LUMINA DIN INTUNERIC

Capitolul I

Eu si tata locuim intr-un oras micut uitat de lume. Casa in care locuim, este una simpla, dar se spune ca este blestemata. Niciodata nu am crezut acest lucru. Nici eu nici tata. Asadar locuim in ea de cateva zile, de cand ne-am mutat din New Orleans. Tata si-a pierdut slujba de acolo, asa ca am fost nevoiti sa ne intoarcem in orasul in care a copilarit el. Acolo mi-am lasat toti prietenii, desi mi-au promis sa ma viziteze cat de des este posibil. Nu am fost la scoala, deoarece a trebuit sa despachetez si sa aranjez totul,pentru ca tata a fost la munca. Maine va fi prima mea zi de scoala. Sper ca totul sa fie bine. Nu-mi doresc sa fac parte din clubul popularelor. Pur si simplu, vreau sa trec neobservata printre ceilalti. Nu-mi place sa fiu in centrul atentiei, vreau doar sa intalnesc o persoana cu care sa ma inteleg...bine. Cred... In mijlocul primului semestru eu merg la o scoala noua. Aici nu cunosc pe nimeni. Mergand pe hol si incercand sa-mi gasesc clasa am dat din greseala peste o fata. -Imi pare rau, nu am vrut. -Nu-i nimic. Hei tu nu esti fata cea noua? -Da. -Buna. Eu sunt Anda. -Buna. Eu sunt Briana. Cred ca te-am mai vazut undeva. -Da la alimentara. Treceam pe la bunicul. -Desigur. -Imi pare bine sa te cunosc. -Si mie. Am bolmojit ceva acolo si am incercat sa nu fiu nepoliticoasa. -Ce cauti pe aici? -Pai....invat aici. Incepand de azi. -Ce clasa cauti? -Cred ca a 10-a C. Nu sunt sigura unde se afla. -Eu sunt in acea clasa. Te conduc eu. Sa mergem. Era foarte amabila, iar eu eram putin nerecunoscatoare, deoarece ea imi explica unde se gasesc anumite sali, iau eu nu eram atenta. Ma gandeam la Lorena. Imi era asa de dor de ea, desi vorbeam in fiecare zi. Intr-un sfarsit am ajuns in clasa. -Buna ziua domnule Oprea. -Buna, Anda. Megi la loc. Si tu esti Briana nu? -Da. Aveam in fata mea un barbat inalt, de vreo 50 de ani.

-Mai este un singur loc in clasa, deci il vei ocupa. Imi voi petrece restul anului scolar in ultima banca. Am ajuns, m-am asezat si miam scos un caiet. Colegul meu de banca este un timp inalt cu o piele alba, cu parul si ochii de un negru inchis. Cand l-am privit m-a trecut un fior ce a fost atat de rece. S-a uitat la mine si a incercat sa schiteze un zambet, acelasi lucru am facut si eu. La sarfsitul orei am primit si tema: afla ce ii place colegului/colegei tau/tale la tine. Cum se presupunea ca puteam sa-mi fac tema cand nu stiam nimic despre el? Fiind nu foarte preocupat de tema sa a iesit din clasa. In sfarsit orele s-au terminat si am ajuns acasa. Am intrat pe yahoo messenger si am vorbit cu Lorena si mi-a povestit cum toata lumea intreaba de mine. Ceea ce m-a surprins a fost faptul ca Florin, unul dintre baietii care stiam ca nu ma simpatizeaza a incercat sa afle unde stau. Wow. Asta da surpriza. Am mai palavragit si dupa a trebuit sa ma apuc de teme. Am terminat de scris, mai putin tema la romana. Cum puteam sa o fac daca nu stiam nimic despre el? Cand am deschis caietul am gasit o bucata de hartie pe care scria un numar. Banuiam ca e al lui, dar nu eram sigura daca ar trebui sa sun. Nu ar fi fost politicos din partea mea sa sunt la o ora atat de tarzie, dar nici sa nu-mi fi facut tema, asa ca mi-am luat inima in dinti si am format numarul. Trebuie sa recunosc, speram sa nu raspunda, ca sa am o justificare. Ghinionul meu, pentru ca aud: -Alo! -Mmm. Buna! Sunt Briana. Sunt noua ta colega. -Aaa tu erai. Buna! -Cum facem cu tema pentru maine? -Pai, ce ar fi sa ne intalnim? -Bine, dar unde? -Este o cafenea linistita aproape de casa ta. E ok daca trec sa te iau in 15 minute? -Mda. -Ok, -Ok.Pa -Pa. Am alergat in camera si am aruncat un pulover maro si o pereche de blugi, m-am incaltat cu tenisii si am aranjat, oarecum parul. Cand am terminat a sunat la usa. Presupuneam ca e el. -Buna, Briana! -Buna! -Sa mergem. -Astepti 2 minute sa-i las un bilet tatei, te rog? -Desigur. Am apucat o foaie de hartie si am mazgalit:Sunt cu un coleg la cafeneaua din apropiere. Nu-ti face girji, imi fac tema, ma intorc inainte de 11. Briana. Am lipito cu un magnet de frigider si am plecat. In timp ce ne indreptam spre cafenea l-am intrebat. -Nu crezi ca ar fi cazul sa-mi spui numele tau? -Mmmmm, chiar conteaza? -Pai, imi trebuie la tema.

-Mda, ce-ar fi sa-mi spui doar Ronnie.

Capitolul 2

Ajunsi la cafenea, o chelnerita ne-a intampinat si ne-a condus la o masa unde era mult galagie. Ronnie a intrebat: -Nu este libera o masa unde sa fie mai liniste? -Desigur. I-a raspuns chelnerita fluturand din gene. Ne-am asezat si am comandat. -Cu ce va servesc? -Eu vreau o cola. Tu? -Si eu tot o cola. Am raspuns repede fara sa-mi dau seama ce comandasem. Dupa ce s-a indepartat chelnerita s-a asternut o liniste intre noi. Voiam sa incep conversatia, dar cum? Ar fi trebuit sa spun ceva mai inteligent, dar nu-mi venea nimic in minte. -Deci, iti place cola, a spus Ronnie. -Ei bine....da. -Am auzit ca esti noua. De unde vii? -Din New Orleans. -Si locuiesti cu tatal tau nu? -Da, dar de unde..... -Hei, e un oras mic. Vestile noi se afla repede. -Oh, desigur. Cum de nu m-am gandit la asta, am continuat in mintea mea. -Si...ce iti place sa faci? -Pai....la fosta mea scoala practicam teatrul, intr-o oarecare masura. A fost dorinta mamei. -A fost? A murit? -Da. -Cum? -E o chestie mai personala. Prefer sa nu vorbesc despre asta, daca nu te superi. -E ok. Scuze, n-am vrut sa par bagacios. -Nu-i nimic. Spune-mi despre tine. -Eu locuiesc singur. Parintii mei sunt mereu plecati in calatorii de afaceri. Imi place sa ascult muzica, dar nu orice fel de muzica. Doar cateva genuri. Am scos din buzunarul jachetei pe care o aveam un carnetel cu foi albe si am inceput sa scriu: avem in comun muzica, rezervat, politicos si intelegator. A luat carnetelul din fata mea. A citit cu atentie si apoi a spus:

-Doar atat? -Pai, speram sa-mi spui mai multe despre tine, chiar tu. -Mmmmm, va trebui sa-ti dai tu seama. Ce zici mergem sa ne plimbam putin prin zona? -Ce ora e? -E 10:30. -Ok, dar nu prea departe de casa. Luna plina era pe cer si ne privea cum mergeam pe alee. Tot orasul era acoperit de liniste. Am discutat despre noi, dar ne-am limitat doar la ceea ce ar fi fost de folos pentru tema. Dupa ceva timp, m-a condus acasa si ne-am despartit. S-a urcat in BMWul lui si a plecat. A doua zi la scoala nu l-am zarit. Au mai trecut cateva zile si totusi el nu aparea. In noptile acelea simteam ca cineva ma urmareste de pe fereastra, dar credeam ca imaginatia imi joaca feste, asa ca nu am dat importanta. Urmatoarea zi am intrat in clasa si el era la locul lui. Am incercat sa fac conversatie, incercand sa nu par ingrijorata. -Hei. Esti bine?

Capitolul 3

-Buna! Da, Briana, sunt ok. -Bine. A inceput prima ora si nu puteam sa-mi iau ochii de la Ronnie. Parca ceva se schimbase la el, dar nu stiam ce. Din cand in cand il priveam. La un moment dat am vazut cum ochii lui negri ma studiaza. Niciunul nu era atent la ora. Am incercat sa fiu atenta, dar nu reuseam sub nici o forma. Observam cum se holba la mine. Nu mai rezistam asa ca am rupt o bucata de foaie de la sfarsitul caietului si am scris: Totul e bine?. El: Da. De ce?. Eu: Pai am observat ca tot te uiti la mine..... El:Da, observ ceva nou la tine. Ceva ce nu am vazut pana acum.. Eu:Ce?. El:Imi spui si mie te rog de unde ai bratara de la mana?. Eu:Desigur. Mi-a dat-o mama inainte sa moara. El:Presupun ca are valoare sentimentala.. Eu:Mda.... Inainte ca el sa mai scrie ceva profesoara se indreapta catre noi. -Aveti ceva sa ne marturisiti? -Nu, a spus Ronnie. -Bine, atunci fiti atenti la ora. A sunat clopotelul si inainte sa-i pot spune ceva s-a ridicat de pe scaun si a plecat. Nu inteleg. Uneori ne intelegem atat de bine si deodata se poarta de parca nu ma cunoaste. Am vazut-o pe Anda si m-am dus la ea. -Hey ce faci? -Buna, Briana. -Pot sa te intreb ceva? -Desigur. Fata ei parea sa arate ca este ingrijorata de ceea ce urma sa intreb. -E legat de Ronnie. De ce se comporta asa? -Asa cum? -Pai, sunt momente in care se intelege bine cu cineva, si dupa parca nici nu cunoaste persoana respectiva. -Asa e el. Stai linistita. Nu e nimic ciudat in asta. Hey, ce faci in seara asta? -Nu am nimic programat. -Ai vrea sa vii la mine? Oricum e weekend, nu avem teme. -Bineinteles. Multumesc de invitatie. -Vii la mine pe la 7:30? -Da. -Atunci te astept. Daca e ceva suna-ma bine? -Bine Anda, dar nu am numarul tau. -Uite, ia asta. Era o foaie cu numele ei si cu numarul. I-am multumit inca o data si am plecat. Pur si simplu nu ma simteam in largul meu. Mi-e dor de Lorena si mai ales de fosta mea

camera. Acolo puteam sa ma cufund in gandurile mele, fara ca cineva sa ma deranjeze. Aici sunt doar fata cea noua. Toti vor ce stie care e povestea mea. Daca e legata de intuneric sau de lumina? Vreau in New Orleans! Ar fi o idee, ca sa ma descarc, sa incep un nou jurnal. Ultimul pe care l-am avut l-am terminat exact cu o seara inainte sa ne mutam. Cred ca asta ma va linisti. Orele au trecut repede iar eu eram cufundata in lumea mea. Acum ma indreptam spre casa. Ascultam o melodie care imi aducea aminte de un prieten, care e foarte departe. Deodata a inceput sa ploua. Atunci am inceput sa alerg, desi nu mai aveam mult pana acasa. Cand am intrat eram uda toata. Am ajuns in dormitor si dupa ce miam schimbat hainele am gasit in caietul de romana un bilet. Vreau sa ne vedem la cafenea la 8:30. E important. Te rog. Ronnie. Ce era atat de important? Ceva ce nu-mi putea spune la scoala? Nu stiam ce sa fac. Sa ma duc la Anda sau sa ma vad cu Ronnie?

Capitolul 4

Am cautat foita cu numarul lui Ronnie si l-am sunat. Nu stiam ce sa spun, dar imi va veni ceva in minte. -Alo! -Buna Ronnie! -Buna Briana! -Ce e asa de important si ceva ce nu-mi poti spune la scoala? -Nu pot sa-ti spun prin telefon. Doar vin-o, te rog. -Dar... -Ce e? -Trebuia sa ma duc la Anda in seara asta... -Ce-ar fi s-o suni si sa-i spui ca intazii putin. Bine? -Bine. -Vino la cafenea. Te astept in parcare. -Ok. Nu stiam ce se intampla, dar parea sa fie ceva serios. In timp ce mergeam pe alee spre cafenea, am sunat-o pe Anda si i-am spus ca voi intarzia aproximativ o ora, poate doua. Am ajuns in parcare si nu era nici urma de Ronnie. Am simtit cum cineva se apropie de mine. Era el. -Ok, acum putem vorbi? -Nu aici. -Bine, dar unde mergem? -Uite, ia asta si leaga-te la ochi, bine? -Mmmmm. E secret? -Da. Am luat esarfa si m-am legat la ochi. Ne-am urcat in BMW, cel putin asa cred, si am plecat spre misterioasa destinatie. Niciodata nu am fost atenta la cum arata, de fiecare data cand incercam ma pierdeam in ochii lui. Ce era asa de special la ochii aceia nu stiu. Si eu aveam ochi negri, si totusi nu mi se intamplase niciodata asa ceva. Cand mi-a dat drumul la esarfa, primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l studiez. -E ceva in neregula cu mine? a intrebat el. -Nu. Stiam ca presupune ce aveam in minte. Dupa ce l-am privit am inceput sa studiez locul in care ma aflam. Eram intr-o padure intunecoasa unde razele soarelui patrundeau. -De ce am venit aici? -Nu ne poate auzi nimeni unde suntem. Am simtit cum un fior imi trece prin corp. Parca frica punea stapanire pe mine. Creierul imi spunea ca ar trebui sa-l rog sa ma duca de unde am plecat, dar o parte din mine dorea sa afle mai multe. Am incercat sa-mi misc corpul, dar nu am reusit. Parca eram imobilizata acolo.

-Deci, ce vrei sa-mi spui? -Este vorba despre tine...si despre mine. Despre noi. -Ce se intampla cu noi? -Nu stiu cum sa-ti zic astfel incat sa nu sune ciudat. -Doar spune-o bine? -Ok. S-a asternut o liniste profunda. Se auzea doar susurul unei ape, din departare. Voiam sa mai spun ceva, dar nu stiam ce putea sa-l determine sa-mi spuna ce avea de zis.

Capitolul 5

(din perspectiva din Ronnie)

Simteam ca dorea sa spuna ceva ca sa ma determine sa-i povestesc totul. Dar, nu avea curaj. Stiam ce simte: frica, curiozitate si in acelasi timp se simtea in siguranta. Nu stiam cu ce sa incep asa ca am inceput cu inceputul. -M-am nascut pe 15 august 1995 in Texas. Acum cativa ani m-am mutat in acest mic oras. De cateva luni am niste vise ciudate. Imi apare o fata cu parul drept si care are o silueta ca a ta. Daca as fi incercat sa aflu acum cateva saptamani cine era fata nu puteam sa-mi dau seama. Cand te-am vazut pentru prima ora, ti-am observat doar umbra. -Dar, prima data cand m-ai vazut nu a fost la scoala? -Nu. -Cand? -Era in august. Chiar de ziua mea am hotarat sa plec de acasa. Voiam sa merg in New Orleans sa vad din nou Mississippi-ul. Cand am ajuns pe malul fluviului, luna stralucea si se reflecta in apa. Atunci am auzit un zgomot. Era o persoana cu role. Nu am reusit sa-i vad fata ci doar umbra si dupa cum ti-am spus, semana perfect cu cea din visul meu. M-am framantat zi si noapte ca sa-mi dau seama a cui putea sa fie acea umbra. Cand ai venit in oras si ne-am plimbat pe alee din intamplare mi-am intors capul si am observat aceeasi silueta pe care am vazut-o in vis si la fluviu. Apoi am facut legatura. Tu esti cea care trebuie sa.... -Sa ce? Nu aveam curaj sa-i spun ca ea trebuie ma ajute sa trec un test care e foarte greu. -Tu esti cea care trebuie sa ma ajute sa trec un test. -Doar atat? -Da. -Si, la ce materie? -Materie? Nu. -Atunci? -Eu trebuie sa trec acest test ca sa-mi razbun prietena. E moarta. -Ce fel de om ar face asta? -Cand am zis ca e un om? In urma acestei intrebari a ramas putin socata. -Nu e un om? -Nu. -Atunci ce e? -El e un nephilim. -Ce e un nephilim? -Imi pare rau nu iti pot spune. Dar pot sa-ti zic unde sa gasesti informatii. -Spune-mi. -Lucrurile mamei tale le mai ai?

-Da. Ce legatura are una cu alta? -Ea stia ca tu esti lumina din intunericul cuiva. A lasat mai multe jurnale in care este scris tot ce se poate sti despre un nephilim. -Ok. Acum ma poti duce la Anda? Te rog! -Desigur! Leaga-te la ochi. Nu-mi placea faptul ca trebuia sa o fac sa intre in aceasta razbunare. Dar, ea era singura care putea omori o astfel de creatura. Bratara ei o proteja de farmecele unui nephilim. Speram ca ea sa fie de acord, dupa ce va citi acele jurnale. Daca as gasi o alta posibiliate prin care sa nu o implic.... Nu voiam s-o sperii, dar simteam cum inima ei pulseaza sangele mai repede. Dupa fata sa am observat ca acum ii era frica. Era normal.

Capitolul 6 (din perspectiva Amaliei)

Am mers la Anda si oricum nu am avut o seara prea buna. Toata seara m-am gandit la acel nephilim. Ce fel de creatura era? A doua zi cand am ajuns acasa am fugit la calculator si am cautat pe google, dar nu am gasit nimic. Staijurnalele mamei. Am inceput sa cotrobai printre cutiile cu lucrurile ei. Nu erau desfacute. Am deschis o cutie si am gasit vreo zece jurnale. Acolo am gasit toate informatiile de care aveam nevoie. Era un desen, defapt un fel de schita a unui corp de nephilim. Avea corpul unui inger, dar mama afirma ca mintea sa era de demon. Imi pare rau ca Briana va trebui sa se confrunte cu ce m-am confruntat si eu. Nu vreau aceeasi soarta pentru ea. Wow, in urma frazelor citite am inteles de ce tata nu mi-a spus mai multe despre moartea mamei. Inainte de aceasta tragedie ea mi-a dat bratara. Din cauza asta....un nephilim a atacat-o si nu a avut cum sa se apere. Presupun ca bratara este cea care creaza ca un fel de scut. M-am convins de acest lucru cat timp am citit jurnalele. Mama spunea exact ce semnificatie are bratara si ce metode ar trebui sa fie folosite in cazul in care va trebui sa omor un nephilim. Nu-mi venea sa cred! Era imposibil ceea ce mi se intampla. Mereu am vrut sa am o viata banala, pur si simplu sa traiesc fara ca cineva sa intervina si sa mi-o schimbe total. Acest lucru era imposibil acum. Mama a acceptat provocarea si a sfarsit fiind omorata de un nephilim. Ce trebuie sa fac? Nu stiam, dar eram sigura de un singur lucru. Trebuie sa fac ceva. Daca il voi avea in fata pe acelasi nephilim care a omorat-o pe mama, atunci il voi omori si o voi razbuna. Cel putin asta cred....momentan....nu stiu ce sa fac....oare sa-l ajut?

Capitolul 7

Cateva zile nu am mers la scoala. Eram bolnava, teoretic. Am inventat minciuna asta ca sa pot sta linistita, sa citesc toate jurnalele mamei si sa ma gandesc la ce ar trebui sa fac. Au trecut sase zile si inca nu sunt hotarata. Eram cufundata in lumea viselor cand, am auzit un zgomot. Cineva batea cu pietre in geamul meu. Bine ca tata nu era acasa... am dat perdeaua la o parte. M-am uitat pe geam. Era Ronnie, dar ce facea la ora asta? Ce s-a intamplat de trebuia sa-mi spuna la ora unu dimineata? -Coboara cinci minute, te rog?! Am incuviintat din cap si am coborat. Intr-un minut eram in spatele casei. -Ce s-a intamplat? am intrebat eu agitata. -E aici. -Cine? -Un nephilim. -Si? -Daca te intereseaza este acelasi -Acelasi care mi-a... -Da. La asta nu ma asteptam. De ce venise un nephilim intr-un oras atat de mic si plictisitor? Pe cine cauta? -Si de ce a venit? am intrebat cu sfiala. -Pai...a aflat ca fiica Izabelei locuieste in acest orasel. -Adica...stie de existenta mea? -Da... -Si ce se presupune ca ar trebui sa fac? -Ar trebui sa pleci inainte sa te gaseasca. -Nu! Asta niciodata! Nu ma voi ascunde de nimeni! -Nu intelegi...e foarte periculos. Ba mai mult, mai bine uita de ajutorul pe care ti l-am cerut in legatura cu razbunarea mea. Uita de acest oras, uita de tot, uita de mine. -Nu! Ma voi lupta cu acest nephilim, chiar daca ar fi ultimul lucru pe care il fac in viata. -De ce esti atat de incapatanata? -Tot ceea ce am citit in acele jurnale...trebuie sa-l am in fata. Vreau sa vorbesc cu el. -Este imposibil! -De ce ? -El apare numai cand doreste si se arata numai cui vrea el. -Ei bine, daca stie ca exist va vrea sa ma cunoasca. -Urasc sa spun asta, dar ai dreptate. Nu vreau sa ti se intample nimic rau, bine? -Ok.

Nu am realizat, dar tremuram toata. Era o seara friguroasa si uram aceste nopti, mai ales cand ceata predomina. -Mi-e cam frig. As vrea sa merg in casa. As fi vrut sa il invit inauntru, dar nu aveam curaj. -As putea sa te insotesc? Vreau sa ma asigur ca esti in siguranta. -Vino! Am intrat in casa si, desi initial doream sa ma duc sa ma intind in pat, acea stare de somn a disparut imediat. -Eu ma duc sa iau ceva de rontait. Vrei sa-ti aduc ceva? -Un pahar cu apa, daca esti draguta. -Desigur. -Multumesc. Stateam in sufragerie la televizor. Vizionam un film de groaza. Nu am realizat cum si in ce moment am ajuns atat de aproape unul de celalalt. De odata eram in bratele lui si imi ascundeam fata pentru a nu vedea diferite scene din film. La un moment dat, cand am ridicat fata, m-a privit in ochi si din nou m-am pierdut in ei. Nu am avut timp sa-mi revin pentru ca buzele sale moi se aflau peste ale mele. Profitam de fiecare secunda din acel sarut. S-a sfarsit. Prima reactie pe care am avut-o a fost sa-mi bag capul in perna. Ma simteam ciudat sa-i vad fata. El mi-a ridicat barbia si mi-a soptit la ureche: -Cred ca....incep ma indragostesc de tine. Aceasta fraza mi-a ramas intiparita in minte. M-am ghemuit la pieptul lui. Ma simteam in siguranta acolo unde eram. Orele au trecut atat de repede. Imi amintesc doar cum ii priveam ochii, si apoi am adormit. Asa cred.... Dimineata cand a intrat tata in casa, m-a vazut dormind pe canapeaua din sufragerie. Scuza: am stat pana tarziu la televizor si am adormit. Totusi parca eram prea fericita. Ceva nu era la locul lui. Mi-era frica de atata bucurie,pentru ca eram speriata sa nu urmeze o tragedie. Pentru moment voi incerca sa ma gandesc doar la prezent, trecutul a ramas in urma, iar viitorul il voi descoperi pas cu pas.

Capitolul 8

A doua zi la scoala, intr-o pauza, l-am zarit la automat. M-am apropiat de el, dar m-am oprint cand i-am vazut mana. Nu-mi venea sa cred. Deodata mana lui se innegrise. Era alcatuita numai din pietre, nisip,solzi si ghiare. In acel moment am incetat sa ma indrept spre el. M-am ascuns dupa un colt si asteptam sa vad ce se va mai intampla. S-a uitat atent in jur, pe mine nu mai zarit, si cu mana sa a electrocutat aparatul. A mai aruncat inca o privire ca sa vada daca l-a observat cineva si apoi si-a luat bautura. M-am intors si am plecat. In doua secunde era in fata mea..... cum reusise asta? Probabil mi-a vazut o suvita de par cand m-am intors. Pur si simplu statea in fata mea si ma privea in ochi. Din nou ma pierdeam in negrul lor. Dupa un moment mi-am revenit si am realizat ca statea in fata mea neclintit. Nu incerca sa-mi dea nici o explicatie. Nu intelegeam. Cum e posibil ca un om sa poata face asa ceva? Dar, daca nu era un om? Daca si el era un nephilim. M-a intrerupt din gandurile mele si mi-a spus: -Vrei sa nu te mai gandesti la prostiile astea? Ok....deci citeste ganduri? -Da. Gata linisteste-te. Doar nu stie exact tot ce gandesti. Nu cred ca il intereseaza prostiile din capul tau. -Ai dreptate. Apoi pur si simplu a plecat. Acum chiar nu mai stiam ce sa mai cred. Imi poate citi gandurile. Ar trebui sa am grija la ce ma gandesc in prajma lui. Totusi, daca nu e om, atunci ce creatura e?

Capitolul 9

Voiam sa vorbes cu el, sa stiu care e marele lui secret. Trebuie sa recunosc, mi-e.....frica sa descopar ceea ce se afla in spatele acestei masti. Voiam sa-l sun, dar nu cred ca e potrivit sa vorbim despre un subiect mai delicat prin telefon. In ciuda faptului ca stiam ca e ceva periculos la mijloc, doream din ce in ce mai mult sa aflu ce e. Nu puteam sa mai astept pana luni. Mi se parea o eternitate. Doua zile intregi in care stiam ca nu ma puteam gandi la altceva. Trebuie sa aflu astazi. Pe la 9 tata ma anunta ca merge la pescuit cu un amic. Perfect, asa nu aveam cui sa-i dau explicatii gen unde plec? ; cat stau? sau cu cine ma duc?. Oricum din fericire tata nu era acel gen de om. Dupa ceva timp am hotarat ca este timpul sa-l sun. Adica, daca as mai fi putut astepta....dar nu pot. Am luat telefonul in mana si am format repede cele zece cifre care imi erau intiparite in minte, oarecum. -Buna Ronnie. Trebuie sa vorbim. -Aaaaa, cine e la telefon? -Briana. -Oooo, tu erai? Pai.... - Te rog! -Bine. Vorbim luni la scoala. -Nu. Trebui sa vorbim acum! -Stii....sunt cam ocupat acum. -In 15 minute? -Bine..... A inchis. Nici nu a mai spus vreo vorba. Incercam sa-mi gasesc un discurs, sa-mi caut cuvintele potrivite, sa gasesc intrebarile corecte. Oare de ce era atat de rece? Unde e baiatul de care m-am indragostit? Din cate am observat din mica noastra discutie, nu e el acela. Ronnie pe care il stiu eu a disparut in umba uitarii, sau poate ca a existat doar in imaginatia mea, poate ca doar s-a prefacut in ceea ce priveste personalitatea lui.... erau atatea lucruri ce-mi veneau in minte. Hei! Briana nu esti acel gen de fata disperata care plange daca se schimba prietenul ei. Asta e , este doar un baiat. Nu e sfarsitul lumii. Acum, linisteste -te. Imediat va veti intalni si-i vei cere niste explicatii.

Capitolul 10

Stai. Nu am hotarat unde ne intalnim. Primul instinct, la cafenea. Am asteptat acolo 15 minute, nu a venit. Unde puteam sa-l gasesc? Am simtit un fel de energie sau poate ca era o putere. Am urmat-o, crezand ca ma duce la el. Gresit! Ce sa caute el intr-o padure atat de infricosatoare? Cum alergam printre copaci, incercand sa mentin pasul cu acea energie care era din ce in ce mai puternica, am zarit o creatura. Avea o piele neagra acoperita de solzi, pietre, tepi, muschi si gheare. Ceva mi se parea cunoscut. Avea parul lui Ronnie. In mana dreapta tinea un fel de reptila pe care dupa cateva secunde a aruncat-o. Ceva mai tarziu, in jurul lui s-a creat un fel de aura sau mai bine sa-i spun scut de culoare rosie. Nu stiu ce inseamna asta, dar nu cred ca e de bine. Stateam ascunsa dupa un copac incercand sa observ fiecare detaliu al actiunii care se intampla chiar in fata mea. M-am uitat in jur si, la cativa pasi de acel monstru era un telefon. Era foarte aproape de mine, asa ca mi-am intins mana dupa el. Mi se pare ca l-am mai vazut undeva, insa nu-mi amintesc unde. Am lasat telefonul si mi-am indreptat privirea din nou catre el. Inca statea in acel scut de un rosu aprins, ca sangele. Tot ceea ce insemna oribil se destrama:pielea ii cadea, ghearele.... totul. S-a intors si am vazut cum ochii galbeni si mici se transforma in ochi de om, negri, ca cei ai lui Ronnie. In loc de gura plina de colti se contura una fina, bine definita. Dupa ce toata transformarea a luat sfarsit in acel scut nu mai era un monstru, era Ronnie. Cum e posibil ca el sa fie acea creatura, acel oribil monstru. Si-a intors trupul catre mine, si ma privea in ochi. Stiuse tot timpul ca eram ascunsa si priveam ceea ce facea. -Asta sunt eu! Cele trei cuvinte le-a pronuntat pe un ton superior, rece, autoritar. Nu-mi venea sa cred ca el putea sa se transforme in asa ceva. Era aproape imposibil. -Defapt nu e imposibil. Pentru mine e ceva obisnuit. Eu ti-am spus ca sunt ocupat, tu ai insistat. Ei bine..... -Am venit aici sa vorbesc cu tine. -Te ascult. -Ce creatura esti? -Chiar vrei sa stii? -Da. -Iti amintesti ca ti-am spus ca trebuie sa ma ajuti sa trec un test ca sa-mi salvez parintii? -Perfect. -Ei bine, nu e vorba de parintii mei ci de faptul ca trebuie sa i te daruiesc acelui nephilim. -Cum ai indrazni sa... -Taci! m-a intrerupt el instantaneu. -Si ce se va intampla dupa ce ma vei da?

-El iti va bea din sange. -Ce? -Nu te speria. Doar o picatura din sangele tau il poate omori. -Cum este posibil? Stai. -Ce? -Tot nu mi-ai spus. Ce creatura esti? -Vezi tu....aceste creaturi, cum sunt eu, nu au un nume. -Cum de nu? -Pai....noi suntem un fel de demoni dezghetati. Oamenii ne -au mai spus si.. -Nephilimi. -Da. -Tu esti cel care...... -Nu, nu eu ti-am omorat mama. -Atunci cine? -Tamron. -Cine e Tamron? -Este cel mai batran nephilim care exista acum. -Poftim!? -Are peste 3000 de ani. Este mult mai puternic decat sunt eu. Ce ai vazut tu mai devreme a fost un nimic, dar de cele mai multe ori pe oameni ii sperie. -Deci esti in stare de mult mai mult. -Exact. -Cum de am stiut unde esti? -Eu am vrut sa stii. Eu te-am adus aici. -Dar cum? -Foarte simplu. -M-am gandit ca trebuie sa stii unde sunt si am dus acea dara de energie pana la tine si te-am facut s-o urmezi. -Dar asta e ceva.... -Supranatural? -Da. -Ei bine pentru mine este un fleac. Vazand ca am facut ochii mari a inceput sa fie din ce in ce mai rece. A scormonit cativa centimetri in pamant si acolo a gasit o radacina a unui copac foarte inalt. -Cati ani crezi ca are acest copac? -Vreo 200, cred. Am spus incercand ca aproximez corect. -Cam asa ceva. Oricum e destul de mare si greu nu? -Da. In secunda urmatoare copacul nu mai era acolo. -Unde e? -Copacul? -Da. -Vino!Am mers prin padure vreo 80 de metri. Priveste! Mi-a aratat cu mana spre o vale, in mijlocul careia se afla batranul copac. In acel moment frica incepuse sa ma cuprinda. Incepeam sa ma panichez si sa cred ca nu a fost o idee stralucita sa vin sa-l caut.

-Ti-e frica. Este cel mai normal. -Crezi ca nu as avea nici un motiv sa-mi fie frica? -Inca nu stii nimic. -Mai sunt mai multe? -Ai aflat destul astazi. Este timpul sa pleci acasa. Tatal tau e pe drum. -Cum de stii? -Inca o putere. -Va trebui sa ma obisnuiesc cu asta. -Nu, nu va trebui. Nu vom petrece foarte mult timp impreuna, asa ca nu-ti fa iluzii. M-a luat in brate si in 2 minute era in fata casei mele. Nu l-am vazut nici cand m-a lasat, nici cand a plecat. Am descuiat si am intrat in casa fara sa mai intorc capul sa privesc in urma mea.

Capitolul 11

(din perspectiva lui Ronnie) In seara asta a aflat prea multe lucruri. Stie mai multe decat trebuie. Ea are nevoie de mine sa o aduc la viata. Trebuie sa-l omor si sa fac ritualul mai repede. Tot timpul pe care il petrceam stad ma gandeam la ea. La fata pe care am iubit-o. Jenny. Mi-e atat de dor de ea. Mi-am petrecut toata noaptea gandindu-ma la ce ar trebui sa-i spun Amaliei ca sa se duca la Tamron. El va fi ispitit de sangele ei, iar cand il va gusta va muri. Sunt foarte sigur de asta. Am fost de fata cand mama ei adevarata a fost omorata cu multi ani in urma. Eram un copil pe atunci. Acum nu trebuie sa se repete istoria. Daca as putea face ceva prin care ea sa para moarta.....ma voi gandi eu la ceva, dar acum cum o conving? Luni, ultima ora...romana. Din nou eram obligat sa stau sa ascult ceva ce stiam deja. In plus mai stateam si langa ea. Nu stiu cum de s-a intamplat asta. Toata ora m-am gandit cum sa-i spun despre Jenny. Nefiind hotarat i-am scris pe un biletel: Ne vedem dupa ore la locul unde am fost si ieri. Acea padure era locul perfect. Acolo era liniste, putem vorbi fara sa ne ferim, sunt sigur de asta. Dupa ce am parasit curtea scolii m-am idreptat spre padurea intunecoasa. 30 de minute mai tarziu a aparut si ea. Simteam ingrijorarea si curiozitatea care o starnise acel bilet. -Buna. -Ce s-a intamplat Ronnie? -Trebuie sa ma ajuti. -In legatura cu ce? -Iti mai amintesti cand ti-am spus de Tamron? -Da. Ce e cu el? -Trebuie sa moara curand. -Dar, de ce? -A facut mult rau. -El a omorat-o pe mama? -Ti-am mai spus o data ca da. Chiar statea prost cu memoria.... -Si eu ce trebuie sa fac? -Sa mori! -Ce!? -Trebuie sa mori. Odata ce sangele tau patrunde in corpul lui Tamron, acesta se va simti din ce in ce mai slabit si in cele din urma va muri. -Eu trebuie sa ma sacrific pentru ca..... -Pai.... nu stiam ce sa fac:Sa-i spun o minciuna sau sa-i spun adevarul? Macar atat merita, daca se sacrifica. Adevarul! -Imi spui? -Bine. Cu mult timp in urma eu am avut o iubita, Jenny. Era o fata minunata. Parul blond, buclat, ochii mari, albastri, micuta de statura, dar desteapta si joviala. Tamron nu a putut rezista chemarii. Sangele ei era.....cuvintele parca nu mai voiau sa-

mi iasa din gura. Sangele ei era delicios pentru el. Datorita lui a devenit si mai puternic decat era. -Si ce legatura am eu cu toate astea? -Asteapta si vei vedea. -Continua. -Daca Tamron bea sangele tau si moare eu pot s-o readuc pe Jenny la viata. Joi seara e noaptea in care avem singura sansa. Ea apare o data la mii de ani. Trebuie sa efectuez un ritual la mormantul ei, iar cand nephilim-ul va muri ea se va putea ridica. Pe chipul ei se citea frica. I-am povestit tot. Nu am omis nici un detaliu. -Pot face ceva ca tu sa nu mori,dar nu sunt foarte sigur ca va functiona. Am continuat in gand. Nu ma interesa ce pret trebuia sa platesc, o vioam pe Jenny. -Bine, a murmurat ea. Te ajut. Nu ma asteptam la un asemenea raspuns. Ma gandeam ca va trebui s-o rog ca sa o pot convinge, dar nu a fost asa. Era ora 21:00, joi seara, luna plina. O asteptam pe Briana la intrarea in cimitir. Am mers la Jenny. Tamron stia ca vom veni, asa ca peste 5 minute a aparut si el. Fata ii ea incruntata, dar cand a simtit sangele Amalei s-a schimbat radical. Atunci am privit-o in ochi si i-am spus: -Atunci cand simti ca esti pe moarte, cand nephilim-ul ti-a luat aproape tot sangele, vei lesina. Toate functiile organismului vor parea ca au incetat. Tu vei trai. Nuti fie teama. Ai incredere in mine. -Am. Sper sa iasa bine. Daca nu.....adio! A dat sa se intoarca spre Tamron, dar am prins-o de mana si i-am spus: -Multumesc! A zambit si s-a apropiat de el. Acesta a inteles mesajul si a inceput sa ii bea sangele. Vedeam cum ii seca trupul de sange. Simeam cum frica ii cuprindea corpul, iar nephilim-ul deja incepea sa se simta slabit, credea ca e doar o stare inainte sa devina cel mai puternic. Aproape ca o omorase cand....a lesinat. Am simtit cum i s-a oprit inima. Speram ca a lesinat, nu ca a murit. Tamron radea malefic, dar din acel ras a ramas numai o tuse, care s-a stins. Dupa ce am fost sigur am inceput ritualul. Am aprins lumanarile si am rostit incantatia. Cand s-a terminat totul Jenny a iesit, mai frumoasa ca niciodata. -Ce dor mi-a fost de tine Ronnie. Acolo a fost asa de trist, de intuneric si de frig. -Si mie mi-ai lipsit. Apoi am fugit la Briana. I-am spus sa se trezeasca, nephilim-ul era mort, iar Jenny vie. Am inceput s-o scutur, s-o bat usor cu palma peste fata. Nu reactiona in nici un fel. Era imposibil! Am impins-o in bratele mortii...eu am omorat-o. Cum ii explic tatalui ei ca ea nu mai era? Ce ii spun ca s-a intamplat? Oh, Doamne! M-am uitat mai atent la ea si am observat cum i se misca pleoapele. Nu murise, era vie. Avea nevoie de sange. Jenny s-a apropiat de mine si a intrebat: -Ea cine e? -Aceasta este fata care a fost dispusa sa moara pentru tine. Datorita ei esti aici, mai exact a sangelui ei. Acum are nevoie de ceea ce a dat, de sange.

Am adus in masina niste sange, grupa A, si un fluturas. I-am pus perfuzia si am asteptat cateva minute. A deschis ochii. -Am ajuns in iad sau in rai? Atunci i-am spus pe un ton mai cald decat cel pe care il folosesc atunci cand vorbesc cu ea: -Imi pare rau sa te dezamagesc, dar nu sunt nici demon, nici inger. Inca esti pe pamant, traiesti.

Capitolul 12 (din perspectina lui Jenny) Dupa ce a rostit aceasta propozitie a lesinat din nou. Ronnie trebuia sa o duca la un spital, asa ca a luat-o in brate si am pornit spre masina. Sunt fericita, deoarece traiesc. Sincer, nu imi pasa de acesta fata. Ar trebui sa-i fiu recunoscatore ca m-a salvat, dar nu imi sta in fire sa am astfel de sentimente. -Ronnie, imi pare bine ca ai reusit sa ma readuci la viata! -Si mie Jenny. -Chiar trebuie sa o ducem la spitalul de urgenta. -O lasam acolo si plecam. Avem de povestit multe lucruri. -Perfect. In cateva minute Briana, asa cred ca se numeste, era pe o targa dusa spre un salon. Noi ne-am facut treaba, deci putem pleca. -Jenny, esti bine? -Da, de ce nu as fi? -Tremuri. -Mda....mi-e cam frig. -Este in apropiere un magazin. Ar trebui sa mergem. -Bine. Probabil se astepta sa-mi aleg o fusta, o bluza decoltata, pantofi si alte chestii de astea, dar l-am dezamagit. Am optat pentru o pereche de blugi, un tricou, un hanorac si o pereche de adidasi. Nu mai eram acea fata inocenta, acum m-am schimbat. Am petrecut restul noptii intr-un parc privind luna plina. Intre timp imi povestea ce a mai facut si ce s-a mai intamplat cu oamenii pe care ii cunosteam. Orele s-au scurs fara sa ne dam seama. -Jenny, ce zici, mergem sa vedem cum se simte ? -Mda.... Era prima ora de vizita, iar noi ne aflam in salonul 89. Era intinsa pe un pat, cu o perfuzie in care se afla sange, iar pielea ei era abla. Puteai crede ca e moarta. Am stat cateva minte, dar cand voiam sa plecam a deschis ochii si ne-a oprit: -Plecati? -Da, am soptit. -Va rog, mai ramaneti. -Briana, a spus Ronnie pe un ton grav, nu trebuie sa spui la nimeni ce s-a intamplat cu adevarat. Inventeaza o poveste. -Asta am facut. -Bun. Noi vom pleca din oras. Oamenii o pot recunoaste pe Jenny. Ei stiu ca iubita mea e moarta. Nu putem risca sa se intample asa ceva. Toti vor pune intrebari, care nu au raspunsuri logice. -Dar.... -Nu spune nimic. -Multumesc Briana, am rostit incet. Incercam sa par politicoasa si recunoascataore. -Ma bucur ca a functionat.

-Adio, a soptit Ronnie. -Ne vom revedea? -Posibil.... Am intors capul inainte de a inchide usa si am obesrvat cum din ochii sai curgeau lacrimi. Era patetica. Semana cu o fetita de 5 ani careia i s-a furat jucaria preferata. -Ronnie, chiar plecam? -Da. -Dar, unde? -Plecam in L.A.. Nu are cum sa ne gaseasca acolo. -Bine. -Pregateste-te, maine vom parasi acest oras banal.

Capitolul 13

(din perspectiva lui Ronnie) A doua zi dimineata ne-am urcat intr-un avion privat si am plecat spre casa. In timp ce stateam pe scaun am gandit ca trebuie sa vorbesc serios cu Jenny, dar am fost intrerupt de o voce: -Ronnie? -Da?! -Te iubesc! Mi-a fost dor de tine! -Si eu te iubesc. Trebuie sa avem o discutie serioasa. -Bine. -Cum te simti ? -De parca mi-as fi facut somnul de frumusete. -Poftim ?! -Ma simt bine Ronnie. -Ti-au revenit puterile ? -Partial. -Stii...nu pot sa inteleg cum de o vrajitoare de sute de ani, ca tine, a putut fi omorata de unul ca el. -Omorata? Nu. Nu am murit niciodata. Am intrat intr-un fel de transa, care nu ma lasa sa ma misc. -Ohh. Presupun ca e o chestie de-a vrajitoarelor. -Exact. Nu ne-am dat seama ca acesta discutie a durat aproape tot drumul. Dupa aceasta convorbire am ramas tacuti si fiecare privea pe geamul sau, admirand peisajul ce putea fi obsrervat. -Jenny... -Da? -Trebuie sa-ti marturisesc ceva. Mama ta stie ca tu ai fost plecata sa faci cercetari. E ok? -Cum spui tu....Cu Briana ce facem? -Nimic, isi poate purta singura de grija. Nu e un simplu om. -Ce vrei sa spui. -E o vrajitoare, asemenea mamei ei si tie. -Mama ei a fost o vrajitoare.....ca si mine? De unde stii? -Am fost acolo cand a fost omorata. Sunt sigur ca Briana si-a trezit puterile. -Ce vrei sa spui? -In timp ce Tamron ii bea sangele, acesta a facut o legatura cu sangele mamei ei, care i-a trezit puterile. -Deci, Tamron este cel care a omorat-o. -Exact. -Si totusi....o lasam asa de capul ei? -Are jurnalele mamei sale, nu i se poate intampla nimic.

In sfarsit am ajuns la destinatie. In fata mea a aparut o femeie de statura medie, cu ochii verzi ce parea tanara. Mai retras decat mama ei, se afla tatal, un om inalt cu par carunt si cu ochi negri. De asemenea aratau si parintii mei. Era ca un fel de reuniune..... -Vedeti v-am adus-o intrega si nevatamata, ii spun mamei lui Jenny. -Nu cu tine am probleme, cu ea. Ce ai cercetat tu atata timp de nu ai mai venit pe aici? -Bine ca a avut grija Ronnie de ea, intervine tatal ei. Intre timp merg la parintii mei, ii strang in brate, schimbam cateva vorbe, si apoi ne indreptam spre vila. Am mers direct in camera noastra, fara sa ne pese de ceea ce fac ceilalti. -Credeam ca ai facut modificari. Nimic nu s-a schimbat. -Am lasa totul cum era. -Stii ceva de globul meu? -Adica....vechitura asta? -Da. Hey...ce mai face varul tau? -Nu stiu.... -Ce a luat in schimbul globului? -I-am dat in schimb toate artefactele mele. -Imi pare rau..doar pentru globul meu. -Lasa......ma descurc si fara ele. -Vrei sa-mi vezi noua sabie? -Desigur. In mana mea apare un baston, din fum negru-violet, care ia forma unei sabii, gen katana. Brusc camera se raceste. Sabia emana intuneric. -Acum....sa ne punem pe cautat. Am rostit privind-o in ochi.

Capitolul 14

(din perspective lui Jenny) Brusc, Ronnie face sabia sa dispara. Nu reusesc sa spun ce voiam, pentru ca rosteste : -In 3 minute trebuie sa apara si Will. Will? Nu-l mai vazusem de mult timp. Banuiam ca va iesi din perete. Ei bine.....Will e un fel, de doua feluri. E o stafie cu aspect de demon, atunci cand se lupta. Se poate materializa, dar numai in unele cazuri, care sunt destul de rare.....asa imi amintesc. In timp ce eram concentrata sa mi-l amintesc, Will iese din perete si spune: -Ati inceput fara mine? -Defapt, nu prea am inceput. Te asteptam ca s-o putem face. Acum luati-ma de mana, rosteste Ronnie. Ok.acum sunt confuza. Unde ne-a adus? Ne-a teleportat la o ruina? Se presupune ca aici trebuia sa-l gasim pe Chriss, varul sau? Wow nu mi-am imaginat niciodata ca s-ar putea ascunde aici. Mai erau in picioare doar 3 pereti, nici macar acoperis. Trebuie sa recunosc....nimeni nu s-ar fi gandit sa-l caute in acest loc. Sunt desprinsa din ganduri cand aud un zgomot. Era Ronnie. Jason il aruncase, iar acum Will il izbea pe Jason de un perete. Trebuie sa fac ceva ca Ronnie sa-si revina. -Hue accedit vobis expedit. Acum Ronnie era bine. Vraja l-a vindecat. -Jenny, inapoi. -Ce mai faceti prieteni? Nu v-am mai vazut de mult timp.Spune Jason razand. -Unde e varul meu....Chriss? Iubitul tau preieten sau....stapan. A plecat si si-a lasat catelusul aici? In privirea lui Jason se citeste doar furie. Nu e greu sa-ti imaginezi ce urmeaza. Frumos....incepe sa se transforme. E mult mai puternic decat ultima data. Sper ca Ronnie sa nu se transforme. Nu stiu daca isi va putea controla furia pe care o simte. -Taci! stiga Jason catre Ronnie. Acum incepe si el. Va avea loc exact ceea ce ma temeam. Se vor lupta. Daca stau si il analizez mai bine pe iubitul meu.....e diferit. E mai puternic acum, decat in acel cimitir, dar la fel de puternic e si Jason. Dupa cateva minute de lupta, cand voiam sa intervin, Ronnie il tranteste pe Jason si acesta isi pierde invelisul de demon.La fel si Ronnie, dar cum? Chriss..... -Buna Chriss! Rostesc hotarata sa-l infrunt, dar realizez ca nu mai suntem la ruine. Ne-am intors in camera noastra. Hey, sunteti bine? -Da Jenny, eu sunt bine, dar tu Ronnie? -Sunt intreg.

Capitolul 15

(din perspectiva Amaliei) M-am trezit la spital. Dar ce se intamplase cu mine? Catevea secunde de nedumerire m-au cuprins.. Ultima amintire pe care o am este cu un baiat in cimitir. Ce faceam acolo? Cine era el? De ce nu-mi pot aminti? Cum am ajuns la spital? Aveam atatea intrebari in minte, dar cui sa i le pun? Cu tata nu pot sa vorbesc orice. Atunci.ce sa fac? Jurnalulasta e! Brusc sunt scoasa din universal meu, sunt trezita la realitate. -Briana, esti ok? -Tatice s-a intamplat? -Pai..ai fost atacata. Ai fost adusa de un baiat pe nume Ronnie, cred. Indata ce te-a lasat m-a sunat si mi-a povestit ce a vazut. -Si ce a vazut?! -Pai..mi-a spus ca trecea pe o alee alaturi de niste prieteni si a auzit pe cineva strigand dupa ajutor. In acel moment a parasit grupul si a mers dupa sunetul vocii tale. Cand a ajuns acolo, a tipat foarte tare. Tu erai deja cazuta, iar agressorul a fugit cand la auzit. Te-a luat in barte si te-a adus pana la spital si m-a sunat. -Aha. -Ce e? Iti amintesti altceva? -Nu.defapt, nu-mi amintesc nimic. -Trebuie sa te examineze doctorul. Chiar in acel moment usa a fost deschisa. Era chiar doctorul, imbracat intr-un halat alb. Cred ca avea in jur de 50 de ani dupa cum arata. -Deci.Briana, cum te simti? -Paistiti nu-si aminteste nimic, intervine repde tata. -Va rog sa o lasati sa raspunda. Mai bine m-ati lasa singur cu ea! -Sigurrosteste tata pe un ton dezamagit. -Deci, Briana. Cum te simti? -Sunt ok. -E adevarat ce a spus tatal tau? Nu iti amintesti nimic? -Pai.mda. Nu pot sa-mi amintesc. -Poate fi din cauza socului suferit. Stai linistita, totul va fi bine. -Bine. -Trebuie sa te odihnesti, te las singura. Ma duc sa mai consult si alti pacienti. -Multumesc! Apropo, cand pot sa plec? -Cred ca maine, sa vedem cum te mai simti. -Bine. Apoi a iesit si a inchis in urma lui usa intr-un mod silentios. Mi-e atat de somn..dar nu vreau sa adorm. Trebuie sa-mi amintesc. Stai.tata a mentionat de un baiat Ronnie. Cine e Ronnie? Simt ca inseamna ceva mai mult. Nu cred ca e doar un cunoscut. Ce legatura am eu cu el? Imi simt pleoapele tot mai grele si nu pot sa ma misc. Probabil de la calmant.

Capitolul 16

(din perspectiva Amaliei) Simteam cum cad intr-un somn adanc..si tot ce imi amintesc e un vis foarte ciudat. Brusc eram inconstienta.! Eram inconjurata de intuneric, nicio lumina.nicaieri. Incercam sa disting macar niste forme. Ma uitam in jur cautand ceva, iar brusc imi apare ea: o fata. Imi parea foarte cunoscuta, dar nu imi puteam da seama de unde. Incetul cu incetul se apropie si imaginea fetei sale este din ce in ce mai clara. Stiu cine e ea. Stiu ca suna ciudat, dar ea..ea era EU. Intr-un mod surprinzator, desi semana cu mine parca nu eram eu. Ea.ea era diferita. Aparea imbracata in negru, doar pe buzele ei am reusit sa disting o culoare diferita, un rosu aprins, cum e sangele. A inceput sa rada. Nu puteam realiza de ce radea, asa ca am intrebat-o: -Heitu! -Adica.tu. -Da. Ce e atat de amuzat?! -Nu ce.cine? -Ok atunci.cine? -Tu! -Eu?! -Da tu. -Euadica tu?! -Nu. Eu nu sunt amuzanta.eu sunt malefica. -Malefica?! -Nu te-ai intrebat de ce semanam? -Pai. -Sigur ca te-ai intrebat. Hmmm! -Imi poti explica?! -Desigur ca pot, intrebarea e..vreau? -Vrei? Am spus pe un ton mai ironic. -Decidraga mea. Ar trebui sa fii putin mai recunoscatoare! -De ce?! -Datorita mie ai supravietuit acelui atac..daca ii pot spune asa. Defapt nu a fost un atac, pentru ca tu ai acceptat. -Cum adica?! Tu m-ai ajutat sa traiesc in tot acest timp?! -Daca nu as fi fost eu.tu ai fi in mormant acum. -Ce se intampla acum cu mine?! Unde sunt?! -Acum esti intr-o alta lume. Ceea ce stiu doctorul si tatal tau despre tine este ca esti in coma!

-Coma?! -Da. Si chiar in acest moment, doctorul ii spune ca ai intrat in coma datorita faptului ca ai pierdut prea mult sange. Doar eu pot face ca tu sa te trezesti. -Cum poti face asta?! Am intrebat fiind speriata de raspuns. -Tu revii la viata, dar nu vei mai fi ca inainte. -Ce inseamna asta?! -Inseamna ca vom fi amandoua! Impreuna pe vecie! -Nu. Nu vei face asta! -Prea tarziu micut-o, deja am facut-o! -Nu.nu poti fara acordul meu! -Ba da , pot! -Te rog, nu! -Si 5,4,3,2 -Nu! -1. -Sunt eu! Am rostit repede! -Da esti tu! A spus doctorul. Dupa cateva secunde de liniste aud: Nu fi atat de sigura. Nu uita ce am spus: impreuna pe vecie!

Capitolul 17

(din perspectiva Amaliei) Impreuna pentru totdeauna. Aceste cuvinte rasunau mereu in mintea mea si de aceasta data nu mi le spunea ea.adica eu. Pur si simplu mi-au ramas intiparite in minte. Cum as putea sa traiesc asa? E ca si cum as avea doua creieredoua creiere intr-un corp. Un corp care nu stie ce creier trebuie sa asculte. E ciudat, nu? Nu, chiar deloc. -Nu mai vorbi cu mine! Nu vreau sa te aud! Asta este viata, te-am avertizat ca daca te intorci.vom fi impreuna! -De asta nu am vrut sa revin! Nu-ti lipseste nimic? Instinctiv am dus privirea la incheietura mainii drepte, unde aveam bratara de la mama. Nu mai era acolo. -Ce ai facut cu ea? Unde e? Atunci cand am aparut eu..bratara a cedat. A facut bom! -De ce? Tu ce stii defapt despre un nephilim? -Ceea ce scrie in jurnalele mamei. Atunci.nu stii nimic. -Ce vrei sa spui cu asta? Uite ce e. Denumirea de nephilim e una data de oameni demonilor. -Asta stiam si eu. Imi poti spune despre ce demoni este vorba? -Demoni?! Nu orice fel de demoni. -Ai de gand sa-mi explici? Daca ai rabdarede ce nu? -Ascult! Acest termen inventat de oameni, nephilim, face referire la un demon. Nu orice fel de demon. Un demon care este superior celorlalte specii. Acest tip de demoni urmareste sufletele oamenilor. Dupa ce ii omoara, prin drenaj de sange, le ia sufletele. Iar acum.. -Acum ceva s-a intamplat. Ce este? Acum s-a declansat un razboi. Un razboi intre demonii gardieni ai iadului si demonii evadati, nephilimii. Ei au nevoie de sufletele oamenilor pentru a deveni mai puternici. -Deci demonii gardieni sunt baietii buni? Cam asa ceva. -Eueu am fost de ajutor acelui nephilim! Nu chiar. -Ce vrei sa spui? Vreau sa spun ca nu a supravietuit.

-Dar era nephilimul care a omorat-o pe mama! Nu chiar. Altul a ucis-o. Acel demon este inca liber. -Trebuie sa ma ajuti sa-l gasesc! Nu pot! -Trebuie! .. -Hey, mai esti acolo?!

Capitolul 18

-Ronnie trebuie sa ne intoarcem! -Unde? -Cum adica unde? A intrebat Will. -In acel oras micut de unde am plecat, a rostit Jenny mai mult spre soapta. -De ce? Credeam ca am terminat acolo! -Si eu speram ca am terminat. Nu as fi vrut sa mai revad acel oras niciodata! -Ce vrei sa spui cu asta Jenny? -Uite ce e Ronnie, a inceput Jenny, am simtit ca in acel mic oras demonii au o activitate foarte mare. Trebuie sa ne intoarcem. Poate fi ultima noastra sansa de a-i opri.

Capitolul 19

Dupa cateva zile m-am intors la scoala. Pe cand intram si mergeam spre banca mea, care ma asteptam sa fie goala, am zarit chipul unui nou coleg. Intr-un mod ciudat, el parea a fi exact opusul fostului meu coleg, al carui nume nu reuseam sa mi-l amintesc. El era inalt, cu parul castaniu si oarecum carliontat si cu ochii de o culoare

atat de draguta. Un albastru..un albastru atat de calm si dulce, e xact ca cerul intr-o zi de vara. Am incercat sa ma controlez in preajma lui. M-am asezat pe scaun si vroiam sa deschid un caiet, cand am auzit: -Buna! A spus el cu o voce calma. -Buna! -Eu sunt noul tau coleg de banca. -Mda..mi-am dat seama, am rostit repede. -Ok. -Scuze, nu am vrut sa sune asa. Eu sunt Briana. -Numele meu e Ivan. -Imi pare bine sa te cunosc, Ivan. -As vrea sa pot spune acelasi lucru. Si inainte sa pot spune ceva a intrat in clasa doamna Preston, profesoara de chimie. Toata ora am stat cu pixul in mana desenand diferite chestii care nu aveau niciun sens, dar totusi Ivan parea interesat de ceea ce desenam. Cand ora s-a sfarsit mi-am luat caietul si am iesit din clasa, iar in urma mea e elIvan desigur, care tipa: -Hey Briana! -Ce vrei? -Ti-ai uitat telefonul in banca! -Ohhh multumesc. E foarte dragut din partea ta. Sa nu cumva sa ii mai spui ceva. Pleaca acum! La auzul acestor cuvinte m-am intors si mi-am continuat drumul spre ora de franceza. Nu era unul dintre cursurile care ma pasiona, dar nici nu-l uram, eram undeva la mijloc. La ora de franceza obisnuiam sa stau cu acelasi tip cu care stateam si la chimie, fostul meu coleg. Ma asteptam sa il gasesc pe Ivan in locul lui sau cel putin speram asta, pentru ca aveam de gand sa-mi cer scuze pentru cum m-am purtat. Nu-l vei gasi pe tipul cel nou. Gandeste-te! Ar mai vrea sa stea langa tine? -Acum ai aparut? Chiar acum te-ai hotarat sa revii? Nu puteam gasi un moment mai bun. Il cautam cu privirea pe Ivan sperand ca il voi gasi curand, insa in locul lui era altcineva. Un tanar inalt cu par saten si ochi negri. Il cunosteam de undeva, dar nu stiu de unde. M-am asezat langa el si priveam la tabla. El e! -Buna Briana! -Buna! -Ce mai faci? -Mmmm as face bine daca as sti cine esti! -Nu-ti amintesti cine sunt? -Ar trebui?! -Nu, imi pare rau. Cred ca te-am confundat cu altcineva. El e! -Nu e nimic, am spus grabita si oarecum speriata. -Apropo, numele meu e Eric! -Eric.dragut nume. -Multumesc!

L-am privit toata ora. Pot spune ca nu am fost deloc atenta la explicatiile care erau oferite. Tot ce am putut dinstinge e ca profesorul vorbea despre ceva legat de reactii. In fine.. oricum nu conta. Voi recupera cursul. Acum tot ce conteaza e sa-mi dau seama de unde il cunosc. Chipul si vocea imi sunt familiare, dar inca nu realizez cine e si ce legatura a avut sau are cu mine. E ciudat. El e! S-a intors!

Capitolul 20

(Din perspectiva lui Ronnie)

Si iata totul este ca la inceput, se pare ca are o minora pierdere de memorie. Oare sa ii joc jocul sau sa incerc sa i-o readuc? In urmatoarea secunda Jen si Will au venit langa mine entuziasti si dezamagiti in acelasi timp. A trebuit sa imi las treburile neterminate cu varul meu ca sa ma intorc in oraselul asta lipsit de viata. Fiecare are ceva de impartit cu el, nu ar fii de mirare ca pana si el sa fie o parte din aceasta conspiratie la urma urmei el este din familie si lui tot sange de demon ii curge prin vene. Cand Jen si Will au inceput sa vorbeasca mi-a fost putin teama, le-am spus sa fie precauti, Briana nu constientizeaza ceea ce este, defapt nici eu nu sunt sigur ce este,

de cand am revenit in preajma ei simt un aer foarte. diferit ma uit in ochii ei si nu vad aceeasi persoana. -Buna eu sunt Jen iar el este Will. -Oh unde imi sunt manierele, spun eu cu falsitate. Ea este prietena mea Jen iar el este amicul nostrum Will, ne-am transferat de curand aici. -Hmmm parca v-am mai vazut undeva, imi pareti foarte cunoscuti mai ales tu Ronnie, adica Eric pardon, hahaha nu stiu ce mi-a venit imi amintesti de cineva pe care il chema Ronnie, spuse ea pe un ton glumet. -Pai da, tu si Eric l-ati omorat pe demonul ala impreuna cum il chema?Hmmm ,imediat iam tras un cot in stomac lui Will pentru a spune o asemenea prostie. -Scuza-l pe Will stii, are un rol la teatru si incearca sa isi intre in personaj, actorii astia nu poti traii nici cu nici fara ei, am spus eu pe un ton inocent. Stii noi avem niste fete comune nu ma surprinde ca ti se pare ca ne-ai mai vazut pe undeva. -Hahaha, a suras Briana, sunteti foarte simpatici, de unde spuneati ca veniti ? -Nu conteaza de unde suntem conteaza ca suntem aici, spuse Jen pe un ton plictisit. -Okspuse Briana. Conversatia a mai durat cateva minute, apoi toti trei ne-am decis sa o escortam pe Briana acasa pentru a o feri de probleme. -Noi ne pierdem timpul aici cand ticalosul ala de var al tau cutreiera lumea imprastiind haos si minciuni, v-am spus ca aici nu e nimic, spuse Will scotandu-si o tigara plictisit aprinzand-o doar atingand-o cu varful degetului mare. -Noi ar trebuii sa ne concentram pe alte chestii Nici nu a apucat Will sa isi termine bine idea, un lant incins ii inconjoara mana in care isi tinea iubita tigara fapt ce il determina sa o scape. Will isi ia adevarata forma de demon si il rapune pe atacator cu o singura lovitura in zona toracica. Eu si Jen ne grabim sa identificam atacatorul. -Nu imi pare cunoscut, tu ce zici, il intreb pe Will. -Mie nu imi miroase a nimic doar un om. -E un vanator, parintii mei mi-au povestit de asemenea oameni cu abilitati speciale cand eram mica, spune Jen. -Ce vrei sa spui prin abilitati speciale, intreaba Will. -Sunt niste cultisiti vrajitori care servesc o asa zisa divinitate care ii lumineaza in legatura cu paranormalul lumii in care traim, ei isi recruteaza adeptii prin mici inscenari, spuse Jen. -Defineste inscenari,adaug eu. -Pai ademenesc un demon la oameni cu potential parapsihologic si fac ca ei sa para ca il salveaza pe bietul om, omul ajungand sa puna intrebarea cum va pot rasplatii ? iar ei dau raspunsul alatura-te cauzei noastre, ii vom zdrobii impreuna in numele binelui si a tot ce este curat in lumea asta -Fascinant, adaug eu. -Ceea ce este cel mai socant este faptul ca ei trebuie sa faca un contract prin daruirea sufletului entitatii la care acesti cultisti se inchina, zise Jen. -Eu cred ca iesim prea mult in evidenta mai bine ne-am cara, spun eu pe un ton alert. Apoi disparem toti intr-un fum negru si dens in locuinta mea din centrul orasului.

Capitolul 21 (din perspectiva lui Ronnie)

Este ora 8:30 AM. Abia m-am trezit. Ma uit in jur si nu este nimeni, nici Will nici Jen doar o silueta luminoasa cu niste aripi imense care se holbeaza superior la mine. -Si tu cine se presupune ca esti, intreb eu cu dispret. -Vai, da asa urat intampini un inger venit din Rai sa te ajute? -Sa ma ajute cu ce? Si explica-mi. ingeri? Serios? Vrajeala. Ingerii nu exista. Ce dovada am eu poate esti doar un demon mai special. In secunda urmatoare ma trezesc cu lancea lui la un centimetru de fruntea mea si il aud spunand: -Tu sa nu ma compari cu acele mizerii inferioare ai inteles ? Asculta tot ce am de spus si dupa aceea fa un comentariu. Nu crezi ca noi existam? Mi-am parasit postul special ca sa vin sa va ajut iar tu nu crezi ca sunt inger? Crezi ca sunt un demon? Stai linistit ca daca eram un demon pana acum nu mai erai in viata. Isi retrage incet lancea din fata mea si imi spune: -Uite, imi pare rau ca sunt asa de fapt eu te veghez de mult, de cand te -ai nascut -Te rog treci la subiect, spun eu pe un ton alert. -Ok. Fii atent, nu am mult timp pana ei isi dau seama ca am fugit asa ca asculta cuvant cu cuvant. -Tu esti foarte special, ti-ai pus vreodata intrebari despre parintii tai? -Ce vrei sa spui? Unde bati? Parintii mei erau doar niste oameni normali -Ma refeream la cei adevarati.. -Cei adevarati? Intreb eu. -Of. se pare ca nu stii nimic, spune ingerul. Tu esti special, noi ne punem speranta in tine si grupul tau sa rezolvati problema cu demonii pentru ca tu esti fiul unui demon si a unei entitati feminine inger, esti salvarea si distrugerea noastra, noi nu putem intervenii pe pamant, suntem restrictionati dar vom incerca sa va ajutam cand vom avea ocazia. -Stai putin, spun eu. Daca tu esti inger ar trebuii sa o cunosti pe mama mea nu? -Intr-un fel spune ingerul. -Intr-un fel ? Intreb eu. Nu-mi spune tu esti ?

Brusc ingerul se intoarce cu spatele si dispare intr-o raza de lumina, deci asta incerca sa imi spuna, deci ea m-a protejat mereu cand nu era nici o sansa sa scap cu viata, ea, mama mea. Nu stiam ce sa simt. Extaz ca am intalnit-o sau furie pentru ca nu m-a contactat mai devreme Nici nu am apucat sa o intreb ce nume are. Dar ma intreb.. cu tatal meu ce s-a intamplat. Oare el o fii in spatele acestei chestii sau incearca si el sa ma ajute. Imediat dupa disparitia ingerului o creatura hidoasa imi sparge fereastra si se uita de la mine cu niste ochi rosii plini de ura, nici nu a apucat sa sare sa ma atace caci capul i-a fost instant retezat de o sabie cu lama neagra. Cine este el si cum nu l-am observat? -Salut fiule, avem multe de vorbit. In spatele lui era varul meu, inainte sa sar sa il atac tatal meu m-a oprit. Varul meu se uita scurt la mine intinzandu-mi un sac cu lucrurile care le-a furat din arhiva mea si imi spune intinzandu-mi mana sa dea noroc: -Sunt cu baietii buni acum, mereu am fost, am avut nevoie de lucrurile astea ca sa il aduc pe unchiul inapoi, tatal tau, de ce crezi ca mama ta s-a aratat brusc acum ? -Sa te avertizeze in legatura cu mine, imi spune tatal meu. Nu ma cunoaste dar poate sa stea linistita, am venit sa va ajut. Nu te superi daca stam peste noapte la tine nu ? -Nu, puteti lua camerele de jos din vila, presupun ca aveti multe de explicat si povestit, spun eu. -Dar traiesti pe picior mare aici nu vere ? -Ha.. Daca asta pentru tine e "pe picior mare" trebuie sa imi vezi sediul principal. Prevad ca il vom vedea cu totii curand oricum..... Brusc Will si Jen vin la mine in camera pregatiti de o lupta. -Stati linistiti ei sunt de partea noastra, ne vor explica mai tarziu, noi trebuie sa plecam la liceu. I-am lasat pe cei doi acasa si am plecat impreuna cu Will si Jen la liceu.

Capitolul 22 (din perspectiva Brianei)

Mergand spre ora de engleza ma indrept spre un autonomat sa-mi iau ceva de mancare. Brusc imi apar in minte imagini cu un tip inalt, cu parul si ochii negri. Il vad cum sta in fata tonomatului si priveste in jur. Parca se asigura ca nu se uita nimeni in acea directie, apoi vad o mana cu solzi, ghiare si.. nimic.a disparut totul. Super acum trebuie sa stau la coada. In fata mea este o fata destul de inalta, daca nu ar avea tocuri probabil ar fi cam de inaltimea mea, cu parul cret si roscata. Poarta o fusta si o camasa iar pe deasupra are un cardigan, draguta combinatie. Dupa ce si-a cumparat ce a avut nevoie s-a intors si a varsat pe mine suc. Ziua merge din ce in ce mai bine -Imi cer scuze! Spune ea -Mda.nu-I nimic. Stai linistita. Probabil o sa iasa la spalare. -Imi pare rau. -Briana. -Sincer imi pare rau Briana. Eu sunt Aubrey. -E ok Aubrey. -Uite, ia cardiganul meul. -Nu, n-as putea. -Macar atat pot face pentru tine, te rog?! -Ok. Merci? -Pfff. -Ce e Aubrey? -Pai e prima mea zi aici si deja o dau in bara. -Hmmm. Ce ora ai acum? -Cred ca engleza. Stai putin sa verific. In timp ce ea isi scoate din geanta Louis Vuitton un carnetel el imi iau un baton de
cereale. Nu apuc sa musc din el ca Aubrey spune:

-Da am engleza. -Vino cu mine. Si eu am engleza. Iti voi arata unde e sala de clasa. Super.trebuie sa fac pe dadaca de acum, mi-am spus in gand. -Multumesc tare mult! Sunt foarte dezorientata. E atat de mare scoala asta. Ajungem in clasa, iar eu merg spre locul meu, langa Clay, dar surpriza in locul meu statea o fata blonda, cu trasaturi foarte dragute. Ahhh e Jenny. Asta e ciudat. Ce cauta ea la scoala? Am vrut sa merg sa o intreb ce face aici, dar l-am vazut pe Eric. Langa el era un loc liber, dar si langa Will. Eric inca ma inspaimanta asa ca am hotarat sa merg sa ma asez langa Will. Si-a intors capul spre mine si a zambit. -Hey Briana. -Buna Will. A rupt din caiet o bucatica de foaie si a mazgalit ceva pe ea, apoi i-a dat-o lui Eric. Era ciudat. Parca acest loc nu era pentru mine, poate trebuia sa ma asez langa Eric. Poate ar trebui sa o fac, dar cand pun mana pe carti, o vad pe Aubrey indreptandu-se spre noi. Merge incet, cu pasi mici, parca ar fi model. Se pare ca Aubrey va ocupa locul de langa Eric. Trece pe langa mine, se uita in ochii mei si imi zambeste. Ca sa nu fiu nepoliticaoasa ii zambesc si eu inapoi. Will observa gesturile schitate si ma ghionteste. -Ce s-a intamplat? Spun eu repede -Cine e ea? -E Aubrey. -Uhm. Mai rupe o bucatica de foaie pe care scrie ceva si i-o da lui Eric. Tot ce am reusit sa vad a fost Briana si Aubrey. Oare ce ii mai trece prin cap lui Will? Sper ca nu e nimic rau. Daca stau bine si ma gandesc, poate eu si Aubreuy vom deveni prietene bune.

Capitolul 23

(din perspective lui Aubrey)

Ma intreb cine e baiatul de langa mine? Simt un tip de energie speciala la el. Nu seamana cu a oamenilortrebuie sa fie ceva ce ascunde, oare ce? Ar trebui sa aflu inainte sa-si dea seama cine sunt eu. E tare ciudata energia pe care o emana. Nu ar trebui sa existe asa ceva sau poate exista, dar nu am mai intalnit pana acum. Este imposibil. De trei sute de ani nu am simtit niciodata ceva asemanator. Momentan ar trebui macar sa mimez atentia, chiar daca nu ma intereseaza subiectele pe care le trateaza profesoara. Stau si ma uit in gol la ea, dar nu reusesc sa ma prefac. Niciodata nu am fost o actrita buna, poate acum este momentul sa ma perfectionez. In sfarsit ora se termina. Ce plictisitor este aici. La cealalta scoala era mai bine, dar trebuie sa recunosc, acest liceu tocmai mi-a starnit un interes special din cauza colegului meu de banca. Pentru moment ar trebui sa ma prezint si sa incep o discutie cu el, poate vom deveni prieteni buni sau poate va fi ceva mai mult intre noi..sau nu. Vad o fata blonda cu bucle, micuta de statura, dar tare draguta care se indreapta spre el. Sare in bratele lui si il saruta. Bursc imi apare in fata un baiat. Ahh e colegul de banca al Brianei. Din spatele lui apare si ea: -Hei Aubrey! -Heiii! -El este Will, un prieten apropiat. -Buna Will. Eu sunt Aubrey. Imi pare bine. -Incantat de cunostinta. Cand incerc sa plec Will spune: -Stai putin. Vreau sa mai cunosti pe cineva. -Ok. Asta pare tare ciudat - continui in minte. -El este Eric, iar ea este prietena lui Jenny.

-Buna! Spune repede fata in timp ce venea spre mine sa ma imbratiseze -Ohh! Imi pare bine Jenny. -Salut! Spune Eric repede fara sa se uite in ochii mei. -Buna! -Tu esti noua mea colega, nu? -Da. Imediat dupa asta vreau sa plec, insa de data asta Eric ma prinde de mana: -Hei Aubrey noi mergem la o cafenea. Este un loc tare dragut si mai retras. Obisnuiesc sa mearga mai multi elevi de liceu acolo. Daca vrei poti sa vii cu noi. -Multumesc pentru invitatie. Chiar ma gandeam sa fac ceva sa scap de plictiseala, dar nu prea cunosc orasul. Abia acum doua zile am ajuns si nu am avut timp sa explorez. Am fost ocupata cu despachetatul. -Super. -Briana mergi si tu cu noi, nu? Spune Will -Da, cred ca da, insa mai intai trebuie sa merg pana acasa. -Vrei sa te insotesc? Spun eu repede inainte ca Jenny sa apuce sa o spuna -Merci, dar nu e nevoie. -Merg eu cu tine. Si asa trebuie sa-mi dai acea carte pentru cursul de maine. A zis Jenny. Briana s-a uitat putin mai ciudat la ea, dar a dat din cap ca sa confirme ca e ok daca vrea sa mearga. Am iesit din scoala alaturi de ei si am inceput sa mergem pe o alee care presupuneam ca ne va duce la cafeneaua cu pricina.

Capitolul 24 (din perspective lui Jenny)

Ne-am despartit curand de grup si mergeam in liniste. Ma gandeam cand ma va intreba de ce am mintit in legatura cu acea carte. Inca nu spunea nimic. Pasea mic, dar nu foarte repede, parca ne plimbam. Nu ne grabeam, doar mergeam. -De ce ai spus ca trebuie sa iei o carte pentru cursul de maine? A spus ea intr-un sfarsit -Pentru ca vreau sa te intreb ceva. Si as vrea ca discutia asta sa ramana intre noi, te rog! -Ce s-a intamplat? -Cum ai cunoscut-o pe Aubrey? A stat putin pe ganduri. Din cand in cand isi incrunta fata, de parca se contrazicea cu cineva. De parca mai era cineva cu noi. M-am uitat prin jur, dar nu mai era nimeni. Nu simteam niciun fel de energie inafara de cea a corpurilor noastre. Briana.ceva e diferit de ultima data cand am vazut-o. -Briana? -Da?! -S-a intamplat ceva bizar recent? -Nu. De ce? -Ahh, nimic. Pur si simplu intrebam. -Defapt.am fost atacata pe strada de niste tipi, dar am fost salvata de un baiat. Nu-mi amintesc nimic. Mi-a povestit tot ce s-a intamplat. Ca m-a adus la spital un baiat inalt, brunet si care avea ochi negri. Apoi am fost in coma, dar mi-am revenit. -Imi pare rau. -E ok. De fapt.esti singura care stie si as aprecia daca nu ai mai spune la nimeni. -Desigur. Nu iti fa griji. Deci, cum a fost cu Aubrey?

Cred ca i-am castigat increderea. Incetul cu incetul a inceput sa-mi povesteasca totul. Mi-a aratat si casa, iar cand ne intorceam spre cafenea mi-a zis ca i se intampla lucruri caudate. Cand am vrut sa o intreb cateva detalii a lesinat. Am pus mana pe telefon si l-am sunat pe Ronnie. A ajuns in cinci minute si a hotarat sa o ducem pe Briana la noi acasa. El si Will au plecat cu Briana in masina, iar eu am ramas acasa la ea. Sarcina mea era sa scriu un bilet pentru tatal Brianei care sa spuna ca ramane la o prietena in acest sfarsit de saptamana si ca se vor revedea luni dupa ore. I-am mai spus ca il va suna cand va avea timp, iar dupa ce am scris numele ei, am pus un post scriptum: Te iubesc tati!. Imediat a ajuns Will cu motocicleta si m-a dus acasa la Briana si la Ronnie.

Capitolul 25 (din perspectiva Brianei)

Si iata-ma in aceeasi incapere intunecoasa in care am cunoscut-o si care m-a legat de ea pe vesnicie. O asteptstiu ca o sa vina. -Briana?! Rostesc eu repede. Unde esti? -Trebuie sa-ti spun ceva. -Ce s-a intamplat? -Noua ta prietenacum se numea? -Aubrey? -Cine e Aubrey? -Fata pe care am adus-o la ora de engleza.cea de care m-ai intrebat. -Ahhh. Deci asa isi spune -Cum adica? Asta este numele ei! -Ba nu. -Atunci cum o cheama? -Sadee. -Vrei sa spui Shade? -Nu. Am spus bine Sadee. -E un nume dragut. -Este numele unui demon. -Cum ? Ea este un demon ? -Da, dar e un demon special. -E imposibil.ea este un simplu om. -Faci cum vrei.daca nu ma crezi este problema ta.

-De unde stiu ca nu ma minti ? -Vorbeste cu Jenny si cu Ronnie. -Ronnie ? -Ascuze, vroiam sa spun Eric. -Deja devine prea ciudat. Nu ai spus din greseala. Te gandeai la cineva cand ai spus acest nume. Cine este acest Ronnie ? -E un nimeni. -Trebuie sa fie cineva, pentru ca si eu am acest nume in minte de ceva timp. Ce-ar fi sa ma ajuti putin ?! -Nu pot. Gandeste-te singura. Aminteste-ti ! -Poate Eric ma va ajuta sa-mi amintesc. -Poate. Oricum intreaba-i pe amandoi, pe Eric si pe Jenny de Sadee. Peste ceva ceva timp ne-am intalnit cu Eric si cu Will. Nu stiam daca sau nu ca Aubrey este un demon. Adicace motiv ar fi avut sa ma minta in legatura cu ea ? Mai bine nu-i spun numic lui Eric pentru moment. Daca va deveni mai serios ii voi marturisi. A doua zi era duminica, asa ca am hotarat sa merg la padure cu Eric, Jenny si Will. Marea surpriza a fost ca aveam companie. Oare de ce nu mi-au spus ca va veni si Aubrey ? Pare putin ciudat. Acum am ocazia sa vad dac a e adevarat sau nu ca e demon. Totul parea sa decurga normal. Baietii cautau lemne sa aprinda focul,iar noi scoteam din masini patruri, sticle cu apa si suc si ce mai era pe acolo. Aubrey se grabea sa termine de scos din masina, iar din neatentie si-a scapat portofelul, insa nu a observat. Stiu ca nu este tocmai etic, insa m-am uitat imprejur, l-am luat de jos si l-am pus in buzunarul de la hanorac. M-am indepartat putin de grup si am inceput sa caut buletinul prin portofel, insa nu reuseam sa dau de el. Cine nu are buletin ? Cineva care nu exista, mi-a venit brusc in minte. Incepeam sa-i dau crezare, poate chiar e un demon. Mai bine le arat si lui Jenny si Eric, dar sa mai arunc o privire. Acum l-am vazut, era chiar in fata mea. Shade.ce nume mai e si asta ? M-am uitat dupa Jenny si era chiar langa masina. I-am facut un semn sa ma urmeze. Am mers putin mai inainte, un loc in care nu puteam fi vazute de nimeni. -Jenny trebuie sa iti arat ceva. -S-a intamplat ceva ?

-Am gasit portofelul lui Aubrey si cred ca ceva nu e in regula. Uita-te si tu la numele ei. -Sadee. -Nu e Shade ? -Nu. Mi l-a smuls din mana si a inceput sa fuga. -Trebuie sa-i arat asta lui Eric.

Capitolul 26 (din perspectiva lui Jenny)

Incercam sa-l localizez pe Ronnie, dar nu reuseam sa-l gasesc. Alergam prin padure ca o lunatica. Ma opream din cand in cand sa-mi trag sufletul. Acum doar merg, incet si calm. -Ronnie ! -Jenny ?! -Trebuie sa vezi asta. -E un buletin. -Citeste numele. -Shade. Hei asta nu e Aubrey ? -Ba da, ea e. -Will te rog citeste numele, am spus repede stiind ca e in spatele meu. -Shade. -Nu. E Sadee. Cum de nu v-ati dat seama ? -Ca acel Sadee ? a spus Will -Da, exact. E un demon. Si cred ca Briana banuieste ceva. -Trebuie sa aflam mai multe despre acest tip de demon. Crezi ca poti face asta Jenny ? -Voi incerca Ronnie, insa mi-ar prinde bine putin ajutor daca intelegi ce vreau sa spun. -Nu, nu o vom implica. -Dar are materialele mamei ei care ne pot ajuta. -Nu. Si asta e ultimul meu cuvant.

Am incheiat discutia pentru moment si ne-am indreptat spre locul unde erau Aubrey si Amalia. I-am dat buletinul sa-l puna inapoi in portofel pe care mai apoi l-a strecurat in masina, sub scaun. Aubrey era putin agitata. Cred ca banuieste ceva. S-a dus in masina si a inceput sa cotrobaie peste tot. Si-a casit portofelul, l-a pus in geanta si nici macar nu a mentionat vre-un cuvant in legatura cu pierderea lui. Eric si Will au aprins focul, in modul lor mai special si am inceput sa radem si sa povestim ca si cum am fi fost un grup de adolescenti obisnuiti. Simteam nevoia sa ma simt normala, chiar si pentru o dupa-amiaza.