţă. O făceam cu mare plăcere, îi iubeam pe toj$ le
plîngeam de milă, dar de la distanţă. Cînd eram prea aproape
de ei, îmi era imposibil, să-i suport mult timp â ei simţeau
acelaşi lucru şi ne despărţeam. Iubesc cu patima singurătatea
şi liniştea. Pot privi ore în şir focul, marejj fără să am nevoie
de altă tovărăşie. Aceştia au fost cei maij iubiţi prieteni şi ori
de cîte ori m-am îndrăgostit de o fei meie sau m-a pasionat o
idee, am găsit în ele principalei6 caracteristici ale focului şi ale
mării.
Mi-am zis apoi, ca să justific neputinţa mea de a urM
drumul Sfîntului Francisc, cum s-ar putea oare, ca uBj sărac
al Domnului, un Don Quijote ceresc, avînd aceea?' simplitate,
aceeaşi puritate şi dragoste, cum s-ar pute* oare, să reapară pe
pămînt, în vremurile în care trăim ?
îmi spuneam toate astea ca să mă liniştesc ; nu şti^l că un
alt sărman îşi făcuse dejşk apariţia pe pămînt °F leproşii care
îl înconjurau pe acesta erau negri. Dacă *»

382
 „i ÎTI momentele arele. de răscruce, din Urinam
aruncam Masivitatea buddhistă în oHunea revoluţionară, m-aş fi
jenat şi mai mult de laşi-Sea mea Am aflat despre el mult prea tîrziu
cind nu mai pranid posibil, nici potrivit să-mi schimb viaţa ;
apucasem oe un drum cu totul diferit prin care îmi împlineam datoria.
Am fost copleşit de emoţie în după amiaza aceea de au«ust cînd am
luat-o pe drumul îngust ce duce in sătucul Guhsbach, din pădurile
alsaciene. Sfmtul Francisc al zilelor noastre mi-a deschis chiar el,
cînd am bătut la uşa, si mi-a întins mîna. Glasul îi era profund şi
liniştit, s-a uitat la mine şi mi-a zîmbit pe sub mustaţa groasă şi
căruntă. Văzusem bătrîni luptători în Creta exact ca el, plini de
bunătate şi cu o voinţă de neîmblînzit.
A fost un moment bun al destinului meu. Me-am deschis inima
unul în faţa altuia, am rămas împreună pînă noaptea tîrziu vorbind
despre Hristos, despre Homer, despre Africa, despre leproşi şi despre
Bach. Tîrziu, după amiază, ne-am dus la bisericuţa din sat.
— Să nu mai vorbim, mi-a spus el pe drum, şi o
emoţie profundă îi năpădise faţa aspră.
S-a îndreptat spre orgă să cînte din Bach. S-a aşezat la orgă ; cred
că ziua aceea a fost una din cele mai fericite din viaţa mea...
La întoarcere, am văzut o floare de cîmp pe marginea drumului şi
m-am oprit să o rup.
— Nu ! mi-a spus el, oprindu-mi mîna. Floarea asta
trăieşte, trebuie să avem respect pentru viaţă.
O furnică i se plimba pe reverul hainei ; a luat-o cu o gingăşie
nespusă şi a pus-o jos pe pămînt, la o parte, ca sa n-o calce cineva.
Deşi n-a spus nimic, cuvintele „surioara furnică" îi şedeau pe vîrful
limbii, cuvintele duioase ale străbunului din Assisi.
Cind s-a făcut noapte ne-am despărţit ; eu m-am întors
nLtsn^Ura .te' dar ziua aceea de au ust
§ n-a apus nici-
Suran«!T T^N" mai er&m SingUr' lîn§ă mine' cu ° P?s Wm , neclmtlt' acest
luptător îşi urma drumul cu
cSa&rt^fT* aducîndu-mi o mare mîngîiere, o învingeref£ -£? severă' văzîndu-l
că urcă cu atîta con-
că omul LafCa^nare- De atunci înainte am fos* convins Poate sa facă miracole pe
pămînt. Am văzut mira-

383
colul, am dat mîna cu el, am vorbit, am rîs şi am tăcut
împreună.
Din ziua aceea inima mea nu mai poate face deosebire
între cele două profund ademenitoare personaje, atît de
îndepărtate de vremea trecătoare, atît de strîns unite în
eternitate. Ei seamănă unul cu altul ca doi fraţi : Sfîntuj
Francisc din Assisi şi Albert Schweitzer.
Aceeaşi gingaşă şi puternică dragoste pentru natură Un
imn pentru fratele Soare, pentru sora Lună, pentru sora Mare,
pentru fratele Foc răsună zi şi noapte în inima lor. Amîndoi ţin
o frunză cu vîrful degetelor, o ridică în lumină şi văd în
întregime miracolul creaţiei.
Aceeaşi gingaşă simţire reverenţioasă pentru oameni,
şerpi, furnici, pentru tot ce respiră şi trăieşte. Pentru amîndoi
viaţa e ceva sacru. Amîndoi tremură de bucurie cînd îşi
apleacă ochii asupra oricărei fiinţe şi văd reflec-tîndu-se în ea
Viaţa. Privind furnica, şarpele, fiinţa omenească, au descoperit
fericiţi că toate trăiesc în frăţie.
Aceeaşi milă şi bunătate, în faptele lor, pentru toţi şi
pentru toate cele ce suferă. Amîndoi au ales leproşii, cea mai
adîncă şi mai oribilă prăpastie a nenorocirii şi a durerii, unul
leproşii albi, celălalt leproşii negri din Africa. Am spus milă şi
bunătate, dar am vrut să spun Metta, numai acest cuvînt
buddhist exprimă cu fidelitate sentimentul născut în cei doi
fraţi întru suferinţa omenească, în bunătate şi în milă sînt doi :
cel care suferă şi cel căruia îi e milă de el. în Metta, pe de altă
parte, este o absolută identificare : cînd văd un lepros eu
însumi simt că sînt un lepros. Un mahomedan din secolul al
nouălea, Sari-al-Sakadi, a formulat perfect această idee :
„Iubirea absolută între doi oameni există numai cînd unul se
adresează celuilalt cu vorbele : O, eu însumi !"
Aceeaşi divină nebunie : să renunţi la bucuriile vieţn,
să sacrifici mărgăritarele mici pentru a obţine „Mărgări
tarul cel Maţe", să laşi drumul neted care duce la o fericire
uşoară şi să porneşti pe drumul sălbatic în sus, printre
două prăpăstii adînci, spre divina nebunie. Nebunia de a
alege liber imposibilul.
„ ,
Acelaşi umor neprefăcut există în amîndoi : rlS ţîşneşte din
adîncul inimilor binevoitoare ; bucuria, ce mai dragă şi cea
mai iubită fiică a sufletului plin

384
. tfMje, puterea' de a accepta înţelesul realităţii zilnice ,° gingăşie şi
cu înţelegere. Spartanii, care nu ştiau să rîdă; au ridicat un altar în
cinstea zeului Rîsului ; cea mai mare austeritate invocă continuu
rîsul pentru că numai el e vrednic să ajute un suflet profund să
îndure viaţa..- Natura i-a înzestrat pe, cei doi fraţi cu o inima plină
de veselie şi; pentru că el le-a dăruit-o, călătoresc veseli spre piscul
strădaniei lor.
Aceeaşi dragoste pasionată pentru muzică. Ceea ce a spus
Thomas de Celano se potriveşte şi unuia şi celuilalt : „Un perete
foarte subţire îl desparte pe fratele Francisc de eternitate" ; iată de ce
el aude întotdeauna melodia divină trecînd prin acest perete delicat"'.
Ascultînd această melodie, amîndoi jubilează în extaz. s,Dacă
îngerii care cîntă la vioară în visele mele ar trage' cu arcuşul pe
strune "încă o dată, sufletul meu ar zbura din trup, atît de greu de
suportat e beatitudinea." Ace'asta a spus-o primul, cel de-al doilea,
sînt sigur, trebuie să fi simţit aceeaşi extremă beatitudine cînd cînta
Bach.
Amîndoi. cunosc „piatra filosofală" care preface cele mai
obişnuite metale în aur, iar aurul în spirit. Boala, foamea, frigul,
nedreptatea, urîţenia, cele mai.- oribile realităţi, le prefac într-o lume
mai reală unde suflă vîntul spiritului ; nu numai al spiritului, ci şi al
iubirii. Şi în inimile lor, ca soarele deasupra marilor imperii, iubirea
nu încetează niciodată.

Dar eu am învăţat toate astea prea tîrziu, nu le ştiam în zilele

cruciale de ia Berlin. Cînd am văzut miracolul uman în sătucul
alsacian, degetele îmi erau mînjite deja cu cerneală," eram ispitit de
mania profană de a converti viaţa în cuvinte, în comparaţii şi in
rime ; devenisem, nici acum nu înţeleg cum, un simpliî mînuitor de
condei. Mi s-a întîmplat exact" ceea ce dispreţuiam "nai mult : să-mi
astîmpăr foamea cu hîrtie, ca -e-. capră.
Aceşti sărmani ai lui Dumnezeu m-au ajutat într-un singur fel,
unul nepreţuit : mi-au demonstrat că omul e în stare şi e dator să
atingă punctul cel mai îndepărtat al drumului pe care şi 1-a ales. Cine
ştie, poate la capătul drumului se vor întîlni toţi luptătorii ! Şi astfel
au devenit modele pentru mine, nobile exemple de stăruinţă,
de

■ . - 335
85 — Raport către El Greco
 răbdare, de speranţă. Domnul să-i binecuvînteze, pentru că
aceşti eroi ai faptelor mari m-au învăţat că numai pfj n speranţă
putem atinge ceea ce se află dincolo de Spe_ ranţă.
încurajat de ei am încercat să-mi înving firea, am urmat
cărarea pe care mi-au deschis-o mila, indignarea şi vorbele
usturătoare ale Itkăi. Am făcut acest lucru şi nu mă căiesc.
Cînd m-am întors la cărarea mea fireasca mi-am simţit inima
încărcată de suferinţa omenească, arS simţit că datoria
sufletului este să-i salvezi pe alţii, sam să lupţi pentru a-i salva
pe ceilalţi. Am învăţat că lumea! e reală, nu.e o fantasmă, că
sufletul omului e învelit dej trup, nu de vînt, cum susţinea
Buddha.
Dar, în vreme ce luptam să iau o hotărîre, mintea sej
împotrivea. Era încă drapată în sutana galbenă a lui
Buddha. „E zadarnic ceea ce vrei să faci, îi şoptea ininsB
mele. Lumea pe care o rîvneşti, o lume în care nimeni na J
suferă de foame, de frig, de nedreptate, nu există şi rudi
nu va exista vreodată." Dar inima îmi răspundea dini
adîncul ei : Deşi nu există, ar putea exista pentru că eul
vreau să existe ; o vreau cu fiecare bătaie a inimii mcle.1
Cred într-o lume care nu există şi, crezînd în ea,' o creez. \
Numim inexistent ceea ce nu putem dori cu suficientă-
tărie. s
Acest răspuns al inimii m-a tulburat ; dacă ceea ce spune e
adevărat, ce responsabilitate teribilă poartă omul pentru
nedreptatea şi necinstea lumii !
Pe măsură ce zilele treceau, ritmul se precipita, poate \
pentru că sufletul meu era, în sfîrşit, pregătit ; întînvî plările
veneau una după alta, presante. Altădată le-aş fi considerat
spectacole vesele, dar acum erau carne din" carnea mea.
într-o dimineaţă, înainte de a ne scula, am auzit un
zvon vag, nesfîrşit, un sunet îndepărtat, de parcă, în
depărtare, o cireada de vite în drum spre abator simţeau
deja legătura roşie în jurul gîtului şi ar fi înpeput să
ragă.
• Itka a sărit din pat, s-^a înfăşurat în pardesiul ei
vechi şi, fără să se întoarcă spre mine, a coborît scările-
Răgetul se auzea tot mai aproape. Am alergat la fereastra

386
şi am deschis-o;.fulgi de zăpadă uşori cădeau a^arâ în
rvp'ia munţii si plajele cu siguranţa străluceau acum in
foarele dimineţii, dar aici lumina care se furişa pe asfaltul
acoorrit de zăpadă era bolnavă şi murdara. ' .
mei un om, nici un cîine, strada era complet pu^ie. Din
depărtare, din văzduh, răgetul greu venea tot mai aproape Aşteptam ;
încet-încef strada s-a luminat;, doua ciori au venit şi s-au aşezat într-
un copac îmbrăcat in promoroacă, fără să scoată un cîrîit ; aşteptau şi
ele.
Deodată, la capătul străzii a ţîşnit o femfeie malta şi osoasă, cu
părul despletit pe umeri ; nu mergea, se legăna-"ca într-un dans şi
flutura un steag negru pe deasupra capului său. Tot atunci a apărut în
spatele ei o armată de bărbaţi, de femei şi copii înotînd prin zăpadă ;
erau înşiraţi cîte- patru şi înaintau grăbiţi. Lumina murdară îi izbea în
faţă, nu vedeai altceva derît feţe palide^ furioase, cu ochi întunecaţi
adînciţi în orbite, de parcă o armată de orbi, de cranii mîncate de
viermi ieşiseră din morminte.
-■ S-a luminat mai bine, vedeam mai clar acum. Peste
drum cîţiva negustori îşi .scoteau cheile să deschidă
magazinele, dar, cînd au văzut armata aceea, şi-au pus
cheile în buzunar şi s-au' lipit de zid. Femeia i-a văzut,
s-a urcat cu paşi mari pe trotuar, s-a apropiat de ei-şi
a fluturat steagul negru ameninţător pe deasupra cape
telor lrr şi un glas răguşit a sfîşlat văzduhul : „Sîntem
flămînzi !"
^ în ^aceeaşi clipă m-a văzut la geam şi a căscat gura
sa zică ceva. Ghicind cuvintele pe care era gata să mi
le strige, m-am îngrozit şi, fără să-mi dau seama ce spun,
am început să ţip : „Taci ! Taci odată !"
- Am trîntit fereastra şi ra-âm lipit de perete — cum
Sfa ^WrtOTii. Rătăcit de tot am început să
flămînzi
flămînzi " > sînt flămînzi, armata celor
de fî«Sla a-°eea n"am Putut> n'am îndrăznit să ies afară femeia °f a? Putea s"°
întîlnesc în drumul meu pe repezf ^ " gUl ^ ne§ru al foamei î d* data asta si
Ştiam cj ^\ SpU-na Vorbele usturătoare, insuportabile.
fricosat si nîşinata"mi SPUnă ŞÎ de &€eea mă sim*eam în~

387
 I
Itka a sosit pe la prînz, palidă şi fără putere ; ş;„ a I aruncat
pardesiul uzat pe podea, a început să se plimbe I in sus şi în jos
prin camera îngustă. Eu mă ghemuiseia 1 într-un colţ şi
aşteptam; îi auzeam răsuflarea greju I S-a întors brusc şi s-a uitat
fix la mine :
— Tu eşti de vină, tu eşti ! a ţipat ea. Tu şi ceilalţi I
ea tine : cei cu bune intenţii, bine hrăniţi, indiferenţi. I
Aş vrea să cunoşti foamea şi frigul, să-ţi plîngă copiii de I
foame şi de frig, să vrei să lucrezi şi să n-ai unde ! Nu 1
să rătăceşti dintx-un . oraş într-altul, să căşti gura prin I
muzee şi prin biserici- vechi şi să plîngi cînd te uiţi la I
stele pentru că îţi par ori prea frumoase, ori prea în- I
fricoşătoare. Biet nebun, coboară-ţi numai privirea, I
uită-te la copiii care mor de foame la picioarele tale î
A tăcut o clipă şi apoi a luat-o de la capăt;
— Scrii poezii, vorbeşti, ai curajul să vorbeşti, despre : I
sărăcie, despre exploatare, despre ticăloşie, prefaci dure- I
rea noastră în frumuseţe şi o excluzi din gîndirea ta.
Blestemată frumuseşte care te face să uiţi suferinţa ome- I
nească.
Două lacrimi îi curgeau pe obraji. M-am apropiat, am vrut s-o
mîngîi, s-o liniştesc, să pun mîna pe creştetul I ei ; dar ea a
tresărit, m-a împins şi a strigat :
■— Ia mîna de pe mine !
Privirea pe care mi-a aruncat-o era plină nu numai de
resentimente şi dispreţ, ci şi de ură. Sîngele mi s-a, urcat la
cap :
■— Ce aştepţi de la mine ? am strigat mînios. Ce pot să j
fac ?... Lasă-mă în pace !
—'■ Nu, nu te las în pace ; ţi-ar plăcea să te las în pace, ai
vrea tu să scapi, dar mie nu-mi convine. Tu nu poţi urî, nu-i
aşa ? Ei bine, o să te învăţ eu.
O încercare de rîs i-a schimonosit chipul. Nu era rîs, era o
convulsie insuportabilă a feţei. A venit mai aproape -de mine :
—• Cunoşti proverbul oriental, „Cine încalecă un tigru nu
*se mai poate da jos de pe el" ? Ai încălecat un tigru, eu sînt
ăla, şi n-o să te las niciodată să mai pui piciorul p e pămînt !
A deschis un dulăpior, a adus nişte pîine, puţin unt, cî-teva
mere ; a aprins primusul şi a făcut ceaiul. Fără să

388
 im un cuvînt, ne-am aşezat pe cele două scăunele, sin- 9U e]e care
erau în cameră ; am tras o măsuţă lingă noi şi !m început să mîneăm.
Sprîncenele îi fremătau, ridica ceaşca să bea şi rămî-
eu e~a în aer ; mintea îi era în altă parte, un gînd o tul
bura. Mestecam înainte cu capul plecat, teribil de jenat,
mă simţeam umilit fiindcă această femeie era mai tare
decîtmine. ■„ .
Am terminat de mmcat ; ea a ridicat capul şi m-a -pn- vit • ochii îi
străluceau, buzele îi erau iar roşii.
!— Iartă-mă că am vorbit atît de urît, dar abia am venit din
armata Foamei.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră şi a tras perdelele zdrenţuite ; o
lumină blîndă, miloasă, s-a revărsat.în cameră. A dat măsuţa la o
parte, ca să facă loc, apoi s-a aşezat pe divan şi a tras cuvertura ; o
urmăream cu coada ochiului şi, cînd şiţa descheiat bluza, s-a întors
şi m-a privit :
■— Ţi-e somn ? am întrebat-o zîmbind.
■— Nu, a răspuns ea cu glas morocănos. Hai lîngă mine. !
A doua zi s-a sculat înainte de-a se face ziuă, şi-a făcut în grabă
o valijoară, s-a apropiat de divan şi m-a trezit :
— Eu plec, mi-a spus. Am
tresărit :
— Pleci ? Unde pleci ?
■— Departe, nu mai pune întrebări. Rămîi cu bine şi sper că ne
vom întîlni din nou.
— Cînd ?
A ridicat din umeri. Şi-a înfăşurat o eşarfă în jurul capului, s-a
aplecat şi şi-a luat valiza. Apoi s-a uitat la mine ; ochii ei albaştri
erau aspri şi uscaţi, buzele subţiri zîmbeau.
,. '"~ *# mulţumesc pentru toate nopţile, a zis ea. "Ne-am ţscut
datoria faţă de trup pînă la capăt. S-a sfîrşit cu yiddha, l-am
alungat... De ce mă priveşti aşa ? îţi pare
N-am spus nimic ; simţeam o dulce amărăciune în mă-juntaiele mele
; zilele şi nopţile se amestecau înlăuntrul. 1i!Itr^ă umpleau de bucurie
şi de chin.
— Iţi pare rău ? a mai întrebat 6 dată.

339
 Ajunsese la uşă şi tocmai întindea mina s-o deschicjB
— Da, îmi pare rău, am răspuns iritat. L-ai distrus r»l
Buddha şi acum îmi simt inima goală.
' — Aşadar ai nevoie de-un stăpîn, nu-i aşa ? Avea Ul. J rîs
ironic.
— Da, am nevoie, mai bine un stăpîn decît anarhie I
Buddha a imprimat un ritm vieţii mele, mi-a dat un scop 1
a pus frîu demonilor din mine, dar acum....
Ea s-a încruntat, nu mai rîdea.
— Tovarăşe, a zis ea (era prima oară cînd îmi,spunea
tovarăş), inima ta s-a golit şi s-a curăţat, acum e gataj
Asta ara şi vrut. Am încredere în tine, nu- te uita la cel
spun cînd sînt supărată. Eşti un om cinstit şi plin de ne-J
linişti, am încredere în tine...
S-a gîndit o clipă, apoi a adăugat :
— Nu* nu în tine, ci în strigătul vremurilor noastre;]
fii liniştit, b să-1 auzi. Rămîi cu bine !
A deschis uşa, i-am auzit paşii grăbiţi pe scară,
„Fii liniştit, o să-1 auzi !" Vorbele astea m-au obsedaţi
multe zile şi nopţi. îmi păstram calmul, ciuleam urechea] să-1
aud. Mă duceam la conferinţele ţinute de prietenia Rusiei,
citeam cărţile şi pamfletele lor, rătăceam tîrziu înj noapte prin
cartierele sărace din Berlin ; am văzut sărăcia] şi goliciunea,
auzeam vorbe prevestitoare de rău, respiram! o atmosferă plină
de indignare. La început m-au copleşit| tristeţea şi mUa, apoi
mînia, apoj certitudinea că eu în-j sunii eram' răspunzător, că
evreica aprigă avea dreptate. Greşeala era a mea ! De ce ?
Pentru că nu mă ridicam; să strig, pentru că, după ce vedeam şi
mi se făcea milă,! uitam apoi repede ; pentru că mă întindeam
şi dormeam noaptea într-un pat, cald, fără să mă gîndesc la cei
care n-aveau un acoperiş deasupra capului.
într-o noapte, unul dintre discipolii lui Francisc din Assisi
şi-a descoperit stăpînul dîrdîind de frig şi umblînd în toiul
iernii dezbrăcat.:
— De ce umbli dezbrăcat pe frigul ăsta, a întrebat el uimit.
_
— Frate, mii şi mii de fraţi şi de surori suferă de frig în
clipa asta ; n-am cu ce să.-i acopăr şi să-i încălzesc, aşa că
sufăr alături de ei.

390
 Mi-am amintit atunci cuvintele astea, dar numai acum
«Keănu-i destul să suferi alături de ceilalţi. Unul
f hi să stĂe- porniţi înainte, voi. toţi cei oropsiţi,
Sfcei Sre suferi/de frig, sînt zeci de pături pufoase,
lnâti-le şi acoperiţi-vă goliciunea ! ,
Treptat, am început, să pătrund semnificaţia general umană a
încercării sîngeroase care a avut loc in ţara ne-mărginită a Rusiei, în
sufletul ei nemărginit. _
Am început să accept şi să mă împac cu lozincile revoluţionare
care înainte mi se păreau atît de naive şi de utopice. Mă uitam la
feţele flămînde, la obrajii scohlciţi, la pumnii strînşi şi presimţeam
privilegiul divin al omului : să creadă în mit, să-1 dorească, să-1
stropească cu.sînge, cu sudoare şi cu lacrimi (dar numai lacrimile nu
ajung,' nici sîngele, nici sudoarea) şi să prefacă acest mit în realitate.
Eram îngrozit ; pentru prima oară am înţeles ce creatoare e
intervenţia omului şi ce mare e responsabilitatea acestuia ! Noi
sîntem vinovaţi dacă realitatea nu ia chipul dorit ; ceea ce nu e dorit
cu destulă tărie, e ca şi inexistent. Doriţi acel, ceva, stropiţi-l cu
sîngele vostru, cu sudoarea şi cu lacrimile voastre şi se va întrupa.
Realitatea nu este altceva decît o himeră supusă dorinţei şi su-,
ferinţei noastre.
Inima mea a început să bată pentru cei flămînzi şi exploataţi.
Răbdarea. lor a ajuns la margine şi au pornit la asalt. Părea că sîngele
meu de cretan mirosea revoluţia şi începuse să clocotească. Am văzut
iar libertatea şi sclavia — eternii adversari — şi Creta se ridica în
sufletul meu şi chiuia.
«. 3r?S oare' stl-igătul pe care-1 aşteptam ? în momentele rxotantoare ale
vieţii mele, Creta nu înceta să tresară mlauntrul meu şi să chiuie.
' «„liS? Seai'ă' °bosit de sPectacolul oribil al zilei, ra-ara
S? ™asa4 mea P^te o carte despre arta Renaşterii,
m n *w Sa- iot ceea ce am văzut> tot ce am auzit şi
tare a ,H Sf r în Plimbarea mea de dimineaţă. Mai
eîn LI -SfU ?a dragostea, mai tainic decît ideile, arta
Arta tini i " ! aSiemen'ească pe om şi să-1 facă să uite.
dat
efemer în °riei, luptă să transforme ceea ce e
Va eter
frumuseţe p . " 9* să prefacă suferinţa omului în P*.>ui i-ar fi:
păsat că Troia a fost prefăcută în

391

cenuşă, că Priam şi fiii săi au fost ucişi ? Lumea n-ar fi viaţa.

cîştigat nimic, sufletul omului ar fi fost mai sărac dacă Spre
Troia ar fi continuat să existe fericită, dacă Homer n-ar binele
fi venit să transforme măcelul în hexametri sau
nemuritori! spre
O statuie, o poezie, o tragedie, o pictură sînt răul
momentele supreme pe care omul le-a ridicat pe meu ?
pămînt. Cine
Supreme, dar şi cele mai periculoase pentru se
suferinţa de fiecare zi a omului. Arta ne face să poate
dispreţuim preocupările ingrate ale zilei, grija pentru încred
hrană şi chiar pentru dreptate şi uităm că astea sînt e în
rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare. destin
Cei dintîi creştini aveau dreptate nevrînd să-i dea ? El
un nu e
chip prea frumos Fecioarei în sfintele icoane, pentru orb,
că, dar ne
seduşi de frumuseţea ei, oamenii ar fi uitat că este orbeşt
Maica e.
Domnului. > -
Deodată cineva a bătut la uşă, am deschis ; o tele- Să
gramă de la Moscova ! Am citit-o şi răscitit-o, mă
frecîndu-mă la ochi cu nerăbdare. M-am uitat la ea în duc
lumină şi am cercetat-o, ca şi cum ascundea un secret ori să
periculos pe care aş fi vrut să-1 descopăr înainte de a nu
lua o hotărîra Mă gîndeam că acest petic de hîrtie ar mă
putea fi un mesaj al destinului, trimis să-mi schimbe duc ?
Telegrama mă invita să călătoresc la Moscova,' să-i
reprezint pe intelectualii greci la cea de-a zecea
aniversare a revoluţiei. Pelerini se vor grăbi spre
Mecca roşie din toate părţile lumii... Cine mi-a înlesnit
această invitaţie pomenindu-mi undeva numele ? De
ce aş fi fost ales ? Trei zile mai tîrziu am înţeles ; am
primit o scrisoare scurtă de la Moscova, un apel în care
Itka mă tachina :
„Te salut, pseudo-buddhist cu stomacul plin, aristo-
cratule, diletant în suferinţă ! Pînă acum te-ai gîndit
ia Dumnezeu trecînd de la un fals zeii la altul. Vino
aici, bietul meu prieten, să descoperi chipul adevă-
ratului zeu, al omului. Vino, dacă vrei să fii izbăvit.
Lumea pe care o clădim e încă un şantier, apleacă-
te. pune o piatră, la rîndul tău, construieşte şi tu !
Buddha e bun, e într-adevăr bun, pentru cei cu
barbă albă !".

392 .
 c_a făcut iar noapte. M-am sculat şi am deschis fe-
c+ra : afară totul era plin de pace, ninsoarea se oprise ;
IrnU'-un turn, un orologiu bătea melodios în aerul rece ;
mul de pe stradă strălucea, acoperit de promoroacă. Şi
P privirea mi se pierdea în ceaţa nopţii, deodată Rusia
nrins să se desfăşoare înaintea mea, nesfîrşită, îngropata
"n alb cu izbele calde, luminate, cu săniile care alunecau
zăpadă ; din nările cailor ieşeau aburi şi auzeam chiar
clinchetul clopoţeilor de la gîtul lor. Dincolo, la marginea
zăpezilor, domuri aurite fulgerau strălucitoare, încoronate, nu
de cruci, ci de steaguri roşii ca flacăra. Mi-ana amintit de
călugărul de pe muntele Athos, pe jumătate nebun, care mi-a
spus aşa : „Fiecare om şi fiecare lucru e încununat de un nimb
de flăcări. Dacă flăcările .se sting, şi omul. şi lucrul, piere."
Avea dreptate ; Rusia, mă gin-deam eu, era şi ea încununată
de un nimb de flăcări ; daca flăcările s-ar stinge, Rusia ar
pieri.
Am închis fereastra în mare grabă ; eram hotărît s|^
pornesc spre Moscova.
Rusia

Miracolul străpunge realitatea cu coarnele ca să-şi facăl loc în

lume. Cînd s~a scurs un an de zile, Lenin şi-a strîns I bietele
sale haine, şi-a adunat manuscrisele, a, îngrămădit I avuţiile
astea într-o bocceluţă şi. şi-a luat rămas bun del la gazda sa, un-
cîrpaci elveţian eare îi închiriase o odaieI în casa lui din
Elveţia.
— Unde pleci, Vladimir Ilici? 1-a întrebat proprie-1
tarul, apucîndu-1 de mînă şi uitîndu-se la el cu milă. Cel
vînt de nebunie te face să te întorci în Rusia ? Ce-o să
faci acolo ? Crezi că o să ai unde să stai, crezi că o să.]
găseşti ceva de lucru ? Ascultă sfatul meu, Vladimir llici,
Stai liniştit aici.
— Trebuie să plec, trebuie, a răspuns Lenin. •—
Trebuie ? De ce ?
— Trebuie, a repetat calm Lenin.
— Dâr mi-ai plătit chiria pe o lună înainte şi încă nu-i I
sfîrşitul lunii. Ştii prea bine că n-o să-ţi dau înapoi banii. I
— Nu face nimic, i-a răspuns Lenin, ţine-ţi banii, eu I
trebuie să plec.
Şi a plecat. A pus piciorul pe pămîntul rusesc, cu cămaşa lui
curată şi veche, cu şapca şi cu trendul ponosite, o armată de unul
singur, mărunt, palid şi liniştit. împotriva ■ lui : pămîntul rusesc
nemărginit, mujicii întunecaţi Şi abrutizaţi, aristocraţii
fanfaroni, clerul atotputernic, for*j tăreţele, palatele, închisorile
şi cazărmile, legile vechi, morala veche şi cnutul : un imperiu
îngrozitor, înarmat pîna în dinţi. Şi el, cu şapca pe cap, cu ochii
înguşti, pironiţi în văzduh, simţea că înlăuntrul său juca un soi
de demoB I scrîşnind şi şoptindu-i printre dinţi :

394
 Tonte sînt aii lJ*Io, Vladimir Ilici ; ţi le dau pe
■ ... | Spune doar L'ra/a magică pe care ţi-am dictat-o cu
: ani [nai etari din toate ţările, uniţi-vă !".
J v
/ H, q ţarii împodobiţi cu galoane, preoţii eu bărbile
.jg ţap, înveşmintaţi în odăjdii, pîntecoşi, vor cădea 1 -
"avânt dintr-o singiu ă suflare. Treci peste cadavrele lor,
-n^diroir Hici ! înainte, treci peste ei şi urcă ; • pune steagul
roşu pe Kremlin.
"__ Cine eşti tu ? a întrebat Lemn ascultînd, eu pumnii
strînşi» demonul diniâuntrul său, spune-mi cum te cheamă, aş
vrea să ştiu cine eşti.
•__ £u sînt Miracolul, a răspuns demonul, şi a străpuns
pămîntul cu coarnele.
Pînă acum, puţini au reuşit să privească Rusia cu un ochi
limpede, imparţial, să vadă nenumăratele ei feţe, pline de
lumini şi de umbre, unite într-o singură sferă. O mare
prăpastie desparte sufletul slav de cel occidental. Numai slavii
pot să împace contradicţiile interioare, incompatibile cu
raţionalitatea europeană. Europenii plasează .raţionalitatea
deasupra tuturor lucrurilor, raţiunea pură- supusă scării
raţionale a valorilor. Slavii plasează sufletul deasupra tuturor
lucrurilor, această forţă întunecată, fertilă şi complicată care
împinge omul dincolo de raţional, spre violenţă, spre. patimă
necugetată. Forţele oarbe creatoare nu sînt ordonate într-o
ierarhie raţională. Sufletul rus e încă strîns lipit de ţărînă, e
îngreunat de pămînt şi de tenebre cosmogonice.
_ Eu respect figura lui Lenin, chipul lui scăldat în lumină şi
în flăcări ; am văzut cu ochii mei masa întunecată, mujicul, pe
care cu mintea lui încrezătoare şi-a asumat răspunderea s-o
plămădească. în sufletul meu creştea din e în ce mai mare
dorinţa de a vedea cei doi primordiali, implacabili duşmani şi
aliaţi, Spiritul şi Materia, luptînd unul cu altul îA palestra
însîngerată a Kremlinului.
Zăpada se cernea mărunt şi acoperea cu o pătură de ftea
arăturile şi, sub zăpadă, bobul de grîu îşi primea hrana ;
mujicii treceau liniştiţi şi fără grabă de parcă erau nemuritori.
Cînd şi cînd o cioară plana în tăcere, în-dreptîndu-se spre
curţile oamenilor ca să ciugulească ceva.
Am aşteptat ore în şir trenul într-o gară, înconjurat ae feţe de
mongoli, de ochi piezişi, de bărbi pline de coji

395
de seminţe de dovleac ; două femei îşi dădeau în că. mujic
bătrîn îşi turnase ceaiul într-o farfurioară şi sorbJ cu zgomot şi
cu o plăcere animalică ; chinezoaice în 9 foaice murdare
purtîndu-şi copiii în spinare ori agă« de gîtul lor, ca nişte
canguri. O masă umană fierbinte cJl asuda şi duhnea.
S-a făcut amiază, s-a lăsat seara, noi aşteptam. C\M purile
din jurul meu erau grave şi liniştite, nimeni Jâ îndrăznea să
iasă afară să vadă dacă vine sau dacă nuF vine trenul. Fiecare
aştepta, sigur că, azi. ori mîine, trenJ va sosi fără nici o îndoială
; nu măsurau orele după ceas! ştiau că timpul e un aristocrat, un
duce măreţ şi se temea* să-1 contrazică.
Spre ziuă, şuierul trenului s-a auzit în depărtare ;B oamenii
s-au ridicat cu toţii şi şi-au strîns bocceluţele făraB nici o grabă.
Un bătrîn cu barba sură, care se culcaseH lîngă mine şi sforăise
toată noaptea, m-a privit, atunci, şiş., mi-a făcut cu ochiul
triumfător, de parcă ar fi vrut să». spună : „Vezi, măi omule, de
ce sa te superi că nu vineK trenul şi să nu închizi un ochi toată
noaptea. Vezi, e aici,H a sosit !"
Iar ninsoare, sate, bisericuţe cu vîrful ascuţit, verzui,! fumul
încremenit deasupra acoperişurilor; multe ciori,t cer posomorit,
zăpadă. Mă tot uitam şi privirea mi se! cufunda în adîncurile
albăstrui îndepărtate, ca privirea! omului care trăia în cîmpii
nemărginite. Şi cum mă uitam,! deodată turle aurite şi rotunde
au apărut şterse, departe,! profilate pe cerul întunecat.
Era aproape de amiază, ne apropiam, ajungeam, înl fine, în
noua cetate, ce avea alt stăpîn, Muncitorul, înl inima Rusiei,
poate în inima lumii de azi, Ia Moscova !l
Itka mă aştepta Ia gară. Cînd m-a văzut, a început 1 să rîdă.
— Ai căzut în capcană, dar nu te teme, e o capcana I foarte
largă, oricît vei căuta nu-i vei da de margini, astaj înseamnă
libertate. Bine-ai venit !
Mă plimbam din zori şi pînă în noapte ; priveam cu ochi
nesătui haosul atît de pestriţ, atît de fertil, nunii* Moscova.
întreg Orientul se revărsa peste zăpadă. Vînza~ îori ambulanţi
din Anatolia cu turbane ; chinezi cu piele3

396
lemn

ită vînzînd curele de piele şi jucării mititele de

îă5-,n si de hîrtie ; fiecare părticică din trotuar era ocu-
rie bărbaţi şi de femei care îşi strigau marfa cu voce Pa -.
peşte afumat, biberoane, păsări jumulite, statuete
t8
nrezentîndu-l pe Lenin. Fetişcane cu ţigara în gură ^ndeau ziare,
treceau muncitoare cu baticuri roşii pe cap ; fetnei grase, cu pomeţi
şi ochi alungiţi, copii pe jumătate dezbrăcaţi, purtînd căciuli ţuguiate
de astrahan, ologi care se tîrau pe trotuare cu mina întinsă şi cereau
"mila de la fiecare trecător. Treceau mujici cu haine de piele roşcată,
cu bărbi stufoase şi creţe ca mătasea pprumbului si în aer se simţea
mirosul lor.
Biserici cu turle verzi şi aurite înalte pînă la cer.
Proletari din toate ţările, uniţi-vă l'\ scria pe străzi, pe zidurile
bisericilor, pe tramvaie şi, cu vopsea roşie, pe un zid : ..Religia e
opiu pentru popor !" Spre seară, peste vacarmul dezordonat a
început să răsune bătaia profundă şi armonioasă, blîndă, a clopotelor
ruseşti, care mai chemau încă la vecernie. Freamătul — iată care a
fost prima impresie despre Moscova.
A doua impresie a fost neliniştea. In nici un oraş din lume nu
puteai vedea chipuri atît de aspre, atît de dîrze şi de ursuze ; ochi de
flăcări, buze strînse, o febră tensionată şi violentă. Parcă erai într-un
oraş medieval, plin ce turnuri şi' creneluri, iar cavalerii îşi puneau
armurile dincolo de porţile baricadate, în vreme ce duşmanul se
apropia. Văzduhul era plin de o pregătire sălbatică de luptă. O mare
ameninţare şi o mare speranţă atîrna deasupra fiecăruia. Ceva
pîndea în văzduh. Chiar ciocîr-liile «-ar fi înălţat în văzduh cu frică.
Un heruvim de foc, numai ochi şi săbii, stătea pe turnul Kremlinului
ca o himeră medievală pe o clopotniţă gotică, veghind fără odihnă,
pe deasupra Moscovei, cu cei. o mie de ochi, cu cele o mie de săbii.
. Deodată un detaşament de soldaţi roşii, cu feţe aspre 5 1
concentrate, au apărut de după un colţ al străzii. Pavajul
e
Suduia, trecătorii se dădeau la o parte din calea lor, !LÎ Gm(;'e
scundă şi grasă, .care purta un coş cu mere, a
at fuga şj merele s-au risipit şi s-au rostogolit prin
_^Padă, roşii, strălucitoare. Soldaţii mărşăluiau cu paşi
°i> purtau căciuli joase şi mantale sure, enorme,
397
care le ajungeau pînă la călcîie. Ofiţerul care mergea u.1 frunte
a intonat un cîntec. L-am văzut cînd a trec lingă mine : gura i se
mişca spasmodic, venele de la gfl îi erau umflate, gata să
plesnească, sudoarea îi curgea nM obraji; o vreme a cîntat
singur, părea.că dansează, inl timp ce mărşăluia, atît de
necontrolat de extatic era ritmul 1 trupului său. Cînta de unul
singur şi deodată soldaţii s-aj pornit şi ei să cînte şi strada
amorţită a fost cuprinsă del flăcări şi răsuna ca un cîmp de
luptă.
în aceeaşi seară m-am întîlnit cu poetul mistic, cell mai
sensibil dintre poeţii mujici, Nikolai Klinev. Cu barba] rară,
blondă, cu părul retrăgîndu-se de pe frunte, trebuie! să fi avut
vreo patruzeci de ani şi arăta de şaptezeci! Glasul îi era grav,
blînd :
— Eu nu sînt dintre cei care se ocupă de politică şi|
de tunuri, mi-a spus cu o mîndrie ascunsă ; fac parte dini
filonul de aur care făureşte icoane şi poveşti; adevărata!
Rusie depinde şi de noi.
S-a oprit, părea să regrete că vorbise atît de deschis. 1 Dar
mîndria I-a împins mai departe şi, nemaiputînd să se I
stăpînească, a continuat :
— Taurii şi urşii nu pot sparge uşa destinului, dar]
inima unui porumbel o va sparge.
Şi-a umplut un pahar cu votcă şi a început să bea cirj
sorbituri mici, plescăind din limbă cu mulţumire. Şi iarj a
regretat cele spuse ; cu ochii pe jumătate închişi s-a] uitat la
mine :
T— Nu asculta ce-ţi spun, nu ştiu ce vorbesc, eu sînt i poet.

Ajunul măreţei zile ; Revoluţia rusă îşi celebra naş-' terea.

Pelerini albi, negri şi galbeni au venit din toate colţurile lumii.
în alte vremuri, neamurile întunecate ale Orientului trebuie
să fi descins în mod similar lai Mecca, cei cu pielea galbenă se
adunaseră în mod asema-' nător la Benares, ca într-un furnicar
tăcut. Centrul pă-mîntului se deplasează : astăzi, deopotrivă
prieteni şi duş- ■ mani, vrînd-nevrînd, cu dragoste sau cu ură,
au ochii aţintiţi asupra Moscovei. în centrul Pieţei Roşii, sfîntul
mormînt contemporan era acoperit de zăpadă. Şiruri dese,
compacte, de cîte patru, aşteptau să se deschidă poarta

398
 Bărbaţi. femei şi prunci veniseră de la capătul »" 4.
„iîii să vadă si să aducă omagiul lor conducătorului
Părmi li se părea viu sub pămînt. Şi eu venisem cu ei. ii.nu
vorbea. Ara aşteptat ore în şir în zăpadă şi în
^cu ochii pironiţi pe sf intui mormînt. Deodată, masa
*°Joaie a început să se agite, garda deschidea mausoleul.
încet, tot cîte patru, fără să scoată o vorbă, mulţimea cufundat
în intrarea întunecată şi a pierit. Am discut şi eu odată cu
ceilalţi. Am coborît sub pămînt, aerul" era greu de răsuflarea
şi de mirosul mulţimii. Deodată, chipurile inexpresive,
brutale, a doi mujici din fata mea au prins să iradieze, parcă
luminate de un soare subpămîntean. Mi-am întins şi eu gîtul:
jos, la oarecare depărtare, se,vedea, în sfîrşit, sticla care
acoperea relicvele sacre ; dedesubt lucea capul pleşuv al lui
Lenin.
Era întins, parcă viu, în bluza luirde lucru cenuşie ; de la
mijloc în jos era acoperit cu un steag roşu ; mîna dreaptă avea
pumnul strîns, cealaltă era deschisă pe piept. Faţa îi era-
rumenă şi părea că zîmbeşte ; barba scurtă, foarte blondă ; un
aer de - seninătate umplea cristalul incandescent. Mulţimea, în
extaz, îl privea cu aceeaşi privire fixă cu care, cu cîţiva ani
înainte, se uitau la faţa rumenă şi blondă a lui Isus din
iconostasul aurit. Bărbatul acesta era şi el un idol. Esenţa era
aceeaşi : esenţa eternă a umanităţii plămădită din speranţă şi
din teamă.
Călcam gînditor prin parcul acoperit de zăpadă. Cît a luptat
omul ăsta, reflectam plin de admiraţie.' Cîte a îndurat în exil :
sărăcie, trădări, calomnii. Cum l-au părăsit şi cei mai buni
prieteni, înfricoşaţi de credinţa şi de îndîrjirea lui ! în capul
acela pleşuv pe care-1 văzusem sub cristal, dincolo de ochii
mici, acum stinşi, Rusia, cu, «rasele şi satele sale, cu stepa
nesfîrşită, cu apele line şi ^'gi, cu tundra dezolantă, cu pustiuri
cu tot, striga şi cerea libertate.
Centru că a fost spiritul cel mai puternic şi cel mai
esponsabil al Rusiei, el a crezut că Rusia îl chemase şi îi
^edinţase datoria de -a o salva. La urma urmelor, de ce
sî 1 P^P^dit Rusia acest suflet puternic, din lupta, din
te K-f ^ ^n ^acrmi^e S£de> dacă nu pentru a-i încredinţa
nb
ila; împovărătoarea datorie ?

389
 în timp ce rătăceam gînditor prin Piaţa Roşie. Itk a iuîndu-şi
atribuţia de ghid, îmi tot vorbea şi eu mă m[l nunam de
tinereţea şi de credinţa ei ; pe măsură ce vorbea trupul i se
prefăcea într-o flacără, exact ca sfinţii l^j El Greco.
— Nu mă întreba de Lenin, a protestat ea. Ce-aş putea
să spun ? De unde să încep ? El nu mai e un om, e un
strigăt de luptă. Şi-a pierdut caracteristicile umane şi a I
devenit o legendă. Copiii născuţi în anii revoluţiei se nu- I
mese copiii lui Lenin ; bătrînul misterios care vine de I
Anul Nou încărcat cu daruri pentru copii nu mai e Sfîn- I
tul Nicolae, nici Sfîntul Vasile, e Lenin. Mujicii şi bătrînele I
ţărănci au nevoie de o încurajare, de un protector supra- I
uman ; atîrnă chipul sfînt al lui Lenin în noul lor iconostas I
si aprind o candelă sub el. In cele mai îndepărtate sate I
ale Rusiei, din Oceanul Arctic pînă la aşezările tropicale I
din Asia Centrală, oameni simpli, pescari, plugari, păstori I
îşi petrec serile sculptînd chipul lui Lenin în vreme ce I
povestesc, rid şi oftează. Femeile îl brodează în fel şi chip I
cu mătase, bărbaţii îl cioplesc .în lemn, copiii îl desenează I
pe pereţi cu o bucată de cărbune. Odată şi-a descoperit un I
portret într-un sătuc ucrainian : un mozaic făcut din |
boabe de grîu şi din boabe de piper roşu.
— Lenin e o deviză pentru toţi, învăţaţi ori neînvăţaţi.
Pentru noi, majele bărbat nu stă suspendat deasupra ma
selor care i-au dat naştere, el a ieşit din măruntaiele po-,
porului său... Deosebirea constă în faptul că masele ex
primă prin strigăte confuze acelaşi lucru pe care a reuşit
să-1 formuleze el, alcătuind un mesaj. Din momentul în
care a reuşit lucrul ăsta, n-a mai fost cu putinţă să se
.împrăştie şi să piară, devenind o chemare. Şi chemarea
înseamnă acţiune. Ce spui despre Stalin ? am întrebat ar-
zînd de dorinţa de a auzi ceva d&pre mustăciosul acela
sălbatic, cu trup pătrat şi greoi, eu ochi vicleni, cu gesturi
grave, măsurate. Ce specie de monstru sacru era Stalin ?
Itka a tăcut o «clipă de parcă îşi măsura vorbele, ca nu
cumva să-i scape mai mult decît trebuia : se vedea că întrase în
zona interzisă. Pînă la urmă şi-a găsit cuvintele şi mi-a răspuns
:

400
 __. Lemn e lumina, Troţki, flacăra, iar Stalin ţărîna,
ămîntul rusesc. A primit sămânţa, bobul de -grîu, acum. „diferent ce
se va. întâmpla — dacă va ploua şi dacă va ' inge, ori o fi secetă —
va păstra această sămînţă, n-o , a lăsa, pînă cînd nu va deveni spic de
grîu. E răbdător, încăpăţînat» sigur de sine, are o putere de a îndura
de neimaginat. Iţi voi povesti o singură întîmpîare din tinereţea lui,
pe cînd era muncitor la Tiflis, şi o să înţelegi ceea ce am vrut să spun
:
In vremurile acelea, care ne apar acum ca din poveşti, aristocraţii
ruşi, cînd se îmbătau, îi înşiruiau pe mujici în grădini şi-i foloseau
drept ţinte. Dar muncitorii începuseră să se organizeze şi poliţia
ţaristă îi aresta destul de des pe liderii clasei muncitoare, îi întemniţa,
îi deporta în Siberia ori îi împuşca. într-o zi, muncitorii care
descărcau vagoanele de marfă la Tiflis au declarat grevă : ori ne
îmbunătăţiţi condiţiile de lucru ca să putem trăi omeneşte, ori nu mai
lucrăm. Poliţia s-a năpustit asupra lor, a' arestat vreo cincizeci şi i-a
aliniat pe cîmp, în afara oraşului ; soldaţii s-au aşezat în rînd drept
ţinînd fiecare în mînă un cnut garnisit cu ţinte.
Unul după altul, muncitorii şi-au dezgolit spatele şi-au trecut prin
faţa plutonului : fiecare soldat îi lovea cu cnutul. Sângele ţîşnea,
durerea era insuportabilă^ multora le-a fost imposibil să treacă prin
faţa întregului şir de soldaţi : unii au leşinat, cîţiva au căzut morţi la
pămînt. A venit rîndul liderului muncitorilor. Şi-a dat jos cămaşa, şi-a
dezgolit spatele, dar înainte. de-a începe martiriul, s-a aplecat şi-a
luat un smoc moale de iarbă şi 1-a băgat între dinţi. Apoi şi-a purtat
crucea prin faţa şirului de soldaţi, încet, ţeapăn. Cnutul se abătea
asupra lui cu furie, sîngele îi ţîşnea din răni, dar nu şi-a descleştat
gura, n-a scos un singur ţipăt. Soldaţii, furioşi, au fost gata să-1
omoare : fiecare 1-a lovit de două, de trei ori, dar n-au reuşit să
scoată de la el nici un strigăt. A trecut Prin faţă şirului de soldaţi fără
să se clatine, fără să geamă şi, cînd a ajuns la ultimul soldat, şi-a scos
iarba dintre dinţi şi i-a dat-o : „Ţine-b şi adu-ţi aminte de mine", i-a
zis. „Uite, nici măcar n-am muşcat-o. Numele meu e Stalin !"

401
 Itka m-a privit zîmbind.
— Fiecare rus ţine de ani de zile smocul ăsta de iarfaj
între dinţi, străduindu-se să nu muşte un singur fir dijj el...
înţelegi ?
— Da, i-am răspuns înfiorîndu-mă, viaţa e dură, ex-trem
de dură...
— Sufletul omului e şi mai dur, -a spus Itka şi mi-a I strîns
mîna de parcă voia să-mi dea curaj.
Mi-am înălţat fruntea cînd am auzit cuvintele aprinsei ale
Itkăi ; simţeam parcă răsuflarea îndepărtată şi impetuoasă a
stepei sufiînd peste mine. Un vint dinspre rasă-rit, aducînd cu
sine şi distrugerea şi creaţia, îmi purta mintea într-un vîrtej.
Ceea ce mă Inişca cu fiecare zi mai mult -era faptul
acesta : niciodată Invizibilul nu fusese atît de vizibil ca în
oraşele gălăgioase şi în cîmpiile acoperite de zăpezi ale Rusiei.
Cînd spun Invizibil, şînt departe de orice viziune preoţească a
lui Dumnezeu ori a conştiinţei metafizice, ori a. fiinţei
absolute, perfecte ; e vorba de o Forţă misterioasă care
foloseşte oamenii, şi înainte de oameni animalele, plantele,
materia, drept cărăuşi şi animale de povară şi îi mînă ca şi cum
ar avea un ţel şi ar urma un drum anume. Te simţeai înconjurat
de forţe oarbe care creau ochiul şi lumina.
Dincolo de orice raţiune, dincolo de disputele savante,
dincolo de nevoile economice şi de programele politice, pe
deasupra sovietelor şi comisarilor domneşte Spiritul vre-
murilor noastre care acţionează şi imprimă o anume direcţie,
domneşte spiritul întunecat, entuziast şi nemilos al acestor
vremuri. De la mujicii simpli pînă la figura de sfînt a lui Lenin,
toţi sînt colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi. Spiritul e
mai presus de programe, de conducători, mai presus de Rusia.
Suflă asupra lor, îi mînă din urmă' şi mobilizează lumea
întreagă,
Cînd am intrat, în acel laborator măreţ am. început să pun
întrebări filozofice credincioşilor care construiau noua Rusie.
Eram încă stăpînit de preocupările inutile, mondene, ale
citadinului posedat de plăcerea de a discuta şi de a se amuza pe
îndelete. Nu vedeam lumea cea reală, eu vedeam una
invizibilă. Tocmai sosisem din cîmpiile acoperite de narcise ale
lui Buddha.

402
 ee spune că bătrînul Socrate se plimba într-o dimi-
tă pnn cetate şi aştepta să treacă vreun tînăr ca să-i ne3uească
şi să-i farmece sufletul. Dar, în dimineaţa aceea, f°\oC de un
tînăr, a văzut un bătrîn înţelept indian venit !vn Orient.
înţeleptul pornise pe jos cu mulţi ani înainte .".-l găsească pe
Socrate. Cum 1-a văzut, i s-a aruncat la picioare, i-a cuprins
genunchii şi a zis :
p
"___ Bud'dha, o, înţelept eliberat de tot ce e. lumesc,
cuceritor al vieţii şi al prefacerii, suveran peste zei, elefant alb
care calcă şi sfîşie în bucăţi vălul orb al vanităţii amăgitoare ;
o, trup mai presus de văz şi de auz, mai presus de miros, de
gust şi de pipăit, revarsă cupa milosteniei, ce se află la tine, şi
risipeşte-mă ca pe o picătură în oceanul nefiinţei. Stăpîne,
întinde mîna şi arată-mi calea veşnicieir
Şi Socrate^ ascunzîndu-şi politicos zîmbetul provocat de
aceste cuvinte barbare, i-a răspuns :
— Străine, dacă am înţeles bine, vorbeşti despre zei şi
despre veşnicie. O să te duc la un prieten, la un hiero-fant din
Eleusis. El ştie cum s-a format lumea, de unde venim şi
încotro mergem şi cum se face că stelele sînt mai mari decît
PeloponezuL; pe deasupra, mai ştie că Dumnezeu e un ou care
străluceşte în Erebus şi te va învăţa glasul de vrajă al
chiparoşilor albi... Cît despre mine, îmi pare rău, dar eu mă
ocup numai de lumea asta şi de oameni,
Ce-ar mai rîde Stalin, îmi ziceam, dacă aş intra mîine la
Kremlin şi i-aş povesti întîmplarea cu bătrînul indian !
Zori de ziuă. Mă aplec pe fereastră ; constelaţii ciudate,
ciocane, seceri, stele roşii pîlpîie fosforescent din toate
luminile electrice multicolore, în zorii întunecaţi. Mă
străduiesc să discern literele din inscripţiile roşii etalate pe
toate străzile. Lumina creşte şi pot silabisi : „Muncitori... ora
şapte... marea revoluţie a lumii..." „ M-am îmbrăcat în grabă.
Pe coridoarele hotelului am "ralnit toate neamurile pămîntului,
coborînd de la un etaj la altul, o mulţime de invitaţi, muncitori
şi intelectuali. M-am înclinat adîne cînd m-am întîlnit cu
scriitorii japonezi, cu delegaţii din Persia şi din Afganistan, cu
doi Preoţi musulmani arabi, cu trei tineri studenţi indieni şi

403
cu două indience fermecătoare cu şaluri portocalii c|e caşmir. La
primul etaj m-am salutat cu doi mongoli uriâJ şi cu trei generali
chinezi în miniatură : în vorbele şi a ochii lor am simţit agitaţia
asiatică clocotitoare.
Alergam să ajungem la timp, să nu pierdem începutu}
ceremoniei. Foarte frig, boltă cenuşie, clin nas şi din gură ne ieşeau
aburi. Piaţa Roşie era deja plină de lume. OftV cialităţile stăteau
deasupra sfîntului mormînt al lui Lenin în faţa lor, în tribune, etajate
ca într-un amfiteatru, erau invitaţii din lumea întreagă. Trupele' de
soldaţi aliniate, nemişcate, mulţimea în spatele lor ; un vacarm
continuu, surd, ca un îndepărtat cutremur subpămîntean. Pămîn-tul se
zguduia'sub paşi. In capătul pieţei, mîndra catedrală a lui Ivan cel
Groaznic, cu turle în mii de culori, apărea ca o fantomă din ceaţa
dimineţii.
Generalii chinezi, mărunţei de statură, cu pieptul acoperit cu
decoraţii, s-au strîns în jurul meu ; apoi indienii şi indiencele,
intelectualii japonezi şi un negru uriaş cu un cercel de aur în ureche.
Ne uitam unii la alţii cu blîn-deţe, zîmbeam, ne arătam o afecţiune
tacită. Un poet japonez mi-a strîns mina ; ştiam un singur euvînt
japonez, ,,kokoro", care înseamnă „inimă". Ducînd mîna la inimă,
aşadar, m-am aplecat la urechea lui şi i-am spus ,,ko-koro !", la care
el a scos un strigăt de bucurie şi m-a îmbrăţişat.
Deodată — trompete marţiale ; âm sărit cu toţii în picioare, cu
feţele radioase. Trecea la pas cavaleria reunită a circazienilor,
caucazienilor, mongolilor şi calmucilor ; comandantul înainte, cu
sabia ridicată, cavaleriştii în urma lui în costume naţionale, cu lăncii
şi stindarde multicolore, după ce au salutat mormîntul lui Lenin, au
dispărut. Unul după altul, în şiruri compacte, au trecut infanteria,
artileria, marinarii de pe Baltică şi de pe Marea Neagră, aviaţia, garda
moscovită, securitatea, muncitorii cu bluzele de piele şi cu puştile lor
scurte pe umăr, muncitoarele cu basmale roşii,*cu puşca, pe umăr.
A~urmat apoi uimitoarea şi interminabila paradă a oamenilor muncii.
Trei fluvii roşii, curgînd încet, au izvorît din cele trei colţuri ale
uriaşei pieţe. Au trecut studenţii, apoi pionierii, uteciştii, ţăranii,
asiatici pe cămile, chinezi cu un dragon colosal, care clămpănea din
fălci. Pe uri car alegoric

404
 «lob terestru, enorm, înlănţuit, şi un copil lovind eu
■'ocanul lanţurile şi zdrobindu-le ; după aceea, care ale-
oirice'cu veterani invalizi agitîndu-şi cîrjele în văzduh şi
t
'tri<nnd urale, apoi mamele ridicîndu-şi copiii în braţe. Orele
au trecut şi deodată soarele a străpuns ceaţa ; mulţimea de feţe
strălucea, ochii scînteiau. întreaga piaţă se cutremura de urale,
de paşii grei de paradă. Indienceîe din faţa mea îşi scoseseră
şalurile şi le învîrteau în aer.
M-am uitat în jur, toată lumea plîngea ; iar m-am uitat, dar
nu mai vedeam nimic acum, ochii îmi erau plini de lacrimi. M-
am năpustit spre minusculul general chinez de lîngă' mine, l-
am îmbrăţişat cît am putut de strîns şi amplîns amîndoi.
Negrul s-a repezit şi ne-a cuprins-pe amîndoi' în braţe, - rîdea
şi plîngea... Cîte ore a durat această beţie divină ? Cîte secole ?
Era a. doua zi măreaţă din viaţa mea, cea mai aleasă dintre
toate ; prima fusese ziua în care prinţul George al Greciei
pusese piciorul pe pămîntul Cretei. îl strîngeam pe generalul
chinez în braţe, negrul ne strîngea pe amîndoi, simţeam că gra-
niţele au dispărut, că numele, ţările, neamurile au dispărut :
oamenii deveniseră, una, plîngînd, rîzînd şi îmbră-ţişîndu-se ;
un fulger a trecut prin mintea lor şi au înţeles că toţi erau fraţi !
Şi mi-am simţit biata mea inimă strigînd aidoma pă-
mîntului nesfîrşit al Rusiei. Am jurat că viaţa mi se va îndrepta
către un scop unic, că mă voi elibera de miiie de forme pe care
le ia sclavia, că voi "triumfa asupra fricii şi a minciunii ; că n-
o să mai accept exploatarea omului de către om ; am jurat că
vom dărui copiilor lumii aer curat, jucării şi educaţie ; că vom
acorda femeii libertate şi tandreţe, bărbatului bunătate şi
politeţe, şi o mînă de grăunţe acestei codobature, inima
omului.
„Acesta e glasul Rusiei", mi-am zis şi am jurat să-1 urmez
pînă la moarte.
Jurăminte de îndrăgostit. Credeam ceea ce spuneam Şi
eram gata să-mi dau şi viaţa. Am înţeles pentru prima oară ce
bucurie trebuie să simtă cei ce sînt lapidaţi, arşi pe rug sau
crucificaţi în numele unei idei. Era prima oară cind simţeam
sensul frăţiei atît .de profund, sensul ideii Ca ..toţi oamenii sînt
unul". Am înţeles că există un bine mai presus de viaţă şi o forţă
care învinge moartea.

405
 Cunoşteam viaţa eroică, plină de necazuri, a lui-Panaitf
Istrati şi-i citisem povestirile pline de farmecul oriental dar nu-
1 văzusem niciodată. într-o zi am primit un bilet mototolit şi
pătat, scris cu litere mari, grăbite : „Vino să mă vezi. Tatăl meu
era grec, marna româncă, eu SÎM Panait Istrati."
Cînd am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Pasaj din
Moscova, eram de-a dreptul fericit la gîndul că voi vedea un
bărbat care cunoaşte înţelesul luptei. Mi-am învins
neîncrederea care mă stăpînea cînd era vorba să fac o nouă
cunoştinţă şi m-am- dus să-1 caut plin de în-credere. Zăcea
bolnav în pat, şi în clipa cînd m-a, văzut s-a ridicat şi a strigat
foarte bucuros în greceşte ; „Mori \ bine ai venit ! Bine ai
venit, more !"
Prima întîlnire, cea decisivă, a fost cordială ; ne priveam
unul pe altul de parcă voiam să ne ghicim din privire — ca două
furnici care se pipăie cu antenele. Faţa, mult prea palidă a lui
Istrati, era slabă şi cu riduri adinei; părul cărunt, lucios, îi cădea
neglijent pe frunte, ca unui -copil ; ochii îi străluceau plini de
vioiciune şi blîndeţe, buzele lui mari îi erau răsfrînte senzual.
:— Ţi-am citit cuvîntarea pe care ai ţinut-o la Congres
alaltăieri, mi-a spus el, mi-a plăcut. Bine le-ai zis-o ! Exact
ceea ce merită. Europeni imbecili, care cred că vor opri
războiul cu vorbele lor mari, fiindcă se pricep s-o aducă din
condei, sau că, dacă războiul va izbucni, muncitorii se vor
sustrage şi vor depune armele.' Baliverne ! Ii ştiu prea bine pe
muncitori. Vor fi tîrîţi din nou în măcel şi vor lupta fără
îndurare. Da, le-ai zis-o, îţi spun. Cu sau fără voia noastră, un
alt război mondial va izbucni, aşadar, să fim pregătiţi !
Privindu-mă drept în ochi, a întins mîna şi m-a bătut
pe genunchi. '
— Mi s-a spus că eşti mistic, a zis el rîzînd ; dar eu văd că
ai ochii larg deschişi şi că nu trăieşti numai cu aer şi cu apă
sfinţită. Asta înseamnă să fii mistic ? Zi-mi ! De fapt, ce ştiu eu
despre toate astea ? Vorbe şi iar vorbe ! Mai bine să dăm
mîna !
Bre, măi, apelativ afectuos, familiar.

406
 Ne-am strîns mîinile rîzînd amîndoi ; dintr-un salt sărit
"din pat. Avea ceva de pisică sălbatică în mişcările hruste şi
a
§^e' m privirea rapace, în bucuria sa de sălbatic A aprins o
lampă de petrol şi a pus să fiarbă
un ibric.
__ Şi o cafea nu prea dulce ! a rostit cu o voce cmtată, ca
de chelner.
Grecia s-a redeşteptat în fiinţa lui şi sîngele lui de che-
falonit a prins să clocotească în el ; a început să fredoneze
cîntece vechi pe care le auzise în cartierul grec din Brăila.
0, un fluturaş de-aş fi în
jurul tău să zbor...
Grecia se înălţa din străfundul fiinţei şale şi fiul risipitor
tînjea să se întoarcă în patria tatălui său. Deodată, cuprins de
patimă, a luat o hotărîre :
— Mă întorc în Grecia !
Era obosit, tuşea ; s-a culcat iar în pat, sorbindu-şi cafeaua.
Stătea culcat şi aprindea ţigară de la ţigară ; a început
să povestească pasionat, sărind de la una la alta, "despre
Rusia, despre opera lui şi despre eroul său preferat,
Adrian Zograffi, care suferă pentru că a căutat toată viaţa
un prieten şi n-a găsit nici unul ; dorinţele îi erau nepo
tolite, inima răzvrătită, mintea incapabilă să pună rîn-
duială în acest haos. _
Mă uitam la Istrati cu multă dragoste şi milă. Simţeam că
trecea printr-un moment hotărîtor, dar nu ştia încă pe ce cale să
apuce. Se uita la mine cuoehuMui mici, arzători, de parcă îmi
cerea ajutor.
•— Adrian, eroul cărţilor tale, eşti tu, i-am spus rîzînd,
bucăţică ruptă !' Nu eşti un revoluţionar, cum ere», ci numai un
revoltat! Revoluţionarul dispune de un sistem, are o ordine şi o
coerenţă în acţiune, îşi înfrînează inima ; •u eşti un rebel ; e
foarte greu să rămîi credincios unei tâei. Acum, că ai pus
piciorul în Rusia, trebuie să faci ordine în fiinţa ta şi să iei o
hotărîre ; acum ai o răspundere !
— Lasă-mă-n pace ! mi-a strigat de parcă l-as fi strîns
de
gît. • ".■■..(

407
 Dar o clipă mai tîrziu m-a întrebat pe un ton răstit;]
— Eşti sigur ?
— Românul Adrian Zograffi a murit ' am declarat eu şi am
apucat braţul scheletic al lui Istrati, de parei voiam să-1 consolez,
trăiască rusul Adrian Zograffi ! Pa--nait, e timpul să părăseşti
îngustele mahalale ale Brăilei neliniştea şi speranţa lumii au căpătat
azi noi proporţii, şjj Adrian al tău e un spirit mai larg. Lasă ca ritmul
personaj şi dezordonat al vieţii sale să se unească cu ritmul Rusiei, ca,
în cele din urmă, să capete coeziune şi credinţă. E timpul să se
înfăptuiască echilibrul nobil al iui Adrian -- şi al lui Panait — pe care
l-au căutat zadarnic aiîta amar de ani ; pentru că acum se poate baza
nu pe destinul incert al unui individ rebel, ci pe masa statornică şi re-
zistentă a unui popor- uriaş aflat în luptă.
— Destul ! a strigat Istrati iritat, destul l Cine naiba te-a adus aici
? Şi eu m-am gîndit zi şi noapte la ceea ce mi-ai spus, stînd culcat în
patul meu, dar nu mă întrebi dacă pot. Îmi strigi : Sări ! dar nu mă
întrebi dacă pot.
— Vom vedea, Panaitaki', am răspuns eu, nu te enerva ; sări şi
vom vedea cît de departe o să ajungi.
— Dumnezeule mare, ăsta nu-i un joc ! Oufn poţi vorbi aşa ? E
o chestiune de viaţă şi de moarte.
— Viaţa şi moartea sînt un joc, am spus eu ridieîn-du-niă, un joc
şi, dacă pierdem ori cîştigăm, depinde numai de un moment ca ăsta.
— De ce te-ai ridicat ?
-— E mai bine să plec, mă tem că te-am obosit.
— Nu pleci nicăieri ! Stai aici, o să mîncăm şi după-masă o să
mergem undeva împreună...
— Unde ?
— Să-1 vedem pe Gorki. Mi-a trimis vorbă că mă aşteaptă.
Astăzi îl voi vedea pe acest faimos Istrati al Europei pentru prima
oară.
Vocea sa plină de amărăciune trăda o invidie copilărească faţă de
această, figură măreaţă. A sărit din pai şi s-a îmbrăcat ; am ieşit ; mă
ţinea strîns de braţ.
— O să fim prieteni, a început să-mi spună, da, o să
fim prieteni, pentru că simt de pe-acum nevoia să-ţi trag
un pumn în nas. E bine să ştii că eu nu concep prietenia
Căra pumni şi palme. O să ne certăm din cînd în cînd şi-o

4J'«3
 gpargem unul altuia capetele — auzi ? Asta în-
sâ
"inâ iubire.
sed intrat într-un restaurant şi ne-am aşezat la o
■ A scos o sticluţă mică cu ulci^ de măsline pe care o
îîia
ta la gît ca pe un talisman şi a turnat cîteva picături
Pu jej în supa slabă de carne. După aceea a adăugat
■ el- din belşug dintr-o cutiuţă pe care a. scos-o din buzu-£-ul
jdetcii.
'____ulei şi piper, a zis el lingîndu-şi buzele ; exact ca
sa Brăila.
Am mîncat cu poftă. Istrati îşi aducea aminte cuvinte greceşti şi
la fiecare vorbă care îi venea în minte bătea dir. palme vesel ca un
copil.
_ Fii binevenit, striga la fiecare vorbă. Ge mai faci ? Cum te
simţi astăzi ?
Totuşi, era foarte atent şi se uita la ceas din minut în minut ;
deodată s-a ridicat :
— E timpul să plecăm, a zis el.
A chemat chelnerul şi a cumpărat patru sticle cu vin bun
armenesc, pe care le-a îndesat în buzunarele pardesiului, alături de-
pacheţele cu gustări ; şi-a umplut tabachera cu tutun şi am ieşit.
Istrati era emoţionat. îl va vedea pe marele Gorki pentru întîia
oară. Fără îndoială că se aştepta să fie primit cu îmbrăţişări, cu mese
întinse, în timpul discuţiilor rîse-' tele să se amestece cu lacrimile,"
şi, clin nou. îmbrăţişări interminabile.
— Eşti tulburat, Panait, i-am spus.
Nici un răspuns ; a grăbit pasul, nervos.
Am ajuns în faţa unei clădiri mari şi am urcat scările. Mă uitam la
tovarăşul meu cu coada ochiului şi-mi ,.ea Placere să-i privesc trupul
subţirel şi neîndemînatic,, ^îinile de muncitor' care cunoscuseră atîta
tiudă, ochii săi nesăţioşi.
— Ai să fii în stare să te stăpîneşti cînd o să-1 vezi pe
Gorki ? l-am întrebat, poţi să te reţii şi sâ nu te lansezi
ln
îmbrăţişări şi strigăte ?
~ Nu ! a răspuns el mînios, ce crezi că sînt, englez 1
\p cîţe ori să-ţi spun că sînt grec, că sînt din Chefalonia ?
*lP Şi îmbrăţişez, îmi ies din fire. Tu n-aji decît s-o faci pe
fcglezul, dacă doreşti... Şi, dacă vrei să ştii. a adăugat el

409
o secundă mai tîrziu, aş fi preferat să fiu singur, preze^l ta mă
enervează.
N-a terminat bine ce avea de spus, cînd, în capul scâ I rilor,
a apărut Gorki cu ţigara lipită de buze. Era înalţi ciolănos, cu
obrajii supţi, cu pomeţii proeminenţi, cu ocfel mici,, albaştri,
care priveau neliniştiţi şi îndureraţi, şi cui o gură de o
indescriptibilă amărăciune. Niciodată în viata I mea n-am văzut
atîta amărăciune pe chipul unui oal
Istrati, de cum I-a zărit, a urcat scările âte trei deodată I şi i-
a întins mina :
— Panait Istrati, a strigat el, gata să se prăbuşească I
peste umerii laţi ai lui Gorki.
Gorki i-a întins mîna calm, fără să vorbească, se uitjB la
Istrati cu o expresie care nu trăda nici cel mai micB semn de
bucurie ori de curiozitate.
După o clipă a spus :
— Să intrăm !
El a intrat primul, cu pas măsurat, Istrati în urma lui,J
nervos, pachetele cu gustări: şi cele patru sticle de vin I îi ieşeau
din buzunarele pardesiului.
Ne-am aşezat într-im birou mic, plin de lume. Gorkt'B nu-
vorbea decît ruseşte, aşa că discuţia s-a înfiripat cu I greu. Istrati
a început să sporovăiască într-o m'are agitaţie. I Nu-mi amintesc
ce spunea, dar nti voi- uita niciodată ar- I doarea discursului său,
intensitatea glasului, gesturile largi, I ochii înflăcăraţi. .
Gorki răspundea calm şi scurt, cu un glas blînd, egal,,!
aprinzînd fără încetare ţigară de la ţigară. Zîmbetuî său I amar
dădea cuvintelor pline de calm un puternic tragism. 1 Simţeai că
acest om a suferit mult şi continua să mai su- I feret că văzuse
lucruri atîtde năprasnice, încît nimic, nici I uralele, şi nici
sărbătoarea sovietelor, nici onorurile, nici j gloria cu care fusese
acoperit nu le vor putea şterge din j amintire ; dincolo de ochii
săi albaştri se revărsa o calm* ] şi incurabilă tristeţe.
— Pentru mine cel mai mare dascăl a fost Baîzac, * spus
el. îmi amintesc, cînd l-am citit, că ridicam paginile în lumină,
mă uitam la ele, şi ziceam plin de uimire : Unde se ascundă
atîta viaţă şi atîta forţă ? Unde se ascunde marea lui taină ?
— Dar Dostoievski, Gogol ? am întrebat eu.

410
 Nu nu, dintre ruşi numai unul singur : Les"kov. A"
tăcut o clipă, apoi a zis :
__, Si mai presus de toate — viaţa. Am suferit mult ine s-a
născut o mare iubire pentru toţi cei care
■ în nune =>-<*• .—.
A. rămas tăcut urmărind pe sub pleoapele pe jumătate
lăsate fumul albastru al ţigării sale.
••feră ; nimic altceva. A
rămas tăcut urn ,ate
fumul albastru ;
' panait scoase sticlele, pachetele şi pacheţelele cu gustări si
le puse pe masă, dar nu avea curajul'să le deschidă. A înţeles că
nu era momentul potrivit, atmosfera, pe care o dorise nu se
crease. Se aşteptase la ceva cu totul diferit; isi închipuise că ei,
cei doi luptători năpăstuiţi ai vieţii, vor bea şi vor striga, vor
ţine discursuri, vor cînta şi vor dansa pînă cînd pămîntul însuşi
va începe să duduie. Dar Gorki era cufundat în necazurile
vieţii lui, era limpede că 'nu mai avea nici o bucurie.
Gorki s-a . ridicat. Cîţiva dintre tinerii care erau de faţă l-
au chemat şi s-a închis împreună cu ei în biroul alăturat.
— Ei bine, Panait ? am întrebat eu după ce a plecat,
cum ţi se pare maestrul ?
Istrati a destupat o sticlă cu o mişcare spasmodică :
— N-avem pahare, a zis el, poţi să bei din sticlă ?
— Sigur că pot.
Am luat sticla cu vin.
— Asta-i, am zis eu, omul este un animal părăsit ; fiecare e
înconjurat de o prăpastie peste care nu există nici o punte. Nu
trebuie să te doară, nu ştiai lucrul ăsta ?
— Bea mai repede şi dă-mi şl mie, a zis el scîrbit, mi-e
sete.
Şi-a şters buzele.
— Ştiam asta, dar uit mereu.
— Asta-i marea ta virtute, Panait. Rău ar fi dacă n;ai şti
lucrul ăsta — ai fi un nerod ; ştiind lucrul ăsta, ^u ar fi dacă n-
ai uita — ai fi un om rece şi nesimţitor.
- vreme ce aşa stau lucrurile, eşti un adevărat bărbat cald, plin
de absurdităţi, un ghemotoc de speranţe şi lezamăgiri — şi aşa
ai să rămîi pînă la moarte.
~~ Ei bine, l-am văzut pe Gorki, asta-i! . A. pus din nou
sticlele în buzunare, a strîns pachetele » Pacheţelele şi am
plecat.

411
 Pe drum mi-a zis :
■— Gorki mi-a părut foarte rece. Dar ţie ?
— Plin de amărăciune ; de neconsolat.
— Ar trebui să strige, să bea, şi să plîngă ca să-şi $J\ earce
sufletul de povară, mormăia Panait indignat.
— Odată, un musulman, care-şi pierduse pe toţi A săi în război,
le-a poruncit celor din neamul lui : ^J pîîngeţi şi nu strigaţi, ca nu
cumva durerea să se poto, îească !" Asta e, Panait, cea mai mîndră
disciplină pe care omul şi-o poate impune sieşi. Iată de ce mi-a
plăcut Goii atît de mult. • .

A doua zi am trecut pe lingă catedrala din Moscova şi am intrat

înăuntru. Templul imens, care fusese fala Rusiei ţariste, era gol,
neluminat şi neîncălzit, procesiunile1! pestriţe ale sfinţilor cu nimb
auriu îngheţau în întuneric! dezolant de iarnă. Bătrîna, care
supraveghea o tavă pe . care nu se afla nici o copeică, nu reuşea, cu
răsuflarea care-i ieşea ca un fum din gură şi din nas, să încălzeasJ
turma sfîntă, înfrigurată.
Deodată am auzit glasuri dulci, îngereşti, de bărbaţi şi de femei
cîntînd în galeria de sus a femeilor. Pe dibuite am găsit scara de
marmură în spirală şi am început să urc. Am desluşit în întuneric
cîţiva bătrîni şi cîteva bătrîni care purtau.văluri şi urcau cu
răsuflarea tăiată, Cînd am ajuns în capul scărilor m-am trezit într-o
firidă încălzită, aurită, cu luminări aprinse, cu oameni îngenuncheaţi
şi cu altarul înţesat de diaconi, preoţi şi înalţi prelaţi înveşmîn-taţi în
aur şi mătase...
Nu voi uita căldura şi liniştea din colţul acela. Bărbaţii erau mai
toţi bătrîni, cu favoriţi, fără îndoială- nobili de odinioară, foşti
slujitori în case nobile. Femeile.aveau părul acoperit cu şaluri albe
ca zăpada, Hristos strălucea 1 iconostas, mulţumit, în culori vii, cu
pieptul acoperit de daruri : mîini omeneşti, picioare, ochi, inimi de
aur şi de argint.
Am rămas în picioare alături de mulţimea îngenuncheată ; îmi
era cu neputinţă să-mi stăpînesc emoţiai Trăim într-un moment de
răscruce, nemilos, în care o veche religie moare şi se impune una
nouă, născută din lupt*

«12
T ,ernurile prin care trecem, şi ceea ce mi se pare şi groaznic, şi
vremurile prin care vor trece copiii şi fflai tii noştri, sînt. vremuri
grele. Greutăţile au fost şi nep£j jntotdeauna un stimulent al vieţii, ne
trezesc şi ne Vf"tă pornirile, pe cele bune şi pe cele rele, şi ne fac
''depăşim obstacolele care ni se ivesc în faţă. în felul StesU,
mobilizîndu-ne forţele care ar rămâne astfel amor.r tite şi şovăitoare,
lipsite de concentrare, atingem uneori un ounct mai îndepărtat decît
am sperat. Pentru că aceste forţe nuse în mişcare nu sînt numai ale
noastre, personale, şi nu sînt nici pur umane. în avîntul pe care îl
luăm pentru a face un salt se eliberează dinlăuntrul nostru trei feluri
âe forte : personale, panumane şi preumane. în clipa în care omul se
încordează ca un arc pentru a face un salt, în noi se încordează însăşi
viaţa planetei luîndu-şi avînt, înţelegem limpede cel mai simplu
adevăr, pe care adesea îl uităm în momentele plăcute şi sterpe ale
vieţii de zi cu zi : că omul nu e nemuritor, ci mai degrabă slujeşte
Ceva sau pe Cineva nemuritor.
Cînd liturghia s-a terminat şi cei din urmă credincioşi au început
să coboare încet scara de marmură, s-a apropiat de mine un tînăr
palid şi slab ; avea o barbă blondă scurtă, ochi albaştri osteniţi şi
tuşea mereu. A intrat în vorbă cu mine.
- Eşti de-al nostru ? m-a întrebat agitat. Nu l-ai trădat pe
Hristos ?
_. — Eu nu-1 trădez decît dacă şi el mă trădează, pe mine, i-am
răspuns.
— Hristos nu trădează, a zis tînărul surprins de vorbele mele,
numai el e trădat. Dar vino, e frig afară, hai sâ mergem la mine să
bem un ceai fierbinte.
Era fiul unui vechi nobil care avusese un palat şl acum se
înghesuiau în două camere ; restul încăperilor erau ocupate de familii
de muncitori; fostul stăpîn primise camerele cele mai puţin însorite
pentru că, spre deosebire e muncitori, nu avea copii mici, deci nici
nevoie de e°are. Ca să poată trăi, tînărul lucra jntr-o fabrică, dar e! " ra
Po^t şi scria versuri cînd avea puţin timp...

rin * m^sură ce zilele treceau, simţeam fascinaţia mişte-as» a Rusiei

pătrunzîndu-mă tot mai adînc. Ceea ce mă

413
fascina nu era numai. spectacolul exotic al unei j er
hiperboreene, nici cea dinţii întîlnire cu viaţa tipic si» —
oamenii, palatele, bisericile, troicile, balalaica, dansuri}.*1 Era
altceva, ceva mai misterios şi mai .profund : p pămîntul rusesc
am simţit cele două forţe primordial, ciocnindu-se făţiş,
aproape vizibil. Atît de mult te patru»! deai de atmosfera de
luptă din jur că, vrînd-nevrînd, m aruncai tu însuţi în luptă
alături de una ori de alfa dintre forţele cosmogonice. Ceea ce
eu însumi trăisem aaj 'de violent în microscopica mea
existenţă, vedeam desfăş3 rîndu'-se acolo pe pămîntul fără
sfîrşit şi -neîndurător al Rusiei. Era aceeaşi bătălie, b bătălie
identică, între aceiaşi eterni adversari : întunericul şi Lumina.
Şi astfel, propria mea luptă a devenit- una cu a Rusiei, salvarea
Rusiei devenind propria mea salvare. Căci lumina e una ş{,
indivizibilă şi, oriunde triumfă, oriunde e învinsă, triumfi ori e
învinsă în noi înşine.
Din clipa în care am ajuns Ia această identificare, soarta
Rusiei a devenit soarta mea. Luptam şi suferam alături de ea.
Moscova nu-mi mai ajungea, am plecat să văd tot teatrul
bătăliei — de la Leningrad la Vladivostok, de Ia Murmansk,
de pe coasta Oceanului Arctic, pînă la Buhara şj.Samarkand,
unde vechii duşmani şi aliaţi se luptau.
Fiecare om şi fiecare popor îşi poartă crucea. Cei mai
mulţi o poartă pe umeri pînă la- moarte ; nu-i nimeni care să-i
răstignească. Fericit e omul.crucificat, pentru că numai el se
va bucura de înviere. Rusia fusese crucificată şi, străbătînd
ţările, satele şi oraşele sale, m-am înfiorat de o sacră veneraţie.
Niciodată nu văzusem atîta luptă, atîta suferinţă, atîtea
speranţe. Pentru prima oară înţelegeam ce greu e pentru om
să.se decidă să facă primul pas ea să învingă dragostea de
odinioară, Dumnezeul de odinioară, moravurile de odinioară.
Deşi toate acestea fuseseră cîndva spirit, ajatîndu-l pe om în
urcuşul său, au devenit, cu timpul, ceva greoi, aşezat în
mijlocul drumului) nelăsînd rioul suflu creator să treacă;
Milioane de mujici se împotriveau, nu înţelegeau, se lăsau
greu izbăviţi ; băteau în propria lor Mamă cufc Lucrînd
pămîntul, neam de neamul lor, deveniseră u"3 cu pămîntul.
urau flacăra. Muncitorii flămînzi şi lovip»

414
 tii o flacăra, împingeau masa aspră pe calea salvării, ° U ori
prin puterea convingerii, alteori prin violenţă. UIl6Jar popoarele
lumii stăteau prudente şi mulţumite în .1 irenei ruseşti unde
Lumina si întunericul se^anga-iaseră in lupta. J S-a terminat
! S-a terminat cu Rusia !" hohoteau ei,
eniru că cei precauţi şi mulţumiţi nu pot înţelege nici-
"datâ forţele nevăzute care îl învie pe cel crucificat. Dar,
bobul de grîu să devină spic de grîu, trebuie să coboare
i pămînt şi să rodească. Rusia era şi ea un bob de grîu,
o mare idee... •
Nu e nevoie de nimic altceva ; în felul acesta va fi iar
salvată lumea. Ce înseamnă va fi salvată ? Înseamnă ca va
'^ăsi o nouă raţiune de a trăi pentru că cea veche şi-a pierdut
forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit e omul
care aude strigătul vremurilor sale, căci fiecare epocă are
strigătul său propriu, şi lucrează în urtire eu acesta.
Noi ne trăim epoca şi în consecinţă nu o înţelegem, dar
dacă ideea, care azi e crucificată, aprinde şi reînnoieşte lumea,
.atunci intrăm în -primul cerc de foc. Multe secole de acum
înainte epoca noastră e posibil să fie numită un ev .mediu, nu
o renaştere. Ev mediu, cu alte cuvinte un interval : o
civilizaţie oboseşte, îşi pierde forţa creatoare, sefârîmiţează,
un suflu nou e adus de noua clasă care se trudeşte cu dragoste,
cu rigoare şi cu credinţă să creeze o nouă civilizaţie.
. Crearea acestei noi civilizaţii nu este garantată ; în actul
creator nimic nu poate fi anticipat, viitorul poate fi o totală
catastrofă, sau un compromis laş, dar poate fi o victorie pentru
suflul creator — perioada prin care trecem e una în care
încercăm durerile chinuitoare, ale Procesului de naştere a
civilizaţiei.
_ Nimic nu e sigur ; iată de ce omul, fiecare individ are ' azi o
responsabilitate mai mare decît înainte. Aşa se face ca; în astfel
de vremuri în care orice e posibil, contribuţia Caselor şi a
individului poate avea o- valoare incalculabilă. Care este,
atunci, datoria noastră ? Â discerne cu atenţie Momentul
istoric în care trăim şi a ne dărui conştient Puţina noastră
energie pe cîmpul de luptă. Cu cît ne
sarn
duşi de curentul care ne arată calea, cu atît mai

415
 j

mult ajutăm omul în urcuşul greu, nesigur şi pljn I pericole, către

eliberare.

Cînd mi-am încheiat pelerinajul, m-am oprit în Bu^^l eîteva zile

ca să mă odihnesc ; simţeam, după gerul jn, I man din Siberia,.
soarele iubit coborînd asupra mea J ineălzindu-mi oasele şi
sufletul. Am ajuns cu puJJ înainte de amiază ; se făcuse
foarte cald, dar străzi erau spălate, mirosea a iasomie. Musulmani
cu turbaiJ pestriţe şedeau sub umbrare de rogojini şi sorbeau băuturi
răcoritoare. Băieţandii cu feţe bucălate, cu cămăşii»f
descheiate, cîntau amanele orientale pline de patimă, insta-f laţi pe
scaune înalte în cafenea. Eram foarte flămînd sij însetat, am
cumpărat un pepene si m-am. aşezat la umbra i faimoasei moschei
Kok-Kouba, mi-am pus pepenele pe I genunchi, l-am tăiat felii şi
am început, să,mănînc ; aromai şi dulceaţa lui m-au pătruns pînă în
oase. Eram ca floarea! veştejită a Jerichonului, m-am cufundat
în răcoare* pepenelui şi am înviat.
A trecut o fetiţă, cam de vreo şapte-opt ani, pe spate I îi cădeau o
mulţime de codiţe mici, mici, şi de fiecare era prinsă o scoică, o
peruzea, ori o semilună de bronz, ca s-ol ferească;de deochi. A
trecut prin faţa mea mişcîndu-şij şoldurile ca o femeie în toată firea,
şi aerul mirosea a mosc.1
La amiază, un muezin cu turban verde şi cu barbă albă s-a urcat
în minaretul de peste drum, şi-a dus palmele Ia urechi, s-a uitat la
cer şi a început, cu un glas blînd şi sonor, să cheme credincioşii la
rugăciune ;"în vremea asta, o barză a planat prin văzduhul încins şi
s-a lăsat într-un picior pe vîrful minaretului.
Stăteam şi ascultam cu urechile larg deschise, priveam cu ochii
larg deschişi. Savuram fructul aromat mai dulce ca mierea, eram
fericit. Am închis ochii, dar, fiindu-ffl teamă că o să mă fure somnul
şi-o sâ pierd toate minunile acelea, i-am deschis iar.
înaintea mea se afla celebra piaţă Registan din Buh» pustie
acum. Cîndva, de mult, în fiecare primăvară, pelenfl maniaci veneau
aici din toate ţările musulmane şi-i je|ea pe Hassan şi pe Hussein, cei
doi fii ai lui Aii, ucişi P* nedrept. Soseau caravane încărcate cu
mirodenii, • ' mere, curmale şi prostituate ; tinerii veneau călare pe c

416
■ tinînd un porumbel alb în palmă şi cu capul ras, erit cu cenuşă ;
erau urmaţi de credincioşi în delir, aC° fraie albe strălucitoare,
izbindu-se în capete cu iata-CU Sele pîn^ c*n(* sîngele curgea "cle-a
lungul mustăţilor ^ucite, pe bărbile şi pe hainele lor albe. Se
lamentau natruzeti de zile şi patruzeci de nopţi strigînd Hassan !
Wussein ! Hassan ! Hussein ! După aceea, lamentîndu-se taci se
culcau sub pomii înfloiiţi şi se uneau, încă gemînd si plini de sînge,
cu prostituatele sacre.
Acum piaţa Registan era pustie şi moscheea în mii de culori,
care îţi stîrnea cîndva admiraţia, zăcea pe jumătate jn ruină :
fuseseră fantome care pieriseră*la înthul cîntat de cocoş.
La ce bun toată divina nebunie, tumultul şi jalea oamenilor ? Ce
sperau ?
Sufletul îmi era cuprins de amărăciune, eram istovit
tot înviind morţii ; am închis ochii să dorm, să scap. Am
avut un vis. Două buze fremătînde, buze de femeie, suspen
date în văzduh fără nici un chip, se mişcaţi, şi am auzit
un glas : - -'....
— Cine e zeul tău ?
— Buddha, am răspuns eu fără nici o ezitare ; dar buzele s-
au'mişcat iar :
— Nu, nu, este Epaphos !
Am sărit în picioare ; chinurile ascunse care m-au .muncit vreme
de trei luni în adîncul sufletului meu au ieşit toate la iveală ; o
portiţă lăuntrică" s-a deschis şi am înţeles. Tot timpul am suferit şi
m-am zbătut ca un şarpe printre" spini, mă chinuiam să-mi schimb
pielea, să capăt alta nou4; sufeream şisiiu ştiam de ce. Şi, iată ce îmi
spunea visul: Buddha fusese vesmîntul cel vechi,"Epaphos era cel
nou.
Epaphos, zeul pipăitului, căruia îi place trupul, nu Umbră lui. şi
care, întocmai ca lupul, nu se satetră cu
Poveşti.. Zeul ăsta nu 'se încrede nici" în văz, nici în a^2 [ el vrea să
pipăie, să apuce cu mîinile amîndpuă Pămîntul şi oamenii, să le
simtă căldura, s-o amestece cu căldura lui, să fie una cu ei. Ar vrea
să-şi prefacă şi ^«etul în trup ca să-! poată pipăi. Cel mai de nădejde,
e
' "lai sîrguincios, cu picioarele pe pămînt, cel ce iubeşte

Raport vMrv El Cirpco

pămîntul şi vrea să-1 refacă după chipul şi asemă lui —
ăsta era zeul meu.
Rusia îşi -împlinea miracolul fără zgomot, fără cuvim Ca
şarpele care nu-şi refăcuse încă veşmîntu], că e frig .şi se
târăşte la soare să se încălzească, tot ^H sufletul meu se tîra la
căldura noului soare. Cînd i^H deşteptat nu mai eram acelaşi
om pentru că acur ,Ma ceea ce înainte' nu înţelegeam. Mă
întrebam cum visul să schimbe viaţa unui om. Nu o schimbă,
corectat eu, vesteşte doar schimbările care au avi
— Către cine îşi î ă oamenii frenetica luptă de
care se^ simt atraşi ? Care e scopul? Odinioară, surîdeaml
fericit şi răspundeam : Fantasmagorie. Lumea nu cxi<M
nedreptatea, foamea, bucuria, tristeţea şi lupta nu există j
sînt doar fantasme ; sufli numai, şi totul se va risipi.
Dar acum ani sărit în sus cu o senzaţie de uşu^H Amurgul
începuse., să coboare peste piaţa Registan, mi-aua înălţat
capul.
— Care e scopul ? Nu întreba, nimeni nu ştie, nici
chiar Dumnezeu ; căci şi el păşeşte alături de^oi, bîjbîinda
luînd parte la luptă, expus primejdiilor. în sufletul omulii
continuă să existe foamea, nedreptatea şi ■ întunericul,
Lucrurile pe care le vezi nu sînt fantasme, poţi să, sufli cit
vrei, nu se vor risipi, sînt făcute din carne şi oase, pipăie-le.;
există ! Auzi un strigăt în văzduh ? Ele strigă. Ce strigă 1
Ajutor ! De la cine ? De la tine, de la fiecare om. Ridi-j
că-te ! Datoria noastră nu e să punem, întrebări, ci să
ne prindem cu toţii de mîini şi să urcăm împreună.
La întoarcerea mea în Grecia, la sfîrşitul celoi trei luni,
cînd m-am oprit la Berlin şi la Viena, lumea se schimbase.
Mai bine zis ochii mei s-au schimbat. Dansurile indecenţe,
barbaria muzicii moderne, femeile fardate, bărbaţii fardaţi,
surîsul ironic . şi muşcător, pofta de aur şi de sărutări, tot ceea
ce înainte îmi părea atît ele ciudat şi de ademenitor, îmi făceau
greaţă, mă îngrozeau acuifli vedeam în ele prevestiri ale
sfârşitului. O duhoare apăsa' toare plutea în văzduh, de parcă
lumea putrezea. Sodofag şi Gomora trebuie să fi duhnit la fel.
Aşa trebuie S&M duhnit Pompeiul cu puţin înainte de a fi
acoperit °e cenuşă. '

418
 _.*a venit în minte oraşul damnat, oraşul plăcerilor,
noapte cînd străbăteam străzile luminate ca ziua
^Vieneii străzi ce mişunau de femei şi răsunau de rîsete.
:l e
} foarte tînăr cînd am văzut Pompeiul şi atunci n-am
Seat să descopăr mesajul înfricoşător pe care ni-1
emitea, nici nu l-am căutat; pe vremea aceea nu-mi a"a prin
minte că soarta. Pompeiului ar putea fi într-o Eroă zi şi soarta
noastră...
M-&m hotărît să fac un scurt ocol la întoarcere ca să mai
văd o dată Pompeiul.
Cerul era uşor întunecat, iarba de primăvară acoperise
nrafful porţilor şi curţilor ; străzile erau aşa cum îmi plăceau,
pustii, hoinăream de unul singur prin oraşul pustiu, fluierînd.
Casele erau> deschise, fără porţi, fără stăpîni ; tavernele,
templele, teatrele, băile, toate erau pustii. Pe pereţi se mai
vedeau, în culori şterse, dansatoare goale, amoraşi cu priviri
tîmpe, cocoşi, cîini, împerecheri neruşinate între oamenfşi
animale.
Cămările Pompeiului fuseseră, pline, femeile neruşinate şi
sterpe ieşeau din baie ; bărbaţii necredincioşi, batjocoritori,,
plictisiţi.
Toţi zeii repudiaţi — greci, africani, asiatici — se
îmbulzeau lamentabil într-o turmă democrată a slăbiciunii,
lipsită de credinţă şi zîmbind. cu viclenie, îşi împărţeau
ofrandele şi sufletele. Oraşul întreg stătea lăţit pe spate la
poalele Vezuviului şi hohotea lipsit de griji.
Urcat pe o colină, mă uitam ; abia atunci,. după
atîţia ani şi după atîtea lupte, am înţeles. Binecuvîntat fie
acest oraş plin de.păcate pentru mesajul pe care ni 1-a
transmis : lumea este un nou Pompei cu puţin timp
înainte de erupţie ! Ce folos de o"astfel de lume,.cu femei
neruşinate, Cu bărbaţi care nu cred în nimic,. plină de
mfamie, de Aedreptate şi de boli ?. De ce să mai trăiască
wţi negustorii ăştia, toţi asasinii antropofagi, preoţii care
" vînd pe "Dumnezeu cu bucata, toţi proxeneţii şi eunucii ?
~e ce să mai crească copiii ăştia ca să ia locul părinţilor
n
taverne, în uzine şi în lupanare ? Toate scursorile
^cesţea împiedică spiritul să înainteze. Spiritul care a
ornmaţ lumea s-a risipit în crearea unei civilizaţii străluci-
°are : idei, religii, arte, meşteşuguri, ştiinţe, fapte măreţe.

419
 Acum, lumea şi-a pierdut puterea. Să-i lăsăm pe au.. să
înlăture piedicile din cale şi să taie o nouă albie p r;' care să
treacă spiritul.
Văd mulţimea de oprimaţi şi de înfometaţi repezindu-ş e spre
masa la cave stăpînii stau îmbuibaţi de prea nm]ţ« mîncare şi
băutură. Himera dă tîreoale celor care se năpu s. I tesc în asalt ;
cei care zac în letargie, aud, deodată, zgomo- I tul, şi se întorc ;
încep să rîdă, apoi, pieriţi, se uită la I picioarele lor neliniştiţi, îşi
dau seama că sclavii lor, servi- I torii, «arendaşii, muncitorii,
desculţii se ridică: O, ciipj I sacră ! Cele mai mari fapte ale
gîndirii, ale artei şi ale acţiunii au fost create în vremurile de
ascensiune impe-« tuoasă a omului.
Stăpînii se "adună cu toţii ca să, se împotrivească. Dar I elanul
vremurilor* noastre este împotriva lor : au mîncat şi au băut, au
creat o civilizaţie, sînt 'sfîrşiţi. A sosit I momentul datoriei de pe
urmă : să piară. -
Pe măsură ce masa cea nouă va fi încărcată cu bunătăţi,
sclavii se vor îngraşă, se vor moleşi. Altă mulţime tiranizată se
va ridica pe pămînt, Foamea şi Iluzia, generalii I sufletului, vor
deschide încă o dată calea. Şi acest ritm va fi veşnic, va fi fără
încetare.
Aceasta e legea, numai astfel viaţa poate să se înnoiască şi să
progreseze. Toate organismele care trăiesc, iar ideile şi
civilizaţiile sînt organisme care trăiesc, simt I o nevoie lăuntrică
irezistibilă, ba chiar o obligaţie, să apuce şi să asimileze tot ce
pot din jurul lor, să-şi însuşească j pentru a stăpîni, dacă pot,
lumea. Nu există fiară mai lacomă şi mai f lămîndă ca o nouă
idee.
în acelaşi timp, o lege nemiloasă intră în "-acţiune : pe
măsură ce un organism viu îşi împlineşte datoria de a cuceri şi
de a domina, se apropie de propria sa cădere. Lipsa de măsură, e,
poate, unicul lucru pe care armonia universală îl consideră un
păcat de moarte, %de neiertat. Ajuns în culmea puterii, orice
organism generează propria j sa distrugere.
La aceasta se adaugă un fapt de neînţeles.: un orga- ■ nism.
viu e anihilat, cu siguranţă, pentru că şî-a îndenli-■nft datoria.
Dacă nu şi-ar fi împlinit datoria, ar fi trăit şi ar fi vegetat multă
vreme fără să stînjenească Pe nimeni şi fără să fie stinjenit.
\
420
 ce pare' că această datorie a distrugerii e sădită în . a sa ca să-1 ajute
să dispară, odată ce* şi-a împlinit lB-siunea, odată ce a ajuns pe
culme şi a luat în stăpînire Tmea, să dispară ca să nu stea în calea
altui organism caVe îşi înalţă braţul revoltat şi vrea să stăpînească ..•
el lumea. S-ar părea că o forţă puternică, explozivă, există in fiecare
părticică de viaţă, parcă fiecare părticică a comprimat în ea elanul
vieţii înseşi, gata să explodeze la arice atingere ; astfel viaţa dă
drumul dorinţelor adînci care se află în ea şi se duce înainte. ,
Această lege ne pare nedreaptă la prima vedere şi ne umple de
mînie, dar privind lucrurile mai profund sîntem cuprinşi de
admiraţie ; graţie acestei legi, forţa barbară îşi pierde atotputernicia.
Cel puternic nu se umflă peste măsură, cu îndrăzneală şi insolenţă
pentru că această lege' a armoniei, deşi îl îmboldeşte să-şi extindă
puterea la extrem. îi reaminteşte, totuşi, că în fiecare clipă înain-
tează, în slujba marelui Tot, către propria sa anulare.
Mă lupt să cuprind întregul ciclu al acţiunii umane, eu toată
pricepera de care sînt în stare, să ghicesc ce vînt ridică spre înălţimi
toate valurile astea de oameni. Mă aplec asupra epocii în care
trăiesc, acest arc mic şi imperceptibil al imensului cerc, şi mă
străduiesc să disting clar .datoria din ziua de azi. Poate că asta e
singura cale prin care omul poate împlini ceva nemuritor în Viaţa lui
trecătoare, deoarece se supune, unui ritm nemuritor.
Simt tot mai profund că omul care luptă urcă de la .materia brută
la plantă, apoi la animal, de la animal Ia om şi luptă pentru libertate.
E'drept şi e bine* ca toţi cei care luptă pentru lin
•ideal să creadă că îl vor atinge şi că, în momentul în care
îl vor atinge, fericirea va domni în lume. Astfel, spiritul
e neînfricat şi prinde curaj pentru urcuşul fără de sfîrşit.
La fel face şi căruţaşul cînd pune o mînă de fîn la botul
calului. Calul trage căruţa încărcată, întinde gîtul să ia o
,gură de fîn, dar nu-1 poate ajunge, calul merge mai
departe, se străduieşte să ajungă la fîn şi astfel se duce
Înainte şi tot urcă neîncetat.

\
Sînt copleşit de respect. în sînul acestei întunecate mase discern
cu claritate Strigătul Invizibilului care urcs| V îmboldeşte omenirea
să urce odată cu el. Dacă aş fi

42Î
trăit în alte veacuri, aş fi auzit strigătul venind din m asa
nobililor,'a burghezilor, a meseriaşilor, a negustorilo s-ar fi
ridicat şi eu aş fi luptat de partea lor, Oamenii sînt prinşi într-
un etern asalt, mai presus de om, care îi împinge spre înălţimi,
îi părăseşte cînd sînt complrf istoviţi şi se năpusteşte spre o
altă materie brută care e plină de vigoare.
 In Caucaz

Eram -încă în Italia cînd am primit o telegramă din Atena de la

Ministerul Asistenţei publice prin care mi se cerea să accept
funcţia de director general în minister urmînd să plec într-o
misiune specială în Caucaz unde mai mult de o sută de mii de
greci trebuiau repatriaţi. Trebuia să încerc să găsesc o cale de
repatriere a acestor oameni în Grecia, să-i salvez, cu alte
cuvinte.
Pentru prima oară în viaţă aveam prilejul să intru în
viitoare, să lupt cu oameni vii, în carne şi oase, nu doar cu
teorii, cu idei, cu Hristos şi cu Buddha. Eram încîhtat. Mă
simţeam istovit tot luptînd cu fantasmele, rătăcind dintr-un loc,
în altul, tot întrebînd şi căutînd un răspuns, întrebări noi
apăreau fără încetare, răspunsul se schimba mereu ;
întrebările, încolăcite ca şerpii, mă sugrumau. Era momentul
cel mai potrivit să trec la fapte, să văd dacă aşa o să găsec un
răspuns, tăind cu sabia nodul încîlcit al speculaţiei abstracte.
Am acceptat şi din altă raţiune : îmi era milă de neamul
meu, etern răstignit, care se afla din nou împericol pe muntele
lui Prometeu, în Caucaz. Nu Prometeu, Grecia însăşi era.
ţintuită de către putere şi violenţă în munţii Caucaz.- Grecia îi
implora, de data asta, nu pe zei, ci pe bărbaţi, pe fiii săi, s-o
salveze. De aceea, identificînd adversităţile din vremea noastră
cu eterna suferinţă a Greciei, înălţînd la un simbol tragica
aventură contemporană, am acceptat. Am părăsit Italia, m-am
oprit la Atena, am ales doisprezece colaboratori de frunte, cei
ma
-i mulţi din Creta, şi am plecat în Caucaz să vedem

423
la faţa locului cum puteam scăpa atîtea mii de viej
ll
omeneşti.
E o mare bucurie să porneşti către un ţel atît de dificil, înconjurat
de tovarăşi înfocaţi şi cinstiţi. Am lăsat în urma noastră ţărmul
Greciei şi într-o dimineaţă Constat»] tinopolul ne-a apărut în faţă
şters, în orizontul întunecat
Cădea o ploaie măruntă, minaretele atît de albe şj chiparoşii
negri străpungeau ceaţa aidoma turnurilor unui oraş scufundat.
Sfînta Sofia, palatele, zidurile bizantine, în ruină, se pierdeau în
ploaia tăcută, disperantă. Eram adunaţi cu toţii la prova şi ne
străduiam să pătrundem cu privirea prin ceaţa groasă. Unul dintre
tovarăşii, mei a început să înjure.
Dar inima îmi rămînea nesimţitoare. în alte vremuri, dacă aş fi
străbătut aceste ape de legendă, sufletul mi s-ar & umplut de
cfcitece, de patimă şi aş fi simţit picurîn-du-mi în palmă lacrimi
grele şi fierbinţi din icoana Fecioarei. Dar în ziua aceea, legendarul
oraş părea o reflectare îndepărtată, nesigură, a unui sentiment de
regret ; părea o făptură ivită din ceaţă şi iluzie.
Două zile am privit în depărtare Constantinopolul, aşteptînd să se
liniştească marea ca să.putem porni în larg. Eram felicit că ploaia nu
mă lăsa să văd oraşul, eram fericit că soldaţii de santinelă, lungi- cît
o prăjină, au urcat pe vas şi nu ne-au permis să coborâm şi să punem
piciorul pe pămîntul turc. Totul era în acord perfect cu amărăciunea
sufletului meu îndărătnic, cu inima mea plină de mîndrie, care nu
lăsa să i se vadă suferinţa.
Ploua mereu. Constantinopolul se scufunda continuu ; marea se
făcuse verde-deschis, valurile descreşteau şi, în sfîrşit, a treia zi,
dimineaţa, am plecat. Am trecut. prin Bosfor, livezile se-răreau,
casele dispăreau, la dreapta şi îa stînga ţărmul Asiei, şi al Europei lua
o înfăţişare din ce în ce mai sălbatică ; intrasem în teribila Mare
Neagră. Vînt puternic, miros de apă sărată ; valurile se izbeau, se
arcuiau înspumate şi nechezau ca armăsarii albi ai lui Homer.
Adunaţi în cabina mea; vorbeam despre Grecia — de mii de ori
nedreptăţită, de mii de ori lovită, despre nemuritoarea Grecie şi
despre responsabilitatea pe care o

424
 acolo unde ne duceam şi unde nu trebuia s-o facem.
»vea -ă
Nu vreau să povestesc peripeţiile mişunii mele ;
luna
■eună cu tovarăşii mei am petrecut acolo o
mergînd prin oraşele şi prin satele în care erau suflete de
greci; am trecut prin Georgia şi am
risipite
intrat în Armenia... ............................
__, Unul, am zis eu, trebuie sa ramina m Kars sa-i
■dune pe toţi grecii, bărbaţi, femei, copii, cu vite şi cu unelte, să se
pună în Jruntea lor şi să-i aducă în portul Batumi. Am făcut deja un
raport şi ,am cerut să vină vapoare încărcate cu provizii, cu haine şi
cu medicamente, iar la întoarcere vor lua mulţimea de oameni. Cine
vrea să 'rămînă în Kars ? Trebuie să ia aminte, misiunea mi va fi
periculoasă !
Notabilităţile greceşti din Kars stăteau în jurul nostru si ne
ascultau cu privirea lipită, de buzele noastre.
Toţi cei zece tovarăşi au păşit înainte, toţi voiau să rămînă. Am
ales pe cel mai zdravăn, un fost coleg de şcoală, la care ţineam
foarte mult şi care fusese rănit în alta luptă. Era un adevărat viteaz,
plin de nerăbdare şi de umor, se bucura la gîndul că se va juca cu
moartea.
— Rămîi tu, îraclis, am spus eu, fie ca Dumnezeul Greciei să te
ajute.
I-am strîns mina şi l-am lăsat acolo. Cîteva săptămîni mai tîrziu a
apărut la Batumi plin de praf, negru ca tăciunele, cu hainele
zdrenţuite ; mergea în frunte şi după el venea convoiul de greci din
Kars, cu boi, cu cai, cu unelte şi printre ei, preotul cu evanghelia din
biserică., bătută în argint, şi bătrînii care purtau sfintele icoane în
braţe. îşi smulseseră rădăcinile şi se îndreptau spre Grecia 'liberă să
prindă alte rădăcini acolo. între timp noi i-am strîns pe toţi grecii din
Georgia.şi, într-o bună dimineaţă, ™ auzit ţipete, strigăte de bucurie
şi împuşcături ; am alergat în port. Apăruseră primele vapoare
greceşti să ia oamenii.
A fost o luptă grea, eram frînţi de oboseală, de griji,
«e nopţi nedormite. Mă uitam pe furiş la munţii sălbatici
sgendari, la cîmpiile liniştite, la acest neam de oameni
j^munaţi, cu ochi mari orientali, de o blîndeţe cuceritoare,
1
sufletul liber, nesupus. Care iubeau rîsul : beau şi dan-
4"sa
sează, se îmbrăţişează şi se omoară unii pe alţii cu graţj» şi cu
eleganţă, ca nişte gîndăcei în fel de fel de culori.
N-aveam timp şi nici nu voiam să-mi îndrept gînduriu spre
altceva decît spre datoria gravă care mă îndreptat într-acolo.
Vedeam în jurul meu bărbaţi, femei, copii gj^ mînzi şi
disperaţi, se vîrau unul în altul, se uitau în ochii mei şi aşteptau
să le aduc salvarea, cum aş fi putut să-ii trădez ? „Nu vă
temeţi, fraţilor, le spuneam eu, sînteta •' împreună, o să vă scap
său voi pieri împreună cu voim Uneori le vorbeam despre
neamul nostru chinuit care se' luptă de veac-uri cu barbarii, cu
foamea, cu sărăcii, cu discordia şi cutremurele ; dar e
nemuritor şi, iată, acest neam de mii de ani continuă să existe
şi să înflorea sdj Astfel, cu gîndul la Grecia, sărmanele suflete
îşi păstrau" puterea de a rezista.
într-o singură seară am fost la un, pas de' trădare/ îmi aduc
aminte şi mă ruşinez : era seara, în Batumi,.. într-o grădină
închisă, pe malul mării, pardosită cu pietricele albe şi
împrejmuită cu trestii unduioase din care se iveau flori de
culoarea purpurei. Atunci eram ci de o nelinişte insuportabilă :
nici un semn încă despre vapoarele cerute, mai veneau sau nu
mai veneau ? O să pot ajuta sufletele astea care se agăţau de
gîtul meu ? Cu cîteva zile mai înainte o cunoscusem pe
Georgiana Barbara Nikolaevna şi în seara aceea mă invitase în
grădină la ea pentru că văzuae cît eram de necăjit şi i se făcuse
milă de mine. Era cea mai frumoasă femeie pe care am întîl-
nit-o vreodată, nu cea mai frumoasă, avea ceva ce nu poate fi
exprimat în cuvinte — ochi verzi, ademenitori şi periculoşi ca
ochii de şarpe, xm glas uşor răguşit, plin de promisiuni, de
refuz şi de blîndeţe. Cînd m-am uitat la ea, mi s-au tulburat
minţile, un geamăt ancestral • se înălţa dinlâuntrul fiinţei
mele : hăuri adînci, negre, se căscau în mine şi strămoşi
sălbatici din vremuri de demult se trezeau cu răcnete de fiară,
văzînd-o pe Barbara Nikolaevna.
- Nu-mi luam ochii de la ea şi mă gîndeam : clipa asta nu se
mai întoarce, pe femeia asta fi-6 s-o mai văd niciodată.
Aventuri fără număr, coincidenţe, întîmplări neprevăzute,
soarta însăşi — lucrau de milioane de ani pentru ca această
femeie şi bărbatul ăsta să se nască şi să se

.426
 Inenscă pe ţărmul mării în Caucaz, în grădina asta cu
î*i'de trestie. Vom lăsa, oare, să ne scape clipa divină ?
penieia s-a întors spre mine cu ochii, pe jumătate
închişi '■ ~
__ Nikolai Mihailovici, ai venit să mă răpeşti ?
3,1-am speriat ; femeia îndrăznise să spună ceea ce
clocotea în mine, dar nu îndrăzneam s-o spun.
"1- Să te răpesc ? Unde să te duc ?
— Departe de-aici ; soţul meu mă plictiseşte de
moarte, mă sufoc aici, mă ofilesc, mi-e milă de trupul
meu, vino şi ia-mă !
M-ani' ţinut, strîns de scaunul pe care stăteam, un îşi aruncase
ancora în faţa noastră şi mi-era teamă că voi sări şi-o voi
apuca de mijloc, că o să ne urcăm în el şi-o să plecăm. Mă
luptam să-i rezist.
'— Dar datoria mea, Barbara Nikolaevna, miile de suflete
care aşteaptă de la mine salvarea ?
Cu o mişcare iute femeia şi-a desfăcut panglica de mătase
din jurul capului, părul negru-albăstrui i s-a revărsat pe umeri.
Şi-a strîns buzele cu încăpăţînare şi a rostit ironic :
— Datoria ! Nu există decît o singură datorie, ascul-
tă*mă pe mine, numai .una : nu lăsa fericirea să-ţi scape,
prinde-o de păr ! Apucă-mă de păr, Nikolai Mihailovici !
Nimeni nu ne vede !
Mă uitam spre mare ; înlăuntrul meu toţi diavolii se luptau
şi nici un înger nu era printre ei. Destinul aştepta înaintea
mea. A trecut un moment nesfîrşit ; deodată, femeia a sărit în
picioare, palidă de tot :
— Prea tîrziu, a spus ea, n-ai acceptat imediat, n-ai
v
i"ut să mă apuci de pâr, te-ai gîndit ce cîştigi şi ce pierzi,
e
prea tîrziu. Acum, chiar dacă o să vrei, eu n-o să mai
vreau, în sănătatea ta, Nikolai Mihailovici ! Bravo ! Eşti
un omuleţ onorabil, un adevărat stîlp al societăţii, în
sănătatea şi pentru fericirea dumita'le !
Spunînd acestea, a golit paharul cu vin acrişor ar
menesc. •
Şi azi, cu' o mie de ani mai tîrziu, în miezul ingratei
^trîneţi, închid ochii şi parcă văd trestiile înflorite, Marea
Neagră îmi vuieşte în tîmple, Barbara Nikolaevna vine şi
e a
şază în faţa mea, nu pe scaun, se aşază cu picioarele

427
încrucişate pe pietricelele albe. Mă uit la ea şi mă î n t r e b J am făcut
bine, oare, că nu am apucat de păr clipa divină j I Suspin şi răspund :
da, şi nu-mi pare rău !

Două săptămîni mai tîrziu, am plecat din Caucaz Ultimele zile au

fost foarte grele. într-adevăr, vapoarele au pornit luînd cu ele cea mai
mare Rarte a oamenilor am văzut că amestecul meu pe tărîmul
acţiunii dăduse roade. în închipuirea mea îi vedeam pe aceşti harnici
greci j prinzînd rădăcini în Macedonia şi în Tracia, în vechiul nostru
pămînt, devastat de barbari, pe care îl vor acoperi I cu grîne, cu tutun,
cu pui de greci, şi simţeam o mare satisfacţie. Dar un viermişor lucra
tainic înlă-untrul rneu şi începuse să-mi roadă inima. Nu eram în
stare să disting chipul noii nelinişti, dar îi simţeam din plin
amărăciunea.
Cînd eram gata de îmbarcare, un bătrîn din Pont s-a apropiat de
mine :
— Am aflat că eşti om învăţat ; dacă nu ţi-e cu supă
rare, mi-ar plăcea să te întreb ceva : lydienii care au luptat
în războiul troian erau tot greci ?
Am rămas uluit ; nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că lucrul
ăsta ar putea chinui pe cineva.
— Greci ? am repetat eu. nu erau greci de fel, erau
lydieni, orientali.
Omul a dat din cap.
— Bine zic cei care zic că te-ai rupt de tradiţiile
neamului. Rămîi sănătos !

A fost cel din urmă cuvînt pe care l-am auzit în Caucaz.

Mai tîrziu, m-ara gîndit adeseori la bătrînul din Pont. încet-încet
am început să înţeleg că n-are importanţă dacă lucrul care ne tulbură
este mare sau mic, importantă este însăşi neliniştea ; să avem un
motiv de nelinişte, adică să ne exersăm mintea ca să avem
certitudinea că nu ne. abrutizăm, să găsim o poartă închisă şi s-o
forţăm să se deschidă. „JSTu pot trăi fără certitudine", zice omul
grăbi să se aşeze, să găsească un teren sigur pe care să pună piciorul,
să mănînce fără să ia aminte la nenumăratele gup flămînde care stau
căscate uitîndu-se la el cum înfuleci ;JDar noi nu vrem să trăim fără
incertitudine !", strigi

428
 nu au conştiinţa împăcată.
i care nu înfulecă, cei care
• care nu dorm fără coşmaruri, cei care nu spun că lumea ^ nerfecta şi
nu se roagă Celui-de-Sus să rămînă astfel pe : >ci ! Aceştia, fie
binecuvântaţi, sînt sarea Domnului, care , |aSă sufletul să
putrezească. Am rîs şi m-am amuzat, aSciiltîndu-l pe bătrânul din
Pont şi neliniştea lui caraghioasă ; acum, dacă te-aş vedea iarăşi, m-
aş arunca în braţele tale, o, frate, şi tovarăş de luptă !

Vaporul gemea de făpturi omeneşti pe care urma le răsădesc în

Grecia. Oameni, cai, boi, laolaltă, leagăne, saltele, icoane sfinte,
biblii, sape, lopeţi, toate se îndreptau spre Grecia liberă. Nu mi-e
ruşine să-spun că eram adânc mişcat ; mi se părea că sînt un centaur
al cărui trup, de la git in jos, îl forma mulţimea care umplea vaporul.
Marea Neagră se unduia uşor, talazurile albastru-închis miroseau
a pepene verde. La stînga, ţărmul şi mur:Iii Pontului, care odinioară
fuseseră ale noastre, la dreapta,' marea întinsă, sclipitoare. Caucazul
se pierdea în lumină, dar bătrînii stăteau la 'pupa, întorşi cu spatele la
noi, nu puteau să-şi ia ochii de la marea şi de la cerul iubit. Caucazul
a dispărut, era o fantasmă, se spulberase, dar, adine în luminile
ochilor celor bătrîni, rămînea ca un soare care nu apune niciodată. E
greu, e foarte greu pentru suflet să plece din locul unde s-a născut,
departe, de munţi, 'de mare, de cei dragi, ele sărmana şi scumpa sa
casă s Sufletul e o caracatiţă şi toate astea sînt tentaculele sale.
Stăteam la prova pe o grămadă de funii. Strânşi în jurul meu
şedeau bărbaţi şi femei, veniţi din Kars, din Suhumi sau din taiga.
Suferinţa lor era fără margini, fiecare ardea de nerăbdarea să
povestească, să scape de povară. Ascultam şi admiram tainic puterea
de a îndura a neamulm grec: în toiul lamentaţiilor, cineva scăpa cîte
o glumă eocheată, făcmdu-i să uite de nenorociri şi frunţile se
descreţeau iarăşi. în vreme ce o tînără femeie-îşi plîngea paî'batul
ucis, un uriaş cu mustaţa ca pana corbului, lăsată m ]os, a întins o
labă şi a prins-o de umăr.
~ Nu mai plînge, Mariţa, a zis el, chiar dacă ar. faini ne numai
doi oameni pe lume — să zicem tu şi cu mine — r am umple din nou
pămîntul grec de copii,
A măturat puntea cu privirea.
sa

429
 — Fraţilor, ştiţi unde zaee speranţa lumii ? în can
vreţi să ziceţi ? Nu, mai jos ! în inimă vreţi să ziceţi ? W
fraţilor, mult mai jos !
A aruncat iute o privire spre femeie.
— Pe Dumnezeul meu, dacă nu mi-ar fi ruşine de
femei, v-aş arăta eu unde zace speranţa lumii !... Aşa e&
nu mai plîngeţi atîta ! •
Femeile s-au ruşinat iar bărbaţii au rîs.
— Theodoris, altul ca tine nu mai există, au zis ei
fii binecuvîntat că ne-ai făcut să rîdem !
Numai unul stătea deoparte şi tăcea. Nu rîdea, nu-şi povestea
suferinţele, nu-1 lăsa inima să se descarce;' Era o namilă
de om, cu o ceafă de taur, cu două labe mari şi lungi care îi
ajungeau pînă la genunchi. Prin cămaşaf descheiată i se vedea
pieptul păros. Niciodată n-am văzufc un om care să semene atît
de bine cu un urs.
Cînd ceilalţi şi-au aşternut pe jos şi s-au întins pe-zdrenţele
lor să se culce, omul a rămas privind mare* cu capul plecat. M-
am apropiat de el. Simţeam o forţa tulburătoare care izvora din
namila asta de om, care stătea încremenit.
— N-ai scos o vorbă, am început eu, ca să deschid.
discuţia.
S-a întors, m-a privit şi s-a întins de i-au trosnit oasele.
— Despre ce să' vorbesc ? Să-mi înşir suferinţele ca
să, mă simt uşurat ? Dar nu vreau să mă descarc !
S-a cufundat iar în tăcere. S-a ridicat apoi de parcă voia să
plece, dar s-a aşezat din nou. Simţeam cum se luptă cu sine, nu
voia să vorbească, dar inima îi era peste măsură de plină şi,
pentru că se lăsase noaptea şi eram singuri, s-a mai înmuiat.
— Ai văzut munţii şi pădurile din Caucaz ? Le-am
străbătut ani de zile, de unul singur, mi se spunea mistreţul
sălbatic, pentru că nu mă însoţeam cu nimeni, nu m*
duceam nici Ia tavernă, nici la biserică. Cum îţi spuneam,
colindam dejunul singur munţii şi pădurile. Am tocit'
munţii piatră de piatră, am fost pietrar, tăietor de lemne,
cărbunar, eram gol şi sărac, dar tînăr şi puternic ca un
taur şi nu aveam nevoie de nimeni. Dar într-o zi, pe cînd
mă căţăram pe munte, am simţit că atîta putere mâ
înăbuşă ; ca să mă descarc, m-am apucat să cioplesc mun- ,

430
 ie sâ tai grinzi din cei mai înalţi brazi şi să-mi fac o
ifsă lîngă izvor. Spre primăvară era gata, uşi, -ferestre,
totul- Au venit femei şi bărbaţi din satul vecin s-o vadă :.
lus vin şi mîncare. Eu stăteam pe o piatră şi mă uitam
L ei; a venit o fată şi s-a aşezat lîngă mine. Şi în vreme
amândoi ne uitam la casă, capul a început să mi se
învîr.tească. A doua zi m-am trezit însurat.
A suspinat.
— M-am trezit însurat ; ameţeala îmi trecuse, mintea îmi
venise iar la cap.
— Ce-o să marcăm, nevastă ? i-am zis, eu nu pot sătura o
gură, cum o să satur două ? Dar copiii ?
— Nu-ţi face griji ! a zis ea, hai să ne ducem la biserică.
— Ce sa fac la biserică ? Nu merg !
s
— Hai să mergem, aşa trebuie.
Ne-am dus, ne-am făcut cruce şi am mai prins curaj.
— Acum hai să lucrăm pămîntul, a zis nevastă-mea,
— Pămîntul, ce pămînt, proasto ? Vrei să zici pietrele
astea.
— Le sfăfîmăm. le zdrobim şi le facem ţărmă.
Ne-am dus, am sfărîmat pietrele, le-am prefăcut în
ţărînă, apoi am semănat.
— Acum, hai să curăţăm măslinii de uscături, mi-a zis de
data asta femeia.
— Ce măslini ? Uscăturile alea ?
— Haide, dacă-ţi spun eu !
Ne-am dus, am curăţat măslinii de uscături. Am semănat,
am curăţat uscăturile, am strîns roadele, ne-am umplut burta
cu pîine şi cu ulei de măsline. Dumnezeu să-1 'odihnească pe
moşu-meu. „Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic, nici de
goliciune, nici de sărăcie, zicea el, dacă ai o nevastă bună,''
Şi iar a tăcut. A apucat un capăt al Mnghiei şi a niceput' s-o
destrame cu unghiile, ca o - pisică sălbatică ; auxeam, în
întuneric, cum scrîşnea din dinţi.
Şi-apoi ? Şi-apoi ? l-am întrebat îngrijorat.
— Destul ! Aştepţi să-mi arăt suferinţa ca toţi ceilalţi ?
~- Ce s-a ales de nevasta dumitale ?
-7 Destul, ţi-am spus ! • ,
Şi-a prins capul în mîini şi n-a mai scos o vorbă.

431
 Lacrimile omului pot urni toate morile, de apă cli n lume. dar
moara Domnului n-o pot urni ; aşa mi-a zis într-3 zi un bătrîn, dintr-
un sat macedonean, care avea mai biiJ de o sută de ani şi stătea pe
pragul bordeiului sărman încălzindu-se la soare. Iubirea şi mila sînt
fiicele omului nu sînt ale Domnului. Ce suferinţa de nespus purta
vaporul acela şi le ducea în Grecia ! Dar timpul a toate protector se
îndură de noi. Timpul e ca un burete, şterge totul.-Iarba de primăvară
acoperă mormintele şi viaţa îşi reia cursul firesc.
Cerul era plin de stele, constelaţia mea iubită, Scorpionul, cu
coada răsucită şi cu ochii roşii, ieşea furioasă din mare. In jurul meu
dureri înăbuşite, deasupra mea cerul plin de stele, mut şi inuman,
ameninţătpr. Sigur, toate: aceste semne luminoase au un înţeles
ascuns, acest Argus cu o mie de ochi ascunde o taină teribilă, dar ce
taină ? Ua singur lucru simt. adînc în sufletul meu, că taina asta nu
are nici cea mai mică legătură cu inima omului. Se pare că în lume
există două împărăţii complet separate : împărăţia omului şi împărăţia
lui Dumnezeu.
Prinşi cu astfel de poveţi, cu astfel de gânduri, am străbătut
Marea Neagră şi am văzut iar, de -departe, Constantinopolul, scâlciat
acum în lumina soarelui, plin de livezi, de minarete, de ruine.
Tovarăşii mei de călătorie şi-au făcut semnul crucii, adînc mişcaţi, şi
s-ău închinat. Un om s-ă aplecat la prova şi a strigat :
— Curaj, măicuţă, curaj !, '•
Cînd ne-am apropiat de ţărmul.,grec, preotul din Suhumi, care
era şi el cu noi, s-a ridicat, şi-a pus patrafirul şi a înălţat braţele sale
bătrîne spre cer :
— O, Doamne, a zis el cu glas tare, ajută poporul tău
să prindă rădăcini în pămîntul cel nou, să prefacă piatra
şi lemnul în biserici şi în şcoli, să-ţi slăvească numele în
graiul iubit de tine !"
Am trecut de ţărmul Traciei şi al Macedoniei, ani trecut pe Jîngă
Muntele. Athos şi am intrat în portul Salonic, însărcinarea mea
durase unsprezece luni.. Vapoare încărcate cu oameni şi cu vite
soseau continuu din Caucaz, sîngele Greciei se primenea. Am
străbătut Macedonia şi Traeia să descopăr pămînturile şî*satele
părăsite de turci la plecare. Oamenii au pus stăpînire pe ele şi au
început
i 432
 re să semene, să construiască. Eu cred. că una dintre
•^ â j^aj îndreptăţite plăceri ale omului este să trudească
*f- 6 greu şi să-şi vadă roadele trudei. Odată, un agronom
^ ne-a iuat, pe mine şi pe Istrati, în deşertul de lîngă
Astrahan ; a întins braţul şi a cuprins triumfător nisipurile
fără margini : •
_- Am mu de muncitori, a zjs el, vom semăna un soi de iarbă cu
rădăcini adinei care va fixa terenul şi va reţine ploaia. în cîţiva ani
deşertul ăsta va fi o grădină.
Ochii îi străluceau :
__ Uitaţi-vă ! Uitaţi-vă la satele, grădinile şi apele din
jurul vostru !
— Unde ? a strigat Istrati cu mirare, unde ? Nu vedem
nimic.
Agronomul a zîmbit :
— O să.le vedeţi pe toate peste cîţiva ani, a zis el
şi a înfipt bastonul în nisip, de parcă făcea un legămînt.
Acum înţelegeam şi eu că avusese dreptate. Mă uitam cu aceiaşi
ochi la pămîntul devastat pe care tovarăşii mei de călătorie îl
împărţeau între ei §i îl vedeam acoperit de oameni, de grădini, de
ape. Şi auzeam clopotele de la bisericile pe care le vor înălţa,
vedeam copiii jucîndu-se şi rîzînd în curtea şcolii şi înaintea mea era
un migdal înflorit... trebuia numai să întind mîna şi să rup o'creangă
înflorită. Dacă crezi cu putere în ceva ce nu există, creezi acel ceva ;
nu există decît ceea ce nu dorim cu destulă tărie, ceea ce n-am
stropit cu sîngele nostru'ca să prindă putere şi să păşească peste
pragul întunecat al nonexis-tentului. .'.'..
Cînd totul s-a sfîrşit, am simţit o oboseală fără de margini. Nu mă
mai puteam ţine nici pe picioare, nu mai dormeam, nu.mai mîncam,
nu mai puteam citi, eram sfîrşit. îmi mobilizasem toate forţele atîta
vreme cît a fost absolută nevoie de mine. sufletul meu sprijinise
trupul H nu 1-a lăsat să se prăbuşească. Dar, imediat ce bătălia s~a
terminat, mobilizarea lăuntrică s-a sfîrşit ; trupul, rămas fără apărare
s-a prăbuşit. Nu înainte însă de a~mi îndeplini datoria care mi s-a
încredinţat ; de-acum eram liber şi mi-am dat demisia"? M-am întors
iarăşi cu Iata spre Creta ; voiam să păşesc pe pămîntul natal, să c"°hnd
din nou munţii ca să prind iar putere.

. -

433
întoarcerea
fiului* risipitor

Cînd cineva-se întoarce în patria sa după mulţi ani de

peregrinări şi lupte prin ţări străine, se aşază pe pi
strămoşeşti, îşi plimbă privirea peste plaiurile atî1 de
cunoscute, atî-t de înţesate de spiritul locului, de amintirile i
din copilărie, de doruril-e tinereţii, şi se simte cuprins
de fiori reci. *
întoarcerea pe pămîntul strămoşesc ne tulbură inima,; parcă
ne-am întoarce din aventuri ce nu se pot povesti, pe tărîmuri
străine şi, deodată, acolo, departe, pe pămîntul: exilului,
simţim o greutate pe inimă,- Ce treabă avem pe aici ? Ne
întoarcem cu gîndul spre patria părăsită şi suspinăm ; ne
aducem aminte de căldura, de pacea, de traiul tihnit şi ne
întoarcem ca fiul risipitor la sînul mamei, întoarcerea asta mi-a
"dat întotdeauna un fior tainic, ca presimţirea morţii, de parcă
mă întorceam pe pămîntul strămoşesc, îndelung rîvnit, după
dueluri şi -risipiri. Se pare că forţe tainice, întunecate şi de care
nu poţi scăpa, îi încredinţează omului o datorie precisă de
împlinit şi, odată întors, o voce aspră se ridică din măruntaiele
pămîn-tuîui său şi—1 întreabă : „Ţi-ai făcut datoria ? Să dai
socoteală acum 1"
. Această matrice a pământului natal cunoaşte exact valoarea
fiecăruia dintre copiii săi ; şi cu cît sufletul pe care 1-a
plămădit s-a ridicat mai sus, cu atît mai împovărătoare e
datoria lui : să se salveze pe el, neamul său ori lumea întreagă.
Sufletul omului e judecat după'datoria care i se cere : cea
dintîi, cea de a doua sau cea de a treia dintre ele.
E firesc ca fiecare om să vadă urcuşul, pe care sufleti)|
său.e obligat să-1 urmeze, înscris cît mai adine in pămîntul

434
 care s-a născut. E o comuniune mistica între pămintul f* are
ne-am născut şi sufletul nostru. Aşa cum rădăcinile
trimit pomului porunca tainică de a înflori şi a rodi
11
ntru a"Şi justifica menirea şi a ajunge la capătul călăto-
^■ei tot astfel pămîntul strămoşesc încredinţează roluri
dificile sufletelor cărora le-a dat viaţă. Sufletul şi ţarina
ar a fi din aceeaşi substanţă, pornesc spre acelaşi asalt ;
ufletul nu este decît capătul cel mai îndepărtat al victoriei.
Să nu-ţi trădezi tinereţea, pînă la adînci bătrîneţe, să lupţi
toată viaţa pentru a preface florile adolescenţei într-un pom
încărcat de roade, aceasta e,. cred eu, calea spre împlinire a
omului.
Sufletul ştie prea bine, deşi se face'uneori că uită, ştie că
trebuie să dea seamă pămîntului părintesc. N-am spus patriei,
am spus pămîntului părintesc care înseamnă ceva mult mai
profund, mai modest, mai tăcut, fiind plămădit din oasele
străbunilor noştri.
Aceasta e pămînteasca şi unica judecată de apoi la care
viaţa îţi e judecată pînă în adîncul fiinţei *tale. Auzi un glas de
judecător, sever, drept, ridicîndu-se din pămîntul înaintaşilor
şi te cutremuri. Ce răspuns poţi să-i dai ? îţi muşti buzele şi-ţi
spui : „O, de-aş putea să mai trăiesc o dată !" Dar e prea
tîrziu : avem numai o şansă, o dată pentru totdeauna, în
întreaga veşnicie. Nicicînd altădată !
Amintirile din copilărie vin de peste tot să-ţi sporească
suferinţa. O carapace groasă ne înveleşte sufletul avîntat, îl
ţine legat în ghemul şi în cutele unor năravuri meschine.
Sufletul arzînd în flacăra vie şi jucăuşă a tinereţii, vrînd să
cucerească lumea, sufletul care nu mai încăpea în trupul
strălucitor de adolescent stă acum tremurînd într-un colţişor al
trupului, încordat şi chircit. Zadarnic înţelepciunea antică şi
modernă îl sfătuieşte să se supună gu înţelegere Şi răbdare
destinului implacabil. Această înţelepciune ir spune ca un fel
de laşă consolare că plantele, animalele, zeii, toate cresc,
triumfă, sînt învinse şi sfîrşesc exact în acelaşi fel. Un suflet
exigent nu binevoieşte să accepte astfel de consolări. Cum ar
putea să le accepte ? El e născut să declare război legii
destinului ce i-a fost hărăzit.
întoarcerea pe pămîntul natal e un fapt hotărîtor. Carapacea
comodă şi trădătoare crapă, o portiţă se des-

435
chide ; în conştiinţa noastră răsare tot ce e mai bun }n
noi, tot ce am fi vrut să fim, dar n-am reuşit din cau^, lenei, a laşităţii,
a meschinăriei.
Acest martiriu devine chinuitor' cînd pământul străriio, şese e
dur şi intransigent, cîpd munţii, mările şi sufletele plămădite din
piatră şi din sare nu-ţi permit nici o clipi de'răgaz ca să simţi dulcea
mulţumire şi să poţi spune-,,Destul !" Creta are ceva crud şi
inuman ; nu ştiu deci îşi iubeşte copiii ori dacă îi face să sufere
pentru că îj iubeşte ; ştiu doar- un singur lucru : că îşi biciuieşte fii
pînă la sînge.
Odată, şeicul Glailan, fiul lui Harassa, a fost întrebat: ,Cum
puteţi scăpa voi, arabii, de decădere ? .El a răspuns „Totul e bine
atîta vreme cit alergăm pe cai, cu sabia în mină şi cu turbanul pe
cap". Respir aerul din Creta, mă uit la oameni şi.mă gîndesc că nici
un popor de pe lume nu a urmat această poruncă arabă cu mai multă
credinţă decît Creta.
în clipa hotărâtoare a vieţii — cînd tînărul alege,,
din mulţimea de posibilităţi care i se oferă, una singură, se-
identifică cu ea şi intră în maturitate — în momentul
acesta al vieţii mele trei întîmplări tipice Cretei mi-au
salvat sau au încercat să-mi liniştească sufletul. S-ar
putea să scape şi alte suflete şi astfel o să fiu iertat pentru
că le-am povestit. Sînt naive, de o simplitate ţărănească,
dar cine va pătrunde tîlcul lor va sorbi trei picături ele
înţelepciune. ■'".'.

Un cioban din Anoghia. un sat sălbatic şi stîncos pe coasta

muntelui Psiloriti, îi tot auzea pe oamenii din sat povestind minuni,
cîte-n lună şi-n stele, despre Megâlo Kastro. în oraşul ăsta puteai afla
toate plăcerile lumii • bobi — cu lingura cea mare, morun sărat — cu
sacul, grămezi de butoaie cu sardele şi cu heringi afumaţi ; prăvă-"
Ui ticsite cu încălţări, muschete de vmzare, cîte vrei, praf de puşcă,
bricege şi pumnale ; în alte prăvălii se revărsau cuptoare întregi de
pîine în fiecare dimineaţa, pîine albă şi jimble subţiri ; şi, tot acolo,
dacă mergi seara, găseşti fete care,- dacă pui mîna pe ele, nu sar să te
omoare ca fetele de pe la noi, şi trupul lor e alb şi gustos ca pîinea
caldă.

436
 Ciobanul ascultase cam tot ce se spunea despre minune de
acolo şi începu să-i cam lase gura apă : în închipuita lui
Megalo Kastro strălucea ca un paradis plin cu moruni, cu
muschete şi cu femei. Tot ascultînd aşa, odată, ne la amiază,
nemaiputînd să stea locului, şi-a strîns cingă-toarea, şi-a pus
pe umăr cea mai bună traistă, frumos cusută, şi-a apucat bîta şi
a coborît de pe muntele Psiîo- riti. In cîteva ceasuri a ajuns la
Megalo Kastro ; era încă ziuă şi porţile mai erau deschise.
Ciobanul s-a oprit în pragul poTţii ; încă un pas şi o să intre în
rai. Dar, deodată, sufletul i-a tresărit mînios ; simţea, că se
pleca în faţa dorinţei, că nu făcea ceea ce voia, că n-ar fi intrat
ele bunăvoie, şi s-a ruşinat. Cretanul s-a încruntat o clipă,
mîndria 1-a oprit în prag :
-r- Dacă vreau, intru, dacă nu vreau, nu intru, a zis el. Nu
intru ! , _
S-a întors cu spatele la oraş şi a apucat-o înapoi spre
munte.
într-un alt sat de munte din Creta, a murit un tînăr frumos
şi voinic ; cei patru' buni prieteni ai lui s-au sfătuit :
— Ce-ar fi să mergem. să-1 priveghem noi, să lăsăm
femeile să se mai odihnească, după atîta bocit ?
— Hai să mergem, au zis toţi, cu glas sugrumat.
Fusese cel mai viteaz flăcău din sat, avea numai douăzeci
de ani şi moartea lui le împlîntase parcă un cuţit în inimă.
— Am adus azi rachiul, a zis unul, un rachiu de dude
care te scoală şi din morţi ! Ce ziceţi, fraţilor, umplu o
sticlă s-o luăm cu noi ?
— Mama a copt azi, aş putea să iau cîţiva colăcei.
—- Mie mi-au mai rămas nişte cîrnaţi, o să luăm cu noi
cîţiva.
— Eu aduc pahare şi nişte castraveţi ca să ne răcorim.
Fiecare a luat tot ce trebuia să ia, ascunzîndu-le sub
Co
Joc, şi, cînd s-a înserat, toţi patru au intrat în casa •bortului.
împodobit cu busuioc şi magheran, mortul era pus pe
n
ăsălie în odaia din mijloc, cu picioarele către uşă. De Jur
împrejur stăteau femeile jelindu-1 şi bocindu-1.

43?
 — Mergeţi de vă culcaţi puţin, le-au zis ciobanii >
dîndu-le bună-seara, o să-1 priveghem noi.
Femeile au ieşit din odaie şi au încuiat uşa. Prietenii şi-au
apropiat scăunelele, au pus rachiul şi mîncai picioarele lor şi se
uitam, cu ochii plini de lacrir mort. Nici unul nu zicea nimic. A
trecut o jumăfe: ceas, apoi un ceas. în sf-îfşit, unul dintre ei şi-a
luat ochii de la mort.
— Ce ziceţi, fraţilor, tragem o duşcă ?
— Cum să nu, au răspuns ceilalţi, doar nu l-am furat şi
nici n-am murit încă, hai să bem !
S-au aplecat -să ia mînearea, unul a aprins o hîrtia şi a
pîrlit cîrnaţii. Un miros îmbietor a umplut odaia mortului. Au
turnat în pahare şi, ţinîndu-le în palmă ca să nu facă zgomot,
au ciocnit.
— Dumnezeu să-1 ierte... şi să ne ierte şi pe noi !
—vNci să fim sănătoşi! Dumnezeu să-1 ierte !
•Au tras o duşcă, două, trei, au mîncat bine şi, cînd au ajuns
la fundul sticlei, începuseră să fie cam veseli.
Apoi şi-au pironit iar ochii la mort. Deodată, unul din ei a
sărit în picioare.
—: Ce ziceţi, fraţilor ? — şi a tras cu coada ochiului spre
mort — îl săltăm ?
— Haideţi ! I
Suflecîndu-şi partea largă, slobodă, a pantalonilor, au
vîrît-o sub cingătoare ca să nu-i împiedice la fugă, apoi au pus
sicriul pe prag şi au deschis uşa dinspre curte.
— Hopa ! Hopa ! Au scuipat în palme, şi-au luat avînt
şi au început să salte mortul.
Şi acum cea din urmă întîmplare.
Era în ziua "de Paşti, puţin înaintea zorilor. în Creta,' în
munţi, părintele Cafatos alerga dintr-un sat în altul, înviindu-1
pe Hristos în mare grabă, pentru că mai multe sate aveau
acelaşi preot şi trebuia să facă învierea în fiecare din ele,
înainte de a se lumina de ziuă. Cu mînecile suflecate,
împovărat de veşminte şi de Biblia grea, bătută în argint, se
căţăra printre stînci, alerga în noaptea cea sfîntă, cu răsuflarea
tăiată, cum ajungea într-un sat striga : „Hristos a înviat" şi se
năpustea spre alt sat, cU răsuflarea tăiată.

433
 în ultimul sat, un cătun mititel aşezat într-un loc
f-ncos, oamenii erau adunaţi în bisericuţă, aprinseseră
f cliile' icoanele şi uşa le împodobiseră cu laur şi cu ■ mirt
ules di" va^e > Şedeau cu luminările neaprinse în mină,
c
„ţeptînd să vină Cuvîntul să le aducă lumină.
Şi atunci, în tăcerea care domnea, au auzit scrîşneţ de
pietre, de parcă un cal urca în galop muntele, făcînd să s'e
prăvale bolovanii :
__ Vine ! Vine !
Toţi s-au ridicat dintr-o dată. Răsăritul.se făcuse roşu,
cerul zîmbea. Se auzea o răsuflare greoaie, crinii de la
stînă lătrau veseli ; şi, rje dată, de după un stejar^trîmb,
cu cămaşa descheiată, asudat, roşii la faţă de atîţa alergă
tură, ameţit de toţi Hristoşii pe care îi înviase, a răsărit,
mărunt şi negricios, cu pletele în vînt, bătrînul părinte.
Cafatos. •■
Chiar atunci soarele s-a ivit pe după creste ; popa a făcut
un pas, s-a oprit în faţa sătenilor şi a deschis larg braţele :
— Hristos a răsînviat, fraţilor ! a strigat el.
Cuvîntul obişnuit, „a înviat", i s-a părut deodată prea
meschin, prea sărac, nu putea să cuprindă vestea cea mare.
Cuvîntul a crescut grandios pe buzele preotului ; tiparele
limbii au fost uitate şi sfărîmate datorită elanului inimii, sale şi
un. nou tipar a fost creat. Şi iată, în dimineaţa aceea, creînd un
nou cuvînt, bătrînul cretan a simţit pentru prima oară că îl
înviase cu-adevărat pe Hristos — în întreagă statura lui
măreaţă.
Să iubeşti libertatea : să nu accepţi sclavia inimii, chiar cu
preţul paradisului ; jocul viteaz, trecînd cbe iubire şi suferinţă,
călcînd pre moarte ; să spargi pînă şi cele mai vechi şi mai
sfinte tipare cînd sînt neputincioase să exprime elanul sufletesc
— iată cele trei mari porunci ale Cretei.
Din aceste trei întîmplări, un lucru ne umple sufletul de
bucuria cea mai curată ; în ele nu vorbesc niti filozofi, nici
moraliştii, cei care elaborează şi decretează, în timpul liber,
teorii elevate ; în ele vorbesc nişte- oameni Simpli, nişte ţărani
din Creta care, urmîndu-şi chemarea lăuntrică, urcă, fără să-şi
piardă răsuflarea, pe cele mai Bialte piscuri pe care omul
poate să le atingă : Kberta-

439
tea, dispreţul pentru moarte, crearea unei noi legi. JJ ele' ni se
dezvăluie originea plină de nobleţe a omului. Vedem cum animalul ăsta
cu doua picioare, urmînd al;e căi decît cele ale raţiunii, reuşeşte să se
facă om. Mersul nostru ^spre implacabila Golgotă a gîndirii e tot
mai încărcat de responsabilitate, căci luînd aminte la omul simplu din
Creta înţelegem că, dacă n-am reuşit să devenim oameni, greşeala e a
noastră şi numai a noastră ; această specie sublimă — omul — s-a
întrupat aici pe pămîot 'j şi nu mai avem nici o scuză pentru decăderea
şi laşitatea -j noastră.
în Creta, mai degrabă decît în otice altă parte, un suflet . care nu
se înşală nici pe sine, nici pe alţii, înfruntă pe zeiţa amazoană, cu
pieptul gol, zeiţa care nii face nici un fel de concesii şi nu se aşază nici
pe genunchii zeilor, nici ai oamenilor : Responsabilitatea.
Am colindat zile de-a rîndul locurile vechi şi dragi în care mi-am
petrecut tinereţea. M-am plimbat pe malul mării unde, cînd se lăsa
seara, sufla aceeaşi briză răcoroasă care se juca în părul meu pe cînd
era negru, venea aceeaşi mireasmă de iasomie, de busuioc şi de
măgheran pe uliţele înguste, în amurg, cînd porţile erau încă deschise
şi fetele udau vasele cu flori de prin curţi.
Aerul proaspăt, miresmele şi marea erau nemuritoare ; numai
casele şi foştii mei prieteni îmbătrîniseră. Pe mulţi nu i-am
recunoscut, eu, mulţi nu m-au recunoscut ei pe mine. Se uitau o
clipă, parcă le aminteam We cineva, dar de cine anume ? N-aveau
curajul să-şi amintească şi-şi vedeau de drum. Numai unul şi-'a
desfăcut larg braţele, uimit, cînd m-a văzut şi s-a oprit.
— Tu eşti, bătrîne ? a strigat el, ia te uită ce j
întîmplare ! >
Fusese prietenul meu cel mai apropiat, unul dintre cei trei cu care
am înfiinţat „Societatea prietenească". Se vedea că" trăia bine, în
gură ţinea o pipă goală, amăgi n-du-se doar cu mirosul de tutun,
vrînd să se lase de fumat S-a uitat lung la mine, m-a studiat şi m-a
cuprins în braţe cu un aer de compătimire.
— Ce slab şi ce negru eşti, ce obraji traşi ai, frunte»
parcă ţi-a săpat-o cineva ; sprîncenele îţi sînt ţepoase ca
nişte spini şi ochii parcă îţi ard. Unde vrei să ajungi .

440
 • ă cind ai de gînd să te mai risipeşti ? Pînă cînd o să falergi pi in
lume ? Pină cînd ?
__ Atît cit o să trăiesc, atunci cind n-o să mai pot
e nimic o să stau cu o pipă stinsă în gură şi-o să-mi bat 0c de
semenii mei.
„_ Vrei să spui că eu sînt bătrân ? Că sînt deja mort ? zis prietenul
meu izbucnind într-un rîs şuierător, batjocoritor.
Nu i-am răspuns nimic. Vorbele lui m-au umplut de tristeţe şi de
mânie. Cît îl iubisem ! Pe vremuri, plini de offioliul pe care mi-1
dădea credinţa unică şi sfântă a tinere-Hi băteam străzile din Megalo
Kăstro pînă în zori ; cu convingere şi cu înflăcărare dărîmam şi
reclădeam lumea Ne simţeam întemniţaţi între zidurile orăşelului
nostru, învăţătura primită de la dascălii noştri ni se părea neînsem-
nată. Nu puteam să înţelegem bucuriile şi aspiraţiile obişnuite ale
omului. „Să spargem hotarele !" ziceam ryai 'Ce hotare ? Nu ştiam.
Dădeam numai din mîini de parcă nu mai aveam aer.
Acum, prietenul meu şedea cu manile în jos şi respira cu
uşurinţă ; dacă îi mai rămăsese vreo dorinţă condamnabilă se
străduia s-o înăbuşe fumînd' dintr-o pipă goala,

— De ce-ai fost în Rusia, ce-ai făcut pe-acolo ? m-a

întrebat tata în seara sosirii mele.
Se uita la mine chiorîş, stăpînindu-şi cu greu mînia. De ani şi ani
aştepta să-mi deschid un birou şi s-o pornesc prin sate să botez şi să
cunun ca să-mi fac prieteni mulţi, apoi să-mi depun candidatura şi să
fiu ales deputat. Şi iată că acum mă vedea colindînd lumea, şi mai
auzise că scriam şi cărţi. Ultima oară cînd ne-am întîlnit m-a întrebat
:
— Ce fel de cărţi — ' scorneli, cîntecele, văicăreli n
"u ţl-e ruşine ? Numai eunucii şi călugării se ocupă cu
grisul. Aşază-te odată la locul tău, doar eşti bărbat,
«eabă de bărbat!
Şi acum se uita la mine cu coada ochiului şi zicea ^ ~~ Nu cumva
te-ai Întors bolşevic şi tu ? N-ai nici "Umnezeu, nici patrie, nici
onoare, vezi că pun clini: ^ tine '
 Mi-am zis : e momentul să-i explic ce se întîmr Rusia, ce
fel de lume se construieşte acolo. Aşa că ara £1 ceput să
povestesc, pe înţelesul lui, că acolo nu ^ J există nici săraci,
nici bogaţi, că acolo cine nu munedM nu mănâncă ; oamenii-
nu mai sînt sclavi sau stăpîni, jH sînt stăpîni : acolo o lume
nouă s-a născut, o.morală siul perioară, o onoare mai
onorabilă, un alt fel de familigf Rusia s-a aşezat în fruntea
noastră .şi ne arată calea, lumea] întreagă e gata s-o urmeze ca
dreptatea şi fericirea ,sj| poată domni, în sfîrşit, pe pămînt.
Mi-am dat drumul la gură înflăcărat, îi ţineam o adevărată,
predică. Tata mă asculta în tăcere, a început să«fl răsucească o
ţigară, o sucea, iar o răsucea şi nu se hotări s-o aprindă. „Slavă
Domnului, îmi ziceam eu, â înţeles 1 Deodată a ridicat mîna şi
eu m.-am oprit.
— Tot ce spui e bun şi frumos, a ^is el dînd din cap,. dar
dacă n-o să fie aşa, te-âi gîndit ?
Cu alte cuvinte : n-ai decît să dai din gură, xdacă crezi că
merită osteneala, sînt vorbe goale, baliverne, nu fac nici un
rău, dar ia seama, nenorocitule, să nu le pui în] aplicare!
Aş'fi vrut să pot traduce în faptă aceste cuvinte. Dar mi-era
frică, nu credeam c-o să pot ; tăria de fier a neamului meu se
terminase pînă să ajungă la mine, corabia de pirat a bunicului
se scufundase, de la vorbă pînă la faptă mai era mult, sîngele
mi. se prefăcuse în cerneală; în loc să apuc lancea şi s-o
învîrtesc în luptă, în mînă ţi-j neam un biet condei cu care
scriam. Legăturile cu oamenii mă plictiseau, îmi ştirbeau
puterea şi dragostea faţă de ei ; numai cînd stăteam singur şi
mă gîndeam la destinul omenesc inima mi se umplea de milă şi
de speranţă. • La-întoarcerea din creuzetul sovietic în care se
năştea o nouă lume, prinsesem ceva curaj. îmi spuneam : omul
poate să triumfe asupra mizeriei şi asupra naturii sale
imperfecte. Poate, cu siguranţă. E o ruşine să accept cu
pasivitate ceea ce natura mi-a dăruit, o să mă răzvrătesc.
Şi, exact în clipa în care aveam mai-mare nevoie, ui? unchi
mai norocos mi-a dăruit o sumă de bani ca să nu mai hoinăresc
prin lume ca unul fără de lege, să mă nun o e treabă : să-mi
deschid un birou de avocat, să fiu ale? deputat, poate, într-o
bună zi, o să ajung ministru Ş1

442
 o să aduc glorie numelui nostru. Eram cel dintîi
"^'ă deschis o carte să citească. De aceea eram dator
neamul nostru care ajunsese om învăţat, cel dintîi , a deschis
o car' ^oxergjriai departe.
Suceam şi răsuceam lucrurile în. minte : nu puteam
ă să mă închid într-un birou, m-aş fi sufocat, voiam .s săsesc
o altă cale spre viaţa practică. Dar care ? Habar Laveam. în
închipuirea mea angajam muncitori, ne în-tjămam împreună
la muncă, mîncam din aceeaşi mîncare, purtam acelaşi fel de
haine ; nu mai erau nici stăpîni, nici Muncitori, ci confraţi,
avînd aceleaşi drepturi ca şi mine.
Abia întors din Rusia, aş fi vrut să fac şi-eu o măruntă
încercare ca să ies din turnul meu de fildeş şi să z cu fiinţe
omeneşti.
Chiar atunci — de parcă soarta avea poftă de şagă — am
cunoscut un miner" bătrîn, pe nume Al exis Zorba.
Zorba

Cei mai mari binefăcători ai vieţii mele au fost călătoriile j şi

visele ; dintre semenii mei, vii sau morţi, foarte puţini au fost
cei care m-au ajutat în lupta mea. Dacă totuşi j ar trebui să-i
numesc pe cei care au lăsat urme adinei în sufletul meu, aş
vrea să-i pomenesc aici : Homer, Buddha, Nietzsche, Bergson
şi Zorba. Cel dinţii a fosf pentru mine ochiul paşnic, strălucitor
ca roata soarelui care luminează întreg universul cu
splendoarea sa mîntuitoare de neca-zuri şi poveri sufleteşti ;
Buddha, ochiul de tăciune insondabil în care lumea se cufundă
şi se izbăveşte ; Bergson m-a scăpat de problemele filozofice
insolvabile care mi-au chinuit anii primei tinereţi ; Nietzsche
m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat cum să prefac
nenorocul, amărăciunea şi incertitudinea în mîndrie ; Zorba m-
a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.
Dacă în viaţă s-ar fi pus problema alegerii unui mentor
■spiritual, a unui „guru", cum zic hinduşii, sau a unui
„părinte'', cum zic călugării de pe Muntele Athos, e sigur că l-
aş fi ales pe Zorba. L-aş fi ales pentru că avea tocmai ceea ce-i
lipseşte unui mîzgălitor de hîrtie pentru a se izbăvi : privirea
primară, care se hrăneşte, ca săgeata, din înălţimi ; ingenuitatea
creatoare, reînnoită în fiecare dimineaţă, Jrorţa de a vedea
lucrurile mereu ca în prima clipă şi de a conferi virginitate
elementelor eterne şi celor de fiecare zi : vîntul, marea, focul,
femeia şi pîinea. L-aş fi ales pentru mina lui sigură, pentru
inima lui curată, pentru îndrăzneala minunată de a-şi bate joc
chiar de sufletul lui, de parcă avea în fiinţa lui o forţă mai
puternică tîecît sufletul ; l-aş fi ales pentru hohotul sălbatic şi
$&" bordant ieşind dintr-un izvor adînc, mai adînc decît fiint 3

444
 lăuntrică, un hohot care, în momentele cele mai grele, ^bucnea
salvator din pieptul bătrîn al lui Zorba : izbuc- lZ,nd. era în stare să
doboare toate barierele — le-a şi Jjobo'rît — morală, religie, pămînt
natal — pe care bietul m plin de frică, le-a înălţat în jurul său ca să se
strecoare şchiopătînd prin sărmanul hăţiş al vieţii.
Cîrid mă gîndesc la învăţătura luată din cărţi, de la. dascălii mei,
atîta amar de vreme, în nevoia de a potoli foamea sufletului meu, şi la
înţelepciunea sădită de Zorba în numai cîteva luni, îmi stăpînesc cu
greu amărăciunea' şi indignarea. Nu pot să-mi aduc aminte, fără să
mă aprind, vorbele pe care mi ie-a spus, dansul său,, cîntecele pe care
mi le cînta pe ţărmul mării, în Creta, unde am petrecut sasc luni, cu o
groază de muncitori, sperînd că vom găsi cărbune. Amîndoi ştiam
prea bine .că scopul ăsta era doar praf de aruncat în ochii lumii ;
aşteptam nerăbdători sâ apună soarele şi oamenii să înceteze munca,
iar noi - ne aşezam să cinăm pe plajă, să ne înfruptăm din delicioasa
mîncare ţărănească, să bem vin acrişor din Creta şi apot să ne
aşternem la poveşti.
Rar deschideam şi eu gura. Ce-aş fi putut să-i spun eu unui
,,căpcăun" ! li ascultam povestindu-mi despre satul său de pe coasta
muntelui Olimp, troienit de zăpezi iarna, despre lupi, despre
eomitagii, despre Sfînta Sofia, despre cărbune, despre femei, despre
Dumnezeu, despre dragostea de. patrie şi despre moarte, iar cînd nu-i
mai ajungeau cuvintele şi simţea că se înăbuşă sărea în sus şi începea
să danseze pe prundişul aspru de pe ţărm Lung.cît o prăjină, zdravăn
şi drept, cu ochi rotunzi de pasăre,' dansa cu capul aplecat, chiuind şi
izbind ţărmul cu picioarele lui de uriaş, stropindu-se apoi pe faţă cu
apă de mare.
'■' _ Dacă aş fi ascultat glasul lui, nu glasul, strigătul iui, viaţa mea
ar fi avut alt înţeles. As fi trăit, cu trup şi suflet, ceea ce acum visez,
ca un fumător de haşiş, sâ mfăptuiesc cu hîrtie şi cu cerneală. Dar n-
am îndrăznit Am privit dansul lui Zorba, am ascultat chiuitul lui în
mi
ez de noapte chemîndu-mă să mă zmulg şi eu din raiul Plăcut al
prudenţei şi al obişnuinţei, să plec cu el în marea călătorie din care
nu mai există întoarcere, dar am rămas Pe loc, cuprins de teamă.

4-55
 M-am ruşinat de multe ori în viaţă descoperind c*] sufletul
n-are curaj să facă ceea ce suprema nebmjy — esenţa vieţii
— îmi cerea să fac, dar niciodată nu m-am simţit a'tît de
ruşinat ca în faţa lui Zorba.
Afacerea cu cărbunele s-a dus dracului. Ara rîs, aijj dansat
şi • am povestit, am făcut tot ee am putut ca sj| ajungem la
catastrofă. N-am săpat ca să dăm de cărbune' era doar un
pretext pentru naivi şi un soi de prudenţă -J' „să nu arunce în
noi cu roşii stricate", zicea Zorba mereu/ rîzînd în hohote.
. — Cît despre noi, stăpîne (îmi <zicea „stăpîne" şi pufj nea
în rîs), noi avem ţeluri mai măreţe.
—. Ce ţeluri, Zorba ? îl întrebam eu.
— "Cred că săpăm să dăm de diavolii din noi.
în scurt timp am topit tot ceea ce bietul meu unchi mi-a dat
ca să-mi deschid un birou de avocatură ; dupj$ ce am scăpat de
'muncitori, am pus un miel la frigare,. am umplut un ulcior cu
vin, am întins masa pe ţărm, mai;: jos de mină, şi am început să
înfulecăm şi să bem. Zorb* şi-a luat şanţuri, şi-a. dres gîtlejul
bătrîn şi a îneeput săr cînte o amanea.
Am mîhcat şi am băut bine, nu-mi .amintesc să mai fi ,
i'eodată atît de bine dispuşi.
— Doamne, iart-o pe răposată, strigam noi, iartă-ne
ultima ispravă şi dă-ne viaţă lungă la amîndoi ! Ducă-se
dracului cărbunele !
A doua zi ne-am despărţit... Eu m-am. întors la cerneala şi
la .hîrţoagele mele, incurabil rănit de săgeata în-sîngerată pe
care, neştiind cum S70 numim, îi zicem spirit ;,. el a apucat-o
spre nord şi s-a,stabilit în Serbia,, lîngă Skopje, la munte, unde
se pare că a descoperit <$ vînă bogată de magnezit şi, învîrtind
cîţiva bogătani pe degete, şi-a făcut rost de unelte, â recrutat
lucrători şi a început să deschidă, din nou, galerii în pămînt. A
aruncat în aer stînci, a construit drumuri, a captat ape, şi-a
făcut o casă şi, fiind încă în' putere, s-a însurat, la bătrîneţe, cu.
o văduvă frumoasă şi nurlie pe care o chema Liuba şi a făcut
un. copil cu ea.
Drept care am primit odată o depeşă de la el : „Am găsit
piatră verde, minunată, vino imediat. Zorba". E r* pe vremea
cînd se auzeau tunetele îndepărtate ale eeluî

4-ÎS
 jg-al doil< război mondial, cînd furtuna se abătuse de-supi'a
pămîntului. Milioane de oameni tremurau văzînd ea, măcelul,
nebunia. Diavolii din oameni se deşteptau au însetaţi de sînge.
Erau zile înveninate cînd am primit depeşa lui Zorba. biţii m-
am înfuriat : lumea era cu susul în jos, onoarea, sufletul, viaţa
omului, se aflau în pericol şi, colac peste pupăză, o telegramă
care mă chema să fac un drum de o mie de kilometri să văd
nişte piatră verde. Fie blestemată useţea ! mi-am zis eu, n-are
inimă şi nu-i pasă de erinţa omului !
odată mi s-a făcut frică; mînia mi-a trecut şi mă
am cu groază că strigătul inuman al lui Zorba răs-
:>a unui alt strigăt inuman dinlăuntrul meu. O pasare
de pradă sălbatică din fiinţa mea dădea din aripi să
e. Totuşi n-am plecat, iar*ăşi n-am avut curaj. Nu
~t pregătit de călătorie, n-am ascultat strigătul divin,
tul sălbatic dinlăuntrul meu, n-am săvîrşit fapta
i îndrăzneaţă şi absurdă. Urmînd vocea de gheaţă a
vii umane am luat pana şi i-am scris lui Zorba o
scrisoare în care mă explicam...
Mi-a răspuns : „Să-mi fie cu iertare, stăpîne, eşti tobă de carte,
dar eşti doar un mîzgălitor de hîrtie. Bietul de tine, ai avut o
singură dată în viaţă norocul să vezi o piatră verde atît de
minunată şi n-ai vrut să vii. Pa Dumnezeul meu, stau cîteodată,
cînd n-amnimie mai bun de făcut, şi mă întreb : este ori nu este
iad ? Dar ieri, cînd >rimit scrisoarea ta, mi-am zis : iadul există
sigur' pentru mîzgălitorii de hîrtie." ~ "
. Au trecut ani lungi, teribili, ani în care timpul şi-a pierdut
capul de parcă înnebunise, ani -în care graniţele. dansau şi
statele se întindeau şi se strîngeau ca o , armonică. Eu şi Zorba
ne-am pierdut unul pe altul în îurtună ; din cînd în cînd
primeam cîte o scrisorică de la el, din Serbia : „Mai trăiesc, e al
dracului de frig aici, aşa că a trebuit să mă însor. Uită-te pe
dosul scrisorii să-t vezi mutriţa. Bună' bucăţică, ce zici ? E
drept că pîn-tecele ei e cam umflat pentru că o să-mi facă un
Zorba Pititei. O cheamă Liuba. Paltonul pe care îl port, cu guler
P blană de vulpe,, e din zestrea neveste-mi; şi, pe de-
447
 asupra, mi-a adus şi o scroafă cu şapte purcei. Te îj^ brăţişez
cu dragoste, Alexis Zorba, fost văduv.''
Altădată mi-a trimis din Serbia o căciulită brodată din
Muntenegru, de pompon îi atîrna un clopoţel de -M gint.
,,Poart-o, stăpîne, mi-a scris el, cînd mîzgăleşti neroziile tale.
Şi eu port una la fel cînd lucrez. Oamenii M de mine : «Eşti
nebun, Zorba ? mă întreabă ei, de ce porţi clopoţelul ăla ?»
Dar eu dau din cap şi nu le răspund. K 0{ doi, stăpîne, ştim de
ce purtăm clopoţelul."
L-am cunoscut pe Zorba prea tîrziu, mă înhămasem deja la
jugul cernelii şi al' călimării, din păcate nu mai aveam nici o
scăpare, mă făcusem un incurabil mîzgăM tor de hîrtie.
M-am pus iar pe scris. Dar tot ce scriam — poezie, teatru,
proză — fără un efort conştient, prindea avînt şi mişcare
dramatică, *în tot ce scriam erau forţe care se înfruntau, era
nelinişte, indignare, revoltă, urmărirea echilibrului pierdut ; în
tot ce scriam erau prevestirile şi scîn-teile furtunii care se
apropia. Mă străduiam să dau o formă echilibrată scrierilor
mele, dar ele prindeau rapid un ritm dramatic şi vehement ; în
ciuda vrerii mele-, glasul paşnic pe care voiam să-1 fac auzit
se prefăcea în strigăt. Iată de ce, cînd terminam o operă, nu mă
simţeam uşurat de povară, şi. atunci, disperat, mă apucam de
alta, cu tainica speranţă că voi putea să împac forţele
întunecate cu cele luminoase, aflate în continuă stare de luptă,
şi să prevăd armonia viitoare.
Forma dramatică dă creaţiei posibilitatea de a exprima şi
de a întrupa în personajele antagoniste forţele dezlănţuite ale
timpului şi ale sufletului nostru. Atît cît anr putut, cu credinţă
şi cu tărie, am încercat să trăiesc epoca, însemnată în care s-a
nimerit să mă nasc.
Chinezii au un blestem ciudat : „Fii blestemat să te naşti
într-o epocă însemnată !" Noi ne-am născut într-o astfel de
perioadă, plină de evenimente caleidoscopice, de aventuri şi de
conflicte. Conflictul nu este numai între virtuţi şi vicii, ca
altădată, ci, mult mai tragic, între virtuţile înseşi. Vechile
virtuţi au început să piardă teren,-nu mai pot face faţă multă
vreme cerinţelor morale, religioase, intelectuale şi sociale ale
sufletului contemporan. Sufletul omului pare să fie mai mare
şi nu se mai potri-

448 -
 >qte cu vechile tipare. Un război civil, fără milă, a
izbuc-'"•f7 conştient sau .inconştient, în însăşi fiinţa epocii
noas-
P în fiinţa fiecărui om al timpului nostru, un război între
jlitui'Lte vechi, eîndva atotputernice, care şi-au pierdut
zi puterea, dar încă luptă cu disperare pentru a da un «tm
vieţii noastre, şi noile mituri care încearcă, stîngaci
• haotic, să ne stăpânească sufletele. Iată de ce fiecare om
trăitor se simte chinuit de destinul dramatic al vremii sale.
Creatorul e chinuit mai mult decît toţi. El are buze. si degete
atît de sensibile, încît prin ele simte furnicăturile apropiatei
furtuni ca şi cum ar fi pişcate de o mie de ace ; căci aşa sînt
buzele şi degetele celui care creează ! Cînd el vorbeşte, cu
atîta siguranţă despre furtuna care vine asupra noastră, n-o
spune din închipuire, ci din buzele şi din vîrfurile degetelor
care au început să simtă cele dinţii seîntei ale furtunii. Trebuie
să ne împăcăm eroic cu ideea că pacea, bucuria, lipsa de griji,
tot ce se cheamă fericire, aparţin unei alte epoci, trecute sau
viitoare, dar nu vremii noastre. E multă vreme de cînd epoca
noastră a intrat iu constelaţia neliniştii.
încercind să dau glas acestei nelinişti, mă luptam, fără un
efort conştient, s-o depăşesc şi să găsesc, ori să creez o formă
de izbăvire. în scrisul meu, .adeseori mi-am luat motivele din
alte vremuri şi din vechi legende, clar substanţa lor e modernă
şi viabilă, măcinată de problemele şi de angoasele
prezentului.
Dar eu eram chinuit şi atras mai puţin de această nelinişte
cît de nedefinite şi vagi speranţe pe care mă străduiam să le
definesc, marile speranţe care ne dau pul sa stăm drept, să
privim cu încredere, pe deasupra furtunii, destinul omului.
Eram îngrijorat, nu atît pentru omul zilelor noastre, pe cale
de disoluţie, cît pentru omul viitorului pe cale de a se naşte.
Mă gîndeam că, dacă astăzi, cei ce creează îşi Urmează
presimţirile cele mai profunde, ar putea grăbi 'naşterea omului
nou cu o oră mai devreme, făcîndu-1 m&car cu un strop mai
bun. ' Simţeam tot mai limpede responsabilitatea creatorului.
Realitatea, mă gîndeam eu, nu există în afara omului, de-a
■ap se creează cu ajutorul omului şi e direct proporţio-
»ală eu valoarea lui. Dacă tăiem o albie, cu pana sau cu

Î9 * . >!9
-" Raport către El Greco
19
fapta, realitatea poate curge prin aceasta albie î iUc care ar fi
posibil şi fără intervenţia noastră. Nu r întreaga responsabilitate,
fireşte, dar purtăm o mart din ea.
în alte timpuri, echilibrate, meseria de scriitor putea, însemna un
simplu joc ; astăzi a scrie este © datorie şi scopul celui ce-scrie nu e
să îmbete mintea cu poveşfi şi s-o facă să uite, ci să mobilizeze toate
forţele lumi i care supravieţuiesc încă în perioada noastră de trecere,
si să îndemne omul să depăşească, atît cît va putea, fia™ din el.
în tragediile antice greceşti eroii nu erau altceva decît părţi
fragmentate ale lui Dionysos, ciocnindu-se între ele. Se ciocneau
pentru că fuseseră separate, pentru că fiecare reprezenta doar o parte
a divinităţii, nu alcătuiau zeul în întregime., Dionysos, zeul intact,
stătea nevăzut în centi'ul tragediei şi guverna naşterea mitului,
desfăşurarea lui şi catharsisul. Pentru spectatorul iniţiat, părţile
risipite ale zeului, luptînd între ele, erau deja în chip tainic unite şi
împăcate în sinea lui, el recompunea trupul intact al zeului şi
reinstala armonia.
Consider că numai pe această cale poate fi realizată, în tragedia
modernă, armonia viitoare, pe deasupra urii şi a luptei, intactă,
printre mădularele separate ale eroilor antagonici. E o încercare
foarte dificilă, poate încă imposibil de împlinit. Ne găsim într-un
moment de distrugere şi de recompunere universală, în care chiar şi
cele mai generoase încercări individuale sînt adeseori soi tite
eşecului ; dar aceste eşecuri sînt totuşi fecunde, nu pentru noi, ci
pentru ceice vor veni după noi. Toate acestea sînt deschizătoare de
drumuri şi ajută viitorului găsească drumul.
Scriam în tihna casei mele, dus în al nouălea cer. dar această
teribilă responsabilitate n-a dispărut o clipă din mintea mea. Cu
adevărat la început era Cuvîntul, înaintea fapter era Cuvîntul.
Cuvîntul a fost sămînţa care a creat amîndouă lumile, pe cea văzută
şi pe cea nevăzută..
Treptat, m-am trezit, cu bucurie, înghiţit de cerneala , marile
umbre se înghesuiau în adîncul inimii mele şi caii'

450
 ,,-tJ să bea singele cald care le-ar ii putut readuce la viaţă- Iulian
Apostolatul, Nikiforos Fokas, Constantin îogul, Prometeu. Suflete
mari şi chinuite care au «oferit 5' au iubit prea mult în viaţă şi care s-
au împotrivit fâră teamă lui Dumnezeu şi destinului. încercam să-i
scot JHn infern ca să arăt oamenilor suferinţa şi lupta lor şi a întregii
omeniri. Ca să găsesc eu însumi curaj.
Ştiu că tot ce scriu nu va fi ■ niciodată desăvîrşit ca ■«jftă pentru că
lupt anume să-depăşesc hotarele artei, chitii' clacă aş distruge
esenţa frumosului şi a armoniei. Pe măsură ce scriam, simţeam tot mai
profund că r\u scriu, că nu creez de dragul frumosului ci al izbăvirii.
Nu un veritabil mîzgălitor de hîrtie pentru că nu aveam satisfacţia
unei fraz-e bine aduse din condei, a unei, rime sonore, eu eram un om
care lupta şi suferea, un om care căuta izbăvirea. Voiam să scap
de tenebrele din mine însumi şi să le prefac în lumină, să scap de
urletul de fiară al străbunilor, să-i prefac: în oameni. Iată de ce
evocam sufletele tari care au învins cele mai grozave şi grele încercări
: ca să capăt curaj văzînd puterea sufletului omenesc. Vedeam şi
pricepeam : aceeaşi eternă luptă, care începuse pe cînd eram
copil, izbucnea fără răgaz în fiinţa mea şi în întreaga lume, acesta a
fost leit-motivul nesecat al vieţii mele. Iată de ce, în întreaga
mea operă, doi ători. şi numai doi, au fost întotdeauna protagoniştii,
■şi dacă am scris, am făcut-o pentru că, din păcate, numai tu pana i-
am putut ajuta în lupta lor. Binele şi răul, i şi Turcia, lumina şi
întunericul s-nu luptat neîn-ipt în fiinţa mea şi scopul scrierilor mele,
la început inconştient apoi conştient, a fost să fac tot ce era cu putinţă
să ajut Creta, binele şi lumina să învingă. Scopul ierilor mele n-a fost
frumosul, ci împăcarea. Soarta a vrut. să vin pe lume într-o vreme în
care lupta era atît de violentă şi nevoia de ajutor atît de imperioasă,
încît am înţeles repede că lupta mea omenească ntifică cu marea luptă
a lumii de. azi : împreună lup-wn să scăpăm de întuneric, eu de
întunecaţii mei stră-i, iar lumea de vechile ei nedreptăţi. Cînd s-a.
declanşat al doilea război mondial şi întreaga lume era în delir, am
înţeles prea bine că fiecare epocă -rmonul său ; el ne conduce, nu noi,
demonul epocii

451
noastre e însetat desînge şi aşteaptă clipa în care lumea ]
putrezit destul ca să .piară. Se pare că o raţiune inum^î j sau
supraumană ajută spiritul să se elibereze de omJ putred şi să se
înalţe ; clacă vede că îi stă în cale, trimit» demonul prăpădului
care distruge lumea şi deschide dru! mul insîngerat, ca să poată
trece spiritul.
în jurul meu vedeam şi auzeam cum lumea se prăbu. şea
fără Încetare. Cu toţii vedem lucrul acesta, sufletele ! cele mai
curate încearcă să se opună, darNdemonul sufli peste ele şi face
să le cadă aripile.
Cînd s-a declanşat războiul, am pornit iar spre munţi • ştiam
că numai acolo voi găsi, nu pacea sau mîngîierea Ci mîndria de
care omul are nevoie în momentele grcld ca să.nu se creadă un
om de nimic. într-o duminică, după I liturghie, am văzut un
bătrîn stînd pe pragul bisericii, spunîndu-le celor tineri un lucru
de preţ : „Priveşte frica drept în ochi, dacă poţi ! şi frica se va
înfricoşa şi va pleca". Aşadar mi-am luat bîta, mi-am pus o
traistă pe umeri şi am'luat-o spre munţi'. Era tocmai pe vremea
cînd nemţii atacau Norvegia, vrînd s~o cucerească. într-o zi, pe'
la chindie, eram la poalele muntelui Psiloriti şi numai ce aud un
glas sălbatic, sus de tot, deasupra mea :
— Hei, omule, stai puţin ! Vreau să te întreb ceva!
M-am uitat în sus şi am zărit un om care apăruse de
clupă un bolovan şi care venea prăvălindu-se la valw Cobora cu
paşi de uriaş, din stîncă în stîncă, pietrele se rostogoleau sub
picioarele lui, făcînd o zarvă teribilă de parcă muntele întreg se
prăvălea odată cu el. îl vedeam acum bine, eră un cioban bătrîn,
o namilă de om. M-am oprit şi î-am aşteptat. Ce-o fi vrînd de la
mine, m-am întrebat eu, şi de ce atîta zor nevoie ?
S-a apropiat, oprindu-se pe o stîncă, din pieptul lui gol,
păros, ieşeau aburi.
—- Hei, cumetre, ce-i cu Norvegia ? m-a întrebat ea
gîîiind.
Auzise că o ţară era gata să cadă în robie, habai n-avea ce-o
fi aia Norvegia, unde se afla, ce fel de oameni or fi locuind
acolo, dar pricepuse un singur lucru : libertatea era în
primejdie.
— E mai bine, moşule, nu-ţi face sînge rău, i-am răs
puns eu, e mai bine.

452
 _. Slăvit fie numele Domnului, a zis bătrînul cioban
f&cîndu-şi cruce,
__ Vrei o ţigară ? l-am întrebat.
_— Ce să fac cu ţigara ? Nu-mi trebuie nimic. Dacă în
Norvegia e bine, pentru mine e prea destul atîta.
Şi zicînd acestea şi-a smuls bîta şi a început să se caţăre din
nou, căutîndu-şi turma. Aerul Greciei e cu adevărat sîînt, mă
gîndoam eu, fără doar şi poate libertatea s-a născut aici. Nu
cred că încercarea prin care trecea 0 ţară necunoscută şi
îndepărtată luptând pentru libertate ar fi putut fi trăită cu atîta
durere dezinteresată de vreun ţăran sau de vreun cioban din
altă parte de lume 1 Lupta Norvegiei devenise lupta acestui
păstor grec ; simţea că libertatea era fiica lui legitimă.
Făcîndu-mi o datorie din lupta despre care scriam în pacea
casei părinteşti, încercam să joc un rol în eterna bătălie.
Uneori lăsam hîrţoagele şi cerneala şi o luam pe drumul dintre
măslini şi dintre vii, drum care duce la Knossos. Cînd am
văzut întîia oară acest neaşteptat miracol cretan, izvorit din
pămînt, ca primăvara, scările de piatră, coloanele, curţile,
frescele, m-a cuprins o inexplicabilă bucurie şi tristeţe
gîndindu-ma că lumea aceasta a pierit, cum piere orice faptă
"omenească : stă doar o clipă în lumină apoi se cufundă în
haos pentru vecie.' Pe măsură ce era refăcut, palatul regal se
arăta iar în lumina soarelui, luptele cu tauri şi femeile cu
pieptul înalt şi gol, cu buzele roşii, cu bucle creţe şi
neastâmpărate, au prins iar viaţă pe pereţii.aproape dărîmaţi !
Se desfăşura înaintea mea o. judecată de apoi ; bătrîni strămoşi
necunoscuţi de demult au răsărit din pămînt, bărbaţi tăcuţi,
veseli şi vicleni şi femeile lor, purtând veşminte brodate cu
stele de pe cer, cu stele de mare, cu flori de pe pămînt,
răsîăţînd pe braţe şerpi sacri veninoşi.
într-una din zile, cînd am luat-o iar pe drumul înverzit Şi
am ajuns pe dealul sacru al judecăţii de apoi, plimbîn-to-mă
ore în şir printre miracolele în ruină, atunci, o scenă m-a
tulburat mai mult decît toate ; mi se părea că 0 vedeam pentru
prima oară. Fără îndoială, corespundea Neliniştilor şi
speranţelor sufletului meu, de aceea i-am înţeles tîlcul în ziua
aceea pentru întîia oară. O mulţime de P eŞti pluteau pe apă cu
cozile ridicate în sus, zbenguin-

453
du-se fericiţi şi, deodată, dintre ei un peşte zburător şiJ în!ins aripile
mititele, şi-a luat avînt şi a sărit deasupJ apei" să respire. N-a reuşit
să trăiască toată viaţa în apă i-a fost imposibil să mai îndure condiţia
sa umilitoare cjj peşte ; a vrut să-şi depăşească destinul, să respire
aerul curat, să devină pasăre. O fulgerare de secundă, atît cit a putut,
dar a fost de ajuns, această clipă era o eternitate. Acesta e, poate,
înţelesul veşniciei.
Mă simţeam tulburat uitîndu-mă la peştele 'zburător ş] mă
.stăpînea un sentiment cunoscut, de parcă vedeam propriul meu suflet
zugrăvit pe peretele palatului, ridicat cu mii de ani înainte. „Acesta e
peştele sacru al Cretei, ari şoptit eu, peştele care sare să depăşească
orice construi-gere şi să respire în libertate." N-a căutat şi Ichtys
acelaşi lucru ? Să depăşească destinul uman şi să se unească cu.
Dumnezeu, cu alte cuvinte cu libertatea absolută ? Nu doreşte orice
suflet, care luptă, acelaşi lucru : 'să-şi depăşească condiţia ? Ce
noroc, reflectam eu, că în Creta s-a născut, poate pentru întîia oară pe
pămînt, acest simbol al sufletului care luptă şi moare pentru li-
bertate ! Peştele zburător este sufletul nesupus al omului care luptă !
Mă uitam la peştele zburător făcînd saltul mortal deasupra apei. la
bărbaţii şi la femeile cu talia îngustă jucîn-du-se voioşi cu taurul în
arena pietruită, mă uitam la leoaica dormind placidă între crini şi mă
străduiam să înţeleg sensul lor ascuns : de unde venea atîta curaj, atîta
bucurie, ce rugăciune adresau şi cărui zeu, braţele goale şi
triumfătoare ale femeii, braţele pe care se încolăceau şerpi negri ?
Setea asta nepotolită de viaţă şi acest zîmbet eroic, fără teamă în faţa
primejdiei şi a morţii, trezeau în mine isprăvi ancestrale -de vitejie,
îndelungi şi rîvnîte confruntări cu moartea. Taurul şi omul, moartea şi
sufletul păreau să fie prieteni, amîndoi goi, unşi ca atleţii cu ulei
aromat, se jucau amîndoi o oră, două, pînă la apusul soarelui.
Emoţionat şi tulburat mă gîndeam că în acest teribil moment al
confruntării dintre Creta şi abis se ascundea misterul Cretei. Iată ce
trebuia să descopăr î
Hristos. Buddha, Lenin au pălit în sufletul .meu ; i-BtR alungat de
pe pămîntul Cretei. Fără să mă uit înapoi mi-am înălţat ochii cu dor şi
cu frică spre un pisc ne-

454
 ăzut, învăluit încă în nori. Un Sin^i pe .care au pogorît eji, cu
tunete şi fulgere şi cu porunci aspre, unde presim-eam că
sălăşluia Dumnezeul meu.
Am simţit o nouă forţă, o nouă responsabilitate trecîn-du-
nii prin vine. Sufletul meu era mai bogat trăind alături de
pămîntul Cretei, plămădit mai mult din lacrimile si din rîsetele
trecutului şi am înţeles cu ce misterioasă siguranţă şi cu ce
intensitate simte sufletul legătura să cu oămîntuî ! Aşa trebuie
să simtă şi floarea cum suie în ea noroiul din adîncul
rădăcinilor sale spre a-1 preface în culoare şi parfum.
Simţeam că sufletul se tălăzuia în sîngele meu aidoma unei
Crete misterioase în miniatură : avea aceeaşi formă de corabie
cu trei catarge, navigînd prin aceleaşi veacuri, printre aceleaşi
grozăvii şi bucurii, plutind printre cele trei continente —
mînată de trei vînturi fecunde — al Orientului sfînt, al
arzătoarei Africi şi al sobrei Europe. Dorinţa, ştiută ori
neştiută care mă încercase ani de-a rîndul, s-a trezit şi mai
imperios în mine : să pun în armonie aceste trei elemente
disparate, să le conduc spre suprema sinteză, sacra şi întreita
Monadă.
Simbolul religios, acelaşi la toată lumea, Si'înta trinitate, în
fiinţa mea se situează pe un plan mai puţin simbolic, a devenit
o imperioasă realitate, o datorie supremă şi imediată. „Astfel
sau deloc !", am jurat în sinea mea într-un moment de exaltare.
Trinitatea asta nu mi-a fost dată de-a gata, de sus, trebuia să o
creez eu însumi. Asta era datoria mea, doar asta ! Nu
întîmplător Creta era situată între cele trei mari Sufluri şi nu
degeaba sufletul meu şi-a asumat destinul şi forma Cretei. Era
de datoria mea să înţeleg strigătul de secole al Cretei, cu
oamenii, cu munţii, cu marea înspumată din jurul său, cu trupul
Şi cu sufletul ei, în oreie sale de veghe şi de somn, şi să-1
Prefac într-un mesaj desăvîrşit. Nu eram eu fiul Cretei ? Nu
eram plămădit din lutul său ? Nu-mi poruncise, în vreme ce
contemplam trecuta ei splendoare, să descopăr sensul ascuns al
luptei şi al strigătului său de veacuri, al Mesajului eretan pe
care se străduieşte să-1 trimită oamenilor ?
; Am luat-o înapoi spre casă. Cînd am trecut printre Măslini
şi prin vie, cînd am intrat în Megalo Kastro şi cînd

455
am ajuns acasă ? Nu mai vedeam nimie, peştele zburător făcea
salturi disperate în faţa ochilor mei. Ah, dacă aş putea crea un
suflet care să sară şi să dărîme hotarele omeneşti doar pentru o
clipă, să scape din ghearele soar-tei, o fulgerare de o secundă,
să lase de-o parte bucuriile, tristeţile, ideile şi pe toţi zeii, ca să
respire aerul pur şi neîntinat !
O scrisoare într-un plic cernit mă aştepta acasă. Un timbru
clin Serbia, ani înţeles. Am luat-o cu' o mînă tre-murîndă. De
ce s-o deschid? Am ghicit imediat vestea amară. A murit, a
murit, mi-am şoptit şi lumea întreagă s-a întunecat.
Mult timp m-am uitat pe fereastră la noaptea care se lăsa.
Vasele cu flori din curte fuseseră udate, se simţea un miros de
pământ reavăn. Luceafărul de seară 'spînzura în ramurile cu
spini ale salamului ca un strop de roită. Seara era plăcută, viaţa
mi se părea minunată, o clipă am uitat scrisoarea plină de
amărăciune pe care o ţineam în mină.
Am priceput că mă străduiam, admirînd frumuseţea lumii,
să uit de moarte. Ruşinat, am rupt- plicul cu un gest brutal, la
început literele dansau înaintea ochilor mei, apoi, încet, s-au
aşezat la locul lor, ţepene, şi am putut citi :
„Sînt dascălul din sat şi vă scriu ca să va anunţ trista veste
că Alexis Zorba, care avea aici o mină de mag-nezit, s-a
dus dintre noi duminică, la ora şase seara. înainte de a-şl
da sufletul, m-a chemat şi mi-a spus : «Hai încoace,
dascăle, am un prieten în Grecia. Cînd n-o să mai fiu,
scrie-i că am murit şi că pîhă în clipa de pe urmă am rămas
în" toate minţile, şi că m-am gîndit la el. Şi că nu mă
căiesc de nimic. Spune-i că-i doresc sănătate şi că e timpul
să-şi bage minţile-n cap... Şi dacă vine popa să mă
spovedească şi să-mi dea sfînta împărtăşanie, spune-i s-o
şteargă, mai bine să mă afurisească ! Am făcut de toate în
viaţa mea şi, totuşi, parcă n-am făcut aproape nimic, dacă
stau şi mă gîn-desc bine. Oameni ca mine ar trebui să
trăiască o roie de ani Noapte bună.»"

456
Am închis ochii. Simţeam lacrimile rostogolindu-se
fcceî şi fierbinţi pe obraji. A murit, a murit, şopteam ca,
Zorba s-a dus. s-a dus pe veci ! Rîsul a murit, eîntecui s-a
şanţuri s-a spart, s-a sfîrşit cu dansul de pe ţărmul
mării, gura nesătula, care întreba cu o sete incurabilă, e
plina acum de pămmt, nu va mai fi niciodată o mină
atît de blinda, atotştiutoare, care să mîngîie piatra, marca,
plinea, femeia..: Nu durerea mă stăpînea, ci mînia. E ne
drept, am strigat eu, un astfel de suflet nu moare. Cirul
va mai putea pămîntul, apa, focul şi întîmplarea să creeze
iară.i un Zorba ? '
T- eouseră multe luni ele clnd-n-ara mai primit veşti de la
ci, clar nu-mi făceam griji. îl credeam nemuritor. Mă ptrebam
cum poate o astfel de fîntina să sece ? Cum poate Moan> a
birui un astfel de potrivnic viclean, să-1 facă să puste din
ţărână? N-a putut el găsi, în ultimul moment, un hohot de rîs,
un dans, un truc ca să scape de moarte ?
N-am putut să închid ochii toată noaptea. Amintirile Iteneau
grăbite, se înghesuiau, se înălţau neliniştite, gî~ jŞind în mintea
mea, vrînd să-1 refacă pe Zorba, să-1 îm-â se risipească în cele
patru vînturl. Chiar cele pai mărunte întâmplări legate de el
străluceau clare şi sprintene în memoria mea ca peştii în mii de
culori din. apa limpede a mării, vara. Nimie din ce era legat ele
el nu iauriiie in sufletul meu, parcă tot ceea ce Zorba atinsese
devenise nemuritor.
Toată noaptea m-am gîndit. Ce să fac, ce să fac ca să |lung
moartea,, moartea lui ?
O portiţă s-a deschis înlâuntrul meu şi amintirile mă
tt&pădeau, se înghesuiau una pe- alta, să pună stăpînîre pe
jpima mea. tşi potriveau buzele şi mă îndemnau să-1 adun
iOrba dm pămînt, din mare, din vînt şi să-1 aduc
-i la viaţă. Nu asta era, oare, datoria inimii ? Dunv
;
■• i ne-a dat inima cu gîndul ăsta : sâ-i înviem pe cei
• să -i readucem la viaţă.
-l readuc la viaţă !
Inima omenească e un vas adine, pliu cu stnge, cîncî e
it, toate umbrele neîmpăcate, însetate, pe care
bit, aleargă să bea şi să învie, se înmulţesc în
stru, întunecînd zarea. De ce aleargă să bea sînge
pin inima noastră ? Pentru că ştiu, co altă înviere nu

45Î
există... în ziua aceea Zorba alerga în fruntea tuturor, cu paşi mari,
împi«gîndu-le îa o parte pe toate celelalte ambre, pentru că ştia că,
dintre Iuţi cei pe care i-am iubit fa viaţa mea, pe el l-am iubit cel mai
mult.
Spre dimineaţă eram hotărît. Mă simţeam calm de parcă c înviere
ar fi avut loc în fiinţa mea, de parcă inima mea era o Magdalenă
grăbindu-se spre mormîntul învierii !
Am rămas în pat mai mult ca de obicei. Soarele voios de
primăvară intra în odaie luminînd basorelieful de deasupra patului,
care îmi plăcea foarte mult. Tata îl găsise andeva şi îl agăţase deasupra
patului meu pe cînd eram copil. Nu cred în coincidenţe ; cred în
destin. Basorelieful ăsta mi-a dezvăluit taina vieţii mele cu o
surprinzătoare simplitate, poate chiar taina vieţii lui Zorba. Era o
copie-făcută după o piatră de mormînt antic : un luptător gol care nu-
şi lepădase coiful nici chiar în moarte îngenunchea pe piciorul drept,
îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile şi un zîmbet liniştit flutura în
jurul buzelor strînse/ Mişcarea graţioasă a trupului puternic e de aşa
manieră că nu poţi şti dacă dansează sau moare. Ori, poate sînţ dansul
şi moartea împreună ? Chiar dacă e moartea, 6 vom preface în dans,
mi-am zis eu, încurajat de soarele vesel care lumina luptătorul dîndu-i
parcă viaţă. Hai, inimă, gări dăm o picătură din sîngele nostru ca să
poată reveni la viaţă,, să facem tot ce putem să mai trăiască puţin
acest nemaipomenit mîncău, băutor, rîndaş de cai şi vî-aător de fuste,
acest vagabond. Dansatorul şi luptătorul. Sufletul nemărginit, trupul
cel mai sigur de sine, chiotul cel mai straşnic pe care l-am auzit în
viaţa mea...
 -4

Carul germenul OiA'SSEKI

a prins să rodească în mine

Mitul lui Zorba a început să se erisfalfzeze în fiinţa mea lăuntrică.

Mai întîi a fost doar o emoţie muzicală, un ritm nou, de parcă sîngele
ar fi început să-mi pulseze mai iute prin vine. Simţeam un fel de febră
şi de ameţeală, un. amestec nedefinit de plăcere şi de greaţă, parcă
ceva străin, nedorit, mi-ar fi pătruns în vîrtejul sîngelui. Trupul meu
se pregătea să-1 atace, să-1 alunge, dar acel ceva se împotrivea, .mă
implora, prindea rădăcini, se agăţa de tot ce apuca şi nu mai voia să
iasă afară. Devenise o sămânţă, un bob de grîu, care simţea că spicul
şi pîinea întemniţate înlăuntrul său se aflau în pericol şi lupta cu
disperare să nu le lase să piară.
Ieşeam afară şi mă plimbam ore în şir pe cîmp. înotam în mare,
mă întorceam mereu la Knossos. Mă scuturam şi loveam ca un cal pe
care se aşezase o muscă flămînclă şi acum se lupta să scape de ea.
Zadarnic. Să-mînţa prindea rădăcini şi punea stăpînire pe mine.
în acelaşi timp, un proces tainic a început în fiinţa mea : hrănind
şi udînd sămînţa cu sîngele meu, o făceam o parte din măruntaiele
mele şi o supuneam ; asimilind-o, nu aveam nici o speranţă să mai
scap de ea. Sămînţa, lătrată în mine în chip de cuceritor, se făcuse una
cu mine şi astfel amîndoi eram, în acelaşi timp, cuceritori şi cuceriţi.
' Poem în 24 de cărţi (corespunzîud fiecărei litere a alfabetului grec),
cuprinzînd 33.333 versuri ; capodoperă a literaturii universale, cu o structură
şi un stil anticlasice, fiind cel mai elaborat Portret al lui Odysseus din
întreaga tradiţie posthomericu,

, 459
 Cuvinte, rime şi comparaţii au început să se reverse peste
sămînţâ nepoftită, s-o hrănească şi s-o învelească ea pe un
embrion. Amintiri nedesluşite, bucurii şi tristeţi cufundate în
uitare, râsetele şi poveştile - noastre prindeau iar viaţă. Zilele
petrecute împreună zburau pe dinaintea mea ea nişte porumbei,
albi şi graţioşi. Amintirile- se află mai presus de adevăr şi mult
mai presus de născocire. Zorba se metamorfoza treptat şi se
prefăcea în legendă.
Noaptea, nu mai aveam curajul să merg la culcare.;"
sămînţa "continua să lucreze şi în somn. în pacea sfîntă a
nopţii o auzeam cum rodea recunoscătoare frunzele, adine,
în inima mea, ca un vierme de mătase : voia să le pre
facă în mătase. -
Noaptea hoinăream pe uliţele înguste din Kas'tro, din
fiecare colţ răsăreau vechi amintiri, mă vedeam copil singuratic,
nu voiam să mă joc cu ceilalţi copii, apoi adolescent,
plimbîndu-mă cu prietenii mei pe zidul veneţian pe deasupra
mării. Era seară şi dinspre mare sufla o briză blinda, sărată, care
aducea miros de iasomie din grădinile de prin apropiere şi
parfumul fetelor care se plimbau şi rîdeau de noi pentru că ar fi
vrut să întoarcem capul după ele, dar noi. vorbeam despre
Divinitate şi ne întrebam dacă sufletul este sau nu este
nemuritor... Cînd era lună plină şi luminoasă, mă stăpînea o
beţie adîncă şi plină de vrajă, porţile şi acoperişurile caselor se
îmbătau şi ele — pietre, lemn, fîntîni, clopotniţe se dezbrăcau
de trupuri, eliberîndu-se de povara care le apăsa în timpul -zilei,
şi sufletele lor străluceau goale în lumina lunii.
Au început primele ploi de toamnă ; cerul s-a scurs pe
părnînt, seminţele îşi scoteau capetele din brazdă, se uitau în
sus şi se bucurau. Casa părintească îmi stătea, parcă, pe cap, şi
atunci m-am refugiat singur de tot într-o căsuţă părăsită a unui
prieten de-al meu, la marginea oraşului, pe malul mării. O curte
pătrată închisă cu ziduri înalte, doi lămîi, un chiparos, cîteva
vase cu busuioc şi măgheran, o poartă grea, făcută din trei
rlnduri de seîn-duri, ca poarta unei cetăţi, cu un zăvor greu, pe
care trebiiia să-1 tragi cu toată forţa, cu amîndouă mîinile
Ce fericire cînd zăvoram poarta, cînd rămîneam singur şi
nimeni nu mai putea să pună piciorul în sihăstria mea !

460
Ke voi ascunde sub braţ, cînd o s-ajung în rai, şi o să intri odată
cu mine", i-am spus zăvorului uitîndu-mă la el cu recunoştinţă,
Unul îşi ia uneltele cu care îşi eîştigă traiul zilnic, sau lancea cu
care mergea la luptă ; altul pana cu care a scris sau femeia
iubită. Eu o să iau zăvorul ăsta. .
Ce plăcere să fii singur, să auzi marea suspinând dincolo de
prag, să vezi căzând primele ploi peste lămîi şi .peste chiparoşii
din curte şi să simţi sămînţa hrănindu-se din măruntaiele tale !
Zovba se odihnea în mine ca o crisalidă, învelită într-o coajă
tare şi diafană, nu se' mişca, dar simţeam că, tainic, ;fără
zgomot, în crisalida- asta mută continua un .proces neîntrerupt, t
misterios. Vinele' ei amorţite începeau să prindă viaţă, trupul ei
de iască se înrnuia, învelişul era gata să crape pe spate, sus, şi
nişte aripi imature, încîr-ligate şi fără putere, erau gata să
crească. întins în crisalidă era un vierme împins afară de o
subită şi divină nebunie, vrînd să se prefacă în fluture. Iar eu, eu
ascultam primele ploi, auzeam cum tresare pămîntul care
primea revărsarea de ape, auzeam cum germenul griului sorbea
lacom apa din pământ, cum îşi scotea cârligele verzi ;şi
puternice şi se agăţa de ţărînă, apoi se ridica în lumină, să se
facă spic de grîu şi apoi pîine, ca să aibă oamenii cu -ce trăi,
slavă Domnului!
Atent, pândeam în dreptul fiecărui fir subţire de iarbă un
spirit care îl ajuta să crească, să-şi împlinească datoria pe
pămînt. Acolo, în solitudinea mea inviolabilă am simţit că şi cea
mai măruntă creatură, bobul de grîu, viermele, ■furnica, îşi
aminteşte originea sa şi, posedată de o nebunie, de inspiraţie
divină, vrea să urce pas cu pas pînă în .înăltuţi. Bobul de grîu,
viermele, furnica vor să ajungă să stea sus, alături de îngeri şi
arhangheli.
Şi eu, care l-am cunoscut pe Zorba cînd încă mai făcea
umbră pământului, eu, care ştiam că nici trupul, nici pntecul,
nici dansul nu ajungeau să-1 cuprindă, mă întrebam, cu patimă,
ce fel de fiară va ţîşni, cînd va sosi ceasul, cînd va sfâşia
învelişul în care stă nemişcat, în măruntaiele mele. Ce fiară, ce
dezolare nesăţioasă, ce flacără nepotolită şi fără de nădejde va
răsări ? Dacă vier-

461
mele, nimicul ăsta, vrea să se facă fluture, mă întrebam ce-o fi vrînd
Zorba să devină ?
Zile neuitate de sfîntă meditaţie ! Ploua, apoi norii .se risipeau,
soarele răsărea parcă proaspăt spălat. Florile de lăTRiîi au dat roade
şi lămîile sacre, încă verzi, străluceau în pomi. Noaptea, stelele
răsăreau, se învîr-ieau pe deasupra mea şi apuneau spre vest ; timpul
curgea ca o apă vie, îmi simţeam capul ca o arcă plutind pe deasupra
potopului timpului, cu încredere şi cu siguranţă, încărcată cu tot felul
de seminţe : de animale, de păsări, de oameni, de zei.
îmi rechemam toate amintirile, retrăiam toate călătoriile, mă
gîndeam la toate sufletele pentru care am aprins o luminare în viaţa
mea, îmi trimiteam sîngele, val după val, să hrănească sămînţa
dinlăuntrul meu şi aşteptam. Hrăneam sămînţa cu , mierea preţioasă
pe care am cules-o de-a lungul vieţii din cele mai înveninate şi mai
parfumate flori. Pentru prima oară în viaţă gustam înţelesul dragostei
de părinte şi înţelegeam ce izvor de veşnicie poate fi un fiu ! Aşa este
şi mărgăritarul : suferinţa şi în acelaşi timp suprema împlinire a
scoicii. Simţeam un fel de tulburare şi de fierbinţeală în sînge şi un
mesaj secret din adîncuri : ajunsesem — eram pe punctul de a ajunge
■— în momentul hotărîtor al vieţii mele ; soarta mea se va hotărî
după această sămînţa, după acest fiu !
A trecut toamna, am intrat în iarnă. Mă plimbam pe «goareîe din jurul
ascunzătorii mele şi admiram răbdarea ca care pămîntul, golit de
ierburi, veghează seminţele şi aşteaptă cu încredere venirea
primăverii ; aşteptam şi eu cu răbdare împreună cu pămîntul. Mi se
părea că mă preschimbasem în femeie, la fel ea,pămîntul, hrăneam şi
eu sămînţa, Cuvîntul, şi aşteptam. îmi ziceam : o, dacă aş putea să
întrupez toate neliniştile şi toate' speranţele în acest Cuvînt şi să las în
urma mea un fiu fără seamăn cînd voi deschide poarta pămîntului şi
mă voi duce departe ! Mi-am adus aminte de un sihastru pe care l-am
întîl-oit îniT-o zi pe Muntele Athos. Ţinea cu degetele o frunză de
plop, se uita la ea în lumina şi îi curgeau lacrimile. M-am oprit
surprins şi î-am întrebat :
— Ce vezi în frunza asta, părinte, ce te face să plîngi ?
 — Văd durerea,-mi-a răspuns el.
Atunci a întors frunza pe partea cealaltă şi faţa îi strălucea
de bucurie :
■— Ce vezi acum de eşti aşa de fericit ? l-am întrebat iar.
— Văd bucuria, fiule !
O, dacă cel care creează ar putea vedea astfel în cei mai
mărunt lucru din lume, într-o insectă, într-o scoică. într-o
picătură de apă, toate neliniştile şi speranţele sale dar nu numai
neliniştile şi speranţele sale, ci şi pe cel-ale lumii întregi ! Să
vadă omul cu fiecare bătaie d» inimă. Să înţeleagă că furnicile,
stelele, fantasmele, ideile că noi toţi ne-am născut din 'aceeaşi
mamă, că toţi suferim şi sperăm cu toţii că va veni o zi cînd
ochii ni se vot deschide şi o să înţelegem că sîntem una.
N-o să uit niciodată lunile acelea de misterioasă aşteptare.
Foşnetul frunzelor de lămîi, albinele care zburau în aer, marea
neliniştită vuind la poarta mea, ciorile treci rid peste acoperişul
casei mele în nopţile de iarnă toate mă făceau să sufăr şi îmi
venea să urlu de parcî> un zeu îmi luase pielea şi nu puteam
suferi nici măcar o pală de vînt.
într-o bună zi n-am mai putut suporta această stare Ştiam de
ani de zilş, că nU era decît o singură cale să scap de o mare
durere ori de o mare bucurie, să mă izbăvesc : să "vrăjesc
durerea şi bucuria prin farmecul al cuvintelor. în ţările tropicale,
cînd un vierme cît un vîrf de ac intră sub pielea cuiva şi începe
să roadă puţin cîte puţin, atunci vine vraciul, cîntă din fluierul
său lung,, magic, şi viermişorul, vrăjit, apare, se încolăceşte
încetişoi |şi iese afară. Fluierul artei seamănă cu cel al
vrăjitorului
Au sosit zilele alcioniene din ianuarie, zile scăldate în soare,
cînd Dumnezeu, în infinita sa bunătate, ne dă o clipă de răgaz
în toiul iernii, astfel ca bietele păsări de mare să-şi poată
depune ouăle în deplină siguranţă pe stînci. într-o dimineaţă din
zilele acelea minunate, m-am aruncat în'mare," am înotat, m-am
încălzit puţin, apoi am ieşit să mă usuc la soare. Rareori în viaţă
mi-am simţit 'trupul atît de uşor şi sufletul atît de fericit. M-am
întors

482
acasă, am luat condeiul -— acesta e fluierul meu magic — şi,
cu o mişcare gingaşă, m-am aplecat asupra hîrtiei albe.
Scriam, ştergeam, nu găseam cuvintele potrivite ; ba erau
plicticoase şi lipsite de viaţă, ba indecente şi ţipătoare, ba
abstracte şi goale, fără irup^fără căldură. Atunci cînd îmi
făcusem socotelile, ştiusem ce trebuia să spun, dar cuvintele
îndărătnice şi dezlănţuite mă duceau aiurea. Ideea gîndită la
început creştea cu o risipitoare bogăţie, depăşea tiparele în care
o plasasem, invada fără ruşine spaţiul şi timpul. Ideea iniţială
se schimba mereu, nu puteam s-o conturez ; sufletul meu se
schimba mereu odată cu idee'a, mi mai puteam să-1 stăpînesc.
Zadarnic mă trudeam să găsesc o .limbă simplă, fără
ornamente strălucitoare, fără podoabe care să-mi aliereze
emoţia. Era odată un musulman foarte credincios şi, fiindu-i
sete, a coborît ciutura în fîntînă să scoată apă să bea. A scos
ciutura plină cu aur : a golit-o înapoi, A dat iar drumul 3a
ciutură şi a tras-o. afară : de data asta era plină cu argint ; şi iar
a golit-o : „Doamne, ştiu că eşti plin de comori, a zis el, dar dă-
mi doar un strop de apă să beau, mi-e sete". A coborît din nou
ciutura în fîntînă, a scos-o plină cu apă şi a băut. Aşa ar trebui
să fie şi limba — fără podoabe.
Am înţeles că nu venise încă vremea, că metamorfozele
tainice din sămînţă nu se încheiaseră şi m-am oprit. Mi-am
adus aminte că, odată, am dezlipit o crisalidă de pe trunchiul
unui măslin şi am ţinut-o în paîmă. Prin învelişul diafan se
vedea ceva viu, mişeîndu-se ; lucrarea tainică ajunsese la capăt
şi fluturele, încă înlănţuit, aştepta cu un tremur liniştit ora
sfîntă în care va zbura spre soare. Nu se grăbea ; avea încredere
în lumină, în aerul cald, în legea cea*veşnică, şi aştepta.
Dar eu mă grăbeam. Voiam să văd miracolul mai repede
decît era cu putinţă ; să văd cum trupul se ridică din mormînt şi
din giulgiurile sale, prefăcîndu-se în suflet, în fluture. M-am
aplecat şi am început s-o încălzesc cu răsuflarea mea. învelişul
s-a crăpat şi giulgiul s-a sfîşiat de sus pînă jos şi am văzut un
fluture imatur, verde strălucitor, încolăcit strîns, cu aripile
răsucite, cu picioruşele strînse. Se foia gingaş şi prindea viaţă
sub suflarea mea caldă şi îndărătnică. O aripă, palidă ca o

464
 frunzuliţă de plop abia înmugurit; s-a dezlipit de trup şi a
început să palpite, încercînd să se întindă de tot, dar ţ n zadar ; a
rămas pe jumătate întinsă, chircită. Curînd «i cealaltă aripă s-a
mişcat, încerca, la rîndul oi, să se întindă, dar n-a reuşit şi a
rămas pe jumătate desfăcută, tremurătoare. Cu neruşinarea mea
de om, suflam căldură aplecat peste aripile schilodite, dar
acestea nu se mai mişcau şi căzuseră la loc ţepene şi veştede.
• Mi s-a făcut rău : în graba mea, călcînd legea cea veşnică, l-
am. ucis ; în palmă ţineam un fluture mort. Ani după ani au
trecut, dar fluturele acela mort atîrnă ■greu în conştiinţa mea.
Omul se grăbeşte, dar Dumnezeu nu se grăbeşte ; de 'aceea
creaţia omului e nesigură şi imperfectă, pe cînd ■ cea divină e
fără cusur şi trainică. Ochii mi s-au umplut ;de lacrimi şi am
jurat să nu mai calc legea cea veşnică ; să stau ca un pom bătut
de vuituri, ars de soare şi udat $e ploi să aştept cu încredere
îndelung rîvnita oră a florilor şi a fructelor.
I Dar iată că acum era gata să-mi calc jurămîntul. Deşi
crisalida lui Zorba nu era încă matură, eram grăbit sâ-i iaşii
giulgiul. Mi-a fost ruşine, am mototolit hîrtiile şi, uitîndu-mă
chiorîş la ele, am ieşit afară, să mă întind pe malul mării. Mi-
am amintit ce a spus odată Zorba : „Mă port întotdeauna ca şi
cum aş fi nemuritor". Acest fel vine de la Dumnezeu şi noi
muritorii ar trebui să facem ca el, nu din grandomanie sau
neruşinare, ci pentru că lafletul tînjeşte după tot ce este mai
presus de el ; ispita ide a-1 nega dste singura cale de a depăşi
limitele condiţiei umane, fie şi numai pentru o clipă — care ne
aminteşte' de peştele zburător !
Atîta timp cît sîntem prizonieri ai trupurilor noastre, fctîta
timp cît sîntem încă nişte crisalide, cel mai preţios îndemn este
să fim răbdători, meditativi, încrezători.
Mă- uitam cum apune soarele, insula din faţa mea se
îmbujora ca un obraz înflorit de un sărut; ascultam ciripitul
păsărelelor întorcîndu-se moţăind la cuiburile lor, obosite de
atîta cîntat şi de go'ana lor după pradă. Curînd stelele vor
răsări, ocupîndu-şi locul, una cîte una, şi roata Copţii va începe
să se învîrtească. O să vină miezul nopţii,

465
apoi zorile, o să iasă soarele ,şi roata vieţii se va pune îo mişcare.
Un ritm divin. Stelele de pe cer, păsările în văzduh seminţele în
pămînt.,. toate i se supun. Numai omul îşt ridică braţele rebel şi vrea
să calce legea cea veşnică, ş t să prefacă supunerea în libertate. Iată de
ce omul este singura dintre făpturile de pe pămînt care păcătuieşte.
Ce înseamnă a păcătui ? înseamnă a atinge armonia.

M-am gîndit să fac o călătorie ca să capăt puterea âe a aştepta.

Am pornit cu un caic care mergea spre graţioasele insule ale Mării
Egee : Santorin, Naxos, Păros, Mykonos. Am spus şi voi mai spune :
una din cele mai mari plăceri -date omului pe această lume este să
călătorească pe Marea Egee, primăvara, cînd suflă o briză uşoară : nu-
mi pot închipui altfel paradisul. Ce altă bucurie, în cer şi pe pămînt, ar
putea fi în mai perfectă armonie cu trupul şi cu sufletul omului ?
Această bucurie duce pînă la exaltare, dar, slavă Domnului, nu trece
de hotarele ei, aşa că lumea vizibilă nu dispare ; dimpotrivă,
nevăzutul devine vizibil şi ceea ce numim viaţă fără de moarte,
beatitudine, urcă la bordul caicului şi pluteşte împreună cu noi în larg.
închideţi ochii în ora grozavă a morţii şi, dacă aţi văzut Santorin,
Naxos, Păros, Mykonos, veţi intra direct în rai fără să mai treceţi prin
ţărînă. Cum ar putea sînul lui Avraam şi toate viziunile raiului creştin
să se compare cu această Grecie veşnică, făcută din apă, din piatră şi
din vîntul atît de dătător de viaţă ?
Eram fericit că sînt om, că sînt grec şi că pot; fără amestecul
deformant ăi reflecţiei abstracte, să simt instinctiv că Marea Egee îmi
aparţine, că era o moştenire din străbuni, şi că pot pluti printre insule
de la o bucurie la alta fără să ies dintre hotarele sufletului meu.
Insulele străluceau ca pieptul pufos al unei potîrnichi, vibrau şi se.
schimbau în fiecare clipă în lumină şi umbră, cînd. brun închis, cînd
pudrate în praf de aur ; acoperite de trandafiri dimineaţa, de crini
imaculaţi la amiază şi de violete la ora cînd soarele se duce la
culcare.
Călătoria asta, ca o lună de miere, a durat două săp-tămîni. Cînd
m-am întors în căsuţa de pe malul mării)

468
 ţintea îmi venise la ioc, inima bătea liniştită. Hristos, 0uddha şi
Lenin, cei trei iubiţi piraţi ai vieţii mele. nu dispăruseră, ci luceau
într-o lumină palidă în amurgul Senioriei ca nişte hieroglife
decorative a căror semnificaţie exaltată fusese depăşită.
■, Nici un singur îndemn intelectual nu m-a încercat de-a lungul
călătoriei mele, nimeni n-a venit prin somn B|-mi aducă aminte de
chinurile creatoare cărora nu le .puteam găsi o dezlegare. Priveam,
ascultam şi miroseam lumea cu o simplitate lipsită de griji. Sufletul
meu se prefăcuse, parcă, în trup, ca să vadă, să audă şi să miroasă
lumea fericit.
Se spune că doi artişti din antichitate s-au luat la ■trecere să
picteze lumea cea văzută cît mai fidel cu putinţă :
— O să-ţi arăt că eu sînt cel mai bun, a zis unul dintre ei
arătîndu-i celuilalt pînza pe care o pictase.
— Ei bine, trage perdeaua ca să vedem tabloul, a zis [rivalul
său.
— Perdeaua e tabloul, i-a răspuns pictorul rîzînd.
în călătoria mea pe Marea Egee am simţit că pînza era
adevărata pictură. Vai de cel care sfîşie pînza ca să vadă pictura ! Nu
va vedea nimic altceva decît haosul.
Am rămas multe alte zile cufundat în tăcerea austeră a solitudinii.
Era primăvară şi stăteam sub lămîiul înflorit din curte, amintindu-mi,
fericit, haiku-ul pe care îl auzisem pe Muntele Athos :

l-am spus migdalului :

Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu,
Şi migdalul a înflorit...

într-adevăr, pînza cusută cu flori, cu păsări şi cu oameni trebuie pă

fie veşnicia ; lumea aceasta nu e tiaina ei, cum credeam _ odată, este
chiar veşnicia ; forma şi materia sînt totuna. M-am întors din
pelerinajul meu egeeăn cu această certitudine, cu acest nepreţuit
trofeu. Zorba ştia lucrul ăsta, dar nu putea s-o spună fi atunci a spus-o
prin dans. Mă gîndeam să prefac acest dans în cuvînt !

46?
 Gîndindu-mă la toate acestea, mintea nii s-a limpezit Am
înţeles că încercasem să aflu veşnicia ani de zile, fără să
înţeleg că se afla înaintea mea ; ca fata care, ere că şi-a pierdut
inelul de logodnă, îl caută neliniştită peste tot şi nu-1 găseşte
pentru că e chiar pe degetul ei.
Singurătatea, tăcerea, Marea Egee colaborau secret şj
înţelegător cu mine. Timpul, şi acesta unul dintre confraţii mei,
îmi trecea pe deasupra capului şi cocea sămînţa în măruntaiele
mele. împreună cu păsările şi cu stelele m-am înjugat ia roata
cea veşnică ; pentru prima oară în viaţă.am înţeles ce înseamnă
adevărata libertate : să te prinzi la jugul armoniei.
Creaţia e o vînătoare seducătoare plină de nesiguranţă şi de
bătăi de inimă, la fel ca dragostea. în fiecare dimineaţă cînd
începeam vînătoarea misterioasă, inima îmi bătea puternic, de
nelinişte, de curiozitate şi de o stranie şi diabolică aroganţă,
care semăna profund, nu ştiu cura şi de ce, cu o nespusă
umilinţă. Fără să mă gîndesc, din primele zile am înţeles
înfricoşat ce pasăre nevăzută, poate inexistentă, urmăream.
Munţii erau plini de potîrnicbi, văile erau pline de turturele,
apele pline de raţe sălbatice ; dar eu treceam cu dispreţ pe
Ungă aceste gingaşe trupuri zburătoare şi urmăream o pasăre
nevăzută pe care, uneori, o auzeam cum bătea din aripi în
adîncul inimii mele ; n-avea încă decît aripi şi mă chinuiam să-
i dau un trup şi s-b pot prinde în laţ.
La început nu î-am dat nume păsării, poate nu voiam.
Căci .ştiam prea bine că numele întemniţează sufletul, îl
ajustează ca să încapă în cuvînt, îl obligă să lase în prag
inefabilul, ceea ce are mai preţios şi pentru' care nu poate fi
găsit nici un înlocuitor.
Dar am înţeles tot aşa de repede că un astfel de anonimat
face vînătoarea şi mai dificilă. Nu puteam să-mi localizez prada
şi să~i întind un laţ ; prezenţa ei nevă-- zută plana'peste tot în
văzduh, peste tot şi nicăieri. Omul nu poate suporta libertatea
absolută, o astfel de libertate îl duce spre haos. Dacă omul s-ar
naşte cu o libertate absolută, prima sa datorie, dacă vrea să fie de
folos pe pămînt, este să îngrădească această libertate.- Omul
poate lucra numai într-un spaţiu fixat, clar delimitat. Trebuia

460
sa mă supun acestei incapacităţi umane dacă voiam s-o depăşesc,
astfel că, m-am văzut obligat să-mi reprim dorinţa, trebuia să-i
dau un nume misterioasei păsări pe care o urmăream. Un nume
cu hotare cit se poate de mobile, cu ziduri cit se poate de
transparente, ea să văd, măcar ca prin ceaţă, ce se întîmplă în
spatele, în jurul f lor şi dincolo de ele.
Această nevoie lucra tainic în mine, zi şi noapte ; din fericire,
raţiunea nu avea nici un amestec ; totul se petrecea fără ştirea sa.
într-o dimineaţă, cînd m-am sculat, ^numele păsării a .strălucit
pe neaşteptate, teribil, în văzduh : nu era o pasăre, era un strigăt
pornit din nenumărate guri, pe care l-am recunoscut imediat ;
strigătul pe care îl urmăream era Strigătul viitorului. Mă
chinuiam, f;mă luptam pentru el, eram născut de dragul lui.
Toate celelalte lucruri, bucuriile, tristeţile, călătoriile, virtuţile şi
viciile mele nu erau altceva decît paşi spre acest Strigăt. Hristos,
Buddha, Lenin n-au fost decît opriri în acest . drum, eram
obligat să trec pe drumul lor, ei au fost reperele care au marcat
trecerea păsării' nevăzute, ei au fest hăitaşii care au stîrnit
vînatul din culcuş. | Nimic nu se pierde aşadar ? Luate în parte,
fiecare ^divagaţie a minţii şi fiecare drum ocolit poate fi socotit
■pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, anarhice ; j dar
luate împreună alcătuiesc o linie dreaptă, neabătută, care ştie că
numai drumurile ocolite te fac să înaintezi pe acest pămînt
bolovănos. Şi infidelităţile mele faţă de I marile idei pe care
le-am abandonat, după ce am fost rînd I pe rînd fascinat şi
deziluzionat, luate împreună, constituie, în fond, o credinţă de
neclintit faţă de esenţă. Totul s-a < petrecut de parcă hazardul —
cum să-i spun, hazard sau '. destin ? — ar fi avut ochi şi o inimă
înţelegătoare şi m-a [ purtat de mînă. Numai acum am înţeles
încotro mă purta ;.'şi ce aştepta de la mine : să ascult strigătul
viitorului, să înţeleg de ce îşi înalţă glasul şi încotro ne cheamă.
Sîngele mi s-a suit la cap într-un susur de bucurie ; am luat
pana şi am scris sus, pe foaia de hîrtie, refrenul vesel al celei
din urmă opere pe care o începusem :

469
 ,.Salutare, omule, biet cocoşel jumulit cu două picioare \ E foarte
adevărat, nu te lua după alţii : dacă nu cînţi î R z tri, nici soarele nu
răsare !':

• O flacără rece, jucăuşă, mi s-a lăsat pe creştetul capului. O

simţeam fluturînd în vînt ca o aripă roşie. Ers o pasăre cinlâtoare,
misterioasă, un coif în'flăcări ce avea puterea magică de a spori
ferocitatea şi încrederea luptătorului. Inima îmi ardea de nerăbdare,
voia să-şi ia avîm dar, cvnd a văzut abisul — abisul ori pe
Dumnezeu ? — ;. început să şovăie. Trupul, vrednic de milă, nu avea
nie-ea mai mică poftă pentru aventură, se simţea bine ÎT. căsuţa
liniştită, cu lămîiul, cu marea, şi cu zăvorul greu. dădea înapoi şi
striga. Dar un trup nevăzut, mai presat şi mai real decît al meu, mi se
tălăzuia pe deasupra capuhr şi mă conducea. Devenisem o corabie şi
mă pregăteam sâ ies în larg : o sirenă s-a aşezat la prova cu o mînă
odih-nindu-se' pe piept şi cu cealaltă întinsă drept înainte ca c
comandă. Nu era Victoria, era mărea Chemare, şi îiru ai ăla "drumul
între cer şi mare.
Toate cuvintele, toate poveştile şi toate glumele pe care le ştiam
au urcat pe corabie odată cu mine. I-am luat ia bord pe cei mai iubiţi
prieteni, cele mai năstruşnice îndrăzneli ale imaginaţiei, provizii
bogate, burdufuri pline cu vin. o grămadă de zei antici ciopliţi în
lemn, ca să-mi trec timpul mai uşor ; am înălţat catargul şi am pornit
în larg
I ncotro ne îndreptam ? Nu aveam nici o idee, capul îrrr era gol,
toate cele patru vînturi suflau cu aceeaşi putere în mină ţineam o
bucat.ă de lut : viitorul ; l-am frământat i-am dat chip de om, de
Dumnezeu, de diavol, apoi am distrus totul şi i-am dat alt chip.
Formele astea ieşeau dintre degetele mele, se întrupau o clipă în aer
şi cădeau înapoi în haos. Veţi zice că mă jucam, nu mă jucam, vai
luptam. Mă chinuiam să dau lutului chipul sufletului meu
Lupta era grea şi disperată ; nu ştiam ee chip ave» sufletul meu ;
mă străduiam, modelînd lutul, să-1 găsesc Nu aveam încredere în
raţiune, pentru că nu are discer-nămînt, nu vede decît trupul, conturul
lui ; nu vede flacăra care învăluie trupul, înălţîndu-se deasupra
capului fluturînd în vînt ca un stindard : iată. acesta e sufletul

vn
 ■şadar. mă lăsam in voia forţelor mistice care-mi cs Kau
degeiele.
Trei zile. concentrat, tăcut şi nemişcat ca un fachir, K-am' retrăit
viaţa. Nimic n-am pierdut. Nici cel mai mic amănunt, o rodie înflorită
lîngă Calamata, un pepene ■prfumat într-un sat din Santorin, aşa de
mare că abia H puteam cuprinde cu braţele, o fetiţă oacheşă care
vindea iasomie la Neapole, tropăitul de saboţi, vesel şi triunv <p\ unei
văduve ce juca în curte la 'o nuntă, arcul sprintenelor unei cireaziene
la Moscova, toate ieşeau prii! portiţa memoriei şi mă înfiorau de
bucurie. Cînd mă duceam la culcare, continuam călătoria în somn ;
nuni..: că noaptea aceste călătorii pluteau în aer, eliberate de povara
adevărului, alcătuite dintr-o substanţă mai' preţioasă şi mai uşoara.
. Există ceva mai adevărat .decît adevărul ? Da, există : legenda; ea dă
un sens etern adevărului efemer. Toate rătăcirile mele se. armonizau
într-o singură şi nepreţuită călătorie despre care ştiam foarte bine de
unde a p i -de ce a pornit şi încotro se ducea, fiecare oprire n-a un
capriciu de neînţeles al hazardului, ci mai mult împlinirea unui plan
logic al destinului. Ţoale călătoriile mele au devenit un fir roşu care
pornea de la om şi urca pînă la Absolut, cu alte cuvinte spre. cel mai
înalt pisc al speranţei.
A patra zi de cînd mă chinuiam să înţeleg unde aj şese firul roşu
care marca urcuşul meu, am fost cuprins de o sacră teamă : firul roşu
nu era înscris cu sîngek imeu. Altcineva, un străbun uriaş, mult mai
marc decît mine, un pirat al mării, un om al muntelui era cel care
urca ; sîngele curgea din rănile sale, mareînd o linie roşk în drumul
său peste pămînt şi peste ape.-Nu eram decît © umbră credincioasă
care îl urma. Nu reuşeam să-1 auzeam doar suspinul sau hohotele lui
de rîs, din vreme In vreme ; simţeam răsuflarea lui puternică deasupra
re» a.
Cu ochii plini de prezenţa lui, cu alţi ochi decît cei de ţarină, m-
am aplecat deasupra foii de hîrtie. D< asta foaia albă nu era, ca
înainte, o oglindă în cai vedeam chipul ; vedeam un alt chip, pentru
prima oară, al Marelui Tovarăş de drum, şi l-am recunoscut pe ■

471
 purta o şapcă de marinar, avea o barbă scurtă şi creaţă, o
privire de vultur, ochii mici şi îndrăzneţi, înşelători ca ai
şarpelui, sprîncenele uşor încruntate ca şi cum ar fi cîntărit cu
privirea un ţap pe care i-ar îi plăcut să-1 fure, ori norii încărcaţi
de vînt venind dinspre mare, ori puterea lui în faţa forţei zeilor,
înainte de a hotărî ce ar fi mai bine să-şi arate, puterea sau
viclenia ?
Pe chipul lui se.citeşte forţa tăcută, imobilă, gata să se
năpustească înainte. El e un atlet, un bărbat care respectă
moartea şi, se luptă corp la corp cu ea, atent şi plin de'măiestrie,
fără strigăte, fără înjuraturi, privind-o drept m ochi. Amîndoi
unşi cu uleiuri aromate complet goi, se luptă în lumină,
respectînd regulile luptei. Deşi Marele ; Tovarăş de călătorie ştie
foarte bine cine este adversarul său, nu intră în panică ; ridică
ochii şi priveşte moartea drept în faţă, o vede cum se schimbă
luînd diverse înfăţişări : cind o femeie pe plajă cu pieptul gol,
cîntînd/cînd (Un zeu care stîrneşte furtuni gata să-1 înece, cînd
un fum uşor deasupra acoperişului casei sale. Muşcîndu-şi
buzele, se joacă cu toate apariţiile morţii, se luptă cu ele, îmbră-
ţişîndu-le cu lăcomie.
Tu erai, cum aş fi putut să nu te recunosc pe-dată, o.
Căpitan de corabie al Greciei, părinte, iubit străbun ! Cu
mintea lui iscoditoare şi nesătulă ştiind să născocească şi
bucurîndu-se de născocirile sale ca de lucrurile cele mai de
preţ, fermecător şi încăpăţînat, suprem amestec de prudenţă
umană şi divină nebunie, stînd drept şi mîndru pe corabia
Greciei, nepărăsind cîrma de-atîtea veacuri trecute şi tot atîtea
veacuri viitoare !•
îţi văd toate feţele şi mintea mi se clatină'. Uneori îmi pari
un patriarh de o sută-de ani, alteori un zdrahon cu părul creţ şi
vlnăt, stropit de valurile mării, şi alteori un copilaş- care apucă
sînul pămîntului şi al mării să sugă. îţi văd toate chipurile şi mă
străduiesc să te întemniţez intr-un singur cuvînt, să te
imobilizez şi să pot spune : „Te-am prins, n-o să-mi mai scapi".
Dar tu sfărfmi cuvîn-tuî — cura ar putea să te încapă ! —,
scapi din ghearele mele şi îţi aud rîsul în aer, deasupra mea. .
CSte nume nu ţi-am întins drept laţ, ea să te prind ! Ţi-am zis :
profanator şi duşman al zeilor, distrugător şi

i?5
amăgitor de zei, omul cu şapte vieţi, viclean, urzitor de intrigi,
echivoc ca o răscruce de drumuri, un munte cu vîrfuri fără
număr, o minte care nu se clatină de la stînga la dreapta,
amăgitor de inimi, .vrăjmaş al inimii, bărbat priceput în ale
inimii, inaccesibil ca o casă zăvorită, |ioţ de suflete, cea dinţii
călăuză a sufletului omenesc, marinar de strajă la hotare,
rătăcitor prin lume, culegător de roade, suflet încordat ca un
arc, făuritor şi distrugător de fortăreţe, pirat al mărilor, sin al
oceanului, delfin, nestatornic, ora al piscurilor, stăpîn, păsărar,
singuratic, Kăreţ şi etern navigator, maiestuoasă goeletă a
speranţei cu trei"catarge !
■ Şi, odată, la începutul începutului, cînd nu ştiam cum să fac
să nu-mi scapi, ţi-am pus în drum cea mai vicleană cape.-uia
dintre toate : Ithaca. Dar ai izbucnit în rîs, ai ftras adînc aer în
piept şi Ithaca s-a prefăcut în mii de ■fcrîme. Atunci am înţeles,
datorită ţie, rătăcitor singuratic, că Ithaca nu există/ Singurul
lucru caro există e marea şi o barcă minusculă, la fel de fragilă
ca tropul omului, avînd sufletul drept căpitan. Stînd drept, în
■cabina sa făcută din oase, din bărbat şi din femeie, sufletul
seamănă şi aduce pe lume tristeţile şi bucuriile, frumuseţile,
virtuţile şi aventurile, fantasmele ei iubite şi jpsîngerate ! Stă în
picioare, nemişcat, cu ochii fixaţi, asupra cataractei morţii, care
atrage corabia lui fragilă M aşteaptă, atentă şi nesătulă, eu cele
cinci tentacule fiă-■aînde întinse peste pămînt şi peste mare.
„Tot ce putem apuca, strigă el, o cupă cu apă rece,
suflarea brizei pe tîmple, răsuflarea caldă'a femeii, o idee,
îtot ce ne iese în cale, treceţi iute la fapte, băieţi, nu cumva
să le pierdem S" ]
M~am străduit o Viaţă întreagă să-mi întind sufletul "ea un
are, vibrînd gata-gata să plesnească, pentru a întrupa o idee
măreaţă care să dea un înţeles nou vieţii, un înţeles nou morgii
şi să aducă puţină mmghere omului.
Şi lată, acum, cu ajutorul timpului, al singurătăţii, al
lâmîiului înflorit, ideea s-a prefăcut în poveste. Era o mare
bucurie, oca binecuvmtată sosise, larva se prefăcuse în fluture.

473
 Bătrînul rabin Nahman m-a învăţat, cu mulţi ani în urma, să
înţeleg cînd vine ceasul în care pot să-mi deschid gura şi să vorbesc,
cînd să iau pana şi să scriu. Era un om simplu, voios şi sfînt care îşi
sfătuia învăţăceii cum să devină simpli, voioşi şi sfinţi. Dar într-o zi
aceştia s-au aruncat la picioarele lui şi s-au plîns astfel.:
— Bunule rabi, de ce nu vorbeşti ca rabinul Zadig,
de ce nu rosteşti idei mari, de ce nu alcătuieşti teorii
măreţe ca oamenii să te asculte duşi, cu gurile căscate ?
Nu ştii decît să vorbeşti în cuvinte simple, ca o bunicuţă,
şi să spui poveşti ?
Bunul rabin a zîmbit. S-a gîndit puţin înainte de a răspunde, apoi
şi-a deschis gura :
— într-o zi urzica a întrebat o tufă de trandafiri :
„Surioară, nu vrei să mă înveţi taina ta ? Cum ajungi să
faci trandafirul ?" Tufa de trandafir i-a răspuns : „Taina
/nea e tare simplă, soră urzică. Toată iarna lucrez sub
pămînt cu răbdare, cu încredere, cu iubire şi n-am decît
im singur gînd : trandafirul. Ploaia mă biciuieşte, vîntul
îmi rupe frunzele, zăpada mă apasă, dar eu am un singur
gînd : trandafirul. Iată taina mea, soră urzică."
— Nu înţelegem, stăpîne, au zis învăţăceii. Rabinul a
rîs :
— Prea bine nu înţeleg nici eu.
— Atunci, stăpîne ?
— Mă gîndesc că şi eu fac ceva asemănător : cînd am
un gînd, îl macin îndelung, în linişte, cu răbdare, cu încre
dere, eu iubire. Şi cînd deschid gura, -ce mister e ăsta
copii !, gîndul lese sub forma unei poveşti.
Şi iarăşi a rîs : ".
— Noi, oamenii, îi spunem poveste, a zis el, tufa de
trandafir îi spune trandafir.

Niciodată n-am fost duios faţă de tata. Frica ce se năştea în mine

era atît de mare încît dragostea, respectul, apropierea, toate piereau.
Vorba iui era apăsătoare, tăcerea lui era şi mai apăsătoare. Vorbea rar
şi, cînd deschidea gura, vorbele Iui erau cumpătate şi măsurate, n-
aveai nici un motiv să-1 contrazici ; avea întotdeauna dreptate, ceea
ce părea să-1 facă invulnerabil. Mă gîndeam adeseori că

474
 j aş vrea- să greşească măcar o dată, poale pentru a-mi lua
| inima în dinţi să-1 contrazic, dar niciodată nu dădea 9
[ asemenea ocazie, lucru pe care nimeni nu i-1 ierta. Era un
stejar, cu trunchiul puternic, cu frunze aspre, cu fructe
amare, care nu înflorea niciodată. Sorbea toată puterea
din jurul lui, în umbra sa orice pom se usca. Şi eu mă
cam în umbra iui, nu puteam să respir în vecinătatea
lui. Cînd eram tînăr a izbucnit în mine o revoltă nebună,
eram gata să mă arunc în aventuri periculoase, dar cînd
mă gîndeam la tata mă simţeam pe dată descurajat. Iată
de ce, în loc să ajung un adevărat luptător, un om ai
faptei, de frica tatălui meu, am fost silit să scriu despre
ceea ce aş fi vrut să fac. El e cel care mi-a prefăcut sîngela
în cerneală.
Cînd m-am întors în căsuţa de pe malul mării, trei zile mai
tîrziu, am simţit o uşurare de-a dreptul nepotrivită, de nespus.
O greutate, o umbră mi se luase de pe inimă. Fusese tăiată
coarda misterioasă şi nevăzută care mă ţinea legat de supunere
şi de ascultare. Acum puteam să vorbesc, să scriu şi să fac ce
voiam, nu mai eram obligat să mă mai supun nimănui. Paznicul
plecase, ochiul neadormit şi neiertător s-a închis, contractul de
robie fusese rupt în bucăţi, eram liber acum, izbăvit.
Era însă prea tîrziu. Alesesem deja un drum — nu eu l-am
ales, el m-a ales pe mine, toate celelalte drumuri din faţa şi din
urma mea erau închise ; aveam năravurile mele, ştiam exact ce-
mi place şi ce-mi displace, era prea tîrziu să mă întorc şi să-mi
schimb cîmpul de bătaie. Trebuia să merg mereu pe drumul pe
care am apucat şi să ajung la capătul lui ; nimic mai mult.
Totuşi, acum aveam un mare avantaj : scăpasem de povară, de
acum înainte puteam merge fără frică aşa cum îmi plăcea :
puteam' să cînt, să joc, să rîd, să mă opresc ; nu-mi mai era
ruşine de nimeni, mă temusem numai de un singur om în viaţă,
d • tatăl meu, acum de cine să-mi mai fie frică ? Cînd eraw
copil şi ridicam ochii spre el mi se părea un uriaş : pe măsură
ce creşteam, toate lucrurile din jurul meu se făceau tot mai mici
: oamenii, casele, pomii ; numai e> rămînea cum îl văzusem în
copilărie : un uriaş. Se înalţ;-în faţa mea ca un turn înalt şi
acoperea o parte din soare. Zadarnic ani fugit de casa
părintească, de vizuina
leului; în zadar m-am revoltat, am călătorit, rn-am aruncat în
aventuri spirituale dintre cele mai dificile, umbra lud se aşeza
veşnic între mine şi lumină. Am călătorit sub o eclipsă de soare
fără sfîrşit.
înlăuntrul.meu domneşte un întuneric adînc : tatăl meu.
Toată viaţa' am luptat cu disperare să prefac întunericul în
lumină, într-un strop de lumina ; o bătălie aspră, nemiloasă,
fără răgaz. Dacă aş fi obosit doar o clipă şi mi-aş fi îngăduit un
interval în toiul luptei, aş fi pierit. Şi dacă uneori am ieşit
învingător, a fost cu preţul neliniştii şi al suferinţei ! Nu m-am
născut pur, dar am luptat să devin pur. Pentru mine virtutea nu
este fructul naturii mele, este fructul luptei mele, Dumnezeu nu
mi-a dat acest dar, am luptat cu sabia să-1 cuceresc. Floarea
virtuţii e transubstanţierea unei grămezi de gunoi.
Această luptă nu s-a încheiat încă ; pînă acum n-am fost
învins de tot, dar nici n-am triumfat de tot ; lupt tot timpul, în
orice clipă pot să pier, în orice clipă pot să scap, trec fără
încetare pe un fir de păr puntea care se cir. tină deasupra
abisului.
M-am dezbrăcat, m-am arunc'at în mare. am înotat." Am
simţit, în ziua aceea, botezul sacru, în toată simplitatea lui fără
de moarte, am înţeles de ce atîtea religii consideră apa, baia, cu
alte cuvinte botezul, condiţia prealabilă, necesară iniţierii
.neofitului, înainte de a începe o viată nouă. Răceala apei te
pătrunde pînă în măduva oaselor, pînă la creier şi ajunge pînă la
suflet. Sufletul. văzînd apa, dă din aripi fericit, ca un pui de
pescăruş. se spală, se bucură, se împrospătează, apa banală de
fiecare zi se preface, devine apa vie prin care omul renaşte.
Cîncl neofitul iese din apă, lumea i se pare altfel. Lumea nu s-a
schimbat, e la'fel de minunată şi de oribilă, plină de fărădelegi
şi 'de frumuseţi ; ochii sînt cei care văd altfel lumea, dună
contactul cu apa.
Cînd am ieşit din mare, soarele apunea ; de partea cealaltă
două insule pustii, între cer şi mare, erau roşie-tice, de parcă se
făcea ziuă. Valurile uşoare murmurau blînd peste pietricelele
albe, ţărmul bătrîn al mării zîmbea fericit. O barcă de pescar
trecea, lăsînd dîre de aur topit, cînd lovea şi tăia apa cu vîslele
lucitoare. în barcă, pescarul ofta adînc şi suspinul lui răsuna în
tăcerea serii plin de

476
"jale şi de patimă. Era tinăr şi singur. Frumuseţea mării .era atît
de greu de suportat încît numai un „ah !" putea să-i aline
sufletul.
Insulele minuscule erau acum violete, marca se întu--ncca.
Simţind dulceaţa nopţii pe gene, păsările de noapte deschideau
ochii : le era foame.
M-am întors acasă şi gîndul ăsta mi-a adus alinare toată
noaptea. Spre ziuă, tata mi-a apărut în somn ; faţa lui imobilă
strălucea de gingăşie. Stătea în picioare în faţa ' mea, pe 6
pajişte verde, foarte înalt şi diafan, parcă era făcut din nori. Mă
uitam la el şi voiam să deschid gura, bucuros, să-i spun un
cuvînt afectuos pe care nu l-am putut spune cît a trăit, dar un
vînt gingaş — era vîntul, sau propria mea suflare ? — a suflat şi
norul s» a* tulburat, s-a rărit, apoi şi-a pierdut forma de om,şi
s~'a împrăştiat peste iarbă ca o brumă.
. Cmd m-am trezit, soarele năvălise în odaie umplîn-: du-mi
patul de lumină. Sprijinit în coate, mă uitam pe fereastră la
marea care rîdea şi se vălurea mărunt, astfel ca razele soarelui s-
o poată mîngîia. Era o altă zi divin de frumoasă ; în fiecare
dimineaţă pămîntul îşi recapătă virginitatea, pare că iese chiar în
clipa aceea din mîinile lui Dumnezeu. Pămîntul e lipsit de
memorie şi'de aceea pe faţa lui nu apar riduri; nu-şi aminteşte ce
a făcut ieri, nu-şi face griji pentru "ce va fi mîine ; trăieşte clipa
prezentă de parcă ar fi veşnică ; altceva nu ştie, înainte şi pă
clipa aceasta se află neantul.
M-am aşezat la fereastră să mă bată soarele drept în piept şi m-
am aplecat deasupra paginii albe. Nu era o foaie albă, era o
oglindă în care mi-am văzut chipul. Ştiu că tot ce am scris poate
fi luat drept o spovedanie. Ca în clipa cea mare a, judecăţii din
urmă. Stai în faţa judecătorului nevăzut şi inima începe să-şi
verse eu neruşinare toate păcatele : ăm furat, am. ucis, am
minţit, am rîvnit la femeia aproapelui meu, mi-am făcut o
mulţime de .chipiul cioplite la care m-am închinat, le-am
distrus şi am fâcuj altele. Am avut neruşinarea să trec dincolo
de fiinţei omeneşti şi să fac ceea ce tu n-ai putut sau n-ai vrut să
faci. Am complotat cu toate forţele luminii şl le întunericului
şi m-am folosit de ele ca să te azvîrl : tron, să mă aşez în locul
tău şi- PĂ fac o lume mai

477
 ■ ... a. fără foamete^ cu virtuţi mai gingaşe, eu o iubire ri cată. a,
izeăm cum inima piingea in adîneul fiinţei mi avi a destule să-i
reproşeze lui Dumnezeu şi era timpul -, idreseze o plingere,
spunîndu-i pe şleau indignarea 'crea sa. Anii se scurg unul după altul
şi eu od;. ir ţărîna nu-mi va astupa gura pînă cînd nu voi spunt • ,. ce
am de spus. Fiecare om are un strigăt, stri •■-aii pe care îl azvîrle în
văzduh înainte de a muri ; har să ne grăbim, ca să avem timp pentru
aşa ceva. E adevărat < ă strigătul se poate risipi în văzduh fără nici o
urm; ■ că poate nici pe pămînt, nici în cer, nu~şi apleacă nimeni
urechea să-1 asculte. Nu-i nimic, nu eşti o oaie, eşti un (rin, ceea ce
înseamnă că poţi striga neîmblînzit. Strigă, <w ci ! Nu fi laş, îmi
ziceam eu. nu te gîndi că eşti un biet animal trecător şi nu te poţi vîrî
în orînduielile lumii. Dacă ii- a cunoaşte puterea, ai trece dincolo cie
hotarele fiinţei orn< neşti.
Primăvara a venit şi m-a găsit luptîndu-mă şi ehinu-
indu-mă să supun aceste iepe sirepe : cuvintele. Deşi au trecut mii şi
milioane de ani. de cînd omul a apărut pe pămînt, arta ademenirii
celor nevăzute a rămas mereu aceeaşi, regulile vînătorii nu s-
au schimbat! Folos : aceleaşi artificii, aceleaşi rugăminţi
egoiste, implor; ameninţăm; pîndim invizibilul eu aceleaşi
vicleşug obişnuite. Căci sufletul nu-şi poate întinde aripile îngreunat
de povara trupului, e obligat să urmeze pe jos cărările sale trupeşti.
Oamenii primitivi, în peşteri,' au încercat să picteze fiară sălbatică
pe care voiau s-o prindă ; făceau acest liscru pentru că le era foame,
nu aveau nici cea mai mică intenţie de a crea o operă de artă,
frumosul gratuit. Forma ia ; ei, pictate sau săpate în piatră, era ca o
vrajă, o magie, o capcană misterioasă care atrăgea animalul în ea,
fiind astfel mai uşor de prins. Iată de ce era absolut necesar să fie
redată cît mai fidel cu putinţă imaginea fiarei : ca să poată fi mai uşor
păcălită. Tot aşa aşezam şi eu cuv: drept capcane, cu toată viclenia de
care eram în stare, ca sa cadă în ele strigătul, atît de greu de prins,
care trecea ca o săgeată pe dinaint.

#78
 Deodată, zic. i... slutea în cale s-a dărîmat
fără zgomot. Ca Li care, după ce au descoperit
numele zeului sau al demonului de care se temeau, i se închină şi
îi adresează rugăminţi să le împlinească vrerea, [ aşa şi eu, după
ce i-am dat un nume eroului meu, mă simţeam cuprins de forţa
lui, ca un călăreţ care se pă -trunde de forţa calului, şi m-am
azvîrlit impetuos înainte Toate îmi treceau pe dinaintea ochilor :
umbre tînjini după sîngele meu ca să se întrupeze, călătorii şi
aventuri eroice, războaie, masacre, incendii, iubiri, Intîlniri
misterioase cu spirite deosebite şi, în sfîrşit, călătoria ce.* de pe
urmă, într-un sicriu lung şi îngust ca o barcă şi în
doi bătrîni vîslaşi, doi uriaşi, eroul meu şi Charon.. '-
leam cum valurile mării se ridicau în larg, sclipind şi
md în lumina soarelui ; alergau unul după altul, ca o turmă
de oi, se spărgeau murmurînd peste pietricelele Se pe plajă, se
prefăceau în octametri, şi creierul meu, scăldat în soare, le
primea şi hohotea aidoma bătrîmilui
EI creta».
Au trecut zile şi săptămîni întregi, eram foarte neliniştit de
apropiata mea prăbuşire, aşa că m-am aplecat,
asupra hîrtiei să văd ce face eroul meu, încotro va p urni, cum
se va lupta cu puterile luminii şi ale întunericului, ajutat de arcul
orizontului şi de corabia lui CJ pînzele umflate de vînt. Nu ştiam ce
să povestesc, scriam fără un plan dinainte stabilit, forţele care mă
stăpîneau nu sălăşluiau' în cap, ci în fiinţa mea. Forţele astea îmi
purtau mîna şi îmi sileau mintea să ie urmeze şi să ie dea coerenţă.
Nicicînd nu m-am identificat atît de adînc cu neliniştea mută a
viermelui de mătase, cu izbăvirea i acestuia. După ce mănîncă
toate frunzele de dud. începe procesul creator, se preface pe
dinăuntru în mătase. Le-gănîndu-şi capul dintr-o parte într-alta, îşi
smuceşte măruntaiele şi, cu o mişcare convulsivă, trage mătasea fir
cu fir şi, răbdător, cu o misterioasă înţelepciune, îşi ţese sicriul alb,
auriu, din materia cea mai de preţ.
Nu 'există chin mai dulce, nu există datorie mai imperioasă
decît cea a viermelui care se preface ^îr. mătase, a trupului care
se. preface în spirit,..

479
Privirea creta
na

în momentele de creaţie mă încearcă neliniştea femeii care îşi

hrăneşte pruncul la sîn. Nu suport pe nimeni, cel mai uşor
zgomot mă face să tresar, mă simt jupuit de Apollo şi nervii,
dezgoliţi, mă dor la cea mai mică pală de vînt.
Octametrii se rostogoleau învolburaţi, unul după altul, şi se
întindeau ca o mare deasupra hîrtiei. Stăteam imobil şi trăiam
isprăvile şi încercările lui Odysseus. El se pregătea pentru
marea călătorie fără întoarcere : insula i se părea prea mică,
nevasta prea ştearsă, feciorul prea naiv şi supus, i se "părea, de-
acum, că nu mai are nevoie de ei. S-a smuls, sătul de toate, şi a
plecat pentru totdeauna, oprindu-se în Sparta ca s-o răpească pe
Elena sătulă de viaţa ei prea tihnită. Şi-a oprit corabia în Creta,
s-a aliat cu barbarii, a dat foc palatului decăzut ; simţind ca se
sufocă şi în această mare insulă, care i se părea prea strimtă
pentru el, a plănuit să plece iar, spre sud. M-am îmbarcat şi eu
pe" corabia lui, călătorind ca simplu ajutor imaginar la prova ;
mintea mi s-a prefăcut într-o sferă perfectă, într-un glob
pămîntesc, pe care am îri--semnat cu cerneală roşie toate
porturile, în care am intrat şi în care ne-am oprit, pînă la capătul
pământului. Ţin minte fiecare lucru, am văzut totul, am stat
mereu de veghe în drum ; fantastica rută străluceşte limpede în
sufletul meu. Dar ce chin să cuprinzi această viziune în cuvinte,
fără să laşi să se piardă un singur strop ! .
Creatorul se luptă cu o materie dură şi invizibilă, mult
superioară iui. Chiar cel mai mare învingător iese învins din
această luptă pentru că cel mai adînc mister, singurul

430
care merită să fie exprimat, rămine întotdeauna nespus. Acest
mister nu se supune niciodată conturului material al artei. Ne
sufocăm prin fiecare cuvînt : vedem un pom •înflorit, un erou, o
femeie, luceafărul, strigăm : Ah !, nimic altceva nu pare cu
putinţă să exprime bucuria. Apoi, analizăm acest „Ah !", vrem
să-1 prefacem într-o idee, într-o poezie, eu gîndul de a-1
împărtăşi oamenilor şi de a-1 scăpa de propria noastră disoluţie,
dar, vai, cum se banalizează în simple cuvinte de mascaradă, în
goale închipuiri !
Şi totuşi nu există altă cale de a împărtăşi oamenilor stropul
de nemurire din noi, decît acest „Ah !..." Cuvinte ! Cuvinte !
Pentru mine, vai, nu există altă scăpare ! Am sub puterea mea
doar douăzeci şi şase de soldaţi de plumb, cele douăzeci şi şase
de litere ale alfabetului : voi proclama mobilizarea generală,
voi i'ace o armie şi voi lupta împotriva morţii !
Ştiu prea bine că moartea e de nebiruit. Dar datoria omului nu e
victoria, ci lupta pentru victorie. Mai ştiu că datoria omului nu
înseamnă doar lupta pentru victorie, înseamnă şi altceva : să
trăiască şi să moară ca un viteaz, fără să aştepte nici o v răsplată.
De asemenea, mai ştiu un alt lucru şi mai important :
certitudinea că nu există nici 0 răsplată nu trebuie să ne
descurajeze, ci să ne umple sufletul de bucurie, de mîndrie şi de
curaj bărbătesc. Pe măsură ce scriu, vrînd-nevrînd, ..văd două
cuvinte ivindu-se mereu sub pana mea, nu dispar, chiar dacă '
încerc să le evit. Cuvintele sînt divinitatea şi înălţarea, t urcuşul.
Ce este Dumnezeu : suprema Himeră, suprema 'Speranţă ori
suprema Certitudine ? Ori poate suprema ; Incertitudine ? Deşi
m-am chinuit ani de zile, nu pot ..răspunde odată pentru
totdeauna la această tragică întrebare. Răspunsul se schimbă
după preţul, după adevărul, după descumpănirea pe care sufletul
meu le simte în meditaţia sa, asupra divinităţii. N-am fost
niciodată sigur la care dintre cele trei Sirene — Speranţa,
Himera ori Certitudinea — să-i dăruiesc sufletul meu. Toate trei
m-au vrăjit la fel cu cîntecul lor şi, cu cît le ascultam mai mult,
cu atît voiam să mă duc mai departe.
Şi totuşi există un lucru de care am fost sigur toată viaţa : o
singură cale şi numai una te 'apropie de esenţa

* 431
31 — Raport eătre El Grec» '..-
 vieţii : urcuşul, Înălţarea. Niciodată c©borî'ş\3ă, ori calea netedă,
numai urcuşul. Neputinţa mea de a distinge cu absolută claiitate
înţelesul esenţei, a acestui cuvânt atît de întinat şi de tocit de către
oameni, m-a făcut să ezit de multe ori, dar niciodată n-am şovăit cu
privire la drumul care duce spre ea, cu alte cuvinte spre piscul suprem
al năzuinţei umane.
Şi mai este încă ceva : am fost veşnic fascinat de trei creaturi ale
naturii, de larva care se face fluture, de peştele zburător Ncare sare
deasupra apei, în efortul de a-şi depăşi starea, şi de viermele care îşi
preface măruntaiele în fire de mătase. întotdeauna am simţit o comu-
niune misterioasă cu aceste făpturi pentru că veşnic rai le-am
închipuit ca nişte semne ce marchează drumul sufletului meu. E cu
neputinţă să descriu bucuria pe care am simţit-o cînd am văzut întîia
oară o larvă gravată pe talerul unei delicate balanţe de aur,
descoperită în mormintele de la Mycene, şi un fluture pe celălalt taler,
simboluri luate, fără îndoială, din Creta. Pentru mine. năzuinţa de a
deveni fluture a fost mereu cea mai imperioasă şi mai legitimă datorie
a larvei şi a omului. Ne naştem larve şi, prin strădanie proprie, trebuie
să ne prefacem în fluturi.
Am simţit aceeaşi bucurie şi emoţie cînd am văzut peştele
zburător din frescele de la Knossos săltînd deasupra apelor mării cu
aripile desfăcute. Am simţit comuniunea mea cu strămoşi
.îndepărtaţi ; după mii de ani, păşeam şi eu cu încredere pe urmele lor,
prefăcînd pâ-mîntul Cretei în aripi !
Altădată, într-o bisericuţă de ţară. într-o insulă gre
cească, am văzut —■ am văzut ori am visat că am văzut ? —
o icoană a Fecioarei pe care dreptcredincioşii au înrămat -a
cu o cunună de frunze pe care erau risipite ouă de viermi,
de mătase. Ouăle au crăpat şi viermisorii miracuîoşi au ieşit
.din ele şi au ros zi de zi frunzele de dud, în ziua în care
am văzut icoana, viermii îşi împliniseră datoria, prefăcu
se! ă frunzele în mătase încadrînd icoana în gogoşile lor
strălucitoare. „O, de-aş fi puiuţ să stau in fa
primăvara, să văd >■ n - cum fluturii
..sufletele", rum ie zic ţăranii >i J ochii
sclipitori şl reticr >-
ar ii spus :
■ ■

_1 văzu t n-a fc ii viermi, eram noi, să

cînd o ne împlinim datoria pe pă-i apoi
mint, o Să sufletele noastre o să-şi jeeii vecilor...
fluture aripi ume în

în ziua ac< ra strălucitoare şi vaporoasă, o

furtună puternica izbucnise peste noapte şi pămîntul uscat' a primit
apele cereşti şi s-a înviorat. Dimineaţa, cînd am ieşit Ia fereastră, am
simţit mireasma pămîntului şi a mării, cerul era proaspăt spălat şi
strălucea ca un briliant în bătaia soarelui. Inima mea, ca un bulgăre de
pămînt, s-a răcorit primind, aidoma pămîntului uscat, vijelia de peste
noapte. Simţeam o bucurie aşa de mare, că mi-a fost imposibil să mă
aplec asupra hîrtiilor mele ca să prefac lumea în oetametri. Am
deschis uşa şi am afară !
Era August, cea mai darnică şi cea mai iubită lună a anului, un
stăpîn puternic cu braţele pline de fructe zemoase care, trecînd prin,
grădini şi prin vie, cu barba stropită cu must, cu o sfîntă şi dublă
bărbie, cu pîntei revărsat, un satir cu coada în sus — fie binecuvîntat'!
— care se bucură şi îşi culege etern strugurii din via cea veşnică,
Grecia !
Aceştia sînt zeii cu. care ne-am născut, cei adevăraţi, ■nemuritori.
Sub un soare fără seamăn, lîngă o mare fără seamăn, în mijlocul unor
munţi fără seamăn, cum ar putea să se nască altfel '3e zei, fără pîntece,
fără bucurie, fără frunze de viţă pe frunte şi cum ar putea altfel să
reziste ? Şi cum ar putea fiii şi fiicele Greciei să _exeadă într-un alt
paradis decît în paradisul pămîntese ?
Am luat-o spre vii; fete tinere culegeau, cu feţele ascunse în
marame albe ca să nu le ardă soarele. Cînd cineva trecea, ridicau
capul şi nu îi se vedeau decît ochii mari şi negri ca noaptea, strălucind
în soare, plini de chipurile. bărbaţilor.
I-am îngârîuît trupului să apuce orice cărare a dorit, de fapt trupul
mă conduce pe mine şi nu eu p-e el, di
du-mi ceîe mai mari plăceri. Am încredere în el. Trupul nu este
o materie oarbă şi neşlefuită, cînd se scaldă în soarele Greciei,
peste el se revarsă un suflet bogat care îl luminează şi, dacă-i
dai libertate, poate să hotărască singur ştiind să descopere calea
cea dreaptă, fără ca mintea să-1 ajute. Chiar sufletul nu este o
fantasmă nevăzută, a luat ceva din siguranţa şi din căldura
trupului, ca un drept al său, şi se bucură de frumuseţea lumii
prin aşa-ziseîe plăceri trupeşti, ca şi cînd ar avea gură, nări şi
mîini cu care să mîngîie. Adesea omului îi lipseşte stăruinţa de
a-şi menţine esenţa umană, se schilodeşte vrând să scape uneori
de suflet, alteori de trup ; să se bucure deopotrivă de amîndouă
pare a fi o grea pedeapsă. Doar în Grecia, sufletul şi trupul,
nemuritoare elemente pline de graţie, ştiu să se amestece ca apa
caldă cu apa rece, sufletul să ia ceva din trup, iar trupul să ia
ceva din suflet. Se împrietenesc şi omul, In pragul Greciei
divine, poate să trăiască şi să umble pe pămînt, păstrîndu-şi in-
tactă esenţa Ivii omenească.
în drum am dat peste un izvor şi m-am oprit puţin. O cupă
de bronz atîrna de un lanţ delicat, îmi era sete. Am băut şi
răcoarea apei m-a pătruns pînă la călcîie, făcînd să-mi
trosnească oasele. O clipă m-am oprit la umbra unui măslin ;
greierii lipiţi de trunchiul măslinului au început să cînte, dar
deodată au tăcut, înfricoşaţi1 de ţîrîitul lor asurzitor. Au trecut
pe-acolo doi ţărani cu măgăruşii lor încărcaţi cu struguri.
— Să trăieşti ! mi-au urat ei punîndu-şi palmele pe piept.
De barbă li se prinseseră pieliţe de struguri şi totul mirosea
a must. M-am uitat o clipă de cealaltă parte a drumului şi am
zărit chiparoşii, crucile negre, înălţîn-du-se peste gardul vopsit
în alb, din grădina liniştită în care morţii îşi dormeau somnul de
veci. Acolo se odihnea şi tata. Am luat o frunză de măslin, am
băgat-o în gură şi am mestecat-o. Gura mi s-a umplut de
amăreală.
Am lăsat umbra măslinului, grăbind pasul. Trupul niă purta
spre bătrînii strămoşi, cu ochi în formă de migdală, cu buze
pline şi senzuale, cu mijlocul tras prin inel care, cu mii de ani
înainte, s-au luptat cu zeul atotputernic : taurul.

4«4
 Cred că omul nu simte o veneraţie sacră mai genuină şi mai
profundă decit cea pe care o simte cînd păşeşte pe pămîntul
strămoşilor, pe rădăcinile sale. Picioarele îţi .prind rădăcini cu
care coboară în pămînt şi caută să se unească cu rădăcinile
veşnice ale celor morţi. Mirosul acrişor de pămînt şi de
muşeţelîţi umple măruntaiele de linişte şi de un dor de supunere
totală la eternele legi... Şi atunci, dacă fructele dulci ale morţii
nu s-au copt încă in sufletul tău, te ridici înfuriat, nevrînd să te
lipseşti de lumină, de luptă, de necazurile vieţii, în amestecul lor
pămîntesc. Şi, pe dată, grăbeşti pasul'.pe pămîntul plămădit din
oasele şi creierul străbunilor, înainte ca picioarele să-ţi prindă
rădăcini, şi zbori din nou afară, în palestra sfîntă, în lumină. •
Emoţia pe care o simţeam plimbîndu-mă pe pămîntul vechi
al Knossosului era mult prea bogată, prea încărcată de viaţă şi
de moarte, încît mă simţeam neputincios s-o Judec cu claritate.
Nu era nici tristeţe, nici dor de moarte, nici linişte de veci. Legi
aspre porunceau buzele acoperite de pămînt, simţeam morţii
atârnaţi în lungi şiraguri de picioarele mele, nu ca să mă tragă
în întunericul cel rece,, ci ca să înceapă iar lupta. O bucurie şi o
sete nestinsă, taurii mugind în păşunile lumii de deasupra, mi-
rosul de sare şi de iarbă pătrunzînd de. mii de ani scoarţa
pămîntului şi împiedicînd morţii să moară.,. *
Am văzut luptele cu tauri pictate pe pereţi : vioiciunea şi
graţia femeii, lupta perfectă a .bărbatului care se joacă cu taurul
înfuriat, întîmpinîndu-1 cu o privire neînfricată. Nu-1 omoară
ca semn al adoraţiei, ca să se unească cu el,, ca în religiile
orientale, ori pentru că le e frică, neîndrăznind nici să-1
privească. Se joacă cu taurul cu încăpăţînare, plini de respect,
fără ură. Poate chiar cu recunoştinţă : pentru că această sacră
bătălie cu taurul ascute puterea bărbatului, îi cultivă vioiciunea
şi graţia trupului, precizia de fier şi sîngele rece al mişcării,
disciplina voinţei, preţul, greu de dobîndit, al măsurii puterii
sale faţă de bestia puternică şi neînfricată, fără să se teamă.
Astfel cretanii transformă spaima într-un joc exaltat, în care
virtutea bărbatului, pusă faţă în faţă cu atotputernicia absurdă, e
stimulată şi iese biruitoare, învinge fără a anihila taurul pentru
că nu-1 consideră nu

485
un duşman, ci un confrate. Fără el, trupul n-ar deveni aut de flexibil
şi de puternic şi nici sufletul atît de viteaz
Desigur, omul are nevoie de un mare antrenament al trupului şi al
sufletului ca să poată indura spectacolul oferit de vederea animalului
furios şi să participe la un ioc atît de periculos. Dar-, odată ce s-a
exersat, are simţul jocului, fiecare mişcare devine simplă, sigură,
calmă, şi el priveşte frica drept în ochi, fără teamă.
Priveam lupta de pe pereţi, vechea luptă dintre om. şi taur, pe care
ăzi îl numim soartă, şi mă gîndeam. că privirea cretană e fără seamăn
pe lume ! Şi deodată răspunsul a năvălit în mintea mea, nu numai în
mintea ci şi în inima şi în măruntaiele mele. Iată ce căutam şi ee
voiam : să pun în ochii lui Odysseus această privire cretană !
Epoca noastră e una feroce ; Taurul, puterea întunericului
subpămîntean, a scăpat prin scoarţa căscată a pă-mîntului.
Cavalerism, armonie, echilibru, fericire, dulceaţa vieţii, toate astea au
fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj,
rămas bun ; ele aparţin altei epoci, poate trecute sau poate viitoare.
Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre e ferocitatea, şi
sufletele plăpînde h-ău curajul s-o privească drept în ochi.
Odysaeus, cel care a navigat peste octametrii pe care i-am scris, e
gata să privească abisul cu o astfel de. privire cretană, fără speranţă şi
fără frică, dar şi fără neruşinare, stînd mînclru şi drept, chiar pe
marginea pră-pastiei.
Viaţa mea s-a schimbat din ziua aceea, Ziua Privirii
Cretane, cum am numit-o. Sufletul meu şi-a descoperit,
locul şi privirea. Marile probleme care mi-au tulburat
sufletul s-au liniştit, zîmbeau de parca ar fi venit pri
măvara peste hăţişurile sălbatice şi spinii s-ar fi acoperit
cu viclenie de flori. Era o întinerire tîrzie şi neaşteptată
La fel ca bătrînul înţelept chinez mi se părea că mă năs
cusem cărunt, un bătrîn decrepit cu barba albă ca ză
Şi cum treceau anii, barba mi s-a făcui l apoi, b
încet, mi s-a făcut neagră, apoi a că băti
un puf adolescentin mijea pe obrajii r

488
 Tinereţea mea n-a fast altceva nelinişte, coşma-
ruri, întrebări ; maturitatea nimic altceva clecît răspunsuri care lasă de
dorit. Am căutat oamenii, stelele, ideile — ce haos ! Ce nelinişte să
urmăreşti mereu pasărea albastră cu gheare roşii pînă în tării ! Am
apucat-o pe un drum şi cînd ara ajuns la capătul lui am descoperit
haosul, înfricoşat, m-am. întors şi am apucat-o pe alt drum la capătul
căruia era din nou abisul. M-am întors, am început o altă călătorie şi
deodată acelaşi abis s-a căscat înaintea mea. Toate drumurile minţii
sfîrşesc în abis. Tinereţea şi maturitatea s-au dus, învîrtindu-se în jurul
celor doi poli : frica şi speranţa. Dar acum, la bătrîneţe, stau pe
marginea prăpastiei liniştit, neînfricat, nu voi mai fugi mult timp, nu
mă voi .mai umili eu însumi, nu eu, doar Odysseus pe care l-am
făurit. L-am creat ca să stau calm în faţa prăpastiei şi, creîndu-1, m-
am străduit să semăn cu eî. Eu însumi am fost creat. I-am încredinţat
toate dorurile mele ; e tiparul pe care l-am săpat astfel ca omul ce va
veni să treacă prin el. Lucrurile pe care le-am rîv-nit şi nu am fost în
stare să le ajung, elTe va ajunge ; e vraja ce cheamă forţele luminii şi'
ale întunericului care vor crea viitorul. încrederea mută munţii din
loc, credeţi şi va veni ! Cine va veni ? Odysseus pe care l-am creat. El
este Arhetipul. Responsabilitatea scriitorului este imensă, el deschide
un drum care ademeneşte viitorul şi îi struneşte spiritul.
Mă uitam Iatmarea cretană, la valurile care se ridicau
victorioase, străluceau o clipă în soare şi se grăbeau să se
piardă, azvîrlindu-se-peste pietricelele de pe plajă. Mi-am
simţit sîngele urrnînd 'acelaşi ritm pornind de la inimă
şi răspîndindu-se pînă în vîrful degetelor şi pînă la rădă
cina fiecărui fir de păr. Deveneam o mare, o călătorie
fără sfîrşit plină de aventuri îndepărtate, un poem mîn-
dru şi disperat navigînd cu corăbii negre, cu corăbii roşii
deasupra abisului. Şi deasupra poemului se vedea o.şapcă
de marinar sub care era o_ frunte aspră şi arsă de soare,
doi ochi negri pe care stropi de sare s-au pietrificat, şi,
ceva mai în jos, două labe mari şi bătătorite care ţineau
cîrma. *\
m că se înăbuşă, ne "sufocam amîndoi, în patria tare se
făcuse atît do neîncăpătoare", am ales de pe insulă

48?
cîteva suflete, nesupuse, am luat ce am apucat de acasă, ne-affi
îmbarcat pe o corabie şi am plecat. încotro ? Vîn-tul va suflă şi
ne va arăta drumul. Spre Sud ! Spre Elena care zace în Eurotas,
împovărată de certitudine, de virtute şi de viaţă tihnită ! Spre
cea mai mare insulă, spre Creta, care se vestejeşte pentru că
bărbăţia 'a dispărut din şalele stăpînilor săi şi acum îşi ridică
braţele, în mijlocul mării, implorîndu-i pe barbari să facă copii
cu ea ! Spre Africa, la capătul pămîntului, spre zăpezile
veşnice, spre moarte !
- Un timp. pasărea albastră cu gheare roşii a zburat înaintea
noastră, apoi am lăsat-o în urmă, rămînînd liberi în aerul pur,
fără călăuză. Din timp în timp mari spirite nemuritoare se
prindeau de funiile corăbiei noastre şi îngînau cîntece încereînd
să ne ademenească, dar ho.-hotele noastre de rîs băgau spaima
în ele şi ne lăsau în pace. Uneori se auzea un strigăt groaznic
ridicat din adîncurile mării :
— Opriţi-vă, unde mergeţi ? Destul! Atunci ne
aplecam peste bord şi răspundeam :
— Nu, ftu-i destul! Nu-i destul ! Taci odată ! -v într-o
seară, cineva a venit şi s-a încolăcit la prova.
Era îmbrăcat ca şi noi în piei de vulpe, cu o şapcă albastră cu
pompon roşu pe cap, avea o barbă albă ca zăpada, iar faţa,
pieptul, braţele şi coapsele îi erau brăzdate de cieatrici, se uita
la noi şi ne zîmbea cu biîndeţe : era moartea. Am înţeles că ne
apropiam de sfîrşitul călătoriei. Am scos un suspin, - ne-am
întins pe puntea corăbiei, am închis ochii şi, ce să vezi ? Mai
sus de continentele şi de mările pe care le-am străbătut, de
oamenii pe care i-am întîlnit şi de femeile pe care le-am sărutat,
mai sus de pămînt, de apă, de foc şi de trup se vedea o altă călă-
torie, într-o corabie de nori, iar continentele, mările şi oamenii
erau din fire de mătase care ieşeau din măruntaiele noastre... Şi
mult mai sus, în cel mai înalt strat al cerului, corabia noastră de
nori s-a risipit, firele de mătase s-au topit, imaginea lumii a
dispărut şi n-a mai rămas nimic decît un soare orb şi tăcut,
nemişcat, mai negru decît întunericul. Ce să fie oare ? ne-am
întrebat noi. Cine ştie... Am încercat să-1 salutăm, dar nu ne
puteam ridica braţele.

■v-.
 în timp. ce scriam Odysseea pe malul cretan, puteri
diavoleşti pregăteau al doilea război mondial ; un vînt de
nebunie bătea deasupra umanităţii, temeliile pămîntului . se
surpau. Eu mă aplecam deasupra hîrtiei şi ascultam vuietul făcut
de valuri, de oameni şi de forţele diabolice, îmi stăpîneam
.sufletul din toate puterile, încercînd să-mi înving teama ce
începuse să pună stăpînire pe mine. Mă străduiam să divinizez şi
să ademenesc omul. în cuvinte potrivite, pe deasupra masacrului
şi a lacrimilor, mai presus de omul-maimuţă al timpului nostru.
Deşi omul ăsta era doar un spectru în văzduh, simţeam,
aplecîndu-mă asupra hîrtiei albe şi scriind, că îi dădeam sînge
din sîngele meu ; eu mă goleam, el se împlinea şi trupul i se
făcea tot mai puternic. începuse să se mişte şi să se apropie.
Căzusem într-un vis adînc ; vechiul adevăr, împuţinat, a
dispărut, un altul, puternic, -zăcea încă lungit la pă-mînt. în aer
se înălţa, se răspîndea, ca un foc împrăştiat, de un vînt puternic,
forma superioară a adevărului : sufletul omului.
Lucram toată ziua, dormeam toată noaptea. Niciodată în
viaţă n-am putut^să lucrez, noaptea ; sînt ca un ceas solar :
„sine sole silea" —• fără soare mă opresc. Noaptea cu visele ei,
cu liniştea şi cu porţile întunecate deschise înlăuntrul. meu
pregăteşte munc'a pentru ziua care vine.
Suprema binefacere pentru. mine în momentele. acelea era
timpul. Cînd vedeam oameni plimbîndu-se ori hoinărind fără
nici un rost, pierzîndu-şi timpul cu vorbe de prisos, simţeam
nevoia să mă aşez la colţ de stradă şi, întinzînd mîna ca un
cerşetor, să cerşesc :
—- Fie-vă milă, oameni buni, daţi-mi un strop din timpul
vostru pe care-1 pierdeţi, numai un ceas, două, daţi-mi cît
vreţi !
Ziua era pe sfîrşite. Mi-am încrucişat braţele, mi-am rezemat
spatele de perete şi mă uitam cum apune soarele. Nu simţeam
nici bucurie, nici tristeţe, nici oboseală ; doar un fel de uşurare,
parcă fiinţa mea lăuntrică s-ar fi golit şi mi s-ar fi scurs tot
sîngele din vine. Parcă eram giulgiul aspru şi transparent uitat
de greiere pe trunchiul măslinului, cînd ieşea din ou. O barcă
mică, cu pînze roşii, i
' 489
se-nlorcea de la pescuit ; se vedea peştele strălucind pe punte. Se
zărea o insuliţă violetă. O bisericuţă solitară strălucea albă în vîrful
muntelui ca o coajă de ou ; lumina se lipise de pereţii ei albi şi nu se
mai îndura să plece...
Din dreapta se auzea nisipul scrîşnind ; cineva călca cu paşi mari
peste prundiş, se tot apropia. M-am întors. O şapcă a strălucit o clipă
în amurgul de purpură şi un •miros acru de sudoare se simţea în aer.
M-am dat la o parte pe banca de piatră pe care stăteam şi i-am făcut
loc jîngă mine.
— Bine ai venit ! i-am urat eu, te 'aşteptam !
S-a aplecat şi a luat nişte alge de mare, aruncate de valurile, de la
ţărm, şi le-a băgat în gură.
— Si'nt aici, mi-a spus el, mă bucur că te văd.-
O noapte albastră şi pufoasă cobora din cer, se urca din mare.
Dincolo de noi, pe pămînturi, păsările de noapte zburau printre
măslini ; două chemări imense şi nemuri-loare, de dragoste şi de
foame, răsunau în neagra tăcere. Vietăţile mărunte ascunse în tufişuri
erau şi ele flămînde, u şi ele să iubească, şi un eîntec măreţ şi jalnic
ieşea din pămînt.
m rămas în tăcere. Fiecare îşi asculta inima bătîncl
încetare ; părea 'că toate dorurile ascunse ale nopţii,
vocile distonante se armonizau trecând prin mărun
ţi ie noastre. ' ,
Bucuria şi blîndeţea erau atît de mari, încît mi-au dat :.iile. Vechi
şi mistice cuvinte izvorau sfielnic pe bu-■■ mele :

Moartea şi naşterea sînt una, copii, Totuna e

durerea şi bucuria. A ajunge sau a pleca
departe e una, Totuna e întîlnirea şi
despărţirea.

M-am întors spre tovarăşul din dreapta mea, care '■ < a :
;

— Ne mişcăm, căpitane Odysseus, l-am întrebat eu,

am ajuns?

490
 Timpul, deşi prefăcut în eternitate, mi se pare că s-a opî'it, spaţiul
îşi rulează întinderile în mina mea ca ua pergament vechi însemnat
cu pămmturi şi cu mări. Iar salvarea — ceea ce noi numim mîntuire
şi disperaţi întindem braţele să o găsim — a devenit un fir de busuioc
după urechea mea. Nu-i simţi mireasma în aer ?
Tovarăşul meu a tras aer adine în piept şi a zîmbii :
— Ai scăpat de mîntuire, mi-a zis el. Avea .o voce
groasă, răguşită de.vîntul mării. Ai scăpat de mîntuire,
ăsta e gestul suprem al omului. Termenul tău în- serviciul
speranţei şi al fricii a luat sfîrşit, poţi să te apleci deasu
pra prăpastiei, poţi să vezi lumea cu susul în jos şi n-o să
te mai apuce spaima. O să ne aplecăm împreună deasupra
prăpastiei, scump tovarăş, şi n-o să ne fie frică. îţi njai
aduci aminte ?
Teribila călătorie se tălăzuia în mintea mea, marea tuna de la o
tîmplă la alta, memoria mi s-a umflat ca o pînză de corabie şi am
văzut şi am revăzut, cu aceeaşi bucurie, cum am lăsat în urma noastră
: fiu, nevastă, viaţă tihnită, virtute şi adevăr ; am văzut cum am trecut
printre Scylla şi Charybda lui Dumnezeu, fără să ne pierdem corabia,
şi cum am trecut marea cu toate pînzele sus, pornind plini de curaj pe
drumul nostru.
— A fost o călătorie plăcută, am spus, punîncl. mina
cinstit pe genunchii tovarăşului meu ; acum am ajuns.,
■— Am ajuns, a întrebat surprins, ce vrei să spui ?
— Ştiu ce vreau să spun : acum plecăm.
— Da. Acum plecăm. Fără corabie, fără mare. fără trup.
— Liberi.
— Liberi de libertate. Dincolo.
—5 Dincolo ? Unde ? Mintea mea nu poate să price;
— Dincolo de libertate, scumpul meu tovarăş. Cur
— Mi-e frică' să te urmez. N-am putere să merg departe,
mai încolo nu pot merge.
— Nu-i nimic, Tată ! Ţi-ai făcut datoria : ai dat \ unui fiu
mai mare decît tine. Tu rămîi aici ca o dură. Eu voi merge mai
departe.
S-a ridicat, şi-a aranjat cureaua, a privit în depărtare," în noapte.
O stea s-a desprins şi a căzut ca o lacrimă pe obrazul nopţii. Un vînt
venea dinspre pămînturi, valurile

491
nechezau în marea linişte ca nişte cai în aşteptare. El toi-a
întins mîna.
— Pleci ? am strigat eu ca şi cum propriul meu suflet
ar fi plecat.
S-a aplecat şi m-a sărutat pe umărul drept, pe umărul sting,
pe amîndoi ochii. Buzele lui m-au acoperit cu sare. A zîmbit şi
glasul îi suna blînd şi voios :
— îţi aminteşti de eremitul care 1-a căutat pe Dum
nezeu vreme de patruzeci de ani şi tot nu 1-a găsit ? Ceva
întunecat îi stătea în drum şi se tot împiedica de el. într-o
bună dimineaţă a înţeles ce era : o blană veche, la care ţi
nea mult şi pe care nu-1 lăsase inima s-o arunce. Atunci a
azvîrlit-o şi deodată 1-a văzut înaintea .lui... Scumpul meu
tovarăş, tu eşti blana mea cea veche. Rămîi cu bine !
Cuvintele din urmă păreau să vină de departe, de foarte
departe, de pe celălalt mal. Ani sărit în picioare şi am căutat în
noapte. Nu era nimeni.
 Lui El Greco

îţi sărut mîna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul
stîng. Spovedania mea s-a terminat ; acum poţi să mă judeci.
Nu ţi-am povestit nimicurile vieţii de fiecare zi, astea sînt nişte
coji bune de aruncat la gunoi în fundul prăpastie!, cum am şi
făcut de altfel. Viaţa, cu micile şi cu marile ei tristeţi, cu micile
şi marile ei bucurii, cîte-odată m-a lovit, uneori m-a răsfăţat,
doar toate astea sînt lucruri obişnuite ele fiecare zi ; lucruri
uitate şi nu merită să te oboseşti ca să le smulgi din abisul
uitării. Lumea nu va pierde nimic dacă oamenii pe care i~am
cunoscut vor fi daţi uitării. Legăturile cu contemporanii mei
n-'au avut mare influenţă asupra vieţii mele. N-am ţinut la prea
mulţi, fie că n-am reuşit să-i înţeleg, fie că i-am privit cu
dispreţ, sau că n-am avut norocul să întîlnesc oameni care
meritau să fie iubiţi. Cu toate astea, n-am urît pe nimeni, chiar
dacă pe cîţiva i-am rănit fără să vreau. Erau doar sărmane
vrăbii şi eu voiam să-i fac vulturi... Mă încăpăţânam să-i scap
de mediocritate şi de rutină, îi hărţuiam fără să ţin seama că nu
pot zbura mai sus, şi făcîndu-i să se prăbuşească la pămînt. M-
au ademenit numai cei nemuritori, marile sirene : Hristos,
Buddha şi' Lenin ; de copil m-am aşezat la picioarele lor, să le
ascult cîntecul seducător, plin de iubire ; toată viaţa am luptat
să scap de aceste-sirene.
Femeile pe care le-am iubit : am avut norocul să întîlnesc
în drumul meu femei extraordinare ; nici un bărbat nu mi-a
făcut mai mult bine şi nu m-a ajutat mai mult în luptă decît m-
au ajutat aceste femei şi, mai presus de

493
toate, cea din urmă. Peste trupurile lor îndrăgostite arunc vălul pe care
fiii lui Noe l-au azvirlit peste tatăl IOT beat. îmi place mitul nostru
vechi despre Eros şi Psyche. sînt convins că şi ţie îţi place, străbune.
E ruşinos şi periculos să aprinzi lampa, să alungi întunericul şi să vezi
două trupuri înlănţuite în îmbrăţişare. O ştii prea bine, tu. care ţi-ai
ascuns soaţa iubită, Jeronima de Las Cuevas, în întunericul divin al
dragostei ; iac şi eu la fel cu Jeronima mea, un partener curajos, o
mare mîngîiere, o fîntînă răcoroasă în pustiul inuman prin care trebuie
să trecem. Sărăcia şi goliciunea —■ cretanii au dreptate cînd spun
astfel — nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă bună. Noi am avut
neveste bune : pe a ta o chema Jeronima, pe a mea o cheamă Eleni.
Ge mare noroc am avut, părinte ! De cîte ori am zis în sinea noastră,
uitîndu-ne la ele : binecuvîntată fie ziua în care ne-am născut !
Dar nu le-am îngăduit femeilor, nici celor mai iubite, să ne ducă
la pierzanie. N-am mers pe drumul lor semănat cu flori, ci le-am luat
pe ele cu noi, nu le-am forţat, aceste soaţe neînfricate au urcat odată
cu noi, de bunăvoie.
Toată viaţa am urmărit amîndoi un singur lucru : o imagine
nemiloasă, devoratoare şi indestructibilă, esenţa. De dragul ei am,
băut paharul amărăciunii pe care ni l-au întins zeii" şi oamenii,, de
dragul ei cîte lacrimi am vărsat, cît sînge şi cîtă sudoare au curs ! Atît
cît am trăit pe lume, un diavol — un diavol ori un înger ? — s-,a ţinut
scai de noi ; se apleca, se lipea de noi, ne şuiera în urechi : ,,în zadar !
în zadar !" Credea că o să ni se taie picioarele de frică, dar îl
alungam, scuturînd o dată din cap şi strîngînd din dinţi, şi îi
răspundeam : „Facem ce vrem ! Nu lucrăm pentru bani, nu ne trebuie
nici o. răsplată, ne luptăm cu văzduhul, mai presus de speranţă, mai
presus de paradis".
Această esenţă a căpătat multe nume, pe măsură ce o urmăream
îşi schimba mereu măştile ; îi ziceam suprema speranţă ori suprema
disperare ; uneori îi ziceam pisc al sufletului omenesc, alteori miraj al
deşertului, pasăre albastră şi libertate. în cele din urmă o vedeam ca
un cerc perfect cu inima omului exact în centru şi nemurirea drept
circumferinţă.
Orice om normal poartă în adîncul inimii sale un punct misterios
în jurul căruia se mvîrteşte întregul uni-

494
vers. Aceasta tainică mişcare de revoluţie dă unitate gîn-dixrilor .şi
acţiunilor sale. îl ajută să găsească ori să inventeze armonia lumii.
Pentru unii. punctul ăsta central e dragostea, pentru alţii e bunătatea
sau frumuseţea ; pentru unii e setea de cunoaştere, pentru alţii setea
de aur şi de putere. Ei judecă valoarea.relativă a tuturor celorlalte
lucruri şi le subordonează acestei pasiuni fundamentale. Nefericit e
omul care nu se simte dominat de un monarh absolut din sufletul lui :
viaţa lui, anarhică,- incoerentă, se risipeşte în cele patru viaturi !
Punctul nostru central, străbune, care prinde lumea cea văzută în
vîrtejul său, străduindu-se s-o ridice la cel mai înalt nivel al curajului
şi al responsabilităţii, a fost lupta cu Divinitatea. Care Divinitate ?
Piscul sălbatic al sufletului omenesc, de care ne apropiem fără
încetare dar care ne scapă mereu şi, dintr-un simplu salt, se înalţă,
fără încetare, tot mai sus.
— Omul poate să se lupte cu Divinitatea ? m-a în
trebat batj ocoritor într-o zi cineva.
Am răspuns : "
— Cu cine ai vrea să se lupte ? într-adevăr, 6u cine
altcineva ?
Iată de ce viaţa noastră a fost un urcuş, părinte. Un urcuş, o
prăpastie, un deşert. Am pornit cu mulţi tovarăşi de luptă, cu multe
idei, cu numeroşi însoţitori. Dar pe măsură ce urcam şi piscul se
retrăgea şi se îndepărta, tovarăşii-de luptă, ideile, speranţele îşi luau
rămas bun de la noi. li se tăia răsuflarea, nu aveau putere să urce mai
sus, Am rămaslnoi singuri eu ochii pironiţi pe Monada mişcătoare,
culmea care se îndepărta mereu. Nu aveam nici înfumurarea, nici
naivitatea să credem că într-o zi piscul va sta pe loc şi vom ajunge
sus ; nu credeam că,, dacă am fi ajuns acolo sus. am fi putut găsi
fericirea, izbăvirea şi paradisul : urcam pentru că urcuşul însuşi
însemna pentru noi fericirea, mîntuirea, paradisul.
Sînt plin de admiraţie pentru sufletul omenesc : nici o putere în cer
sau pe pămînt nu este atît. de mare ; fără • dăm seama, purtăm în noi
atotputernicia. Dar ,su~ I nostru e strivit de greutatea trupului înecat
în grăsime şi moare fără să înţeleagă cine sîntem şi ee putem ini. Ce
altă putere din lumea toată e în stare să

40§
privească, drept în faţă, începutul şi sfîrşitul lumii, fără să-şi
piardă lumina ochilor ? La început nu era Csvlntul, cum
predică sufletele strivite de. greutatea trupului, nici Fapta, nici
mina Creatorului mînjită de lutul vieţii : ia început era Focul,
iar la sfîrşit nu va_ îi nemurirea, nici răsplata, nici raiul, nici
iadul ; la sfîrşit va fi Focul. între aceste două focuri, scump
părinte, am călătorit şi am luptat urmînd porunca Focului, ne-
am străduit să transformăm trupul în flacără ; în flacăra
speranţei şi a disperării, a onoarei şi a dezonoarei, în'flacăra
gloriei. Tu mi-ai arătat calea şi eu te-am urmat. Tu m-ai învăţat
că fia noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului,
se înalţă fără încetare de-a lungul anilor. Iată de ce te admir :
erai tot mai înflăcărat cu cît îmbăirîneai, tot mai curajos cu cît
te apropiai de abis. Ai aruncat trupuri, sfinţi, seniori, călugări în
creuzetul privirii tale şi, topuv-du-le ca pe nişte metale,
curăţindu-le de rugină, le-ai prefăcut sufletul în aur curat. Ce
suflet ? Flacăra ! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut,
în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei..
Prudenţii ne-au acuzat că ne-am pus aripi îngereşti prea
mari şi că am îndrăznit să azVuiim săgeata dincolo de hotarele
omeneşti. Dar nu noi am vrut să tragem, cu arcul dincolo de
graniţele umane ; un demon dinlăuntru! nostru — căruia îi
zicem Lucifer, pentru că el poartă lumina — ne-a îmboldit tot
timpul. El ne-a făcut să depăşim hotarele, să nu mai ştim
încotro mergem — ştiam doar atît : mai sus ! Ca Sfîntul
Gheorghe purtînd pe cal prinţesa pe care balaurul voia să o
sfîşie, diavolul ăsta purta viaţa, care se înăbuşea şi se afla în
pericol în orice om şi încerca să scape. Maimuţele trebuie să fi
simţit şi ele elanul cosmic îmboldindu-le să stea pe picioarele
dinapoi, chiar dacă urlau de durere, să ia două beţe şi să le
frece ca să scoată o scînteie, chiar dacă celelalte rîdeau de ele.
Aşa s~a născut pitecantropul, aşa s-a născut omul. lată acum,
părinte străbun, forţa de neînîrînt, necruţătoare, care ne izbeşte
în piept fără milă ca să scape, să se ducă pe lumea cealaltă. Iată
de ce ne-am sfîşiat şi am suferit atît de mult printre oameni ; nu
mergem cu voi mai departe, strigau ei, retezaţi-vă aripile, nu
trageţi cu arcul atît de sus, nu vă temeţi de Dumnezeu, nu
ascultaţi de

496
 glasul lui ? Potoliţi-vă ! Dar noi nu ziceam nimic, continuam
să dăm din aripi şi să ne încordam arcul. Ne spintecam
măruntaiele ca să iasă afară demonul din noi.
— Nu-mi plac îngerii pe care îi pictezi, nici sfinţii, ţi-a
reproşat într-o zi marele inchizitor din Toledo. Nu-i în
deamnă pe oameni la rugăciune, îi fac să-i admire : fru
museţea e o stavilă între Dumnezeu şi sufletul nostru.
Ai rîs şi ai gîndit în sinea ta ; Dar eu nu vreau să-i fac pe
oameni să se roage. Cine ţi-a spus că vreau să-i îndemn la
rugăciune ?... Dar ai tăcut.
Şi altă dată, un pictor şi prieten apropiat, cînd a văzut
Toledo..., a dat din cap şi a zis :
— Ai călcat în picioare regulile artei, asta nu se mai
cheamă artă, ai depăşit hotarele raţiunii şi ai intrat pe tă-
rîmul nebuniei..
Ai zîmbit — cum de n-ai explodat mînios ? — şi i-ai
răspuns : "
— Cine ţi-a spus că fac opere de artă ? Nu fac artă, nu
mă interesează frumosul ; raţiunea şi regulile mă incomo
dează. Ca peştele zburător salt din apa liniştită şi mă
înalţ într-o atmosferă mai uşoară, plină de nebunie.
.Ai tăcut o clipă şi ai privit Toledo -pe care l-ai pictat :
învăluit în nori negri, despicat de fulgere, turlele, palatele,
bisericile, eliberate de trupurile lor de piatră, ieşeau din
întunericul nopţii ca nişte fantome învăluite în lumina
tulburătoare a fulgerelor.- Te uitai şi nările au început să-ţi
freamăte, simţind mirosul de pucioasă. Ai stat puţin pe gînduri
apoi ai strigat, vîrîndu-ţi unghiile în piept :
— Ce demon o fi în mine ? Cine a dat foc oraşului
Toledo ? Cu adevărat se simte un vînt plin de nebunie şi
de moarte. Vreau să zic plin de libertate.
v
Singurul în stare să7ţi înţeleagă 'divina frenezie a fost un
poet, n-are nici o importanţă faptul că era călugăr, părintele
Hortensio Felix Paravicino. S-a uitat la întunericul
ameninţător, la fulgerele sacre, la aripile uriaşe, la sfinţii ale
căror trupuri se topiseră devenind făclii aprinse şi, într-o zi, ţi-a
luat mîna mînjită de culori şi ţi-a sărutat-o.
— Tu faci şi" zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura,
sufletul rămîne nehotărît în faţa acestui miracol, nu ştie

497
dacă — creaţia divină ori creaţia ta — merită să trăiască ; şi zicînd
aceste cuvinte, glasul îi tremura.
Ascultai, nepăsător, laudele şi insultele şi zîmbeai; dacă îţi arătai
supărarea, mînia era o furtună de suprafaţa pe chipul tău, în adîncul
fiinţei tale rămîneai netulburat, Pentru că ştiai marea taină, nu
cunoşteai frica, nici speranţa, nici vanitatea. Omul se luptă cu capul
plecat cu cele două forţe — cine ştie, poate cu cele două feţe — ale
divinităţii : binele şi răul. Cei negîndiţi susţin că binele şi răul sînt
duşmani ; alţii urcă mai sus şi susţin că binele şi rău] sînt aliaţi. Iar.
alţii, privind 'jocul vieţii şi ai morţii pe faţa pămîntului. le unesc în
armonie şi zic : binele şi răul sînt totuna.
Dar noi, părinte al meu, ştim o mare taină. Noi doi am.
descoperit-o, nu ne pasă că nu crede nimenea ; cu atît
mai bine : omul e neputincios, are nevoie de consolare,
dacă ar şti i s-ar tăia picioarele de frică. Dacă ar şti, ce ?
Că acest totuna nu există. .-'-."•
într-o zi m-am dus în casa ta. părinte,- la Toledo. să-ţi văd sfinţii,
apostolii şi seniorii pe care i-ai pictat, despo-vărîndu-i de greutatea
trupului şi prefăcîndu-i în flăcări. Niciodată-n-am văzut flăcări mai
arzătoare. Iată cum trupul este învins, mă gîndeam eu, şi astfel scapă
de la pieire, nu picioarele şi mîinile de humă, nu părul blond sau
negru, ci esenţa preţioasă care se luptă în acest sac de piele şi pe care
unii o numesc suflet, alţii flacără.
Dacă ţe-ai fi putut întrupa iar, părinte, ţi-aş fi adus în dar miere,
brînză şi portocale din Creta, şi pe Haridhemos, faimosul lăutar cu un
fir de busuioc la ureche, să-fi cînte mantinada care îţi plăcea atît de
mult :

Cîrma la prova, orice va fi crede în tine . Cui îi pasă

cfe tine la rău sau la bine \ Fă-ţi datoria, împlineşte-o,
ia cîrma şi, fără v Dăruieşte-ţi tine.reţea fără nici o
lacrimă, Sînt fiul fulgerului, nepotul tunetului. Tun şi
fulger şi clnd vreau arunc grindh
:
Dar tu erai, de-acum. o flacără. Unde să te '
ic să te văd. ce dar să-ţi aduc ca să-ţi a i ş1 I
i
Ci eta şi să te ridici din mormînt ? Numai fla<
 în ochii tăi. O, de-aş putea să mă fac o flacără să mă unesc cu tine !
Treizeci şi şapte de ani ai stat cocoţat pe stînc'a asta numită
Toledo, treizeci şi şapte de ani ţi-ai purtat paşii pe terasa pe care stau
eu acum, privind cursul tulbure al rîului Tajo pe sub arcul dublu al
podului Alcantara, privind cum curge la vale şi ducîndu-se să se
verse şi să se piardă în mare. Mintea ta curgea împreună cu apa, la fel
şi viaţa ta, se ducea să se verse şi să se piardă în moarte. Strigăte
amare de revoltă izbucneau din adîncul fiinţei tale. N-am făcut încă
nimic, nimic, îţi ziceai frîngîndu-ţi mîinile ; nu te plîngeai, te
cuprindea mînia ; n-am realizat nimic, ce să facă sufletul meu cu
pînze şi culori ? Doar n-o să stau cocoţat aici, la capătul pămîntului,
araes-tecînd culori, jucîndu-mă cu penelul, pictînd sfinţi şi Hrişti pe
cruce. Nu-mi pot uşura sufletul cu decalcoma-niile astea, lumea e
prea mică, viaţa e prea scurtă, Dumnezeu nu e nemărginit ; aş vrea să
iau focul —• focul, marea şi pietrele — şi să ridic o lume cum vreau
eu, pe mă' sura mea !
Soarele cobora spre apus, acoperişurile caselor se făceau de aur,
rîul se întuneca, luceafărul de seară cobora din vîrfui munţilor. în casa
ta ardeau luminări, bătrâna şi credincioasa ta servitoare, Măria
Gomez, punea masa, Jeronima, soaţa iubită a orelor tale de veghe şi
de somn, a apărut pe terasă şi ţi-a atins mîna uşor, ca întotdeauna, de
teamă să nu te sperie.
— E seară, a zis ea, ai lucrat toată ziua şi n-ai mîncat nimic. Nu
ţi-e milă de trupul tău ? Vino...
Dar tu, încetînd o clipă să te mai gîndeşti la crearea lumii tale, ai
pornit în larg spre Creta şi nu auzeai vocea blîndă, nu simţeai mîna
albă... Colindai munţii din Creta, nu aveai nici' douăzeci de ani, vîntul
aducea miros de cimbrişor. Cîntai mantinada- care îţi plăcea atît de
mult, purtai o năframă albă cu ciucuri lungi, peste părul tău negru ca
pana corbului, aveai un fir de gălbinele la ureche şi mergeai spre
vestita mănăstire Vronclissi să pictezi Nunta din Caana, la cererea
stareţului.
Mintea îţi era ticsită de culori albastre, purpurii şi verzi, mirele şi
mireasa tronau pe scaune înalte sculptate cu vulturi cu două capete,
masa ele nuntă era deja pusă,

499
oaspeţii mîncau şi beau, lăutarul stătea în mijloc şi cînta din
lăută eînteee vesele de nuntă ; Hristos s-a ridicat, băuse şi el,
obrajii îi erau aprinşi şi a lipit un florin de argint pe fruntea
lăutarului...
Deodată, ţi s-a părut că glasul iubit venea de departe, de
foarte departe, şi l-ai auzit. „Vin", ai răspuns tu, cu zâmbetul
pe buze, şi ai păşit în urma femeii care te-a readus cu milă pe
pămînt. Dar Nunta din Coana prindea viaţă în mintea ta, lăuta
din Creta, împodobită eu clopoţei, răsuna şi se jelea în sufletul
tău şi masa de fiecare zi îţi părea un ospăţ de nuntă ; ţi-ai
tocmit doi lăutari să-ţi cînte din lăută şi din ghitară pe cînd tu,
mirele, mîncai, şi astfel vinul şi mînearea simplă ţi se păreau
ea la nunta din Caana. Cînd ai terminat de mîncat, te-ai
ridicat .şi, venindu-U în minte scena pictată de tine, cu o
generozitate de mare senior, ai lipit doi ducaţi de aur pe
fruntea lăutarului.
Pentru că ai trăit ca un mare senior. Tu erai un mare senior.
Dispreţuia! prudenţa, risipeai tot ce cîştigai prin arta ta.
Prieteni şi duşmani, laolaltă, te judecau şi te dojeneau :
— De ce-ţi trebuie o casă - cu douăzeci şi patru de
camere, te întrebau ei, de ce-ţi trebuie lăutari ? De ce
nu-ţi iei icoanele în spinare, ele ce nu mergi, ca toţi cei
lalţi, să le vinzi pe la biserici şi pe la mănăstiri/?
Ziceau că te ţii cu nasul pe sus, ea eşti arogant şi capricios.
Te aprideai de mînie dacă te contraziceau cu un singur cuvînt,
turbai de furie cînd cineva te întreba cîţi ducaţi ceri pe un
tablou :
— Tablourile mele nu sînt de vînzare, le răspundea! tu, nu
pot fi cumpărate, operele mele sînt mai scumpe decît punga nu
ştiu cui. Ţi-l dau amanet, cînd o să cred de cuviinţă îţi dau
ducaţii înapoi şi-mi iau tabloul. \
— De unde vii ? te-au întrebat judecătorii tăi. De ce ai
venit la Toledo ? Cine eşti ?
Dar tu irai oprit :
— Nu sînt obligat să vă răspund şi nu voi răspunde.
Cînd nu te obliga nimeni, îţi scriai numele, larg. cu litere
mari pe tablouri şi. dedesubt, cu mîndrie şi măreţie, îţi sei I
titlul tău de nobleţe : CREŢANUL.
500
 Cînd veninosul rege Filip s-a speriat văzîndu-1 pe , Sfîntul
Mauriciu, pe care l-ai pictat la -cererea lui, ţi-ai muşcat buzele şi
nu te-ai învrednicit nici să-1 implori, nici să faci concesii, dar ai
plecat, cu mînia ta, cu arta nesupusă şi cu mîndria ta cu tot, în
Toledo-ul cel învăluit în flăcăii.
A fost un moment măreţ : conştiinţa pură şi dreaptă stătea
pe un taler al balanţei, o împărăţie pe celălalt taler, şi ceea ce
făcea balanţa să se încline era conştiinţa. Ea va sta înaintea
Domnului la judecata de apoi şi nu va fi judecată, ci va judeca.
Căci demnitatea umană, puritatea şi valoarea îl înfricoşează pe
Dumnezeu.
lartă-mă, străbune, dacă nu sînt în. stare să mă stăpânesc.
Te admir nespus de mult pentru clipa în care ai păşit cu
mîndrie peste pragul Escorialului şi te-ai îndepărtat cu fruntea
sus, iăsînd departe de tine, eu dispreţ, măreţia lumii şi
profiturile ieftine, încît îndrăznesc să prelungesc această clipă
în versuri şi în rime ca s-o scap de la pieire. Am scris omagiul
meu cu litere roşii, cu litere negre şi l-am spînzurat în văzduh...

Am rătăcit toată ziua pe străduţele. înguste din To~ ledo, în

văzduh mirosea a pucioasă de parcă ar fi căzut un fulger ;
vîntul aducea încă duhoare de fiară sălbatică, după mai bine de
trei secole de la trecerea ta, de parcă un leu ar fi trecut pe
acolo. Ce spaimă şi ce bucurie să mergi şi să. simţi că un suflet
mare bate din aripi deasupra capului tău !
Noaptea, cînd m-am dus la culcare, străbun iubit, cu
măruntaiele pătrunse de răsuflarea ta, m-# prins somnul. Era
somnul, ori o corabie cu trei catarge ? Tocmai îşi ridica pînzele
sus, ne-am îmbarcat şi, chiar cînd voiam să-1 întreb pe căpitan
încotro ne ducem, am ancorat în ÎVÎegalo Kastro, în Creta. Leii
de piatră veneţieni, înaripaţi, băteau în roşu în soarele de după-
amiază, steagul de pe J3aint~MaTco fiu- m tura deasupra marelui
turn, cheiul duhnea a vin, a ulei de măsline, a lămîhşi a
portocale. Peste drum de intrarea în port, taverna lui Geronimo
zumzăia plină de marinari veneţieni şi genovezi beţi, de femei
care nu ştiau ce-i ruşinea, erau obişnuitele cheiului. Ne-am
aşezat amîndoi după un

501
butoiaş. Ni s-au adus crabi şi stridii prăjite, umpleam şi goleam
paharele, tăcuţi, uitîndu-ne unul în ochii celuilalt
Eram tineri amîndoi, tu aveai douăzeci de ani, eu şaptesprezece,
iubeam aceeaşi fată, dar nu ne certam, pentru că eram prieteni
adevăraţi şi noaptea cîntam amîndoi serenade pe sub ferestrele ei
închise. Tu aveai o lăută, eu o ghitară, ne arătam suferinţele inimii,
cîntîndu-i mantinade. Vocile ni se armonizau, a ta era adîncă şi
bărbătească, a mea încă necoaptă, şi lăsam fata să aleagă între noi
doi, singură, în dosul ferestrelor ei închise. în zori ne despărţeam ; tu
luai pensula, nu te mai culcai, şi pictai, de obicei îngeri Înaripaţi
uriaşi care ieşeau din cadrele pînzei, în timp ce eu, frînt de oboseală,
mă duceam, acasă să mă culc şi să visez că fereastra s-a deschis şi un
măr roşu mi-a căzut în palmă.
Şi acolo, în tavernă, ne uitam, unul la altul şi nu vorbeam pentru
că ufma să ne despărţim a doua-zi în zori, Am băut ca să uităm
durerea despărţirii.
Era aproape de miezul nopţii cînd am ieşit din tavernă, băusem
vin nou, acrişor, malevizian, şi mintea ne era largă de încăpea în ea
lumea întreagă.
— Lumea e a noastră, frate Meneghi, am zis eu, hai ■
să plecăm.
Ne-am luat pe după mijloc ca să nu ne clătinam, simţeam
răsuflarea ta pe obraz. Cît timp mai avem, cît timp ? mă întrebam eu.
Peste cîteva ore zorile se vor ivi şi răsuflarea iubită va dispărea şi
niciodată n-o voi mai simţi pe obrazul meu ! Dar eram tînăr, îmi
stăpîneam durerea şi ochii nu-mi erau plini de lacrimi.
Am ieşit prin poarta fortificată a portului, am luat-o' la dreapta,
ne-am urcat pe zidul veneţian care înconjura oraşul. O lună plină,
tristă, spînzura deasupra noastră, numai stelele cele mai mari rezistau
luminii sale şi străluceau pe cerul mut, alb ca laptele ; în dreapta
noastră vuia marea cretană.
Te-ai oprit, iubite prieten, şi ai întins braţul.
— Uită-te,- mi-ai zis tu, uită-te la mare, năvăleşte sâ
roadă zidul şi să-i alunge pe veneţieni. Vezi ? Uită-te
bine, astea nu-s valuri, Meneghaki (cu porecla asta mă
necăjeai), sînt cai, o cavalerie de temut.
Eu am rîs :

50?
 — Sint valuri, Meneghi, nu sînt cai.
Ai dat din umeri :
— Tu vezi cu ochii tăi de humă, eu cu alţii ; tu vezi
trupul, eu văd sufletul.
•— Poate aşa se face că sîntem atît de buni prieteni şi nu vrem să
ne despărţim. Vrea, oare, sufletul să se despartă de trup ?
Ne-ara adus aminte de despărţire şi ni se rupea inima.
—: Vino ! ai zis tu, strîngîndu-mă de braţ, nu v încă de
plecare.
Ne-am mai purtat paşii pe.sub clarul de lună un timp, dar
gîndurile ne zburau la despărţire. Amîndoi ne căzneam să ne abatem
gîndurile ca să nu cădem pradă lacrimilor, ne era ruşine să plîngem.
Amîndoi citisem legendele cu sfinţi, îi invidiam pe sfinţi pentru tăria
lor de a rezista suferinţei, pentru faptul că ochii nici măcar nu li se
umezeau, deşi plecau pentru totdeauna de lîngă cei iubiţi şi dragi —
şi am jurat să le urmăm pilda.
-— La ce te gîndeşti ? m-ai întrebat tu ca să alungi tăcerea. • ■
-— La nimic, am răspuns eu, încereînd să-mi ascund emoţia.
— Ei bine, mă gîndeam cît de sălbatică e marea în Creta,
şi'acum, spunînd asta, simt nevoia să cobor pe ţărm să mă lupt cu
valurile, chiar dacă ar fi să pier.
— Tinereţea se crede nemuritoare, iată de ce se joacă cu
moartea, ai răspuns tu şi m-ai prins de mină de parca voiai să mă
împiedici să cobor pe ţărm.
Eram fericit ; apăsarea mîinii tale era foarte blinda şi durerea de a
te pierde creştea.
Dar făceam pe nepăsătorul. Am adus-vorba as: grijilor de
fiecare zi ca să uităm, măcar o clipă, amărăciunea despărţirii.
—: Cum poţi să te duci să trăieşti pe pămînt străin. Meneghi ? l-
am întrebat eu. Nu cunoşti nici un suflet de om, nimeni nu te
cunoaşte, steaua ta n-a început să strălucească încă. Ducaţii pe care
fratele tău Manoussi • ii i-a dat nv.-li ajung şi eu ştiu ce mină spartă
eş să-i cheltuieşti repede de tot şi după aceea ? Nu ţi-e frică ?

.
— Nu-ţi face griji pentru mine, Meneghakî, ai, răspuns tu ;
dacă am puţin e destul, dacă am mult iar tfu-i destul. înţelegi ce
vreau să. spun ?
— Nu.
Ai rîs ca un copil.
— Nici eu, şi totuşi, aşa stau lucrurile.
Dar ai văzut că eram tulburat, m-ai prins de urnă? i-ai spus,
ca să mă încurajezi:
— Nu-ţi face griji, Meneghaki, n-o să pier. Am planuri
mari în cap şi o mare forţă în mîini. Mă duc în Europa,
printre străini, să mă lupt cu cei mai buni pictori, vreau
să-mi pun sufletul la încercare : să cîştige, ori să piară. O
să vezi, o să vezi. Şi înainte de toate, nu te speria, vreau
să mă măsor cu Michelangeîo, Mai demult am văzut o
reproducere după Judecata de apoi pe care ă pictat-o la
Roma. Nu-mi place.
Ochii tăi, în lumina lunii, scoteau văpăi, glasul îţi era
răguşit. Te-ai aplecat, ai luat o piatră de jos şi ai azvîr-lit-o în
mare. Parcă voiai să-ţi arăţi forţa lovind valurile cu pietre.
v- De ce te uiţi aşa la mine ? Crezi că am băut prea mult şt
m-am îmbătat ? Nu sînt beat, nu-mi place îmbăt. Ei a reînviat
trupul, a umplut iar lumea de trupuri, nu-mi trebuie aşa ceva !
O să pictez o altă judecată de apoi. Cu două registre : registrul
de jos, morminte care se deschid şi din ele ies viermi mari cît
un stat de om, ies nerăbdători, cu capul înălţat, parcă
adulmecînd aerul ; registrul de sus, Hristos. Singur de tot. El se
apleacă, suflă peste larve şi văzduhul se umple de fluturi. Asta
înseamnă învierea : larvele să devină fluturi, nu să se întoarcă
pur şi simplu iar pe pămînt, în chip de viermi nemuritori.
Am ridicat capul şi m-am uitat la tine în lumina magică a
lunii; văzduhul, în jurul capului tău în flăcări, \ eră plin de
fluturi.
Am deschis gura să vorbesc,' această judecată de apoi mi se
părea într-adevăr foarte eretică, clar tu încercai tocmai atunci
să-mi împărtăşeşti tainele tale, zorile erau aproape şi ne
obligau să ne despărţim curînd. Mi se părea că nu-mi mai
vorbeai mie, vorbeai de unul singur, şi mergeai înainte;

504
 — Pictează duhul sfînt coborînd asupra apostolilor
ca nişte porumbei, şi nu le e ruşine ! N-au simţit, oare,
niciodată flacăra duhului sfînt ? De. unde au scos pasărea
asta nevinovată, bună de mîncat, pe care o iau drept
spirit ? Nu, duhul sfînt nu e un porumbel, e un foc, un foc
mîncător de oameni înHgîndu-şi ghearele drept în creş
tetul sfinţilor, al martirilor, a! marilor luptători, prefă-
eîndu-i în cenuşă. Sînt suflete meschine cei care îl iau
drept porumbel, ăştia îşi închipuie că îi pot suci gîtul ca
sâ-1 mănînce.
Ai început sa rîzi :
— într-o zi, cu voia lui Dumnezeu; o să pictez duhul
sfînt deasupra capetelor apostolilor şi atunci o să vezi tu.
Ai tăcut şi.dădeai cu mîna în sus şi în jos de parcă pictai
viitorul penticostal, în aer.
—- Nu poţi să prefaci focul în lumină ? l-am întrebat eu,
dar am regretat vorbele astea imediat pentru că faţa ta se
întunecase.
!— Tu şi mania ta pentru lumină '. mi-ai răspuns 'încruntând
din sprîncene şi, după felul în care te uitai la mine, am crezut o
clipă că erai mînios. De ce te grăbeşti, asta nu-i treaba ta. Aici
sîntem pe pămînt, nu sîntem în nori,.aici e părnîntuî cu trupurile
sale făcute din carne, grăsime şi oase, să încercam să le
prefacem în flacără '. Sînt puţine cele pe care le .putem preface,
pe cele mai multe nu ie putem, dar e destul şi atît. Focul stă
adormit chiar şi într-un ciot uscat, într-o frunză, în cea mai
strălucitoare mantie de mătase a unui rege, şi aşteaptă să vină
omul sâ-1 trezească. Asta e datoria omului. Flacăra care pă-
trunde pietrele, oamenii, îngerii — este tot ce aş vrea să pictez.
Nu vreau să pictez cenuşa, sînt pictor, nu popă. Clipa pe care aş
vrea s-o surprind este aceea în care creaturile ard în flăcări, cu
puţin înainte de a se preface în cenuşă. Numai de-aş ajunge la
timp. Iată de ce mă grăbesc aşa şi simt că mă înăbuş, aş vrea să
ajung înainte de a t'amine numai cenuşa.
" • — Taci ! am zis eu, simt că trupul tău e cuprins de flăcări,
taci, frate, mi-e frică.
— Nu-ţi fie frică, Meneghaki, focul e Maica Fecioară,
din care se naşte fiul nemuritor. Care fiu ? Lumina. Lu-

* 505
 mina e purgatoriul, in care ardem noi. E datoria efisului să ia
îlaeăra pe care am aprins-o şi s-o prefacă în lumină, să-i dăm
voie paradisului-să facă lucrul ăsta.
Şi iar te-ai cufundat în tăcere, dar după o clipă ai spus :
— Iată, aş vrea să ţii minte, aşa lucrează omul.'
Unii îmi zic eretic, lasă-i să zică ! Eu am propria mea
scriptură şi acolo scrie ceea ce alţii au uitat, ori nu
Îndrăznesc s-o spună. O deschid şi citesc în Geneză :
Dumnezeu a făcut lumea şi s-'a odihnit ziua a şaptea.
Atunci 1-a chemat pe om, ultima dintre creaturile sale,
şi i-a spus : „Ăscultă-mâ, fiule, dacă vrei să te binecu-
vîntez. Am făcut lumea,, dar, din păcate, n-am termi
nat-o ; tu să continui creaţia : aprinde lumea, prefă-o în
ioc şi apoi adu-mi-1 mie, o să-1 prefac în lumină."
Aerul proaspăt şi discuţia noastră gravă au început să ne
alunge aburii beţiei. Ne-am aşezat pe o stîncă şi priveam marea.
La răsărit, cerul începuse a se înălbi; Ia picioarele noastre
marea era încă întunecată şi vuia. Mi s-a părut, cînd m-am
întors o clipă, Meneghi, că erai învăluit în flăcări.
— Eşti un inchizitor lipsit de îndurare, am zis eu, torturezi
şi ucizi trupul ca să salvezi sufletul.
— Tu-îi zici suflet, eu îi zic flacără, mi-ai răspuns.
— Iubesc • trupul, mi se pare sacru, şi el vine de la
Dumnezeu. Şi nu te supăra, dacă îţi mai spun ceva : trupul are
un strop de suflet, iar sufletul e făcut din pulbere trupească ;
trăiesc împreună într-o stare de armonie ca două Jete tinere care
sînt, vecine şi prietene. Tu
seşti echilibrul sacru.
— Echilibrul înseamnă nemişcare şi nemişcarea în-9 mnă
moarte.
— în acest caz viaţa e o neîntreruptă negare. Tu respingi,
de dragul echilibrului, ceea ce se opune disolu Ud. Tu sfărîmi
certitudinea şi cauţi incertitudinea.
— Caut certitudinea, îi smulg măştile, dau la o pi straturile
de carne, vreau să cred că ceva nemuritor exişi . sub greutatea
ei, mi poate fi altfel, iată ce caut, ia ■ vreau să pictez. Toate
celelalte : măşti, trupuri; frumv
le dau cu plăcere Tîzieniîor şi Tîntorettilor şi să h de bine !

506
J
— Vrei să-1 depăşeşti pe Tizian şi pe Tintoretto ? Nu uita vorba
cîntecului cretan : ,.Dacâ îţi faci cuibul prea se rupe craca de sub el".
Ai dat din cap :
— Nu, nu vreau să depăşesc pe nimeni, sini singur.
sînt un izolat.
-— Eşti extraordinar de mîndru, Meneghi, ca Lucâfet
— Nu, sînt extraordinar de singur.
— Ai grijă, dragul meu prieten, Dumnezeu pedepseşte
;anţa şi izolarea.
Fără să-mi răspunzi ai aruncat o ultimă privire s Hiarea care vuia şi ţi-
ai plimbat privirea îndelung oraşul adormit ; cocoşii au cîntat
întîia oară. Te-ai ridicat ; , — Să plecăm, ai zis tu, se face ziuă.
„ M-ai prins de mijloc şi am pornit iar. Mormăiai ceva,. tot
deschideai şi închideai guta, se vede că voiai să-trti spui ceva, dar
ezitai. Pînă la urmă nu te-ai mai putut ini :
— Ceea ce vreau să-ţi spun e foarte grav, Meneghaki,
iai'iă-mă, pune-o pe seama vinului.
Am izbucnit în rîs :
— Dacă eşti beat, e foarte nimerit să spui ceea ce
te sfieşti să zici cînd eşti treaz. Vinul malevizian vorbeşte,
nu tu... Ei bine ?
Glasul tău răsuna grav şi. amar în lumina zorilor :
— într-o noapte l-am întrebat pe Dumnezeu :
„Doamne, cînd ai să-1 ierţi pe Lucifer ?" şi Dumnezeu a
uns : „Cînd şi el are să mă ierte pe "mine". înţeleg;, ui meu prieten ?
Dacă vei fi întrebat, într-o zi l mai apropiat colaborator al lui
Dumnezeu, pe spui : Lucifer. Dacă vei fi întrebat care e cea mai adîn
ită dintre făpturile lui Dumnezeu, poţi să spui : Lucifer. în cele din
urmă, dacă vei fi întrebat cine e fiert risipitor pe care tatăl îl aşteaptă
cu braţele dese tăind pentru el viţelul cel gras, poţi să spui : Luciîe îţi
voi împărtăşi cele mai ascunse taine pentr; ică eu nu voi fi în stare să
împlinesc tot ce mi-am pu.. nd, să ştii că.tu va trebui să continui lupta.
Continuii
 '
fără frică şi fără să uiţi vreodată sălbatica porunca din Creta :
„Dăruieşte-ţi tinereţea fără nici o lacrimă".
Iată ce înseamnă să fii bărbat, să fii cu adevărat viteaz, iată
ce înseamnă curajul şi dorinţa flăcării sfinte. îmi dai cuvîntul
tău ? Poţi să faci asta ? Nu ţi-a pierit curajul ? Nu te uita în
urma ta, nu te gîndi la traiul tihnit, nici la îmbrăţişarea femeii,
nici la glorie. De ce taci ?
— Porunca pe care mi-o dai e prea grea, Meneghi. N-ar
putea să fie mai puţin amară datoria omului ?
— Ba da, dar nu pentru mine şi pentru tine. Există trei
feluri de suflete, trei feluri de rugi. Prima : „Doamne, sîn.t un
arc-în mîinile tale, întmde-mă r căci altfel voi putrezi". A doua :
„Nu mă întinde prea tare, că mă voi rupe". A treia : „întinde-mă
cît poţi de tare, şi dacă.mă voi rupe, cu-atît mai ră'u î"
Alege, deci !
M-am trezit. Clopotele de la biserica Santo Tome, din
vecinătate chemau la slujba de dimineaţă, începea o nouă zi ; se
auzeau strigăte de pe stradă, tocurile femeilor răsunau pe
pavajul de piatră, un cocoşel cînta răguşit într-o curte : Toledo
se trezea. Visul îmi atîrna încă de gene, auzeam încă ultimul tău
cuvînt lipsit de îndurare care m-a înfricoşat şi m-a trezit din
somn :
„Alege !"
Părinte iubit, cît timp s-a scurs, o clipă, ori trei secole, din
noaptea în care am dormit la Toledo şi tu ai simţit că lingă tine
a.sosit cineva din Creta, te-ai sculat din mor-mînt, te-ai prefăcut
în vis şi m-ai găsit ? înconjurat' de iubire, cine poate face
deosebirea între o fulgerare de o clipă şi eternitate ? O viaţă a
trecut de atunci, părul negru a albit, tâmplele s-au adîncit, ochii
s-au stins. N-am putut afla în ale cui mîini, ale lui Dumnezeu
ori ale diavolului s-a rupt arcul. Dar m-am bucurat să simt o
forţă, mult mai mare şi mai pură decît a mea care îmi potrivea
mereu săgeata şi trăgea. Orice bucată de lemn e din adevărata
cruce pentru că din orice bucată de lemn se poate face o cruce ;
la fel, toate trupurile sînt sfinte pentru că din fiecare trup se
poate face un arc. Toată viaţa am fost un arc în mîini
nesăţioase, nemiloase. De cîte ori aceste mîini nevăzute au
întins arcul pînă cînd 1-em auzit pîrîind, gata să
plesnească ! ,-,Să se rupă !", strigam eu de

508
fiecare data. Tu mi-ai poruncit să aleg, părinte, şi eu ara ales.
Am ales. Acum amurgul îşi aruncă pîcla peste dealuri,
umbrele s-au lungit, văzduhul e înţesat de morţi. Lupta a
încetat, Am învins, ori. am fost învins ? Ştiu doar că sînt plin de
răni, dar mă ţin încă pe picioare.
Sînt plin de răni şi toate în piept. Am făcut tot ce am putut,
străbune, mai mult decît m-au ţinut puterile, aşa cum mi-ai
poruncit, nu te-am făcut de ruşine. Acum, cînd lupta s-a sfîrşit,
vin să mă aşez lîngă tine, să mă fac ţărînă alături de tine şi să
aşteptăm judecata semenilor împreună.
îţi sărut mina, străbune. Iţi sărut umărul drept, îţi sărut
umărul stîng.
Primeşte salutul meu, străbune !
CUPRINS

CUVINT ÎNAINTE (âarieHovăceanu)- .';.:':

CUM A FOST SCRIS Raport către El Greco (E leni N. Ka-
z a n t z s k i ) ...............................................................................
INTRODUCEREA AUTORULUI ..:».... RAPORT CĂTRE EL
GRECO .:;.:...
STRĂMOŞII.....................................::;...
TATA . . . : . : : : : : ; ; . . .
MAMA . . .- : : : : : : : : • • • •

CRETAÎNLUPTACUTURCII X L ::",'. I '.

FIUL ~. ~. " e l " ' î ■ * l . ", 53
ŞCOALA PRIMARA . ::::::-::;. MOARTEA BUNICULUI ::::::::..
<■-■

LEGENDELE SACRE
DORUL DE ZBOR
MASACRUL . . :
88
NAXOS . . ; ;
10
LIBERTATEA' ,' .
5
ADOLESCENŢA DIPICILĂ : : : : : : :
Oi
IRLANDEZA..............................: : '. ', ', î l
3
ATENA . . . ; : , . : ; ; : : :
21
ÎNTOARCEREA IN CRETA. KNOSSOS ! J *, ".
139
CĂLĂTORIE^ PRIN GRECIA . . 'I ". ', '. -A
ITALIA . •...............................;::-:;:
15
PRIETENUL MEU, POETUL. MUNTELE ATHOS
3
IERUSALIM *
DEŞERŢI SINAÎ 167
CRETA 189
.' 201
PARIS HE
248
V1ENA MEA
268
BERE: t. \ . 306
RUSIA . .
318
341
358
394

510
ÎN CA.UCAZ
■ . . . : ■ ; ; . : : . - ; : : j :;' 4sa
ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR .::*,;:, 4:;4
................................................................:;;;:. 444
1ERMENUL ODYSSEEÎ A PRINS SÂ RODEASCĂ
tN MINE........................................................................î . 458
[REA CREŢ ANA . I l : l î ". I l l . i:!0
. EL GRECO . , ; ; ; ; : : ';;■::. 49s
\ Lector : MIHAELA C1UNCAN
tehnoredactor : ELENA DINULESCU

Bun de tipar : 20.XI.198

Coli de tipar : 32

Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii"

Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti
REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA

bş^i