VORBEŞTE-MI CA PLOAIA ŞI LASĂ-MĂ SĂ

ASCULT...

BĂRBATUL: Când m-am trezit eram într-o cadă plină de cuburi de

gheaţă care se topeau şi bere. Eram vânăt tot. Horcăiam după aer, într-o
baie plină cu gheaţă. Era undeva pe lângă apă, dar nu ştiu unde…
Oamenii fac nişte chestii oribile în oraşul ăsta - cu ăia care nu mai ştiu de
ei. Mă doare peste tot, parc-aş fi căzut pe scări, dar nu căzut, aruncat. O
dată, mi-aduc aminte, m-au ras în cap. Altă dată m-au băgat într-un
tomberon pe alee şi m-am ales cu tăieturi şi arsuri pe tot corpul. Sunt
oameni perverşi, care abuzează de tine când eşti inconştient. M-am trezit
într-o cadă plină de cuburi de gheaţă. M-am tras afară şi m-am dus în
salon şi când am intrat eu cineva ieşea pe uşa cealaltă şi-atunci am
deschis uşa, am auzit liftul cum se închide şi am văzut uşile pe coridor,
era un hotel. Televizorul mergea şi-n acelaşi timp se auzea un disc;
salonul era plin de mese pe rotile pline cu chestii de la Room Service,
erau şunci, curcani întregi, sanvişuri reci, întărite şi sticle, sticle, sticle de
tot felul de băuturi, nedeschise şi căldări de cuburi de gheaţă care se
topeau... Când am intrat cineva închidea uşa... Când am intrat eu cineva
tocmai pleca. Am auzit cum se închide o uşă şi m-am dus la uşă şi pormă
am auzit cum se închide liftul... Pe jos în apartamentul ăsta de lângă apă –
tot felul de articole – haine – împrăştiate... Sutiene! – chiloţi de damă! –
cămăşi, cravate, şosete – tot felul ... lucruri personale şi cioburi de sticlă
şi mobilă răsturnată de parcă fusese o încăierare generală şi fusese –
razie... Cred că s-a întâmplat – ceva violent - aici….
Eram în cadă – în gheaţă...
….Şi mi-aduc aminte că am telefonat să-ntreb la ce hotel sunt, dar nu mi-
aduc aminte dacă mi-au spus ori nu... Dă-mi o gură de apă. Acu’ mi-am
făcut litania durerilor mele! Tu ce ai să-mi spui? Spune-mi ceva, oricât de
mic, din ce se petrece aici, dincolo de …. A trecut atâta vreme de când n-
am mai fost unul cu altul altfel decât, aşa, doi străini care locuiesc
împreună. Hai să ne găsim unul pe celălalt şi poate nu ne vom mai rătăci.
Vorbeşte-mi! Eu m-am rătăcit! – M-am gândit de multe ori la tine, iubito.
M-am gândit la tine tot timpul dar n-am putut suna. Şi dacă sunam ce
puteam eu să-ţi spun? Puteam să-ţi spun că m-am rătăcit? Rătăcit în oraş?
Trecut ca o carte poştală murdară din om în om? – Şi pe urmă să pun
receptorul jos... Eu, rătăcit în acest – oraş...     

FEMEIA: Vreau să plec. Mă instalez la un mic hotel de pe coastă, sub un

nume fals... Camerista o să fie o bătrână care are un nepot de care
povesteşte mereu... Când bătrâna face patul, eu stau în fotoliu cu braţele
atârnându-mi – în părţi şi – vocea ei va fi – paşnică... O să-mi spună ce-a
mâncat nepotul la cină! –...Camera va fi umbroasă, răcoroasă şi plină de
murmurul ploii….
Voi primi săptămânal prin poştă un cec pe care pot conta. Îl va încasa
bătrânica, tot ea îmi aduce cărţi de la bibliotecă şi ia rufele de la
curăţătorie... Voi avea întotdeauna lucruri curate! – mă voi îmbrăca în
alb. Nu voi fi niciodată foarte puternică, n-o să mai am multă energie, dar
suficient cât să ies pe – esplanadă – să mă plimb pe plajă fără efort...Va fi
un anotimp de ploaie, ploaie, ploaie. Voi fi atât de istovită după o viaţă în
oraş încât n-are să mă supere dacă fac doar asta, să ascult ploaia. Voi fi
atât de liniştită. O să-mi dispară ridurile de pe faţă. N-o să mai am ochii
umflaţi. N-o să am prieteni. N-o să mai am cunoştinţe. Nu voi deschide
nici un ziar, nu voi asculta radio. N-am să ştiu ce se întâmplă pe lume. N-
o să-mi dau seama de trecerea timpului... Într-o zi mă voi uita în oglindă
şi-am să văd că a început să-mi încărunţească părul şi-o să-mi dau seama
pentru prima oară că am trăit la acest mic hotel sub un nume fals, fără
prieteni, fără cunoştinţe, fără nici o legătură, de 25 de ani. Mă va
surprinde puţin, dar n-are să mă supere. Voi fi bucuroasă că timpul a
trecut atât de uşor. Am să citesc nişte cărţi mari şi jurnalele unor scriitori
care au murit. Mă voi simţi mai aproape de ei decât de oamenii pe care i-
am cunoscut înainte să mă retrag din lume. Prietenia asta a mea cu poeţii
morţi va fi dulce şi minunată, fiindcă nu trebuie să-i ating, ori să le
răspund la întrebări. Voi adormi cu cartea între degete şi va ploua. Mă voi
trezi şi voi auzi ploaia şi voi adormi la loc. Un anotimp de ploaie, ploaie,
ploaie... Iar într-o zi, după ce-am închis cartea sau m-am întors singură
acasă de la film pe la unsprezece noaptea – mă voi uita în oglindă şi am
să văd că am părul alb. Alb, alb de tot. Alb ca spuma de pe valuri. O să-
mi trec mâinile peste corp şi-o să simt cât de uimitor de uşoară şi de
subţire am devenit. Aproape transparentă. Aproape că nu voi mai fi deloc.
Şi-mi voi da seama, voi şti, vag, că am stat aici în hotelul ăsta mic fără –
legături sociale ori responsabilităţi, fără teamă şi netulburată  în nici un
fel – de vreo 50 de ani. O jumătate de secol. Practic o viaţă de om. Nici
nu-mi voi mai aduce aminte numele oamenilor pe care i-am cunoscut
înainte de a veni aici, sau cum te simţi când aştepţi pe cineva care – s-ar
putea să nu mai vină... Atunci voi şti – privind în oglindă – că a venit
timpul să mai ies o dată singură pe esplanadă, să mă bată vântul puternic,
vântul alb şi curat care bate de la marginea lumii şi chiar de mai departe,
dinspre marginile reci care sunt în afara spaţiului şi chiar de dincolo,
unde-o fi să fie, dincolo de hotarele spaţiului...  Pe urmă ies şi mă plimb
pe esplanadă. Mă plimb singură şi vântul suflă şi mă face tot mai subţire,
mai subţire, mai subţire, mai subţire….Până când nu mai am corp deloc şi
vântul mă ia în braţele lui reci şi albe pentru totdeauna, mă duce de
aici….