JONAS

KARLSSON

CAMERA

Traducere din limba engleză:

Dorian Botezatu

Editura RAO
2014
 1

Prima dată când am intrat în cameră, m-am întors aproape imediat. Încercam să găsesc toaleta, dar am
greșit ușa. M-a izbit un miros de mucegai de cum am intrat, dar atunci nu m-am gândit la asta. Nici măcar
nu observasem că mai era ceva în afară de toalete pe coridorul care mergea la lifturi. Oh, m-am gândit. O
cameră.
Am deschis ușa, apoi am închis-o. Nimic mai mult.
 2

În urmă cu două săptămâni începusem să lucrez la Autoritate și, în multe privințe, eram încă un nou-
venit. Chiar și așa, încercam să pun cât mai puține întrebări. Îmi doream să devin o persoană demnă de
luat în seamă, cât mai curând posibil.
La ultimul meu job făcusem parte dintre lideri și mă obișnuisem cu asta. Nu fusesem șef, nici măcar șef
de secție, dar fusesem cineva care putea explica totuși cum trebuie făcut un lucru, dacă era nevoie. Nu mă
plăcea toată lumea, nu eram un sicofant sau un „yes-man”, dar eram prețuit și tratat cu respect, poate chiar
cu admirație. Nu era tocmai neplăcut. Eram hotărât ca la noul meu loc de muncă să ajung repede în
aceeași poziție.
Nu fusese în întregime decizia mea să plec. Fusesem destul de mulțumit de fostul job și mă simțisem în
largul meu cu toate cele, dar aș fi putut face mult mai mult și am sfârșit prin a simți că făceam ceva cu
mult sub posibilitățile mele și, trebuie să recunosc, uneori nu mă înțelegeam deloc cu colegii mei.
În cele din urmă, fostul meu șef a venit la mine, m-a luat pe după umeri și mi-a spus că sosise momentul
să caut o soluție mai bună. Se întreba dacă nu ar trebui să fac o schimbare. Să progresez, cum a spus el,
tăcând un semn larg cu mâna, ilustrând traiectoria carierei mele. Am analizat împreună mai multe
posibilități.
După o perioadă de gândire am decis, consultându-mă cu fostul meu șef, să mă mut la noua Autoritate
și, după câteva discuții, s-a dovedit că un transfer la ei se putea rezolva cu ușurință.
Sindicatul a fost de acord și nu mi-a pus bețe în roate, cum face de obicei. Am sărbătorit cu fostul meu
șef la o sticlă de cidru fără alcool, în biroul lui, iar el mi-a urat noroc.
În timp ce prima ninsoare cădea peste Stockholm, eu îmi căram cutiile pe treptele și apoi în holul unei
clădiri mari, de cărămidă roșie. Femeia de la recepție mi-a zâmbit. Mi-a plăcut imediat de ea. Avea ceva
aparte în felul ei de a fi. Am știut imediat că ajunsesem unde trebuia. Mi-am îndreptat spatele în timp ce
în minte îmi răsunau cuvintele „omul viitorului”. În sfârșit, o șansă, m-am gândit. În sfârșit, întregul meu
potențial putea înflori. În sfârșit, puteam deveni omul care îmi dorisem întotdeauna să fiu.
Nu eram mai bine plătit la noul job, chiar din contră, dacă e să mă gândesc la treburi precum orele
flexibile sau zilele de concediu. Și mai trebuia să și împart cu cineva un birou fură panouri despărțitoare,
în mijlocul unei încăperi pline de birouri. Dar, în ciuda acestor lucruri, eram plin de entuziasm și de
dorința de a demonstra din primele zile cât de priceput eram.
Mi-am făcut de la început o strategie. Veneam în fiecare dimineață cu jumătate de oră mai devreme și-
mi urmam propriul program: cincizeci și cinci de minute de muncă intensă, apoi o pauză de cinci minute.
Incluzând aici mersul la toaletă. Evitam toate socializările inutile. Am cerut și am primit acasă documente
despre deciziile anterioare, ca să văd ce fraze apăreau mai des și să-mi fac un vocabular de bază, ca să
zic așa. Îmi petreceam serile și weekendurile studiind diversele structuri și rețele de comunicații
informale din cadrul departamentului.
Toate acestea ca să mă pun repede la punct și să-mi creez un mic, dar decisiv avantaj asupra colegilor
care erau deja familiarizați cu locul de muncă și cu ce se întâmpla acolo.
 3

Îmi împărțeam biroul cu Håkan, care avea favoriți și cearcăne. Håkan m-a ajutat cu diferite detalii
practice. Mi-a arătat clădirea, mi-a dat pliante și mi-a trimis prin e-mail tot felul de documente. Pentru el
era o binecuvântată pauză de la muncă, o șansă să scape de sarcinile lui și găsea mereu lucruri noi să-mi
spună. Despre muncă, despre colegi, despre locurile bune de luat prânzul din preajmă. După un timp m-
am simțit obligat să-i spun că trebuie să fiu lăsat în pace să-mi văd de muncă.
— Calmează-te, i-am spus când a venit cu un alt dosar, încercând să-mi distragă atenția. Nu poți să te
liniștești un pic?
S-a liniștit imediat și a devenit mult mai rezervat. Probabil se bosumflase că-i spusesem verde-n față
ce doream. Și bănuiesc că nu se prea potrivea cu obiceiurile nou-veniților, dar se potrivea bine cu
reputația de om ambițios și calculat pe care speram să o capăt.
Încet, dar sigur, am făcut profilul celor din preajma mea și m-am lămurit asupra caracterului și locului
lor în ierarhie. După Håkan stătea Ann. O femeie în jur de cincizeci de ani. Părea să știe multe și era
ambițioasă, dar era și genul de om care crede că le știe pe toate și îi place să arate că are dreptate. M-am
lămurit repede că toată lumea se ducea la ea când nu avea curajul să se ducă direct la șef.
Lângă calculator își pusese în ramă desenul unui copil. Un soare care se scufundă în mare. Dar desenul
era greșit, căci la orizont, de ambele părți ale soarelui, se vedea pământul, ceea ce era, desigur,
imposibil. Presupun că desenul avea un soi de valoare sentimentală pentru ea, chiar dacă pentru noi,
ceilalți, nu era o plăcere să dăm cu ochii de el.
În fața Annei stătea Jörgen. Era mare și puternic, dar nu avea un intelect pe măsură. Pe birou și peste
tot în jurul calculatorului erau lipite note și vederi cu glumițe care nu aveau nimic de a face cu munca și
sugerau o înclinație spre banal, îl vedeam tot timpul aplecându-se către Ann să-i șoptească ceva și apoi o
auzeam pe ea chițăind: „Oh, Jörgen”, de parcă i-ar fi spus o glumă grosolană. Între ei era și o diferență de
vârstă. Eu estimam că în jur de zece ani.
Dincolo de ei stătea John, un domn taciturn în jur de șaizeci de ani, care lucra la finanțele inspecțiilor,
iar lângă el cineva pe nume Lisbeth, cred. Nu știu sigur. Nu aveam de gând să întreb. Ea nu s-a prezentat
singură.
Erau cu totul douăzeci și trei de persoane și aproape toți aveau un mic paravan sau un mic zid în jurul
birourilor. Doar eu și Håkan stăteam în mijlocul încăperii. Håkan spunea că în curând vom primi și noi
paravane, dar eu i-am răspuns că nu conta.
— Nu am nimic de ascuns, i-am spus.

În cele din urmă mi-am găsit ritmul și o oarece fluență în lucru în perioadele mele de cincizeci și cinci
de minute. M-am străduit să mă țin de program și nu mi-am permis să fiu tulburat în mijlocul perioadei de
lucru cu pauze de cafea, telefoane sau drumuri la toaletă. Uneori mi se mai întâmpla să îmi vină să fac
pipi după cinci minute, dar rezistam până la pauză. Era bine pentru suflet, clădea caracterul, iar plăcerea
de a mă ușura era mai mare.

Erau două moduri de a ajunge la toaletă. Primul, după colț, trecând pe lângă palmierul din ghiveci era
cel mai scurt, dar în acea zi m-am decis la o schimbare, așa că am luat-o pe drumul mai lung, care trecea
prin fața lifturilor. Atunci am intrat pentru prima dată în cameră.
Mi-am dat seama de greșeala mea și am trecut mai departe, pe lângă tomberonul mare pentru reciclarea
hârtiei, către prima dintre cele trei toalete.
M-am întors la timp pentru următorul ciclu de cincizeci și cinci de minute, iar până la sfârșitul zilei
uitasem cu desăvârșire de ușa care dădea în acel spațiu.
 4

A doua oară când am intrat în cameră căutam un fotocopiator. Eram hotărât să mă descurc singur. Chiar
dacă era incitant să pui întrebări, nu eram pregătit să mă expun umilinței și bătăii de joc dându-mi în
vileag lipsa de cunoștințe despre locul de muncă. Începusem să observ micile riduri de stres care le
apăreau când puneam întrebări.
Desigur, ei nu trebuiau să știe că ținteam să ajung într-o poziție de vârf în cadrul Autorității. Să fiu
cineva care inspiră respect. Și nici nu doream să-i ofer lui Håkan o scuză să scape de muncă.
Așa că am căutat peste tot, în toate locurile unde te-ai fi putut aștepta să găsești un fotocopiator într-o
clădire de birouri, dar nu am găsit niciunul. În cele din urmă am dat colțul, am trecut de toalete, către
locul unde parcă mai văzusem o cămăruță.
La început, nu am găsit întrerupătorul. Am pipăit zidurile, de ambele părți ale ușii, și am renunțat în
cele din urmă, ieșind afară pentru a găsi comutatorul acolo. Foarte bizar să-l pui la exterior, m-am gândit
și am intrat înăuntru.
A durat o clipă până când lumina fluorescentă s-a aprins și mi-am dat repede seama că nu era niciun
fotocopiator acolo. Dar, chiar și așa, am avut imediat senzația că locul acela avea ceva special.

Era o cameră mică. Cu un birou în mijloc. Un calculator, dosare și un raft. Creioane și alte nimicuri de
birou. Nimic remarcabil. Dar toate erau puse într-o ordine perfectă.
Foarte curat și ordonat.

Lângă unul dintre pereți era un dulap mare de acte, strălucitor, cu un ventilator de birou deasupra.
Podeaua era acoperită cu un covor verde-închis. Totul era curat. Nici urmă de praf. Totul frumos aranjat.
Întreg aranjamentul părea să fi fost ușor studiat. Pregătit. Ca și cum camera ar fi așteptat pe cineva.

Am ieșit afară, am închis ușa și am stins lumina. Am deschis din nou ușa din curiozitate. Mi se părea că
trebuie să verific. Cum altfel puteam fi sigur că lumina se stinsese înăuntru? Brusc nu mai eram sigur dacă
sus însemna aprins sau stins. Toată ideea de a avea întrerupătorul pe afară mi se părea ciudată. Ca și
lumina din interiorul unui frigider. M-am uitat lung în cameră. Era întuneric.
 5

A doua zi, noul meu șef, cu părul rar și îmbrăcat într-un pulover de bumbac, a venit la biroul nostru, în
mijlocul sălii de birouri. Se numea Karl, iar puloverul de bumbac părea destul de scump, deși nu mai era
nou. S-a oprit lângă Håkan și, fără nicio introducere politicoasă, a remarcat că aveam pantofii murdari.
— Încercăm să ne gândim la podea, a spus el, arătând către un coș de metal plin cu plastice albastre de
protecție pentru pantofi, agățat pe zid, la intrare.
— Sigur, am răspuns. Firește.
M-a bătut pe spate și a plecat.
M-am gândit că era ciudat că nu zâmbise. Nu încercau de obicei oamenii să îndulcească o astfel de
observație cu un zâmbet? Să arate că eram totuși prieteni, să mă facă să mă simt bine-venit? Nu a fost
plăcut să fiu pus la punct cu o asemenea brutalitate. A avut un impact serios asupra muncii mele și am stat
acolo mult timp cu sentimentul neplăcut că mi se dăduse o lecție. Era enervant că nu mă gândisem singur
la galoșii de plastic. Evident că i-aș fi pus, dacă aș fi avut timp să mă gândesc la asta.
A reușit să mă facă să mă simt și prost, și nesigur pe mine, cu toate că eram printre cei mai deștepți. Și,
în plus, era necuviincios să pleci așa. Am numărat greșelile făcute de șeful meu și am ajuns la cifra trei.
Plus o infracțiune minoră. Trei sau patru, depinde din ce unghi privești lucrurile.
Håkan, care evident auzise totul, a rămas acolo neobișnuit de tăcut, chipurile ocupat cu un document.
N-ai decât să te prefaci, m-am gândit. N-ai decât să te prefaci.
M-am aplecat și mi-am dat jos pantofii, cu toate că eram în mijlocul perioadei de lucru de cincizeci și
cinci de minute, iar astfel de treburi trebuiau rezolvate într-una din micile pauze.
M-am uitat în încăpere. Toată lumea era cufundată în muncă. Cu toate astea, mi se părea că toți se uită
la mine cum defilez în ciorapi până la dulapul din oficiul din capătul sălii, să-mi iau o cârpă. I-am curățat
cât de bine am putut, am luat o pereche de galoși și mi-am pus-o peste pantofi. Se auzeau foșnind în timp
ce mă duceam să pun cârpa înapoi. Am încercat să văd dacă mai purta cineva galoși, dar toată lumea avea
fie papuci, fie pantofi normali. Poate că erau pantofi de interior, mi-am spus.
Am scris o notiță și mi-am lipit-o de diplomat.

„Cumpără papuci.”
Apoi m-am dus la mașina de cafea și mi-am luat o ceașcă de cafea. M-am gândit că oricum perioada de
cincizeci și cinci de minute era compromisă. Trebuia să aștept să se termine și să încep să lucrez în
următoarea.
Becul de deasupra bucătărioarei era ars și trebuia schimbat. Am descoperit o mulțime de becuri noi,
când am deschis unul din sertare. Era simplu să-l deșurubezi pe cel vechi și să pui unul nou. Se părea că
nimeni nu se gândise să rezolve o problemă atât de simplă.
Cafeaua era prea fierbinte ca să o beau imediat. Trebuia să o trec dintr-o mână în alta, să nu mă aleg cu
degetele arse, așa că m-am gândit să fac o tură prin departament, să lucrez la rețeaua mea socială.
Prima dată m-am dus și am stat lângă biroul lui John. Dar, pe când stăteam acolo, m-a izbit gândul că aș
face mai bine să încep cu Ann, având în vedere că ea era cea mai apropiată de mine și de Håkan,
geografic vorbind. Dacă trebuia să-mi extind lista de contacte, era mai bine să încep de la centru și să
merg către periferie. Ca undele pe apă, m-am gândit. Și, în plus, John îmi făcea o impresie absolut
insipidă. Ce putea să-mi ofere mie cineva ca el? Ceva ce nu aveam deja? Mi-ar fi dăunat profilului să fiu
văzut cu o persoană atât de insipidă din vechea generație și să fiu asociat cu cei din mulțimea fără
personalitate.
Ann era femeie, desigur, iar eu am fost întotdeauna reticent să devin prea intim cu femeile și să risc să
fiu considerat prea plăcut sau băgăreț, dar mi-am dat seama că aș putea începe prin a adopta o atitudine
neutră din punct de vedere al sexului. Ar fi trebuit să mă ajute să am o imagine modernă și să demonstreze
că am o anumită flexibilitate intelectuală. Și, în plus, Ann mi se părea din ce în ce mai mult regina socială
a departamentului. Fie că îmi plăcea, fie că nu, părea să fie păianjenul din centrul pânzei. M-am dus lângă
biroul ei și am afișat o postură relaxată, sprijinindu-mi greutatea pe un picior, astfel încât să nu aibă
niciun dubiu că eram disponibil pentru conversație. Și-a ridicat privirea la mine și m-a întrebat dacă
aveam nevoie de ajutor.
— Nu, i-am răspuns.
Ea a continuat să lucreze.
Am mai rămas un timp acolo, uitându-mă la desenul urât cu apusul de soare și m-am întrebat dacă ea își
dădea seama cât de eronat era. Poate că era orbită de implicarea emoțională? Indiferent de circumstanțe,
copilului sau nepotului ar fi trebuit să i se explice eroarea, pentru a nu o repeta data viitoare. Dacă astfel
de lucruri nu i se explicau, fără îndoială că notele sale la desen aveau să sufere.
După un timp, mi-am dat seama că fermoarul pantalonilor, deci și organele mele genitale, era la același
nivel cu fața ei. Mi-am schimbat puțin poziția corpului pentru a ajunge într-o poziție mai neutră, dar am
ajuns în spatele scaunului ei, ceea ce mi se părea la fel de ciudat. Mai ales că nu părea câtuși de puțin
deranjată de prezența mea. Am suflat ușor în cafea și am așteptat să spună ceva. Începeam să mă simt un
pic stingher stând acolo. Jörgen s-a uitat scurt la mine și m-am decis să-mi mai dau zece secunde. O dată
scurse, am plecat, ducând cu mine un mesaj clar: nu eram bine-venit.
Håkan scria ceva la calculator și m-am întrebat dacă într-adevăr lucra sau voia doar să dea impresia că
face ceva.
Purta un sacou raiat albastru și ponosit, care lăsa o impresie deosebit de neîngrijită. Mai ales în
combinație cu favoriții care și-ar fi găsit locul mai degrabă în anii 1970. M-am întrebat mereu de ce nu
și-i rădea. Cum stăteam acolo privindu-l, mi-am dat seama că sacoul lui albastru mă deranja încă de
dimineață. Încă de dinainte de incidentul cu pantofii, încă înainte de Ann. Sacoul lui îmi displăcea
profund. O dată, când și-a golit buzunarele pe birou, am văzut că erau pline de șervețele mototolite. Unele
dintre ele păreau și folosite. Părea obosit. Poate că-și petrecea nopțile distrându-se? Oricum, ar fi trebuit
să se asigure că munca lui nu avea de suferit.
În acea zi nu am intrat în cameră. Dar m-am gândit la ea de câteva ori. Ca și cum ceva în mintea mea
îmi spunea: trebuie să intri în cameră.
 6

Nu am dormit în acea noapte, gândindu-mă la Karl și la puloverul lui de bumbac și la ce consecințe
nefericite ar fi putut avea problemele lui de atitudine. M-am gândit la Håkan și la felul în care reușea să
se fofileze. M-am gândit la Ann și la modul elegant în care mă respinsese. Mi-am dat seama că trebuie să
am grijă cu ea. Fără îndoială, era în stare să târască un individ creativ la statutul semi-social al
nesfârșitelor cafele și pălăvrăgeli care caracterizau aproape toate locurile de muncă, în fine, nu aveam de
gând să mă las influențat. M-am gândit în schimb la femeia drăguță de la recepție. La zâmbetul ei. La
felul în care, cu o singură privire, mă făcea să mă simt bine-venit. De parcă m-ar fi văzut cu adevărat. De
parcă ar fi înțeles că eram special. Mi-am dat seama că aparținea acelui soi de femei agere tot mai rar
întâlnit în zilele noastre și m-am decis să-i dăruiesc puțin din timpul meu. Poate un schimb de cuvinte
dimineața, poate un prânz împreună?
Am trecut prin documentele departamentului. Deciziile și documentele cadru pe care le aranjasem
cronologic și le pusesem în dosare. M-am ridicat, m-am dus în bucătărie, am băut un pahar cu lapte și am
citit reclamele din ziarul de dimineață.
 7

A treia oară când am fost în cameră, am intrat fără un motiv anume. Lucru care nu m-a caracterizat
niciodată. De obicei acționez doar în urma unui lanț cauză-efect, dar de data aceea am vrut pur și simplu
să mă duc acolo. Am închis ușa și am pășit în mijlocul încăperii, în fața biroului.
Acesta era acoperit cu un înveliș de protecție care părea aproape să fi fost lipit. M-am simțit obligat
să-i ridic un colț să văd dacă era ținut în loc doar de spatele antiderapant care îl împiedica să alunece
chiar și un milimetru, indiferent cât de tare trăgeai sau împingeai.
Deasupra erau un capsator, un aparat de dat găuri și o plumieră de tec cu două stilouri și un creion.
Toate perfect aranjate.
Mi-am sprijinit cotul de fișetul strălucitor cu documente, pus lângă un perete. Am simțit un calm în tot
corpul care părea să mă purifice. O senzație fantastică de relaxare. Ca un fel de pastilă pentru dureri de
cap.
În cameră era o oglindă mare cât un om. Mi-am surprins reflexia în ea și m-am gândit, oarecum
surprins, că arăt bine. Costumul meu gri îmi stătea mai bine decât crezusem și ceva din felul în care stătea
materialul pe mine mă făcea să cred că trupul de dedesubt era – cum să zic eu? – viril.
Am rămas acolo mult timp, sprijinindu-mi greutatea pe un picior, cu un cot pe dulap. Era o poziție
bună. Mă simțeam incredibil de relaxat. Sigur pe mine și foarte atent, în același timp.
Niciodată nu m-am considerat „atractiv”. Cel mai adesea foloseam oglinzile pentru a verifica dacă am
hainele și accesoriile în bună rânduială. Nu să verific cât de „atrăgător” eram. Niciodată nu mi-a trecut
așa ceva prin cap. Niciodată nu m-am gândit la un bărbat că ar fi mai mult sau mai puțin atrăgător. Dar
mi-am dat seama că era timpul să schimb acest lucru.
Pentru că cel mai frumos lucru era expresia ochilor.
Bărbatul reflectat de oglindă avea o minunată expresie de concentrare în priviri. Mă fixa cu privirea,
urmându-mă oriunde mă duceam. Mi-am dat seama că acesta era noul meu atu. O pereche de ochi care
puteau cere orice. Și primi orice.
 8

Oamenii inhibați nu văd lumea așa cum este ea. Văd doar ceea ce ei înșiși vor să vadă. Nu disting
nuanțele. Micile diferențe.
Mulți oameni, mai mulți decât vă puteți imagina, cred că totul este în regulă. Sunt fericiți cu felul în
care stau lucrurile. Nu văd erorile pentru că sunt prea leneși să își deranjeze rutina zilnică, își imaginează
că, dacă fac ceva cât de bine pot ei, atunci totul va fi în regulă.
Trebuie să le reamintești. Oamenilor de genul ăsta trebuie să le reamintești ce lipsuri au.

Investigatorii continuau să trimită documente noi. Numerele de pe prima pagină indicau nivelul de
prioritate pe care ei îl dădeau concluziilor lor, pe o scară descrescătoare, unde numărul 1 era cel mai
important. La etajul patru lucram numai cu documente care aveau trei sau patru cifre. Deciziile-cadru de
la unu la zece nu se schimbau aproape niciodată, iar cele care aveau două cifre erau preluate de
administratorii seniori de la etajele superioare. Nimeni din departamentul meu nu lucrase vreodată cu
decizii cu o cifră sau două. Nici măcar Karl. De cum începea cineva să lucreze la un document cu
numărul în jur de două sau trei sute, cum începea să se vorbească despre promovarea persoanei
respective.
Din fericire pentru toți cei de pe etajul meu, erau departamente care lucrau și cu materiale cu cinci
cifre.
 9

A patra oară când am intrat în cameră l-am luat pe colegul meu Håkan cu mine. Trebuia să trecem
împreună prin niște întrebări legate de organizarea internă și m-am gândit că cel mai bine era să le
discutăm în cameră.

Håkan stătea de cealaltă parte a biroului. Lucram față în față. În orice clipă s-ar fi putut întâmpla să ne
ridicăm capetele și să ni se întâlnească privirile. Încercam să nu privesc niciodată drept înainte ori de
câte ori îmi ridicam privirea de la muncă. Când venea vorba de sarcinile de serviciu, Håkan era la fel de
ușuratic ca toți ceilalți din departament. Folosea telefonul când poftea, își lua pauze când avea chef.
Rămânea ore întregi cu privirea pierdută undeva în zare, fără ca acest lucru să aibă ceva de a face cu
munca. Din când în când încerca să vorbească cu mine. Îl respingeam cu delicatețe, dar ferm. De obicei
cu un simplu gest. Brațul întins, palma ridicată. Funcționa.
De fapt, nu împărțeam același birou. Fiecare avea câte unul. Dar erau lipite unul de celălalt, iar Håkan
avea obiceiul enervant de a-și împrăștia hârtiile pe birou ori de câte ori începea ceva nou, ceea ce
însemna că de obicei sfârșeau pe biroul meu.
Într-o zi l-am prins făcând exact acest lucru. În mijlocul uneia din perioadele mele de cincizeci și cinci
de minute.
Evident că nu plănuisem să stau să mă holbez la el cum lucrează, dar mișcările, lui erau atât de
expansive, încât nu reușeam să fac altceva. Își scosese câteva dosare mari, proaspăt venite de la
investigatori și și le așezase în față, pe birou, dar în loc să își facă puțin curat și să strângă ce era deja
împrăștiat în fața lui, le-a împins pur și simplu mai încolo. Către mine.
Mi-am dat seama imediat ce urma să se întâmple.
Poate nu atunci, poate nu în ziua aceea, dar în cele din urmă biroul lui Håkan avea să debordeze de
dosare și hârtii, iar acestea aveau să mănânce din spațiul meu.
Am mai văzut întâmplându-se acest lucru, la alte locuri de muncă, și știam că va fi o sursă de iritare
între noi. Mi-am petrecut ceva timp gândindu-mă care ar fi fost cea mai bună abordare.
Pentru moment, nu puteam spune nimic. Era liber să-și folosească biroul cum poftea, mai bine sau mai
prost, atâta vreme cât rămânea pe partea lui. Încă mai rămăseseră liberi câțiva centimetri buni. Poate
chiar un decimetru. Ce puteam spune?
M-am uitat la ceas. Îmi mai rămâneau douăzeci și cinci de minute din perioada de cincizeci și cinci,
dar ritmul meu fusese tulburat. Nu puteam decât să consider restul perioadei pierdut.
În același timp mi-am dat seama că, o dată ce îmi venise în minte gândul despre ce avea să se întâmple
pe biroul lui Håkan și al meu, avea să fie foarte greu să mi-l scot din cap. Va rămâne înțepenit acolo,
deranjându-mă. Poate ar fi fost bine să pun lucrurile la punct chiar atunci, dacă tot aveam timp liber la
dispoziție. Până la urmă Håkan trebuia să învețe să-și pună lucrurile în ordine când începea un dosar nou.
Nu să le împingă mai încolo, sperând că aveau să dispară ca prin minune. Poate ar fi trebuit să-i spun
chiar atunci aceste lucruri?
M-am ridicat brusc. M-am dus în spatele scaunului și m-am sprijinit cu mâinile de spătar. Am tras de
trei ori adânc aer în piept. Håkan s-a uitat la mine și mi-a trântit un zâmbet scurt și fals, care se voia
probabil prietenos. Am răsucit scaunul încetișor, înainte și înapoi, în timp ce mă uitam la hârtiile lui.
Eram perfect conștient că problema era de resortul managementului. Un șef atent și implicat ar fi trebuit
să urmărească eficiența la locul de muncă și să rezolve un potențial conflict între doi colegi.
Un lider atent și empatic ar fi remarcat imediat fisura care apăruse în rândurile oamenilor săi și ar fi
făcut imediat ceva să o remedieze. În loc să se lege de pantofii angajaților merituoși.
Dar avea oare Karl acele calități? Poate că deja îmi dădusem seama că nu avea stofă de manager și,
într-o bună zi, aveam să preiau frâiele departamentului din mâinile lui? Poate că acela era doar primul
pas? Poate că era oportunitatea perfectă?
— Håkan, am spus cu o voce prietenoasă, dar fermă.
— Da, a răspuns, uitându-se la mine de parcă l-aș fi întrerupt din ceva important.
— Ai o clipă?
A dat din cap.

Mi-am întins oasele, am tras adânc aer pe nas și am expirat pe gură, pufnind încetișor de câteva ori,
gândindu-mă ce tactică să adopt.
— Uită-te în jur, am spus în cele din urmă.
— Da?
— Ce vezi?
A tăcut câteva clipe, uitându-se în jur.
— Nu știu…
A început să se uite iar la monitor.
— Aș prefera să rezolvăm problema acum, am spus.
— Ce să rezolvăm? Ce vrei să spui? a întrebat, vizibil iritat.
Mi-am fixat privirea asupra lui.
— Aș vrea să mă asculți, i-am spus cu o voce calmă și prietenoasă, înainte ca situația să scape de sub
control. Sunt sigur că o să înțelegi ce vreau să spun.
S-a uitat la mine cu acea expresie obosită, ignorantă și ușor stupidă pe care o afișează atât de des cei
care nu reușesc să vadă imaginea de ansamblu în micile lucruri.
— Să facem o plimbare, am zis, conducându-l spre lifturi și apoi în cameră. M-am gândit că era mai
bine să vorbim între patru ochi, să nu ne întrerupă nimeni.

În cameră aerul era proaspăt și răcoros. Am închis ușa și m-am așezat în fața oglinzii, cu un cot
sprijinit de fișet. Lumina din cameră îl făcea pe Håkan să arate mai rău. Am aruncat o privire scurtă în
oglindă și am remarcat că eu îmi păstrasem aceeași prospețime ca data trecută. Bărbatul din oglindă era
capabil să zâmbească. Arăta relaxat și avea o voce calmă și profundă.
— Am remarcat ceva, i-am spus.
— Da, a răspuns Håkan, în timp ce se uita în jur de parcă nu mai văzuse niciodată camera aceea.
Poate că nici nu o mai văzuse. Nu părea deosebit de ager la minte. Sărmanul nefericit, în doar două
săptămâni eu știam mai multe ca el.
M-am decis să trec imediat la subiect, să mă întorc la timp pentru următoarea perioadă de cincizeci și
cinci de minute.
— De ce nu-ți pui la loc vechile dosare când iei altele noi?
— Poftim?
— Am remarcat că-ți împrăștii hârtiile pe tot biroul. În curând vor ajunge pe partea mea și atunci îmi
vei încălca spațiul. Aș vrea să mă bucur de întreg spațiul de pe birou, sunt sigur că înțelegi acest lucru.
Deja mă deranjează monitorul prea mare care îmi ocupă o treime din spațiu, sunt sigur că s-ar putea găsi
terminale moderne, de dimensiuni reduse, dar să lăsăm asta acum, nu este responsabilitatea ta. Însă aș
dori să adopți o nouă conduită, care să nu riște să îmi tulbure munca. Înțelegi?
Håkan s-a uitat surprins la mine, de parcă se așteptase la cu totul altceva. Crezuse poate că doream să-i
spun ceva personal? își imaginase că-l adusesem acolo să-i destăinuiesc lucruri intime? Am simțit un
imbold de satisfacție că reușisem să clarific problema cu el atât de repede și de eficient și că știusem
cum să-mi prezint cererea fără să pierd timpul cu vorbărie fără rost. Acum mingea era în terenul lui și nu
putea face nimic altceva decât să-mi respecte doleanța. La urma urmei, cererea mea era foarte rezonabilă.
Evident, dădu ușor din cap.
— Bine, i-am spus. Acum propun să ne întoarcem la îndatoririle noastre și, dacă totul merge cum
trebuie, nu va fi nevoie să mai menționăm vreodată acest episod.
I-am zâmbit, am deschis ușa și am pășit afară. Håkan m-a urmat și ne-am dus fiecare la biroul lui. Am
remarcat că pe cămașă avea o pată albă, uscată, sus pe piept. Am observat și că s-a uitat mult timp la
mine după ce ne-am așezat. Fără să se grăbească să-și pună hârtiile în ordine. L-am lăsat. Uneori este
nevoie de ceva timp să se așeze, m-am gândit. Mesajul meu avea să ajungă la el în cele din urmă,
făcându-l să adopte o atitudine mai proactivă în munca lui. Probabil, nu era obișnuit să fie muștruluit cu
atâta eficiență. Ar face bine să se obișnuiască, m-am gândit. Aveam toate șansele să-i ajung șef, într-o
bună zi.
M-am aplecat peste birou și i-am șoptit:
— Nu o lua ca pe o muștruluială. Mai degrabă ca pe o observație.
— Poftim? spuse el și mi-am dat seama că intrase în jocul înțelegerii tacite dintre noi doi.
Am clătinat din cap, m-am lăsat pe spate și am mimat că-mi închid gura cu un fermoar, închid apoi un
lăcățel și arunc cheia.
 10

În noaptea aceea am trecut în revistă muștruluiala administrată, propoziție cu propoziție, cuvânt cu
cuvânt, și de fiecare dată am ieșit și mai bine.
Am pus un CD cu Mozart, Concertul nr. 21 pentru pian, dar l-am schimbat repede cu unul din
albumele lui Stâng, apoi cu Dire Straits și John Cougar Mellencamp. Nu aveam chef de niciunul dintre
ele, dar îmi plăcea ideea de a mă asocia cu lucruri de mare valoare.
M-am dus la fereastra din sufragerie și am privit în curte. Iarna începuse să-și între în drepturi.
Pământul era deja alb și tot mai mulți fulgi dansau în lumina felinarelor. Mi-am întors puțin capul pentru
a-mi masa gâtul și am numărat ferestrele imobilului de peste drum.
În timp ce mă pregăteam de culcare, am observat servieta sprijinită de perete. Pe ea era lipită o notă.
Probabil, lipiciul pătase deja pielea.
 11

A cincea oară am intrat în cameră fără niciun motiv. Îmi terminasem cu succes perioada de cincizeci și
cinci de minute de muncă intensă și netulburată și nu simțeam nevoia nici de cafea și nici de o pauză de
toaletă. M-am dus în cameră pentru că îmi plăcea și simțeam o anume satisfacție în a fi acolo.
Håkan încă nu găsise o soluție pentru hârtiile sale, care continuau să amenințe să se reverse pe partea
mea, deși trecuseră două zile de la conversația noastră din cameră. Dar eram cumva liniștit în această
privință. Probabil nu dorea să-și schimbe brusc comportamentul, după ce i se ordonase în acel mod.
Probabil nu dorea ca vechii săi colegi să facă legătura dintre noul său comportament ordonat și întâlnirea
noastră, dar poate încerca și să demonstreze un anume grad de independență față de mine. Am lăsat de la
mine. Nu puteam să-i refuz să-și păstreze un dram de mândrie. Dar, dacă se dovedea că era doar
încăpățânat și lucrurile nu aveau să se îmbunătățească într-o săptămână, aveam să ridic din nou problema.
La birourile din jur se discuta neorganizat și neconstructiv despre viitoarea petrecere de Crăciun.
Vorbeau despre ce jocuri aveau să fie. Despre ce punch avea să se servească, etcetera. Erau aruncate în
conversație idei și întrebări, care pluteau apoi prin încăpere. Aceleași subiecte erau discutate în mai
multe locuri în același timp, fără să fie centralizate și fără să existe măcar vreun contact cu comitetul de
organizare. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să ignor toate acele discuții fragmentate și, firește, am
respins orice implicare. Când Hannah, cea cu părul împletit la spate în coadă și care părea să aibă ceva
responsabilități cu organizarea, a venit și m-a întrebat dacă aveam să particip și eu, am folosit vechiul
truc al Annei de a o ignora complet, continuând să lucrez. M-am gândit să folosesc și replica „Vă pot fi
de folos cu ceva?”, dar până m-am întors eu deja plecase.
 12

A șasea oară când am intrat în cameră am fost împreună cu femeia de la recepție. Total neplanificat.
În aceeași zi, ceva mai târziu, hotărâsem să mă duc totuși la petrecerea de Crăciun, deoarece îmi
dădusem seama că în astfel de situații se pot strânge foarte multe informații folositoare, de natură
informală.
— Deci ai venit până la urmă, mi-a spus Hannah cea cu părul strâns în coadă la spate când am pășit din
lift și am văzut că întreg spațiul de birouri fusese transformat.
De peste tot atârnau fâșii de hârtii și tot felul de bucăți de țesătură. Lumina era mai estompată. Era
dificil să vezi bine. La început m-am gândit să nu-i răspund deloc. Hannah cea cu părul strâns în coadă
era una din acele femei gata mereu să se hlizească și care era în stare să pălăvrăgească ore în șir fără să
spună măcar un singur lucru înțelept, în general, încerc să ignor cât mai mult astfel de specimene. Pur și
simplu aleg să nu mă gândesc la ele. Hotărăsc în mintea mea că nu există. Și nici nu consideram că mă
întâmpinase într-un mod foarte agreabil. Mai ales că făcea parte dintre organizatori. În cele din urmă, am
decis să-i dau un răspuns scurt:
— Da.
— Adică, mi se părea că nu prea ai chef, a spus ea.
A rămas un timp uitându-se la mine în tăcere. I-am întors privirea, calm și neutru, până când ea vorbi
din nou.
— Ei bine, cred că îți putem găsi și ție o farfurie, spuse ea de parcă ar fi fost ceva neplăcut.
De mult timp îmi dădusem seama că acel gen de replici erau de obicei motivate sexual. Femeile de
vârsta ei aveau un fel anapoda de a face apropouri bărbaților. Mai ales dacă arătai o anume doză de
dezinteres. Bănuiesc că era vorba de status și de dorința de a nu arăta nicio urmă de inferioritate. Un fel
de eliberare, poate chiar feminism? Femeile din generația mea trebuie mai întâi să arate că sunt la fel de
puternice ca bărbații și abia apoi caută moduri stângace de a-și arăta afecțiunea.
Nu aveam de gând să mă las impresionat.
Am luat un pahar din punciul care nu avea niciun gust, de un albastru care se potrivea într-un mod
foarte enervant cu plasticul pentru pantofi. M-am gândit din nou că venise vremea să-mi cumpăr și eu unii
din acei pantofi pentru interior. Se părea însă că în acea seară ceilalți invitați nu acordaseră mare atenție
codului încălțămintei, în mod cert unii din ei purtau aceleași perechi de pantofi cu care veniseră. M-am
dus până la oficiul de sticlă al șefului, încercând să zăresc prin mulțime pantofii lui Karl, dar acesta nu
era nicăieri.
Probabil nici nu era la petrecere, căci întreaga sală fusese aranjată într-un mod care nu putea fi pe
placul unui șef. Hârtiile fuseseră prinse cu capse, lucru care urma să lase urme pe pereți. Imprimantele,
telefoanele și alte echipamente electronice fuseseră acoperite într-un mod care prezenta evidente riscuri
de incendiu. Mai știi, poate blocaseră și ieșirile de incendiu?
Ici-colo fuseseră aranjate grupuri de lumânări, iar cineva presărase în jurul lor steluțe argintii.
De undeva se auzea de la un casetofon un cântec de Crăciun, dar nu am reușit să depistez de unde venea
gălăgia.
Oamenii erau strânși în grupuri și se întrerupeau zgomotos unul pe altul. Era evident că erau mult mai
relaxați ca de obicei. Chiar și John participa la discuțiile care se învârteau fie în jurul posibilelor
reduceri de personal, fie în jurul obișnuitelor subiecte ca familia, copiii sau fotbalul.
Un șir de luminițe se întindea de la un zid la altul. Se dorea a fi un soi de decorațiune de Crăciun, dar
fusese instalat într-un mod neprofesionist și nu era așa cum s-ar fi cuvenit.
Am trecut pe lângă cei care făceau încercări dureroase de a mă prinde în conversație. Cum vă puteți
imagina, erau încercări sortite eșecului.

Afară încă ningea și, după un timp, m-am cufundat într-unul din cele două fotolii de piele de lângă
fereastră, mai mult ca să văd cât de comode erau și tocmai mă hotărâsem să plec, când femeia de la
recepție a venit și s-a așezat în celălalt fotoliu. Era aranjată și curată. Avea două pahare de vin într-o
mână și un șervețel în cealaltă. Mi-a zâmbit așa cum făcea în fiecare dimineață, iar eu am întrebat-o de ce
venise, având în vedere că nu era departamentul ei.
— Da, știu, zise ea ușor stânjenită. Așa se întâmplă de obicei. Sunt invitată la toate petrecerile. Toată
lumea crede că nu am niciun departament.
Am făcut repede un calcul în minte:
— Să vedem, trebuie să fie vreo opt, nu?
— Nouă, mai exact, spuse ea râzând. Mă invită și departamentul de întreținere la petrecerea lor.
— Asta nu e corect, am spus, dar ea a râs.
A luat șervețelul și a început să-și frece cu el tivul rochiei.
— Ai vărsat ceva? am întrebat-o.
— Nu, nu chiar, a răspuns ea. A sărit un pic de punci, dar nu știu sigur. Nu prea ai cum să mai scoți
petele astea. Mai ales dacă rămân un timp.
Am stat un timp în tăcere pe când ea își ștergea rochia. În cele din urmă își ridică privirea la mine.
— Mă numesc Margareta.
— Oh, am spus, apoi m-am gândit că ar trebui să mai adaug ceva.
Ea s-a uitat la mine de parcă s-ar fi așteptat să zic ceva, dar ce puteam spune? Ce aș fi putut avea de zis
despre numele ei? Se numea Margareta. OK. Bine. Un nume bun.
M-am uitat în încăpere. Oamenii râdeau și petrecerea devenise cam gălăgioasă. Din când în când
cineva striga ceva. Fotoliul era mult mai puțin confortabil decât mi-aș fi imaginat. Mi-am mișcat fundul
să-mi găsesc o poziție mai bună. Pe masa micuță dintre mine și Margareta era un vas mare cu dulciuri.
M-am uitat la ele, încercând să-mi dau seama dacă doream să iau vreunul.
— Nu prea îmi plac luminițele, am spus după un timp, arătând către zid.
— Nu, râse Margareta. Cred că Jörgen le-a instalat.
— Oh, am spus. Știi o grămadă de lucruri.
A râs din nou. Râsul ei avea ceva care mă bine dispunea, pe lângă faptul că indica interesul ei cert
pentru mine. Era limpede că era ușor amețită de alcool, lucru care o făcea să pară, cum să zic eu, mai
atrăgătoare. Mă făcea să mă gândesc la Marilyn Monroe. Dar atunci nu am crezut că era ceva important.
A ridicat unul din pahare și a luat o înghițitură de vin.
— Vrei un pahar? zise ea, întinzându-mi-l pe celălalt.
Am clătinat din cap, am întins mâna spre vasul plin cu dulciuri de Crăciun și am luat o caramea cu care
mi-am făcut de lucru un timp.
Mi-am adus aminte de un danez care mă dusese într-un tur prin cârciumi, insistând să bem alcool și așa
mai departe. Mi-a fost rău două zile după aia.
— Mai bine vino cu mine, am spus, punând carameaua în buzunar, trăgând-o apoi după mine cu
blândețe, dar ferm, către camera micuță dinspre toalete. Mi s-a părut că a apreciat inițiativa, poate chiar
și energia care a stat în spatele deciziei, dar și implementarea ei, adică vreau să zic modul ferm de a lua o
decizie.
Am dat colțul pe lângă zidul cu luminițele lui Jörgen. Am apăsat pe comutator și ea a râs ca o școlăriță
neastâmpărată căreia i se permite să-l urmeze pe băiatul cel obraznic în ascunzătoarea lui secretă.
 13

Am intrat în cameră puțin după zece și jumătate seara și am ieșit pe la unsprezece și jumătate. Ce s-a
întâmplat în acel interval este încă neclar, în multe privințe.
Nu că aș fi fost beat. Știu ce s-a întâmplat, dar nu sunt prea sigur cum să interpretez evenimentele.
Am stat mult timp în fața oglinzii. M-a atins. Am atins-o și eu, dar a fost ca și cum ea mi-ar fi condus
mâinile și brațele către ea. Ca un dans. Nu a trebuit să mișc un deget. A făcut-o ea pentru mine. A fost,
desigur, erotic, dar nu sordid, așa cum se întâmplă de multe ori când un bărbat întâlnește o femeie. Îmi
zâmbea, dar nu-mi amintesc să ne fi spus ceva.
Avea ochi mari, frumoși și un păr strălucitor. A fost frumos. Am fost încântat.
Când ne-am sărutat, a fost ca și cum ea ar fi fost eu. Eu eram eu, dar și ea era eu.
Când am ieșit, ea a rămas mult timp uitându-se la mine. Electrizată. Schimbată.
De parcă i-aș fi arătat ceva cu totul nou. Ceva măreț. Ceva pentru care nu fusese pregătită și nu mai știa
cum să reacționeze. S-a întors pe călcâie și a plecat. Din câte știu, s-a dus direct acasă.
Eu am mai rămas, mestecând carameaua.
 14

Cineva făcuse un om de zăpadă în curtea de sub fereastra mea, dar nu îi reușise foarte bine. Cele două
rotunduri de la bază erau de aproape aceeași dimensiune, iar cel din vârf era doar un pic mai mic, ceea ce
însemna că nu avea forma tradițională pe care un om de zăpadă trebuie să o aibă. Și nu avea nas. Cine îl
făcuse nu se obosise să găsească un morcov sau altceva pe post de nas și pur și simplu îl lăsase așa.
Poate că se plictisise la jumătate. Asta-i viața, m-am gândit.
În acea noapte, întins în pat, am recapitulat întreaga seară, clipă cu clipă. De la replicile reci de bun
venit, la comentariile ciudate ale lui Hannah, până la întâlnirea cu Margareta de la recepție și la senzația
că fusesem cu adevărat stăpân pe situație, într-un fel, era o experiență nouă. Senzația de putere.
 15

Tâmpiții nu știu întotdeauna că sunt tâmpiți. Poate că înțeleg că nu este în regulă ceva, poate că își dau
seama că lucrurile se desfășoară altfel decât și-au imaginat, dar foarte puțini dintre ei își dau seama că
este din vina lor. Că ei sunt cauza propriilor probleme, ca să zic așa. Iar un astfel de lucru este dificil de
explicat.
Ieri am primit un e-mail de la Karl. Era un e-mail de grup, pentru întreg departamentul. Introducerea
mi-a stârnit imediat suspiciunea „Vom pune la un microscop chestiunile de personal”. Toată lumea care
posedă o vagă înțelegere a limbajului știe că se spune „la microscop”. (Din nefericire, astfel de scăpări
devin din ce în ce mai frecvente pe măsură ce sms-urile și e-mailurile se folosesc tot mai mult.) Am lăsat
de la mine, dar am știut că, dacă se mai repetă, va trebui să iau măsuri. M-am gândit la ce comentariu
despre gramatică aș putea strecura în următoarea discuție cu Karl.
 16

A doua zi după petrecere m-am dus la serviciu devreme.
Mai rămăseseră o mulțime de urme. Un miros acru, pahare de plastic și șervețele aruncate pe podea.
M-am întrebat cum se pregătiseră pentru curățenie.
— Lucrurile nu se curăță singure, nu-i așa? am întrebat-o pe Hannah cea cu părul prins la spate când a
venit, încă somnoroasă, câteva minute mai târziu.
S-a uitat enervată la mine și știu că a fost impresionată că ajunsesem primul, cu toate că nu făceam
parte din nicio echipă de curățenie. M-am așezat pe canapeaua de lângă dulap și am răsfoit câteva ziare,
ca să-și dea seama că venisem din proprie inițiativă, și nu fiindcă așa mi se spusese.
După un timp mi-am dat seama că începuse să facă curat, făcând prezența mea inutilă. M-am dus la
lifturi.
M-am dus la recepție și am văzut cum Margareta își agață haina în garderoba din spatele biroului ei.
M-am oprit lângă bradul de plastic și am așteptat. Am văzut cum își aranjează părul și hainele într-o
oglindă micuță din garderobă. Avea o fustă frumoasă, dar purta o bluză în culori șterse care nu era deloc
atractivă. Trebuia să-mi aduc aminte să-i spun să nu o poarte când avea să fie cu mine, dacă noi doi
aveam să fim împreună, m-am gândit. Probabil a simțit că este privită, căci s-a întors brusc și a venit
către mine.
— Sfinte, m-ai speriat, a zis ea.
— Da? am răspuns. Nu am vrut.
Și-a adunat lucrurile și a venit către mine.
— Devreme, zise ea, referindu-se la mine.
— Da, gândindu-mă că era un pic ciudată.
Nu apreciam deloc modul repezit în care îmi vorbise.
M-am întrebat dacă ar fi trebuit să spun ceva despre evenimentele petrecute cu o seară în urmă în
cameră, dar am decis că era mai bine să mențin o oarece distanță la început și să mă iau după impresiile
de ieri. Am încercat să îmi aduc aminte ce ne spusesem. La ce înțelegere ajunseserăm.
— Și tu, am spus în cele din urmă.
Am rămas un timp în tăcere. Ea și-a aranjat câteva hârtii. A deschis o agendă mare. A rupt o pagină din
calendar. Oamenii începeau să vină. Margareta îi întâmpina pe toți într-o manieră la fel de caldă și de
prietenoasă, ceea ce m-a indispus și mai tare, căci valoarea zâmbetului ei scădea dacă îl folosea pentru
oricine. Chiar nu înțelegea că trebuie să fie mai reținută?
M-am făcut că am treabă acolo. Am început să răsfoiesc o revistă de comerț, iar după un timp m-am
dus la mașina de cafea și am apăsat pe buton să-mi iau un pahar. Am stat acolo mult timp așteptând să
înceapă să curgă cafeaua în pahar. Am mai apăsat butonul de câteva ori și am reușit să mă enervez de-a
binelea până când mi-am dat seama că uitasem să pun bani în aparat.
Nu am putut să nu observ cât de bună era organizarea, trebuia să plătești pentru cafea, spre deosebire
de departamentul meu, unde toată lumea își putea pune cafele toată ziua, fără nicio restricție.
În timp ce băgăm monedele în aparat, am văzut că îmi mai lipseau două coroane. M-am dus la
Margareta și am întrebat-o dacă nu îmi poate împrumuta două monede de o coroană. Vorbea cu o femeie
îmbrăcată la costum și nu mi-a răspuns prima oară, așa că am întrebat din nou. Ceva mai tare. S-a întors
iritată către mine și mi-a răspuns că putea. S-a dus în mica garderobă, și-a scos poșeta și mi-a dat
monedele. M-am gândit că nu era practic să-și țină poșeta atât de departe de ea, dar nu am spus nimic. În
parte pentru că nu am socotit că ar trebui să-i recompensez comportamentul cu sfaturile mele, dar și
pentru că nu doream să par atât de superior în acea fază incipientă a relației noastre. Așa că am zâmbit
ușor și m-am decis să-i combat iritarea cu o atitudine iertătoare, lumească.
 — Până la urmă două coroane nu sunt un capăt de țară, am spus către femeia în costum, dar aceasta nu
mi-a întors niciun zâmbet conspirativ.
Ele și-au continuat discuția, iar eu m-am dus la automatul de cafea, am băgat monedele, mi-am luat
cafeaua și m-am dus să stau lângă bradul de plastic. Aproape toată lumea venise deja, iar zona recepției
își recăpătase aspectul pustiu. Am rămas iarăși singur cu Margareta.
— Ei bine, am spus în timp ce sorbeam din cafeaua fierbinte, gândindu-mă ce aș fi putut spune.
Și-a ridicat privirea din hârtii către mine, dar nu am văzut în ochii ei respectul care putea fi așteptat de
la o recepționeră de nivelul ei. Asta m-a enervat puțin. Poate că era unul din acei oameni care considerau
că poți lăsa la o parte toate manierele politicoase de îndată ce făceai cunoștință cu cineva.
— Da? a spus Margareta.
Am decis să mă abțin să-i explic. Să o las să se prindă singură și să își dea seama de situația în care se
afla. M-am gândit că era doar o chestiune de timp până când avea să-și dea seama, dar ea continua să se
uite la mine cu o expresie arogantă, în loc de privirea cu care o mamă se uită la fiul ei adolescent.
Când nu a mai spus nimic, m-am simțit obligat să vorbesc:
— Mă rog, cred că a fost destul de drăguț.
A luat o agrafa de birou și a prins câteva foi între ele, apoi le-a pus într-o nouă grămadă.
— Trebuie să te întreb ceva personal, spuse după un timp, dând hârtiile la o parte. Pot?
Am dat din cap și ea s-a uitat în jur. Puteam vedea cum își face curaj să vorbească:
— Iei droguri?

La început am crezut că glumește. Am râs, dar am văzut că era serioasă. M-am dat câțiva pași înapoi și
am văzut că îmi vărsasem câțiva stropi de cafea pe mânecă. Ce voia să spună? De ce mă întrebase așa
ceva? Ea lua droguri? Voia să o însoțesc într-un soi de aventură de drogați?
Probabil păream mânios, căci brusc i s-a citit aceeași teamă în ochi ca în seara precedentă. Nu eram
obișnuit să se uite cineva la mine așa. Acest lucru m-a neliniștit și m-a mâniat și mai tare.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o cu vocea mea obișnuită, dar m-am auzit singur cât de gâtuit eram.
M-a enervat că reușise să mă tulbure atât de brusc. Nu agream câtuși de puțin confuzia creată de ea și
simțeam nevoia să măresc distanța dintre noi. M-am dat înapoi alți doi pași.
— Vreau să zic, începu Margareta nesigură. Mă rog, spre exemplu, ce faci acum, aici? în timpul
programului?
Am aruncat o privire la ceasul mare de deasupra recepției și am văzut, spre surpriza mea, că era zece
fără douăzeci și cinci. Cum putea fi atât de târziu? Atât de repede?
 17

Am plecat imediat. Fără să spun un cuvânt m-am grăbit și am urcat în lift. Am urcat la etajul patru și am
făcut un efort să nu alerg către biroul meu. M-am strecurat în scaun și am răsfoit repede agenda, să mă
asigur că nu ratasem vreo ședință, dar nu era notat nimic. Am aruncat o privire către ușile de sticlă de la
biroul lui Karl, dar nu l-am văzut. Am tras adânc aer în piept și mi-am dat brusc seama cât de obosit mă
simțeam. Am încercat să-mi aduc aminte când dormisem ultima oară.
Ar fi trebuit să o dibuiesc mai devreme. Sigur că era drogată. Toate zâmbetele alea. Atitudinea aia
optimistă. Evident că amabilitatea ei era produsă de chimicale. Căzusem direct în cursă. Să fii păcălit de
aspectul exterior al unui drogat este una din primejdiile cu care te confrunți când ești o persoană deschisă
și cinstită. Nu bănuisem nimic.
Mi-am dat seama că, pe viitor, trebuie să mă feresc de ea.
Am ridicat fruntea și am încercat să privesc drept înainte, dar era foarte greu să-mi fixez privirea pe
ceva. Trebuia să găsesc un loc unde să mă pot aduna, m-am gândit. M-am ridicat și am simțit cum mă
doare întreg corpul de oboseală.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar am simțit ceva cald și ud pe picioare. M-am uitat în jos și am văzut că
restul de cafea mi se vărsase pe haină și pantaloni. Țineam în mână paharul gol de plastic, cu fundul în
sus. Mi-am croit drum încet, dar sigur către coridorul cu toalete, unde am intrat să-mi șterg cafeaua de pe
mine. Am luat câteva șervețele de hârtie și le-am presat pe haină și pantaloni.
Camera, m-am gândit. O să intru în cameră o oră. M-am strecurat pe coridor, am trecut de coșul pentru
reciclat hârtie, am aprins lumina și am intrat în cameră pentru a șaptea oară.
 18

Am atins cu palmele zidul curat și alb de care mă sprijineam. Textura lui blândă când mi-am lipit
degetele de tapet. Răceala oțelului pe obraz când mi-am sprijinit capul de fișet. Mișcarea blândă a
sertarelor alunecând înainte și înapoi pe șinele lor de metal. Ordine.
Am numărat fâșiile de tapet de pe latura lungă a zidului. Cinci, am reușit.
În scurt timp mă simțeam mai bine. M-am uitat la mine în oglindă și am văzut că eram din nou eu
însumi. Arătam mai bine decât meritam. Mi-am aranjat cravata și m-am dus la birou.
 19

M-am așezat și m-am uitat la ceas. Mai aveam încă cincisprezece minute până începea o nouă perioadă
de cincizeci și cinci, așa că m-am lăsat pe spate și mi-am întins brațele în aer. Le-am lăsat apoi să cadă și
mi le-am pus la ceafa. Am aruncat o privire spre biroul de sticlă al lui Karl. Nu m-ar fi deranjat să mă
vadă atunci. Să vadă că îmi luasem o pauză. Am stat acolo un timp, gândindu-mă la diverse replici pe
care aș fi putut să i le dau dacă zicea ceva. Mici indicii care să-l facă să înțeleagă că sunt un om de viitor.
Cineva vrednic de apreciere. Nu genul de persoană cu care să te iei la harță fără rost. Despre lucruri
triviale.
M-am uitat către dulapul deasupra căruia era becul stricat. Încă nu fusese reparat. Mi se părea
incredibil că încă mai era așa. Era chiar așa de greu să pui un bec?
Am oftat, mi-am lăsat capul pe spate și m-am uitat la diferitele cabluri din tavan. Cele de la luminile
fluorescente fuseseră montate în exteriorul tavanului fals și fixate cu niște scoabe care făceau ca totul să
arate provizoriu. O cornișă ca un cârnat între tavan și perete. Am numărat fâșiile de tapet de pe zidul în
care dădea coridorul spre toalete, șaisprezece.
Mi s-a părut un număr destul de mic, așa că le-am numărat din nou. Iarăși șaisprezece. M-am foit în
scaun, întrebându-mă cum se putea așa ceva. Fiecare fâșie avea în jur de jumătate de metru. Adică opt
metri pentru întreg zidul. M-am uitat la rafturile și fișetele lipite de zid, încercând să apreciez distanța.
Da, opt metri mi se părea corect. Dar cum rămânea cu cele cinci fâșii de tapet din cameră? Cât de înguste
puteau fi toaletele, puse de-a lungul lui? M-am mirat. Nu puteau avea mai puțin de un metru? Dacă puneai
la socoteală și grosimea zidurilor?
M-am ridicat din scaun și m-am dus la zid. Am rămas un timp în fața lui, uitându-mă la el. De perete
erau lipite trei rafturi pentru dosare, un fișet și un copiator. M-am dus după colț, pe coridorul cu toaletele.
Iată și cele trei toalete. Prima era liberă și am intrat în ea cu brațele deschise, să o măsor. Avea cel puțin
un metru, m-am gândit. Am ieșit în coridor, am trecut de cameră, dincolo de coșul pentru hârtie și am
ajuns la lift. M-am uitat la el.
Am trecut apoi de colțul mai îndepărtat și am ajuns iarăși la zidul cu rafturi și fișete. M-am dat puțin în
spate și am numărat din nou fâșiile de tapet. Șaisprezece.
M-am dus la zid și am pus brațul deasupra tapetului. Auzisem undeva că brațul și palma unui adult au
împreună cam jumătate de metru. Părea corect.
M-am dus din nou pe coridorul cu toalete. Trei toalete, un coș și un lift, care aveau toate împreună opt
metri. Dar camera?

M-am așezat la biroul meu. Am luat o foaie de hârtie și am schițat o parte din etajul patru.
Imposibil, mi-am zis uitându-mă la hârtie. Ceva nu avea sens.
Am lăsat hârtia și m-am dus la lift. Am coborât la etajul trei. Era aproape la fel de pustiu ca etajul
patru. Un bărbat cu șapcă mi-a spus bună ziua în timp ce dădeam colțul spre coridorul lor cu toalete. Nu
m-am obosit să-i răspund. Fusesem luat prin surprindere și, pentru că nu-l cunoșteam, nu consideram că
aș avea vreun motiv să-mi pierd timpul cu formule de salut. În plus, eram foarte ocupat cu strania mea
descoperire și nu aveam de gând să mă las distras de la ea. Eram pe cale să descopăr ceva. Puteam să
simt asta în tot corpul.
Aici totul era aranjat la fel, inclusiv toaletele și coșul de hârtie. Dar camera lipsea.
Am trecut pe partea cealaltă, unde o tablă mare și albă fusese înșurubată în perete. Am numărat fâșiile
de tapet. Șaisprezece. Exact aceleași dimensiuni, m-am gândit. Totul era acolo. Mai puțin camera.
Am luat din nou liftul și m-am oprit la partea de zid pe care erau birourile.
M-am uitat la luminițele lui Jörgen, agățate de tavan. Se întindeau de la un zid la altul și apoi coborau
până la priza de lângă podea.
Am apucat cablul cu luminițele de Crăciun, l-am scos din priză și l-am tras din tavan. Era mult mai
bine prins decât mă așteptasem și, când în final am reușit să-l smulg, au sărit și bucăți de tencuială din
partea de sus a zidului.
Am întins cablul, m-am dus de cealaltă parte a zidului, unde începeau toaletele. A ajuns până la coșul
verde.
Știam eu, mi-am spus în gând, apoi am repetat cu voce tare pentru mine însumi, să fiu sigur că înțeleg:
— E invizibilă. E o cameră secretă.

Am auzit pe cineva strigându-mi numele. M-am întors și am văzut-o pe Ann stând în ușa unei toalete.
Nu i se citea nimic pe chip. Se uita doar fix la mine, așa că i-am vorbit cât de calm puteam:
— Ai o riglă?
— Ce ai spus? a întrebat ea.
— O riglă? Sau o ruletă?
A clătinat din cap.
 20

Am găsit o riglă mare pe biroul lui Håkan. Avea cincizeci de centimetri. Și el împrumutase multe
lucruri de la mine. Mi se părea corect ca în final să am și eu un motiv foarte bun să împrumut ceva de la
el.
Am început cu zidul copiatorului, către birouri, măsurând de-a lungul mochetei. „8,40”, am scris pe
schița de care o făcusem.
Pe cealaltă parte, am măsurat mocheta de unde începea prima toaletă. Am ținut semn cu degetul când
mutam rigla, am numărat numărul de lungimi de riglă și am făcut calculul în minte.
Când am ajuns la lift ajunsesem la 12,20. Imposibil, mi-am spus. Erau trei metri și optzeci de
centimetri care nu existau pe partea cealaltă a zidului.
De la lift m-am uitat pe coridor să văd dacă nu cumva acesta făcea vreun unghi care să distorsioneze
măsurătorile, dar zidul și coridorul erau perfect paralele.
Era un punct de observație minunat. De acolo se vedea limpede că acel coridor era perfect paralel cu
zidul din partea cealaltă. Nicio distorsiune, niciun unghi. Numai că, pe o parte, exista o cameră în plus.
Totul fusese făcut foarte profesionist.
 21

— Pot să te întreb ceva? spuse Håkan în timp ce îmi strângeam lucrurile la finalul zilei.
Tocmai decisesem să nu-i mai împrumut creioanele mecanice Staedler cu vârfuri de 0,5 și 0,05 mm,
deoarece observasem că foarte rar se obosea să le pună capacele înapoi. Data viitoare aveam să spun nu.
— Da, i-am răspuns. Întreabă.
— Ce faci? întrebă Håkan.
Mi-am luat haina și fularul din cuier și m-am întors către Håkan. Aproape că nu mai eram decât noi în
sala de birouri. Lena, care stătea lângă fereastră, încă mai era acolo, ca de obicei.
— Ce vrei să spui? l-am întrebat.
Håkan își încrucișă brațele, se lăsă pe spătarul scaunului și se uită la mine.
— Ce faci când stai în felul acela?
— Când stau? Cum stau?
— Când stai așa. Lângă perete.
— Care perete? l-am întrebat.
Arătă cu o mișcare a capului către coridorul cu toaletele.
Am rămas amândoi tăcuți, uitându-ne unul la celălalt. Mi-am dat seama că era un moment de răscruce.
Un moment în care puteam afla ce se petrecea de fapt în acel departament.
— Hai, arată-mi. Unde stau?
Håkan începu să se foiască și păru să își piardă interesul.
— Oh, știi tu.
— Nu, arată-mi. Unde stau?
Ezită. Își trecu degetele prin păr, apoi le coborî spre obraz, sub bărbie. Își scărpină favoriții. Era
evident neliniștit.
— Ascultă, hai s-o lăsăm baltă, putem vorbi altădată despre asta.
Începu să-și strângă încet lucrurile de pe birou. L-am surprins aruncând o privire către Lena, care
stătea la fereastră.
— Nu, arată-mi, i-am spus. Ce fac?
— Haide, doar știi.
— Nu, nu știu.
Își încrucișă iar brațele și se uită în ochii mei.
— Stai acolo, absolut nemișcat, spuse el.
— Unde stau?
— Acolo, lângă perete.
— Arată-mi, Håkan. Te rog! Vreau să-mi arăți exact.
Håkan se uită suspicios la mine. Se ridică într-un final și merse spre coridor. L-am urmat. Ne-am oprit
chiar în fața ușii de la cameră.
— Aici, spuse Håkan.
— Și ce fac eu aici? l-am întrebat.
— Stai aici. Absolut nemișcat.
— Așa fac?
— Da, și este puțin cam înfricoșător. Stai incredibil de nemișcat. Cum poți să faci asta, fără să miști un
singur mușchi? Zici că nici nu ești aici.
— Arată-mi.
— Nu.
— Arată-mi, te rog!
 — La naiba, nu. Doar stai aici, complet nemișcat.
— Spun ceva?
— Nu, ești total dus. E ca și cum ai fi în cu totul altă parte. Nimic nu mai ajunge la tine. La dracu, ți-a
sunat și mobilul în buzunar. Te-am întrebat dacă nu răspunzi, dar nu te-ai mișcat niciun milimetru. De
parcă ai fi fost în cu totul altă parte.
— Când am făcut asta?
— Ieri. M-ai pus să vin cu tine. Și apoi ai rămas așa înțepenit.
— Cât timp rămân așa?
— Depinde. Ultima oară ai stat cinci minute, dar săptămâna trecută ai stat cel puțin câte un sfert de oră.
— M-a mai văzut cineva stând așa?
Håkan se mișcă neliniștit.
— Mmm… da. Oamenii trebuie să meargă la toaletă.
— Deci m-au văzut.
— Da, adică nu stau și se holbează la tine, dar își pun întrebări. Ca și mine. Ce faci de fapt?
M-am uitat în ochii lui, iar el mi-a întors privirea. Ne-am uitat unul la altul de parcă am fi jucat un joc
în care trebuia să-l faci pe celălalt să râdă sau să se uite în altă parte. Era stânjenitor și oarecum infantil.
Am simțit brusc o răbufnire de nerăbdare. Era oare începutul unui mesaj? Un fel de cod care urma să mă
facă părtaș la un secret? încerca să îmi spună ceva sau era doar un fel de test?

— Pot să te întreb ceva? am spus.
— Sigur, răspunse Håkan.
— Ce vezi în fața ta? am zis eu, arătând către ușă.
 22

Håkan purta în acea zi sacoul raiat, ponosit, de un albastru-închis și puteam simți efectul lui negativ
asupra mea. Nu i se potrivea culoarea albastră, iar materialul era moale și rărit. Nu avea substanță. Îmi
aducea aminte de pernuțele umplute insuficient din sălile de așteptare. Mă făcea să fiu neliniștit și nu mă
puteam concentra. Și eram și mai furios.
De parcă nici nu s-ar fi concentrat așa cum trebuie să muncească.
Era ceva cu el care mă făcuse de mult timp să-l bănuiesc că are alte planuri, bine ascunse de privirea
vigilentă a autorităților. Părul lui, favoriții, sacoul ăla ponosit; toate sugerau un alt set de valori decât
cele pe care le stabiliserăm noi în departament.
— Mergem acasă acum, Björn? întrebă el.
— Nu înainte de a termina aici, i-am răspuns.

În timp ce Håkan îmi explica a doua oară ceea ce putea vedea în fața lui, refuzând cu încăpățânare să
recunoască existența ușii, mi-am dat seama că trebuia să fiu ceva mai direct. Am întins brațul, astfel ca
degetul să atingă ușa.
— Ușă, am spus.
Iar s-a uitat la mine cu zâmbetul ăla prostesc.
— Perete, a zis el.
— Ușă, am spus eu.
— Perete, a zis el.
 23

A doua zi m-am decis să fiu foarte atent la cei care se duceau pe coridor și am fost nevoit să admir arta
cu care fusese construit acel spațiu secret. Cum reușise arhitectul să ascundă o cameră atât de bine, când
era sub nasul tuturor? Și cine reușise să-i facă să se comporte de parcă nici nu ar fi văzut camera? Cine le
băgase nebunia aia în cap? Și ce era de fapt camera? Poate era periculoasă sau poate avea documente
secrete? Părea absolut banală, dar poate acesta era și scopul? Să arate nevinovată.

M-am dus la Jörgen chiar înainte de prânz. Am stat acolo și am așteptat până și-a ridicat privirea din
hârtii.
— Vrei ceva? a întrebat el.
I-am făcut semn cu degetul arătător, dar nu s-a mișcat din scaun. Avea falei de boxer.
— Ai o clipă? l-am întrebat după ce am văzut că nu se supune semnului meu, deși fusese foarte
limpede.
A înțeles în cele din urmă și m-a urmat încet pe coridor. M-am oprit în fața ușii, așa cum făcusem cu o
zi în urmă și cu Håkan. Am făcut efortul de a vorbi pe un ton confidențial.
— Jörgen, i-am spus. Te rog să spui adevărul. Vreau să-mi spui la ce servește această cameră.
— Ce cameră?
— Asta, i-am răspuns, atingând ușa cu degetul.
— Acolo este liftul, a spus Jörgen. Și acolo sunt toaletele.
— Mda, dar între ele?
— Între ele? Mă rog, mai este coșul de hârtii, dacă asta vrei să spui…
— Nu, nu asta vreau să spun. La ce servește această cameră?
Am lovit ușa cu palma, destul de tare. Mai tare decât intenționasem. Toată nebunia aia începea să mă
facă să-mi pierd răbdarea. Am încercat să-mi păstrez calmul.
— Ei bine… zise Jörgen, uitându-se la mine.
I se citea nesiguranța pe chip. Era evident bulversat de faptul că trebuie să vorbească cu mine.
— …e un perete.
M-am uitat urât la el.
— Asta e tot ce ai de zis?
— Da, ce vrei să spun altceva? Ești dus cu sorcova, amice. De ce te interesează peretele? Nu mă
amesteca în treaba asta!
Mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să încep cu Jörgen. Era doar un subordonat amărât. Loial, dar fără
nicio influență. Oricine era răspunzător de înșelătorie trebuia să fi fost foarte sus în ierarhie. L-am bătut
pe umăr și i-am spus că poate să se ducă să stea jos.

În acea după-amiază mi-am dus toți colegii în același loc și i-am supus la aceeași procedură ca pe
Jörgen și Håkan. Toți au fost șovăitori și toți au susținut aceeași poveste: că nu era nicio ușă, cu atât mai
puțin o cameră și de ce stăteam acolo nemișcat?
Un val de neliniște s-a răspândit prin departament. Oamenii șușoteau între ei. Håkan a încercat să mă ia
pe după umeri, iar unii arătau cu degetul către mine. În cele din urmă mi-am pierdut răbdarea și i-am
convocat pe toți membrii personalului. În afară de Karl, plecat în acea zi la o ședință.
Am fost pe la fiecare birou și am convocat pe toată lumea la o mică ședință în mod prietenesc, dar
ferm. Unii au mormăit, întrebând despre ce era vorba, dorind să știe dinainte despre ce era vorba. Alții
au avut nevoie de o mână de ajutor, la propriu, să se pună în mișcare. Dar cei mai mulți au venit fără
scandal și le-am spus că ar fi mai bine și mai ușor dacă toți ar fi informați în același timp. Jörgen și
Håkan au avut un râs nervos, încercând să ia totul ca pe o glumă, dar s-au domolit imediat când au văzut
că nimeni nu se amuză. I-am mânat așa cum face un cioban cu oile, pe coridor, dincolo de toalete, către
cameră.

Când am intrat în cameră pentru a opta oară, am luat tot departamentul cu mine, mai puțin pe Karl.
Fiecare din ei a intrat pe ușă și, o dată ce au fost toți înăuntru, le-am explicat că reușisem să văd prin
glumița lor. Le-am spus că nu știu cine se află în spatele ei, dar că mă dumirisem suficient cât să le spun.
 24

În acea noapte am stat în pat, învăluit de acel calm interior care vine numai după ce ai descoperit o
problemă, te-ai luptat cu ea și ai rezolvat-o. Am citit patru pagini din ultimul număr din Cercetare și
Progres și am ascultat „Ray of Light” de Madonna la radio, înainte de a stinge lampa și de a adormi.
 25

A doua zi întreg departamentul a fost chemat în biroul lui Karl. Eram destul de înghesuiți, dar Karl a
spus că încăpem dacă ne strângem puțin. Håkan purta un sacou negru și imediat m-am simțit mult mai
mulțumit. Avea o croială decentă, clasică și părea destul de nou. Se integra mai bine cu noi, ceilalți, și
mă făcea să mă simt mai calm.
Toată lumea vorbea în același timp. După ce s-a strâns toată echipa, Karl a bătut în birou.
— Gata, toată lumea. Bine, Ann, ce voiai să discutăm?
— Da, zise Ann, roșind. Nu doar eu. Cred că vorbesc în numele întregului departament…
Tăcu, de parcă ar fi așteptat un semn de încuviințare din partea celorlalți.
— Da? zise Karl uitându-se în jur. Era limpede că nu se simțea deloc în largul lui. Până atunci nu
avuseserăm niciodată motiv să ne strângem cu toții în biroul lui. Era evident că se întâmpla ceva. S-a
întors din nou către Ann: Vrei să începi?
Ann și-a dres vocea și părea că stă pe vârfuri. Asta o făcea să pară o școlăriță. Deși trecuse de
cincizeci de ani.
— Eu… Noi credem că toată treaba asta a devenit cam neplăcută, Bjorn, spuse ea, uitându-se la mine.
Toată lumea se întoarse către mine.
— Ce e neplăcut? am întrebat.
— Ce ar fi să o lăsăm pe Ann să vorbească fără să o întrerupem? zise Karl, fără niciun rost, pentru că
era evident că aveam s-o las să termine.
Dar supoziția lui că o întrerupsesem păru brusc să fie adevărată. Am simțit cum toată atenția celorlalți
se îndreaptă și mai intens către mine.
— Da, continuă Ann. Suntem cu toții îngrijorați, în privința ta.
— De ce să fiți îngrijorați?
— Ei bine, pentru că rămâi înțepenit acolo.
O vreme toți rămaseră tăcuți. De parcă toată lumea ar fi înțeles dintr-odată cât de absurdă era toată
situația. Se uitau toți la mine și mi-am dat seama că trebuie să spun ceva. Am rămas tăcut câteva clipe.
Încercând să-i privesc în ochi pe cât mai mulți dintre ei. Apoi mi-am coborât privirea și am oftat.
— Nu am pus ieri lucrurile la punct? am întrebat eu, ridicând fruntea și privindu-i în față. Nimeni nu a
răspuns nimic.
— Nu v-am spus cât de inutil este să încercați să duceți un război psihologic împotriva mea?
Nu mă păcălesc astfel de lucruri, indiferent cât de bine v-ați sincroniza poveștile.
Karl își drese glasul:
— Despre ce vorbești, Bjorn?
— Vorbesc despre agresarea mea sistematică, am zis eu suficient de tare să mă audă toată lumea, în
timp ce îmi croiam drum spre biroul lui Karl.
— Agresiunea asta durează deja de câteva săptămâni.
M-am întors ca să mă vadă toți cum trebuie. Mi-am atins gulerul sacoului astfel încât să se vadă un pic
din căptușeală. Mi se părea că făcea o impresie bună.
— Pentru început, am remarcat că unii au adoptat un ton deosebit de aspru și au demonstrat o atitudine
foarte neplăcută față de mine și nu au făcut niciun efort ca să mă simt bine-venit. Asta probabil pentru că
ați fost cu toții răscoliți de prezența mea. Nu este nimic ieșit din comun, oamenii creativi au fost
întotdeauna întâmpinați cu o anumită doză de rezistență. Este perfect normal ca indivizii obișnuiți să se
alarmeze când întâlnesc pe cineva plin de talent. Îmi imaginez că unii dintre voi au remarcat că mi-am
luat de câteva ori libertatea de a mă retrage puțin ca să-mi adun forțele. Să mă odihnesc câteva clipe în
cămăruța de lângă lift. Până la un punct înțeleg de ce acest lucru i-ar putea enerva pe unii. Evident,
trebuie să ne facem munca și nu ne putem lua pauze când ne trăsnește prin cap, dar vă asigur că am luat
măsuri pentru a compensa orice posibilă scădere a eficienței. Însă, dacă păstrați acolo secrete de care nu
vreți să știu, vă rog să îmi spuneți. Chiar acum.
— Din câte înțeleg, începu Karl, dar încă vorbeam eu.
— Nu înțelegi nimic, i-am spus. Din contră, ți-ai păstrat distanța. Iar în timpul ăsta unul sau mai mulți
indivizi s-au hotărât să-mi joace farse psihologice. În loc să vină direct la mine, să purtăm o conversație
normală. Cineva a decis să-mi pună nervii la încercare.
— Cine…? începu Karl.
— Toată lumea, l-am întrerupt eu. Cine știe, poate ești și tu amestecat?
— Nu cred că… începu Karl din nou.
— Nu vrei să aștepți cu analiza până lămurim faptele? am spus cu o voce destul de severă.
Karl a tăcut din nou. Era evident că nu avea ce să-mi răspundă. A rămas țeapăn, ascultându-mă.
— Am motive să cred că unul dintre – cel mai apropiat, să zic – coleg al meu, Håkan, aici de față…
Am arătat către el și imediat acesta și-a lăsat privirea în pământ și a început să-și scarpine favoriții.
— …este unul dintre oamenii care se află în spatele acestei povești. Sau, cel puțin, el este primul care
a ridicat problema.
Am lăsat acuzația să lovească, apoi m-am întors către Karl. L-am privit fix.
— Nu mă aștept să fii în stare să dai de capătul acestei povești, Karl! Dar presupun că n-ai să poți să-
ți îngropi la infinit capul în nisip, acum că ai convocat această ședință. Nu mai este un secret faptul că te
simți amenințat de mine, că vrei să scapi de mine, iar din acest motiv mi-am luat libertatea de a da în
vileag această șaradă. Această încercare de a mă distruge.
S-a lăsat o tăcere mormântală. Toată lumea era perfect nemișcată. Singurul lucru care tulbura tăcerea
era foșnetul plasticului de protecție pe care-l purtam peste pantofi în timp ce mă întorceam să inspectez
forța de muncă uluită.
— Încercați să luați acest lucru ca pe un proces de învățare, am continuat pe un ton mai blând. Dacă ne
întoarcem cu toții la îndatoririle noastre și nu mai aducem vorba niciodată despre acest incident, atât de
penibil pentru toată lumea, dacă promiteți toți că de aici încolo veți fi deschiși și onești, atunci eu sunt
pregătit să trag linie. Pentru că înțeleg prea bine că inteligența și talentul îi supără pe mediocri. De aceea
sunt pregătit să vă iert. Cei mici nu pot fi întotdeauna învinuiți dacă se simt tentați să-i submineze sau să-i
ruineze pe cei mai buni ca ei.

O tăcere adâncă s-a lăsat cam douăzeci de secunde. De parcă nimeni din încăpere nu înțelesese exact
ce se petrecuse. M-am uitat la Karl, care mă fixa cu privirea. Își găsise nașul. După un timp mi-am dat
seama că trebuie să preiau inițiativa.
— Puteți pleca, le-am spus.
Unul câte unul s-au întors la birourile lor. O procesiune de angajați fără glas, împrăștiindu-se prin
departament.
 26

Karl și-a trecut degetele prin părul rar. Avea broboane mici de sudoare pe frunte. Abia vizibile. Și-a
dat capul pe spate și și-a lărgit puțin nodul de la cravată. M-am așezat în fotoliul confortabil din fața lui,
deși era puțin mai scund decât scaunul de birou pe care stătea el. Karl s-a lăsat moale în scaun. A stat
mult timp tăcut, masându-și tâmplele cu câte două degete. A oftat în cele din urmă.
— Cum te simți, Bjorn?
— Bine, mulțumesc, i-am răspuns.
Și-a tras scaunul mai aproape de birou, și-a pus coatele pe el și și-a sprijinit bărbia în palme.
— Cred că îți dai seama că nu te poți comporta în acest mod?
— Adică cum?
— Adică tot bâlciul ăsta. E inacceptabil. A repetat apoi, de parcă vorbea pentru el însuși: Inacceptabil.
— Eu văd problema altfel, am zis, punând-mi un picior peste celălalt. Au nevoie de o mână fermă. O
astfel de agresiune colectivă se întâmplă când oamenii nu mai au repere și…
— Björn, Björn.
Karl ridică o mână în aer. Se aplecă spre mine.
— Eu sunt șeful aici. Știi asta, nu?
— Da, i-am răspuns.
Am dat aprobator din cap.
— Nu te preocupa de problemele de personal, Björn! Mă ocup eu de ele.
S-a lăsat iar pe spate. Și-a frecat bărbia cu palma, uitându-se la mine.
— Björn. Ai smuls decorațiunile de Crăciun și ai stricat și zidul, și tavanul.
Am dat din cap.
— A fost o neglijență din partea mea.
— Iar luminițele… sunt evident, stricate.
— O să achit paguba, am spus. Cât face?
— Peretele și tavanul vor fi reparate, oricum era timpul să fie vopsite din nou. Dar luminițele de
Crăciun sunt proprietatea personală a lui Jörgen.
Am stat și ne-am privit lung unul pe celălalt, în cele din urmă el s-a aplecat către mine.
— Această… cameră, începu el.
— Mă bucur că ai ridicat problema.
Karl se uită lung către sala de birouri.
— Și unde zici că…?
— Chiar lângă lift, la stânga de coșul pentru reciclatul hârtiei, lângă toalete.
— Pe coridor?
— Corect.
Rămase îndelung în tăcere, făcându-mă să mă întreb dacă nu începuse să se gândească la altceva, în
cele din urmă, vorbi iarăși:
— Ce fel de cameră este?
— Din câte am putut să-mi dau seama, nu este folosită și nu a fost folosită de mult timp. Nu am făcut
dezordine și nu am atins nimic. Nu am habar dacă se întâmplă ceva dubios înăuntru. Am intrat înăuntru
doar când…
Am făcut o pauză, încercând să găsesc vorbele potrivite, modul corect de a descrie ce făceam acolo.
Aș fi părut un nevolnic dacă spuneam „să mă recuperez” și, oricum, era mai corect să spun că „îmi
reîncărcam bateriile”. Am încercat un alt unghi de abordare:
— Ciudat este faptul că am făcut anumite calcule. Am măsurat în jur și nu o pot încadra.
 M-am întrebat dacă era înțelept să-i dau atâtea amănunte. Eram, fără îndoială, obiectul unei farse bine
puse la punct și nu doream să par un prost. Am încercat să râd.
— Ha, trucul cu pereții… Nu îmi dau seama cum au reușit. Arhitectonic vorbind. Mă rog, a fost făcut
foarte inteligent… Foarte inteligent.
Se uita la mine cu fruntea încrețită de riduri.
— Ce faci acolo? întrebă Karl.
— În cameră?
Dădu din cap.
— După ce fac o inspecție vizuală, de obicei… petrec un timp acolo.
— Dar, continuă Karl, ce faci mai exact?
— Nimic, i-am răspuns. Dar înțeleg dacă acest lucru tulbură…
Karl mă întrerupse iarăși:
— Lasă-i pe ceilalți acum, Björn! De ce îți dorești să petreci timp acolo?
— Eu… cum să zic. Îmi iau energie de acolo.
Rămase un timp tăcut, uitându-se la mine.
— OK, zise brusc, aplecându-se către mine. Îți este greu să lucrezi pentru noi?
M-am uitat la tâmplele lui transpirate și m-am întrebat cui îi era mai greu. M-am lăsat pe spate.
— Nu prea, i-am zis.
— Mai este și altceva despre care ai dori să discutăm?
M-am întrebat dacă ar fi trebuit să ridic problema folosirii corecte a gramaticii, dar, cumva, nu mi se
părea cel mai potrivit moment. Mai decis să-i dau un răspuns mai amplu, care să-i stârnească
curiozitatea.
— Sunt multe lucruri de spus despre acest departament.
— Înțeleg, zise Karl. Ca de pildă?
— Mă rog. Nu vreau să dau nume. Dar pot spune că măcar o persoană de aici, de la autoritate, este
consumator de droguri.
— Droguri?
— Oh, nu știai?
Se uită la mine.
— Acest lucru se leagă cumva de cameră?
— Câtuși de puțin.
— Mmm, mormăi Karl, apoi oftă din nou.
Se ridică și se duse la peretele de sticlă, rămânând cu spatele la mine. Lovind ușor sticla cu degetele.
Se întoarse, se așeză și mă privi în ochi. De parcă și-ar fi făcut curaj.
— Nu este nicio cameră, Björn.
— Ba da, este.
— Nu.
— Ba da, chiar după…
— Ascultă-mă cu atenție, Björn! Nu este nicio cameră lângă lift. Și nu a fost niciodată. Poate că te-ai
convins singur. Poate că este acolo pentru tine, nu știu cum funcționează lucrurile acestea.
Am ridicat un deget, făcându-l să tacă o clipă.
— Dacă ai de gând să începi… am început, dar m-a întrerupt imediat:
— De ajuns.
S-a ridicat și a venit lângă mine.
— Acum ascultă ce îți spun, Björn, îmi zise cu o voce aspră. Indiferent dacă există sau nu acea cameră,
îți interzic să te mai duci acolo.
A stat o clipă sau două uitându-se fix la mine. Mi-am dat seama că cel mai bun lucru pe care puteam să-
l fac atunci era să tac din gură, dar simțeam cum întreg corpul vrea să se miște. Ca atunci când stai prea
mult timp pe locul tău în avion și vrei să-ți dezmorțești picioarele. A continuat mult mai calm:
— Trebuie să înțelegi că toți ceilalți sunt debusolați când te văd că te duci și stai acolo, singur în
lumea ta. Foarte bine dacă vrei să faci asta la tine acasă. Dar nu și la serviciu. Sperii întreg personalul.
Nu crezi că ar trebui să socializezi mai mult cu ceilalți colegi? Mi-au spus că nu-ți iei aproape niciodată
pauză.
— Am propriul sistem.
— Dar îți face bine să îți mai iei și pauze din când în când.
— Atunci mă duc în cameră.
— Dar nu te mai poți duce în cameră. OK?
Am privit pe fereastră la peisajul dezolant din curtea pustie. Aceeași furtună de zăpadă care bântuia de
nu mai știu când. Soarele nu-și mai arătase fața de săptămâni de zile. I-am întâlnit privirea obosită.
— Ceea ce îmi zici tu acum, am început, dar am simțit că vocea mă trădează.
Mi-am pierdut șirul vorbelor și mi-am dat seama că părea că sunt gata să izbucnesc în plâns. Mi-am
dres vocea și mi-am schimbat din nou poziția în scaun.
— Trebuie să înțelegi, i-am spus. Când tu spui că acolo nu este nicio cameră, pentru mine este la fel de
ciudat cu a spune că nu există niciun scaun în această încăpere.
Am arătat către scaunul lui de birou.
— Scaunul este aici, a răspuns el.
— Bine, i-am zis. Măcar suntem de acord cu acest lucru.
A râs ușor și mi-a pus mâna pe umăr.
— Este evident că lucrurile s-au schimbat dramatic față de momentul când am decis să te primim să
lucrezi aici. Am crezut totuși că vei putea face față la sarcinile simple care ți-au fost încredințate. Să
triezi, să arhivezi etcetera. Știam că ai un caracter complex, dar nimeni nu ne-a spus că ai halucinații.
A rămas tăcut vreme de câteva clipe, uitându-se în curte. Ca și mine.
— Va trebui să încetezi să te mai duci în „cameră”. Altfel va trebui să căutăm o altă soluție pentru tine.
Înțelegi ce îți spun?
Arătă către picioarele mele.
— Și nu poți să-ți cumperi o pereche de pantofi pentru interior? Cu prostiile alea de plastic în picioare
parcă ceri singur să se ia lumea de tine.
Am dat ușor din cap privind prin sticlă oamenii care lucrau acolo. Niciunul dintre ei nu părea interesat
de conversația noastră. Nu ne aruncau nici măcar o privire scurtă. Dar cu siguranță știau toți ce se
întâmpla înăuntru. Deja terminaseră toate bârfele despre ce se întâmplase, despre mine? în legătură cu ce
se mai înțeleseseră? Karl oftă și continuă:
— Și trebuie să fii de acord să vezi un psihiatru.
 27

Clinica avea perdele turcoaz și toate revistele erau destinate clientelei feminine. Am atras atenția
asupra acestui fapt unei sore medicale, care a chicotit și s-a grăbit mai departe.
Canapelele micuțe din sala de așteptare erau pline de oameni răciți și, deși era un loc chiar la un capăt,
am decis să aștept în picioare. Mi-am odihnit ochii pe o pictură plăcută cu flori și ierburi, semnată de
Lena Linderholm.
La douăzeci de minute după scurgerea timpului de așteptare, a venit o altă soră medicală și mi-a strigat
numele. M-a dus pe un coridor, a trântit o ușă deschisă pe jumătate, m-a băgat înăuntru și a dispărut.
Era un fel de cameră de tratament cu o canapea de vinii maroniu și un sul mare de hârtie la un capăt. În
mijlocul încăperii era o măsuță cu rotile cu un stetoscop și un tensiometru pentru măsurarea tensiunii
arteriale. Și o grămadă de sonde și eprubete.
Nu era niciun fotoliu, nicăieri.
În spatele calculatorului se afla un bărbat destul de tânăr, cu unul din acele barbișoane care au fost atât
de populare într-un timp. Purta o tunică albastru-deschis, cu mâneci scurte și un ecuson. „Dr. Jens
Hansson” scria pe el. Bătea la tastatură și citea ceva fără să mă bage în seamă.
Am așteptat politicos mult timp, întrebându-mă dacă era sau nu mai tânăr ca mine. Mi-am dres glasul
de câteva ori și eram pe punctul să mă întorc și să plec, când și-a ridicat privirea.
— Ei bine, spuse el.
Nimic mai mult.
A mai dat un click la mouse, s-a ridicat din scaun și a venit la mine. Am dat mâna. Avea palma umedă
și mirosea a spirt.
— Jens, spuse el.
— Mulțumesc, am remarcat, am zis eu, arătând către ecuson.
Făcu un semn către un scaun așezat lângă o chiuvetă. Pe ambele laturi se aflau două pompe cu presiune,
cu containere atașate.
— Te rog, ia loc, zise el și se așeză pe scaunul ergonomie de birou.
— Mulțumesc, prefer să rămân în picioare.
El se uită la mine.
— Aș dori să te așezi.
Am oftat și mi-am pus haina pe spătarul scaunului. M-am așezat ezitant, cocoțat pe marginea unui scaun
banal.
— OK… hm…
Se duse la calculator și se uită pe ecran.
— Björn, spuse. Ce putem face pentru tine?
— Credeam că o să văd un psihiatru, i-am spus.
— O să începi cu mine, răspunse el. Deci?
— Aș prefera să nu zic nimic. Aș vrea să îți faci propria evaluare fără păreri preconcepute.
Aruncă o privire scurtă către ceasul mare de perete.
— O să fie foarte greu pentru mine să te ajut dacă nu îmi spui nimic, Björn.
— Vreau să îți formezi propria părere.
— Nu te cunosc.
— Dar ești doctor?
Dădu din cap.
M-am gândit câteva clipe, apoi am făcut o descriere obiectivă și detaliată a evenimentelor recente de
la birou. Am vorbit despre cameră, despre Karl, despre personal. Despre ignoranță, invizibilitate și
ascunderea de informații. Doctorul asculta, dar am observat că după câteva minute a început să dea din
picior. M-a întrerupt în mijlocul unei fraze:
— Nu înțeleg ce relevanță poate avea din punct de vedere medical…
— Dacă mă lași să termin, o să înțelegi, am spus.
S-a uitat la mine de parcă ar fi cântărit un oponent. Mă amuza faptul că, pentru prima dată de când
intrasem în cabinet, părea un pic descurajat. Era probabil obișnuit cu pacienți pașnici, fără nici urmă de
voință proprie, care voiau doar pastile, dar nu așa stăteau lucrurile cu mine. Cu cineva făcut dintr-un
material mai dur. Se lăsă pe spate, își încrucișă brațele și continuă să mă asculte cu un zâmbet forțat.
După ce am terminat, a rămas un timp uitându-se la mine. Pe zidul din spatele lui era o pictură oribilă
cu un măr și încă una, cu o pară, aproape la fel de proastă.
— Și camera asta, zise el. Ce fel de cameră este?
— O cameră normală, i-am răspuns.
— Cum arată?
— Este un birou.
— Unde este?
— La serviciu.
— Am vrut să zic, unde la serviciu?
M-am gândit dacă să îi zic sau nu de ingenioasa soluție arhitectonică, fiindcă probabil trebuia să
păstreze confidențialitatea, dar am decis să nu am încredere în barbișon și am ales o cale de mijloc.
— E între toalete și lift, am spus.
— Și te duci acolo?
— Da, dar ei zic că nu mai am voie.
— Hm… zise el, căutându-și un pix în buzunarul de la piept.
— Și ce faci acolo?
— Mă odihnesc.
— Te odihnești?
— Da.
Își găsise pixul și se juca cu el, apăsând pe capătul lui pentru a scoate și a băga înapoi vârful, înainte și
înapoi.
— Vrei concediu medical?
— Nu.
— Oh. Și ce vrei atunci?
— Nu vreau nimic. Compania m-a trimis aici.
— Nu lucrezi pentru Autoritate?
— Prefer să o văd ca pe o companie. Îmi accentuează abilitățile.
— Serios?
— Da.
S-a uitat la ecranul calculatorului și m-am întrebat dacă într-adevăr se uita la ceva sau încerca doar să
câștige timp. Am decis să-i răspund scurt la întrebări, ca să trimit mingea în terenul lui, ca să zic așa.
Evident era în mare dificultate. Se putea presupune că îi lipseau abilitățile necesare pentru astfel de
chestiuni.
— Ai vorbit despre acest lucru colegilor tăi?
— Șeful m-a obligat să vin.
— De ce?
— A spus că trebuie să te văd.
— Pe mine?
— Pe oricine. A spus că trebuie să vin aici.
 Clătină din cap și vorbi rar, de parcă ar fi încercat să domolească tempo-ul. Dar nu aveam de gând să
mă las prins în jocul lui.
— Ca să îți poți lua concediu medical?
— Nu vreau concediu medical.
— Pentru că ai fost în acea cameră?
— Exact.
— De ce?
— El susține că nu există.
— Ce?
— Camera.
— Șeful tău susține că acea cameră nu există? Am fost foarte mulțumit că am reușit să spun „da” chiar
înainte ca el să termine fraza, lucru care nu putea decât să întărească impresia că sunt cu un pas înaintea
lui. Dădu din cap încet.
— Și există? întrebă el după un moment de tăcere.
— Există pentru mine.
— Mai există pentru altcineva?
— Ei pretind că nu.
— A mai fost cineva în cameră?
— Nu știu. Se pare că nu le face plăcere să intre înăuntru.
— De ce nu vor să intre?
— Nu știu. Ei spun că nu există.
— Dar tu știi că există.
— Există.
— Și este un birou?
— Da.
— Un birou absolut obișnuit?
— Da.
Rămase un timp în tăcere, jucându-se cu pixul.
— Mai este altceva înăuntru?
— Altceva?
— Da. Sunt lucruri acolo?
— Normal că sunt lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Vrei să…
— Da, te rog.
— Ei bine, este un birou…
— Da?
— Și o veioză. Un calculator, dosare, un fișet și așa mai departe.
— Da?
— Creioane, hârtie, un capsator, bandă adezivă, un calculator de buzunar, tot felul de lucruri.
— Da?
— Da.
O soră medicală bătu la ușă.
— Mai aveți mult? șopti ea.
M-am întrebat cu ce să mai aibă mult, dar doctorul clătină din cap, uitându-se la ceasul mare de pe
perete.
— Ai fost vreodată sub tratament psihiatric?
 — Desigur că nu.
— Ai primit consiliere psihologică în adolescență?
— Nu prea.
— Iei vreun tratament?
Am clătinat din cap.
— Dar alcool?
— Ce crezi?
— Eu te întreb pe tine. Droguri?
— Nu mai multe ca tine, i-am spus.
Închise ochii și expiră adânc. Se frecă la ochi cu o mână, iar eu am continuat să mă uit la el, ca să fiu
sigur că aveam să-l privesc în ochi de îndată ce se hotăra să-i deschidă.
— Te simți rău în vreun fel? întrebă el, continuând să se frece la ochi.
— Dar tu?
Clătină din cap și oftă.
— Sincer, nu știu ce să fac cu tine, spuse el după o pauză scurtă.
— Asta nu mă surprinde.
— Nu e nevoie să fii urâcios, zise el.
— Nici tu, i-am răspuns cât de repede am putut.
Ne-am uitat un timp unul la altul. Eram destul de mulțumit de felul în care decurgea situația. Puteam
simți că îi câștigasem respectul. Puteai vedea în ochii lui că nu era obișnuit să i se răspundă în acel mod.
— De ce ești aici? spuse el.
— Pentru că am fost trimis.
— OK, știi ce? Dacă te simți mai rău, vino din nou la noi. Este dificil pentru mine să rezolv alte
probleme pe care le-ai putea avea la serviciu.
Se ridică și se duse din nou la calculator.
— Mi s-a spus mă voi întâlni cu un psihiatru, am zis eu.
Clătină încet din cap.
— Nu știu cu ce diagnostic să te trimit la unul.
— Nu, desigur că nu, i-am spus în timp ce mă ridicam și îmi luam haina de pe spătarul scaunului. Poate
poți vorbi cu cineva care știe?
— Știi ce cred eu? zise cu o voce foarte diferită, aproape în șoaptă.
— Nu, i-am spus, remarcând brusc sunetul puternic făcut de secundarul ceasului de pe perete.
— Dacă vrei să știi opinia mea personală, spuse el, este că…
— Da, este că…?
Se uită scurt la mine.
— Este că te prefaci.
 28

Înăuntrul camerei era un calm, o concentrare care îmi aducea aminte de diminețile de la școală. Pulsa
de aceeași relaxare și libertate limitată. Fiecare linie se contopea perfect în următoarea. Dispăruseră
dezordinea și neliniștea. Domnea precizia.
Mi-am trecut degetele peste suprafața biroului și am simțit suprafața absolut plană de deasupra
furnirului dat cu lac care la rândul ei se odihnea perfect pe picioarele făcute din tuburi de metal vopsit.
Sunt sigur că o cumpănă ar fi dovedit faptul că suprafața acelui generos spațiu de lucru era absolut plană.
Sub birou, între picioarele lui, pe o parte, era un mic fișet pe roți, făcut din lemn de cedru. Era acoperit
în partea din față cu un grilaj mat de lemn care se strângea alunecând pe șine când era împins cu mâna.
Întreaga încăpere emana tradiție. Degaja aerul de calitate pe care le au interioarele tradiționale. Oare
așa se simt călugării pe coridoarele mănăstirilor?
Pe birou se afla o veioză de putere mică, de 20 wați, atașată de un ceas strălucitor de oțel. Brațul
veiozei era reglabil. O singură setare a puterii luminii. O bază solidă pe birou.
De cealaltă parte am descoperit un mâner cu care se putea modifica unghiul planului de lucru. Puteai
mișca întreg planul de lucru pentru a-l așeza în unghiul pe care îl doreai. L-am modificat imperceptibil
pentru a-mi veni mai bine, puțin mai în față și mai jos. Și am simțit cum celălalt braț, cu care nu făceam
nimic, a ajuns într-o poziție perfectă, în care fiecare parte a brațului era perfect susținută. În armonie
perfectă cu mobila.
Când eram acolo mi-a sunat telefonul mobil. L-am scos din buzunar și am răspuns și atunci o muzică
absolut minunată a început să se audă din el.
 29

A doua zi dimineață am fost din nou convocați în biroul înghesuit al lui Karl.
Karl a încercat să fie amuzant, spunând ceva de „locuri înguste”. Nimeni nu a râs. O nouă dovadă a
incompetenței lui ca manager. Dacă dorea să fie amuzant, ar fi trebuit să aleagă un subiect mai neutru,
erau o mulțime de glume nevinovate cu animale sau sticle de ketchup și care nu aveau nicio legătură cu
starea conflictuală în care ne găseam și ar fi fost o soluție mai potrivită pentru a ridica moralul general.
Asta dacă într-adevăr simțea nevoia să facă glume. Deoarece nu era deloc amuzant.
Håkan s-a așezat la birou, lângă Ann. Purta sacoul negru, pe care îl preferam celui raiat, dar am
încercat să nu mă uit la ei. Jörgen și John erau înghesuiți într-un perete și nu am putut să nu observ că
Jörgen tot atingea unul din tablourile mari, perturbându-i echilibrul.
— Cred că este o veste foarte proastă, vorbi Ann înainte de Karl. Chiar va rămâne? Adică, am spus
că…
Karl o opri. Se duse în spatele biroului și vorbi tare și limpede:
— Björn și cum mine am avut o discuție. Björn s-a dus la psihiatru. Împreună ne-am hotărât să scăpăm
de…
Își ridică în aer câte două degete, sugerând ghilimelele.
— …de „cameră”. Björn a promis…
Se întoarse către mine.
— …să nu se mai ducă acolo. Nu e așa, Björn?
Am presupus că nu era nevoie să răspund.
La urma urmei, toată lumea înțelegea că eram implicat. Dar Karl a insistat:
— Nu e așa, Björn?
Am dat din cap. Karl a continuat:
— Cred că este foarte important să ne dăm seama că nu suntem toți la fel, iar unii din noi văd lucrurile
– cum să zic eu? – ușor diferit. Dar suntem cu toții oameni în toată firea și trebuie să ne înțelegem între
noi. Nu?
Se uită în jur, dar nu zări niciun semn de aprobare. În cele din urmă se întoarse către mine.
— Ca să subliniez faptul că acesta este un nou început pentru tine, Björn, mi-am luat libertatea de a
achiziționa, pe cheltuiala Autorității…
Scoase o cutie dintr-o pungă și o puse pe masă. Îndepărtă capacul și scoase din ea o pereche de pantofi
de interior din imitație de piele.
— …un mic cadou.
Mi-i înmână. I-am acceptat reticent.
— Poftim, spuse. De acum încolo sper să ne putem concentra asupra muncii.

Au urmat cinci secunde de tăcere mormântală. Apoi toată lumea a început să vorbească în același timp:
— Vrei să zici că o să rămână?
— Nu vezi că e scrântit la cap?
— Ce naiba să mai caute aici?
— E o problemă de sănătate și siguranță.
— Dacă i se permite să continue așa, atunci și mie trebuie să mi se…
— Este tratat preferențial…
— Dar e nebun.
— Ar trebui să-l compătimim.
Hasse, de la contabilitate, clătină încet din cap.
 — Acum că lucrurile se schimbă aici, la Autoritate, și suntem amenințați cu reduceri de personal…
Vreau să zic, trebuie să funcționăm la întreaga capacitate. Nu avem timp să desfășurăm activități de
grădiniță, nu?
Se uită în jur la ceilalți. Câțiva din ei aprobară cu o mișcare a capului. Oamenii începură iar să
vorbească toți o dată. Karl reuși să-i calmeze temporar, iar Hannah, cea cu părul prins în coadă, își
înclină capul într-o parte, ca preludiul pentru un lung argument.
— Mi se pare că modul în care sunt tratate aceste probleme denotă o slăbiciune din partea conducerii.
— Este diliu, trebuie să recunoști asta, zise un tânăr pe care cred că-l chema Robert.
Avea în jur de douăzeci de ani și în mod normal era tăcut ca un șoarece, nu-l mai auzisem niciodată
spunând vreun cuvânt. Dar, evident, simțise nevoia să vorbească.
— Potrivit doctorilor… începu Karl.
— Dar este nebun! zise Jörgen. Toată lumea poate vedea asta. Doar nu putem păstra un cretin care se
duce și se uită la un perete când avem de lucru?
Câțiva au râs. Ceea ce l-a întărâtat pe Jörgen și mai tare:
— Vreau să zic, are nevoie de tratament.
Hannah, cea cu părul prins în coadă, ridică vocea:
— Deși cred că fiecare dintre noi are dreptul să facă ce vrea în pauze.
— Nu sunt prea sigur, zise Jörgen, stârnind și mai multe râsete. Eu zic: dați-l afară!
Parcă toți aveau chef să râdă și au profitat de prima ocazie. Cu toate că nu era amuzant. Karl i-a făcut
semn cu mâna să tacă.
— Nu putem da afară pe cineva doar fiindcă…
— Dar acum vorbim de cineva care este bolnav mintal, zise Jörgen.
— Aș vrea să atrag atenția, continuă Karl, că Björn s-a achitat magistral de sarcinile pe care le-a avut.
Hesse se întinse iarăși.
— Sigur, poate face ce vrea, dar trage și de noi, ceilalți, să mergem acolo.
— Exact! exclamă Robert. Ultima dată a vrut să mergem toți să stăm acolo.
Se uită în jur la ceilalți, care dădură din cap aprobator. Ann se întoarse și i se adresă lui Karl cu toată
autoritatea sa feminină:
— Cred că este foarte neplăcut să-l vedem cum se duce și stă acolo. Este atât de… E ca și cum nici nu
ar fi acolo.
Ca de obicei, mai mulți oameni doriră să-și manifeste aprobarea, astfel că în scurt timp se auzea un cor
de voci. Karl ridică vocea.
— Hei. Hei. Hei! strigă el, fluturându-și brațele în aer.
Unul câte unul, tăcură. Karl se întoarse către mine.
— Tu ce spui, Björn?
Nu m-am grăbit, având în vedere că știam ce ar fi vrut să spun, dar am decis să rămân la fapte, spre
deosebire de toți ceilalți.
— Eu zic că nu am nimic și sunt perfect capabil să lucrez.
Câțiva din ei se uitară la mine de parcă atunci ar fi observat că eram și eu prezent. Hannah cea cu părul
prins în coadă șușotea ceva cu Ann. Alți câțiva șopteau între ei, de parcă ar fi fost la școală.
— Ei bine, sunt sigur că ne putem pune de acord… începu Karl. Vreau să zic, de ce să nu fie OK dacă
Björn nu se mai duce în cameră?
Se lăsă o tăcere lungă. Jörgen făcu un pas în față. În spatele lui, tabloul se clătină.
— OK, să ne punem de acord, zise el, uitându-se fix la Karl. Dar dacă îl mai văd o dată stând acolo, e
terminat. Eu așa zic.
Karl dădu din cap exagerat de clar, să fie limpede că ascultase cu atenție. Apoi se întoarse către mine.
— Crezi că ai să reușești, Björn?
Am simțit un nod în stomac. Dar am reușit să deschid gura și să-i răspund:
— Da.
— Bine, zise Karl. Deci ne-am înțeles cu toții?
Plecară, unul câte unul.
 30

După-amiază târziu, soarele s-a arătat dintre nori câteva minute. Toți din departament s-au întors către
ferestre, dar a dispărut repede și curând a început din nou să ningă.

Am rămas la biroul meu și m-am întrebat dacă nu ar trebui pur și simplu să sar peste pauzele de cinci
minute și să nu mă mai opresc din lucru. Ar fi fost poate mai bine să mă închid față de tot ce s-ar fi
întâmplat în birou și să mă concentrez sută la sută pe muncă? Poate eu și Karl am fi putut face un
aranjament, să calculăm cât timp salvam dacă nu îmi luam pauzele, nu pălăvrăgeam cu colegii, nu dădeam
telefoane private și nu fugeam la toalete din cinci în cinci minute, cum făceau femeile mai în vârstă, și să
îmi reduc timpul petrecut la serviciu?
Am tras aer în piept și am oftat. Era greu de crezut că s-ar fi putut aproba așa ceva de către un
management atât de ostil față de ideile inovatoare.
Am deschis sertarul de jos al biroului și mi-am pus înăuntru pantofii de interior.
În acea zi am trecut pe lângă cameră. O dată în drum spre toaletă și a doua oară când mi-am făcut curat
pe birou și m-am dus să pun ziarele vechi la reciclat. Am încercat să nu mă gândesc la ea. Am făcut tot ce
mi-a stat în putință să-i imit pe ceilalți și să pretind că acea cameră nu există. M-am simțit absolut
ridicol. Sigur că era acolo, m-am gândit. La urma urmelor, o puteam vedea. O puteam atinge. O puteam
simți. Am mai trecut o dată pe coridor, să văd dacă nu cumva ușa dispăruse și totul fusese doar în
imaginația mea. Dar ușa era acolo. Bine fixată în zid. Fără nicio îndoială. Solidă. Limpede ca lumina
zilei. Am auzit zgomotul făcut de materialul sacoului când a atins-o. Iar când ceilalți aveau să fie plecați
să ia prânzul, de ce să nu mă duc acolo pentru scurt timp, a noua oară?
 31

După prânz am fost iarăși chemați la o ședință în biroul lui Karl. Nu înțelegeam cum s-a putut întâmpla,
dar presupun că cineva mă văzuse strecurându-mă în cameră, deși îmi luasem toate măsurile de
prevedere. M-am pregătit pentru ce era mai rău.
— Deci? zise Karl când toată lumea s-a înghesuit înăuntru.
Privirea lui a trecut peste toată încăperea și s-a oprit asupra lui Jens. Am făcut un efort să fiu cât mai
relaxat cu putință.
— Deci, zise Jens dintr-un colț, aș vrea să știu cât a costat acea pereche de pantofi?
— Pantofii? zise Karl, îndreptându-și spatele.
Jens dădu din cap, cu o expresie plină de importanță zugrăvită pe chip.
— Vreau să zic, nu au fost gratis, nu?
— Nu, zise Karl apucând un pix cu care lovi apoi ușor marginea biroului. Mi-am luat libertatea să…
Jens nu îl lăsă să-și termine propoziția.
— Și cât de diliu trebuie să fii ca să capeți o pereche? continuă el, stârnind câteva râsete.
Karl se forță să zâmbească, ținând pixul în aer.
— Să spunem că am un mic buget la dispoziție pentru chestiuni de personal…
— Asta nu e corect, zise Ann.
— Nu, adăugă Jörgen.
— Mi se pare tipic, zise Hannah cea cu părul prins în coadă, încrucișându-și brațele. Nu am primit
nicio contribuție pentru petrecerea de Crăciun. Dar acum se pare că sunt bani.
— Ascultați, zise Karl, lăsându-se pe spătarul scaunului, cu pixul sub bărbie. Nu este același lucru.
— Deci poate să vină și să primească lucruri gratis doar dacă o face pe nebunul? întrebă Jörgen.
Hannah cea cu părul prins în coadă își deschise larg brațele.
— Mie mi se pare că nu este deloc clar ce reguli se aplică.
Câțiva dădură din cap.
— Întrebarea este, zise Ann, ce fel de semnale trimitem?

După ce ne-am întors la birourile noastre, John a venit lângă mine. Și-a pus mâna pe brațul meu și mi-a
șuierat în ureche.
— Am văzut ce ai făcut la prânz.
Am ridicat din sprâncene, făcând tot ce era posibil să par cât mai nedumerit.
— N-o face pe nevinovatul, continuă el. Dacă te mai văd o dată, te zic. Asta ca să știi.
 32

Zăpada continua să cadă, iar eu continuam să muncesc. Am încercat să mă țin de perioadele mele de
cincizeci și cinci de minute de muncă. Am încercat chiar să zâmbesc. De câte ori se uita cineva în
direcția mea slobozeam un zâmbet larg, dar puteam simți cât de suspicioasă este toată lumea în privința
mea și cum încercau toți să pretindă că nici nu sunt acolo. Karl a venit la biroul nostru. Mai întâi a stat de
vorbă cu Håkan, apoi s-a întors către mine. De parcă totul era normal.
— Și cum mai stau lucrurile cu tine, Bjorn?
— Ce fel de lucruri? am întrebat cu o voce neutră.
— Adică, continuă el, evident foarte neliniștit, cum ți-ai petrecut ultimele zile?
Desigur, nu dorea niciun răspuns. Întreba în același mod stupid în care oamenii te întreabă ce mai faci.
Nu vor să știe cum o duci cu sănătatea. Vor doar să-și audă vocea și să spună lucruri pe care le-au mai
spus. Vor doar să facă zgomot într-un context social.
— De ce vrei să știi? am întrebat.
— Pentru că sunt șeful tău, mi-a răspuns.
L-am privit drept în ochi și am avut clar senzația că sunt cel mai puternic dintre noi doi.
— Am inițiat un proces de dezvoltare a unui set de principii pentru departament, am identificat zonele
care au nevoie de o atenție specială, precum și țintele diferitelor domenii și am strâns un număr de
criterii. Am numit una din zonele de focus „operațiuni la centru”.
Am deschis un document și am arătat către ecran.
— Plănuiesc să folosesc acest lucru pentru a măsura beneficiul adus clienților mei. În acest sens, am
alcătuit un chestionar al cărui scop este de a afla ce gândesc clienții despre serviciile mele.
Se uită la mine.
— Noi suntem clienții?
— De obicei mă gândesc la voi ca la niște clienți.
— De ce?
Mi-am permis un oftat ușor.
— Chiar mă întrebi acest lucru?
— Da, chiar te întreb acest lucru, răspunse el.
— Cred că îți maximizezi potențialul dacă îți imaginezi că beneficiarul muncii tale este un client.
Mi-am dat seama că era impresionat, chiar dacă încă nu se putea înălța la întreaga măreție a ideii și nu
o putea absorbi pe loc. Am arătat din nou către ecran.
— Aș fi recunoscător dacă ai avea timp să completezi acest chestionar pentru clienți, pe care îl poți
găsi dând click pe acest link. Chestionarul cuprinde cinci întrebări referitoare la calitatea serviciilor
noastre și încă o întrebare care se referă la ce alte servicii am mai putea oferi. Întrebările sunt împărțite
în funcție de diferitele entități din cadrul departamentului. Numărul de telefon de acasă. Numărul de
mobil. Numărul de mobil privat, dacă este cazul, dar numai dacă cineva dorește să și-l dea, dar eu ți-aș fi
recunoscător dacă l-ai putea completa cât mai detaliat posibil.
Am tăcut și m-am uitat la ceilalți. Toți se uitau acum la mine. Håkan purta sacoul raiat. Părea să fie
cumva mânjit. Pătat? Karl își încrețise puternic fruntea, chiar deasupra nasului.
— Björn, Björn. Eu ți-am cerut să compilezi o listă cu telefoane, nu?
Am simțit cum toată energia mi se scurge încetul cu încetul din mine. Brusc nu am mai reușit să mă
concentrez. Am simțit fiori pe șira spinării și o încordare care mi se răspândește în ceafa și umeri. Karl a
dispărut în biroul lui de sticlă. Încetul cu încetul ceilalți s-au reîntors la muncă.
În cele din urmă s-a întors și Håkan, sacoul lui raiat și ponosit reflectându-i mișcările ca un rând
suplimentar de piele.
 33

Dacă nu ți s-a întâmplat niciodată, este ușor să te lași păcălit de oamenii cu care faci cunoștință. Ai
impresia că sunt mai buni decât ceilalți. Le atribui tot felul de calități nobile, doar fiindcă nu-i cunoști
cum trebuie.
Poate că prima dată sunt plăcuți și simpatici. Și a doua. Și a treia oară. Și, arareori, a patra sau a
cincea. Dar, până la urmă, vei fi aproape sigur dezamăgit.
Mai devreme sau mai târziu, ajungi într-un anumit punct. În care adevăratul lor sine iese la suprafață.
Unul din modurile de a face față acestui lucru este de a pleca de la premisa că oamenii au în ei ce e
mai rău.
Karl, de pildă, își imaginează probabil că este un om bun. Se convinge singur că eforturile lui anemice
de a-i ajuta pe membrii personalului sunt pentru binele tuturor. Ceea ce nu recunoaște sau alege să nu
recunoască este propria dorință de a fi văzut ca un erou: cel care rezolvă problemele și culege laurii.
Sau Margareta, de la recepție. Înfățișare atrăgătoare, comportament plăcut, dar nici nu apuci să zici
„imaculată” că se și dă de gol a fi o drogată.
Oamenii ar trebui să învețe să-și vadă părțile rele. Toată lumea are o latură rea. Cum zice și poemul:
„Ce e josnic în tine este josnic și în ei”.
Pe de altă parte, nu ne strică să ne dăm seama că nu suntem chiar atât de remarcabili pe cât ne credem.
Vrem să câștigăm mult, să mâncăm bine și să ne distrăm. Uneori să ascultăm radioul, alteori să găsim
ceva drăguț la televizor. Să citim o carte sau un ziar. Vrem să fie vreme frumoasă și să putem să facem
cumpărături ieftin și aproape de casă.
Din acest punct de vedere cu toții suntem niște creaturi simple. Visăm să ne găsim un partener mai mult
sau mai puțin plăcut, o casă de vacanță sau să fim coproprietari pe Costa del Sol. În adâncul nostru, vrem
pace și liniște. Și din când în când o doză de distracție ușor de digerat.
Orice altceva este o minciună deșartă.
 34

După trei zile de când nu mai fusesem în cameră, am început să simt cum neliniștea mi se cuibărește în
măruntaie. Am devenit iritabil și am observat că transpiram mai mult ca de obicei. Anxietatea acută a
abstinenței începea să se domolească, dar încă o simțeam în trup. Trebuia să mă opresc singur când îmi
dădeam seama că trupul pleca de capul lui către cameră. Ca un fost fumător care se surprinde că își caută
pachetul de țigări. Încercam să mă gândesc la altceva și, ori de câte ori simțeam impulsul, încercam să
număr până la douăzeci.
Nu am mai intrat. Sunt sigur de asta. Stăteam acolo, încleștat de marginea biroului, gândindu-mă că sunt
OK atâta vreme cât stau acolo.

În acea noapte am rămas la fereastră visând la cameră. Aducându-mi aminte detaliile. Oglinda, fișetul.
Micul ventilator. Am încercat să recreez ceva din atmosferă. Dar se simțea altfel.
 35

A doua zi dimineață m-am trezit gândindu-mă la cameră. Am mâncat două felii de pâine prăjită cu
caviar neafumat, în timp ce mă gândeam la cameră. Am mers la serviciu gândindu-mă la cameră. Mă
gândeam la cameră când am trecut prin fața recepției, de unde Margareta mă ignora de câteva săptămâni
bune, nedându-mi posibilitatea să-i arăt că mă țineam departe de ea. M-am dus la lift, am urcat, am ieșit
și am fost lângă ușă. Foarte aproape. M-am apropiat furiș de locul interzis precum un copil în Ajunul
Crăciunului. M-am oprit chiar lângă ea. Am rămas acolo, simțind cum era să fiu atât de aproape. Un pic
mai încolo erau cele trei toalete. Dincolo de ele, tomberonul pentru reciclarea hârtiei. Era scris ceva pe
el.

„A nu se folosi pentru cartoane și ambalaje.”

Apoi am văzut-o pe Ann la celălalt capăt al coridorului. Nu știu cum a ajuns acolo, dar a apărut ca din
senin. Privirile ni s-au întâlnit și mi-am dat seama ce gândea. Am clătinat încet din cap, gândindu-mă,
„Nu, nu este ceea ce crezi”.
— Era din nou acolo, a zis câteva minute mai târziu, în biroul lui Karl.
— Nu eram, am spus.
— Te-am văzut.
— Nu.
— Te-am văzut. Iar stăteai așa.
— Nu. Stăteam doar.
— Exact asta am și zis.
— Și oamenii nu mai au voie să stea într-un loc? Nu se poate opri un om o clipă?
— Stăteai iarăși în acel loc, zise Ann. Și vorbeai cu tine însuți.
— Citeam. Nu am intrat înăuntru.
— Ce citeai?
— „A nu se folosi pentru cartoane și ambalaje.”
— Pardon? spuse Karl.
— Nu am intrat înăuntru, am zis.
Karl încercă să ne liniștească pe amândoi punându-și mâinile pe umerii noștri. Ann se trase de lângă el.
Se duse la geamul mare dinspre birouri, cu spatele la noi.
— Este foarte neliniștitor. Cum poate cineva să-și dea seama dacă el este înăuntru sau nu? în felul ăsta
nu o să fim niciodată siguri.
 36

Ann a împrăștiat vorba mai repede decât un e-mail de grup. Toată lumea a trecut pe la biroul ei în
cursul zilei și i-am văzut cum se uită în direcția mea. Îi vedeam cum șușotesc și se strâmbă.
Unii din ei vorbeau și arătau în direcția mea fără să facă niciun efort să se ascundă. Iar câtorva nici
măcar nu le-a păsat că-i puteam auzi vorbind despre mine și punându-mi diagnostice. Nimeni nu mi-a
răspuns când am încercat să zic ceva. Nimeni nu mi-a vorbit deloc, cu excepția lui Jörgen, care m-a
împins într-un perete după-amiază, fără niciun avertisment. M-a strâns tare ținându-mă de umeri.
— Ești un distrus, știi, nu? mi-a șuierat el cu fața contorsionată.
M-am dus acasă mai devreme deoarece nu eram sigur de starea sănătății mentale a lui Jörgen și pentru
că îmi era frică de violența fizică. Când eram în școala primară am fost lovit în stomac, mi s-a făcut rău
și a trebuit să mă duc la infirmerie. Amintirea mi-a stârnit o mulțime de asociații negative.
Mi-am pus lucrurile în servietă și am trecut de Margareta în holul de la intrare, care s-a făcut iarăși că
nu mă vede. Pe drumul spre casă mi s-a părut că o grămadă se oameni se uită la mine. Am crezut că toată
lumea mă privește. În autobuz a trebuit să stau în picioare, în față și toți cei care doreau să se holbeze la
mine puteau să o facă nestingheriți. O copiliță cu suzeta în gură s-a uitat o veșnicie în ochii mei.
— Ne cunoaștem de undeva? am întrebat-o eu în cele din urmă, fără să mă mai pot stăpâni.
Fetița nu mi-a răspuns. A continuat să-și molfăie suzeta. Mama ei mi-a aruncat o privire
dezaprobatoare.

Acasă mi-am lăsat servita sprijinită de un zid. Am încercat să mă întind în pat, dar puteam simți cât de
încordat eram. Și speriat. Era un sentiment nefamiliar care m-a supărat. Am simțit presiune în jurul
gleznelor și mi-am aruncat pantofii pe jos. Ciorapii îmi lăsaseră urme pe piele.
M-am ridicat și am deschis televizorul. Am început să urmăresc un film în care Harrison Ford se luptă
cu teroriști ruși. La sfârșitul filmului se bat lângă rampa deschisă a avionului care zboară, lucru destul de
nerealist. Așa că am închis aparatul și m-am dus la bucătărie.
La radio un actor citea un roman pe care-l scrisese el însuși. În poveste apărea un număr, șaizeci și
nouă. Actorul pretindea că, dacă-l întorci cu fundul în sus, devine nouăzeci și șase, o minciună sfruntată și
am simțit deodată singurătatea cumplită a celui care își dă seama că este singurul care vede adevărul într-
o lume credulă.
Am stins radioul și m-am dus să privesc pe fereastră. Ninsoarea se preschimbase în ploaie și pentru o
clipă m-am gândit că apa ajunsese în apartament, când am simțit primele dâre umede pe obrajii mei.
 37

Nu mai plânsesem din primii ani de liceu și nu îmi plăcea. Era ud și dezordonat. Plânsul este pentru cei
slabi. Plângi când nu vrei să te aduni, un mod de a atrage atenția specific celor cu o inteligență scăzută.
Plânsul este legat de bebeluși și ceapă.
Dar acel acces de plâns avea ceva diferit. Era un plâns calm, faptic. Un plâns bun. Apă care curăță
țevile, la fel ca ploaia care curăță streșinile de frunze și ace de pin. Un mod de a alunga energia negativă,
pentru a face loc alteia, mai bune. Era de parcă aș fi simțit cum gândurile nepotrivite mi se împrăștie și
altele noi le iau locul. Mai bune. Un nou început.
Un nou eu.
Pentru prima oară mi-am dat seama cât de ciudat mă comportasem. Comportament mai potrivit pentru
un azil de nebuni. Și acolo aveam să și ajung dacă nu mă adunam singur.
M-am ales cu o durere de cap gândindu-mă la toate lucrurile stupide pe care le făcusem și la unde mă
duseseră. Am trecut în revistă diferitele evenimente ale ultimei săptămâni, iar asta m-a făcut să mă simt
foarte prost, căci mi-am dat seama cât de greșit fusese comportamentul meu în diferite situații. Eram
forțat să-mi recunosc limitele, iar acest lucru mă durea.
Dar, cu toate astea, era plăcut să fiu în stare să gândesc iarăși limpede, pentru prima dată după atât de
mult timp. Cât trăiești, înveți, mi-am dat seama.
Ce nu te omoară te face mai puternic.

După ce am plâns, m-am simțit bine. Din nou am învins în lupta cu mine însumi și am urcat încă o
treaptă în dezvoltarea personală. Cât de mult puteam urca? Dacă continuam în acel mod, cine m-ar mai fi
putut opri?
Sigur că aș fi putut plânge mai mult. Dar, evident, nu am făcut-o. Am stat la masa din bucătărie plănuind
cum să mă întorc.
 38

Karl s-a uitat la mine de parcă în birou i-ar fi intrat o fantomă cu pantofi din imitație de piele.
— De ce ai întârziat? a întrebat el.
— Am dormit prea mult, i-am răspuns.
Karl ridică dintr-o sprânceană.
— Îmi pare rău, am continuat. Am adormit cu greu azi-noapte. Am stat și m-am gândit. La ultimele
evenimente. La lucrurile pe care le-am făcut și le-am spus și așa mai departe. Mi-au venit tot felul de
gânduri. Așa că am stat și m-am gândit. Dacă reușesc să dorm suficient demult, pot vedea toată nebunia.
Ultimele săptămâni… Apoi, în dimineața asta… în fine, a trebuit să îmi pun ordine în gânduri. În ultima
vreme a trebuit să fac față la multe lucruri noi.
Karl dădu din cap circumspect.
— Îmi dau seama că m-am comportat ciudat și aș vrea să fac tot ce îmi stă în putință să rezolv
problemele pe care le-am cauzat.
Karl și-a pus pixul pe masă și s-a lăsat pe spătarul scaunului său confortabil.
— Björn, Björn, Björn, zise el, de parcă ar fi vorbit unui copil.
— Înțeleg că acțiunile mele au provocat probleme, nu doar pentru mine, ci și pentru tine și vreau să te
rog să mă ierți. Nu am intenționat niciodată să creez probleme și supărări. Îți promit că de aici încolo voi
înceta cu toate prostiile acelea.
— Stai jos, Björn, zise Karl, împingându-și scaunul până în fața biroului.
Eu stăteam în scăunelul meu incomod. Karl s-a uitat la mine cu un început de zâmbet strâmb.
— Ești un om neobișnuit, Björn. Mă bucur că gândești în acest mod. Poate că a meritat că ai venit mai
târziu?
— Desigur, voi recupera timpul pierdut, am început eu, dar Karl a făcut un gest larg cu mâna.
— Nu-ți face probleme în această privință. Dacă reușim să te punem pe picioare, această mică pauză
va fi pe deplin justificată.
S-a luminat la față când mi-a văzut noii pantofi de interior. Era limpede că-i plăcea ce vedea.
— Sunt foarte frumoși, am zis.
— Nu-i așa? răspunse Karl cu un zâmbet.
— Da, așa am spus și eu.
Și-a dres glasul și a redevenit serios:
— Deci suntem înțeleși acum asupra regulilor, Björn?
— Da, am zis.
S-a aplecat către mine.
— Și putem uita de cameră acum?
— Desigur, i-am răspuns.
S-a uitat la mine și mi-am dat seama că trebuie să dau din cap. Am dat din cap.
— Bine, zise el și își mută scaunul de cealaltă parte a biroului. Bine, Björn. Nimeni nu s-ar bucura mai
mult ca mine să găsim o soluție.
— Mă bucur, am zis.
— Da, a răspuns el, zâmbind din nou.
 39

În drum spre biroul meu am încercat să găsesc pe cineva căruia să-i dau bună ziua, dar nimeni nu se
uita la mine. Håkan răsfoia niște hârtii, fredonând ceva. M-am așezat la birou și am deschis calculatorul.

Jumătate de oră mai târziu, am predat lista printată cu numerele de telefon. Karl și-a ridicat privirea și
s-a luminat la chip.
— Excelent, zise el.
S-a scărpinat în cap, uitându-se în jur, de parcă s-ar fi gândit la ceva. Am așteptat în cadrul ușii. Cei
mai mulți angajați plecaseră deja acasă. M-am gândit că aș putea sta ceva mai mult.
— Știi ce? zise el după câteva clipe. Crezi că poți alcătui mâine o listă cu proiectele care au fost
verificate calitativ și care nu? Ar fi bine s-o avem pe hârtie.
Am dat din cap.
— O să îți dai seama dacă au fost verificate sau nu în funcție de locul de unde vin.
— Desigur, i-am răspuns.
M-am întors și m-am așezat la locul meu tocmai când Håkan s-a ridicat, și-a pus niște documente în
geantă, și-a agățat-o peste sacoul raiat și a plecat fără să-mi spună o vorbă.
M-am logat și am început să lucrez imediat.

O oră mai târziu, m-am decis să-mi închei ziua de lucru și să mă duc acasă. Eram aproape singur. Am
stins lampa, mi-am luat haina și servieta, m-am dus la lift și am coborât în holul de la intrare. Fără să trec
pe lângă cameră.
 40

Am dormit destul de bine în acea noapte. Am dormit somnul celui care atinsese fundul prăpastiei și
care acum se află în urcare. Somnul celui care își dă seama că o poziție inferioară este o poziție foarte
bună pentru declanșarea atacului. Somnul cuiva care avea un plan.
 41

Nu schimbi cursul unui râu încercând să-i croiești brusc altă matcă. Nu ai atâta putere. Indiferent cât de
puternic ești. Râul te va copleși și își va vedea de drumul lui. Nu poți să-i schimbi cursul peste noapte.
Nimeni nu poate. Din contră, trebuie să începi prin a curge o dată cu el.
Trebuie să-i capturezi propria forță și apoi încet, dar sigur să-l conduci în direcția dorită. Râul nu-și
va da seama, atâta vreme cât curba este suficient de lină. Dimpotrivă, va crede că totul e ca de obicei,
căci nimic nu i se va părea schimbat.
 42

Zile terne. Zile fără culoare. Zile care păreau să nu aducă nimic, la prima vedere. Zile la care nimeni
nu este atent. În fiecare zi veneau tot mai multe documente de la investigatorii de la etajele șase și șapte,
toate așteptând să fie transformate în decizii-cadru.
Håkan devenea tot mai agitat din cauza volumului de lucru. A început să vină cu scuze. Să se plângă de
calitatea investigațiilor. De felul în care erau scrise, de conținutul lor, de argumentația incoerentă.
Deci tu ești cel perfect? m-am gândit. Ce ironie! Håkan și Karl aveau discuții aprinse care se terminau
întotdeauna cu faptul că era posibil ca întreaga Autoritate să fie desființată.
Teama de desființare plutea ca un spirit rău deasupra întregului departament. Probabil, deasupra
întregii Autorități. Presupun că era metoda guvernului de a face pe toată lumea să tremure și să creadă că
nimeni nu se află în siguranță. Dar Håkan era iritat aproape în permanență de investigatori și de munca
lor. Îi flutura lui Karl documente pe sub nas când acesta trecea pe lângă el.
— Cum pot eu formula un text clar și ușor de înțeles din gunoiul ăsta? Dacă ei singuri nu-și dau seama
la ce concluzie au ajuns!

M-am dus la Karl cu bani pentru pantofii de interior. La început nu a vrut să-i accepte, dar am insistat
și i-am explicat că mi-aș fi luat exact același model dacă mi i-aș fi cumpărat eu. A cedat după un timp. A
luat banii și i-a băgat în buzunar. Nu am spus nimic.
 43

În aceeași zi, ceva mai târziu, Karl a venit la Håkan să discute despre formularea unei noi decizii. Am
avut grijă să nu-mi ridic privirea de la munca mea în timp ce-i ascultam vorbind.
Håkan gemea și își tot scărpina favoriții, plângându-se că nu poate scoate un text mai clar din acel
material și că îi este imposibil să lucreze mai repede, mai ales că nu avea o atmosferă calmă, propice
muncii.
Nu a fost nevoie să mă uit la ei ca să știu că remarca îmi era destinată mie și i-am simțit pe amândoi
uitându-se în direcția mea. M-am prefăcut că nu observ.
Mi-am terminat curând sarcina. Ca să sortezi proiectele controlate calitativ trebuia doar să verifici
semnăturile de la finalul fiecărei foi. Un singur investigator însemna nu. Două sau mai multe declarații de
control, salvate la date diferite, însemna da.

Am terminat chiar înainte de prânz și i-am înmânat lui Karl un nou document printat. Karl mi-a
mulțumit și a zâmbit, dar puteam vedea cât de obosit este.
— Ce să fac acum? l-am întrebat.
Karl s-a uitat la mine de parcă nu ar fi avut habar despre ce vorbeam. Se uita în gol prin geamul de
sticlă dinspre birouri.
— Ei bine… mormăi el, oftând pe nas.
— Poate că este vreun text mai…?
Karl se uită la mine.
— La ce te gândeai?
— Mă întrebam dacă nu aș putea ajuta…
— Nu, mulțumesc, Björn. Nu cred. E în regulă. Dar ai putea…
Se uită prin încăpere.
— …să verifici toate imprimantele… să fii sigur că au hârtie suficientă și așa mai departe.
Ne-am uitat unul la altul, amândoi conștienți de sarcinile derizorii pe care le încredința unui slujbaș
public și mi-am dat seama că umilința mea trebuia să meargă până la capăt. Dar nu conta. Eram pregătit.
Am dat din cap și am plecat să caut hârtie pentru copiator.

Toate imprimantele din departament au fost umplute cu atâta hârtie cât să nu se blocheze sau să li se
rupă tăvițele subțiri de plastic.
Când i-am văzut pe câțiva dintre ceilalți luându-și pauză de cafea, m-am dus și eu la dulap și mi-am
pus o ceașcă.
O tăcere stranie s-a lăsat în micul oficiu. Toți și-au băut cafeaua, dar fără vorbăria obișnuită. Am
încercat să evit să îl privesc în ochi pe Jörgen, care încă părea gata să izbucnească în orice clipă.
Singurul zgomot care s-a auzit a fost lingurița mea amestecând în cafea.
 44

Când m-am întors la locul meu, am văzut că inevitabilul se produsese. În cele din urmă hârtiile lui
Håkan se revărsaseră peste biroul meu.
Scaunul lui Håkan era gol, dar biroul lui era acoperit de dosare și documente noi, toate așteptând să fie
formulate în noi decizii-cadru. Câteva mormane de hârtii imprimate aproape că atingeau spatele
monitorului meu.
Am simțit înțepătura vechii mele intoleranțe. O parte din vechiul meu sine fusese mult prea excitabil,
mult prea repezit din punct de vedere tactic.
M-am așezat la biroul meu și am pus mâna pe lucrurile lui. Apoi le-am împins pur și simplu până când
au ajuns din nou pe biroul lui. Am auzit câteva lucruri căzând de cealaltă parte.
Când Håkan s-a întors cu brațele pline de dosare, nici măcar nu s-a obosit să-și facă loc în dezordinea
de pe birou, ci le-a trântit pe partea mea. S-a aplecat și a ridicat hârtiile care căzuseră pe jos. Nici măcar
nu părea să se întrebe cum au ajuns acolo.
Curând a dispărut din nou.
Primul meu impuls a fost să repet procedura și să le împing pe toate și mai departe, ca să înțeleagă ce
se întâmpla. Dar apoi privirea mi-a căzut pe una din hârtii. Investigație. Cazul 1636, scria pe ea. Mi-am
dat seama că era o șansă. Îmi fusese oferită o mână de ajutor, fără să fac nimic. Am fost cuprins de un
calm aproape meditativ.
M-am uitat în jur. Am luat cu ambele mâini hârtiile pe care le pusese pe biroul meu și le-am băgat în
sertarul meu.
 45

Håkan și-a petrecut o mare parte a acelei după-amiezi căutând în van investigațiile lipsă. Chiar dacă nu
a spus nimic, știam ce face. Căuta sub dosare și cărți, bombănind și înjurând printre dinți.
M-am uitat cum se duce la Karl, gesticulând din brațe. Karl părea mai transpirat ca niciodată. La un
moment dat Håkan a arătat în direcția mea, dar Karl a clătinat din cap.

Am avut grijă să particip la toate pauzele de cafea și la discuțiile lor. Nimeni nu vorbea cu mine,
nimeni nu se uita la mine, dar eu eram acolo. Luam și eu parte. Eram acolo, o prezență fizică printre ei.
La început, totul se oprea când apăream eu. Dar stăteam lângă ceilalți și mă făceam că nu observ, în
cele din urmă am ajuns să fiu un participant pasiv, a cărui prezență era de la sine înțeleasă în cadrul
interacțiunii sociale.
Pe la cinci plecaseră aproape toți, dar am rămas în urmă ca de obicei. Am mai făcut un tur al
imprimantelor să mă asigur că au hârtie, dar mai ales ca să fiu sigur că toți ceilalți plecaseră.
Apoi m-am întors la birou. Am deschis sertarul și am luat vraful de hârtii din vârf. Investigație. Cazul
1636.
L-am pus în servietă, mi-am luat haina, am mai verificat o dată să nu mai fie nimeni, m-am strecurat pe
coridorul cu toalete, am aprins lumina și am intrat în cameră pentru a zecea oară.
 46

Lumina fluorescentă clipea și scotea un zgomot ca de acoperiș de tablă într-o zi toridă de vară. Era
liniște și răcoare. Ventilatorul de birou cu pale protejate de o plasă de oțel dădea camerei un aer aproape
străin. Nu era nou, dar era foarte bine întreținut. Elegant. Nesuedez.
În cameră era ușor să te gândești la timpurile de odinioară. O întreagă serie de factori de decizie
eminenți în spatele biroului perfect.
Era incredibil de bine să fiu iarăși în acel mic spațiu. Am rămas acolo un timp doar ca să mă bucur de
acest lucru. Cu o mână sprijinită de birou.
Biroul părea absolut neted sub degetele mele. Probabil, puteai să-ți odihnești și obrazul pe el dacă
doreai. Nu am făcut-o. Am tras confortabilul scaun de birou, m-am așezat, cu spatele drept, și am citit
întreg teancul de hârtii.
Era surprinzător de simplu. Cuvinte și formulări pe care le-aș fi înțeles cu greu în mod normal curgeau
lin și firesc în conștiința mea. Am înțeles pe loc.
Cele mai multe erau evidente. De parcă cineva mi-ar fi cerut să completez răspunsurile la un test de
matematică pentru clasa a treia.
M-am uitat la tavan și am încercat să memorez câteva cuvinte-cheie. În timp ce îmi odihneam ochii pe
vopseaua roșie, am formulat în minte câteva fraze simple. Mi-am dat imediat seama că merg foarte bine.
Simplu și clar.
Am răsfoit din nou întregul material. Era scris cu stângăcie. Trebuia să-i dau dreptate lui Håkan în
această privință. Câteva părți erau total neclare, dar ar fi putut fi cu ușurință formulate în modul în care
tocmai încercasem. Era de parcă ar fi purificat întregul document pentru a-i dezvălui liniile esențiale.
Acum că știam cum trebuia scris documentul, mi s-a părut foarte ciudat că nimeni nu se mai gândise la
asta înainte. Îmi scăpase ceva? Nu înțelegeam ceva? Sau chiar era atât de simplu?
 47

— Excelent, exclamă Karl când ajunse lângă Håkan, bătându-l pe spate.
Håkan se întoarse, se uită la Karl și ridică leneș din sprâncene.
— Ce?
Karl trânti 1636 pe birou. Håkan se aplecă să citească.
— Exact asta am vrut! zise Karl. Este genial, Håkan. Sfinte, este genial! Clar și concis. Fără putință de
interpretat greșit.
Era limpede că era foarte binedispus. Radia. Håkan se întoarse către Karl.
— Nu-i al meu, zise scurt.
Bucuria lui Karl fu întreruptă. Se încruntă. Luă documentul, își scoase ochelarii, și-i puse pe nas și citi
numărul: 1636.
— Ce?
— Nu-i al meu.
— Sigur că este al tău. Ție ți l-am dat.
— OK, zise Håkan. Dar nu eu l-am scris.
Karl își împinse ochelarii pe frunte.
— Cum adică, nu tu l-ai scris?
— Probabil l-a scris altcineva, răspunse Håkan.
Se întoarse și își continuă lucrul, lăsându-l pe
Karl cu 1636 în mână și cu fruntea plină de riduri.
— Dar… începu Karl.
S-a întors în biroul lui și l-am văzut stând acolo, inspectând documentul pe toate fețele, cu aceeași
expresie uluită pe chip.
În acea după-amiază, Karl i-a chemat la el în birou pe Ann și pe John. L-am văzut cum le arată
documentul, dar amândoi au clătinat din cap. Mare păcat, m-am gândit. Dacă unul din ei s-ar fi împăunat
cu munca mea, situația ar fi fost mult mai bună. Am fi putut crește detenta trambulinei, ca să zic așa. Dar
se pare că niciunul din ei nu era chiar atât de nerușinat. Trebuia să continui așa cum plănuisem inițial. Am
simțit nevoia să mă duc la toaletă chiar înainte de pauza de prânz. Am mers pe ruta mai lungă de lângă
lift, ca toată lumea să vadă că evit camera. După ce am ieșit m-am întors pe același drum, trecând pe
lângă câțiva colegi care se îndreptau către lift. Toți au putut vedea că vin de la toaletă. Am trecut de ușa
camerei de parcă nici nu ar fi existat.
 48

Când s-a terminat ziua de lucru și toată lumea a plecat acasă, am pus pe furiș următoarea investigație în
servietă, am închis-o și m-am strecurat în cameră.
Mi-am pus toate lucrurile pe magnificul birou și am început să lucrez la 1842.
De îndată ce am ieșit, mi-am notat repede în carnețel câteva fraze, ca să nu uit raționamentul pe care îl
avusesem în interior. M-am așezat la locul meu obișnuit și am scris textul. Întregul proces a fost mult mai
rapid. De parcă aș fi învățat ceva despre cum se potrivesc lucrurile între ele. Despre cum interacționează
timpul și spațiul.
M-am dus la biroul lui Karl, am deschis ușa de sticlă și am pus documentul pe biroul lui puțin după ora
zece și jumătate seara.
 49

A doua zi am repetat procesul cu 1199, singura diferență fiind că am luat documentul scris cu mine
acasă peste noapte.
A doua zi dimineață m-am dus în biroul lui Karl înainte ca acesta să ajungă, asigurându-mă că Ann mă
vede. Am observat cât de atentă a devenit în clipa în care am intrat în cubul de sticlă al lui Karl. S-a
holbat la mine când am pus documentul pe biroul lui. De cum a ajuns Karl, în timp ce își punea haina în
cuier, iat-o, îi spunea deja povești.
Nici nu aș fi putut plănui mai bine.
 50

— Ann mi-a zis că tu ești persoana care a scris acest document? întrebă Karl, ținând în mână decizia-
cadru 1199.
Am dat din cap.
— Cine l-a scris?
— Eu.
A rămas așa un timp, uitându-se la mine fără să spună nimic. De parcă încerca să-și dea seama dacă
spun sau nu adevărul. Își drese glasul, scărpinându-și o ureche:
— Tu l-ai scris?
Am dat din cap și nu am putut să nu observ că Håkan ciulise urechile.
— Cine… cine ți-a cerut să-l scrii? întrebă Karl.
Am ridicat din sprâncene și am răspuns încet:
— Am crezut că este sarcina mea, din moment ce hârtiile erau pe biroul meu.
— Hârtiile erau pe biroul tău?
— Da.
— Cine le-a pus acolo? întrebă Karl, aruncând o privire scurtă către Håkan, care își lăsă repede
privirea în jos, prefăcându-se că citește ceva.
— Nu am nicio idee, am zis. Am presupus…
— Te rog, vino cu mine!
A luat-o către cușca de sticlă fără să mă mai aștepte. M-am uitat la Håkan, care pretindea că nu
observase nimic, deși avea gâtul roșu ca racul. M-am ridicat și am mers încet după Karl. Karl s-a așezat
în spatele biroului.
— Închide ușa, spuse el.
Am făcut ce mi-a spus și am adoptat o expresie îngrijorată, de parcă aș fi așteptat o nouă muștruluială.
Îmi plăcea să joc rolul școlarului neștiutor, având în vedere că știam foarte bine ce urma. Karl m-a fixat
cu privirea.
— Björn, ce se întâmplă aici?
— Îmi pare rău dacă am provocat neplăceri. Nu am vrut să iau munca altcuiva. Am fost convins că erau
pentru mine, deoarece dosarele erau pe biroul meu și…
— Poți să îmi spui cine a scris 1842 și… ia să vedem, 1636?
— Eu.
— Björn, sper că ești conștient că noi, în acest departament, spunem întotdeauna adevărul.
— Dar acesta este adevărul.
Karl se roti încet cu scaunul, atingându-și bărbia cu degetele. Luă documentele în mână, părând că le
cântărește.
— Directorul general este foarte mulțumit, spuse el deodată.
— Oh?! am zis eu, încercând să par surprins.
— Spune că în sfârșit am găsit tonul potrivit. Textele scrise de tine trebuie să servească drept model
pentru toate viitoarele decizii-cadru din sectorul comunal.
 51

M-am uitat la pictura de care se sprijinea de obicei Jörgen când venea la ședințe și am încercat să mă
bucur de acel moment care prevestea noua ordine din cadrul Autorității. Era pictura unui fruct apetisant.
Aveai senzația că este real. M-a făcut să mă gândesc la un artist care pictează atât de bine o foaie de
hârtie încât te face să crezi că este reală și te duci la ea întrebându-te de ce ar pune cineva o hârtie albă în
ramă, dar apoi descoperi că este un desen, o iluzie optică. Destul de amuzant.
Acest gând mă făcu să zâmbesc.
— Nu știu, spuse Karl și se putea vedea cât de greu îi este să se obișnuiască cu ideea că eu eram o
lumină călăuzitoare în domeniul său de activitate.
Se uitase la mine ca la un nimic, ca la un paria, ca la cineva care trebuie supravegheat și de care
trebuie să ai grijă. Dar cum îți așterni, așa trebuie să și dormi.
S-a uitat la mine și a zâmbit. Era limpede că nu știa cum să mă trateze. De parcă ceva în el încă se lupta
cu această idee. Aș fi putut să prelungesc și mai mult momentul, m-am gândit, să-l fi lăsat să mă
strivească și mai mult. Aș fi putut să îmi exploatez și mai tare statutul, iar revenirea să fi fost și mai mare,
și mai spectaculoasă.
Dar așa stăteau lucrurile. A înțeles în cele din urmă și poate ar fi trebuit să fiu mulțumit că era suficient
de inteligent să recunoască talentul atunci când îl vedea. Nu întotdeauna se întâmplă așa.
— Mă surprinzi… zise el, fluturând prin aer textele mele.
Am rămas tăcut. Și am zâmbit. Este o artă să știi când să taci.
— Dacă ai putea să continui… dacă poți să mai iei niște…
Mi-am curățat glasul și m-am încruntat ușor. Nu m-am grăbit.
— Aș fi fericit să ajut după puterile mele, am spus, dar dacă luăm în considerare și celelalte îndatoriri
pe care le am…
Am aruncat o privire către fotocopiator și Karl a înțeles aluzia.
— Nu este o problemă cu asta, Björn.
— Adică, vreau să spun că ar fi dificil să mai găsesc timp să mă ocup de imprimante și…
— Desigur, nu mai trebuie să faci nimic de genul acesta.
— Iar controlul de calitate…
Karl ridică puțin vocea să arate că vorbea serios. Și că se terminase cu toate acele prostii.
— Îmi pare rău, Björn, te-am subestimat.
Se ridică din scaun, iar eu puteam să văd cum i se acumulează tensiunea pe chip în timp ce se pregătea
să continue. Am zâmbit și am așteptat.
— …dar nu este întotdeauna ușor să văd gradul de competență al tuturor. Mai ales…
Își curmă vorba și se așeză pe marginea biroului. Părea obosit. Oftă și își trecu mâna prin păr.
— Îmi cer scuze, Björn, s-au întâmplat multe în ultima vreme.
— Îți accept scuzele, am răspuns și m-am așezat confortabil în scaunul său.
S-a uitat la mine cu gura deschisă. M-am lăsat pe spate și mi-am împreunat palmele pe abdomen.
— Vrei să vorbești despre asta? am spus.
 52

Am doua zi dimineață îmi treceam degetele peste numerele tipărite pe prima mea decizie cadru, care
primise propriul număr: 16/c36/l.
M-am dus la recepție și am cerut documentul în prima zi în care a fost accesibil publicului. Încă se mai
puteai simți mirosul cernelii proaspete și am lăsat-o pe Margareta să se uite la numele responsabilului de
caz de pe prima pagină. Ai fi putut lua parte la toate acestea, m-am gândit. Dar drogurile au zădărnicit
totul.
— Ce mai faci zilele astea? întrebă ea după o pauză.
Nu am răspuns. Nici măcar nu m-am uitat la ea. Am hotărât să o privesc ca pe o străină, ca pe o
persoană complet necunoscută. Și să nu aprob, dar nici să nu condamn ce făcea în timpul ei liber.
 53

Zvonurile despre succesul meu au măturat departamentul ca o furtună. Cineva a auzit și a răspândit
vestea mai departe. Am văzut-o pe Hannah cea cu părul prins în coadă vorbind cu Karin și prin ea am
putut urmări cum vestea ajunge la John și de la el la cei din secția pentru finanțele inspecțiilor. După un
timp, aproape toți cei de la Supervizare erau în picioare, vorbind între ei și arătând spre mine. Am
încercat să le descifrez reacțiile, dar era destul de greu, căci trebuia să mă prefac că nu observ nimic și
că sunt adâncit în munca mea.
Nu mai aveam nimic presant, nu mai trebuia să mă grăbesc să lucrez în perioada de cincizeci și cinci
de minute, având în vedere faptul că partea cea mai grea, formularea însăși, se petrecea întotdeauna în
cameră. Serile și nopțile.
Într-una din zile, când Håkan s-a întors de la una din pauzele lui de cafea, am observat că și el fusese
dat peste cap de torentul de informații cu privire la noua stea a biroului. A zâmbit când mi-a pus
întrebarea, dar în priviri îi strălucea o lamă de gheață.
— Cât timp aveai de gând să îți ții ascunse talentele? spuse el.
Nu am răspuns. Avea o pată mare care începea pe un umăr, continua mai jos, pe piept, unde se
despărțea în două. Oare nu observase? Arăta ponosit.
— Crezi că este amuzant să te prefaci că ești instabil doar ca să le arăți tuturor mai târziu cât de bun
ești?
Nu am spus nimic. Am recunoscut natura întrebărilor lui. Erau retorice. Pe acestea cel mai bine este să
le ignori. Să le tratezi ca și cum nu ar fi. Dar pata era reală.
— Nu crezi că ar trebui să te duci să îți schimbi cămașa? l-am întrebat după un timp, arătând către
pată.
Håkan se uită îmbufnat către umăr.
— Când ai șterpelit dosarele alea? șuieră el apoi printre dinți.
Am afișat o expresie întrebătoare, pe care o exersasem acasă, în fața oglinzii. Cred că a avut efectul
dorit.

John mă ajunse din urmă în drum spre bufet. Îmi întinse mâna.
— Felicitări, Björn, îmi zise cu un zâmbet strâmb. Este minunat că îți merge atât de bine.
I-am strâns mâna și i-am mulțumit.
— Îmi pare rău pentru toată tărășenia aia, spuse el. Știi cât de stresant poate fi la serviciu. Nu este
întotdeauna suficient timp să discutăm calm lucrurile.
Am decis să nu-i răspund, dar l-am privit întrebător.
— Vreau să zic, locuri ca acestea nu sunt faimoase pentru că ar avea grijă de angajații lor când aceștia
sunt un pic… cum să zic eu?… epuizați.
Am continuat să mă uit la el în tăcere. Era evident că începea să devină agitat.
— Dar mă bucur că ți-ai revenit, Bjorn. Am vrut doar să știi acest lucru. Chiar și Directorul General
este mulțumit, ne-a spus cât de fericit este.
Apoi izbucni într-unul din acele râsete exagerate, de parcă ar fi sperat să mă alătur veseliei lui. Nu am
făcut-o. Râsul i se stinse încet. Se uită în jur, se aplecă spre mine și îmi spuse cu o voce confidențială:
— Am auzit că și Ministerul este mulțumit cu progresele recente. Poate că vei reuși să salvezi slujbele
tuturor.
Mă bătu pe spate și se îndepărtă.
 54

Serile și nopțile lucram la Investigații în cameră. Le editam în timpul zilei și găseam că niciun expert
nu ar fi putut face o treabă mai bună. Luam cuvintele investigatorilor ca adevăruri de netăgăduit și, printr-
un proces de eliminare, rămânea o decizie clară și indubitabilă. Găseam că era ușor.
Desigur, fiecare individ are propriile modalități de a ajunge la o decizie. Pentru unii este mai greu sau
li se pare ciudat. Eu am descoperit că îmi este foarte ușor să iau decizii. Era ceva natural. Eram fericit să
decid diverse lucruri și de fiecare dată mă simțeam bine să indic cum trebuie să se desfășoare lucrurile.

Jens a venit la mine într-o zi să mă tragă de limbă.
— Cum de poți dintr-odată să…? zise Jens. Adică… habar nu am avut că…
— Muncă intensă, i-am răspuns. Munca este calea spre succes.
— Dar cum faci, mai exact?
Am zâmbit.
— Sunt sigur că înțelegi că nu îți pot dezvălui raționamentele mele. Ar fi și imposibil, și de nedorit.
Cel mai bun lucru pentru toți din departament, dar și pentru tine personal ar fi să găsiți o modalitate de a
raționa singuri.
 55

La început, am avut doar cazuri cu patru cifre. Dar cum s-a răspândit vestea succesului meu, am început
să găsesc pe birou și cazuri cu trei cifre, într-o zi, pe neașteptate, Karl a venit entuziasmat la mine și m-a
întrebat dacă nu aș vrea să preiau cazul 97. Fusese cererea expresă a Directorului General, a spus el. I-
am răspuns că mi-ar face plăcere. Decizia-cadru 97 era prima mea decizie cu două cifre.
Karl a mers cu mine la Investigații să luăm materialul. Nu ne-ar fi stricat un cărucior. În timp ce mergea
cu mine pe coridor, cu brațele pline, am avut senzația că parcă era asistentul meu. Începuse să se bizuie
pe mine, din multe puncte de vedere. Îmi aduc aminte că m-am gândit: Asta îți va fi soarta de aici încolo,
Karl. Ține-te de mine.
Jörgen își pierdea cumpătul din ce în ce mai des. Din când în când izbucnirile sale îl vizau pe Karl, de
obicei fără niciun motiv limpede. Dar Karl țipa la rândul lui la el, lucru pe care îl consideram foarte
rezonabil. Câinii furioși trebuie ținuți din scurt.
 56

Îmi petreceam zilele scriind și editând, dar, cum asta nu îmi mai umplea ziua de lucru, mi-am abandonat
curând metoda cu cele cincizeci și cinci de minute, fapt care mi-a eliberat mult timp pentru socializarea la
birou.
Petreceam mult timp lângă mașina de cafea din oficiu și observam cum atitudinea oamenilor față de
mine se schimba încetul cu încetul. Mi se acorda dreptul să vorbesc în situații sociale. Îmi declaram
opiniile cu privire la diverse subiecte și îmi dădeam imediat seama cine era de acord cu mine și cine
zicea că e de acord, dar mințea.
Într-o zi, când stăteam acolo, Hannah cea cu părul prins în coadă a spus:
— Foarte bine că ai schimbat becul aici, Jens. Era și timpul.
Acesta rânji larg, încercând să pară nonșalant.
— Oh, nu e mare lucru, zise el.
Mi-am pus jos ceașca de cafea.
— M-am gândit să fac asta acum câteva săptămâni, am spus.
Și brusc am realizat care era diferența dintre mine și colegii mei. Eram în permanență înaintea lor. Cu
aproximativ două săptămâni. Ei aveau nevoie de numeroase încercări ratate pentru a înțelege în cele din
urmă ceea ce eu puteam vedea limpede de prima oară. Avea să fie la fel și în cazul camerei? Aveau să
descopere într-o bună zi ceea ce eu încercasem să le arăt cu mult timp în urmă? Poate erau prea imaturi să
vadă ceea ce mie mi se părea limpede de la început? Oare așa se simțise Copernic?
 57

Pe măsură ce trecea timpul, deveneam din ce în ce mai iritat.
Karl mă ajuta întotdeauna cu vrafurile mari de documente. Uneori era singurul responsabil de aducerea
lor de la investigatori în departamentul nostru, dacă aveam prea mult de lucru. Dar, atunci când trebuia să
lucrez efectiv, trebuia să mut munții de materiale în cameră, fără să observe cineva.
În cele din urmă am început să fiu iritat de faptul că trebuia să păstrez secret locul unde lucram cu
adevărat. În plus, era și greu, și obositor să aștept până când toți plecau acasă, ca să pot să fac și eu ceva
așa cum trebuie.
Toată lumea din departament își vedea de treabă ca de obicei. Își luau pauze, stăteau de vorbă. Ceea ce
mă enerva și mai tare.

Știam demult că eu îmi foloseam timpul diferit de ceilalți oameni. Eu nu fac doar un singur lucru o dată.
Dacă mă duc undeva, îmi petrec timpul gândindu-mă la alte lucruri, care poate nu au nicio legătură cu ce
fac atunci. În acest mod îmi maximizez eficiența folosirii timpului.
De exemplu, dacă sunt în autobuz nu mă zgâiesc pe fereastră la lucrurile pe care le-am mai văzut de
sute de ori. Mă gândesc la alte lucruri, calculez, pătrund în miezul lucrurilor. Iau decizii.
Trebuie să aplic aceleași principii atunci când vine vorba de oameni. Pentru că altfel anumite
conversații îmi vor răpi prea mult timp. Ascult până în momentul în care îmi dau seama unde vrea să
ajungă cineva, ceea ce, în multe cazuri, este destul de ușor, apoi mă decuplez și mă gândesc la altceva. Nu
am niciun motiv să ascult de două ori același lucru. Sau de trei ori, sau de patru ori. Oamenii obișnuiți
ascultă o grămadă de prostii la care nici nu ar trebui să se gândească.
Oamenii obișnuiți pot face un singur lucru în același timp. Eu pot face mult mai multe. Sigur merit o
recompensă pentru asta, nu?
 58

— Dacă este posibil, aș vrea să discutăm câteva lucruri practice, i-am spus lui Karl în biroul său,
câteva zile mai târziu.
— Închide ușa, Bjorn, spuse Karl, împingându-și căruciorul pentru documente într-un colț, în spatele
biroului.
Cerusem o audiență particulară pentru a discuta lucrurile care mă preocupau. Poate reușeam să-l
presez puțin, dacă tot reușisem să devin mai mult sau mai puțin indispensabil.
Karl transpira mult și nu puteam să nu mă întreb despre starea sa de sănătate.
— Am observat că nu am primit un e-mail despre zilele dedicate dezvoltării aptitudinilor personalului,
i-am spus.
— Nu ai primit e-mailul? întrebă el mirat.
— Mă rog, depinde cum definești acest lucru.
— Ce vrei să spui?
— Adică, am răspuns, lăsându-mă pe spătarului scaunului. Nu îmi era adresat mie.
— Dar ai primit e-mailul?
— Am primit o copie, da. Aș aprecia dacă m-aș număra printre destinatari. Am primit doar o copie.
Karl scoase o batistă din buzunarul pantalonilor și începu să-și șteargă fruntea.
— Dar e-mailul l-ai primit, nu?
— Doar copia lui.
— Vrei să participi la zilele pentru dezvoltarea aptitudinilor? Dacă da, pot să…
Am clătinat din cap.
— Nici nu mă gândesc, i-am spus.
Am rămas amândoi în tăcere, în timp ce el și-a împăturit batista și a băgat-o înapoi în buzunar.
— Desigur, nu vreau să insist foarte mult, am spus. Voiam doar să știi că ar fi mai ușor pentru mine să
vă aleg dacă aș vedea anumite lucruri, dacă cumva se va pune problema să am și alte opțiuni.
— Alte opțiuni, Björn?
— Orice se poate.
— Te gândești să ne părăsești?
— Nu pot discuta acest lucru.
Karl își masă fruntea cu o mână. Mi s-a părut că văd un zâmbet țeapăn pe buzele lui.
— Bine, continuă. Ce ai vrea să vezi schimbat?
Mi-am scos padul pe care îmi notasem câteva lucruri.
— Jörgen trebuie să plece.
Karl se uită la mine cu ochii mari.
— Pardon?
— Vreau ca Jörgen să plece. Să părăsească departamentul. Poate rămâne în clădire, dar nu vreau să-l
văd sau să-l aud.
— Björn, acest gen de cerere…
— Și sunt sigur, am continuat, că cererea mea cadrează foarte bine cu dorințele organizației.
— Ce… ce ai spus?
— Cred că ai auzit ce am spus.
Își atinse piciorul cu palma și încercă un zâmbet chinuit.
— Nu înțelegi, Björn. Nu așa funcționează lucrurile. Nu poți să dai pur și simplu afară pe cineva
care…
— Eu cred că poți. Cu puțină imaginație.
 Karl clătină din cap. Se uită la mine, apoi clătină iarăși din cap.
— Așa cum ziceam, am continuat. Desigur, nu pot decide ce se întâmplă cu angajații…
— Exact, spuse Karl.
— …exceptându-mă pe mine însumi.
Se uită la mine, cu o figură gravă.
— Înțeleg. Ce altceva?
Am tras de timp, punându-mi un picior peste celălalt. Mi-am aranjat sacoul.
— Håkan trebuie retrogradat.
Karl ridică o mână să mă oprească, dar am continuat înainte să mă întrerupă:
— Acest lucru poate fi motivat prin măsuri disciplinare. Voi avea grijă să primești dovezile necesare.
— Nu înțelegi, începu Karl.
— Ce nu înțeleg?
— Björn…
— Potrivit Directorului General sunt singurul din departament care înțelege ceva.
— Björn, nu putem să…
— Îmi asculți cererile sau nu?
Karl se uita la mine de parcă s-ar fi rugat să încetez cu gluma. Dar nu glumeam. Eram foarte serios.
— Håkan are soție și copii…
— Nu pot lua în considerare acest lucru.
Karl clătină din cap, oftă și se uită nefericit la mine.
— Altceva?
— Și ultima cerere, deși nu cea din urmă. Poate mai importantă decât toate celelalte.
— Da? zise Karl.
— Am nevoie de acces neîngrădit la cameră. Karl se uita iarăși fix și mi s-a părut că-i văd o
sprânceană tresărind spasmodic.
— Vrei să zici „camera”?
Am dat din cap.
— Nu, zise Karl emfatic.
Se ridică și începu să măsoare încăperea cu pași mari.
— Nu, nu, nu, Björn, continuă el. Am crezut că am terminat cu acea cameră!
— Nu chiar, i-am răspuns.
 59

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu este nicio cameră, zise Jörgen, fluturând din brațe și mișcând
pictura din loc.
Transpira și arăta de parcă era gata-gata să își piardă controlul. M-am gândit că acest lucru ar fi trebuit
să fie suficient ca până și Karl să înțeleagă că prezența lui în cadrul departamentului nu era de dorit.
Când eram toți strânși așa se numea că aveam ședință de departament, dar cubul de sticlă al lui Karl
părea să devină din ce în ce mai mic. Și din ce în ce mai sufocant.
Dar de această dată era ceva diferit în atmosferă. Unii, precum John, se țineau mai aproape de mine.
— Dar nu este nicio cameră, șuieră Jörgen. Sau este?
Se uită la Karl aproape rugător. Karl își ridică palma.
— Poate ne putem pune de acord asupra expresiei „camera nu există pentru toată lumea”?
— Ce naiba vorbești? începu Jörgen, dar Karl îi tăie vorba:
— Încerc doar să găsesc o frază care să fie acceptabilă pentru toată lumea. Ne putem înțelege…?
— Dar nu este nicio cameră?!
Jörgen se apropie de mine. Jens adăugă în grabă:
— Mai întâi, a fost treaba cu pantofii…
— Am plătit pentru ei, am intervenit eu.
— …și acum asta.
— Ori este, ori nu este, țipă Jörgen.
John se ridică brusc în picioare, lângă mine.
— Poate am ajuns într-un punct în care această cameră a căpătat o anumită semnificație. Și, în acești
termeni, ea există cu certitudine.
Toată lumea își îndreptă privirile către John.
— Ori este o cameră acolo, ori nu este, zise Ann.
— Nu este chiar atât de simplu, răspunse Karl
— Nu e? Atunci ce naiba e? zise Jens, uitându-se urât la Karl.
Karl se întoarse către mine. Mi-am dres glasul, mi-am trecut un deget peste bărbie, dar nu m-am grăbit
să iau cuvântul.
— Ca să folosesc niște termeni moderați, am început eu, putem probabil fi cu toții de acord că, dintre
toți, din punct de vedere al muncii, eu sunt cel care are cea mai mare contribuție. Mi se pare mai mult
decât rezonabil să am acces la un spațiu al meu, iar camera este locul unde simt că pot lucra.
Håkan se uita la mine cu gura deschisă:
— Dar nu există!
Karl aruncă o privire în jur.
— Mă întreb, zise el, dacă nu ar fi o idee bună să aducem un consultant care să analizeze această
problemă.
— Ce ar putea face un consultant? întrebă Niklas.
— Ar putea să ne ajute să găsim un mod de a privi problema în mod diferit.
Jörgen își lungi gâtul către Karl. Făcea mari eforturi să-și țină firea în frâu.
— O să aducem un consultant ca să ne spună că nu există nicio cameră?
— Sau că există, am intervenit eu. Înțeleg că tu ai putea fi speriat dacă aducem pe cineva din exterior.
— Asta costă bani, spuse Ann.
— Dar poate va merita? zise Karl.
Brusc s-a auzit un zgomot puternic. Nu chiar un urlet, ci mai degrabă un fel de geamăt înăbușit. Fusese
Jörgen.
 — Jörgen.
— Cred că îmi pierd mințile.
— OK, trebuie să vă liniștiți. Este foarte important într-o astfel de situație. Este important pentru
întreaga Autoritate. Nu vom adopta hotărâri pripite.
Am avut senzația că se uită în direcția mea. M-am ridicat și m-am îndreptat către ușă.
— Să-mi spuneți cum v-ați pus de acord să terminați șarada asta. Eu sunt perfect pregătit să trec totul
cu vederea și să-mi văd de treabă, dar aș vrea să știu cine este responsabil de ea. Cine este cel pe care-l
pot considera – cum să zic eu? – partea vinovată. Ați înțeles?
Nimeni nu a răspuns nimic.. Toți rămăseseră cu gura căscată. Chiar și Jörgen se uita perplex.
Karin părea foarte nefericită.
— Nu am putea spune că acea cameră există puțin?
Hannah cea cu părul prins în coadă își înclină capul într-o parte.
— Mie mi se pare neplăcut să avem o cameră în care doar Björn are voie să intre.
Am ieșit în timp ce toată lumea se uita la ea. În timp ce închideam ușa, am mai auzit doar cum discuția
se anima din nou.
 60

M-am așezat la biroul meu și am început să mă joc cu mouse-ul, mișcându-l în sus și în jos. În tot acest
timp, pe deasupra monitorului, puteam vedea cum discuția continua aprinsă în biroul lui Karl. Era destul
de amuzant, toți acei oameni mari înghesuiți într-o cameră atât de mică. Ziceai că fac parte dintr-o
expoziție de artă modernă. Vorbeau și gesticulau. Am auzit fragmente de propoziție ca „un monstru” și „îi
trebuie ajutor”, dar și „gândiți-vă că Bjórn lucrează acum la cazuri cu trei cifre”. În cele din urmă s-au
mai liniștit, iar eu mi-am întins gâtul ca să văd mai bine ce puneau la cale.

După un timp au ieșit cu toții.
John a venit direct la mine. Ceilalți îl urmau, cu pași nesiguri, ca o turmă de oi – ceea ce și erau.
Nimeni nu părea să știe încotro merge. Nimeni nu părea capabil să se întoarcă la muncă.
— Ce se întâmplă? am întrebat.
— Karl se duce acum la Directorul General, mi-a răspuns John.
— Oh, de ce?
— O să-l întrebe.
— Ce?
— Despre cameră. Despre ce am hotărât. Este de competența Directorului General.
Am zâmbit și l-am bătut pe spate.
— Probabil, ai dreptate.
Ann a venit lângă noi, iar după ea și ceilalți. S-au strâns într-un cerc în jurul biroului meu și al lui
Håkan. De parcă nu ar fi știut unde să se ducă. De parcă se așteptau să le citesc o poveste.

— Ce vrei mai precis? m-a întrebat ea.
Părea la ananghie. Neajutorată. Mă întrebam dacă are de gând să izbucnească în lacrimi. Am încercat
să-i răspund cu o voce blândă și prietenoasă.
— Vreau doar să-mi fac treaba, i-am răspuns.
Congregația începu să murmure.
— Și noi ce crezi că facem aici, Bjorn?
Era vocea lui Håkan. Nu reușise să se așeze la locul lui, cu toată lumea strânsă grămadă. Mi-am ridicat
privirea. Mai întâi către el. Apoi către toate celelalte perechi de ochi neliniștiți din jurul meu.
— Sigur, nu pot fi sută la sută sigur, am spus. Pot vorbi doar în numele meu. Având în vedere că am
găsit camera și că mi se pare plăcut să lucrez în ea, nu am nicio altă soluție decât să accept existența ei,
sunt sigur că mă înțelegeți. Aș putea pleca de la premisa că eu mă înșel și că voi, restul, aveți dreptate,
dar acest lucru nu are niciun sens în mintea mea. Trebuie să presupun că cineva minte. Și pentru că sunt
sigur că eu spun adevărul, am ajuns la concluzia că voi, ceilalți, spuneți neadevăruri. Este, pur și simplu,
o concluzie logică.
I-am văzut pe câțiva dintre ei plecându-și privirea. Ann părea neliniștită. Jörgen transpira.
— Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ați mai făcut treaba asta înainte? Câți dintre voi sunteți
amestecați și cum vă organizați, practic? Când decideți? La ce nivel a fost autorizat? Spre exemplu, nu-
mi pot imagina că Directorul General a fost informat, ceea ce este ciudat deoarece, sunt sigur că
înțelegeți, dacă se află, va fi sfârșitul întregului departament?
Håkan s-a uitat cu groază la mine și m-am gândit: acum te-ai prins și tu!
— Din anumite puncte de vedere este un proiect atât de grandios și de detaliat, am continuat eu, atât de
infernal de ingenios, încât sunt fascinat de el.
M-am aplecat un pic și mi-am pus coatele pe birou.
 — Sunt curios să aflu ce are de spus Directorul General, când va coborî Karl. În funcție de decizia lui,
mă voi hotărî cum voi rezolva această situație. Cine va rămâne și cine va trebui să plece.
Ceasul arăta că trecuse de unsprezece și jumătate, iar stomacul începuse să-mi huruie încetișor.
— Nu vă cer decât să numiți o persoană care să-mi explice exact cum a fost în cazul meu: ce decizii
majore au fost luate, cine s-a aflat în spatele lor, cine a fost de acord și cine s-a opus, și așa mai departe.
Persoana în cauză trebuie să fie pregătită să accepte o pedeapsă severă și să părăsească imediat
organizația. Vă sugerez să vă duceți să discutați între voi și să vă întoarceți la mine cu un candidat
potrivit.
Mi-am aranjat lucrurile pe birou. Mi-am pus haina și am plecat să iau prânzul mai devreme.
Pe drumul de ieșire m-am dus direct la ușa de pe coridor, am deschis-o și am intrat înăuntru. Am stat un
timp acolo, gândindu-mă: în curând vei fi a mea.
 61

În timp ce mă întorceam de la masă, Margareta de la recepție m-a informat că tocmai urma să înceapă o
ședință. Mă delectasem cu niște sushi la micuțul restaurant de peste drum de clădirea mare, din cărămidă
roșie. Mi-am mâncat peștele crud uitându-mă la piațeta cu sculpturile ei incomprehensibile. Nu m-am
grăbit și era conștient că întârziasem puțin, în timp ce urcam treptele cenușii ale Autorității.
— Te așteaptă în biroul lui Karl, spuse Margareta.
Ca de obicei, m-am gândit în timp ce luam liftul. Am intrat în cămăruța de sticlă și m-am uitat după
Karl. Fusese chemat întreg departamentul și toată lumea se grăbise să vină, dar Karl încă nu apăruse.
Începea să devină un obicei. Håkan purta sacoul albastru.
Håkan își freca rădăcina nasului cu degetul mare și arătătorul. Se așezase la biroul unde stătea de
obicei Karl și se uita obosit la mine. Începeam să înțeleg despre ce era vorba și mă întrebam care din
membrii personalului se apucase să spună povești, provocând acea ședință. Fără Karl. Judecând după
experiențele trecute, probabil fusese Ann. Când am intrat eu, s-a dus și s-a postat lângă Håkan, pregătită;
părea să își fi asumat autoritatea. Și avea pe chip o expresie care nu era total nesatisfăcută.
Nu s-au săturat? m-am gândit eu, oftând.
— Ann, aveai ceva să ne spui? începu Håkan, de parcă ar fi fost înlocuitorul șefului.
— Da, spuse ea, înclinându-și bărbia.
— Nu-l așteptăm pe Karl? am întrebat.
Håkan a clătinat ferm din cap.
— Nu este nevoie, spuse el. Ce doreai să ne spui, Ann?
Ann își îndreptă spatele și trase adânc aer în piept.
— Bjorn stătea iarăși acolo.
Încăperea a fost străbătută de un murmur. Unul din acele „ooh” pe care le auzi în comedioarele
americane când publicul reacționează cu obediență la spusele amuzante ale unui copil. Dar ce se întâmpla
acolo nu era deloc drăguț. S-a auzit un „Ce-am vorbit noi?” și „Știam eu. A făcut-o din nou!”
— Și de data asta am și un martor, spuse Ann.
Atmosfera încărcată și frontul unit și încăpățânat pe care-l făcuseră contra mea au umplut paharul
pentru mine. Am vorbit cu o voce mai puternică decât ar fi fost necesar, atunci când nu am mai putut
zăgăzui torentul de frustrare care creștea în mine.
— Dar este absolut adevărat, dragi prieteni, am spus. Am folosit camera pentru tot felul de activități.
Am fost în fiecare zi înăuntru, în ultimele săptămâni. Acolo mi-am făcut munca – și iertați-mă că vă spun
– singura muncă de valoare de aici, în cursul serilor și nopților. Și da, intenționez să continui să fac
același lucru.
Am înconjurat biroul de care stăteau rezemați Håkan și Ann și m-am așezat în scaunul confortabil al lui
Karl. Ceilalți s-au uitat la mine.
— E suficient. Mai mult decât suficient. Tocmai m-ați obligat să răspund la forță cu forță. Nu am altă
soluție decât să mă confrunt cu voi toți.
S-a lăsat o tăcere mormântală. Ai fi putut auzi căderea unui ac.
— Sunt printre voi câțiva cu care m-aș putea obișnui. Tu, John, ai arătat un grad de loialitate. Și acest
lucru va fi răsplătit, evident. Voi, ceilalți, puteți să vă faceți bagajul, pentru că de acum încolo se aplică
următoarea regulă: rămân doar cu condiția ca voi să fiți dați afară.
M-am lăsat calm pe spătarul scaunului.
— Acum sugerez să așteptăm decizia Directorului General.
 62

Cinci, șase sau poate șapte minute au trecut în tăcere în așteptarea lui Karl, fără ca măcar cineva să
miște un deget. Nimeni nu știa ce să gândească, ce să facă. Parcă toată lumea și-ar fi ținut respirația, în
cele din urmă a apărut în goană și Karl, într-o manieră lipsită de demnitate, fără suflu și cu fruntea
acoperită de broboane de sudoare.
— Salut la toată lumea. Vin direct de la Directorul General. Am vorbit foarte mult timp. L-am informat
despre tot… mă rog, despre tot ce s-a întâmplat, despre diversele opinii… și vă pot spune că…
Făcu o pauză și se uită la mine, ușor nesigur pe sine. Poate ca să-mi ghicească reacția, poate ca să fie
sigur că sunt atent. A continuat vorbind rar și limpede:
— …Directorul General și cu mine am avut o… discuție… despre cameră. Adică, vreau să zic, dacă
există sau nu și așa mai departe.
Întreaga încăpere asculta într-o tăcere deplină. Karl și-a dres glasul. L-am văzut pe Håkan înghițind în
sec și pe Jörgen slăbindu-și nodul la cravată.
— Directorul General mi-a arătat planurile clădirii. Nu a avut niciun dubiu. A fost foarte, cum să zic,
convingător.
A clipit, și-a dres din nou glasul și s-a întors către ceilalți:
— Directorul General spune că, la etajul patru, între lift și cele trei toalete… nu există niciun altfel de
spațiu.
 63

Am rămas așezat pe locul lui Karl, pe când ceilalți s-au dus încet la locurile lor. Încet, dar sigur, sala
de birouri își relua înfățișarea obișnuită. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Încercam să-mi dau seama dacă Directorul General era și el implicat în conspirație sau dacă nu cumva
Karl mințea, pur și simplu. Cum puteam verifica? M-am ridicat încet, întrebându-mă dacă nu ar trebui să-
i fac și eu o vizită Directorului General.

Când am ieșit din sala de birouri am văzut că între zidurile de la lift, până la capătul coridorului, fusese
instalată o bandă de plastic. Karl a venit lângă mine.
— Ca să facem lucrurile mai ușoare pentru noi toți, Björn, am decis că nu ai voie să treci de această
bandă. OK?
M-am uitat la chipul lui strălucitor.
— Și eu cum mă mai duc la toaletă?
— Va trebui să le folosești pe cele de la etajul inferior. Același lucru este valabil și pentru lift. Va
trebui să mergi pe scări până la etajul următor.
M-a bătut pe spate și a continuat:
— Așa este cel mai bine pentru toată lumea, a spus el. Așa este cel mai simplu.
 64

Håkan nu era la locul lui când m-am întors la birou. Doar sacoul lui albastru oribil era aruncat peste
biroul lui. M-am așezat și m-am uitat în jur, căutând să văd ce aș putea găsi de lucru. Mi-am trecut
degetele peste mormanul de dosare cu decizii-cadru. Am luat capsatorul să prind împreună foile deciziei
02cll/l, dar capsa nu a reușit să treacă prin toate foile și a trebuit să o scot cu degetele.
Cu toate că hârtia era destinată arhivării sau poate tocmai din această cauză, a supt toată umezeala din
palma mea și într-o clipită și-a pierdut toată netezimea, toată puritatea. O bucată din pagina-titlu s-a
desprins când degetele mele au trecut prea repede prin hârtii. Numărul de referință s-a desprins de pe
decizia-cadru.
 65

Am părăsit Autoritatea puțin după ora unsprezece.
Mi-am luat haina, am coborât pe scări până la etajul de dedesubt, iar de acolo am luat liftul până în hol,
de unde am ieșit în grabă în zloata de afară.
Aveam costumul transpirat, iar cămașa se lipea de mine într-un mod foarte neplăcut. Colac peste
pupăză mai simțeam și o apăsare în coșul pieptului și îmi era din ce în ce mai greu să respir.
Când am ajuns la capătul scărilor de la intrare, m-am dus direct în parcare. Dincolo de asfalt, într-un
petic de iarbă era înfipt un semn ce indica diferitele departamente. M-am aplecat și m-am sprijinit cu
mâinile pe genunchi. Am închis ochii și am încercat să respir. Ceva nu avea sens. Nu îmi dădeam seama
cu precizie ce, dar ceva era la mijloc. Ceva era cumplit de rău. Expresia de pe chipul lui Karl, acțiunea
rapidă a Directorului General, refuzul lui categoric de a vedea realitatea – oare chiar știa toate
colțișoarele clădirii? Cordonul improvizat. Întreaga poveste era, cumva, cusută cu ață albă. Îmi aducea
aminte de acele povești exagerate, inventate doar cu scopul de a ascunde altceva.
M-am întors și am început să merg încet către clădire. Era doar o tactică clasică a clasei conducătoare,
nu-i așa, să te facă să crezi că ești bolnav mental? De ce fugeam de fapt?
La recepție mi s-a părut că văd oameni pentru prima dată. Chiar și pe cei pe care-i recunoșteam, în
care aveam încredere. Acum îmi apăreau într-o lumină total diferită. Unul avea un aparat într-o ureche.
Altul alerga să-l ajungă pe al treilea. Au schimbat câteva vorbe tensionate. Nivelul activității creștea
substanțial. A apărut o mașină neagră și a oprit exact în fața intrării. Au coborât doi bărbați în haine
negre, care au urcat rapid scările și au intrat prin ușile de sticlă. Margareta mă urmărise cu privirea în tot
acest timp, dar de data asta era diferit. Cum să zic eu? Liniștită, parcă. De parcă ar fi înțeles că eu știam.
Își dăduse seama că eu descifrasem totul? înțelegea că eram gata să dau totul în vileag?
Cei doi bărbați în haine negre s-au dus direct la Margareta. Greu de crezut că era o coincidență că totul
se întâmpla atunci. Râul de oameni cu priviri anxioase, felul nou în care se uita Margareta la mine,
bărbații din mașină. Nu era o coincidență că apăruseră tocmai în ziua în care Karl se dusese la Directorul
General să întrebe despre o cameră a cărei existență nu o recunoștea nimeni.
M-am dus la lift și am apăsat butonul de la etajul trei. Mi-am dat seama că încă mai aveau un mic
avantaj. Pentru moment, ei nu știau pe cine caută. Omul care îndrăznise să spargă tiparele, cel care
gândise în noi moduri, cel care gândise „în afara cutiei”. Dar știam că nu mai era mult până când
Margareta avea să le dezvăluie identitatea mea.
Am coborât la etajul trei și mi-am continuat drumul pe scări. Câțiva s-au uitat lung la mine când am
intrat în departament. Am mers mai încet, m-am uitat în jur, încercând să par calm și liniștit, dar când am
ajuns lângă fotocopiator am țâșnit brusc după colț și m-am strecurat pe sub barieră, către cameră.

Cineva a strigat. Poate Ann sau Karin. În spatele meu l-am auzit pe Håkan strigând la mine să mă
opresc. Am avut senzația că Jörgen și Karl sunt și ei undeva, în fundal. Când am ajuns la cameră am
deschis ușa, apoi am închis-o și am încuiat-o cât de repede am putut. Un timp am putut să respir și să
gândesc mai mult sau mai puțin clar. M-am sprijinit de perete și mi-am lăsat ochii să se plimbe prin
spațiul familiar. Totul era exact la fel, dar parcă un pic diferit. Îi puteam auzi pe ceilalți afară. Ajunseseră
deja și băteau la ușă. Loveau în lemn. Nu se vor mulțumi să rămână afară. Loviturile erau din ce în ce mai
puternice. Mi-am dat seama că era doar o chestiune de timp până când aveau să spargă ușa, să intre și să
își bage nasul peste tot. M-am uitat în jur, căutând un loc în care să mă ascund, dar nu era nimic suficient
de bun. Am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am pășit în perete. Acesta s-a închis în jurul meu,
precum iaurtul în jurul unei linguri.
Acolo era întuneric și moale. Surprinzător de curat, fără linii și margini. Fără unghiuri și colțuri unde
să se strângă praful. Fără lumină. Fără sunete. Mirosul de acolo mă făcea să mă gândesc la mare, la liliac
și la intersecția dintre strada Sfântul Paul cu Bellman, la cinci dimineața, într-o zi de sfârșit de mai.
Îi puteam auzi cum îmi strigă numele afară și m-am gândit:
Nu o să mă găsiți niciodată aici.