Biblioteca deschisă

Thomas Glavinic s-a născut pe 2.04.1972 la Graz, dintr-un

tată bosniac și o mamă austriacă. Dorința, conștientizată încă de pe
băncile școlii, de a deveni scriitor nu i-a fost încurajată de părinți,
astfel încât tânărul Glavinic și-a finanțat-o el însuși, lucrând în pu-
blicitate și ca șofer de taxi. Începând din 1991, scrie romane, eseuri,
povestiri. Primul său roman, publicat în 1998 – Carl Haffners Liebe
zum Unentschieden (Dragostea lui Carl Haffner pentru remize) –, a
fost un succes și a fost tradus în câteva limbi și distins cu mai multe
premii. Au urmat romanele Herr Susi (Domnul Susi, 2000), Der
Kamermörder (Asasinul cu camera video, 2001), Wie man leben
soll (Cum să trăiești, 2004), Die Arbeit der Nacht (Munca nopții,
2006), Das bin doch ich (Bine, dar ăsta sunt eu, 2007), Das Leben
der Wünsche (Viața dorințelor, 2009), Lisa, 2011, Unterwegs im Na-
men des Herren (La drum în numele Domnului, 2011), Das größere
Wunder (Minunea mai mare, 2013), Der Jonas-Komplex (Comple-
xul lui Jonas, 2016), Gebrauchsanweisung zur Selbstverteidigung
(Instrucțiuni de folosire a autoapărării, 2107). Dintre numeroasele
burse, premii și dsitincții de care s-a bucurat opera sa, se cuvin
menționate Das Österreichische Staatsstipendium für Literatur
(Bursa Austriacă de Stat pentru Literatură, 2002), Der Österreichis-
che Förderpreis für Literatur (Premiul Austriac de Promovare pen-
tru Literatură (2006), Premiul Friedrich Glauser (2002, pentru Der
Kameramörder), precum și prezența în selecția finală pentru Pre-
miul German al Cărții 2007, pentru Das bin doch ich, și prezența
unora dintre romanele sale pe diverse liste de bestselleruri.

Victor Scor adeț (n. 27.03.1953 la Strehaia) este critic de tea-

tru și traducător. A fost titularul rubricii de teatru în Contempo-
ranul – Ideea Europeană, Libertatea, Itinerar Cultural etc. A pu-
blicat articole de specialitate și în alte reviste din țară, precum și
în Franța, Germania, Slovacia, Ungaria. A tradus în jur de 100 de
piese de teatru din limba germană, în special din dramaturgia con-
temporană, dar și din Wedekind, Brecht, Fassbinder. A tradus și
romane (Günter Grass, Decojind ceapa, Martin Walser, Moartea
unui critic, Clocot, Vânătoare ș. a.), lucrări de filosofie (Friedri-
ch Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, Ecce homo) și de teatro-
logie (Hans-Thiess Lehmann, Teatrul postdramatic, David Esrig,
Commedia dell’arte). A primit Premiul UNITER pentru cel mai
bun critic al anului 1993, Medalia Goethe (2009) și Crucea de Merit
în grad de Cavaler al Ordinului de Merit al RFG (2014).
Thomas
Glavinic

Complexul lui Jonas

roman

Tr a d u c e r e d i n g e r m a n ă ș i n o t e d e V i c t o r S c o r a d e ț
Pentru Stani
 V iena

Cine suntem noi – asta nu o știm. La ultima numărătoare,

mi-au ieșit cel puțin trei, fiecare din noi este trei persoane
odată. În primul rând, aceea care e fiecare, în al doilea rând,
aceea care crede că e, și, în al treilea rând, aceea drept care
trebuie să o ia ceilalți.
Când mă trezesc, mă simt atât de nasol, că nu vreau să am
de-a face cu niciuna din cele trei.
Sunt acasă. La televizor e concertul de Anul Nou. Fără
sonor. Pe perete, cineva a făcut niște însemnări. Peste tot în
cameră, hârtie de împachetat cadouri. Lângă mine e-ntinsă
o femeie. O cunosc. O cheamă Ina. Mă întreb doar ce caută
aici. Oricum, coșul pieptului i se mișcă în sus și în jos.
Încerc să-mi aduc aminte de sex. În creierul meu, sau în
ceea ce iau eu drept creier, nu găsesc imagini cu sex. Poate
că-i mai bine așa.
Îmi îngădui o scurtă inspectare a camerei. Judecând după
starea hainelor mele, am avut o ciocnire extrem de nefavo-
rabilă cu un autobuz. Drapelul confederaților din vaza cu
un lichidul imposibil de definit emană o anume atmosferă
revoluționară, care nu mi-e simpatică. Din însemnările de pe
perete nu înțeleg absolut nimic, e vorba de nu știu ce urs și de
un anume Peter. Scrisul mi-l amintește pe al meu.
Încă de pe acum, anul ăsta îmi dă fiori.
În clipa în care vreau să-mi cercetez corpul după semne
de violență, cineva sună la ușă. Pauză o secundă, apoi sună
din nou. Iar a treia repriză de sunat nu se mai oprește de-

7
loc. Pur și simplu nu se mai oprește. Sună. Sună. Sună. Sună.
Sună. Sună.
În fața ușii se află fie
a) nebunia, fie
b) poliția.
Panicat, îmi caut proviziile de cocaină. Faptul că nu gă-
sesc nimic mă liniștește și mă supără în egală măsură. Pe
urmă, sunatul încetează. Așadar, a fost poliția. Pentru că ne-
bunia nu renunță niciodată.
Ina nu s-a mișcat, prin urmare e fie surdă, fie, totuși, moartă.
Din stilul femeilor lângă care mă trezesc, pot să-mi dau
seama bine cât de nasoală a fost seara dinainte. Exteriorul
lor, în stare-mbrăcată, bineînțeles, îmi folosește drept indi-
cator pentru gradul de impetuozitate al aventurilor mele. În
cârligul de deasupra ferestrei atârnă jacheta de piele cu fran-
juri a Inei. Dacă Ina nu ar avea de oferit nimic în materie de
inimă, rațiune și lipsă de inhibiții, acum aș fi singur aici. Sau
cine știe cine ar fi atunci acolo în pat, surdă sau moartă.
Ina sforăie. Îmi scot fața de pernă murdară de sânge și o
arunc la rufe murdare, fază la care mă împiedic de o cizmă
de motociclist. Nu e în cea mai bună stare.
Una peste alta, trebuie să recunosc că au existat și ani care
au început o idee mai elegant.

În general, unii oameni îndeasă prea multe interpretări în

ziua de 1 ianuarie. Zic că tot anul are să fie la fel ca prima zi.
Ca și când restul anului ar avea vreo vină pentru începutul lui.
În afară de asta, n-am nevoie de prima zi ca să știu cum are să
fie anul ăsta. Anul ăsta e continuarea logică a celui trecut. At-
mosfera rămâne aceeași. Există ceva în aer, încă de câțiva ani,
ceva care devine din ce în ce mai dens. Anii nouăzeci au fost
luminoși, iar locurile în care au fost întunecați au fost întune-

8
cate într-un mod incitant. În primul deceniu al noului secol
am început să o luăm la vale. Încă nu voiam să realizăm asta
și mai aveam și ceva lumină rămasă dinainte. În deceniul ăsta
am ajuns acum acolo unde ne este locul. Întunericul a venit.

În chicinetă, îmi iau porția matinală de müsli. Ea se com-

pune dintr-un antidepresiv, fiindcă, fără administrarea re-
gulată a acestui medicament, mă arunc de la etajul șase, un
stabilizator de stare, fiindcă, fără administrarea regulată a
acestui medicament, îi arunc pe alții de la etajul șase, un an-
tibiotic, fiindcă am angină, o tabletă de magneziu, din cauza
crampelor nocturne din picioare, care sunt o urmare a con-
sumului excesiv de alcool, precum și din câteva tablete cu
vitamine, fiindcă aș vrea să trăiesc sănătos.
Astăzi îmi completez meniul farmacologic cu două pasti-
le împotriva durerii, pentru gât, nas și calota craniană. Peste
toate astea, mai înghit două Xanor, calmantul ales de mine,
pentru că, din cauza consumului necontrolat de substanțe
care-mi schimbă dispoziția, panica îmi suflă deja în ceafă.
Rareori se întâmplă ca aceste atacuri de panică să vină
din senin și, datorită rutinei mele, de obicei pot să le anihilez
cu benzodiazepine. Dacă ratez the point of no return și iau
pastilele prea târziu, timp de o oră șed tremurând într-un
colț și lumea se prăbușește peste mine. Chiar dacă panica
dispare, rămâne autoacuzația, tare sau în șoaptă, conștientă
sau ca foșnet de fundal.
Spus cât se poate de clar: Xanor este pentru mine the last
line of defense. Mănânc o banană, pentru sănătate, și-mi fac
cafea. Espressorul huruie ca o bormașină cu rotopercutor,
dar, de cele mai multe ori, musafirii mei nu se trezesc din
asta, e de presupus că sunt prea anesteziați, în fond, cine ar
veni, treaz, acasă la unul ca mine.

9
 Dar mie mi-ar plăcea mai mult să am o bucătărie sepa-
rată. Dormitorul, camera de lucru și sufrageria sunt una și
aceeași cameră. Asta din cauză că nu pot să-mi permit o
locuință mai mare. Nu câștig rău, dar sunt mână spartă cu
banii. Așa aș zice eu. Cunosc totuși oameni care au o altă
interpretare a acestei stări de lucruri și vorbesc de hobby-uri
costisitoare și de un stil de viață costisitor.
De fapt, ei se exprimă mai fără menajamente, dar nu e
nicio diferență. Eu sunt în permanență lefter, în schimb dea-
lerul meu are un Porsche în garaj.
Îmi iau cafeaua și mă așez la birou. Mobilul e alături. Oriși­
cum, el se află aici, și nu în cine știe ce bombă. Cu toate astea,
n-am să pun mâna pe el, cel puțin nu înainte să-mi fi făcut
ordine în memorie. Pot să-mi închipui deja cui i-am scris și de
data asta și ce fel de poze am trimis. Reacțiile vin, de cele mai
multe ori, dimineața și, în mod nu tocmai surprinzător, nu
toate sunt atât de pozitive cum îmi închipuisem eu noaptea.

În seara dinainte, pe 31 decembrie, am avut o lectură pu-

blică. Asta s-a derulat aproximativ cum urmează:
16.00: Mă duc la Café Anzengruber, pentru un întăritor. Fac
cioace cu copiii stăpânilor și discut cu Tomy, patronul,
despre viața imorală a unui alt client fidel. Din timp în
timp, mai intră niște vagabonzi la o bere. Comandă, vor-
besc trei minute despre una, alta, plătesc și pleacă. Mă în-
treb dacă fac la fel în fiecare local de pe Schleifmühlgasse.
17.00: Se adună din ce în ce mai mulți cunoscuți și prieteni.
Suport greu mai mult de un alt om odată. Un șpriț de vin
alb ar putea destinde situația. Suport mai multe șprițuri
de vin alb decât oameni.
17.05: Am conștientizat faptul că, având în vedere afluxul de
oameni, un șpriț de vin alb e prea puțin și mai comand unul.

10
17.10-18.00: Comanda se repetă de mai multe ori. Numărul
mare de oameni nu mă mai deranjează.
18.20: La ora asta, Friedrich cel șchiop, dealerul de coca din
Stephansplatz, poate fi întâlnit la Naschmarkt1. Părăsesc
localul pentru cinci minute, mă întorc, dispar până la to-
aletă, mă simt definitiv apt să fac față situației.
18.30: Apare avocatul și prietenul meu Werner Tomanek,
unul dintre cei mai buni apărători penali din țară, dacă
nu cumva cel mai bun, și, în particular, inventatorul pul-
verizatorului cu sânge de porc împotriva atentatorilor
islamiști. Bem câteva rânduri de bitter pentru stomac și
pornim la drum spre localul srilankez în care are loc lec-
tura.
19.00: Sosirea. Werner și cu mine, amândoi rași în cap și
robuști, suntem ținta privirilor fixe ale tuturor.
19.05: Toaleta.
19.10: Cu Werner și cârciumarul, încă un rând în camera din
culise (bucătăria).
19.50: Toaletă.
20.05: Începutul lecturii. Moderează Angelika Hager. Din
fericire, ea e o veche prietenă de-a mea, mă cunoaște,
așadar, cât se poate de bine și pune întrebările încet.
21.00: Pauză. Toaletă.
21.15: Continuarea evenimentului. Un ins care mă tot între-
rupe este redus la tăcere fără mare bătaie de cap de lup-
tătorul de Wing Chun Werner, care, pe deasupra, e și tot
timpul înarmat.
22.00: Sfârșitul evenimentului. Toaletă. Băutură. Mă ia cu
călduri și mă deschei la cămașă.

1 Celebră piață de delicatese din Viena (n. tr.).

11
22.30: Cretinul de mine, în starea în care sunt, mai dau și un
interviu la radio.
23.30: Mutarea în Otto e mezzo. Se trimit sms-uri cu urări de
bine pentru 2015.
Ca. 0.00: Werner și cu mine întâmpinăm noul an cu spirtoa-
se. Cândva între 1.00 și 5.00, un booty call încununat de
succes.

Îmi deschid notebookul. Înainte să-mi verific mailul, ci-

tesc pagina de știri.
Știrea de top, pe lângă reportajul de Anul Nou, vorbește
despre prăbușirea airbusului AirAsia. Câteva părți din epavă
au fost scoase din Marea Java.
Lacom, caut mai multe informații pe alte portaluri de
știri. Sunt posedat de prăbușirile de avion. Le cunosc aproa-
pe pe toate. Cel puțin prăbușirile avioanelor de linie. Căci mă
uit la fiecare serie din Mayday – alarmă în cockpit. O emisiu-
ne extrem de educativă, iar dacă ți-e frică de zbor, e din cale
afară de palpitantă.
Acum am curajul să intru pe pagina mea de Facebook.
Le mulțumesc tuturor femeilor care s-au culcat cu mine
în 2014.
Comentariul numărul 1: „Aceleia care s-a îndurat de tine,
singura, puteai să-i mulțumești și personal”.
Ar trebui să apară, în sfârșit, cineva care să-și înregistreze
patentul pentru un tester de alcool la aparatele electronice.
Visez la un calculator care nu-mi permite să-l folosesc decât
după ce am expirat în el prin vreun port USB aer lipsit de
alcool. Și la un telefon mobil cu aceeași funcție. Lumea ar
fi mai puțin colorată, dar viața mea ar fi considerabil mai
simplă.

12
 Îmi sună mobilul. Pentru ca Ina, în ciuda surzeniei, să
nu se trezească, fac un salt până-n baie și-nchid încet ușa în
urma mea. Nu că somnul Inei ar fi atât de important pentru
mine, cu toate că sunt un om prevenitor, mie mi-e mai mult
de sfera mea privată, pe care tocmai dimineața țin neapărat
să mi-o știu protejată. Dacă Ina se trezește, începe garantat să
ocupe tot mai mult spațiu, umblă de colo colo și vorbește, și
e prezentă, iar eu nu suport dimineața pe nimeni care umblă
de colo colo și vorbește, și e prezent, afară de cazul în care ar
fi o femeie pe care o iubesc și care mă iubește, dar una ca asta
nu s-a mai arătat de o bună bucată de timp.
Else e aceea care mă sună. Eu răspund în șoaptă.
„Nu poți să vorbești mai tare?”
„Nu sunt singur.”
„Acum cine mai e?”
„E totuna, ce mai e la ora asta?”
„Păi nu voiam decât să te mai felicit o dată!”
„Mulțumesc.” Îmi ciulesc urechile, dar nu se aude nimic
din cameră.
„Știu, nu era cazul ca tocmai azi să…”
„Spune odată.”
„E vorba de contul tău de pe cartea de credit.”
Din cauză de paranoia, sunt înregistrat în continuare la
ea, motiv pentru care toată corespondența mea e trimisă la
adresa ei. Pe deasupra, și după despărțirea noastră, ea con-
tinuă să aibă puterea de decizie asupra finanțelor mele, ea
face toate transferurile pentru mine, păstrează scrisorile de
la TAN2, eu nu trebuie să mă ocup de nimic. Am deplină în-
credere-n ea.

2 Numărul de autentificare a tranzacțiilor (n. tr.).

13
 Bineînțeles că o plătesc pentru munca ei. Mai precis spus,
ea își transferă singură bani din contul meu pentru faptul că
transferă și în alte părți bani din contul meu.
„Am aici o notă de plată de 760 de euro de la Berlin, nu
pricep deloc pentru ce. Doar știu că, pentru cazare, plătise
Karin!”
„Chiar a plătit-o. Alea au fost chestiile speciale.”
„Ce chestii speciale? Ai comandat cocaină în cameră?”
Îmi reprim câteva jigniri care-mi stau pe limbă. Evaluez
cam la cincizeci la sută șansele de a fi ascultat de poliție, și ea
știe asta, doar că uită de fiecare dată.
„Ce să zic, ai umor!”, zic eu pe un ton pe care ea-l înțelege.
„Ca și când eu aș consuma droguri!”
„Scuze. Da, așa e. Dar ce chestii speciale au fost alea?”
„Room-service.”
„700 de euro pentru room-service? Ți-ai comandat cum-
va o mașină de tuns iarba?”
„Ce știu eu… două sticle de vodcă, câteva sticle de vin,
trabucuri, ce vrei, nu-i tocmai un hotel ieftin.”
„Cum de te cazează Karin într-un hotel atât de scump?”
„A fost un cadou!”
„Și calul troian a fost un cadou!”
„Te rog frumos, a fost drăguț din partea ei! Care agent
îți mai face cadou, la aniversarea agenției, o noapte într-un
hotel de lux?”
„Una iresponsabilă sau care nu te cunoaște. Cine te
cunoaște și ține la tine îți face cadou o lună la clinica Betty
Ford. Trebuie neapărat să te aduni. Să faci o pauză.”
Are dreptate, trebuie să mă adun și să fac o pauză. Dar,
începând cu prima zi după nașterea mea, n-am reușit nicio-
dată să mă adun, și de la ce anume să fac pauză, de la viață?

14
Nu pot să intru în criostază. Viața e tot timpul în jurul meu
sau explodează din mine, și în cel fel explodează ea, aici nu
mai pot s-o influențez eu.
„Ce mai face copilul?”, mă interesez eu.
„Face nemaipomenit de bine! Tocmai și-a făcut un prie-
ten aici.”
„Ai putea să-mi mai faci rost de niște rețete, te rog?”
„Bineînțeles”, zice ea și, după al treilea e, mai dă drumul
la vreo cinci, astfel încât cuvântul de confirmare capătă un
caracter critic.
Else are o intrare mai bună la doctorița noastră de familie,
de aceea ea-mi procură cu regularitate rețete noi. Doctorița o
numește pe Else „Maica Tereza a fostelor soții”.
După ce am discutat care să fie zilele din săptămâna vii-
toare pe care copilul le petrece la mine, închid și mă furișez
afară. Mai iau un Xanor.
Îmi citesc sms-urile. Pe lângă câteva felicitări, tone de
urări de Anul Nou. Câteva înștiințări din care bag de seamă,
după oră și gramatică, în ce stare se aflau cei ce le-au scris.
Un sms de la Daniel: Mâine seară iau masa cu Salman.
Când mă dezbrac în baie, observ fel de fel de desene ob-
scene pe care vreun tovarăș de băutură mi le-a pictat cu mar-
kerul pe piept. Viteza cu care bețivii recad pe o treaptă in-
ferioară a evoluției mi s-a părut întotdeauna înfricoșătoare.
Renunț să mai încerc să fac să dispară operele de artă prin
frecare. După duș, mă spăl pe dinți, pe urmă, cu speranța
că o să dau peste Ina dormind mai departe, mă întorc tiptil
înapoi în camera de zi, de dormit și de lucru.
Speranța nu mi se-mplinește. Ina șade goală în pat, își
scoate din urechi dopurile antizgomot și le bagă într-un su-
port și vrea sex. Momentan, îmi arde de sex la fel de mult

15
ca de trei ore de jucat leapșa, dar va fi imposibil s-o fac
să-nțeleagă asta.
Mă-ntind lângă ea. Ea mi-o ia-n gură. Fără vreun efect
decisiv. Până la urmă însă reușim noi cumva. În timp ce
mi-o-ndes în ea într-un ritm cam chinuit, transpir, transpir
șnaps și cocaină. Nu este prima oară că, în timpul sexului,
mă-ntreb cum Dumnezeu se face că tocmai fac sex.
După ce a terminat, fază la care trebuie să-și fi închipuit
cine știe ce, mă rostogolesc de pe ea și-nchid ochii. O aud
cum trebăluiește le espressor. Știu că eu ar trebui să-i fac ca-
fea, dar nu sunt în stare. Inima-mi bate ca un ciocan din ca-
uza efortului, iar zgâlțâiala nu a fost chiar în măsură să-mi
aline durerea de cap. Sper să nu se simtă ofensată, nu de alta,
dar chiar îmi place de ea.
„Ieșim să luăm micul dejun?”
Eu mă fac că n-am auzit nimic. Ea dispare în baie.
Încerc să-mi îndrept gândurile spre ceva îmbucurător.
Oriși­cum, ziua de azi o am pentru mine. Asta e deja ceva.
Dar mâine am iar în agendă o întâlnire pe care nu pot s-o
contramandez și care cu siguranță se va sfârși prost. Nu re-
zist printre oameni fără să beau. Împrăștie atâta neliniște în
jurul lor. Trebuie să-mi temperez percepțiile astea, altminteri
îmi ies din minți.
Așadar, mâine din nou. Mai întâi, la cafea cu Ela, asta-i
drăguț. După aia am o discuție cu doi oameni de la operă,
care vor de la mine un libret și încă la telefon am băgat de
seamă cât sunt de cicălitori.
Poate reușesc cel puțin să nu iau droguri, să rămân doar
la alcool. Oricum, nu există bani de coca, contul e blocat.
Deși, totuși. Cardul Visa. Ăla ar trebui să mai funcționeze.

16
 Când Ina vine din baie, îmi aduc aminte că, pentru seara
târziu, am stabilit cu Helen să vedem împreună The Walking
Dead. O rază de lumină. Helen nu are încă treizeci de ani,
dar e o scriitoare mișto și e și destul de ca lumea să te culci cu
ea. De fapt, chiar asta și facem mereu, după ce am văzut câ-
teva episoade din Walking Dead, ca și când apocalipsa zombi
ar trezi în noi pofta lacomă de viață. Asta mai înseamnă și că
astăzi, probabil, am să renunț la coca, fiindcă coca are efecte
secundare. Și, confruntat cu opțiunea de a mă culca cu Helen
sau de a sta lângă ea încercând să-mi opresc sângele să-mi
curgă din nas, aleg sexul.
De fapt, întotdeauna am evitat să mă-ncurc cu scriitoa-
rele. Nu știu niciodată cum folosesc ele asta pe urmă. Mai
ales că Helen, la rândul ei, zice că pot să scriu despre ea și
chiar despre cum facem sex, că are deplină încredere-n mine.
Bineînțeles că n-aș scrie niciodată despre asta, dar mă-ntreb
cum ar arăta invers. În orice caz, eu consider că pe partenerii
de sex despre care scrii trebuie fie să-i întrebi mai înainte
dacă sunt de acord, fie să-i inventezi.
„Cum e cu micul dejun?”, întreabă Ina.

În casa scărilor ne întâlnim cu vecina mea dementă.

Cel puțin, acum poartă halatul ei uzat și papucii din anii
șaptezeci, așadar, mai mult decât ultima oară. Pare să caute
ceva. De recunoscut nu mă recunoaște, dar nici nu mă lasă
s-o conduc înapoi în locuința ei, la care am și o cheie pe care
mi-a înmânat-o nepotul ei, care nu prea pare să aibă chef
să-și asume îngrijirea rudelor sale.
O conduc pe bătrâna doamnă până la canapea, îi caut
animăluțul de pluș, până la urmă găsesc elefantul lipicios cu
un ochi în cuptor și i-l pun în mâini. O clipă mi se pare că
văd în ochii ei un semn de recunoaștere.

17
 Întreabă de sora ei și de cineva care până acum n-a mai
făcut obiectul conversațiilor noastre. Îi pun un disc cu Ma-
rio Lanza, care o liniștește. La urmă verific dacă aragazul
e-nchis și cada e goală.
„E rudă cu tine?”, întreabă Ina, în timp ce așteptăm liftul.
„Din păcate, nu.”
„Cum așa, din păcate?”
„Fiindcă e o femeie nemaipomenită.”
„Mult n-a mai rămas din ea, săraca.”
Nu spun nimic.
„O cunoști bine?”
„Un pic.”
Nu vreau să-i împărtășesc Inei ceea ce mi-a povestit feme-
ia asta pe când mai era pe jumătate lucidă. Am petrecut câteva
după-amiezi la ea. Cafea nu era în stare să facă, dar, când vor-
bea, vedeai înaintea ochilor cât se poate de plastic pe mama
ei sau casa copilăriei ei, sau un lagăr. I-am promis atunci
că am să țin pentru mine povestea ei, cu toate că eu cred că
oricine ar trebui să știe cum a ajuns femeia asta să se aleagă
cu numărul ăla tatuat pe brațul ei stâng. Dar ea nu voia.

În viața lui dinainte, liftul din imobilul meu a fost cu si­

guranță polițist sau gardian de-nchisoare. El acționează nu-
mai după cum are el chef, și unele dintre toanele lui sunt de-a
dreptul înfricoșătoare. Acum, de pildă, ușa i se închide, dar el
nu dă semne că ar vrea s-o ia în jos ori să deschidă ușa la loc.
Ina începe să tremure. E claustrofobă. Eu îmi pipăi buzu-
narele după Xanor, dar nu găsesc decât o țigară ruptă, ceea
ce e remarcabil la un nefumător. Ușa se deschide la loc. În
fond, de ce nu.
Ina o ia la fugă în jos, ca și când imobilul ar fi în flăcări.
Eu o iau după ea și am următoarea criză de transpirație.

18
 „Liftul ăsta de căcat!”
„Da, trebuie să te obișnuiești cu el.”
„Niciodată! Niciodată nu mă mai sui în el!”
„E OK.”
Mâna ei se odihnește pe clanță, dar, în loc să deschidă, ea
mă măsoară cu privirea. Ceva se întâmplă în ea. Pare să-și
adune gândurile.
„Mai știi cumva ce ai spus azi-noapte la telefon?”, întreabă ea.
Nu mai am nici cea mai vagă idee și recunosc asta cu se-
ninătate.
„Vorbeai de Thailanda. Și că vrei să zbori cu mine acolo.”
Asta nu sună neplauzibil. Eu vreau tot timpul să mă duc
în Thailanda. Dar nu vreau să mă duc în Thailanda cu o fe-
meie care poartă jachete de piele cu franjuri. E limpede că ieri
n-am avut în vedere asta. Când sunt beat, devin îngrozitor
de sensibil, și, când sunt pe coca, am chef de sex. Combinația
asta aduce mereu tot noi probleme în viața mea. Și în a altora.
„Câteodată, chiar n-am idee ce vrei de la mine”, zice Ina.
Trece un taxi. Ea îl oprește și a dispărut atât de repede în
el, că nici măcar nu apuc s-o opresc sau măcar să-mi iau la
revedere.
Nu mă mir, cunosc felul ăsta al ei. Îi scriu un sms în care
îi mulțumesc pentru noaptea frumoasă. Nu vreau să plece
acasă cu un sentiment nașpa.
Și acum încotro? S-o iau încă de acum? Cum rămâne cu
bunele intenții?
Ei da, de ce nu. Dar atenție! Orice ar fi, să rămân fit
pentru Helen! Să nu fiu în stare să mă culc cu ea din cauză
de prea multă coca ar fi aproximativ la fel de stupid ca să
scapi avionul de New York pentru că ți-ai stricat stomacul la
McDonalds.

19
 În timp ce mă căznesc să merg în direcția Café Rudi, cu
mahmureala de la cocaină care mă apasă în ceafă, mă gân-
desc la tipul meu de relații cu femeile. Nu mai reușesc să-l
definesc.
Mă rog, relația cu Ina, da, și încă foarte ușor. La aia cu
Helen însă treaba devine mai dificilă. Facem sex, bem, facem
sex, bem, toate astea până ajungem să ne iubim. După câteva
zile de intimitate, unul din noi nu mai dă niciun semn timp
de două săptămâni.
Totul e dezlânat. Trăim singuri cu alții. Nimeni nu este
împreună cu altcineva, strâns, fiecare are câțiva oameni cu
care se bagă în pat din când în când. Nu știu dacă modelul
ăsta e un fenomen al timpului nostru și nu cred că aș vrea să
mă obișnuiesc cu el.

În Café Rudi zac numai inși răpuși de șnaps. În comparație

cu oamenii înșirați aici la tejghea pe 1 ianuarie, eu sunt într-o
stare extraordinară. Dar am de gând s-o schimb cât se poate
de curând. Căci astăzi am voie. Pentru mine, asta e o zi spe-
cială, din fericire, aproape nimeni nu știe asta, așa că nu ar
trebui să escaladeze.
Îmi sună mobilul.
Pe display citesc, îngrozit:
GENGHIS-HAN

20
 VIENA

Lângă mine doarme copilul. În locuința mea nu e loc pen-

tru un al doilea pat. Ceea ce, în cazul de față, nu poate decât
să-mi convină. Îmi place de mor să mă trezesc, și el să fie
lângă mine. O imagine mai frumoasă decât asta nu cunosc.
Ascult respirația lui moale, regulată. De fapt, ar trebui să
mă duc la toaletă, dar nu vreau să-l trezesc.
Îi privesc fața. Înainte era chiar un pic mai delicată. Tim-
pul scrie deja în trăsăturile ei. Dar încă mai are o expresie
lipsită de griji, atât în somn, cât și treaz. La vârsta lui, mulți
copii au deja ochii ăia întunecați și duri și privirea aia rănită.
Sper că al meu nu va ajunge niciodată s-o aibă.
Cască și se întinde, clipește, mă vede, zâmbește, își pune
brațul pe după mine și adoarme la loc.
Un sentiment pe care ar fi inutil să-l descriu. Cine are un
copil înțelege. Cine nu are poate doar să-și închipuie cu oa-
recare aproximație.
Mă lipesc prudent de copil. Peste zi e exuberant și sălba-
tic, nu poți să-i storci nicio tandrețe. Dimineața, când abia
începe să alunece încet în zi, poți să-l păcălești și să-ți furi
câteva minute de alintări.

21
 MÜNCHEN

Puțin oripilat, mă uit la femeia cu care am făcut sex azi-

noapte și al cărei nume mi-a scăpat. Lipăie prin camera mea
de hotel și-mi adulmecă lenjeria.
O ține așa de minute întregi. Caută hainele pe care le-am
purtat ieri și care, pur și simplu, sunt de negăsit, pentru că,
atunci când am ajuns acasă, dacă se poate spune așa la o ca-
meră de hotel, ne-am dezbrăcat aproape stând în picioare,
așadar, într-o mare și lacomă grabă sexuală, motiv pentru
care toate sunt împrăștiate prin cameră. Adineaori mi-a găsit
tricoul de aseară și l-a tot mirosit, pe urmă mi-a adulmecat
puloverul, acum a dat peste o șosetă și o adulmecă. Mă uit la
ea și prefer să nu spun nimic.
În lunile care au trecut, numărul confruntărilor mele cu
oameni bizari din punct de vedere psihic a evoluat după șirul
lui Fibonacci.
Știu, în imaginea unei femei goale care-mi adulmecă ru-
făria, avocatul meu nu vede mult mai mult decât un simptom
cât se poate de normal al micii mele probleme de stil de viață,
dar pentru mine începe, încet-încet, să fie prea mult.
Ce se-ntâmplă cu oamenii ăștia? Nu pot să se comporte
normal? E musai să existe nebunie? Și e musai ca nebunia
asta să-mi fie livrată tocmai mie în casă?
Ceva nu e deloc în regulă aici. Trebuie să întreprind ceva.
Numai că nu știu ce.
De altfel, oare cum s-a ajuns din nou aici?

22
 Ieri-dimineață, avocatul meu mă ia de la mine de acasă.
E într-o dispoziție sclipitoare, căci, în zilele dinainte, a eli-
berat un nevinovat, dintr-un criminal a făcut un ucigaș cu
premeditare și dintr-o crimă cu premeditare, un omor prin
imprudență. El are încă din fragedă tinerețe o relație critică
cu deținătorii de funcții și cu alte autorități și nu consideră
rezistența față de organele statului drept un delict, ci ca pe o
profesie, și anume departe de orice romantism social.
Bem câteva pahare în cafeneaua de după colț. El șapte,
eu trei. În drum spre BMW, cineva se lovește de Werner, un
spectacol remarcabil, căci Werner este, ce-i drept, cu un cap
mai mic decât mine, dar puternic și lat ca un camion. Politi-
cos, el îl ajută pe cel căzut să se ridice.
Pe autostrada de vest, spre München. Ca de obicei, trebuie
să conduc eu, porcul ăsta puturos sforăie lângă mine. În viața
mea n-am auzit un om să sforăie așa, doar animale de mare
calibru.
Și cât de adânc doarme! Eu merg cu 250, el doarme. Eu pun
o frână bruscă din cauza unui ungur care se târăște pe banda
din stânga, el doarme. Eu dau muzica atât de tare, încât aproa-
pe că se ridică plafonul, el se cuibărește comod în scaunul lui
încălzit electric și sforăitul lui îl acoperă pe David Bowie. Nu-
mai când îmi aude ziarul foșnind, e treaz instantaneu.
Întrerupem călătoria la un popas. Eu mănânc o supă, avo-
catul meu mănâncă o supă și două găini. Cinci șnapsuri mari la
desert. Pornim mai departe, el adoarme după câteva secunde.
Așa ceva n-am mai trăit. Dacă n-aș avea mașina să mă joc cu
ea, m-aș plictisi. Conduc și mă gândesc, conduc și mă gândesc.
Facem check-in-ul la hotel. Întărire la barul hotelului,
avocatul meu nu mai bea decât șnaps la ora asta. Mai întâi
lectură, nu-i deloc floare la ureche, deoarece are loc în fața

23
a două sute de elevi, din care nu toți au venit de bună-voie,
și la astfel de evenimente trebuie să citești în așa fel, încât să
acoperi o anumită neliniște.
După cina la italieni, cu Werner la concertul celor de la
Arcade Fire. Este la fel de grozav ca toate concertele lor pe
care le-am văzut. Consider că Arcade Fire este cel mai bun
band live din lume. Pe scenă stau opt, nouă oameni și fiecare
dintre ei dă impresia că își fute instrumentul. Ei dau senzația
că doar niște lanțuri nevăzute îi împiedică să alerge în publi-
cul lor. Să fugă peste el. Atâta energie. Și pe aia o primim noi.
Când tipul cu păr roșu își snopește-n bătaie toba și urlă-n mi-
crofon, am sentimentul că văd ceva cu totul nou. Și aproape
niciodată nu văd ceva nou.
În afară de asta, întreaga trupă îmi amintește izbitor de
familia Cullen din Twilight.
După concert, Werner și cu mine suntem aproape treji.
Schimbăm această stare la Schumann’s, unde e plin de femei
minunat de frumoase, care, din păcate, nu mă bagă-n seamă.
Eu aștept întotdeauna ca femeile frumoase să mă-ntrebe
de vorbă. Eu nu le-ntreb niciodată de vorbă. Oricum, alea
sunt tot mereu întrebate de vorbă, și eu n-am să le impresio-
nez niciodată cu bâiguiala mea.
În barul hotelului, imaginile se întunecă încet. Avocatul
meu îmi povestește cu lux de amănunte că ar vrea ca, după
moarte, să fie împăiat. De către acel van Cutare. Vrea să stea
într-un colț cu țigarea-ntr-o mână și paharul în cealaltă, în
pieptul lui vrea să fie montată o ușă, și, când o deschizi, vezi
un bar de apartament, luminat. În afară de asta, vrea să fie de-
pus la văduva lui și, când aia face sex, el să înceapă să mârâie.
Atunci, de undeva a venit femeia aia. Aia care tocmai îmi
adulmecă paltonul. Ar fi trebuit să mă gândesc imediat că

24
ceva nu e-n regulă cu ea, căci una dintre primele ei fraze,
când a ajuns la masa noastră, a fost: „Ieri am visat că mă
plimbam cu un câine care, în față, era mort”.
Iluminarea. Acum și aici. Lângă fetișista olfactivă. Am
să-mi rețin un loc la sanatoriul despre care mi-a povestit o
tânără femeie.
În sanatoriul ăla, stai între trei și șase luni. În fiecare zi
ai ore de terapie, nici măcar o bere la masă nu se permite,
și, după timpul petrecut acolo, e drept că nu ești vindecat,
căci de cocaină și de alcoolism nu poate fi vindecat nimeni,
asta-ți rămâne pentru totdeauna, ca un virus care moțăie-n
corp și poate exploda în orice clipă. Dar ai învățat cum să te
porți cu dependența. Și, cu puțin noroc și ceva disciplină, ai
depășit problema în mare măsură.
Trei până la șase luni într-un astfel de așezământ sună
horror. Terapie individuală și terapie de grup. Eu, într-o te-
rapie de grup, acolo o să am nevoie repede de avocatul meu.
Dar ceea ce se prezintă acum în fața mea, nebuna care miroa-
se deja următorul articol de îmbrăcăminte, la asta se adaugă
nevoia de amețeală, de orice fel de amețeală, care să alunge
frica, și asta e horror. Așa nu se mai poate.
În camera de alături sforăie Werner, nava de luptă. Feme-
ia a terminat cu lenjeria. Mă servesc cu müsli de pastile, îmi
caut hainele abuzate, mă îmbrac și, când femeia se află sub
duș, o tai în direcția salonului pentru micul dejun.

Chelnerițele au început deja să strângă bufetul. Eu încerc,

cu cea mai gingașă privire de câine a mea, dar e clar că ea
nu-mi iese destul de convingătoare, cu obrajii ăștia umflați
de băutură și cu ochii mei de porc. Abia mai reușesc să smulg
un ou fiert moale și două felii de pâine dintre ghearele laco-
me de ordine ale grăsanei de supraveghetoare.

25
 Mă așez în colțul cel mai retras și-mi verific mesajele pe
mobil. Un sms cald de la Helen, unul drăguț de la Daniel
Schalko, care nu pare să fi fost tocmai treaz, unul de la Stefan
Beuse, căruia îi mergea cam tot așa, unul ciudat de la Ela și
unul de la Genghis-Han, care s-a trezit și vrea să știe unde
m-am ascuns.
Am văzut nu o dată cum un comesean neștiutor aproape
că a fost smuls în sus de pe scaun când mi-a sunat mobi-
lul și pe ecran a apărut poza Führerului, sub care apărea, în
mod logic, și numele Adolf Hitler. Aceste incidente au dus
în numeroase rânduri la neînțelegeri și au devenit, în scurt
timp, atât de neplăcute, încât am preferat să-l salvez pe Wer-
ner drept Genghis-Han. Cu imaginea unui mongol gras nu
are nimeni probleme, cu toate că nici ea nu l-a avut ca model
istoric tocmai pe Albert Schweitzer.
Mulți oameni m-au întrebat deja de ce în telefonul meu
nimeni nu se numește așa cum se numește el de fapt.
Înainte de toate, e vorba despre o măsură de precauție.
Mobilele mele au o tendință critică de a se pierde noaptea
și, în câteva rânduri, oameni cu care mă cunosc și ale căror
numere erau salvate la mine-n telefon s-au plâns că au fost
sunați de necunoscuți.
În al doilea rând, aceste nume se potrivesc mai bine cu
respectivii decât numele lor adevărate. Sunt un apropiat al
lui Fuchur și Stalin, Ulrike Meinhof îmi trimite aproape zil-
nic câte un sms, mesajele porcoase de la ora trei noaptea nu
vin, din păcate, de la Lady Gaga, chiar dacă fotografia ei de
pe ecran poate înșela în acest sens. La mine, Nina e Amanda
Palmer, o fostă semnează Calamity Jane 1, și o altă fostă, Ca-
lamity Jane 2, Tomy din Anzengruber se numește, în confor-
mitate cu frizura lui, Prințul Inimă de Fier și așa mai departe.

26
În cazul lui Eduard Habsburg, împăratul Franz Josef era la
îndemână, dar cu ideea de a o numi pe Fiva Marlene Dietrich
încă mă mai umflu puțin în pene.
În rest, mă bucur destul de mult că agenta mea n-are ha-
bar că, la apelurile ei, din mobilul meu se reflectă fața An-
gelei Merkel, iar Daniel ar fi mai bine să nu știe nici el că, la
mine, el se numește Heinz Rühmann.

Încolo, niciun mesaj interesant. Chestiile obișnuite. Alu-

zii ambigue, informații, salutări, invitații la lecturi. Pe Face-
book, unul dus cu capul care mă-njură, cinci salutcemaifaci,
o prietenă vrea să-i fac o vizită la Amsterdam. Și Tic, cea cu
care am petrecut acest an ciudat, trimite salutări.
Dar pe urmă, tocmai îmi pun pe masă a doua cafea, pe
care tânăra chelneriță a mai fost destul de generoasă să mi-o
servească, văd în timeline-ul meu un fluviu de condoleanțe
și pricep că jurnalistul Kurt Kuch a murit.
Căcat.
El s-a luptat public cu cancerul la plămâni, luni de-a rân-
dul a postat fotografii cu el în spital, cu chimioterapiile lui,
cu familia lui, a povestit despre el și familia sa și cât de tare se
blestemă că a fumat, trei pachete pe zi. Ce mizerie.
Când un om atât de curajos ia o hotărâre atât de îndrăz­
neață, anume să moară în mod public pentru a-i trezi pe alții
și a-i proteja de rele, moartea lui e o tragedie. Un pic de tot
mori și tu odată cu el. Jelești faptul că nu s-a petrecut o mi-
nune. De fapt, ești trist din cauza dramei de a fi în sine și știi
că ești parte a acestei drame și că n-ai să-i scapi. Cred că jelim
cu toții întruna absența minunilor, pentru că asta ne face să
simțim că Creatorul nostru ne-a lăsat singuri.
Al patrulea prieten al meu de pe Facebook mort. Contu-
rile lor plutesc încă într-un nor virtual. Oare vor fi șterse la

27
un moment de la sine? Sau continuăm să trăim cu toții pe
Facebook până când lumea dispare?

Mai vine un sms de la Tic. Ca de obicei, citesc printre rân-

duri sentimente care nu există. Dar atunci de ce îmi scrie
așa? De ce îmi scrie în general? Ea este singura dintre femeile
cu care am avut relații importante care poate marșa la o pri-
etenie normală.
Am fost împreună numai cu femei extraordinare. Habar
nu am ce voiau de la mine, trebuie să existe ceva care le-a
păcălit. Dar nici ele însele nu erau tocmai ceea ce s-ar putea
numi prototipuri. Una era posedată de natură și de nuditate,
alta își secționa o dată pe lună brațele și trebuia s-o duc la spi-
tal, una avea complexul lui Christos și voia să salveze lumea,
una credea în Tantra, una era pe haș și rareori se putea vorbi
cu ea, una suferea de mitomanie gravă și una era lesbiană.
Toate m-au lăsat cu ochii-n soare. Singura normală era Else,
iar pe aceea, cum era și logic, am părăsit-o eu. Poate că ar
trebui să încep să privesc problema pe dos, celelalte se potri-
veau cu mine, iar Else s-ar putea să fi avut un episod psihotic.
Nu pot să nu mă gândesc la soția lui Kuch. Cum este să-ți
pierzi tovarășul de viață în felul acesta. Dacă, la un moment
dat, recunoștința pentru timpul trăit împreună poate fi mai
puternică decât durerea că a trebuit să se sfârșească. Le do-
resc asta tuturor.

Sună mobilul. De obicei nu răspund, un mobil e făcut

pentru sms-uri și mailuri, dar pe display apare numele Wal-
dorf Astoria. Presupun că Ela vrea să vorbim despre soția lui
Kuch.
„Pe tine chiar se poate baza omul”, dă ea pe gură, apoi
urmează un râs îndelung.

28
 Cunosc asta și îmi place. Există prea puțini oameni care
știu să râdă cu poftă. Când Ela râde, orice depresie bate-n re-
tragere. În momentul de față însă mi se pare puțin nepotrivit.
„Îngrozitor, nu-i așa?”, zic eu.
„Clemens Rettenbach-Hollenstein mi-a povestit…”
„Tu cu aristocrații tăi.”
„Te-a întrebat de vorbă într-un bar, la tejghea…”
„Hă? Despre ce vorbești tu acolo?”
„Despre un bar. Ăla în care te-a întrebat de vorbă Clemens.”
„Cine-i ăsta? Când și unde a vorbit cu mine?”
„Habar n-am. Acum câteva săptămâni, cred. El ți se adre-
sează, ca să-ți spună că ești autorul lui preferat. Îți ridică-n slăvi
cărțile. Tu te holbezi la el c-o privire sticloasă. Hahahahaha…”
Asta nu sună ca și când ar vrea să-mi vorbească despre un
caz de moarte tragică. Încă nu știe nimic. Împotriva voinței
mele, chițăitul ei îmi împinge comisurile-n sus.
„Ela, te rog. Îmi par ciudat dacă încep să râd acum.”
„Fii liniștit! Hahahaha… El se gândește: ce mai… haha-
hahaha… ce mai tip neprietenos e și ăsta. Îți face și mai multe
complimente. Tu te holbezi și nu zici nimic. Abia atunci…
hahaha… abia atunci bagă el de seamă că lângă tine șade o
femeie care ți-o ia la labă, hahahahahaha…”
„Poftim, ce zici?”
Râsul ei devine strident.
„Ela, faci mișto de mine?”
„Îți jur… A fost destul de șocat.”
„Poți te rog să-l întrebi în ce bar era asta și cum arăta
femeia?”
Nu mai are aer de atâta râs.
„Potolește-te. Te rog.”
„Nu e deloc ușor. Hahahaha…”

29
 „Ela, a murit Kurt Kuch.”
În telefon, tăcere.
„Alo? Mai ești?”
„Ah, ce trist! Săracul! Ai cumva mai multe detalii?”
„La așa ceva nu prea mai ai ce detalii să știi, nu-i așa? Nu
i-a ieșit.”
„Așa e, da. Nu, nu, nu, nu poate să fie adevărat.”
Eu consider că este mult prea adevărat, dar lamentarea
nu folosește la nimic. Eu cred că trebuie să ne croim drum
cumva, mințind, atât cât se poate. Minciuna de nevoie a
existenței. Umorul și minciuna, căci mult mai mult de atât
nu avem.
Dar nici măcar nu e atât de puțin.

30
 TOK IO

În lumina dimineții care pătrundea, palidă, în cameră,

el începea să vadă treptat conturul spatelui Mariei, care era
împins înainte și înapoi de mișcările lui. Imaginea îl excita
și mai tare, până când auzi un sunet pe care, dacă ei nu s-ar
cunoaște atât de bine, l-ar fi luat drept durere.
Niciun sentiment nu-l făcea să se simtă mai ușor ca ace-
la care era declanșat de pulsarea ei spasmodică în punctul
culminant. Când simțea în ea cum juisează, când se lipea de
ea în timp ce ea zvâcnea în sus și se prăbușea în ea însăși, în
secunda aceea, o făptură bătrână de sute de mii de ani, el
simțea un fel de acceptare a tot ceea ce putea să se întâmple
și se întâmplase. Sentimentul acesta nu dispărea niciodată,
nici atunci când juisa el însuși. Se retrăgea încet, fără să lase
amărăciune în urmă.
Ea se întoarse pe spate și mai cerea. Pentru el era în re-
gulă. Nu și-a mai îngăduit mult timp. A terminat în gura ei,
adânc, așa cum îi plăcea ei cel mai mult noaptea, atunci când
nu mai avea toate simțurile la dispoziție. El s-a manifestat
zgomotos, apoi s-a lăsat tăcerea.

În timpul sexului cu altele, se-ntâmplase ca gândurile să-i

mai fugă. În timp ce se mișca în altă femeie, simțea că lipsea
ceva hotărâtor, pentru care nu-i venea în minte cuvântul po-
trivit. El continua, corpul lui nu era mai puțin lacom decât
înainte, dar spiritul lui era deja, de pe acum, în celălalt capăt
al lumii și dincolo de el.

31
 Cu Marie nu ajungea la astfel de gânduri. Ea era peste tot.
Ea îl cuprindea, era în el la fel de mult pe cât era el în ea,
fără să înăbușe pasiunea prin prea multă căldură. Căldura
era înainte și mai era și după, iar între timp le făcea hatârul
să nu-i tulbure.

Au rămas culcați unul lângă altul. El a băgat de seamă

că din el mai curgea ceva. Marie, care-l cuprinsese cu mâna,
frecă acel ceva între degetele ei. Nicio rușine. Nicio durere
metafizică. Recunoștința pentru faptul de a exista și de a avea
sentimentul că ceva este în regulă.
— La mulți ani, spuse ea. Îți mai aduci aminte unde exact
erai acum un an? Și te întrebi cumva unde ai să fii peste fix
un an?
— E ciudat, dar, în momentul ăsta, am cu totul alte ches-
tii în cap. Întreabă-mă peste câteva minute. Sau peste o oră.
Momentan sunt… puțin cam…
Ea a râs.
— Nicio grijă, și eu. Cu toate astea, de azi într-un an, aș
vrea să fiu la Polul Sud. Cu tine.
— Da-da, bună idee, spuse el și se mai întoarse o dată.
Sexul pe care-l făcea Marie era ca acela pe care el nu-l știa
decât de la disperate, de la alea schimbătoare, de la alea care
căutau o relație pe care ele nu ar suporta-o niciodată mai mult
de o săptămână. Dar ea nu era una dintre femeile astea. Ea
era cu totul lângă el. Ei puteau să se îndepărteze unul de altul
aproape în orice zi sau în orice noapte atât de mult, pe cât o
cereau clipele astea. Clipe, asta erau, una o urma pe cealaltă.
El nu știa ce anume era chestia asta care se întâmpla între
ei, dar era acolo și părea că vrea să rămână.
Probabil că va trebui să mă împac cu gândul că e frumos,
gândi el, în timp ce auzea cum ea făcea ca umerașele să se

32
lovească unul de altul cu un clinchet în timp ce căuta un pan-
talon în șifonier. Și: e incredibil de rapidă.
Fiecare om are propria lui viteză. Unii trebuie să se chinu-
ie ca să se miște mai repede, indiferent ce fac, fie că-i vorba de
mers, de beție, de gândire, de acțiune, de decizie, de iubire, de
viață pur și simplu. Altora, în schimb, natura le-a dat o viteză
interioară atât de mare, încât nu mai pot frâna deloc sau cu
greu, aceștia au energii enorme, dar nu știu să și le dozeze.
Ăștia se mistuie la un moment dat.
— Jonas? Mă asculți?
— Scuză-mă. Ce spuneai?
— Mi-ar plăcea să vorbim despre Polul Sud.
El și-a scuturat un pic perna și și-a afundat fața în ea. Per-
na mirosea cald a somn.
— Hei, spuse Marie și începu să-l gâdile până când el nu
mai putu să suporte și o scutură de pe el.
— Până la Polul Sud e departe, spuse el. Foarte departe.
— Mai departe de atât nu se poate. Tocmai asta mă incită.
— Ia spune, tu vorbești serios? S-a ridicat în capul oase-
lor. Polul Sud? Vrei acolo?
— Și anume cu tine!
— Crezi cumva că doctorii sunt nemuritori? întrebă el.
— În general, nu, dar, în ceea ce mă privește, aș putea să-
mi închipui că da.
— Ăă… atunci bine.
— Deci? Deci? Hai, hai, hai, zi ceva!
— Să dorm mai departe n-ar fi o opțiune, așa-i?

Cu ceașca de cafea în mână, el s-a postat la fereastră și a

început să se uite la ploaia de afară. Cu toți anii care trecuseră,
vederea pe care o avea asupra orașului Tokio îl copleșea de fie-
care dată. Sub el, un oraș cu case ca de jucărie, din când în când

33
zguduit de cutremure. Un talmeș-balmeș de oameni, mașini,
autobuze. Oameni mergând în pas egal. Oameni pe gânduri.
Străin, îndepărtat, de neînțeles. Cu toate acestea, la fel ca el.
— Chiar vrei? întrebă el. Și doar noi doi?
— Bineînțeles.
— Un marș până la Polul Sud, au fost câțiva care nu i-au
supraviețuit.
— Erau alte vremuri. Și Everestului i-au supraviețuit unii
numai cu mult noroc.
El începu să frământe cu mâinile o minge de cauciuc, așa
cum îl sfătuiseră doctorii, pentru ca nervii să primească im-
pulsurile necesare pentru vindecare.
— Dar de ce? Ce să cauți acolo?
— Tu ce-ai căutat pe Everest? întrebă ea.
— Aș putea spune că pe tine. Aș putea spune că pe mine.
Niciuna din variante n-ar fi greșită. Dar să-ți spun cu preci-
zie, asta nu pot.
— Vezi, la fel e și cu mine. Știu doar că trăiesc în per­
manență aventuri în care e vorba numai de viața altora. În
fiecare zi depinde de deciziile mele dacă cineva trăiește sau
moare. Cred că e ceva legat de asta.
— Cauți o chestie care să-ți gâdile nervii?
— Nu, sau nu în primul rând. Caut o experiență exis­ten­
țială. Caut limita cu care nu m-am confruntat încă.
— Apropierea morții?
— Asta nu. Dar o situație în care orice se poate întâmpla.
Grozav, gândi el, asta sună a misiune sinucigașă.
— Și trebuie neapărat să fie Polul Sud? Ai putea să te duci
să sari cu parașuta.
— O, nu! Înseamnă că m-am exprimat eu greșit. Bine­
înțeles că vreau să simt natura de acolo. Aisbergurile albas-

34
tre, lumina, depărtarea nesfârșită, singurătatea! Tăcerea.
Îmi închipui că e copleșitor. Închiși între ghețuri și în tăcere
mărșăluim spre Polul Sud!
— Și crezi că reziști?
— Am fost campioană națională la 1500 de metri. Am
făcut parte din ștafeta de biatlon. Până la douăzeci de ani am
făcut sport de performanță. Și tu? Reziști?
N-am nicio scăpare, gândi el.
— Nu vrei? întrebă Marie. Ai început deja să-mbătrânești?
Ea râse, sări în sus și-l ciupi de deasupra șoldului. A fost
de ajuns. El începu să râdă, fără niciun alt motiv decât că ea
era acolo.

35
 VIENA

Îmi place locuința mea când e zăpadă afară, arată drăguț

și-mi aduce aminte de un timp pe care e limpede că-l idea-
lizez. Un timp în care nu existau decât bătăi cu bulgări de
zăpadă și siguranță și minuni cotidiene. Vara, în cei treizeci
de metri pătrați, e mult prea cald, nici într-o baracă de tablă
ondulată n-ar putea să fie mai cald. Acum, ce-i drept, e iarnă,
dar nici urmă de zăpadă, de săptămâni întregi. Vreau să ies
și să mă duc într-o cafenea. Din păcate, trebuie să-l aștept pe
curierul firmei de încălțăminte Dachstein.
Citesc din Švejk. L-am citit deja de cincisprezece ori, dar
asta nu mă deranjează. Tocmai atunci când viața mea îmi
pare deosebit de fragilă, caut protecție la Švejk. E ca și când
aș fi îmbărbătat de un prieten. Scena cu preotul militar pot
s-o recitesc iar și iar. E de bănuit că sunt un om simplu. Dar
asta-i ceva ce tu însuți nu poți influența, așa că lucrul ăsta nu
mă împovărează.
Mi se pare că aud ceva afară. Deschid ușa, nici urmă de
curier. Trag cu urechea la ușa vecinei. Tot niciun sunet.
Întors în locuința mea, mă izbește faptul că e mai frig decât
în casa scărilor. Dau căldura mai mare. În calorifer foșnește
ceva. Am sărit de patruzeci și încă n-am idee ce-i aia. Apă
care se încălzește? Dar eu am încălzire centrală, nu cu gaz, așa
cred. Bineînțeles că n-am nici cea mai vagă idee ce-i încălzirea
centrală. Sună ca și când undeva în depărtare s-ar face căldu-
ră, iar apoi asta e livrată. Dar cum se livrează căldura? Aia are
nevoie de un purtător, nu zboară pur și simplu prin vid. Ceea

36
ce mă duce din nou cu gândul la apă. Nu, nu pricep nimic din
tot conceptul ăsta de încălzire centrală și de calorifer.
În sfârșit, aproape de prânz, sună la ușă. În fața ușii plu-
tesc în aer zece cutii de încălțăminte. În spatele lor se aude
un gâfâit. O voce prietenoasă cere ajutor. Când iau cele cinci
cutii de deasupra, descopăr un curier clipind vesel, care face
o remarcă inteligentă despre societatea noastră de consum.

Desfac cutiile și probez pantofii. În afară de două perechi,

toate celelalte mi se potrivesc; în afară de o pereche, toate
arată bine. Acele trei perechi le pun la loc în cutii. Pe celelalte
le depozitez pe raft, în afara uneia, pe care o încalț.
Este un an de când sunt ambasadorul lui Dachstein. Să
port pantofi ca să le fac reclamă, asta mi-a plăcut imediat,
fie și numai din cauza lui Al Bundy. Faptul că ambasador,
în combinație cu pantofi, sună atât de ironic îmi produce în-
totdeauna bună dispoziție. Daniel mă invidiază pentru ro-
lul meu și mă numește ambasadorul pantofilor. Eu însumi
mă numesc ambasadorul pantofilor și-mi face plăcere. Căci
omul trebuie totuși să fie purtătorul unei solii.
Daniel se plânge deseori de faptul că el și Zadie Smith nu
au parte de așa ceva. Niciun scriitor nu are parte de așa ceva,
zice el, și nu pricepe deloc cum de am eu parte de așa ceva.
I-am explicat că el n-are să fie niciodată ambasadorul panto-
filor, pentru că oamenii ăia vor să-și și vândă încălțămintea.
Asta nu i-a picat bine.

În Otto e mezzo, un restaurant italienesc pe care-l deține

prietenul meu Massimo și care e cartierul meu general, ală-
turi de Café Anzengruber, o întâlnesc pe Nina. Înainte, ea
trebuia să mai facă și pe chelnerița în câte un local ca să se
descurce, acum poate deja să trăiască din arta ei. La vremea

37
respectivă, nu mi-a plăcut faptul că n-a mai vrut să fie cu
mine, dar între timp m-am obișnuit cu asta, și acum suntem
prieteni.
Îmi arată cele mai noi evoluții ale tatuajului ei integral.
Ea și soțul ei, Chris – ea a trebuit să se căsătorească imediat
după ce-a terminat cu mine, și nu e singura care a procedat
așa; după ce-au fost cu mine, femeilor le place să-și ia bărbați
tineri și drăguți, apți pentru căsnicie –, s-au pus la dispoziția
unui artist în tatuaj care îi transformă pe amândoi într-o sin-
gură operă de artă, ceea ce înseamnă că, acolo unde tatuajul
ei se termină la degetele ei de la picioare, începe al lui, la de-
getele lui de la picioare, și, împreună, ei ajung să alcătuiască
o operă de artă a tatuajului.
Chestia asta nu ar fi pentru mine. Tatuată așa, Nina arată
un pic a vânzătoare într-un magazin de CD-uri Indie, care,
pe lângă asta, mai lucrează și ceva porno, dar, pentru că ea e
într-adevăr frumoasă, nici măcar asta nu deranjează.
Îmi place în special limbajul ei corporal. Are o mișcare
vezi, ți-am spus eu, pe care o execută cu tot corpul. Trunchiul
i se încordează, umărul drept se răsucește în față, cel stâng
în spate, toate astea într-o secundă, și, în plus, face o mică
grimasă de amărăciune, după care se lovește cu palma peste
genunchi. De când nu mai suntem împreună, suntem de cele
mai multe ori de aceeași părere, și mișcarea vezi, ți-am spus eu
nu mai e folosită împotriva mea. Astăzi se contorsionează des.
— Sunt grasă, spune ea.
— Încă n-am întâlnit vreo femeie care să nu spună asta
despre ea.
— Dar la mine e chiar adevărat.
— Și asta o spun toate.
— Încă trei kile.

38
 Să dea jos trei kile, Dumnezeule mari, avem griji, nu glu-
mă. Dar, înainte, ea avea probleme existențiale, nu avea bani
și mă avea pe mine drept prieten, alea au fost vremuri grele.
Mă bucur că acum nu o mai chinuie decât nevroza cu slănina.
După amiază ni se alătură Chris. Mai comandăm o sticlă
de vin.

Seara ne ducem la ei, pentru că Lima, bătrâna cățelușă a

Ninei, nu poate să stea singură atâta vreme. Nina gătește ve-
gan. Fie rețeta a fost un produs colateral al vechilor experi-
mente chinezești în materie de tortură, fie ea a fost mai atentă
la sticla de vin decât la oala cu dovlecei și înlocuitor de brânză.
După câteva jointuri, încep să iau act de încă o persoană.
Percep o a patra prezență în încăpere.
— Mergem la culcare? întreabă Nina.
— Eu o să-mi chem un taxi.
— Nu, rămâi. Poți să dormi aici.
Dacă nu aș ști că se referă doar la înnoptat. Se referă la
dormit, nu se referă la sex în trei. Cum poți să vorbești des-
pre așa ceva pe un ton atât de inofensiv? Eu nu am vorbit
niciodată în viața mea atât de inofensiv despre așa ceva, doar
m-am prefăcut că o fac.
Mă întind pe canapeaua din sufragerie. Cei doi se bagă-n
pat în camera de alături. Între noi nu există nicio ușă.
— Nu vrei să te întinzi lângă noi? întreabă Nina după câ-
teva minute.
Și eu știu în continuare. Suntem prieteni. Ea vrea să spu-
nă: să mă-ntind mai comod, la modul cel mai nevinovat.
Clătinându-mă, mă duc alături. Chris e întins în stânga,
Nina în dreapta. Eu mă întind în stânga de tot.
La scurt timp după asta adorm amândoi.

39
 Eu sunt cât se poate de treaz. Situația e ciudată. Pentru
prima oară în pat cu Nina, după atâta vreme.
Chris se întoarce pe partea cealaltă și-mi sforăie în față.
Mă mut înapoi în sufragerie. Aici e și cel de-al patrulea.
Aici par să existe spirite în fiecare cameră. Ei și. Mă-ntind pe
canapea.

40
 VIENA – HAMBURG

Treaz de 116 ore. La concediul la Ibiza al lui Friedrich cel

șchiop nu am contribuit cu niciun cent. Și pe urmă, ieri, pac,
fără să stau mult pe gânduri, mi-am luat de la agenția lui de
turism niște coca să am pe drum. Pentru că la lectura din
Hambrug oricum o să beau. Și oricum nu contează…
Nu sunt bătut în cap. Chiar în punctul ăsta, ar trebui
să intervină conștiința mea și să zică nu. Dar conștiința
versus inconștient e ca Bambi versus Godzilla. Suntem na-
ivi dacă credem că suntem liberi atunci când luăm decizii.
Inconștientul le lovește cu o secundă înainte ca noi să credem
că tocmai am luat o decizie conștientă și liberă.
Nu suntem oameni liberi. În fiecare din noi e ceva care-l
asediază. Un parazit. Ce-i rău la treaba asta: în realitate, noi
suntem parazitul ăsta, și nu ceea ce credem noi că suntem.
Noi suntem inconștientul nostru, nu conștientul. Ceea ce
credem noi că suntem nu este, de fapt, decât un excavator și
brațul acestuia, mânuit de o putere superioară.

La check-in-ul online mi se face oferta ca astăzi să zbor și

eu o dată la Business Class, contra unui cost suplimentar de
99 de euro.
De ce nu? Cartea de credit mai suportă oarece solicitări.
Înainte să chem taxiul, întorc laptopul deschis și-l ciocă-
nesc pe partea de dedesubt. Pe biroul meu începe să ningă.
Îmi vâr aparatul, care, oricum, e pe cale să-și dea obștescul
sfârșit, în geanta de umăr, pe urmă îmi iau pe mine niște pan-
taloni proaspăt spălați și-mi frec mâinile cu două substanțe

41
dezinfectante diferite. De șase ori mi s-a-ntâmplat să fiu
supus pe aeroporturi procedurii neliniștitoare a scanării
chimice, care e aplicată când la mâini, când la buzunarele
pantalonilor, și vreau să fiu scutit de starea de agitație din
minutele de așteptare.
La urmă înfășor cele trei pliculețe de cocaină în folie de
plastic și le vâr, ca de obicei, în chiloții strâmți special aleși în
acest scop. Am fost controlat realmente peste tot de oamenii
de la controlul de securitate, dar niciodată aici. Numai că nu
trebuie să faci greșeala să treci pe la poarta de control cu sca-
nare la piele, căci acolo se vede.

În sala de așteptare pentru îmbarcare scot cu cardul meu

Visa câteva sute dintr-un bancomat. În cazul în care mi-ar fi
blocat cardul acesta, vreau să mai am ceva cash la mine.
Banii te ajută aproape întotdeauna. Timpul înseamnă
bani, ce tâmpenie. Banii înseamnă timp. Cu bani îți cumperi
timp și libertate, obții libertatea de a-ți lua timp ca să faci
orice vrei tu să faci. Ce stupid că nu mă pricep să-i folosesc.
Nici banii, nici timpul, iar libertatea mea, nici atât.
Din când în când, mă uit în jur să văd dacă cineva arată
ca și când ar avea Ebola. Sigur că știu că, probabil, asta nu
se va putea recunoaște, dar nu am încredere în aeroporturi
în privința asta. Aeroporturile îmi plac realmente, dar, dacă,
într-o zi, cei mai ticăloși germeni de pe planetă ar fi să se
unească într-un superbug în cine știe ce crescătorie de pui
din Asia, atunci, acest generator de Armaghedon și-ar începe
opera lui de distrugere fix într-un aeroport ca ăsta. Iar mie
chiar și o simplă Ebola mi-e deja antipatică. Toate aceste boli
care transformă organele-n mâl mi se par inadmisibile. Iar
Ebola încă nu e complet sub control acolo jos, în Africa. E
deja aproape un an de când lucrurile stau așa.

42
 La controlul de securitate îmi golesc buzunarele, în timp
ce glumesc cu zgripțuroaica de la control, și am grijă să scot
într-adevăr orice bucățică de metal. În mod ipocrit zâmbesc
la vederea unui copilaș urât care nu vrea cu niciun chip să
treacă prin detectorul de metale, când, de fapt, aș vrea s-o fac
să se miște mai repede pe fetița asta răzgâiată cu mutra ei rea
și arogantă.
Entuziasmul general față de copiii mici nu-l împărtășesc
câtuși de puțin. Ei pot să fie deja niște oameni foarte nașpa,
malefici și nesimțiți, iar în cazul acesta concret, pot să-mi
imaginez foarte bine ce-o să iasă din prințesa asta. Nu trebu-
ie decât să mă uit la mamă, o femeie cu haine scumpe, fru-
moasă ca un model, cu fustă mini și cu o expresie arogantă,
care-i degradează pe toți oamenii din jur în lachei. Cu ase-
menea femei m-am culcat, de asemenea femei am fost îndră-
gostit, dar niciodată nu s-a terminat bine.
După ce am trecut fără să declanșez alarma prin poarta
de control și după ce nici bagajul meu de mână nu a generat
complicații, o pornesc în direcția lounge-ului business.
Mă îndrept spre colțul cu vinul alb rece și cu spirtoase.
Deoarece știu că la Hamburg am să beau (de unde știi, în-
treabă o voce în capul meu, pentru că am să mă întâlnesc cu
Stefan Beuse, răspund eu), pot să încep la fel de bine de aici.
În afară de asta, în pantalonii mei se găsesc aceste pachețele
ispititoare, minunate, capabile să transforme totul, așadar,
nu-mi pasă de nimic, de absolut nimic, după mine, potopul.
Mă port ca și când n-aș observa ce se-ntâmplă. La mine,
conștiința propriului comportament greșit își are locul în cap
în stânga, în spate, mai degrabă în partea de sus. Privesc în
altă direcție.
Caut un ungher liniștit, îmi pun pe masă sticla de vin alb
și un whisky și mă grăbesc să ajung la WC, căci nu mai sunt în

43
stare să rabd. Acum e momentul, acum este, într-adevăr, mo-
mentul, acum TREBUIE să trag ceva pe nas, altfel explodez.

Ajuns înapoi la locul meu, uniformitatea ultimelor zece

zile e, în sfârșit, ca și luată de vânt. Ajutat de valul de euforie
indusă artificial, mă apuc de e-mailurile cele mai urgente și
de corespondența prin sms.
Mai înainte de toate, veterinara mea. E drept că nu am ni-
ciun animal și pot renunța fără probleme și pe mai departe la
el, dar de la ea îmi procur toate medicamentele imaginabile
și încet-încet rămân fără Xanor și Cialis. Fără benzodiazepi-
ne, fără aceste micuțe anxiolitice mărețe, viața mea cotidia-
nă devine un infern, și fără medicamentele pentru potență,
viața mea sexuală e condamnată la eșec. La coca, nu am cine
știe ce reacții acolo jos, doar capul cere cu vehemență, fără ca
trupul să-l poată urma.
E drept că internista mea spune tot timpul că n-aș avea
voie să folosesc niciodată Cialis sau Viagra după ce, câteva
ore, m-am întreținut cu drogul meu preferat, pentru că asta
mi-ar putea suprasolicita inima, dar pe urmă mă gândesc de
fiecare dată la faptul că ea face sex cu mine fără prezervativ,
iar cineva care cunoaște viața mea sexuală atât de bine ca ea
și care, cu toate astea, renunță la orice protecție nu-mi poate
da avertismente care să-mi producă nopți nedormite.
Pentru livrările ei, veterinara mea așteaptă un contraser-
viciu, pentru care e nevoie de fiecare dată să mă pregătesc.
Sexul cu ea e, firește, okay, dar după aia îmi povestește întot-
deauna istorii oribile despre cabinetul ei și despre congelato-
rul în care îndeasă animalele eutanasiate, până când acestea
sunt ridicate. Căci uneori durează mai mult timp până să fie
luate înapoi, și atunci e nevoie să închidă foarte etanș capacul
lăzii frigorifice.

44
 — Am iar nevoie de X, îi scriu eu.
— Am iar nevoie de XXX, vine cu promptitudine răspun-
sul ei.
De problema asta nu vreau să mă ocup acum. Mă simt
bine. Mă simt minunat. Lumea-i a mea. Lucrurile nu arată
deloc așa de rău. Nici cu femeile, nici cu banii, nici cu scrisul.
La un moment dat, toate se așază în ordine, și acum zbor
călare pe o ghiulea de tun și savurez zborul.
Îi scriu Elei că abia peste câteva zile pot să citesc manus-
crisul ei. Îi scriu lui Angie că poate conta pe prezența mea la
lansarea ei de carte. Îi scriu Ninei încotro mă pregătesc să
călătoresc, la care ea reacționează cu un verset dintr-o rugă-
ciune, căci îl cunoaște pe Stefan. Ceea ce-mi amintește să-l
rog pe prietenul meu Habsburg să mă ajute, așa cum fac îna-
inte de orice călătorie din cauza fricii mele de zbor. El are o
capelă acasă și-mi promite că se retrage neîntârziat acolo ca
să se roage pentru mine.
Nu mi se pare deloc un lucru ridicol. El este acela care
crede în Dumnezeu pentru mine, și pentru asta îi sunt recu-
noscător. Prin el mă simt mai puțin damnat.
Un sms de la Daniel: Mă plimb cu Coetzee prin ploaie. E
un om atât de inteligent!
Pentru mine, asta sună cumva homosexual, îi văd pe cei
doi sub aceeași umbrelă braț la braț, lipiți unul de altul, îno-
tând prin noroiul și prin apa de pe pajiștile sud-africane. La
așa ceva nu-mi trece prin minte niciun răspuns. Că doar mi
se rupe pe unde umblă ăia. Conversează despre lucruri inte-
ligente, numai că la așa ceva eu nu pot să deschid gura. Prin
urmare, se alege cu un emoticon care nu spune nimic, fiind-
că știu că pe el urăște emoticoanele.
Ești în Anzengruber cu animalul ăla de avocat al tău?

45
 Îi trimit o poză de tinerețe a lui Daniel Arthur Mead. Nu
mai vine niciun răspuns.
Într-o revistă descopăr un chestionar. Iubesc chestionarele
care ar putea să-mi destăinuie câte ceva despre psihicul meu, le
completez plin de zel, cu acribie și cu toată sinceritatea.
Acesta de aici se numește: „Sunteți alcoolic?”. Între 5 și
26 de puncte ești considerat ca bolnav de alcoolism în sens
clinic. Ajung la 21 de puncte. 21/26, așa ceva n-am reușit la
nicio materie în timpul școlii.
După două sticle de Veltliner și tot atâtea escapade până
la toaletă, mă duc la Gate. În mod normal, cu toate că mă
fâțâi atâta cu avionul, mă chinuie un pic frica de zbor, dar,
după două ore în business lounge, cu toate băuturile alea
liniștitoare, nu mai sunt nervos. Dimpotrivă, în cursul plim-
bării mele relaxate, fac câte o haltă la diferite standuri de zi-
are, unde dau dovadă de o sociabilitate vizibil nedorită față
de femei și copii.

M-am așezat pe 3C. Încă înainte de boarding am coman-

dat un whisky dublu, în diferența de 99 de euro cred că trebu-
ie să fie inclus și așa ceva.
Șefa de cabină zâmbește. Câteva secunde mai târziu, pri-
mesc în mână nu un pahar de plastic, ci un pahar adevărat,
din care urcă un miros de whisky scoțian fin. În condițiile
astea mă deranjează mult mai puțin când unul dintre pasage-
rii care se înghesuie spre partea din spate se holbează la mine.
Se întâmplă des să se holbeze câte cineva la mine și nu pot
să suport. În spatele acestui gest bănuiesc întotdeauna pro-
bleme, iar asta eliberează în mine o anumită disponibilitate
la violență, împotriva căreia mi-ar plăcea să mă pot înarma
mai bine.

46
 Uneori mă mai atinge-n treacăt câte un palton, alteori mai
mă șterge câte o poșetă pe cap, dar nu-mi pasă. Important e că
am whisky-ul meu și că stau la culoar. Să mă uit pe fereastră,
așa ceva nici nu-mi trece prin minte când zbor. Afară văd,
ce-i drept, frumusețea grandioasă a conturului terestru, dar
și zece kilometri de aer sub mine. În afară de asta, trebuie ga-
rantat să merg la toaletă atunci când stau la geam, iar locurile
de lângă mine dau pe din afară de pasageri obezi imobili.
Astăzi e altfel, astăzi trebuie să merg imediat. Abia s-au
stins semnalele de prinderea centurii, că sar în sus, cu o se-
cundă mai repede decât blazatul purtător de costum de pe 3D,
care, încă de la urcare, s-a răstit la o tânără stewardesă fără
niciun motiv și pe care-l aud mârâind indispus în spatele meu.
În toaleta strâmtă mă izbesc mai întâi cu capul de perete.
Sau de tavan, în locul ăsta nu se prea poate spune cu precizie,
probabil că asta se numește în aeronautică tavan înclinat. Cu
dificultate, găsesc cocaina-n chiloți și o despachetez. Avionul
se clatină. Înjur. Nu m-ar mira dacă tot materialul mi-ar că-
dea acum în WC.
Mă așez cu multă grijă pe closet, dar nu trag imediat, ci
aștept să crească bucuria anticipativă și pofta. Îmi desfac
pantalonii, unul din nasturi se rupe.
În timp ce mă străduiesc, cu capul înclinat pe o parte,
să-mi direcționez jetul în vasul subdimensionat, mă întreb
dacă, în poziția asta, o turbulență puternică nu mi-ar rupe
cumva gâtul. Găsesc mai multe argumente pro decât contra.
Printr-o bancnotă de cinci făcută sul trag substanța albă
pe nasul care îmi arde. După care șterg cu arătătorul suprafața
de la marginea chiuvetei și mi-l vâr în gură. Teama ca nu
cumva să pierd câteva firimituri e mai mare decât scârba mea
de toate instalațiile sanitare publice.

47
 Încep să transpir cumplit în cabina îngustă, dar nu pot
să ies atât de repede pe cât mi-aș dori, fiindcă prefer să-mi
depozitez pachețelele albe în ascunzătoarea mea intimă.
În fața ușii stau șefa de cabină și purtătorul de costum. El
se înghesuie pe lângă mine în toaletă. Eu mârâi la el. El îmi
aruncă o privire ezitantă.
Cu limba amorțită, o rog pe șefa de cabină să-mi aducă
următorul whisky. Ea dă scurt din cap, face un semn spre
nasul ei, își coboară privirea discret.
Eu îmi trec cu degetul mare peste nara stângă. Vârful de-
getului e alb. Mi-l ling. E sărat. Limba mea amorțește mai
tare. Eu mă simt bine. Eu mă simt. Bine.
Înainte să mă așez, cercetez pasagerii de sex feminin și
personalul de bord după atracții. Asta durează la mine două
secunde. Vâjjj, și spațiul e deja gata scanat.
Mi se pare că înțeleg că excesele mele sexuale sunt, în
principal, o simplă modalitate de a căuta iubirea, dar faptul
că-mi dau seama de asta mă ajută cam tot atât cât îl ajută pe
un fumător să știe care sunt pericolele dependenței sale, căci
genul ăsta de cunoaștere aduce rareori foloase. Cel puțin mie.
Tipul în costum își face din nou apariția și o apostrofea-
ză grosolan pe o stewardesă. Din câte înțeleg, din cauza re-
zervorului de săpun lichid din toaletă. Urmăresc scena și-mi
pare rău de amândoi. De altfel, eu sunt amândoi.
Când cineva are un comportament din cale afară de au-
toritar și ești intimidat de el, cel mai bine e să te închipui ca
fiind copilul care a fost el odată și care încă mai este în el.
Atunci, el își pierde armura. Atunci, poți chiar că ajungi să-ți
fie realmente milă de el. Mai că-mi vine să spun: din păcate.
Fiindcă, odată ce-ți dai seama de asta, îți pare rău aproape de
fiecare om.

48
 Turbinele vuiesc egal. Niciun motiv să-ți fie frică. Avio-
nul acesta nu se prăbușește. Aici sunt oameni care au grijă de
tine. Șefa de cabină. Îmi aduce drinkurile. Și acum mânca-
rea. N-am poftă.
O femeie se oprește lângă mine. E nevoită să aștepte, de-
oarece coada la toaletă e lungă. E frumoasă. Adineaori am
sărit-o. Îmi aduce vag aminte de cineva care, odată, a însem-
nat mult pentru mine.
Mă tem că există femei la care nu pot renunța niciodată
cu totul. Asta-mi produce bătăi de cap. Și greutăți. Sunt în-
conjurat de fantome.
Căci oamenii aceștia au fost aici, alături de mine, unii
pentru o perioadă mai scurtă, alții pentru una mai lungă. Au
dormit lângă mine în timp ce mă uitam la televizor, iar eu le
mângâiam din când în când pe spate. Ne făceam unul altuia
cafeaua sau cina, beam împreună, făceam baie împreună, ne
istoriseam unul altuia povești de viață, ne distram, făceam
sex, eram împreună și gata.
Da, iar la un moment se-ntâmpla că nu mai eram. Nimeni
nu mai dormea lângă mine, acum, femeia dormea în altă par-
te. Acasă la ea sau la altcineva. Iar trecutul devenea ireal. Cu
contururile șterse. Un nou prezent venea, pleca, iar mie mi se
părea ciudat. Faptul că nimic, nimic, absolut nimic nu este
durabil. Că toate trec. De rămas, rămân scheme și fantome.
Toate aceste femei sunt însă aici. La fel ca și părinții mei,
bunica mea, bunicul meu, tovarășii de joacă din copilărie,
nopțile mele nedormite, atunci, cândva, poate ieri.
Femeile astea? Se mai gândesc ele uneori la vremea când
acele iubiri erau vii, înainte să fi dispărut sau să se fi scufun-
dat, sau să-și fi luat zborul, sau să se fi topit naiba știe unde?
Sau privesc cu curaj înainte?

49
 Eu am aterizat într-o buclă de gânduri. În mine începe să
crească neliniștea și știu că, în scurt timp, are să urmeze frica.
Ceea ce, într-un avion, mai ales pentru cineva cu frică de zbor,
e mai degrabă neplăcut. Așadar, înghit repede două pastile de
Xanor. Dublu ține mai bine, mă gândesc eu și mai iau două.

Mă trezesc, pentru că ne zgâlțâim zdravăn și iar mă lovesc

cu capul de ceva. Zac întins de-a curmezișul pe cele trei locuri
ale rândului meu, nu am centura pusă și mă mir cum se face că
tocmai am aterizat. Cretinul cu costum îmi aruncă o privire.
Mă frec la cap, acesta s-a bușit de spătarul fotoliului din
față, și mă întreb cum de nu m-a trezit șefa de cabină ca să-mi
pun centura.
— Ați fost imposibil de trezit, îmi spune bărbatul în cos-
tum, ca și când ar fi în stare să citească gândurile.
— Am sforăit?
— Nu foarte grav.
— Îmi pare rău. Dar nu e interzis să-i lași pe pasageri să
zacă întinși așa, neasigurați, la aterizare?
— Presupun că s-au gândit că, în cazul dumneavoastră,
nu mai contează.

Stefan Beuse e și un om incredibil de inteligent. Trebuie

să-mi stabilesc neîntârziat priorități noi, mă gândesc, când
descopăr chipul său angelic în sala de la sosiri. Căci vreau ca
el să vorbească și mai mult timp cu mine.

50
 TOK IO

Într-o gălăgie infernală, Tanaka făcu să dispară în gura

sa caracatițe, tăieței de orez, piepți de rață și ficat înăbușit,
sashimi de cal și sashimi de găină, capete de pește și oase
de pește prăjite laolaltă cu substanțe cu caracter absolut im-
posibil de definit. Uneori, își făcea însemnări cu un pix pe
șervețelul său, pe fața de masă sau pe manșetele de la cămașă.
În timpul acestui spectacol, Jonas aruncă o privire prin
apartamentul pe care Tanaka îl închiriase la Mandarin Ori-
ental pentru primirea anumitor clienți. Ca și la început,
apartamentul i se păru oribil. Tanaka nu aruncase afară nici
măcar capul de sticlă al lui John F. Kennedy.
Avocatului, apartamentul părea să-i placă așa cum era,
practic, el nu mai stătea decât aici. Dar putea să fie vorba și
de o măsură de avarie, așa cum Jonas o mai trăise deja de
câteva ori de-a lungul anilor. Numărul bărbaților cu pastile
handsfree în urechi, pe care Jonas îi văzuse pe scări, nu con-
trazicea nicidecum această versiune.
Frumoasă piele, gândi Jonas. Odată, asta a fost vie.
Lui Tanaka îi era indiferent, căci pe unii dintre clienții
săi, tocmai asta îi încânta. Jonas renunțase să-i ia pe oame-
nii de genul ăsta de guler și să-i târască în abatoare, asta nu
schimba nimic în capetele lor. Iar lui îi era neplăcut chiar și
propriul său fanatism.
Mobilul său vibră. Îi scrisese Marie. El îi trimise înapoi o
inimă și asta nu-l făcu să-și pară ridicol.

51
 Despre banii lui Jonas îi povestea Tanaka acum, despre
cum îi înmulțise și despre cum se pregătea să-i înmulțească
în continuare, dar pe Jonas abia dacă-l interesa ce spunea
acela. Jonas știa că avea destui.
Între timp, era vorba de fabrici de pește din China, din
care Tanaka aștepta un profit mare.
— Ați înnebunit? sări Jonas.
— N-am nicio dovadă în acest sens, răspunse Tanaka cu
gura plină.
— De unde și până unde îmi veniți acum cu fabricile as-
tea de pește? Fabrici de pește, acvacultură, astea-s delicte ma-
jore, și anume în orice privință!
— Știu asta. Vreau să spun, ele nu sunt câtuși de puțin
delicte, dar cunosc concepția dumneavoastră.
— Atunci ce-i cu asta? Credeți că eu îmi bag banii într-o
barbarie ca asta? Poate vreți cumva să-mi recomandați și o
cotă-parte în vânătoarea de balene sau într-o fermă de păsări?
— În niciun caz. Acolo aveți deja.
— Poftim?
— Cu alea v-am aburit cu mult timp în urmă. Doar tre-
buie să câștigați bani.
Jonas era țintuit locului și se uită în jur după obiecte cu
care ar fi putut arunca în avocat, fără să-l omoare pe loc. De-
loc afectat, Tanaka își făcu o însemnare pe un șervețel. Pe o
parte era deja plin, așa că-l întoarse.
— Orice v-ar trece prin cap acum, eu vă rog să renunțați,
spuse el clefăind și-și mai basculă câteva linguri de caviar în
gură. Cu o aprobare înțelegătoare din cap, își ridică privirea
spre Jonas. Mestecă, înghiți, râgâi discret.
— Mai bine stați jos. Distrugerea unei proprietăți stră-
ine ori chiar acte de violență vizavi de mine v-ar face să le

52
regretați mai târziu, mai ales că aceste reacții excesive ar fi
absolut inutile. Fiindcă dumneavoastră nu aveți nicio fermă
de păsări.
— Deci nu am?
— Bineînțeles că nu! Drept cine mă luați?
— Asta aș prefera s-o țin pentru mine.
— Voiam doar să știu în ce măsură nu sunteți atent la ce
spun. Mică, medie sau mare.
Jonas stătea în continuare-n picioare și era derutat.
— Atunci de ce mă speriați așa? Sunteți un monstru.
— Acum stați jos odată, îl rugă Tanaka. Într-un fel, tre-
buie totuși să fiți scos din letargia dumneavoastră. Îmi păreți
puțin abătut. Acesta e, mai ales în prima zi a anului, un act
neprietenos față de dumneavoastră înșivă.
— Am să vă arăt imediat un act neprietenos, spuse Jonas.
— Asta n-o s-o faceți, pentu că, în secret, mă considerați
un tip foarte amuzant și, pe deasupra, mă iubiți ca pe un
tată, la fel cum eu mă simt legat de dumneavoastră printr-o
afecțiune paternă.
Jonas se lăsă pe un scaun și gemu.
— Vă văd din ce în ce mai rău, domnule Tanaka.
— Îmi permit să mă îndoiesc de asta. Întotdeauna am fost
așa. Îmi permiteți să întreb de ce, încă din prima zi a anului,
mă agasați pe mine cu prezența dumneavoastră, și nu pe fer-
mecătoarea dumneavoastră prietenă?
Jonas se întrebă ce ar spune Tanaka dacă el ar pune să fie
schimbat pe furiș, peste noapte, întregul mobilier al aparta-
mentului său cu ceva mai acceptabil din punct de vedere etic.
— Are de lucru, răspunse el. Ieri liber, azi lucrează. Re-
velionul a fost ieri. Așa că am sărbătorit. În afară de asta,

53
refuză să mai mănânce cu dumneavoastră, fiindcă după aia
jumătate de noapte nu poate să doarmă de râs.
— Eu nu sărbătoresc niciodată revelionul, spuse Tanaka
imperturbabil. De revelion lucrez până la primele ore ale
dimineții noului an. La miezul nopții aud bubuitul și lucrez
mai departe. Eu sărbătoresc în seara primei zile din an. De
ce să celebrez ceea a fost? Eu sunt pentru privirea plină de
speranță spre viitor.
— Asta îmi place, spuse Jonas. Pentru asta ciocnesc pa-
harul cu dumneavoastră, chiar dacă nu sunt într-o dispoziție
festivă.
Băură. Tanaka-și puse paharul pe masă.
— Pot să-mi iau oare îndrăzneala să vă întreb de ce?
— Domnule Tanaka, credeți că aș începe să vorbesc des-
pre asta dacă nu v-aș permite să vă luați această îndrăzneală?
— Remarc la dumneavoastră astăzi o anume irascibilitate.
— Și eu.
— Presupun că e ceva legat de prietena dumneavoastră.
— De unde știți?
— Pentru că, oricum, nu vă pasă de nimic altceva.
— Nu-i adevărat!
— Nu, dar e comic.
— Așa e. Dar sunt multe lucruri care nu-mi sunt indife-
rente. Eu…
Tanaka ridică mâna.
— Domnule Jonas, înainte să-mi povestiți ceva ce știu deja
și să mă plictisiți cu asta la fel de tare cum vă plictisesc eu când
vă prezint un raport pe care sunt dator să-l fac asupra situ­
ației dumneavoastră financiare, mai bine săriți peste aceste
excursuri și spuneți-mi, pur și simplu, ce anume vă apasă.
— La câte obrăznicii trebuie să mă mai aștept pe ziua de zi?

54
 — Noi, japonezii, avem un proverb pentru asta: Atunci
când necesitatea… Se opri. Nu, n-avem. Dar sunt sigur că
m-ați fi crezut.
— Dar cu dumneavoastră e totul în ordine?
— Vă rog să mă scuzați. Sunt vesel, pentru că s-a mai
scurs un an și eu n-am dispărut de pe suprafața pământului.
— Da, n-a fost un an bun. Dar atunci sărbătoriți măcar
faptul că s-a terminat.
— Auziți, e adevărat că sună bine când spui că nu-ți pasă
de artificii și de sărbători și, în schimb, stai impasibil la bi-
rou, pentru că ai propriul tău cap și ești un original autarhic,
și pretinzi că prima zi din an ar avea o importanță mult mai
mare și așa mai departe. Ce anume credeți dumneavoastră că
am făcut eu ieri? M-am distrat cu trei prostituate chineze. De
când luați atât de în serios tot ceea ce spun eu?
— Pentru că unele lucruri din ceea ce spuneți trebuie luate
foarte în serios. Restul nu contează. Din păcate, nu e nicioda-
tă clar în ce categorie pot fi încadrate spusele dumneavoastră.
Avocatul își notă ceva și întinse mâna după cutia cu tra-
bucuri.
— În privința asta, s-ar zice că aveți dreptate. Acum des­
tăinuiți-mi ce anume a spus sau a făcut prietena dumnea-
voastră.
Cu o mișcare scurtă a arătătorului său, Jonas refuză tra-
bucul oferit.
— Vrea la Polul Sud, spuse el.
— Hm.
Tanaka își aprinse trabucul cu gesturi ceremonioase. Pu-
făi și trimise un nor de fum în sus spre lustra de deasupra lor.
Jonas își dădu seama că voia și el unul, și-ncă urgent, dar se
ținu tare.

55
 — Tanaka, știu că nu sunteți ușor de impresionat, dar…
— Nu pot fi impresionat deloc. Încerc numai să evaluez
situația. Ea vrea la Polul Sud. Singură? Nu. Ea vrea cu dum-
neavoastră la Polul Sud. Dumneavoastră tocmai ați escaladat
Everestul, Jonas…
— N-am fost chiar până sus de tot, spuse Jonas.
— Cu povestea asta, bunul meu prieten, puteți să-l impre­
sionați pe cel care a condus expediția dumneavoastră, săracul.
Unii nu reușesc să ajungă până sus, dar afirmă că au fost pe
vârf. El a fost pe pisc, și afirmă că n-a reușit. O chestie atât de
nebunească poate să vă treacă prin cap doar dumneavoastră.
Nu. Ați fost sus, iar Marie știe și ea asta. Dar nu acesta este
motivul pentru care ea vrea la Polul Sud. Nu vrea să intre-n
competiție cu dumneavoastră. Ea a înțeles, o dată pentru tot-
deauna, că este a dumneavoastră, de aceea a venit după dum-
neavoastră și-n Himalaya, iar acum vrea să împărtășească o
asemenea experiență măreață cu dumneavoastră.
— Cel târziu în punctul ăsta, domnule Tanaka, părăsim
în mod evident terenul speculațiilor, fie și numai parțial pla-
uzibile, și ne pierdem în viziuni de viitor. Cât despre fapte,
nici să nu mai vorbesc. De unde puteți să știți dumneavoastră
ce se petrece în ea? V-a povestit ea asta? Mai degrabă nu!
— M-am exprimat inabil, spuse Tanaka. Nu mi-a suflat
nicio vorbă despre asemenea planuri. Dar, în perioada în
care erați despărțiți, ea m-a mai sunat câteodată. Iar eu pe
ea și mai des.
— Cum de nu știu nimic despre asta?
— Pentru că ați fi stricat totul. Sunt sigur că ați fi reușit
s-o goniți din nou. Marie nu s-ar fi întors niciodată la dum-
neavoastră dacă nu aș mai fi convins-o și eu un pic. Dacă
nu i-aș fi atras atenția cu insistență asupra celor câteva părți
bune pe care le aveți.

56
 — Nu aveți niciun pic de milă, domnule Tanaka?
— Milă, nu, spuse Tanaka, dintr-odată serios. Dar simt
pentru dumneavoastră o adâncă prietenie și, chiar dacă
dumneavoastră mă considerați un cinic…
— …nu e cazul…
— Chiar dacă mă considerați un caz-limită din punct de
vedere moral, îmi pasă foarte mult de tot ceea ce este legat
de dumneavoastră. Dacă dumneavoastră nu sunteți fericit,
nu sunt nici eu. Și nu din cauză că vă datorez ficatul meu…
— Terminați odată cu poveștile alea vechi.
— Ci pentru că dumneavoastră sunteți singurul om onest
pe care-l cunosc.
— Nu exagerați.
— M-ați prins, spuse Tanaka. Dar nu a fost chiar foarte
exagerat. Doar un pic.
Jonas preferă să nu răspundă.
— Deci. Polul Sud. Stații de cercetare, gheață. Minus trei-
zeci de grade, vânt, nici urmă de urși polari.
— Domnule Tanaka, vă rog!
— Pinguini, crevase, gheață groasă de trei mii de metri.
— Gheața ați pomenit-o deja.
Tanaka apăsă un buton pe un telefon vechi care era fixat
în șuruburi de tăblia mesei. Se ridică în picioare și începu să
se plimbe prin apartament.
— Un loc după care tânjești, continuă el. Dar, spre deo-
sebire de muntele Everest, unul în care nu se rătăcește multă
lume. Acolo nu aveți de-a face cu hoarde de alpiniști amatori,
care se ceartă cu dumneavoastră pe un metru liber din cablul
fix care duce spre vârf, ci cu singurătatea. Și cu cele mai ex-
treme condiții de vreme pe care ni le putem închipui. Iarna
nu există lumină, este întuneric tot timpul. În timpul verii

57
antarctice e întruna lumină, 24 de ore pe zi. Chiar dacă nu
foarte multă lumină. Dar, cum bine știm, există o tortură a
luminii. Cu temperaturile n-o să aveți probleme, căci vara nu
sunt minus 65 de grade, ca în perioada de întuneric, vara e cu
treizeci de grade mai cald. Nici înălțimea n-o să fie cine știe
ce. Sunt doar 3000 de metri. Există oameni care cred că Polul
Sud e un sloi de gheață înalt de doi metri și ceva mai întins.
— Cum se face că puteți improviza referate pe orice temă,
domnule Tanaka? Cum se face că știți totul?
— Ei, păi și dumneavoastră știți aproape totul. Tanaka se
întoarse spre ușă, căci cineva bătuse. Intră!
Apăru un chelner, flancat de unul dintre bărbații cu pas-
tilă-n ureche. Tanaka îi spuse ceva în șoaptă. Chelnerul și
bodyguardul se retraseră cu plecăciuni. Tanaka se întoarse
din nou spre Jonas.
— O să organizăm pentru voi doi o expediție minunată…
— Dar tocmai asta nu vrea ea!
— Ce anume nu vrea?
— O expediție organizată! Vrea să se umble singură cu
patinele ei peste sloiurile de gheață! Vrea să meargă pe jos
până la Polul Sud!
— Dar totuși nu pe întreaga distanță?
— Ea vorbește de 400 de kilometri. Unul dintre colegii
medici din acest spital i-a povestit despre asta.
— Eu vă propusesem de la început un alt spital.
— În privința asta ați avut dreptate, în mod excepțional.
— Eu am întotdeauna dreptate. Bine, atunci o să pregătim
în mod corespunzător acești 400 de kilometri.
— Tanaka, în mod sigur, eu nu am de gând să mărșăluiesc
400 de kilometri prin Antarctica.
— Ați făcut dumneavoastră și tâmpenii mai mari.

58
 — E adevărat, dar atunci era vorba doar de propria-mi viață.
— Poate că și ea are să se răzgândească. Dar, dacă nu, o să
pregătim expediția asta cât se poate de serios.
— Dumneavoastră nu înțelegeți, domnule Tanaka? Ea nu
vrea asta. Nu vrea s-o pregătim.
— Atunci o s-o pregătim cât se poate de bine. O s-o pre-
gătim în așa fel, încât să nu pară pregătită.
— Tot nu înțelegeți, domnule Tanaka.
Din nou cineva bătu în ușă. La ordinul lui Tanaka, chel-
nerul aduse o sticlă de whisky șlefuită cu multă artă, pe care
o depuse pe masă. Jonas recunoscu sortul, una din asta băuse
cu Helen la Londra. De atunci, nu-i mai ieșise în cale nicio
sticlă ca asta.
— Acesta este cadoul meu pentru dumneavoastră de anul
nou, spuse Tanaka. Nu trebuie să vă povestesc eu despre ce e
vorba, nu-i așa?
— Astăzi nu înțelegeți absolut nimic, domnule Tanaka.
Eu cred că nici Marie și nici eu n-o să ne ducem să crăpăm
acolo jos.
— Prostii. N-o să moară nimeni.
— Am un presentiment rău, domnule Tanaka.
— N-o să moară nimeni.
— V-am povestit cum a fost cu moartea fratelui meu.
V-am povestit cum a fost cu moartea lui Werner.
— N-o să moară nimeni, domnule Jonas. Vă promit eu.
— Nu puteți să promiteți chiar orice, domnule Tanaka.
— De promis pot să promit foarte bine orice. Poate că
doar să-mi țin promisiunile, nu. Lăsați odată privirea asta
îngrijorată, v-ați pierdut orice urmă de umor? Promisiunea
asta pot s-o țin, credeți-mă.

59
 În apartament era foarte cald. Jonas își șterse transpirația
de pe față cu șervețelul. Băgă de seamă că-l nimerise pe al
lui Tanaka. Avocatul i-l smulse din mână și-l ținu în lumină.
Scrisul se mânjise.
— Baia mea vă stă la dispoziție, spuse Tanaka acru. Știți
că mie-mi place căldura.
— Mai degrabă ar trebui să vă duceți dumneavoastră la
baie. Și să vă spălați în sfârșit orezul ăla de pe gât.
— Asta are să se întâmple foarte curând, spuse avocatul,
dar mai întâi vreau să aud de la dumneavoastră că aveți în-
credere-n mine.
— Doar n-am înnebunit, domnule Tanaka.
— În privința asta, opiniile sunt diferite, domnule Jonas.
— Da, chiar și în capul meu.
— Cum de nu mă surprinde asta?

60
 SCHWAR Z AU
AM STEINFELD

Ultimele trei zile nu au fost rele, de 61 de ore stau fără al-

cool, iar abstinența îmi face bine. Am o senzație de echilibru.
Sigur, poate că asta are vreo legătură și cu cele cinci sau șase
pastile de Xanor pe care le iau de-a lungul unei zile ca să mă
simt echilibrat.
După un sfert de oră pe autostradă, Werner doarme atât
de adânc, încât, în mod excepțional, pot să scot ziarul. Ciu-
dat, când, după câteva șnapsuri, pornesc cu 220 la oră, asta
nu-l deranjează câtuși de puțin. Dar, de îndată ce intră în
joc un ziar, începe să facă pe nebunul. I-am explicat deja de
mai multe ori că la volan nu citesc decât anunțurile cât un
timbru de scrisoare din fițuicile de doi bani, nu citesc Times,
așadar, atenția mea e diminuată cu cel mult zece la sută și, în
plus, conduc mai încet ca de obicei, dar el își exprimă, căpos,
vetoul.
În timp ce el emite lângă mine zgomotele apocaliptice
pe care le produce când moțăie, eu mi-arunc o privire peste
știrile internaționale.
De noutăți nu poate fi vorba. În Ucraina domnește răz-
boiul căruia nimeni nu-i spune pe nume, în Germania, cre-
tinii de la PEGIDA încep, în sfârșit, să dea înapoi, în Siria și
în Irak, Statul Islamic își măcelărește deja propriii oameni,
firește, pentru dezertare și sabotaj, ceea ce nu reușesc să con-
sider un lucru chiar atât de rău, iar papa precis că a mai tras

61
o beție ca lumea. El l-a lăudat pe un tată care-și mai bate co-
pilul, când și când, pentru a-l educa, dar care, când face asta,
„îi respectă demnitatea”.
În rest, ziarul e numai căcat.

Când opresc în parcare, Werner se trezește. E ca un copil:

când mașina se oprește, el se trezește. Dar, tot atunci, trebuie,
de fiecare dată, să se ducă și la WC, și de tot atâtea ori trebuie
să și bea ceva.
— Uite c-am ajuns, zice el binedispus și absolut inutil, de
vreme ce eu ne-am adus până aici și, pe deasupra, un panou
mare cu inscripția PENITENCIARUL SCHWARZAU ne
spune și el același lucru.
La început de tot mă frapează aerul curat și liniștea. To-
tul pare un pic pustiu, dar pașnic. Oare la ce mă așteptasem,
inconștient, de la locul în care sunt adăpostiți cei mai
periculoși delincvenți din țară? Dar asta se potrivește, pentru
că, deasupra parcului de dincolo de ziduri, plutește o anume
liniște împăciuitoare de cimitir.
Pentru mai multă siguranță, iau totuși un Xanor. Ce-i
drept, n-am mai fost în nicio astfel de instituție, dar mi-e
foarte greu să-mi închipui că o să mă simt bine în ea.

În 2009, Estibaliz Carranza, zisă frumoasa și tânăra pro-

prietară a unui salon de înghețată din Viena, își împușcă
soțul, în timp ce acesta joacă la computer un joc Ego Shooter,
cu un pistol Beretta calibrul .22, în cap, de patru ori, ca să fie
sigură. Lasă locul faptei așa cum este și-și petrece noaptea
la iubitul ei. În ziua următoare se duce din nou acasă, unde
urmează să constate că vremea caldă de primăvară nu le face
bine cadavrelor. După care toarnă ulei de gătit peste cadavrul
soțului și-i dă foc. Pentru o incinerare e nevoie de cu totul

62
alte temperaturi, dar lucrul acesta nu-i e cunoscut, și, cât ai
clipi, la ușă apar pompierii anunțați de niște vecini. În timp
ce, la doi metri de ea, soțul ei se joacă imprudent cu focul pe
scaunul său de la birou, ea îi convinge pe pompieri că n-a
făcut decât să ardă niște grăsime în timp ce gătea.
De data asta, nu dă trei zile pe acasă.
Când se întoarce, e izbită încă din ușă de duhoarea de
putrefacție. O vecină o întreabă în casa scărilor dacă a gătit
din nou pește. Înăuntru, în fața ușii, Esti dă peste o baltă de
sânge și lichid scurs din cadavru, iar înăuntru, peste un soț
care se află într-o stare avansată de descompunere. După ce a
vomitat și a făcut curat, ea își procură de la Baumarkt o plat-
formă de elevare transportabilă, pe care o montează singură
și cu ajutorul căreia încearcă să-și transporte soțul, cu scaun
cu tot, într-una dintre spațioasele ei lăzi frigorifice. Spre ghi-
nionul ei, platforma de elevare nu rezistă sarcinii și elemen-
tele de legătură se rup.
Esti se duce din nou la Baumarkt, achiziționează o drujbă
mai ușor de manevrat și primește chiar în magazin explicații
privind modul de folosire. La tranșarea soțului în sufragerie,
apar o serie de accidente; astfel, la unul din picioare, ea pla-
sează drujba prea sus, ceea ce are drept urmare revărsarea in-
testinelor, pe care ea le pune după aceea într-o găleată. Capul,
brațele, picioarele și trunchiul ajung în lada frigorifică, în
care, după un timp, Esti toarnă beton. Mormântul de beton
din lada frigorifică, îi pune pe fratele ei, care nu bănuiește ni-
mic, ca și pe un vecin, la fel de puțin bănuitor, să-l transporte
în pivniță. Sufrageria o zugrăvește ea însăși din nou.
În 2011, îl împușcă pe tovarășul ei de viață în somn.
Tranșarea și îndepărtarea celui de-al doilea cadavru durea-
ză numai două minute, trunchiul făcând călătoria până în
pivniță într-un troler.

63
 La doi ani după asta, este prinsă, printr-o-ntâmplare, iar
Werner e avocatul ei. Ceea ce însă nu o mai ajută, primește
pe viață într-o-nchisoare de maximă siguranță. Cu asta,
posibilitățile ei de a mai ajunge vreodată în libertate sunt re-
lativ reduse. Pentru experta care i-a făcut evaluarea, ea este
unul dintre cei mai periculoși oameni din lume. Un astfel de
om nu întâlnești la fiecare colț de stradă, așa că sunt bucuros
să-l pot însoți pe Werner în vizita lui lunară. Ceea ce n-a fost
tocmai simplu. Esti a trebuit să comunice, în prealabil, con-
ducerii instituției numele meu, căci abia după ce ești pe nu
știu ce listă ai voie la ea.

După ce am trecut prin poarta cu detectorul de metale și

după ce am fost puricat, Werner și cu mine stăm într-o sală
de așteptare lungă și îngustă. El e într-o dispoziție război-
nică, din cauză că poliția și-a intensificat din nou șicanele
împotriva lui și a trimis din nou funcționari în închisorile
vieneze, să meargă din celulă în celulă și să încerce să-i con-
vingă pe deținuți să facă declarații împotriva lui, ispitindu-i
cu promisiunea unor condiții mai bune. Zi că ai fost de față
când a dosit un kil de cocaină și ieși cu jumătate de an mai
devreme, cam așa sună oferta de deschidere. Cine ia poliția
în balon timp de douăzeci de ani, trebuie să se aștepte la una
ca asta, pe un tip ca ăsta vor să-l vadă la pârnaie.
De cele mai multe ori, discuțiile noastre au un caracter
relaxat, dar, la tema asta, lucrurile se schimbă imediat.
— Există polițiști de la care poți să te aștepți la orice, m-a
asigurat el în mai multe rânduri. La orice.
Așteptăm.
— Cât durează, de fapt, o vizită? întreb eu.
— Juma’ de oră. De ce, când trebuie să fii înapoi la Viena?

64
 — Mă rog. La patru mă întâlnesc cu o bolnavă mintal. De
pe Facebook. Și la șapte cu una drăguță.
— După care o să fie și aia bolnavă mintal.
Așteptăm.
— N-o să mă obișnuiesc niciodată cu imaginea ta în cos-
tum, mărturisesc eu. Arăți aproape serios.
— Ceea ce tu n-ai să reușești niciodată.
— Atunci de ce oare mă întreabă atâta lume ce mai face
prietenul meu, avocatul ăla dubios?
— Oricum, măcar întreabă ce mai fac.
— Dar cum se face că te numesc dubios?
— Fiindcă tu cunoști o mulțime de cretini.
— Nici tu nu stai bine la capitolul ăsta.
— Mai degrabă mai rău, geme el. Și, data viitoare, înainte
s-o vizităm pe Esti te aranjez. Îți leg mâinile la spate cu fașete
și pe urmă îți rad barba aia de taliban!
Încă de la începutul călătoriei, Werner a dat glas unor re-
zerve vizavi de pilozitatea mea facială, momentan cam abun-
dentă, recunosc. În privința asta, avem puncte de vedere ire-
conciliabile.
— Mai bine cu barbă decât să arăt ca tine, zic eu.
— Cum așa?
— Pentru că arăți ca un ins neserios.
— Iar tu arăți ca și când ai avea o farfurie de calamari pe
față!
— Iar tu, în schimb, ca și când ai fi mâncat câteva farfurii
de calamari în plus.
— Însemnare pentru mine: să-l pocnesc pe scriitor în
beregată, spune Werner în timp ce se ridică, pentru că prin
fereastra care dă în camera pentru vizitatori se vede doamna
Carranza.

65
 Suntem așezați toți trei la o măsuță gri. În jurul nostru
pândesc câțiva angajați de la justiție, gata să intervină. Ceea
ce, în cazul obuzului de tun în costum de avocat, pare puțin
exagerat, dar poate că, în realitate, ei nu o pândesc pe du-
bla asasină, ci pe noi. Ce-nseamnă pe noi – pe mine. Căci pe
Werner îl cunosc.
Esti m-a întâmpinat cu pupici pe obraji. Asta îmi place.
În primul rând, n-am mai sărutat niciodată o criminală, cel
puțin, eu nu știu s-o fi făcut, în al doilea rând, ea arată, într-
adevăr, al dracului de bine, mai bine chiar decât în fotografii.
Chestia asta din urmă i-o spun și ei, și asta contribuie la o
atmosferă degajată.
Nu trebuie să pun prea multe întrebări, ea povestește din
proprie inițiativă, și asta-mi convine. Habar nu am ce-ar tre-
bui s-o întreb. Vreau doar să arunc o privire în interiorul ei.
— Tu vezi? mă întreabă ea. Vezi cât sunt de atenți? Ca și
când aș mai putea să-i fac ceva cuiva!
— Asta chiar că-i absurd, consimt eu.
— Uită-te la mine! Sunt o femeie firavă, cântăresc 50 de
kile, n-am nicio armă, cui să-i fac eu ceva? Și de ce?
Mă uit la ea și fac asta cu toată plăcerea. Din fericire, nu
sunt din cale afară de hibristofil, altminteri, acum aș avea o
problemă.
— Asta e șicanare! Nu găsești?
Da, găsesc și eu, și asta i-o și spun și mă uit în continuare
la ea cu plăcere. Doar imaginea mâinilor ei declanșează în
mine un sentiment ciudat.
— Nici măcar pe fiul meu nu-l pot vedea singură!
Werner intervine și el.
— Doamnă Carranza, trebuie să aveți răbdare. Peste cinci
ani, putem să solicităm o nouă expertiză…

66
 Pentru moment însă, Esti este fixată pe mine.
— Pe fiul meu, înțelegi?
Antebrațele noastre se ating pe masă.
— Nici pe fiul meu, nici pe bărbatul meu!
— Pe bărbatul tău? Sunt ușor iritat.
— Roland! Cel cu care m-am măritat în închisoare!
— Aha. Mâinile astea. Cum, n-ai voie să-i vezi pe niciunul?
— Nu în camera pentru vizite lungi, explică Werner. Aia-i
așa-numita celulă de tandrețuri. Acolo, alte deținute au
voie să se întâlnească, timp de trei ore pe lună, cu cei mai
apropiați membri ai familiei fără prezența vreunui angajat.
Doamna Carranza nu, ea are voie să-și primească noul soț și
fiul doar aici, în această cameră de vizite.
Trebuie să recunosc că, cel puțin în ceea ce-l privește pe
soțul cel nou, măsura asta nu mi se pare cu totul de neînțeles,
dar asta o țin pentru mine.
Esti îi adresează acum lui Werner câteva plângeri. Eu nu
mă mișc niciun centimetru, rămân lipit de antebrațul lui Esti.
Ce-au putut să facă mâinile astea.
Poate să sune lipsit de empatie, dar, până acum, aproape
că nu m-am gândit la victime. Nu mă interesează; mă inte-
resează ceea ce este întunecat, nu, negru ca pana corbului,
această noapte cum nu se poate mai întunecată, fiindcă eu
însumi vin din noapte. Nu dintr-o noapte atât de adâncă, din
alta, și de aceea vreau s-o văd și s-o înțeleg pe a ei. Dar acum
trebuie să mă gândesc întruna la cei doi bărbați pe care i-a
omorât. Ca și când ar fi aici, așa se simte.
Dintr-odată, personalul de pază începe să se agite. Unul
îmi pune în față o hârtie și-mi cere s-o semnez. Prin asta tre-
buie să confirm că nu voi folosi această convorbire în scopuri
jurnalistice. Werner m-a pregătit deja pentru asta.

67
 — Poți să semnezi liniștit, spune el. Nu are niciun temei
legal.
Și un amator ar fi văzut asta, doar sunt în Austria Inferi-
oară, și nu în Phenian. Procedura asta mă irită, dar semnez
repede și fără obiecții, ca să reiau contactul cu antebrațul lui
Esti. Ce anume aștept de la asta, nu sunt în stare să spun.
După ce problemele avocățești s-au terminat de discutat,
Esti se întoarce din nou spre mine. Vrea neapărat toate ro-
manele mele care au fost traduse în spaniolă. Îi promit să i le
trimit neîntârziat.
— Sau mi le aduci chiar tu?
— Ți le aduc cu plăcere. Dacă asta dorești.
— Știu că ceea ce am făcut n-a fost bine. Mi-am distrus
viața. Am lăsat două mame fără tot ce e mai important pe
lume. Și-mi pare bine că am ajuns în locul ăsta. Pe bune, îmi
pare bine. Aici mi s-a oferit ocazia să mă vindec. Am făcut
deja un an întreg de psihoterapie și acum știu că în mine era
ceva malefic, care acum nu mai e.
Mă privește în ochi destul de mult, până când crede că
am înțeles. Timp de o fracțiune de secundă, expresia feței i
se schimbă, privirea îi încremenește, și o privire ca asta n-am
văzut niciodată în toată viața mea. Se întoarce spre Werner.
— La proces m-ați lăsat baltă complet, zice ea.
Femeia asta i-ar rupe fundul până și bunului și bătrânului
Charlie Manson.

Pe drumul spre casă nu am nimic de citit și, deoarece

Genghis-Han sforăie lângă mine, pot să las să-mi umble prin
cap povestea lui Esti.

Ce fel de casă pentru mai multe familii e aia în care noap-

tea se trag focuri de armă, în care duhnește a putrefacție, în

68
care se declanșează un incendiu și în care se aud zgomote de
drujbă, în care dispare mai întâi unul dintre partenerii uneia
dintre chiriașe, și apoi și celălalt, fără ca vreunul dintre ve-
cini să intre la bănuieli?
Ce anume nu funcționează când doi bărbați dispar fără
urmă, și nevasta lor e dovedită ca dublă asasină pentru că
spargerea unei conducte în pivniță duce la descoperirea unui
număr considerabil de fragmente de cadavre: să fie cumva
poliția prea ocupată cu urmărirea unor avocați dubioși, care
nu au făcut nimic altceva decât să-și facă bine treaba?
Cine se însoară cu o astfel de femeie în chip de numărul 3?
Cum găsești un nou chiriaș pentru o astfel de locuință?

69
 TOK IO

Marie se duse la dulapul de bucătărie ca să-și caute ceva.

Ea purta cu predilecție aceste veste lungi și subțiri, care-i
conferă unei femei acea eleganță lejeră, și, când el se uită în
urma ei, cum dispăru după colț cu vesta ei gri și cu părul
lung, se întrebă dacă și femeile însele simt o plăcere la fel de
mare de a se observa.
Oare de unde știe ea ce face cu mine, numai prin faptul
că poartă această vestă? Și cum se face că noi, bărbații, nu
suntem în stare de așa ceva?
Începu să-i observe pe ceilalți musafiri. Într-un colț, un
grup de tineri care era evident că joacă un joc multiplayer pe
telefoanele lor. El îi văzuse deja de câteva ori și îi plăcea. El nu
fusese niciodată ca ei, la nicio vârstă.
În colțul de vizavi, două femei în vârstă. Imaginea păru-
lui lor cenușiu atinse o coardă sensibilă în el. Și pe astea două
le plăcea, dar, înainte de toate, îi părea rău de ele.
De ce oare? Din cauza sfârșitului lor apropiat? Știa el
cumva când avea să vină al lui? Poate mai devreme decât
sfârșitul acestor două doamne cu trăsături asiatice fine. Un
pic, arătau ca două păpuși.
Tinerii. Bătrânii. Și între ei, eu.
Totul e mare.
Și simți că e lucru mare să fii atât de plin de viață, de tre-
cut, de substanță. Și e un sentiment aparte atunci când, cu
toată această viață și cu trecutul tău, și cu toată substanța
ta, dai peste oameni tineri, care mai au încă în fața lor acest

70
drum, și peste oameni bătrâni, care nu pot recupera nimic,
care trebuie să se descurce cu ceea ce au adunat până astăzi.
Mult nu mai urmează să se adune.
Dar după moarte, oare ce ne așteaptă atunci?
Păzitorul îmi arată lumea, așa cum era ea cu sute de mii
de ani în urmă. Sunt singurul om de pe pământ.
— Merge mai departe, dacă zbori cu o navă spațială spre
Marte.
— Merge mai departe? Cu mine?
— Da. Atunci merge mai departe.
— Să construiesc o navă spațială? Singur.
— Tu singur singurel.
— Cum așa, singur.
— Pentru că tu vrei să faci totul singur.
— Cu ce unelte?
— Cu uneltele pe care ți le-ai făurit dinainte.
— Așa ceva e cu neputință, zic eu.
— Nimic nu e cu neputință, zice el. În eternitate, toate se
întâmplă la un moment dat.
— Dar asta e imposibil!
— Ai mai făcut-o deja de atâtea ori.
Încep. Caut materialele potrivite pentru un topor de pia-
tră. În apropiere nu există decât pajiști. De unde să iau un
topor de piatră? Dar am nevoie de un topor de piatră.
Păzitorul se uită la mine.
— S-ar putea să dureze ceva, zice el. Mă duc să beau o cafea.
Și eu caut un topor de piatră și mă gândesc la foc. La lemnul
pentru foc și la frecare. La roată, la adăpost, la sfoară, de unde
să iau sfoară? La mâncarea pe care trebuie s-o procur pentru
mine, am flămânzit, căutarea unui topor de piatră îți face foa-
me. Dacă vreau să mănânc pește, trebuie să pescuiesc. Firul

71
de pescuit, cârligul, râma. Lemnele pentru foc, focul. Întune-
ricul, frigul, noaptea. Coliba. Ploaia. Somnul, trezirea, primul
gând: timpul. Timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,

72
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul, timpul,
timpul, eu, eu, eu, tim

73
 VIENA

Pentru cineva care se gândește dacă să-și investească ul-

timii două sute de euro la Friedrich cel șchiop, într-o vizită
la restaurant sau într-o mare partidă de cumpărături la su-
permarket, cu siguranță că nu e o idee bună să-și angajeze un
antrenor personal de Wing Chun.
Arta de a lupta m-a interesat dintotdeauna. Superiorita-
tea corporală care stârnește admirație estetică îi fascinează,
probabil, pe toți băieții, dar la mine, fascinația asta nu s-a
încheiat odată cu pubertatea.
La 14 ani făceam exerciții de karate, dar am eșuat din cau-
ză că era vorba de un antrenament în grup, iar singurul grup
pe care-l suport sunt eu însumi și, poate, încă o persoană. La
douăzeci am încercat o combinație de body building și Hapki-
do, dar eram prea leneș pentru amândouă. La treizeci am eșuat
în jiu-jitsu (grup), și, acum câțiva ani, m-am apucat de Wing
Chun, un sistem chinezesc de kung fu, care a fost răspândit în
Europa de un conte german cu minunatul pseudonim artistic
Keith R. Kernspecht. N-a trecut mult și am părăsit și acest curs,
erau și alți oameni de față. Din fericire, Werner mi-a făcut apoi
legătura cu antrenorul său personal. E drept că asta costă, per
unitate, cât o lună în grup, dar eu consider că merită. O dată
sau de două ori pe săptămână la EWTO3 pe Stumpergasse și
învăț cum să le plătesc oamenilor răi răul cu rău.

3 Europäische WingTsun Organisation (Organizația europeană de

Wing Chun – n. tr.).

74
 Și el are un nume frumos, Sifu-ul meu, el se numește
Matthias Gold. Sifu înseamnă ceva gen învățător patern.
Învățătorul meu patern este, ce-i drept, cu câțiva ani mai
tânăr ca mine, în schimb e un geniu pedagogic, el mă face
să-mi însușesc abilități de care nu m-aș fi simțit în stare.
Omul acesta ager exersează cu mine tehnici de apărare, mă
atrage două-trei minute într-o discuție, și apoi mă atacă din
senin. Bineînțeles, doar simulat. Omul este maestru de gra-
dul 6 și, dacă ar face-o serios, în două secunde aș fi mort.
Astăzi începem cu tehnicile de a păși. Le urăsc. Din păca-
te, trebuie făcute, căci picioarele mele se mișcă precum cele
ale căpitanului Ahab. După care repetăm diferite posibilități
de a introduce în joc coatele. Asta îmi place cel mai mult,
de vreme ce folosirea coatelor îți garantează efectele cele mai
devastatoare cu putință pe fața atacatorului.
Nu știu dacă am optat pentru Wing Chun pentru că este,
poate, cea mai inteligentă autoapărare sau pentru că este una
dintre cele mai brutale.
Sub duș, sunt aproape fericit. Mă îmbrac încet, fiecare
mișcare mi-o percep mai conștient ca de obicei. Îmi iau rămas-
bun călduros de la Sifu-ul meu, calc apăsat în zăpada de afară
și iau hotărârea ca astăzi să renunț la droguri și la cârciumi.

Supermarketurile se numără printre lucrurile cele mai de-

primante cu putință. În special, lanțurile de magazine ieftine.
Prin filiala Penny de lângă mine se târăsc oameni cărora le
citești pe față că nu le merge prea bine. Au bani puțini și puține
bucurii în viață. Când își ridică privirea, o fac numai pentru a
căuta pe un raft marfa dorită. Și angajații sunt mai interesați
de cine știe ce puncte nevăzute de pe podea decât de clienți.
Mi-e urât de moarte să calc în halele astea lipsite de viață și
pline de produse, deasupra mea, radioul bunei dispoziții.

75
 Dar astăzi nu există nimic care să mă scoată din liniștea
mea. Nu numai că mi-am făcut antrenamentul de Wing Chun,
dar, de câteva zile, nu m-am mai atins nici de alcool, nici de
droguri, iar asta, la mine, produce mereu un sentiment de
echilibru. Fără depresii, fără atacuri de panică. Nu că-mi vine
să zbor, dar suport relația cu mine și cu lumea. Până și spasme-
le nervoase în brațe și-n picioare încep să se-mpuțineze.
Fără grabă, îmi încarc căruciorul de cumpărături, chestii
de care am nevoie în viitorul imediat. Vreau să lucrez câteva
zile fără să mai fie nevoie să ies din casă.
Prea multe nu-mi trebuie. Lapte, tăieței, unt, pâine. Las
o femeie în vârstă înaintea mea la casă, o salut prietenos pe
casieră, nu mă supăr din cauza tăcerii ei, căci sunt sigur că
nu-i e ușor. Asta-i viața. Aia de afară e lumea, ăsta de aici,
dinăuntru, sunt eu, astăzi putem să coexistăm.

Liftul e-ntr-o dispoziție proastă. Fără vreun motiv apa-

rent, urcă cu mine întâi la cinci, pe urmă la șase, și abia
apoi cobor la trei. Acolo e vecina mea dementă, care a emis
toată noaptea niște sunete stridente neliniștitoare. Nu mă
recunoaște și nu-mi reproșează sunatul ștrengăresc la ușa ei.
Mă costă oarece efort s-o transport din nou în locuința ei.

Desfac cumpărăturile. În timp ce fac asta, mă gândesc cât

e de plăcută trezia. Lăsând la o parte vizitele la supermarket,
sunt puține lucrurile care-mi întunecă dispoziția.
Iubesc această claritate, această conștiință a propriei vieți,
a lucrurilor care mă mână mai departe, a celor care mă slă-
besc. Mă bucur de starea mea și mă sperii de ceea ce fără
îndoială că va veni.
Îmi propun cu tărie să-mi reduc durata următoarei re-
prize de high. De acum încolo, vreau să nu mai beau alcool

76
mai mult decât de două ori pe săptămână și să trag pe nas cel
mult o dată.
Scot din sertar calendarul de birou pe 2015, pe care mi
l-a trimis Crucea Roșie drept mulțumire pentru donația obli-
gatorie pe care am făcut-o de Crăciun, și încep să însemnez
excesele anului care abia a-nceput. A înseamnă alcool, C în-
seamnă cocaină. AC înseamnă beție și tras pe nas. O linie re-
prezintă o zi de trezie. Atâta lucru ar trebui să pot ține minte.
Cu bucurie constat că nu mai sunt de notat decât puține
A-uri și C-uri. Un bun ajutor motivațional! De acum înainte,
totul trebuie și are să fie mai bine.

Un sms de la Nina. E neliniștită din cauza expoziției.

Unul de la Werner. Vrea să-l însoțesc mâine-seară la clubul
celor de la Hells Angels, al căror avocat în Austria este. Unul
de la Helen, dacă mâine seară aș avea timp pentru zombi.
Unul de la Olga, are o bursă în Elveția, s-o vizitez. Unul de la
David Schalko, dacă ne vedem săptămâna viitoare. Unul de
la Daniel, este undeva în Italia la un festival de literatură și,
împreună cu Zadie Smith, ține o rundă de taclale.

Un e-mail de la cuplul porno. Cynthia m-a prins pe Face-

book. De luni întregi îmi cere să le fac o vizită, ei și stăpânu-
lui ei. Lui îi place să privească și mai și participă, spune ea. În
fotografii, pare atrăgătoare. Un pic cam necioplită poate, dar
nu respingătoare. Dar descrierile gang bangurilor lor nepro-
tejate nu mă excită din cale afară. Când îmi închipui cum o
femeie e futută de o haită de ratați neapetisanți în halate de
baie, îmi vine să vărs.
Înainte să mă ocup de tâmpeniile de pe Facebook, accesez
pagina de știri și aflu că niște atentatori islamiști au lichidat
două treimi din redacția lui Charlie Hebdo.

77
 Știrile de senzație la absorb în mine cu nesaț. Sunt curios,
vreau să văd lumea în flăcări câtă vreme eu pot să stau în casă
și să beau cafea și nu mi se întâmplă nimic.
În clipa de față însă sunt, înainte de toate, perplex. Spre
deosebire de majoritatea prietenilor mei de pe Facebook,
care, din secundă-n secundă, își schimbă fotografiile de pro-
fil cu o fotografie „Je suis Charlie”, eu cunosc publicația asta
mai de mult, îi cunosc chiar și pe cei mai mulți dintre dese-
natori, după nume în orice caz.
Și când mă gândesc că ziua a început atât de bine.
Acum mi-ar plăcea totuși să beau ceva.
Gândesc fraza asta și bineînțeles că dracul trage și el cu
urechea. Îmi trimite un apel telefonic.
GENGHIS-HAN
stă scris pe display.
Micile provocări le mai câștig uneori. Nu răspund.

Mă uit la televizor. Reportaje despre cursa de urmărire a

celor doi frați asasini din Franța. Sunt inserate fotografiile
lor. Arată ca doi tipi care au grijă de semafoare.
Pe o durată mai lungă, scenele acestea mă deprimă. Caut
în videorecorderul meu digital un documentar despre OZN-
uri pe care încă nu-l știu.
De la un timp încoace sunt avid de documentare. La faza
asta, trebuie să admit o anumită limitare a intereselor mele,
de fapt, eu mă uit doar la documentare despre prăbușiri de
avioane și mărturii despre farfurii zburătoare.
Cunosc fiecare prăbușire de avion de pasageri din ulti-
mii patruzeci de ani. Știu totul despre ele. Cunosc istoria
zborului Aeroflot 593, care a căzut din cauză că, în cockpit,
erau și copiii căpitanului, pe care acesta îi lăsase la manșă.

78
Lauda Air în anul 1991, eroare de manevrare a sistemului de
direcție, 223 de morți. 1985, Japan Airlines, cedarea conduc-
torilor hidraulici, avionul Jumbo zboară într-un munte, 520
de morți. Prăbușiri provocate de incendii, decroșaje, atentate
cu bombe, pe toate le cunosc. Cunosc și soarta lui Bashki-
rian 2937, un Tupolev care, printre alții, trebuia să aducă la
Barcelona 50 de copii supradotați și care s-a ciocnit deasupra
lacului Constance cu un avion cu reacție al DHL, după care
a-nceput să plouă din cer cu copii geniali, care au aterizat fix
pe terenul unui cămin pentru copii cu handicap. Mai târziu,
un tată care și-a pierdut în această nenorocire fiica și fiul l-a
înjunghiat pe pilotul răspunzător de accident.
Astea sunt, desigur, niște povești extraordinare. Astăzi
însă nu mă mai interesează morții, azi am nevoie de extra­
tereștri.
Noua serie povestește despre mărturiile-n masă despre
OZN-uri din Belgia la începutul anilor nouăzeci. Sigur că
știu deja aproape totul despre asta, dar OZN-urile pe care le
cunosc bine, de mult îmi sunt mai dragi decât vederea unui
polițist care tocmai încasează un glonț în cap.
În afară de asta, chiar dacă una dintre fotografii a fost
un fals, fenomenele belgiene se numără printre cele mai bine
documentate mărturii din toate timpurile. Peste 10 000 de
oameni au văzut un obiect care, în două secunde, a accelerat
de la 250 la 1700 km/h și, în același interval de timp, a cobo-
rât de la altitudinea de 2700 de metri la 1500. Cu siguranță că
n-a fost un Cessna.
Oamenilor le place să râdă de mine când aud că eu cred
în OZN-uri. Eu însumi sunt nevoit să zâmbesc.
Totuși, OZN nu înseamnă nimic altceva decât obiect zbu-
rător neidentificat și nu are nimic de-a face cu aliens. Exis-

79
tă OZN-uri în masă, cele mai multe mărturii au explicații
raționale. Ceea ce mă captivează pe mine e restul. Mărturiile
pe care nu le poate explica nimeni. Care mă întăresc în con-
vingerea că noi, oamenii, suntem ca un fel de cobai. Căci,
dacă există civilizații extraterestre, acelea sunt cu maximă
probabilitate cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani mai
vechi și mai avansate decât noi, căci să ne întâlnim în același
punct pe linia timpului ar fi o coincidență absurdă.
Nu există extratereștri? Niciun om nu poate să știe. Cât
habar are o muscă de Stephen Hawking?
Oameni cred cu miliardele într-o ființă care plutește dea-
supra lor, care veghează asupra lor, le conduce destinele și
nu a fost încă văzută de nimeni, în afară de ziua când a vor-
bit în chip senzațional dintr-o tufă de spini în flăcări, dar
îi consideră nebuni pe aceia care nu-și pot explica anumite
fenomene cerești.
După documentar, din nou știri. Asasinii de la Charlie
sunt urmăriți. Ei cred în Allah. Baudelaire s-a înșelat fla-
grant, nu este totuna cu ce anume te amețești, cei beți de
credință provoacă cele mai mari probleme.
Privirea îmi cade pe sticla de vin roșu plină de pe etajeră.
Nu, astăzi nu. Și nici mâine. Și poimâine, tot așa. Încă
mai am nevoie de creierul meu. Munca mea nu funcționează
când băutura transformă creieru-n muci.
Nădăjduiesc doar că încă nu-i prea târziu. La bețivi, se
întâmplă la fel ca la bolnavii de demență, nici ăia nu bagă de
seamă când au trecut pragul în noapte. Probabil că nici eu
nu-mi dau seama câtuși de puțin când sunt deja varză. Gân-
dul ăsta mă neliniștește.

80
VIENA

AC
A
AC
—
—
—

81
 ROMA

Iubesc Roma din aprilie până-n octombrie. Iarna mă de-

primă, atunci e țeapănă și goală. Oamenii se mișcă asemenea
roboților. Cu toții așteaptă ușurătatea care are să se instaleze
din nou abia peste câteva luni. Când fumează în fața loca-
lurilor, oamenii își freacă mâinile și vorbesc mai încet ca de
obicei. Dar eu trebuie și vreau să ajung acolo pentru că prie-
tenul meu Paco își lansează noua lui carte.

Paco a venit să mă ia. La început nu ajungem prea de-

parte. Primele trei grappa le bem în picioare într-un bar al
aeroportului.
Ca de obicei, ne întreținem mai întâi într-un amestec de
engleză și italiană. Suntem înrudiți sufletește în mai toate
privințele. În linii mari, ne relatăm unul altuia despre ultimele
luni. Biografiile noastre cunosc o evoluție atât de dezastruoa-
să, că, deja după scurt timp, nu ne mai oprim din râs. Umorul
este, oricum, singurul lucru pe care-l poți opune dezastrului.
Paco mă duce la un hotel pe care el l-a ales. Îi spusesem
că, în ceea ce privește categoria de prețuri, să se orienteze
după posibilitățile financiare ale unui boschetar. Stând în
fața clădirii, îmi dau seama că a luat-o literal, este un imo-
bil bun de demolat. În care totuși, nu-ți vine să crezi că e
cu putință, se ascunde un hotel. Dacă e oficial sau nu, mi-e
totuna, câtă vreme hardughia nu se prăbușește peste mine.
Bineînțeles că, având în vedere starea construcției, exact asta
nu pot s-o exclud.

82
 Ceea ce, în alte locuri, este numit recepție aici constă
dintr-o gaură în peretele holului. Acolo, Paco poartă nego-
cieri discrete, pentru ca, după un timp, să-mi facă semn cu
mâna în care ține o cheie.
După oarece căutări, găsim camera la etajul al doilea.
E frig ca afară. Becul atârnă din tavan, gol și murdar. Și
așternuturile au prins vremuri mai bune. Îmi pun jos bagaje-
le. Paco se uită în jur.
— Not bad, zice el. This is one of the rooms where people die.
Aici nu pot decât să-i dau dreptate, dar, oricum, nu am de
gând să petrec prea mult timp în ea.
Tragem o linie. El se duce la barul lui, eu fac un duș, apa
e rece. Înainte să mor prin hipotermie, mă înfășor într-o pă-
tură și mă duc la fereastra minusculă, prin care mă uit în jos
într-o curte interioară. Tremurând, mai trag una. Iau prea
mult. După ce am tras-o pe nas, inima îmi galopează atât de
tare, încât nu mai am aer.
Mă întind pe pat. Inima mea gonește, bate neregulat, une-
ori atât de tare, că mi se pare c-ar vrea să-mi iasă din piept.
În ultima vreme, am frecvent tulburări de ritm cardiac, și
asta mă deranjează. De fiecare dată apare un moment de
așteptare, dacă nu cumva s-a terminat, dacă aceasta e secun-
da din urmă, dacă nu se face imediat totul negru.
Euforia din capul meu mă ajută să mă lupt cu panica și
s-o potolesc. Nu vreau să mor în camera asta. Și n-am să mor
în camera asta.
După ce m-am îmbrăcat, îmi verific rezerva de Xanor.
Chiar și în cazul unor evenimente dramatice, provizia ar tre-
bui să-mi ajungă pentru cele câteva zile.
Context în care dramatic e un termen relativ. La ultima
mea vizită la Roma, l-am luat pe un bătrân cu barbă neagră,

83
șchiopătând pe niște cârje, care umbla de colo colo printre
mașini la un semafor pe roșu și cerșea, drept Saddam Hussein,
care, în momentul acela, fusese executat de mult. M-a cu-
prins o frică teribilă de Saddam Hussein și m-am ascuns în
spațiul pentru picioare în fața locului din dreapta șoferului.
Paco nici nu s-a mirat măcar.
Pe drum spre barul lui Paco, într-o intersecție, îmi sare-n
ochi o femeie. O văd numai din spate. Păr lung și negru,
înălțimea corespunde, silueta e cel puțin foarte asemănătoa-
re. Mă furișez prin preajma ei. Când îi văd chipul, sunt deza-
măgit. Nu e ea. Frumoasă, dar nu e ea.
Ciudat, probabil că rămân cu asta toată viața. De unii oa-
meni nu mai scapi niciodată. Unele amintiri sunt prea puter-
nice. E adevărat că nu știu dacă sunt în căutarea unui om din
trecutul meu sau dacă vreau să privesc în viitor. Habar nu am
dacă e tristețe sau dor, cea care mă face să privesc iscoditor
în jur. Cu toate astea, pot să contez liniștit pe faptul că, la un
moment dat, chiar și în cea mai adâncă demență, am să tre-
sar la vederea unei femei cu părul lung și negru și am să simt
că-mi aduce aminte de ceva, de ceva puternic, cu neputință
de adus înapoi, de ceva ce a strălucit scurt și a dispărut.
Scriu câteva sms-uri, apoi o sun pe Maica Tereza dintre
fostele mele femei și o întreb ce mai face copilul.
— Păi chiar tu l-ai dus azi-dimineață la școală! Sau ești
deja matrafoxat?
— Categoric!
— Ai aterizat cu bine?
— Imediat după decolare ne-am prăbușit. Pe stânga, dea-
supra aripii…

La Roma nu cumperi pachețele, cumperi biluțe. Dealerul

casei n-a apărut încă și peste tot în bar sunt bărbați care bat da-

84
rabana în masă și aruncă priviri încărcate de dor înspre ușă. As-
tăzi, în mod excepțional, nu mă număr printre ei, mi-am adus
ceva cu mine de la Viena și sunt aprovizionat pentru seara asta.
Paco și cu mine bem shoturi.
Nu vorbim mult. Alături, citesc știrile pe internet.
Papa, din nou. L-au întrebat de Charlie Hebdo. S-ar putea
ca el să gândească oarecum ca asasinii, omul a răspuns că
acela care-și jignește mama trebuie să se aștepte, la rândul
său, la un pumn în față. Cred că, într-adevăr, omul le bea.
Frazele de genul ăsta le știu doar de la puștii de cartier, beeei,
zici ceva dă mama? Vezi că știu unde stă casa ta, îți iau glanda.
De la capul Bisericii Catolice aștepți o altă strategie de rezol-
vare a conflictelor. Franziskus ăsta, reședința lui e la doi pași,
salutare, e, oarecum, un amestec de Don Camillo și Peppone.

Se face agitație când apare un tip căruia Paco i-a interzis

deja cu mult timp în urmă să intre la el în local. Îl cunosc
pe tip, numele nu i-l știu, eu îi zic Matto, așa, pentru mine.
Tot un dealer, dar unul din soiul care-ți dă fiori. Un huligan
radical de dreapta din galeria lui Lazio Roma, tatuat chiar și
pe gât și pe față, are ochi morți și răi și iradierea unui asasin.
În euforia mea combinată din șnaps și coca și cunoscând
loviturile obișnuite cu cantul palmei la gât, tipul mă lasă rece,
dar câțiva clienți se grăbesc să plătească. Alții îi semnalează
mai mult sau mai puțin discret că ar fi interesați să deruleze
o afacere. Aceste afaceri sunt rezolvate cu promptitudine la
tejghea, ceea ce l-ar face pe Paco să dea de dracu’, e suficient
ca unul dintre tipii din jur să fie din gardă.
Paco se hotărăște să nu audă și să nu vadă nimic.
Eu aud și văd foarte bine, de aceea mă uit spre stânga în
clipa în care de acolo răzbat niște zgomote ciudate. În pofi-
da stării, mele îl recunosc pe huliganul psihopat, care, cu un

85
cuțit de luptă imens, încearcă să desfacă o sticlă de bere, fază
la care cuțitul îi tot alunecă, arma care lucește în lumina albă
a barului zvâcnind în direcția brațului meu. Imaginea asta
mă determină să mă mai îndepărtez totuși un pic de ăla. Din
fericire, într-un târziu, reușește să deschidă sticla. Fericirea
e și mai mare pentru toată lumea când, la puțin timp după
asta, tipul se cară.
Se zice că alcoolismul se recunoaște după faptul că alcoo-
licul bea cu oameni care sunt sub nivelul lui.
Eu mă întreb mereu cui i se potrivește asta mai mult, mie
sau celor care beau cu mine.
Orele trec. Ore goale, umplute tot timpul la fel. Băut, tras
pe nas, băut, tras pe nas. Mirosul iute în nas, gustul tăios în
gât. Picioarele tresar fără ca măcar să bagi de seamă. Valuri de
nervozitate. Întregul corp vibrează într-un mod neliniștitor.
Stai de vorbă cu oamenii, dar, de fapt, numai cu tine însuți.
Vrei sex, sexul este prezent în fiecare secundă, sex, sex, sex,
sex, sex, sex. Fețele sunt confundabile, temele sunt confunda-
bile. Numai oamenii tineri și frumoși care, din timp în timp,
dau buzna-n local, cu sănătatea lor veselă și relaxată, și se
lovesc de păpușile țepene de cocaină de pe scaunele înalte de
la bar mai întrerup monotonia. Și spaima, când rezerva se
apropie de sfârșit.
— Paco, will Stronzone come tonight?
— He already was here. You talked to him.
— Mamma mia.
— Si.
Râde. Deocamdată. O oră mai târziu stă agățat de telefon și
încearcă să dea de fiecare om care îi trece prin minte legat de
tema asta. Ce-i drept, asta ar fi jumătate din Roma, dar la ora
închiderii tot acolo suntem, cu picioarele noastre care se bâțâie.

86
 Nu există nimic mai jalnic decât un cocainoman căruia i
s-a terminat materialul. Mă scarpin din zece în zece secunde,
pe fruntea mea e o transpirație lipicioasă care pute ciudat,
inima-mi galopează ca nebuna și mi-e rău. Nu-mi trece ni-
mic mai bun prin cap decât să torn în mine jumătate de sti-
clă de Averna. Mă rog ca Paco să dea de vreun om care să-și
câștige existența prin vânzarea de droguri.
— I see only one solution, zice Paco.
— Tell me.
— The guy.
— Which guy?
— The idiot with the knife.
— Ouch.
— Exactly.
— Well. Let’s go.
Paco închide prăvălia și ne așezăm pe Vespa lui. Bine­
înțeles că pentru mine nu mai există cască. Și bineînțeles că
știu că asta e iar una din chestiile alea în care n-ar trebui să
mă bag. Ceea ce nu mă neliniștește însă câtuși de puțin, nici
atunci când trecem huruind cu 80 la oră peste pavajul din
piatră cubică al unor străzi prost luminate, cu gropi de adân-
cimea unor cratere de bombă.
Cu ceva timp în urmă, habar n-am când s-a-ntâmplat
asta, mi-am pierdut frica. Frica de lucruri de care chiar ar
trebui să ne fie frică. În schimb, mi-e frică în avion, mi-e
frică acasă când mă doare burta. Mi-e atât de frică de spitale,
încât, până și atunci când mă înțeapă puțin sub coaste, am
atacuri de panică.
Cât de puțin se împacă chestiile astea una cu alta, bag de
seamă și eu, dar nu am puterea să schimb ceva. Cunoașterea
nu înseamnă câtuși de puțin capacitatea de schimbare, chiar

87
dacă unii oameni stăpâniți de dorința de a fi găsit un răspuns
încearcă să-ți bage în cap contrariul.
Lazio este destul de departe de barul lui Paco. Mi-e frig,
abia dacă am ceva pe mine, și vântul nopții de iarnă îmi șuieră
brutal pe chelie. Aproape că mă trezesc în cursul acestui de-
mers în care revenirea forțelor de ordine e improbabilă. Paco e
beat, el frânează de multe ori prea târziu, și atunci foarte brusc,
fază la care mă bușesc tot mereu cu nasul de spinarea lui.
La un moment dat încep și eu să număr. Opt. Nouă. Zece.
Unsprezece nasuri în spinare. Și apoi am ajuns.
Paco este tăcut. Cârciuma în dreptul căreia ne oprim ara-
tă corespunzător.
La fel și înăuntru, exclusiv huligani, naziști, dealeri, cre-
tini. Mie nu-mi dau atenție, nu are numai dezavantaje să
arăți cum arăt eu, Paco însă nu le inspiră încredere. El are
un cap drăgălaș și plin de bucle și iradiază aura unui băiat
de brutărie iubitor de britpop. Ceea ce nu este văzut cu ochi
buni într-o speluncă precum asta.
Dar iată-l deja pe ciudatul cu cuțitul. Și aici, ei fac târ-
gul la tejgheaua barului. Și e realmente totuna. Dacă vreunul
dintre monștrii de aici e polițist, își trage și el însuși destul
încât să nu-i mai pese sau să nu bage de seamă ce se întâmplă
în jurul său.
Bem câteva șnapsuri la bar. După asta, Paco e vizibil mai
relaxat, mai ales după ce nebunul dispare iar la prietenii lui
naziști.
În timp ce mă încui cu marfa proaspătă în toaletă, mă
gândesc cât de stupidă mi s-a părut dintotdeauna orice formă
de club sau de asociere. Există numai două excepții, Rapid
Viena și, eventual, poate încă o asociație cu onorabilitatea
și cu imaginea la fel de convingătoare precum a celor de la

88
Hell’s Angels, despre care majoritatea oamenilor nu știu ni-
mic, dar despre care cred tot ce se scrie-n ziare. Încă de copil
am fost de părere că nicio asociație nu mă merită. Nici în
sensul bun și nici în cel rău. Și în această privință există cele
două excepții pomenite.
O luăm înapoi în același stil sinucigaș. Între timp, am
ajuns la stadiul în care nu mai pot să respir pe nas și mă fac
mic în spatele lui Paco, pentru ca vântul înghețat să nu-mi
sfâșie beregata și să-mi iasă amigdalele.
E frumos să ai un asemenea prieten. E adevărat că amân-
doi ne mișcăm de-a lungul graniței înguste dintre incapaci-
tatea de a trăi și renunțarea de sine, dar ne cunoaștem și ne
recunoaștem. Eu înțeleg de ce e el așa, de ce nu prea reușește
s-o scoată la capăt cu viața. O privim în mod asemănător,
viața asta. Nu există nicio consolare, așteptăm, așteptăm
dragostea sau moartea, asta e lumea.

Paco coboară în dreptul barului său, cică trebuie să ia

ceva. Mă lasă pe mine să-i țin Vespa, descuie, intră. Asta de-
sigur că este o idee bine gândită, să mă lase pe mine singur cu
un scuter, în starea în care sunt.
Elegant. vâjâi pe străduțele înguste din apropiere de Cam-
po dei Fiori. Puțin mai târziu, trag o tură prin Piazza Navo-
na. Sunt complet singur. Niciun om cât vezi cu ochii. Până și
polițiștii care stau aici de obicei au plecat acasă.
De trei ori dau ocol Fântânii celor patru fluvii a lui Ber-
nini, pe urmă o iau înapoi. Tocmai când opresc în fața baru-
lui iese și Paco. Când mă vede, dă din cap plin de înțelegere,
ca și când nici nu s-ar fi așteptat la altceva.
— Where do you come from? vrea el să știe.

89
 WESTSTEIERMAR K

Vuietul pe care-l dă din el deșteptătorul cu radio sună la

fel de agresiv ca o freză stomatologică. Când bătrâna nașă de
botez a Uriellei înnoptează la noi, pun să sune un altul, unul
cu ale cărui stridențe e obișnuită, altminteri s-ar putea ca, de
spaimă, să mai cadă din pat sau să facă direct infarct. Căci în
două rânduri a fost deja cât pe aci.
Îmi place să mă trezesc mult prea devreme. Mai ales
acum, iarna. Deschid radioul și stau pe gânduri de unul sin-
gur în întuneric. La ora asta, gândurile sunt mai încete, ele
nu se revarsă asupra mea asmuțite cu răutate, ca niște bac-
terii care mă atacă furibund, ele îmi par că sunt cumva mai
echilibrate sau că au mai multă răbdare cu mine.
În afară de asta, e ziua mea de naștere. De cinci ore am
treisprezece ani și, cu cât mă trezesc mai devreme, cu atât
mai mult durează ziua mea. Ziua mea de naștere e una din
acele zile în care mă bucur că exist. Ce-i drept, nașterea mea
ar fi putut să-mi facă bucuria să-și aleagă o zi de primăvară
și nu 1 ianuarie. Orice ți-ar spune oamenii mari: primești
mai puține cadouri așa. Din cauza Crăciunului, care a fost
cu puțin înainte. Prin urmare, lucrurile nu au decurs la mo-
dul ideal, aș spune eu, o aterizare la punct fix în Duminica
Paștelui, de exemplu, ar fi fost cu mult mai bună.
Un an nou. 1985. Un număr frumos. Eu pot să văd nu-
merele, întotdeauna a fost așa, și 1985 e un număr foarte fru-
mos. Un pic cam jucăuș, puțin arcuit, puțin versat. Pentru
mine, el este o patinatoare artistică și un magnet gri închis,

90
aproape la fel de mare ca o tablă de școală. Toți ceilalți consi-
deră că e o tâmpenie faptul că văd numere, dar eu nu știu ce
anume poate să fie o tâmpenie la faza asta. Eu cred că e bine
să recunoști esența lucrurilor. Un număr nu e un număr din
întâmplare, el chiar vorbește serios. Eu sunt 13-le, eu sunt
100, eu sunt 1985-ul, și numai eu sunt 13-le sau 100 sau 1985-
ul, și iau foarte în serios faptul că sunt acest număr, căci eu
am fost aici înaintea voastră. Asta ne spune fiecare număr.
Mă gândesc la școală. Deja de acum, cu toate că începe
abia peste o săptămână. La materiile care vor fi predate în
prima zi. Mi-e frică de chimie. Dar, oricum, la toți ar trebui
să ne fie frică de chimie.
De fapt, mie mi-e frică de aproape orice. Mi-e frică de oa-
meni la fel ca de câini, de note proaste la fel ca de un accident
de bicicletă, de stafii, de singurătate, de pedepse și că mă fac
de râs, și tocmai pentru că nu vreau să mă fac de râs mă feresc
de riscuri. Chiar și la șah, cu toate că acolo am cea mai mare
încredere-n mine. Și, de fapt, știu că oamenii n-or să-mi facă
cine știe ce, iar câinii nu pot să-mi facă nimic, căci și unii, și
alții sunt ținuți în lesă într-un fel sau altul. De notele proaste
nu-mi pasă, accident de bicicletă n-am avut până acum, stafi-
ile mă asediază, dar încă nu mi-au făcut niciun rău, iar la șah
probabil că pot să obțin tot ce vreau.
Așa sunt eu. Peste tot văd pericolul, nu șansa. Am citit că
asta se numește complexul lui Iona.

În mintea mea joc partide întregi de șah. Mai întâi pe ace-

ea cu mine, de weekendul trecut. Ea s-a terminat cu remiză,
lucru de care am fost mai mult decât mulțumit, pentru că,
orișicum, după nume, adversarul era jucătorul mai bun. Dar
poziția mea a fost mai bună, puteam să joc și la câștig. Însă
n-am îndrăznit.

91
 Alături sună deșteptătorul Uriellei. Bineînțeles, eu nu o
numesc așa decât în taină. În realitate o cheamă altfel. Dar
mie-mi place numele de Uriella. Ea arată, într-adevăr, ca șefa
nebună a mișcării Fiat Lux, poartă chiar veșminte asemănă-
toare, absurd de largi, în care arată ca fantoma de la castel, și
uneori cade și în patos religios când vorbește.
Aud clicul brichetei, apoi tusea ei. La puțin timp simt și
mirosul de la fumul de țigare. Aud o a doua tuse. Aha. Avem
musafiri. Seara de revelion ne-a mai aruncat pe cineva în casă.
La radio sunt știrile. Știrile sunt departe de tot, știrile sunt
lumea întreagă. Iubesc știrile. Iubesc ziarele. Iubesc revista
Draußen, care-mi transmite o idee despre toate câte mai sunt
cu putință.
Despre cele ce se întâmplă în lume știu mai multe decât toți
colegii mei, care ar crede că Fiat Lux e o marcă de mașină, și
printre ei sunt, oricum, câțiva pentru al căror creier ar trebui
ținut, din când în când, câte un minut de reculegere. Nu numai
că știu ce este cu scientologia, cu secta Moon și cu alte mișcări
religioase, înțeleg și ce înseamnă Salt 1 și Pershing 2, pot să
enumăr țările membre ale NATO și ale Pactului de la Varșovia
și, dintre figurile cu păr alb care stau pe balcon și aplaudă la
paradele cu tancuri din Moscova, pe multe le știu pe nume. În
plus, mai am și opinii în materie de politică internă. Profesorii
mei nu le consideră din cale afară de coapte. Oricum, asta-i
okay, și eu le mai spun uneori ce părere am despre ei.

Afară se crapă de ziuă. Uriella intră în cameră și-mi dă un

pupic. Mă felicită cu căldură. Bărbatul nu, el nu mă privește în
ochi atunci când, mormăind un salut, închide ușa în urma lui.

La puțin timp, Uriella își ia rămas-bun. Trebuie să mai

câștige ceva pe deasupra și, duminica și în zilele de sărbătoa-

92
re, mai lucrează pe la serbări. Ce anume face ea acolo, nu știu
exact. Ea îi convinge pe oameni să se lase fotografiați sau să
cumpere, cam atât am înțeles. Promite că-mi aduce ceva la
întoarcere.

Ore în șir mă mut între birou și pat, când încoace, când în-
colo. În pat citesc și moțăi, la birou studiez partidele de șah ale
campionilor mondiali. Mai ales pe cele ale lui Bobby Fischer.
Din când în când, mă duc și-mi iau din bucătărie câte o
felie de franzelă. Pe lângă ea beau niște cola. După-amiază gă-
sesc o tabletă de ciocolată. În mod normal, Uriella face scandal
când mai înhaț câte una, dar de ziua mea n-o să spună nimic.

La un moment dat sunt atât de obosit, că adorm. Când mă

trezesc, e-ntuneric și mi-e frică. Aprind veioza de pe nopti-
eră. Lumina ei luminează camera atât de slab, încât mă simt
ca-ntr-un castel bântuit și mi-e și mai frică. Aprind toate lu-
minile din casă. După care mi-e puțin mai bine.
Îmi mai iau o felie de franzelă și mă uit la știri. După pro-
gnoza meteo sună niște rude. Cel mai mult mi-ar plăcea să
nu răspund deloc, fiindcă, oricum, toți spun același lucru.
Toate cele bune. Ce-nseamnă asta, toate cele bune? Chiar și
un pic de bine ar fi deja destul de bine.

Uriella vine la zece jumătate. Se clatină puțin și miroase a

vin, dar mi-a adus un pic de ceva bun. După ce-mi povestește
ce-a făcut în ziua aceea, se duce și-mi aduce din dormitorul ei
o sacoșă de plastic cu cadouri.
Douăsprezece cărți de șah și un pulover, și bani. Două-
sprezece! Cărți! Deschideri, jocul de câmp, strategie și tacti-
că. Biografii! Sar în sus de bucurie și o iau în brațe pe Uriella.
Ea râde și începe sî gătească.

93
 WESTSTEIERMAR K

La micul dejun îmi tai o felie de franzelă și scot stafidele

din ea. În general, nu-mi plac fructele uscate, n-am idee cum
i-ar putea plăcea cuiva așa ceva.
Uriella șade la masa din bucătărie, fumează și-și pune pă-
rul pe moațe.
Eu mă spăl pe dinți, caut haine curate, îmi fac ghiozda-
nul. La vederea caietului meu de matematică mi se strânge
stomacul. Teme pentru acasă nu mi-am mai făcut de mult.
E drept că sunt garantat cel mai bun din școală la socotit în
cap, dar matematica nu mă interesează.
La fel de puțin și toate celelalte. Doar în istorie mai găsesc
câte ceva. Dar ce mă interesează pe mine funcțiile, derivate-
le, acizii și bazele, producția de țiței, coeziunea, adeziunea,
Pyram și Thisbe, iuvenum pulcherrimus alter sau țicneala
aia de gimnastică la aparate? Pe mine mă interesează numai
bătrânul și marea. Sau altera, quas Oriens habuit, praelata
puellis. Și prințul moștenitor Rudolf și Mayerling pot să mă
mai încălzească, o crimă și o sinucidere atât de misterioase și
o tragedie iernatică atât de fatală e chiar pe gustul meu. Din
păcate, suntem abia la defenestrația de la Praga.

Afară e frig și ceață. Iau totuși bicicleta, printre copiii și

tinerii din autobuzul școlar nu e niciunul normal. De fapt,
nici eu nu sunt cu totul normal, dar la ăia sunt și mai multe
chestii în neregulă. Gândesc prea puțin și vorbesc prea mult.
În afară de asta, ei nu vorbesc, zbiară. Precis că sunt obișnuiți
să stea de vorbă peste mai multe tarlale.

94
 Cel mai simpatic e șoferul, el le lasă pe cele câteva femei
bătrâne care mai urcă să-i împingă bani și să-l bată prietenos
pe mână. Pentru ce încasează el bancnotele alea, asta n-am
s-o pricep niciodată, cu taxa pentru transport e clar că n-are
legătură, căci el nu le dă niciodată bilete.
La școală am ajuns primul. Îmi place să iau sala de clasă
în stăpânire, doar pentru mine, înainte să vină ceilalți. Stau
pe gânduri, mă visez aiurea. Abia dacă bag de seamă când
încep să sosească și ceilalți. Oricum, ei mă ignoră.

Școala se termină la unu. N-am nici cea mai mică infor­

mație nouă despre lume și mă duc acasă. Acolo caut ceva co-
mestibil, există franzelă. Pe lângă ea mai beau și niște lapte
direct din cutie. Îmi place mirosul de lapte.
După ce am moțăit o jumătate de oră în pat, îmi fac o
labă. De fapt, fac asta în fiecare zi după școală. Sau când mă
plictisesc. Sau când sunt agitat. Chestii care nu se întâmplă
tocmai rar.
Cu toate că sunt destul de obosit, deschid Strategia mo-
dernă în șah 2 a lui Pachman. Deosebirea dintre strategie și
tactică am înțeles-o imediat. Strategia e ce-ți trebuie când nu
se-ntâmplă nimic și tactica e ce-ți trebuie când se-ntâmplă
ceva.
De fapt, ar trebui să-mi rezolv temele pentru acasă. As-
cund gândul ăsta. Sunt foarte bun la asta. La ascunsul gân-
durilor am fost întotdeauna foarte priceput. Asta are avan-
taje și dezavantaje, mă gândesc, dar un cap din ăsta e așa de
mare tocmai ca să poți depozita în el chestii la fel ca-ntr-un
șifonier, în care există și sus un raft la care ajungi greu.
După-masă târziu sună bunicu-meu. Mă bucur când îl
aud. El mă-ntreabă ce mai fac. Eu îi zic foarte bine. Mai bine
îl aburesc decât să-l neliniștesc.

95
 După asta bag o pauză la șah. Îmi mai iau niște franzelă și
sun la Uriella la birou. Nu răspunde, deci probabil că e deja
pe drum. Ceea ce nu înseamnă că ajunge curând. Mai întâi
face o oră cu trenul de navetiști de la serviciu până acasă, și,
în al doilea rând, restaurantele exercită asupra ei o atracție
cam la fel de magică precum asupra mea librăriile.
Citesc o oră într-o carte pe care am început-o ieri. Încet-
încet, senzația de foame e tot mai greu de ignorat. Îmi iau
niște franzelă. Pe un raft dau peste niște biscuiți sărați. Cu
un pahar cu lapte și o bucată de ciocolată mă retrag la loc în
pat și citesc mai departe, până când descopăr speriat că e deja
șase și jumătate și că până la știrile de la șapte jumate trebuie
să-mi mai rezolv exercițiile de finaluri. E cam strâns.
Nu prea știu ce să fac cu mine. Nu am chef nici de carte
și nici de șah. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să
gândesc. La un moment dat, am din nou mâna în pantaloni.
Când te ia plictiseala sau când te apasă golul, sau când spi-
ritul și-a făcut de cap și și-a luat zborul până undeva unde
nu-ți place, ar trebui să-ți faci o labă. De fapt, asta te aduce
de fiecare dată înapoi. Câteodată cred că scula mea e făcută
numai pentru asta.

96
 VIENA

Zile bune. Petrec mult timp cu copilul. Cu primul telefon

mobil am cam terminat-o. Oamenii care contează au numă-
rul celui de-al doilea.
La patinaj încerc să-i transmit copilului o idee despre
eleganța cu care m-am prezentat eu pentru prima oară pe
iazurile înghețate și zbor cât sunt de lung și secer la faza asta
doi băieței, care nu se lovesc și care găsesc chestia asta la fel
de comică precum copilul.
Strecor copilul cu mine la standul de tir, fiindcă e o veșnicie
de când se roagă de mine să-l iau să vadă și el o dată cum se
trage cu un pistol adevărat. Din fericire, rezultatul meu e mai
bun decât cel de pe gheață, la tras cu pistolul am mai mult
antrenament. După aceea îi explic copilului ce anume este pe-
riculos la arme și de ce e mai bine să nu le aibă oricine în casă.
El dă din cap aprobator. Eu insist să-i întipăresc ce-i violența:
o reacție și nimic altceva. Cine are putere are simț al răspun-
derii. Cine e tare trebuie să îi apere pe cei slabi. Dă din cap. Și
nu doar așa. Cuvintele pătrund în el. Ce frumos.

Seara, după ce a adormit, mă strecor la spatele lui, absorb

în mine mirosul lui și îl și mângâi din când în când pe cap.
Pe jumătate sunt fericit. Pe jumătate mă chinuie reproșurile
pe care mi le fac.

97
 TOK IO

— Dumnezeule mare, acum vă mutați aici? întrebă Jonas

cu o privire spre geamantanele pe care groomii le duceau în
apartament tocmai când sosise și el.
— Să zicem că mă pregătesc pentru o ședere mai lungă. Și
Dumnezeu n-are treabă cu asta.
— Ați putea să le dați un semn prietenilor dumneavoastră
de afară că nu trebuie să mă pipăie de arme. Nu vă omor, mai
am nevoie de dumneavoastră.
— Da, asta o spuneți dumneavoastră! Dacă ar fi după
mine, ați sta aici ca Hannibal Lecter în cușcă, cu o botniță
pe față.
— Botnița v-o recomand dumneavoastră, spuse Jonas,
făcând un gest în direcția mesei, unde farfuriile abia dacă
mai lăsau loc pentru documentele lui Tanaka. Unele dintre
ele erau parcă linse. Dar atunci v-ați face hrana piure și ați
sorbi-o cu paiul.
— Vă mulțumesc că mi-ați amintit…
Tanaka se duse la masă și mâzgăli ceva pe fața de masă.
— Asta ce-a mai fost acum? întrebă Jonas când avocatul
își ridică privirea.
— Nimic important, cel puțin nu pentru dumneavoastră.
Un aide-memoire argumentativ într-o cu totul altă cauză.
Un cu totul alt client.
— Nu vreți să vă luați în sfârșit un carnețel de însemnări?
Nu sunteți cu totul normal, e limpede! Ia uitați-vă! Aici! Aici!
Aici!

98
 Jonas trase cu mare grijă de șervețele scrise pe amândouă
fețele, care erau așezate pe dosare, pe veioze sau printre cărți.
— Știți cum arată asta? întrebă Jonas. De parcă ați
aparține cine știe cărei secte demente, care e convinsă că va
rezista apocalipsei cu șervețele și batiste mâzgălite. Vă cred
chiar în stare să fiți căpetenia acestui grup.
— Japonia e cunoscută pentru sectele ei bune, aprobă din
cap avocatul. Ați luat deja desertul?
— Domnule Tanaka, vă conjur, lăsați-mă-n pace cu mân-
carea dumneavoastră.
— Îmi aduc aminte de-o vreme în care obișnuiați să vă
îndopați cu mormane întregi de ciudățenii cu tăiței și supe
respingătoare de legume!
— Asta era altceva. Asta era înainte de Everest. Atunci
se pune problema să acumulezi un anumit strat de grăsime,
fiindcă, încă din tabăra de la bază, se pierde o bună parte din
masă.
Avocatul se prăvăli oftând pe divan.
— S-ar cuveni să iau în calcul un sejur în această tabără
de la bază.
— În trei zile ați fi mort acolo.
— Trei ore. Cum stăm cu pregătirile? Am mai avansat un
pic? Dar Marie, tot mai vrea la Polul Sud?
— E mai hotărâtă ca oricând!
— Unele femei sunt așa, n-ai ce face. N-o să mai puteți s-o
faceți să se răzgândească.
— Știu, spuse Jonas iritat.
— Ar trebui să vă împăcați cu gândul.
— Asta fac.
— Dar atunci cum mai e cu presentimentele dumnea-
voastră?

99
 Jonas îl rugă pe unul din bodyguarzii lui Tanaka să-i co-
munice personalului hotelului să trimită ceva de băut. Bărba-
tul mic și sfrijit cu pastila-n ureche se înclină și-l conduse afa-
ră pe ultimul valet. Jonas se așeză și împinse farfuriile puțin
mai încolo, ca să găsească puțin loc măcar pentru mobilul său.
— Presentimentele mele… Da, ce-i cu ele? Nu știu. Încerc
să nu mă mai gândesc la ele.
— Recunoașteți, aventura vă face încă de pe acum să
scurmați nerăbdător cu copitele.
— Așa ar fi, în mod normal. De data asta însă am senti-
mentul că totul se va termina cu un dezastru.
— Dacă ar fi ca dumneavoastră să vă ocupați singur de
această expediție, mai mult ca sigur că așa ar fi. N-ați fi în
stare să organizați nici măcar o întâlnire cu părinții.
— De data asta aveți în mod excepțional dreptate.
— Eu am întotdeauna dreptate. Spuneți-mi un singur caz
când n-am avut dreptate.
Cineva bătu la ușă.
— Intră! strigară Jonas și Tanaka în același timp.
— Poftim? Încă suntem la mine în apartament, spuse
Tanaka.
— Iar asta e cafeaua mea, spuse Jonas și dădu ușor din cap
spre bodyguardul care puse cafeaua pe masă cu chipul imo-
bil. Abia după ce acesta părăsi apartamentul, Jonas observă
săculețul de pe tavă.
— Tanaka, nu cumva-i cocaină? Nu-mi amintesc să fi co-
mandat așa ceva. V-aș sfătui să nu vă atingeți de ea, un prie-
ten de-al meu a pățit-o rău cu așa ceva.
— O, aia nu-i pentru mine, e pentru un client care vine
după ce plecați dumneavoastră. Prietenul meu de la bar s-a
gândit, probabil, că eu am comandat cafeaua. Puneți-l unde-
va și gata.

100
 Scuturând din cap, Jonas căută un loc pentru săculeț.
— Vine vreodată cineva aici ca să strângă? Sau haliți și
farfuriile mai încolo?
— De când sunteți așa pedant?
— Nu sunt pedant, dar iau act cu surprindere de prezența
musculițelor de fructe.
— Asta ziceam și eu, sunteți pedant. Omul nu știe nicio-
dată dacă mai mănâncă ceva sau nu, iar dacă pun să se strân-
gă fructele, posibilitatea unui regret ulterior face parte din
spectrul lucrurilor posibile. Ce noutăți mai aveți?
Jonas îi trimise un sms lui Marc Boyron, căci, chiar dacă
Marie nu voia niciun ajutor din afară, n-ar strica să stea de vor-
bă cu Marc. Se ridică și începu să se plimbe încoace și-ncolo
cu mâinile în buzunarele pantalonilor săi de trening.
— Ați putea să vă cumpărați niște haine ca lumea.
Umblați îmbrăcat ca un antrenor de fotbal. Ah, ce spun eu
aici, oricum n-o s-o faceți. O să pun să vă trimită ceva. Știți
că sunteți miliardar?
Avocatul își notă ceva pe cămașă.
Jonas se uită lung la mâneca mâzgălită a lui Tanaka și se
mulțumi să scuture din cap.
Toată ziua îl preocupase întrebarea de ce era atât de dife-
rit când stătea de vorbă cu Tanaka. De ce totul devenea mai
ușor în prezența avocatului. De ce, când era cu Tanaka, avea
perspectivă, încredere și putere, era în stare să facă glume
sarcastice și își privea propria viață fără să fie nemulțumit și
fără să-și pună întrebări grave.
Există oameni care te fac mai puternic. Există oameni
care te fac să devii conștient de propria ta putere. Astfel de
oameni întâlnești rar. Ei sunt onești în mod necondiționat.
De fapt, așa sunt și eu. Oare eu fac pe cineva mai puternic?

101
 Se apropie de masă și-și bău cafeaua. Privirea îi căzu pe
săculeț. Mult prea mult pentru un singur client.
Se postă la fereastră. Cenușiu. Ploaie.
În curând trebuie din nou să plec.
Când călătorea singur prin lume, avea sentimentul că este
un dop de plută pe apă plutind spre o gură de canal. Îi plăcea
acest sentiment. Îi plăcea această stranie plutire și visare prin
lume și prin timp, unde exista ceva care-l aștepta pe el. Sau
poate că nu.
— Domnule Jonas?
— Ah, tocmai mă gândeam la elicopter.
— Despre ce elicopter vorbiți?
— Ăla pe care l-am comandat. Când mă uit așa ce-i prin
jur, îmi dau seama că a fost o achiziție utilă.
— Cum se face că umblați de capul dumneavoastră și vă
cumpărați elicoptere?
— Pentru că, din când în când, avocatul meu are nevoie
să fie scos să zboare.
— Hm, făcu Tanaka.
— Ce, hm?
— Și pilot pentru el aveți?
— Chiar eu sunt pilotul. Am învățat să zbor în Rusia.
— Mă faceți să râd! Eu v-am făcut rost de licența asta.
— Aa, da, așa e. Dar, cu toate astea, de zburat, am învățat
să zbor în Rusia. Dumneavoastră o să zburați cu mine, dom-
nule Tanaka.
— Dumnezeule mare!
— Pe acoperișul acestei clădiri se află un teren de ateri-
zare. Iar prietenii dumneavoastră presupun că nu dispun de
rachete sol-aer.

102
 — Dacă ar fi să iau în considerare, și subliniez: Dacă!
Deci dacă ar fi să iau în considerare eventualitatea de a vă
încredința viața mea în felul acesta, asta ar putea să se schim-
be pe termen mediu.
— Tanaka, nimeni nu ne doboară cu o rachetă Stinger de
pe cerul orașului Tokio.
— Și dacă totuși?
— Zborul în sine e mult mai periculos. Nu sunt un pilot
din cale afară de bun.
Jonas nu mai putea să îndure imaginea mesei. Se apucă
să pună farfuriile murdare una peste alta, urmărit cu neîn-
credere de avocat. Spre mulțumirea vizibilă a acestuia, lăsă
resturile de tort în curs de metamorfozare acolo unde erau.
— Oricum, nu aveți toate țiglele pe casă, domnule Ta-
naka, spuse Jonas.
— Trebuie să avem grijă să nu vă pierdem pe acolo pe jos,
se auzi dinspre divan. Am să rog un prieten să rămână prin
preajmă.
— Domnule Tanaka, Marie nu vrea asta.
— Domnule Jonas, dumneavoastră nu vreți asta.
— Ce vreți să spuneți?
— Că întotdeauna vreți să faceți totul de unul singur. Că
vă e frică să lăsați răspunderea în seama altcuiva când e vor-
ba de lucruri care sunt cu adevărat esențiale pentru dum-
neavoastră. Iar în spatele acestui lucru se află o frică și mai
profundă. Oare o să aflu vreodată ceva despre asta?
— Să mă așez vizavi de dumneavoastră pe canapea?
— În orice caz, ciudat loc, Polul Sud. M-am documentat
puțin. Un cercetător a stabilit acolo recordul mondial la arun-
carea bumerangului. L-a catapultat prin toate fusurile orare
și astfel a atins un timp de zbor de 24 de ore și 11 secunde.

103
 — O să iau la mine un avion de hârtie. Câteva ore sunt
sigur c-o să-l țin și eu în aer.
— Am să-l contramandez pe notar.
— Trebuie să plec acum, spuse Jonas, dar mai am o-ntre-
bare.
— Da?
— Credeți că toate astea, aici, sunt adevărate?
— Cum adică adevărate?
— Credeți că ceea ce vedeți aici e real?
— Nu am niciun motiv să presupun contrariul.
— Dar nici nu este exclus ca toate astea să fie doar un
produs al închipuirii. Sau este?
— Vă simțiți bine, domnule Jonas?
— Întrebarea asta v-am pus-o eu dumneavoastră ultima
oară, vă aduceți aminte?
— Încerc să reprim cât mai repede amintirile legate de
vizitele dumneavoastră, răspunse Tanaka.
— Tot ce vedeți dumneavoastră aici s-ar putea să nu fie
real. Ar putea să fie închipuire. A dumneavoastră. A mea.
A unui terț. S-ar putea ca toate astea nici măcar să nu se în-
tâmple. Nu vă îngrijorează asta?
— Altceva mă îngrijorează pe mine acum.
— E-n ordine. Pur și simplu, e cu neputință să porți o
discuție rațională cu un avocat.
— Aș prefera să nu-mi îngădui nicio observație referitor
la care dintre noi pare irațional în momentul ăsta.
— Ei, da. Culmea e că vă înțeleg.
— Dacă dumneavoastră m-ați înțeles corect, înseamnă că
m-am exprimat eu greșit, spuse Tanaka.

104
 TOK IO

Îi sună mobilul. Continuă să alerge, dar cu telefonul la

ureche era mai greu să-și croiască drum prin mulțimea de
oameni de pe stradă.
— Unde ești? întrebă Zach.
Zach. Uriașul. Singurul care-i mai rămăsese lui Jonas din
copilăria lui. Nu erau rude de sânge, dar, cu toate astea, Jonas
îl considera ca pe cea mai apropiată rudă a lui. Ca pe un fel
de unchi.
Unchiul Zach, formula asta de adresare l-ar fi făcut pe
Werner să se strice de râs. Jonas chicoti în telefon.
— Ei? Unde?
— La celălalt capăt al lumii, răspunse Jonas.
— Asta ar însemna că, aici unde sunt eu, e capătul lumii,
și acolo unde ești tu e capătul lumii. Dar pământul e rotund.
— Asta voiai să-mi spui?
— Nu. Am vrut să te-ntreb dacă, la aniversarea…
— Sigur.
— Mă bucur. Cu toate că n-aș avea nimic împotrivă să ne
vedem odată și cu un prilej mai îmbucurător. Vino și tu cu
câteva zile înainte. Ca să avem și noi puțin timp.
— Mă străduiesc. Promit.
— Mereu spui asta.
— Dar de data asta pe bune!
— Și asta o spui mereu.
— Glock bless you, spuse Zach.

105
 Acasă la el. Mama lui, care-și sacrificase viața și senti-
mentele, și copiii de dragul sticlelor ei de vin. Fratele lui gea-
măn Mike, care a venit pe lume cu handicap și care a murit la
operație, după ce un factor poștal trăsese asupra lui cu muniție
de calibru mic. Și, bineînțeles, Werner. Și Picco. Și Zach.
Werner: prietenul cel mai bun pe care Jonas l-a avut vre-
odată. Se știau încă de mici, erau aproape în fiecare zi împre-
ună, împreună băgaseră spaima în tot satul. După ce Jonas
fusese bătut în spital de prietenul mamei sale, Werner l-a ru-
gat pe Picco, bunicul său, să-i ia la ei pe Jonas și pe Mike, și
Picco i-a luat. I-a luat pe amândoi, iar prietenul mamei nu a
mai fost văzut niciodată. Picco avea propriile sale concepții
despre lege și dreptate, și cine rănea pe careva dintre ai lui,
făcea cunoștință cu aceste concepții.
Despe astfel de teme, despre dispariția unor oameni ori
despre alte fenomene interesante, Jonas și Werner puteau să
discute încă de pe atunci fără ca măcar să deschidă gura. La
un moment, se treziseră că cuvintele erau acolo. În capetele lor.
Dacă se concentrau la asta. Unul se gândea la ceva și trimitea
știrea, celălalt o primea și răspundea în același fel. Cel puțin, pe
distanțe scurte funcționa. Pe grădinarul cel superstițios îl spe-
riau de moarte cu asta. Faptul că exista telepatia nu i-a surprins.
În lumea lui Picco, învățai că aproape totul era cu putință.
Și, pe urmă, Werner porni la vale pe strada aia abruptă pe
care își organizau ei demonstrațiile de curaj și au mai rămas
Picco și Zach. Doi se duseseră deja. Niciunul nu trecuse de
șaptesprezece ani.
Picco. Misterios. Incomensurabil de bogat. Plin de iubire
și cel mai periculos om din lume. La el se simțeau acasă. El
l-a adus pe Zach, să le fie prieten, învățător și protector. El a
angajat profesori particulari, căci nimănui din casă nu-i plă-

106
ceau școlile, iar școlilor nu le plăcea nimeni din casa asta. El
i-a învățat să-și depășească frica și să caute viața. Nu, de fapt,
el îi asmuțise pe Werner și pe Jonas asupra vieții, așa cum ar
fi asmuțit doi câini de luptă asupra prăzii.
Picco a făcut cancer, a murit, i-a lăsat lui Jonas averea sa
întunecată și nu mai exista decât Zach.
Acum nu mai exiști decât tu, Zach, gândi Jonas. Pe cealal-
tă parte a lumii. Poate că am să mă întorc odată și-odată. Dar,
dacă da, atunci nu singur. În doi. Sau poate chiar în trei. Dar
asta-i o temă despre care e mai bine să nu mai vorbesc încă
o dată cu Marie, altminteri iar o să mă lase cu ochii-n ceață.
Alergă mai departe. Era o călătorie în jurul lumii într-o se-
cundă. Adineaori, tocmai era la Zach, acum, din nou în Tokio,
cu toate mașinile alea, cu vocile străine înalte, cu învălmășeala
aia de oameni. Nu, nu de oameni, de haine. Japonezii păreau
să dispară în costumele lor, în tricourile lor, în paltoanele lor.

După ce Marie îl părăsise și dispăruse undeva în lume, el

trebuia să-și calce pe inimă, să-și ia sneakerșii în picioare și
să iasă să alerge pe orice vreme. Era mult mai greu să suporți
fețele oamenilor străini atunci când voiai să vezi pretutin-
deni numai o față anume și când știai, totodată, că n-aveai
s-o vezi, poate, chiar niciodată din nou. Nici gândurile nu
era în stare să și le controleze la vremea aceea, iar atunci când
alerga, se trezea adeseori cotropit de amintiri apărute din se-
nin, care-l deprimau. Orișiunde s-ar fi aflat: trecutul. Ima-
gini. Lucruri care au fost. Înțepături.
Dar, acum, ea era din nou aici și avea de gând să rămână.
Ea lucra la Spitalul Holy Spirit, iar el alerga în fiecare zi.
Alerga pe Roppongi Hills, când spre sud, când spre vest, și,
după fix trei sferturi de oră făcea stânga-mprejur și se gândea
la Polul Sud, unde ori Marie, ori el însuși s-ar putea să moară.

107
 După alergare s-a dus la supermarket. A făcut cumpără-
turi, lucruri de care aveau nevoie pentru zilele următoare.
Ajuns acasă, depozită pungile în bucătărie. Doar alimentele
alterabile le-a așezat în frigider, restul le-a lăsat, până una-
alta unde erau.
Își luă mailul. Vești de la Marc. Acesta avea deja ceva
în plan pentru iarnă, dar avea să contacteze pe cineva cu
experiență antarctică. Jonas îi scrise înapoi.
Când își ridică privirea, Marie stătea în ușă. Nu se
așteptase ca ea să apară la ora asta, după tura ei de douăzeci
și patru de ore. Dădu repede send la mailul pentru Marc.
Ea nu purta nimic în afară de una dintre cămășile lui
vechi, care nu-i ajungea chiar până la jumătatea șoldurilor.
Imaginea asta era de ajuns ca să-l excite, cu toate că, la un
moment, în timpul nopții se culcaseră unul cu altul, pe ju-
mătate în somn, pe jumătate conștienți, ca în atâtea rânduri.
Ea i se așeză în poală, îl sărută și-și așeză capul lângă gâtul
lui, ca și când ar fi vrut să doarmă mai departe.
— Polul Sud, îi șopti ea în ureche.
— Ce?
— Polul Sud. Ce vești mai ai?
— Marie, eu…
Mâna ei se strecura printre corpurile lor în jos.
— Okay, okay, spuse el. Tu cercetezi aici, eu fac cafea și fac
cercetări în bucătărie.
— Ce vrei să cercetezi? Boabe de cafea?
— Foarte amuzant. Îmi iau și notebookul.
— Se aprobă categoric! spuse ea.
Îi lăsă scaunul lui Marie. Ea îl reținu, apucându-l jucăuș
de curea. Abia după ce el s-a întors și a sărutat-o, l-a lăsat să
plece.

108
 Ajuns în bucătărie, Jonas trebui să constate că mașina de
spălat vase se stricase. În timp ce vorbea la telefon cu firma de
electronice și stabil un termen pentru reparație, citi pe pagina
de web a unei agenții care organiza călătorii în Antarctica cele
mai importante informații despre expedițiile la Polul Sud.
Nu suna imposibil. Se zbura până la Punta Arenas în Chi-
le, în sud, de acolo la Patriot Hill. De acolo se zbura cu un
avion mai mic până la paralela 89, unde se înnopta pentru
prima dată în cort. Urmau paisprezece zile pe schiuri, timp
în care îți tractai propriul bagaj într-o pulka.
Toate celelalte i se păreau rezolvabile, dar oare avea să fie
în stare Marie să care după ea o sanie de optzeci de kilogra-
me, timp de două săptămâni, mai multe ore pe zi? Mai ales
dacă ea nu accepta ideea unei expediții organizate și urmau să
meargă pe cont propriu. Dacă aveau să apară probleme, dacă
pe Marie aveau s-o lase puterile, s-ar fi aflat într-o situație cu
nimic mai bună decât a lui, atunci, pe Everest. Era puternică,
putea să opereze creiere zece ore fără-ntrerupere, dar oare
putea să facă față în această lume albă și moartă? Bun, cam-
pioană națională, biatlon, acolo însă era vorba de altceva. Era
un fel de foc al vieții, care la unul se stingea mai devreme, la
altul mai târziu. Voința. Afirmarea existenței. Și, în adâncul
inimii ei, Marie era sceptică vizavi de această lume.
Din păcate, presentimentele lui se împlineau prea des. Le
detesta, i se făcea rău fizic de la ele. Cu zece minute înainte ca
fratele lui să moară, el știuse deja. Cu o oră înainte ca Werner
să moară, el presimțise asta.
Nu vreau la Polul Sud. Dar probabil că va trebui să merg.
Să se arunce chiar în miezul fricii, să treacă prin ea și după
aia va fi tânăr și nou. Ca de fiecare dată. De fiecare dată de-
vin mai mare. Asta e o lege a naturii.
Totuși, de data aceasta, s-ar putea să iasă rău, gândi el.

109
 ?

Mă trezesc într-o cameră murdară de hotel.

N-am idee unde se află hotelul ăsta și n-am idee cum am
ajuns aici. În continuare, m-ar interesa să aflu cum de nu
sunt în patul meu.
Pe lângă oră, ceasul meu arată și data. Aparent, suntem în
18. Dacă-i adevărat, îmi lipsesc patru sau cinci zile.
Îmi car trupul până la fereastră. Habar nu am ce oraș e
ăsta. Viena nu e în niciun caz. Arată cumva a Balcani. Serbia,
poate. Muntenegru. Sau Bosnia.
Bosnia o cunosc încă din vremea când era o parte din
Iugoslavia.
Mă gândesc la atunci. Simt imediat mirosul acelei vremi,
miroase a melasă, a grătar și a rufe umede.

110
PODGOR ICA

—
—
—
A
A
A

111
 PODGOR ICA

Nu găsesc drumul de ieșire din orașul ăsta.

Nici acum nu am nici cea mai vagă idee cum am ajuns
aici și cum se face că, în buzunarul meu, se află un exemplar
din The Armies of the Night a lui Norman Mailer.
Citesc. Destul de nostim. Din când în când, am nevoie de
aplicația mea pentru traducere. Într-adevăr nostim. Acum
îmi amintesc că Daniel mi-a recomandat cartea asta. Îmi
scot mobilul de la încărcat, cablul au putut să mi-l împrumu-
te de la recepție, dar nu îndrăznesc să întreb acolo cum am
ajuns aici. Îi trimit un sms lui Daniel.
„Slurping liquor from a coffee mug, Mailer faced an audi-
ence of 600, most of them students. Mumbling and sprewing
obscenities as he staggered about the stage. Excretion, in fact,
was his preoccupation of the night.”
Ce? vine răspunsul.
Armies of the Night.
A, da. Foarte haioasă, nu-i așa?
Foarte.
În cartea ta, ar fi posibil ca eu să ți-o fi împrumutat, iar la
lectură, tu vezi că acolo e o dedicație pentru mine.
Bine, foarte bine.
Pe bune că o am cu dedicație. Singurul neadevăr ar fi că
nu ți-aș împrumuta-o.
Mulțumesc. Mulțumesc. Îmi și notez.

112
VIENA

—
—
—
—
—
—

113
 WESTSTEIERMAR K

Mă prefac că mă pregătesc să mă duc la școală. Îmi iau o

felie de franzelă și beau cacao, pe urmă mă spăl pe dinți. Mă
așez cu Uriella la masa din bucătărie și mă uit cum își face
bucle și cum își stinge țigarea în scrumiera grea de sticlă, care
de mult ar mai fi trebuit clătită.
Întreb când vine astăzi acasă. Fără să-și ia ochii de pe
imaginea ei din oglinda din coșul de coafat ferfenițit de
gheare de pisică, ea spune, ca de obicei. Cu asta vrea să spună
că după-masă.
După ce ea a plecat, citesc ziarul în liniște. Sport și politi-
că. Peste programul tv pot să sar. Există numai două posturi,
FS 1 și FS 2, și, până deseară, astea nu dau nimic care m-ar
putea interesa.
Răsfoiesc ziarul, studiez clasamentele la fotbal până la li-
gile de jos de tot. Compar golaverajele și pariez cu mine în-
sumi cine are să retrogradeze și cine are să promoveze. În fi-
ecare ligă am câte o echipă favorită. Mi le aleg după nume. De
cele mai multe ori este chiar numele localităților, pentru că
cluburile mici își permit rareori luxul unui nume adevărat.
Îmi place Thörl. Sunt un mare fan al lui Thörl. Habar nu
am unde se află Thörl, habar nu am cine joacă acolo, dar, în
fiecare săptămână, le țin pumnii celor de la Thörl. Și Tobel-
bad îmi place, și ăsta-i un nume frumos. Deutschlandsberg,
Rottenmann, Rot-Weiss Knittelfeld. Seiersberg. DSV Alpine.
Voitsberg. Pe plan internațional: Barcelona. HSV. Inter Mila-
no. Ajax Amsterdam.

114
 Clubuile englezești sună cel mai bine. Liverpool. Ipswich.
Manchester U. E adevărat că nu știu de la ce vine U, dar asta
nu contează. Manchester U. și Manchester C., Arsenal, Tot-
tenham, Leeds. Leeds sună a înghețată de lămâie. Când aud
cuvântul Leeds, simt imediat gustul de înghețată de lămâie.

Camera mea e mică, are cam trei metri jumate lungime și

doi metri lățime. Seamănă un pic cu o celulă. Cel puțin, așa îmi
închipui eu o-nchisoare. Îmi place camera, pentru că poate fi
încuiată. Asta înseamnă că, de fapt, îmi place cheia mea. Dar,
pe de altă, parte asta nu-i chiar așa. Îmi place pentru că-mi
aparține. O cameră a mea am doar de când sunt la Uriella.
Mă întind din nou în pat. De școală mă scutesc pe ziua
de azi. Semnătura Uriellei e destul de ușor de falsificat. În
afară de asta, ea semnează oricum tot ce-i dau la semnat, mai
ales noaptea. De altfel, semnătura ei arată ca și când eu i-aș
fi falsificat-o greșit. Iar marțea, orarul e de-a dreptul horror,
matematică, fizică, engleză, chimie, muzică și latină. Marțea
e o zi infernală. Nici măcar numele nu-mi place. Marți. Un
cuvânt atât de dur, tâmpit, incolor.
La zece mă trezesc și mă holbez la tavan. Mă întreb de
când există el. Când a fost construită casa și de către cine.
Mă gândesc adeseori la lucruri care s-au întâmplat demult și
despre care nu am cum să știu nimic. N-am nici cea mai vagă
idee de ce mă fascinează asta, îmi dă sentimentul că mă aflu
pe urmele unui secret.
Mă așez la tabla de șah. Studiez finaluri de partidă pânâ
când, spre prânz, bag de seamă că-mi frec mâinile țepene de frig.
Pun mâna pe calorifer. Rece. Soba din pivniță, care încăl­
zește toată casa, trebuie să se fi stins, ar fi trebuit să mai bag
cărbuni.

115
 Când deschid ușa casei, îmi ninge pe față. Mă bucur de
covorul alb în drum spre ușa pivniței. Îmi place zăpada, îmi
aduce aminte de ceva, de înainte, poate de lipsa de griji.
În pivniță, nu doar că-i frig de îngheți, e și înfricoșător.
O încăpere mare, întunecată, în mijloc, un mare cazan de
încălzit. Înainte să mă apuc de treabă, blochez ușa deschisă
cu o cărămidă, ca să fiu sigur că nu se închide. Urăsc pivnița.
Urăsc soba. Câteodată, ura țâșnește afară din mine și se re-
varsă asupra a tot ce-i aici. Dar, de cele mai multe ori, reușesc
să controlez această ură.
În sobă, cea mai adâncă beznă. Scot cenușa din ea și o
vărs într-o găleată. Un nor de particule mici de praf urcă spre
mine și mă apucă tusea. Arunc în sobă niște hârtie mototoli-
tă, pe urmă surcele, după aia cărbuni. Aprind hârtia și aștept.
După un timp, focul se stinge.
Mai vâr niște hârtie sub surcele. O aprind, focul nu rezis-
tă nici zece secunde. Extrag cărbunii și surcelele, o iau de la
capăt. Din nou fără succes. Uriella mi-a explicat că asta în-
seamnă presiune scăzută. La ce-mi folosește explicația asta,
nu știu. Încerc pentru a treia, a patra, a cincea, a șasea oară.
Mă rog la Dumnezeu să mă ajute să nu mi se stingă focul.
După a zecea încercare observ cum lacrimile încep să
urce în mine. Dau un șut în sobă. În ciuda hanoracului, mi-e
frig. Pot să-mi văd respirația. Știu că această undă de ceață e
apă excedentară, condensată, în formă gazoasă, sunt picături
minuscule de apă care iau naștere atunci când aerul cald de
la respirație se întâlnește cu aerul rece al pivniței. Faptul că
știu asta îmi folosește la fel de puțin ca faptul că știu ce-i pre-
siunea scăzută sau Fiat Lux.

116
 Mă întreb ce fac eu aici. De ce trebuie să mă aflu aici. De
ce n-am putut să rămân acolo unde eram cu doar câteva luni
în urmă.
În disperarea mea mă gândesc să arunc în sobă bricheta
ieftină de plastic, să aprind hârtia cu chibrituri și să aștept să
văd dacă, după aia, focul se mai stinge. Ceva mă reține.
La a douăsprezecea sau a treisprezecea încercare, func­
ționează. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, dar nu cu prea multă
convingere, pentru că a așteptat atâta.

Mi-e foame. Găsesc franzelă și o tabletă de ciocolată. Ha-

lesc pâinea stând în picioare, ciocolata o mănânc în pat în
timp ce citesc. Cartea povestește despre un băiat care joacă
șah și care sfârșește prin a-l învinge pe campionul american.
E mișto. Băiatul are 15 ani, e doar cu doi ani mai mare ca mine.
După-amiază mă duc în pivniță și mai bag cărbuni. Apoi
îmi văd mai departe de șah.
Nici nu bag de seamă cum trece timpul și, când mă uit
o dată pe fereastră, începe deja să se-ntunece. Când și când
aud, estompat, o mașină pe strada principală, la câteva sute
de metri distanță. Pe urmă se așterne liniștea.

Mi-e foame. Sunt obosit. Moțăi. Aștept zgomotul cheii în

ușa de la intrare. Din când în când aud câte o mașină, de-
parte de tot. Mă duc la bucătărie și-mi tai o felie de franzelă.
Citesc puțin, moțăi mai departe. Prin cap îmi trec gânduri pe
care nu pot să le rețin. Sunt pretutindeni în lume și, în același
timp, nicăieri. Fac salturi prin memorie încoace și-ncolo. Vi-
sez să fac carieră în șah. Îmi imaginez că am o prietenă. M.,
desigur. La un moment dat adorm.

117
 Uriella vine acasă mult mai târziu ca de obicei. Aud că
nu e singură. Rămân în camera mea, cu toate că-mi ghioră-
ie mațele de foame, căci întâlnirile cu personajele pe care le
aduce Uriella acasă decurg rareori într-un mod îmbucurător.
Ăsta de azi nu stă mult. Aud cum se-nchide ușa de la casă.
Mai aștept zece minute, pe urmă ies.
Uriella șade în sufragerie. Televizorul merge. În fața ei,
două pahare de vin goale și scrumiera. Pe canapea zace o
cămașă bărbătească albă. Uriella sparge alune cu un clește și
nu ridică privirea când ne salutăm. Îmi dau seama din prima
că e mai beată decât de obicei. Ceea ce nu mă deranjează cât
timp îmi face ceva demâncare.
— Pot să mănânc niște spaghete?
— La ora asta?
— Mi-e cam foame.
Nu spune nimic, nu ridică privirea, sparge alune.
— Ia vino-ncoace. Pune-te acolo. Așa.
Știu ce-are să se-ntâmple acum, am mai trecut prin asta.
Într-o secundă, pulsul îmi crește la dublu.
— Desfă, spune Uriella. Trebuie să văd dacă n-ai păduchi
lați.
Ca teleghidat, îmi desfac fermoarul la jeanși și las panta-
lonii jos. Văd cum Uriella îmi mișcă penisul dintr-o parte în
alta, cum trage prepuțul, cum scormonește prin părul meu
pubian. Văd că are ochii pe jumătate închiși, atât e de beată.
Am o erecție. Mi-e îngrozitor de penibil, dar nu pot să mă
mișc. Când îmi trage prepuțul la loc, văd pe capul penisului o
picătură a plăcerii. Îmi vine să intru-n pământ, dar, în același
timp, sunt din ce în ce mai excitat.
— Poți să-mpachetezi, zice ea. Totul e-n regulă.

118
 Nici măcar nu știu ce sunt ăia păduchi lați. N-am între-
bat niciodată. Mă duc la mine-n cameră. Mai apuc să aud că
Uriella schimbă canalul.
După ce mi-am făcut o labă, simt cea mai nasoală rușine
pe care o poate simți cineva, am conștiința cea mai încărcată
pe care o poate avea cineva, mă simt atât de vinovat, pe cât se
poate simți cineva. Răsucesc de două ori cheia în ușa camerei
mele. Când trebuie să merg la WC, sar pe fereastră și mă piș
în zăpadă.

119
 ACASĂ

Jonas era întins pe patul în care dormise jumătate din co-

pilăria lui, în camera care fusese a lui după ce, la zece sau la
unsprezece ani, se mutase la Picco și se uita în sus în tavan.
Ăsta-i un tavan.
El există de mult.
Există de mult mai mult timp decât mine.
Cine știe cine a mai dormit aici înaintea mea.
Cine știe ce s-a-ntâmplat aici până să ajung eu aici.
Tavanul a văzut multe.
Mulți au văzut tavanul.
Mulți dintre cei care au văzut tavanul sunt morți.
Tavanului, ei i-au fost indiferenți.
Pentru că nu e decât un tavan.
Mă uit la tavan și-l salut, și el zice mulțumesc și-mi arată
tot ceea ce am lăsat eu aici cândva.
Gândurile. Oamenii. Timpul.
Stau întins aici și vă văd pe toți și pe toate.
Este ca și când ați fi aici, toți și toate.
Este ca și când ați fi iarăși aici.
Pentru asta, tavanule, îți mulțumesc.
Mie nu mi-e indiferent.
Eu îi sunt indiferent numai timpului.

Jonas s-a așezat pe balcon. În grădină, Zach tocmai se pre-

gătea să dea zăpada care căzuse peste noapte. Nu-i plăcea de-
loc să transpire, de aceea nu purta decât încălțări și pantaloni,

120
trunchiul său masiv era gol. Purta lănțișorul cu cruciuliță pe
care, când trăia Picco, trebuise întotdeauna să-l dea jos.
Nu-i rău, gândi Jonas, are aproape șaizeci de ani și încă
mai arată ca unul din legiunea străină.
„Ce înălțime ai, Zach?”, îl întrebase, iar el: „Doi și șapteșpe
dimineața, doi și paișpe seara”.
Jonas își aduse aminte cu câtă venerație se uitase el la
Zach când era mic. Pe de o parte, pentru înălțimea asta a lui,
căci un bărbat cu statură de Goliath nu mai văzuseră până
atunci nici el, nici Werner. Și, pe de alta, bineînțeles, pen-
tru tatuaje. Tot trunchiul lui Zach era plin. Unele alcătuiau
vârtejuri simpatice, altele erau sumbre, altele pline de mister,
patru sau cinci erau atât de înfricoșătoare, încât Jonas n-a
mai vrut să se uite niciodată la ele, iar cea mai parte parte din
suprafață era ocupată de cei doi sori care-și revărsau razele
peste toate, unul în dreapta, altul în stânga.
— Estul și vestul, explică el. În dreapta: răsăritul. În stân-
ga: asfințitul. Dar noi citim de la stânga la dreapta, băieți.
— Imaginile nu se citesc, a spus Jonas.
— Depinde cum privești lucrurile.
— Aha, marele bărbat folosește o metaforă, a spus Werner.
— Uriașul lucrează cu metafore?
— Așa se pare.
— Deștept uriaș, spusese Jonas, și pe urmă o luaseră la fugă.

Zach înfipse lopata într-un morman de zăpadă.

— Ai fost deja la cimitir?
— M-am gândit să te aștept.
Zach se sprijini cu antebrațul în coada lopeții și-și în-
dreptă privirea în direcția pădurii. O bucată mare de zăpadă
înghețată se desprinse de pe acoperiș și se prăvăli peste mor-

121
manul de zăpadă pe care-l împinsese lângă ușa casei. Zach
nu se clinti.
— Vii și tu? întrebă Jonas.
Ianto își scoase capul pe fereastră pe sub Jonas.
— Zacharias, vreau să vin și eu! spuse el în stilul lui cân-
tat. Pot să vin și eu de data asta?
— Nu. Nici de data asta, nici data viitoare.
— Dar de ce nu?
— Prea devreme.
— Dar când n-o să mai fie prea devreme? Poimâine se fac
opt luni de când suntem împreună!
— Dacă nu intri imediat înapoi să-ți vezi de blogul tău,
n-or să se mai facă opt luni!
Ianto își răsuci capul în sus către Jonas.
— Vedeți? Așa e el aproape întotdeauna. El își închipuie
că grosolăniile lui vor fi interpretate drept coaja tare din ju-
rul unui miez moale. Miezul nu-i e de folos nimănui dacă se
mulțumește să fie moale și să rămână ascuns! Atunci este,
pur și simplu, grosolănie. Explicați-i asta odată!
Ianto trânti fereastra la loc.
— Drăguț băiat, spuse Jonas. Unde l-ai cunoscut?
— Asta-i o chestie foarte ciudată. M-am trezit dintr-odată
cu el aici. Habar n-am cum s-a-ntâmplat.
— Ești îndrăgostit sau e numai…
— Mergem odată?
— Ce s-a-ntâmplat cu prietena ta? Modelul ăla cu nume
imposibil?
— În Ciad am cunoscut odată un tip care punea întruna
întrebări idioate și i-am tăiat pleoapele.
— N-ar trebui să-i povestești asta lui Ianto înainte de culcare.
— Asta și multe altele.

122
 — Cum poate să nu-i fie frică de tine unui tânăr frumos
ca ăsta. Un pianist ca el cu un animal ca tine…
Jonas se aplecă fulgerător. La timp, pentru că lopata lui
Zach veni în zbor pe balcon și ateriză cu zgomot în ușă.
— În cinci minute la mașină.
— În regulă, spuse Jonas.

Mormântul era îngrijit. Zăpada fusese măturată de pe pla-

ca de piatră, pe care erau flori proaspete. La capătul mormân-
tului era o cruce simplă din lemn, alături ardea o candelă.
— Oho, spuse Jonas. Crucea asta. Dacă am deschide mor-
mântul acum, l-am găsi pe Picco cu fața în jos.
— N-are decât să iasă și s-o dea jos.
A fost ultima frază spusă de Zach în cimitir. Buzele lui se
mișcau fără un sunet. Zach, care omorâse cel puțin zece oa-
meni la viața lui, era un creștin credincios. Jonas aflase asta
abia după moartea lui Picco.

Cum zăceți voi aici, gândi Jonas.

Ar putea să stea și aici, lângă mine. Toți trei. Nu, nu să stea
aici, ar putea să stea cu mine în casă și să-ntoarcă lumea cu
fundu-n sus, ca înainte. Ar putea să mai trăiască, toți. Picco.
Mike. Werner.
Primul a fost un monstru genial, dar, din păcate, s-a-mbol-
năvit de cancer. Al doilea avea un handicap și s-a-ntâlnit cu
un poștaș, care însă, pe urmă, s-a-ntâlnit la rândul lui cu
ucigașul de poștaș de lângă mine. Al treilea era și el genial,
dar era un idiot.
Nu sunt idiot, auzi el o voce familiară la el în cap.
De fapt, de ce vorbești tu cu mine numai aici?
În primul rând, am vorbit cu tine și pe muntele ăla stupid
al tău. Și, în al doilea rând, ar trebui să-ți dai și silința un

123
pic dacă vrei societatea mea. Vreau și eu să mi se facă puțină
curte. Nu fac decât s-o ard pe aici ca un idiot.
Păi și înainte făceai la fel.
Am avut întotdeauna o aplecare pentru lene, recunosc.
Ce mai faci?
Ce să mai fac? Sunt mort.
Dar stai de vorbă cu mine. Morții nu vorbesc.
E o chestie greu de explicat. Asta cu dimensiunile. Nu-ți
pierde timpul prea mult cu lucruri care-ți sunt inaccesibile.
Zice unul care a vrut să se dea la vale cu un scaun cu rotile.
Păi și tu te-ai dat.
Doar că n-am fost atât de tâmpit încât să mor la faza asta.
În schimb, acum vrei să mori la Polul Sud, după cum am
auzit.
De murit nu poate fi vorba. Și nici de vrut.
Dar te gândești la asta.
Fiindcă eu nu sunt așa de superficial ca tine. Care ai ma-
nia vitezei în scaunul cu rotile.
Am putea să avem și noi o discuție serioasă?
Da.
În locul tău, aș lăsa-o baltă cu Polul Sud.
Zice unul care a murit pentru că…
Da-da, bine. Cu vârsta te mai liniștești.
Ai șapteșpe ani.
Eu văd altfel lucrurile. Și, în afară de asta, morții devin
mai deștepți.
În cazul tău nu sunt atât de sigur. Și ce mai face Mike?
Dar bossul?
Aici, ăla micu’ nu mai e handicapat. Îți transmite că n-a
uitat că l-ai machiat ca pe o curvă bătrână în timp ce dormea.
Ha-ha-ha-ha!

124
 Iar ăla bătrânu’ zice că te îmbrățișează.

Poți să mai îmi spui o chestie?

Bagă.
Cum se face că uneori ești aici, și alteori nu?
Ți-am mai spus o dată că-i complicat.
Dar ești tu sau nu? Nu sunt eu ăsta? Nu e că doar îmi în-
chipui eu? Nu e că aud voci fiindcă-s bolnav mintal?
În privința vocilor pot să te liniștesc. Sunt eu într-adevăr.
Cât despre starea ta mintală, mi-e greu să mă hotărăsc.
Poți să dovedești că ești tu?
Normal.
Cum?
Îți mai aduci aminte de capsula aia a timpului pe care o
aveam noi și pe care am îngropat-o în spatele căsuței din gră-
dină?
Normal că da.
Și de ceea ce era în ea?
Și-ncă foarte exact. De fiecare detaliu.
Atunci ia dezgroap-o.
Păi de ce?
Jurnalul meu se află-n casetă.
Pe bune? Când l-ai băgat acolo? Și de ce?
Cu câteva săptămâni înainte să am ghinionul ăsta. Mi s-a
părut locul cel mai sigur acolo.
Și vrei s-o dezgrop?
Nu vrei să te uiți o dată la lucrurile vechi? Ar cam fi tim-
pul. Poate trec și eu pe acolo. Când o să găsești jurnalul, mă-
car o să știi cine-ți vorbește aici. Fiindcă n-aveai cum să știi
nimic despre asta.
De unde poți să știi că nu l-am băgat chiar eu acolo?

125
 Asta începe să fie cam prea sophisticated pentru gustul meu.
Ce?
Știu ce faci și ce-ai făcut. Că doar am puțină grijă de tine.
Tu? O, Doamne.
Chiar totul nu poate să facă nici Tanaka ăla al tău.
Atunci, să mă duc la Polul Sud sau nu?
Asta trebuie s-o știi tu însuți.
Dar nu știu.
În orice caz, o să fiu și eu acolo.
Ai putea liniștit să vii mai des.
Aș veni cu plăcere. Din păcate, nu-i așa de simplu.
Cum de nu vin și ceilalți?
Tocmai pentru că nu-i așa de simplu. Ei nu au numărul
potrivit, așa se pare. Mă gâdilă ca lumea de tot să știu că nu-
mai eu găsesc frecvența pentru haosul din capul tău. Ce spu-
ne asta despre mine?
Că o să fii întotdeauna cel mai bun prieten al meu?
Te rog, fără povești sentimentale. Oricum, auzi destule
când ești mort.
Atunci îmi iau tălpășița de pe ogorul Domnului.
Probabil că n-o să te dezveți niciodată de glumele astea
bolnave, nu-i așa?
Niciodată cât trăiești.
Sophisticated.
Ciao.

Pe înserat, Jonas se duse să ia lopata din camera lui și o în-

fipse în zăpadă în spatele căsuței din grădină, aproape exact
în locul în care îngropaseră caseta, la jumătatea distanței
dintre cei doi mesteceni în care începuseră să-și construiască
și casa pe care, după drama lui Mike, n-o mai terminaseră
niciodată.

126
 Fixă cu privirea covorul alb și gros din fața lui. Contem-
plă urmele de pași pe care le lăsase-n zăpadă. Undeva lătra
un câine. Se întrebă cui îi aparținea, căci, aici, nu mai locuia
nimeni în afară de ei cât vedeai cu ochii.
Mâncărimea din bărbie îl făcu să se scarpine în coada
lopeții. Rămase minute întregi în poziția asta, cu capul prop-
tit în coada lopeții, cu brațele atârnând.
Oare chiar vreau să știu? gândi el.

Regina, bătrâna bucătăreasă, ținuse morțiș să plece din

localitate și să vină să gătească pentru Jonas. Și acum, tot ori-
bil gătea. Jonas savură fiecare îmbucătură.
— Asta-i cea mai bună mâncare proastă din lume, spuse
el la desert, după ce Regina dispăruse în bucătărie.
— Îi simți lipsa?
— Sunt multe lucruri de aici cărora le simt lipsa.
— Dar de ce nu locuiți aici?
— Nu se poate. Încă nu se poate.
— De ce?
— De-aia, fiindcă nu se poate încă.
— Sper să mai apuc ziua când o să se poată.
— Hrănește-te sănătos. Nu mânca prea des mâncare gă-
tită de ea.
Lui Zach i se păru că i-a venit o idee. Se duse până-n ca-
mera alăturată. Jonas îl auzi scotocind. Zach se întoarse cu
un album gros de fotografii, pe care-l aruncă pe masă.
— Poftiți, vă rog, spuse el, operele voastre complete.
— Ce-i asta?
— Până nu-l deschizi, n-o să afli.
Jonas deschise albumul. Pe prima pagină, o fotografie cu
el și cu Werner copii.
Pe pagina a doua, o tăietură din ziar.

127
 Grajd de porci aruncat în aer – să fi fost RAF?
Reportajul relata isprava pe care o făcuseră Werner și
Jonas în încercarea lor de a elibera animalele care trăiau în
condiții rele, folosind un explozibil prea puternic.
— Ați reușit să ajungeți până și în marile ziare germane.
Tot respectul.
Următorul:
2 adolescenți bat o bandă de tineri
Următorul:
2 adolescenți bat 6 polițiști
Pagina următoare:
2 adolescenți parchează un Volvo într-un bazin de înot –
căutarea continuă
— De asta nici nu-mi mai aduc aminte, spuse Jonas. Nu
era ușor cu noi, așa-i?
— Dimpotrivă, pentru noi a fost foarte ușor. Mai tare de-
cât televizorul. Pentru ceilalți a fost greu.
Incendiu de pădure – Cei doi „adolescenți ai groazei”
în urmărire
— Ăia n-am fost noi! Noi n-am fi dat foc niciodată la o
pădure!
— Cred, cred. Dar voi ați făcut scrum casa lui Hai că știi
tu cine. Și ați folosit prea multă benzină pentru asta.
— Adevărat, a fost o vară toridă și destul de uscată.
— În raportul poliției scrie că incendiul a-nceput în pă-
dure și, ulterior, s-a extins asupra casei.
— Bunul de Angerer. Mai trăiește?
— La 73 nici măcar nu-i bătrân.

128
 — Unii sunt.
Jonas frunzări mai departe. Zeci de articole de ziar. Unele
mai mici, altele mai mari, din când, în când pe prima pagină
a ziarului regional.
— Tu chiar ai strâns tot, se miră Jonas.
— Nicidecum, astea sunt doar realizările ieșite din co-
mun. Alea clasice!
Jonas dădu foaia. O știre mică, dar avea parte de o pagină
numai pentru ea.
Poștaș dispărut
Mda, gândi Jonas.
— Doar că asta a fost opera ta, spuse el.
— La ordinul tău.
— Nu spune așa. Ordin.
— A fost un ordin, spuse Zach hotărât.
— Mă rog.
— Păi ce altceva?
— Sună atât de brutal.
— E ce e și gata. Eu n-aș fi avut niciodată voie să acționez
pe cont propriu. Bătrânul m-ar fi înecat în râu. În genul ăsta
de treburi, el nu prea aprecia inițiativa proprie. Eu eram sol-
datul lui. Așa cum eram și al tău. Și sunt.
— Și ce-ar trebui să însemne asta, mă rog?
— Am un contract pe viață cu voi.
— Probabil că asta nici măcar nu-i o vorbă în vânt, spuse
Jonas. Dumnezeule mare, Picco era într-adevăr nebun. Și la
fel ești și tu.
— Pur și simplu, am o concepție diferită despre loialitate
decât cei mai mulți dintre oamenii de azi.
— În orice caz, de la mine n-ai să primești ordine.

129
 — Nici nu trebuie să mi le dai. În cazul tău, am voie să
dau dovadă de ceva mai multă inițiativă personală decât în
cazul predecesorului meu.
— Nu mai spune asta. Predecesor. Doar nu suntem o di-
nastie.
— Trage-ți și tu odată niște copii, și atunci se face una.

130
VIENA

A
AC
—
—
A
—
AC
C
—
— AC
—

131
 VIENA

În ultimele șapte zile m-am culcat cu patru sau cinci fe-

mei după socoteala mea, ceea ce-nseamnă aproximativ cinci-
sprezece grame de coca și patru Cialis. Cine au fost femeile
astea, nu știu exact, în orice caz, nu știu la toate. Pe una am
agățat-o în Europa, asta mai știu încă, una via Facebook, una
via Tinder, dar restul se pierde undeva pe drum. Știu doar
că, din păcate, nici de data asta, Megan Fox nu s-a numărat
printre ele și că trebuie să ies imediat din casă, fiindcă peste
tot zac rujuri și sutiene uitate, iar vederea lor îmi transmite
cu insistență sentimentul că nu reușesc să-mi țin viața sub
control. Într-o astfel de stare de spirit, sunt și mai speriat de
lumina zilei ca de obicei, dar, acum, totul în mine mă-mpin-
ge afară, afară cu orice preț.
În liftul care se zgâlțâie îngrijorător îmi aduc aminte că de-
seară am întâlnire cu o prietenă care are anumite preferințe.
Cel mai mult mi-ar plăcea să anulez. Dar asta nu se face.
O întâlnire sexuală nu se anulează. Așadar, îi trimit un sms.
Vrei să mă razi tu la sulă sau să mă rad eu înainte?
Dar cu asta s-a rezolvat cumva, însă, deocamdată, nu
contează, pentru că această prietenă are același prenume ca
și agenta mea, iar Karin Graf se întreabă acum, fără îndoială,
dacă am înnebunit de tot.
KARIN! AM GREȘIT NUMĂRUL! ÎMI PARE RĂU!
În timp ce aștept reacția, îi trimit mesajul lui Karin cea
bună. Aia răspunde.
Din păcate, nu pot azi, sorry,

132
 ceea ce mă face să mă simt ușurat.
Agenta mea scrie: Am primit și chestii mai rele de la tine.
Cum merge cu lucrul?,
ceea ce mă face să mă simt într-un fel ușurat, într-altul, nu.

Zăpada îmi cade pe căciulă. Ghetele mele lasă urme, iar

mașinile rulează tăcut pe un covor de zăpadă. Mă strecor pe
străzi fără niciun țel.
La Café Rudi fac o pauză. După aceea, în alte localuri.
Mă opresc în dreptul unei frizerii a cărei vitrină țipătoare
îmi stârnește curiozitatea. Prăvălia se cheamă Biofriseur. Pe
niște panouri citesc ofertele casei.

1 tunsoare bobo. Încă actuală!

2 bucla naschmarkt: o buclă care durează!
3 deutsche welle4: bucla naschmarkt made by pedro from
the alster
4 șuvițe cu noroc
5 o viață plină de culori: vopsele bio din columbia, fair-trade
6 meniul normalo de 20 de minute: spălattunsuscatșigata
(plus suc de portocale din stiria la pahar de dat cu zaruri)
7 pentru curajoase: căciula bio. o tunsoare paj, pe care o
poate purta și omul la nevoie. specialitatea frizerului chef!
8 rafistolaj bărbi de hipster
9 ras în fel și chip
10 la cerere: biowaxing brazilian în camera de oaspeți a norei

Dorințe EXTRA:
11 service biciclete by susanne

4 Deutsche Welle – bucla germană, dar și numele unui post de radio

celebru. Welle = val, lungime de undă, buclă (n. tr.).

133
12 consiliere cromatică
13 inițiere în yoga (mara s-a-ntors!)
Informații diverse de pe flyere pe diverse teme – tatuaje,
second hand, queer, femen

CUT OF THE DAY: pony

pentru între timp:
biscuiți vegani, de casă
cafea (cu lapte industrial, de soia)
burritos (veggie, vegan)

echipa care vă așteaptă cu drag: andrea, susanne, pedro,

ivana, mara, moses și nora

O femeie tânără și frumoasă cu piercing nazal îmi face

semn să intru. Eu îmi scot căciula și arăt spre chelia mea, pe
care cad îndată fulgi de zăpadă. Ea ridică din umeri și-mi
face iar semn să intru. Eu mă prefac că tocmai îmi intră un
apel și, adâncit în convorbirea mea inexistentă, mă târăsc
mai departe.

134
 WESTSTEIERMAR K

Să citesc și să scriu am învățat de la Suux. Cică tocmai aveam

trei ani, dar, mă rog, trebuie să fi fost măcar patru. Îmi aduc
aminte cum șed lângă ea, iar ea îmi explică literele. Cu mine
citind prima carte nu am nicio imagine-n minte, doar cum mă
lipesc de Suux și ea îmi arată A-urile și O-urile și R-urile.
Citesc peste tot și mereu. Sunt scutit de orele de religie,
asta înseamnă că, atunci când profesorul de religie vine la
noi și-și prezintă catehismul, eu mă așez în clasa paralelă și
citesc. Din când în când, profesorii de acolo îmi dau câte o
temă, dar eu nu o fac. Știu că nu sunt profesorii mei și nu pot
să-mi facă nimic. Oricum, la sfârșitul orei le e totuna dacă
vor primi o foaie goală.
Citesc în pat, citesc în autobuz, citesc pe closet, citesc în
cimitir, citesc ziua și citesc noaptea. Citesc și în timpul orelor,
nu mă interesează ce vorbesc ei acolo în față. Citesc o carte
după alta și, câteodată, mi se termină. Atunci, când încep să
mă văicăresc, Uriella îmi spune să le citesc pe ale ei. Ea are în
casă niște cărămizi plicticoase despre conți bătrâni, colecția
„Noptiera” și niște romane kitchoase despre Dumnezeu și
lume. Odată am citit unul, Claudio Pauls și rățușca cea urâ-
tă, așa se numea și exact așa și suna. Era vorba de o femeie
urâtă care se-ndrăgostește de un bărbat mișto, care e cumva
inaccesibil pentru ea, și așa mai departe. Nu mai știu exact ce
s-a-ntâmplat. Știu doar că, după umila mea părere, fiecare
personaj din acțiunea acestei cărți trăiește la limita debilității.
La sfârșit, el îi mărturisește, în orice caz, că o iubește și o

135
convinge că nu-i o rățușcă urâtă, ci o femeie minunată. De
atunci refuz să mă mai ating de cărțile Uriellei, mai bine ci-
tesc pagina de sport din ziar.
Cei de la bilblioteca orașului mă cunosc deja, cu toate că
sunt de puțin timp aici. La început, bibliotecara m-a sfătuit
să împrumut mai puține cărți odată, dar între timp a băgat
de seamă că citesc câteva cărți pe săptămână. Hemingway,
Tolstoi, Torberg, Joseph Roth, Karl May, dar și chestii grele
de tot. Cu toate că aș minți dacă aș spune că înțeleg tot ce
citesc. Din Gödel, Escher, Bach a lui Douglas Hofstadter, de
exemplu, n-am înțeles mai nimic, mi s-a părut și prea plicti-
sitoare. Din Metamagicum îmi place articolul despre frazele
autoreferențiale. Una dintre ele bântuie adeseori prin capul
meu: Propoziția asta nu verb. Asta-mi place din cale afară de
tare, pe asta o-nțeleg.
Câteodată mai dau și peste cu totul alte chestii. Cărți
despre monarhia chezaro-crăiască, de exemplu, cele ale lui
Rudolf von Eichthal, Tetralogia despre Spielvogel. Vechi ro-
mane austriece cu soldați. Pe astea la citesc pe ascuns.
Îmi place atmosfera lor. E vorba despre cavalerism, onoa-
re, femei frumoase și aventuri, despre camaraderie. Îmi place
cum, în cărțile astea, prietenii se apără unul pe altul. Din cauza
asta am fost, pentru scurt timp, monarhist și, la final de emisie,
când se cânta imnul, dădeam onorul, dar între timp mi-am dat
seama că eram stupid. Odată, Suux m-a prins așa în fața tele-
vizorului și nu știu ce a-nfuriat-o mai mult, faptul că mă mai
sculasem o dată sau faptul că dădeam onorul la televizor.
Aproape că mi s-a părut puțin speriată.

Când nu joc șah, citesc, și când nu citesc, joc șah.

136
 TOK IO

— Credeți în Dumnezeu, domnule Tanaka?

— Vreți să-mi stricați pofta de mâncare?
— Credeți în viață după moarte?
— Da, spuse avocatul cu fermitate.
— La prima nu, la a doua da?
— Așa este.
— Dumneavoastră credeți că, după moarte, oamenii ră-
mân cumva ceea ce au fost?
— Asta n-aș spune-o. Sincer vorbind, mi-am făcut deja
prea multe gânduri despre asta. Deoarece nu pot să influențez
în niciun fel ceea ce va fi, nu mai fac speculații pe tema asta.
Jonas își împreună mâinile în dreptul nasului și aprobă
încet din cap.
— Aveți de gând să muriți și să-mi apăreți ca stafie? între-
bă Tanaka. În ceea ce vă privește, trebuie pornit de la premi-
sa că moartea nu înseamnă nici pe departe că necazurile pe
care mi le produceți vor lua sfârșit.
— Hm, făcu Jonas.
Tanaka îți aprinse un trabuc. Dădu din mâna liberă ca să
împrăștie fumul.
Jonas se ridică și se duse la fereastră. Priveliștea era și mai im-
presionantă decât cea de la el de acasă. De data asta, îl lăsă rece.
— Ceva s-a-ntâmplat, spuse Tanaka. Am băgat de seamă
încă de când ați intrat. Permiteți-mi să vă fac o demonstrație
de perspicacitate. Ați fost acasă…
Jonas se întoarse brusc.

137
 — N-o să-mi faceți nicio demonstrație de perspicacitate
acum, spuse el hotărât, acum n-am chef de perspicacitatea
dumneavoastră!
Tanaka nu spuse nimic.
E isteț, gândi Jonas. Dar are chiar și tact, atunci când e
nevoie.
Avocatul sorta documente. Jonas se întrebă dacă să ră-
mână sau nu. Inițial, avusese de gând să vorbească despre
fundațiile pentru copiii orfani, pe care Tanaka le administra
pentru el, voia să investească și mai mult. Dar abia intrase în
camera de hotel că întâmplarea de la cimitir devenise mai
importantă decât orice.
— Timpul trece, spuse Tanaka. Cum mai avansăm cu
planurile pentru expediția noastră?
— Nu este expediția dumneavoastră, iar dumneavoastră,
domnule Tanaka, nu avansați deloc. Oricât de tare mi-aș dori
asta, pentru că știu că, atunci, proiectul acesta ar arăta altfel.
Dar acesta este proiectul Mariei. Și numai mie mi-e permis
să fac planuri.
— N-are să afle niciodată că am avut vreun amestec. Ce
vreți să mâncați?
— Tocmai ne-am luat micul dejun, domnule Tanaka.
— Păi și ce are una cu alta?
Jonas se întinse pe sofaua din material sintetic pe care Ta-
naka o procurase pentru el, fiindcă el refuza să șadă pe un
animal. Din când în când, trebuie să le arăți oamenilor ce
fac, așa credea el. Cum se tot întind prin lume și calcă totul
în picioare.
— Domnule Tanaka, eu nu mint. Există situații sociale și
profesiuni în care minciunile pot fi necesare, dar mie nu-mi
plac. Iar pe Marie n-aș minți-o niciodată.

138
 — Foarte onorabil, ca-ntotdeauna. Dar aici nu e vorba de
o minciună. A nu spune totul nu-i o minciună, e politică.
Jonas făcu un gest de refuz.
— Politică bună, spuse Tanaka. Nimic condamnabil. În
cazul acesta concret, nu ați face decât să vă protejați astfel
pe dumneavoastră și pe Marie. Dacă nici în cazul acesta nu
e vorba de o îndreptățită situație de necesitate, atunci când?
— Ce-ar fi dacă ați schimba tot mobilierul?
— Vreți să spuneți, să scot tot ce-i din piele? exclamă Ta-
naka. Atunci îmi pierd instantaneu toți clienții. Aceștia m-ar
lua drept consilier fiscal sau doctor de urechi. Sau, și mai rău,
m-ar crede sărac. Știți, și în Japonia e valabilă obligația de
confidențialitate, totuși un lucru pot să vi-l destăinui: clienții
mei au multe însușiri pozitive, dar, de regulă, bunătatea nu
se numără printre ele. Altminteri, aș veni imediat în întâm-
pinarea dorinței dumneavoastră. Nu pentru că vă înțeleg,
pentru mine, un animal se califică exclusiv pentru hrană și
pentru mobilierul pe care ne așezăm, dar, de dragul dum-
neavoastră, aș lucra aici chiar și pe saltele pneumatice.
— Sunteți prea amabil.
— Nu-i așa?
— Îmi dau lacrimile.
— M-am gândit eu.
Jonas strâmbă din nas.
— Cel puțin, ați putea folosi un dezodorizant de interior.
— Nici acela n-ar reuși să elimine mirosul de piele.
— Cine spune ceva de piele? Pe mine mă deranjează mi-
rosul de Brie pe care ați mâncat-o la micul dejun.
— Vă mulțumesc că mi-ați amintit, spuse Tanaka și făcu
un gest vag spre meniul care se afla pe biroul său printre fel
de fel de documente. Când se ridică, gemu. Lui Jonas îi ful-
geră o idee prin cap.

139
 — Domnule Tanaka, vreți să veniți cu noi?
Tanaka se întoarse ceremonios din drumul său:
— La Polul Sud? Rămase în loc și râse atât de tare, încât
paharele de cristal din spatele lui Jonas zăngăniră. În cel mai
bun caz, aș putea să fiu aruncat în chip de bombă.
— O să țin minte și asta, spuse Jonas. Nu, altceva vreau să
spun: cât e de când ne cunoaștem deja? Zece ani? Cincispre-
zece? Ne cunoaștem de atâta timp și n-am călătorit nicioda-
tă împreună. Nici măcar din oraș n-am ieșit, ne-am întâlnit
numai în Tokio.
— Și nici n-o să ne-ntâlnim, spuse Tanaka.
— Nu mai existați decât în acest apartament?
— În esență, afirmația asta este corectă.
— Acesta este locul în care vă simțiți bine?
— Nu, există alte motive.
Jonas arătă cu capul spre ușă.
— Așadar, e vorba doar de băieții ăia de-afară?
— Ați priceput. Când anume, dacă mi-e permis să întreb,
vă gândiți să plecați din nou?
— Nu știu. Foarte curând. De ce?
— Doar așa. Îmi va fi, desigur, permis să întreb când îmi
va mai oferi un răgaz puterea dumneavoastră de pătrundere.
— Ce s-a-ntâmplat, Tanaka? Pe cine ați mai călcat pe bă-
tătură?
Avocatul se sustrase privirii sale. Lucrul acesta se întâm-
pla foarte rar.
— Aș prefera să nu vorbesc despre asta. Cu cât știți mai
puțin, cu atât mai bine.
— E cumva cazul să-mi fac griji pentru dumneavoastră?
— Nu mai multe ca de obicei.

140
 — Chiar și așa e de ajuns, spuse Jonas. Arătați ca un porc
tocmai bun de tăiat.
— Vechii greci vedeau în corpolență ceva considerabil
mai puțin condamnabil decât dumneavoastră.
— Nu v-ați interesat și în Sparta. În afară de asta, nu am
nimic cu oamenii grași, dimpotrivă. Dar vreau să fiți sănă-
tos. Trebuie să trăiți o sută de ani. Am nevoie de dumnea-
voastră, domnule Tanaka. Și chiar țin la dumneavoastră.
— Nu-i nevoie să-mi veniți chiar cu chestii din astea, spu-
se avocatul.
Tanaka apăsă butonul de pe telefonul de birou. Nu se auzi
decât zumzetul de la ușă, bodyguardul își făcu apariția ca o
fantomă.
— Tofu cu tăieței vă convine? întrebă Tanaka din cealaltă
parte a camerei. Sau poate să fie orez cu nimic?
— Face-ți-mi plăcerea și dați-mi pace, domnule Tanaka.
Avocatul făcu comanda. Când au rămas din nou singuri,
Jonas întrebă:
— Asta-nseamnă că și eu aș face bine să mă uit în stânga
și-n dreapta după ce părăsesc clădirea sau nu?
Tanaka scutură din cap.
— Nu suntem rude.
— Dar suntem prieteni.
Tanaka scutură din cap, de data asta și mai energic.
— Nu trebuie să vă faceți niciun fel de griji. Nimic din
ceea ce se-ntâmplă aici nu vă privește pe dumneavoastră.
Puteți să aveți încredere-n mine.
— Chiar atât de tâmpit arăt?
Comisurile buzelor lui Tanaka tresăriră ușor. Nu-i rău,
gândi Jonas, rareori se-ntâmplă să-l aduc până aici.
— Dimpotrivă. Păreți extrem de inteligent, spuse Tanaka.

141
 — Ceea ce nu se poate afirma despre dumneavoastră.
— Asta și vreau. Întotdeauna trebuie să-i faci pe oameni
să te subaprecieze.
— Trebuie să plec, spuse Jonas. Ne vedem săptămâna vii­
toare?
— Deja? Ce păcat! Credeam că tocmai urma să luăm
masa împreună.
— Săptămâna viitoare.
— Cum doriți. Dar îngăduiți-mi să vă spun ceva, mânca-
tul regulat e sănătos și important.
— Din oră în oră?
— Pot să mai fac ceva pentru dumneavoastră? Abstracție
făcând de schimbarea mobilierului meu, lucru cu care e de
presupus că nici conducerea hotelului nu ar fi de acord?
— O, sunt sigur că ați putea să-i convingeți, spuse Jonas.
— Presupun că aș putea s-o fac, da.
— Nu, spuse Jonas, nu aveți nimic de făcut.
Tanaka îl conduse la ușă. Acolo, îi puse lui Jonas mâna
pe umăr și-l privi în ochi pe deasupra ochelarilor lui pătrați,
fără rame.
— Așadar, ce era?
— Ce era ce?
— Vreți să-mi spuneți ceva. Vreți ceva de la mine.
— De ce credeți asta?
— Sunt avocat. E meseria mea.
— Aha.
— Despre ce e vorba? întrebă Tanaka insistent. De ce vă
place atât de tare să vă învăluiți în secrete? De ce e totul mai
complicat în ceea ce vă privește?
— Domnule Tanaka, ascundeți-mi mașina.
Tanaka nu păru câtuși de puțin iritat.

142
 — În interiorul căror granițe?
— Undeva în Tokio. Dumneavoastră o ascundeți, eu o
caut. Și anume pe jos.
— Undeva în Tokio? Știți cât de mare e Tokio?
— Bineînețeles că știu cât de mare e Tokio.
— Nu știți cât de mare e Tokio. Chiar și pentru a găsi
monstrul acela de mașină a dumneavoastră, ați avea nevoie
de întreaga viață. Alegeți-vă un district.
Jonas își vârî mâinile în buzunarele pantalonilor și începu
să se gândească.
— Shibuya?
— Bună alegere, spuse Tanaka și-i deschise ușa lui Jonas.
Dar credeți că asta-i pregătirea cea mai bună pentru călătoria
la Polul Sud?
— Cred că asta nu e nimic.
— Dar ce anume…
— La revedere, domnule Tanaka.

143
 TOK IO

O făceau la fereastra camerei de lucru a Mariei, cameră

care dădea în spate. Jonas era în spatele ei, ea stătea în picioa-
re și-și lăsa sânii să se legene pentru posibilii privitori.
— O vezi pe femeia aia, acolo sus? îi șopti ea peste umăr.
— O văd.
— Cred că se rezolvă singură.
— Nu. Ne filmează.
— Nu mă deranjează.
— Pe mine, da.
Ea avu o ezitare.
— Okay, spuse ea. Când ea se întoarse, el ieși din ea des-
tul de nedelicat. Ea era supărată. El o aruncă pe canapea. Se
luptară unul cu altul. El o lăsă pe ea să câștige. Câștigă el.
Terminară amândoi odată, supărarea dispăruse.

— Nu mi-ai mai povestit nimic de Zach, spuse ea sub duș.

Ce mai face? O mai are pe frumoasa aia prin casă?
— A scăpat de ea sau invers. Acum are un puștan cu ochi
albaștri. O imagine ciudată, dar cumva înduioșătoare.
— Dragul de Zach!
— Okay, spuse el. O facem.
Privirea lui era de ajuns, ea înțelese. De bucurie, se apucă
să-l tragă de părul de pe piept, pe care tocmai i-l săpunise. El
urlă, prefăcându-se că-l doare.
— Știam oricum c-ai să zici da! strigă ea. N-are să-ți pară
rău, ți-o jur!

144
 — Auăleu, spuse el.
— Ce e?
— Pe lista propozițiilor care mă bagă-n sperieți, asta e de
departe pe primul loc!
— Asta ce vrea să mai însemne?
— Că promisiunile de felul ăsta le fac numai oamenii care
e sigur că n-or să respecte ce s-a stabilit!
— Asta cam așa și e, spuse ea. Diagnostic absolut corect.
— În afară de aia, mă mai neliniștesc și „Precis că de data
asta are să meargă!” și „Mai merge o bucată!”. Dar „Nu-ți
face griji” e de departe pe primul loc.
— Dacă ai de gând s-o ții tot așa, spuse ea, am să-ți fac o
rezecție de nucleu amigdalian în timp ce dormi! Cu toate că
la tine asta n-ar schimba nimic. Deci: ce, când, cum, vreau să
știu tot, dă-i drumul! N-are să-ți pară rău!
— Aș putea să-mi termin dușul mai întâi?

În sufragerie, el puse muzică, doar ca s-o tachineze un

pic. Ea însă a oprit-o fără vreun semn de nerăbdare și s-a
așezat pe canapea. Nu spuse nimic, dar privirea ei era exact
privirea aceea și zâmbetul ei era exact zâmbetul acela. Ea știa
că nu era nevoie de mai mult.
— O să avem nevoie de ajutor, spuse el. Nu putem să fa-
cem un tur ca ăsta singuri.
— Bineînțeles că o să avem nevoie de ajutor, doar nu pu-
tem să zburăm până la acel Patriot cum îi zice.
— Nu la asta mă refer. Nu poți să tragi după tine timp de
două săptămâni o sanie grea de optzeci de kilograme pe o dis­
tanță de 400 de kilometri la cele mai scăzute temperaturi de pe
glob, trecând, probabil, poate chiar sigur, peste atâtea sastrugi…
— Ce sunt sastrugi astea?

145
 Sunt – a, da, imaginează-ți o dună în deșert și înlocuiește
nisipul cu zăpadă. Mormane uriașe de zăpadă, asta sunt. Nici
măcar nu știu dacă eu sunt în stare de asta. Sunt sigur că gă-
sim pe cineva care să ne însoțească și să ne sprijine…
— Nu, Jonas. Doar noi doi. Nimeni altcineva. De mâi-
ne încep să mă antrenez. La mine nu durează mult până să
ajung la vechea mea formă. Tu planifici, eu mă antrenez! Am
să alerg, am să fac mușchi, n-am de gând să mă cruț. În felul
ăsta pot cel puțin să testez efectul hormonilor de creștere.
— Sper că nu vorbești serios.
— Ba da. Cele câteva reprize n-or să mă omoare.
— E chiar atât de importantă pentru tine, aventura asta?
— Îngrozitor de importantă. Vreau să văd cu ochii mei li-
mita asta. S-o simt pe pielea mea. Vreau să știu cum e să nu
mai depinzi decât de tine însuți și să nu te mai ai decât pe tine.
— Probabil că ai uitat că mai sunt și eu acolo. Nu te ai
numai pe tine.
— Ah, Jonas. Păi tu ești deja eu.
El se așeză lângă ea, își apăsă buzele pe părul ei și nu spuse
nimic.

Nu putea să se concentreze asupra știrilor externe, nu-l

interesau. Ele erau întunecate, agitate, multe, mari. El era
unul și era mic. Îi plăcea să fie el, cel puțin în acest moment.
Se gândi la muzeul său din Oslo. Locuința în care, de
mulți ani, depozita amintiri. Pe care, în afară de el, nu o mai
cunoștea decât Marie. Tanaka știa de ea, dar numai Marie
fusese acolo.
El își imagină cum, acum, exista o realitate acolo, chiar
fără cineva care s-o contemple. Cum zăcea acolo creionul său
din Roma, pardesiul din Casablanca, cele dintâi biciclete ale

146
copilăriei lui, toate trei, și cele ale lui Werner și Mike. Sca-
unul cu rotile în care se aflase Werner când i se-ntâmplase
nenorocirea, o cheie pe care o furase de la un polițist englez,
ziare din India, pantofi sârbești, umerași de haine vechi de
sute de ani, zaharnițe din Africa de Sud, scrisori de dragoste,
agrafe de păr, umbrele și duzini întregi de alte obiecte, care
pentru el aveau o valoare inestimabilă, pentru că povesteau
viața lui, o cuprindeau într-o capsulă a timpului, îi aduceau
aminte de unde venea și ce făcuseră din el zilele și săptămâ-
nile, și lunile și anii care existaseră cu el în lume.
Acum. În momentul acesta. Pantofii sârbești stau pe un
preșuleț. Ziarele indiene atârnă pe perete. Creionul roman
odihnește pe masa din Praga. Înconjurate de tăcere. Nimeni
nu vede obiectele astea. Doar eu mă gândesc la ele, la mii de
kilometri depărtare. Nimeni nu le vede. Dar ele există. Ele
sunt acolo. Pentru ele însele. Pentru mine. Pentru nimic.

147
 VIENA

Îmi place când lucrez și copilul încă mai doarme. Din

când în când, mă mai uit încolo la el. Fac cât mai puțin zgo-
mot cu putință. Mă abțin chiar și să merg la toaletă. Mă to-
pesc după expresia feței sale când, în sfârșit, se trezește, se
uită derutat în jur, mă vede la masă și se lasă să cadă destins
înapoi pe pernă. În clipa aceea, munca mea îmi devine indi-
ferentă, prefer să mă întind lângă el.
Muzica continuă să meargă în surdină. Fără muzică n-aș
putea lucra niciodată.

— Mamă, Doamne, ce-i cu schelălăiala aia?

— Hm.
— O asculți de bunăvoie?
— Da.
— Da’ cine e?
— DJ Koze featuring Hildegard Knef.
— Deci nici nu se compară cu Fiva și Bernadette La Hengst.
— Hm.
— Acu’ chiar pe bune, asculți într-adevăr de bunăvoie?
— Da.
— O, Doamne. Tatăl meu înnebunește.
— Hm.
— Eu n-o să fac umerii atât de lați ca ai tăi, nu-i așa?
— Probabil că mai lați.
— Nu vreau asta.
— Cum așa?

148
 — Arată nașpa.
— Hm?
— Nu se poate opera?
— Nu.
— Auăleu.
— Hm.
— Cum ziceai c-o cheamă pe cântăreață?
— Hildegard Knef.
— Până și numele e sub orice critică.
— De unde știi expresia asta?
— N-am zis nimic ordinar.
— Așteaptă. Acum vine altceva.
— O, Doamne. Asta ce-o să mai fie?
— PJ Harvey și Björk. Sympathy for the Devil. De Rolling
Stones.
— Asta-i și mai nașpa.

149
 VIENA

După masă sună veterinara. Pentru că știu că înclinația

mea de a face tâmpenii se agravează când nevoile mele ele-
mentare nu sunt îndeplinite, am stabilit cu ea din scurt o în-
tâlnire de contact sexual. Și ea pare să aibă nevoie de asta,
fiindcă a venit cu zece minute mai devreme.
Își aruncă mănușile lângă pat.
— Vin direct de la muncă, oftează ea. Trebuie să mă duc
scurt la baie.
În timp ce ea-și face duș, mă dezbrac. Dacă, după ceea ce
mi s-a părut o jumătate de veșnicie fără sex, fără alcool și fără
droguri, nu mi se scoală, pot să mă duc să mi-o taie.
Trebuie să recunosc că disfuncția erectilă ar fi un motiv
bun să renunț de tot la coca. Nu se poate să mă culc, de pildă,
cu Olga de cinci ori și niciodată să nu fiu în formă maximă, o
dată chiar pană totală, otravă blestemată, și unde mai pui că e
și scriitoare. Și, apoi, nici măcar nu sunt atât de bătrân. Peste
zece ani, okay, dacă atunci o să prefer să mănânc și să trag pe
nas decât să trag la rame în pat până la limita infarctului, așa
să fie. La cincizeci și cinci de ani… cu toate că cine știe cum
am să văd lucrurile atunci. Poate că atunci o să mai amân cu
zece ani.
Când veterinara lipăie goală din baie, lasă urme lucioase
pe parchet. Scoate un prezervativ din poșetă și se întinde lân-
gă mine. Cum nu sunt chiar înnebunit de dorință, încerc să
umplu cu small talk timpul de care are nevoie curba excitației
mele ca să o ia în sus.

150
 — Arăți bestial, constat eu, plin de imaginație.
— Puah, zice ea și-mi ia pula în mână, mi-era să nu ajung
prea târziu.
— Ai reușit să ajungi la timp, zic eu.
— A fost un teatru de teatru. E una care mi se tot prezintă
cu pisica ei. Pe pisică o cheamă Pipsi și are toate bolile pe
care poate să le aibă un animal din ăsta. Doar că femeia nu
vrea să accepte asta. Azi mi s-a văicărit o oră întreagă despre
diareea pisicii.
Încerc s-o ignor pe Pipsi.
— Și a fost una care avea un câine pe care-l cheamă Câine.
— Ce?
— Trebuie să-i întrebăm pe oameni cum se numesc ani-
malele, pentru fișă. Așa că le-ntreb eu pe cele două, ele sunt
mamă și fiică, de numele câinelui lor. Una ridică din umeri,
cealaltă zice: Câine. Tipele nu au un nume pentru animalul
lor, închipuie-ți și tu, îl cheamă, pur și simplu, Câine.
Degetele ei sunt reci.
— Câine, cine-a mai auzit, mormăi eu.
Capul ei se deplasează în jos. Tăcere. După un timp, poate
să scoată prezervativul din ambalaj.
— Iar la urmă mai vine una cu un dihor de casă, povestește
ea în timp ce-mi trage prezervativul. Ai cumva idee cum pute
un dihor? Eu consult dihorul duhnitor, e bolnav, da, dar s-ar
mai putea totuși să… Mă gândesc. Femeia nu prea are bani,
și totuși în fiecare săptămână trebuie să… mă rog, și trata-
mentul ar dura o oră, și atunci ajung prea târziu la tine… Așa
că l-am eutanasiat.
Se pune pe mine, dar, la fel de repede cum am intrat, sunt
din nou afară.
— Ai eutanasiat dihorul?

151
 — Da.
— Cu toate că mai putea fi salvat?
Dă din cap, puțin încurcată.
— Ca să ajungi aici la timp?
— Ai spus că n-ai decât o juma’ de oră.
Nu prea știu ce să zic.
— Și la urmă nu prea mai încăpea în lada frigorifică, fi-
indcă e deja plină, cei de la TKV5 n-au venit săptămâna asta.
A trebuit să mă las pe capac cu toată greutatea.
— La dracu’, de fapt, ce-i ăla dihor de casă?
— Mustela putorius furo. Crește până la o jumătate de
metru și mai mult.
Îmi scot prezervativul, îmi iau chiloții și o întreb dacă
vrea și ea o cafea.

După o jumătate de oră a plecat. După încă o jumătate de

oră, ies și eu din casă, pentru prima oară după trei zile.
Centrul de consiliere pentru dependenți e la capătul lumii.
Undeva în districtul 22. Ceea ce nu prea vrea să-mi intre-n
cap. E cunoscut faptul că, deja prin natura lor, dependenților
le este greu să se mobilizeze să se duce la consiliere. În aceste
condiții, este de presupus că nu sunt mulți aceia care sunt
dispuși să facă un drum de o jumătate de oră cu taxiul sau
de o oră cu mijloacele de transport public, după care îi mai
așteaptă o plimbare de zece minute prin seara răcoroasă de
martie. Eu, da, eu sunt pregătit, vreau să scap de mizeria asta.
Nu vreau să mai trag niciodată pe nas.

5 Tierkörperverwertung, literal: valorificarea corpurilor de animal.

Serviciu care se ocupă de preluarea cadavrelor de animale.

152
 E aproape o săptămână de când aștept ziua asta. Căci de
consiliere pentru cocaină ai parte doar marțea între orele 18
și 19. Un taxi nu pot să-mi permit momentan, schimb de trei
ori mijloacele de transport și mă avânt în plimbarea prin băl-
toace și noroi.
După cum era de așteptat, sunt singurul pacient. Sau cum
s-o fi numind asta.
Există un fel de recepție. Asistenta îmi notează datele.
Vrea să știe cum mă cheamă. Eu arăt, întrebător, spre panoul
pe care scrie CONSILIERE ANONIMĂ.
— Puteți să dați liniștit un alt nume.
Vorbește pe acel ton cald și vindecător la care recurgi
când vorbești cu bolnavii muribunzi sau cu nebunii. Chestia
asta mă calcă pe nervi îngrozitor. Întors pe dos, scriu în ru-
brica în care trebuie trecut numele „Contele Zeppelin”.
Apare o doctoriță.
— Ați venit pentru substituție, îmi spune ea. Vă progra-
mez pentru noaptea asta. Vă dau niște metadonă și ceva pen-
tru calmarea…
Fac un semn spre femeia obosită în halat alb că nu sunt
dependent de heroină, ci vreau să știu cum pot să scap de
dependența mea de cocaină.
— Aha, spune ea, vă rog luați loc, domnule – aruncă o
privire pe foaie. – Domnule Zeppelin. Știți, noi am desființat
aristocrația în Austria în 1918, domnule Zeppelin.
Îmi aruncă o privire supărată.
Mă tot întreb unde e sala de așteptare până când pricep că
sunt deja înăuntru. Holul de la intrare este, în același timp,
sală de așteptare. O încăpere dezolant de sumar mobilată, cu
lumini de neon pe tavan.

153
 Medicii. Am avut două relații scurte cu doctorițe, și nu
prea m-am prins care-i treaba cu ele, oricât de grozave ar fi.
Medicii au fie un complex al puterii, fie complexul de a-ți
veni în ajutor. La Steffi înclin să cred că era al doilea. Verona
probabil că le are chiar pe amândouă, cu un ușor avantaj de
partea celui al puterii.
Când încep să mă-ntreb cu ce s-or fi ocupând oamenii
ăștia aici, de mă lasă să aștept atâta, din spatele meu răsună:
— Contele Zeppelin!
O cameră mică pentru discuții. În spatele biroului șade
un psiholog tânăr cu ochelari pătrați și o barbă experimen-
tală pe bărbie.
— Dumneavoastră sunteți…
— Contele Zeppelin.
— Nu la asta mă refeream eu acum. Dumneavoastră
sunteți aici din cauza cocainei?
— Aveți ceva material aici?
Tânărul psiholog se-nroșește.
— Nu, vreau să știu dacă dumneavoastră…
— Da, sunt. Și vreau să știu cum scap de asta.
Tânărul psiholog e un pic scos din ale lui. Ca să-și disi-
muleze deconcertarea, scoate un chestionar din sertar.
— Câți ani aveți?
— 42.
— Starea civilă?
— Divorțat.
— Copii?
— Nu prea-mi dau seama ce are asta de-a face cu proble-
ma mea.
— Lăsați căsuța aia necompletată.
— Înălțimea? Greutatea?

154
 — 1,87. 90.
— Fumați?
— Nu.
— Consumați alcool în mod regulat?
— Cunoașteți vreun om care umblă și trage pe nas și nu
bea alcool?
— Luați și alte droguri?
— Numai pastile.
Tot timpul m-a privit deja ciudat. Dar acum se uită la
mine și mai ciudat.
— „Numai”?
— Benzodiazepine.
— Și produse pe bază de cannabis?
— Încerc să le evit.
— Aha, cum așa?
— Pentru că atunci încep să-nclin spre stări psihotice.
— De exemplu?
— Văd stafii.
— Serios?
— Din păcate, da.
Își notează câteva propoziții.
— Aveți tulburări de somn?
— Da.
— În clipa aceasta sunteți alcoolizat?
— Din păcate, nu.
— Vă aflați momentan sub influența drogului pe care-l
consumați în mod regulat?
— Nu.
Tânărul psiholog mai mâzgălește un rând pe chestiona-
rul lui. După aceea își aruncă neglijent pixul pe masă și se
lasă neglijent pe spătarul scaunului.

155
 — Aveți o problemă de dependență, spune el.
Eu îl măsor pe tânărul psiholog.
— Domnule… Niciun ecuson. Nici pe jacheta lui nici pe
biroul aflat între noi. Auziți, eu știu care este problema mea.
De la dumneavoastră aș vrea să aflu cum o rezolv.
Tânărul psiholog își scarmănă barba de țap.
— Cât de des trageți cocaină?
— Prea des.
— Cât de des?
— De opt până la zece ori pe lună.
— Încercați să trageți doar o dată sau de două ori.
— Ce?
— S-o limitați.
— Poftim?
— Dacă trageți numai o dată sau de două ori pe lună, pro-
blema este cu siguranță mai mică decât acum.
— Aici aveți perfectă dreptate, dacă trag mai puțin, pro-
blema e cu siguranță mai mică. Cum de nu mi-am dat seama
până acum.
— Încercați!
Îmi frec fața cu amândouă mâinile și nu spun nimic.
— Vreți să încercați cu acupunctură? Doamna doctor a
avut succese uimitoare la consumatorii de cocaină.
Îmi scot mobilul ca să văd cât e ceasul.
— Merită o încercare, zice el blând, pe un ton aproape de
scuză.
La urma urmelor, cred că are dreptate, merită să fac
o-ncer­care. În situația mea, merită să încerc orice.

Iată-mă din nou în atmosfera deprimantă a camerei de

așteptare. Exact după un sfert de oră vine și acupuncturista.

156
E aia care urăște aristocrația. Acum e foarte prietenoasă și
mă ia într-o cameră de tratament, care, în comparație cu sala
de așteptare, pare o mică grădină Eden, cu flori și tablouri, și
mobilier confortabil.
Ea îmi explică ceva. Eu nu ascult. Dintr-odată, sunt în-
grozitor de obosit. Mă gândesc că după asta va trebui să
mă-ntorc la autobuz și să schimb de trei ori vehiculul. Toate
astea numai pentru ca un tânăr psiholog să-mi explice să iau
mai puțină cocaină. Iar acum acele. Mai lipsește venesecția.

Doctorița îmi înfige niște ace-n ureche. Asta doare și cică

ajută împotriva stării de craving, așadar, a lăcomiei de drog.
— Astea rămân așa un sfert de oră, îmi explică ea. După
care mă-ntorc. Să las lumina mai mică? Să dau drumul la
muzică?
— Lumina da, vă rog. Muzică nu, mulțumesc.
Pot să-mi închipui foarte bine ce fel de muzică asculți
aici. Muzică de-aia tărăgănată de masaj cu foșnet de valuri.
Mai bine stau în semiîntuneric, mă relaxez, atât cât se poate
cu durerea asta, și mă las purtat de gânduri.
Oare sunt și eu vinovat de moartea dihorului?
Și oare cum arată o chestie de asta? Ca un jder? Nici mă-
car nu știu cum arată un jder.
Caut dihorul pe google în iPhone. O, Doamne. Cât e de
drăgălaș! Și așa ceva trebuie să moară din cauză că furnizoa-
rea mea de calmante vrea sex?
Mă simt prost. Știu că, în fond, n-am nicio vină pentru
asta, dar, cu toate astea, mă simt vinovat. Dihorul are să bles-
teme instinctele mele din cerul dihorilor. Dacă de dimineață
n-aș fi trimis sms-ul ăla, acum ar mai fi trăit.
Acele din ureche mă dor.

157
 Trebuie să mă gândesc la Friedrich cel șchiop.
Îmi vine în minte Helen, cu părul ei lung și negru. Mi-ar
plăcea să fiu acum cu ea în pat și să mă uit la zombi. Și pe
urmă să facem sex. O oră de sex, pe urmă ceva de tras, să mă
uit mai departe, să mă îmbăt încet, să adorm înaintea ei. Ce
frumos ar fi.
Îi scriu. Răspunde, nu e-n Viena.
Cinci minute. Zece minute.
Acele ustură.
Atâta poftă de coca n-am mai avut niciodată-n viață. Ha-
lal ajutor împotriva cravingului. Îmi comand imediat un taxi
și mă rog să mai dau de Friedrich șchiopul. Sau nu?
Nu. Prea scump. Sau nu?
Nu. Meriți.
Sau nu? Nu. Las-o baltă.
Ba da! Bagă.
Nu. Abis.
Ba da! Absolut! Ce mai contează acum o dată.
În stânga sus, în spate: Nu!
În toate celelalte locuri: Ba da!
A fost o idee de excepție ca, după cinci zile de abstinență și
de lucru, să vin tocmai azi la consilierea împotriva cocainei.
Mă cac în ea de acupunctură, mă mai gândesc eu totuși la
urmă. Îmi smulg acele din ureche și o tai.
— Domnule Zeppelin! strigă doctorița după mine în timp
ce ies.
Dar domnul Zeppelin e deja afară. Iar aici, ei doi nu mai
au nicio putere. Nici doamna doctor, nici contele.

O jumătate de oră mai târziu contele Zeppelin

nu mai are probleme deloc

158
doar o orgie de fericire în cap
și se întreabă
de ce oare
nu se abandonează el acestei stări
de dimineață până seara
în fiecare zi
în fiecare zi
atât e de plăcut la el în cap, atât de
plăcut
atât de bine totul și atât de ușor de rezolvat
nu-i așa

159
 VIENA

În boschetele de vizavi de Café Anzengruber chiar că nu

vrei
să te trezești

160
 VIENA

Și la fel de puțin acasă, cu telefonul mobil în mână, atunci

când ești nevoit să constați că tocmai i-ai scris femeii tale
de serviciu catolice până-n măduva oaselor, o poloneză de
șaizeci și cinci de ani, că vrei s-o fuți urgent.

Cel târziu atunci ar trebui să faci un efort și să te aduni.

Mai ales că s-ar zice că ești destul de bătrân ca să fii în stare
să te aduni.

161
 WESTSTEIERMAR K

Astăzi am băgat patru goluri la școală. Cred că am fost cel

mai bun din toată sala de sport. Înainte am jucat la un club.
Fotbal și șah, la astea sunt chiar bun. În orice caz, pentru
vârsta mea.
De dimineață a nins așa de tare, că, după școală, am fost
obligat să-mi las acolo bicicleta și să iau autobuzul școlii. Din
fericire, era aproape gol. Am terminat cu o oră mai devreme,
pentru că sunt scutit de religie. Dar asta înseamnă că azi nu
pot să mă duc la biblioteca orășenească, așa cum aveam de
gând, iar mâine trebuie să mă duc la școală cu autobuzul.
Cu toate că nu sunt decât zece minute, de multe ori mi se
face rău. Deja de la mirosul de stătut mă ia amețeala. Trebuie
să mă așez întotdeauna în față. Sau să stau. De la rândul cinci
sau șase încolo îmi urcă stomacu-n gât la fiecare curbă. Dacă
am la mine o carte în care tocmai se-ntâmplă ceva palpitant,
citesc, și de la asta mi se face și mai rău. Știu dinainte că mai
am puțin și o să-mi vină să borăsc, dar pofta de carte e totuși
mai puternică. Și pe urmă mă trezesc iarăși încleștat în auto-
buz ca un pasager într-o croazieră când viteza vântului ajun-
ge la douășpe grade.
În casă e frig. Îmi las canadiana și mă duc imediat în
pivniță. Ajung tocmai la timp. Focul nu s-a stins încă și vâl-
vătăile cresc repede la loc, după ce le-am alimentat cu câteva
lemne și mulți cărbuni.
Stomacul îmi ghiorăie. Uriella mi-a dat ceva bani ca să
mănânc la restaurant, dar, din cauza bucuriei că am dat go-

162
lurile alea și de supărarea de la zăpadă, probabil că am uitat
și-mi aduc aminte de bancnota din buzunarul meu abia când
mă uit în frigiderul gol.
Uriella îmi tot spune să-mi gătesc și singur câte ceva. Eu îi
răspund că nu știu cum se face asta. Probabil că are dreptate
când spune că nu e greu să-ți încălzești ceva. Dar, ca să fiu sin-
cer, după școală sunt prea leneș pentru asta. În afară de asta, de
fapt, nu e niciodată prin casă ceva ce mi-aș putea face singur.
În sertarul cu chestii de ronțăit găsesc niște covrigei. Au un
gust intens de ardei iute, dar în rest nu mai e nimic în afară de
franzelă, și de-aia am mâncat deja destulă pe ziua de azi.
O oră studiez strategie la șah, dar cumva nu sunt în stare să
mă concentrez. Poate că de vină e foamea, poate altceva. Ca să
mă liniștesc, îmi fac o labă. Mă ajută doar pentru scurt timp.
Mă așez la telefon. Câteodată, când vorbesc cu cineva la
telefon, mai uit că omul cel mai apropiat din viața mea e la o
depărtare de o sută de kilometri.
Îmi place sunetul discului de la telefon. Grrrr. Grrrrrrr.
Grr. Grrrrrrr. Grrrr. Grrrrrr. Grrr. Grr. Grrrrr. E un sunet
atât de sătul și de bun.
Tatăl mei trăiește-n Germania. Vorbim foarte rar unul cu
altul. Nu spune ca de obicei „alo?”, ci își spune numele. Pe un
ton de afaceri, probabil că tocmai are un client. Promite să
sune înapoi mai târziu.
Nici Uriella nu răspunde, la fel și prietenul meu Mike, iar
la strămătușa mea ridică o vecină, care-mi spune că mătușa
mea e la o prietenă, la o partidă de cărți. Mă-ntreb cum se
face că răspunde vecina, dar de unele lucruri nu mă mir ni-
ciodată mult timp.
Dau de Erich, unul dintre colegii mei de școală de odini-
oară. O vreme jucăm șah, fiecare din noi anunțându-i celui-

163
lalt mutarea sa. Că eu câștig, nu-i o surpriză mare, cel puțin
nu pentru mine. Pentru Erich însă, în mod evident, este, căci
nici măcar nu termină partida, ci se lasă chemat de părinți la
cafeaua de după-masă.
Ca și când n-aș ști că la ei nu există nicio cafea de după-
masă. Am fost de atâtea ori la ei acasă.
Mă plictisesc. Pun un disc, îmi iau o tabletă de ciocolată
și mă bag în pat.
Mă gândesc la ziua de mâine, la situația mea școlară semes-
trială. Prea frumos n-o să arate ea. La chimie și la fizică sunt o
nulitate, nici la biologie nu sunt mult mai bun. La engleză o să
primesc o pată. Ciudat, pentru notele de la 1 la 3 nu se folosesc
semne hazlii, doar pentru 4 și 5. 4 este un scaun, din cauza for-
mei cifrei. Dar de ce pata se cheamă pată, asta n-a reușit încă
nimeni să-mi explice. Totuși se potrivește, 5-ul are, ce-i drept,
un zâmbet colțuros, dar îți strică aspectul certificatului.
E foarte probabil ca numai la germană, la educație fizică și
la istorie să primesc note bune. Altceva nici nu mă interesea-
ză. Nu vreau să știu nimic despre becuri, gravitație, gaz deto-
nant și metabolismul meu. Important e că totul funcționează
cum trebuie să funcționeze. E adevărat că asta e o atitudine
de ignorant, dar nu pot să-mi permit alta. În mine nu este
loc decât pentru mult șah, multe cărți, multă muzică. Pentru
nimic altceva.
Din fericire, Uriellei certificatul meu școlar îi e la fel de
indiferent ca și mie. Cred chiar că mie îmi pasă de el mai mult
decât îi pasă ei. Asta este o atitudine plăcută din partea ei. Atât
de rău încât să-mi interzică turneul de șah de săptămâna vii-
toare n-are cum să fie. Mă gândesc că se bucură dacă sunt ple-
cat o săptămână cu oamenii de la club și are și ea liniște seara.
Încă nu s-a obișnuit ca lumea cu prezența mea la ea în casă.

164
 Deep Purple e formația mea preferată la modul absolut.
Mătușa mea râdea întotdeauna de mine, pentru că solistul
de la Child in Time scoate sunetele alea stridente, și imita cu
mișcări de maimuță bătăile din picioare ale percuționistului
și ale basistului, ceea ce mă cam supăra. Dar ea nu înțelege
nimic din muzică, ce să-i faci.
Songurile care sunt acum în topul Hitparade nu-mi
spun nimic. Duran Duran sau Talk Talk sunt banduri care
nu declanșează nimic în mine. Pe pick-upul meu evoluează
Deep Purple. Jethro Tull, Velvet Underground, The Doors
și STS. De faptul că-mi plac cei de la STS nu știe nimeni, de
altfel. Cântecele sunt destul de dulcege și n-am chef să râdă
nimeni de mine.
Ațipesc. Sar în sus speriat, pentru că am auzit un zgomot.
Începe deja să se-ntunece și mi-e frică de stafii. Rămân treaz
și mai pun o dată discul.
Space Truckin’ îmi face curaj. Versiunea live, 22 de minute
de sălbăticie și de putere pe care mi le împrumut acum.
În unele locuri mi se face pielea de găină, atât e de intens
numărul. Asta iubesc eu la muzică. Pătrunde în mine, mă
scapă de slăbiciune, îmi lasă gândurile să zboare.
Îmi imaginez că sunt împreună cu M., o fată de la mine
din clasă, de care m-am îndrăgostit acum o jumătate de an
la prima vedere. E adevărat că am doar treisprezece ani, dar
pot deja să mă-ndrăgostesc. Ceea ce îmi imaginez acum îmi
imaginez de multe ori. În mod absolut misterios, Deep Pur-
ple răsună în întreaga lume și eu o apăr pe M. de niște der-
bedei. Ea îmi mulțumește și se lipește de mine. Pe urmă, eu
sunt călare pe o motocicletă, în spatele meu, ea le dă cu tifla
tuturor, și noi zburăm cu motorul spre asfințit. Când închi-
puirea asta se uzează, îmi imaginez cum M. se uită la mine

165
la fotbal. Eu dau gol după gol, ea e de față împreună cu toți
ceilalți din clasă și e mândră că eu sunt prietenul ei. În final,
eu ajung cel mai tânăr campion la șah din Europa de Vest.
M. e de față la decernarea titlului. Îi simt privirea. Suntem
împreună pentru vecie.
Brațul pick-upului se ridică deasupra discului în afară și
se oprește cu un pocnet. Tăcere.
Deodată simt o sfârșeală-n stomac, un gol care mă depri-
mă. Mi-e frig.
Ah, rahat, am uitat să mai bag cărbuni! Într-o viteză ful-
gerătoare îmi iau canadiana pe mine, poate că încă se mai
poate face ceva.
Pe covorul de zăpadă proaspătă din fața casei alunec și
e cât pe aci să cad în fund. Undeva latră un câine. Pisica ve-
cinilor fuge de mine și lasă în zăpadă urme mici de lăbuțe.
La gardul vecinilor zace un sac cu mâncare pentru păsări,
răsturnat, despre care mă întreb cum a ajuns acolo. Păsările
își iau zborul din scurt când trec pe lângă ele, apoi se lasă din
nou la pământ după boabe.
În sobă e beznă totală. În beci, rămân pe loc nehotărât.
Dacă ușa se închide acum, o să mor de frică.
Oare să aștept până vine Uriella și preia aprinsul focului?
Dar dacă trebuie să facă și focul și să și gătească, devine scâr-
boasă. În afară de asta, e imposibil de prevăzut când ajunge
ea acasă, în ce stare și cu cine. Ar fi mai bine să o aștepte o
casă încălzită.
Întors din pivniță, mă duc la veceu și, în momentul acesta
mă ia durerea de dinți. E ca un fulger care mă lovește. Alerg
în baie. Dintele pare sănătos. Atunci ce-i asta? De ce se în-
tâmplă acum?

166
 Acum nu mai e fulger, e iadul care vine peste mine. Mă
doare atât de tare, că mă arunc în pat, mă țin de falcă cu ochii
închiși, strângând din pleoape și dând din picioare, și mă rog
la Dumnezeu să ia de pe mine durerile astea.
Încep să transpir, transpir mai tare decât după fotbal. Dau
fuga în bucătărie și încep să caut febril niște pastile pentru
durere. Găsesc niște Aspro. Iau două. Mă întind la loc în pat
și mă rog mai departe. Să mă scape Dumnezeu de durerile
astea, Doamne, te rog te rog te rog te rog te rog te rog te rog.
Câteodată mă rog. La mine-n familie nu crede nimeni în
Dumnezeu. Nici eu, de fapt, chiar așa cu totul, dar nu se știe
niciodată. În mod normal, mă rog să nu mai trebuiască să fiu
nefericit și să se-ntâmple ceva ca totul să fie bine. Și ca M. să
devină prietena mea. Până acum, se vede că nu prea are timp
să mă asculte.
După o oră, durerile mă mai lasă un pic. De trecut n-au
trecut nici pe departe, dar sunt oarecum suportabile. Cred
că meritul nu e atât al lui Dumnezeu, cât al pastilelor, alt­
minteri, durerea ar fi trecut de tot.
Încerc să dau de Uriella. La birou nu mai e. Încerc în loca-
lurile în care îi place să se ducă. Peste tot aud că nu e acolo. La
unul dintre cârciumari mi se pare că îi aud în fundal râsul,
un râs destul de strident.
Când se face nouă și ea tot n-a venit, mă întind din nou în
pat și-mi scot de sub saltea mapa mea secretă. Acolo le dau,
din timp în timp, note tuturor celor cu care am de-a face mai
de aproape. De fapt, nu folosesc note, ci un sistem de puncte.
Împart puncte bune și puncte rele, pe baza cărora alcătuiesc
clasamentul meu actual cu cei care-mi sunt dragi.
Uriella primește minus cinci puncte. Asta o coboară de pe
locul șase pe locul opt. Tatăl meu, care nu m-a sunat înapoi,

167
primește minus un punct, dar nu pierde niciun loc din cauza
asta. Lui Erich îi trec două puncte bune, oricum, a jucat cu
mine. El urcă pe șapte.
Durerea de dinți se agravează din nou. Dumnezeu pri­
mește minus zece puncte. Îi spun că, dacă-mi trece durerea
acum, primește imediat o sută de puncte. Nu, o mie. Și că o
să-mi fac ordine-n cameră, și la școală n-o s-o mai necăjesc
niciodată pe fetița cu fața de maimuță, cu toate că e o vacă
ordinară și-a meritat-o. Dar, în loc să scadă, durerea devine
din ce în ce mai puternică.
Îi mai administrez lui Dumnezeu încă o sută de puncte
minus. Durerile devin din ce în ce mai puternice. Sunt atât
de furios pe el, că încasează încă o sută de puncte minus.
Acum e pe ultimul loc.

168
 TOK IO

Pe bărbatul ăla mic care traversează strada mai sus n-am

să-l mai văd niciodată. Uite, părul ăla cârlionțat, străin e dus,
pentru totdeauna. Are asta vreo importanță? Bineînțeles că
nu. Este un simplu fenomen. Și, cu toate astea, mă umple de
jale. Toate cele bune, străine.
Poate că spiritul universal are umor și mi-l trimite pe băr-
batul ăla imediat înapoi, gândi Jonas.
De o săptămână, începuse să sfideze vântul de gheață din
Tokio și-și căuta mașina. Era un Ford uriaș, un F 650, nu mult
mai mic decât unele locuințe japoneze. În traficul plin de vehi-
cule mici al orașului, o astfel de mașină ar trebui să sară în ochi.
În ziua precedentă, îi apăruse, într-adevăr, una, același model,
aceeași culoare, totuși nu a lui. Poate o cioacă a lui Tanaka.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai probabil.
Dar ai fi putut să-ți dai seama de asta chiar pe loc, își spu-
se el.
Între timp, picăturile de ploaie veneau spre el orizontal.
Își ridică gulerul, își dădu iPodul mai tare și eclipsă ploaia și
frigul. Nu era frig, nu ploua. Păi cum?
Bătu stradă după stradă și-și ținu ochii deschiși. Curând
nu mai auzi muzica, ea trecu în fundal și se transformă în
ceva ce el resimți ca pe un fel de husă pentru spirit.
Să faci ceva lipsit de sens, asta conține mult sens. Între-
prinde o acțiune pe care n-o-nțelegi și care nu face rău nimă-
nui. Obișnuiește-te cu lipsa de intenție, ea îți aduce libertatea.
Libertatea cere curaj. Curaj și detașare de dorință. Nu poți să

169
trăiești complet detașat de dorință, asta dacă nu cumva ești
vreun sfânt sau măcar un călugăr budist. Eu nu vreau să fiu
nici unul, nici celălalt.
Sfinții nu există în realitate. Călugării budiști sunt niște
egoiști risipitori de viață. Dar poți să tinzi spre o viață lipsită
de dorințe. Dorințele îți răpesc libertatea. Ele sunt profund
omenești. În această privință, lipsa de dorință este neome-
nească, iar dragostea îți răpește libertatea. În orice caz, dra-
gostea greșită. Dar ea este omenească. Dragostea adevărată
și dragostea greșită, dragostea liberă interior și dragostea ne-
liberă, amândouă sunt omenești.
Oare am iubit vreodată liber? Da, am iubit. Pe Mike, pe
Werner, un tată, o mamă. Dar oare vreau să-mi aduc aminte
de asta? Nu. Fiindcă nu vreau să-mi aduc aminte de copilăria
mea. Pentru că acolo e întuneric. La Picco n-a fost întuneric,
dar înainte de asta și la asta nu vreau să mă mai gândesc.
Cândva ai să ajungi să gândești prea mult, obișnuise ci-
neva să-i spună întruna, și el se-ntreba dacă nu cumva în cu-
rând avea să se-ntâmple așa. Să-l întrebe pe Tanaka de asta
n-avea niciun sens, ăla afirma deja de mult timp că granița
fusese depășită cu mult.

170
VIENA

AC
AC
AC
AC
AC
AC
—

171
 VIENA

Încet-încet, trebuie să se-ntâmple ceva.

Vorbesc la telefon. Cu doctori. Cu psihologi. Cu prieteni.
În permanență aud doar Kalksburg, Kalksburg, cu internare.
Oamenii nu vor să priceapă că, uneori, reușesc fără probleme
să nu beau o vreme. Ce să caut eu într-o clinică de dezinto-
xicare? Problema mea este că azi nu beau nimic și mâine nu
beau nimic, și poimâine nu beau nimic, iar în ziua următoare
iau un pahar cu vin la masă, și o săptămână mai târziu îmi
revin în simțiri și constat că tocmai deturnez un avion sau îl
ultragiez pe primar. Așa ceva nu vindecă ăia din Kalksburg.

172
VIENA

AC
AC
AC
AC
AC
—
—

173
 CARLISLE

Gândul la moarte e o dansatoare agilă, spune Kierke­

gaard. Nu știu ce vrea să-nsemne tâmpenia asta, dar, atunci
când zac, somnoros, într-un avion și, din greșeală mi-am bă-
gat Xanorul în valiză, și nu în bagajul de mână, după aia se
dansează mult.
Reflexele mele de fugă au fost cândva mai bune, dar încă
mai funcționează. După ce, nu mai departe de ieri, am pe-
trecut o seară interesantă cu Sifuul meu Matthias, cu șeful
filialei vieneze EWTO Oliver König și cu legendarul mare
maestru Kernspecht, care tocmai se află în vizită la Viena,
acum mă îndrept spre Carlisle, Pennsylvania, unde am să pe-
trec câteva luni ca writer in residence la Dickinson College.
Writer in residence înseamnă că susții o lectură publică,
primești pentru asta bani și o locuință și poți să scrii la ro-
manul tău sau să te duci să te plimbi, sau să faci orice altceva.
Este o ofertă mai mult decât fair, de aceea am și acceptat-o.
Fără să mă gândesc totuși că trebuie să și ajungi într-un fel
în acest Carlisle.
La Londra am o escală de trei ore și, astfel, destul timp să
mă remontez. Se poate chiar și fără alcool: mă scufund, pur și
simplu, în mine. Mă gândesc și mă gândesc, și, la un moment
dat, nu mai sunt aici. Când călătoresc singur, reușesc asta
destul de ușor, și starea asta mi se pare plăcută. Când mă așez
în 767, m-am îndepărtat în interiorul meu atât de mult de
realitate, încât perspectiva unui zbor lung nu mă neliniștește.

174
 Dacă e să fiu cinstit, ceea ce se petrece în mine mi se pare,
oricum, de multe ori mai interesant decât realitatea.
Opt ore mai târziu, în Philadelphia, mă ia de la aeroport
un șofer matusalemic și mă duce la Carlisle. Drumul durează
două ore. Adorm și mă trezesc abia când omul mă lasă în fața
ușii. După ora de pe coasta de est, e aproape miezul nopții,
acasă, la Viena, e cinci jumate dimineața.

Pe jumătate adormit, îmi inspectez locuința. Îmi place

mult. Oamenii de la College au fost atât de drăguți și au făcut
și cumpărături pentru mine. Mare chef de gătit nu am acum.
Îmi fac cafea și mă așez la televizor. Există mai puține canale
decât mă așteptam. La un moment dat, mă răzbește somnul
și-mi aduce vise ciudate.

În ziua următoare, constat că reportajele despre iarna as-

pră și lungă de aici corespund realității. Pentru luna martie,
minus 18 grade la soare mi se par remarcabile.
Mă duc să iau prânzul cu cei trei docenți de la German
Department. Ceea ce-mi spune chelnerița muncită în decur-
sul prânzului, înțeleg abia după câteva secunde. Mă tem că
accentul oamenilor de aici are să-mi dea dureri de cap. Ori-
cum, nu este totuși atât de ciudat precum cel al prietenilor
mei din Edinburgh. În orice caz, cred că mă exprim cât de
cât inteligibil, dar, cu toate astea, femeia vorbește cu mine
cum ar vorbi cu un handicapat. Ba chiar dă din cap spre
mine cu același zâmbet înghețat cu care eu o gonesc înapoi
în apartamentul ei pe sărmana mea vecină.

După masă îmi rămâne ceva timp să explorez orașul.

Carlisle nu este departe de Gettysburg, unde a avut loc cea
mai sângeroasă bătălie din Războiul Civil, iar în Dickinson

175
College, care atunci a fost folosit ca spital de campanie, au
fost amputate multe dintre cele 100 000 de membre pierdute
în acea bătălie.
Brațe și picioare atât confederate, cât și unioniste, atenție,
căci Pennsylvania era împărțită în problema sclaviei și, con-
form interogatoriilor, au fost bărbați care au tras în prietenii lor
și, cu lacrimi în ochi, i-au dus apoi în propriul lor cort sanitar.
Orașul nu e mare. Există un singur Café care să-și merite
acest nume, iar de mâncat ar fi mai bine să se mănânce doar
în două dintre restaurante. Există un centru de fitness, care-i
la fel de mare ca Stadionul Ernst Happel, dar nu va trebui să
mă duc acolo, căci supermarketul e la trei kilometri distanță
de locuința mea și de dimensiuni atât de uriașe, încât, ca să
ajungi de la lapte la hârtia igienică, ai de traversat mai multe
fusuri orare.
Mi se pare incitant să umblu prin orașul acesta străin.
Peste tot, impresii noi, alte zgomote, case, mașini, glasuri. Mă
deranjează doar déjà-vu-urile permanente și momentele în
care am sentimentul că toate astea nu sunt reale. Atunci tre-
sar și scot un țipăt scurt. Din fericire, nu-i nimeni în preajmă.
Le trimit prietenilor mei fotografii. Daniel răspunde ime-
diat, el răspunde întotdeauna imediat, ori și-a cusut telefonul
de mână, ori șade în permanență la calculator și scrie de acolo.
Unde ești? vrea el să știe.
Pennsylvania.
Ce faci acolo?
Deocamdată, nu cine știe ce.
Cum e cazarea?
Absolut okay. Nu sunt sigur, dar s-ar putea să fie bântuită.
Teoria mea e că fantomele iau naștere din frica noastră de
trecutul necunoscut al camerelor noastre.

176
 Eu cred că mai degrabă trecutul ăsta continuă să fie aici.
Cine crede asta vede cu necesitate fantome.

Mai târziu îi scriu și lui Eduard, pe care-l rog cu toată

seriozitatea să se ducă în capela aia a lui din pod și să pună o
vorbă bună pentru mine la Cel de Sus. Promite că are s-o facă
imediat. Ceea ce mă face să mă simt împăcat.
A, da, ai văzut cumva INTERSTELLAR? Pe la jumătate, e
acolo un val impresionant.
De trei ori! îi scriu eu înapoi. Numai din cauza valului!

Seara are loc un dineu în onoarea mea. Sunt așezat la

masa președintei Colegiului și am din nou prilejul să-mi de-
monstrez cunoștințele de engleză. Enigma cu privirile pline
de compasiune se repetă, chiar dacă o idee mai decent.
Aud o mulțime de lucruri demne de știut. De exemplu, că
la colegiul ăsta a studiat James Buchanan, al cincisprezecelea
președinte al SUA și, pare-se, cel mai rău, anume acela care
s-a făcut răspunzător de Războiul Civil. Eu personal nu l-aș
ignora total nici pe cel de-al 43-lea președinte într-un astfel
de clasament, dar, pentru observații de genul acesta, poate că
poziția mea în această primă seară nu e încă destul de solidă.
În continuare, mai aflu că, în această țară, delictele sexu-
ale din campus sunt rezolvate, de regulă, în interiorul cole-
giului. Eu aș fi văzut totuși violul mai degrabă ca pe o faptă
cu relevanță penală, dar s-ar putea ca, în privința asta, să fiu
prea progresist pentru America.
După două ore, dineul s-a terminat și pot să fiu mândru
de mine: nu m-am atins de vin și am băut numai apă.
Totuși abstinența asta nu are nicio influență asupra vise-
lor mele sau, dacă da, atunci una rea.

177
 Există un vis care-mi dă de furcă de ani de zile. Doi prie-
teni și cu mine șicanăm, pe jumătate în glumă, un băiat din ve-
cini care e un pic mai mic decât noi, așadar, are vreo zece ani.
Eu îi țin un pistol la tâmplă. Râdem. Suntem veseli cu toții.
O atmosferă fantomatică, până și în stare de trezie pot
să mi-o evoc în orice clipă. În jurul nostru, un fel de groază
care devine palpabilă. Din clipă în clipă, ceva crește întruna.
O concentrare de ireal, o invazie de răutate și, în același timp,
nimic altceva decât descătușarea unei părți din mine. Ceva
care, altminteri, este imediat redus la tăcere acum se elibe-
rează și-ncepe să-și facă de cap. La sfârșitul acestei stări de
paroxism îmi îndoi degetul. Trăiesc cât se poate de conștient
momentul în care glonțul trece prin capul băiatului. Văd
groaza pe chipuri. Îmi e cât se poate de clar: asta-i pentru
totdeauna. Am pus capăt unei vieți.
Mă zvârcolesc ore întregi între somn și veghe, fără să-mi
dau seama dacă a fost vis sau dacă sunt, într-adevăr, un cri-
minal.
Transpir. Mă-ntreb în care pat zac eu aici. Am sentimen-
tul că e cineva în apropiere.

178
 OSLO

— Bună dimineața!
O ușă din asta ar putea să răspundă și ea o dată la salut.
Un act de politețe din partea existenței neînsuflețite. Deși
poate că ea răspunde totuși la salut, numai că eu nu înțeleg?
Cine știe ce și cum încearcă să comunice cu noi? Pârâuri?
Copaci? Țigle? Panouri publicitare? Sticle? Poate că încă se
mai fac cercetări pe tema asta.
Dar, dacă stătea să se gândească bine, Jonas nu voia, de fapt,
să aibă atât de mult de-a face cu uși și cu panouri publicitare.

Ușa care dădea în muzeu era înțepenită. Fusese puțin

înțepenită de la bun început, scârțâitul ei supărat, când o des-
chideai, îi era familiar. Cu toate astea, ceva îl irita. Poate că
erau totuși numai efecte întârziate ale zborului, nu dormise
nicio secundă și era surescitat, flămând și se simțea toropit.
În antreu își lăsă geanta să cadă și rămase acolo unde era.
Dacă te gândeai bine, toată viața consta din momente.
Din momente mici și momente mari, iar acesta era unul im-
portant. Încercă să și-l întipărească. Să înregistreze tot ceea
ce-l constituia, ca să nu-l mai uite niciodată și să-și aducă
aminte de el atunci când avea să șadă acasă cu capul chel și
barba căruntă, să-și amintească de locul acesta unde crescu-
se el și unde se uita la merii pe care-i plantase împreună cu
Mike și cu Werner și cărora le dăduseră niște nume ciudate.
Era din nou aici. Pentru prima oară după muntele Everest.
Supraviețuise.

179
 Data trecută când s-a aflat în locul acesta nu știuse dacă
avea să se mai întoarcă. Dacă nu avea să moară de boala
înălțimii chiar pe traseul spre tabăra de la bază, dacă nu avea
cumva să cadă în vreo crevasă, dacă nu avea să fie luat de
vreo avalanșă ori zdrobit de vreo piatră. Nu știuse dacă avea
să mai revadă locul acesta care, ce-i drept, nu era cel mai im-
portant loc de pe pământ pentru el, dar care declanșa în el
mai mult decât majoritatea celorlalte locuri.
De fapt, era un apartament în apropierea Palatului Regal.
Muzeul său, așa îl numea, fiindcă asta făcuse el din aparta-
mentul acela. De douăzeci de ani aducea aici tot ce i se păruse
demn de a fi păstrat din ceea ce găsise prin lume. Și erau multe.
Obiecte ale amintirii din copilăria lui erau depozitate
lângă măști mortuare din Africa Centrală. Oboiul pe care-l
cumpărase de la un elvețian beat care suferea din dragoste în
vagonul-restaurant al trenului spre Genova era sprijinit ală-
turi de crosa de golf ruginită, cumpărată dintr-un magazin
second-hand din Miami. În colțul antreului stătea o armură
de cavaler pentru care se tocmise cu proprietarul unei cetățui
din Weststeiermark și ale cărei dimensiuni monstruoase îl
făceau să se-ntrebe dacă fusese chiar folosită vreodată.
Etajera dintr-un magazin cubanez de produse alimenta-
re, pe care cutiile de conserve erau aranjate ca în Havana.
Papucii lui Ernest Hemingway. Un meniu rusesc. Un bilet
de autobuz din Johannesburg. Un bilet la un concert Arcade
Fire la care nu se dusese. O jachetă a tatălui său. Ceasul de
mână al tatălui său. Un album cu fotografii ale tatălui său.
O ceașcă de cafea a mamei lui. O filă dintr-o veche carte de
telefon din Aarhus. Un Picasso. O statuetă de Giacometti. Un
vechi ziar austriac. Scaunul cu rotile în care se întâmplase
nenorocirea cu Werner. Hainele lui Mike. Un hrisov din se-
colul al XIII-lea. O rățușcă de plastic.

180
 — Bună dimineața, strigă Jonas în bucătăria-sufragerie.
Mobilul său începu să vibreze. Un sms de la Marie:
() !!!
În limba lor, asta însemna: Mi-e dor de tine, te iubesc. El
îi scrise înapoi:
→ !!!
În afară de el, doar Marie mai cunoștea această colecție
de curiozități și amintiri, acest talmeș-balmeș mistic, care se
întindea prin cinci camere. Piticul de grădină din Pfalz, pe
care-și scriseseră numele cu un marker Edding. Creionul din
Roma, sicriul din Anglia, vechi de trei sute de ani, în care ci-
neva zăcuse timp de două sute nouăzeci de ani. Șezutul foto-
liului din vagon, pe care îl transportase încoace și-ncolo între
Noua Zeelandă și Europa. Volanul ars al mașinii în care fuse-
se la un pas de moarte, cămașa în carouri de la Vera, prima lui
prietenă, catarama plină de zgârieturi de la cureaua schingiu-
itorului și ucigașului de animale asupra căruia trăsese cu un
proiectil antitanc și a cărui expresie, în secunda din urmă, îl
mai bântuia câteodată prin somn. O vedere veche de douăzeci
de ani de la Vera, colierul pisicii care-i încălzea patul când era
copil, mingea de fotbal cu care se jucau Werner și el.
Din timpul dinainte: nu mult. Copilăria lui se sfârșise
atunci când Mike și cu el plecaseră de acasă și se mutaseră la
Picco. După care totul devenise mai frumos. Ceea ce se în-
tâmplase înainte, nu, asta nu fusese așa de frumos. Dar oare
de ce trebuia să se dezgroape iar și iar tot ce se scufundase o
dată? Cui folosea asta? Nu. N-avea să sape.
Ar fi bine totuși dacă amintirile astea ar deveni încet, în-
cet mai puține, în loc să fie din zi în zi mai multe.
Nu știa de ce, de la un timp încoace, copilăria lui se tot
lupta să ajungă la suprafață. Venea înapoi. Să fie oare așa, lu-

181
crul acesta se-ntâmplă la o anumită vârstă? Mai bine renunț,
renunț, mulțumesc frumos, mulțumesc mult.

Și iată aici și masa de lucru a bunicului său adoptiv. Pe ea

se aflau scrisorile lui Picco, pixul, suportul din piele pentru
scris și jurnalul, din care nu îndrăznise să citească nici până-n
ziua de azi, poate din respect ori totuși de teamă că ceva din
el ar putea să-l rănească, ar putea să ciobească imaginea băr-
batului care mai întâi îi salvase viața, iar apoi i-o făcuse po-
sibilă pe aceea de acum.
Pe suportul pentru scris era așezat paharul. El îl acoperise
pentru ca apa să nu se poată evapora. Din paharul acesta bă-
use Picco atunci, cu apa din paharul acesta înghițise pastilele
cu care fugise de cancerul lui.
Odată cu moartea lui Picco, îi revenise o avere la care nu
se așteptase niciodată, care nu însemna mult pentru el, o ave-
re ale cărei proporții nu le cuprindea nici acum cu privirea și
pe care ar fi dat-o bucuros pentru o oră cu Picco sau cu unul
dintre ceilalți care se duseseră.
Să fie copil. Să fie încă o dată, pentru scurt timp, copil. Să
observe lumea cu alți ochi. Cu ochi plini de speranță, cu ochi
curioși câteodată.

În congelator găsi o supă. În timp ce o încălzea, își aduse

aminte cum stătuse el aici și tocase legume. Marie nu se în-
torsese încă la el. Nici măcar nu știa dacă avea s-o mai vadă
vreodată.
— Salut, îi spuse el supei. Toate s-au îndreptat.
Supa nu răspunse. Nu era nefericit din cauza asta.
În timp ce mânca, băgă de seamă, dintr-odată, ce anume
îl irita.
Cineva fusese aici.

182
 Știa cu certitudine. Nimic nu fusese mutat din loc, nimic
nu lipsea, dar, cu toate astea, el simțea prezența celeilalte per-
soane care trebuie să fi fost aici cu ceva vreme în urmă.
Când începu să caute anume, găsi urme ale acelei prezențe
străine. Cabina de duș închisă. O batistă de hârtie în coșul de
gunoi.
Existau două posibilități de a aborda problema. Să por-
nească în căutarea intrusului sau să încerce să tragă un folos
din asta. Alese a doua variantă. Privi coșul de gunoi cu batis-
ta în el ca pe un nou exponat. Era o batistă pe care el însuși
n-ar fi putut niciodată s-o aducă aici, pentru că el era doar el,
iar această batistă provenea din lumea inaccesibilă a altuia.
Timp de o clipă, se simți de parcă ar fi primit un cadou.
La scurt timp după aceea reveni totuși, precumpănitoare, în-
grijorarea că un ins neautorizat reușise să pătrundă în ceva
ce-i aparținea lui, în ceva destinat numai privirii sale.

Poate că fusese el însuși aici? Pe când era un bebeluș, fără

să-și mai aducă aminte? Cu mama lui și cu tatăl lui?
O astfel de coincidență ar fi minunată. Se te întorci într-un
loc pe care l-ai văzut cândva fără ca măcar să-nțelegi ce anu-
me era acela un frigider, un deșteptător, o carpetă de ținut
lângă pat, un radio.

183
 CARLISLE

Zile întregi mă furișez ca o pisică pe lângă aragazul ăsta

de căcat. E cu neputință de pornit.

184
 CARLISLE

Singur, mi-e ușor să nu beau. Aprovizionarea cu cocaină

mi-e oricum tăiată. Ce-i drept, mă mai surprind uneori în-
trebându-mă dacă să fac un drum până la Philadelphia sau
chiar la New York, care e la o distanță de numai trei ore, ca
să încep să-mi caut acolo o sursă, dar ispita nu-i atât de mare.
Ori, cel puțin, ceea ce fac aici e mai important.
Noaptea e vorba de supraviețuire. Visele sunt înspăimân-
tătoare. Mă bucur de fiecare dată când se luminează afară.
Din când în când, mă mai ia somnul încă o dată, și atunci
dorm mai bine, dar nu des.
De dimineață până seara fac ceea ce-mi place mie cel mai
mult, pe urmă mă uit la un documentar despre OZN-uri sau
mă informez despre ce se mai întâmplă în lume. Numai că
prea multe nu se pot afla aici, căci, abstracție făcând de Sta-
tul Islamic și un pic de Ucraina, restul lumii nu prea apare la
știri, nici măcar pe CNN. Cât e ziua de lungă se discută cine
a tras asupra celor doi polițiști în Ferguson și cu ce armă și
de la ce distanță. La New York au ars șase sau șapte copii, dar
asta s-a-ntâmplat în locuința unei mame de culoare care-și
creștea copiii singură, așa că e doar un reportaj scurt.
Pe SPON, n-tv.de și orf.at aflu mai multe despre Europa.
Grecia se îndreaptă spre o prăpastie economică, scrie acolo,
dar asta o știu deja, asta o știm cu toții de niște ani. În afa-
ră de asta, iar s-au înecat niște refugiați în Mediterană. Asta
se-ntâmplă tot timpul, dar asta ne interesează pe noi, euro-
penii, mai puțin decât dacă oamenii ăștia ar reuși realmente

185
să ajungă la țărm. Dacă ar reuși să ajungă cu toții, în curând
ar fi și la noi ca-n Lampedusa. Iar ce se-ntâmplă atunci în
Europa, la asta nu vreau să mă gândesc.

Că pe cafeneaua mea preferată o cheamă Helena’s mi se

pare, bineînțeles, nostim. Chiar a doua zi i-am trimis de în-
dată lui Helen câte o fotografie cu firma de deasupra intrării,
cu meniul și în general, cu interioarele. Sunt curios dacă are
să vină să mă viziteze. Nu numai ea a anunțat vag c-o să mă
viziteze, ci și câțiva dintre prietenii mei. Ceea ce-nseamnă că
niciunul din ei n-o să-și facă apariția, căci și eu, atunci când
fac anunțuri vagi de vizită, rămân mereu acasă.
Ies mult la plimbare. Soarele strălucește, așa că nu mă mai
deranjează nici cele minus 16 grade și nici zăpada care nu e ni-
căieri îndepărtată de pe trotuar, căci Dachstein m-a dotat ideal
pentru astfel de condiții cu Sergej6 și cu Nikolaj Brown**7.
Probleme îmi fac momentele de déjàvu, care apar cu o
frecvență din ce în ce mai mare. La fiecare al treilea colț de
stradă mi se pare că am mai trăit o dată momentul acesta.
Asta mă face să mă simt nesigur. Nu că n-aș mai avea și în
rest déjàvu-uri, nicidecum însă într-un număr atât de mare
și cu asemenea intensitate. De obicei e unul pe săptămână,
aici sunt douăzeci pe zi.

Câteva sms-uri.
Else: Ce mai faci? Copilul îți simte lipsa.
Eu: <3.
Helen: Întoarce-te odată!
Eu: Vino tu încoace!

6 Cizme din blană de miel.

7 Ghete de iarnă.

186
 Daniel: Tocmai intru într-o emisiune radio cu Kaindlbauer.
Pomenesc asta pentru că tocmai ești în SUA. Căci în mod nor-
mal e invers.
Nu-mi vine imediat în minte cine sau ce este un Kaindl-
bauer. Pe urmă îmi aduc aminte. Un critic literar din Viena,
care cică scrie și romane.
Mie-mi convine așa, răspund eu.
Tatăl meu: Tocmai dansezi kolo în pielea goală în Nasch-
markt, bâtă! Brdsky konj!
Eu: Prea frig. Tu dansezi la Bahnhof Zoo, animalule!
Tatăl meu și cu mine am găsit o modalitate neobișnuită
de a ne face cunoscută unul altuia afecțiunea.
Se bazează în mare măsură pe tirade injurioase cât mai
ciudate și pe învinovățiri reciproce cum că celălalt ar avea,
în public, un comportament de nebun. În esență, contează
doar să-l faci pe celălalt să râdă. În această perioadă, dansul
balcanic kolo joacă un rol important în comunicarea noas-
tră. Pentru cineva din afară, toate astea n-ar avea niciun sens,
asta în cel mai bun caz, mai probabil e însă că cineva care ar
citi toate astea ne-ar considera complet idioți. Noi ne stricăm
de râs pe chestia asta.
Tu te mânjești cu smokva pe kurac și pe urmă ieși pe stra-
dă așa. Tăunii, albinele și viespile vor să se-nfrupte. Unele
înțeapă, pentru că te aperi.
Mrs, răspund eu, ceea ce înseamnă aproximativ: Mulțu­
mesc mult pentru informație, dar tocmai avem altceva de
făcut.
În fiecare noapte, la miezul nopții, te transformi într-un
cal, scrie el. Alergi în curte și nechezi, și cauți o iapă. Toți
vecinii o iau la fugă, fiindcă ești așa de pocit.

187
 La permanenta noastră conversație dementă există unele
lucruri pe care le găsesc interesante. De exemplu, limba tatălui
meu. El amestecă în permanență germana, croata și austriaca,
pentru că unele cuvinte îi plac atât de mult. Demn de atenție
este și faptul că amândoi vedem scenele pe care ni le scriem
filmic înaintea ochilor. Cele pe care mi le scrie el aici chiar așa
și le-a imaginat. El vede în permanență câte ceva, și anume
fără intenție. Okay, și eu la fel. Dar eu, cel puțin, sunt plătit.

Într-o cafenea îmi comand cafea la bar. Chelnerița vrea să

știe cum mă cheamă.
— Hausmeister Franz, spun eu.
Ea mai întreabă o dată. Eu îi spun pe litere. Ea scrie nu-
mele pe un pahar de plastic. Pare speriată. Îi strigă comanda
colegei ei de la espressor și îi împinge paharul.
O femeie bătrână se târăște înăuntru pe cadrul care o aju-
tă la mers.
În spatele meu, la rând, e un bărbat care spune că a venit
pentru fiul lui, care, din păcate, nu poate să vină, pentru că
e la pârnaie, pentru el vrea omul prăjitura aia bună de aici.
Comanda femeii care urmează n-o înțeleg, pentru că nu
înțeleg niciun cuvânt din ce zice ea.
La fel și la cea de după ea.
— Osmister Frans! aud eu.
Îmi iau paharul cu cappuccino și mă așez într-un colț.
Se tușește, se suflă nasuri, se discută despre soți. Femeile
sunt, fără excepție, nesănătos de grase și au coafuri ieftine, în
caz că sunt coafate în vreun fel. Părul e aproape la toate gras,
hainele par uzate. Majoritatea bărbaților n-au mai văzut de
mult o mașină de bărbierit, unii, probabil, n-au mai văzut o
vreme dușul. Aproape toți au probleme dermatologice și o
culoare nesănătoasă-n obraji.

188
 Bărbații par și mai abătuți decât femeile, care se agață de
discuțiile lor. Dar cu toții par prinși cam în aceeași jale.
Déjàvu-urile devin din ce în ce mai grave.
Vorbesc cu toții. Numai din când în când e liniște preț de
zece secunde, ca și când ar asculta cu toții un cântec pe care
eu nu-l aud.
Mă copleșește senzația intensă că am trăit deja situația
asta. Asta, aici, este numai o repetare și deci nu-i reală.
E oare real ceea ce se-ntâmplă aici?
Ridic violent din umeri, cred că-mi scapă și un sunet de
spaimă. Simt privirile femeilor de la masa de alături. Și pe
ale perechii de vizavi. Și pe aceea a unui copil. Mama lui îl
întoarce repede de la mine.

189
 WESTSTEIERMAR K

Cât pe aci să mai intervină ceva. Pensiunea în care înnop-

tez cere prezența unei persoane peste 18 ani, altminteri nu
primesc cameră, cu atât mai puțin o cameră single, pentru că
am abia treisprezece ani, iar șeful hotelului e cumva o bestie
pedantă. Din fericire, sunt și câțiva adulți de la clubul meu
care participă la acest campionat din Weststeiermark, și unul
dintre ei, Josef, care tocmai a-mplinit 19 și al cărui tată deține
o mare tâmplărie, e dispus să semneze că ia asupra sa sarcina
de a mă supraveghea. Ne cunoaștem de la clubul de șah, avem
o relație vagă și ne mai prostim împreună la șah fulger.
Clubul meu e o adunătură eterogenă. Unul dintre mem-
bri e un pierde-vară simpatic, dar e cel mai puternic jucător
al nostru. Altul e reprezentant al unei firme de mașini de
spălat, unul e violonist, unul, profesor de matematică, unul,
librar. Mai avem doi pensionari, doi studenți, un manager,
un inginer, un profesor universitar, un negustor de mașini,
un bețiv despre care nu știi ce ispravă e pe cale să mai facă, un
șofer de taxi din Afganistan, un vânător, și chiflele cu salam
din timpul partidelor le aduce Margo, nevasta președintelui.
Cu oamenii din club mă înțeleg de zece ori mai bine decât
cu colegii mei de clasă, cu toate că jucătorii de șah sunt cu
toții adulți. Sau poate tocmai de aceea. Mă tutuiesc cu toții și
sunt destul de mândru pe chestia asta. Par să mă ia în serios.
La tabla de șah, cu siguranță că mă iau în serios. Pot să fiu
periculos aproape pentru fiecare dintre ei.

190
 E încă întuneric când Klaus, președintele clubului, vine
să mă ia cu mașina. În drum îi mai culegem pe negustorul de
mașini și pe bețiv. Josef și ceilalți vin cu mașinile lor.
Pe drum mi se face puțin rău. Klaus e nefumător, dar
ceilalți doi pufăie cât cuprinde. Întreb dacă pot să las un pic
geamul. Pot. Bețivul deschide o cutie de bere și ne urează
încă de pe acum un turneu reușit.
Aerul proaspăt e plăcut. Mă uit afară la peisajul tânăr care
se-ntinde-n fața mea în lumina slabă a dimineții și-mi pro-
mite ceva.
Poate că de vină pentru starea mea de rău nu sunt doar
curbele și norii de fum. Senzația de leșin în stomac o aveam
dinainte. E abia al treilea turneu individual la seniori al meu.
La victorie nici nu trebuie măcar să mă gândesc, aici intră-n
competiție campioni veritabili din tot Weststeiermarkul. Dar
eu vreau neapărat să mai acumulez puncte Elo și să mai urc
în clasamentul intern al clubului.
Cu un an în urmă nici n-aș fi putut să particip, pe atunci
nici nu știam măcar că există cluburi de șah și mă mulțumeam
cu faptul că învingeam colegi de școală și vecini.
Ultima vacanță semestrială am petrecut-o cu Suux într-
un hotel de pe malul lacului Wörth. Suux – habar nu am cum
de s-a ales cu numele ăsta. Bunica mea din cealaltă parte a
familiei. Nu i-am zis niciodată buni, i-am zis Suux, ca toți
ceilalți. La ea am crescut. O femeie bătrână, micuță, care,
cu câțiva ani înainte, a avut două infarcturi cardiace și după
aceea s-a lăsat de fumat și s-a apucat de mâncat. Cele mai
vechi amintiri ale mele sunt legate de ea și, când eram bolnav,
nu exista loc mai confortabil decât patul ei.
Și lacul Wörth îmi place mult. E drept că, acum, stau într-
o mașină plină de fum care înaintează prin ceața matinală

191
din Weststeiern spre un turneu important, dar în minte mă
aflu, dintr-odată, cu Suux în micul hotel însorit de pe lacul
Wörth, unde zilele abia dacă puteau fi deosebite una de alta.
Suux și cu mine: dimineața, în sala de oaspeți tăcută,
aproape goală, la micul dejun. Ea înmoaie o chiflă uscată în
cafeaua ei cu lapte și citește ziarul. Eu mănânc o chiflă cu
marmeladă și citesc reviste cu Mickey Mouse. Din când în
când, îmi ridic ochii către ea. Mi-e greu să descriu în cuvinte
căldura pe care o simt când o văd cum șade acolo în rochia ei
ștearsă de femeie bătrână, cu cafeaua ei, cu ochelarii ei groși,
aplecată asupra ziarului, pe care-l răsfoiește cu degetele ei
pline de cute, după ce le-a umezit cu vârful limbii.
Dimineața ne uităm la televizor la transmisiunile de la
schi. Dacă nu sunt, citesc, iar ea face cuvinte încrucișate sau
citește romane de dragoste de la chioșc, îi plac mult, eu tre-
buie să-i aduc de fiecare dată, chiar în ziua apariției, cea mai
nouă ediție din Baccara și Julia, și celelalte. Pe urmă ne ducem
să mâncăm de prânz. În hotelul ăsta, mâncarea e bună, chiar
dacă nu la fel de bună ca aceea pe care o gătește Suux acasă.
În timpul somnului ei de digestie, eu fac o plimbare până
în localitatea învecinată, pentru ca, cu banii pe care mi i-a
dat ea, să-mi cumpăr o nouă revistă cu Mickey Mouse.
Până la cină citesc, câteodată mai joc și fotbal cu un băiat
din vecini, dar ăla nu are timp în fiecare zi. După cină primesc
o-nghețată. De fapt, nu am voie să iau decât două cupe, dar,
dacă mă uit destul de mult, rugător, în ochii lăcrimoși și bă-
trâni ai lui Suux, ea renunță la împotrivire și-mi încuviințează
tacit o a treia. Eu o iau în brațe și o sărut pe obraz, ea mă mân-
gâie tandru pe cap și, în acest timp, mă privește cu privirea aia
a ei. Cunosc privirea aceea, atunci ea se gândește, de cele mai
multe ori, la fiul ei care a căzut în război. A căzut înseamnă a
murit, și război înseamnă al Doilea Război Mondial.

192
 Seara facem duș, mai întâi ea, pe urmă eu. Cunosc oa-
meni bătrâni care neglijează să-și mai îngrijească corpul,
dar Suux, niciodată. Pentru ea, e un lucru important. Pentru
mine, ea miroase ca o pernă moale.
Numai că noaptea nu mai e așa plăcută. Noaptea nu pot
să adorm pentru că sunt atent la sforăitul ei. Ea sforăie foar-
te tare, hrrrrrr, hhhrrrrrr, hr, hrrr, tare și lung. Între sforă-
ituri mai scoate la răstimpuri un sunet care sună ca și când
ar plescăi cu limba pe cerul gurii, așa: Ck. Ck. Ck. Ck. După
care sforăie din nou. Sforăitul ăsta nu mă deranjează, dimpo-
trivă. Când se oprește un timp, mă cuprinde o frică teribilă,
mă tem c-a murit.
Câteodată mă scol și mă duc la patul ei, fie acasă, fie la
hotel, și controlez dacă mai respiră. Apoi, atunci când, pe
neașteptate, horcăie și se întoarce pe partea cealaltă, mă
sperii, dar e o sperietură fericită. Liniștit, mă întind la loc și
aștept ca oboseala să ajungă mai puternică decât impulsul de
a supraveghea respirațiile din celălalt pat.
Aceste secunde veșnice de liniște sunt cele mai rele. Are
88 de ani. Nu vreau să moară. Ar fi cea mai mare catastrofă
din lume. 88 de ani, la vârsta asta, mulți oameni mor, iar ea a
avut deja două infarcturi. De aceea mă gândesc: te rog, sforă-
ie mai departe, Suux, sforăie mai departe pentru totdeauna,
cu ochii tăi albaștri apoși și obosiți și cu părul tău alb și rar.

Dar anul acesta sunt șahist.

Când ajungem, ne grăbim să ne instalăm la hotel. În timp
ce așteptăm la recepție, cercetez cu privirea măsuța cu ziare.
Alături de cotidienele obișnuite zace și Die Deutsche Nati-
onalzeitung. Pare chiar uzat de atâta citit. Mamă Doamne.
Pentru oamenii de aici, legea și ordinea sunt importante, am

193
băgat deja de seamă. Pentru mine, legea și ordinea n-au fost
încă niciodată din cale afară de importante. Dar poate că asta
are să se schimbe.
Pași grei, o tuse lătrată, apare directorul hotelului, pe cât
de înalt, pe atât de lat. Și foarte înalt nu e.
— Ce? Cine? Numele? Aha. Poftim, completați!
Grăsanul de director al hotelului este cam tot atât de priete-
nos ca un chiabur ciolănos atunci când, în ciuda rugăminților
lui săptămânale, Dumnezeu i-a dat o grindină peste recolta
de rădăcinoase. În afară de asta, gura îi pute atât de tare, încât
probabil că până și camerista de la etajul doi leșină. În timp
ce-mi scriu datele pe fișă, stau cu nasu-ngropat în fular. Sunt
pe punctul de a-l întreba pe bărbatul ăsta morocănos dacă
se uită des la perdelele din spatele lui, pentru că sunt atât de
îngălbenite, dar mă abțin, pentru că, altminteri, s-ar putea
totuși să mă trimită la dracu’. Așa că Josef semnează pentru
mine și directorul cu halenă național-socialistă e mulțumit.
O jumătate de oră mai târziu are loc tragerea la sorți pen-
tru prima rundă. Două ore mai târziu am deja o victorie fără
efort și mă duc cu Klaus, care a nimerit împotriva unui co-
leg de club, cu care, după câteva mutări, a căzut de acord să
facă remiză, la restaurantul de vizavi să mâncăm de prânz.
Uriella mi-a dat la mine destui bani pentru cele cinci zile.
Au loc două runde pe zi, în total sunt nouă. După-amiază
fac remiză cu un jucător ceva mai puternic, după numărul de
puncte Elo. Cu victoria de dimineață am adunat deja 15 puncte.
Binedispus, mă duc să mănânc împreună cu ceilalți. Cei
mai mulți dintre ei sunt, de asemenea, binedispuși, pentru
că au început turneul cu victorii, doar bețivul și inginerul au
pierdut. Facem glume. Le ascultă și pe ale mele și râd la ele.
E un club mișto cu membri mișto. Îmi plac toți, fără excepție.

194
 Vorbim și despre lucruri serioase. Când, cu câteva luni
în urmă, unul din club s-a sinucis, s-a discutat despre asta
în prezența mea. Știu de problemele conjugale ale lui Erwin,
ca și de grijile lui Norbert din cauza fiului său nebun, care e
internat într-o clinică. Iar campionatul mondial de șah, care
tocmai se desfășoară la Moscova, e, oricum, subiectul nostru
permanent. Mai întâi se păruse că avea să câștige Karpov,
dar, acum, Kasparov recuperează. Toți ținem cu Kasparov.
După-masă, cei mai mulți pornesc spre casă. Preferă să
mai conducă o oră mâine-dimineață decât să mai înnopteze
aici. Cei mai mulți au familii.

Josef și cu mine ne întoarcem la hotel ca să ne schimbăm.

Pe la recepție, unde stă directorul, mi-ar plăcea să trec os-
tentativ cu o mască de gaze pe față, dar așa ceva precis că nu
se găsește aici. Și nici de priceput n-ar pricepe. Oamenii nu
observă niciodată că put. În general, oamenii observă doar
rareori ce sunt ei, așa cred eu. Dar poate că e chiar mai bine
așa decât să observe întruna.
Josef vrea să meargă la un local. Îl însoțesc, cu toate că
sunt obosit. N-aș vrea să fiu singur în cameră dacă el nu e în
camera de alături.
Localul e întunecat și aproape gol. Accesul sub 18 ani in-
terzis, scrie pe ușă. Mi-e frică să nu mă arunce imediat afară.
Josef îmi face semn că nu. Într-adevăr, chelnerița nu zice ni-
mic. Probabil că se bucură să mai facă ceva vânzare. Și arăt
mai mare decât sunt. Unii colegi din club zic că, în curând,
începe să-mi crească barba.
Josef bea bere, fumează și joacă la un automat. Eu m-am
așezat la câțiva metri de el, beau cola și mă gândesc la par-
tidele mele de azi. Din când în când, de undeva se aude

195
clinchet de pahare. În trei rânduri, chelnerița salută câte un
client nou. Un câine, care le aparține, în mod evident, pro-
prietarilor, umblă de colo colo. Tonomatul lălăie întruna un
cântec care pare să-i placă foarte tare unuia dintre clienți.
— Dacă mai pune o dată căcatul ăsta de cântec, îl strâng
de gât, spune Josef. A pierdut deja destul de mult.

196
 ACASĂ

Jonas săpa, Zach se uita la el.

— Ești sigur că aici era?
— Absolut sigur. La mijloc, între cei doi copaci. De altfel,
pe cel din stânga îl numeam Zach, pe cel din dreapta, Gru-
ber. Vezi și tu, de Gruber nu-i mare lucru, crește chinuit și-i
subțire, pe când pe Zach l-aș descrie ca pe un mesteacăn de
carte cu poze.
— Lasă-mă pe mine, spuse Zach și-ntinse mâna după lo-
pată. La ritmul tău, stăm aici până mâine.
Jonas făcu un gest de refuz.
— Nimeni n-are voie aici. Eu am îngropat-o, eu trebuie
s-o dezgrop.
— Și de ce tocmai acum?
— O, dată și-o, dată trebuia să se-ntâmple.
După un sfert de oră, lopata lovi ceva metalic.
— Evrica, spuse Jonas.
— Hai, hai, soate-o!
Jonas mai săpă un pic în jurul casetei. Lopata lovi o rădă-
cină puternică, dar era ultimul obstacol.
— Te-ntorci cu spatele, spuse Jonas în timp ce ștergea ca-
seta cu mâinile. Sau aștepți în casă.
— De ce n-am voie să mă uit?
— Pentru că nici când am îngropat-o n-ai fost de față.
— Mamă Doamne. Îmi pare bine că nu sunt tu.
Jonas își umflă obrajii și se gândi.
— Aș prefera totuși să mă aștepți înăuntru.

197
 — De fapt, și eu. Probabil că e o bombă.
Zach o porni râzând în direcția casei. Jonas se uită după
el. Râsul acesta nu-l mai auzise de mult. Zach râdea un pic
altfel decât majoritatea oamenilor. Când Zach râdea, câinii
mai răi începeau să schelălăie ca la o eclipsă.
Ia să vedem acum, se gândi el.
Da, trage-te un pic într-o parte.
Huu!
Huu, ce?
Credeam că locuiești în cimitir?
Prostii. Cine spune asta.
Păi tu!
Bla-bla-bla-bla. Pe tine poate să te convingă omul de ori-
ce. Faza asta de aici nu vreau s-o scap cu niciun preț. Vreau
să-ți văd fața. Dar și mai mult ce e-n casetă.
Și eu care credeam că știi?
Am mințit.
Și eu.
Habar n-am ce e înăuntru, în afară de jurnalul meu.

Caseta n-avea niciun lacăt. Jonas deschise capacul. Jurna-

lul era deasupra de tot.
Nu-l citi acum. Nu azi.
De ce?
Nu vreau să fiu de față.
E jenant pentru tine ceea ce-i scris în el?
Nu. Dar nu vreau să mă gândesc la ce-a fost atunci. Că
mai aveam doar atât de puțin timp și habar n-aveam de asta.
Și nici nu e chiar așa o veselie să mori devreme.
Okay.
Mulțumesc.

198
 — Dar asta ce mai e? îi scăpă lui Jonas atunci când scoase
cu multă atenție din casetă un lanț unsuros.
Ăsta-i lanțul cel vechi de la bicicleta ta, aș zice eu.
Jonas blestemă și-l lăsă să cadă. Se șterse cu zăpadă pe
mâinile murdare. Degeaba, nu se curățau.
Cum de am băgat noi lanțul ăsta aici?
Mă rog. Nu noi. Eu am fost ăla. Pentru tine. O mică poan-
tă, foarte reușită, cred.

— Tragem un fum? întrebă Zach după masă și făcu un

semn cu capul spre ușă.
— Tot n-am reușit încă să mă obișnuiesc.
— Iar eu să mă dezobișnuiesc. Dar trabucu-ți place, nu-i așa?
— Dacă ai ceva ca lumea, nu spun nu.
Zach se duse la humidorul aflat pe o măsuță anume, în
colț, și extrase un Romeo y Julieta.
— Ăsta ar trebui să meargă.
Întinse mâna după cleștele de tăiat trabucuri, dar Jonas îi
mușcase deja capătul.
— Încă mai ai dinții ăia de animal de pradă, îl lăudă Zach.
Mi-aduc aminte cum făceați pariuri care din voi poate să taie
mai repede șipca de lemn cu dinții. Nimeni nu mă crede
când povestesc asta.
— Era o șipcă foarte gustoasă, spuse Jonas. Odată am re-
tezat și un cablu electric cu dinții.
— Și sper că te-a zgâlțâit ca lumea.
— Nu era-n priză.
Zach ținu ușa deschisă pentru Jonas. Înainte ca acesta să
închidă, Jonas îi făcu cu mâna Reginei, care strângea masa.
— Nu vrei să-i dăm o mână de ajutor?
— Ești nebun? La spălat vase se pricepe mai bine decât
la gătit.

199
 — Asta așa e, spuse Jonas. Chiar când nu mai rămâne
nimic din vase, tot a fost mai bine să spele decât să gătească.
Bricheta lui Zach se aprinse. Jonas simți dogoarea pe față
în timp ce răsucea trabucul prin flacără.
Minunat, gândi el. Nu-mi place focul, dar e o bucurie in-
candescentă.
Zach își aprinse trabucul și-și drese glasul ca și când ar fi
vrut să spună ceva. Numai că, în mod evident, s-a răzgândit.
Privi tăcut spre cerul pe care nu se vedea nici măcar o singu-
ră stea și doar luna plină părea să-și aștepte șansa în spatele
norilor de culoarea pietrei.
— Trebuie să te-ntreb ceva, spuse Jonas.
Trăgând zdravăn din trabucul său, a cărui lumină roșie
crescu în întuneric, Zach se uită în jos la Jonas.
— S-auzim.
— Poate că ești șucărit.
— Asta chiar că sună deja a întrebare adevărată.
— Cum se-mpacă una cu alta? Să fii creștin și să omori
oameni?
— Eu prefer cuvântul a neutraliza.
— Vezi, te-ai șucărit.
— Nu fac decât să corectez modul tău de exprimare. Să
omori implică o judecată. Să neutralizezi e neutru.
— Vrei cumva să mă faci să râd?
— Dacă asta-i cea mai mare contradicție care-ți trece
prin cap, la un om, atunci e bine de tine, spuse Zach. Eu am
eliminat din jocul lumii oameni care meritaseră asta, care
întunecaseră lumea asta, care erau posedați de spirite ne-
curate, care erau malefici, care răniseră sau chiar uciseseră
oameni inofensivi. Okay, nu numai inofensivi. Dar și d-ăia.
Ce? Sau crezi cumva că Dumnezeu e vreun democrat? Crezi

200
că Dumnezeu e împotriva pedepsei cu moartea? El însuși a
inventat-o! În orice caz, eu n-am fost niciodată în conflict cu
mine sau cu viața. Am devenit ceea ce a vrut el. Sunt exact
ceea ce vreau să fiu.
În privința asta, mi-a luat-o înainte, se gândi Jonas.
Își trase-n sus fermoarul la canadiana pe care i-o împru-
mutase Zach.
— Cum a fost acolo? întrebă Zach.
— Ce vrei să spui?
— Pe Everest. Ce fel de sentiment a fost ăla?
— Nu prea pot să-mi aduc aminte de multe.
— Ești din nou în formă?
— Da.
— Păi atunci putem să jucăm din nou.
— Nu! Pentru asta nu sunt încă în formă! Îndurare!
Zach încuviință din cap și simulă că-l binecuvântează pe
Jonas.
I-ar sta bine în fața unui altar, gândi Jonas. Împărțind azi-
mă și stropind cu agheasmă. Cel mai mare preot din lume.
— Vin cu tine, spuse Zach.
— La Tokio? Nu știu dacă zbor direct la Tokio, dar de vi-
zitat trebuie neapărat să mă vizitezi, și asta curând.
— În Antarctica, bineînțeles.
— Ce treabă ai acolo?
— E-o regiune frumoasă.
— Ă?
— Vin cu tine, repetă Zach. Dintotdeauna m-a interesat
Antarctica.
— Asta n-o să se poată. Marie nu te ia nici măcar pe tine.
Numai ea și cu mine și, sincer vorbind, între timp prefer și
eu așa.

201
 — Vin cu tine.
— Nu vii.
— Vin cu tine.
— Nu vii.
— Vin cu tine. Altminteri crăpați.
— Nu vii cu mine. Și nu crăpăm.
— Vin cu tine.
— În niciun caz. Dar poți să discuți liniștit cu Marie pe
tema asta.
— Să faci totul singur, mereu, nu?
— Păi e și Marie cu mine!
— Știi bine ce vreau eu să spun.
— Habar nu am ce vrei tu să spui.
— Și acum, încotro? Dacă zici că nu zbori la Tokio?
— Fac ce fac mereu. Pun orbește pixul pe hartă și, unde
aterizează el, acolo mă duc.
— Ce zice Marie despre asta?
— Muncește tot timpul. Și mă cunoaște. Știe cum sunt.
— Ea, da, tu nu știi. Tu ești unul care trebuie să umble
singur prin lume. Pentru că, pur și simplu, nu suportă să ră-
mână-ntr-un loc și să bage de seamă că omul de lângă el înce-
pe să-l cunoască cu timpul. Și, în fond, ești absolut în ordine
acolo-năuntru.
Zach îl lovi ușor pe Jonas în piept, scutură trabucu-n ză-
padă și intră în casă.

202
 LISABONA

Cu toate că Jonas era complet epuizat după călătoria cu

trenul, el stătu întins toată noaptea pe o saltea în sala de sport
în care pătrunsese prin efracție, dintr-un impuls spontan,
pentru că arăta plăcut, și vorbi cu întunericul, care, ca de
obicei, asculta.

Viața mea. Un fluviu de lucruri întâmplătoare, eveni-

mente, sentimente și hotărâri. La fel ca orice viață. Dar nicio-
dată n-are să reușească cineva să simtă cum a fost viața mea.
Nimeni n-are să știe cum a fost să devin ceea ce am fost și să
fiu ceea ce am devenit. Ea este în mine și numai în mine, și
nu poate fi ținută-n păstrare de nimeni, nu poate fi apărată
de nimeni și nu poate fi răpită de nimeni.
Bogăție. Libertate. Călătorii. Luptă împotriva fricii.
Italia, Spania, Maroc, Indonezia, Paraguay, Canada, Mal-
ta, Africa de Sud, Ghana, Liberia, Finlanda, China, Thailan-
da, Suedia, Austria, România, Kazahstan, Australia, Noua
Zeelandă, Germania, Polonia, Japonia, Coreea, Ecuador,
Norvegia, Islanda, Portugalia, Argentina, Brazilia, Franța,
Mexic, SUA și pretutindeni.
Autobuz, motocicletă, avion, vapor, elicopter, cal, bicicle-
tă și pe jos.
Călătorii, agitație continuă, venit și plecat. Luptă împotri-
va fricii. Victoria asupra fricii.
Dar ce altceva, la urma urmei, se gândi el.
Iar dai în melodramă, auzi el în cap.

203
 Tu? Cum de nu ești acasă?
N-am chef să bântui întruna. Noi, fantomele, avem și noi
pretențiile noastre.
Nu spuneai tu că toată treaba asta ar fi complicată?
Păi chiar așa și este. Vreau doar să te ascult în timp ce-ți
faci rezumatul săptămânal al vieții.
Asta ce vrea să mai însemne?
Că în fiecare săptămână îți faci un nou bilanț. Ar trebui
să lași să mai treacă puțin timp până să te apuci din nou să-ți
spargi capul cu propria ta biografie. Asta e ca și când ai turna
în tine toată noaptea și ai face plata după fiecare pahar băut.
Ai dat pe gură și chestii mai sclipitoare. Sau nu ești prea
solicitat dincolo? Nu există nimic de citit la voi?
Cred că nu am o asigurare privată sau ceva de genul ăsta,
la mine-n bibliotecă am doar Hesse. Duminica ne bombar-
dează cu audiobookuri. Se zvonește că, săptămâna viitoare,
o să citească Simone de Beauvoir. Prezența obligatorie. Toate
astea sunt semne că ne așteaptă focul gheenei.
Mai degrabă cu un etaj mai jos.
Nu, acolo se zvonește că sunt obligați să asculte Bee Gees
fără-ntrerupere, o străbunică a Reginei gătește, iar de citit e
doar poezie experimentală din Europa de Est.
Dar ia zi, cum e, cum pot să-mi imaginez asta? Dai peste
personalități care se plimbă de colo colo? L-ai văzut deja pe
Hesse? Dă cumva și autografe?
Nu schimba vorba. Unde se află Jonas acum? De unde
vine el? Unde se duce?
Nu mă mai enerva!
Dar mă plictisesc. Să te agasez pe tine e mai plăcut decât
Siddhartha.

204
 Ah, mă lași. Cum să mă gândesc la mine și la viața mea
dacă nu încerc, în primul rând, să pricep cumva ce a făcut
din mine, ce anume sunt eu? Cum de sunt făptura asta ciu-
dată care am ajuns să fiu? Dacă nu înțeleg ce anume am fost,
nu înțeleg ce anume sunt, căci noi rămânem ceea ce suntem,
respectiv mă tem că nu mai devenim decât ceea ce suntem.
Deci, acum prefer totuși să mi-l iau pe Siddhartha.
Grmpf.
Încerci să pătrunzi prea adânc viața asta cu gândul.
Asta nu poate s-o spună decât unul care e mort.
Asta-i o lovitură sub centură.
Păi ce, nu-i așa?
Așa nu. Nu în felul ăsta. În afară de asta, poți să judeci și
lucruri din care nu faci parte.
Vreau să dorm. Ce mai face Mike, ce mai face bătrânul?
Mike a-nceput să bea.
Să bea? Morții beau?
De fapt, nu a-nceput să bea, de fapt, e, oricum, un carmo-
list înrăit. Numai că, de cele mai multe ori, nu bagă de seamă
decât între una și alta. Așadar, între diferitele existențe supă-
rătoare, ca, de exemplu, de handicapat. Destul de derutantă,
toată treaba asta. A, da, vrei să-ți destăinui un secret despre
noi doi? Tu și cu mine, noi doi, suntem frați, de fapt.
Da, rudele nu poți să ți le alegi.
Cât adevăr.
Și altceva mai ai? Cum se face că suntem frați? Ce înțelegi
prin frați? Aceiași părinți cumva?
Știu. Așa ceva nu există, de fapt, un model din ăsta. Deci
nu e vorba de aceiași părinți. Dar frați, da, suntem. Și la fel și
Mike. Și Picco e unul dintre noi.

205
 Poate că, aici, unde sunt eu, nu vreau să știu lucrurile as-
tea în amănunt. Ce să fac eu cu informații despre viața de
după moarte? Ori e frumos acolo, și atunci am de gând să
pornesc la drum cât de curând. Ori e nasol acolo, și atunci
mi-e și mai frică de moarte.
De când ți-e ție frică de moarte?
Nu știu.
Ție nu ți-e frică de moarte.
Ba cred că da.
Moartea e așa, ca un fel de urechea acului.
Să lăsăm asta. Acum trebuie să dorm. Mâine mai ești pe aici?
Presupun că nu.
Întoarce-te cât mai curând.
Promit.
Frumos.
Da.
Vă simt lipsa, la toți.
Și noi ți-o simțim. Dar, cu toate astea, nu te grăbi.
Auzi?
Da?
Dar faza cu Hesse nu e pe bune, așa-i?

Dimineață a fost arestat și dus la o secție de poliție. După

ce le-a arătat pașaportul lui diplomatic norvegian falsificat,
i-au cerut scuze și l-au depus în fața unei cafenele în care
există WLAN. S-a conectat la Skype.
— Voiam doar să văd dacă ești bine, spuse Jonas.
— Ce motive aș avea să nu fiu bine? întrebă Zach.
— Nu știu. Ziceam și eu așa.
— Și tu, e totul în regulă cu tine?

206
 — Da. Nu. Habar n-am. Doar că mă gândeam, așa, cât de
puțini sunt oamenii de care te simți apropiat.
— Așa e. Iar de ăia trebuie să ai grijă.
— Cum faci să ai grijă de alții?
— Având grijă de tine însuți.

207
 CARLISLE

Déjà-vu-urile devin din ce în ce mai rele. Între timp, ele

declanșează în mine o spirală a fricii. Oare ce mi se-ntâmplă
acum e real sau nu? Visez cumva? Nu cred. Se simte altfel
decât un vis. Dar, totuși, ce anume nu e în regulă?
Pentru prima oară mă-ntreb dacă nu cumva e posibil să
fiu mort. Că doar nici aragazul nu funcționează. Ăsta ar pu-
tea fi un semn.

Mă agăț din răsputeri de programul meu zilnic. Scularea.

Dușul. Ieșirea la Helena’s Café. Lucrul, până când se termină
curentul la notebook. Pe urmă mâncatul, fie la pizzerie, fie
la Issei, restaurantul vietnamez. Fără alcool. Scurtă odihnă
acasă, pe urmă la centrul de fitness, pe urmă, din nou lucru,
la biblioteca din colegiu. Lucrez până când realmente nu mai
pot. Îmi aduce bucurie. Sentimentul recurent al irealității nu
poate să țină la distanță bucuria asta. Tresar, de treizeci, de
patruzeci, de cincizeci, de o sută de ori pe zi tresar, ca și când
cineva m-ar fi lovit peste cap. Câteodată scot și câte un țipăt
scurt la faza asta.

208
 ROMA

Orașul etern, asta-i o glumă. Nici măcar 2800 de ani

n-are-n cârcă. Asta e o perioadă lungă, dar foarte departe de
eternitate. Cunosc altele mai bătrâne. Dar nu cunosc niciu-
nul mai frumos.
Pentru că aici văd, într-adevăr, timpul, gândi el. Pentru
că îi cunosc pe oamenii care au umblat pe aici, exact aici.
Caesar. Nero. Augustus. Toți ăștia au fost aici și au văzut ceea
ce văd eu acum.
Oare s-or fi gândit și ei la mine?

Mai întâi se lăsă dus în Via Tacito, unde se instală pentru o

săptămână în locuința sa, acea locuință mică în care, cu mult
timp în urmă, petrecuse de bunăvoie doi ani fără să iasă măcar
o singură dată în stradă. Ca și atunci, își comandă mâncare și
nu vorbi cu cei ce i-o livrau decât strictul necesar. Își reprimă
dorința de a o suna pe Marie, și nici ea nu-i dădu vreun semn.
Stătea acolo și zăcea, și mânca pizza, și, din când în când,
conștientiza ceea ce tocmai trăia el acolo. Zile și nopți într-un
nimic liber consimțit. Ore întregi în care se gândea la ce fuse-
se aici și cine fusese el atunci, la optsprezece ani, totul în fața
lui, înconjurat de atemporalitate. După șapte zile în acest gol
bătrân se simți ca purificat.
Îi făcu o vizită lui Salvo, care avea un magazin de delica-
tese pe Campo dei Fiori, și chefui cu el două zile fără-ntre-
rupere. Află despre cântăreața de operă din Ucraina, care
îi întreținea noaptea pe clienți cu cântatul ei, că murise, în

209
urmă cu câteva săptămâni, de infarct cardiac, la nici o sută
de metri distanță de magazinul lui Salvo. Se prăbușise în pli-
nă stradă. „Și nimeni n-a ajutat-o”, tot spunea Salvo mereu,
„nimeni nu s-a oprit să vadă ce-i cu ea. Când a plecat, era
încă bine mersi. De ce n-a putut să-și facă aici nenorocitul
ăla de infarct al ei?”
De la Roma, Jonas s-a dus la Paris, a înnoptat într-o
pensiune murdară într-o suburbie și mai murdară, a lipit
pe spatele unui dulap un bilet către sine însuși. Își continuă
călătoria și ajunse la Ipswich, unde închirie, într-o pensiune
prăpădită, aceeași cameră în care locuise câteva zile cu ani
în urmă. Scoase biletul pe care și-l lăsase atunci de pe spatele
dulapului. „Capitalism, spiritualitate”, citi el. Îl puse înapoi la
locul lui. Scrise unul nou. Îl lipi lângă primul.

210
 WESTSTEIERMAR K

Nici urmă de Uriella duminică după masă, când îmi pun

cupa pe masa din bucătărie și mă mai uit la ea o vreme, și-i
mai aranjez poziția. Voiam, desigur, să-i povestesc atunci
imediat despre turneu, dar n-a lăsat nici măcar un bilețel, și
nu pot decât să-mi imaginez pe unde o fi.
După ce am fost în pivniță să bag cărbuni în sobă, îmi
convine așa. N-am nimic împotrivă să mă-ntind în pat și
să mai fiu o vreme singur cu mine. Să mă mai gândesc la ce
s-a-ntâmplat.
Ce mai săptămână.
Patru partide le-am câștigat, patru au fost remize, și de
cedat a trebuit să cedez doar o singură dată. Împotriva fos-
tului campion național, pot să mă-mpac cu asta, cu toate că,
în mod normal, înfrângerile mă urmăresc zile întregi. La
analiza de după partidă mi-am spus că am un talent uriaș și
potențialul ca, într-o bună zi, să ajung mare maestru.
Acesta este și obiectivul meu declarat. Mare maestru.
Și pe urmă poate mai mult.
Am terminat pe locul unsprezece. Unsprezece din 56 de
participanți, al doilea din clubul meu, cel mai bun junior. Ju-
nior ești până la 18 ani, așadar, am fost mai bun decât toți
ceilalți care sunt cu până la cinci ani mai mari decât mine.
Când, la festivitatea de premiere, m-am dus în față, am
avut cele mai puternice aplauze, după cele destinate învin-
gătorului. Bineînțeles că m-am purtat ca și când m-ar fi lăsat
rece. E mai bine să nu le arăți oamenilor ce simți, într-o zi, ei
profită de asta.

211
 Cel mai tare mă bucură creșterea Elo pe lista următoa-
re. Și laudele numeroase din toate părțile. Păcat că Suux și
Uriella nu au putut vedea toate astea. Și M.
Îl sun pe bunicul meu și îi povestesc de turneu. E entuzi-
asmat. Îi relatez pe-ndelete o partidă, până când bag de sea-
mă că-ncepe să obosească. Îi spun să aibă grijă de el. El spune
să mă mai duc pe la el cât mai curând.
Îmi pun muzică. Îmi imaginez cum câștig un turneu și că
M. e de față. Primesc felicitări din toate părțile, și ea stă lângă
mine radioasă și dă semne vizibile că ea e cu mine. La școală
știe fiecare că noi doi suntem împreună, nu ascundem asta de
nimeni. Este o relație profundă, în care stăm de vorbă mult,
după-amiezi întregi. Filozofăm despre viață. Ne facem unul
altuia recomandări de lectură și înregistrăm unul pentru al-
tul muzică pe casete. M. învață multe lucruri noi de la mine,
și un pic de Deep Purple sunt și eu pentru ea, atunci când
ajunge și ea să-i descopere pe Deep Purple. Mergem prin lo-
calitate ținându-ne de mână. La petreceri suntem în centrul
atenției, cu toate că noi nu ne dorim asta și stăm modești
într-un colț. Noi

Nu pot să suport atunci când un LP ajunge la capăt. Ecoul

euforiei e destul de scurt. Pe urmă vine tăcerea. Tăcerea de
după momentele mari doare.

Pe noptieră odihnește Metamagicum de Douglas Hof-

stadter. Încă nu am reușit să trec peste frazele autoreferențiale.
Eu sunt gândul pe care tocmai îl gândești.
Dieter Satz nu este autoreferențial, pentru că „diet” nu este
un cuvânt.8

8 Joc de cuvinte între „dieser”, acesta, și „Dieter”, prenume (n. tr.).

212
 Câtă vreme tu nu mă citești, al treilea cuvânt din fraza
asta nu se referă la nimic.
Asta chiar te face să-ncepi să gândești. Dar foamea deran-
jează la gândit. Îmi iau câteva felii de franzelă, mănânc și mă
uit în gol.
Încerc să fac și eu o frază autoreferențială.

Îmi trece prin minte că nu m-am uitat deloc să văd dacă

noua circulară a clubului de șah a ajuns. Pe masă nu e, dar
asta nu-nseamnă mare lucru, fiindcă Uriellei îi place să uite
să golească cutia de scrisori. Sau nu se uită deloc în ea. Ori-
cum, ea nu primește decât facturi, în situația asta, nici eu
n-aș vrea să mă uit în cutie.
Drumul până la poarta grădinii, de care e fixată cutia
poștală, e alunecos, de două ori e cât pe aci să cad în nas,
pentru că am făcut tâmpenia să ies în papucii de casă. Pe
deasupra, nu e nimic în căsuță. Tocmai sunt pe punctul de
a mă supăra când văd venind o fată de la mine de la școală.
N-am nici cea mai vagă idee cum o cheamă. Ea e-ntr-o
clasă mai mare, o cunosc numai din vedere. Ea nu mă știe
pe mine, căci la salutul meu răspunde doar cu o încruntare
enervată.
Oare ce-i chestia asta? Cum de se-ntâmplă ceva în mine la
vederea unor fete frumoase? Vreau să spun, nu-s bătut în cap,
știu și eu care-i treaba cu hetero și albine, și flori, și alte ches-
tii d-astea. Vreau să spun, cum se face că e de ajuns să văd
o fată frumoasă care trece pe aici ca să declanșeze în mine
un dor incredibil și, în același timp, un fel de tristețe? Ce fac
astea cu mine?
De sus în jos:
Păr lung. Un pic ondulat, nu știu ce fac ele cu el, dar arată
senzațional.

213
 O geacă. O geacă oarecare, apreciez eu. Dar ea transformă
pur și simplu frumosul în ceva mai frumos.
Un pantalon. Strâmt. Picioare. Ce știu eu, picioare și gata!
Ce să zic, pantofii, ca și când ar avea toate cele mai minunat
de drăgălașe picioare, așa arată pantofii de fete!
Aa, da, și pe urmă aceste detalii comune. Asta de-aici
poartă o eșarfă în jurul gâtului, nu una din aia mică, așa cum
poartă țărăncile din locurile astea, care arată ca o cravată sau
ca o încercare nereușită de a se spânzura de poarta hamba-
rului. Eșarfa asta –
Ah, rahat, nu sunt în stare s-o descriu. Nici eșarfa, nici
fata, nici efectul ei, vraja ei, e, pur și simplu, prea sus. Nu
pricep asta. Fetele astea vin așa, pe drum, sunt frumoase și
misterioase, și-ți șoptesc: asta e, aici e, aici sunt ascunse toate
răspunsurile.

Las la o parte Metamagicum, ca să nu fac cu capul la toate

buclele astea de gândire, și ridic de pe jos biografia împără-
tesei Elisabeth, numită Sisi. Cel târziu poimâine trebuie s-o
duc înapoi la biblioteca orășenească. Reușesc să citesc prime-
le o sută de pagini până când aud un zăngănit de cheie.
Uriella aruncă bricheta și țigările pe masa din bucătărie.
Cupa nu o observă. Vrea să se ducă-n dormitor să se schim-
be, dar eu o rețin.
— Ia mai uită-te o dată pe masă!
— Aha! Al câtelea ai ieșit acum?
— Al unsprezecelea. Și cel mai bun junior!
— Primele zece locuri le-ai ratat?
— Da, dar nu face nimic. Am mai câștigat aproape cinci-
zeci de puncte Elo!
— Păi atunci, felicitări!

214
 Vorbește la telefon cu un prieten. După aia se postează
imediat la mașina de gătit și încălzește sosul pentru spaghete.
Pregătește niște tăieței și întreabă împotriva cui am jucat și ce
înseamnă rezultatul ăsta pe care l-am obținut. Când aude că
numai primii trei s-au calificat pentru campionatul național
de seniori, se strâmbă. La anul s-ar putea deja să reușesc și
asta, pronostichez eu. Ea aprobă din cap.

Seara nu reușesc să adorm.

Sunt atâtea lucruri în capul meu.
În camera de alături merge televizorul. Din când în când
o aud pe Uriella tușind. În camera mea e-ntuneric, dar ușa
este un pic întredeschisă și în hol e lumină. Dacă ar fi în-
tuneric de tot, oricum n-aș putea să dorm. Negreala asta de
nepătruns face camera mult mai mare. Colțurile se află la o
distanță mult mai mare și oferă mai mult loc pentru ceea ce
ar putea să mă pândească.
Aprind lumina. Apăs întrerupătorul ușor și treptat, ca să
nu se audă niciun clic.
Îmi iau mapa secretă de sub pat. Uriella mai primește trei
puncte cu plus, Dumnezeu primește plus o mie, ca să nu mai
fie pe ultimul loc. Ultimul e acum un străunchi, care a râs
odată când Uriella mi-a tras o palmă.

215
 CARLISLE

Trezia mă ia pe sus. S-ar presupune că, atunci când ești

treaz, te ții în loc stabil, și apoi ești luat pe sus de amețeală,
dar la mine e invers. Când sunt high, mă aflu într-un loc
cunoscut. Acum, când sunt clean, dau buzna peste mine, de
pretutindeni, gânduri și amintiri.
Dintotdeauna mi-a fost cam frică de somn. Să stai întins
aici și să fii plecat, și să nu știi ce se-ntâmplă cu tine, asta
mă înspăimântă. Iar visele nu-mi plac absolut deloc. Încă
pe când eram copil mă-ntrebam dacă, în somn, nu mă aflu
cumva într-o lume paralelă. Dacă toată nebunia aia care mă
bântuie-n vis se întâmplă-ntr-adevăr în realitate. De fapt,
întrebarea asta mi-o mai pun încă și astăzi. Și ce înseamnă
asta, că nu se-ntâmplă? În momentul în care se-ntâmplă în
vis, se întâmplă. De când ceva care se-ntâmplă undeva nu-i
real? De îndată ce ceva apare în lume, e real. Fie că-i invenție,
închipuire sau aparținând realității unanim acceptate: este.
Cel mai nasol încasez nopțile în care mă pierd la granița
dintre veghe și somn. Acolo mă așteaptă filmele cele mai
chinuitoare. Nu pot să le opresc. Nici nu mă trezesc, nici nu
dorm. Ore-ntregi sufăr din cauza acestor filme inevitabile.
De când mă aflu aici, gândesc douăzeci și patru de ore pe
zi. Pare să existe un fel de nevoie de recuperare în privința
asta. Niciodată nu ajung să dorm cu adevărat. Întotdeauna
rămân la suprafața acestei mări adânci ca noaptea, în care,
oricum, alunec fără nicio plăcere. Și nu am niciun control
asupra a ceea ce gândesc.

216
 Văd imagini pe care nu le-am văzut de cincisprezece, de
douăzeci, de treizeci de ani. Îmi aduc aminte de situații de
care mi-am adus aminte deja acum câteva săptămâni, acum
însă sunt prezente toate detaliile. Sentimente care dispăru-
seră. Convorbiri pierdute și regăsite. Totul se află încă aici.
Asta n-am știut-o. Nu în măsura asta.
În fiecare noapte trec prin toate cele douăsprezece repri-
ze. Când se crapă de ziuă, sunt mort de oboseală și nu mai
pot de bucurie că măcar întunericul nu mai zace peste mine.

Primul lucru dimineața este mâna întinsă după mobil.

De cele mai multe ori sunt deja câteva sms-uri. Diferența de
fus orar față de Europa centrală este de șase ore. Ceea ce în-
seamnă că, până și-n acele zile în care vreun zgomot oarecare
s-a milostivit să mă smulgă foarte devreme din coma mea
conștientă, prietenii mei de acasă au mâncat deja de prânz.
Aceste sms-uril mă mai mențin puțin în lume. Dar, de cele
mai multe ori, primul déjà-vu nu se lasă așteptat prea mult.
Am nevoie de cărți, mi-am luat prea puțin de citit la mine.
Mă așez la calculator și-mi alcătuiesc pe Amazon o listă sim-
patică de romane și cărți de specialitate, pe care nu o comand
însă acolo, ci pe care i-o trimit Elsei, ca să mi le comande
într-o librărie cumsecade și să mi le aducă ea când are să vină
să mă viziteze. Faptul că aproape fiecare librărie normală, și
nu numai acest mare concern, îți trimite și ea cărțile acasă nu
e încă suficient de cunoscut, din păcate. De micul librar o să
avem nevoie în veci.

La micul dejun se transmite pe CNN un video filmat de

un amator, care-l arată pe polițistul care trage șapte gloanțe
după negrul neînarmat care fuge. Bărbatul se împiedică și

217
cade. Patru gloanțe l-au lovit în spate. Înainte să moară, i se
mai pun și cătușele.
Ofițerul, aud, a fost eliberat între timp și acuzat de crimă.
Îmi beau cafeaua și sper ca bărbatul care a filmat acest video
cu telefonul său să primească vreo cruce de merit. Făptașului,
în schimb, ar putea să-i aprobe câteva zile la închisoare în
sectorul negrilor.
80 de refugiați morți în Marea Mediterană. Între timp
au început să fugă și din Libia. Nașpa, că un Muammar al-
Gaddafi a trebuit să aibă dreptate. Dacă are să fie dat jos, a
avertizat el, mase de oameni ar urma să vină peste Meditera-
nă la noi. Dacă analizăm problema la rece, trebuie să tragem
concluzia că sistemul nostru în Europa funcționează numai
atâta vreme cât alții omoară mase de oameni pentru noi.
Déjà-vu-urile pe care le am pe stradă sunt cele mai in-
tense. Merg spre cafenea atât de repede, ca și când, pe drum,
aș fi pândit de zombi. Dacă trebuie să mă opresc la semafor,
realitatea se lăbărțează într-o manieră aproape imposibil de
tăgăduit, pentru ca, la scurt timp după aceea, să se comprime
la loc. Tresar din cap violent. Bine, dar asta o știu deja. Dar
asta o știu. Dar toate astea s-au mai întâmplat.

În Café îmi pregătesc tot ce-mi trebuie pentru lucru,

pe urmă mă duc să-mi iau apă și cafea. Oamenii de prin
părțile astea au un accent cu care ai nevoie de timp ca să te
obișnuiești și eu mă bucur de fiecare dată când femeia de la
casă, unde te duci mai întâi să-ți plătești cafeaua, și apoi s-o
iei în primire, nu încearcă să mă implice în vreo conversație.
Discuțiile cu ea sunt scurte și se încheie cu bâlbâială, pentru
că eu nu am nici cea mai vagă idee ce vrea ea de la mine.
Comand.

218
 — Oh aj, spune ea. Asta înseamnă allright, dar și eu am
aflat asta abia cu câteva zile în urmă.
Ea scrie pe un pahar gol ceea ce îi comunic de data asta
ca fiind numele meu. Un minut mai târziu, o altă chelneriță
l-a umplut.
— Simmering Karl! strigă ea.

În timp ce lucrez, în cafenea intră oameni incredibil de

grași și înfulecă tort și prăjituri. Lângă mine stau două fe-
mei, dintre care una nu mănâncă nimic. Din câte ajung
să-nțeleg, e la regim și nu consumă decât lichide. Cealaltă o
compătimește și-și ia următoarea bucată dintr-un preparat
dulce necunoscut mie. Femeia la regim o urmărește cu ochi
triști și soarbe din cea de-a patra sticlă a ei de Dr. Pepper.

După masă trebuie să mă duc la supermarket, pentru că

nu mai am apă, nu mai am fructe și nici cafea.
E și mai frig ca de obicei. Am viziuni. Văd oameni sărind
din mașini. Țigle căzând de pe case. Tresar des.
Poate că mă rătăcesc din cauză că ninge, poate numai din
cauza stării în care sunt. După o oră îmi dau seama că am
pe telefon NAVIGON pentru America de Nord. Cu degete
înțepenite, îmi scot telefonul din buzunarul de la pantaloni
și pornesc aplicația.
Calibrați, vă rog, scrie acolo. Trebuie să învârt mobilul în-
coace și-ncolo, și-n sus, și-n jos. După aceea e calibrat. Dacă
și la mine lucrurile ar funcționa atât de simplu, aș fi un om
fericit. Eu nu pot fi calibrat atât de repede.
Înainte, m-aș fi rătăcit definitiv. Și aș fi murit în viscol.
Așa cum se cuvine. Explozia demografică le-o datorăm tutu-
ror acestor aplicații salvatoare de vieți omenești.

219
 În cinci minute sunt în fața supermarketului. După zece
minute sunt din nou afară. Sacoșele mele cântăresc estimativ
zece kilograme. Iau în piept drumul spre casă.

Pe profesorul meu de legătură îl cheamă Kamaal, tatăl lui

e originar din Pakistan. La Helena’s, el îmi povestește despre
programul fundației care m-a adus aici. Mă întreabă dacă
vreau să știu cine a mai fost aici înaintea mea. Refuz înspăi-
mântat. Există câțiva autori despre care realmente nu vreau
să știu că au folosit salteaua pe care dorm eu.
Tocmai mă pregătesc să mă văicăresc în legătură cu
nopțile mele înfiorătoare când spune:
— Unul dintre oaspeți a murit, din păcate.
Nu a spus asta, mă gândesc eu.
— O femeie din Germania. Nu era scriitoare, era teoreti-
ciană. Nu voia să stea mult, o săptămână sau așa. Și, deodată,
n-am mai văzut-o. Ne-am gândit că poate a plecat deja. Dar,
când ne-am uitat în casă după ea, am găsit-o moartă în pat.
— De ce a murit?
— Cred că un accident cerebral. Dar nu sunt sigur.

Pe drumul spre casă, tresar și mai tare. Telefonul meu

emite un piuit. Prietena mea doctorița, căreia i-am scris din
cauza déjà-vu-urilor, mi-a răspuns. După părerea ei, trăiesc
un episod psihotic ca urmare a sevrajului de alcool și cocaină
și, cu toate că, de obicei, e prudentă în privința benzodiazepi-
nelor, ea mă sfătuiește să iau niște Xanor bine dozat.
Dozat? Bineînțeles că dozat. Doza maximă, asta o fac deja
de mult. Și la noapte încă un Extraxanor pe deasupra, altfel
n-o să adorm niciodată.

220
 La duș observ primele consecințe ale inactivității mele
sexuale. Ele s-ar putea agrava și mai mult în săptămânile
următoare. Încet-încet, n-aș avea nimic împotriva unei cali-
brări sexuale, sunt nevoit să constat.
Mai ales că sexul e bun împotriva fricii în general. Cu
siguranță și împotriva fricii de fantome.
Tinder! O prietenă mi-a povestit despre experiențele ei
de casual sex în San Francisco, care au fost, toate, rezultatul
prezenței ei pe Tinder. Poate că pe platforma asta se găsește și
vreo femeie căreia fața mea să i se pară cât de cât suportabilă.
Cel puțin atât cât să vrea să se întâlnească cu mine.
De instalat, se instalează imediat la loc, acest Tinder. Caut
câteva fotografii atrăgătoare cu mine și-i dau drumul. Dacă
găsești pe cineva interesant, tragi fotografia lui spre dreapta,
dacă nu, spre stânga. La fiecare femeie care prezintă cât de
cât trag spre dreapta. Acum nu mai trebuie decât să tragă și
ea fotografia mea spre dreapta și avem un match. Un match
înseamnă că amândoi se plac unul pe altul și pot de acum să
înceapă să comunice între ei.
După scurt timp încep să-mi revizuiesc tactica. Utiliza-
toarea medie de Tinder din regiunea asta e o creștină fun-
damentalistă adipoasă, care este împotriva hook-up-urilor și
care apare în fotografii de preferință împreună cu cinci prie-
tene ori cu câinele ei.
Uimitor de ce performanțe e în stare moștenirea genetică,
gândesc eu, și-n momentul următor îmi dau seama că exact
în secunda asta câteva femei gândesc la fel despre mine și
trag fotografia mea spre stânga.

După ce am trecut prin cel puțin o duzină de déjà-vu-

uri, mă uit pe CNN la o emisiune despre ateiști. În structu-

221
ră și ton, ea îmi aduce aminte de un documentar despre o
populație din junglă, descoperită recent în delta Amazonu-
lui. După asta urmează reportajul despre cel mai recent abuz
al poliției împotriva negrilor. Acesta pare să fie aici un com-
portament standard la șerifi. Dar pe mine, reportajele astea
mă deprimă din ce în ce mai mult, așa că închid.
Pe Tinder reușesc să mă conving să trag spre dreapta și
fotografii ale unor femei care arată de parcă, cu puțin timp
în urmă, tocmai și-au gătit bărbații în pivniță. Până acum nu
am încă niciun match.

Sunt bucuros că există Netflix. Mă uit la o serie din Frin-

ge. Sunt îndrăgostit de Fringe. După asta fac o încercare cu
4400, de dragul variației. Concluzia, după prima serie: mai
bun decât am crezut.
Pe Tinder: niciun match. Astea nu mă vor. Nici măcar alea
care și-au gătit soții nu mă vor. Oare cum arăt eu, de fapt?
Fac o-ncercare cu o fotografie nouă de-a mea.
În pat nu-ndrăznesc să mă bag.
Mă culc pe canapea. E mult prea mică pentru asta, dar ce
contează? Las picioarele să-mi atârne.

222
 TOK IO

Un bodyguard bătu în ușă și-l lăsă să intre fără să aștepte

un răspuns dinăuntru. Tanaka veni tropăind să-l întâmpine
pe Jonas cu brațele deschise. În mod excepțional, nici urmă
de mâncare, până și pe birou era ordine. Pe măsuța de alături
erau chiar bilețele pline de însemnări.
— Iată-vă, așadar, din nou! trâmbiță avocatul. Sunt în-
spăimântat și scârbit!
— Ce s-a-ntâmplat cu dumneavoastră, domnule Tanaka?
Vă civilizați? Aici arată aproape ca la un om normal.
— Nu scriu întotdeauna pe șervețele, dacă la asta vă
referiți. Asta se întâmplă doar în momente de maximă
urgență, atunci când o idee mă prinde într-un loc în care nu
am hârtie la îndemână. Pe unde ați mai hălăduit?
— Ca și când n-ați ști. Doar știți întotdeauna unde mă aflu.
— Asta, ce-i drept, așa e. Trebuie să fii pe fază în ceea
ce privește drumurile celor care ți-au fost încredințați spre
protecție. Cum a fost în Oslo?
— Domnule Tanaka, sunt nevoit să vă rog să ne grăbim
puțin, am niște întâlniri. Ce anume este atât de important?
Tanaka îl invită să ia loc la birou.
— N-ați vrea mai întâi să…
— Nu, nu vreau să mănânc nimic!
— Voiam să spun, n-ați vrea mai întâi să luați loc?
— Aha.
— Cu toate astea, sunteți un ignorant culinar.
— Nu, doar că nu am timp!

223
 — În mod excepțional, am să fac abstracție de impolitețea
asta, la urma urmelor, eu sunt acela care vrea ceva de la dum-
neavoastră. Haideți, ia uitați-vă. Vedeți pachetul ăsta aici?
— Da. Dumneavoastră nu?
— Pachetul ăsta urmează să-l transportați dumneavoas-
tră pentru mine la Londra.
— Eu? Păi n-aveți un serviciu de curierat?
— Nu pentru asta.
— Înțeleg. Conținutul e delicat.
— Așa e, și de aceea vă rog pe dumneavoastră personal
să-l duceți în Europa și să-l înmânați unui prieten și partener
de afaceri. Așa cum se află el aici.
— Doar n-am înnebunit.
— Asta nu coincide cu observațiile mele, însă…
— Domnule Tanaka, dumneavoastră credeți că sunt atât
de iresponsabil încât să trec cu un pachet primit din mâna
dumneavoastră și de al cărui conținut nu m-am convins per-
sonal prin atâtea controale de siguranță? Deschideți-l.
Tanaka îi vârî sub nas telefonul său mobil și apăsă pe redare.
— Foarte inteligent, spuse Jonas. Doamna împachetează
această bijuterie, înregistrarea se termină. Dumneavoastră
deschideți din nou pachetul, introduceți în el câteva droguri
noi de designer, care transformă niște consumatori nevinovați
în zombi, doamna leagă șnurulețul la fel ca mai înainte.
— Genul acesta de afaceri mi se pare respingător, cum
știți și dumneavoastră. Ceea ce vedeți aici în mâinile delicate,
dar sigure ale unei prietene iscusite în arta împachetării este
Călărețul colorat, un foarte cunoscut obiect de preț.
— Am auzit de el.
— Atunci poate că știți și că această minunată operă a
artei bijutierilor e făcută dintr-o sticlă extrem de subțire, pe

224
care sunt fixate pietre prețioase. Dacă această sticlă se sparge,
Călărețul nu mai are decât valoarea pietrelor prețioase care
au fost încastrate în el și și-ar pierde astfel o treime din valoa-
rea lui. Înțelegeți, prin urmare, că împachetarea nu poate fi
lăsată pe mâna unor grobieni lipsiți de orice talent în ceea ce
privește finețea motrice, cum suntem noi doi, motiv pentru
care am angajat-o pe această doamnă, care m-a sfătuit in-
sistent ca pachetul să nu mai fie deschis decât de destinatar.
— Domnule Tanaka, ceva este totuși putred la treaba asta.
— Bineînțeles că e ceva putred la treaba asta. Este în cel
mai înalt grad ilegal să scoți această operă de artă din țară.
— Pentru că este o antichitate?
— Pentru că este furată.
— Foarte amuzant.
— Aceasta nu este o glumă. A fost furată acum câțiva ani
și nu a mai apărut de atunci.
— Domnule Tanaka, ați înnebunit? Vreți să mă faceți com-
plice la o infracțiune? De când v-ați făcut dumneavoastră tăi-
nuitor? Îmi pare rău, în lucruri ilegale nu mă bag, orice ar fi.
— Domnule Jonas, ați spulberat odată pe cineva trăgând
asupra lui cu un proiectil antitanc. Nici asta nu-i legal.
— Dar asta a fost cu totul altceva.
— Fără-ndoială, dar obiecția privind ilegalitatea este ast-
fel respinsă. Dacă un lucru este legal sau nu, asta vă este cu
totul indiferent.
— Eu n-aș folosi chiar cuvintele astea, însă…
— Știu că nu vă considerați mai presus de lege, dar afirmația
cum că nu aveți propria dumneavoastră viziune despre drep-
tate și ordine ar fi neadevărată. Pe deasupra, îmi îngădui să vă
asigur că tocmai aspectul moral al acestei tranzacții va bene-
ficia de bunăvoința dumneavoastră. Acest călăreț e o operă de

225
artă furată. El a fost furat în anii treizeci ai secolului trecut de
la o familie de evrei, care, până la urmă, a fost gazată.
— E foarte trist, dar cum de nu și-o revendică moștenitorii?
— În primul rând, nu poți să revendici ceva ce tocmai a
fost furat din nou și care, din cauza, asta nu se găsește pe piață.
În al doilea rând, doamna în a cărei proprietate ar trebui să se
afle această piesă pe bună dreptate are probleme de sănăta-
te, motiv pentru care se cuvine să ne grăbim. Și, în al treilea
rând: să fie cumva o glumă? Fără doar și poate că nu sunt
un avocat tocmai lipsit de talent, dar câștigarea, printr-un
proces, a unor opere de artă furate în favoarea proprieta-
rilor lor de drept depășește cu mult până și nivelul meu de
competență. Poate să sune polemic, dar, în Europa, nimeni
nu are vreun interes să le restituie ceva evreilor. Moștenitorii
hoților încearcă să tragă de timp până când nu se mai poate
face nimic. O astfel de dispută în justiție durează ani întregi.
De aceea mi-am extins paleta mea de oferte și prin această
formă de activitate avocățească. Bătrâna al cărei tată a fost
proprietarul acestui călăreț și care a fost omorât de naziști
trebuie să și-l recupereze înainte să moară.
— Sună cât se poate de onorabil. Prin urmare, nu poate fi
adevărat. Cum de nu apelați la unul dintre ceilalți curieri ai
dumneavoastră?
— Eu aș ține foarte mult ca problema să fie rezolvată de
cineva în care am deosebită încredere.
— Dumneavoastră aveți încredere-n mine?
— În onestitatea dumneavoastră, da. În afară de asta,
aveți atâția bani, încât valoarea acestui pachet vă este indi-
ferentă. În rest, nu cunosc mulți oameni care corespund din
punctul ăsta de vedere. Oamenii sunt fie bogați, fie onești.
O combinație între aceste două trăsături se întâlnește rareori.

226
 Jonas contemplă pachetul. Era ambalat ca o sticlă de vin.
Hârtia de împachetat cadouri era de un albastru-deschis care
nu bătea la ochi. În jurul gâtului sticlei se încolăcea o bandă
decorativă aurie.
— Foarte rafinat, spuse Jonas.
— Niciun funcționar nu bănuiește o operă de artă furată
într-o sticlă de vin.
— Cum, călărețul ăsta se găsește într-o sticlă?
— Nu vă mai prefaceți mai prost decât sunteți! Nu-i nicio
sticlă de vin înăuntru! Datorită talentului ei în arta amba-
lării, prietena mea a reușit să transforme Călărețul colorat
într-o sticlă de vin, doar ați văzut și dumneavoastră!
— Ce se întâmplă dacă sunt prins?
— V-ați putea alege cu câțiva ani de închisoare. De aceea
călătoriți cu pașaport diplomatic. V-am pregătit unul nou.
Poftiți, vă rog! De data aceasta, este unul german.
Jonas își aținti ochii asupra pachetului.
— În ordine, o fac, spuse el.
— Știu asta, spuse Tanaka. Întrebarea e doar cât de repede
puteți duce sticla asta în Europa.
— De fapt, eu aveam de gând să…
— Reușiți în trei zile?
— De fapt, eu aveam de gând să…
— Minunat! Știam eu că pot să mă bizui pe dumneavoastră!
Tanaka ridică receptorul telefonului de pe masă.
— Alo? Da? Trimiteți-ne…
— Nimic, domnule Tanaka, trebuie să pornesc!
— Cum? întrebă Tanaka în telefon. Nu. Nu, rămânem la
două porții. Mulțumesc.
Închise telefonul. Jonas era deja la ușă.
— Dar ce aveți atât de important de făcut? întrebă avocatul.

227
 — Lecția mea de zbor. Instructorul are doar două ore și
nu vreau să-l fac să m-aștepte.
— Lecție de zbor? Carevasăzică, chiar luați asta în serios?
— Acum, dumneavoastră sunteți acela care face pe pros-
tul, domnule Tanaka. Cu siguranță că sunteți deja la curent
cu tipul elicopterului și cu însemnele lui. Probabil că știți
chiar cu precizie locul în care se află acum.
— Asta așa e. Cu toate astea, mai așezați-vă o dată. Am un
cadou pentru dumneavoastră.
— Știu și eu, ar fi oare mai bine să rămân în picioare ca
să pot să-o iau din loc repede sau să mă așez, pentru că darul
acesta are să mă doboare oricum?
— Dacă vreți să-mi ascultați sfatul, luați loc.
Jonas se supuse.
— Așa, spuse Tanaka. Mai întâi de toate, trebuie să știți
că am cancer. O tumoare destul de neplăcută, pentru că se…
— Domnule Tanaka, terminați imediat cu asta! Nu mai
simt deloc nevoia de moarte în viața mea!
— Nici nu aveam de gând să vorbesc despre asta. N-am să
mor, sunt pe mâini bune. În ceea ce vă privește pe dumnea-
voastră, trebuie să știți că tumoarea se află într-un loc care
presupune o operație pe viu. Or să-mi taie o bucată de țeastă
cu fierăstrăul și o să dea la o parte capacul, asta trebuie nea-
părat să v-o-nchipuiți, ca la o cutie de conserve…
— Vă rog să tăceți imediat!
Tanaka îi turnă un pahar cu apă și continuă să vorbească.
Îi explică absolut totul.
— Domnule Tanaka, nu vreau să mai spun nimic pe tema
asta.
— Nici nu-i nevoie.
— O să supraviețuiți, și cu asta basta.

228
 — Din partea mea, pot să vă garantez că am toată dispo-
nibilitatea în acest sens.
— Ați văzut. Să spun mulțumesc?
— Asta ține numai și numai de dumneavoastră, tânărul
meu prieten.

229
 CARLISLE

Werner mi-a vorbit despre asta cu câteva zile în urmă,

acum o citesc pe toate portalurile austriece de știri: apără un
puști de șaisprezece ani care a ieșit din SI.
Werner își ia profesia în serios. Totuși, pe un islamist ade-
vărat nu l-ar apăra. Și mai știu cu certitudine că nu ar prelua
nici apărarea unuia care a abuzat de un copil, s-a exprimat
odată cât se poate de clar în privința asta, zicând că atunci
poliția ar trebui să-l apere pe clientul său chiar de el. Dar
unul care iese din SI, asta mai merge.
După cum se pare, tânărul bărbat a transportat în Siria
răniți pentru SI, până când l-a atins o grenadă. Îi lipsesc un
rinichi, un lob pulmonar și splina. După spusele lui Werner,
el își ținea, practic, măruntaiele-n mână. Ceea ce pe mine mă
obligă să mă întreb dacă SI mută de colo colo un spital mobil
cu chirurgi de înaltă calificare. Fiindcă povestea asta nu sună
a spital prăfuit de campanie.
În orice caz, Werner se bucură de mai multă căutare chiar
decât până acum, și nu doar din partea mediei.
— Jubileu! îmi zbiară el în față de pe monitor.
— Interviul cu numărul douăzeci?
— Nu, a douăzeci și cincea amenințare cu moartea de
când am preluat cazul.
— Felicitări! Unde și când?
— La telefon, pe e-mail, în cancelarie, acasă, pe mobil…
— Dar și tu îți cauți, de fiecare dată, nebuniile cele mai
nasoale. Cum se face, de fapt, că cei mai răi delincvenți vin
negreșit tocmai la tine?

230
 — Întrebarea asta mi-au pus-o deja jurnaliștii.
— Și tu ce le-ai răspuns?
— Trebuie să fie o chestie de karma.
— Aha, așa se numește acum.
Déjà-vu. Nu las să se bage de seamă nimic.
— Ce s-a-ntâmplat? întreabă el. Ce-ai de tresari așa?
— Nu tresar. Ăia de la WEGA mă-ntreabă dacă nu vreau
protecție personală.
— Și?
— Ar fi penibil!

După convorbire o pornesc spre Helena’s. Tresăriri la greu.

Între timp, mă chinuie cu toată seriozitatea grija dacă nu
cumva am murit. Grijă e puțin spus, mă apucă groaza cea
mai curată când apare sentimentul ăsta. Să fiu deja de partea
cealaltă a peretelui și să nu știu.
Poate că-i adevărat. Cum pot să constat asta? Poate că am
murit chiar de mai multe ori, poate că asta ni se tot întâm-
plă tuturor mereu, doar că majoritatea oamenilor nu bagă de
seamă? Poate că bărbatul ăla de colo a murit abia ieri, dar el
însuși nu știe încă nimic? Asta de aici ar putea să fie lumea
următoare. Doar în mică măsură și abia observabil diferită
de cea dinainte. Cu timpul, ajungi să te adaptezi.
La semafor, următorul déjà-vu. Scot un țipăt și lovesc cu
pumnul în semafor. O femeie spune ceva din care mi se pare
că înțeleg doar cuvântul „freak”.
Mi-ar plăcea să știu dacă sunt singurul care aude foșnetul
ăsta de fond care mă umple de-ndoieli. Dar asta nu pot să
i-o povestesc nimănui. Werner s-ar crăcăna de râs. Lu’ ăsta
e mai bine să nu-i vii cu probleme psihice, nu face decât să
se-nfurie. Felul în care-și abordează propriile complicații
mentale e mai degrabă rustic, autoterapia lui se bazează mai

231
mult pe vin și pe șnaps. Ceea ce nu e foarte departe de a mea.
Eu, ce-i drept, constat că am stări și mai neliniștitoare atunci
când nu beau și când nu trag cocaină. Dacă privim lucruri-
le în felul acesta, asigurarea mea de sănătate ar trebui să-mi
finanțeze excesele.
Când trec prin dreptul lui Bosler Library, unde mobilul
meu se conectează automat la WLAN, se aude un piuit în
canadiana mea.
O, Doamne, s-a prăbușit un avion de la German Wings,
scrie Nina.
Vorbești serios? îi scriu eu înapoi.
Cine crezi că ar face glume pe tema asta? semesește ea.
Ce zbor?
Barcelona-Düsseldorf.
Ai numărul zborului?
…
Îl am, scriu eu. 4U9525.

Acum, repede. Niciun avion n-are voie să se prăbușească

fără mine. Vreau să spun, cu mine în el nici atât, dar trebuie
să fiu imediat martor din afară. Nu știu de ce, dar între mine
și genul acesta de catastrofă există o legătură înspăimântă-
toare. Trebuie să fie cât mai aproape. Întotdeauna. În cazul
de față, s-ar putea ca, pe deasupra, să mai fi fost și oameni
cunoscuți în avion.

Zborul 4U 9525. 4U înseamnă German Wings.

9525. Este oare ăsta un număr care atrage prăbușirea?
Prima mea impresie spune că da. Bineînțeles că s-ar putea să
fiu influențat de prăbușirea care a avut loc deja, dar nu cred
că-i așa. Dintotdeauna am văzut numere, pentru mine, fieca-
re număr are un chip sau, cel puțin, ceva care aduce a formă

232
recognoscibilă. Există numere bune și numere și mai bune,
există numere rele și altele scârboase, și există numere care se
închid în fața mea. 9525 e cenușiu și tăcut. Ceva introvertit,
ceva întors cu spatele, ceva ce nu vrea să aparțină de nimeni.
Nu-i un număr rău. E un număr enigmă.
9526 ar fi fost mai bun. Un număr lipsit de orice motivație.
Puturos.
Altminteri, darul de a putea să citești numere nu-ți face
șederea la Gates mai simplă.
Și de la Daniel îmi vine un sms: Dă drumul la CNN!
Am auzit deja! Știi amănunte?
Deocamdată nimic. Pare că abia ce s-a-ntâmplat. E real-
mente îngrozitor.

La Helena’s amân lucrul. N-aș putea să lucrez știind că

evenimentele se precipită.
Citesc pe șase portaluri de știri în același timp toate deta-
liile cunoscute despre prăbușire. Pe urmă, intru pe flightra-
dar24 și pe mai multe site-uri asemănătoare. Cu ajutorul fli-
ght-trackerelor pot să-mi reproduc cu precizie cadrul exteri-
or al evenimentelor prin care a trecut zborul 4U9525.
Decolarea din Barcelona, urcare normală până la altitu-
dinea de zbor 300. O vreme, avionul zboară la această alti-
tudine până când e evident că primește permisiunea să urce
mai mult. Se duce la 38 000 de picioare. Acolo rămâne vreo
trei minute, după care începe să coboare constant, ca la pre-
gătirea de aterizare, numai că nu se-ndreaptă spre Düssel-
dorf, ci spre Alpi. La opt minute după începerea coborârii
dispare de pe radar.
Ceva nu e în regulă aici.

233
 Ceva nu se potrivește cu imaginea. O asemenea desfășu­
rare a unui accident n-am mai văzut niciodată. Ăsta e un
zbor de coborâre controlat.
În rapoarte scrie că conducerea zborului a încercat să ia le-
gătura cu avionul, dar, încă de la începerea coborârii, care nu
fusese aprobată de dispeceri nu mai primise niciun răspuns.
Ce poate să se fi întâmplat acolo sus?
Un incendiu? Atunci s-ar fi prăbușit altfel. E de presupus
că mai repede, e de presupus că ar fi lansat un SOS, dar, îna-
inte de toate, nu ar fi continuat să zboare drept înainte ață
spre munți, ci ar fi încercat să se-ndrepte spre un aeroport,
există câteva în apropiere.
S-ar putea să-și fi pierdut cunoștința? Da, dar zborul în
jos direct în munte, și nu în direcția aeroportului, încă nu mi
se pare că se explică prin asta.
Sau a existat o depresurizare bruscă. Atunci când se în-
tâmplă asta, cad măștile de oxigen pe care trebuie să ți le pui
cât mai repede, pentru că altminteri, din cauza aerului rare-
fiat, îți pierzi repede cunoștința. Deoarece oxigenul sintetic
nu ajunge decât pentru un sfert de oră, piloții trebuie să se
grăbească să ajungă la o altitudine de zbor la care este din nou
posibil să se respire fără mască, așadar, la aproximativ 4000
de metri. După aceea trebuie să aterizeze cât mai repede.
Asta s-ar putea să fi fost. Așa s-ar explica și coborârea brus-
că. Cu toate că mi se pare prea lentă pentru asta. Și cum de n-au
mai reacționat la apelurile primite de la controlorii de zbor?
Chelnerița mă privește ciudat. Probabil, din cauză că tre-
sar și că ameninț déjà-vu-ul cu pumnul.
Îmi vine în minte accidentul avionului Helios din 2005.
Zborul Helios 522, de altfel, un număr cuminte, ascultător,
se integrează fără pretenții în masă, numai în ochii lui 5 e o
străfulgerare, dar nu frapantă. Avusese loc o depresurizare pe

234
care piloții fie că n-au observat-o, fie că au reacționat inadec-
vat. Nu-mi mai aduc aminte exact, s-ar putea să fi fost zborul
la care buteliile de oxigen din cabina piloților n-au funcționat,
dar, totuna, în orice caz, toată lumea din avion, inclusiv
piloții, au zburat în moarte dormind. 737-le a mai zburat ore
întregi condus de pilotul automat, până când i s-a terminat
combustibilul. Mai înainte, un steward chiar dăduse buzna în
cockpit, dar nu mai fusese în stare să evite prăbușirea.
M-am întrebat de multe ori ce trebuie să se fi întâmplat în
sufletul acestui însoțitor de zbor. Cum se trezește el și toată
lumea în jur doarme. Cum se târăște el în față până la cockpit
și-i găsește pe piloți fără cunoștință. Cum încearcă să-l facă
pe pilot să se trezească. Cum se întreabă dacă, cu experiența
lui de pilot de avioane mici, poate să rezolve această situație.
Cum, până la urmă, în capul lui se face din ce în ce mai în-
tuneric, cum îl părăsește cunoștința și cum el adoarme din
nou. De multe ori m-am întrebat ce a simțit el în acel avion
fantomă, acest bărbat realmente puternic, singurul care s-a
mai întors, la un moment dat, în lume, pentru puține minute.
În orice caz, ceva asemănător poate să i se fi întâmplat
Airbusului German Wings cu puține ore în urmă.
Îmi iau cafeaua următoare.
— Aooohhh… gheghe houdey chem pol? întreabă chel­
nerița.
— Excuse me? zic eu.
— Aoooohhh! Gheghe houdey chem pol, truare foook,
kos grereyt. Juter.
— Yes! încuviințez eu din cap entuziasmat.
— Your name?
— Master Rudolf.
Ea ridică din umeri și se târăște înapoi spre espressor.

235
 Timp de două ore navighez de pe un site de știri pe altul.
Le citesc chiar și pe cele italienești și franțuzești, cu toate că
nu reușesc să trec mai departe de titluri cu cunoștințele mele
de limbă. Parcurg în minte scenarii posibile. Le scriu sms-
uri prietenilor mei din Barcelona și din Düsseldorf. Sunt mai
mulți în Barcelona decât în Düsseldorf. Sunt bine cu toții.
Actualizez live-tickerul de pe SPON.
Clasă de elevi la bord.
Închid notebookul.

236
 WESTSTEIERMAR K

— Între mine și Fernando s-a terminat, spune Uriella.

M-a chemat la ea în dormitor, unde miroase mereu un pic
cam închis, și acum sunt așezat lângă patul ei, pe un scaun,
în timp ce ea își freacă fața în pat.
— Mă doare capul, spune ea.
— Auăleu.
— Fernando m-a părăsit. Are pe alta.
Pe Fernando ăsta l-am văzut de două ori. Lucrează ca
operator telefonist la recepția singurului hotel mai mare din
regiune, un spaniol sau italian a cărui față are o expresie de
măgar. S-ar putea să fie de treabă, dar faptul că ei doi au fost
cumva împreună mi-a scăpat. Mai ales că, de trei ori pe săp-
tămână, Uriella dispare cu alt tip în dormitor.
— Toți bărbații sunt la fel, zice ea.
— Îmi pare rău, zic eu, pentru că nu știu ce altceva ar
trebui să spun.
— Fernando era un campion mondial în pat. Nu mai
departe de alaltăieri mă jucam cu el de-a pompierii. Știi
ce-nseamnă asta, de-a pompierii?
— Nu.
— El se pișa în tufe. Eu m-am pus în spatele lui și l-am
apăsat cu arătătorul pe pulă, așa că pișatul stropea în toate
direcțiile. Era cât p-aci să se pișe pe el de râs.
Eu mă prefac că povestea asta mă amuză.
— Mă doare așa de tare capul, geme ea. Poți să-mi aduci
tu un aspro? Și un pahar cu apă?

237
 Nu mă grăbesc. Nu vreau să mă gândesc la ce spune ea
acolo, dar n-o să-mi mai iasă din minte toată ziua, asta o știu.
Când mă-ntorc în dormitor cu pastila și cu paharul cu
apă, ea șade-n capul oaselor. Cămașa de noapte i-a alunecat
în sus și-ntre picioarele ei licărește ceva negru.
Ea bea, eu mă uit. Nu pot să-mi desprind privirea de acolo
de jos.
— Ai deja o prietenă? întreabă ea.
Scutur din cap.
— Ia-ți una de optișpe ani. Una care e cu câțiva ani mai
mare ca tine. Care să fie-n stare să te-nvețe să fuți.
— Îhî, fac eu. Asta vrea să sune a aprobare.
— Lasă-mă să mă uit, zice ea. Poate că ai luat păduchi lați.
Mă ia cu fierbințeală. Nu vreau să fac asta. Împotriva
voinței mele, mă trezesc că mi s-a sculat.
— Dă-i drumul, despachetarea, spune ea. Hai, că nu-ți
cade de la uitat.
Nu vreau, dar totuși sunt excitat. Ca teleghidat iau poziție
de drepți în fața Uriellei și-mi dau jos pantalonii. Degetele
ei cu unghiile date cu lac roșu aprins scormonesc prin pă-
durea foșnitoare care crește tot mai mult în regiunea mea
intimă. După aceea mi-apucă pula. E ca o explozie în capul
meu. O pune pe-o parte, o pipăie, o pune pe cealaltă parte,
scormonește prin floci, ușor. Trage prepuțul în sus și-n jos, în
sus și-n jos. Eu îmi țin respirația. Înghit în sec.
— Ai o pulă mare, spune ea. Muierilor are să le placă asta.
Și forma e frumoasă. Nu așa de curbată ca la alții. Și se face și
mai mare. Crește până-mplinești optișpe ani.
Nu sunt în stare să spun nimic și nu sunt în stare să mă
uit la ea. Mă uit în direcția șifonierului, prin ușile căruia mai
iese câte o bucată de bluză îndesată acolo.

238
 Ea trage mai departe de pula mea până când sunt umed
de tot acolo în față. Pe urmă zice că totul e-n ordine, că pot
să mă-mbrac.
La mine-n cameră mă dezbrac din nou. Îmi fac o labă.
Sentimentul de după e groaznic. Mi-e rușine. La puțin timp
după asta mă apucă din nou durerile alea de burtă. E ca o
tăietură violentă în regiunea buricului, atât de dureroasă, că
pe urmă trec ore-ntregi până să fiu în stare să mă-ndrept la
loc, altminteri durerea m-ar omorî. Doctorul spune că n-are
idee ce-ar putea să fie.
Pe moment, nu contează că nu sunt în stare decât să zac
așa îndoit. Pentru nimic în lume n-aș ieși din casă acum.
O aud pe Uriella în bucătărie fluierând melodia ei preferată.

239
 CARLISLE

Umblu prin oraș fără niciun țel. Sunt minus unsprezece

grade, dar nu mi-e frig. Cumva, mă trezesc prin apropierea
supermarketului. Îmi cumpăr câteva chestii. Déjà-vu-urile nu
mi le mai număr. E de presupus că sunt mort. Altă explicație
nu există. Astea sunt imagini reziduale ale existenței mele
pierdute. Sau poate că n-am fost niciodată viu și sunt un per-
sonaj de roman. Ceva care se povestește.
— Ești din Germania? aud eu la casă.
Ridic privirea. Întrebarea a venit de la casieră. O negresă
grasă, mai mare decât mine, zâmbește.
— Aproape, răspund eu, după ce ți-ai dat seama?
— Păi fiindcă am ascultat ce ziceai!
— Eu n-am scos niciun cuvânt.
— Ba da, ai scos. Înjurai și mormăiai întruna ceva.
— Și cum se face că știi nemțește? întreb eu.
— Sunt din Ansbach, explică ea.
Nu mai schimbăm niciun cuvânt. Sau, cel puțin, nu bag
eu de seamă. Acum sunt destul de sigur că sunt mort. Faptul
că, într-un mic oraș american, intră-n vorbă cu mine o ne-
gresă din Ansbach nu poate să-nsemne decât că sunt mort.
Că am aterizat într-o nouă lume.
Tocmai mă paște un veritabil atac de panică. Transpir,
simt brusc că sunt rece ca gheața, nu-mi mai simt mâinile și
picioarele și nu pot să-mi ridic capul.
Ăsta este un atac de panică. Așa mi s-a-ntâmplat recent
la o lectură publică în Stuttgart, înaintea căreia am luat un

240
medicament încă neavizat împotriva nevoii de a bea alcool.
Din fericire, erau și doi doctori în public.
Acum însă nu e niciunul aici.
La Giant, supermarketul care chiar își merită numele, exis-
tă un mic café. Comand fără să mă uit la chelneriță, pentru că
nu sunt în stare să-mi ridic capul. Se simte ca și când aș avea o
greutate uriașă pe ceafă. Mă așez cu cafeaua mea la bar și mă
holbez la lemnul din fața mea. Degetele mele tremurătoare se
joacă cu pliculețul de zahăr, fără ca eu să am vreo contribuție
la asta. Mă hiperventilez. Cel puțin atâta reușesc să-mi impun
să fac cu toată puterea voinței care mi-a mai rămas.
Ce s-a-ntâmplat cu mine?
Sunt mort? Sau sunt, pur și simplu, scris?

Iau trei pastile de Xanor odată. Stau jos și aștept. O oră,

două, trei, patru. Până când bag de seamă că-n orice moment
pot să cad de pe scaun de foame.
Ăsta-i un semn bun. Constat că sunt în stare să-mi ridic
capul.

Bineînțeles că mănânc din nou la Bruge. Ăștia au cel mai

bun steak. De obicei, mănânc după fitness, să-mi iau protei-
nele, astăzi însă toate s-au dat peste cap.
O clasă de elevi, o clasă de elevi.
Faza cu bunul Dumnezeu. Deci bun nu e nicidecum de
data asta. În privința asta nu mă aburește nimeni.
Chelnerița asta drăguță cu părul negru pare să mă ser-
vească cu plăcere, și, de fapt, chiar aș avea din nou nevoie
urgentă de sex. Într-adevăr urgentă. Dar astăzi mai degra-
bă nu. Cu toate că Xanorul își face în sfârșit efectul. Alunec
cu agilitate prin realitate sau prin ceea ce sunt aburit să iau
drept realitate.

241
 Un mms de la Daniel. Mă bucur, cele mai multe sunt to-
nice. Stă lângă un birou la care e așezat un tip bătrân. Fără
niciun fel de comentariu.
Cine-i ăsta? semesesc eu.
Tom Stoppard!
Conducătorul neonazist?
Revarsă asupra mea un potop de înjurături. După asta mă
simt mai bine.

Werner își face apariția pe Facetime. După schimbul

obiș­nuit pe teme cotidiene, sunt frapat de faptul că are ante­
bra­țul în ghips și susținut de o legătură.
— Acum ce-ai mai făcut?
— Lasă.
— Deci ce?
A fost într-un club cu trepte prea abrupte pentru avocați
beți.
— Scutește-mă de rânjetul ăla, zice el.
Nu-l scutesc.

Seara, pe CNN se anunță că copilotul fusese cel care pră­

bușise avionul cu bună știință. Ceea ce-nseamnă că nu avem
de-a face cu Helios 2005, ci cu Egypt Air 1999. Atunci, co-
pilotul a-ndreptat avionul vertical spre mare, în jos, în timp
ce se afla singur în cockpit. Căpitanul a mai reușit să ajungă
în față și, la schimbările de direcție sus-jos care au urmat, în
avion se afirmă că ar fi existat chiar momente de imponde-
rabilitate, ca la un zbor parabolic la NASA. Nu vrem să ne
imaginăm ce trebuie să fi gândit pasagerii în timpul ăsta.
Genul ăsta de reportaje sunt imposibil de suportat pe
o perioadă mai lungă. Trebuie să mai mănânc ceva. Doar

242
mi-am cumpărat conserve. Măcar dacă ar funcționa nenoro-
citul ăsta de aragaz.
Încerc din nou, nici Sisif n-a abandonat. Apăs pe buton
și țin bricheta aprinsă în jurul plitei metalice. Nimic. Las un
timp regulatorul de gaz la maximum și încerc apoi să aprind
din nou, cu brațul stâng în dreptul feței, din cauza flăcării
bruște la care mă aștept. Nimic.
Că nici măcar nu aud fâsâitul gazului, pur și simplu nu
reușesc să pricep. Poate că e ceva înfundat.
Când vreau să ridic plita aia de fier, îmi ard degetele.

243
 TOK IO

Jonas renunță la micul dejun. Se uită pe fereastră. Ploua.

Cerul era murdar.
O fi asta o zi bună sau o zi rea? În ce dată suntem? 23 mai?
Un 23.5, ăsta-i un număr bun.

La spital e nevoit să aștepte trei ore în cantină, pentru că

intervenise o hemoragie cerebrală. În sfârșit, Marie veni să-l ia.
— Încă mai ești sigur că vrei să faci asta? îl întrebă ea în
timp ce se îndreptau spre blocul operator.
— În orice caz.
— Dar după aceea să nu te plângi.
— Nu mă plâng.
În dreptul sălii de operații, ea coti brusc și-l trase-ntr-o
cameră. Înăuntru era întuneric.
El simți mâna ei pe pantaloni.
— Ești nebună, spuse el.
— Nu, spuse ea.
— Păi atunci e okay, spuse el.
Când întinse mâna spre ea, simți că era deja goală. Habar
n-avea cum reușise asta într-un timp atât de scurt. Era și mai
udă ca de obicei și respira repede. El introduse două degete în
ea. A durat doar câteva secunde. Gura ei odihnea pe umărul
lui. El băgă de seamă că ea strângea din dinți.
Au stat nemișcați un minut. Respirația Mariei se liniști. Se
dezlipi de el. Îi simți buzele pe gâtul său, pe piept, pe abdomen.
Ea continua să alunece-n jos. El nu se putea împotrivi acestei
energii care urca în el aproape instantaneu și se forța să iasă.

244
 Ea a tresărit. El o auzi râzând încet. Ea îi prinse capul și
i-l apăsă în jos.

Ea îi explicase exact, cu toate astea el nu reținuse decât

jumătate. Tumoarea se afla într-un loc în care, pentru medic,
era important să poată controla efectele muncii sale asupra
pacientului. Câtă vreme pacientul vorbea, câtă vreme nu bă-
tea câmpii, totul decurgea conform planului. Cel puțin, așa
înțelesese el.
Jonas se străduia să ignore mirosul de dezinfectant din
sala de operații, care îi amintea de atâtea ore rele. Stătea acolo
cu ochii-nchiși și se visa departe de tot. Înapoi în timp, acasă.
Căci acasă, aia-i copilăria. Și acolo rămâne ea.

Marie se-ntoarse spre el.

— Acum, spuse ea.
Din momentul în care fierăstrăul pentru oase încetă să se
mai audă, lui Jonas începu să-i fie mai bine. La un moment
dat, se temuse că nu avea să suporte și că avea să fie nevoit
să fugă afară, dar senzația de sugrumare dispăruse din nou.
Asistentele chirurgului îi făcură loc. Cu brațele ridicate,
el se duse la masă, străduindu-se din răsputeri să nu lase să-i
alunece masca.
— E totul okay? întrebă Marie.
— Totul okay, o asigură el.
— Și la dumneavoastră la fel?
— Da, spuse Tanaka.
Vocea avocatului suna slab. Vorbea tărăgănat.
— Iată-vă și pe dumneavoastră. Poftiți înăuntru.
— Domnule Tanaka, sunteți pervers.
— Liniște, ordonă Marie. Repede. Uite. Aici, înăuntru.

245
 Jonas se strădui să facă abstracție de sânge și de celelal-
te detalii neapetisante aflate înaintea ochilor lui. Numai
esențialul. Nu trebuie să vadă nimic altceva.
Acesta, așadar, este un creier. Un creier care trăiește,
gândește, funcționează.
Organul acesta îi aparține unui om pe care-l cunoști.
Îl cunoști bine, îl cunoști de mult. Știi cum vorbește, cum
zâmbește, cum strâmbă din gură când ceva nu-i e pe plac. Iar
acum te uiți în capul lui.
Acest ceva cenușiu. Înăuntru sunt visurile și gândurile,
și lumea.
Ceea ce vezi tu aici e tot ce are el mai sfânt. Nimic nu e mai
sensibil decât ăsta. Când ești operat în locul ăsta, e vorba de
micrometri. Cine zace întins aici nu poate să fie sigur că are
să supraviețuiască acestei operații. Iar cea care operează aici e
prietena lui. Aceasta este munca ei. Asta face ea pentru lume.
Și ce faci tu pentru lume?
— Cum vă place creierul meu, domnule Jonas?
Jonas căuta cuvintele potrivite.
— Domnule Jonas, vă operează cumva pe dumneavoastră
aici sau pe mine? Spuneți ceva! Cum vi se pare creierul meu?
E drăguț?
— Asta o să vă povestească el după aceea. Acum, hai, afa-
ră cu tine! Du-te acasă, aici s-ar putea să mai dureze.
— Aveți grijă să nu puneți capacul invers, îl mai auzi el
spunând pe Tanaka.

246
 LONDR A

Cu pașaportul diplomatic german, a trecut fără proble-

me prin toate controalele de siguranță. A predat pachetul
unui avocat bătrân și tăcut, în cancelaria acestuia. În sinea
lui, Jonas sperase s-o întâlnească pe proprietara de drept, dar
Mr. Stuyvesant, avocatul, s-a limitat la o invitație politicoasă,
dar reținută, la un prânz în doi.
— Ce mai face domnul Tanaka?
— Probabil că e din nou sănătos.
— Aș fi fost surprins să nu fie așa.
Spunând asta, Mr. Stuyvesant nu părea totuși foarte feri-
cit de asta.
— Ce se întâmplă cu opera de artă? întrebă Jonas. Sau nu
trebuie să știu asta?
— Va fi transportată la Viena. Acolo trăiește moște­ni­
toarea. Din păcate, nu prea mai e tocmai lucidă. Nu știu dacă
are să mai înțeleagă ce anume i se va înmâna și de ce, dar a
fost dorința expresă a unui client să i-o înapoieze înainte ca
ea să moară.

Și la Londra era frig. Jonas se săturase de frig până peste

poate. Thailanda îi făcea cu ochiul. Zbură la Hantî-Mansiisk,
în Siberia.

247
 HANTÎ - MANSIISK

În Hantî-Mansiisk erau aproape minus 20 de grade. Cu

toate astea, ieșea în fiecare zi să se plimbe. În zilele în care nu
avea mai deloc chef să iasă din cameră, își impunea o jumă-
tate de oră suplimentară.
În spatele hotelului se întindea o pădure adâncă, ninsă,
care urca spre dealuri. De fiecare dată intra din ce în ce mai
adânc în ea. Câteodată începea deja să se însereze când ajun-
gea să vadă din nou hotelul în fața lui, tremurând de frig și
fiind pe punctul de a-și pierde cunoștința în favoarea a ceva
necunoscut.
Din când în când, intra pe Skype cu Marie. Ea avea de
lucru la spital mai mult decât de obicei. Când se-ntâmpla s-o
prindă la lucru, colegele ei îi făceau cu mâna în obiectiv, câ-
teva îi trimiteau bezele. El trimisese întregii secții câteva lăzi
de vin.
De la operația pe creier a lui Tanaka, regreta că nu a studi-
at și el medicina. Să te dedici oamenilor, să le dăruiești timp,
să-i ajuți – înainte, fusese foarte departe de a dori așa ceva.
Pe măsură ce îmbătrânea, oamenii ajungeau din ce în ce mai
aproape de el.
— Poți să-ți iei și tu niște zile libere la un moment dat?
întrebă el.
— Trebuie să lucrez în avans, spuse ea. Pentru Polul Sud
or să-mi dea concediu, dar până atunci nu prea o să reușesc
să obțin mare lucru.

248
 — Asta-i iresponsabil. N-aș vrea să fiu tratat de medici
complet epuizați.
— Dar asta se-ntâmplă mereu, spuse ea. Cel puțin la spital.
În spatele ei, colega Isabel încuviință aprig.
— Ce liniștitor.
— Pot să te-ntreb în ce fază ești cu planificarea? întrebă
Marie.
— Totul e gata, spuse el.
— Ce? Totul e gata? Totul e pregătit? Și nu-mi spui și mie
din capul locului? Doar trebuie să comunic și eu aici, am ne-
voie de termene.
— În noiembrie zburăm în Chile.
— E perfect. E nemaipomenit! Când te-ntorci?
— Într-o săptămână sau două.
— Și cât timp rămâi?
— Cât vrei tu.
— Abia dacă o să am timp, dar, pentru tine, smulg eu cât
mai multe ore cu putință! În pauzele de lucru citesc tot ce gă-
sesc despre expedițiile Amundsen-Scott. Știi ceva despre ele?
— Destul încât să nu-mi doresc să imit nimic din ele!
— Dar eu vreau, eu vreau să fac exact ca ei!
— Ca Amundsen sau ca Scott?
— Scott a fost un adevărat gentleman.
— Numai că a crăpat.
— Amundsen n-a fost fair.
— Dar a supraviețuit.
— Acum, sigur că, să fac ce-au făcut ei, pas cu pas, cu câi-
ni de sanie pe care să-i mănânc apoi pe drum, de asta n-am
chef deloc. Dar cele două săptămâni pentru ultima porțiune,
la alea nu renunțăm. O să reușim.

249
 Psihoza Polului Sud, gândi el. Probabil că nu poți s-o
schimbi.
— O alertă, trebuie să văd dacă au nevoie de mine. Nu
închide!
Marie așeză căștile pe tastatură și dispăru din imagine.
Felicitări.
Ah. Salut. Pentru ce?
Păi, pentru tipă.
Asta-i cumva o ironie?
De fapt, nu. E incredibil de frumoasă, deșteaptă, are cha-
rismă, are țâțe, gura e…
N-ai vrea să te abții, te rog?
Nu te mai ambala așa.
Ai rămas totuși la șaptesprezece ani.
Nu, strict vorbind, aici sunt ceva de genul unui batrân. In-
stinctele mele sunt instinctele mele, fie că am șaptesprezece
ani, șaptezeci sau sunt mort.
Mamă, Doamne, ce mai frază. Cel mai bun prieten mort
al meu șade la mine-n cap și vorbește chestii din astea.
În niciun caz nu șed la tine-n cap. Cine ar îndrăzni să
intre acolo? N-ai văzut ce mizerie era în craniul lui Tanaka?
Un creier din ăsta e un țesut scârbos, un biocomputer care
pute. Eu nu mă aflu la tine-n cap, eu plutesc în jurul tău ca un
spirit dintr-o lampă fermecată. Iar Marie este, într-adevăr, o
femeie nemaipomenită. Doar despre încăpățânarea asta a ei
aș mai sta de vorbă cu ea. La Polul Sud, vreau să spun, o casă
în Toscana și un club de cățărări ar trebui să fie de ajuns.
După aia s-ar putea să vrea să zboare spre Marte.
De altfel, chiar s-ar putea să se-ntâmple așa.
Iar tu bineînțeles că ar trebui să zbori cu ea.
Acolo aș zbura chiar și singur.

250
 Chipul Mariei apăru din nou pe ecran.
— Totul okay. N-au nevoie de mine. Cu toate astea, trebu-
ie să plec imediat.
— Îți dai seama cât e de periculos dacă mergem doar noi doi?
— Păi ești cu mine.
— Dar eu nu sunt elicopter de salvare.
— În schimb, eu sunt doctoriță. O scoatem noi la capăt.
Se crede un personaj dintr-o carte.
Cară-te din convorbirile mele!
Are să bage de seamă acolo cât de reală e o crevasă.
Valea! Nu poate omul să aibă parte nici măcar în capul lui
propriu de sfera sa privată?
Mai bine încalec-o și nu te mai da jos de pe ea o săptămâ-
nă, pe urmă n-or să-i mai treacă gânduri d-astea prin cap.
Mucos puber ce ești!
Pe ecran, Marie îi făcu cu mâna. Trosni din degete și le-
gătura se-nchise.
În ultimul moment, i-a mai făcu cu ochiul. În felul acela
al ei. Pentru așa ceva puteai liniștit să cucerești imperii sau
chiar să omori un pic. Sau să mergi pe jos până la Polul Sud.
Merita.

Acum s-a dus. Din cauza ta nu ajung măcar să port o

discuție ca lumea cu ea.
Tăntălău îndrăgostit.
Da, și?
Bine-bine. Mă bucur pentru tine. Din toate punctele de
vedere. Dar faza cu călăritul…
Dacă mai folosești o dată cuvântul ăsta, n-o să mai pot să
fac sex niciodată fără să-mi închipui că te uiți la mine.
Deci, până și pentru mine, chestia asta ar fi prea ciudată.

251
 HANTÎ - MANSIISK – TOK IO

În loc să se ducă-n Thailanda, unde ar fi fost frumos și

cald, zbură o dată în jurul lumii. De la Hantî-Mansiisk, la
Ekaterinburg, de la Ekaterinburg, la Moscova. De la Mosco-
va, la Madrid. De la Madrid, la New York, de la New York, la
Chicago, de la Chicago, la Los Angeles. De la Los Angeles, la
Seul, de la Seul, la Vladivostok. De la Vladivostok, la Ulan
Bator, de la Ulan Bator, la Novosibirsk. De la Novosibirsk, la
Hantî-Mansiisk. În niciun aeroport nu părăsi zona de tranzit.
A avut nevoie de șase zile, a dormit în fotolii și la gates. Când
nu era prea obosit, citea reportaje actuale despre expediții la
Polul Sud.
De la Hantî-Mansiisk porni spre Tokio. Voia la Marie.
Trebuia să ajungă la Marie. Iar impertinențele lui Tanaka în-
cepeau să-i lipsească și ele, de curând.

Indiferent cât de târziu ajungea Marie acasă, se și porneau.

Nu vorbeau despre nimic altceva decât despre Polul Sud.
Sunt prea slab ca să am ce să-i opun energiei ei, gândi el.
Și pe urmă: Mint.
Eu însumi vreau să merg acolo.
De ce, nu știu.
Dar eu
vreau.
Se
vrea.
În mine se vrea. Se vrea în mine.

252
 CARLISLE

După ce mașina electrică de gătit mi s-a dezvăluit, aș pu-

tea să gătesc, dar nu am chef de asta. Mă duc la Issei. Și ăia
de acolo râd când mă văd. Nici nu mai e nevoie să întrebe, eu
mănânc numărul 23 cu extra garlic și a bowl of rice.
Așadar, copilotul. La nu mai puțin de douăsprezece ore după
ce s-a descoperit asta, polițiștii îi percheziționează locuința.
Douăsprezece ore! Nu sunt criminalist, însă, dacă omul n-a
fost singurul făptaș, și chiar nu pare să fi fost singur, atunci,
eventualii lui complici trebuie să fi fost recunoscători pentru
timpul care li s-a oferit ca să înlăture urmele. Ce se-ntâm-
plă, de fapt, cu poliția germană? Urmăresc cumva și ei vreun
avocat? Noroc că copilotul n-a fost un terorist clasic, ci unul
care a vrut să ajungă-n ziare. Ceea ce i-a și reușit de minune.
Acum, de abia aștept să văd când o să pot să citesc pri-
mele încercări de explicare a faptei lui. După ele urmează,
negreșit, încercările de relativizare. Din punctul meu de ve-
dere, numai cineva care e stăpânit de o psihoză sută la sută,
cu o vraiște de voci pe care le aude în capul său, nu poate să
deosebească binele de rău, iar toți ceilalți sunt răspunzători
pentru ceea ce fac, dar s-ar putea ca eu să fiu mai de modă
veche în privința asta.

Déjà-vu-urile mele încep să mai cedeze. Poate că asta

se-ntâmplă și din cauză că am ceva de făcut și nu mă mai tot
gândesc întruna ce se mai întâmplă la Viena și ce mai e cu pri-
etenii mei. Și nici nu le mai simt lipsa, cu excepția copilului. Pe
a lui însă, foarte mult. În fiecare zi și cât e ziua de lungă.

253
 Îmi dau seama că nu-i o idee deșteaptă să vizitez tot me-
reu aceleași localuri și mă pregătesc să dau o raită.
Se face mai cald, constat eu.
Pe drum, îmi verific e-mailurile. Institutul Cultural Aus-
triac mă invită la o lectură la Tsontsontsintsin. Un student
ar vrea să-i dau un interviu pentru lucrarea lui de licență. O
publicație vrea să mă trimită în weekend la o cursă de For-
mula 1. Așa că nu e cazul să stau prea mult pe gânduri la
ce anume să spun da. Mașinile rapide le găsesc în principiu
bune. Și mai bună mi se pare Antarctica. Dintotdeauna am
vrut să mă duc acolo.
Dau peste Courthouse Cafe. Arată cam decrepit, dar asta
nu mă deranjează. Sub numele de Graf Zeppelin îmi fac rost
de un pahar de cafea și mă așez în față la fereastră, unde am
vederea la stradă și spre primărie.
Încerc să mă concentrez, dar e dificil, pentru că o femeie a
cărei nevoie clinică de comunicare e departe de a fi satisfăcută
îmi dă târcoale. De obicei, am răbdare cu astfel de oameni. Nu
mi se pare în regulă că nimănui nu-i pasă de ea. Câteva cuvin-
te când și când n-ar trebui să fie prea mult. Dar în primul rând
că am nevoie de liniște, în al doilea rând că acum mă ia spaima
când cineva intră-n vorbă cu mine. După cum arată femeia
asta, e de presupus că e moartă și, deoarece nu sunt singurul
care o observă, e de presupus că suntem morți cu toții.
Cu cât privirea insistentă a bătrânei doamne mă lovește mai
des, cu atât mai mare devine frica mea că sunt mort. Încerc să
dau de Maica Tereza a fostelor mele soții, ca să mă convingă ea
că nu sunt mort, dar tocmai conduce un grup de jurnaliști de
cultură elvețieni prin Palatul Schönbrunn. Cel puțin reușesc
să-l prind pe Werner. Fața lui umple întregul ecran.
— Poți să-mi spui cu certitudine că nu sunt mort? întreb eu.

254
 — După cum arăți, ești cu siguranță mort.
Trebuia să mă gândesc că de la ăsta nu trebuie să mă aștept
la nimic serios. Stăm de vorbă despre vizita pe care urmează
s-o facă în curând la New York, unde vrem să ne întâlnim
peste două săptămâni. Ce-i drept, nu sunt deloc sigur că-i o
idee bună să ni se dea drumul la amândoi odată asupra aces-
tui oraș, respectiv viceversa, dar cumva o să supraviețuim.
Dar poate că tocmai asta nu mai este problema.

Bătrâna femeie mi se adresează. Trăiesc un déjà-vu co­

pleșitor. Este posibil ca ea să mi se fi adresat deja mai înain-
te, numai că eu nu-mi aduc aminte? Da? Nu. Sau totuși da?
Poate. Sau nu.
Ceea ce se desfășoară în capul meu depășește granițele
tuturor lucrurilor cu care sunt obișnuit. Cum așa? Că doar
sunt tot timpul treaz.
Bătrâna nu are dinți și vorbește cu accentul bizar al oa-
menilor de aici. De aceea înțeleg abia după ce repetă de câ-
teva ori că e entuziasmată de notebookul meu și că ar vrea și
ea unul. Tocmai mă pregătesc să-i spun că totuși nu i-l dau
pe al meu când ea mă informează că era prea scump pentru
ea să-și cumpere unul, ar fi costat 800 de dolari. Acum însă a
prins o ofertă, are să plătească timp de un an câte 26 de dolari
pe săptămână și are să fie al ei.
Mă interesez prudent dacă a încheiat deja acest contract.
Scutură din cap. Îi fac un calcul că, în felul ăsta, are să plă-
tească 1300 de dolari.
Rămâne pe gânduri. Eu mă folosesc de ocazie ca să dispar.

Un sms de la Werner:
Cuplul tău porno m-a atacat!
Ce? Unde?

255
 La mine-n cancelarie. Au venit pur și simplu sus.
Ce voiau?
Ea a sugerat că vrea să mi-o sugă chiar acolo, în birou.
Și cum sunt ei așa, în general?
Sincer să fiu, puțin cam slinoși.
Îhî. Și ce-ai făcut?
Păi le-am spus că o oră la mine costă 500 de euro și l-am
chemat înăuntru pe clientul următor.
Un sms de la tatăl meu:
Tocmai ești un cal. N-ai primit destul fân de mâncare și
nechezi furios, pentru că te-a luat un țăran și te-a pus să tragi
o căruță grea, plină de gunoi de grajd, care pute îngrozitor.
Faci un jurământ că, încă înainte de ora 6, când te transformi
la loc, o să-l muști de kurac9.

Mă plimb pe West South Street și mă întreb cum de se

mulțumește poporul ăsta cu astfel de nume de străzi. West
South St, East South St, 21st, 22nd. Sigur că s-ar putea să fie
practic, dar pentru mine e mult prea puțin poetic.
În afară de asta, denumirea după punctele cardinale este
practică numai pentru oamenii care știu unde e nordul și
unde e sudul. Eu nu mă număr printre ei. Eu reușesc să mă
rătăcesc chiar și în baie.
Carlisle. Un nume frumos. Există cuvinte frumoase și
mai puțin frumoase, există denumiri de localități frumoase
și mai puțin frumoase. Carlisle sună frumos. Viena merge.
Hamburg e frumos. Roma și Londra la fel. München mai
degrabă aproape de medie. New York foarte frumos. Am-
sterdam minunat de frumos, Rotterdam frumos. Zürich mai

9 Pulă, în limba croată (n. tr.)

256
degrabă nu. Praga, mă rog. Frankfurt, ce să zic. Stockholm,
foarte frumos. Helsinki, nu știu. Paris nu sună la fel de fru-
mos ca Nantes, Moscova nu atât de frumos precum Kiev,
Seul nu la fel de frumos ca Phenian. Și cel mai frumos nume
pentru un continent e Asia. Asia bate America, America bate
Europa, Europa bate Australia, Australia bate Africa. Cuvân-
tul Africa e galben și atârnă în jos urât.
Mă întreb de multe ori cum au evoluat numele de
localități. Noi ne purtăm întotdeauna ca și când prezentul ar
fi ceva absolut. Nu avem nicio noțiune despre istorie. Dacă
ne imaginăm evoluția, ne ia amețeala, dar nici măcar nu e
nevoie să te duci atât de departe în urmă, câteva secole sunt
de ajuns. Totul a fost altfel cândva. Ceea ce vedem noi e o
bătaie de pleoapă.
Mă aflu în Carlisle. Mă aflu deja de o bună bucată de vre-
me în Carlisle. 40° 12' N, 77° 12' V. Aici mă aflu eu. Aceste
numere redau locul în care mă ațin. De ajuns să învârtesc de
câteva ori roata cu numere și mă aflu în cu totul alt loc. Dar
eu sunt aici, iar acolo trăiesc alți oameni. Ăia nu sunt aici, iar
eu nu sunt acolo.
E oare posibil să gândesc toate astea pentru că sunt mort?
Pentru că încerc să-mi ascund mie însumi realitatea morții
mele?
Cine gândește în mine?
Oare eu sunt ăsta?

257
 WESTSTEIERMAR K

Este încă întuneric. Autobuzul care mă duce la aeroport

se hâțână îngrozitor. Mă uit fix înaintea mea, ceea ce, de obi-
cei, mă ajută, dar, atunci când e-ntuneric și când șoferul e
cumva dus cu capul, nu mă ajută nici asta, mă cam bagă în
răcori. Lucru care însă poate că nu are nimic de-a face cu
curbele și cu bolnavul ăla psihic din față. De asta ar trebui să
mă bucur. Mă rog, asta fac. Oarecum.
Când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat săptămâna
trecută, mi se-nvârtește capul. Mai întâi a venit un telefon,
dacă aș vrea eventual să particip la campionatul european de
șah pentru tineret și dacă școala ar fi dispusă să-mi dea liber
pentru asta. Aș fi pe post de rezervă. Și pe urmă a mai venit
un telefon. Dacă vreau, sunt titular.
Dintr-odată, lucrurile s-au mișcat foarte repede. Uriella
n-a avut niciun fel de obiecții. La director, s-ar zice că a rea-
lizat un număr de zile mari și l-a convins că cele două săptă-
mâni ar fi un preț mic pentru onoarea de care ar avea parte
școala prin participarea mea, iar ăla a percutat instantaneu.
Omul vrea să ajungă inspector școlar pe regiune și este foarte
receptiv la faze d-astea. Nu poate să mă-nghită, cu toate astea
își rânjește dinții prefăcut de fiecare dată când trebuie să mă
văd cu el, de exemplu, atunci când câștig câte un turneu în
numele școlii. Așa îi pupă-n cur pe toți. Că e un șobolan lin-
gău și un tip rău și perfid i se citește pe față. Dar bineînțeles
că numai eu văd asta.

258
 Campionatul meu european mi-ar putea deschide chiar
perspective pentru Campionatul Mondial de la Moscova. Care
campionat a fost oprit împotriva tuturor regulilor de către
președintele Federației Internaționale de Șah, Campomanes,
la scorul de 5:3 pentru Karpov, sub pretextul că meciul durase
deja 48 de partide, dar asta n-o crede nimeni. Campomanes
e prieten cu Karpov. Acesta condusese deja cu 5:0, ar mai fi
avut nevoie de o singură victorie, căci devine campion mondi-
al acela care face primul șase partide. Doar că n-a mai câștigat
niciuna. Kasparov a devenit din ce în ce mai puternic, a redus
scorul la 3:5, și, fix atunci, Campomanes sare în ajutorul prie-
tenului său și stabilește o nouă întâlnire. Campomanes ăsta e
un pic cam ca directorul meu, doar că tipul de la noi din can-
celarie e un țărănoi, pe când bossul din șah e un profesionist.

Când cobor și șoferul depune în fața mea vechea mea

valiză jerpelită, totul e tăcut. Aerul are gust de aventură. La
oarecare distanță, pe pistele de rulare, avioanele lucesc în
roșeața dimineții. Picioarele mele sunt moi.
Câteva minute stau pe loc și aștept. Nu vine nimeni să
mă ia?
Microbuzul care m-a adus până aici pleacă. Mi-ar plăcea
să fiu din nou înăuntru.
Campionatul European de tineret. Oare de ce am accep-
tat? Ce caut eu acolo? Jumătate din participanți au cu 200 de
puncte Elo mai mult decât mine. Și apoi Ungaria, n-am fost
niciodată-n Ungaria. Nu cunosc pe nimeni în Eger, nici mă-
car nu știu unde se află. Mi s-a spus că o să aibă grijă de mine
delegatul germanilor. De aceea trebuie să zbor acum singur
la Frankfurt, căci acolo mă alătur germanilor.

259
 Mă gândesc la Suux. Văd în fața mea chipul ei drag. Mă
simt destul de părăsit, în frigul ăsta.
Timp de un scurt moment îmi închipui că ajung campi-
on european. Și cum s-ar uita la mine M. Când mă-ntorc la
școală. Pe urmă sunt din nou copleșit de frică. Frica de zbor.
Frica de turneu, frica de a fi singur, frica de germani, frica de
tot. Mi se face rău de frică. Sunt pe punctul de a izbucni în
plâns. Sunt furios pe mine că am acceptat. Oare ce-a fost în
capul meu? Ce-ar putea să-mi aducă aventura asta?
O stewardesă vine spre mine, se uită în hârtiile pe care
le ține-n mână și întreabă dacă eu sunt eu. E fardată strident
și pare tristă. Întreabă dacă să-mi ducă valiza, eu spun nu,
mulțumesc. Ea spune ceva de genul că aș fi un flăcău voinic.
Pentru o clipă închid ochii și respir adânc. Oamenii mari
au darul de a-i călca pe nervi pe copii cu clișee. Nu știu dacă
există pe lume ceva care să te facă să-ți simți mai tare însin-
gurarea decât nimicul care se ascunde în spatele unor astfel
de fraze. Cât de repede uită oamenii mari că copiii nu sunt
niște copii.
Cu toate astea, sunt bucuros că, în sfârșit, e cineva aici.
Chiar dacă stewardesa nu mai vorbește mult cu mine, ci mă îm-
pinge grăbită la controlul bagajului, la controlul pașaportului,
la controlul biletului, și pe urmă în sala de așteptare, în care
stau pe scaune bărbați în costume și cu genți diplomat. Acolo,
ea își rămas-bun fără ca măcar să se uite la mine.
Îmi caut un loc într-un colț și mă ascund după o carte.
Mirosuri străine, zgomote străine, priviri străine, fanto-
me străine prin aer.
Câteodată îmi trece prin cap gândul că, din vreun mo-
tiv oarecare, am fost condamnat să percep mai mult decât
alții. Și, pentru că în lume vibrează mai mult rău decât bine,

260
singurul loc pe care-l voi numi vreodată căminul meu este
camera mea. Una pe care o părăsesc atât de rar și pe care o
cunosc atât de bine, că pot deja să mă întrețin cu cănile stră-
vechi și cu etajerele răbdătoare, și cu fotoliul simpatic, și cu
păianjenul melancolic.

Câteva minute mai târziu vine un anunț. Toți se ridică-n

picioare și se duc spre ușă. Iar eu? Trebuie să mă duc și eu?
Mă pun în mișcare ezitant, cu rucsacul pe un umăr, în el am
o carte despre finaluri, o doză de cola și un cozonac. La ușă,
o altă stewardesă îmi spune că eu trebuie să fiu eu, și eu nu
fac decât să dau din cap că da. Mai întâi, pentru că sunt atât
de îngrijorat, încât nu sunt în stare să scot niciun cuvânt, și,
în al doilea rând, din cauză că devin conștient de adevărata
însemnătate a ceea ce tocmai a spus, iar asta îmi ia piuitul.
Eu trebuie să fiu eu. Iar lucrul acesta nu va putea fi schim-
bat niciodată. Eu sunt eu și asta a fost, cu asta s-a terminat.
Așa cum ea trebuie să fie ea și femeia cu ochelari cu rame
dreptunghiulare de lângă mine trebuie să fie femeia cu oche-
lari cu rame dreptunghiulare, și bărbatul cu palton elegant
din fața mea trebuie să fie bărbatul cu palton elegant.

Acela care trebuie să fiu eu se urcă în avionul care

nimerește într-o furtună violentă și trebuie să vomit. Celui
care trebuie să fiu eu, o stewardesă scârbită îi șterge panta-
lonul. Cel care trebuie să fiu eu aude țipetele altor pasageri,
atunci când micul avion e zgâlțâit în sus și-n jos, și-ncoace,
și-ncolo, și cel care trebuie să fiu eu e convins că acum trebu-
ie să moară, timp de o oră întreagă e convins că acum trebuie
să moară și i-ar plăcea să aibă alături pe cineva cu care să
poată vorbi despre asta, că acum trebuie să moară. Dar el nu
trebuie să moară acum, poate pentru că i-a promis celui care

261
s-ar putea să fie deasupra lui zece milioane de puncte bune,
iar pe aeroportul din Frankfurt, cel care trebuie să fiu eu este
dus de o stewardesă într-o cameră întunecată, unde, timp
de două ore, trebuie să zacă singur într-un pat, sub o pătu-
ră care miroase înșelător de curat, până când vine delegatul
german ca să-l ia. Iar acela care trebuie să fiu eu se gândește,
în întunericul ăla, cât e de straniu și, totodată, de lipsit de
importanță că el trebuie să fie cel care este și care va rămâne
mereu, până într-o zi când n-are să mai fie.

262
CARLISLE

Am intrat în ceva care e mult mai tare decât alcoolul.

263
 TOK IO

Tanaka băga în el. Jonas îl privea. Din când în când, scu-

tura din cap.
— Mai aveți cumva și vreo altă boală, domnule Tanaka?
— La ce vă gândiți?
— Habar n-am.
— În ce direcție se-ndreaptă bănuielile dumneavoastră?
— Prefer să nu spun.
— Ar fi ceva interesant. Tot ce nu spuneți dumneavoastră
e interesant și viceversa.
— Carevasăzică, chiar vă faceți bine, nu?
— Bineînțeles. Ce pot să fac pentru dumneavoastră?
— La povestea cu mașina renunțăm, spuse Jonas. De
acum încolo, mă ascundeți pe mine.
— Cum ar trebui să înțeleg asta exact? Cred că știu cam ce
vă închipuiți, dar poate că vreți să deveniți ceva mai concret.
— Ascundeți-mă în lume.
— Cum vă imaginați asta? Vă gândiți cumva să folosim o
legătură pentru ochi?
— Narcoză. Sunt sigur că aveți doctori la dispoziție. Mă
anesteziați și mă duceți într-un loc ales de dumneavoastră,
undeva sau nicăieri, și, când mă trezesc, nu mai sunteți nici
dumneavoastră, nici smardoii dumneavoastră, și eu trebuie
să mă descurc de unul singur.
Tanaka își linse ketchupul din colțul gurii și dădu din cap
mulțumit.
— Acum ați înnebunit iremediabil.

264
 — Se poate.
— Dar e un lucru pe care-l salut. În sfârșit, există posibi-
litatea de a elibera lumea de dumneavoastră. Știu undeva o
haldă de balast care de mult strigă după cadavrul dumnea-
voastră.
— Da, o știu și eu, spuse Jonas.
— Mă surprindeți de fiecare dată din nou, spuse Tanaka.
Încă mai reușiți să plusați în ceea ce privește ciudățeniile
dumneavoastră existențiale. Ponu v-ar fi iubit.
— Cine e Ponu?
— Un filosof japonez din secolul al XI-lea după Hristos,
pe care l-am inventat eu și cu care stau de vorbă și mă dau
mare. Ponu ar fi scris despre dumneavoastră. El v-ar fi dotat
cu puteri supraomenești. Vreți să-mi dați, vă rog, untul?
— Așa ceva numește el unt, zise Jonas aruncând o privire
scârbită spre farfurie. Luați-vă singur chestia aia.
— Cum se face că vreți să fiți ascuns în lume? Sunteți cel
mai liber om de pe pământ. Sunteți bogat, aproape că mai
sunteți tânăr, ați putea să faceți și ceva mai inteligent cu tim-
pul dumneavoastră.
— Tocmai despre asta e vorba. Când poți și ai voie să faci
orice, libertatea încetează și ești prizonierul posibilităților tale.
— Ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l realizez până la ca-
păt. Dar nici nu mă aflu în situația dumneavoastră.
— Într-o bună zi am să vă explic.
— Acum, serios: e vorba cumva de un antrenament? Pen-
tru Polul Sud?
— N-are nimic de-a face cu Polul Sud.
— Atunci cu ce?
— Cu mine. Într-un fel. Nu știu nici eu.

265
 Au fost întrerupți de chelnerii care aduceau felul următor.
După ce Tanaka a mai comandat o sticlă de vin roșu, a spus:
— În ceea ce privește dorința dumneavoastră: există li-
mitări?
— Fără ferme de creșterea porcilor sau așa ceva, spuse Jo-
nas. De la dumneavoastră mă aștept la orice. Și fără ascunză-
tori de bandiți. Și nici țări în care e vreun război civil. Mi-ar
plăcea totuși să supraviețuiesc.
— Puteți avea încredere-n mine.
— Cum vă spuneam, nu sunt totuși chiar atât de tâmpit.
— Ce-ați vrea să găsiți asupra dumneavoastră?
— Apă suficientă, îmbrăcăminte potrivită. Cartea mea de
credit, fără cash, un iPod cu playlistul meu și bateria încărcată.
— Și altceva?
— Nimic.
— Busolă? Mobil?
— Nimic.

266
 WESTSTEIERMAR K

Stau în bucătărie și-mi torn niște lapte când se-ntâmplă asta.

Probabil că-i vorba doar de zecimi de secundă, dar, pen-
tru mine, timpul se-ntinde. Durează dureros de mult până
când paharul cu lapte ajunge să stea pe servantă și eu pot
să mă mișc, să alerg. Spre ușa bucătăriei. Spre ușa casei. Pe
drum, cânt și țip, și vâslesc cu brațele, fără să știu dacă asta
ajută. Pe urmă sunt afară. În spatele meu, ușa e deschisă, în
fața mea se-ntinde strada, trece o mașină, îți mulțumesc,
mașină roșie, îți mulțumesc pentru că exiști.
Mă holbez la papucii mei de pâslă, ridicoli, care mi-au ră-
mas prea mici, și ezit între furie și disperare.
Urăsc să simt prezențele astea străine. Stafiile, spiritele sau
orice ar fi chestiile alea care mă vizitează din când în când.
Sunt sigur că e vorba de morți, și prezența lor mă-ngrozește.
Nu-mi aduc aminte de nicio perioadă în care să nu-i fi sim­
țit, în care să nu-și fi făcut apariția măcar când și când. Asta
se întâmpla încă pe când locuiam la Suux. Prima oară aveam
trei sau patru ani, nu se poate să fi fost mult mai mare de atât.
Sunt singur în cameră și, deodată, mai e acolo ceva sau cineva.
Am înțeles repede că lucrurile astea nu trebuie să le
povestești nimănui. Nimeni nu te ia în serios. Stai acolo așa,
mori de frică, și lumea mai și râde de tine. Ceea ce nu e toc-
mai de natură să te ajute. Cu atât mai mult, cu cât știu că am
dreptate, este ceva acolo cu adevărat, nu e ceva ce-mi închi-
pui eu, pot să zică ei orice ar zice. Nu există fantome – aiurea.
Numai pentru că voi nu vedeți ceva, nu-nseamnă nici pe de-
parte că acel ceva nu există.

267
 Așa ajungi să fii când te faci mare? Și, dacă da, e oare din
cauză că nu mai ai loc în cap pentru lucruri invizibile din
cauză că ești suprasolicitat de cele vizibile?
Locuința lui Suux e toată o peșteră plină de stafii, prin
comparație, casa Uriellei e mai degrabă inofensivă. Suux
mi-a povestit de spiritele care ciocănesc, care au bântuit-o
cu decenii în urmă. Și le-a prins pe toate în jurul mesei de
spiritism și la diversele ședințe de acest fel. Și de la astea a ră-
mas ceva în casa asta. Eu observ lucrurile de felul ăsta. Ca și
când spiritele ar fi încă ascunse în mobilier. Când deschizi o
ușă de șifonier și ea scârțâie, eu aud cum geme un mort, unul
care și-a dat duhul prin anii 1920.
O asemenea curiozitate pentru cealaltă lume mi-e cu
neputiță s-o-nțeleg. Mă gândesc de multe ori la ceea ce vine
după, dar aici nu vreau să am nimic de-a face cu asta. Să stai
de vorbă cu spiritele! Nu, mulțumesc. Vin ele destul de des și
neinvitate, așa că nu mai trebuie să le chem și prin mormăieli
spiritiste.
Prezențele astea înspăimântătoare. Câteodată e ca și cum
s-ar deschide o fereastră spre dincolo. Dar de ce trebuie eu să
mă aflu întotdeauna prin preajmă?
Mă duc înapoi în casă și mă uit dacă situația s-a mai
liniștit. Ușa o las deschisă.
Îmi întind toate antenele. Aștept. Mă uit împrejur. Trag
cu urechea. Aștept.
Cred că el sau ea a plecat.

Poate că sunt nervos și din cauza celeilalte chestii.

Toate clasele din anul meu au fost o săptămână în vacanță
de schi. La mine n-a fost o săptămână întreagă, fiindcă m-am
pișat pe patul lui Markus. Pentru Markus n-ar fi fost cine știe
ce mare chestie, mi s-ar fi pișat și el pe pat și gata, numai că am

268
avut un denunțător în cameră, pe grasul de Püttl, și, din cauza
lu’ porcu-ăsta plin de osânză, cu nasul ăla al lui care-i curge-
ntruna, am fost trimis imediat acasă. Acum, deasupra capu-
lui meu plutește pericolul exmatriculării, ceea ce ar fi o mare
mizerie, fiindcă am fost deja dat afară o dată dintr-o astfel de
instituție de îndobitocire, din cauză că am scos câteva uși de la
cabinele de la budă și le-am aruncat de la etajul trei.
Sunt îngrijorat pentru că nu știu ce-o să zică Uriella de
treaba asta. Are să afle în seara asta, pentru că trebuie să-i
înmânez invitația la director.

Refac celebra partidă a lui Fischer pe care a jucat-o la

13 ani împotriva lui Robert Byrne. O știu pe dinafară. Ea mă
înveselește de fiecare dată. N-aș spune că e din cale afară de
instructivă, Byrne a jucat prea imprudent deschiderea, proba-
bil, din cauză că l-a subapreciat pe băiat și n-a știut că avea în
față un monstru. Cu toate astea, este minunat de frumoasă.
Nu-i o simfonie, cum a fost partida a cincea din 1972 împo-
triva lui Spasski, mai degrabă o mare serenadă stridentă. Sau,
într-o exprimare mai modernă: Byrne-Fischer e Smoke on the
Water al lui Deep Purple, Fischer-Spasski este Hey Jude.
Iubesc partida asta. Iubesc chiar și cartea ferfenițită din
care o am, și iubesc mirosul ei de vechi. Îmi place Smoke on
the Water, poate, chiar din cauza impreciziilor sale. Am un
mare respect pentru precizie, totuși cred că, uneori, ea îți ia
din forță. Dar numai forța și sălbăticia pot salva lumea. Ve-
nerez precizia lui Fischer, fără doar și poate. Dar el a fost cel
mai mare tocmai pentru că a avut forță și a fost și sălbatic.

La Campionatul European nu mi-a mers prea bine. De fapt,

era de așteptat. Tendința mea e să pierd la cei de aceeași vârstă
cu mine, care sunt cel mult la fel de buni, uneori chiar mai

269
slabi decât mine. Punctele Elo mi le câștig cu adulții, să înving
adulți mi-e mult mai ușor. Dar, de atunci, stau în fiecare zi și
mai mult timp adâncit în cărțile mele. Învăț pe de rost variante
de deschideri, încerc să pătrund secretele finalurilor cu piesele
grele și, între timp, mai citesc câte ceva despre istoria șahului.
Cel mai mare jucător din toate timpurile a fost Bobby Fi­
scher, cât se poate de clar. El i-a învins pe ruși absolut singur.
Un băiat care șade în locuința lui din New York și nu face ni-
mic altceva decât să studieze șah și să crească și să intre-n con-
flict cu toată lumea, până când sfârșește prin a deveni campi-
on mondial, singur, doar el, împotriva tuturor. Dar modelul
meu este Emanuel Lasker. Pentru că, după cum scrie Milan
Vidmar, de la el nu se poate învăța nimic. Fiindcă ideile nu se
pot învăța. Era imposibil să știi la ce să te aștepți de la el, era
un cameleon care astăzi juca așa, și mâine așa, o dată ofensiv,
o dată defensiv, o dată cu răceală strategică, altă dată cu arti-
ficii tactice, întotdeauna adaptându-se adversarului respectiv.
Așa aș vrea și eu să devin: unul care este acasă pretutin-
deni și nicăieri. Despre care nu se știe ce și cum are să joace,
pentru că este capabil să joace în toate felurile. La care e vor-
ba de idei, despre ceea ce-i vine în minte în secunda decisivă.
Mă fascinează acest dans deasupra abisului, această găsire
oarbă, această alimentare din adâncuri, lucruri pe care nici
tu însuți nu ești în stare să le măsori. Fiindcă eu unul nu cred
că Lasker știa de unde îi veneau ideile. Acolo unde era el, aco-
lo vreau și eu să ajung.
Numai că nu știu dacă-ndrăznesc.

Cu foamea n-am să mă obișnuiesc niciodată. Nu există

niciun supermarket cât vezi cu ochii, niciun restaurant, ni-
cio cârciumă, nimic. Există doar o benzinărie, și aia-i foarte

270
departe. Astăzi însă, după șah, stomacul îmi ghiorăie atât de
tare, că îmi calc pe inimă și o iau cu bicicleta pe deal în jos, ca
să-mi cumpăr o chiflă cu salam. Pe urmă o împing pe șoseaua
abruptă în sus și sunt negru de supărare pentru că m-am dus,
iar acum sunt nevoit să transpir pe frigul ăsta. Pe deasupra,
când ajung sus, mi-e din nou foame după chifla cu salam. Îmi
iau niște franzelă, cu toate că sunt sătul până-n gât de franzelă.
Uriella vine seara devreme. Nu este din cale afară de bine-
dispusă. Dar, odată și-odată, tot trebuie să-i spun. Ezitant, îi
mărturisesc pozna mea de la schi.
— Ce ți-a venit să faci tocmai asta?
— Habar nu am, pe bune că nu. Pur și simplu mi-a venit.

Izbucnește într-un râs care nu se mai termină.

271
 CARLISLE

Mie mi-e bine. Situația lumii e proastă. Siria și Irakul s-au

transformat în niște abatoare. În Marea Mediterană s-au mai
înecat câteva sute de refugiați. Prietenii mei de pe Facebook
strigă indignați. Noi toți suntem vinovați, spun ei, noi toți sun-
tem răi. Câteodată, există un fel de concurs de autoflagelare,
cine reușește să ne considere mai răi și mai răi. Cine ne con-
sideră mai răi și mai răi, acela nu poate fi el însuși decât bun.
Pe CNN se transmit iar înregistrări video făcute de ama-
tori cu negri uciși de polițiști. De data aceasta, apărătorii or-
dinii aleg ordinara fractură a șirei spinării.
În Germania se analizează prăbușirea avionului German
Wings.
În Austria nu se analizează nimic.
Hillary Clinton vrea să ajungă președinte. Mă uit la House of
Cards. Eu aș prefera ca Frank Underwood să ajungă președinte.
Și mai mult aș prefera să ajungă Kevin Spacey președinte.
Mie mi-e bine.
Numai copilul îmi lipsește.

272
CARLISLE

—
—
—
—
—
—
—
—
—
—

273
 ACASĂ

De data aceasta, Jonas înnoptă în patul lui Mike. După

moartea fratelui său geamăn, făcuse asta săptămâni în șir,
fără ca prin asta să se fi apropiat vreun pic de o soluție sau
de izbăvire. Durerea de atunci se transformase într-o tristețe
profundă, care începea deja să se lase totuși străpunsă uneori
de amintiri vesele.
Când, în timp ce se îmbrăca, Jonas își aduse aminte cum
Mike se înfășurase odată de sus până jos în hârtie igienică,
pentru că voia să se joace de-a robotul, și cum se supărase
îngrozitor de tare pentru că ei îi scriseseră pe hârtie un nu-
măr de serie, n-a putut să nu izbucnească în râs. Probabil că
se afla în aceasta cameră pentru prima oară după mulți ani.
Îmbrăcat în superbul său kimono, Zach stătea pe terasă
cu spatele la Jonas și cu pădurea înaintea ochilor.
Ăsta pune ceva la cale, își spuse Jonas. Când stă așa pur și
simplu, pune ceva la cale.
Stai aici de mult?
Da și nu.
Din nou observațiile astea misterioase. Povestește-mi
ceva despre moarte.
Prefer să trăiesc aici și acum.
Eu, nu.
Îți mai aduci aminte cum încerca el la început să ne facă
impresie?
Cu toate că nu era deloc nevoie.
Asta așa e. Încă mai arată înspăimântător.

274
 Ei, ție nu mai are ce să-ți facă.
El n-ar putea niciodată să-i facă ceva vreunuia dintre noi.
Fie mort, fie viu. Eu cred că niciodată n-a ținut la cineva așa
cum a ținut la noi doi.

Jonas se gândea la începutul prieteniei sale cu Zach. Oare

prietenie se numea relația cu cineva care era totul într-unul,
unchi, frate mai mare, învățător, prieten? El fusese imediat
unul dintre ei, se integrase instantaneu. Pe Jonas îl impresiona
faptul că Zach știa pe de rost toate piesele lui Shakespeare în
original, în vreme ce Werner era fascinat mai mult de faptul
că stătea într-o singură mână pe-o masă. Dacă masa nu s-ar
fi rupt sub el încă de prima oară, ar fi rămas o demonstrație
lipsită de umor, dar, așa, până și Pico însuși îl aplaudase. Iar
cucuiul i-l pictaseră peste noapte în culorile curcubeului.

Zach se-ntoarse spre Jonas.

— Ești din nou în formă? întrebă el.
— Ce vrei să spui?
— Dacă ești din nou în formă.
— Nu! Orice, numai asta nu!
— Ești din nou în formă?
— Cerule mare!
— Atunci hai să-i dăm drumul.
— Ce echipament? întrebă Jonas.
— Mănuși.

Era un joc vechi. Înainte, participa și Werner la el. Se

mergea fără nicio țintă prin pădure și peste dealuri, în sus
și-n jos, zi și noapte, până când unul dintre ei ceda sau cădea
din picioare. Pe atunci, primul era cărat acasă, ceilalți doi
continuau marșul fără el. Apoi, în doi, Zach era de fiecare
dată acela care trebuia să-l care acasă pe Jonas.

275
 Recordul, stabilit de Zach, care într-o bună zi mersese
mai departe de unul singur, era de peste optzeci de ore de
drumeție neîntreruptă. De fapt însă provocarea acestui joc
nu consta atât în eforul corporal, cât în lipsa lui de sens, în
conștiința faptului că se deplasau fără țintă și că nu avea să
existe nici vreun premiu, nici vreo altă răsplată în afara unei
strângeri de mână. Și un scuturat din cap din partea tuturor
celor ce urmăreau spectacolul.

După douăzeci și șase de ore, Jonas se lăsă să cadă pe

pajiște. În același moment, ochii i se închiseră și el știa că
n-avea să-i mai deschidă la loc prea curând. A mai apucat să
audă un mormăit de respect din partea lui Zach, pe urmă a
simțit cu era ridicat și, dintr-odată, s-a simțit foarte ușor.

276
 CARLISLE

— Și să știi că ți-am găsit și o nouă femeie de serviciu.

Cred că acum tocmai își croiește drum prin haosul de la tine
din baie.
Această informație inofensivă, la urma urmelor îmbucu-
rătoare, declanșează la mine urletul sirenelor de alarmă.
În mod evident, șocul mi se citește pe față de la mii de ki-
lometri, pentru că Maica Tereza dintre fostele mele întreabă:
— N-ai spus tu să-ți…
— Sun-o imediat! Sau dă o fugă până acolo! N-are voie să
se uite sub pat!
— Păi de ce nu sub pat… Oo.
Își duce mâna la nas. Eu scutur din cap.
Oare cum e dacă ăștia ascultă, oare supraveghează și
Skype-ul? Oare ne văd? Ce cod aș putea folosi ca s-o fac pe
Else să înțeleagă că sub pat se află .38-ul meu încărcat, care
ar putea face o impresie proastă asupra unei femei de serviciu
noi? Avem o mulțime de coduri comune, dar, atunci când
chiar este nevoie de unul, nu-mi vine în minte niciunul.
— Prințul moștenitor Rudolf, spun eu.
— Oo. OOOOOOOO.
Else e o femeie isteață.
— Ajung acolo cât ai clipi, spune ea.
O secundă mai târziu, pe ecran se rotește scaunul gol. La
început, nici nu întrerup legătura, stau jos și aștept. Îmi iu-
besc pistolul Smith & Wesson, sunt ani de când îl am, doar că
n-am apucat să-l declar, numărul de serie e șters cu pila și nu

277
am permis de portarmă. Domnul care mi l-a vândut lucrează
momentan în bucătăria închisorii Stein an der Donau. După
ce unitatea de elită Cobra i-a spart ușa, el a făcut greșeala
să nu-și ia un Werner. Dar clientela nu și-a trădat-o, și de
aceea un ghinion cu femeia de serviciu poate să-mi provoace
complicații.
Aud în calculator cum se-nchide ușa apartamentului.
— Totu-i okay, gâfâie Else.
— Da?
— Da, dobitocule, spune cea mai bună fostă soție din
lume și este destul de inteligentă încât să nu-mi destăinuie
pe internet locul în care mi-a depus balalaica în siguranță.
— Mulțumesc. Ai făcut o faptă bună!
— Ha! Am făcut deja o mulțime de fapte bune!
— Primești o pereche de pantofi Dachstein!
— Doar una?
— Okay, două! Alegeți-le de pe site-ul lor.
— Dar niște Manolo Blahnik?
— Cu ăia n-am comerț.
Ea dă din mână, gest cu care vrea să spună că a fost cât pe
aci, iar eu dau din cap spășit. Ea-și duce arătătorul la tâmplă.

278
 ?

Jonas se trezi în plin câmp. Deasupra lui dansa un roi de

țânțari. Sub el simțea umezeala pământului gol. Se ridică în
capul oaselor.
Părea să fie după-amiază devreme. Răcoare. La oarecare
depărtare treceau niște nori. Nu se vedea nicio stradă, nică-
ieri, nici măcar un drum.
Niciun om în apropiere. Niciun fel de indiciu asupra locu-
lui în care se afla. Nici măcar în privința continentului nu era
sigur. Pajiște, pădure, un câmp cu porumb, câteva avioane pe
cerul albastru.
Africa nu e, gândi el. În rest, putea să fie orice. Lângă el
se găsea o canistră cu apă. Lângă ea era un bilet cu o piatră
deasupra. Când ridică piatra ca să citească ce era scris pe bi-
let, văzu o pastilă.
E adevărat că ați spus doar apă, dar analgezicul ăsta o să
vreți să-l luați. Odată, cu ocazia unei întâlniri interesante
cu un partener, despre care o să-mi facă plăcere să vă poves-
tesc când vom avea ocazia, am fost și eu anesteziat cu aceeași
substanță și cunosc efectele secundare. Pe curând. Tanaka.
PS: Dacă acceptați un mic indiciu, întoarceți bilețelul pe
partea cealaltă. Nicio grijă, nu vă destăinuie nimic hotărâtor.
Jonas înghiți pastila și bău jumătate de canistră de apă.
Ce zi era azi? Nu că asta ar fi avut vreo importanță. Dar
durata anesteziei lui ar fi putut să-i livreze un reper asupra
locului în care-l depusese Tanaka.
Întoarse bilețelul.

279
 Eu sunt departe de dumneavoastră. Foarte departe. Tanaka.
Se ridică în picioare. Era puțin nesigur pe picioare.
Cel puțin 24 de ore, gândi el.
În ce direcție s-o apuc?

La urma urmelor, e totuna.

280
 WESTSTEIERMAR K

Ca de obicei în zorii zilei, mai stau întins o oră treaz. Mă

gândesc, visez cu ochii deschiși, ascult radio.
În Uniunea Sovietică există un nou președinte al PCUS.
Se numește Gorbaciov și se spune că este considerabil mai
tânăr decât ultimii șefi de partid, care au murit repede.
Nu-mi plac comuniștii. Îmi place Ronald Reagan. Marga-
ret Thatcher dimpotrivă, mă sperie, ea-mi aduce aminte de
fosta mea profesoară de fizică. Nici de Helmut Kohl nu-mi
place, de Franz Vranitzky îmi place. Uriella e de stânga. Și
eu la fel.

Fraza asta îți amintește cumva de Agatha Christie?

Înainte de ora de germană, mă mai uit o dată prin însem-

nările mele. Colegii mei de clasă nu știu exact ce este acela
un referat și cum trebuie să arate, așa că cele de până acum
au fost împiedicate. Știu asta încă din fosta mea școală și, în
privința asta, sunt avantajat. Cu toate astea am emoții.
Nu-mi place să vorbesc în fața clasei. De-ndată ce ajung
la tablă, mi-am și pierdut firul. Mă bâlbâi și am senzația că
spun numai tâmpenii, ceea ce, probabil, e adevărat.
Sună începutul orei. Profesoara întârzie. Devin din ce în
ce mai nervos. Sosește, întreabă cine lipsește, rezolvă ce are
de trecut în catalog și mă cheamă în față.
Mă supun, cu inima bătându-mi puternic. Pare iritată, ca
și când ar fi avut vreun necaz, ceea ce nu este cea mai bună
premisă. Chiar dacă la germană nu are ce să mi se întâmple,

281
nu vreau să mă mai cert cu ea din nou. Am prins-o deja de
două ori cu greșeli de ortografie, de aceea mă place cam cât
mă place și directorul.

— Există diferite moduri de a comite sinucidere, le explic

eu colegilor mei de clasă. Toate au avantaje și dezavantaje.
Profesoara își ridică ochii din hârtii. Nu trebuie să anunți
dinainte despre ce anume ai să ții referatul și e evident că ea
s-a așteptat la altă temă.

— 1. Să te spânzuri
Spânzurarea poate să meargă repede, poate să dureze
mult. Dacă funia e prea scurtă, te zbați un sfert de oră în chi-
nuri îngrozitoare, iar dacă-i prea lungă, îți rupi capul. Ceea
ce, e adevărat, corespunde efectului dorit, dar lasă în urmă o
mare mizerie și poate că e și dureros. La o înălțime ideală de
cădere, îți rupi grumazul și ești mort imediat. E de departe
cea mai frecventă modalitate de sinucidere.
Evaluare: 7/10 puncte.

2. Să te îneci
Să te îneci e o moarte cumplită. Cine își leagă de gât un
pietroi greu și sare într-un lac își ține respirația timp de un
minut, chiar dacă tocmai voia să se omoare. Cauza pentru
asta este instinctul de conservare, căci corpul nu este nicio-
dată atât de prost precum capul. După care sinucigașul trage
aer și trebuie să tușească. Cel târziu în acel moment vine pa-
nica. El înghite apă până când rezerva de oxigen e consumată
și, până la urmă, își pierde cunoștința.
Evaluare: 3/10.

3. Să-ți tai venele

Să-ți tai venele presupune o mare putere de stăpânire…

282
 Profesoara ciocănește cu pixul în catedră.
— Continuă tot așa?
— Continuă tot așa.
Pare că nu prea știe ce să mai spună.

— Să-ți tai venele presupune o mare putere de stăpânire.

Trebuie să tai în lung, și nu transversal, altminteri nu faci de-
cât să-ți secționezi tendoanele. De durut, dor amândouă. În
funcție de calitatea tăieturii, poate să dureze destul de mult
până mori, chiar și câteva ore, timp în care simți o slăbiciune
din ce în ce mai mare. Spre sfârșit se spune că te cuprinde
o oboseală și o liniște plăcute, dar, în primul rând, cine știe
dacă e adevărat sau nu, și, în al doilea rând, trebuie mai întâi
să ajungi până la acest sfârșit. Să-ți administrezi durerea unei
tăieturi adânci și pe urmă să stai să te uiți cum ți se scurge
sângele presupune, desigur, o dorință puternică de a muri.
Evaluare: 5/10.

4. Înghețul.
La moarte prin îngheț e cam tot așa…

— Acum însă ajunge, spune profesoara.

— Nu, strigă una din prima bancă, despre care crezusem
că nu mă place. Vreau să aud mai departe!
— Și eu! strigă alta.
— Sigur? întreabă profesoara. Dar e oribil!
— Nu! strigă mai mulți. Mai departe!
Profesoara face un gest nehotărât.

— La moartea prin îngheț, e vorba, de asemenea, de fap-

tul că trebuie s-o rezolvi cât mai repede. Obiectivul trebuie
să fie acela de a coborî temperatura corpului sub 32 de grade,
atunci, organele nu mai pot să funcționeze, începi să moțăi.

283
Când ai ajuns aproape de sfârșit, se spune că, la fel ca la pier-
derea sângelui, nu e chiar atât de rău, dar, atunci când tre-
muri de frig ore întregi, precis că nu e tocmai plăcut. Alco-
olul pare să accelereze procesul de înghețare. Să te-ntinzi în
zăpadă într-o noapte de iarnă sau într-o ladă frigorifică vara
e o alegere pe care eu personal n-o consider ușoară. Cu preci-
zarea că lada frigorifică mai prezintă și pericolul suplimentar
al asfixierii premature.
Evaluare: 4/10.

5. Împușcarea
Modalitatea clasică. Spre deosebire de spânzurare, moar-
tea prin împușcare e considerată dintotdeauna o moarte
onorabilă. Executată corect, e cu siguranță o opțiune bună,
dar, cu toate astea, circulă speculații și chiar basme în legătu-
ră cu cea mai bună tehnică.
Foarte popular este sfatul să-ți umpli gura cu apă și abia
după aceea să-ți bagi țeava pistolului printre buze și să apeși
pe trăgaci. De ce nu este o idee bună? Pentru că, la faza asta,
se poate ca doar să-ți smulgi maxilarul inferior. După care
rămâi acolo cu gura căscată.
Dar nici împușcătura în tâmplă nu-i sigură. Au existat unii
sinucigași mai ezitanți care și-au tras glonțul prin lobii tem-
porali și și-au petrecut restul vieții în pat sau în scaunul cu
rotile, cu leziuni cerebrale grave. Presupunând că s-a ales un
calibru corespunzător al glonțului, cel mai bine este să se tragă
de sus în centrul calotei craniene sau în ceafă, așa cum a făcut
teroristul german Baader. Această a doua variantă presupune
o anumită îndemânare. Eu unul mi-aș trage în inimă, dar asta
nu trebuie s-o faci decât dacă știi exact unde e situată inima.
Evaluare: 8/10.

284
 6. Căderea de la mare înălțime
Cu cât mai sus, cu atât mai bine, sună principiul. Ca să
poți fi cât de cât sigur că nu supraviețuiești, saltul dintr-un
avion este, bineînțeles, ideal, dar, dacă n-ai niciun avion
la-ndemână, atunci e bun și un bloc foarte înalt. În cădere se
ating viteze de până la 200 km/h, cel puțin la zgârie-nori, care
însă nu există la noi, din păcate. Cu cât e mai mică înălțimea,
cu atât e mai probabil să te trezești paralizat sau să rămâi să
zaci pentru totdeauna în comă. În afară de asta, se spune că
timpul în care cazi nu e deloc o bucurie. Cei mai mulți se răz-
gândesc pe drum, relatează aceia care au supraviețuit. Dacă,
de exemplu, sari de pe acoperișul lui World Trade Center, cea
mai înaltă clădire din lume, ai mult timp să-ți regreți decizia,
căci are o înălțime de 400 de metri.
Evaluare: 4/10.

7. Electrocutarea
O metodă subapreciată. Să te întinzi în cadă și să arunci
în apă un föhn sau un aparat de radio, asta poate avea drept
urmare o moarte rapidă, dar trebuie să fii atent ca inima să se
afle sub suprafața apei. Atunci, nu prea are ce să nu meargă.
E drept că și la astfel de tentative de sinucidere s-au mai înre-
gistrat ghinioane, și candidatul la sinucidere n-a murit ime-
diat, ci a suferit o paralizie respiratorie, ceea ce fără-ndoială
că nu-i o moarte confortabilă, dar, cu oarecare probabilitate,
nu ai mult de suferit.
Evaluare: 8/10.

8. Trenul
Foarte răspândită, dar, în primul rând, urâtă, în al doilea
rând, deloc fair față de mecanicul de locomotivă care trebuie
să trăiască apoi cu gândul că a omorât un om. Anna Karenina

285
s-a aruncat înaintea trenului. Anna Karenina este o carte de
Tolstoi. Tolstoi nu scrie ce s-a-ntâmplat cu ea, dar pot să vă
spun eu: trenul a făcut-o bucăți, în orice caz, dacă s-a aruncat
în fața trenului în plină viteză. Unii își așază capul pe șină, ca
să le fie retezat. La amândouă variantele trebuie luat în cal-
cul și timpul de așteptare. Mulți sar în ultimul moment de pe
șine, alții stau acolo cu brațele desfăcute și se lasă călcați. Se
spune că membrele zboară în toate direcțiile într-o veselie.
Evaluare: 2/10.

— Mi-e rău, spune profesoara.

Toată clasa râde. Dar imediat se face din nou liniște.

9. Pastilele
Tabletele pot fi asimilate otrăvii, iar moartea cu ajutorul
otrăvii apare deja de milenii și sub formă de crimă, și sub
formă de sinucidere. Cazul cel mai cunoscut este, după cum
se pare, acela al lui Socrate, care a fost condamnat să bea cupa
cu cucută. La moartea cu otravă există o paletă întreagă de
posibilități de a înceta din viață, ceea ce înseamnă că există și
un mare număr de posibilități de a face greșeli.
Otrăvuri precum cianura de potasiu, care sunt de încre-
dere, dar au o acțiune dureroasă, sunt greu de găsit, așa că
hai să ne concentrăm pe pastile. Aici, întrebarea cea mai im-
portantă se referă la putere și cantitate. Ceea ce nu înseam-
nă că un om care înghite 80 de pastile de somnifer poate să
fie sigur că se trezește mort. De multe ori, corpul se apără
printr-o senzație de sugrumare, în urma căreia pastilele sunt
eliminate la loc pe cale orală…

Profesoara se bucură de metoda descoperită de a distra

clasa și scoate un sunet ca de strangulare. Râd cu toții, dar
amuțesc imediat la loc.

286
 — Făcând abstracție de asta, la pastile există întotdeauna
posibilitatea ca, în urma unei utilizări inadecvate, să se ră-
mână cu leziuni psihice majore. În rest, sinuciderea cu pastile
este recomandabilă. Adormi fără nicio durere. Procurarea e
dificilă, farmacia, pur și simplu, nu eliberează somnifere în
cantități mari.
Evaluare: 9/10.

10. Mașinile
Despre sinuciderea cu gaze de eșapament n-am găsit prea
multe în bibliotecă. Cineva care, cu ajutorul unui furtun,
conduce gazele de eșapament în interiorul mașinii moare de
intoxicație cu monoxid de carbon și, dacă asta e o metodă
recomandabilă sau nu, nu-mi dau seama. Putem să-l între-
băm pe doctorul școlii. Am reușit în schimb să mă informez
asupra morții prin accident de mașină. Se întâmplă tot me-
reu ca oamenii să gonească cu mașina în portaluri de tunel
sau în mașini care vin din direcția opusă. Cred că nu-i nevoie
să vă spun cât e de nesigur așa. Accidentelor de mașină poți
să le supraviețuiești oricând, până și la catastrofele cele mai
teribile au existat supraviețuitori. În afară de asta, în cazul
unei coliziuni cu un alt vehicul, implici și oameni nevinovați.
Evaluare: 1/10.

— Am uitat ceva?
— Fără îndoială că nu, răsună dinspre catedră.
— Cum e să te înjunghii singur? întreabă aia care nu mă
place.
— Din cauza incidenței reduse în practică, n-a fost luată
în considerare. E extrem de greu să te înjunghii singur. Du-
rerea e prea puternică, mâna se trage înapoi. Pe de altă parte,

287
există oameni care se reped într-un perete ținându-și cuțitul
cu vârful lipit de corp.
— Dar există harakiri!
— Adevărat. Dar asta e o formă ritualică de sinucidere.
Și, în plus, cel mai bun prieten îți retează imediat capul din
rațiuni de-ndurare. La noi nu se-ntâmplă prea des.
— Și autoincendierea? întreabă alta.
— Pe asta am uitat-o, recunosc eu. Dar cine își dă foc sin-
gur? 1/10!
— Mulțumesc, cred c-am auzit destul, spune profesoara.
Sau mai vine ceva?
— Mă tem că da, insist eu. În referatul meu e vorba de si-
nucidere și el ar fi incomplet fără tentativele de suicid simulat.
— Asta ce mai vrea să fie?
— În realitate, unii oameni care întreprind o tentativă de
sinucidere nici măcar nu vor să moară. E vorba de un strigăt
de ajutor…
— Stai jos. Ai unu, dar vezi să te așezi în spate…
Clasa râde și aplaudă. Un sentiment ciudat. Cred că azi a
fost prima oară că m-au acceptat. Deci nu că eu aș avea nevo-
ie de asta. Normal, e mai ușor când oamenii te plac. Dar, în
realitate e o chestie pe care nu poți să ți-o alegi tu. Și, dacă-mi
spune careva acum că, dacă te adaptezi și lingușești, ți-ar fi
mai folositor, atunci eu îi spun: prietene, atunci nici măcar
nu te mai respectă.
Mă așez. Sunt fericit. Câțiva din clasă îmi arată degetul
mare ridicat. Și, de fapt, nici măcar nu am apucat să termin,
au rămas pe din afară cele două puncte mai interesante:
Doare când mori?
și
Ce vine după aia?

288
 CARLISLE

Nina mi-a trimis o schiță nouă. Gorila-fluture, pe care

vreau să mi-o tatuez, pentru că monstrul de spaghete de pe
partea superioară a brațului meu se simte singur. Gorilă-flu-
ture, așa îmi zice ea câteodată, pentru că ea consideră că sunt
un amestec de gorilă cu fluture.
Desenul e bun. Ar putea fi potrivit ca model. Numai
expresia de pe fața gorilei mi se pare prea neprietenoasă. E
drept că, de multe ori, arunc priviri neprietenoase, dar eu nu
sunt un om neprietenos.
Poți să mai modifici asta? o-ntreb eu.
Mai bine fac una nouă. Nu seamănă cu tine, e prea subțire.
Impertinență.
Vreau să spun: nu-i destul de impunătoare!
Computerul meu mormăie. Nu știu niciodată dacă e Face-
time sau Skype. Skype. La apelul care vine de la Ela răspund.

Ela e fără doar și poate drăguță, dar ori monitorul com-

puterului o prinde, ori s-a făcut și mai drăguță. S-ar putea să
fie și râsul ei. Fiindcă nici de data asta nu face altceva decât
să râdă minute în șir.
— Ela, te rog… Mi-ar plăcea să râd și eu cu tine.
De fiecare dată când încearcă să-mi povestească întâm-
plarea, reușește să spună doar o frază și jumătate. Prin ur-
mare, aud în rate ceea ce mi se pune de data asta în cârcă.
Este vorba de o lectură publică într-un hotel literar din Ste-
iermark, care a avut loc cu câteva luni în urmă. Și mie mi se

289
pare că-mi aduc aminte vag că ceva s-a-ntâmplat acolo, dar
nu-mi mai amintesc nimic.
— Deci lectura se pare că a fost încă absolut okay, dar pe
urmă nu au mai fost autografe și dedicații, pentru că ai spus
că te taie căcarea.
— Ce tâmpenie. De faza asta îmi mai aduc aminte. N-am
spus așa ceva și nici nu aș spune vreodată așa ceva. Am spus
că trebuie să mă duc puțin până la toaletă, și nici nu mă tăia
ceva gen, mă rog, ci aveam nevoie să, în sfârșit, tralala.
— Bun, asta puteam și eu să-mi imaginez. În orice caz,
șefa te-a întâlnit două ore mai târziu în liftul panoramic, pe
când cobora, aveai pantalonii și chiloții dați jos până la glez-
ne. Încă a fost amabilă cu tine, te-a întrebat, n-ați vrea totuși
să vă îmbrăcați, ca nu cumva să răciți? La care tu ai spus,
hahahahahaha…
— Acum, hai, spune odată, ce-am zis?
— Ai zis că… hahahaha… Nu, asta chiar se potrivește cu
tine, că te duci până jos, la wellness, ahahahahahahahahahaha…
— Nu se poate.
— Barmanul a spus că nu spune niciun cuvânt despre vi-
zita ta, pentru că-i ești simpatic.
— Asta nu sună bine.
— Dar au vorbit cei din personal. Ăia mi-au povestit că
te-au găsit dimineața în lobby, ținând în brațe o sticlă de vin.
— Oo.
— Iar pe nota ta de plată erau… hahahaha… pe nota ta
de plată erau nouă sticle de vin! Dar faza cea mai tare e că…
hahahahaha…
Acum nu mai poate. Plânge. Eu îmi iau o cafea de la
chelneriță. Când îmi bag dopurile de la cască la loc în urechi,
Ela și-a revenit.

290
 — Faza cea mai tare e că, hahaha, te-am sunat la o zi după
lectură, îmi aduc aminte foarte bine, și te-am întrebat cum a
fost, și tu mi-ai spus doar, ei, da. Ei, da! Altceva nimic! Ha-
hahahaha, carevasăzică asta-i absolut normal la tine, haha-
hahaha…
— Da, păi ce să mai spun?
Vine prietenul ei Fipsi. De fapt, îl cheamă Hochmair și
e actor, prin urmare, are nevoie de atenția corespunzătoare,
și Ela trebuie să încheie convorbirea. Arată ca și când s-ar
sufoca de râs.
Mi se pare că e frumos să fii o sursă de bună dispoziție.
Dar, când la originea veseliei se află asemenea excese, asta-
mi dă de gândit. Și faptul că-mi aduc aminte atât de puțin.
Jumătate din viața mea a dispărut undeva. Cel puțin jumăta-
te din anii trecuți. Asta nu-mi convine. Cu siguranță că erau
și câteva lucruri bune în ea.

291
 ?

Jonas s-a trezit între mașini. Deși totul se învârtea în ca-

pul lui, luă act de faptul că se afla pe o stradă, o fundătură, și
anume într-un oraș mai mare. Mult zgomot de mașini, multe
mirosuri, clădiri vechi, multă căldură acumulată. Un muezin
tocmai chema la rugăciune.
Prea ușor. Ultima oară, Peru, la o depărtare de douăzeci
de kilometri de cea mai apropiată casă, ei, da, aia fusese o
capodoperă. Dar asta, acum?
Ești în stare de mai mult de atât, Tanaka, se mai gândi el
când se scula, cu o fracțiune de secundă înainte să bage de
seamă că era deghizat în Statuia Libertății și că, pe sub acel
costum, nu mai purta absolut nimic.
Lângă el: nu tu mobil, nu tu apă, nu tu bani, doar o făclie
cenușie din plastic.

Poate că e totuși mai bine să mai rămână un pic așezat,

se gândi el.
Da, asta o să fie bună.
Ai venit cumva ca să mă calci pe nervi sau e o vizită de
prietenie?
Cu mine nu trebuie să te prefaci. Îți place enorm să te calc
pe nervi.
Corect.
Așa că nu te mai plânge. Ce mai e și cu tâmpenia asta,
poți să-mi explici?
E complicat.

292
 Te-ai uitat cumva la tine? Ai văzut cum arăți? Hahaha-
haha!
Ești imposibil. Mai bine spune-mi dacă e cineva după zi-
dul ăsta.
Nu. Nu-i nimeni acolo.
Mulțumesc.
Jonas se cățără pe zid. Câteva secunde mai târziu, o haită
de polițiști era pe urmele lui.
Tâmpitul dracului!
Hahahaha!
Porcule ce ești!
Hahahaha!

293
 WESTSTEIERMAR K

La cinci minute după ce a sunat clopoțelul, profesoara de

germană încă nu a venit. Noi sperăm deja că scăpăm de toată
ora sau chiar de ora dublă, căci, dintr-un motiv oarecare, ea
și proful de geografie au făcut schimb de ore.
Circulă o serie de zvonuri. E bolnavă. E beată. E gravidă.
Până la urmă vine totuși, gâfâind un pic, și împarte coli de
hârtie.
— Vă întoarceți doar la comanda mea!
— Testele și lucrările de control trebuie anunțate dinain-
te, și anume cu o săptămână!
Câțiva se întorc și se holbează la mine. Cu câteva luni în
urmă am citit legea învățământului școlar și sunt sigur pe
poziții.
— Și de unde, mă rog, vrei tu să știi că e ceva de genul
acesta?
— Păi atunci ce e? întreabă aia din rândul întâi, care, ca
preferată a profesorilor, poate să-și permită astfel de întrebări.
Oricum însă, de la referat încoace, o văd într-o altă lumină.
— Nu-i un test și nu-i o lucrare de control. Răspundeți la
întrebare cât de bine puteți. Acum puteți să vă uitați pe foi.
Timpul trece.
Peste tot se aude foșnetul foilor. Mi-e de ajuns să-mi
arunc o privire pe foaie ca să știu ce anume este: un test IQ.
Am făcut deja unul din ăsta în școala mea dinainte.
Urechile mi se-ncălzesc ca înaintea unei partide de șah.
Numai că ușoara senzație de leșin din stomac nu-mi vine

294
de la încordarea bucuroasă. Știu că sunt mai isteț decât toți
ceilalți de aici. Dar ce mă fac dacă nu-i așa?
— Dar ce este acesta, vă rog? întreabă colega de bancă a
tocilarei. N-am mai văzut așa ceva!
Ici și colo se râde. Majoritatea oftează.
— Foile acestea nu vor fi strânse, ele rămân la voi, o
liniștește profesoara. Timpul trece.
— La ce ne folosește asta?
— Timpul trece!
— Ei și, timpul trece și gata, mormăie aia din fața mea.
Se face liniște.
Împing testul la o parte și-mi scot o carte. Profesoara nu
bagă de seamă. Oricum, mi-ar fi totuna. Nu sunt obligat să
completez testul ăsta.

Nu pot să mă concentrez asupra cărții. În jurul meu se

mâzgălește de zor. Aud cum cineva taie ceva. Ăla de lângă
mine înjură. Ăla din fața lui râde. Aia din fața lu’ ăla zice: pst!
Cinci minute. Zece.
Căcat, mă gândesc eu și trag foaia în dreptul meu.

Sunt 50 de întrebări. Primele 10 tratează logica lingvis-

tică, de la 10 la 20 sunt probleme de text matematic, dar de
aici încolo începe să se complice, de la 30 e derutant. Pentru
că am început prea târziu, ajung numai până la 43, pe urmă,
profesoara strigă:
— Stop! Întoarceți foile!
Se mormăie și se râde. Ăia din fața mea încă mai încearcă
să ghicească ce-i cu toată treaba asta.
— Te-ai prins ce-i cu chestia aia de la mijloc? mă întreabă
ăla de la lângă mine.
— Nu sunt sigur, spun eu, cu toate că sunt sigur.

295
 Problemă cu problemă, aflăm rezolvările, pe alocuri exis-
tă și lămuriri suplimentare. Profesoara le explică bine. Ori
a făcut asta mai des, ori nu este atât de tâmpită pe cât arată.
— Așa, spune la ea la urmă. V-ați adunat punctele?
— Da!
— V-ați întrebat ce vrea să fie ăsta. Aveți în fața voas-
tră un test IQ, un test care măsoară coeficientul vostru de
inteligență…
— De asta ne-am prins și noi între timp. Pentru asta sun-
tem destul de inteligenți.
Tocilara din rândul întâi urcă din ce în ce mai mult în
respectul meu.
În timp ce noi completam testul, profesoara a montat
aparatul de proiecție. Ea așază o folie de plastic pe placa de
sticlă și pe perete strălucesc valorile echivalente în puncte IQ
ale răspunsurilor noastre.

47-50 puncte: 170+

43-46: ≈ 160
40-42: ≈ 150
37-39: ≈ 140
34-36: ≈ 130
31-33: ≈ 120
28-30: ≈ 110
23-27: ≈ 100

Aici, scala se termină, probabil, un act de mărinimie. Mi

se pare și corect așa. Nu-mi plac testele de felul acesta. Pentru
cei care sunt buni, rezultatul e o încurajare, și pentru aceia
care, din indiferent ce motive, termină prost, e contrariul.
Cui îi folosește asta la ceva, mă întreb eu de când am auzit
prima oară de testele astea.

296
 — Trebuie să fiți conștienți că aceasta este o evaluare foarte
generală. Cine are un rezultat mai scăzut nu trebuie să dispere.
Asta nu spune mai nimic despre ceea ce ai realmente în cap.
— Păi, atunci, Doamne ajută! strigă unul și toată clasa
râde. Aproape toată.
— Și atunci de ce îl mai facem? pufnește aia din rândul întâi.
— Câte puncte ai, Ruth? întreabă profesoara.
— 36! Dar spuneați că asta nu înseamnă nimic!
— Ba înseamnă, cum să nu, e grozav…
— Aha, dacă ești bun, înseamnă, dacă ești slab, nu în-
seamnă nimic! zice Ruth pe un ton otrăvit.
— Lucrurile nu stau în felul acesta…
— Ba da, tocmai ați spus asta chiar dumneavoastră. În-
totdeauna-i așa.
E nervoasă, de-a dreptul furioasă. Deodată, începe să plân-
gă.
Profesoara nu știe ce să facă.
Întreabă alți elevi de punctajul pe care l-au scos. Unii nu
vor să-l spună și se mulțumesc să râdă. Nu râd niciodată sin-
guri. Este evident că mulți au avut destule dificultăți cu testul.
— Și tu? mi se adresează acum profesoara.
Eu am 41 de puncte. Acopăr rezultatul ca să nu-l vadă
colegul de bancă.
— 31, zic eu.
— Nici asta nu-i rău.
În difuzor se aud trosnete. De obicei, ăla nu-i folosit decât
la exerciții de alarmă de incendiu sau când a murit cineva.
Îmi aud numele. Trebuie să mă duc la director.
— Păi, atunci, du-te, spune profesoara.
Privirile care mă însoțesc până la ușă nu prea știu cum
să le interpretez. Este în ele un amestec de sfială și milă. Dar
mai e și altceva.

297
 În momentul de față nu mă interesează. Acum bate ora
adevărului.

În clipa în care bat la ușa direcției, inima-mi bate atât de

tare, că-mi umple întreg coșul pieptului. Înghit în sec. Când
aud un „intră!” tăios, îmi dreg glasul. Îi promit lui Dumnezeu
10 000 de puncte bune dacă face să iasă bine.
În biroul directorului nu e nimeni în afară de avortonul
ăsta căcăcios de director și de profesorul care a făcut cererea
de exmatriculare. Cel puțin, în instanță aș avea și eu un avocat.
Dau bună ziua. Niciunul dintre ei nu-mi răspunde.
— Știi pentru ce te afli aici?
Chiar și într-o situație ca asta, directorul își rânjește
dinții. Mă-ntreb dacă cumva s-a tâmpit deja de tot, da, știu că
n-o să primesc nicio cupă pentru campionatul școlar de șah.
— Îmi pare rău.
— Îți pare rău?
— Îmi pare foarte rău. Nu știu ce-o fi fost în capul meu
atunci.
— Nici eu nu știu!
— Îi pare rău! mă maimuțărește profesorul. Ar fi trebuit
să te gândești dinainte!
— Walter, te rog, spune directorul.
Dacă aș putea să-ți trag eu câteva perechi de palme, mă-
gar bătrân ce ești, mă gândesc eu.
— Din păcate, nu mai am cum să repar ce-am făcut, spun
eu pe un ton plin de jale, dar promit că așa ceva n-are să se
mai întâmple niciodată.
— Nu te mai piși niciodată în paturi străine?
Poate că mă înșel, dar directorul pare să-și reprime râsul.
— Doar într-al meu!

298
 Asta a fost prea mult. Surâsul din ochii lui se stinge și
văd din nou josnicia. Las să se abată asupra mea o ploaie de
mustrări, întreruptă pe alocuri de profesorul care ține să îmi
mai tragă și el câte una.
— Walter, poți să-l mai freci după aia, spune directorul la
un moment dat.
În mod amuzant, prima oară n-am înțeles „să-l mai
freci”, ci „să mi-o freci”. Ceva îmi spune mie că cei doi nu se
pot înghiți. Ceea ce mă face să sper.
— De aceea, eu am hotărât ca… , spune directorul și face
o pauză de efect.
Acum e-acum, mă gândesc eu.
— Alois, îmi dai voie să…
— După aceea!
Și spre mine:
— Am hotărât să-ți dau o mustrare severă. Nota ta la pur-
tare nu va fi una satisfăcătoare…
Restul predicii n-o mai aud. Mustrare severă, notă la pur-
tare, cu asta pot să se șteargă la cur, asta nu înseamnă nimic.
Și profesorul vede lucrurile la fel.
— Mustrare! Notă la purtare! gâfâie el. Ăsta-și râde de
noi! Chiar vrei să-l mai păstrezi în școală pe unul ca ăsta?
— Hai mai bine să nu discutăm lucrurile astea de față cu el.
— Ce să mai facă? Vrei să ți se pișe pe birou?
— Walter, te rog.
El își arată colții în mod prietenos. Eu spun mulțumesc și
fac o plecăciune doar puțin exagerată.

Când ajung înapoi în clasă, câțiva mă întreabă care-a fost

treaba. Eu mă întorc la locul meu fără să scot o vorbă. Pro-
babil că, oricum, mi se citește ușurarea pe față. Mă simt ca și

299
când aș putea să-mi deschid brațele și să zbor o tură pe dea-
supra clasei, pe geam afară, o dată pe deasupra copacilor de
vizavi și înapoi. Fereastra este, oricum, deschisă. E cald, simt
deja miros de primăvară.
Profesoara mă privește ciudat. Eu observ că chestionarul
pe care-l lăsasem acoperit nu mai e exact cum l-am lăsat.

300
 CARLISLE

A murit un scriitor cunoscut.

Pe Facebook se adună teancuri de RIP10-uri. Stolul își face
cunoscută tristețea. De parcă vreunul dintre ei ar fi citit o
carte de-a lui în ultimii zece ani. Ceea ce înțeleg cât se poate
de bine, căci nici mie nu-mi plac autorii ăștia de literatură
pentru gospodine, cu atât mai puțin ceea ce scriu ei. Dar de
ce se poartă cu toții de parcă ar fi murit propriul lor bunic?
Jumătate din contactele mele de pe Facebook sunt niște
idioți absoluți. O mulțime de profesioniști ai empatiei, ma­
șinării de indignare și proprietari de Auschwitz. Fiecăruia,
bucata lui de laureat Nobel. Fiecăruia, refugiatul lui înecat.
Fiecăruia, centimetrul lui pătrat de cameră de gazare.

10 Abrevierea latinescului Requiescat in pace – Odihnească-se-n pace

(n. tr.).

301
 WESTSTEIERMAR K

Deșteptătorul mă smulge din somn la ora cinci dimineața,

ca de obicei. După ce l-am oprit, aud o voce străină.
— Da’ știu că se aud la zgomote în casa asta.
Mă întorc pe partea cealaltă. În fotoliu, la doi metri în fața
patului meu, șade un colos de bărbat, cu fața spre mine, ca și
când m-ar fi urmărit în somn. Nu l-am mai văzut niciodată.
— Bună dimineața, zice el.
— Bună dimineața, zic eu.
Are o voce blândă, tonul lui e prietenos, dar, cu toate as-
tea, mă-ntreb cine e. El pare să observe asta.
— Eu sunt numai un oaspete întâmplător, spune el. Cu
o mișcare a capului arată spre camera de alături, din care
pătrunde un sforăit neregulat.
— N-am vrut să fiu singur ieri. Și atunci, ea m-a luat cu ea.
— Păi, și atunci, cum de nu sunteți dincolo?
— Te rog să mă tutuiești. Eu sunt Baby.
— Baby?
— Da, toată lumea-mi zice Baby.
— Baby. Okey.
— Ea a adormit imediat. Nu se simțea prea bine. Suntem
doar prieteni.
— Aha.
— Și noi doi am putea să fim prieteni, spune el.
În lumina slabă a zorilor nu pot să-l văd bine pe Baby.
Este înspăimântător de gras și poartă ochelari, asta pot s-o
văd, la fel și faptul că ține în mâini unul din vechile mele

302
animale de pluș. Ce mă izbește la el: vorbește o germană mai
îngrijită decât ceilalți oameni din partea locului.
— Trebuie să te duci deja la școală?
— Nu, am timp.
— M-ar fi mirat ca ăștia să înceapă acum și mai devreme.
Și eu m-am chinuit odinioară în instituția asta. Scharrer mai
există? Era tânăr pe atunci.
— Da, există.
— Un mare bulangiu.
Nu pot să nu râd.
— Și Knoll? Ce face tipa, mai bântuie și ea pe acolo?
— O, da, și-ncă cum.
— Un păduche. M-a lăsat un an repetent. Și unul Kraus?
— Pe ăsta nu-l știu.
— Probabil că a fost cu mult înainte de tine. Dar explică-mi
și mie ceva: dacă încă nu trebuie să te scoli, de ce ți-ai pus
ceasul să sune?
— Îmi place să ascult radio dimineața.
— Oo. Înțeleg. Nu vreau să te deranjez. Dă-i drumul. Hai
să ascultăm radio împreună.
Ascultăm radio împreună. Un sfert de oră. Mai mult.
Aproape că adorm la loc. Când crainicul amintește de Anul
Internațional al Tineretului, pe care-l celebrăm cu toții, Baby
își drege glasul.
— Pot să spun ceva?
— Da, normal.
— Treaba asta cu Anul Internațional al Tineretului e o
glumă proastă. Nimănui nu-i pasă de tineri. De tineri și de
bătrâni, nimănui nu-i pasă de ei.
— Se poate.
— Chiar așa e. Știu asta pentru că și eu sunt afectat. Pentru
că eu sunt și bătrân, și tânăr. Râde. Câți ani crezi tu că am?

303
 — N-am idee. 25?
— La mine-n pașaport scrie că am 43. Dar nu-i adevărat.
Eu am în jur de 13.
— La fel ca mine.
— Tu ești mult mai mare, spune baby. Judecând după ceea
ce am auzit eu despre tine, ai cel puțin 30.
— Da’ ce-ai auzit tu?
— Noi doi, noi am putea să ne împrietenim. Când trebuie
să pleci la școală?
— La șapte. Îmi place să ajung mai devreme.
— Ce-ai zice dacă te-aș duce eu și dacă, mai înainte, ne
ducem undeva să luăm micul dejun? Poate la Konstantin?
— Dar tu ai dormit vreun pic?
— Eu nu dorm niciodată. Chicotește. Deci vrei? Am
BMW-ul afară.
De alături răsună sforăitul Uriellei.
— Se simte bine? întreb eu.
— Cu siguranță mai bine decât când a adormit. În baie ar
fi mai bine să nu intri.
— Dar trebuie să intru. Să-mi fac duș și să mă spăl pe dinți.
— E-n regulă, atunci așteaptă. Să fac curat.

Pe drumul spre Café Konstantin, îmi demonstrează

accelerația BMW-ului. Mă lipește de spătar.
— Spune-mi că-i o nebunie! Spune-mi că-i ca-n povești!
— Super. Dar mi se face rău.
— Vrei să-l conduci și tu un pic?
— Am doar 13 ani.
— Ei și? La fel și eu.
Chicotește din nou cu chicotitul ăla vesel al lui. Sună ca
acela al unei femei bătrâne, cumsecade și un pic mai speciale.
Deschis, misterios, cumva nu chiar de pe lumea asta.

304
 — Astăzi nu, spun eu. Mulțumesc oricum.
— Săptămâna viitoare o să mergem spre graniță, știu eu
acolo niște locuri unde se poate. Ai condus vreodată?
— Niciodată.
— Atunci e timpul s-o faci. O s-o facem. Curând.
Baby apasă și mai mult pe accelerație. Eu mă țin cu amân-
două mâinile.
— Nu trebuie să-ți fie frică. Sunt un șofer bun. Iar tu ești
un șahist bun, așa am auzit. Era cât pe aci să ajungi campion
european, așa am auzit, e adevărat?
Reușesc să răspund abia când, pe străzile înguste din cen-
trul localității, trebuie să ridice piciorul de pe pedală.
— Nu, nici măcar pe aproape.
— Ești un geniu, spune el și calcă atât de tare pe frână,
că numai centura mă împiedică să mă bușesc cu mecla de
torpedou. Știu eu că ești. Fiindcă și eu sunt un geniu. Geniile
se recunosc între ele. Am ajuns. Aici au cea mai bună cafea
și cele mai bune chifle din părțile astea. Și îți place de mine?
— Cred că da. Dar te rog să nu mai conduci așa de repede.
— Te rog să mă scuzi. N-o să se mai întâmple. Jur!

În Café Konstantin, lumea pare să-l cunoască. Chelnerii și

clienții îl salută sau îi fac cu mâna. Chelnerului mă prezintă
ca pe tânărul său prieten. Zice să comand orice doresc. Co-
mand, dispar la toaletă să borăsc. Odată întors la masă, mă
port ca și când n-ar fi nimic.
În timp ce așteptăm micul dejun, îl cercetez discret pe
Baby. N-am mai întâlnit niciodată pe cineva ca el.
Arată, într-adevăr, incredibil de tânăr. Cu greu pot să
cred că are 43 de ani. Nu sunt bun la aprecieri din astea, cel
puțin vârsta adulților n-o ghicesc decât rareori, dar ăsta nu
arată mai bătrân de 25.

305
 Are pielea rozalie și, cu toată noaptea petrecută la mine-n
fotoliu, nu se vede nici măcar o umbră de barbă. Este foarte în-
grijit, are manichiură, poartă un sacou, doar cămașa albă nu-i
foarte curată la guler. Ochelarii ar trebui să coste mai mult
decât câștigă Uriella într-o lună. Un bărbat tânăr și simpatic.
Doar cu privirea lui s-ar zice că ceva e-n neregulă.
— Ar trebui să bea mai puțin, zice Baby.
— Am rugat-o de multe ori să nu mai bea atât.
— Sincer vorbind, aseară eu n-am venit pentru că am
vrut eu, am venit din cauza ei.
— De vină sunt și pastilele.
— Ce ia?
— Nu știu exact. Ceva calmante.
— De alea iau și eu. Dar ele sunt dăunătoare numai dacă
le amesteci cu alcool. Alcool nu beau niciodată. Nu-mi place
deloc. În fond, n-am decât 13 ani!
Chicotește.
— Tu de ce iei calmante? întreb eu.
— Ca să mă calmez.
— Ce să spun.
— Nu iau numai calmante, mai iau câteva feluri. Rinichii
mei nu funcționează cum trebuie și cam la fel stau lucrurile
și cu inima. În afară de asta, sunt schizofrenic.
— Ce?
— Schizofrenic. Asta-nseamnă că am o personalitate scin-
dată.
— Știu ce-nseamnă asta. Numai că eu niciodată n-am…
Vreau să spun… Nu știu. Și ai 13 ani?
— Nicio grijă, eu nu mă consider că am într-adevăr 13 ani.
Presupunând că crezi asta.
— Orișicât, spun eu.

306
 Chicotește.
— Ești un om bun, spune el.
— Mulțumesc.
Vine micul dejun. Într-un timp demn de un record mon-
dial, își înhață o chiflă cu unt și în zece secunde a-nfulecat-o.
— Nu trebuie să-ți faci griji din cauza mea, spune el și bea
o-nghițitură de suc de portocale, după care paharul lui e gol.
Dacă sunt cuminte și-mi iau pastilele, totul este în ordine. Iar
eu sunt un Baby cuminte. Corect, Kiko?
Chelnerul așază o scrumieră pe masă.
— Absolut corect, Baby.
Baby îi întinde o hârtie de o sută. Chelnerul o bagă-n bu-
zunar cu o plecăciune sumară. Mi-e nesuferit din prima se-
cundă. În sinea lui, îl tratează pe Baby de sus. Chestiile alea
le văd instantaneu.
— Când trebuie să fii la școală?
Baby se uită la ceasul scump de pe încheietura mâinii. Își
aprinde o țigară.
— Mai am un sfert de oră, spun eu.
— Frumos. Vrei să facem excursia aia săptămâna viitoa-
re? Cu mașina?
— Trebuie s-o-ntreb pe Uriella.
— Cum îi zici? Uriella? De data asta nu mai chicotește,
râde în gura mare. E foarte tare asta! E perfect! Ea știe?
— Nu. Doar dacă n-o să-i spui tu.
— În niciun caz. Am s-o-ntreb de excursie. Sunt sigur că
n-are nimic împotrivă.
— Baby, cine ești tu?
El mă privește pe deasupra ochelarilor și-și încrețește
fruntea.
— Adică vrei să știi dacă tocmai mă cred altcineva?

307
 — Nu! Vreau să știu, pur și simplu, cine ești tu! Nu te
cunosc deloc.
— Asta așa e, ce-i drept. Deci: în realitate mă cheamă
Georg. Dar toți mi-au spus Baby, dintotdeauna. Părinții mei
au fost timp de treizeci de ani singurii medici pe aici. Bine, au
mai existat câțiva, dar părinții mei erau cei mai buni.
— Haha! râde un bărbat la o masă de alături.
— Tu să taci! urlă Baby atât de tare, că, de spaimă, sunt
cât pe aci să cad pe spate cu scaun cu tot. În ultima secundă
reușesc să mă apuc de marginea mesei.
— Vezi, spune Baby cât se poate de liniștit, de-aia e pe-
riculos să te legeni cu scaunul. În orice clipă poate să urle
careva.
— Mai ales tu, zice ăla de la masa de alături, fără să-l pri-
vească pe Baby, și se duce cu berea lui la tejghea.
— Părinții mei au fost într-adevăr medici buni.
— Au murit?
— Nu, sunt la pensie. Eu sunt marea lor dezamăgire. Nu
s-a ales nimic de mine.
— Păi tu ce ești?
— Un bebe mare. Chicotește.
— Ai studiat ceva?
— Dacă am studiat? Și-ncă cum! Cinci ani jurisprudență.
Cinci ani artă. Șapte ani medicină. Pe asta chiar am termi-
nat-o. Kiko! Încă una neagră! – Vrei și tu?
— Nu, mulțumesc. Ești medic?
— Ce-ți trece prin cap? Am terminat studiul. Dar, după
aceea, am fost mai tot timpul în spital.
— Ca medic stagiar?
— Ca pacient. În spitalul special.

308
 Chelnerul aduce cafeaua. Observ disprețul cu care pune
tava pe masă.
— În spitalul special? repet eu după ce Kiko a plecat. Vrei
să spui că…
— Da, da, exact, în balamuc, spune el cât se poate de fi-
resc.
— Și din ce trăiești?
— Bani am mai mulți decât îmi trebuie. Locuiesc cu părinții
mei. Ei îmi dau tot ce-mi trebuie. Doar sunt Baby al lor!
Nu-mi mai trece nicio-ntrebare prin minte. Pentru-nce-
put, am destule informații.
Ceasul de deasupra ușii arată șapte și jumătate. Îi
mulțumesc pentru micul dejun.
— Nu vrei să te duc până la școală?
— Mulțumesc. E la doi pași.
— Vrei să vin să te iau la prânz? Oricum n-am nimic de
făcut.
Îmi trece prin minte că bicicleta mea e acasă. Ar trebui să
iau autobuzul.
— Ar fi frumos. Dar numai dacă mergem încet.
Baby ridică mâna stângă a jurământ și-și așază dreapta
pe inimă.
— Pe cuvântul meu de onoare. La unu sunt în fața școlii.
Mergem să mâncăm de prânz.

309
 NEW YOR K CIT Y

Când, din Buickul LaCrosse pe care l-am închiriat în

Harrisburg, văd, la scurt timp după ce soarele a apus, lumi-
nile Manhattanului apărând înaintea mea, este ca și când
asupra mea s-ar pogorî o epifanie.
Priveliștea asta. Atmosfera asta, măreția, întinderea. Clă-
dirile înspăimântător de înalte și forța lor elegantă. Și eu,
aici, în această mașină, lângă mine – Maica Tereza a fostelor
mele femei, în spatele meu, copilul. Frumos. Sunt copleșit de
recunoștință. Viața mea are totuși momentele ei.
Pe Else și pe copil i-am luat de la aeroportul din Phila-
delphia. După un scurt ocol prin Washington, ca să-i arăt co-
pilului Casa Albă, acum suntem aici. Pe oglinda retrovizoare
stă scris: Objects in mirror are closer than they appear. Din
păcate, același lucru e valabil și pentru oglinda mea din baie.
Datorită lui NAVIGON, găsim hotelul nostru fără proble-
me, el se află în Chinatown. Facem check-inul, eu las mașina
într-o parcare păzită și mergem să mâncăm. Nu vorbim des-
pre asta, dar suntem cu toții nerăbdători.

Copilul insistă să ia pizza. Un prieten i-a tot povestit des-

pre o pizzerie lângă Empire State Building, care nu-i tocmai
după colț. Dar ce contează. Dacă copilul e fericit, atunci sunt
și eu. Dar, oricum, sunt fericit aproape întotdeauna când co-
pilul e la mine.
Ne așezăm într-un taxi și ne ducem la prăvălia aia de rău
augur, care nu se deosebește cu nimic de o pizzerie obișnuită.
Nu contează. Manhattanul e Manhattan.

310
 Copilul e cool. Vorbește cu chelnerul în engleză. Mănân-
că și este pe deplin mulțumit. Fac și eu o-ncercare cu o pizza,
dar nu reușesc s-o tai. După o vreme înțeleg că nu e din cauza
mea, ci cuțitul e bont.
Rog să mi se aducă un alt cuțit. Chelnerul scutură din cap
cu regret. Cuțit ascuțit, asta nu se poate. De ce nu, întreb eu.
Pentru că, odată, un client s-a accidentat cu un cuțit ascuțit
și a făcut o reclamație.
Îl întreb dacă încearcă să mă ia la mișto. El jură că spune
adevărul. Mă chinuiesc mai departe cu cuțitul cel bont. După
ce ajung la jumătate, mi-e, oricum, de ajuns, eu sunt obișnuit cu
pizza Massimo, nu cu discurile astea groase de frisbee din cocă.
Încep să simt oboseala, drumul a fost totuși lung. Mi-ar
plăcea să-mi iau un whisky ca să mai prind puteri, dar de față
cu copilul încerc să beau cât mai puțin alcool, de aceea îmi
comand o apă minerală.
Pe la zece apare Daniel. Else și copilul și-au încheiat seara
și preiau imediat taxiul lui. Daniel se uită la mine cum beau
de unul singur sticla de apă minerală, pe urmă ne postăm la
marginea străzii și le facem semn mașinilor galbene cu lumi-
nă pe acoperiș.
Daniel a promis că-mi arată câte ceva din oraș. Mai întâi
ne ducem să mâncăm la Nobu, pentru că încă mi-e foame și
sunt curios cum se gătește la ăia. Acum șapte ani, când am
fost la New York singur, n-au vrut să mă lase să intru. Cu
Daniel funcționează.
Sunt orbit de atât de multe femei frumoase. Cel mai mult
mi-ar plăcea să-mi smulg hainele de pe mine și să dau năvală
peste jumătate din local. Dar e de presupus că nici acțiunea
asta nu ar fi mai bine primită decât cea cu care am încălcat
regulile la Barcelona când, în urmă cu câțiva ani, într-o câr-

311
ciumă de fițe plină ochi, în semn de protest față de mâncarea
exorbitant de scumpă și îngrozitor de proastă, la îndemnul
prietenei mele, mi-am scos pula și mi-am pus-o pe masă, iar
patronii au chemat poliția. În țara asta însă poliția de-abia
așteaptă să te schilodească-n bătaie sau să te împuște, așa că
mă abțin de la năzbâtii.
În loc să mă culc cu una dintre femeile alea frumoase, co-
mand în sfârșit whisky. Primul meu alcool pe pământ ameri-
can. Mă rog, cel puțin în timpul acestui sejur.
— Știi cumva de unde pot să fac rost de coca?
Privirea lui mi-e de ajuns. Discuția se mută foarte repede
pe alte teritorii tematice.
Daniel face ce face și se uită la pantofii mei. Când se
ivește ocazia, mă numește ambasador al pantofilor. La care
eu răspund cu speculații despre cum ar trebui să fie făcute
încălțările sau, în general, hainele, pentru ca o firmă să do-
rească să-l angajeze pe el ca să le poarte în scopuri publicitare.
Nota se ridică la 140 de dolari. Daniel vrea să plătească,
dar nu-l las. Îmi place atât de mult să mă aflu aici, în New
York, orașul orașelor, îmi place atât de mult să fiu în acest
moment al vieții, în plină aventură, la un pas de tot ceea ce
este posibil, că nu vreau să mă gândesc la detalii existențiale
atât de derizorii precum situația contului.
După ce-am mâncat, facem o plimbare. Daniel îmi arată
noile turnuri gigantice din jurul lui Freedom Tower, pentru
că, noaptea, ele par și mai frumoase, și mai impunătoare.
Sunt mai mult decât impresionat.
După asta, pentru el e, din păcate, stingerea, trebuie să se
scoale devreme. Eu iau un taxi și mă-ntorc la hotel. În dreptul
ușii mai rămân un timp locului. Clădirile din jurul meu par
că se uită în jos la mine. Eu spun hello. Ele îmi întorc salutul.

312
 Mă aflu-n Manhattan. Pentru prima oară după șapte ani.

În ziua următoare, sărbătorim ziua de naștere a copilu-

lui la A Voce, în Columbus Circle, împreună cu Daniel, cu
prietena lui, Anne, și cu fiul său Ossi, care, spre deosebire de
gingașul său tată, ar putea, fără doar și poate, să fie avut în
vedere, la un moment dat, ca ambasador al pantofilor. Co-
pilul se distrează foarte bine cu Ossi. După ce i-am observat
un timp pe amândoi, îmi dau seama care e gândul care mă
tot bântuie de o bună bucată de vreme: cei doi sunt versiunile
mai bune ale taților lor.
Rad cât mai discret cu putință două sau trei sticle de vin.
Nota face 560 de dolari și eu insist să o plătesc. Este ziua de
naștere a copilului, cea mai importantă zi din viața mea,
și sunt cu el în Manhattan. Iubesc Manhattanul. Eu sunt
Manhattanul.
Acum urmează în program vizita festivă la FAO Schwarz,
giganticul magazin de jucării. E o greșeală să calci într-un
astfel de loc cu un copil. Suntem patru copii în total, dintre
care unul mai e și beat pe deasupra.
Copilul și cu mine ne scanăm fețele. Peste câteva săptă-
mâni vom primi figurine cu fețele noastre. 280 de dolari.
Vânzătoarea este atât de frumoasă, că i-aș cumpăra cinci
figurine din astea dacă, în schimb, ar vrea să iasă cu mine,
dar nu sunt destul de beat ca s-o-ntreb. Una care arată așa lu-
crează aici ca vânzătoare. Dar atunci cum or arăta modelele
aici? Vreau sex. Am nevoie de sex. Vreau să mă îndrăgostesc.
Acum. Aici. Imediat. Vreau să mă-ndrăgostesc, în sfârșit, din
nou. Aici ar fi interesant. Să te îndrăgostești.

După ce am cheltuit o grămadă de bani, Daniel propune

să luăm un taxi până la un portavion pe Hudson. Ossi și co-

313
pilul chiuie de bucurie, căci există, printre altele, un Concor-
de casat și o navetă Enterprise, care pot fi vizitate.
La intrare ne aranjăm pentru prima fotografie. Ossi este
extrem de mobil și ocupă atât de mult spațiu în poză, încât
copilul se plânge că precis a fost acoperit și, prin urmare, mai
trebuie făcută una. Înăuntru mai facem una. Știu că, la ieșire,
va trebui să le cumpăr, dar e absolut okay, fiindcă și eu vreau
să am una.
Mă interesează naveta spațială. Cercetez îndelung plăcuțele
pe partea inferioară. Avariile la acest scut termic au fost de vină
pentru faptul că naveta Columbia 2003 a luat foc la decolare.
— Ia uite, îi spun eu copilului, asta a fost în spațiul cos-
mic. Asta a fost, într-adevăr, în spațiu.
Se uită și nu zice nimic.
Îmi place venerația de care dă dovadă. La fel simt și eu. Văd
ceva ce a fost în spațiu. Stau așa și mă uit și sunt un mic nimic.
După un timp, încep să mă simt sufocat. Am nevoie să fiu
câteva minute singur.
Întotdeauna mi se întâmplă așa. Chiar și atunci când sunt
cu oamenii pe care-i iubesc cel mai mult, am nevoie să-mi
iau un minut pentru mine. Trebuie să stau așa și să mă uit
înaintea mea și să caut dialogul cu o lume foarte îndepărtată.
E ca și când, din oră-n oră, ar trebui să anunț acasă că totul
este în ordine.
Jos de tot în burta vaporului beau cafea în vreme ce
ceilalți se uită mai departe la lucruri pe care le-am văzut în
fugă și pe care le-am considerat ca fiind mai puțin interesan-
te. M-am aflat deja în cabina lui Amundsen de pe Fram, așa
că un portavion din ăsta nu mai e o senzație.
În cafeteria care e la fel de primitoare ca un spital de cam-
panie pentru leproși, ascult în căști de pe mobil Cortez the

314
Killer, versiunea live, bineînțeles, și beau o cafea cu un gust
atât de îngrozitor, încât mă întreb cum e posibil să faci o ca-
tastrofă ca asta. Mă gândesc să le trimit prietenilor mei prin
sms observații suculente despre lipsa de cultură a americani-
lor, dar pe urmă mă răzgândesc. Am fost în vreo cincizeci de
țări, și regiunile cele mai primitive se aflau în Rusia, în Egipt
și în Statele Unite. Rușii vorbesc numai rusește, navighea-
ză pe internet numai pe site-uri rusești și sunt realmente tot
timpul beți, ăsta nu-i un clișeu și nu suportă comparație cu
cât beau eu. Ăia consideră că așa-i normal, eu nu. În Egipt,
la barul piscinei, Else și-a primit băutura abia atunci când nu
mai era niciun bărbat care aștepta în spatele ei. Astea sunt
situații în care mie mi se ard siguranțele.
La ieșire, Daniel le dăruiește, atât copilului, cât și lui Ossi,
câte un album foto cu pozele noastre. Își ia rămas-bun, tre-
buie să se-ntâlnească cu cel mai mare star dintre toți autorii
lumii occidentale. Dacă ar fi după copil și după mine, el ar
putea să-l lase liniștit pe Ossi cu noi, Ossi e atât de treaz și
de inteligent, și are acea energie incredibilă pe care o au unii
copii despre care observi încă de timpuriu că din ei are să
iasă ceva deosebit, dar e de presupus că Daniel se teme că am
să trag o linie împreună cu fiul său de șase ani.
Maica Tereza a fostelor mele femei întreprinde o tură de
shopping, în vreme ce eu mă duc cu copilul la The Strand,
unde urmează să ne întâlnim cu Angie și cu fiica ei, Stella.
Ele rămân o săptămână în New York, pentru că și Stella își
serbează ziua de naștere și pentru că, pe deasupra, trebuie
sărbătorit și bacalaureatul pe care și l-a luat, în sfârșit.
Locul l-am ales din cauză că se spune că barul de pe aco­
periș, The Top of the Strand, are o priveliște nemaipomenită.
Pe care însă nu ajung s-o văd, căci sub 21 de ani nu ai voie

315
sus. Prin urmare, stau cu copilul la barul din fața recepției
și-i aștept pe ceilalți.
Copilul bea Dr. Pepper’s, eu beau cocktailuri. Copilul a
obosit și vrea la hotel. O sun pe Else. Oricum, și-a cheltuit
deja toți banii și vine să ia copilul.
Eu le aștept pe Angie și pe Stella și bag de seamă că sunt
într-adevăr beat. La întrebarea mea de unde pot să fac rost
de niște cocaină, nu primesc de la barman decât un surâs
plin de îngăduință și o mică minge de fotbal, pe care poți s-o
frămânți în mână ca să-ți antrenezi mușchii și care poartă
inscripția The Strand.
Până la urmă, își fac apariția și cele două femei. Nici ele
nu sunt chiar niște depresive, așa că următoarele cocktailuri
sosesc în zbor.
Angie trebuie să se ducă la toaletă. Stella îmi trimite două
fotografii nud, o dată e vorba de niște sâni mari, o dată este
bazinul, niciuna dintre cele două doamne nu e Stella.
— Foarte drăguț, spun eu, mulțumesc frumos.
— Da.
— Și de unde și până unde onoarea asta pe mine? Despre
cine e vorba?
— Păi, prietenele mele! Cu alea trebuia tu să te-ntâlnești!
Când nu erai aici!
Aha, mă gândesc eu, când nu eram aici, să le fi întâlnit,
fotografii în pielea goală, deci hm.
— Stelli, nu pricep.
— Nu-i cine știe ce de priceput. Le place de pula ta și li se
par amuzante informațiile pe care mi le trimiți. Cu ce-o să
te alegi de la ele, asta nu pot să știu. Îți trimit numerele lor.
— Ce-nseamnă că le place de… Nu cumva le-ai…
— Ba sigur că le-am arătat pozele. Ca să știe în ce se bagă.

316
 Nu știu ce să spun, și lucrul ăsta mi se-ntâmplă rar. Aflu
că doamnele au câte 23 de ani și că „le excită boșorogii bol-
navi mintal”. Asta nu face ca lucrurile să stea mai bine.
Două ore mai târziu, la masă se vorbește neinteligibil, așa
că rog să mi se aducă nota. 400 de dolari.
Angie și Stella spun ceva despre decalajul orar și că, de ace-
ea, vor să mai treacă o dată pe la hotel. Eu am întâlnire cu Dani-
el într-un bar în SoHo, dar până atunci mai am timp două ore
și jumătate. Cu toate astea, iau imediat un taxi din apropiere și
pornesc să caut cocaină. Am citit că până și pentru posesia a ju-
mătate de gram poți să faci aici un an de-nchisoare, dar, în mo-
mentul de față, amenințarea asta nu prea-mi trezește respectul.
Localurile de noapte din zonă nu sunt tocmai pline. Pro-
babil că este încă prea devreme. Cel puțin, aș ști câteva baruri
de rezervă, în cazul în care barul pe care l-a ales Daniel s-ar
întâmpla să fie închis temporar din cauză de supraaglomera-
re, ceea ce se spune că se-ntâmplă frecvent.
În baruri și cluburi pe jumătate goale nu găsești cocaină,
știu asta. La cea de-a șasea adresă renunț. Îmi beau în liniște
cocktailul și mă gândesc că, orișicum, ești în New York. N-ai
nevoie de material. E deja o bună bucată de vreme de când ai
renunțat să mai tragi.
Dintr-odată, lângă mine stă un afro-american în costum
cu cravată. Puțin prea aproape, aș spune eu. Mă trag un pic
mai încolo. Privirile noastre se întâlnesc. Aha, ăsta vrea ceva,
mă gândesc eu. Un poponar. Nu mă interesează.
Dar pe urmă bag de seamă că mă privește întrebător și
face semnul internațional pentru coca. Aprob scurt din cap.
El se duce la toaletă, eu aștept două minute și-l urmez.
Comunicarea e dificilă, sistemul metric îi e necunoscut
acestui domn. La un moment dat, negocierea asta lungă mi se
pare prea periculoasă și zic: „Give me something for 500 bucks”.

317
 Mă scormonesc după tot cash-ul pe care-l am la mine și-i
dau bancnotele pe care și le vâră în buzunar fără să le nu-
mere. Dispare într-o cabină de WC, revine după 10 secunde
și-mi strecoară două săculețe în mână. Pe urmă mă privește
din nou întrebător, dar acum se referă la altceva. Scutur din
cap și preia locul în cabină.
Cât să trag? Oare asta de aici e mai tare decât aia cu care
sunt obișnuit? Mai slabă? O să aflu imediat.
Îmi fac o linie mijlocie. Și încă un pic. Da, încă un pic.
Acum e bine.
Trag totul dintr-o singură suflare. La două secunde după
asta, am senzația că-mi sare-n aer calota craniană.
Oo.
Wow.
Ah. Cât de mult mi-a lipsit.

Plutesc prin Manhattan. Vitrine, magazine cool, firme

țipătoare. Lumini de neon, claxoane, sirene de poliție. Voci
străine. Oameni frumoși. Totul necunoscut. Totul familiar.
Eu sunt Manhattan. Eu sunt ăsta. Sunt acasă.

În viața mea sunt multe lucruri care nu merg cum trebu-

ie. Unele merg cum trebuie. Asta, acum, e cum trebuie. Da,
în capul meu își face de cap un drog, dar nu drogul ăsta este
răul. Răul e nevoia de a-l lua tot mereu, iar și iar. Dar așa ca
mine acum, pentru prima oară după șase săptămâni, așa e-n
regulă. Drogurile nu sunt rele. Dacă e ceva rău, atunci noi
suntem răi.

Daniel așteaptă în barul în care cică e greu să găsești un

loc. În afară de masa lui, mai sunt ocupate trei din treizeci.
— Trendy prăvălia, constat eu.

318
 — Da, zice el, e ciudat. În mod normal, se intră greu aici.
— Poate că problema e că tu te-ai așezat la geam.
— Dar astăzi n-am timp să…
— Da-da. Înțeleg.
Oricum, astăzi n-aș rămâne singur după ce pleacă el aca-
să, în buzunar îl am pe tovarășul meu. Dar secretul ăsta nu
i-l împărtășesc și lui Daniel. Dacă află cumva ce cantitate de
droguri se află la masa asta, pleacă imediat. Și nici nu mă lasă
să înnoptez la el acasă, pentru că spune că prietena lui și-ar
pierde licența de avocat dacă s-ar găsi droguri la ei în aparta-
ment. Nu prea reușesc să-mi dau seama cum își imaginează
el asta, e greu de crezut că cei de la DEA scotocesc atât de des
prin locuințele din Manhattan după coca, dar nu vreau să-l
neliniștesc. În plus, am o bănuială cum că ăsta e doar așa, un
pretext, și că în realitate se teme că s-ar putea întâmpla ceva
la el în casă.
Ceea ce, de fapt, aș putea chiar să-l întreb.
— Ție chiar ți-e teamă că aș putea fi prins la tine-n casă
cu droguri sau îți faci griji în ceea ce privește locuința pro-
priu-zisă?
— Eu aș spune mai degrabă că, în ceea ce te privește, nici­
una dintre cele două posibilități nu poate fi exclusă. Mai de-
grabă s-ar putea să mai apară și altele.
— Cum ar fi?
— S-ar putea să vin acasă și să nu mai găsesc decât ruine.
Sau un morman de cadavre de animale.
— Eu nu le fac rău animalelor.
— Probabil că e adevărat. Dar nu mi-ai povestit tu că, în
Berlin, ți-ai aruncat toată camera de hotel pe fereastră?
— Nu se poate să arunci o cameră pe fereastră.
— Tu poți.

319
 Apar Angie și Stella. S-au refăcut suficient încât să mai
bea câteva pahare cu noi.
Când Stella îmi vede pantofii, începe și ea să-mi scoată în
evidență rolul meu de ambasador al pantofilor. Ea spune că
Dachstein e „un brand disperat”. Lui Daniel îi place asta. An-
gie este de partea mea, fiindcă ei i se par cool pantofii Dach­
stein. Sau face și ea mișto de mine. Stella are 21 de ani, Angie
e mama ei. N-am de gând să le relatez asta oamenilor de la
Dachstein.
Angie și Daniel vorbesc despre viața lui Arthur Schnitz-
ler, ăsta o pasionează pe ea în ultima vreme. Eu nu sunt chiar
atât de curios în ceea ce-l privește pe Schnitzler și prefer să
mă ocup de Stella. Daniel comandă un cocktail și pe urmă
apă minerală. Noi rămânem la cocktailuri, poate că eu co-
mand mai multe decât ceilalți. Se poate și ca eu să încep să
vorbesc mai tare. De obicei, Daniel n-are nicio problemă să
ajungă pe neobservate în centrul unei conversații, dar, atunci
când eu încep să vorbesc tare și Angie e beată, dominația lui
începe să se clatine.
Angie și Daniel par șterși. Ce-i drept, ei stau de vorbă, dar
nu așa arată un foc de artificii în materie de întâlniri sociale.
Daniel cască. Șade acolo ca și când ar fi pe punctul de a sări
în sus în orice moment. Știu despre ce e vorba, căci el este de
părere că, după orele 22, prezența mea devine insuportabilă,
iar raportat la stilul lui de viață, astăzi a suportat-o destul,
căci e deja trecut de miezul nopții.
— Ție nu poate omul să-ți prezinte oameni interesanți,
mi-a reproșat el odată. Ca și când eu aș vrea să cunosc oa-
meni interesanți.
— Copii, noi o să vă părăsim acum, zice Angie.
— Tu faci bine și rămâi pe loc, îi zic eu lui Daniel, căci
i-am interpretat imediat corect privirea aia plină de dor.

320
 Daniel se agață de Angie.
— Și eu vreau acasă, strigă el.
Angie plătește câteva rânduri și se retrage cu Stella. Eu îl
țin pe Daniel locului. Dacă tot sunt odată aici, trebuie să mă
mai suporte și el câteva ore. Cimentez îndreptățirea acestei
revendicări cu evocarea faptului că, în limba celor din tribul
Munsee, „manahactanienk”, așadar, Manhattan, înseamnă
„locul beției generale”.
Mă mai duc o dată la toaletă, ca să mai neutralizez puțin
efectul alcoolului. După o linie consistentă îmi simt din nou
capul limpede. Poate nu chiar limpede de tot, dar s-au mai
aprins câteva lumini.
Daniel și cu mine ne mutăm. Aproape de tot se găsește un
club unde chiar se întâmplă chestii, îmi promite el, va trebui
să stăm la coadă un timp. Eu sunt absolut sigur că nu mă pun
o oră la coadă nicăieri, pentru nimeni și nimic în lume, dar
să-mi arunc o privire la hardughie, asta pot.
În fața ușii nu-i coadă, foarte bine. O femeie frumoasă,
cum de sunt toate atât de frumoase, chiar trebuie să fie toate
atât de frumoase, ne ușurează de 13 dolari, după care putem
să intrăm.
Suntem singurii clienți.
— Asta e chiar foarte ciudat, zice Daniel.

O jumătate de oră mai târziu suntem în Berăria germană.

Bănci de lemn, ambianță rustică, bere germană.
— Într-adevăr ciudat, spune Daniel. Ăsta-i un club foarte
recomandat. Nu înțeleg.
Îi fac semn că nu-i nimic și dispar la closet. De tras coca,
asta se poate oriunde, și, cu coca, Berăria germană se trans-
formă cât ai clipi în Buddha Bar. Dacă faci abstracție de fap-

321
tul că Berăria germană are o singură cabină de WC și trebuie
să aștepți până când omul aflat înăuntru și-a terminat treaba.
În sfârșit mi-a venit rândul. Cu o privire versată constat
că nu e vorba de o toaletă foarte prietenoasă cu clienții ei, nu
există niciun loc pe care să poți să pui ceva. Să trag coca de
pe un capac de closet e chiar și pentru mine un lucru lipsit de
demnitate, iar cantitatea mea nu pot s-o trag din adâncitura
dintre degetul mare și arătător, încape prea puțin acolo.
Bătaie în ușă.
— Hey, man, hurry up!
Probabil că omul nu se simte prea bine. De-abia am in-
trat, și vrea deja să ies. Dar genul ăsta de nevoie poate avea un
grad considerabil de urgență, așa că sunt înțelegător.
Rămâne iPhone-ul. Suprafața netedă e ideală, dar, de obi-
cei, am probleme cu motricitatea mea fină când e vorba să
balansez telefonul în așa fel, încât cocaina să nu curgă pe jos.
— Hey, man, hurry up!
— Relax, man! strig eu.
— What the fuck…
Oare ce-o fi cu ăsta, mă gândesc eu. Într-un fel, îmi pare
rău de el. Dacă nu aș fi prins deja în jongleriile astea cu
săculețul, telefonul, cartea de credit și bancnota rulată, chiar
l-aș lăsa înainte.
Bate cu pumnii în ușă. Bate cu pumnii.
— Hey! strig eu, acum totuși deja puțin enervat.
Exercițiul îmi reușește, totuși nu fără să împrăștii un
strop din substanța regală pe jos. Exact când trag, nebunul
lovește în ușă ca și când ar vrea s-o spargă. Din cauza spe-
rieturii, bancnota îmi alunecă și jumătate de linie ninge pe
pardoseala infectă.
— Get out immediately! zbiară ăla.

322
 — ARE YOU ON A FUCKING SUICIDE MISSION YOU
STUPID FUCKING PRICK I WILL CRACK YOUR HEAD
YOU FUCKING SUCKER BITCH! urlu eu.
Se bate în continuare cu pumnii în ușă.
Bine, acum am să-i bag eu ăstuia în cap respectul față de
fructul furiei.
Îmi ling mobilul, îl vâr cu o mână în buzunar și smulg ușa
cu cealaltă. În fața mea stă un chelios de statura unui jocheu.
Se holbează la mine, se-ntoarce pe călcâie și o ia la fugă. Eu
după el, dar el e mai iute.
Daniel nu vede decât finalul scenei, pe jocheul care dă
buzna afară din club. De o cursă de urmărire nu am chef.
Scuturând din cap, mă așez la masă. Inima mea o ia la trap
chiar și de la doza mică pe care am apucat s-o trag.
— Asta ce-a mai fost? întreabă Daniel.
— Dă-i ignore.
— Ce-ai de-l iei la goană pe șeful localului?
— Ăsta e șeful?
— Da, doar l-am văzut ceva mai devreme. Când s-a dus
să-i salute pe ăia de colo!
— Golește-ți paharul.

323
 BOSTON

Lângă mine, în patul dublu, doarme copilul. Else are ca-

mera de vizavi. Mă bucur că m-am trezit înaintea lui. Ca de
obicei la ora asta, e ușor să-l trag lângă mine și să-l iau în
brațe fără ca el să se trezească. În sfârșit, îi mai simt și eu cor-
pul ăsta în liniște. În America se zbânțuie și mai mult decât
acasă, aleargă peste tot, vrea aia și aia și vede o mie de lucruri
odată, niciodată nu stă liniștit, nu e niciodată atât de simplu
ca acum să furi puțină tandrețe.
Din când în când, aud zgomote de pe stradă, o dată, vocea
unei femei de serviciu și un aspirator. În rest, numai tăcere.
Copilul respiră regulat. Deja după aceste abia auzite zgo-
mote ale respirației l-aș recunoaște dintre toți ceilalți.
Îmi îndes nasul în părul lui. Poate prea tare, copilul se
întoarce, se-ntinde – ce mare e deja! – și cască. Deschide
ochii scurt, se uită la mine. O fracțiune de secundă, ochii lui
mă salută cu o licărire, pe urmă se-nchid la loc. Își pune un
braț peste mine. La puțin timp după asta, din nou chhhhh.
Chhhhhh. Chhhhhh.
Un hotel în Boston. Nu unul din cale afară de monden.
Dar un hotel în Boston.
Cu el lângă mine.
Strâng copilul și mai tare lângă mine. Cel mai mult mi-ar
plăcea să-i tatuez pe braț asta: apucă timpul și ține-l strâns!
Agață-te de fiecare zi! Ia din fiecare oră toate cele șaizeci de
minute cu tine!

324
 În viață e ușor să faci greșeala să nu pui la socoteală un
zbor de noapte. Când, de fapt, ai nevoie de toate cele 24 de
ore de lumină a zilei. Da, bine, există Antarctica, dar orișicât.
Antarctica. Polul Sud. Costă de n-ai aer. Sper să am odată
banii ăștia.

325
 WARREN , V T

De la New York la Warren, Vermont, sunt ceva mai puțin

de șase ore de mers cu mașina. Prietenii mei Sarah și Giles,
pe care i-am cunoscut cu ani în urmă la Roma, pe când stu-
diau acolo, au un hostel aici. În apropiere se află o zonă de
ski, în afară de asta, în regiunea aia de frontieră cu Canada,
populată de elani și de urși, nu prea mai există cine știe ce
altă distracție, motiv pentru care Hostel Tevere e destul de
frecventat.
După ce ne salutăm, copilul începe să întoarcă imobilul
cu susul în jos. Câte pot să-i treacă prin cap la faza asta, nici
nu vreau să știu. Mie mi se relatează că e ceva ce implică spu-
mă de ras, săgeți de darts și sticle goale. În felul ăsta, atrage
asupra sa furia tăcută a locatarilor din hostel, care cad însă
repede pradă obrăzniciei sale șarmant cuceritoare. Când în-
cepe să tragă cu bile de plastic în clienții barului, îmi dau
ochii peste cap, dar, în sinea mea, bineînțeles că sunt mândru
de copil, tocmai pentru că este atât de neîmblânzit.
Între timp, Else s-a retras cu Sarah într-o cameră din spa-
te. Giles și cu mine ne îmbătăm cu whisky și, atunci când el
trebuie să servească pe câte cineva, eu răspund la sms-uri și
e-mailuri, răspunsurile mele devenind, de la o clipă la alta,
din ce în ce mai absurde. Pe deasupra, din când în când, mai
prind câte un joint, iar asta înseamnă, în cazul meu, o pro-
gnoză rea pentru felul în care va decurge seara. Nu suport
niciun fel de drog psihedelic. Sub influența lor, sunt înclinat
spre stări psihotice. Și, deoarece, chiar treaz fiind, am con-

326
siderat că sunt mort, ar trebui să fac un mare ocol în jurul
cannabisului.
Dar la ce-mi folosește. Că doar sunt o mulțime de chestii
în jurul cărora ar trebui să fac un ocol. Ar trebui să fac un
ocol în jurul alcoolului, al drogurilor, al gastronomiei și al
adunărilor de oameni. Ar trebui să fac un ocol în jurul feme-
ilor. Ar trebui să fac un mare ocol în jurul meu. Ar trebui să
fac un mare ocol în jurul întregii vieți.
Mă rog, pe ăsta din urmă îl fac, de fapt, oricum.
Pentru că, în cursul serii, Giles are din ce în ce mai multe
de făcut, el îmi pune, pur și simplu, o sticlă de whisky în față
și beau mai departe de unul singur. Copilul știu că este în
grija Elsei, care s-a dus cu el la culcare, așa că pot să mă dedic
fără mustrări de conștiință desființării lucidității mele.
SMS de la tatăl meu: Te plimbi cu scroafa ta iubită prin
Naschmarkt. Din când în când îi faci tandrețuri. Sunteți
fericiți.
SMS de la Daniel: Cum îți merge?
SMS de la Werner: Pe 26, 14.15, JFK.
Te rog, nu, îi scriu eu înapoi.

S-a dus limpezimea. Săptămâni întregi fără beție, fără

mustrări de conștiință, fără paranoia, gata, s-au sfârșit. Stau
în hostelul ăsta la bar, mă gândesc, văd, privesc în mine
însumi, mi-e frică de ceea ce mi se revelează. Un talmeș-
balmeș, interiorul meu. Este ca și când aș fi primul care ajun-
ge la locul unui accident și ar trebui să acord ajutor peste tot
în același timp, și aici, și acolo, în dreapta, și-n stânga, și lu’
ăsta, și lu’ ăla. Numai că-mi lipsește imaginea de ansamblu.
La catastrofele cu un mare număr de victime, se folosește
așa-numitul triaj medical, gravitatea și prioritățile de trata-

327
ment ale rănirilor individuale fiind desemnate prin ecusoa-
ne verzi, galbene, roșii și negre. De așa ceva m-aș putea folosi
și în interiorul meu. Un ecuson galben la femei. Un ecuson
negru pe alcool. Unul roșu pe droguri. Sau viceversa? Căci
diagnosticul este, de multe ori, mai dificil decât terapia.

Scriu sms-uri. Euforice, depresive, conotate sexual, capri-

cioase, asta se schimbă la fiecare zece minute. Lui Matthias,
marelui maestru Kernspecht, Ninei, care mă tachinează că n-a
mai primit de mult fotografii cu pula mea și care, bineînțeles,
primește imediat una, lui Stefan, lui David, Elei, lui Angie,
tatălui meu ceva despre relația lui cu caii și cu măgarii, lui
Daniel, firește, ceva ordinar, lui Werner cinci sau șase.

Încet-încet se întunecă. Îmi sunt prezentați niște red-

necks. Dacă lui Giles îi sunt simpatici, precis că sunt drăguți,
dar, în momente din astea, eu sunt lipsit de empatie, altmin-
teri nu i-aș provoca pe toți la skanderbeg. Interesant e că,
încă din timpul tuturor acestor acțiuni, sunt conștient de
faptul că mâine-dimineață n-o să-mi mai aduc aminte de
ele și cred că, un timp, mă gândesc la această temă. Că ceea
ce este acum mâine n-are să mai fie. Că multe din chestii-
le care acum sunt importante pentru mine mâine vor fi fost
parcă luate de vânt. Așa arată, cu aproximație, ultimele mele
reflecții în această primă seară la barul din Hostel Tevere din
Warren, Vermont, USA.

328
 WESTSTEIERMAR K

În cutia de scrisori găsesc circulara lunară a clubului, pe

care o aștept de câteva zile bune. Îmi las ghiozdanul în ves-
tibul, îmi rup la iuțeală o bucată de franzelă, o-nfulec în pi-
cioare, beau o-nghițitură de cola și mă-ntind pe pat cu plicul
în mână. Nu-l deschid imediat. Savurez tensiunea.
Ce-o fi scriind înăuntru? În ultima lună, am câștigat, pen-
tru club, aproape tot ce poate fi câștigat. Poate că despre asta
mi-au scris. Din când în când, unii jucători sunt evidențiați
individual cu câte o frază, două. Eu mă bucur întotdeauna
când citesc numele meu. Cel puțin, când am câștigat.
Nu mai rezist. Aproape că fac ferfeniță plicul. Fază la care
reușesc să mă tai cu hârtia între arătător și degetul mijlociu.
Arde al dracului, o tăietură fină ca asta. Îmi curge sânge și
înjur, dar n-am timp acum pentru durere.
În primul articol e vorba de prima echipă, care joacă în
liga a doua federală. Sar peste el și, în locul lui, îl citesc pe cel
despre echipa a doua.
„Senzația sezonului de până acum.” „Un talent care se
naște la decenii.” „Un junior cum n-am mai avut până acum.”
„Pe adversarul său Krumpaner l-a depășit cu o tactică de fi-
ligran, în vreme ce pe experimentatul Setitz l-a sufocat în jo-
cul de final.” „Ne așteaptă încă multe bucurii de la el.”„Poate
să iasă un mare șahist din el. Unul foarte mare.”
Citesc frazele astea iar și iar. Iar și iar, și iar. Iar și iar, și
iar, și iar, și iar, și iar, și iar. Până când adorm, cu toate că e
abia după-amiază. Când mă trezesc, Uriella e deja acasă. Pe

329
mașina de gătit fierbe ceva la foc mic, s-ar putea să fie tăieței.
Ea fumează și-și dă pasiențe. Eu îi arăt circulara. Mă laudă.
Sunt plin de bucurie și de încredere. În momentul ăsta, totul
e ușor, în momentul ăsta, se pare că lumea ar mai putea totuși
să devină un loc ospitalier pentru mine.
— Masează-mă pe spate, mă îndeamnă Uriella.
— Cum? Unde?
— Ei, hai că știi tu ce-nseamnă aia masaj.
— Da, normal, numai că…
— Pune-te în spatele meu. Bine. Și acum masează-mă pe
spate.
Mă supun. Se pare că o fac cum trebuie, fiindcă, după o
vreme, începe să toarcă la fel ca pisicile.
— Să știi că e chiar bine, zice ea. Și, ceva mai târziu: Ai
talent.
Pe mine mă dor deja mâinile, dar ea mă îndeamnă s-o
masez în continuare.
— Ține minte, spune ea, în felul ăsta, poți să convingi
orice femeie să se culce cu tine.
Pe moment, mă întrerup din masat.
— Mai departe! ordonă ea.
— Da, exact. Pe oricare poți s-o ai așa. Pe oricare.

330
 WARREN , VERMONT

La trezire, amintiri. Nu din seara precedentă, aia s-a dus

sau aproape s-a dus. Amintiri de dinainte. De imagini, fraze,
sunete, de mirosuri dintr-un timp care este atât de departe,
și totuși legat inseparabil de tot ceea ce sunt, de tot ceea ce
mă determină, de ceea ce am fost și de ceea ce devin. Ele sunt
aici, imaginile astea și amintirile astea, și sentimentele astea
și nu pot să fac nimic împotriva lor sau cu ele.

Giles a rezervat un shooting range și și-a găsit un prieten

care colecționează tot felul de arme imaginabile și care are
timp. A pornit înainte, ca să se întâlnească cu prietenul ăsta
și să pregătească totul.
Spre prânz, mă așez în Buick și studiez traseul pe care
mi l-a desenat Giles. Capul mi-l simt amorțit. Mi-e rău. Am
mustrări de conștiință. Nu din cauză că știu că, în mod ga-
rantat, n-am să ajung treaz la acest shooting range. În SUA
există două state în care până și orbilor li se permite să par-
ticipe la vânătoare și, în comparație cu ăia, chiar și în starea
cea mai proastă în care pot să mă aflu, eu reprezint un pericol
calculabil. Am conștiința încărcată, fiindcă m-am afundat
din nou în acest fluviu negru din care mi-e atât de greu să
mai ies. Mă uit la mine cum mă las purtat la vale și nu pot să
mă-mpotrivesc deloc.
În spatele volanului, trag o linie babană de pe un plic de
CD. Din fericire, mi-a mai rămas câte ceva de la New York.
După câteva secunde, vine valul. El gonește toate gându-
rile negative. Nu mai am conștiința-ncărcată, fiindcă nu mai

331
există conștiință. Nu mai există griji, fiindcă nu mai există
nimeni pentru care să-mi fac griji, în orice caz, nu acum, în
această mașină. În mașina asta stau numai eu. Așa cum se
cuvine. Drept.
Un cop, asta mi-ar trebui acum. Râd și mai trag și ce-a
rămas. Plicul CD-ului îl ling.
După ce mi-am oferit zece minute de concentrare asupra
vuietului din capul meu, pornesc.
Vermont e mare și gol. Depărtări. Case mici. Aer lim-
pede. Dacă stai pe loc și oprești motorul, nu se aude nimic.
Nu e nimic aici, în afară de frig, de lumina casantă, de zăpa-
da obtuză, neprietenoasă, de copaci, de munți. Și de câteva
enigme. Unele mai mari, altele mai mici. Le simt când acolo,
în stânga, când dincoace, în dreapta. În locul ăsta nu s-au
întâmplat încă prea multe, dar câteva secrete întunecate a
reușit să producă totuși lumea asta stranie.
Soarele e foarte jos. Îmi pun ochelarii de soare pe care
mi i-am cumpărat în New York. Din timp în timp, mai ridic
piciorul de pe accelerație ca să mai controlez schița traseului
sau să fotografiez câte unul din semnele astea de circulație
care atrag atenția asupra pericolului ca drumul să fie traver-
sat de urși sau de elani.
Îmi place aici. Drogul s-a așezat ca lumea în cap. Împinge
în fundal fațada realității. E totuna cât de reale sunt lucrurile
pe care tocmai le percep. Și cum să nu fie așa? Mi se pare că
mă aflu în Vermont, deci mă aflu în Vermont. O regiune care
este altfel decât tot ceea ce am văzut până acum. Indiferent
dacă sunt mort sau nu, deocamdată sunt plin de recunoștință
pentru aceste clipe, ore, zile, șanse. Știu că are să rămână ceva
în mine din săptămânile astea și nu are nicio importanță cât
anume din ele am să conștientizez vreodată. Acest ceva este
aici și rămâne aici.

332
 Când iau un viraj, în mijlocul carosabilului se află un elan
uriaș. Încalec frâna și mă opresc la doi metri în fața lui. Nici
măcar nu tresare. Stă drept înainte mea și se uită la mine.
Privirile noastre se-ntâlnesc. Un om privește un elan. Un
elan privește un om. Timp de o secundă, am senzația că între
noi se întâmplă ceva. Un fel de schimb. Pe urmă, el pășește
agale spre dreapta, în pădure, și mă lasă în urmă, și eu sunt
trist, fără să pot să explic de ce.
Cu bine.

Pe shooting range, Giles mă prezintă unui tip comun, pe

care-l cheamă Tim și care nu arată ca unul nebun după arme
ori ca un membru al organizației Aryan Brotherhood. Cu
toate astea, el a împrăștiat pe două mese o cantitate atât de
absurd de mare de arme, de la un pistol al armatei belgiene
din Primul Război Mondial până la arme automate, încât nu
îndrăznesc nici măcar să le fotografiez.
Cu arsenalul care se află în fața mea, poate fi cucerit un
oraș mic. Mă rog, în fond pentru asta mă aflu aici. Nu ca să cu-
ceresc un mic oraș. Doar ca să mă gândesc la posibilitatea asta.
Îmi plac armele. Nu văd în ele nimic demn de a fi vene-
rat. Îmi plac armele la fel cum îmi plac tabla de șah și piesele
aferente. Trasul cu arma este un sport. Dar bineînțeles că mai
este și altceva. Nu vreau deloc să mai scormonesc în mine pe
tema asta. N-am să rănesc niciodată pe cineva care nu mă
silește s-o fac. Dar să știi să tragi cu arma, asta nu poate să
strice. Și cei buni trebuie să fie în stare s-o facă. Sau nu. Iar eu
sunt unul dintre cei buni. Sau nu. Nu?
Mă duc în spatele unui perete de scânduri și mai trag o
linie lungă cât un deget și tot așa de groasă, un veritabil mon-
stru, după care mă îndoiesc definitiv de conținutul de reali-

333
tate al percepției mele. La fel de bine aș putea să fiu pe Marte
sau o hologramă.
Vermont. Frig. Zăpadă. Liniște. Metal închis la culoare,
lucind la soare. Respirația mea în chip de norișori.
Mai sunt oare toate astea reale?
Oare eu sunt real?

Tim ne explică cum funcționează treaba. Nimeni nu se

duce singur la ținte, nimeni nu rămâne singur cu armele.
Împreună, ne croim drum pe panta înzăpezită în jos și ne
facem țintele din mingi de tenis vechi, sticle de plastic, găleți,
mingi de fotbal și alte obiecte împrăștiate pe acolo în acest
scop. Înapoi la stand, ne punem protecțiile pentru urechi și
încărcăm armele. Încărcatul e mai puțin dificil decât apăsa-
tul pe trăgaci, cel puțin la unele dintre arme, pentru că nu cu-
nosc modelele și nu am idee cum se dezasigură. Tim și Giles
mă ajută cu schimbul.
Cei doi trag bine, considerabil mai bine decât mine, dar
asta nu mă deranjează. Nu mai sunt tipul competitiv care
eram cândva. Sunt realmente fascinat de o armă Kalașnikov,
pe care am pus-o pe foc cu foc, și de peisajul înzăpezit din jur,
tăcut, înghețat și cristalin. Beția asta sălbatică, misterioasă e
de o frumusețe ireală.

Seara ne comandăm pizza, căci nimeni n-are chef să gă-

tească. Jucăm chenga sau darts, sau bar-dice, sau alte jocuri
misterioase ale căror rosturi nu le înțeleg. După ce copiii s-au
dus la culcare, unii dintre adulți renunță la cenzuri. Eu trag
când și când dintr-un joint. Prompt, își face apariția o stafie.
Asta nu se-ntâmplă pentru prima oară. După ce bag un
cui sau două, în câmpul meu de percepție se-ntâmplă să-și
facă apariția câte o persoană nevăzută. Nu-ntotdeauna, ulti-

334
ma oară s-a-ntâmplat la Nina și Christoph, dar, când apare,
îmi strică echilibrul. Ea se află realmente în aceeași cameră
cu mine. Ceilalți n-o văd și n-o simt. De văzut, n-o văd nici
eu, dar o simt cât se poate de clar.
Acum e aici. Este tot timpul aici. Încep să râd și o-ntreb
dacă mă crede, într-adevăr, atât de cretin încât să nu o observ.
„Bineînțeles că știu că ești aici!”, strig eu râzând spre
colțul din care se uită la noi, în special la mine.
Nu spune nimic. Se mulțumește să fie prezentă. Dar eu
știu că privește.
Râd și mai mult.
„Ești tâmpită?”, strig eu. „Știu că ești aici și o să știu de
fiecare dată! Jocul ăsta-i cretin.”
„Everything all right?”, întreabă Giles.
De atâta râs, nici nu sunt în stare să-i răspund. Îi fac semn
stafiei că nu mă mai interesează, o ignor și particip din nou
la o partidă de zaruri.
Se-ntunecă tot mai mult. La un moment dat, beau whisky
din sticlă și trag coca de pe tejghea. Acum înțeleg că cei din
Arcade Fire sunt, de fapt, vampiri. Cum se face că una din
femeile de la bar mă mușcă mai întâi de piept, iar pe urmă
de față, nu-mi dau seama. O fi și ea din Arcade Fire? După ce
m-am șters de sânge și am mai tras de câteva ori din jointul
femeii, stafia devine din nou insistentă.
De data asta, nu mai e deloc haios. Nu reușesc să scap
de sentimentul amenințător că ar vrea să pătrundă și să se
cuibărească în mine. Creierul meu îl văd acum ca pe o roată
de ruletă în care se rotesc de-a valma păcate și rugăciuni. Iar
eu sunt înăuntru și mi-e teamă că n-am să mai ies niciodată.
Mă panichez. Giles e primul care bagă de seamă.
„Can I do something for you, schatzi?”, întreabă el.

335
 Eu scutur din cap.
Observ valuri de sudoare pe corpul meu. Într-unul din
buzunarele pantalonilor găsesc un blister de Xanor. Iau trei
odată.
Trebuie să ies din tripul ăsta. Trebuie să ies din creierul
meu, imediat. Nu vreau să fiu în el, altminteri s-ar putea să
rămân prins aici pe vecie.
Râsete îndepărtate. Cineva mă mușcă. Cineva își duce
mâna între picioarele mele. Respirând pe gură, ies clătinân-
du-mă în aerul de afară.
Vremea s-a schimbat. Tună. Fulgeră. Dumnezeu își foto-
grafiază pășunile.
Eu transpir și gâfâi și nu găsesc nicio consolare. Mă urăsc.
Urăsc căderea mea.

336
 CARLISLE

— Alo?
— Hm?
— Alo? Mă auzi?
— Ce?
— Nu vrei să-ți dai jos un pic căștile și să pui iPhone-ul
la o parte?
— Ce?
— CĂȘTILE, SĂ LE DAI JOS! MAI ALES…
— DA, DA!
— Mai ales când vorbești cu mine.
— Păi nu eu vorbesc cu tine.
— Ce?
— Păi nu eu vorbesc cu tine. Tu vorbești cu mine!
— Aha. Bine. Atunci dă-le jos, te rog. Ce vezi tu acolo
toată ziua?
— YouTuberi.
— YouTube?
— YOUTUBERI.
— Asta ce mai vrea să fie?
— Păi YouTuberi.
— Ce sunt YouTuberii? Oameni?
— Da, ce altceva ar putea să fie? Câini?
— Deci sunt oameni? Și ăștia fac ceva sau cum?
— Au canalele lor proprii și emisiuni proprii! Există ches-
tii total comice! Și mai și înveți una, alta.
— Pot să-mi închipui.

337
 — Am voie să-mi iau ceva dulce?
— NU! Întâi mănânci ceva ca lumea!
— Dar tu ai voie?
— Ce?
— În spatele tău e o ciocolată desfăcută.
— Bine, hai, ia-ți ceva. HEI! NU MULT, AUZI? DOAR O
BUCATĂ DE CIOCOLATĂ!
— DA, DA!

— UNDE AI FOST ATÂTA TIMP?

— M-am întors imediat.
— Și? Ce ți-ai luat?
— Uite.
— Două bucăți? Eu am spus doar una.
— Asta-i pentru tine!
— Nu, nu vreau, că mă-ngraș.
— Ești deja gras.
— Asta așa e.
— Ba nu, nu ești gras! Am glumit!

— Hei, știi că-mi place? Ai putea să mă alinți mai des așa.

— Da-da. Acum mănâncă-ți ciocolata aia! Că se topește!
— Bine, dă-o-ncoa.

— Și? Îți place?

— Ce?
— E bună?
— Ciocolata? Da. De ce?
— Doar așa.
— Ce-ai de te uiți așa?
— Nu mă uit în niciun fel.
— Ce-i cu privirea asta?

338
 — Ce privire?
— Ce te hlizești așa? Băi… CE-AI FĂCUT CU CIOCO-
LATA ASTA? HEI! STAI! Vino imediat înapoi!

339
 CARLISLE

—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—

340
 WESTSTEIERMAR K

Iugoslavul care participă pentru prima oară la campio-

natul orășenesc și are cu 300 de puncte Elo mai mult decât
mine și un titlu internațional pe deasupra se uită fix la tablă
și-și mușcă încheieturile degetelor. Urechile lui sunt roșii ca
focul. Lampa de deasupra mesei noastre face ca sudoarea de
pe chelia lui parțială să lucească. Alunecă pe scaun încoace
și-ncolo. Din când în când, îmi aruncă o privire pânditoare.
Ridică mâna să facă o mutare și o lasă să-i cadă la loc. Se uită
la metronomul care ticăie. Este în criză de timp.
Mă uit la fețele spectatorilor. Tocmai sosesc inginerul
și negustorul de mașini. Inginerul își încrețește fruntea. Pe
urmă, fața i se luminează și mă salută cu un semn al capului.
Negustorului de mașini îi ia mai mult timp, dar pe urmă văd
cum ochii i se măresc și cum mă-nvăluie cu privirea.
Inima îmi bate până-n gât. Nu-ndrăznesc să respir decât
superficial. Abia de reușesc să cred ceea ce tocmai se-ntâmplă.
În acest moment delicat, ușa e împinsă-n lături ca și când
un elefant tocmai ar încerca să intre.
— Saluuuuuuut! îmi strigă Baby de-a curmezișul sălii. În
sfârșit văd și eu o dată un turneu de șah!
Tropăie în direcția mea, răsturnând în drum cu colacii
lui de grăsime un metronom de șah, care se sparge de podea.
Toți jucătorii reacționează ca și când li s-ar fi aruncat cu poc-
nitori pe tablă.
— Băi dobitocule! – Ce-o fi căutând și ăsta aici? – Dați-l
afară! – Cine-i cretinul ăsta? – Vită! – Nu e-n toate mințile? –
Liniște, se joacă!

341
 — Nu-i voie să se facă gălăgie aici? întreabă Baby. Vă rog
să mă scuzați!
— Pssssst! face adversarul meu. Mă privește furios, cu
toate că eu n-am nicio vină.
Baby îmi face semn să mă duc cu el afară. Nu știu ce-și în-
chipuie el. E drept că eu nu sunt în criză de timp, dar nu pot
să-i dau drumul iugoslavului din strânsoare. Dacă ies acum,
și el își face mutarea, după aia gândește pe timpul meu.
Cu toate că nu cred că mai are vreo importanță. E terminat.

În cantină, Baby-și aprinde o țigară.

— Și, zice el, câștigi?
— Așa se pare.
— Normal, ești un geniu!
— Asta nu-nseamnă că sunt un geniu. Dar tipul are 300
de puncte Elo peste mine și încă n-am câștigat niciodată cu
unul ca ăsta!
— Ce are?
— Elo. Astea-s puncte.
— Ești emoționat sau ce?
— Oho, și-ncă cum!
— Poți deja să pleci acum?
— Păi, partida nu s-a terminat încă! Mă așez din nou la
masă. Nu cred că mai durează mult. Dar după aia va trebui
să analizez.
— Asta ce mai înseamnă?
— După un joc, se obișnuiește ca amândoi jucătorii să
analizeze împreună partida. În felul ăsta, ei înțeleg ce-a avut
celălalt în cap și mai învață câte ceva.
— Durează mult?
— Te grăbești?

342
 — Nu, îmi fac griji pentru tine! Peste o oră e miezul nopții!
— E-n regulă, sunt obișnuit.
— Dar eu mai voiam să merg după aia la o-nghețată cu tine!
— Păi putem să mergem.
— N-ai școală mâine?
— Ba da, dar, oricum, n-aș putea să dorm. Și dacă scot
doar o remiză, tot e un succes uriaș.
— Ești un geniu.
— Știi ce au toate geniile în comun?
— Nu. Ia spune! Că precis am și eu așa ceva!
— 10 000 de ore de muncă. Și mai mult.
— Ce fel de ore de muncă?
— Păi, la ceva trebuie să fie ei geniali. Pentru asta au
muncit ei. Bobby Fischer a muncit cu mult mai mult de atâta.
— Cine-i Bobby Fischer?
— Cel mai bun jucător de șah din toate timpurile.
— Prostii, se poate și să fii genial așa, pur și simplu!
— Acum trebuie să mă-nt…
— Îți place la școală?
— Baby, te rog să nu mai faci gălăgie. Că mă omoară ăia!
— Cum așa? Că doar e gălăgia mea, nu a ta!
— Dacă rămâi pentru mine, e gălăgia mea.
— Nu-nțeleg. Mai stai!
— Nu. Trebuie să mă-ntorc, Baby.
— Așteaptă! Nu-mi place să stau singur.
— Păi e șefa de sală, sunt chelnerii…
— Pe ăștia nu-i cunosc. Care e obiectul tău preferat?
— Probabil, o tablă de șah. Baby, acum trebuie…
— Nu, vreau să spun la școală!
— Nu știu. Istoria, așa cred.
— Și înghețata ta preferată?

343
 — Baby…
— Mie cel mai mult îmi place vanilia. Dar sunt deja foarte
gras. Nu-i nimic. Azi mergem la-nghețată. Sărbătorim…

Când intru în sala de joc cu sticla de cola pe care mi-a

cumpărat-o Baby, în jurul mesei mele e agitație. Toți se uită
la mine. Inima mea, care se mai potolise un pic afară, începe
iar să țopăie prin coșul pieptului. Mi-a scăpat ceva? Sunt eu
cel care e, de fapt, terminat?
Te rog, dragă Doamne. Te rog. Vreau cel puțin o remiză.
Remiza asta e o mică consolare pentru tot restul. Am nevo-
ie de remiza asta, dragă Doamne. Te alegi cu 100 de puncte
bune dacă eu mă aleg cu remiza asta.
Spectatorii se trag înapoi ca să pot să mă așez la masă.
Metronomul este oprit. Iugoslavul semnează, scuturând din
cap, formularul partidei. Când mă vede, reușește cu greu
să-mi arate un zâmbet de recunoaștere. Îmi întinde mâna.
A cedat.
Colegii mei de echipă mă bat pe umăr, îmi strâng mâna,
vorbesc de-a valma, se reped asupra tablei, analizează poziția
de final. Eu nu prea mai reușesc să contribui la asta. Mai mult
decât să stau acolo și să conștientizez faptul că tocmai am
bătut un maestru FIDE, nu izbutesc.
Tocmai am ajuns la conducere în clasamentul campiona-
tului orășenesc.
Dragă Doamne: 10 000 de puncte bune.

În cafenea, în fața cupelor de-nghețată pe care am mai

apucat să le comandăm, cu toate că suntem singurii clienți, și
chelnerița tocmai voia să închidă, nu apuc să rostesc niciun
cuvânt. Nu știu ce-i cu Baby, vorbește fără oprire. Niciodată
nu l-am mai văzut așa. Dacă n-aș fi atât de fericit, valul ăsta

344
de energie care se revarsă peste mine dinspre cealaltă parte
a mesei m-ar strivi sau, cel puțin, m-ar epuiza. Așa însă stau
aici și ascult prietenos până și cele mai aberante istorii, ca și
când aș urmări povestirile lui Baby cu un interes enorm.
Am câștigat.
Am câștigat.
Am câștigat.
Am câștigat.
Am câștigat.
Sunt pe un drum bun. Pe unul foarte bun. În toate pri­
vințele, nu doar în campionatul orășenesc. Aici, mai sunt de
jucat trei runde. Teoretic, aș putea chiar să câștig. Dar n-ar
fi realist. E drept că tocmai l-am bătut pe numărul unu de
pe lista favoriților, dar nu pot să contez pe faptul că are să
meargă și mai departe așa. Dacă pot s-o țin în remize până
la sfârșit, ajung în top 5, ceea ce ar fi deja un succes imens.
Cu toate astea, îmi închipui ce-ar fi dac-ar fi. Scurt și pe
furiș. Pe jumătate ascuns, chiar și față de mine. În dulap, în
sertarul de sus, acolo stă gândul ăsta. Știu că el este acolo, dar
mă prefac că nu e. Un pasager clandestin.
Aproape totul în mine îmi spune: nu reușești.
O voce slabă zice: poți tot ceea ce-ți dorești cu adevărat.
Dar cum știi dacă-ți dorești ceva cu adevărat? Sau dacă,
în realitate, nu te crezi capabil de succes? Dacă nu cumva vrei
să nu treci prin asta?
Din când în când, mi-ar plăcea să știu ce se-ntâmplă în
adâncul meu. Și cine se mai află acolo în mine.

După cupa de-nghețată, răbdarea chelneriței s-a termi-

nat. Baby mă duce acasă. Nu-i aprinsă nicio lumină. Aș pu-
tea să-l rog să intre cu mine, dar nu îndrăznesc. Nu vreau

345
să recunosc că mi-e frică singur. El îmi promite că mâine-
dimineață mă ia și mă duce la școală. Nu sunt sigur că o să
funcționeze. Pare foarte ciudat astăzi.
Încă în timp ce deschid, cânt cu voce tare. Pur și simplu,
zbier cântecul meu închipuit, în timp ce pipăi în întuneric
după întrerupător. Aprind lumina în toate camerele și, în
timpul ăsta, las ușa casei deschisă.
Nu mi-e frică de ceva care ar putea să intre de afară, mi-e
frică de ceva ce ar putea să fie aici. Nu vreau să fiu singur cu
fantomele. Un hoț mi-ar fi mult mai pe plac decât o fantomă.
După ce am deschis televizorul și l-am dat tare, închid
ușa de la intrare. Mă las să cad pe pat.
Am câștigat.
Am câștigat.
Ia stai așa. Da, e adevărat: aproape în aceeași zi, acum un
an, am câștigat prima mea partidă din turneu.
Mi-aduc aminte cum am venit acasă la Suux cu formu-
larul partidei și cum am refăcut pentru ea întreaga partidă.
Bineînțeles că ea n-avea habar de ceea ce-i arătam eu acolo, dar
amândoi ne prefăceam că ea înțelegea toate subtilitățile poziției.
Iar eu îmi aduc aminte de gândul ciudat pe care l-am avut
atunci: Suux trebuia să încerce să ajungă campioană mondială.
Este complet imposibil ca o femeie de optzeci și opt de ani,
care, pe deasupra, n-a jucat niciodată vreo partidă de șah, să
devină campioană mondială. Dar a trebuit să-mi închipui
asta, zile întregi. Cum își cumpără ea cărți de șah și învață
deschideri și cum, cu dragul și sărmanul ei păr alb și cu capul
ei drag și slab, șade aplecată peste tabla de șah și analizează
finaluri. Și cum, cu bastonul ei de abanos, șontâcăie de la un
turneu la altul și vrea să ajungă campioană mondială.

346
 Nu știu cum de ajung să-mi închipui astfel de lucruri. Nu
prea au cine știe ce sens.
Scotocesc sub pat ca să-mi scot cartea mea secretă și-i dau
lui Dumnezeu punctele bune promise. De fapt, cu punctele pri-
mite acum, ar trebui să treacă în fruntea clasamentului, înain-
tea lui Suux. Dar așa ceva nu se poate. Așa că îi dau și ei 1000
de puncte. Cei doi au acum un avans considerabil față de restul.
Când vreau să-mi iau ceva de mâncare, ochii îmi pică pe
ghiozdan. Ca un șuvoi de lavă incandescentă, îmi vine în
minte tema la matematică. Mâine. Prima oră.
Și nu m-am ocupat de ea câtuși de puțin.
Dacă nu-ncep să am grijă, va trebuie să repet clasa. Ar fi a
doua oară la rând. Nu numai că am fost dat afară din școala
dinainte, dar am rămas și repetent, fiind corigent la trei materii
odată, la latină, matematică și engleză. Și să aud pentru a treia
oară aceleași tâmpenii, la o fază ca asta garantat că n-aș rezista.
Încep să-nțeleg de ce, înainte, eroii tineri din cărți fugeau
de acasă ca să plece pe mare. Ceea ce eu însă precis n-am să fac.
Când sunt pe mare, stau tot timpul aplecat peste balustradă.
În afară de asta, nu îndrăznesc să fug de acasă.
Am câștigat.
Am câștigat.
Am câștigat.
Ghiozdanul.
Ghiozdanul? Am câștigat!
Șah, lectură. Stafii, franzelă și temele la matematică. În
locul lui M. îl am pe Baby.
Oare toate astea or să rămână așa?
Dragă Doamne, la faza asta, te-ai mai alege cu niște punc-
te bune.

347
 ?

Când Jonas deschise ochii din nou, era noapte. Nu reușea

să distingă cine știe ce în jur, dar mirosea a pădure.
Sub el, pământul era rece și umed. Jonas se așeză în capul
oaselor și-ncepu să caute pe pipăite echipamentul pe care i-l
pusese la dispoziție Tanaka. Își găsi portmoneul, o sticlă cu
apă, un clopoțel de ușă și o pușcă.
Devine din ce în ce mai bizar, se gândi el.
În timp ce se ridica în picioare, se căută prin buzunare.
Găsi un marker rezistent la apă. Îl învârti în mână fără să
priceapă nimic.
Markerul ăsta nu însemna nimic. O pistă falsă.
Nimic din ce avea aici nu însemna ceva, gândi Jonas. Numai
piste false. Trebuie doar să mă eliberez. Despre asta e vorba.
Cel puțin, de data asta, avocatul său nu-l aruncase undeva
în Yemen.

Cu cât stătea mai mult acolo fără să audă altceva decât

vântul, cu atât mai gânditor devenea.
Să descopăr urme și să mă orientez după ele nu mă pricep,
gândi el. Cine știe cât e de mare pădurea asta și cât de izolată?
Cu Zach, asta n-ar fi fost o problemă. De unul singur însă,
poate că da.
Foarte bine.
Reușești tu și singur.
Pe când făcea pe Statuia Libertății în Yemen, după ce scă-
pase de polițiști, nu se gândise nicio secundă la un pericol

348
real. Motive s-o facă ar fi existat totuși, dar fusese sigur că era
în stare să controleze situația. Să doboare un bărbat cam de
aceeași statură, să se-mbrace în hainele ăluia, să se descurce
cumva, asta putea. Nu-i greu să iei pe cineva prin surprindere.
După aia reieșise că, oricum, el se aflase practic în grădi-
na ambasadei americane.
Situația asta, aici, e mai periculoasă, Tanaka, tu știi asta.
Ai pe cineva prin apropiere care să mă ajute dacă nu reușesc
să ies din pădure? E cineva care să aibă grijă de mine? Sau
sunt pe barba mea?
Poate că, după o astfel de operație pe creier, îți venea pofta
să ucizi?
Poate că, undeva, foarte aproape, se află o cabană?

Cu pușca la spinare și ținând în mână clopoțelul clinche-

tind ușor, începu să umble în cercuri concentrice, atât cât era
în stare pe întuneric. Cercurile deveneau din ce în ce mai
mari. La un moment dat, pierdu centrul și, odată cu el, sticla
cu apă pe care o lăsase acolo.
Deasupra lui strălucea o bucată de lună. Stelele nu se vedeau.
— Alo? strigă el.
Nimic.
Strigă tare:
— Alo!
Nimic. Nici măcar ecoul.
Werner?
Tăcere.
La ce-i trebuia nenorocitul ăla de clopoțel, gândi el, și-l
agăță într-un pom.
Douăzeci și șase de ore rezist fără somn, gândi. Aici aș
putea chiar să dorm. Dar la ce bun?

349
 Se împiedică de rădăcini, își rupse pantalonii prin tufi­
șuri, se alese cu vânătăi de la niște crăci, până când, în sfârșit,
începu să se crape de ziuă.
Era ca și când ar fi venit mama lui să-l trezească. Rare-
ori, înainte, își dorise cu atâta ardoare zorii de zi. Odată cu
dimineața, ar fi trebuit să poată descoperi urme, indicii în
legătură cu locul în care se afla. Poate chiar un drum, cel
puțin un marcaj pe un copac.
Soarele urca cu greu, ca și când ar fi vrut să-i facă-n necaz.
Astăzi, acesta strălucea numai pentru el. În afară de el,
nu mai era nimeni aici care să-l vadă. Nu era nimeni acolo,
niciun emisar al salvării, niciun Tanaka, niciun prieten, doar
el, Jonas, pădurea și soarele.

Înainte de amiază, ajunse la un mic luminiș. Epuizat, se

lăsă să cadă în iarba înaltă. În lumina intensă și albă a soare-
lui bâzâiau bondari, dansau muște. Aici, depărtarea își întin-
dea brațul spre el.

După ce stătuse o vreme întins pe spate cu ochii închiși,

visându-se alături de Marie, ca să suporte mai ușor singură-
tatea, care punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, auzi
ceva. Mai întâi crezu că-i doar o-nchipuire, pe urmă, că-i
vântul. Dar nu era vântul. Vântul suna a aer, vântul nu putea
să sune decât a aer. Zgomotul ăsta suna a mișcare palpabilă.

Repede, găsi un pârâu care șerpuia printre arțari. Bău la-

com. Abia acum băgă de seamă cât de însetat fusese.
Transpirat, sleit, gol de gânduri, se întoarse pe spate și se
uită în sus, unde frunzele alcătuiau un cer de nepătruns.
Încercă să accepte singurătatea. Ea se afla în el. Fusese
încă dinainte acolo. El încercă s-o privească, dar nu era în

350
stare. O vizită pe Marie, le făcu un semn de salut cu mâna lui
Mike și lui Werner și merse mai departe.
Dacă aș putea să-mi fie frică, totul ar fi mai simplu, gândi.
Frica e suportabilă. Frica trece. Când singurătatea e mai pu-
ternică decât frica, totul nu mai e decât căutare.
Într-un târziu, se ridică și porni de-a lungul pârâului, ur-
mându-i cursul șovăielnic. În felul ăsta, la un moment dat,
trebuia să întâlnească ceva care să-l ajute mai departe. Unde
e apă, acolo trăiesc oameni.

După-amiază, foamea lui deveni atât de mare, încât înce-

pu să se uite după ciuperci, deși gustul lor îi evoca moartea.
În mod ciudat, în pădurea asta nu creșteau nici ciuperci, nici
fragi. La iepuri și căprioare nu avea speranțe, pentru că știa
că, oricum, n-ar fi fost în stare să-i omoare. N-ar omorî nici-
odată un animal, mai degrabă ar muri el de foame.
Tanaka știa asta. Atunci, la ce-i folosea pușca? Oare chiar
era încărcată?
Îi verifică magazia. Conținea un singur cartuș.
Bine gândit, Tanaka.

Când soarele începu să apună, Jonas își căută un loc de

dormit destul de protejat, pentru că auzea tunete în depărta-
re. În plus, nu trebuia să excludă nici prezența, în apropiere,
a unor animale sălbatice. Aici puteau să existe urși, puteau să
existe șerpi, puteau să existe de toate.

Ploaia se abătu asupra lui Jonas încă înainte ca el să fi

adormit. În câteva secunde, în ciuda acoperișului de frunze
dese, hainele de pe el erau ude leoarcă.

351
 Veni frigul. Ura frigul. Dintotdeauna îl urâse, iar în mo-
mentul acesta, Tanaka reușise să-l facă pe Jonas să-l urască
chiar și pe el.

Ploaia se revărsa răpăind asupra lui.

352
 WESTSTEIERMAR K

Dacă ceva mă calcă pe nervi, atunci e gimnastica. De

fapt, această materie se numește cultură corporală, ceea ce
pe mine mă duce cu gândul la coprocultură și coprolalie, și
coprofagie. De ce materia asta, pe care, de la caz la caz, trebu-
ie sau avem voie s-o facem de două ori pe săptămână, nu este
numită, așa cum ar fi corect, sport, e o enigmă pentru mine.
Dar, pentru mine, multe lucruri sunt enigmatice.
De exemplu, cum e posibil să-ți facă plăcere gimnastica la
aparate. Căci fix cu asta ne chinuie Peștele, și-ncă mult prea
des, pentru gustul meu.
Nu numai eu îl numesc pe profesorul cel gras de sport
Peștele, toți îl numesc așa. Probabil, chiar și nevastă-sa. Ara-
tă ca un crap. În orice caz, Peștele nostru are o mare plăcere
să ne mâne la bară sau la calul cu inele, cu toate că știe că toți,
dar realmente toți, chiar și aceia care rămân ultimii când
sunt alese echipele, ar prefera să joace fotbal. Nu știu prea
bine ce să cred despre el. Dar un profesor de gimnastică gras,
ăsta e ca un bucătar slab sau ca un fotograf orb. Și, când mă
gândesc la asta, sunt nevoit să-l plac cumva pe Pește.
Astăzi, într-una din primele zile călduroase ale anului,
putem să ieșim afară. În spatele școlii există un teren de an-
trenament, mai lung și mai lat decât un teren de fotbal. Ăsta-i
avantajul orașelor mici. În școala mea cea veche, aveam o
curte minusculă în spate.
Asta înseamnă fotbal, probabil că așa gândesc cu toții,
în momentul în care ne aliniem, după înălțime, ca țevile de

353
orgă, eu în stânga de tot. Deși toate clasele paralele fac ora de
gimnastică împreună, eu sunt cel mai înalt. În mod ciudat,
numai dintre băieți. Căci la C există o fată care e cu cinci cen-
timetri mai înaltă decât mine, chiar face un tratament pen-
tru asta, altfel are să ajungă, la un moment dat, la doi metri
douăzeci.
„Astăzi puteți să alegeți voi ce să facem”, zice Peștele.
„Fotbal!”, zbiară roșcatul de la B, pe care, de altfel, nu-l
place nimeni, dar care, de data asta, îi face pe cei mai mulți
să râdă cu strigătul lui disperat.
Peștele n-are inimă. „Orice în afară de fotbal. Trebuie
să pricepeți, în sfârșit, că lumea nu se compune numai din
fotbal și că corpul vostru mai are nevoie și de alți mușchi
în afara celor câțiva pe care-i folosiți la jocul de fotbal! O să
ajungeți cu toții niște schilozi! Dacă nu apar și alte propu-
neri, mergem în pădure…”
— Am eu una!
Toți se uită la mine cu un amestec de oroare și neîncrede-
re. Ce-i mai trece lu’ ăsta prin cap, gândesc ei.
— Curse de o sută de metri, spun eu. Cu cronometru.
— Hei, super! exclamă Markus, cel în al cărui pat m-am
pișat.
— Pe bune că puteți să ne măsurați timpul? întreabă
roșcatul.
— Trebuie doar să mă duc să-mi iau cronometrul, zice
Peștele.
— Okay! Sunt sigur că eu sunt cel mai rapid!
— Tu? strigă unul. Pariu pe două teme la germană că eu
sunt mai rapid?
— Am auzit bine? Pe ce anume pariați voi aici? exclamă
Peștele.

354
 Lingăii de serviciu râd. Peștele se rostogolește în direcția
cabinei, să-și ia cronometrul.
Cei deosebit de conștiincioși încep cu exercițiile de încăl­
zire. Își întind și-și flectează membrele și-și dau aere de profe­
sioniști. Nu suport să văd așa ceva. Mă plimb alene pe gazo-
nul terenului de fotbal și, cu ochii închiși, las soarele să-mi
încălzească obrajii și mă gândesc la campionatul orășenesc.
Aș putea să câștig.
Ei, da, aș putea.
Aș putea să ajung mare maestru.
Ei, da, aș putea.
Greu să devii mare maestru. Există doar doi în toată Aus-
tria.
Dar e drept că ar fi beton. Pe M. sunt sigur că aș impresi-
ona-o. Și nu doar pe ea. Dar pe ea mi-ar plăcea cel mai mult
s-o impresionez.
O femeie ca asta poate exista numai o singură dată, știu
asta. Da, și mai știu și că n-o să pun niciodată mâna pe ea,
orice fel de-ncercare ar fi ridicolă, dar știu și că, pentru mine,
ea e singura, ea este potrivirea mea și are să rămână așa.
Și, da, știu că lucrurile astea sunt trecătoare și că sunt la
pubertate și toate astea, dar asta n-are să se schimbe nicioda-
tă. Sunt lucruri pe care, pur și simplu, le știi.
Campion mondial.
Campionii mondiali la șah: Steinitz, Lasker, Capablanca,
Alehin, Euwe, Botvinnik, Smîslov, Tal, Petrosian, Spasski,
Fischer, Karpov.
În afara lui Wilhelm Steinitz, nu a mai existat decât un
austriac de clasă mondială, Carl Schlechter. A jucat chiar
și împotriva lui Lasker pentru titlul mondial. Dar el a vrut
chiar cu adevărat să devină campion mondial. De-aia a

355
câștigat Lasker. Iar la câțiva ani după asta, Carl Schlechter a
murit de foame, fiindcă, în timpul Primului Război Mondial,
nu erau bani pentru șah, iar el n-a vrut să fie o povară pentru
nimeni și, pe deasupra, era și prea mândru ca să primească
ceva de la alții.
În privința asta îl înțeleg.
Aș putea să ajung al treilea mare maestru austriac în viață.
Josef Klinger tocmai a devenit mare maestru, are 19 ani. Dar
văd ce hău imens se cască-ntre noi. Tactic, eu sunt foarte pu-
ternic. Strategic, sunt bun. În jocul de deschidere îmi lipsește
câte ceva, pentru că mereu amân pentru ziua următoare
învățatul ăsta stupid pe dinafară. Iar finalurile, acolo-i jale.
Finalurile sunt prea tehnice pentru gustul meu, prea plicti-
sitoare, prea grele. Finalurile cu turnuri le urăsc de-a drep-
tul, dar există profesori de șah celebri care afirmă că șahul îl
înveți doar prin finalurile cu turnuri.
Peștele fluieră adunarea. Trebuie să alerge de fiecare dată
câte doi. La tragerea la sorți, eu mă aleg cu grăsanul de Püttl.
Markus râde, bucuros de pagubă. El nu-l înghite pe pârâcio-
sul cu pișatu-n pat nici măcar cât mine, cu toate că eu sunt cel
care a avut probleme din cauza lui.
Primii scot timpi între 16 și 22 de secunde. Eu sunt destul
de sigur că pot să cobor sub limita asta. Bine, sunt cu un an
mai mare decât cei mai mulți de aici, asta contează enorm.
Dar orișicât. Victoria e victorie. Nimeni nu-ntreabă mai târ-
ziu ce și cum.
Mucosul și cu mine suntem a patra pereche. Când se dă
comanda, ne ducem la linia de start. Peștele suflă în fluier și
eu pornesc valvârtej.
La clubul de fotbal, eram unul dintre sprinterii mai
slabi, dar asta era o comparație cu băieți de aceeași vârstă

356
care aleargă tot timpul. Aici, lucrurile stau altfel. Când Püttl
face doi pași, eu fac trei sau patru. Când, după o treime din
distanță, mă uit peste umăr, aproape că mă bușește râsul.
Acum, singurul meu adversar e cronometrul.
Vreau s-ajung cât mai aproape de cele 14 secunde. Observ
că încă mai am rezerve. Mi-arunc picioarele și mai mult în
față, aproape că fac prin aer șpagat după șpagat, toată puterea
mea, toată energia se duc în pașii ăștia. Am senzația sublimă
că ceva explodează în mine.
Dar, pe urmă, ceva explodează realmente în mine și nu e
deloc sublim. Ceva în șoldul meu se hodorogește.
Ceva se întâmplă.
Vreau să rămân locului, dar totul se-ntâmplă atât de re-
pede. Încă un pas și încă unul. Aud trosnetul și, în același
timp, îl și simt. Ceva în mine se rupe, se sparge, trimite în
sus o durere nesfârșită, până în creier, care o trimite înapoi
în șold, iar durerea asta pare să fie prea mult pentru nu știu
ce instanță plină de compasiune din mine, căci, încă în timp
ce mă împiedic, asupra mea coboară acea întunecime în care
nu mai există durere.

357
 ?

Jonas rămase așezat în fund. Brațele odihneau pe pulpele

lui. Respira liniștit și egal și se purta ca și când ploaia și frigul
n-ar fi existat. Așa învățase el de la Zach. Și așa perfecționase
el tehnica asta în noaptea aia, pe Everest. Atunci, cu el mai
era cineva, cineva căruia îi simțea lipsa acum. Dar poate că
absența aceluia însemna că Jonas nu era în pericol.

Ploaia a ținut toată noaptea. Dimineața, lumina s-a luptat

cu norii și, la un moment dat, i-a învins.
Acum ajunge, gândi Jonas. Își luă pușca și porni în
direcția din care venea lumina. Nu se gândea, mergea. Mer-
gea pur și simplu. Mergea. Drept înainte. Probabil că se făcea
mai cald, probabil că se uscase. Pe urmă, pădurea se termină
brusc. Acolo era un drum. Jonas merse de-a lungul drumu-
lui, drumul ducea într-o pădure. Auzi un zgomot pe care nu-l
înțelese. Continuă să meargă. Se făcu întuneric, merse mai
departe, pe pipăite, căzu, se ridică și iar merse.
Când auzi clopoțelul clinchetind ușor, se bucură, cu toate
că nu putea să fie aici. Iar când găsi clopoțelul atârnat într-un
copac în care precis nu-l pusese el, se bucură de asemenea.

Rămase așezat sub copacul cu clopoțelul. Înțelesese. Cel

ce se afla aici nu era Tanaka, nici vreunul dintre trimișii săi,
dintre colaboratori sau subalterni, nici unul dintre nevăzuții
lui oameni din fundal, dintre ajutoare, ci celălalt. Cel mai
rău dușman al lui Zach. Pe care Jonas îl simțise atunci când
se-ntâmplase nenorocirea cu Werner, cel pe care-l întâlnise

358
sub valul uriaș din apropierea țărmului de la Nazarré, pe ca-
re-l văzuse în autobuz la Ierusalim. Iar când îl vedea pe ăla,
se încrâncena. Din partea ăluia nu tolera nimic. Absolut ni-
mic. În vecii vecilor.

În dimineața următoare își vârî clopoțelul în buzunar.

Merse și merse, de două ori mai repede ca-n ziua dinainte, și
știa că, acum, nu avea să-l mai rețină nimic.

359
 WESTSTEIERMAR K

Este un sentiment ciudat să te trezești pe o targă. Ciudat

nu e poate cea mai bună descriere, e, mai degrabă, neliniștitor.
Pe deasupra, să te trezești dintr-un leșin nu se compară cu
ceea ce trăiești dimineața. Dimineața, ce-i drept, totul e tul-
bure, dar este un cu totul alt soi de tulbureală. Tulbureala
matinală e colorată uniform. Asta, acum, e roșie-aprins la
margini, cum n-am mai văzut niciodată, sus și jos e de un
albastru apos, în timp ce la mijloc e normală.
Targa e așezată pe pista de atletism. Eu sunt întins pe o
parte. Partea cu șoldul care zvâcnește e sus. La oarece depăr-
tare zăresc un grup de colegi. Stau laolaltă, vorbesc între ei,
se uită spre mine. Încurcați, așa mi se pare. Doar grasul de
Püttl se tot prostește.
Se face din nou întuneric. Nu pentru mult timp, după
cum mi se pare. Când deschid ochii din nou, privirea mea e
mai clară. Odată cu privirea clară vine durerea.
Vomit. Câțiva de la mine din clasă se reped spre mine.
Simt o mână pe umăr. După ce stomacul meu s-a golit com-
plet, văd că e mâna lui Markus.
— Ambulanța e deja pe drum, zice el.
Ceilalți din jurul meu nu zic nimic. Asta face să urce în mine
panica. Măcar dac-ar vorbi, din partea mea, chiar și între ei.
— Ce s-a-ntâmplat, de fapt? întreabă Wiwo, pe care-l chea-
mă, de fapt, Walter și care e locțiitor de responsabil de clasă.
— Lasă-l, zice Markus, care vede cum strâng din dinți ca
să nu urlu.

360
 Sudoarea îmi picură de pe frunte pe targă. Transpir cum
n-am mai transpirat niciodată. Și în interiorul meu transpiră
totul, cineva pare să fi aprins în mine un foc al naibii de urât.
Strâng mai departe din dinți. Nu vreau să țip. Nu vreau
să observe careva în ce abis mă scufund eu acum. Cu atât
mai puțin rânjitul de Püttl. Oricum, eu nu vreau niciodată să
poată careva privi în mine, dar acum mai puțin ca oricând.
Când se deschide un spațiu în cercul din jurul meu, din
cauză că Markus și încă unul se duc la Pește, probabil ca să-i
relateze despre starea mea, apuc să văd fețele de la ferestrele
școlii. Fiecare fereastră pare să fie asediată de elevi. Se înghe-
suie ca să vadă mai bine. Mă întreb dacă e și M. acolo sus. La
gândul ăsta mi se face din nou rău, dar în stomacul meu nu
mai e nimic ce aș putea borî.
În șold, zvâcnetul e din ce în ce mai puternic. Durerea
propriu-zisă o simt ascuțită și, când mă gândesc ce-ar putea
să fie acolo, mi se face și mai rău.
Cum de-ai putut să faci una ca asta, Doamne.
Îl blestem. Jur să-i dau un miliard de puncte minus și să i
le trimit sus, în cerul ăla albastru al lui. Să facă bine și să stea
în cerul ăla al lui de căcat și să mă lase-n pace.
Dar pe urmă mă gândesc că s-ar putea totuși să am nevoie
de el.
Dragă Doamne, fă să nu fie prea grav. Te rog, ia-mi dure-
rea. Oare tu chiar nu mă înțelegi niciodată?
Din școală răzbate sunetul strident al clopoțelului, care
sună pauza. Ca la un ordin, curioșii de la ferestre sunt și mai
mulți. Peștele bate din palme.
„Mergeți și schimbați-vă! La vestiare cu voi!”
Vocea lui sună abătută.

361
 Ei se întorc sănătoși la caietele și la ghiozdanele, și la radi-
erele lor. Și eu rămân aici.
Nu poate să fie adevărat, mă gândesc eu și, pe urmă, mă
gândesc la Suux și-mi dau lacrimile. Fiindcă simt pe mine
mulțimea aia de priviri, îmi șterg lacrimile la iuțeală. Mișcarea
asta scurtă e de ajuns ca să-mi provoace un țipăt.
Markus e ultimul care se duce la vestiar. El așteaptă până
când apar sanitarii cu propria lor targă.
Unul se apleacă la mine.
„În ce loc te doare?”
Nu sunt în stare să răspund. În mine pare să se fi adunat
toată arșița din șapte zile de vară.
Peștele stă de vorbă cu ei. Vorbește în șoaptă.
Când ațipesc, de obicei, alunec înăuntru în mine. Azi alu-
nec departe în afară. Dispar într-o depărtare în care o Suux
îmi face cu mâna și o M. zâmbește, și de sus se poate vedea o
cupă și un titlu de mare maestru.

362
 TOK IO

— Bineînțeles că foarte aproape se află o cabană monta-

nă, spuse Tanaka. Ați reușit să o luați în singura direcție care,
într-adevăr, nu duce nicăieri. Sau aproape nicăieri. Altmin-
teri, desigur că nu v-ați afla aici. Poate că sunt chiar obligat
să vă cer scuze.
— Nu, nu trebuie, dimpotrivă. Eu uitasem aproape, dum-
neavoastră ați fost cel care mi-a amintit.
— V-am amintit?
— Despre ce e vorba.
— Îmi pare bine, spuse Tanaka și își notă ceva, în mod
excepțional pe o foaie de hârtie. Îmi este oare permis să de-
duc de aici că ați reușit să deveniți stăpân pe excentricitatea
dumneavoastră și nu mai doriți să fiți ascuns în lume?
— Nu, nu vă este.
— Așadar, vreți să continuați ca și până acum?
— Ca până acum? Dar este, de fiecare dată, ceva nou.
— Probabil că e adevărat.
Tanaka se așeză pe pat și se pregăti să-și bage un picior
sub pilotă.
— Ați dori cumva să vă întoarceți cu spatele?
— Sunteți gol, domnule Tanaka?
— Întoarceți-vă odată, fir-ar să fie!
Jonas se supuse. În spatele său auzi gemetele avocatului.
— Ce spun doctorii?
— Că are să se rezolve, așa spun. Ce-i drept, nu prea îi
cred pe doctori, însă, dat fiind că este implicată și prietena

363
dumneavoastră, privesc cu optimism spre lunile care vin.
Așa, acum puteți să vă întoarceți din nou.
Tanaka apăsă un buton al telefonului fix. La scurt timp
după asta, în apartament intră un chelner în livrea și făcu o
plecăciune. Tanaka îi făcu un semn și chelnerul dispăru.
— În timp ce aștept să ne vină digestivul, mi-e permis
să vă-ntreb dacă mai pot să fac ceva pentru dumneavoastră?
N-aș putea totuși să contribui și eu la planificarea expediției
dumneavoastră? Din câte am înțeles, totul este deja pus la
punct, dar eu aș fi mai bucuros să contribui și eu cu partea
mea la reușita expediției.
Jonas rupse o pagină din ziarul care se afla pe etajera
de lângă masă, mototoli hârtia și aruncă ghemotocul de-a
curmezișul camerei în direcția biroului lui Tanaka. Rată
de puțin coșul pentru hârtii. Și la a doua încercare se duse
pe lângă. La cea de-a treia, ghemotocul sări din marginea
coșului. A patra oară intră.
— Pot oare să deduc din tăcerea dumneavoastră că…
— Domnule Tanaka, puteți să deduceți orice doriți din
tăcerea mea. Eu însumi nu știu ce să-nțeleg din ea.

Când se băgă în pat, descoperi teancul de cărți pe noptiera

Mariei. Numai relatări despre expediții la Polul Sud. Unele des-
pre expediții actuale, majoritatea despre pionieri. Amundsen,
Scott, Shackleton. Toate astea arătau cât e de serioasă.
Scott fusese un romantic și murise ca un erou. Amundsen
fusese o mașinărie de gândit și reușise. Shackleton? Shackle-
ton fusese nevoit să-și abandoneze corabia, petrecuse, împre-
ună cu echipajul său, un an și jumătate pe mare și pe ban-
chize, îl condusese prin șase luni de întuneric neîntrerupt.
Shackleton își salvase oamenii pe o insulă izolată, Shackleton
navigase cu un vas anexă 1500 de kilometri prin largul mării

364
pentru a aduce ajutoare pentru echipajul său, după patru luni
se întorsese și îi luase. Pe toți 22. Pentru Shackleton, omenia
fusese mai importantă decât gloria.

A rămas treaz până când s-a-ntors Marie.

Ea și-a aruncat cheile pe măsuța din antreu, și-a azvârlit
pantofii din picioare, a alergat până-n dormitor și, cu un salt
de știucă, a aterizat peste el. El se chinuia să respire. Ea îl luă
în brațe. El făcu pe mortul. Ea îl zgâlțâi. El nu reacționă.
El îi auzi expirația lungă, amplă, pe când ea își trăgea
colțurile buzelor.
Simți mâna ei pe gât când ea încerca să-i ia pulsul. Ea îi
strânse nările între degete, își puse buzele peste ale lui și si-
mulă că-i face respirație artificială. Își trecu mâna peste piep-
tul lui, acolo unde era inima. El nu reacționă. Ea oftă.
Mâna ei porni pe corpul lui în jos. El reacționă.

Se crăpa de ziuă și ei ședeau la fereastră cu două ginuri

tonice pe care le mixase Marie, întorși unul către celălalt, cu
orașul așternându-se sub ei. Erau obosiți, fericiți. Atunci, Jo-
nas o întrebă despre cărți.
— Din păcate, nu ajung să citesc decât între operații, une-
ori o jumătate de oră, alteori o oră, spuse ea. Câteodată, ches-
tia asta mă-nnebunește, fiindcă vreau să știu ce s-a-ntâmplat
mai departe, cu toate că știu cum s-a terminat. Dar printre
ele sunt și cărți despre tine.
Jonas aprobă din cap și tăcu.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
— E cât se poate de ciudat ce mi-ai spus adineaori.
— Și totuși. Shackleton. El îmi amintește de tine.
— Eu nu sunt atât de bun ca Shackleton. Din Shackleton
poți să faci zece ca mine.

365
 — Zece ca tine, asta ar fi prea mult, chiar și pentru mine.
— D-apoi pentru mine.
— De Scott îmi pare rău, spuse ea. Să îngheți nu-i o moar-
te frumoasă. Cu atât mai puțin atunci când îi ai pe conștiință
pe prietenii tăi. Iar pe Amundsen nu pot să-l sufăr. A fost un
despot. Pe sărmanul Johansen îl are pe conștiință. Ăla s-a
omorât din cauza lui.
— Johansen s-a omorât din cauza lui însuși. Johansen bea
de stingea.
— Ăsta nu-i un motiv să te omori.
— Depinde ce anume bei, spuse Jonas privind în paharul
său.
— El l-a terminat la moral, insistă ea.
— Oare chiar stăm aici și discutăm despre motivele pen-
tru care s-a omorât Hjalmar Johansen?
— În mod complet inutil. Un om ca Amundsen e insu-
portabil.
— Mie-mi place Amundsen, a spus el. A fost un gândi-
tor. A fost un profesionist. Era un modern. Cu mult înaintea
timpului său.
— Când mai pleci? întrebă ea.
— Ăsta nu-i un motiv să mă trimiți deja la plimbare.
Ea își întinse un picior și-și înfipse degetele într-al lui.
— Nu asta am vrut eu să spun. Vreau să știu cât timp mai
avem.
— Cât vrei tu. Rămân până când va trebui din nou să
lucrezi.
— Atunci n-ai să rămâi mult, spuse ea. De poimâine,
practic, locuiesc în spital timp de trei săptămâni. Și, când am
liber, locuiesc în sala de fitness. Nu înțeleg cum poți să alergi

366
aici, în orașul ăsta, și încă fără mască de protecție. Bronhiile
tale trebuie să arate ca chestia aia de la mașină.
— Toba de eșapament?
— Așa ceva. Apropo, m-a sunat Zach, de câteva ori.
— Ce voia?
— Să meargă cu noi. La Polul Sud.
— Și tu ce-ai spus? Nu cred c-ar fi o idee rea.
— Jonas, tu nu pricepi de ce e atât de important pentru
mine să merg singură cu tine.
— Atunci explică-mi.
— Nu pot. Poate că ai să bagi de seamă acolo.
— Nu-i cinstit ce faci tu aici.
În timp ce Marie își lua calendarul, Jonas își vărsă hotărât
ginul tonic în chiuvetă și-și turnă iute ca fulgerul apă tonică.
Ea se întoarse și se așeză la el în poală.
— Fii atent, spuse ea, răsfoind în calendar. Uite cum fa-
cem: până poimâine ne baricadăm aici. Pe urmă lucrez o săp-
tămână, după aia o rog pe Siobhan să mă-nlocuiască pentru
câteva zile. Îmi mai datorează vreo opt servicii.
— Și se poate așa?
— Trebuie să se poată. În afară de asta, e o clinică privată.
Ăstora nu le e totuna dacă au doctori buni sau slabi. Ei au
nevoie de mine.
— Și eu am nevoie de tine, spuse el.
— Nu, tu mă ai deja.

367
 WESTSTEIERMAR K

Nu știu cum au reușit sanitarii să mă basculeze de pe o

targă pe alta și să mă transporte în ambulanță fără ca eu să
fi leșinat din nou. Durerea e cumplită, dar în mine pare să se
petreacă ceva care mă face s-o suport.
În drum spre spital, unul din sanitari mă întreabă cu
o voce blândă care sunt datele mele. Unde m-am născut și
când, unde locuiesc, cine să fie anunțat și așa. E uimit că-mi
știu chiar și numărul de la asigurarea medicală.
— Nu-i mare lucru să-l reții când o ții din operație-n
operație, zic eu.
Abia dacă-mi recunosc vocea. Sună storcită și încăpățâ­nată.
— Ai mai fost operat?
— De câteva ori.
— Când și pentru ce?
— Când aveam câteva săptămâni, la șolduri, dar bine­
înțeles că nu-mi aduc aminte. La șase ani, de criptorhie pe
dreapta, la zece, de un adenom sub limbă, anul trecut, de va-
ricocel stâng.
— Și acum ai? Se uită pe bilețelul lui și-și încrețește fruntea.
Eu mă grăbesc să-l ajut, ca să nu scadă 72 din 85.
— Am 13 ani.
— Cum de știi termenii ăștia de specialitate?
— Păi, fiindcă am suferit de toate astea.

Drumul până la cel mai apropiat spital durează o jumă-

tate de oră. Sanitarul de la volan conduce atât de egal, încât

368
nu am dureri suplimentare și nici nu mi se face rău. Aud prin
stație discuții care nu au de-a face cu mine. Ele mă liniștesc.
Oamenii se interesează unii de alții. Nimeni nu e lăsat sin-
gur. Când mă fac bine, vreau să-i ajut și eu pe alții. Poate la
pompierii voluntari.
Mă cufund într-o somnolență fierbinte, din care mă tre-
zesc în momentul în care ușa glisantă a ambulanței e deschi-
să cu un huruit care nu anunță nimic bun. Mi se face frică.
— Ce are?
— Ceva la șold, zice el, de la alergat.
— Ce mare lucru poate să fie? A spus el că-l doare foarte
tare?
— Da, îl doare.
O vreme se aude numai motorul, pe care șoferul nu l-a
oprit. Eu îmi mușc buzele și mă gândesc la Dumnezeu.
— Duceți-l la röntgen, zice el. Vin pe urmă să-l văd.

Sanitarii cei drăguți își iau rămas-bun și mă preiau alții.

Ăștia sunt mai puțin delicați. Când unul dintre ei, un adevărat
uriaș, mă ia în brațe ca un luptător și mă întinde pe masa de
rönt­gen, urlu atât de tare, că sunt sigur că se aude în tot spitalul.
— Hai-hai, zice sanitarul. Nu mai exagera așa.
— Nu exagerez, șuier eu printre dinți.
— Se aude, zice el. Șoldul drept, zici? Acum te întorc pe
o parte.
— Vă rog, nu! strig eu.
— Păi cum să aflăm ce problemă ai dacă nu-ți facem rönt­
gen?
— Nu se poate altfel?
— Nu, altfel nu se poate. Trebuie să te întorc pe-o parte.
— Nu, vă rog! Nu!
Tipul mă apucă și trage.

369
 Durerea e atât de cumplită, că văd cum se cască iadul îna-
intea mea. Mi-e limpede că n-am să uit niciodată momentul
ăsta. Într-o fracțiune de secundă îmi trece prin cap imaginea
de la micul dejun, mă văd așezat la masă cu franzela mea, îmi
văd farfuria și cana și mă gândesc, în momentul ăla nu știam
încă, în momentul ăla habar n-aveam încă, și acum uită-te la
tine, uită-te la tine, cât de repede se-ntâmplă, cât de repede
se schimbă totul.
— Un indian nu știe ce-i aia durere, strigă sanitarul peste
urletul meu.
Nu știu cum o să supraviețuiesc acestei proceduri. Mi-e
rău de-mi vine să plâng, dar n-o să-i fac eu plăcerea asta lu’
bruta asta, n-o să mă vadă ăsta plângând. Simt gust de sânge
pe buze. Mușc, dar nu plâng.
— Orice ar fi, ești un actor pe cinste, zice ăla când s-a
terminat.
O oră zac pe coridor și nu mai văd, și nu mai aud de du-
rere. După aia vine doctorul, care, ce-i drept, pare absent,
dar care măcar nu-i neprietenos, și-mi explică ce am, și anu-
me o ruptură osteomusculară. Nu prea-nțeleg ce-ar trebui
să-nsemne asta. După un timp, pricep că mușchiul care e pe
șold sau care trece prin șold, sau cam așa ceva a fost încordat
prea mult în timpul alergării și din cauza asta a rupt o bucată
de os din șold. Ceea ce mă doare atât de tare e o așchie tăioa-
să de os care e înfiptă în carne.
— Și ce se-ntâmplă acum?
— Ai să fii operat.
— Nu, vă rog! strig eu disperat.
— Nu se poate altfel. Bucură-te că poți fi operat. Pe vre-
muri nu ai fi fost operat și ai fi rămas infirm sau chiar ai fi
murit.

370
 — Aș fi murit?
Doctorul mă părăsește.
Mai târziu vine un brancardier care arată de parcă ar avea
un ușor handicap mintal și mă împinge într-un salon în care
mai zac cinci bărbați. Mie nu-mi iese din cap observația doc-
torului. Ce vrea să spună cu muritul? Că înainte s-ar fi putut
să mor? Iar acum, nu? Precis nu?
Durerile sunt atât de crunte, că, dac-aș putea, m-aș arun-
ca pe geam. Apoi intră o soră și o-ntreb de ce nu-mi dă nimic
împotriva durerii.
— Domnul doctor vine curând, spune ea.
Ca și când ăsta ar fi un răspuns.
O jumătate de oră mai târziu, în locul doctorului apare,
din nou, aceeași soră, ca să-mi spună că a sunat Uriella că nu
poate să vină azi, că are mult de lucru la birou, dar că vine
mâine.
— Și domnul doctor când vine?
— Nu mai este-n spital.

371
 WESTSTEIERMAR K

Abia acum aflu cât de lungă poate să fie o noapte. În

romane, am citit cât poate să fie de scurtă atunci când doi
îndrăgostiți stau întinși în pat și vorbesc și, ei da, se fut sau
și-o trag, sau cum s-o mai fi zicând, dar n-am citit nimic des-
pre dureri care transformă un singur minut într-o probă de
forță, care-ntind un amărât de minut până dincolo de real,
ca pe ceva care e palpabil, plastic, hotărâtor și neîndurător.
Ceea ce se numește minut este o structură de pe altă lume, o
instanță în fața căreia ceva cu o putere de înțelegere medie,
cum ar fi un om, nu poate decât să tremure de frică. Și învață
dintr-odată ce-i ura.
Am dureri și mi-e frică. Nu vreau să fiu nici anesteziat,
nici tăiat. Am citit că, la unii pacienți, anestezia nu duce
decât la o paralizie totală a mușchilor, ceea ce face ca acești
nefericiți să fie conștienți pe durata întregii operații, dar fără
posibilitatea de a comunica. Când îmi închipui asta, aș vrea
din nou să m-arunc imediat pe fereastră.
Sunt ore-ntregi de când n-am mai văzut o soră. Doar pe
brancardierul care arată ca și când ar fi handicapat. În loca-
litatea asta există o cofetărie a handicapaților, în care prăjitu-
rile și torturile sunt făcute de handicapați, sub supraveghere,
desigur. Unii dintre acești oameni preponderent tineri au
voie să și servească.
Eu nu mă simt la largul meu printre ei. Oamenii cu han-
dicap trebuie integrați, toate bune și frumoase, dar unii din-
tre handicapații de la cofetărie sunt uriași și, dacă unul dintre

372
ei s-ar simți deodată ofensat, că doar n-ai cum să știi ce s-ar
întâmpla atunci. Iar brancardierul de aici arată cam ca ăia.
Nu că e mare, că nu-i, dar are aceeași privire în care nu-i loc
de morală sau de reguli. Ceva-ceva nu e-n regulă cu el, asta
e clar. Și nu doar din cauză că nu face decât să se holbeze la
mine și să dea din cap atunci când îl rog să cheme o soră.
Doi dintre ăia cu care sunt în salon sforăie. Altul scoa-
te, când și când, niște strigăte, de parcă s-ar lupta cu cineva.
Unul face ce face și geme. Iar unul plânge din când în când.
Suntem șase, șase pitici fără rost, șase bolnavi, accidentați,
inși care trebuie reparați, șase neterminați.

La ora șase suntem treziți, lucru care nu e deloc necesar în

cazul meu. Câțiva colegi de salon reacționează ușurați, alții
înjură. Unul cere o țigară, sora râde de el.
— Aș putea cumva să primesc ceva împotriva durerii? ar-
ticulez eu cu greu. Vă rog? Nu mai suport.
— Domnul doctor vine imediat la vizită.

Ceilalți iau micul dejun, eu mă uit la ei, fiindcă trebuie să

am stomacul gol pentru operație. Stomacul gol, ce ciudățenie.
Căci, și când sunt la Uriella, am stomacul aproape gol. N-am
voie să mănânc nimic și nici să beau ceva nu am voie, în afară
de apă și ceai.
Mă holbez la ceasul de pe perete, care, la fiecare câteva
minute, mai ticăie un minut mai departe.
Lupta dintre frică și durere e echilibrată. La un moment
dat, învinge durerea.
Luați-mi-o. Vă rog. Doamne. Ajută-mă. Am de împărțit
mai multe puncte bune decât există pe lume.
Ațipesc pe jumătate. Uneori mă pierd într-o călătorie care
mă ușurează, alteori sunt în acest prezent pulsând de durere.

373
Când deschid ochii, un medic cu barbă grizonantă îl con-
sultă pe bătrânul din patul de vizavi, cel care a scâncit toată
noaptea. Câteva secunde simt cât de rău îmi pare pentru el,
apoi exteriorul dispare din nou. Brancardierul handicapat
îmi zâmbește, eu însă nu-i înțeleg zâmbetul, el vine dintr-o
lume despre care nu știu nimic.
— Mie când îmi vine rândul? întreb eu.
Tonul meu nu-i nicidecum obraznic, doar plângăcios,
dar, cu toate astea, doctorului nu-i e pe plac.
— Lasă gălăgia! O să-ți vină și ție rândul.
Odată și-odată o să-l omor pe tipul ăsta, mi-o jur. Într-o
zi am să fiu om mare, și atunci am să-i fac o vizită și am să-l
omor, și am să vin asupra lui în numele tuturor acelora pe
care acest trădător al umanității i-a lăsat baltă vreodată.

Două ore mai târziu, apărută ca din senin lângă patul

meu, se află o soră grasă și veselă, care-mi face o injecție-n
fund și, cu un zâmbet cald, îmi urează numai bine. Îmi place
de ea din prima.
— Asta-i deja anestezia?
— Nu, asta-i doar ceva ca să poți să te relaxezi mai bine.
Încă puțin și venim să te luăm. O să fie bine.
Bag de seamă cum lumea se trage puțin înapoi. Odată cu
ea, frica și chiar și durerea. Această injecție de relaxare ar fi
putut să mi-o facă mai devreme. E minunat…

374
 WESTSTEIERMAR K

Să revii la realitate după o anestezie: e mai dificil decât

se crede.
Pentru că nu cunoști direcția corectă, rătăcești pe cori-
doare dezolante, care te intimidează, care-i aparțin altcuiva,
cine știe cui. Ceva undeva te doare, dar nu înțelegi. Ceva, nu
știi ce, răsună, un sunet necunoscut, urât, vibratil. Din când
în când ieși la suprafață ca din întâmplare și, când te scu-
funzi și pe urmă apari din nou, simți, timp de o fracțiune de
secundă, dezamăgirea acelora care erau morți și care au fost
nevoiți să se-ntoarcă.

Chiar și o zi ca asta trece.

De ce nu mai sunt în salon cu cei cu care eram, n-am idee.
Sunt ore de când simt că nu mai e nimeni în cameră în afară
de mine. Și, cu cât mă limpezesc mai tare, cu cât e mai clar că
trăiesc, cu atât mai lipsit de sens îmi pare totul.
Afară se întunecă. Ușa se deschide și eu am un déja-vu.
Uriella
intră
în salon.
Chiar în spatele ei
Suux
Nu Suux
Baby.

Este aceeași scenă. Și cu un an jumătate în urmă am fost

operat și, după operație, au intrat amândouă: Uriella și Suux.

375
Nu, nu-i deloc așa. Suux și Uriella. Suux în față. Vânturându-și
bastonul, o amenințare la adresa răului, de care ea nici nu
era conștientă. Dar eu, eu am văzut-o, eu am înțeles-o,
amenințarea asta, în care era depozitată toată iubirea pe care
un om poate s-o simtă pentru cineva care s-a născut după el:
ea nu știa absolut deloc pe cine amenință ea cu bastonul. Dar
îi era totuna, consider eu, o Suux din asta nu cunoaște, de
fapt, nicio frică, aici se deosebește generația acestor bătrâni
de cele care au venit după ei, una ca asta îl schilodește și pe
diavol în bătaie. Suux, așadar, în față, înarmată cu bastonul,
și, în spatele ei, Uriella, îngrijorată, cu gândurile rătăcind pe
undeva prin lăuntrul ei.
De data asta, Uriella, pe urmă Baby, lingând o înghețată
pe băț.
— CE CHESTII MAI FACI ȘI TU! CUM TE SIMȚI?
CÂND AJUNGEM CAMPION MONDIAL LA ȘAH? EU
CÂND AJUNG PREȘEDINTELE AUSTRIEI? AI DURERI?
El nu e în stare să vorbească încet. Ceilalți pacienți încre-
menesc, unul se grăbește să se ascundă sub pătură.
E frumos că ăștia doi sunt aici. Că Uriella îmi dă un pu-
pic pe frunte și așază pe noptieră chestii care îmi plac. Cărți
de șah. Deșteptătorul meu. Patru cărți, printre ele și cea pe
care tocmai o citeam. Chiar și casete. Nu sunt deloc chiar așa
de singur. Câteodată îmi bag și eu în cap, așa, niște chestii.
Puncte bune! Să-l trec și pe Baby pe listă.
Baby îmi ia mâna într-ale lui și se uită la mine. Eu mă uit
la el și îi văd singurătatea. Alții ar spune: boala lui. Eu văd
numai singurătatea în care i-a dat drumul Domnul. Aș vrea
să-l iau în brațe și să-l apăr pe uriașul ăsta. Pe Baby ăsta.

376
 După ce au plecat, adorm din nou. Când mă trezesc pen-
tru scurt timp, observ cât de lipsit de putere sunt, atât de
lipsit de putere, încât durerea din ce în ce mai mare de la
operație nu mai contează prea mult.
Odată, când deschid ochii, îl văd pe brancardier stând
lângă patul meu. Mă fixează cu privirea lui sticloasă. Pe
urmă își bagă mâna sub pătura mea și-mi atinge, scurt, coap-
sa. Când îl privesc, își retrage mâna. E bine așa. Ceva mai
puternic decât privirea nu am acum.

377
 WESTSTEIERMAR K

În dimineața următoare, la vizită apare un doctor pe care

nu l-am mai văzut niciodată și care mi-e simpatic din prima
secundă. Se și prezintă. Îl cheamă doctor Mathias Strobl, cu
un t și cu h, zice el. Nu-și trage un aer superior, nu privește
peste mine la perete ca alți doctori și-mi răspunde la toate
întrebările prietenos și calm. Îmi face destul de bine să dau,
în sfârșit, peste un om care nu mă tratează ca pe o mașină
căreia tocmai i-a explodat un cauciuc.
— Ce-i asta, de fapt? întreb eu și arăt spre un furtun
transparent care iese din șoldul meu, în care s-a stocat sânge
lipicios și care, în general vorbind, nu e chiar plăcut la vedere,
în special când iese din propria persoană.
— Ăsta, explică doctorul, a fost atașat ca să colecteze sân-
gerările postoperatorii. După o operație, se-ntâmplă ca sân-
gerarea să mai continue. Și, pentru ca sângele să nu se adune
undeva în șoldul tău, ți-am băgat furtunul ăsta. Dar acum nu
mai avem nevoie de el.
Trage de el. Aud un poc discret. Sau poate că e doar auto-
sugestie. Durerea scurtă și arzătoare nu e autosugestie.
— Cuminte, gata, a trecut!
— Nu puteați să-mi spuneți dinainte?
— Dacă ți-aș fi spus dinainte, mașinăria fricii din tine
s-ar fi pornit imediat. Într-o situație ca asta, la cei mai mulți
se pornește imediat. De aceea…
— …nici nu ați mai dat cheie. Dar totuși… Aua!

378
 — Dar a funcționat, nu-i așa? Nu te mai uita așa, acum nu
mai e nevoie s-o pornești, s-a terminat deja!
— Și gaura asta?
— Care gaură?
— Păi, asta în care a fost furtunul. Pe-aia nu trebuie s-o
coaseți? Nu-mi place să fiu cusut. Nu mai vreau încă o anes-
tezie…
— Într-o oră, aia s-a-nchis. Se rezolvă de la sine.
— Gaura se închide singură?
— Păi n-a fost deloc mare. Corpul tău o rezolvă singur.
Te-ai mira să afli de câte lucruri e în stare corpul tău.
— Da, zic eu supărat, să mă tot bage-n spital, de asta e-n
stare.
Dr. Strobl se așază pe marginea patului și mă privește serios.
— Ți-am citit dosarul medical. Înțeleg ce vrei să spui.
Dar astea sunt mici accidente de producție, care se mai în-
tâmplă uneori. Trebuie să le uiți cât se poate de repede. Mai
bine gândește-te câte lucruri știe să facă corpul tău fără
contribuția ta. În capul tău se găsește un creier destul de
deștept, în care se petrec în fiecare secundă mii de lucruri,
care sunt fascinante și infinit de complexe. Vasele de sânge,
care nu sunt găurite, de pildă, și care transportă, constant și
sigur, în fiecare secundă oxigen prin tot corpul tău. Nervii
tăi, care-ți semnalează când ceva nu e-n regulă, dar care te
ajută și să-ți recunoști mediul. Să atingi cana asta de aici, să
vezi poza asta de colo, să asculți pălăvrăgeala mea, să simți
durerea din rana ta…
— Da, mulțumesc frumos pentru asta.
Râde. Arată spre burta mea.
— Organele tale. O cooperare perfectă. Plămâni, inimă,
creier, ficat, rinichi, stomac și intestine, toate astea sunt un

379
miracol. Un miracol desăvârșit. Ar trebui să te gândești mai
des cât e de incredibil că trăim, cum trăim ca făpturile care
suntem. Atunci, o fractură ca asta își mai pierde un pic din
importanță.
— Spuneți asta pentru că nu zăceți dumneavoastră aici.
Râde din nou.
— Probabil că și asta contează, spune el și se ridică. Mâine
vin din nou să văd cum îți mai merge.
— Când pot să plec acasă?
— Tț, încă nu pot să estimez. Dar corpul tău se grăbește,
crede-mă.
— Aproximativ! Zile? Săptămâni? Luni?
— Ani… mai degrabă nu. Eu aș merge pe două săptămâni.
— Așa de mult?
— Două săptămâni sunt două săptămâni. Paisprezece zile.
Nu luni. Paisprezece zile de somn. Nu-i chiar așa de mult.
— Ca și când ar putea cineva să doarmă aici.
— După asta ai să șchiopătezi un timp. O să-ți facem rost
de niște cârje, câteva săptămâni o să mergi cu alea.
— Cârje?
— Se poate și mai rău. Ai să poți să mergi din nou, ăsta e
lucrul cel mai important. Și cârjele dau bine la fete. Un inva-
lid are același efect ca un luptător.
Îmi face cu ochiul.
— Da, dar ca unul care a pierdut, bombăn eu, probabil,
pentru că, în sfârșit, sunt în stare să bombăn din nou.
— A câștigat, a pierdut – asta n-are importanță. Conside-
ră-te un invalid de război temporar.
În ușă, se mai întoarce o dată spre mine.
— Nu te baza prea tare pe cele două săptămâni! E doar o
estimare. Fără vreo garanție!

380
 Încep să mă simt cumva mai bine. Pasa aia abătută în
care m-am aflat de la accident încoace s-a dus sau, cel puțin,
aproape s-a dus. Convorbirea cu doctorul cel tânăr a fost cea
mai mare ușurare din ultimele zile, chiar dacă nici veștile pe
care mi le-a dat el nu-s grozave. Mașinăria fricii, accident de
producție, două săptămâni, cârje – am auzit și chestii mai
distractive la viața mea. Dar mă simt mai în siguranță de
când știu că există aici cineva care are un nume și un chip și
care se află-n apropiere.

Bună dispoziție – într-un spital, asta nu ține mult. Mai

întâi vine mâncarea. Nu are niciun gust. În cel mai bun caz.
Sunt și mâncăruri care au un oarecare gust, dar, când mă-
nânci din ele, ai imediat poftă de alea fără gust. De băut, se
bea ceai. Nimic în afară de apă și ceai, ceaiul nefiind, de fapt,
nimic altceva decât apă cu flori sau cu frunze.
Ca să nu te ia imediat plictiseala, trebuie să te duci la WC.
Cu un șold proaspăt operat, ăsta e un număr de acrobație.
Suni, vine o soră, îți bagă o ploscă sub fund și-ți vâră puța
într-un fel de vază. Ea rămâne-n picioare lângă tine, pe ju-
mătate întoarsă, iar acum tu trebuie să te caci. Numai plicti-
sitor nu e, trebuie să recunosc.
Plictiseala vine însă, garantat vine. Citești ca să i te
împotrivești. Gândești ca să i te împotrivești. O întâmpini cu
muzică. Plictiseala e mai puternică.
Ghinionul meu e că citesc foarte repede. O carte pe zi nu-i
mare lucru pentru mine. Când am atâta timp, când nu există
nimic de făcut, citesc una până la prânz, una după masă, iar
pe-a treia o încep cel târziu la șase seara. Între ele citesc cărți
de șah. Pentru că nu am un loc în care să-mi așez o tablă de
șah, joc pozițiile în cap.

381
 Vizită:
Uriella și Baby. Abia când ești atât de mult timp singur,
bagi de seamă ce nori negri poartă unii oameni deasupra ca-
pului lor în loc de aură de sfinți.
Markus. El și-a copiat notițele pentru mine și mă face
să râd cu relatări de la școală. Când râd, mă doare șoldul.
Bineînțeles că imediat încetează să mă mai facă să râd.
Clubul de șah. Ăștia fac cu schimbul. O dată inginerul, o
dată dealerul de mașini, o dată președintele, o dată reprezen-
tantul firmei de mașini de spălat, o dată chiar și bețivul, care
lasă în urma sa în cameră un miros de bere și țigări. Nu exis-
tă zi în care să nu treacă unul din ei. Câteodată vin doi odată.
Treaba asta mă emoționează. Ar putea să-i doară-n brișcă
și să ne vedem la seara clubului sau la următorul campionat,
dar nu, ei vin. Mai ales când vin câte doi e amuzant. Când
vine doar unul, la un moment dat, observi că sentimentul
datoriei l-a adus pe scaunul ăsta amărât de lemn de la celălalt
capăt al patului, dar, când suntem în trei, rana mea ia foc
de atâta râs. Pentru a suta oară mă minunez cum se face că
diferența de vârstă dintre noi pare suspendată, cum se face
că oamenii ăștia mă tratează ca și când aș fi unul de-al lor, și
nu ca pe un copil.
Poate că nu e din cauză că ei mă privesc ca pe un adult,
îmi trece mie prin cap într-o bună zi. Poate e din cauză că, în
unele privințe, și ei au rămas copii.

O dată doar mai apare într-o noapte brancardierul

handicapat. Observă că sunt din nou stăpân pe situație. Se
mulțumește să se uite. Mă întreb ce se întâmplă oare cu ăia
care sunt mai slabi decât mine.

382
 WESTSTEIERMAR K

După două săptămâni la pat, trebuie mai întâi să-nveți

din nou să mergi. La început, doi metri sunt deja o realizare.
Pe mine chestia asta mă sperie. Mă lasă rece textele cu corpul
cel minunat și de câte lucruri e el în stare.
Pe doctorul Strobl cârtelile mele-l amuză. Zice că, peste
câțiva ani, am să-nțeleg ce vrea el să spună. Eu, dimpotrivă,
știu precis că n-o să-nțeleg niciodată ce vrea să spună. Mai
exact: am să-nțeleg ce vrea el să spună, fiindcă înțeleg încă de
pe acum, dar n-o să fiu de acord cu el, căci, oricât de minu-
nat ar fi corpul nostru, când tragi linie, vezi că el îți produce
totuși mai multe probleme decât ar fi necesar.
Dar care ar fi argumentele în favoarea unui corp? Mân-
carea bună și orgasmul, și fotbalul. Ceea ce, în cazul meu,
înseamnă franzelă, labă și să mă târăsc de colo colo ca un
schilod. Împotriva corpului îmi vin în minte de două ori și
de trei ori mai multe, tone de argumente contra lui îmi vin în
minte. O existență pur spirituală ar elimina durerile de șold,
bolitul, bătrânețea și declinul. Dietele și încercările disperate
de a atinge o greutate sănătoasă ar ține definitiv de trecut.
Problema machiajului, devenită în acest caz inutilă, ar pu-
tea duce la evitarea unor neînțelegeri între bărbați și femei.
Dentistul, operațiile la șold, înțepăturile-n splină, nasurile
sparte, căderile de pe scări, diareea, accidentele de mașină,
picioarele rupte, foamea și setea, dependențele, ochelarii,
toate încercările astea teribile ar rămâne în urmă. Împotriva
acestor argumente, vânzoleala cu fetele și cea mai tare câr-
ciumă, și marcarea de goluri fac o figură anemică.

383
 Ultimele două etape ale campionatului orășenesc le-am
ratat, dar, chiar și fără aceste două partide, am devenit cel
mai bun junior, am strâns o grămadă de puncte Elo și am
mai adus o cupă acasă. În următoarea etapă a campionatului
pe echipe am să joc. Nimic n-are să mă-mpiedice s-o fac.
La școală sunt un fel de exponat. Ai crede că oamenii ăștia
n-au mai văzut niciodată un om în cârje. Dar sunt obișnuit ca
lumea să se holbeze la mine.
Nu mă mai întreb ce anume s-o fi petrecând în creierele
holbaților. N-au decât să se holbeze. La ce-or să se holbeze
după ce plec eu? Nici după școală, când studiază sau când lu-
crează, n-or să părăsească niciodată lumea asta, or să rămână
mereu aceia care sunt aici: oameni fără curaj și fără destu-
lă imaginație pentru a-și închipui că o viață poate să aibă și
obiective mărețe și că s-ar putea să fie chiar a lor, iar dacă nu a
lor, atunci una pe care tocmai au ocazia s-o observe. Cei mai
mulți dintre oameni au probleme să priceapă – și cu atât mai
puțin să accepte – că prezentul lor va dobândi, fără-ndoială,
greutatea și însemnătatea istoriei. Fraza asta n-am scris-o eu,
dar nu contează. Chiar dacă ei înșiși n-au trăit niciun război
și n-au întâlnit niciun rege, într-o bună zi, anul 1985 al lor
va fi fost anul 1985, plin de cenușiu, de presupuneri, de lacu-
ne, o existență în curs de dispariție alcătuită din fotografii în
reviste și articole în cărți, și retrospective la televizor, pură
interpretare. Dar, dacă le spun asta, or să râdă de mine.

Într-o seară, Uriella este adusă acasă de o ambulanță. Văd

prin fereastră spasmul nervos al luminii albastre și șchiopătez
alarmat până la ușă. Recunosc vocea Uriellei.
— Nu sunt beată! strigă ea.
— Nu, stimată doamnă, nu sunteți, spune o voce de bărbat,
cu toate că bâiguiala Uriellei e aproape imposibil de înțeles.

384
 — Deloc nu sunt! urlă ea.
— Știm că nu sunteți, stimată doamnă, iar acum suntem
deja acasă.
— Și de ce mă țineți tot timpul? Sunt în stare să merg
singură!
— Pentru orice eventualitate, stimată doamnă. Doar sun-
tem cavaleri!
— Clavire! Râde isteric. Sunteți clavire!
— Da, stimată doamnă, se poate și asta, dar suntem
dezacordați.
O altă voce bărbătească, mai încet:
— E de coșmar baba.
Proptesc una din cârje de perete și deschid ușa. În fața
mea stau doi sanitari care rânjesc, unul o susține pe Uriella
pe stânga, celălalt pe dreapta. Ea se holbează la mine, cu mâi-
nile proptite în două cârje. Piciorul ei drept e în ghips.
— E fașă ghipsată, îmi spune sanitarul scuzându-se, dar
refuză targa. Nu putem s-o obligăm.
Ca să nu cad, înșfac repede și cealaltă cârjă și așa se face
că Uriella și cu mine stăm amândoi în cârje, față-n față. Sani-
tarul izbucnește în râs.
— Un duel în cârje? întreabă unul. Tare mi-ar plăcea să-l văd!
Mă uit la el și-l recunosc pe sanitarul de treabă care m-a
dus de la școală la spital.
— Scuză-mă, spune el. Carevasăzică, pe tine te-au reparat
deja la loc.
— Așa se pare, da.
— Casa asta ne dă ceva de lucru.
— Dar cum s-a-ntâmplat?
Îmi vântur o cârjă în direcția ghipsului Uriellei.
— Mai bine s-o întrebi pe ea.

385
 — Nu sunt beată!
— Bineînțeles că nu, stimată doamnă, spune al doilea sa-
nitar și-și dă ochii peste cap.
Sanitarul de treabă se uită la mine cu milă.
— În afară de tine mai stă cineva aici? întreabă el.
— Nu, sunt singur.
— Ai grijă să se bage-n pat. N-are voie să facă nici măcar
un pas.
— N-o să fie simplu s-o conving de asta.
— Eu sunt foarte cuminte! lălăie Uriella. Mă bag în pat și
mă-ntind! Foarte cuminte!
— Atunci, la revedere, stimată doamnă!
— La revedere, domnii mei!
Uriella le strânge energic mâinile sanitarilor și trece clăti-
nându-se pe lângă mine în direcția dormitorului.
— Îmi pare rău, îmi spune ăla cumsecade, n-am reușit s-o
fixăm cu chingile pe targă, a fost îndărătnică. Dar în niciun
caz n-are voie să se se plimbe de colo colo. Ce zici, reușești?
— Încerc, zic eu. Dar ce s-a-ntâmplat?
— Din câte știm noi, s-a dat de-a berbeleacul în jos pe o
scară-n spirală. De sus până jos de tot, două etaje.
— Dar unde există scară-n spirală la ea la serviciu?
— Nu știu unde lucrează, dar, acolo unde era ea, există una.
— Și unde era ea?
— În primărie.
— Și ce făcea acolo?
— N-am idee.
— Și cum a reușit isprava cu scara-n spirală?
— Nici asta nu știu. Dar pot să-mi închipui.
Le mulțumesc și închid ușa.
În dormitor, Uriella urlă:

386
 — I-AM SUPT-O PRIMARULUI! PRIMARULUI! ARE
O PUȚULICĂ MINI, HAHAHAHAHA, DAR STROPEȘTE
DE ZOR!
Mănânc o felie de franzelă-n picioare, mă-ntind în pat și
dau drumul la muzică tare de tot. De citit, pot să citesc mereu
orișiunde, probabil că aș putea s-o fac și lângă un picamăr.
Dacă am o carte, plec imediat departe de tot, indiferent ce
se-ntâmplă în jurul meu.

Această profeție are să se adeverească.

PRODUCE O AFIRMAȚIE FALSĂ DACĂ E FOLOSIT CA
SUBIECT AL VERSIUNII SALE SCRISE CU LITERE MICI.
Cu toate că această frază începe cu „pentru că”, ea este falsă.

387
 WESTSTEIERMAR K

Uriella în ghips, și ăsta este un déjà-vu. Anul trecut, la

două zile după încheierea mediilor și începutul vacanței, am
fost cu Suux în vizită la Uriella când aceasta a fost adusă aca-
să cu salvarea, tot la o oră târzie. Numai că, atunci, în ghips
era celălalt picior.
Nici până azi n-am aflat ce s-a-ntâmplat atunci. Știu doar
că Suux era îngrozită. De toată povestea. De beția Uriellei, de
faptul că a fost adusă acasă cu piciorul în ghips, dar, înainte
de toate, de faptul că a venit acasă atât de târziu, cu ghips
sau fără. În ziua imediat următoare, Suux a mers cu mine la
hotelul ei drag de pe malul lacului Wörth.
— Ce mai persoană, a pufnit ea în timpul călătoriei, și nu
doar o dată.
— Dar ce vină are ea dacă se accidentează, am spus eu.
— Nu-i vorba despre asta, a spus Suux.
— Dar despre ce e vorba atunci?
Suux nu mi-a destăinuit niciodată despre ce era vorba. Pe
atunci, nici măcar nu visam că aș putea ateriza vreodată la
Uriella, în casa asta în care miroase-n permanență a pisici,
a closet de pisici, a mâncare de pisici, a nisip pentru pisici.
Îmi plac pisicile, iubesc animalele, dar, câteodată, sugrumă o
casă cu mirosurile lor.
Iar mie îmi convenea foarte tare să plecăm. În hotelul
ăsta pe malul lacului, într-un loc în care timpul stă în loc.
Dacă vreau, acum sunt imediat acolo în gând. Acolo sunt la
mine acasă, pare să existe dintotdeauna, e la fel ca pirami-

388
dele, demn de încredere și revigorant, fiindcă, acolo, timpul
pare abolit.
Hotelul, cu Suux:
Mergem la micul dejun. În fața mea, femeia cu bastonul
de promenadă și cu părul moale și alb care mi-e atât de drag
care, când coborâm, ignoră liftul. Ne așezăm la masa noastră.
Ea își bea cafeaua și citește ziarul, eu beau cacao și citesc un
număr din Mickey Mouse, un album Clever & Smart sau o
carte de șah. Dimineața, lipsită de evenimente și, de aceea,
foarte familiară. Romanele ei de dragoste, Baccara și Julia.
Mirosul lui Suux în camera cu televizorul, unde se uită cu en-
tuziasm la transmisiunile sportive. La televizor nu prea mai
există multe alte lucruri de văzut în afară de sport și de filme
cu Cary Grant. În timp ce citesc, mai ascult cu jumătate de
ureche știrile de la televizor sau discuțiile dintre adulți. Noap-
tea stau din nou întins pe spate și ascult zgomotele respirației
lui Suux. Nac-nac-nac. Nimic. Nac-nac-nac. Mai mult timp,
nimic. Nac-nac-nac-nac. Apoi o tăcere înspăimântătoare.
Pare că nu mai urmează nimic. Dumnezeule mare. E moartă?

La două săptămâni după aventura cu ghips a Uriellei,

am zburat cu tanti Ceca la Bruxelles, und m-a predat tatălui
meu. El, soția lui cea nouă, fratele ei și soția lui s-au plimbat
cu mine cu o rulotă prin toată America de Nord.
Îmi mai amintesc încă totul, cu deosebită claritate mi-
rosurile. O pădure din Canada miroase altfel decât o pădu-
re din Austria, iar lacul Ontario miroase altfel decât lacul
Wörth. Miroase mai bine, mai mare, mai misterios. Iar pe
mine mă atrage tot ce-i străin. Dar seara, când bezelele se
topesc deasupra focului de tabără și cineva pune mâna pe
o chitară, toate aceste impresii sunt atât de puternice, încât

389
nu-mi mai doresc nimic decât să fiu lângă Suux. Și mă gân-
desc cât de departe e ea în acest moment. 6000 de kilometri
sau mai mult. Și la ce înseamnă asta.
Dacă mâine n-ar mai exista niciun avion și niciun vapor,
n-aș mai revedea-o niciodată. Și să n-o mai revăd niciodată
pe ea, femeia cu ochii albaștri apoși și din ce în ce mai orbi,
femeia care în 1917, la o mare festivitate, l-a găsit pe împă-
ratul Karl beat sub masă și avea deja douăzeci de ani, aceas-
tă femeie cu cele două războaie mondiale ale ei și cu morții
ei, pe care-i poartă cu ea de o jumătate de viață, de o viață
întreagă, care și-a pierdut fiul, care și-a pierdut soțul, care
poartă în ea această tristețe profundă lipsită de orice urmă de
autocompătimire, să n-o mai revăd pe această femeie mică,
bătrână și puternică ar fi cea mai mare catastrofă imagina-
bilă a vieții mele.
Astfel de gânduri îmi treceau prin cap acolo, dincolo. Pe
celălalt continent. Cu un an în urmă.
Ce este un an? Totul. Un an poate să fie totul. O veșnicie și
mai mult. O clipire din ochi și mai puțin. Peste noi, potopul
timpului.

390
 WESTSTEIERMAR K

În sfârșit, e cald de-a binelea. Chiar dacă, în starea în care

sunt, nu pot să mă duc să înot, sunt un alt om de îndată ce
am parte de câteva ore de soare pe zi. Iar soarele strălucește,
strălucește ca nebunul, în fiecare zi strălucește de dimineață
până seara și ne îngenunchează nu doar pe noi, ci și pe cei
mai mulți dintre profesori. În special aceia mai bătrâni sunt
apatici, nu au chef de examinări și lasă să treacă orice făptură
care știe să vorbească. În clasa mea sunt câțiva care au habar
de matematică și de chimie chiar mai puțin decât mine, dar
până și pe ăștia îi lasă să treacă, deși, de fapt, și ceea ce le ser-
vesc eu ar trebui să le stârnească râsul.
Sunt deja trei săptămâni de când car după mine cârjele
astea și acum observ că nu mai am nevoie de ele. De cele mai
multe ori, renunț deja la una. De holbat, abia dacă se mai hol-
bează careva. După școală, de cele mai multe ori, în parcare
mă așteaptă Baby cu BMW-ul lui. Uneori nu vine, fără nicio
explicație. Aștept câteva minute, după care mă mișc transpi-
rând spre stația de autobuz. Când se-ntâmplă asta, Markus
vine cu mine, cu toate că asta înseamnă să renunțe la bicicle-
tă. Insistă să-mi care ghiozdanul.
Când vine Baby, ne ducem la localul lui preferat. Mă in-
vită la masă. El nu mănâncă nimic în afară de iubita lui cupă
de înghețată cu sirop de afine. Când mi-am terminat șnițelul,
comandă pentru mine o-nghețată combinată și pentru el
încă una cu sirop de afine.
— Cum vrei tu, Baby, zice chelnerița de fiecare dată.

391
 — De fapt, când or să-i scoată ghipsul Uriellei? întreabă
Baby.
— N-am idee.
— Uriella! râde el. Perfect! Nici eu nu mai pot să-i zic al-
tfel. Uriella! Hahahaha!
— Baby, chiar trebuie să zbieri așa? se aude dinspre tejghea.
— Dar nu zbier deloc!
— Ba da, zbieri!
— Bine, atunci o să zbier mai încet!
— Bravo, Baby.
El se strâmbă și-și aprinde o țigară.
— Așa mă calcă pe nervi, zice el.
— Ce te calcă pe nervi?
— Ce cred ei despre mine. Și ei cred că eu nu bag de seamă.
Stau un pic și mă gândesc.
— Ce cred ei despre tine?
— Ei cred că sunt un cretin.
— Nu-i adevărat!
— Ba da, e adevărat. Ei cred că nu le-nțeleg privirile, că nu
mă prind când își fac cu ochiul atunci când e vorba de mine.
Ca și când nu aș fi ciudat, ci idiot. De fapt, eu nu sunt idiot.
Am doar unele dificultăți pe care ăștia nu le cunosc. Propri-
ile lor dificultăți – pe alea nu le văd. Pentru ei, sunt practic.
— Și ăia de la școală cred că nu le-nțeleg privirile. Când,
de fapt, eu știu să citesc oamenii. Dintotdeauna am știut. Oa-
menii fac o mare greșeală atunci când iau un copil, pur și
simplu, drept un copil. Un copil e mult mai mult decât ceea
ce adulții consideră că e un copil.
— Absolut corect, strigă Baby. Dar de ce uită ei chestia
asta? Că doar mai înainte au știut!
— Baby, mai încet, somează vocea de la tejghea.

392
 — Scuze.
— Poate că n-au știut, zic eu. Poate că ei au fost altfel.
Poate că nu e normal să fii cum suntem noi.
Baby râde cu atâta poftă, că trupul său masiv se zgudu-
ie și, de la zguduituri, lingurița lungă cu care-și prelucrea-
ză cupa de înghețată cade zăngănind la podea. El o ridică, o
șterge și mănâncă mai departe.
— Baby! strigă chelnerița.
— Data viitoare îți aduc dopuri pentru urechi, vrei?
— N-ar fi o idee rea, strigă chelnerița.
— Ce ți s-a părut atât de amuzant? întreb eu ca să între-
rup cearta.
— Fiindcă ai zis că, poate, cum suntem noi nu-i normal.
Dar noi suntem atât de anormali pentru oamenii ăștia de
aici…
— Spui asta ca și când ai fi mândru și ca și când felul ăsta
de a fi altfel e un merit.
— Păi chiar este. Sau nu?
— Nu, nu-i. Să fii mândru de asta e la fel de absurd cum e
să fii mândru de Austria.
— Dar de Austria poți să fii și mândru. Cât timp Wald­
heim n-are să fie ales. Îl știi pe Waldheim ăsta? Un negru.
A fost secretar general ONU. E un tip rău. Acum, bătrânul
nazist vrea să ajungă președinte federal. Dar, cu toate astea,
poți să fii mândru de Austria.
— Păi tocmai asta vreau eu să zic! Eu pot să fiu mândru
doar de-o performanță proprie, și nu de ceva care mi-a picat
în poală!
— Eu nu văd lucrurile atât de strict, zice Baby și-și co-
mandă a treia cupă de înghețată. O aud pe chelneriță cum
geme.

393
 — Treaba asta, că sunt altfel, de asta mi-e frică, spune el.
Poate că frică nu-i cuvântul potrivit. Mă face atât de vulne-
rabil, mă simt atât de lipsit de apărare. Înțelegi ce vreau să
spun?
— În școala la care-am fost înainte, zic eu, aveam un pri-
eten pe nume Erich.
— Și ăla, era și el altfel? strigă Baby.
— Baby, te rog! strigă chelnerița.
— Scuze! mugește Baby.
— Era altfel, da, spun eu mai departe. Într-o zi vrea să
mă-ntrebe ceva. Se tot câcâie. Eu zic: hai, dă-i drumul, spune
odată.
— Și? El ce-a spus?
— De spus, n-a spus nimic. Nu era-n stare s-o spună.
A scris pe un bilețel.
— Și ce scria acolo?
— Pe bilețel scria: „Ai vrea să mă ai ca prieten și dac-aș fi
poponar?”.
— Oho. Și tu ce-ai răspuns?
— I-am scris înapoi: „Erich, orice ai fi sau ai simți tu, cât
timp nu faci rău nimănui, e-n ordine. Tu ești și o să fii întot-
deauna prietenul meu, și așa ceva nu afectează niciodată o
prietenie. E absolut totuna.”.
— Chiar crezi asta pe bune? întreabă Baby.
— Normal. Tu nu?
— Nu știu. Nu m-am gândit niciodată la asta.
— Mie mi-e absolut indiferent. Din contră, m-am simțit
nașpa.
— Deci totuși te deranjează!
— Nu! Nu asta am vrut să spun! M-am simțit nașpa pen-
tru că a fost în stare să creadă asta, că nu mai vreau să fiu

394
prietenul lui dacă el îmi destăinuie că-i poponar. Și pentru că
am observat ce frică ne e la toți ca nu cumva să ne abatem de
la vreo normă. De-aia ne dăm silința să ducem o viață care să
semene cât mai mult posibil cu a celorlalți. Și și ca să evităm
pericole. Dacă suntem la fel ca vecinul, o să îmbătrânim fără
incidente.
— Și? Mai sunteți prieteni?
— Nu. Ne-am pierdut din ochi.
Baby râde tare.
— Ești un geniu, îmi zice el. Iar chelneriței care-i aduce
înghețata:
— Și tu nu ești.
— Geniu, zice ea. Ha-ha-ha.

395
 WESTSTEIERMAR K

La începutul vacanței, Uriella ajunge odată acasă abia îna-

inte de prânz. Este atât de beată, încât nu mă mai recunoaște.
Se holbează la mine, strângând din pleoape, și face eforturi
vizibile de a face o legătură între ea și acest băiat aflat în
locuința ei. Bărbatul din spatele ei cântă un cântec pe care
probabil că nu l-au mai cântat prea mulți înaintea lui. Îl recu-
nosc, e consilierul comunal și membru FPÖ. În FPÖ sunt ăia
de dreapta. Uriella îi urăște pe cei de dreapta. Ea și bărbatul
se retrag în dormitor.
Eu îmi iau echipamentul de baie, vreau să mă duc la lac.
Cu bicicleta încă nu pot, din cauza șoldului, dar Markus și-a
convins părinții să ne ducă ei cu mașina.
Din cauza zgomotelor din dormitor, sper să nu am mult
de așteptat. Patul e vechi, arcurile scârțâie, lemnul cadrului
trosnește, de parcă acolo s-ar fi încăierat doi hipopotami.
„SUNT O JIDANCĂ-MPUȚITĂ ȘI TU EȘTI UN PORC
NAZIST!”
„DA, SCROAFĂ MICĂ, DĂ-MI-O, DĂ-MI-O, DĂ-MI-O!”
„AH! O, DOAMNE! ASTA DA PULĂ! ASTA DA PULĂ!”
„HOP HOP HOP, BAGĂ CONTRE, BAGĂ CONTRE!”
„AH! O, DOAMNE! FUȚI CA UN … ”
Nu mai aflu cum face el asta, pentru că încep să cânt cu
voce tare, îmi iau sacoșa și mă duc să-l aștept pe Markus în
fața casei. Ce-i drept, acolo nu-i umbră și soarele mă lovește
drept în creștet, dar, decât să aud conversația din casă, mai
bine risc un leșin.

396
 Pe malul lacului. Sub noi, o pătură, pe pătură, un casetofon
din care cântă Jethro Tull. Cremă de protecție solară, cola, ceva
de citit, lângă pătură, o găleată cu apă rece, în care mai muiem
când și când câte un prosop pe care ni-l așezăm pe ceafă.
Sunt și fete. Și câteva de la noi din clasă. Din când în
când, Markus și cu mine schimbăm priviri uimite. Unora
dintre ele par să le fi crescut și sâni în ultimele săptămâni.
Delușoare noi, vederea lor e frumoasă și derutantă. Oare
când s-a-ntâmplat asta?
În mine arde flacăra iubirii pentru M., dar în fața mea se
deschid perspective noi. E ceva care, asemenea unui belciug
în nas, vrea să mă tragă spre fetele astea. Și, oricum, n-aș pu-
tea s-o am pe niciuna din ele.
— Crezi că una din ele va deveni prima mea prietenă?
— Nimeni nu poate să știe asta, răspund eu.
— Nici nu te-am întrebat dacă știi.
— Nu cred, nu.
— Și de ce nu?
— Pentru că-s de aceeași vârstă cu noi.
— Ei și?
— Fetele își caută băieți mai mari. Astea de aici au treișpe
sau paișpe ani, astea or să-și ia băieți de șaișpe ani. Cu noi
n-au nicio treabă.
— Asta ce-nseamnă, de fapt?
— Înseamnă că mai degrabă una din alea de dincolo are
să fie prima ta prietenă.
Îi arăt un grup de fetițe îmbrăcate numai în slipi, fără su-
tien, abia dacă au opt sau nouă ani. Markus pufnește. În clipa
următoare, peste capul meu se revarsă întregul conținut al
găleții. Rămân fără aer, așa de rece e apa.

397
 Îl alerg pe toată pajiștea, atât de repede cât mă lasă șoldul
ăsta al meu, și, ca din întâmplare, aterizăm în grupul fetelor,
care se prefac că nu ne văd. Și noi ne prefacem că nu le ve-
dem. Dar țipăm mai tare ca până acum.
La prânz o descopăr pe pajiște pe profa noastră de en-
gleză. E-ntinsă pe spate, poartă bikini și ochelari de soare și
citește o carte, cu brațele întinse spre cer.
N-am mai văzut-o niciodată așa. E ca și când, în fața mea,
s-ar afla un cu totul alt om. Nu pot să-ncetez să mă holbez la
sutienul ei și la slipul ei și să-mi imaginez ce se află dedesubt.
Când văd câteva fire de păr, sunt cât pe aci să leșin.
— Hello, spune profa.
Și-a pus cartea la o parte și și-a ridicat ochelarii de soare,
și, da, eu sunt acela pe care îl salută ea.
— Bună ziua, spun eu și roșesc.
— E-n regulă, spune ea și se duce spre lac.

După masă mă simt rău. Nu știu ce s-a-ntâmplat. Markus

spune că arăt ca naiba. Îi mulțumesc cu toată amabilitatea. El
mă duce la umbră.
— Când a fost ultima oară când ai băut? întreabă el.
— Aha. Poate că de-aia mi-e rău.
— Când?
— Cred că la prânz.
— Ești bătut în cap, pe bune. Și nici n-ai avut nimic pe
cap, așa-i? Stai aici cuminte.
— Da, mămico. După două minute se-ntoarce cu o sti-
clă de apă minerală de un litru. Mă obligă s-o beau pe toată.
După aia mă târăște sub un duș. Ce-i drept, aproape că fac
un șoc de la apa rece, dar imediat simt o ușurare, cel puțin
pentru scurt timp.

398
 După ce ne-am așezat din nou la umbră și Markus mă
bate la cap să mănânc un măr, trece profa de engleză. Mă
simt penibil. Nu vreau să mă vadă așa. Parc-aș fi un copil.
Mă uit fix în fața mea și mă străduiesc să suport durerea
de cap și să-mi țin sub control starea de rău, atât cât să nu
vomit pe loc.
— Ce-i cu tine? întreabă ea.
— A stat prea mult la soare, răspunde Markus în locul meu.
— Ai nevoie de ceva? Pot să te ajut cumva?
Eu mulțumesc și scutur din cap.
— Vreți să vă duc acasă?
— Nu-i nevoie, spune Markus, îi sun pe-ai mei să ne ia.
— Numai că el se simte rău. Nu-i niciun deranj pentru
mine.
— Okay, mulțumesc, spune Markus. Atunci, hai să mergem!
Mă ajută să mă ridic, și eu merg clătinându-mă fără pic de
voință în spatele profei. În fața mea se leagănă fundul ei. Pe
umărul stâng are o cicatrice. Picioarele ei nu au niciun fir de
păr. Mi-e rău. Fundul se leagănă.

Profa nu-și mai ia nimic peste costumul de baie, conduce

în bikini și chiar desculță până acasă. Eu stau în față, Markus
stă-n spate. El îi spune pe unde s-o ia. Cu toate că mi-e rău,
mai trag cu ochiul spre stânga mea. Profa are picioare mi-
nunate. Și, pe urmă, abdomenul ei și profilul, și sânii ei. Nu
găsesc cuvinte potrivite pentru asta, n-am mai văzut nicio-
dată așa ceva. Nu știu cum să mă port cu așa ceva. Profa nu
mă place, cel puțin, așa gândeam eu pân-acum. Nici eu n-o
plăceam pe ea, până acum. Acum însă totul e altfel.
Ce nebunie, stând atât de aproape de ea mă trezesc cu
o erecție. Și, pentru că nu am pe mine decât un slip scurt,

399
bineînțeles că se vede foarte clar. Cel puțin, eu o văd. Nu pot
decât să sper că profa nu o vede. Dar la viraje trebuie să se
mai uite uneori și la dreapta, și atunci s-ar putea întâmpla.
— Am ajuns? întreabă ea în fața casei mele.
Ea se uită la mine și, după privirea ei, care coboară pentru
o secundă, îmi dau seama c-a observat. Mormăi un cuvânt de
mulțumire. Markus mă-ntreabă dacă mă descurc. Dau din
cap că da. El se mută pe locul meu de lângă șofer.

Mă târăsc până la baie și pot, în sfârșit, să borăsc în liniște.

N-am mâncat mult, dar asta nu face ca treaba asta să fie mai
puțin neplăcută. Tot mereu simt nevoia să mă opresc. S-ar
putea spune că mi se face rău de la borât.
Uriella bate la ușă.
— Ce ai? strigă ea. Nu ți-e bine?
— Nu prea.
— Deschide!
— Nu pot. Ies imediat.
— Nu mă face să am griji din cauza ta!
Cinci sau zece minute mai târziu, mă ridic, clătinân­du-
mă, dar măcar reușesc să mă țin pe picioare. Mă spăl temeinic
pe dinți. În oglindă îmi văd fața, pare să dogorească. Durerea
de cap devine din ce în ce mai ascuțită.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spune Uriella când mă
vede.
— Am stat prea mult la soare.
— Arăți îngrozitor! Du-te și-ntinde-te! Îți aduc ceva de băut!
— Și ceva pentru durere de cap, te rog.
Când mă las să cad pe pat, îmi aduc aminte de porcul ăla
nazist. Oare o mai fi aici? Mai degrabă nu. Uriella abia dacă
mai miroase a alcool. E de presupus că a dormit până acum.

400
 Îmi aduce un pahar mare cu apă și o pastilă. O-nghit și
beau jumătate de pahar de apă. Simt că fac febră.
Ca prin ceață, o aud pe Uriella vorbind la telefon în bu-
cătărie. În vocea ei se simte îngrijorare. Asta nu-mi place
niciodată. Când ea își face griji pentru mine. Sau altcineva.
Fiindcă atunci încep și eu să-mi fac griji.
Oare se poate muri din așa ceva?
— Am vorbit cu doctorul Lisander, spune Uriella.
— Aha, spun eu.
Doctorul Lisander e ortoped și a făcut și el o dată să scâr­
țâie patul din dormitor.
— Spune că e clar că ai făcut insolație. Acum ai nevoie de
întuneric, de multe lichide, de electroliți și de liniște. Îți fac
o supă de găină.
Mă mângâie pe cap.
— Săracul de tine. Da’ mare prost mai ești și tu câteodată.
— Știu.
Își apasă buzele de fruntea mea.
— Ai temperatură, nu glumă, spune ea încet.
Închid ochii. Tot corpul meu se simte ca și când ar fi fost
fript pe grătar. Dar lucrul cel mai rău e greața. Imediat după
ea vine durerea de cap. Niciodată în viață n-am mai avut așa
o durere de cap. Mi-e teamă că s-ar putea să fie o hemoragie
cerebrală. Vecinul lui Suux avea 18 ani când a murit de așa
ceva. Sper că eu nu am.
Dragă Doamne, fă să n-am hemoragie cerebrală. 1000 de
puncte bune dacă mă faci bine repede. Te rog, scapă-mă de
asta. Te rog. Te rog.

401
 WESTSTEIERMAR K

Vacanța de vară.
Nu există nimic mai frumos. Prin fereastra deschisă, vara
adie în cameră. La radio se dă muzică și se transmite de pe la
ștranduri. În gând, întreaga lume pare să fie întinsă pe pla-
jă. Pe stradă, oamenii transpiră, dar zâmbesc. E mai puțină
gălăgie. E lumină mai multă. E mai colorat. E mai pașnic.
E mai plictisitor.
Până după amiază nu-mi pasă că, de fapt, eu nu am prie-
teni. Erich locuiește prea departe, nu ne mai vedem. Markus
e o jumătate de om, Baby e o jumătate de om. Mai bine decât
nimic, dar mi-ar plăcea totuși o gașcă.
Gașcă, ăsta e un cuvânt din ăsta nou. Îl știu din Christi-
ane F. – Wir Kinder vom Bahnhof Zoo11. Gașcă înseamnă un
grup de prieteni. Așa ceva mi-ar plăcea să am, cel târziu după-
masa, când mor de plictiseală, în ciuda șahului și a cititului.
Sun la Markus. Răspunde maică-sa. El nu-i acasă. O rog
să-i transmită să mă sune. Pe urmă încerc la Baby. Și acolo
îmi răspunde maică-sa, și nici Baby nu-i acasă, și lui rog să i
se transmită să mă sune.
Wir Kinder vom Bahnhof Zoo e o carte fascinantă. E
vorba de tânăra Christiane, care e de vârsta mea, care vine
dintr-o „familie cu probleme”, cum se numește în limbaj
oficial o copilărie de rahat, și care o ia la vale pe heroină în

11 Noi, copii de la Bahnhof Zoo. Bahnhof (Gara) Zoo este o celebră

stație de metrou din Berlin (n. tr.).

402
lumea berlineză. Ajunge chiar să facă trotuarul, pe „trotu-
arul puicuțelor”, cum se numește locul în care fel de fel de
perverși iau în mașinile lor puștani drogați, cărora le-o trag.
Eu m-am îndrăgostit de Babsi, o prietenă de-a Christianei.
În carte e o fotografie de-a ei. Are un aer romantic, misterios
și trist, ca un înger. Ea a fost cea mai tânără victimă a heroinei
din Berlin, avea 14 ani când a murit. Mi-ar fi plăcut să fi fost
prietenul ei. Adică nu un prieten normal, ci prietenul ei.
O prietenie ca aceea pe care o descrie Christiane mi-ar
plăcea și mie. Toți par să se placă. Mulți oameni tineri care se
poartă ca și când ar fi frați. Au grijă unii de alții. Mi-ar plăcea
și mie să fac parte dintr-o gașcă de felul ăsta.
Drogurile despre care povestesc ei nu vor să-mi iasă din
cap. Am citit cartea de trei ori și știu că drogurile sunt peri-
culoase și că heroina e cea mai periculoasă. Cumva însă lu-
mea asta mă atrage. Valium, Coca, Acid, astea ar putea să fie
și numele unor planete îndepărtate, pe care lucrurile merg
mai bine decât aici. LSD, barbiturice, heroină, toate astea
sună așa de ispititor de palpitant după o viață ca lumea, fără
operații la șold și franzelă.
Efedrină. Drogul ăsta apare mereu. Cred că este o pastilă.
Cică e super. Mi-ar plăcea să știu cum e când iei efedrină.
Spre sfârșitul după-amiezii, mă sui pe bicicletă și mă duc
până jos în oraș. Farmacia e încă deschisă. Timp de câteva mi-
nute îi dau târcoale. Îmi presez nasul de geamul vitrinei. Văd
doi farmaciști și două farmaciste. Vreau să intru numai când
sunt foarte puțini clienți sau, și mai bine, când nu sunt deloc.
După o jumătate de oră se ivește prima ocazie. Aș fi sin-
gurul client. Ceva mă reține.
Se face cinci și jumătate, se face șase fără un sfert. La șase
se-nchide. Trebuie să mă hotărăsc.

403
 La șase fără cinci intru în farmacie.
— Ce spui că vrei? Efedrină?
Tipul mă măsoară. Eu îmi cobor privirea. După ce Chris-
tianei F. a-nceput să-i placă să ia efedrină, probabil că nu poți
s-o iei fără rețetă, dar eu m-am gândit că, poate, or să facă o
excepție. Farmacistul se uită ca și când i-aș fi pus sub ochi un
bilețel pe care scrie: Ăsta-i un jaf, scoate banii!
Le face semn colegilor în halate albe. Vorbesc între ei în
șoaptă.
O farmacistă mă-ntreabă:
— Pentru cine e?
— Pentru mine, răspund eu. În clipa următoare mă ener-
vez. Ar fi trebuit să spun că-i pentru Uriella. Precis că ăștia
o știu, ea bagă-n ea atâtea calmante, încât, venind din partea
ei, o-ntrebare referitoare la efedrină probabil că nu trezește
suspiciuni. La dracu’, poate chiar ia efedrină. Ar fi trebuit să
mă uit mai întâi prin baie.
Discută ceva între ei. Mă întreb dacă nu cumva ar trebui
să fug afară.
Primul farmacist se-ntoarce din nou spre mine.
— Efedrina nu poți s-o cumperi ca atare. Efedrina e o
componentă dintr-un medicament. Pentru ce-ți trebuie?
Înainte să îmi mai pună alte-ntrebări, am și ieșit pe ușă.
Alerg la bicicleta mea. De fapt, voiam să mă duc să-mi iau o
înghețată la Café Konstantin și, cu ocazia asta, să mă uit și
dacă nu cumva e și Baby acolo, dar acum prefer să mă duc
direct acasă. Mi-e frică să nu trebuiască să mă duc la cămin.
O vreme, grija asta nu m-a mai chinuit, acum însă a revenit.
La opt ani am spart o biserică împreună cu un coleg de
școală și am furat un aparat de fotografiat și ceva bani dintr-o
cutie, și, de atunci, mi-e frică mereu să nu ajung la cămin.

404
Schlucki, prietenul cu care am dat spargerea, m-a speriat cu
chestia asta. A amenințat să dea totul pe față, și atunci aș
ajunge la cămin.
Ce-i drept, nici acum nu știu încă prea bine cum func­
ționează treaba asta cu căminul, dar căminul înseamnă
școală de corecție, și școala de corecție, pentru mine, în-
seamnă bătăi și singurătate. Dar m-am ales și așa cu destule
bătăi și cu destulă singurătate, de aceea, perspectiva asta mă
sperie. Și poate că și încercarea de a procura efedrină e și ea
ceva care poată să-l trimită la cămin pe un băiat ca mine. Nu
vreau să mă las prins, așa că pedalez la deal ca un învingător
de la Tour de France.

Uriella e acasă. A sunat Baby. Îmi transmite că am putea

să ne-ntâlnim la șapte la hotelul cu înghețata. Uriella n-are
nimic împotrivă, așa că pornesc imediat. Dacă se face prea
târziu, poate să-mi bage bicicleta în portbagaj și să mă aducă
acasă, a făcut-o deja în mai multe rânduri.
— A sunat cumva Markus? întreb eu.
— Ăsta cine mai e?
— Băiatul în al cărui pat m-am pișat.
— Nu, nimeni în afară de Baby.

Când intru în cafeteria hotelului, îl văd deja pe Baby așezat

la masa lui preferată. Pare abătut, chiar și de la o distanță de
douăzeci de metri.
— Trebuie să-mi scot amigdalele, zice el. Numai că eu nu
vreau.
— Te-nțeleg foarte bine, zic eu. Nu vreau să mai văd nici-
odată un spital.
— Vii să mă vizitezi, da? Promite-mi că vii să mă vizitezi!
— Da, Baby, o să te vizitez.

405
 — Nu vreau să mă opereze.
— Înțeleg. Dar să știi că precis n-are ce să se-ntâmple.
— Da’ eu tot nu vreau.
— Am citit că, după o operație de amigdalită, ai voie să
mănânci multă-nghețată.
Ochii lui strălucesc.
— Păi, atunci se schimbă treaba!
— Baby, te rog, geme chelnerița din spatele barului.
— Trebuie să mă operez! îi strigă el.
— La creier?
— Acolo trebuie să te operezi tu!
— Sau o liposucție? Dar aia nu merită, în cazul tău! După
o săptămână te îngrași la loc, la cantitățile de-nghețată pe
care le halești tu!
— Tu ești, pur și simplu, prea puturoasă ca să pui niște
înghețată-ntr-o cupă! Ca să nu-ți ieși din mână, poți să mi-o
aduci pe următoarea! Cotoroanțo.
— Mai ai de așteptat, Baby. Mai întâi trebuie să fac o cafea
cu gheață pentru șefa.
— Sunt impresionat. O muncă demnă de Hercule! Mai
nasoală decât să cureți grajdul lui Augias! Numai să nu te
pierzi cu firea la atâta răspundere!
Chelnerița bombăne ceva și-i face semn cu degetul la
tâmplă că-i nebun.
— Și când te operează? întreb eu.
— Nu vreau să mă opereze.
— Nu-i chiar așa de rău. Nu-ți face griji, Baby.
— Tocmai asta e, sunt un baby! Mi-e frică!
— Când se-ntâmplă?
— Habar n-am. Mama stabilește termenul.

406
 De obicei, când cineva zice „mama” în loc de „maică-
mea”, eu îl consider cam tembel. Nu e cazul lui Baby. Baby
e Baby.
— Mai vrei și tu o-nghețată?
— N-aș vrea s-o suprasolicit pe chelneriță.
— Hahahahaha! râde el. Hahahahahaha! Ești un geniu!
— Baby, nu sunt geniu.
— Ba da, ești.
— Nu există genii. Nici măcar eu nu sunt unul!
— Hahahahaha! Ce bună a fost asta!
— A fost un citat.
— Din cine?
— Încă nu știu.

407
 WESTSTEIERMARK – MOSTAR

Taică-meu vine să mă ia. Locuiește-n Berlin și e un an de

când nu l-am mai văzut.
Îmi place când e cu mine. Îmi place cum miroase. Eu știu
cum miros oamenii care contează pentru mine. De multe ori
îmbrac tricouri vechi de-ale lui tata, fiindcă-mi închipui că,
și după a suta spălare, mai păstrează ceva din mirosul lui.
Până la Mostar e departe. 800 de kilometri cu un Mercedes
la mâna a doua, pe care vrea să-l vândă acolo, la un moment
dat. Din cauza drumurilor proaste, călătoria durează o zi în-
treagă. În trei rânduri trebuie să ne oprim să borăsc. Sunt des-
tul de terminat când ajungem în orașul natal al lui taică-meu.
Saluturile nu sunt aproape cu nimic mai puțin solicitante
decât cele douăsprezece ore pe drumul plin de gropi. Sunt
toți aici, frații tatălui meu, surorile tatălui meu, verișoare,
veri, vecini. O mie de chipuri. Tot timpul simt pe mine câte o
mână care mă mângâie pe cap sau mă ciupește de obraz. Sunt
întrebat dacă m-am tăiat, în sfârșit, împrejur și toată lumea
râde. Sunt strâns în brațe și pupat, și răsfățat cu cartofi plini
de grăsime, care nu-mi plac din cale-afară, dar pe care totuși
îi mănânc ca să nu jignesc pe nimeni. După aia sunt aduse
deserturile, pe care e de ajuns să le văd ca să mă simt într-un
fel cu totul aparte.
Din nou se aprinde dezbaterea despre circumcizie. E drept
că e însoțită de râsete, totuși mă calcă pe nervi. Să facă bine
să-mi lase-n pace prepuțiul. Iar faptul că, la discuția asta, iau
parte și femei, și oameni complet străini, care vorbesc ore-n

408
șir despre puța mea, nu mi se pare tocmai plăcut. În fiecare
an, același lucru, pe bune.
La un moment dat, mă roiesc până la budă și stau acolo o
oră, până când încep să bată în ușă. Am nevoie de asta. Am
nevoie să fiu singur. Nu suport avalanșele de oameni.
Câteodată mă-ncearcă bănuiala că nu suport oamenii în
general.
Noaptea nu reușesc să dorm. În primul rând că dorm în
aceeași cameră cu tatăl meu, chiar în același pat, iar el sfo-
răie. În al doilea rând, în cameră e o căldură cum n-am mai
trăit nicăieri, niciodată. Mi se așază pe piept și pe față și pare
că vrea să-mi sugereze, în fiecare secundă, că e în stare să mă
ucidă. În al treilea rând sunt țânțarii.
Nu urăsc nimic mai mult decât țânțarii. Țânțarii sunt
scursurile evoluției. Acasă, când văd noaptea lilieci care ha-
lesc pe săturate din țânțarii dansând în lumina felinarelor,
aplaud și chiui, încurajându-i din întuneric. Pe liliecii care
se-ndoapă cu țânțari îi consider aliații mei. „Înfrupta­ți-vă!”,
strig eu. „Înfruptați-vă!” Motiv pentru care o vecină mi-a
mărturisit odată că-s diliu.
Stau întins, treaz, lângă tatăl meu care sforăie, și, în ciuda
bâzâitului din jurul meu, mă umflă râsul când îmi închipui
cum i-aș încuraja pe lilieci aici în sârbo-croată. Râd și mai
tare când îmi închipui cum îl întreb pe taică-meu cum se
spune „înfruptați-vă!” în sârbo-croată.
E limpede că râsul meu a zgâlțâit patul, fiindcă taică-meu
se trezește și strigă la mine să mă potolesc imediat, altfel o să
văd eu, să adorm imediat, altfel se lasă cu scandal, a condus
toată ziua și vrea să doarmă, altfel se lasă cu scandal.
În aceeași secundă adoarme la loc. Dar eu? În arșița asta?
Cu tot bâzâitul ăsta în jurul meu? Cum să adorm? Cum?

409
 Mă gândesc la Suux. Ea nu s-ar potrivi deloc aici. Ea ar
fi mult prea moale, prea delicată, prea înceată, prea tandră.
Aici, totul e aspru. Drumuri acoperite cu pietriș, străzi pline
de gropi, farfurii ciobite, încălțări scâlciate. Oamenii au voci
groase și vorbesc tare, și fumează ca nebunii. Până și țânțarii
sunt mai zgomotoși ca acasă. Poate că fumează și ei.
Stau cu ochii deschiși în întuneric și-mi închipui că ajung
mare maestru la șah.

În Iugoslavia, zilele sunt la fel. Cu toții suntem leneși, tatăl

meu, unchiul meu, vărul meu, eu. Treburile casei le rezolvă
femeile. Tatăl meu, unchiul meu și cu mine stăm pe terasă
la umbră și jucăm șah. Doi joacă, iar al treilea stă-ntins ală-
turi pe o canapea de vară plină de perne brodate cu flori,
urmărește partida sau se uită la cer, visează cu ochii deschiși
sau culege usturoi de pe o funie lungă care atârnă din tavan
ca un cuib de viespi.
Mâncăm usturoi crud. La început e nevoie de puțin efort
până te obișnuiești, dar, după un timp, în pauzele dintre par-
tidele mele, mănânc usturoi așa cum, acasă, mănânc mere și
citesc în timpul ăsta Clever&Smart Comics.
Majoritatea partidelor le câștig eu. Când mai apar cunoș­
tințe sau rude, le sunt prezentat drept copil-minune. La înce-
put, musafirii nu cred că așa un băiețel ar putea să-i învingă
când ei joacă deja de decenii, dar, în cursul primelor partide,
mutrele lor devin din ce în ce mai nesigure de victorie, iar
unchi-miu și taică-miu încep să chicotească-n fundal. Ceea
ce îi înfurie la maximum când o simt pe pielea lor, acum, se
transformă-ntr-un bici cu care-și terorizează verii și vecinii.
Cred că chiar pariază pe mine, pe ascuns, ca eu să nu mă
prind. Eu nu-i dezamăgesc. Îi spulber pe toți. E simplu. Eu
sunt aici ca Gulliver între pitici.

410
 Numai liniște nu-i pe terasă. Dacă am fi în Austria, la gă-
lăgia asta, poliția și-ar face apariția imediat, dar aici e absolut
normal. Unii zbiară, alții râd, cu toții înjură. Înjurăturile, aici,
sunt totul și nimic. Când și când, tabla de șah și piesele își iau
zborul de pe terasă cu boltă. Iugoslavii au temperament. Iar
fiecare are și câte un cuțit la el. De două ori se-ntâmplă ca
doi bărbați să se afle față-n față cu cuțitele scoase, dar sunt
potoliți de către ceilalți.
Când se-ntâmplă din nou ca unul dintre maeștrii locali
să plece cu mutra cătrănită, fața lui taică-meu strălucește de
mândrie. Ce-i drept, nu mă laudă pe față, dar, cu toate astea
mă bucur. Îmi place această expresie a feței lui.

Cu toate astea, la un moment dat, se instalează plictiseala.

Chiar dacă ai vrea să întreprinzi ceva, ce-ai putea să faci? Pe
de o parte, cât vezi cu ochii, nu există niciun obiectiv turistic,
doar dacă nu cumva consideri piața de legume un astfel de
obiectiv, pe de altă parte, sunt aproape tot timpul 40 de grade.
Ascult casete cu Beatles, joc șah, citesc Clever&Smart Co-
mics și cărți, de câte două ori, de trei ori, de patru ori, fiindcă
am prea puține la mine.
Cel puțin o dată pe zi trebuie să mănânc ceva, mă obligă.
Bucătăria de aici nu-mi place din cale-afară. Totul e înspăi-
mântător de gras. Carnea are un gust ciudat și e tare. Numai
porumbul îmi place, pot să mănânc trei sau patru știuleți
unul după altul. Și gemul de măceșe pe pâine, sunt mort după
el. Și, alături de asta, jeleu. Jeleul are un gust că parcă-i ames-
tecat cu rahat de pisică.
Din cauză că sunt singurul pe care mâncarea îl face să dis-
pere, mă-ntreb ce nu e-n regulă cu mine. De ce sunt altfel? De
ce nu-mi place ceea ce mi se pune pe masă aici și, în general,
de ce-mi plac atât de puține lucruri? În afară de mine, toți

411
ceilalți se înfruptă cu frigărui și păstăi ca liliecii cu țânțari,
dar mie mi se face rău de la ele și, după fiecare masă, mă simt
ușurat și, în același timp, epuizat, ca după două ore de tenis.
Și nu-i vorba doar de mâncare. E vorba de tot. Nu-mi place
aproape nimic din lucrurile care le plac celorlalți. Nu-mi place
ce beau ei, nu-mi plac emisiunile lor de televiziune, indiferent
dacă e vorba de Iugoslavia sau de Austria, nu-mi place muzica
lor, nici aici, nici acolo, îmi repugnă carnea ațoasă și pilaful
clisos, iar dacă sunt îndemnat să mă bucur de plimbări, de na-
tură, de cântecele de Crăciun sau de ceva nou și frumos de-
mbrăcat, de furie, mă umplu de pete de roșii și mă întreb cum
Dumnezeu se face că oamenii au ajuns așa. Până când ajung,
iar și iar, la aceeași revelație: niciunul din ei n-a descoperit un
anume secret. Ăsta se află sub ochii lor, la vedere, însă ei nu
îl văd. Este un secret salvator, dar, pentru că ei nu îl văd, sunt
condamnați la îngustimea asta a lor. Numai că nu știu dacă este
același pentru toți sau dacă nu este un alt secret pentru fiecare.
Știu doar că eu l-am găsit pe-al meu. De fapt, nici n-a trebuit
să-l găsesc. El era dintotdeauna aici. Numai că a durat un timp
până când am priceput că eram cam singurul care se prinsese.

Țânțarii provoacă conflicte în noapte. Fiindcă, la un mo-

ment dat, încep să plâng de furie, atât de mare e cruzimea
cu care bestiile astea însetate de sânge își lansează atacurile
asupra mea și-mi umplu urechile cu bâzâitul lor, taică-meu
se trezește și-njură. După asta mă străduiesc să stau liniștit,
să ignor căldura și mâncărimea, și sforăitul de lângă mine,
dar e o tortură.
La un moment dat, sar din pat, orbit de furie, aprind lu-
mina și-ncep să lovesc cu un papuc după bestiile de pe pe-
rete. Pe trei dintre ele le nimeresc, dar atunci mă trezesc cu

412
taică-meu lângă mine, care m-apucă de cot și mă bate să mă
bage în pat. Mă amenință că, dacă mai aprind o dată lumina
și nu-l las să doarmă, o să fie și mai nasol.
Cel puțin, după asta reușesc să adorm, mă smiorcăi pâ­nă-
ncep să visez. La un moment dat, devin mare maestru. Și, la
un moment dat, în pat, lângă mine, n-o să mai fie taică-meu,
ci M. Dacă are să se-ntâmple vreun miracol cosmic, ea are să
doarmă în pat lângă mine, marele maestru la șah. Iar Dum-
nezeu, el poate să facă să se-ntâmple miracole.
Dragă Doamne, scoate-mă de aici.

Într-o zi, unchi-miu aduce un miel. Toată dimineața îl

mângâi. În afară de grădina zoologică pentru copii, unde
poți mângâia animale, n-am mai văzut nicăieri un animal ca
ăsta și sunt uimit cât e de încrezător. Mă uit în ochii lui. Sunt
proști, dar mi se pare că văd în ei ceva familiar. Ca și când
ceva de dincolo de privirea asta m-ar recunoaște. De altfel, și
eu am sentimentul că recunosc ceva. Salut, băi.

După masă sosesc și ei. Unchiul meu îmi arată un cuțit

îngrozitor și zice că acum or să mă taie împrejur cu el. Eu mă
sperii, toată lumea râde, atât tatăl meu, cât și femeile care au
venit cu el.
Mătușă-mea mă trage lângă ea. Ea mă lipește cu spatele de
ea în așa fel, încât pot să văd ce se-ntâmplă sau să fiu obligat
să văd, nu-mi dau seama. Văd cum tatăl meu ține mielul să
nu se miște, iar unchiul meu îi pune cuțitul la beregată. Mie-
lul zbiară. Când îi este tăiată beregata, el nu zbiară mai tare,
dar zbiară altfel. E un urlet cum n-am mai auzit niciodată.
Închid ochii și mă duc cu gândul departe de tot. Cu Suux
pe lacul Wörth. Șah. Înving un mare maestru. Cu M. pe o

413
pajiște. Cu un soare și cu un viitor și liber de o povară indefi-
nibilă, de care o zână m-a scăpat ca prin farmec.
Sunt obligat să văd și cum este eviscerat mielul. Îi taie
burta, se aude un pleoscăit.
— Asta a fost bășica, explică taică-meu.

Mai târziu, mielul acesta este mâncat. Eu nu mănânc de-

loc. Ei mă necăjesc. Taică-meu îmi întinde o bucată de carne
elastică.
— Știi ce-i asta? întreabă el rânjind.
Eu nu vreau să aflu.
— Nu se poate să nu bagi de seamă. E limba!
Nu spun nimic.
— Dar asta?
O bilă învelită într-o materie enigmatică.
— Nu mă interesează, spun eu.
— Ochiul! râde taică-meu și și-l vâră în gură. Mmmm!
Trebuie să guști! strigă unchiu-miu cu gura plină de pe par-
tea cealaltă a mesei.
Toată lumea râde, mai ales femeile.
— Picka ti materina, spun eu.

Într-o zi, spre sfârșitul verii, mi se face însă îngrozitor de

rău. Rău nu e deloc cuvântul potrivit. Îmi vine să vomit tot
ce-am mâncat și chiar și ceea ce n-am mâncat. Pe partea cea-
laltă țâșnesc toți dracii din mine și, în numai câteva minute,
am febră mare.
Taică-meu promite că, în curând, are să-mi fie mai bine.
Mătușă-mea îmi aduce miere. Ceai cu miere. Și de la ceai și
miere mi se face rău de-a binelea. Refuz tot ce mi se dă. Ceai,
biscuiți, apă.

414
 Seara citesc în privirea lui taică-meu că-și face griji.
Aproape că mi se face puțin frică. Dar numai aproape. Fi-
indcă sunt atât de slăbit, încât totul mi-e indiferent, inclusiv
febra și gândirea asta delirantă.
Noaptea mă-mbracă și mă duce la spital.
Cu toate că peste tot e plin de bolnavi care așteaptă, noi in-
trăm imediat, e de ajuns ca taică-meu să vânture pașaportul
meu austriac.
— Cum așa? întreb eu.
— Dacă ești străin, ești binevenit aici! spune el.
— Pe ce chestie?
— Cred că asigurările din Austria le dau mai mulți bani
pentru tine.
Faza cu asigurarea mă lasă rece. Dar îmi pare rău de toți
oamenii ăștia care, din cauza mea, au și mai mult de așteptat,
mi se pare o nedreptate.
Doctorița e foarte drăguță. Ciudat, unii doctori sunt ex-
trem de drăguți, alții dimpotrivă. Oare de ce?
Sunt deshidratat, zice ea. Virusul sau bacteriile n-o îngri-
jorează prea tare, corpul meu are să se descurce cu ele. Îmi
pune o perfuzie. Văd bășici de aer în furtunul care merge
până la încheietura brațului meu.
— E aer înăuntru! strig eu panicat, fiindcă știu că, dacă-ți
intră aer în venă, poți să mori.
— Nema aer! spune ea, întărind vorbele cu un gest, ceea
ce înseamnă aproximativ că nu e cazul să-mi fac griji din ca-
uza acestor bășici.
Suntem singuri, tatăl meu și cu mine. Soluția electrolitică
picură încet în brațul meu. Sunt moale și abătut.
Taică-meu începe să-mi spună povești absurde. Nu știu
dacă-s adevărate sau inventate, dar sunt bune, și asta-i tot ce

415
contează. Și mai sunt și comice pe deasupra și, în ciuda stării
mele jalnice, mă face să râd întruna, mai ales la povestea în
care e vorba de un bolnav psihic care, de fiecare dată când se
strigă spre el „Mujo!”, începe să altoiască pe oricine se află în
preajma lui cu o umbrelă care nu mai are de mult niciun pic
de pânză pe ea. Copiii din localitate strigă adeseori „Mujo!”
și se uită pe urmă cum ăla altoiește pe câte cineva.
Nu vreau ca taică-meu să se oprească din povestit. Sunt
povești cu totul trăsnite, așa cum îmi plac mie, și mi-ar plă-
cea să stăm mai des împreună și să-mi povestească tâmpenii
din astea.

Fiindcă tatăl meu a vândut, în sfârșit, Mercedesul cu care

am venit, câteva zile mai târziu călătorim cu autobuzul spre
Zagreb, unde locuiește sora lui.
Până la stația de autobuz trebuie să mergem pe jos.
Mie-mi vine să urlu, fiindcă încă mai am febră și-n mațele
mele e forfotă mare, și cel mai mult mi-ar plăcea să mă as-
cund într-unul din lanurile de porumb de lângă drumul de
pietriș, ca să las să iasă din mine tot rahatul otrăvit. Dar ne
grăbim, trebuie să mergem mai departe.
Urăsc faptul că șoseaua e atât de departe. Strângând din
buci, mărșăluiesc câțiva kilometri până la autobuz cu valiza
mea în mână, căci tatăl meu are mâinile ocupate cu ale lui.
Sunt amețit. Inima mea hurducăie cumva ciudat.
Te rog, Doamne dragă, ajută-mă. Îți dau încă pe atâtea
puncte bune câte ai deja dacă mă faci acum să fiu sănătos și
faci ca, în curând, totul să fie bine. Nu mai pot. Nu mai rezist.
Câteva sute de kilometri cu autobuzul n-ar fi floare la
ureche pentru mine nici în condiții normale, dar, în starea
de acum, asta mă face în câteva rânduri să-mi dea lacrimile.
Fiindcă șoferul nu se mulțumește să facă doar o pauză în cele

416
șapte ore de mers. Ca și înainte să pornim, mă taie căcarea
și-mi vine să borăsc, dar nu pot. Febra îmi crește din nou.
Dar totul trece. Totul. Timpul e incoruptibil. Tic. Tic. Tic.
Nimeni nu oprește secundele-n loc. După vreo 46 000 de ast-
fel de liniuțe, pe care pot să le văd la fel cum văd numere, am
ajuns la Zagreb la mătușa mea. Aceasta mă transportă în pat.
Rămân acolo o zi, pe urmă, seara, taică-meu mă duce la gară.
— Tu nu vii cu mine? întreb eu când, în compartimentul
în care mi-a depozitat bagajul, își ia rămas-bun.
— Nu pot, zice el, mai am o mulțime de lucruri de rezol-
vat aici. Trebuie să te faci bine!
— Puteam să mai stau și să plec odată cu tine, zic eu.
— Mai am multă treabă pe aici. Acasă o să fii îngrijit mult
mai bine.
Îmi mai dă niște bani și coboară.
Din fericire, mai înainte mi-am cumpărat ceva de băut și
o banană. Îmi beau Sunkistul, pe urmă mă încui în WC-ul
vagonului. Trenul a plecat de mult când mă întorc în com-
partiment. Din fericire, în acest timp n-a mai urcat nimeni.
Nu-s furios. Sunt doar slăbit. Dar, cu toate astea, am des-
tul curaj încât să-mi propun să-i mai dau lui Dumnezeu câte-
va mii de puncte rele de-ndată ce-am ajuns acasă.
La două și jumătate cobor în gara centrală din Graz. Mi-
roase a noapte și a vară. Îmi car valiza până la prima cabină
telefonică.
Uriella nu răspunde. Mă uit să văd câți bani mai am. Ar
trebui să ajungă. Iau un taxi, cu care vreau să mă duc până la
bunicul meu. Taximetristul mă privește ciudat.
Torsul motorului. Întunericul, greu, lichid, stăpânit. Lu-
minile orașului. Șoferul care miroase a aftershave. Eu, febra,
burta. Mașini puține, dar reale. Semafoare. Reale.

417
 Sun la ușa apartamentului. Cinci minute. Zece minute.
Cincisprezece minute. O jumătate de oră.
La ora patru am reușit, l-am trezit pe bunicu-miu. E des-
tul de surprins să mă vadă. Nu reușesc să-i explic cine știe ce.
Cad pe canapea și închid ochii. În timp ce adorm, îl aud cum
pășește pe dușumeaua veche, care trosnește. Cum telefonea-
ză din antreu. Sunt cât se poate de liniștit. Cunosc casa. O
cunosc bine. Îi cunosc toate stafiile.

418
 CARLISLE

Genghis-Han se gândește dacă să se-ntâlnească la New York

cu filiala locală a Hell’s Angels, pe care Helmut, președintele
Îngerilor din Viena, o va înștiința înainte de venirea lui Wer-
ner. Deoarece mottoul, valabil pe toată planeta, al Îngerilor
Iadului este „Any support you need”, avocatul meu jubilează
la perspectiva de a petrece câteva zile în capitala lumii împre-
ună cu mine și cu newyorkezii.
Avocatul meu are chef de scandal, nu pot să nu-mi dau
seama de asta. Nu mi se pare o idee din cale-afară de bună să
mă plimb prin New York cu el și cu câțiva Îngeri americani.
— Și-n rest? întreabă el.
— Păi am ceva corespondență de care ar trebui să te
ocupi tu.
— Asta ce mai înseamnă?
— Îți trimit o fotografie după ce vorbim.

După telefon nu apuc însă să-i forwardez fotografia, pen-

tru că CNN-ul tocmai prezintă imagini cu ambarcațiuni
arhipline de refugiați. Dau mai tare și aflu că, ieri, 400 de
oameni s-au înecat în Marea Mediterană în încercarea de a
ajunge în Europa. Cu câteva zile în urmă mai fuseseră 250.
Cumva, mi se face rău. Eu stau aici așezat pe canapeaua
mea de writer in residence și văd la televizor imagini cu oa-
meni care sunt cum nu se poate mai disperați.
După ce am ascultat relatările cele mai noi despre yazidiții
uciși în Irak, îmi aduc aminte de fotografie. Mi-a trimis-o
Else, e copia unei citații la poliție. Sunt învinuit într-o acțiune

419
penală referitoare la droguri și trebuie să fiu interogat. Ceea
ce bineînțeles că nu reușesc să-mi explic.
Îi forwardez fotografia lui Werner. O avea el tempera-
mentul, apucăturile și caracterul unui taur de luptă, dar,
când ajungi să ai probleme serioase cu justiția, vrei să-l ai
alături de tine ca avocat exact pe el.
Daniel: Ieri am cinat cu avocatul lui Julian Assange. Tipul
șade aici în ambasadă și n-are pe nimeni. E absolut singur!
Probabil că la anul o să-l cunosc pe Julian la Londra.

Lesne de înțeles: Stau singur în ambasada mea americană

și până și avocatul meu e departe de tot.

Între copil și mine e o distanță de 6000 de kilometri.

N-am voie să mă gândesc prea mult la asta.

Mă duc să mănânc un steak.

Mă duc la centrul de fitness.
Mă uit la un documentar despre OZN-uri.
Mă uit la câteva episoade din Fringe.
Încerc să citesc un roman. Îl las din mână. Încerc cu ur-
mătorul. Îl las din mână. Încerc cu un al treilea. Îl las din
mână, dezamăgit.
Autori cunoscuți. Numai proză de teflon. Povești plăcute
ale unor oameni inteligenți și cool, care nu și-ar asuma ni-
ciodată vreun risc. Ei se potrivesc perfect cu o epocă în care
fiecare fotbalist are propriul său coach de PR.

Mă duc la culcare. Rămân lipit de granița dintre trezie și

somn aproape două ore. Imagini înspăimântătoare pe care
nu le pot împinge la o parte.
Mă scol din nou și iau un Xanor.

420
 Pe notebookul de lângă mine las să curgă documentare cu
OZN-uri. Acasă, astea mă liniștesc și pot să adorm bine cu ele.
Pe la cinci dimineața mai iau un Xanor. La șase mă uit la
ceas pentru ultima oară.
SMS de la taică-meu.
Pleci cu scroafa ta iubită de la Naschmarkt acasă. De halit
îi dai gunoiul tău, totul e devastat. O îmbăiezi tandru în cadă,
pe urmă o-mbraci într-o rochiță roz, o dai cu parfum, și pe
urmă vă uitați împreună la televizor. Ea grohăie când se dă
ceva cu animale, așa ceva îi place să vadă. Pe urmă faci cu ea
știi tu ce, porcule.
E, oricum, mai amuzant decât romanele de adineaori.

La zece sună deșteptătorul. În Europa e ora 16 acum. Mai-

ca Tereza a fostelor mele soții tocmai ia copilul de la școală.
Îmi iau laptopul și mă duc la Helena’s.
Așa stau lucrurile. În fiecare zi. La televizor, istoria lumii
de anul acesta trece pe lângă mine bolborosind, și eu umblu
cu laptopul și cu Xanorul meu printr-un orășel din Pennsyl-
vania până când mă duc la culcare și nu pot să dorm.

421
 ?

Țăcănitul egal al roților și legănatul, dar, mai înainte de

toate, mirosul stătut de tapițerie veche, îi trădă lui Jonas, încă
înainte ca el să deschidă ochii faptul că se afla într-un tren.
Începu să verifice pe îndelete supoziția sa. Stomacul lui se
răscula împotriva cine știe cărei provocări, la asta se adăugau
obișnuitele dureri de cap. Era limpede că Tanaka folosise un
narcotic nou. Cel dinainte fusese categoric mai suportabil.
Ațipi la loc, dar nu pentru mult. Într-o curbă se lovi tare
la cap. Se ridică în capul oaselor, înjurând, și încercă să se
orienteze.
În compartiment era întuneric. Cu toate astea nu aprinse
lumina, asta n-ar fi făcut decât să-i amplifice durerea de cap.
Voia să arunce o privire pe geam. Mai întâi crezu că era
noapte, dar, pe urmă, își dădu seama că geamul lui era vopsit.
Nu putea să privească afară.
Ochilor săi le era de ajuns lumina palidă de pe culoar,
care cădea în compartiment prin geamul ușii glisante, ca
să-nțeleagă ce-i oferise Tanaka de data asta: practic, nimic.
Două sticle de apă, câteva batoane de ciocolată. Bineînțeles,
niciun telefon mobil. În schimb, pașaportul său diplomatic,
portmoneul cu cartea de credit și câteva ruble.
Rusia? Asta nu-i cu mult mai bine decât Yemen. Dar valu-
ta putea fi și o manevră diversionistă. Probabil că asta și este.
La fel de bine s-ar putea să mă plimb cu trenul prin Congo.
Bău o-nghițitură de apă și se gândi la situația-n care se
afla.

422
 Ei și? Deocamdată, nu fac absolut nimic. Dacă apare vre-
un însoțitor de vagon, vedem mai departe.
Mâncând un baton de ciocolată, fixă cu privirea geamul
întunecat. Peisajul și clădirile i-ar fi destăinuit chiar și noap-
tea prin ce parte a lumii călătorea el acum, era clar că Tanaka
se gândise la asta. Cu toate astea, Jonas nu era mulțumit de
situație. Odată și-odată, trenul avea să oprească, și atunci ar
fi sosit undeva, indiferent unde. Nu la așa ceva se gândise el.
El voia să se fi pierdut și să găsească singur drumul înapoi.
Aici nu era destul de departe.
Trenul începu să meargă mai încet. Apoi acceleră din nou.

Timp de o jumătate de oră, nu se arătă niciun însoțitor de

vagon, așa că Jonas porni el însuși să caute unul.
Lumina de pe culoar era mată și totuși prea stridentă. Jo-
nas rămase un timp în dreptul compartimentului și-și frecă
ochii, care-l înțepau, până când durerea începu, cât de cât,
să cedeze. Clătinându-se, porni la-ntâmplare în față. Trenul
șerpuia, și Jonas se lovea întruna de perete sau de vreo ușă de
compartiment.
Vagonul i se părea cunoscut.
Sub picioarele lui Jonas, roțile bubuiau pe șine când trecu
prin burduful dintre vagonul său și următorul. Nu întâlni pe
nimeni.
Căută în întreaga garnitură. Nicăieri nu întâlni oameni.
Trenul arăta ca și când de mult timp n-ar mai fi transpor-
tat oameni. Nu erau nicăieri ziare, recipientele pentru gunoi
erau goale, podeaua dădea impresia că-i curată. Nici ușile,
nici ferestrele nu aveau inscripții și atât ușile, cât și ferestrele
erau vopsite. Tot trenul era neutru, steril, fără chip.
— Alo? strigă el. E cineva aici?

423
 Nimic.
— Alo?
Nimic.
Când ajunse la capătul vagonului dincolo de care nu mai
era decât locomotiva, se întoarse. Străbătu tot trenul spre
coadă, nu găsi însă niciun suflet de om.
Strigă, niciun răspuns.
Se opri și ascultă. Nu se auzea decât duduitul greu, grăbit
al roților.
Se duse-napoi în compartimentul său. Se lăsă să cadă pe
locul său și se apucă să mănânce următorul baton de cio-
colată, fiindcă nu știa ce altceva să facă. Trenul continua să
meargă.
Nu-i rău, Tanaka.
Ore-ntregi nu se schimbă nimic.
Trenul nu opri. Jonas rămase în continuare singur. Nicio
voce. Nimic. Era ca și când s-ar fi deplasat într-o peșteră um-
blătoare. Numai că peștera asta era încuiată.
Dar asta era cu neputință. Unde există o rută pe care un
tren să nu se oprească niciodată?
Exact în clipa asta, trenul frână brusc. Aha, o gară, gândi
Jonas, dar pe urmă simți dedesubt hurducăitul cu care roțile
treceau peste un macaz. Puțin mai târziu, trenul prinse din
nou viteză.
Acum începe să-mi ajungă, gândi el.

La un moment dat, pierdu orice percepție a timpului.

Poate că era pe drum de zece ore, poate de douăzeci și cinci.
Încet-încet, apa începu să i se termine. Batoanele de ciocolată
se terminaseră de mult. Nu se plictisea din cauza situației ne-
lămurite, dar începea să-și dorească o schimbare de acțiune.

424
Doar nu putea să se plimbe veșnic cu trenul ăsta. Tanaka
trebuie să se fi gândit la ceva. Pentru moment, Jonas nu se
simțea ascuns în lume, ci închis într-o cutie de conserve.

Treceau ore.
Treceau ore.
Trenul mergea.
Treceau ore.
Trenul mergea.

Și apoi se opri.

Jonas ațipise. După un timp băgă de seamă că se schimba-

se ceva și din nou trecură câteva minute până să-și dea seama
ce anume era.
Acum, gata, gândi Jonas și se ridică.
— Alo! strigă el.
Ieși pe culoar.
— Alo? E cineva?
În realitate, nici nu se așteptase la vreun răspuns.
Zgâlțâi zadarnic ușa vagonului până când își dădu seama
că exista un buton pentru asta. Ușa se descuie cu un șuierat
și se deschise păcănind. Jonas clipi.
Se însera. În fața lui se întindea stepa și nimic altceva. Pe
alocuri, izolat, câte un copac uscat, la orizont, ceva ce semă-
na cu niște coline. Nicio casă, niciun drum, niciun om.
Se urcă înapoi în tren și-și încercă norocul pe partea cea-
laltă. Ușa se deschise la fel de ușor, iar priveliștea spre care se
deschidea nu se deosebea cu nimic de cea de după cealaltă ușă.
Trenul oprise în plin câmp. Ăsta nu era în sine un lucru rău.
Alergă de-a lungul terasamentului înainte, spre locomo-
tivă. Era un model vechi, mai ales în comparație cu restul

425
trenului. Mai întâi trebuie să găsească ușa mecanicului. Era
încuiată. Jonas bătu. Nicio reacție. Sparse geamul cu cotul, își
băgă mâna și deschise ușa dinăuntru.
Nici urmă de mecanic.
— Ce dracu’…
Sări pe terasament și privi în toate direcțiile. Nu se vedea
nimeni, nicăieri. Să te ascunzi nu era cu putință pe câmpia
asta nesfârșită. Sări din nou în locomotivă.
Derutat, contemplă pupitrul de comandă. Îl frapă deose-
birea enormă dintre interiorul locomotivei și aspectul exte-
rior. În această centrală de comandă era echipament modern
cumpărat pe foarte mulți bani. Jonas numără opt monitoare
diferite mici și mai multe panouri de comandă decât într-o
cabină de Airbus. Foarte posibil ca o minune a tehnicii cum
era asta să nu aibă nevoie de un om care s-o conducă din ca-
bina asta. Mecanicul de locomotivă era un computer.
Cum se face că-l subapreciez de fiecare dată pe tipul ăsta?
Da, de ce faci asta?
Hei! Unde erai în pădure? Acolo chiar aș fi avut nevoie
de tine.
N-a fost timp. Am cunoscut aici o femeie. Are doar un
picior.
Werner, te rog.
Păi ce, crezi că aici nu te poți distra?
Și ești sigur-sigur că n-o să-mi mai povestești despre cum
stau lucrurile la voi?
Sunt absolut sigur. Nici n-am voie s-o fac. De fapt, în cu-
rând o să vezi și tu.
În curând?
Mă rog. Totuși nu chiar atât de curând. Sper.
Ai vreo idee despre chestiile de aici?

426
 Nu. Niciuna. Din nou o situație din aia complet idioată în
care te-ai băgat chiar tu. Tu, existențialistule, tu.
Ah, pupă-mă.
Da, și mie mi-e drag de tine.
Îmi lipsești.
Și tu mie.

În mai puțin de o oră, ar trebui să se-ntunece. Deoarece

Jonas n-avea niciun reper în legătură cu locul în care se afla
și în ce direcție ar fi trebuit să caute după oameni, i se păru
rezonabil să rămână în tren până dimineața următoare. Poa-
te avea să se mai pună o dată-n mișcare. Altminteri, avea de
gând să plece când răsărea soarele.

La stânga sau la dreapta. Totuna.

427
 TOK IO

— Mongolia?
— Da.
— Tanaka bate câmpii, spuse Maria.
— Păi eu l-am rugat, o contrazise Jonas.
— Bați câmpii.
— Nu prea cred.
— Aș putea să mă uit o dată, spuse ea. Aș putea să-ți fac o
gaură-n cap și să mă uit ce se-ntâmplă pe acolo.
— Mai bine nu, spuse el. Nu vreau deloc să aflu.
— Probabil că nici eu.

428
CARLISLE

—
—
—
—

429
 ?

Un coral în formă de elefant, în zbor. O mască de gaze cu

nasul lung a venit să o ia. Un zgomot, care spunea „Cântă”,
tot mereu, „Cântă!”, „Cântă!”.

Capul mamei sale, care se transforma într-unul de lup,

apoi în unul de vultur. Capul mamei devine cap de lup, ca-
pul de lup devine cap de vultur, capul de vultur devine cap
de vierme, capul de vierme devine cap de mort. Capul de
mort e așezat pe corpul mamei, corpul mamei poartă capot
de dimineață. Capotul de dimineață devine blană de oaie și
legendă grecească. Blana de oaie și legenda grecească devin
costum de olandă. Capul de mort devine cap de maimuță.
Capul de maimuță râde și fumează. Dinții în gura maimuței
sunt mucuri de țigări. Țigări îndesate în maxilar. Apă, tot
mereu apă.
Un deșert. Un canion. Canionul se umple cu sânge. Poto-
pul biblic se varsă roșu în Marele Canion. Totul e clar. Totul
e simplu.
Sângele învață să zboare, urcă-n aer ca barză-vultur, gi-
gantic, mai mare decât tot ce-a fost făcut de mână de om.
Schije de bombe, undeva. Muzică. Un cap mare zboară
prin aer, mare cât o casă. Îl mână culoarea, și nimic pe lume
nu poate să miroasă mai frumos. Acolo vreau să mă duc.
Acolo vreau să mă duc.

Era întuneric deplin. Nimic nu era acolo. Nimic.

430
 Jonas auzi un plescăit. Mâna lui găsi un buton. Apăsă pe
el. Se aprinse o lampă mică.
Lampă mică, lampă mică, fuge de aici. Hahahahaha!
Iar e mai dificil.

Dacă te uiți mult în soare, îi recunoști chipul. E veștejit și

ros de vreme, dar nu lipsit de bunătate. Soarele nu și-a pier-
dut încă toată răbdarea cu noi. Soarele se duce acasă și se
topește, făcându-se unt. Dar pe mine mă ia cu el.

Jonas se-ntoarse. Lampa îi arăta drumul. Era întins în

apă. Apa era într-o casă. Ba nu, nu-i casă. Este un cort. Nu,
nu-i cort. Un rezervor. Un rezervor? Așa arată.
Imaginile deveneau mai clare. Minutele treceau. Mai bine
zis, păreau că trec. În realitate, timpul stătea în loc. În noap-
tea cea veșnică nu există timp.

Noaptea se sfârși cu un scârțâit, atunci când o ușă meta-

lică fu ridicată și când căzu înăuntru o rază de lumină care-l
orbi pe Jonas asemenea unui fulger nuclear. Doi sanitari cu
măști îl traseră afară din apă. Îl frecară cu un prosop și-l du-
seră într-un vestiar unde-și găsi hainele.
Unul dintre sanitari arătă, fără o vorbă, spre o ușă. Pe ea
era fixată o placă:
NO EXIT.
Sanitarii dispărură.
Jonas se îmbrăcă, buimac. Din când în când, prin cap
îi străfulgerau culori și nuanțe, din când în când, podeaua
părea să se deformeze, la un moment dat, văzu cum un coș
pentru hârtii se transformă-ntr-un spiriduș, dar se hotărî să
ignore fenomenele astea.

431
 Abia când termină cu-mbrăcatul, băgă de seama că în-
treaga încăpere era albă. Tavanul, podeaua, pereții. Până și
hainele sale erau albe. Știa că erau ale lui, dar, într-un fel, ele
totuși nu-i aparțineau.
În buzunarul sacoului era portmoneul său. Când vru să
numere bancnotele, una din ele îl mușcă de deget.
N-o să fie tocmai simplu, gândi.
Își găsi cartea de identitate, cardul și un telefon pe care
nu-l cunoștea, dar pe care nu putea totuși să-l folosească, fi-
indcă ardea. Din fericire, curând, acesta se transformă într-
un lucru despre care, ce-i drept, nu putea spune cu precizie
ce era, dar acest lucru părea mai puțin periculos și putu să și-l
bage la loc în buzunar.
Împinse ușa pe care scria NO EXIT. Aceasta se deschise.
Se trezi pe stradă. Recunoscu îndată orașul. Se afla în Hiro-
shima.

432
TOK IO

— Arăți ciudat, spuse Marie.

— Dar tu, spuse Jonas, cu șerpii ăia în păr.
Îi luă sânge.
— Analiza are să dureze un timp, dar eu aș zice că-i LSD.
— În cazul ăsta, nu prea s-a omorât cu imaginația.
— Poate, spuse ea, în schimb, a ta a dat pe din afară.
— Nu vrei să știi, gemu el.
— De-abia aștept să văd cât o să te țină, spuse ea.
— Păi tu ești doctorița, spune-mi tu.
— Nu mă refer la un trip cu LSD.

433
 ?

El se trezi într-un pat străin. Trebuie să fi fost ceasul cu

muzică acela care-l trezise. Acesta se afla pe un raft minuscul
și zdrăngănea Eine kleine Nachtmusik a lui Mozart.
În afară de etajera cu ceasul și de pat, nu se mai afla ni-
mic în cameră. Nici măcar parchetul nu era pus, iar pereții
păreau proaspăt zugrăviți, ca și când casa ar fi fost ridicată
abia cu câteva zile în urmă. În același timp, Jonas avea senti-
mentul că era foarte veche.
În aer plutea un miros iute, amar.
Pe Jonas îl durea capul. Se lăsă să cadă înapoi în pat.
Trecu o secundă, încă una, încă una, și el zăcea pur și simplu.
Avusese de multe ori gândul acesta, dar niciodată nu fu-
sese atât de mare și de apropiat: Fiecare secundă era o vietate.
Fiecare secundă trăia pentru sine în propria ei eternitate.
În fiecare secundă se frângeau inimi, oameni se strecurau
afară din oameni, explodau bombe, se topeau batoane de cio-
colată, se sfârșeau fraze, un fir de păr cădea pe podea, și toate
astea aparțineau acestei secunde pentru totdeauna. Dumne-
zeu ar putea să-i dea fiecărei secunde un nume.
Secundei în care a murit Elvis și în care s-au întâmplat mi-
lioane de alte lucruri. Secundei în care Einstein a înțeles re-
lativitatea și în care s-au întâmplat milioane de alte lucruri.
Secundei în care, în întreaga lume, nu s-a întâmplat nimic im-
portant în afară de discutat și învățat, și iubit, și de moartea
unora. Secundei în care m-am născut eu și încă alți zece copii.
Secundei în care Iisus a fost trădat și nimic altceva nu s-a mai
întâmplat în lume, singura secundă cu nesfârșit de mult spațiu.

434
 Și, așa gândi Jonas în acest pat străin, fiecare secundă
poate fi cea din urmă secundă a mea. Aceasta de acum. Ur-
mătoarea. Cea care vine după alte cinci surate ale ei. Cea de
după zece contemporane ale ei. Cea care vine peste un mi-
nut. Totul se poate termina, în fiecare moment. Ai dori cum-
va un pic de accident feroviar? Cunoști cumva acest infarct
cardiac? Glonțul ăsta ciudat, tipii ăștia ciudați, nu i-ai auzit,
nu i-ai văzut, ți-ai băgat din întâmplare căpșorul între ei. Cer
permisiunea să prezint: scara asta banală. Și de înotat înotai
excelent, dar știi tu ce-i acela un colaps circulator? Un creier
inteligent, dar pac, un accident cerebral, asta a fost.
În fiecare secundă poate să se facă brusc întuneric și poa-
te că n-ai mai fi avut timp nici măcar să-ți iei rămas-bun de
la tine, ca să nu mai zic de la alții, și nicidecum de la lume.

Se îndreptă prudent către ușă. Peste tot putea pândi o

capcană, peste tot putea să se împiedice de o sârmă întinsă,
care declanșa Dumnezeu știe ce. Îl credea în stare de orice
pe Tanaka.
Dar Jonas nu găsi nimic. Casa era lipsită de capcane. Dar
și de ferestre. În oricare cameră intra Jonas, nu exista nicio
fereastră. Singurele piese de mobilier erau patul și etajera cu
ceasul cu muzică.
În hol erau atârnate diferite tablouri. Fiecare prezenta
motive enigmatice, și dedesubt erau titlurile lor. Una dintre
ele se numea Carne fundamentală.
Fie avea un déjà-vu, fie cunoștea această casă.

Ieși în spațiu deschis. Era ziuă. Bătea vântul. Îi era frig.

O zonă izolată, dar, orișicum, strada asta ducea la casă, civili­
zația nu putea să fie departe. Civilizația indiferent cărei țări.
Jonas înconjură casa. Nu avea ferestre. Exista numai ușa
aceasta.

435
 TOK IO

— Nu există nicio casă fără ferestre, spuse Marie.

— Atunci a pus să se construiască una.
— Probabil.
— Dar mi s-a părut cunoscută, spuse Jonas.
— Ar putea să fie din cauza vreunui efect secundar al
narcoticului.
— Atunci întreabă-l totuși ce anume a folosit, o rugă Jonas.
Ea îi aruncă o privire.
— Nu, spuse el. Pe bune?

436
CARLISLE

—
—
—
—
—
—
—

437
 ?

Era la mare. Nici nu trebuia să deschidă ochii ca să-și dea

seama de asta. Foșnetul egal al valurilor care se rostogoleau la
țărm, vântul sărat, aerul umed-delicat, soarele care se simțea
altfel decât în oraș, care mirosea altfel pe pielea lui. Zgomote
familiare. Doar pescăruși nu se auzeau deloc.
Era gol și zăcea întins pe nisip. Ceva ascuțit îl înțepa în
spate, probabil, o piatră sau o scoică. Și o insectă se cățăra pe
piciorul lui.
După ce constată aceste lucruri, deschise ochii. Bănuise
că Tanaka l-a depus pe Moi, insula pe care Jonas o cumpăra-
se cu ani în urmă, dar plaja pe care nu era niciun om și care
se întindea în fața sa nu o cunoștea.
Împinse la o parte cât putea el de delicat păianjenul care
călătorea pe piciorul lui. Se convinse că acela nu pățise nimic
și, în timp ce observa dansul lui derutat prin nisip, îi trecu
prin minte că nu mai văzuse niciodată un astfel de animal.
Se ridică și-ncepu să se uite după vreun indiciu care să-i
spună în ce regiune depărtată a lumii îl ascunsese Tanaka de
această dată.
Era pe o insulă, în privința asta nu era nicio-ndoială, căci
vedea în toate părțile valurile oceanului. Cât vedea cu ochii,
nimic în afara unei vegetații sărăcăcioase, câteva stânci, ni-
ciun fel de urme de prezență umană. Nu erau șosele, nici
măcar drumuri, nici colibe și, de asemenea, nicio barcă, cel
puțin pe aici nu se vedea niciuna. La o distanță de câțiva ki-

438
lometri era o insulă, o alta se afla în direcția opusă, în rest era
înconjurat de mare. De Pacific, cum presupunea el.
Foarte tare, gândi el, acum sunt un Robinson Crusoe în
pielea goală.
Lipsa unei ambarcațiuni nu-l îngrijora, mai devreme sau
mai târziu avea să apară una în vreun golfuleț. Dar, până s-o
găsească, putea să treacă ceva vreme și, deoarece Tanaka nu-i
îngăduise niciun fel de îmbrăcăminte, ci îi lăsase doar două
canistre cu apă potabilă, un harpon și o cutie cu chibrituri,
Jonas se temea cel mai mult de soarele care se afla chiar dea-
supra orizontului, dar care, în ziua următoare, avea să-și re-
verse dogoarea asupra lui.
Fără haine, asta chiar nu e necesar, se necăji el.
În scurt timp avea să fie întuneric. Cum avea să doarmă?
Cu ce avea să-și acopere goliciunea? Ce s-ar fi făcut dacă ve-
nea vreo furtună?
Toate astea-i plăceau. Simțea cum, în el, se trezea la
viață tot ce era prețios, cum i se încorda gândirea, cum i se
deșteptau instinctele și cât de viu se simțea la faza asta. Dar
goliciunea lui îl apăsa, nu doar din cauza soarelui. Nu voia să
fie gol. Ura să fie gol.
Pe malul sudic distinse câțiva copaci, care promiteau să-i
ofere un pic de protecție împotriva nopții. Își apucă echipamen-
tul sărăcăcios și-ncepu să pășească-ndesat pe panta lină la vale.

În lumina soarelui care asfințea, însoțit de jocul nesfârșit,

liniștitor, al valurilor, își încropi o pălărie din câteva frunze
de palmier pe care le lipi cu zeamă de socra. Rezultatul nu
era tocmai ideal, o pală de vânt mai puternică i-ar fi luat fără
efort de pe cap acest acoperământ amărât. Dar mai bine să
stea tot timpul cu mâna pe pălăria de palmier decât să facă
insolație.

439
 Reuși să-și mai facă un culcuș modest din frunze, apoi se
făcu întuneric.
Se întinse pe spate, se uită în sus la stele și se gândi la
Marie.
Era ca atunci când ea îl părăsise. El nu știa ce distanță îi
despărțea, în ce direcție trebuia să privească pentru ca privi-
rea sa să se intersecteze, nebănuit, cu a ei. Dar, de data aceasta
el știa exact unde era ea. Numai că n-avea idee unde se afla el.

Noaptea deasupra lui. Fiecare privire gândită ca un băț în

infinit: încă o galaxie. Fiecare milimetru de cer: un univers
străin.
Închise ochii și se gândi la ce fusese înainte. De unde ve-
nise el. Nu voia asta. Dar, câteodată, imaginile se îmbulzeau
la suprafață.

440
 ?

În timpul nopții-i fusese frig, de dimineață îl trezi arșița.

Soarele ardea la fel de tare cum se temuse el. Pe partea care
fusese încă din zori pe direcția soarelui, pielea îi dogorea deja
într-un roșu aprins.
Trebuia să găsească odată barca aia, și-ncă repede. Și, pe
urmă, iute pe cealaltă insulă, unde era de presupus că aștepta
unul din ajutoarele lui Tanaka.

Până spre începutul după-amiezii cercetase latura nordi-

că, unde erau mai multe stânci care ofereau umbră. Nu căută
doar pe plajă, ci și spre interior, iar nisipul ardea sub tălpile
lui. Era recunoscător pentru fiecare stâncă în spatele căreia
putea să-și mai domolească suferința. Țopăia, gol, de-a lun-
gul și de-a latul insulei și i se părea că e o insectă uriașă, pier-
dută sau expusă, un experiment izolat.

Până seara cercetase și partea de est și de sud a insulei, dar

înțelesese de mult: nu avea să găsească nicio barcă.
Când se întoarse la culcușul său, bău o primă canistră de
apă. Îi mai rămânea una până când situația avea să devină
dificilă. Își simțea stomacul sleit de foame.
Harponul? Să prindă pește? Să strângă lemne, să foloseas-
că chibriturile ca să aprindă un foc?
Pentru prima oară îi trecu prin cap gândul că, de data
asta, chiar era prins. El își pusese viața în mâinile lui Tanaka
și, din cine știe ce motive, acesta o luase.

441
 Nu. Așa ceva nu era cu putință. Nu în lumea asta. Un Ta-
naka nu l-ar trăda niciodată. Nici măcar un Tanaka operat pe
creier, un Tanaka al cărui cap nu era încă în regulă.
Bravo.
Ce, bravo.
Acum chiar că e groasă.
Cum așa?
Vezi tu pe undeva vreo ieșire? Vreun vapor?
Undeva e ascunsă soluția.
În privința asta, prietene, n-aș fi chiar atât de sigur.
Știi tu cumva ceva ce eu nu știu?
Mai multe. Dar nimic care să aibă de-a face cu situația asta.

Seara ședea în nisip și se simțea liber.

Pentru prima oară după mult timp. Liber. Lipsit de griji.
Își ridică privirea spre cerul înserării, pe care se iveau pri-
mele stele, și dădu din cap. Totul avea să se termine cu bine.
Cel puțin aici.
La Polul Sud – aia era o altă poveste.
Blestematul ăla de Pol Sud. Nu voia să se simtă obligat
să se gândească tot timpul la asta. Să se întrebe ce urmărea
Marie cu adevărat. Și cum avea să se termine toată povestea.
Gândul la ceea ce-i aștepta curând pe Marie și pe el îi
alungă pentru scurt timp entuziasmul, dar, când văzu din
nou coamele albe ale valurilor înaintea lui și când își vârî
degetele în nisip și simți fiecare fir de nisip în parte care-i
pătrunde sub unghii, ea era din nou aici, eliberarea aceea pe
care o căuta el și pe care n-o înțelegea, și care imediat avea să
fie luată din nou de vânt. Și pe cât era ea de prezentă acum,
pe atât de departe are să fie atunci. Până data viitoare, când
avea să licărească din nou, să treacă și să-l lase în urmă ca pe

442
un bătrân bolnav, care nu-și mai amintea de viața lui decât în
rare momente de luciditate.

Dimineața următoare veni cu vreme rea.

Pe valurile astea nu e cazul să te gândești la înot.
Știu.
Și știi și că vei fi nevoit să înoți?
Altceva nu prea îmi mai rămâne de făcut.
Chiar are umor avocatul tău. Îmi place de el.
Nu pot decât să sper că vremea se mai îndreaptă înainte
să mi se termine apa potabilă.
Sau puterea. Sunt zile de când n-ai mâncat nimic.
Câteodată-mi doresc totuși ca tu să te fi născut optimist.
Sau măcar să fi murit așa.
Doar că sunt un realist.
Da, exact. Conducător de scaun cu rotile ce ești.
Faci ce faci și-mi vii cu povestea asta veche.
Și-ncă mai sunt ofticat pe tine din cauza ei.
Nici eu nu sunt tocmai mândru de ea.

Jonas rămase așezat în nisip și în ploaie ore întregi și eva-

luă distanța până la insula cea mai apropiată. Cinci kilome-
tri? Nu. Mai mult. Opt? Mai degrabă.
Tanaka avea încredere-n el, nu glumă.
Jonas era un înotător experimentat, dar niciodată nu
se-ncumetase la o distanță ca asta. Nu-și făcea griji din cauza
condiției sale fizice și nici n-aveau să-l lase puterile. Cel mai
mult se temea că drumul avea să devină plictisitor. Ar pu-
tea să devină atât de plictisitor, încât să uite de toată viața și,
bineînțeles, și de ceva atât de banal precum înotul egal. Dar
poate că Tanaka avusese grijă și de aspectul ăsta și alesese o
zonă care colcăia de rechini, pentru ca toată treaba să rămâ-
nă palpitantă.

443
 Când eram mici, chiar ai pățit asta, îți amintești?
Da, de plictiseală m-am dus la fund. Nici măcar nu-mi
aduc aminte să mă fi zbătut după aer. Din fericire, m-ai scos
din lac la timp.
Exact. Mi-aduc aminte că te-am întrebat: ți-ai pierdut
cunoștința? Iar tu: oarecum, da. Eu: ce-nseamnă oarecum?
Tu: nu știu. Nu mai eram aici. Încă de-atunci ar fi trebuit să
bag de seamă că ceva nu e-n ordine cu tine.
De acum înainte, îmi interzic orice comentariu vizavi de
astfel de observații.

Atunci crezuse că era ceva în el care voise să-l distrugă.

Abia mai târziu înțelesese că ceea ce-l trăsese în jos nu fuse-
se faptul că era sătul de viață, ci plictiseala. Lipsa de sens a
acțiunii sale. Monotonia mișcărilor lui, care-i împingea spi-
ritul într-un gol în care nu mai găsea niciun punct de sprijin.

În ziua asta, Jonas dădu ocol insulei în două rânduri.

Nu găsi nicio barcă ascunsă, niciun semn secret, nimic. Era
așa cum își dorise el: era pierdut în lume. Depindea de el să
se-ntoarcă. La Marie, care îl iubea. Îl iubea? Îl iubea cu ade-
vărat?
Da, altminteri nu ați mai fi din nou împreună.
Dar cum se face că nu scap de dorința asta de a fi atras de
ea, chemat înapoi de ea, păstrat de ea mai mult decât sunt în
stare eu însumi?
Pentru că nu ești sigur de ea. Pentru că a plecat o dată.
Cine pleacă o dată poate să plece din nou, lucrul ăsta te roade
în creier, nu-i așa? Dar nu ai voie să gândești așa. S-a-ntors,
iar tu trebuie să pleci de la premisa că rămâne. Principala ta
problemă e că nu vrei să depinzi de nimic și de nimeni.
Aș câștiga orice congres al solipsiștilor.

444
 Nu, eu.
Tu nici măcar nu exiști.
Numai tu crezi asta.

Seara târziu, goli a doua canistră de apă. Încercase să ră-

pună un pește cu harponul, dar își recunoscuse îndată lipsa
deplină a oricărui talent de a-și procura hrana. Foamea îl
împinse într-o senzație de vagă nepăsare. Începu să-nțeleagă
de ce oamenii considerau posturile ca pe o acțiune de puri-
ficare spirituală. Dar la el însuși n-ar funcționa, pentru asta
ar trebui neapărat să renunțe câteva luni la hrană. Prea multă
mâzgă pe suflet. Prea multe lucruri în cap care-l distrăgeau.

445
 ?

Peste noapte, ploaia-ncetă. Dimineața, cerul era înnorat,

dar marea se liniștise în asemenea măsură, încât Jonas putea
să se-ncumete. Altceva nici nu prea îi mai rămânea de făcut.
Nu stătu pe gânduri. Păși în apă. Simțea ca și când marea
l-ar fi absorbit, l-ar fi înghițit.

Vreo jumătate de oră înotă craul, pe urmă se întoarse pe

spate. Din cauza soarelui, înota cu ochii închiși. Curând,
băgă de seamă că asta-l făcea să ațipească și începu să varieze
ritmul. Rezistă o vreme așa până când se-ntoarse din nou pe
burtă și înotă următoarea porțiune bras.
Cu cât trecea mai mult timp de când pornise, cu atât sa-
vura mai mult. Aluneca prin valuri ca și când era așa dintot-
deauna și pentru totdeauna, fără un înainte și un după. Exact
în acea monotonie de care-i fusese teamă se simțea acum ca
acasă. Ea fu întreruptă doar rareori, o dată de o înotătoare de
rechin pe care o văzuse la oarecare distanță și o dată de un
recif de coral până la care se scufundă.
Din când în când, făcea pluta ca să se odihnească. Apa îi
clipocea pe la urechi și el zăcea întins pe spate în ocean, fără
să se apropie de granița somnului, pentru că se lăfăia în iluzia
cum că era singura ființă omenească cât vedea cu ochii.
Gândul ăsta se simțea ca o beție. Deasupra lui: până la
cer, nimic altceva decât aer, un neant vast și ușor. În jurul lui:
nimic altceva decât apă. O mare de aer deasupra pământului,
o mare de apă deasupra pământului de dedesubt, ce alcătu-

446
ia un peisaj aparte, care nu fusese văzut vreodată de om. El
dansa pe marea de apă ca un dop și toate grijile din sufletul
lui nu însemnau nimic în secunda aceasta. Iar a fi singur în-
seamnă să reunești în tine tot ce există, în așa fel încât binele
și răul se neutralizează reciproc.
Când începu din nou să înoate, el spera totuși că lucrurile
nu stăteau așa, fiindcă, dacă pe insula spre care se îndrep-
ta nu-l aștepta nimeni, însemna că el făcuse undeva o mare
greșeală. Cu consecințe hotărâtoare.
Insule, vă botez. Pe tine, acolo în spate, te cheamă Unu.
Pe tine, aici în față, te cheamă Doi. Unu-doi. Unu-doi. Unu
și doi. A și B.
Mă îndrept de la Unu spre Doi și într-o zi am să mă în-
torc. Am să vin aici într-o barcă sau într-un iaht cu Marie și
am să vorbesc cu ea despre zilele astea. Despre lucrurile la
care m-am gândit.
În fond, la ce anume mă gândesc eu tot timpul? se întrebă
el în timp ce Doi era tot mai aproape.
Habar n-am. De fapt, nu mă gândesc deloc. Ceva gândește
în mine. Nu eu sunt acel ceva. Sau da, exact asta sunt, dar Eul
de dedesubt îmi alterează privirea asupra adevăratului meu Eu.
Asta e la toți oamenii așa. Numai că ceilalți nu știu asta. De
aceea, dorul acesta nu-i chinuie. Dorul de a te privi o dată în
ochi pe tine însuți. Nu difuz, nu orbecăind, ci limpede și știind
cu certitudine că lucrul acesta este acum un adevăr definitiv.

Pe Doi nu îl aștepta nimeni.

Nu era niciun om aici în afară de el. Oricum, nu era cazul
să dispere, căci pe insulă, care era la fel de mare ca Unu, găsi
ceva la care nu se așteptase: o locuință în aer liber.

447
 O saltea. O canapea. Un dulap masiv plin de cămăși și
pantaloni, și costume, și cravate, și mai multe perechi de pan-
tofi. Un scaun de grădină, o masă și, pe masă, o vază în care
se afla o floare. Un covor pe nisip.
Un generator alimenta un frigider, în care, pe lângă o pro-
vizie mare de apă și ceva alimente, Jonas găsi și câteva sticle
cu berea lui preferată. Exista chiar și un mic șemineu, o ca-
meră digitală, un televizor cu antenă de satelit, o stație stereo.
Un duș de grădină, șampon, săpun, un aparat de ras. Toate
astea, apărate de ploaie și de vânt cu ajutorul unor prelate.
Numai barcă nu exista. În schimb, o a treia insulă, la o
distanță nu mai puțin mare decât cea precedentă.
Jonas bău o sticlă de apă, mâncă un ananas, făcu un duș,
își luă o bere, se întinse și începu să privească spre insula ur-
mătoare. Salut, Trei, se gândi el.

448
 DOI

Timp de cinci zile găti, mâncă, bău și dormi în locuința sa

în aer liber de pe insulă. Dimineața și seara purta o ținută de
seară, cu toate că era îngrozitor de cald.
Cu autodeclanșatorul camerei foto făcu o serie de foto-
grafii cu sine, la masă, tocând zarzavat, la televizor. Făcu și
fotografii cu insula, cu locuința lui fantomatică, în care i se
păru că a ajuns deja la granița rațiunii sale, și, în unele minu-
te, chiar și ceva mai departe de aceasta. Nu știa întotdeauna
dacă acest Aici, în care se petreceau lucruri atât de grotești,
era real. Dacă nu cumva își imagina tot ceea ce vedea el acolo.
Sau dacă nu cumva era el însuși o închipuire. În același timp,
îi era limpede că totul era cu putință. Și faptul că pe acela care
și-l închipuise pe el și-l închipuise el însuși mai înainte. Lu-
crul acesta este, de asemenea cu putință. Nu-i așa?

Un telefon prin satelit n-ar fi rău, dar Tanaka nu-i oferise și

bucuria asta. Lui Jonas i-ar fi plăcut să stea de vorbă cu Marie,
căci ea îi lipsea pe zi ce trecea mai tare. Cel puțin, lui i-ar fi plă-
cut să-i spună unde se afla, chiar dacă el însuși nu știa prea bine.
Și că nu trebuia să-și facă griji pentru el. Dar e de presupus că
Tanaka o informase în legătură cu toate. Probabil că tocmai era
din nou aplecată asupra vreunui creier și, oricum, nu se gândea
decât la ceea ce tocmai se afla sub ochii ei. Și la Polul Sud.

De fiecare dată, cu puțin înainte de asfințit, făcea o plim-

bare îmbrăcat în ținută de seară. Pantofii lui se murdăreau.
După aceea îi curăța conștiincios și-i așeza la loc în dulap.

449
 O dată s-a surprins gândindu-se să rămână aici. Nu ime-
diat, dar să revină, și apoi să rămână aici. Să trăiască pentru
totdeauna ca acum. Știa că era o idee nerealistă, pe deasupra
avea deja Moi, și nici acolo nu rămăsese. Dar imaginația exer-
cita o fascinație uriașă asupra lui. Ar fi atât de lipsit de sens.
Atât de minunat de lipsit de sens. Mai lipsit de sens chiar de-
cât lipsa asta de sens de acum. O veșnică beție a absurdului.

În ziua a doua se uită la Unu, doi, trei al lui Billy Wilder.

În ziua a treia nu mai deschise televizorul. Își făcu
curățenie în locuință. În ciuda prelatelor, pe obiecte se așeza
mereu un strat de nisip. Mai ales pentru stația stereo și pen-
tru televizor își făcea griji. Seara scrijeli pe un palmier moti-
vul pe care Marie și el îl aveau tatuat pe braț.
În ziua a patra a plouat. Jonas a stat în fotoliul său de plajă
cu copertină, a rezolvat sudoku și a contemplat marea în care
cădea, foșnind, ploaia cea caldă. Soarele nu s-a arătat deloc în
ziua aceea. Oceanul era o supă cenușie, aburindă.
Ce văd eu acum n-a mai văzut nimeni, niciodată, gân-
di el. Clipa aceasta n-a mai trăit-o nimeni, n-are s-o mai
trăiască nimeni, e a mea și e frumoasă. O pun bine și spun
mulțumesc. O iau cu mine.
În ziua a cincea, în timp ce gătea, se uită la un meci de
fotbal. Fotbalul nu-l interesa în mod special și nici nu știa
exact cine cu cine juca, dar, de data asta, i se părea minunat
de confortabil să audă vocile agitate ale comentatorilor. În
timp ce tăia un castravete-n felii, una dintre echipe a marcat
două goluri, și cealaltă unul. Unul din goluri a fost dintr-o
lovitură liberă executată elegant. Jonas a aplaudat.
Pentru masă s-a schimbat. S-a fotografiat în costum și cra-
vată, în fundal, șifonierul, din care păreau să crească palmieri.

450
 Un tsunami, acum, ar fi interesant, gândi. Asta ar fi o
imagine. În spatele meu, un val. În prima fotografie, înalt. În
a doua și mai înalt. În a treia, cât un zgârie-nori.

În ziua a șasea mai făcu o dată curățenie în locuință.

O lăsă curată lună. Își scoase un slip din șifonier și închise
dulapul pentru ultima oară.
Se uită un timp după vreo înotătoare de rechin și, când
constată că nu vede niciun pericol între el și insula următoare,
sări în apă. După câteva bătăi de craul se mai întoarse o dată.
„Mulțumesc!”, strigă el și-i făcu locuinței cu mâna. „Mul­
țumesc pentru tot! La revedere!”

451
 ?

După Trei veni Patru. După Patru veni Cinci. După Cinci
veni Șase. După Șase veni Șapte.
De fiecare dată când iar nu găsea nicio barcă se înfuria pen-
tru o secundă, iar în clipa următoare se liniștea. Se supunea.
Înțelese că unul din cele mai mari doruri ale omului era
renunțarea la sine. Acceptarea fluviului vieții. Renunțarea la
orice pretenție. Trăise deja asta pe Everest. De la un anumit
punct încolo, nu mai mersese decât în sus, din cauză că pi-
cioarele sale arătau în sus, iar în jos a luat-o atunci când nu
mai exista un mai sus de atât. O stare lipsită de responsabili-
tate, care te făcea ușor. Din această dorință care există în om
își trag puterea religiile. Mergem la biserică la fel cum înotăm
de la o insulă la alta sau pășim acum cu efort pe Everest: ca să
scăpăm odată de acel lucru din noi de care ne temem.

Pe fiecare dintre insule avea câte un adăpost conceput

diferit. O dată o colibă țărănească, o dată un apartament fu-
turist, o dată o locuință tradițională japoneză cu fusuma12 și
tatami13, o dată un cort de beduini.

12 Fusuma – panouri glisante, folosite ca pereți despărțitori mobili în

locuințele tradiționale japoneze (n. tr.).
13 Tatami – saltea umplută cu paie de orez, folosită fie ca pardoseală,
fi ca saltea de dormit în casele tradiționale din Japonia (n. tr.).

452
 Oare o s-o țină așa în veci? se întrebă el seara, înainte să
pornească spre Opt. Sunt cumva ostatic? Și dacă da, e oare cu
putință să-mi placă?

După Opt veni Nouă, după Nouă veni Zece, după Zece
veni Unsprezece, după Unsprezece veni Douăsprezece. Jonas
înota și trăia, fără să se plângă.

După Douăsprezece veni Treisprezece, după Paispreze-

ce veni Cincisprezece, după Șaisprezece veni Șaptesprezece,
după Optsprezece veni Unu.

În momentul în care înțelese că, în ultimele săptămâni,

înotase într-un mare cerc, văzu iahtul aflat la ancoră exact în
locul unde intrase în apă ca să înoate spre Doi. Pe punte stă-
tea un asiatic într-o uniformă pe care licăreau la soare tresele
de căpitan. Când îl zări pe Jonas, îl salută.

Jonas era trist.

453
 TOK IO

— Dacă-mi simți atât de tare lipsa, întrebă Jonas, cum se

face că nu-mi spui să rămân?
— Pentru că ar fi greșit, spuse ea.
— Cum așa, ar fi greșit? Că doar și eu îți simt lipsa.
Ea tăcea.
— Ei? spuse el.
— Încă nu mă înțelegi pe deplin.
— Atunci explică-mi.
— Trebuie să-ți dai seama singur, spuse ea. Ceea ce se află
acolo, în tine, într-o bună zi are să se ducă, și atunci îți explic
ce-am vrut să spun. În caz că până atunci n-ai să înțelegi și
singur.
— Ce trebuie să fac? Trebuie să fac ceva anume?
— Nu. Tu trebuie să faci ceea ce trebuie să faci.
— Pur și simplu, nu înțeleg unde bați.
— Poate că ai să-nțelegi, spuse ea. În altă ordine de idei,
sunt destul de avansată.
— Cu ce?
— Îl am în cap, tot drumul până la pol. E ca și când aș fi
fost deja acolo. Am citit tot ceea ce au putut ei să comande în
librărie despre Polul Sud. În fiecare zi alerg câte o oră înainte
de lucru și câte o oră după, uneori și mai mult. Fac cincispre-
zece flotări una după alta. Eu…
— Oprește-te, spuse el. Nu-mi fac griji că corpul tău ar
putea să fie prea slab, cu toate că, bineînțeles, e importantă

454
condiția fizică. Dar capul e mai important decât orice. La ge-
nul ăsta de aventuri, reziști cu ajutorul capului.
— Vorbești ca un sportiv care se dă intelectual. La orice
aventură reziști cu ajutorul capului. La toate reziști cu ajuto-
rul capului. Pentru asta e făcut capul. Se cuvine să știu asta,
mă uit de atâtea ori în el.
— N-ai mai fost niciodată atât de singură cum ai să fii
acolo. Asta vreau eu să spun.
— Aiurea! Doar ești și tu cu mine! Așa că nu sunt singu-
ră. Poate că, invers, lucrurile stau altfel.
— Asta mă duce cu gândul la o temă despre care ar trebui
să vorbim cât mai curând.
— Jonas, mai e puțin și pornim, despre asta ar trebui să
vorbim!
— Poate că totuși nu chiar așa de puțin.
— Într-un timp relativ scurt. Ești pregătit?
— Cine, eu? întrebă el. Întrebarea e dacă…
— Nu, eu cred că-ntrebarea e dacă tu ești pregătit. Eu sunt
gata oricând.
Când el întârzie să răspundă, ea i se așeză în poală și-i luă
capul între mâinile ei. Îl sărută. Îl privi în ochi. Îl sărută din
nou.
— Ești pregătit? întrebă ea. Te bucuri?
— Ei bine, la amândouă-ntrebările mă văd nevoit să răs-
pund da și nu.
— Ai grijă, spuse ea. Altminteri o să-ți șurubăresc un pic
prin creier. Tanaka ar trebui să te ascundă odată la mine în
clinică.

455
 CARLISLE

—
—
—
—
—

456
 ?

Acum începe să exagereze, gândi Jonas când deschise ochii.

Ce-i drept, priveliștea era copleșitoare. Cerul strălucea al-
bastru-deschis, lumina era de o claritate cristalină, iar lanțul
de munți din jurul său se deschidea spre o câmpie aridă, dar,
cu toate astea, îmbietoare, despre care era sigur că se afla în
Patagonia. Totuși, această priveliște copleșitoare îi era oferită
numai pentru că el era băgat într-un sac de bivuac care fusese
atârnat într-un cui fixat într-un perete de stâncă.
Și echipamentul său atârna de corzi fixate-n perete. Ruc-
sacul, pioletul și sacul de bivuac atârnau liber pe un perete
de stâncă, iar sub culcușul său bătut de vânt era un perete
abrupt ce cobora cel puțin două mii de metri.
Jonas nu mai văzuse de mult o astfel de prăpastie. Cât mai
era până sus, Jonas putea doar să bănuiască. Pentru că, dea-
supra lui, o surplombă imensă îi bloca vederea.
Jonas înțelese imediat că drumul în sus era impractica-
bil și-i rămânea doar coborârea. Dar niciun om nu putea
supraviețui unei astfel de coborâri. Poate cu excepția unui
alpinist cu experiență.
Mai întâi să las lucrurile să se așeze, gândi el.

De data aceasta, nu prea-i păsa de durerea de cap, pro-

babil pentru că, pur și simplu, avea alte probleme. Era frig.
Sufla un vânt aspru, cu totul diferit de cel de pe insulele în-
tre care înotase timp de trei săptămâni. Din spatele celor trei
piscuri care se ridicau ca niște degete spre cer, se apropiau

457
nori negri și, având în vedere abisul de sub el, nouă oameni
din zece ar fi leșinat pe loc.
Cel mai mult îl neliniștea furtuna, cu toate că și partida
de cățărat care-l aștepta promitea dificultăți aproape insur-
montabile. Dacă furtuna îl prindea pe perete, nu era cazul
să-și mai facă griji din cauza înălțimii și a coborârii obositoa-
re, căci unul dintre fulgere s-ar abate repede încoace, atras
de pioletul său și de pitoanele care zăngăneau în jurul lui.
Aici nu exista paratrăsnet. Singurul paratrăsnet, cât vedea cu
ochii, era chiar el.
N-o să fie timp, gândi Jonas când văzu cât de repede se
apropiau norii. Furtuna asta nu fusese luată-n calcul de Ta-
naka. Sau de cei care m-au atârnat aici.
Gândește-te. Gândește-te bine și gândește-te repede.
Da, asta-i o idee grozavă, spuse vocea.
Tu?
Da, păi cine altcineva? Kennedy?
Ce cauți tu aici?
Să fiu alături de tine în aceste ultime minute pe care le mai
petreci pe lumea asta. Și să mă uit la tine! Are să fie o ieșire
elegantă. Suntem toți opt aici. Avem floricele și chipsuri.
Asta nu prea m-ajută.
Păi, pe tine nu mai poate să te ajute nimeni. Să pui să te as-
cundă în lume. Ceva mai dement ca asta n-am auzit pân-acum.
Și aud multe. Ieri am ieșit să beau ceva cu Philip K. Dick.
Vezi norii ăia de colo? Ar fi mai bine să ieși cu o idee.
Chiar vrei asta?
Cum să nu vreau?
Pentru că acțiunile tale indică o dorință latentă de sinuci-
dere. Mai mult sau mai puțin latentă. Mai degrabă mai puțin.

458
 La psihologie nu te-ai priceput niciodată. Tocmai pentru
că-mi place să trăiesc mi se întâmplă astfel de lucruri. Și toc-
mai pentru că vreau să trăiesc am supraviețuit cursei mele în
scaunul cu rotile. Tu, dimpotrivă…
Da, da, dă-mi pace, am început deja să mă gândesc. Acum
nu pot să te folosesc încă aici. E aici una mică, din punctul ăsta
de vedere mi-ai sta în drum. Fix tipul tău. Accident de motoci-
cletă și pe urmă încă un an de stare vegetativă persistentă. Eu…
Werner, mă grăbesc.
Okay. Cred că am o idee potrivită pentru tine.
Să sar?
Nimeni nu poate să care un tip fără cunoștință atât de sus
pe un perete ca ăsta. E cam la fel de imposibil cum ar fi să cari
un cadavru pe Empire State Building în sus, cu deosebirea că
peretele ăsta e de cinci ori mai înalt decât Empire State-ul.
Dar lucrul ăsta s-ar cuveni să-l știi mai bine decât mine, în
fond, tu ești alpinistul dintre noi doi. Eu am urât întotdeauna
munții. Dezgustător. Numai în sus, în sus, în sus, și pe urmă
o iei în jos, în jos, în jos, ce prostie, nu există niciun rost în
chestia asta…
Auzi tunetele?
Da. Sună romantic.
Ajungi odată la obiect?
De fapt, singura posibilitate e că ai fost coborât până aici.
Jonas se gândi. Poate că Werner avea dreptate. Poate că
totuși exista o cale în sus.
Bubuitul tunetelor suna puternic, măreț, provocator.
Suna frumos.
Avea să afle curând dacă surplomba asta era, într-ade-
văr, de nedepășit, într-un fel sau altul avea să afle. Putea să-și
ia gândul de la coborârea pe coardă, mai tentant era să sară

459
imediat și să-și savureze cel din urmă minut în cădere liberă,
în loc să se lase lovit de fulger sau să-și sfârtece toată carnea
de pe oase izbindu-se de stânci într-o cădere necontrolată.
Asta-i explicase primul său profesor de cățărat. Nu mai ajun-
ge mare lucru din tine jos, Jonas. Cu cât cazi mai de sus, cu
atât mai puțin ajunge jos.
Așadar, în sus. Bine. Cum facem asta?
De unde aș putea eu să știu?
Nu vorbeam cu tine. Port solilocvii.
Bine. Eu mi-aprind o țigară.
Fumezi?
M-am apucat aici. Moartea are și avantaje. De cancer pul-
monar se tem doar aceia care n-au priceput încă unde se află.
Jonas verifică mai întâi ce echipament avea la dispoziție.
Oricum, în rucsac avea destule pitoane și destule cârlige ca să
străbată din cui în cui jumătate de Dolomiți. De fapt, echipa-
mentul arăta că cei care planificaseră această situație prevăzu-
seră o coborâre, dar varianta asta picase. Trebuia s-o ia în sus.
Fulgeră. El numără secundele. Trei. Șase. Nouă. La zece
a tunat.
N-ar strica să te grăbești.
Dacă mă pripesc, atunci o să ne revedem imediat. Numai
c-atunci o să vezi ce pățești.
Își controlă siguranța. Era în ordine, dar acum trebuia să
se elibereze din coarda asta și să se prindă în cealaltă, iar la
faza asta avea să rămână câteva secunde neasigurat în sacul
de bivuac care se legăna.
N-are să meargă așa, gândi el. E prea mult de când nu
m-am mai cățărat.
Prostii. Ai să reușești.
Căcat, ia uită-te puțin în jos.

460
 Nu cumva ți-o fi frică?
Sunt nervos. Peretele care mă desparte de tine e atât de
subțire. Te simt deja. Aproape că sunt deja dincolo. Aproape
că sunt mort.
Dar numai aproape.
Jonas privea ciocanul și pitoanele din mâinile lui. Timp
de câteva secunde i se păru mai logic să rămână, pur și sim-
plu, aici decât să încerce ceva.
Poate se întâmplă acum.
Poate se întâmplă acum.
Poate se întâmplă acum, aici, astăzi, în ziua asta.
Poate chiar imediat.
Sau poate că nu.
Dar poate.
Poate că asta e ziua la care m-am gândit atât de des, încă
de copil, iar și iar. Cum avea să fie ea? Frumoasă și plină de
speranță? Avea să fie întunecată? Sau poate că aș dormi și
n-aș băga de seamă nimic? Asta, acum, asta să fie? E oare
ziua asta, cu mirosul ăsta? Ultimul zgomot pe care-l auzi
înainte să mori se numește hatta. Se spune că toți oamenii
aud același zgomot. Toți aceia care s-au întors îl descriu ca pe
ceva indescriptibil de nou și de valabil.
Deci eu unul nu am auzit nimic asemănător.
Probabil că trosnetul scaunului cu rotile a fost mai puternic.
Asta a fost sub centură!
Poți să nu te mai bagi în gândurile mele, măcar un pic.
Trebuie să mă concentrez.
Adună-te. Uită-te-n jos, atunci o să meargă. Savurează
priveliștea. Știu că o să reușești.
Știi asta? Puteți să vedeți viitorul?
Ăsta-i doar așa, un fel de a vorbi. Acum dă-i drumul!

461
 Jonas privi în jos.
Era minunat de frumos. O priveliște de care cei mai mulți
n-or să aibă parte vreodată.
Doi kilometri de aer. Deasupra eu, într-un sac mic. Un
om mic pe un perete mare.
Mult jos. Și mai mult sus. Respiră încet. Liniștește-te. Tot
mereu un mulțumesc în minte. Pentru mine ar putea fi ulti-
mul, mereu și peste tot. Un mulțumesc și un gând la iubire, ori-
ce ar fi iubirea. Contrariul răului, în orice caz. Așadar, gândește
tot timpul mulțumesc și gândește iubire. Mai ales acum.
Acum dă-i drumul, filosof montan ce ești!
Ce frumos e aici. Frumos. Îl iau cu mine și plec. Pentru
ce trăim? Pentru iubire, frumusețe și minuni. Le cunosc pe
toate trei. Prin urmare, reușesc.
Asta-i atitudinea potrivită! Bravo! Dă-i drumul!
Când ieși pe perete și bătu primul piton în stâncă, nu
se mai gândea la asta. Transă, un vis, un zbor pe deasu-
pra conștiinței. Piton în perete, prinzi coarda cu carabi-
na, siguranța. Piton în perete, prinzi coarda cu carabina,
siguranța. Mai departe. Frumos.

Deasupra surplombei nu-l mai aștepta niciun perete,

ci un platou salvator. Jonas văzu rămășițele unui deltaplan
zdrențuit. Sticle de bere, pachete de țigări și alte gunoa-
ie împrăștiate. Un drum îngust intra într-o pădure. Nu se
vedeau oameni, dar avea să dea peste ei în curând. În mod
evident, locul ăsta era vizitat, din când în când, de drumeți și
practicanți de sporturi extreme.
Ți-am spus?
Da, mi-ai spus. Ți-a ieșit. Și acum?

Hei?

462
 Tăcere.

Werner nu mai era acolo.

Abia acum băgă Jonas de seamă cât era de ud, cum răpăia
ploaia, cu câtă putere se rostogolea tunetul peste munți. Ful-
gerele erau simultan pretutindeni. Jonas aruncă de pe el tot
ce era din metal, alergă spre drumul de la marginea pădurii
și se întinse pe burtă.
Salutare, voi, viermi, furnici, microbi, gândaci de sub
mine, gândi el în timp ce-și înfigea degetele în pământ. Sa-
lutări lui Dumnezeu! Complimente macrocosmosului. Și noi
avem treabă acum.
Faptul că-i reușise cățărarea era o mică minune. Cealaltă
era și mai mare. Faptul că acestea se întâmplaseră nu-l miră
deloc. Micile și marile minuni care i se întâmplau sau la care
fusese martor, el le percepuse întotdeauna ca pe un dar pe
care-l primea pentru că-și trăise viața în acest tot lipsit de țel,
nu într-un tot sau nimic, ci într-un tot și nimic. Aici era loc
pentru minuni.

După ce furtuna s-a îndepărtat, tremurând de frig, Jonas

porni în căutarea unui drum care să ducă în vale. Traversă o
pădure și ajunse într-un luminiș, la capătul căruia distinse o
cabană din care ieșea un fum gros.
Un fulger, gândi el, fir-ar să fie, sper că nu era nimeni
înăuntru.
Când ajunse mai aproape, văzu un bărbat care ședea în
fața casei. Jonas îi strigă în diferite limbi că ar face bine să
plece imediat de acolo, dar bărbatul nu răspunse. Jonas reali-
ză motivul abia când ajunse în dreptul lui.

463
 Un bătrân cu barbă. Ședea pașnic în fața casei și privea
în depărtare cu niște ochi înspăimântător de umezi, iar din
capul lui ieșeau flăcări mici.
În prima clipă, Jonas se întrebă dacă nu cumva Tanaka
îi administrase LSD și-l băgase din nou în rezervor. Dar ce
vedea el aici era real, el cunoștea deosebirea sau credea că o
cunoaște, și, în fond, era totuna.
Jonas se uită după ceva cu care ar fi putut să stingă focul
acela ciudat din craniu, dar apoi se opri în fața bărbatului
fără să mai facă nimic. Acela era deja mort, trecuse dincolo,
fulgerul îl lovise exact în locul în care tocmai se gândea la
lume sau la casa lui, sau la fiica lui, iar furtuna prăjise gândul
acesta.

464
 TOK IO

— Fața mea e zdrențe, domnule Tanaka.

— Nu vă stă tocmai rău.
— Optsprezece insule, domnule Tanaka? Optsprezece?
— Nu vă mai plângeți. Eu sunt avocatul dumneavoastră.
Ce înseamnă asta? Eu lucrez pentru dumneavoastră. Eu nu fac
nimic altceva decât ceea ce mă rugați dumneavoastră să fac.
— Și zece ar fi fost de ajuns.
— Atunci ați fi apărut aici și mai devreme.
Jonas se lăsă pe spate, își încrucișă mâinile la ceafă și-și
puse picioarele pe birou. Tanaka făcu o grimasă, dar nu spu-
se absolut nimic.
— Și peretele ăla vertical din Patagonia? Puțin a lipsit să
se termine prost.
— Vă plângeți cumva?
— Asta mă-ntreb și eu, spuse Jonas.
— Din partea mea, putem să terminăm imediat cu tâm-
penia asta. De fapt, dumneavoastră nu aveți nevoie de un
avocat, ci de un administrator. Credeți că oamenii mei nu au
altceva mai bun de făcut decât să-și piardă timpul cu escapis-
mul dumneavoastră?
— Escapism?
— Păi ce altceva? Sau căutați un sens? De fapt, sunteți
prea bătrân pentru asta.
— Nu cred că sunt în căutarea unui sens.
— Aproape că aș prefera asta, spuse Tanaka și împinse
niște hârtii în tocător. Ce-i drept, căutarea unui sens e ridi-

465
colă, în fond, dar nu la fel de condamnabilă ca aceste repetate
încercări fanatice de a vă demonstra dumneavoastră înșivă
propria independență și forță.
— Cum se face că o…
— Un avocat trebuie din când în când, să-i mai spună
clientului său adevărul. Căutarea sensului e la fel de absurdă
precum căutarea iubirii. Și cu unul, și cu cealaltă te întâlnești
sau nu. Destin. Noroc. Ghinion. Totuna. Nimic care să poată
fi influențat.
— Despre ce vorbiți dumneavoastră aici?
— Sunteți cel mai inteligent om pe care-l cunosc, dar
uneori nu vă cunosc.
— Care ar fi argumentele împotriva căutării unui sens?
Oamenii care caută un sens sunt totuși cei mai plăcuți dintre
contemporanii noștri, nu-i așa?
— Sunt curată belea. Cu nimic nu-i poți călca pe nervi pe
ceilalți decât cu un sens.
— Ce-i cu dumneavoastră astăzi?
— Un puseu de realism, spuse avocatul. Dacă privim
macro­cosmosul, atunci ne dăm seama că, între cel mai mic
bacil și noi, oamenii, deosebirile de mărime nu sunt nici pe
departe atât de uriașe precum între noi, oamenii, și una din-
tre cele o sută de miliarde de galaxii pe care le cunoaștem.
Ceea ce, spus pe șleau, înseamnă asta: suntem ca un fel de ra-
hat de muscă. Iar acum, rahatul de muscă începe să bâzâie de
colo colo în căutarea unui sens. Un act disperat. Mă rog, poa-
te că există un sens. Pentru unii. Ceva trebuie să-i liniștească,
în fond. Am toată înțelegerea pentru ei. Eu reușesc asta prin
ingerarea hranei și prin utilizarea în mod vanitos creatoare a
capacităților mele intelectuale, care, spre deosebire de bucu-
ria mea de a mânca, pentru unii rămân nevăzute. Dar dum-

466
neavoastră? Dumneavoastră ați rezolvat enigma celor trei zei
în două minute și, în timpul acesta, ați jucat șah orb. Cineva
ca dumneavoastră ar trebui să învețe să-nțeleagă că sensul nu
e ceva care să fie găsit. El este aici și gata.
— Ultima oară când am auzit de la dumneavoastră me-
tafore atât de sinistre tocmai se-ntâmplase povestea cu scara.
— Indiferent ce anume s-ar întâmpla să găsiți în dumnea-
voastră, spuse Tanaka, nu v-ar bucura foarte tare. Să ajungă
în miezul propriei sale ființe – niciun om nu suportă asta.
Aceia care au reușit și care umblă prin lume cu ochi stră-
lucitori nu fac asta din cauză că rezultatul i-ar fi făcut atât
de fericiți, ci pentru că, adeseori, nebunia e singura strate-
gie de supraviețuire care-i rămâne psihicului și sufletului. În
adâncul nostru cel mai adânc suntem diavoli. Cu toții. Fără
excepție. Ceea ce ne împiedică să dăm frâu liber diavolului
este educația. Așadar, mai bine nu vă mai căutați atâta pe
dumneavoastră înșivă, tocmai la dumneavoastră aș putea să-
mi imaginez rezultatele cele mai cumplite.
— Domnule Tanaka, ce-ar fi să terminați odată cu prostia
asta? Eu nu caut absolut nimic. Tot ce vreau e liniștea mea.
Ați înțeles?
— Și Marie? spuse Tanaka. Nu s-a schimbat nimic?
— Tocmai participă la un curs de o săptămână despre de-
gerături.
— Având în vedere proiectul dumneavoastră, o idee ex-
celentă.
— În privința asta suntem o dată de acord.
— Când e plecarea?
— Ca și când n-ați ști.
— Ei, da, mai avem totuși puțin timp.
— Șase săptămâni. Nu-i tocmai mult.

467
 Tanaka îi făcu semn că discuția s-a-ncheiat.
— A, da, domnule Tanaka, spuse Jonas la ușă. Nu știți
cumva din întâmplare cum se face că la elicopterul meu e tot
timpul câte ceva defect, iar eu nu pot să zbor cu el?
— Sunt sigur că trebuie să existe vreun sens.

468
 CARLISLE

Problema cu citația la poliție e mai neplăcută decât cre-

deam. Se pare că în Viena există un gastronom care, pentru
unii clienți fideli, avea în meniu o serie de servicii suplimen-
tare și care acum e reținut pentru cercetări. Recunosc, e posi-
bil ca și eu să fi fost văzut, când și când, în acest stabiliment.
Dar faptul că, la interogatoriu, ospătarul, șobolanul ăla cu
fața ascuțită, a scris numele meu pe o listă de persoane cărora
„după câte se pare” li s-a oferit spre vânzare cocaină într-
o încăpere alăturată mi se pare totuși ciudat. Respectiv, mi
se pare ciudat că, pe baza unei afirmații atât de vagi, ajungi
să fii deja învinuit. În schimb, mi se pare comic faptul că și
Werner este învinuit în cadrul aceleiași anchete, din cauză că
a fost o dată la acel șef de restaurant cu cocaina în calitatea
lui de avocat.
„Păi, asta înseamnă că ăștia pot, la modul general, să ci-
teze orice avocat în calitate de învinuit”, mă minunez eu în
conferința noastră pe Skype.
„Asta zic și eu. Nu le sunt din cale afară de simpatic.”
„Am băgat de seamă.”
„Pe de altă parte, ce-i cu tine? Arăți așa de proaspăt și de
sănătos! Total antipatic.”
„S-ar putea ca asta să se schimbe, de vreme ce ne vedem
săptămâna viitoare.”
„Că ne vedem săptămâna viitoare, asta se poate, dar nu
la New York.”
„De ce nu la New York?”

469
 „Pentru că am interdicție de intrare în SUA.”
În principiu, nimic nu mă miră când e vorba de avocatul
meu, dar informația asta face parte dintr-o categorie nouă.
„Cum ai reușit?”
„Combinația dintre Hell’s Angels și avocat al unuia care a
ieșit din SI nu pare să dea prea bine acolo.”
Asta mi se pare limpede.
„Dar, atunci, cum ar urma să ne vedem săptămâna viitoare?”
„În primul rând, pentru că mi-e dor de tine, suport din
ce în ce mai greu toate animalele astea vorbitoare din jurul
meu. În al doilea rând, ca avocat al tău, te sfătuiesc să te
prezinți la audiere.”
„Nu poți s-o amâni?”
„Poate că aș putea, dar vreau să mai vorbesc și eu, în
sfârșit, cu un om normal.”
„Și atunci te gândești la mine?”
„Păi da, dar să nu mai spui la nimeni.”

Lucrez, pe urmă-mi fac ceva de mâncare, îmi iau farfuria

și mă așez la fereastră.
După cum se pare, e groasă pentru greci.
Sunt săptămâni de când discuția asta europeană mă depri-
mă. În primul rând, nu cred basmul despre grecii cei leneși,
nu de alta, dar cunosc niște statistici care demonstrează con-
trariul. În al doilea rând, cele mai multe dintre personajele
implicate îmi sunt atât de străine. Nu știu ce am eu în comun
cu tehnocrații și cu finanțiștii. S-ar zice că avem nevoie de
tehnocrați și de finanțiști, dar prea îi lăsăm de capul lor. Cred
că fiecare om care deține putere trebuie controlat de un altul
cam la fel de puternic.
Pe de altă parte, mă bucur că nu sunt nevoit să fiu eu acela.

470
 Nu-mi place să negociez și nu-mi place să controlez, nu-mi
place să fac rău nimănui, să iau ceva de la cineva, să-i arunc
pe oamenii săraci în abisuri existențiale doar ca să se po-
trivească niște cifre, nu-mi place nimic din toate astea. În
același timp, îmi dau seama cât de naivă e această poziție.
Cineva trebuie să se ocupe și de economie. Dar, dacă tot o
face, atunci să dea dovadă de conștiință.
Pe CNN, un criminal este condamnat live. E condamnat
pe viață și imediat i se pun cătușele. Pe el asta nu pare să-l
afecteze, dar, în spatele lui, oamenii izbucnesc în plâns. Unii
sunt membrii familiei lui, cei aflați cu trei metri mai încolo,
cei ai familiei victimei. Judecătoarea se adresează juraților.
Este vorba, în primul rând, despre unde și când pot aceștia să
stea de vorbă cu media. Jos se pregătește o încăpere cu gus-
tări, în care aceștia pot da interviuri reprezentanților presei,
unii dintre ei s-ar putea să fie încă ezitanți, bla-bla-bla.
Mă uit la două episoade din Fringe. Habar nu am de ce,
dar, momentan, numai în serialul ăsta mă simt acasă. Nimic
din ceea ce mă-nconjoară nu este acasă, firește, exceptând
munca mea, dar asta nu se pune, fiindcă eu sunt munca
mea. Nu îmi mai rămân decât cazurile mystery ale Oliviei
Dunham, genialii Bishop și problemele lor cu universul pa-
ralel. Ei sunt familia mea.
Pe la mijlocul celui de-al treilea episod, îmi aduc aminte
ce-am visat azi-noapte și ce concluzii am tras din visul acela.
Era vorba de străbunica mea moartă, care însă nu era încă
moartă. Unele detalii din vis erau altfel decât în viața mea
reală, lucru care nu mi se părea încă neobișnuit, până când
am constatat că sunt luni, poate chiar ani, de când am vise cu
conținuturi extrem de relevante.

471
 Oamenii care trăiesc sunt aceiași, oameni care sunt morți
sunt aceiași. În timpul visului, îmi amintesc de vise pe care
le-am visat în urmă cu ani și de care nu mi-am adus nicio-
dată aminte treaz. Există evenimente care, de ani de zile, îmi
străbat nopțile, într-o succesiune logică, doar că mult mai
neliniștitoare. Iar în vis mi-a venit gândul că aceasta e cea
de-a doua viață a mea. Că este la fel de reală ca viața mea
trează. Și că, din cauza asta, nu-mi place să dorm, pentru că
cea de-a doua viață a mea e o singură supă neagră, plină de
haos, de morți, de primejdii și de fugă.

După amiază mi-l iau pe mine pe întunecatul Johann și ies

să beau o bere. Consider că am meritat-o. Lucrez toată ziua,
nu mă trezesc nici lângă femei necunoscute, nici în ghivece de
flori, am atins un echilibru interior pe care-l uitasem, nici mă-
car nu mai cred că sunt mort. Așa că pot să beau și eu o bere.
M-am așezat la soare și citesc cartea cea nouă a lui Helen.
În jurul meu, cotcodăceala tinerelor americance. Sună ca și
când ar frământa în gurile lor cantități uriașe de gumă de
mestecat. Nu înțeleg niciun cuvânt, dar nici nu mă interesea-
ză ce vorbesc. Iar cu cuvintele pe care le înțeleg, de când sunt
aici, n-am auzit nici măcar o singură propoziție interesantă.
De fapt, aici nu se vorbește despre absolut nimic, nici măcar
despre Britney Spears sau despre cum s-o mai fi numind azi
Britney Spears. Și atunci, la ce bun să-nveți limba engleză?
În timp ce citesc, soarele îmi încălzește brațele și fruntea.
Port pantaloni scurți. În sfârșit, s-a făcut cald. În sfârșit, se
face vară. Aproape.
Uneori mă-ntreb ce-o fi făcând Helen chiar acum, la șase
ore în viitorul zilei. Faptul că, de câteva săptămâni, are un
prieten nu mi-a plăcut la-nceput, pentru că noi nu ne uităm

472
decât la zombies când suntem amândoi single, dar prietenul
ei s-ar putea să fie un om plăcut, în orice caz, așa pare pe
Skype. Așa că mă bucur de fericirea ei și îi citesc cartea.
Soarele își continuă cursa până ce ajung să stau în umbră.
Iar aici se face repede răcoare, așa că vreau să mă mut la masa
de alături. Mă ridic, îmi iau paharul cu bere și sunt rugat de
chelner cu gesturi panicate să renunț.
Am plătit deja, îi explic eu, și apoi nu vreau decât să mă
mut la masa de alături.
Aprobă din cap, da, exact despre asta e vorba. Tocmai asta
n-am voie să fac.
Aha, așadar, e rezervată?
Nu, dar să mergi pe stradă cu alcool în mână e interzis.
Păi, eu nu umblu pe stradă cu alcool în mână, doar mă
așez la masa de alături cu un pahar de bere.
Asta este umblat pe stradă cu alcool în mână și, prin ur-
mare, interzis, zice el.
Pe vremuri, mintea îmi mergea destul de bine. Poate că
lucrul ăsta s-a mai schimbat odată cu primitivizarea mea
care avansează, dar nu sunt nici atât de tâmpit încât să nu-mi
dau seama că, în cazul de față, greșeala nu-i nicidecum a
mea, ci a celuilalt.
Îl întreb dacă mă ia cumva în balon.
Îmi răspunde scuzându-se că nu, nicidecum, nu asta ar fi
intenția lui, că nu face decât să se conformeze legilor de aici și
că, dacă mi-ar da voie, s-ar face vinovat de încălcarea lor. Nu
am voie să mă duc cu berea mea la o altă masă. Că-i vorba de
o milă sau de un yard, este aceeași încălcare a legii.
Și cum o rezolvăm acum? îl întreb eu. Cum ajung cu be-
rea mea din punctul A în punctul B?

473
 Așa cum se procedează întotdeauna aici, îmi explică el
fericit. Eu mă așez, pur și simplu, la masa cealaltă, iar el îmi
aduce berea. În felul acesta, rămânem pe tărâmul legalității.
La faza asta nu prea îmi mai trece mare lucru prin minte.
Mă așez un metru mai la stânga, chelnerul pune berea un
metru mai la stânga, și eu încerc să citesc mai departe.
Dar nu mai pot.
Mă duc acasă și-mi rezerv un zbor până la Viena.

474
VIENA

AC
AC
AC
AC
AC
AC
AC
AC

475
 VIENA

În Secția Narcotice din Bergstrasse intru fără avocat. Mi

s-a interzis să-l iau pe Werner să mă asiste, deoarece el însuși
este cercetat ca suspect. Singurul sprijin pe care pot să-l iau
cu mine e coca, dar asta nu mă ajută mult, pentru că amân-
două nările mele par betonate. Nu intră nimic. Sunt nevoit să
respir pe gură. În astfel de cazuri, unii useri se refugiază spre
alte mucoase, în special organele sexuale sunt la mare preț.
Ceea ce, firește, am încercat. Fără niciun folos.
O încăpere, trei polițiști. Acela cu care am eu treabă
e polițistul bun. În spatele meu, unde nu pot să văd, sunt
așezați polițiștii răi, care mă bombardează, când și când, cu
întrebări ce ar trebui să mă descumpănească.
— Așadar, știți pentru ce vă aflați aici…
— Știu că nu spun niciun cuvânt până când nu se con-
semnează că protestez împotriva faptului că nu mi s-a per-
mis să fiu însoțit de avocatul meu Werner Tomanek.
— Consemnăm, consemnăm totul…
— Pe acela nu aveți voie să-l aveți, latră ăla din spate
dreapta.
— Puteți să vă luați un alt avocat, zice ăla din spate stânga.
— Păi cum pot să fac asta? Un chelner face o afirmație,
și deja i se interzice unui avocat să mă apere? Chelnerului ar
putea să-i treacă prin cap că l-a văzut și pe următorul pe un-
deva, și atunci am nevoie deja de un al treilea avocat.
Așa stau lucrurile. Am citit procesul-verbal. Patronul
localului, chelnerița, cu toții confirmă că nu mi-au vândut

476
niciodată cocaină. Un chelner spune a) că într-o încăpere
alăturată se vindea cocaină și b) că eu am fost în mai mul-
te rânduri acolo în calitate de client. Același lucru îl spune
și despre Werner. Care a fost acolo doat o dată în viața lui,
și atunci în calitate de avocat al patronului. În Austria însă
asta-i de ajuns ca să fii audiat ca învinuit.
În cazul lui Werner, e, într-adevăr, o infamie, căci el nu
ia niciun fel de droguri. La mine, bine, fie, întotdeauna mi-a
plăcut Judecătorul și călăul lui, dar, în cazul meu, precis că
nu este statuat nimic de felul ăsta. Pe deasupra, este ridicol și
absurd să urmărești oamenii pentru consum de stupefiante.
Cu poliția nu se vorbește decât dacă este absolut necesar
și, de aceea, după menționarea numelui meu, a datei nașterii,
a adresei și a numelor părinților mei, polițistul cel bun nu
mai primește niciun răspuns de la mine, căci mai mult de
atât nu sunt obligat să spun.
— Iar în cauză…
— În cauză spun că sunt nevinovat și că nu mai am nimic
de declarat în afară de reiterarea protestului meu împotriva
abuzului în chestiunea apărătorului. S-a consemnat asta?
— Da, da, e consemnat.
— Bine. Am terminat?
— Puteți să vă simplificați situația și să vă supuneți de
bunăvoie unui test pentru consum de droguri.
— Încă o dată: de unde și până unde? Un chelner poves­
tește că a văzut un om într-un local, și omul acesta e deja
obligat să se prezinte la medic și să se pișe în fața lui? Unde
suntem noi, de fapt?
— O să aveți probleme, zice ăla din spate dreapta.
— N-o să am probleme.

477
 — O să aveți probleme mari. Dacă patronul declară că v-a
vândut ceva. Atunci o să aveți probleme mari.
— N-o să declare asta, pentru că nu mi-a vândut nimic.
— Deci nu mai aveți nimic de declarat? întreabă polițistul
bun.
— Am spus tot ce-am avut de spus.
— Atunci semnați procesul-verbal. Vedeți, s-a consemnat
tot.
Citesc. Da, e totul scris acolo. Werner are să se bucure.
Există aici o reclamație de abuz în serviciu. Căci dreptul la
asistență juridică nu ți-l poate lua decât un judecător. Dar
polițiștii de la droguri, în atotputernicia lor, nu știu nici
măcar atâta lucru. Sau poate că știu, dar, la toți oamenii
ăia intimidați care se perindă toată ziua prin fața lor, asta
funcționează. Fiecare cetățean ar trebui să citească o dată
Justiția pentru două clase, și atunci poliția n-ar putea să-și
mai facă mendrele chiar așa de ușor.

478
 VIENA

Salut, dragilor,
Vara se apropie de sfârșit și vrem să mai punem împreună
cu voi de-o petrecere incandescentă cu acest prilej!

Pe 3 septembrie, sclava Cynthia se va pune la dispoziția

unui grup de bărbați cu întregul ei corp și cu toată știința ei,
pentru a satisface toate dorințele voastre.

Pe durata acestui party, timp de trei ore, puteți profita de

talentele bine-cunoscute ale acestei slujitoare a plăcerii, savu-
rând din plin beția excesului de excitație.

Ea se va pune fără nicio încălzire la dispoziția indicațiilor,

nevoilor și poftelor voastre. Cele trei găuri ale ei sunt,
bineînțeles, bareback, așadar, accesibile fără gumă.

Cu plăcere și la dispoziția „feciorilor” în perspectiva unor

astfel de party-uri – anunțați-vă în prealabil pe mail, și
Cynthia vă va dezvirgina în mod adecvat în acest domeniu.

Când? Joi, 3 septembrie 2015

Începerea: ora 14:00

Sfârșitul: ora 17:00

Unde? Viena.

Pentru acest event, trebuie să vă anunțați participarea la

stăpânul Rudolf.

479
 După ce v-ați anunțat, el vă va da personal adresa locației.

Date de contact

Stăpânul Rudolf
Tel.: + 43 1606-81-555-81

După înregistrarea la el, primiți toate detaliile suplimentare,

precum și adresa exactă.

Este permis tot ce oferă plăcere, precum

— Tratament dominator
— Sandvici
— Dublu vaginal
— Sex anal (cu plăcere și pentru cei ce poartă XL)
— Însămânțarea celor trei găuri / Jocuri seminale / Jocuri
cu spermă
— Deep throating
— Împinsul prin mâzgă
— Lactating games (Cynthia oferă lapte din belșug)
— Bondage
— Fisting (sub supraveghere)
— Spanking
— Pălmuire
— Erotică plantară
etc.

Bineînțeles, fiecare are voie să se joace cu Cynthia și să

stropească pe și în ea, cu sau fără protecție, de câte ori poate
și dorește.

480
 Dacă aveți anumite fetișuri și dorințe, atunci le puteți tri-
mite în prealabil prin mail Stăpânului Rudolf, iar Cynthia va
primi apoi indicațiile corespunzătoare, cu toată plăcerea și
discreția.

Cynthia trebuie realmente să fie pusă la treabă și folosi-

tă acolo. Bineînțeles că, pe lângă instrucțiuni pentru sclavă,
puteți sta de vorbă cu ea și normal, pentru ca ea să asigure
o utilizare adecvată, eventualele întrebări pot fi discutate cu
plăcere în prealabil cu Stăpânul Rudolf sau personal la fața
locului.

Cynthia se bucură de pe acum să fie folosită de voi fără

rețineri,

Salutări excitate,
Stăpânul Rudolf și Cynthia

Atenție: Mailul acesta nu este spam. Primești această

informație pentru că te-ai înregistrat pe pagina noastră. Dacă
dorești ca pe viitor să nu mai primești astfel de informații,
poți să-ți ștergi contul de la noi răspunzând acestui mail cu
cuvântul „D E L E T E ”.

481
 VIENA

Sunt trei zile de când n-am mai fost acasă și încă port ace­
leași haine. Undeva în sectorul 12, în care m-a aruncat Dum-
nezeu știe ce fel de societate, fac semn unui taxi și-i spun să
mă ducă acasă. La radio aud ultimele știri din lumea de afară.
Așadar, grecii vor rămâne totuși în zona euro. Asta ar tre-
bui să le convină tuturor în afară de greci. Am senzația că nu
s-a spus încă ultimul cuvânt.
Ațipesc. Parțial mai ajunge la mine ce se spune despre
Siria. Sute de mii de oameni caută refugiu. Aștept să se
pronunțe, în sfârșit, cuvântul trupe de uscat. Nu se întâmplă.
Și doar nu există nicio alternativă la asta. Or să priceapă asta
abia atunci când refugiații vor veni cu toții odată, traversând
Mediterana înot.

Apartamentul meu arată ca și când poliția ar fi fost pe aici

pentru o percheziție, dar, de fapt, am fost doar Werner și eu.
Fac un duș, mă schimb, râcâi de pe diversele mele carduri
și de pe bancnote ultimele resturi de coca, din care reușesc
chiar să strâng o linie respectabilă, și sunt din nou afară.
Pe drum îl sun pe Werner. Refuză să mănânce cu mine la
prânz. Refuză să mai calce prin sectorul 4 în general.
De acum două zile, de când ne-am îngăduit o seară ani-
mată, își tot caută mașina. Asta înseamnă că pune niște co-
laboratori să-i caute mașina, ca nu cumva să mai ajungă în
apropiere de Schleifmühlgasse. Bineînțeles că el îmi pasează
mie vina pentru toată tărășenia.

482
 Ciudat, de la mine se vede exact pe dos. Mereu mă gân-
desc să mă țin câteva zile departe de el, că are o influență
fatală asupra mea. Gândind cu oarece maturitate, trebuie să
spun că eu însumi am o influență fatală asupra mea. Mâinile
îmi tremură, transpir la orice oră din zi și din noapte și, dacă
uit să-mi iau tabletele de magneziu, în noaptea care urmează
am crampe-n picioare.
Mai supărător ca orice e tremuratul. Toată lumea-l obser-
vă. Dacă cineva mă-ntreabă de asta, atunci, preț de o clipă,
văd o groapă deschisă.
În Otto e mezzo, Massimo mă-ntâmpină cu un râs în care
sunt cel puțin trei râsuri. Mai întâi, că suntem prieteni buni
și el se bucură că mă vede. În al doilea rând, râde fiindcă
presupune că ieri am făcut din nou cine știe ce prostie, iar
el are să afle despre ea. În al treilea rând, fiindcă pleacă de
la premisa că și astăzi am să fac cine știe ce prostie și am să
contribui astfel la distracția din local. La fel ca ieri, când, la
un eveniment stradal, am stropit cu un pistol de jucărie cu
apă niște polițiști care patrulau și care au trecut peste asta
uimiți că începe să plouă un pic doar deasupra localului lui
Massimo. Michelle, fotograf, asupra căreia mi-a zăbovit un
pic privirea, studiază deja meniul.
Eu mă mir.
— Am întârziat cumva?
— Nu, nu, spune ea, în mod excepțional, am ajuns eu mai
devreme.
— Ai comandat deja?
— Da, apă minerală.
Pfui.
Comand, ca de obicei, spaghete Aglio olio, căci la prânz, se
spune, poți să mănânci glucide fără să te îngrași. În afară de
asta, îmi mai iau o salată mică, trebuie să trăiesc mai sănătos.

483
 În timp ce așteptăm mâncarea, Massimo îmi pune pe masă,
fără să i-l fi cerut, o grappa dublă. Pe următoarea o primesc, de
obicei, cu pastele, pe a treia după paste, iar din momentul acela
mi se aduce următorul pahar când cel dinainte e gol.
Așa merge în fiecare zi de când m-am întors din SUA. Pe
la ora 14 este atins punctul în care nu mai suport și pornesc
spre Stephansplatz. Nu rezist nicio zi fără coca, în schimb
rezist mai multe zile una după alta fără somn.
Astăzi nu știu ce să fac. Trebuie neapărat să mă duc până
la Friedrich cel șchiop, pe de altă parte, nu pot s-o las, pur și
simplu, pe Michelle singură. Devin neliniștit. Oricum, mâi-
nile îmi tremură deja violent, corpul meu îmi solicită întreaga
atenție. Michelle stă vizavi de mine la masă și, în loc să creez
o atmosferă plăcută, nu fac decât să mă uit întruna la ceas.
Din zece în zece minute, Massimo îmi aduce câte o grap­
pa dublă, ceea ce îi prilejuiește lui Michelle întrebarea dacă
nu cumva am de gând să mă duc la război.
— Războiul mi se pare o tâmpenie, zic eu.
— Cui nu i se pare? întreabă ea.
— Ei, există destui. Dar mie mi se pare că nivelează prea
tare. În marile confruntări, ăștia fac din profesori și țărani
soldați. Iar ăia stau împreună în rahat. Ceva nu e-n ordine
la faza asta.
Michelle ridică din sprâncene și oftează. Observ că spun
numai tâmpenii.
O privire la ceas îmi spune că Friedrich cel șchiop s-a pos-
tat deja la o sută de metri de Naschmarkt. O rog pe Michelle
să aibă răbdare un minut. La revenirea mea, după zece minu-
te, ea fixează supărată platoul ei de gustări vegetale mixte. În
dreptul locului meu e salata. Îmi cer scuze aproape cu aceeași
umilință cu care ar face-o un japonez care trebuie să-și pună

484
cenușă-n cap în public. Sunt doar cu trei grame mai greu,
cu o doză considerabilă de lipsă de concentrare mai ușor și,
după un drum scurt până la toaletă, infinit mai vorbăreț.
Când, încă acră, Michelle începe să filosofeze despre con-
textul politic, simt imediat că mi s-a ivit ocazia să-ndrept
greșeala de mai devreme.
— Este vina democrației, care nu s-a dezvoltat mai depar-
te, explic eu și-mi trag nasul cât pot eu de decent. Ea n-a fost
gândită mai departe. Există doar joculețe matematice mă-
runte cu mandate, dar asta nu duce democrația mai departe.
— Oricum, eu nu mai cred în democrație.
— Iar acum precis c-o să urmeze: dar nu există nimic mai
bun.
— Păi chiar că nu există, spune Michelle.
— Depinde cum o iei. Acum, euforia s-a instalat pe de-
plin. Democrația trebuie regândită. Ea nu poate să rămână
așa, trebuie căutat un model pentru viitor.
— Asta sună ca și când ai fi găsit deja unul.
— Așa și este.
La un semn conspirativ, Massimo aduce două grappa
mari, pentru că mi-ar plăcea s-o văd pe Michelle mai avânta-
tă, cu toate că știu că, oricum, astăzi n-o să mi se mai scoale
dacă o să-i dau înainte cu coca, și precis c-o să-i dau înainte,
căci sentimentul pe care-l am acum în cap este considerabil
mai plăcut decât transpirația dinamică din timpul sexului,
care precedă cele cinci sau zece secunde frumoase, pentru
care se face, oricum, mult prea multă tevatură.
— Nu, nu pot să beau asta!
— Trebuie, spun eu, Massimo e italian. Să nu bei ar fi o
jignire. Iar italienii, ei, știi tu.
— O, Doamne, la ora asta.

485
 — Oricum, sunt sigur că ne mai aduce unul după ăsta.
Noroc!
— Și cum ziceai că era cu democrația?
— Ce?
— Păi, democrația. Viitorul. Modelul tău.
— Bine, fii atentă, zic. Toți oamenii valorează la fel de
mult, da? Prin urmare, toți au voie să meargă la vot. Frumos.
Dar nu toți oamenii sunt la fel de isteți, la fel de cultivați, la
fel de inteligenți. Există oameni pe care politica îi interesea-
ză și oameni pe care nu-i interesează. Dar este oare corect
ca voturile celor pe care politica nu-i interesează și care, prin
urmare, au mai puțină competență, mai puține informații, o
disponibilitate activă mai mică de a analiza procesele politice
să valoreze la fel ca voturile celor ce trec prin lumea lor cât de
cât treji, care analizează epoca lor și se gândesc apoi la proble-
mele ei? Care citesc ziare, discută, se informează și se cultivă?
— Da, asta înseamnă democrație.
Simt că nu am parte din prima de înțelegere pentru refor-
ma mea electorală. Mai bine amânăm discuția.
Se servește felul principal. În acest timp, mă străduiesc să
nu vorbesc prea mult, ceea ce produce o reacție favorabilă.
Dispoziția mai bună a lui Michelle s-ar putea explica prin
pastele lui Massimo, căci Otto e mezzo e cel mai bun restau-
rant italienesc din oraș. Cel puțin, așa cred eu. Cunosc doar
trei, dar ăsta-i precis cel mai bun din oraș.
După felul principal, în capul meu, cantitatea uriașă de
rachiu intră-n coliziune cu cantitatea uriașă de coca.
— Vrei să te culci cu mine? întreb eu.
— Trebuie? întreabă Michelle.
La toaletă, mai bag o linie grasă. Mă gândesc s-o-ntreb pe
Michelle dacă nu vrea și ea, dar, dacă e o adversară radicală
a cocainei, m-am lins pe bot de sex cu ea, și nu numai azi.

486
 — Brokerii londonezi au stricat renumele cocainei, încep
eu de-ndată ce m-am întors la masă. În iluzia atotputerniciei
lor induse de cocaină, ne-au pierdut banii. Acum, toată lu-
mea crede că, între consumatorii de cocaină, nu-i nicio deo-
sebire. Bineînțeles că este. Lumea crede că cine trage pe nas
e un porc. Ceea ce nu-i adevărat. Cine nu-i un porc dar trage
coca, nu devine prin asta un porc. Cine este un porc, și trage
pe nas, devine un porc și mai mare. Așa stă treaba.
Michelle mă fixează fascinată, ca o cercetătoare care a dat
peste o nouă specie de broaște.
— Iar, treaba cu democrația. E clar că așa nu merge. Pen-
tru toate alea avem nevoie de un examen, pentru carnet de
conducere și pentru universitate. Pentru educarea copiilor și
pentru vot, nu. Asta-i o tâmpenie.
Încep să sughiț și mă lovesc peste piept.
— Iar, pentru asta. Să facem cu toții un test. Al cărui rezul-
tat să stabilească exact cât valorează votul nostru. Dacă n-ai
habar cum îl cheamă pe cancelarul federal și crezi că UE e un
club de fotbal, primești doar 0,1 puncte. Prin urmare, votul
acestui om valorează 0,1 voturi. Cel care se descurcă mai bine
la faza asta ajunge la 0,4 sau 0,5. Iar cel cu competență politică
primește 1,0. Asta-i democrație. Toată lumea participă.
— Și unul care nu dă doi bani pe testul ăsta? E eliminat
sau ce?
— Nu, ăla are 0,1.
— Cum așa?
— Păi, dacă unul se sustrage procesului democratic, nu
poate beneficia de aceleași facilități democratice ca unul care
participă la el.
— Ăsta-i un proces democratic?
— Păi, da, oricum, cei mai mulți nu mai merg să voteze.

487
 — Vrei o batistă? întreabă Michelle.
— Polenul ăsta tâmpit! Până acum doi ani – nimic! Iar
acum, ah, e insuportabil.
Mă duc din nou la toaletă, trag, mă întorc și vorbesc de la
A la B până la L și de la N la S, la Sex zăbovesc, firește, puțin
mai mult, căci, odată prins în vârtejul cocainei, se ridică în
mine o nevoie îngrozitoare de împerechere. Când niciuna
din încercările mele subtile de a o convinge nu prinde, devin
încă o dată direct:
— Mi-ar plăcea să mă culc cu tine. Acum.
— Tu ai o misiune, nu? zice Michelle.
Trezit, mă holbez la cafeaua mea. Totuși nu sunt chiar atât
de încețoșat încât să nu-mi dau seama acum de o anume im-
probabilitate de a face sex sau dragoste, sau și una, și alta cu
Michelle. Dar la ce e bună cunoașterea dacă nu vrei să iei act
de ea decât în proporție de 99 la sută? În continuare, atitudi-
nea mea începe să dea din ce în ce mai mult dovadă de stil.
Sună telefonul. Genghis-Han spune că în trei minute-i
aici. O astfel de răsturnare de părere este ultimul lucru care
mă miră la el.
La scurt timp după asta, cârdul uimit de clienți de la Otto
e mezzo devine martor la apariția unei forțe a naturii. Wer-
ner mărșăluiește spre mine cu mersul lui rostogolit, salutând
din cap în dreapta și-n stânga, și la toate mesele se șușotește
și se murmură. Ca cel mai bun cunoscător al obiceiurilor lui
Tomanek, văd dintr-o privire că, în cazul în care și-a găsit
mașina, o va abandona imediat din nou. E adevărat că noi
doi suntem niște idioți în multe privințe, dar niciodată nu ne
permitem să ne năpustim, beți, asupra celorlalți participanți
la trafic.

488
 — Azi am citit în ziar despre Hells Angels, spune Michel-
le. Tu îi reprezinți, nu-i așa?
— Da, spun eu, am citit și eu. Un tip i-a făcut o vizită
tovarășului de viață al unei foste, împreună cu șapte bărbați,
că să-l mardească. Doi dintre ăia erau Hells Angels.
— A fost o știre falsă, zice Werner.
— Adică nu-i adevărat?
— Niciun cuvânt.
— Nu s-a-ntâmplat nimic?
— Ba da, s-a-ntâmplat. Doar că nu era niciun Hells Angel
cu ei.
— Și ăștia scriu totuși c-au fost?
— Tot timpul se-ntâmplă așa. Cum apare unul cu țoale
de motorist în vreun delict, cum zice lumea c-au fost Hells
Angels. Doar că niciodată n-au fost ei. Ei sunt niște oameni
absolut normali.
— Deci chiar așa de normali…, începe Michelle.
— Mă rog, știi tu ce vreau să spun. Cetățeni care nu în-
calcă legea și pentru care lucrul cel mai important în viață se
numește respect și libertate.

Michelle mai rezistă un timp la masa noastră. Ea apucă să

vadă cum Werner își face de lucru la picioarele mele. Trebuie
să ai grijă cu el când a ajuns la o anumită stare, nici eu nu-l
mai pot accesa decât pe ocolite. Faptul că, la câteva minute,
mă tot împunge-n genunchi cu cuțitul lui cu buton, și anume
depășind cu certitudine limita durerii mele, nu mi se pare o
chestie plăcută. Nu atât pentru mine, cât pentru el. Atunci
când începe să înțepe oamenii cu șișul, de cele mai multe ori
înseamnă că nu-i merge din cale-afară de bine. Când are faze
d-astea, nu e foarte fericit, dar, cum a spus el însuși la un mo-

489
ment dat: „Empatia, delicatețea și toleranța nu au constituit
obiectivul final al educației mele”. Toate astea el le-a atins
prin propriile sale eforturi, doar că vrea ca lucrul ăsta să nu-l
mai afle nimeni în afară de mine.

La un moment dat, Michelle a plecat. Îmi pare puțin rău

de mine, fiindcă faza asta cu dragostea n-o să-mi mai iasă.
Mă duc la toaletă și trag pe nas o autostradă atât de respec-
tabilă, că inima începe aproape instantaneu să galopeze așa
cum rareori a mai făcut-o vreodată și am nevoie de câteva
secunde până să reușesc să deschid ochii din nou.
Melancolia mea dispare. Și amețeala de la alcool se retra-
ge din fața a ceea ce se-ntâmplă acum la mine în cap. Hale-
barde vs. război termonuclear.
Verific în oglindă dacă nu mi-au rămas granule albe lipite
de nas. Revigorat moral, mă-ntorc în grădina restaurantului.
Un client vrea să se așeze cu ziarul la masa din spatele
lui Werner. Acesta recunoaște doar încețoșat om și gazetă, le
asociază cu boschetarii vânzători de ziare și urlă peste umăr
în spate:
„TUNDE-O!”. Când îl vede apoi pe client, mormăie: „Aha”.
Trebuie înțeles și el: pe terasa lui Massimo, cerșetorii,
vânzătorii de ziare și cei de flori apar în fiecare minut. Până
și pe comunistul cel mai altruist l-ar lăsa nervii, la un mo-
ment dat, și Werner nu-i comunistul cel mai altruist.
Între timp, majoritatea cerșetorilor din Viena sunt veniți
din România. Mulți sunt insistenți, mai ales cu femeile sunt
uneori insuportabili, și-mi ies din minți când văd câte un co-
pil de zece ani pe care tribul lui îl obligă să cerșească. Și vân-
zătorii de flori sunt enervanți, la fiecare cinci minute apare
câte unul. În vremurile noastre moderne, încearcă uneori să

490
le vândă flori chiar și bărbaților, când aceștia sunt câte doi.
Cu Werner și cu mine n-au încercat încă.
Astăzi ar ieși cu siguranță un spectacol care ar circula
după aceea pe YouTube. În vremea noastră se găsește mereu
un binevoitor care are telefonul pregătit să filmeze. Avocat
beat o ia razna! 12 000 de vizionări.
Iar vânzătorii de flori, ăștia se știe că nu vând numai flori.
Cel puțin unii dintre ei.
Werner continuă să se dueleze cu cuțitul lui cu buton pe
sub masă până când îl rog energic să și-l bage odată la loc,
alt­minteri, cu capul plin de cocaină cum sunt, mă trezesc că
fac un atac de panică. Argumentul ăsta-l convinge.
— Cine-i ăla de colo care ne salută așa de stupid? întreabă
avocatul meu.
— E o cunoștință de-a mea. Un actor.
— Ce-i ăsta, actor? Ce roluri joacă ăsta? Câini morți în
road movies? Rolul lui de succes a fost o tufă în flăcări?
Werner are iar una din zilele lui critice.
Tirada lui împotriva actorilor, în general, e întreruptă de
apariția unui uriaș care-l salută cu toată căldura pe Werner
și care ne cinstește cu două șnapsuri mari, înainte să dispară
pe următoarea terasă cu ținuta aia absurdă a lui, căci tipul e
plin de inele de aur, poartă un costum scump și niște șlapi
jerpeliți și jegoși.
— Țiganii, râde Werner.
— Cine era?
— Un criminal. L-am scos la trei ani jumătate cu elibera-
re condiționată.
— Apropo, știi că săptămâna viitoare avem audiere? întreb.
— Tu ai audiere săptămâna viitoare. Vin cu tine. Iar când
ajungem înăuntru, îți ții gura. Nu spui absolut nimic. Nu zici

491
că crezi în OZN-uri, nu scoți o vorbă despre faptul că, în re-
alitate, ești mort, nu te simți amenințat de pisicuța vecinului,
pisicuța nu te privește-ntruna atât de ciudat…
— Ce-ai tu tot timpul cu pisicuța aia a ta?
La o masă de pe terasă e agitație. O femeie țipă. Un bărbat
zace pe jos și se luptă să respire. Werner e imediat lângă ei.
— Ce s-a-ntâmplat aici? întreabă, sever, avocatul meu, cu
toate că mă-ndoiesc că, în starea lui, ar putea înțelege situația,
chiar având toate informațiile necesare.
— Un șoc alergic! L-a înțepat ceva!
— Trebuie chemată salvarea. Werner își scoate mobilul și
tastează. Deci pentru asta e totuși destul de treaz.
— Are o seringă, ar trebui să-i facă cineva o injecție, doar
că eu nu știu cum, nu știu unde e, dacă o are la el, Doamne
Dumnezeule mare, vă rog, e cineva doctor aici?
Fuge gesticulând spre restaurantul următor.
Werner îl percheziționează pe bărbatul care horcăie și
scoate, într-adevăr, la iveală două seringi cu adrenalină. Băr-
batul de pe jos gâfâie și aprobă din cap.
— Dă-ncoa, zic eu.
— Te pricepi la așa ceva? întreabă Werner.
— Normal că mă pricep la așa ceva. Și frate-meu are tot
timpul așa ceva la el.
În afară de asta, mă pricep la orice, fiindcă tocmai am fost
la toaletă.
— Dar tu n-ai niciun frate, îl mai aud eu, doar că deja
i-am luat seringa cu adrenalină din mână.
Bărbatul respiră spasmodic și-mi arată partea de sus a
brațului. Eu rup căpăcelul de siguranță și-i împlânt acul în
mușchi. Mai bine zis, mi-l împlânt mie în degetul mare, dar,
în starea în care sunt, nu bag de seamă imediat că am ținut

492
seringa invers. Bărbatul de pe jos tresare înspăimântat când
vede ce ispravă am făcut. La fel și eu, din cauza durerii ciuda-
te din deget. Înjurând, îmi flutur mâna.
— Ești o adevărată minune a lumii, spune Werner în spa-
tele meu.
Îi iau cea de-a două seringă. Spre surprinderea mea, mă
lasă să-mi văd de treabă. De data asta procedez corect. Pa-
cientul își primește injecția, și eu mă întind, lac de sudoare,
alături de el, fiindcă, brusc, m-a cam luat amețeala.
Degetul meu amorțește. Îl aud pe Werner bolmojind în
mobil:
— Acum sunt doi pacienți.

493
 VIENA

Aproape în fiecare noapte visez valuri. De cele mai multe

ori, nu pot să-mi amintesc visele mele, dar, când o fac, e vor-
ba de valuri uriașe.
Înot în mare și, departe în larg, se ridică un zid de apă.
E înalt de douăzeci de metri, câteodată de treizeci. În jurul
meu înoată o mulțime de oameni. Cu toții sunt agitați.
Uneori înot înaintea valului și scap. Uneori înot pe el și
savurez să mă las ridicat și purtat de el. Nu pățesc nimic. Din
când în când, e altfel. Valul e mai mare și mai întunecat, și
distrugător. Mă ascund în spatele casei mele, dar nu folosește
la nimic. Megatsunamiul, care se prăvălește asupra mea, mă
lovește ca o explozie. Mă trezesc. Sunt bucuros că sunt treaz.

494
 ACASĂ

În grădină, Zach tundea gazonul. Zgomotul egal al

mașinii de tuns iarbă îl făcea pe Jonas să ațipească la fel ca
înainte. Ce fuseseră pentru Zach, duminică, la televizor,
mașinile de Formula 1 care-i zburau prin față era pentru Jo-
nas mașina de tuns iarbă a lui Zach. Afară se afla uriașul
și păzea casa. Undeva în casă ședea Picco și păzea tot cla-
nul, poate chiar toată localitatea, poate chiar mult mai mult.
Alături, Mike se juca în cadă de-a piratul și Jonas moțăia în
patul său și visa despre lume. Prin fereastra deschisă pătrun-
dea mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Dacă acopereai părțile
întunecate, totul era luminos. Aici, lucrul ăsta mergea.

— Ieșim să mâncăm ceva? strigă Zach. Vrea să vină Re-

gina, să gătească pisici. Mai bine să fim plecați până atunci.
— Astea nu sunt pisici, strigă Jonas înapoi. Sunt iepuri!
— Dar la gust sunt la fel.
— Te faci, în sfârșit, vegetarian?
— Nu vreau să mănânc din iepurii ei! Deci pornim sau ce?
— Totuși nu gătește chiar atât de rău, spuse Jonas, deși
știa bine că nu-i așa, ca să-l enerveze pe Zach.
— Iepuri cu afine, crap cu tăieței și smântână, omletă cu
păun, orez cu mămăligă și parmezan, scorțoneră pe varză cu
lapte, file de vită cu fulgi de ovăz?
— Mai am nevoie de o oră!
— Bine. Pe răspunderea ta!

495
 În timp ce Jonas citea jurnalul lui Werner, începu să înțe­
leagă de ce amânase asta atât de mult. Nu din cauza a ceea
ce era scris în el, Werner și cu el fuseseră atât de apropiați,
încât nimic nu l-ar fi surprins. Dar, odată cu scrisul colțuros,
familiar al prietenului său, își făceau apariția stări, imagini,
sentimente și amintiri pe care el le crezuse deja uitate.
Mașinuțele Matchbox, atât de îndrăgite de Mike, pe care
acesta le-mprăștiase prin toată casa și de care Regina se îm-
piedica în permanență. Zach și colecția lui de ceasuri. Toga
lui Zach și sacourile lui Picco. Superstiția grădinarului, asu-
pra căreia Werner se dezlănțuia în tratate corozive ce se în-
tindeau pe pagini întregi, care-l făcură pe Jonas să râdă atât
de tare, încât Zach strigă din grădină în sus, ca-n vremurile
vechi, dacă nu cumva Jonas stătea în fața oglinzii, fiindcă,
după părerea lui, numai asta ar fi putut avea drept urmare
explozii de veselie de asemenea proporții.
Atmosfera asta. Siguranța asta aparentă. Oare când dis-
păruse ea? Și era cumva vorba ca, în general, să fie regăsită?

Nu e vorba s-o regăsești pe aia, e vorba să construiești

una nouă.
Și, în fond, de ce-ai murit tu, și nu eu? Tu ai fi știut întot-
deauna ce e de făcut.
Ne completam atât de bine. Tu gândești și acționezi. Eu
acționez și gândesc după aia. După unele acțiuni, ai foarte
mult timp să gândești.
Să construiesc o nouă atmosferă – pentru cine?
Pentru tine însuți. Și, astfel, pentru alții.
Pentru Marie?
Dacă vrei. Dar aceea pentru care vrei tu să construiești
atmosfera asta poate că nici nu există încă. Să creezi o lume
născută din tine și să atragi alți oameni cu ea.

496
 Chiar ai mult timp, nu-i așa?
Momentan, nu. Picco clocește ceva. Cred că a provocat pe
cineva. Nu pe cineva. Ceva. Nu știu. Țin ochii deschiși.
Ăla trebuie să se ia pretutindeni cu cineva.
Și, de regulă, câștigă. Chiar și aici. Mi-e greu să descriu
asta, dar chiar și aici reușește să schimbe lucrurile.
În bine? În rău?
Nu știu. El vede mai mult decât mine.
Încă nu am nici cea mai vagă idee dacă să-ți cred fie și
numai un cuvânt din toate astea.
Dacă voiam să mint, îți istoriseam cu totul alte povești.
Probabil că așa e.
De altfel, ieri am ieșit cu Lady Di.

Când Zach zicea să ieșim să mâncăm, el se referea la Șură,

singurul restaurant din regiune în care familia fusese vre-
odată. Picco spunea că era sătul să se holbeze lumea la el,
și, dacă ar apărea în sat însoțit de un uriaș și trei copii cu
tulburări de comportament, lucrurile nu s-ar potoli. La Șură,
cârciumarul îl cunoștea, le dădea camera specială și-i lăsa în
pace. Mâncarea era mai bună decât cea a Reginei, iar de pe
terasă se vedea Obersalzbergul.
Werner și Jonas fuseseră de multe ori aici. Nu prea vor-
beau, doar se uitau. Fiecare știa ce gândea celălalt. Cum am
fi făcut noi, cum l-am fi lichidat? Și: indiferent cum, am fi
reușit.
Nu existase nimic de care ei să nu se fi crezut în stare.

— Scump la vedere, spuse Josef, proprietarul Șurii, și adu-

se fără să i se fi cerut două porții din meniul zilei. Altceva nu
exista. Erau ani buni de când abia dacă mai avea clienți.
— Nu te plictisești aici? întrebă Jonas.

497
 — Nu, spuse Josef. Încă mai sunt atâtea lucruri de învățat.
— Momentan, încearcă să-nvețe finlandeza. Și, în
compensație, biliard.
— Câți ani ai, Josef?
— Optzeci și doi erau astă-vară. Mai lipsesc optsprezece.
— Îmi place atitudinea ta, spuse Jonas.

— Vino cu mine, îi spuse Zach după ce mâncară, când

stăteau în parcare și Jonas se uita la el cum fumează. Trebuie
să-ți arăt ceva.
Fără o vorbă, Jonas îl urmă pe uriaș spre pădure.
Merseră de-a lungul lizierei pădurii spre vest, până-n lo-
cul în care un drum îngust se termina într-un desiș. Zach
brăzdă hățișul care creștea în continuarea drumului și Jonas
rămase foarte aproape de el. Bănuia că nu se afla într-o plim-
bare obișnuită. Orice ar fi avut de gând să-i arate Zach, nu
avea să fie vorba de locul său preferat de cules ciuperci.
Ajunseră la cel mai frumos luminiș pe care Jonas îl văzu-
se vreodată.
Era ca și când, de sus, cineva ar fi decupat din pădure acest
petic verde. Soarele sclipea într-un pârâu care curgea la vale
cu un susur discret. În luminiș zăceau niște pietre, unele de
mărimea unei mingi medicinale, altele de mărimea unui balot
de fân, din cele pe care țăranii le lăsau pe câmp la uscat. Locul
ăsta ar fi părut aproape așa cum l-a făcut natura dacă nu s-ar
fi aflat acolo o bancă și o coasă ruginită rezemată de un stejar.

— Știi ce-i aici? întrebă Zach.

Jonas se așeză pe bancă. Se uită. Închise ochii. Ascultă
pârâul. Simți căldura soarelui pe antebrațele sale.
— Un cimitir, spuse el cu ochii închiși. Ăsta-i un cimitir.
— Corect, răspunse Zach.

498
 Jonas începu să se plimbe prin luminiș. Din când în când,
arăta spre o piatră, și Zach îi spunea cine zăcea dedesubt. Nu
auzise toate acele nume, dar Zach îi povesti cine fuseseră acei
oameni și ce făcuseră ei în viață.
— Asta-i o spovedanie, Zach? întrebă Jonas.
— Spovedania e o invenție cu care unii îi păcălesc pe cei
slabi de înger, spuse Zach. Tot ce facem și ce nu facem noi
trebuie să lămurim numai cu Dumnezeu. Pentru asta nu-i
nevoie de mofturile astea. Cineva care primește spovedania
unui om se dă mare jucând rolul unui poștaș de care n-are
nimeni nevoie.
— Apropo de poștaș, spuse Jonas.
Zach arătă cu capul spre una din pietrele cele mai mari,
aproape o stâncă.
— De fapt, cum ai reușit să aduci bolovanii ăștia uriași
până aici?
Zach ridică din umeri.
— Păi, eu am foarte mult timp.
Jonas contemplă piatra sub care putrezeau rămășițele
poștașului care se făcuse vinovat de moartea lui Mike. Se
străduia să-și țină furia sub control, dar nu reuși.
— De fapt, un loc mult prea frumos pentru ăsta.
— După moarte trebuie să se stingă orice dușmănie, Jonas.
— Vrei, te rog, să nu mă mai calci pe nervi cu prostiile
astea solemne?!
Zach tăcu.

Parcă are totuși puțină dreptate.

Te-ai întâlnit vreodată cu porcul ăsta acolo?
Aici nu există-ntâlniri în sensul în care le-nțelegi tu.
Dar să ieși cu Liz Taylor, asta se poate?

499
 Lady Di!
Spune-mi, pur și simplu, dacă poți să-l mai omori o dată.
Nici măcar Mike însuși n-ar mai face-o.
Numai că eu nu sunt Mike.
Crezi că furia asta îți face bine? Ești mai furios ca atunci,
după moartea lui.
Nu mai începe și tu acum. Nu pot să mai aud tâmpeniile
astea. Puterea înseamnă iertare, îmbrățișează-ți dușmanul,
transformă-ți ura-n iubire, oamenii ăștia merită să fie vânați
pe stradă de bărzăuni de fier.
Nu-i musai să fie imediat pedeapsa capitală.
Hei. Eu trăiesc aici cu găuri în mine. Mi-au fost smulse deja
atâtea chestii din mine. Și pe urmă vine unul cu îmbrățișare
și iertare. Oamenii ăștia preamăresc un rezultat la care nu-ți
spun cum să ajungi. Picco avea perfectă dreptate. Nu pot să iau
în brațe orice bestie. Pe unii trebuie să-i mai și omor.
Da, bine, dar, după omor, gata.
Ce?
Păi l-ai omorât deja. De câte ori ar trebui să-l omori ca să
fiți chit?

— Ia uite, spuse Zach. În partea aia.

— Da?
— Piatra asta, ăsta-i mormântul lui – cum îi ziceai tu?
Tipul care te-a bătut de te-a băgat în spital?
— Maimuțul.
— Exact, zise Zach cu veselie. Mi-aduc aminte bine când
ai zis că ăsta nu merită un articol corect.
— Și ăla zace aici?
— Picco își respecta cu destulă strictețe principiile.
— Sunt multe pietre aici, Zach.

500
 — S-ar putea spune chiar: era riguros.
— Și dentistul?
— Acolo zace. Nu și dinții lui. Ăia s-au pierdut undeva
pe drum.
— Și toate astea de aici nu te-mpiedică să dormi?
Zach alungă o viespe care bâzâia în jurul capului său.
Porni spre pârâul care susura delicat și-i făcu semn lui Jonas
să se apropie.
— Ia uite, spuse uriașul. Aici. Apa. Ce frumos. Ce minunat.
— Da. Frumos. Și minunat.
— Asta suntem noi. Tu, eu, poștașii, dentiștii. Nu contea-
ză nimic.

501
 VIENA

Mă uit la Fringe, toată ziua mă uit, întrerupt doar de an-

trenamentul de Wing Chun la Matthias. Beau cafea și apă.
Mobilul este închis.
Reușesc. Rămân treaz. Până la ora cinci dimineața. Dar
picioarele-mi tremură rău. Iar în mine e neliniștea asta în-
spăimântătoare. Totul vibrează. Când îmi pun mâna pe
brațul celălalt, am senzația că sub pielea mea înoată o mul­
țime de pești mici. Nu suport asta. Și nici nu pot să mai iau
încă un Xanor.
Trag o linie scurtă. Tremuratul dispare imediat. De dor-
mit, nu mai pot să dorm deloc acum. Dar nu contează. Navi-
ghez pe internet. Mă gândesc. Ascult muzică. Mai trag un pic.
La nouă mă duc să iau micul dejun.
La unșpe sunt în Stephansplatz.
La douășpe am din nou antrenament. Aproape că-mi
explodează inima. După aceea mănânc la thailandezul de
pe Gumpendorfer Strasse. Piciorul meu drept e scuturat de
spasme în sus și-n jos cu o viteză incredibilă, ca pe vremuri
la oamenii care lucrau la mașina de cusut, doar că de zece ori
mai repede.
După masă îl rog pe Eduard să intre-n capelă pentru
mine. O face chiar acum, îmi scrie el.

502
 VIENA

Înainte să mă duc la culcare, iau trei xanoare. Altfel

n-adorm. Prin nas nu-mi mai intră niciun pic de aer, nările
îmi sunt parcă plombate și sprayez în ele câte cinci tranșe de
spray pentru nas.
Cu capul stând să-mi explodeze de atâta cocaină, mă tot
vânzolesc prin pat. Picioarele mi se smucesc parc-aș fi epi-
leptic, îmi înfig degetele-n saltea, transpir, transpir și tran-
spir. Îmi văd moartea venind. Mă-njur, mă blestem, mă urăsc
pentru tâmpenia mea. Am un copil, am răspundere, și, cu
toate astea, iar mi-am încețoșat ziua și mi-am umplut-o de
praf, și m-am înzăpezit în noaptea cea veșnică. Din nou o
zi din care n-o să-mi rămână nimic și transpir o sudoare cu
miros otrăvit în cearșaful ăsta jegos.
Să fii dependent de droguri: să-ți scurtezi viața. Nu ne-
apărat așa cum gândește lumea. Din zilele tale se mai aleg,
eventual, câteva imagini care ți se scurg în amintire, și chiar
și acelea devin în scurt timp istorie.
Aflu de la televizor că, în Grecia, băncile s-au închis.
N-am să știu asta prea mult timp.

Când vine somnul, el nu-i niciodată bun, niciodată adânc,

niciodată eliberator. Ceva, în mine, rămâne în permanență
treaz, observă, pândește, trage alarma, trezește, mă scutură,
fără ca eu să pot reacționa.
Dimineața, lumina zilei îmi readuce puțină încredere-n
mine și-n viitorul meu. Știu că, în realitate, sunt puternic ca

503
un bivol. Am rezolvat deja probleme mari. Și știu: de acum
s-a terminat cu dependența, cu lipsa oricărui control asupra
mea. Astăzi, în mod garantat, n-am să trag pe nas. Astăzi, în
mod garantat, nici măcar n-am să beau alcool. Astăzi, eu am
să rămân eu. Astăzi am să pot să trag linie. O
–
mândră.

Într-o dimineață ca asta, pot chiar să lucrez cât se poate

de bine.

După masă încep deja să miros seara.

Stau la masă la Massimo și știu că n-am să mai fiu nicio-

dată fericit dacă nu-mi comand imediat cel puțin o grappa,
una mare. În capul meu, în stânga spate, ceva mă avertizea-
ză. Simt privirea, dar nu mă uit într-acolo. Încă două grap­
pa și pe urmă m-aș opri. Pe urmă mi se face cald. Plasa are
ochiurile destul de mici.

504
 VIENA

Mă trezesc devreme, fie din cauză că în casă e foarte cald,

fie pentru că sunt treaz.
Lângă mine e-ntins copilul. Mă uit la el cum doarme.
Mă gândesc cât de delicat l-am mângâiat cu un deget
după nașterea sa, când era culcat pe burta Elsei și era o legă-
tură minusculă, care emitea un scâncet ușor. Cum, un sfert
de oră mai târziu, l-am ținut pe braț. Nervos, răscolit, fericit,
îngrijorat. Cum i-am contemplat fața, cât de mult am iubit
instantaneu această față și această făptură.
Iubire, ăsta-i un cuvânt care adeseori este folosit greșit.
Iubesc fotbalul. Iubesc această bicicletă. Iubesc supele. Te iu-
besc pe tine. Ce este iubirea, știu din ceasul acela.
Contemplu copilul. Cât de mult s-a schimbat în anii
aceștia. Trăsăturile feței lui sunt în continuare moi și des-
tinse. Dar observ că ochii lui deja nu mai sunt atât de deplin
fericiți ca înainte, ca înainte de tot. Dar încă sunt fericiți.
Încă aproape lipsiți de griji.
La fiecare om, ochii devin mai triști de la un an la altul.
Dacă te uiți la ei cu atenție, vezi necazurile și dezamăgirile.
Doar că nu ne place să ne uităm la ei. Și, de fapt, nu trebuie
decât să te postezi în fața oglinzii și să te uiți în ochii tăi timp
de cinci minute. Să te uiți bine. E totul acolo.

505
 VIENA

Tocmai stau lângă ultimul prim-ministru suedez.

Tocmai stau lângă Hitler, scriu eu înapoi.
Ești beat?
Ei, asta e o-ntrebare, răspund eu.
N-am timp pentru o explicație, pentru că prefer să ur-
măresc lupta în ring și, în răstimpuri, să observ pe ascuns
câte o persoană din public. La Vienna Harley Days, în Prater,
se întâlnesc diferite cluburi de rockeri, și în aer plutește o
anume tensiune, iar acum, iluștrii oaspeți tocmai urmăresc o
partidă de box thailandez între doi membri ai unui club nou.
În fața mea, în dreapta, stă Werner și-l încurajează pe unul
dintre luptători, în fața mea, în stânga, stă Hitler și e liniștit.
Hitler e un Hells Angel vienez înalt de doi metri, și pe
noi ne-nconjoară o sferă invizibilă de respect sfios. Un Hells
Angel uriaș pe care-l cheamă, într-adevăr, Hitler, chiar dacă
cu i lung, așadar Hietler, unul ca ăsta e cunoscut în întreaga
lume. Când, cu cincisprezece ani în urmă, după un accident
grav de motocicletă, s-a trezit în spital, lângă patul lui ședea
Sonny Barger. Pentru Hietler the Legend, până și fondatorul
Hells Angels își întrerupe turneul european și vine la Viena.
Ești într-un muzeu sau ce? scrie Daniel.
Mă-ntreb dac-aș prefera să fiu într-un muzeu lângă ul-
timul prim-ministru suedez sau lângă Hietler. Decizie în
favoarea lui Hietler. Dacă lângă înger sau lângă adevăratul
Hitler, ar fi, la urma urmei, totuna, dar pe cel adevărat măcar
l-ai putea incendia sau ai putea să-l torturezi în vreun alt fel

506
până la moarte, pe când îngerul pare să fie un om plăcut și
sociabil. Cel puțin, cât timp nu-l enervezi. Dar asta e valabil
pentru mulți oameni plăcuți și sociabili.
Copilului s-ar putea, încet-încet, să i se facă foame. Mă
rup de spectacolul din ring, iau niște Frankfurteri și mă stre-
cor printr-un cârd de inși în costume de motocicliști înapoi
la masa la care șade copilul împreună cu președintele. De
fapt, ei nu mai stau la masă, căci Helmut, președintele Hells
Angels Viena, tocmai îi arată cu multă răbdare copilului cum
se merge cu bicicleta cu roată mare. Copilul țipă, președintele
râde. Pe urmă, copilul e cât pe-aci să dea peste niște Harley-
uri lustruite în stil vienez de la marginea străzii, președintele
îl salvează în ultima clipă, și eu prefer să mă duc să mai iau
niște cârnăciori. Pe urmă mă opresc lângă președintele care,
în timp ce supraveghea acrobațiile copilului, era salutat din
toate părțile cu respect, la barul cu bere.
Daniel: Așadar, ai putea acum să-mi explici mesajul de mai
înainte sau e cazul să presupun că ai mâncat ceva special?
Habar nu am ce să-i răspund. Eu mănânc mai mereu ceva
special. Nu observ niciun fel de efecte. Dintotdeauna am fost
așa. Am fost întotdeauna cel care sunt, doar că spectrul de
posibilități al acțiunilor mele s-a lărgit.
Alături, cineva își turează motorul. La standul Angels,
tineri bărbați cumpără accesorii de suporteri. 81 reprezintă
a opta și prima literă din alfabet, H.A., Hells Angels, și nu-
mărul 81 se umflă-n pene pe pulovere și tricouri. Vine copi-
lul, vrea și el un tricou. Îi dau bani și-mi aștept mai departe
berea. Și mă-ntreb cum oare o să dea tricoul de Hells Angels
Supporter la școala alternativă la care merge el.

507
 VIENA

E cumplit de cald. 37 de grade și mai mult, de câteva zile.

Noaptea, la mine-n casă sunt 35 de grade. Oricum, abia pot
să dorm în văgăuna asta, dar acum nu mai merge nici cu
Xanor. Sunt în permanență pe punctul de a face un accident
vascular. Inima-mi tropăie deja înainte ca, la prânz, să-mi
repar dimineața stricată cu o linie mică.

Trei sms-uri de la taică-meu:

Adeseori te duci în pădure. Acolo cauți porci mistreți, ca
să dansezi cu ei.
Ești ultima scroafă mistreață!
Ești în pădure și ai o lectură publică. Sunt mulți porci aco-
lo. Partenera ta de dans, scroafa cea roz, a organizat totul.
După aia te duci la Massimo să mănânci. Mai iei cu tine o
scroafă pentru Massimo, și el vrea să danseze cu una.
Apoi vine și o fotografie pe care mi-a făcut-o când am
dormit ultima oară la el pe canapea. Îi place la nebunie să mă
fotografieze când sforăi pe undeva cu gura deschisă și fața
umflată. Bineînțeles că și mie, pe el. Din păcate, el nu ara-
tă niciodată atât de rău ca mine. Rezultatele sunt mai bune
atunci când el se strâmbă pe FaceTime și eu fac screenshoturi
pe furiș pe care i le trimit după aceea.

După masă mănânc cu Ela la Massimo. Din cauza sms-

urilor de la taică-meu, nu pot să nu mi-l închipui pe Massimo
cum dansează cu o scroafă îmbrăcată. Chicotesc întruna, de
câteva ori râd în gura mare așa, din senin, fiindcă văd pere-

508
chea inegală valsând prin local. Ela și Massimo întreabă ce
s-a-ntâmplat, dar așa ceva nu se poate povesti.
Ela are din nou o provizie de povești pentru mine. De
data asta, îmi povestește despre o seară cu o directoare de
teatru și soțul ei, o seară din care nu mi-au mai rămas decât
câteva instantanee. Dar despre care Ela a aflat totul de la o
editoare cu care e prietenă. Povestește cu întreruperi, fiindcă
o bușește râsul.
— Ela, te rog.
—…
— Te rog.
—…
— Te rog, scurteaz-o.
De fiecare dată când intră cineva pe terasă, podeaua de
scânduri trepidează sub mine și mi se face rău. Vreau să beau
apă ca să-mi treacă. Când vreau să apuc paharul, mâna stângă
îmi tremură. În ultima vreme, mâna stângă îmi tremură me-
reu, fie că am tras pe nas sau nu. De dimineață mi-am procu-
rat de la farmacie niște Neurobion, cică e bun pentru nervi.
Am luat imediat două pastile. Deocamdată, niciun efect.
Massimo vine cu grappa și mă face să țopăi atât de tare pe
scaunul meu, că aș putea să borăsc imediat aici, lângă masă.
Zâmbesc chinuit.
— Se simte rău, râde Ela.
— Este rău, zice Massimo.
Mai comand un șnaps, fiindcă deja mi-e totuna.
— Vrei să auzi cum a fost sau nu? întreabă Ela.
— Nu știu, răspund eu.
— Încă în timpul mesei ai călcat în străchini, dar lumea te
cunoaște, așa că nu s-au ofuscat prea tare.
— Ce-nseamnă c-am călcat în străchini? Și ce-nseamnă
că nu s-au ofuscat prea tare, te rog frumos…

509
 — Era acolo și agenta ta teatrală, cum o cheamă, stai
puțin…
— Te referi la Maria?
— Exact, aia are o asistentă, și ai început s-o bulănești.
— S-o bulănesc?
— Tot timpul. Până când tipa a spus că asta nu-i trecut în
fișa postului.
Îmi frec obrajii. Vine următoarea grappa dublă. O dau pe
gât. Aș mai suporta una.
— Asta a fost tot?
— Asta n-a fost nimic. Te-au luat cu ei înapoi la Viena. Ție
ți se părea că soțul directoarei de teatru nu conduce destul de
repede, hahaha… Cică tipul conducea destul de repede, dar…
— Nu! Brusc, îmi aduc aminte de târâiala aia. Într-ade-
văr, conducea absurd de încet.
— Hahahahahaha! Hahahahaha!
— Mai e ceva?
— Hahahaha! Hahahahahahahaha…
— Ah, Ela.
— Ai urlat la el din senin: „LASĂ-MĂ IMEDIAT LA VO-
LAN, CONDUCI CA UN POPONAR!”. Hahahahahahaha…
— Nu vorbești serios!
— Hahahahahaha.
— Oribil.
— El ți-a răspuns foarte liniștit că, în starea ta, ar fi mai
bine să nu mai conduci. Câteva minute de liniște. Pe urmă
ai început iar să urli din senin: „NU MAI SUPORT! CON-
DUCI CA UN POPONAR! ȘI ȘTII CEVA? PROBABIL,
CHIAR ASTA EȘTI!”.
— Te rog, Ela. Nu se poate ca asta…

510
 — Iar el, foarte cool, nu reacționează și conduce cu stoi-
cism mai departe.
— Eu m-aș fi aruncat afară din mașină.
— Și cică, mai înainte de asta, tu ai fi…
— Da-da-da, Ela, spune, asta a fost tot?
— Nu. Hahahahahahaha…
— ELA!
— Din nou, liniște un timp. Și, pe urmă, de două ori mai
tare ca mai înainte: „CALC-O ODATĂ, POPONARULE,
SE FACE TÂRZIU, TREBUIE SĂ AJUNG ÎN STEPHANS-
PLATZ SĂ CUMPĂR COCA!”.
— Dumnezeule.
— Hahahahahaha…
— De ce l-am tot făcut poponar, de unde și până unde,
chiar am spus eu asta? Doar mie mi-e totuna dacă cineva e
gay sau orice altceva!
— Hahahahaha, CALC-O ODATĂ, POPONARULE, ha-
hahahahahahaha…

După ce mâncăm, ea-mi face reproșuri din cauza schim-

bării stilului meu de viață. La asta nu prea am ce să-i răs-
pund. Aud tot timpul că sunt pe cale să mă omor și că să
las asta. Oare ce așteaptă oamenii? Să spun nu, mulțumesc,
găsesc că e foarte plăcut așa? Ca și când unul ca mine n-ar ști
care-i treaba cu el.

Moratoriul lui Werner la sectorul 4 pare să fie suspendat.

El își lasă mașina la Massimo după colț, în parcarea-garaj,
și tropăie pe podeaua terasei ca un taur pe cântar, astfel că
șnapsul meu dă pe din afară, iar o fetiță cade în dreptul mesei
de alături. Poartă cămașă și costum, deci vine direct de la
cancelarie. Își comandă mult de băut.

511
 — Ai cartea la tine? întreabă el.
— Ce carte? Ah, da. Îmi pare rău, nu știam că ne vedem azi.
— Nu-i nimic. Data viitoare.
— O aduc acum.
Din fericire, locuiesc la câteva minute de aici. Când mă
întorc pe terasa lui Massimo cu un exemplar din Conjurația
imbecililor, firește, în traducerea veche, Werner vorbește la
telefon. Îmi face semn și ține telefonul spre mine.
— Da?
— Hei, alo! Ce mai faci? Mă bucur mult să te aud!
O voce de femeie. N-o recunosc. Îi fac un semn lui Wer-
ner, dar el e ocupat ca paharul lui de grappa. E limpede că el
crede că știu cu cine vorbesc.
— Mulțumesc, bine! Tu ce mai faci?
Oare cine-ar putea să fie, oare cine-ar putea să fie, de
unde cunosc vocea asta?
— Eu fac bine. Când îmi mai faci o vizită?
— Hmmm… Dar tu când ai avea timp?
Werner își pune mâinile pe față.
— Păi, tu când ai putea?
Mă străduiesc din răsputeri să-nțeleg, în sfârșit, situația.
Oare ce se așteaptă de la mine? De ce se uită Werner așa de
ciudat?
Îmi scrie pe un bilețel: ESTI.
— Oh, da, de-abia aștept să ne vedem, hm, să spunem, joi?
— Joi, la ora 14?
— Minunat! Acum ți-l dau din nou pe Werner… până
atunci, toate bune!
Werner își șterge ochii de lacrimi. Încheie convorbirea cu
câteva fraze încurajatoare.

512
 — Să-ntrebi o viețașă când are timp! strigă Werner. Ești
un geniu!
— Data viitoare, fii atât de amabil și spune-mi cu cine
vorbesc!
Lui Werner îi vin spaghetele bolognese. El nu prea e tipul
Pollo alla cacciatora sau chiar numai Spaghetti spigola, el e
tipul șnițel și bolognese.
Lacom, își vâră-n gură furculița cu spaghetele aburinde și
sos. Se trage brusc înapoi.
— Magma! urlă el.
Oamenii din jur se uită fix. Unii la noi, alții, fără o vorbă
în farfuriile pe care le au în față pe masă.

În timpul conversației noastre, trag pe sub masă o doză

de coca. Dacă ai antrenament, merge repede și nu bagă ni-
meni de seamă. Nici măcar Ela și Werner. La Ela, nu-mi dau
seama cum de nu vede. La Werner e cât se poate de clar.

Genghis-Han șade de trei ore vizavi de mine la grappa.

Când răsare luna plină, ochii lui strălucesc.
— Soarele bețivilor! strigă el.
Îi scriu un sms lui David Schalko dacă nu vrea să vină
încoace. Bineînțeles că nu e-n Viena, turnează un film pe un-
deva. Nici Helen nu-i aici, ea le citește oamenilor din Mann­
heim din noul ei roman. Păcat. Mă bucur de fiecare dată
când ceilalți prieteni ai mei se-ntâlnesc cu Werner, se vede pe
ei că așa ceva nu li s-a mai întâmplat niciodată și că nu prea
știu ce să spună la faza asta.

Werner vrea să plătească cu cardul. Nu-l găsește. Îi aduc

aminte de faptul că și-a lăsat mașina în garajul în care nu poți
să intri decât cu cartea de credit.

513
 — Automatul! zbiară el. Mi-a înghițit-o!
— Dar ăla nu-i automat de bani, zice Ela.
— Păi, atunci, unde e? Ăla mi-a-nghițit-o!
— Când ai venit, erai aproape treaz, ai fi băgat de seamă.
— Deci ce vrei tu să insinuezi acum?
— Că n-are cum să fie departe, cardul tău, spune Ela.
Poate că e-n mașină.
El sare în sus, în măsura în care se poate spune așa ceva
despre cineva cu un corp ca al lui, și pornește spre garajul-par-
care. Când scândurile de sub mine nu mai trepidează, o rog
pe Ela să aibă grijă un pic de lucrurile noastre și mă duc după
el. Pe drum mă opresc o dată ca să intru-ntr-o curte să trag o
linie. O femeie bătrână mă vede exact în clipa în care trag coca
pe nas de pe marginea de beton a unei lădițe cu flori. Ea își
conduce teckelul cu sunete guruite spre ușa imobilului.
Eu mai stau un timp în curtea străină, mă uit la cer, îmi
savurez euforia. Este un răstimp care inundă totul
totul

Werner stă în fața intrării-n garaj ca un pitic din basme

și-și pipăie buzunarele.
— Ce s-a-ntâmplat? întreb.
— Nu se deschide ușa.
— Dar ce-ți căutai acum?
— Cartea mea de credit. E nevoie de o carte de credit pen-
tru acces.
Îl întreb cum de nu are cartea de credit la el. Niciun răs-
puns. Țin cardul meu în dreptul scannerului. Ușa se deschi-
de cu un huruit. Werner tropăie-n jos, după câteva secunde
e-nghițit de-ntuneric. În spatele meu, ușa se-nchide la loc.
— Hei! urlă el.

514
 Până să găsesc întrerupătorul, distrug o mulțime de plase
de păianjeni, dar, în delirul meu, mi-e totuna. Undeva sub
mine aud zgomotele făcute de Werner, care sună că râcâitul
unui șoarece. Îl aud cum gâfâie.
În sfârșit, deasupra mea se aprinde un bec trist. Mă duc
după Werner. Acesta oftează ușurat. Găsește ușa parcării, în
care este minunat de răcoare. Doar mașina nu și-o găsește.
— Nu știu numărul mașinii, zice el mereu. Un W în față și
un W în spate, dar numerele dintre litere nu le știu.
— W se potrivește cu tine, zic eu.
— Dau cu mașina peste tine, spune el, oriunde te-ntâl-
nesc, după aia mașina dispare.
— Uite-o aici!
Sunt foarte mândru că am reperat mașina. Werner descu-
ie, deschide portiera, ezită. Se lovește cu palma peste frunte.
— Din cauza cardului…
Începe să caute-n interiorul mașinii. Acum știu și eu din
nou de ce suntem aici și, cu lanterna iPhone-ului meu, lumi-
nez podeaua garajului. Șmecher, caut exact traseul pe care
trebuie să fi venit Werner când a părăsit garajul. Dar nu gă-
sesc nimic.
Când mă întorc ca să-i comunic lui Werner vestea cea
proastă, BMW-ul lui se pune-n mișcare. Nu-nțeleg ce
se-ntâmplă aici și nu pot să-l avertizez. Paralizat de uimi-
re, văd cum mașina începe să ruleze cu ușa de pe partea
șoferului deschisă. Probabil că Werner tocmai își caută car-
dul pe podea în dreptul scaunului șoferului, căci nu se văd
decât pulpele lui grase și fundul ieșind pe ușa mașinii care se
deplasează. Când BMW-ul se izbește cu un zgomot urât de
peretele garajului, pulpele și fundul sunt scuturate zdravăn.
— Mă cac pe ea de automatizare! răsună din mașină.

515
 După ce Genghis-Han a fost luat de soția lui, iar Ela a
plecat acasă, îmi lipsește orice fel de corectiv. La un moment
dat, zăpada e pe sfârșite, așadar, deplasez din ce în ce mai
mult pe grappa punctul de greutate al strădaniilor mele de a
mă sustrage realității. Asta mă poartă din local în local, unde
e destul de probabil că fac o figură de tont.

Zdrențe de conștiință.
Imagini.
Lumina se aprinde, se stinge. Câteodată rămâne aprinsă
mai mult.

Pat. Arșiță.
O femeie cu care tocmai fac sex înalță capul ca să vadă
cum pula mea intră și iese. La puțin timp după asta întreabă:
— De ce ne uităm la o emisiune despre OZN-uri?

În lumina primelor raze de soare, îmi ascut cuțitul cu

două tăișuri.
În pat e-ntinsă o femeie pe care n-o cunosc. Eu sunt așezat
la birou în pielea goală și îi aud sforăitul. Mi-e rușine și mi-e
scârbă de mine. Nu mai e niciun pic de coca în casă, nici al-
cool. Capul meu se limpezește din minut în minut.
Vine marele zombi.
Corpul meu, tremurând, transpirând, duhnind. Gânduri-
le, toate negre. Frica. Dorința de a fi singur, fără omul ăla de
colo. Așteptarea ca lucrurile să se mai îndrepte. Una, două, trei
pastile de Xanor. Picioarele tremură, degetele vor să se-nfigă
în lemnul biroului. Respir cu gura deschisă. Am spasme.
Incredibil, mă gândesc eu, cele trei luni în SUA au fost trei
luni. Cele trei luni aici, după ce m-am întors, au fost patru
săptămâni. Una peste alta, pot să-mi aduc aminte de cel mult
patru săptămâni.

516
 Îmi devastez viața. Îmi suflu zilele într-un ventilator. Ni-
mic nu rămâne din ele. Ce crimă împotriva mea însumi.

După o jumătate de oră, în cap se face un pic de lumină.

Ca printr-o ușă întredeschisă, o fărâmă de speranță că totul
are să se-ndrepte totuși. E Xanorul. Psihoantibioticul meu.
My last line of defense.
Mă întind cu grijă lângă femeie, atent să n-o trezesc, dau
din nou drumul la televizor și pun, cu volumul mic, un epi-
sod din Invasion of Aliens.

517
 VIENA

Beata sună la opt. Durează ceva timp până bag de seamă.

Îi deschid în chiloți. Abia dacă-nțelege germana, așadar, de-
senez un cerc vag cu mâna și cârâi:
— Totul, vă rog. Și vă rog să vă puneți cafea sau orice alt-
ceva doriți, adaug eu cât mai prietenos cu putință.
Nu binevoitor. Prietenos. Oamenii care se poartă cu
șoferii de taxi, cu chelnerii sau cu cei care fac curățenie și cu
alții, situați, vezi Doamne, mai jos, într-o manieră neglijentă
sau chiar grosolană trădează multe despre caracterul lor.
Femeia de serviciu aprobă din cap râzând când arăt mai în-
tâi spre pat și apoi spre mine. Cunoaște asta deja. Îi pun banii
pe masă, îi spun mulțumesc și mă afund la loc în coma mea.

Spre prânz mă trezesc fiindcă țipă cineva. Întâi mă gân-

desc că-i televizorul, dar ăla arată numai zăpadă, probabil că
Beata a scos din nou cablul de modem. Gălăgia vine de afară.
Iau ceva pe mine și deschid un pic ușa. Vecina. Stă în hol
cu un pachet pe jumătate ferfenițit în mână. Nici măcar nu e
apartamentul ei cel de a cărui ușă trage acum.
Țipă cum n-am mai auzit-o niciodată țipând. Sunt sunete
înalte, stridente, ca acelea ale unui animal. Mi se face pielea
de găină.
Iau din cârlig dublura cheii. Când ies, o salut prudent din
cap ca să n-o sperii. Îi descui apartamentul.
— Haideți, veniți pe aici. Aici locuiți dumneavoastră.
Ăsta e elefantul dumneavoastră, v-aduceți aminte?

518
 În casă, lucrurile nu arată bine. Ar putea fi și mai rău, nu-i
vorbă, dar se vede că nu există cineva care să aibă zilnic grijă
de femeie. Îi așez pachetul acela ciudat pe o etajeră pe care se
află vechi albume cu fotografii, pe care i le arăt din când în
când, fără să reușesc însă s-o aduc înapoi în realitate pe mai
mult de un minut. Fac un pic de curățenie și-i spăl vasele, pe
urmă îi pun un disc cu Mario Lanza.
Mă feresc din calea privirii goale a femeii. Mă simt vino-
vat. Habar n-am de ce. Dar sunt multe motive, asta o știu.

Beata mi-a transformat încă o dată cocina de porci într-o

locuință în care aproape că te-ai putea simți bine dacă n-ar fi
căldura asta și dacă ar fi de trei ori mai mare. Mă simt mult
mai bine decât în ziua precedentă. Ordinea creează armonie,
armonia creează încredere. Când ai o stare proastă, trebuie
să-ți faci curat în casă. Îi trimit Beatei un sms în care îi mai
mulțumesc în mod special.
După micul dejun, care constă dintr-o banană veche, îmi
iau müsli de pastile. Îmi deschid mailul, îmi verific mobi-
lul după mesaje de care nu-mi mai aduc aminte, îmi contro-
lez fișierul de poze și, după patrularea asta prin viața mea
virtuală, constat ușurat că ieri, evident, că nu s-a-ntâmplat,
într-adevăr, nimic, absolut nimic penibil.
Asta ar putea să fie o zi frumoasă. După masă am ora mea
de Wing Chun la Matthias, seara vine copilul.
E atât de cald. Mi-ar plăcea să lucrez, dar pentru asta am
nevoie de o zi de trezie înainte. După o zi de trezie mi-e mai
ușor să lucrez și mai ușor să rămân treaz. Și aproape nimic
nu-i stă-n cale unei astfel de zile. De n-ar fi farfuria.
Căci am o farfurie plină de coca pe etajeră. Am vărsat tot
ce aveam pe o singură farfurie, pentru că asta arată atât de

519
simpatic, atât de ispititor și de frumos. Și e al naibii de greu
să rămâi tare pe poziții cu un delușor de patru grame de co-
caină pe raft.
Aș putea să mă uit un pic la el, mă gândesc.
Pe etajeră:
Nimic.
Asta înseamnă că, bineînțeles, e câte ceva. Sunt pahare
acolo, căni, farfurii. E și farfuria de cocaină acolo, o farfurie
țărănească pe care mi-am cumpărat-o la Tallinn. Dar cocai-
nă nu mai e deloc. Beata a spălat vasele.
Mai întâi nu-mi vine să cred. Pe urmă sunt descumpănit.
Pe urmă furios. Pe urmă mă bușește râsul.

520
VIENA

—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—
—

521
 WESTESTEIERMAR K

Duminică dimineața iau autobuzul să-l vizitez pe buni-

cul. O oră de drum, după trei dealuri mi se face rău. Poate
că, de data asta, nu sunt de vină numai curbele și urcatul, și
coborâtul. Am plecat la drum cu o misiune care-mi stă ca un
bolovan în stomac. Nu vreau să mă gândesc la ea, dar îmi tot
bântuie prin cap.

Pe stradă, în fața casei lui bunicul, îi văd pe aceia pe care

nu vreau să-i văd. Alți băieți, considerabil mai mari decât
mine, cu care am avut tot timpul probleme în anul în care
am locuit la bunicul. De făcut nu le-am făcut niciodată ni-
mic, dar asta nu i-a împiedicat pe bădăranii ăștia imbecili să
mă atace, uneori chiar și cu pietre sau cu lanțuri de bicicletă.
Din fericire, vremurile alea au trecut, dar nu îndeajuns încât
să nu se mai lase cu câteva înjurături.
Pulsul mi se accelerează. Ei rămân pe partea cealaltă a
străzii. Înainte să se închidă ușa casei în urma mea, mai aud
un batjocoritor „iugoslav jegos”!
Ca și când una sau alta din maimuțele astea nu ar avea și
ea un tată sau o mamă din străinătate. Dar pot să mă pupe-n
cur. Vorbele nu sunt pietre.
Bunicul mă îmbrățișează. Simt cât de tare se bucură că mă
vede. Trebuie să joc șah cu el, imediat. Ceea ce fac cu plăcere.
El a fost primul meu profesor și chiar încă mai joacă bine.
Primele partide le jucăm una-două, între timp ne tachi-
năm și facem schimb de noutăți. Când mă-ntreabă ce mai
fac, nu-i spun prea multe. Îi povestesc despre școală. Oame-

522
nii mari se bucură când le povestești de școală și nu-ți mai
pun alte-ntrebări.
— Ăsta ce mai e? întreb eu între două partide.
— Ce? Aa, un ziar vechi. Meseriașii mi-au schimbat tocul
de la ușă, și ăla a fost sub tocul cel vechi, probabil, ca umplutură.
— Incredibil! exclam eu. Uite! Scrisul ăla vechi! Ăsta e…
Un moment, aici scrie, e din aprilie 1971!
— Da, da. Acum mută!
— Reportaje sportive vechi. Programul tv. Anunțuri fu-
nerare, anunțuri normale. Un buletin meteo.
O capsulă a timpului.
Ceea ce citesc eu aici a fost tipărit înainte de nașterea mea.
Și, în toți anii ăștia de când știu casa asta, ziarul ăsta a fost
ascuns sub un toc de ușă. Chiar lângă mine.
— Ce s-a-ntâmplat, jucăm șah sau nu?
Cine știe câte chestii or mai fi ascunse în jurul meu. Pre-
tutindeni pe unde ajung. Peste tot, capsule ale timpului.
— Nu scrie nimic nou în el, zice bunicul meu. Muți odată?
— În locul tău, nu m-aș bucura de mutarea asta, zic eu.

După cea de-a zecea partidă, mă fac comod pe canapea.

Ziarul nu pot să-l mai las din mână.
Cel mai mult mă bucură rezultatele la fotbal. Pe atunci,
prima divizie se mai numea Divizia națională. Austria Vie-
na contra Rapid, Sturm contra VÖEST Linz, GAK contra
Vienna. SC Eisenstadt contra Donawitzer SV Alpine, Wiener
Sport-Club contra SK Bischofshofen, SC Simmering contra
SSW Innsbruck. Unele echipe nu mai joacă de mult în prima
divizie.
Numele din componența echipelor nu-mi spun nimic.
Nu-i cunosc pe arbitri și sunt uimit că, lângă rezultat, e tre-
cută și starea vremii din timpul jocului.

523
 Și scrisul ăsta. Un tipar străin. Pe măsuța din fața cana-
pelei e o ediție a acestui ziar din ziua de azi, arată cu totul
altfel. Ceea ce țin eu acum în mână arată ca o relicvă din
Evul Mediu.
Ațipesc. Pe jumătate, mai conștientizez fluieratul bunicu-
lui, care se ocupă de cină în bucătărie. Îl cunosc bine, fluie-
ratul ăsta. De fiecare dată, îmi amintește de al Doilea Război
Mondial, mai precis spus, de poveștile bunicului meu despre
război. Ce-are a face fluieratul cu războiul mondial, nu știu.
Atmosfera din casă e aceeași dintotdeauna. De când pot
eu să-mi aduc aminte, aici miroase ca acum. Nimic nu s-a
schimbat. Până și liniștea sună la fel. Mă destind. Totul e atât
de moale…

Habar n-am cât am dormit. E după-amiază. Dinspre buni-

cul meu, niciun sunet. Ba da, dinspre dormitor pătrunde acum
sforăitul lui ușor și regulat. Pe la ora asta își face somnicul.
La televizor e o cursă de Formula 1. Conduce Niki Lauda.
Mă-ntreb dacă să-l trezesc pe bunicul, care e mare fan Niki
Lauda. Dar mai bine să doarmă. Nu mai e atât de tânăr, și
vreau să am parte de el cât mai mult timp. Din partea mea, ar
putea liniștit să trăiască veșnic.
Îmi vine-n minte misiunea mea și mă ia cu răcori.
Nu. Nu acum.
Mă uit în dormitor. Doarme adânc. Iau cheia și cobor în
stradă.
E ultima duminică înainte să înceapă școala, vacanța e pe
sfârșite. Frunzele din copaci încep deja să-și piardă din culoare.
Peste câteva zile o revăd pe M. Ce-are să se-ntâmple? Are
să se-ntâmple ceva? Oare s-a schimbat? Oare are să se poarte
altfel cu mine?

524
 Hoinăresc agale. Pe jumătate sper să mă-ntâlnesc cu vreu-
nul dintre foștii mei tovarăși de joacă, pe jumătate mă tem de
asta. Cred că mă tem că-ntâlnirea ar putea să mă doară. Pen-
tru că știu că diseară n-am să mai fiu aici. În afară de asta, nu
pot să joc fotbal cu șoldul ăsta al meu. Și chiar dac-aș putea, la
un moment dat, ar trebui să plec în toiul jocului.
Mă gândesc la misiunea mea și imediat începe să mă doa-
ră stomacul.
În plimbarea mea, trec pe lângă o biserică. Familia mea
nu-i catolică, din cauza asta n-am fost niciodată înăuntru. În
clipa asta însă simt că ar fi bine să intru, nu știu de ce.
În biserică e răcoare și o liniște de mormânt. Mirosul de
tămâie aproape că-mi taie respirația. E greu și are ceva care
mă intimidează. Era cât pe-aci să fac cale-ntoarsă, dar ceva
mă ține-n loc sub arcadele din apropierea cristelniței.
Nu văd niciun suflet de om. O lumină palidă odihnește
pe băncile de lemn din fața mea, doar pe lături soarele revar-
să mici pete aurii pe pardoseala de piatră.
Într-un colț ard o mulțime de lumânări, unele mai mari,
altele mai mici. Unele nu mai sunt decât niște mucuri și pâl-
pâie nervos, ca și când ar vrea să se-mpotrivească propriului
lor sfârșit. În spatele lor, pe perete, iese la iveală portretul Fe-
cioarei Maria.
Este evident că oamenii se roagă la el. Asta nu înțeleg eu,
eu vorbesc doar cu Dumnezeu de sus. Oare aude și ea ceva,
presupunând că, în general, ar fi cineva acolo care să audă
ceva? Poate că ar trebui totuși să frecventez și orele de religie.
Oare de ce nu e, de fapt, niciun om aici? Doar e duminică.
Și ce fac eu aici?
Nu știu.

525
 Dar poate că mă ajută ca, apoi, să fac un lucru sau altul
mai bine.
Când mă uit în jur, descopăr pe o coloană scrijelituri și
inscripții. Cineva s-a rugat cu markerul pentru vindecare,
sunt greșeli de ortografie îngrozitoare în frazele astea. Altul
își dorește iubirea unei anume Ulla. Cineva se roagă pentru
un Toni. Alții se roagă doar să fie protejați sau băgați în sea-
mă.
Mă plimb prin biserică. Lemnul trosnește atunci când mă
las pe o bancă.
Tăcerea asta. Nu-i înfricoșătoare. Dar ea reverberează în
mine.
Stau așezat aici. În două rânduri, aud cum ușa cea grea se
deschide și se închide la loc. Nu-mi întorc capul.
Mă gândesc la mine și la viața mea. De fapt, nu e gândire,
mă mișc de la imagini la sentimente și înapoi. Rezultatul e
ceva întunecat și apăsător.
Mă strecor înapoi la coloană. În ultima bancă șade o
călugăriță. Ea înclină din cap spre mine, eu îi răspund. Mă
bucur că s-a uitat la mine. Preț de câteva clipe, mă simt ca
făcând parte din ceva.
În buzunarul meu de la pantaloni e tot timpul un pix. În
timp ce mă gândesc, îl tot deschid și-l închid. Călugărița se
întoarce pe jumătate spre mine. Încetez să mai clămpănesc.
Dragă Doamne, fă ca, în curând, totul să fie mai bine,
scriu eu pe coloană.
O formulare mai concretă nu-mi vine-n minte.

Pe înserat, când bunicul încălzește mâncarea, încep să

mă ocup de misiunea mea. Nu-i greu, doar cunosc locul în
care păstrează libretul meu de economii. Aproape fără zgo-

526
mot, deschid șifonierul vechi din lemn, fiindcă știu exact cât
de mult poți să deschizi ușa fără să scârțâie.
Libretul de economii se află sub niște documente. Îl iau.
Simt cum inima mea pompează mai repede sângele prin
tâmple. Simt o sfârșeală-n stomac.
Da, ăștia sunt banii mei, bunicul meu îi stânge pentru
mine. Cu toate astea, am senzația că nu-i corect. Nu-mi vine
să-l privesc în ochi pe bunicul după ce am luat libretul ăsta.
Dar trebuie. Uriella spune că-i trebuie urgent și că sigur mi-i
dă înapoi. Poate reușesc să pun carnetul de economii la loc
în șifonier înainte ca bunicul să-i observe lipsa. Poate că nici
măcar nu observă că s-a scos ceva și s-a depus apoi la loc.

După cină, jucăm o ultimă partidă. La un moment dat,

când stă pe gânduri mai mult, mă uit la semichelia lui și mă
gândesc cât mi-e de drag. Și la faptul că, la noapte, am să stau
treaz și am să mă gândesc la tabla asta de șah, la cana asta de
cafea, la ochelarii ăștia, la el. Când am să fiu din nou departe
de aici.

527
 TIROL

Cele zece zile libere pe care Marie le primise-n septem-

brie le-au petrecut într-un sat de munte din Austria. Locul
și hotelul le alesese ea. Munții erau destul de aproape pentru
ca ei să facă-n fiecare zi ture mai lungi și, la mai puțin de un
kilometru, într-o pădurice, se ascundea un lac a cărui apă era
de un albastru turcoaz, la fel ca Marea Caraibilor. Forma sa
le amintea de bazinul lui Rio Santos, unde se cunoscuseră.
— Când o să fim bătrâni, vreau să locuiesc aici, spuse Marie.
Jonas se mulțumi să aprobe din cap. El nu se gândea atât
de departe. Pe el îl preocupa mai mult întrebarea dacă aveau
să supraviețuiască iernii. Dar, atâta vreme cât Marie nu des-
chidea subiectul, nu spunea nici el nimic. Era mult prea fe-
ricit cu ea ca să nu aibă chef de niciuna dintre discuțiile alea
tensionate.
Se simțea bine în locul ăsta care, de secole, stătea lipit de
muntele ăsta abrupt de trei mii de metri. Era liber de ori-
ce neliniște. Stătea întins într-un hamac și citea, mergea în
drumeții cu Marie, făcea cățărări dificile, participă la o rega-
tă de ambarcațiuni cu pânze și, orișicum, ieși al șaselea din
zece, zbură cu parapanta de pe un versant până-ntr-o vale
situată jos de tot. În pat se provocau unul pe altul, fiecare-și
lua ce voia și, după aceea, stăteau întinși unul lângă altul și se
priveau cu un zâmbet obraznic și, totodată, rușinat.

În spatele hotelului, o simplă pensiune cu mic dejun, se afla

un cimitir pe care soarele îl bătea aproape întreaga zi. Din ha-
macul său, Jonas avea o vedere bună asupra mormintelor.

528
 — În măsura în care un cimitir poate avea ceva frumos,
ăsta este cel mai frumos pe care-l știu eu, spuse Marie, întin-
zându-i un pahar cu apă.
— Cam așa crede și el, spuse Jonas și făcu semn în direcția
unui băiat care se plimba agale printre pietrele de mormânt.
— Ce face acolo?
— Nu știu. În fiecare zi e aici.

În ziua următoare, când băiatul era din nou acolo, Jonas

se făcu că vizitează un mormânt. Nu fu nevoie să i se adrese-
ze băiatului, acesta îl salută sfios.
— Bună, spuse Jonas. Te-am mai văzut în câteva rânduri
aici.
— Și eu pe dumneavoastră.
— Păi, eu n-am fost pe aici.
— Vreau să spun, acolo.
Băiatul arătă spre hotel.
— Îngrijești un mormânt?
Băiatul ezită.
— Nu. Și, după câteva secunde de gândire: Nu sunt de aici.
— Dar de unde ești?
— Nu de aici.
Jonas râse.
— Foarte bine. Și ce faci aici, în cimitir?
— Dar dumneavoastră ce faceți aici?
Lui Jonas nu-i trecu prin cap niciun răspuns potrivit. Bă-
iatul îl salută din cap la fel de sfios ca mai înainte, smulse
un fir de măcriș și merse mai departe, cu o postură aplecată
într-un mod ciudat, ca un moșneag.

În ziua următoare, băiatul apăru din nou. Jonas comandă

două înghețate și fugi cu ele în cimitir.

529
 — Repede, exclamă el, altfel se topește!
— Nu-i chiar un lucru foarte pios, spuse băiatul. Să mă-
nânci înghețată în cimitir. N-am mai văzut așa ceva.
— Așa e. Atunci poate că vii cu mine până jos, în cafenea-
ua hotelului?
— Și să mănânc o-nghețată cu dumneavoastră?
Băiatul îl privi neîncrezător.
— Există vreun motiv să mă refuzi?
— Nu vă cunosc. Și, să nu mi-o luați în nume de rău, dar
prefer să nu merg să mănânc înghețată cu bărbați străini.
Jonas râse atât de tare, încât, pe terasă, Marie se ridică și
se uită spre ei, curioasă.
— Aia de acolo de sus e prietena mea. Nu sunt un ucigaș
de copii.
— Acum n-am poftă de înghețată. Dar vă mulțumesc.
— Okay.
Jonas depuse cupa cu înghețată pe o piatră de mormânt.
— Presupun că nici ăsta nu-i un gest foarte pios.
— Probabil că nu.
Altfel decât în ziua precedentă, băiatul se opri în fața lui
Jonas.
— Te calc cumva pe nervi?
— Nu.
— Îmi dai voie să te-ntreb ceva?
— Da.
— Ce faci tu aici?
— Umblu și eu.
— Văd asta, dar de ce?
— Habar n-am.
Băiatul se puse-n mișcare cu atitudinea aia a lui de om
bătrân. Jonas mergea alături de el.

530
 — Câți ai ai? Cincisprezece?
— Treisprezece.
— Și cum te cheamă?
Băiatul nu răspunse.
— Ai venit aici cu niște rude?
Băiatul confirmă din cap.
Jonas își mânca înghețata fără să-nțeleagă de ce căuta
apropierea băiatului.
Ca și când ar fi fost adâncit într-un dialog cu sine însuși,
băiatul se plimba încet prin cimitir. În fața unora dintre mor-
minte zăbovea mai mult și le contempla cu atenție, înainte
să-și coboare capul și să pornească mai departe. Smulgea câ-
te-un smoc de iarbă, răsturna câte o piatră cu piciorul, se juca
cu o minge de tenis pe care era evident c-o avea tot timpul la
el, scrijeli ceva cu briceagul pe gardul de lemn care mărginea
cimitirul și se așeză apoi pe o bancă sub o salcie plângătoare.
Jonas se așeză lângă el.
— Totuși cred că te calc pe nervi.
— Nu.
— Îmi aduci cumva aminte de mine, cum eram atunci.
— Dumneavoastră ați fost așa? întrebă neîncrezător bă-
iatul.
— De ce nu?
— Fiindcă n-am întâlnit încă pe nimeni ca mine.
Jonas râse din nou.
— Dar văd că ești destul de sigur de tine.
— Nu, nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce?
— Nu păreți să fi fost vreodată așa.
— Cum, așa?
— Păi, ca mine.

531
 — Indiferent ce-ai vrea tu să spui cu asta, oamenii se
schimbă.
— A, da?
— Nu crezi.
— Nu știu. Probabil că totuși se schimbă.
— Și cum ești tu?
Băiatul nu spuse nimic.
— Lasă-mă să ghicesc. Ești unul căruia-i place să bântuie
prin cimitire și care e mult timp singur.
Băiatul confirmă din cap.
— Așa eram și eu.
Băiatul, care stătuse în poziția lui cocoșată, se îndreptă.
— Și când v-ați făcut altfel?
— Nu pot să-ți spun exact. De fapt, nu m-am făcut altfel.
Pur și simplu, am ajuns să fiu și altfel.
— Și cum anume?
— Nici asta nu pot să-ți spun exact. Dar a contribuit la o
anume compensare. Mi-a ajutat la echilibru, dacă-nțelegi ce
vreau să spun.
— Și de unde se capătă asta?
— Doar să aștepți nu ajută. Cred că trebuie să-ți ții ochii
deschiși. Să profiți de ocazia de a adăuga vieții tale ceva nou.
— Și cum observi că ceva e o ocazie?
— Dacă ții ochii deschiși, observi de la sine.
Băiatul tăcu.
— Cum am aterizat noi acum aici? întrebă Jonas.
— Dar ce e și nou, și bun? întrebă băiatul, ca și când nu
l-ar fi auzit. Există și lucruri noi și rele. Cum le deosebim?
Copiii pun întrebările cele mai inteligente, gândi el. Clare
și directe. Copiii sunt simpli. Simplu e cel mai greu.

532
 — Aș minți dac-aș spune că sunt sigur în privința asta.
Dar cred că bagi de seamă destul de repede dacă te întrebi
mereu dacă-ți place ce faci.
Nu spuseră niciun cuvânt minute întregi. Din pădurea
învecinată se auzea o ciocănitoare. O bufniță țipă. Vântul
scutură ramurile salciei plângătoare. Marie ieși din nou pe
balcon și le făcu semn cu mâna.
— Mi-e frică, spuse băiatul.
— De ce anume?
— Nu știu. Că o să ajung să fiu toate.
— Cum așa? Păi, nu asta vrei?
— Ba da. Dar totuși mi-e frică.
— După cum te apreciez eu, are să iasă ceva deosebit din
tine.
— Asta n-aveți de unde s-o știți. Doar nu mă cunoașteți
deloc.
— Și ăsta-i un lucru care a venit la mine peste celelalte.
Mă pricep bine la citit oamenii.
— Cred că mi-e frică să ajung ceva deosebit.
Până atunci, vorbiseră fără să se privească. Acum, Jonas
se-ntoarse spre băiat.
— Ce spui tu acolo?
— Spuneam că nu știu dacă vreau să ajung ceva deosebit.
Cred că cel mai mult mi-ar plăcea să nu fiu nimic deosebit.
Vreau să fiu absolut normal.
— Din păcate, asta nu poți să ți-o alegi tu.
Băiatul își frământa mingea de tenis în mână și se uita în
jos.
Cui nu-i plac copiii, aceluia nu-i place nici el însuși, gân-
di Jonas. Ăsta e un lucru care s-a schimbat la mine. Înainte
mi-era frică de copii. Pe atunci, mi-era frică de mine însumi.

533
Acum îmi plac, acum îmi place și de mine. Dar cum se face
că-mi place atât de mult de băiatul ăsta? Ce pot eu să-i dau?
Pot să-l ajut în vreun fel? Oare are nevoie de vreun ajutor?
— Acum, spune odată, ce faci aici?
— Absolut nimic.
— Păi vii în fiecare zi aici, mergi de la un mormânt la
altul. Ce cauți?
— Nu caut nimic. Citesc inscripțiile de pe pietrele funerare.
— Ce te interesează la ele?
— Cel mai mult, datele nașterii și datele morții. Unii oa-
meni au murit îngrozitor de devreme, alții au ajuns foarte bă-
trâni. De mulți dintre ei sunt sigur că nu-și mai aduce nimeni
aminte. Încerc să-mi închipui cum au trăit ei. În partea aia,
de exemplu, e un cuplu, sunt morți de peste cincizeci de ani.
Nimeni nu mai știe cum au fost ei. Aici zac rămășițele lor. Au
fost odată vii, și-au trăit viața aici, în regiune, au trecut de
optzeci de ani, amândoi. Acum n-a mai rămas nimic din ei.
— Dar poate că au copii?
— Nici atunci n-a mai rămas mare lucru din ei.
— Alții văd lucrurile astea mai romantic.
Băiatul făcu o mică brazdă-n pământ cu pantoful.
— Și ce-ai scrijelit acolo, pe gard? întrebă Jonas.
Băiatul se-ntoarse.
— Ei? Ce este?
— E atât de penibil.
— Cum așa?
— Fiindcă e o tâmpenie.
— Nu pot să-mi imaginez. E ceva murdar?
— Nu! Doar inițialele mele și data. Fac asta adeseori. Și pe
urmă-mi închipui cum, peste ani, ajung din nou în locul ăsta
și-mi aduc aminte cum am fost atunci și cum s-a-ntâmplat.

534
 — Îmi sună cunoscut.
— Cum așa?
De data aceasta, Jonas fu acela care nu spuse nimic.
— Și dumneavoastră? întrebă băiatul. Sunteți aici în con-
cediu?
— Cam așa ceva.
Băiatul dădu din cap aprobator. Marie le făcu din nou
semn de pe balcon. Ea arătă spre încheietura mâinii stângi.
Băiatul se ridică.
— Cred că trebuie să vă duceți la prietena dumneavoastră.
— Așa se pare.
— La revedere.
— La revedere. Poate mâine.
— Atunci sunt deja plecat, spuse băiatul.
— Păcat. Atunci, numai bine.
— Și dumneavoastră la fel.
— Așa are să fie, precis. Și la tine la fel. Simt asta.
Jonas era deja la poarta cimitirului când băiatul strigă în
urma lui:
— Mulțumesc!

535
 WESTSTEIERMAR K

— Un pic cam târziu, spune Baby când mi-arunc ghioz-

danul pe bancheta din spate a mașinii lui.
— Îmi pare rău. N-a fost vina mea.
— Așa spun și eu tot timpul.
Baby pornește. În timpul drumului e zgârcit la vorbă.
Emană o dispoziție neplăcută. Pare iritat, nesigur, derutat.
— E totul în ordine? întreb.
— De ce să nu fie totul în ordine?
— Nu știu. Poate pentru că nu mergem să mâncăm
înghețată.
— Trebuie să slăbesc. Din cauza operației. Te duc direct
acasă.
— Când e operația?
— Peste trei săptămâni.
— În trei săptămâni? Se poate slăbi mult în timpul ăsta?
Nu spune nimic. Când cobor, mă salută doar scurt din
cap, peste umăr. Motorul urlă, roțile se învârt, mașina lasă
un nor de praf în urma ei. Pe aragaz e o oală. Pui butonul la
2, amesteci, după 15 minute e gata, citesc pe un bilet alături.
Ridic capacul. Linte. Mișto.
Îmi iau o felie de franzelă și un pahar de suc. Caut zia-
rul. Îl găsesc în dormitor, pe cealaltă parte a patului. Alături,
niște șosete bărbătești. Pe scaun e o cămașă.
Uriella are un prieten nou. Arată, ce-i drept, ca o încru­
cișare între un castravete-de-mare și un cobai, dar nici ea
nu-i vreo frumusețe. De data asta, noțiunea de prieten pare

536
să aibă acoperire, fiindcă ea nu mai vine acasă cu niciun alt
bărbat. Pe de altă parte, uneori vine acasă atât de târziu, încât
abia mai dorm noaptea, fiindcă nici nu-mi trece prin cap să
adorm când în toată casa nu mai e nimeni în afară de mine.
Simt că nu sunt singur. Sunt fantome prin casă, știu asta.
Probabil că nici Uriella n-ar putea să-mi fie de vreun ajutor
împotriva lor, dar, cu toate astea, am sentimentul că sunt mai
puțin vulnerabil dacă e cineva în camera de alături.
Iau ziarul și m-așez cu el în bucătărie. Îmi iau încă o felie
de franzelă și un pahar de suc. În timp ce-mi desfac tabla de
șah, sună telefonul. E tatăl meu. Zice că ajunge cu trei zile
mai târziu.
— Și atunci stai cu trei zile mai mult?
Pauză o secundă.
— O să vedem.
Câteodată, mi-ar plăcea să zbier la oameni. Nu sunt tâm-
pit, mi-ar plăcea mie să le strig. Aud și ceea ce nu spuneți.

Studiez finaluri. Săptămâna trecută, în campionatul pe

echipe, am pierdut, și anume într-un final cu turnuri, în care
era ușor de scos o remiză sau chiar de câștigat. Și acum mă
mai apucă durerile de stomac când mi-aduc aminte. Fețele
dezamăgite ale colegilor. Dacă vreau să ajung maestru, tre-
buie să-mi cresc enorm nivelul în ceea ce privește finalurile.
Pe de altă parte, în ultima vreme aud în mine o voce care
se-ntreabă dacă chiar vreau să ajung mare maestru la șah.
Îmi vorbește în șoaptă. De cele mai multe ori o ignor.
Nu-ntotdeauna.

Seara îmi mai iau câteva felii de franzelă. Sunt obosit. Dau
telefon prin localurile în care obișnuiește să se ducă Uriella.
Peste tot, chelnerii care răspund zic că nu e acolo.

537
 Îmi scot mapa mea secretă de sub saltea. Uriella, Baby și
Dumnezeu primesc fiecare câte un punct minus. În clasa-
mentul general nu se schimbă nimic. Suux conduce, bunicul
meu e pe doi.

Se-ntunecă. Stau întins în pat și ascult muzică. Mă gân-

desc la M.
Dragă Doamne, fă ca ea să se-ndrăgostească de mine.
Te rog, fă să se schimbe ceva.

538
 WESTSTEIERMAR K

Prietenul se numește Julius. E tinichigiu. Nu știu prea

bine ce-nseamnă asta. Cu mine e extrem de drăguț. Mi-a
propus imediat să ne tutuim. Câteodată mă duce la școală.
Acasă vin cu autobuzul. Baby abia se mai arată în ultima vre-
me. Oare s-a internat deja? O să-l vizitez, cu toate că spitalele
nu-mi evocă nimic plăcut. De cârje am scăpat abia cu puțin
timp în urmă.

S-a-ntâmplat acum aproximativ un an. Suux a fost dusă

la spital. Au constatat că avusese trei infarcturi. Ea însăși nu
băgase de seamă nimic. Cum de se poate așa ceva, nu știu,
dar la Suux nu m-a mirat niciodată nimic.
În orice caz, îmi mai aduc aminte de șoc. Înțepătura asta
îngrozitoare în piept când am auzit cuvintele Suux și spital.
Încă înainte să aflu dacă era ceva serios sau dacă doar își
scrântise piciorul, am început să mă rog.
Mi-aduc aminte și de stația de autobuz din fața spitalului,
unde coboram, chiar și chipul șoferului de autobuz mi-l mai
amintesc. Și, înainte de toate, mirosul care mă izbea în față
la intrarea-n spital.
Nu există miros mai scârbos decât mirosul spitalelor. Așa
miroase moartea. Așa miros deznădejdea, durerea și lipsa
oricărei speranțe. Asta fac oamenii suferinzi de acolo. Cu
toții împreună produc acest miros cu emanațiile lor de frică,
iar angajații spitalului mai adaugă la asta dezinfectanți. În
aer plutește întotdeauna frica. De aceea sunt cu toții așa de

539
tăcuți în spitale. Iar atunci când vorbesc, vorbesc în șoaptă.
Ca să nu întărâte moartea.
Îmi aduc aminte exact de momentul în care am intrat în
camera lui Suux. Când am văzut-o cum ședea acolo, cu părul
ei pe care, altminteri, și-l pieptăna cu atâta grijă, acum ciufu-
lit de la zăcutul în pat, cu expresia aia obosită și înfricoșată pe
chip, atunci am înțeles că greșisem presupunând că ești mai
puternic atunci când ești adult.
În realitate, la douăzeci sau la treizeci de ani, oamenii
sunt la fel de puternici sau de slabi ca la doișpe sau la treișpe.
Și la șaizeci de ani pot să tremure de frică, și la aproape nouă-
zeci pot să se transforme-ntr-un copil care zace-ntr-un pat de
spital, cu ochii mari, și așteaptă să apară o minune.

În ciuda aversiunii mele față de spitale, am să mă duc să-l

vizitez pe Baby. Și el m-a vizitat pe mine. În afară de asta, așa
se cuvine. Nu-mi place când oamenii mari îmi povestesc ce
anume se cuvine și ce nu, pentru că, atunci când fac asta, își
urmăresc, de cele mai multe ori, propriile lor interese. Eu îmi
explic mie însumi conștiincios ce se cuvine și ce nu. Dacă nu
e altcineva care s-o facă, trebuie să te educi singur.

La școală, vreau să-i strecor o scrisoare lui M. Mi-a luat

două zile și o noapte. Cum îi scrii unei făpturi în care vezi că
se reunește totul, dragoste, vindecare, consolare, patrie, și de
care ai nevoie, pe care vrei s-o ai, pe care trebuie s-o ai? Ai
voie să-i scrii unei asemenea făpturi?
Să-i scrii, asta ai voie. N-ai voie să-i dai scrisoarea. Deci,
cel puțin, eu unul nu i-o dau. Stau deja lângă ea, ea se uită la
mine, dar privirea ei e de ajuns și mă ia slăbiciunea. Privirea
asta e mult mai puternică decât a mea, mult mai conștientă
de sine, mult mai sănătoasă.

540
 Asta e: ea e mai sănătoasă decât mine. Eu sunt un măr
putred.
Și, pentru că sunt un măr putred, seara mă las dus de
Julius la seara de șah, la celelalte mere putrede. Dacă te uiți
bine, încă-l mai vezi în ei pe puștiul de treisprezece ani care
au fost ei cândva, pe care l-au refulat și pe care s-au luptat
să-l împingă-napoi, pe lângă care s-au înghesuit să treacă mai
departe, ca la un stand de autoservire, ca să nu mai fie nevoie
să-l vadă. Și, de aceea, unii mă plac foarte mult, iar unii de-
loc. Pentru că se văd în mine.
Pe niciunul nu-l las rece. Chiar dacă adeseori nu spun ni-
ciun cuvânt.

541
 WESTESTEIERMAR K

Cu Julius e vesel. E drept că și el bea ca o sugativă, dar îl

văd la față mai des decât pe Uriella, iar când suntem singuri,
face excursii cu mine pe la cârciumile din împrejurimi. Mi
se pare mai interesant decât să stau singur acasă. Cu atât mai
mult, cu cât el e un tip căruia-i place să râdă și căruia-i place
să-i facă și pe alții să râdă. Asta se schimbă la el abia la a șasea
sau a șaptea bere, atunci își caută vreun tolomac cu care poate
să se certe. Dar, de regulă, când se-ntâmplă asta, e deja, ori-
cum, atât de târziu, că mergem acasă, unde așteaptă Uriella,
uneori acră, fiindcă n-a așteptat-o și pe ea cu băutul, uneori
fredonând, fiindcă știe că pentru ea seara abia acum începe.
În astfel de zile, ea îmi gătește spaghete bolognese. Ni-
meni nu le face atât de bune ca ea. Când mi le face p-astea,
sunt satisfăcut în asemenea măsură, încât nu zic nimic dacă
ei mai ies pe urmă, și ea știe asta.
Într-una din serile astea, Julius se-ntoarce acasă singur.
Zice că a pierdut-o pe Uriella, că undeva s-a trezit, la un mo-
ment dat, fără ea. Pentru mine, asta nu e tocmai o surpriză.
El mă îndeamnă să mă duc cu el la bucătărie. E drept că
tocmai am început o carte, care m-a prins încă de la primele
pagini, dar pot să citesc mai departe și după asta.
— Cum îți mai merge, lungane?
— Mulțumesc. Merge bine.
— La școală? Totul okay?
— Da, cât se poate de bine.
— Aș avea o bicicletă nouă pentru tine.

542
 — O bicicletă nouă?
— Dacă vrei.
— O mașină plus permis de conducere m-ar bucura mai
mult.
Începe să râdă-n hohote, dar râsul îi e înghițit de un acces
de tuse.
— Pe tine te cred în stare, tușește el și se bate în piept. Te
cred în stare, la treișpe ani, să-ți iei carnetul de conducere. Ai
condus deja de multe ori?
— O mașină? Nu, niciodată.
— Niciodată? Pe bune?
Ia cheile de la mașină și-mi face semn să-l urmez.

Întra-adevăr, n-am mai stat niciodată la volanul unei

mașini, de-aia mă intimidează chiar și dimensiunile unui
VW Polo pe care-l pilotez prin noapte. Mă obișnuiesc totuși
repede cu privitul peste volan pe șoseaua pe care o luminez
cu farurile. O calc de câteva ori fără să bag mașina în șanț și
nu mă mai deranjează deloc nici ploaia de toamnă, nici vehi-
culele care vin din sens opus.
Câteva minute mai târziu, mă simt ca o legendă. Senti-
mentul ăsta nu mi-l schimbă nici faptul că, în câteva rânduri,
fac mașina să trepideze, fiindcă nu mă descurc cu schimbă-
torul de viteze. La radio e un song care-mi place și pe care nu
l-am mai auzit de mult. Dacă ar putea să mă vadă M. acum.
Julius dă din cap a recunoaștere în ceea ce privește talente-
le mele de șofer. După un sfert de oră, mă dirijează înapoi spre
casa noastră. Când mă dau jos, genunchii îmi tremură un pic.

La radio e muzică bună. Citesc din Metamagicum, ca să

pot să adorm mai bine.
Mi-e indiferent cine a scris fraza asta, e un sexist nenorocit!

543
 Dau să m-aplec după dicționarul de neologisme, fiindcă
nu mi-e destul de limpede semnificația cuvântului sexist,
când cineva îmi bate în ușă.

— Lungane!
— Da?
— Ieși afară!
— Dorm buștean!
— Vino! Mergem la discotecă!
E puțin înainte de miezul nopții. Pe ziua de azi, mi-am fă-
cut plinul de spectacol. Pe de altă parte, ar putea fi amuzant.
Discotecile din zonă nu le-am văzut niciodată pe dinăuntru,
sincer vorbind, nici nu mă interesează deloc, dar cu Julius
treaba arată altfel, ăla e-ntotdeauna deschis la nebunii.
— Imediat, iau ceva pe mine și vin.

Abia în mașină bag de seamă în ce stare e.

Majoritatea timpului mergem pe mijlocul carosabilului.
Julius stă aplecat în față, cu ochii lui miopi aproape lipiți de
parbriz. Când vine vreo mașină din sens invers, farurile îl
orbesc atât de tare, că dă din mână ca și când ar fi atacat de
viespi și trimite în urma șoferului o înjurătură cumplită. I se
pare că toți merg cu faza lungă aprinsă.
Dar abia când intrăm pe autostradă, simt că e groasă rău.
Unde vrea să se ducă? Ce-o să fie acum? Mâine trebuie să mă
duc la școală. Și acum stau lângă un tip beat, pe care abia-l
cunosc, în drum spre o discotecă, în care, legal, nici n-aș avea
voie să intru.
Poate că, oricum, n-or să mă lase-năuntru. Aproape că
sper să fie așa. Pe de altă parte, abia atunci se lasă cu scandal,
fiindcă Julius e coleric, am avut deja ocazia să-mi dau seama
de asta.

544
 Bineînțeles că ratează ieșirea corectă. Bag de seamă abia
când o frână bruscă mă aruncă-n centură.
Stăm pe banda din dreapta. El stă pe gânduri. Până la
urmă, cu o mare risipă de mișcări, bagă-n marșarier.
— Nu, te rog! Orice, numai asta nu!
— De ce nu? zice el cu limba-mpleticită. Nu-i cine știe ce
trafic la ora asta.
— Te rog, te rog, să mergem mai departe! Ne-ntoarcem la
ieșirea următoare! Te rog! TE ROG!
— Fie, fiindcă ești tu, gâfâie el și-și aprinde liniștit o
țigară.

Când ne-ntoarcem de la discotecă, e ora două noaptea.

Julius e-ntr-o dispoziție euforică. Eu sunt rupt de oboseală,
dar prea agitat ca să dorm. E un eveniment, să șezi la bar într-
o discotecă și să bei cola în timp ce în jurul tău urlă muzica
și dansează femei sclipitoare. Eu chiar aș fi vrut să mai stau.
Julius a fost acela căruia i-a trecut prin cap că voia să fie acasă
s-o aștepte pe Uriella.
— Unde e? întreabă el tulbure și se lasă să cadă pe un sca-
un în bucătărie, cu care e cât pe aci să se răstoarne.
— Tu trebuie să știi, spune el. Tu știi pe unde-i place ei să
umble. Unde e ea la ora asta?
— Habar n-am pe unde bântuie. Cu atât mai puțin la ora
asta.
S-ar zice că Julius e pe cale să se înfurie. În secunda asta,
vedem lumina albastră afară.
— Pariu că vine c-un picior în ghips?
— În ghips? repetă Julius fără să-nțeleagă nimic. Numai că
nu-i ambulanța, ci o mașină de-a jandarmeriei. Vedem cum
ușa din spate se deschide și Uriella coboară clătinându-se.
Râde în gura mare.

545
 — Ce-i cu ea?
Jandarmeria pleacă fără ca vreun om de-al lor să fi coborât.
Julius smulge-n lături ușa de la intrare. Uriella se prăvă­
lește cât e ea de lungă, poșeta i se deschide-n cădere și apro-
ximativ cinci sute de chestii femeiești se rostogolesc pe par-
doseala de piatră.
— HAHAHAHAHA! HAHAHAHAHA! HAHAHAHA!
— De unde vii tu acum? strigă Julius.
— HAHAHAHAHAHAHAHA!
— Mai întâi s-o aducem în casă, zice el.
O ajutăm să se ridice și o sprijinim la mers. În bucătărie
o așezăm pe banchetă. Încă mai râde, cu toate că are mâinile
zdrelite.
Poartă pardesiul meu de jeans. Nu-mi place din cale afa-
ră, așa că nu-mi pasă că-i plin de murdărie și rupt. Și sub
unghiile ei are murdărie. Are o rană pe față. Arată ca o zdre-
litură, nu-i o rană deschisă, dar e plină de sânge.
Îmi fac griji. N-apuc s-o-ntreb unde s-a aranjat în halul
ăsta, fiindcă Julius și cu ea încep să se certe.
— Unde-ai fost?
— Ba nu, unde-ai fost tu?
— Eu am venit mai întâi!
— Vrei să mă aburești? Nu erai acasă!
— Am fost doar până la budă!
— Ba n-ai fost la budă!
— Sigur că am fost la budă!
— Păi și io am fost la budă!
— Nu te-am văzut!
— Și io ce să-ți fac?! Nu erai acasă!
— Ești beată mangă!
— Ba nu, tu ești beat!

546
 Umblă prin casă și trântesc ușile. Vreau să mă retrag în
camera mea, sunt obosit, și scena asta nu-mi place câtuși de
puțin.
Uriella mă reține.
— Trebuie să-ți povestesc ceva. Izbucnește din nou în râ-
sul ăla strident al ei.
— Aha, acum mai și râde ca proasta! țipă Julius.
— Știi unde-am fost? mă-ntreabă ea. Întâi am zăcut o
vreme în șanțul de la marginea drumului. Lângă un câmp!
Hahahaha! Habar nu am cum am ajuns acolo. Mă trezesc
io și mă-ntreb, hopa, unde suntem noi aici. Pe partea ailaltă,
o casă. Mă duc pân-acolo. În fața casei, un gard. Un câine
începe să latre. Mă așez pe gard. Câinele aleargă spre mine.
Vreau să-l liniștesc. El stă acolo și latră, și eu îi vorbesc prie-
tenos. Hahahaha! Voiam să stau de vorbă cu el! Atunci m-a
mușcat! Ia uite!
Îmi ține sub nas mâna acoperită de o crustă de argilă.
Inelul de pe degetul ei e deformat.
— Cum poate ăla să muște! Hahahaha!
— Încă ai avut noroc! strigă Julius. Că nu ți-a smuls de-
getul!
— Hahahahaha!
Julius trântește ușa dormitorului.
— Cu toate astea, io m-am purtat mai departe frumos cu
câinele. Pe urmă a venit poliția. Din fericire, acum sunt din
nou trează! Hahahahaha!
Nu prea știu ce-aș putea să spun la faza asta.
— Și știi a cui casă era aia? Hahahaha! A consilierului
comunal Stoiser! Hahaha!
Cu o privire conspirativă, îmi șoptește:

547
 — Cu ăla mi-am tras-o o dată. Super, în pat. Nevastă-sa
s-a prins. Precis c-a sunat la jandarmerie. Da’ lui să nu-i spui
nimic! Arată-n direcția ușii de la dormitor, în spatele căreia
Julius face gălăgie.
Eu dau iar din cap. Julius iese din dormitor și aruncă un
pachet de țigări pe masă.
— Bine că te-ai întors, fetițo! zice el.
Râd amândoi. El o ia în brațe și-o sărută pe părul care a
început să se rărească și care-i complet ciufulit și năclăit cu
cine știe ce substanțe.
— Fetița mea! mormăie el.
— Da, Julius, toarce ea.
Își mai desfac o sticlă. Eu mă duc la culcare.

548
 WESTSTEIERMAR K

A murit Baby.
Pe masa mea de scris zace un briceag pe care mi l-a dăru-
it, și geaca mea preferată tot el mi-a cumpărat-o. Omul ăsta a
murit? Pe omul ăsta urmează să nu-l mai văd?

Uriella știe detalii, cu toate că e cu Julius în Iugoslavia.

Seara telefonează întotdeauna. Eu sunt bucuros că tatăl meu
a venit de la Berlin în vizită și că pot să vorbesc cu el.
— Cine a fost? întreabă el.
— Un prieten.
— Și de ce zici că-i un baby?
— Nu e un baby! Așa se numea, Baby!
— Pe cine poate să-l cheme Baby?
— Așa îi zicea lumea. Probabil, fiindcă e așa un bebeluș
uriaș. Era. Dumnezeule!
Parcă-s lovit în cap cu leuca. Cu doar câteva zile în urmă
m-am văzut cu el. Acum s-a dus. Gata, s-a terminat.
— Era în clasă cu tine?
— Nu! Doar ți-am mai spus o dată! Era mai mare.
— Păi, și atunci cum de-l chema Baby?
— Las-o baltă. Avea peste patruzeci de ani. L-au operat
de amigdalită.
— Și d-aia a murit? exclamă taică-meu. Și eu trebuie să
mă duc să-mi scot amigdalele! Acum, în niciun caz nu mă
mai operez!

549
 — De fapt, nu de asta. Ea zice că era-ntr-o stare generală
proastă și că n-a suportat anestezia sau așa ceva. A făcut o
inflamație pe creier…
— Termină, strigă taică-meu. Nu suport s-aud așa ceva!
— A zăcut două zile în comă…
— Isprăvește, am zis!

Tatăl meu vrea să cumpere fructe, e nebun după fructe. În

loc să mă duc cu el cu mașina cum fac de obicei, mă-ntind în
pat și ascult muzică.
Aici a fost. Aici l-am văzut pe Baby pentru prima oară.
Sunt doar câteva luni de atunci. Și acum nu mai e. În corpul
lui întins undeva pe un catafalc nu mai e energie.
Aici a stat.
Acum s-a dus.
Urăsc să plâng. Mă doare-n gât de la plâns. Și mi se pare
că sunt slab și prost. Când mai sunt și alții de față, aproape
că fac cu capul, atât de penibil mă simt. Cu atât mai mult mă
bucur că taică-meu a plecat la vânătoarea lui de cireșe și pe-
peni. Acum n-am nevoie de el.
Baby mort, nu pot să concep. Pur și simplu, nu pot să cred.
Îi văd mâinile în fața mea, gura când râde, ochii lui cu
tremurul ăla nervos, ochelarii, care-i alunecau tot timpul de
pe nas și a căror vedere, în plină conversație, mă umplea atât
de tare de milă pentru el. Nu, nu de milă, de compasiune. Pu-
team să simt împreună cu el și să înțeleg cum se făcea că era
așa cum era. După ochelarii ăia mici și prăpădiți îți dădeai
seama că el era, într-adevăr, un baby.

Tatăl meu mă duce la școală, și la prânz vine să mă ia.

Dimineața, doarme sau citește. După-amiaza, jucăm șah. De
mâncat nu se mănâncă prea mult, fiindcă niciunul din noi

550
nu știe să gătească. Franzela mea nu-i place. Halesc o pâine
întreagă pe zi. Seara, foamea noastră este atât de mare, că ne
ducem la restaurant.
Eu mănânc mereu același lucru. Șnițel vienez cu cartofi
prăjiți. Tatăl meu încearcă una, alta, dar, până la urmă, ajun-
ge tot la șnițel. Chiar și în timp ce mâncăm, mutăm piesele pe
tabla de șah pe care am adus-o cu noi, iar moșii ăia cunoscuți
ca extremiști de dreapta care joacă cărți la mesele din jurul
nostru se uită la noi ca la niște extratereștri.
Când arborele genealogic nu are lăstari, iese așa ceva.
Oamenii ăștia rudimentari nu mă plac. Ceva din ei
recunoaște ceva din mine de care le e frică. Mulți oameni au
problema asta cu mine. Habar nu am de ce.
Mă bucur enorm când taică-meu e cu mine, dar, de data
asta, prin casă bântuie moartea. În sat, pe panoul de afișaj
din fața bisericii, citesc când are loc înmormântarea lui Baby.
— Ce zici, să mă duc?
— Te rog, nu face asta, spune taică-meu.
— De ce nu?
— Pentru că nu vreau să fii trist.
— Păi sunt deja.
— După aia ești și mai trist. O înmormântare e tristă și atât.
— Nu te-ajută să-ți iei rămas-bun? Să depășești momen-
tul? Așa se spune.
— Pe mine nu m-a ajutat niciodată.
— Trebuie să mă duc. A fost prietenul meu.
— Ești un copil. Un copil nu trebuie să se ducă la-nmor-
mântări. Mai bine mută.

Nu mă duc la-nmormântare. Mă-ntreb dacă Baby poate

să mă vadă. Sau dacă-i supărat pe mine.

551
 De când a murit, noaptea las toate luminile aprinse, fi-
indcă mi-e frică să nu vină să mă viziteze în chip de stafie.
Oricât de mult am ținut la el când era viu, mort n-are ce că-
uta la mine-n casă.
Uneori mă gândesc la el când mi-o iau la labă. Deoda-
tă apare amintirea lui și mă-ntreb dacă nu cumva se uită la
mine. Și atunci îmi trece instantaneu.
Cu toate astea, sunt zile frumose. În două rânduri,
taică-meu mă lasă să chiulesc. Facem excursii pe Drumul Vi-
nului la granița cu Iugoslavia, peisajul din zonă ne place la
amândoi.
Odată, în timp ce stăm într-un restaurant din care se poa-
te vedea până departe în sud, zice:
— Într-o zi are să fie război.
— Unde?
— Dincolo. În Iugoslavia.
— De ce o să fie război acolo?
Îmi povestește despre al Doilea Război Mondial, despre
Tito, despre diferitele grupuri etnice care se pândesc unul pe
altul cu neîncredere și că acolo domnește multă nemulțumire,
ba chiar ură, care într-o zi are să ajungă să explodeze.
— Ce-o să faci dac-o să fie război?
— Nimic.
— Rămâi în Berlin? Nu te duci să lupți?
— Stau în Germania și îi ajut pe ai mei de acolo. Urăsc
războiul. Nimic nu urăsc pe lume mai mult ca războiul.
Mă bucur să aud asta. Nu-mi place războiul. Și îmi place
de tatăl meu. Să facă bine să stea frumos în Berlin, chiar dacă
nu-l văd niciodată. Mai bine un tată viu pe care-l vezi o dată
pe an decât niciunul.

552
 În ziua în care Uriella și Julius, bronzați și epuizați, își
cară valizele înapoi în casă, tatăl meu își ia rămas-bun ca
să se-ntoarcă la Berlin. Își depozitează bagajul în vechiul lui
Ford, vine la mine și-și deschide brațele.
— Nu poți să mai rămâi? întreb eu.
— Din păcate, nu ține. Trebuie să muncesc.
— Te rog! Măcar câteva zile!
— Îmi pare rău. Vorbim la telefon.
— Nu mă aleg cu mare lucru din asta.
— Nu? Atunci nu vrei să te mai sun?
Simt o-nțepătură. Te rog, nu și asta acum.
— Nu! Vreau, și-ncă cum! Dar…
— Dar ce?
— Spune…
— Ce?
— Trebuie să te-ntreb ceva.
Taică-meu geme-nfundat. Când trebuie să plece undeva,
devine agitat. Chiar dacă nu e-n criză de timp. El e genul care
ajunge-n gară cu două ore înainte de plecarea trenului. Abia
după ce s-a așezat în sala de așteptare, se poate vorbi iarăși
cu el.
Își stăpânește nerăbdarea.
— Ce vrei să mă-ntrebi?
— Pot să – pot să vin la tine? întreb eu.
— Cum adică, să vii la mine?
— Să locuiesc la tine.
— Să locuiești la mine? Cu totul?
— Da. Să vin cu tine și să locuiesc la tine.
— La Berlin?
— Da.

553
 Își ridică ochii spre cer și suflă cu zgomot aerul din obrajii
umflați afară, în frig. Respirația lui se transformă-n norișori
cenușii. Mă întreb de ce trebuie întotdeauna să se facă așa de
repede toamnă. Tocmai ne duceam încă la ștrand, și, deoda-
tă, vezi că anul începe să moară.
— Berlinul e foarte mare…
— Da, și?
— Nu-i un oraș potrivit pentru un copil.
— Bine, dar trăiesc și alți copii acolo.
Se mută de pe un picior pe altul fără să se uite la mine.
— Nu se poate. Îmi pare rău.
— De ce nu se poate?
— Am mult de lucru. Nu sunt aproape niciodată acasă. Ai
fi tot timpul singur.
— Asta chiar ar fi o mare noutate pentru mine.
— Îmi pare rău. Dar acum o să te sun mai des. Promit.
Se suie-n mașină. De la Uriella și Julius își ia rămas-bun
doar făcându-le cu mâna. Câteva secunde mai târziu, rulează
cu mașina pe deal în jos. Fac cu mâna în urma lui până când
ia primul viraj.

Mi-a lăsat câteva din tricourile lui. În seara asta, când mă

duc la culcare, mă îmbrac cu unul din ele. În timp ce adorm,
simt mirosul lui.
Mă-ntreb unde se află exact în clipa asta. Dacă a ajuns
deja. Sau dacă mai e pe autostradă. Tatăl meu.

554
 TIROL

În penultima zi s-au sculat când era încă-ntuneric. Înfă­

șurați în hanorace, s-au așezat pe terasă, uitându-se cum ră-
sărea soarele. Din când în când, unul îl mângâia pe celălalt
pe spate, dar nu rostiră niciun cuvânt.

Au mers cu telegondola până la stația mediană, și-au fixat

carabinele de coarda de siguranță și au început să urce pere-
tele. Traseul ăsta era cel mai dificil din regiune, și Maria voia
neapărat să-l încerce.
La-nceput a mers relativ ușor. Dacă te lăsai pe spate cu
brațele desfăcute și picioarele bine proptite-n perete, aveai,
de cele mai multe ori, destulă siguranță pentru a traversa și
porțiunile mai dificile. Cu cât urcau mai sus, cu atât mai des
se-ntâmpla ca stânca și pitoanele să fie acoperite de gheață.
Jonas era obișnuit, dar nici Marie nu avea probleme din cau-
za asta. Ca și când, de ani întregi, n-ar fi făcut nimic altceva.
Doar de două ori a alunecat, dar și-a revenit imediat și n-a
spus niciun cuvânt despre zdreliturile de pe mâini și față.
Urăsc carabinele astea, gândi el în momentul în care, la
amândouă degetele mari, începu să-i curgă sânge de la rădăci-
nile unghiilor. Urăsc frigul ăsta. Urăsc cățărarea asta. O iubesc.
Puțin după prânz ajunseră-n vârf.
Nu-i rău, gândi Jonas, 3200 de metri, și ea nici măcar nu
transpiră.
Nu-i spusese asta Mariei, dar, cu ocazia acestui tur, el vo-
ise să vadă cam cum se prezenta corpul ei. Exista o diferență

555
enormă între ceea ce realizai într-o sală de fitness și ceea ce
urma să faci ulterior în teren.
Era impresionat.
Ea îi aruncă o privire amuzată.
— Ce-i? întrebă el.
— Ei, nimic, spuse ea.
Bineînțeles că și ea a priceput, gândi el.
După ce se fotografiaseră, unul pe celălalt și împreună, pe
platforma de popas, Jonas spuse:
— Mai există ceva aici. O peșteră de gheață. De fapt, cre-
vasă. Un sistem subteran de tuneluri, ajunge până la o adân-
cime considerabilă. Se poate intra, iar dacă-i mituiești pe tipi,
chiar și fără ghid. Vrei să-ncercăm?
— Am la mine biletele, spuse ea într-o doară.
— Pentru turul cu ghid prin peșteră?
— Pentru plimbarea noastră prin peșteră, neînsoțiți.
Ea o porni prin zăpadă spre cabana în care se dădeau
căștile de protecție.
O urmă, scuturând din cap. Astea erau clipele în care era
mândru. Fericit și mândru.

Dedesubt, fiecare cuvânt rostit între pereții de gheață

reverbera îndelung. Când se opreau în loc, singurul zgomot
era clipocitul apei din gheața topită care picura din tavan.
Pe alocuri, erau un fel de preșuri pe jos, dar, cu toate astea,
erau nevoiți să folosească și cablurile de susținere montate pe
pereți pentru a avansa.
Scările care duceau în jos erau acoperite cu gheață. De
câteva ori, trecerea fu atât de îngustă, că Jonas a trebuit să-și
dea jos rucsacul și să se strecoare pe o parte printr-o crăpătu-
ră. Recompensa pentru efort era, de fiecare dată, o nouă în-

556
căpere de gheață, licărind verzui sau de un alb orbitor, niște
culise de basm, vechi de decenii, parțial de secole. Până în
urmă cu câțiva ani, niciun om nu văzuse peștera asta, ea ză-
cuse aici doar pentru sine. Pe urmă, ghețarul s-a retras. Peste
câțiva ani sau peste câteva decenii, el avea să se-ntoarcă, iar
peștera avea să devină trecut. O bătaie de pleoapă-n istoria ei.
Ajunseră la un mic lac subteran.
Acum chiar că exagerează, gândi el când Marie se dezbră-
că în pielea goală și sări în apa rece ca gheața.
El o privi cum făcu câteva mișcări de craul strângând din
dinți, cum se-ntoarse la mal, albă la față și cu buzele albastre
și cum, încă udă, se băgă înapoi în hainele ei și, tremurând
din tot corpul, trecu pe lângă el și continuă să urce. Nu spuse
nimic. Doar scutură din nou din cap când porni după ea.

557
 ?

Se trezi într-o celulă de-nchisoare.

Zăcea întins pe un prici de piatră. Era răcoare, aproape
frig. Purta haine de deținut.
Tanaka devine melodramatic.
Ușa era încuiată. Printre zăbrelele de la fereastră, avea ve-
dere spre un amplu peisaj de toamnă. Puține dealuri, în rest,
câmpie aridă. Nicio casă, nicio stradă. Putea la fel de bine să
fie Slovacia sau Uganda.
De fapt, el părea să se afle-ntr-un turn, într-un turn care
era parte a unui castel.

Oare începea să-i ajungă?

Jonas se gândi.
Da. Acum ajunge. Mă duc acasă și-i spun lui Tanaka: nu
mai vreau să fiu ascuns.
Mai întâi să ies de aici. Mai întâi să ies de aici.
Liniște! Acum bag cornu-n pernă. Și nu vreau să fiu de-
ranjat.

Când se trezi, era noapte. În primul moment, nu știu

unde se găsea.
— Alo?
Vocea lui reverberă în temnița-ngustă.
— Hei! Când vine cina aia odată?
Niciun răspuns.
Poate că e o tavă la ușă.

558
 Prin fereastră cădea lumina palidă a lunii, dar abia dacă
reușea să lumineze închisoarea lui. Începu să percheziționeze
celula pe pipăite, centimetru cu centimetru. Nu găsi absolut
nimic. În afară de culcușul lui, era complet goală.

Așteptă. O zi.
Apă, gândi el. Am nevoie de apă. Trebuie să existe ceva
aici.
Există ceva.
Dar unde?
Am găsit deja.
Acum nu dormi.
Începu să caute pe pereți. Mai făcuse asta de câteva ori,
dar, de data asta, o făcu de două ori mai conștiincios. Într-un
colț, găsi. O ușă ascunsă, care nu se detașa cu nimic de piatra
zidului. Printr-o apăsare ușoară, se deschise puțin. În spatele
ei găsi mai multe navete de apă minerală, un mic aragaz, cutii
de conserve și alte alimente.
Nu poate să fie serios, gândi el. Ajunge. Ajunge. Cât de
mult trebuie să rămân aici?

Trei zile. Patru. Cinci.

Paisprezece.
Niciun om. Niciun sunet. Doar vântul care urla în jurul
cetății. Toamna bate la ușă. Niciun om. Nimeni. Oricum, era
vocea. Werner nu venea în fiecare zi. Dar măcar din când în
când.

Ca să nu înnebunească, își puse creierul la treabă. Se forță

să-și exploreze amintirile în căutare de lucruri importante.
Nu descoperi nimic nou. Cu toate că știa că era acolo, totul

559
era acolo, probabil că până și țipetele lui de la naștere erau
încă înmagazinate undeva în el.
Nume. Să se gândească la nume. Asta îl ajutase în câteva
rânduri pe Everest, când zăcea în cort, nu putea să doarmă și
se temea că nu va mai scăpa întreg de pe muntele ăla.
Harald. Un Harald e un gard prăpădit și copilăros.
Dorothea. O Dorothea e o țărancă dodoloață cu șorț.
Paul. Paul e o broască-țestoasă.
Karin. O Karin e un creion colorat. Suplu, cu canturi.
Martin. Un Martin e o fântână mică, grăsuță.
Catherine, Katharina. Lămâie, rochie albă, putere.
Oliver. Un Oliver e un zar protector.
Stefan. Stefan e un aspirator din lapte și-mi pare cumva
rău de el.
Nina. O Nina e o ciocolată frumoasă, răcoroasă.
Peter. Peter e ordine.
Richard. Richard e un sărman care trebuie să călărească
și nu știe să călărească.
Anna. Anna e o pădure de cireși.
Christian. Christian e un lănțișor de aur și un tufiș blond.
Lena. Lena e un umeraș elegant și negru.
Philipp. Philipp e un săpun gras portocaliu.
Verena. Verena e o pelerină întunecată cu glugă.
Ilse. Ilse e o pereche de ochelari galbeni.
Thomas. Thomas este o carte.
Werner. Werner e un tramvai.
Marie. O Marie este o floare veche de o mie de ani pe o
pajiște, vara.

560
TOK IO

— Domnule Tanaka, vreți să mă înnebuniți?

Da! Dă-i!
— Nu. Eu sunt prietenul dumneavoastră. Vreau să vă vindec.
Să mă vindece? De ce?
— Să te vindecați? De ce?
— Aici, fiecare trebuie să răspundă pentru sine.
În privința asta are totuși dreptate.

561
 VIENA

În Burgenland a fost găsit un tir plin cu cadavre. Se pre-

supune că e vorba de refugiați, ei au fost îngrămădiți acolo
și lăsați să moară. Aproape optzeci de bărbați, femei și copii.
În dimineața următoare, văd în Kronen Zeitung foto-
grafia aferentă. Ușa din dreapta e deschisă. Pe suprafața de-
ncărcare, corpuri prăbușite, îndesate unul în altul.
Mi se face rău. E una din cele mai îngrozitoare imagini pe
care le-am văzut vreodată. Iar dacă oamenii aceștia n-ar avea
pielea ceva mai întunecată la culoare decât aici în țară de
obicei, asta ar fi una din acele fotografii care marchează un
secol. În orice caz, într-o țară atât de mică precum Austria.

562
VIENA

—
C
C
AC
AC
AC
AC
—
—
—

563
 VIENA

Televizorul merge încet. Difuzează imagini care atestă

faptul că se sfârșește o eră.
Decenii întregi, continentul nostru n-a avut niciun fel de
probleme serioase. În orice caz, niciunele care să fi ajuns la
oamenii simpli de jos, ele au fost rezolvate prin mijloace ad-
ministrative de politicienii de sus. Ceea ce se petrecea în lume
nu simțeam pe propria noastră piele. Asta se schimbă ireme-
diabil. Sute de mii de oameni dau buzna peste noi, trec prin
sârme ghimpate, se-nghesuie-n ambarcațiuni supraîncărca-
te, se lasă îndesați în tiruri sufocante, ca să scape de oroarea
din patria lor. În Ungaria sunt primiți cu bătăi. În Austria
aud aplauze și saluturi zglobii de bun venit. Nutresc bănuiala
că de astea au parte numai fiindcă știm că vor să plece mai
departe și nu au de gând să rămână. Jumătate din Orientul
Apropiat vrea în Germania. Are să fie vesel pentru Germania.

Când vara se duce spre sud și mă lasă singur, sunt depri-

mat. Anul ăsta nu-i atât de rău, căci de trei zile sunt acasă,
ceea ce înseamnă: trei zile limpede-n cap și treaz. Iar de două
zile, copilul e la mine. Și atunci îmi merge de fiecare dată bine.
Ela mă sfătuiește să mă internez într-o clinică. Nina îmi
recomandă o cură de dezintoxicare. Angie și Else mi le reco-
mandă pe amândouă. Eu nu am habar despre ce vorbesc ele.
De ce anume să mă dezintoxic? Cum să se dezintoxice unul
care nu bea mereu? Nu trebuie decât să fiu mai disciplinat.
Nici când lucrez nu beau, și atunci nu mi-e greu. În afară
de asta, am faze în care reușesc să lucrez zilnic, pentru asta

564
reușesc să-mi activez disciplina fără probleme. Așa că o să fiu
în stare și să trag pe nas, și să beau în mod disciplinat. Mi-e
de ajuns să privesc copilul care doarme lângă mine adânc și
liniștit și știu deja că o să reușesc.
E de ajuns să faci un copil, imediat încetezi să mai trăiești
pentru tine.
Adică nu, sigur că trăiești pentru tine. Dacă nu ai grijă de
tine și nu faci, din când în când, ceva bun și pentru tine, n-o
să le poți da prea mult copiilor. Dar griji prea mari pentru
tine nu îți mai faci. Vreau să trăiesc cât mai mult cu putință,
pentru că vreau ca și copilul să aibă cât mai mult timp un tată.
Abia după aia vine un gând precum: aș vrea să trăiesc cât mai
mult timp cu putință ca să mă bucur cât mai mult de viață și
să acumulez înțelepciune, și să-mi dezvolt personalitatea.
Urmăresc copilul, îi ascult respirația și sunt aproape fericit.

Când începe să se trezească, îi fur câteva minute de alint.

Nu durează mult și e treaz de-a binelea și se repede asupra
mea ca să se încaiere cu mine. E deja destul de puternic și
trebuie să am grijă să nu-mi fur vreuna. Ne gâdilăm unul pe
altul, copilul chiuie și râde, iar eu sunt pe deplin fericit.
Luăm micul dejun împreună. Copilărelile continuă. Se
lasă cu gâdilături, cu bobârnace în nasuri, se dau atacuri cu
markere asupra brațelor și obrajilor, se trage tare de chiloți.
Curtea interioară se zguduie de urletele noastre. Sunt bucu-
ros că am copilul, altminteri nu știu de unde aș lua pretextul
să mă prostesc în halul ăsta.

La prânz vine Else să ia copilul. Bem cafea împreună și

discutăm situația mea financiară. Aceasta nu prezintă nicio
schimbare. Realmente nu am motive să mă plâng, de intrat,
intră destui bani. Dar ies imediat.

565
 Discutăm despre problema C. și bag de seamă ce poftă de
ea mă lovește în timpul discuției, cu toate că în pat eram încă
sută la sută sigur că aveam în fața mea o zi curată.
— E totul okay? întreabă Else.
— Da, de ce?
— Pentru că nu asculți ce spun.
— Bineînțeles că ascult ce spui.
— Ce-am zis adineaori?
— Că eu… deci treaba aia cu contul.
— Ce anume cu contul?
— Hai, lasă, vorbește mai departe, te ascult.
Nu mă mai gândesc la nimic altceva. Vocea aia din cap
care mă tot avertizează n-are decât să mă pupe undeva, poa-
te să strige și să facă scandal cât vrea ea, ofticoasa. Cealaltă
voce, cea care vrea să-mi strice plăcerea, îmi face socoteala
câți bani am dat în ultimele săptămâni pe C, zice ceva gen
opt mii de euro, dar trebuie să fie o eroare.
Când Else și copilul au plecat, îmi scot pliculețele din
depozit. Spre marea mea surpriză și spre și mai marea mea
bucurie, constat că a rămas mai mult decât m-așteptam. Îmi
pregătesc o stradă de mărimea unei râme bine dezvoltate,
dau drumul la aspiratorul din nasul meu și vvvuuummm!
nu mai e nicio firimitură pe masă.
Și mi-e bine.
Bine până-n cele mai adânci adâncuri.
Mă lichefiez. Capul și perna devin una. Fără vreo pernă
cât văd cu ochii.

Când sunt din nou în stare să mă mișc fără să mă tem de

un infarct cardiac, încerc să fac ordine. Mă clatin de colo colo
ca un zombi și nu-nțeleg ce vreau eu, de fapt, să fac cu ceașca

566
asta sau cu hârtia din mână. La un moment dat, mi se pare
prea tâmpit ca să mai continui.
De unde mi-a venit, de fapt, ideea asta cu ordinea? Cum
de nu mă duc eu mai întâi la Anzengruber, să beau cafea și,
poate, să mai și trăncănesc un pic, și pe urmă să mă-ntâlnesc
cu Friedrich cel șchiop, pentru ca fluviul fericirii să nu se
termine prea curând?
Strălucită idee și, la nici cinci minute, sunt deja în lift.
La nici douăzeci de minute după asta sunt tot în lift.
Liftul și-a redescoperit vechea aversiune față de mine și s-a
blocat. Nimeni nu pare să audă alarma. Sau nimeni nu se sin­
chisește de ea. În orice caz, eu sunt blocat. Cu un sac cu gunoi
urât mirositor. Lucru cu care mi s-a demonstrat încă o dată că
intenția de a face ordine și curățenie nu aduce decât necazuri.
Ciulesc urechea. Niciun zgomot în casa scărilor. Apăs
pentru a treizecea oară butonul de alarmă. Acesta ar trebui
să mă pună-n legătură cu vreo centrală, dar centrala pare să
fie-n concediu.
Mă așez pe podea, îmi scot mobilul și, pe diplay-ul lui, îmi
pun de-o linie dolofană.
Țșșș, și deja e reconfortant un blocaj din ăsta.

Omul se obișnuiește cu multe. Chiar și cu mirosul de ali-

mente alterate. Eu, cel puțin. Aproape pretutindeni, gândirea
mă ajută să mă eliberez din realitate. Lift, gunoi, aer sufo-
cant? Astea le-aș suporta chiar și fără coca. Iar cu – am fost
deja la destule petreceri care au fost și mai neplăcute.
Îmi pun muzică pe mobil. Poate aude cineva. În afară de
asta, îmi place să aud muzică atunci când capul meu plutește
la câțiva metri deasupra mea, și un ochi se uită la Capul Nord,
iar celălalt spre Brazilia. E drept că rareori mi se-ntâmplă ca

567
muzica să fie mai mult decât un fundal, dar un fundal care-mi
determină starea.
Dar trebuie să am grijă să nu ascult muzică prea tristă, și
asta mereu, nu doar când sunt pe C. Dar trebuie și să am grijă
să nu mă uit la filme prea triste, mi se poate-ntâmpla să-mi
șterg ochii de lacrimi, și urăsc asta, în special dacă mai e și
vreo femeie-ntinsă lângă mine și observă asta.
Când foșnetul și bubuitul din capul meu cedează, mai
trag o linie. Apăs din nou pe butonul de alarmă. Face destul
zgomot, dar centrala asta nu pare să existe, iar oamenii din
bloc par să fie cu toții-n concediu. Dac-aș avea semnal la mo-
bil, aș putea să anunț pompierii, dar mobilul caută și caută, și
caută, și nu găsește nimic.
Când zaci așa prin lifturi, și cocaina-ți mână gânduri-
le încoace și-ncolo, asociațiilor pe care le faci le place s-o ia
puțin razna. Mai întâi îmi vine-n minte, din cine știe ce mo-
tive, premierul turc, la care nu m-aș gândi niciodată-n viață
de bunăvoie. Prin intermediul lui ajung la întrebarea filoso-
fică: oare în ce procent, în zilele noastre, statele lumii sunt
conduse de psihopați? După ce m-am gândit la Rusia și la un
post de ministru al poloniului, mă-ntorc spre lumea arabă
și reflectez la înapoierea ei, la faptul că ea n-a contribuit cu
nimic la lumea modernă, la pofta ei de atentate sinucigașe și
autodistrugere. Și astfel aterizez la religia mea.
Religia mea, așa o numesc eu numai pentru mine, căci
fără-ndoială că ea a fost deja descoperită de altcineva. Nu-i
exclus să fie chiar o religie mondială, doar că nu știu eu. S-ar
putea întâmpla foarte ușor, fiindcă, la școală, eu n-am frec-
ventat orele de religie și nu prea mă pricep la cele divine. Dar,
în ziua de azi, nu există nicio religie bună sau, cel puțin, reli-
giile pe care le cunoaștem, în general, nu prea pot mare lucru,

568
și de aceea mi-am permis să creez eu una care să-i dea de
gândit unuia sau altuia dintre diavolii umani.
Conform credinței mele, fiecare om este fiecare om și fi-
ecare om devine fiecare om. Când mori, devii un altul. Asta
continuă veșnic, până când toți oamenii vor fi trăit fiecare
viață în parte. Ceea ce n-o să se-ntâmple niciodată pe deplin,
fiindcă apar tot mereu alții noi. Și ceea ce-nseamnă că, într-o
bună zi, ai să fii tu acela pe care-l decapitezi sau îl torturezi, sau
îl pălmuiești, sau îl lași repetent. Cain este, la un moment dat,
Abel, regina Elisabeta este Maria Stuart, Santer este Nscho-
tschi, Mark David Chapman e John Lennon, Sirhan Sirhan
e Robert Kennedy, Oswald e JFK, al-Zarqawi e Nick Berg,
Iuda e Iisus. De aici, până și cel mai mare prostovam ar trebui
să-nțeleagă că cel mai bine ar fi să-și iubească aproapele.
Bineînțeles că, pentru o credință atât de ambițioasă, e ne-
voie și de un nume. În privința asta, nu mi-a trecut încă prin
minte nimic convingător. Din această cauză, deocamdată, eu
îi zic principiul sau credința omnisanctității. Omnis = toți,
sanctitate este sfințenie de orice fel, ceea ce vrea să însem-
ne că viața noastră a tuturor este sfântă. În ochii unora cu
tufe de mărăcini în flăcări și cu hoarde de fecioare ale căror
himene cresc imediat la loc, s-ar putea să nu fie tocmai con-
vingător, dar eu cred că există totuși unele religii care sunt și
mai tâmpite. În vremurile noastre, eu unul cred că pe piață
nu există religii de calitate.
Mai bag o linie și-ncep din nou să mă joc cu butonul de
alarmă.
De data asta, există o reacție – undeva deasupra mea, veci-
na mea dementă începe să țipe. Sunt țipete de spaimă. Alarma
pare să-i aducă aminte de ceva rău. Strig în sus să nu-și facă
griji, sunt numai eu, dar asta nu ajută câtuși de puțin. Ea urlă
ca și când ar fi atacată de demoni și nu se mai oprește deloc.

569
 Un asemenea fond sonor influențează atmosfera în tim-
pul unui popas neintenționat într-un lift. Mai trag ceva și,
pentru mai multă siguranță, imediat încă ceva. Acest încă
ceva este la fel de lung și de gros ca arătătorul meu. Odată
și-odată am să trag străzi care sunt la fel de lungi și de groase
ca pula mea, mă gândesc eu înainte ca inima mea să-nceapă
să tropăie mai tare ca oricând.
Rămân fără aer. E ca și când ceva ar încerca să-mi explode-
ze în coșul pieptului ca să iasă de acolo. Mă gândesc la Dum-
nezeu. Sper să nu mă lase să crăp în liftul ăsta. Ar fi o metaforă
atât de ieftină. Să pleci de la cele lumești într-un lift și să te
ridici la cer. În afară de asta, am copilul copilul copilul copi-
lul copilul copilul copilul copilul copilul copilul copilul copilul
copilul copilul copilul copilul copilul copilul copilul copilul co-
pilul copilul copilul copilul copilul, și să mor nu este o opțiune.
Vine marele zombi.
Nu am la mine nicio pastilă de Xanor. Sus țipă vecina.
În mine, panica face ravagii, ea s-a năpustit asupra mea mai
repede decât m-așteptam. Tocmai îmi mergea încă bine.
Mă opintesc să-i rezist cu încă o linie. Știu că asta n-are
să-ndrepte lucrurile, mai degrabă are să le înrăutățească, dar
nu-mi vine-n minte nicio alternativă.

Transpir. Tremur. Aproape că nu am aer. Respir pe nas.

Îmi dau o palmă, fiindcă sunt furios pe mine. Pentru că n-am
rezistat. Pentru că am călcat în picioare dimineața relaxată și
senină.
Fug de mine. Și unde aterizez eu? Într-un lift.

Când vreau să mă distrag cu o partidă de Demon-Soli­

taire, văd că am un pic de legătură la internet. Îi trimit lui Else
un mesaj scurt și cuprinzător, rugând-o să ia legătura imediat

570
cu pompierii sau cu altcineva competent. Încă înainte să intre
vreun răspuns, semnalul s-a dus din nou.
În scurtul răstimp, un e-mail a reușit să parcurgă traseul
invers, aterizând la mine-n inbox. Expeditoarea e o angajată
a unui institut cultural austriac din America de Sud. Dacă
m-ar interesa manifestări organizate în America de Sud.
M-ar interesa, firește. Mai ales în Columbia. Materialul curat
de acolo vreau de mult să-l testez. Dar manifestări culturale?
Dumnezeule mare.
Ia să mă gândesc. Poate s-ar organiza ceva în Patagonia.
E o veșnicie de când îmi doresc să ajung acolo. Și, cine știe,
poate m-ar duce destul de departe în Sud încât să-mi pot
permite să dau o fugă până jos, în ghețuri. În Antarctica. În
ultima lume fermecată.
Aha, îmi intră și un sms. E de ajuns prima frază ca să știu
de la cine e.
Te duci cu scroafa în Prater. Te urci cu ea în roata giganti-
că. Ea sare pe trambulină și se dă-n leagăn cu tine. La Nasch-
markt, toată lumea spune: asta-i scroafa lui Tommy.
Numai din cauza ta au construit ăia atunci Zidul Berli-
nului, îi scriu eu înapoi, dar sms-ul bineînțeles că nu pleacă.

Cei care mă eliberează nu sunt pompierii, ci un angajat al

firmei care se ocupă de întreținerea ascensorului. Mă ascultă
cum îi țin o prelegere despre disponibilitatea serviciului. El
se scuză. Eu sunt prea obosit, prea epuizat, prea copleșit de
teamă ca să-mi mai pierd timpul cu el.
Vecina a dispărut. Încui de două ori ușa de la intrare. În-
ghit două pastile de Xanor și scot cel de-al doilea pliculeț din
sertarul meu cu gustări. Nu exagerez cu dunga, e doar jumă-
tate dintr-una mare.

571
 Epuizat. Stau pe scaunul meu și-mi ling degetele cu care
am șters masa de resturile de cocaină când aud un zgomot în
spatele meu. Mă-ntorc și văd un porumbel așezat pe vechea
mea tablă de șah.
— AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAHHHHHHH!
În apartamentul de alături:
— IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHHHH!
— WAH! WAH! AAAAAAAHHHH!
— IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH! IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH!
Eu m-am suit deja-n pat, cu genunchii la gură.
— Hei! Hei! Pleacă! Ieși!
Arăt spre fereastra deschisă.
— Afară! Ce cauți aici? Ieși odată!
Porumbelul stă nemișcat și mi se uită drept în față.
O fi bolnavă pasărea.
— IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH!
— Hei! Ușșșșșșș!
Porumbelul nu reacționează.
Cum să-l dau afară din apartament?
— Uș! Pleacă! Hâș! Hâș! Cară-te!
Lanțul meu asociativ e cât se poate de sumbru. Porum­
bel – mizerie – transmiterea de boli – o să mai zboare prin
casă – mi se cacă-n cap – mi se cacă pe laptop – mi se cacă-n
pat – se repede asupra mea – moare – lasă un cadavru în urmă
ș.a.m.d.
— IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHHHHH!,
țipă vecina.

572
 WESTSTEIERMAR K

— Mâine ai programare la frizer, zice Uriella la micul de-

jun în timp ce-și pune părul pe moațe.
— Ce să fac la frizer?
— Păi, dintotdeauna ți-ai dorit un permanent.
— Ce?
— Sigur.
— Poate acum o sută de ani.
— Chiar acum câteva zile mi-ai spus-o.
Cred că e chiar adevărat. Mă-ntrebasem dacă nu cumva
o schimbare a exteriorului meu ar putea să-i trezească lui M.
interesul pentru persoana mea. Dar am scăpat destul de re-
pede de ideea asta. Ciudat, atunci când chiar îmi doresc ceva
cu adevărat, Uriella nu observă, dar o tâmpenie ca asta ai zice
că și-a notat-o-n agendă.
— La frizer e okay, dar n-o să am nevoie de niciun per-
manent.
— S-a stabilit deja. A-ntrebat dacă ești bărbat.
— Hă?
— A vrut să știe dacă ejaculezi. Fiindcă părul de pe cap se
schimbă după prima ejaculare, și din cauza asta, n-ai voie să
faci permanent înainte. I-am spus că da, e deja bărbat.

După școală, iau autobuzul și mă duc acasă. Gerul mă

mușcă de urechi, în curând o să am nevoie de o căciulă. In-
credibil, mai e puțin și vine Crăciunul. Mai ieri am renunțat
la pantalonii scurți și imediat trec la căciulița de spiriduș.

573
Cald contra frig. Întins pe pajiște, simțind soarele pe piele,
zile lungi. Cizme de iarnă, soare mai deloc, nopți lungi.
Urăsc frigul. Pentru mine, viața ideală ar fi o vară perma-
nentă, cu lumină și mare, și pace, și prietenii, și M. Cu Suux
și cu tatăl meu, și cu șah, și cu cărți.

Mănânc franzelă, mă-ntind o jumătate de oră. Studiez

finaluri. Citesc o carte intitulată Elevul Gerber. E vorba des-
pre un elev care are la matematică un monstru de prof. Bună
carte, dar, la sfârșit, o tâmpenie cât casa. Elevul se prezintă la
bac, e convins c-a picat și se aruncă pe geam. Imediat după
asta se anunță că a luat examenul. Vreau să zic, alo? Fraierul
ăla putea să mai aștepte puțin.

Moțăi. Visez stafii. Nu ies de tot din vis, mereu îmi tot
apare aceeași femeie bătrână. E un schelet, dar cumva e mai
mult de atât. Poartă un palton maro-închis, care-i e mult prea
mare. Tot ce-i legat de ea e înfricoșător. E sumbru și malefic.
Ceva ce nu reușesc să-nțeleg.

Când mă trezesc, ultimele raze de soare revarsă lumină

prin fereastră. Abia mai recunosc stația stereo din colț. Încep
să cânt cu voce tare, alerg dintr-o cameră în alta și aprind lumi-
na peste tot. Dau drumul la radio și la televizor. Cele două apa-
rate se luptă-ntre ele pe viață și pe moarte și, cu toate că nicio
fereastră nu e deschisă, probabil că și vecinul se alege cu ceva.
Vocile mă ajută. Mai există și alți oameni. Nu sunt sin-
gur. Singur cu stafiile. Lumea asta de afară, în ea există alți
oameni. Vocile lor sună obiectiv, rațional, nu imprevizibil,
aproape că te poți baza pe ei. Întotdeauna la fix: știri la radio.
În fiecare seară, la șapte jumate: știri la telvizor.

Eu nu sunt
singur.

574
 WESTSTEIERMAR K

Cu cât se face mai întuneric și mai frig afară, cu atât mai

întunecat și mai rece simt tot ce mă-nconjoară.
Îi simt lipsa lui Baby.
Niciun popă n-o să mă poată convinge vreodată că o lume
în care cineva este luat așa de moarte și dus, pur și simplu,
poate să fie frumoasă. În ziarul local a fost publicată predi-
ca de la înmormântare, fiindcă cică toată lumea a fost atât
de impresionată. Nu pot decât să spun că rareori mi-a fost
dat să citesc așa o grămadă de banalități, minciuni, lozinci și
debilități. Ca și când n-ar fi existat niciodată privirile pe care
i le aruncau oamenii, aversiunea lor, îndoielile lor ori de câte
ori îl vedeau pe Baby. Dar e de ajuns ca niște vorbe să sune
corect că, atunci, oamenii sunt mulțumiți. Și tot ce s-a auzit
vreodată într-o astfel de situație sună corect.
Oricum, ca preot, e aproape imposibil să faci ceva greșit.
Toată lumea așteaptă o vorbărie unsuroasă și câteva platitu-
dini, poți să le pui în față și un cimpanzeu, numai să-l îm-
braci în sutană. Dacă ăla se agită un pic cu lingura lui cu
agheasmă și stropește un pic în jur, or să existe destui oameni
care să se simtă totuși binecuvântați, sunt în stare să pariez.
„Oricum, e apa Domnului”, or să spună ei, sau ceva de genul.
Așadar, se bucură să fie stropiți cu apă de către un maimuțoi,
fiindcă, după aia, viața lor are să fie mai bună. E de gândit
odată temeinic la treaba asta.

M.
Suux.

575
 Tatăl meu.
Îl sun. Nu-i acasă.

Din când în când, mă gândesc să mă bag în cadă și să las

să cadă în apă föhnul băgat în priză.
Nu știu dac-aș avea curaj. Dar, câteodată, îmi închipui asta.
Moartea cu curent electric e mai de încredere și relativ
mai puțin dureroasă. Dacă pot să am încredere-n cercetarea
mea. Trebuie să stai întins în cadă, nu așezat, căci inima tre-
buie să fie sub nivelul apei.
Țac, gata, și pe urmă văd un tunel și, acolo unde-i lumi-
na, mă așteaptă niște oameni care au însemnat mult pentru
mine. Baby, de pildă, ar putea să fie acolo. Nu, probabil că ar
veni să mă ia cu stafia BMW-ului.
Și varianta asta mi-ar conveni.

În mod normal, în zilele de duminică nu prea o văd la

față pe Uriella, fiindcă, deși e acasă, își petrece toată ziua în
dormitor, cufundată-ntr-un somn comatos, cum am constat
în mai multe rânduri. Înainte de lăsarea-ntunericului nu iese
din vizuina ei.
Nu și astăzi. Îi aud vocea. Vine de afară. Sună din ce în ce
mai agitată de la o secundă la alta.
Sar pe fereastră afară-n grădină, pe scurtătură. Încă o
dată pe după colț și ajung pe pajiștea pe care, vara, Uriella
face plajă-n pielea goală.
În stânga, vecinul, în dreapta, Uriella. Vecinul are-n față o
drujbă și o grămadă mare de lemne pe care e evident că și le taie
pentru iarnă. Uriella stă acolo ca un strigător medieval, habar
n-am cum le zicea la ăia, dar ea e proțăpită acolo și urlă la el:
— BĂĂĂĂ BULANGIIIIIIULEEEEEEE! EȘTI TOTAA-
AAAL TÂMPIIIIT LA CAAAAP… DUMINICAAAA, SĂ
TUUUNZI GAZOOOOONU’!!!!!! BĂĂĂĂ BULANGIIIII…

576
 — Io nu tundeam…
— BULANGIU’ DRACULUI! CE-ȚI ÎNCHIPUI TU…
Ea se pune-n mișcare. Arată destul de amenințător, iar eu
încep să-mi fac griji pentru vecin. Ăla s-o fi gândind, okay, e
doar o femeie, dar n-o cunoaște bine pe Uriella.
— Aveți grijă! strigă el când ea aproape că se-mpiedică-n
drujbă.
Uriella pune mâna pe un lemn mai lung și pornește spre
el. Lui tot nu-i vine să creadă, de aceea nici nu face vreun gest
de apărare în clipa-n care lemnul coboară asupra lui. Urlet.
Uriella se holbează la el cu un rânjet de psihopată, dar nu
cred că pricepe prea bine ceea ce face. N-am mai văzut-o ni-
ciodată așa. Ca și când ar fi posedată.
Vecinul dispare-n casă văitându-se, cu o rană la cap. Mă
grăbesc și eu să dispar, prefer să nu mă-ntâlnesc cu Uriella în
starea în care e. Poate că tocmai începe să-i placă.

Ascult muzică. Încerc să mă concentrez la șah. Nu sunt

în stare. Încerc să-nvăț la chimie. O urăsc, nu pot. Încerc să
suport imaginea ghiozdanului meu. E greu.

Nu vreau decât să plec de aici. Mi-e aproape totuna unde.

Căci asta nu se poate numi viață. Uriella. Gunoiul ăsta. Oa-
menii ăștia plictisitori, goi, limitați. O școală de idioți, pen-
tru idioți. Cât vezi cu ochii, niciun om cu care ai vrea să te
întreții mai mult de zece minute. De la care ai putea să-nveți
ceva. Ceva cu adevărat util. Câteodată mă gândesc că tot ce
povestesc ăștia aici, toate astea, eu le-am știut încă dinainte
să fi venit pe lume.

Cineva bate-n geam. Markus. El vine mereu pe la intrarea

mea privată. Îl las să se cațăre-năuntru. Pe Markus trebuie
să-l pun între paranteze, cu el îmi place să vorbesc și mai

577
mult de zece minute. Ce-i drept, nu citește prea mult, dar, cu
toate astea, nu vorbește tâmpenii. De altfel, nici nu prea are
cum, el vorbește oricum foarte puțin. El e de departe tipul de
care-mi place cel mai mult dintre toți cei de aici.
O ardem vreo oră la mine-n cameră, ascultăm muzică,
vorbim despre școală și despre fete, pe urmă pleacă. A fost o
vizită scurtă, dar mă simt cumva mai bine după.

Seara târziu mă strecor prudent de la o cameră la alta. În

bucătărie, voci. Să fie vecinul, pe care l-a chemat acum să-l
cârpească ea însăși la loc? Cu ea nu se știe niciodată.
Uriella și Julius. Nici urmă de vecin. Stau de vorbă-n sur-
dină. Când intru, își ridică ochii. Par abătuți.
— Probleme? întreb eu.
— Iar a comis-o, zice Julius.
— Corect, zice Uriella.
— Știu, am fost de față.
— Termină cu basmele!
— Am fost aproape de tot.
— Nu te-am văzut.
— Ce mai puteai tu să vezi, sare Julius. Tu nu mai vedeai
absolut nimic!
— Da, spune Uriella spășită. Dar bine c-a fost acolo.
— Cum așa? întrebăm Julius și cu mine în același timp.
— Fiindcă poate să declare că Holzwurm ăla m-a atacat.
Pe vecin îl cheamă, într-adevăr, Holzwurm14. În regiunea
asta, oamenii au, de multe ori, nume ciudate. Dar nu este ăsta
lucrul care mă neliniștește acum.
— Vrei ca el să…

14 Car (vierme de lemn – n. tr.).

578
 — Exact.
— Unde să declar eu și ce? întreb eu, cu toate că, bineînțeles
că știu unde trebuie să declar ceva, dar vreau doar ca ea să se
mai gândească o dată.
— Când vin ăia de la jandarmerie, spun că am fost atacată
și că tu poți să confirmi. Când or să te-ntrebe… Ei, hai că știi
tu.
Julius privește îngrijorat.
— N-a fost doar romul, îmi spune ea. Am luat și câteva
pastile de Lexotanil.
Dau din cap. Nu știu ce-i aia Lexotanil. Christiane F. nu
pomenește de asta.

579
 WESTSTEIERMAR K

Am 13 ani și sunt deja multe lucruri care au trecut sau nu

mai sunt cu putință.
De exemplu, n-o să mai pot să mă fac columbian. Sau ita-
lian. Sau așa. Sigur, pot să mă fac cetățean columbian sau ita-
lian, dar nu pot să mai fiu columbian sau italian din naștere,
nu un adevărat italian.
Nici campion mondial la balet sau campion la patinaj ar-
tistic nu mai pot să fiu.
N-o să mai pot niciodată să fiu copilul unui multimilio-
nar și să dispun de o avere nemăsurată.
N-o să mai pot niciodată să ajung un mare cântăreț.
N-o să descopăr niciodată ceva nou.
Înainte, oamenii urcau la bordul corăbiilor. Își încărcau
alimente și apă de băut în butoaie și porneau pe mare. Navi-
gau spre nicăieri, în căutare de bogății, de aventuri, de glorie,
de răspunsuri. Când apa nu mai putea fi băută sau butoaiele
se goleau înainte ca ei să ajungă din nou la un țărm unde exis-
ta apă de băut, mureau de sete. Cât ținea călătoria, nu știau
dacă aveau să găsească apă. Ani întregi se aflau pe drum,
dezrădăcinați, singuri printre străini, oameni aspri, desigur.
Călătoriile lor, descoperirile lor erau scumpe. Era totul în joc.
Așa cineva n-am să mai pot să ajung niciodată. Oamenii au
fost pe Lună, au fost la poli, au fost pe Mount Everest și pe toți
ceilalți munți înalți. Cu excepția unor zone din junglă, totul a
fost descoperit. Mie nu mi-au lăsat nimic de descoperit.

580
 S-ajung campion mondial la șah. Asta ar mai putea să
meargă. Dar asta nu-i o descoperire. Asta au fost deja doi-
sprezece oameni înaintea mea.
În aventurile noastre, nu e nimic în joc. Cred ca asta e rău
pentru noi.

581
 VIENA

Tot mereu această revoltă teribilă a tăcerii.

582
 GR A Z

Bunicul meu arată șifonat. La șah pare distrat. Până la

urmă, se uită pe deasupra tablei la mine cu o privire plină de
îngrijorare și întreabă:
— Tu ai luat carnetul de economii?
Mi-ar plăcea atât de mult să pot să spun adevărul. Văd
ce gândește, gândește că eu l-am furat, pentru mine, ca să
cheltuiesc banii pentru mine. E trist că am un caracter atât
de josnic. Și-mi pare atât de rău că trebuie să creadă asta.
Dar eu însumi sunt vinovat. Aș fi putut să-i spun Uriellei că
nu fac așa ceva. Cu toate că ar fi fost greu. Căci chiar a avut
nevoie de bani.
— Nu, spun eu și mă uit în altă parte.
El dă din cap încet.

583
 VIENA

Iar dimineața, o femeie care nu mai e atât de frumoasă,

care nu mai e atât de sigură de ea, care pare aproape pierdută
își caută, aproape fără o vorbă, lucrurile pe care în noaptea
dinainte și le-a-mprăștiat, euforizată, prin cameră.

584
 VIENA

Acum începe pe bune.

Ungurii sunt lăsați de UE singuri cu refugiații. După care
premierul Orban îi trimite mai departe în Germania prin
Austria și închide granițele. Zeci de mii eșuează-n Viena și-n
München. Acum, bavarezii coboară barierele, și Ungaria îi
trimite pe oameni în Austria. Într-o singură zi, 60 000 de
refugiați care vin peste graniță – cine numește asta potop
are, obiectiv vorbind, dreptate. Pe de altă parte însă mi se
pare nepotrivit să-i zicem potop când e vorba de oameni.
Copilul și cu mine ne ducem la Gara de Vest. Copilul le
dăruiește copiilor din Siria jucării de care nu mai are nevoie,
iar eu am cumpărat câteva pachete pentru refugiați.
Oare o să mai fiți aici cu toții dacă, brusc, oamenii ăștia
rămân aici? mă întreb eu la vederea numeroșilor voluntari
veniți să ajute. Ce se-ntâmplă dacă, de la o zi la alta, am avea
de aprovizionat 80 000 de oameni? Ce facem atunci? Ce
fac oamenii ăștia? Unde duce asta? Nu putem să punem la
dispoziție suficient spațiu locativ într-un timp atât de scurt.
Ca să nu mai vorbim de alte dificultăți.
În școala în care învață copilul, noi, părinții, am adăpostit
130 de sirieni. Deja după două zile sunt de făcut o mulțime
de reparații. Unii spun deja că lucrurile nu pot continua așa.
Trebuie să recunosc că și eu mă număr printre ei.
În timp ce ne întoarcem acasă, copilul vorbește ca în-
tors cu cheia. Ochii lui strălucesc când îmi povestește des-

585
pre Mohamed, căruia i-a dăruit jumătate din colecția lui de
Matchbox și care după asta l-a-mbrățișat.
I-am fotografiat împreună. Abia aștept să văd cu ce senti-
mente și cu ce amintiri o să contemplăm fotografia asta peste
douăzeci de ani.

586
 VIENA

Werner și cu mine urmărim, la mine, meciul de UEFA

Europa League al lui Rapid. Werner se holbează la televizor
ca și când comentatorul l-ar hipnotiza. La fotbal nu suportă
să fie deranjat. Eu sunt mai degrabă genul comunicativ, dar,
cu Werner, nu e posibilă nicio discuție în aceste trei sferturi
de oră.
— Cred că am nevoie de o mașină nouă, spun eu de-ndată
ce se fluieră de pauză, ca să inițiez o conversație.
— De câte ori ți se-ntâmplă ție să conduci?
— Păi, fiindcă n-am ce. Altfel aș conduce.
— Ai nevoie de-o mașină? Corect, fiecare are nevoie de
una. Dar, în calitate de avocat al tău, te sfătuiesc să nu-ți iei
mașină. Tu cheltuiești prea mulți bani pe droguri.
— Păi tocmai asta e. Dacă am cheltuit banii pe o mașină,
nu mai pot să-i cheltuiesc pe droguri.
— Socoteala asta n-o să se potrivească.
— Mă tot gândesc ce mașină să-mi cumpăr.
— Vrei să zici, ce marcă?
— Da. Trebuie cumva să se potrivească cu mine.
— Îți recomand un dric.
Strâng sticlele goale și fac curat pe masă. Werner ascultă
analiza primei reprize.
— Cine generează zgomotele astea neliniștitoare? întrea-
bă el când îi pun o nouă sticlă de bere pe masă.
— Miorlăitul de alături? E vecina.
— Păi ce-i lipsește?

587
 — Cred că-i e frică.
— Și mie mi-e frică, dar ce, eu miorlăi cumva?
Vecina scoate din nou sunetele alea stridente cu care
m-am obișnuit deja, cel puțin noaptea. Când îi bat la ușă,
nu-mi deschide niciodată. Dimpotrivă, atunci i se face și mai
frică. Odată am intrat cu cheia mea, asta a speriat-o de moar-
te. Nu-mi vine nicio idee mai bună, așa că, de data asta, o las
în pace. Dar asta nu poate continua la nesfârșit.
— Când a fost ultima oară că ai văzut-o? întreabă Werner.
Nu cumva să tragă să moară și să strige după ajutor!
— Am întâlnit-o azi-dimineață la lift. M-a felicitat pen-
tru funcția de ministru de externe și a spus că-mi fac treaba
foarte bine.
— Ahahahaha!
În clipa asta, de alături se aude un zgomot surd.
— Asta n-a fost o cană!
Sărim în picioare amândoi în același timp. Înhaț cheia și,
la nici zece secunde după asta, suntem în bucătăria vecinei.
Femeia zace pe jos leșinată. Are la cap o rană care sângerează.
— A-ncercat să se cațăre pe masă, strigă Werner. Oare de
ce a vrut să se cațăre pe masă?
— Poate că a văzut ceva. Șoareci albi. N-am idee.
— Unchiul meu a cerut în miezul verii să se desfacă odată
pomul de Crăciun.
— Era și el dement?
— Sper.
Sun la salvare. De agitat ce sunt, le dau numărul de pe
ușa mea, dar ce contează, n-au cum să nu vadă ușa deschisă.
Werner o cercetează pe bătrână. Mă privește întrebător.
— Ce-i?
— Nu cumva liftul e prea mic?

588
 — Pentru ce?
— Pentru sanitari și targă, și toate alea.
— Cu siguranță. În afară de asta, se poate să rămâi blocat
înăuntru.
— Ceea ce nu ar fi deloc convenabil.
Werner o ridică pe femeie și mă pune s-o iau înainte. În
urma mea, el o cară etaj cu etaj pe scară în jos. Unele uși se
întredeschid, dar sunt repede trântite la loc.
— Incredibil, mă indignez eu. Înainte, oamenii mai în-
trebau, măcar de formă, dacă pot să ajute cu ceva! Sau ieșeau
din casă, mânați de curiozitate. Dar măcar ieșeau!
— Greșești, spune Werner în spatele meu. Pune-te în
situația lor: deschid ei ușa și văd doi chelioși cărând un cada-
vru plin de sânge.

Puteam să nu ne grăbim, căci ambulanța vine abia la trei-

zeci și cinci de minute după primul nostru apel. La al doilea
și al treilea mi-au spus că șoferul nu găsește adresa.
— Păi n-aveți GPS?
— Brrr bssgsg hgdjd.
Werner mi-o dă mie pe vecină și preia mobilul. Eu mă
trag câțiva metri mai încolo, ca nu cumva accesul lui de tur-
bare s-o trezească.

589
 VIENA

Răcoare. Aproape frig. E toamnă.

Nu sunt făcut pentru toamnă. Nu-mi place să asist la de-
clin. Îmi place devenirea, construcția, punctul culminant,
iar ceea ce vine după, de asta, lumea poate să mă scutească.
Corespondență de la poliție. Cazul meu a fost suspendat
din lipsă de suspiciuni întemeiate. Până la urmă, lui Werner i
se permisese totuși să se implice. Orișicum! Nu e chiar totul
cenușiu.
Unii prieteni pe care-i văd rar îmi trimit, prin sms, me-
saje pline de-ngrijorare referitoare la dependența mea. Ei îmi
spun că trebuie să mă opresc. Ceea ce-mi e de mare ajutor.
Vecina aud c-a fost dusă într-un cămin. Mă gândesc la ea
în timp ce-mi pun de-o linie. N-o trag imediat, aștept, îi fac
cu ochiul prietenos, pe urmă, mai târziu, îndată, dar nu pe
loc. Mă liniștește s-o văd cum stă ea acolo.
Pe internet citesc un articol al cărui autor încearcă să fie
original. Tentativa lui eșuează. Cumva, mă-ntristează să ci-
tesc așa ceva.
Majoritatea oamenilor gândesc cu un cap străin, nu cu
cel propriu. Iar asta nu e tocmai în măsură să facă lumea mai
bună. Dar cei mai răi sunt aceia care vor neapărat să gândeas-
că cu propriul lor cap, cu toate că nu au așa ceva. Singurul
lor refugiu, capul străin, pe acela-l refuză din orgoliu și din
evaluarea grosolan eronată a propriilor posibilități, deși, în
cazul acestora, ar fi absolut în regulă să se ajute de un alt cap
și să vorbească, și să gândească ceea ce le spune acela. Acești

590
gânditori cu capul din dotare fac lumea chiar mai rea decât
e, căci a gândi cu capul propriu duce, firește, la dezamăgiri.
Îmi trag linia aflată în așteptare în capul meu, care toc-
mai îmi este străin mie însumi. Presupun că nici asta nu face
lumea mai bună.
Toamnă.

591
 BERLIN

Stau în locuința tatălui meu, sunt treaz și am câștigat a

unsprezecea partidă la rând. Îi vine să muște din masă de
supărare. Îl iau la mișto. La fel ar face și el dacă lucrurile ar
sta invers, așa că nu am rețineri.
Frații mei vitregi sunt în nu știu ce călătorii. Dita, soția
tatălui meu, lucrează la spital, el și cu mine suntem singuri
de ore întregi. Nu facem nimic altceva decât să jucăm șah,
să mâncăm fructe și să ne înjurăm. Îmi place când îl văd pe
taică-meu cum se-neacă de râs și cum își șterge lacrimile de
la ochi după ce tocmai i-am adresat cele mai cumplite înju-
rături.
De fapt, ar fi absolut okay dacă lucrurile ar rămâne așa.
Berlin e un loc periculos pentru mine, aici trăiesc mulți pri-
eteni excesivi. Dar în casa asta sunt în siguranță. Taică-meu
ține în șah lăcomia mea de droguri prin șah neîntrerupt. Nu
refuz absolut nicio provocare. Jucăm până târziu în noapte.
O curgere domoală, egală. Fără suișuri și coborâșuri.
Aproape un acasă.

Dimineața, în trenul spre Kiel, sunt supărat că m-am cul-

cat atât de catastrofal de târziu. Acum pot, în sfârșit, să mă
antrenez cu Keith R. Kernspecht, marele maestru de Wing
Chun, ale cărui videouri le admir de ani de zile pe YouTube,
și tocmai azi sunt atât de adormit, că nu pot nici măcar să
citesc ziarul. Sper ca asta să nu facă lucrurile să fie și mai
dureroase. Când te uiți pe videouri și vezi ce face ăsta chiar și
cu maeștri, poate să te ia frica.

592
 Marele maestru Keith Kernspecht, în sfârșit live! Fost
luptător de ring, care a făcut și catch, karate, judo, fiul unui
magician și conte, elev al lui Leung Ting, ultimul discipol al
lui Yip Man. Unul din cei doi oameni de pe tot pământul cu
gradul zece de maestru în Wing Chun. Iubesc să mă întâlnesc
cu oameni care se numără printre cei mai buni din lume în
ceea ce fac.

Ne întâlnim în fața sălii lui de antrenament, la intrarea

căreia e fixată o firmă pe care stă scris „Asociația solipsistică
internațională de cultivare a fondului cultural autist”. Ne sa-
lutăm cu căldură, în fond, cu câteva luni în urmă, la Viena,
am băut câteva pahare împreună cu sifuul meu Matthias și
cu Oliver König, care tocmai a devenit mare maestru, unul
din cei cinci mari maeștri care există în lume.
Kernspecht e cam la fel de înalt ca mine, are 1,85 m. Con­
stituție atletică, dar nu un Gigi Mușchea. Cei șaptezeci de ani
ai lui nu se văd pe el, ai putea să-i dai aproape șaizeci. Ca și
la Viena, mă frapează vocea lui, e luminoasă și tânără, și, de
fapt, i se potrivește unuia dintre cei mai mari artiști ai lup-
telor de pe planetă. Kernspecht nu a venit singur. Îl însoțește
fiica lui adoptivă, o fermecătoare japoneză metisă, care-l asis-
tă și care trebuie să-l antreneze pe cel mai lipsit de experiență
dintre participanți, așadar, pe mine, în așa fel, încât până și
eu să învăț ceva. O cheamă Nahi, are un aer destins, zglobiu,
cu mici cute de la râs în jurul ochilor. Vreau s-o iau imediat
la frământat. Werner mi-a făcut această profeție. „E ferme-
cătoare”, a spus el, dar, când ne antrenăm, „eu nu reușesc s-o
urnesc din loc și nici ea nu poate să mă urnească pe mine din
loc.” Ceea ce e remarcabil, căci Werner și Nahi sunt cam la
fel de înalți, doar că el are cam de trei ori greutatea ei, iar cea
mai mare parte din greutatea asta o constituie mușchii.

593
 Toți i se adresează lui Kernspecht cu „sifu”, chiar și Nahi.
El este sifuul sifuului meu, așadar, este, de fapt, sigungul
meu, dar ar fi prea complicat, așa că, aici, prefer să-i zic și eu
sifu. În rest, nu mă înnebunesc deloc după titluri, dar lumea
artelor marțiale deblochează la mine un fel de înțelegere ar-
haică pentru ierarhii.

În cele două ore care urmează, experimentez un alt tip

de antrenament decât la Matthias. Acela are sarcina de a mă
transforma într-o armă. Acest sifu al meu de aici îmi arată,
din contră, în ce direcție merge învățătura maeștrilor.
În cazul în care nu interpretez greșit ceea ce văd și aud
în centrala Asociației solipsiste internaționale de cultivare a
patrimoniul cultural autist, în Wing Chun, pe lângă câteva,
puține, predispoziții corporale, importante sunt puterea de
concentrare și prezența de spirit, înainte de toate, permanen-
ta disponibilitate pentru schimbare, odată cu schimbarea
făcută de adversar, și capacitatea de a te contopi spiritual cu
propria ta acțiune.
Înainte, desconsideram astfel de gânduri ca fiind aburea-
lă hipiotă, dar, cu cât mă ocup mai mult de Wing Chun, cu
atât mai limpede înțeleg care e adevărul căruia i se confor-
mează această atitudine. Ceea ce nu înseamnă că aș putea
să-l folosesc pentru mine. Ca să pun în practică o contopire
a acțiunilor mele cu eul meu, amândouă îmi sunt suspecte,
atât acțiunile mele, cât și eul meu.
Succesul luptătorului depinde și de locul din care-și ia
energia. Puterea vine din Ming-Men, punctul rinichilor, îmi
explică sifu. Și, ca spre a dovedi asta, împinge cu o mișcare
incredibil de lejeră în piept un uriaș de vreo 130 de kilogra-
me, încât acesta se poticnește vreo trei metri prin încăpere și
se izbește de perete.

594
 Și demonstrațiile sifuului care urmează după asta au aerul
unor numere de magie. Toți fac ochii mari și sunt fericiți. Toți
oamenii se bucură atunci când au prilejul să vadă ceva magic,
nu numai copiii, asta nu se termină niciodată. Tehnicile de
luptă pe care ni le arată sifu sunt atât de rafinate și de elabo-
rate, mișcările lui atât de incredibil de iuți, încât tot ce fac e să
stau și să privesc uimit, recunoscător că pot să asist la așa ceva.

În timpul prânzului, pomenesc, așa, într-o doară, că

vreau să-mi cumpăr o mașină și că nu știu încă încotro să
mă orientez. Povestesc de Philipp, jurnalistul de sporturi
cu motor, care are să mă ajute să aleg și să testez, fiindcă eu
n-am talent la tehnică și nici la tocmeală. Și mai amintesc și
că ăla și-a închiriat o hală anume, pentru că are zece mașini,
o chestie care mi se pare total țaca și foarte simpatică. Mă
aștept ca sifu să clatine din cap surâzând, dar acesta spune:
— Eu am trei hale.
— Haha, și câte mașini? Treizeci?
— 43 sau 45, nu știu exact.
Râd, pentru că sunt derutat.
Nahi zâmbește larg de partea cealaltă a mesei.
— O, Doamne, de ce trebuie să spui asta tocmai acum!
— Ba da, de ce nu?
Mai am nevoie de cel puțin un minut ca să înțeleg că omul
a vorbit serios.

Una dintre frazele pe care le-am reținut din Cursul de

Wing Chun interior al lui Kernspecht sună așa: Nu lăsa nicio
situație să te impresioneze.
Pe sifu nu-l impresionează realmente nimic, în sensul de
suprasolicitare sau intimidare.
La mine, situația arată altfel.

595
 După masă are loc modulul următor. Cu toate că nu te
miști deloc mult, obosești. Adică nu obosești, eu obosesc.
Ceilalți poartă tricouri roșii, ceea ce-i prezintă drept pur-
tători ai unui grad mai înalt, așadar, ei sunt maeștri, iar
maeștrii poate că nu sunt obosiți după o oră de exersare a
cercului frontal.
Cu cât stau mai mult timp în fața lui Nahi încercând să
exercit presiunea corectă cu încheietura mâinii mele în locul
corect de pe încheietura mâinii ei, în timp ce fac mișcările
corecte cu brațele, cu atât mai mare devine admirația mea
față de sifu. El operează într-un domeniu în care doar puțini
oameni din lume pătrund. Aici e voba de milimetri. Să rotești
muchia palmei spre adversar într-un unghi de 62 de grade în
loc de 60 de grade produce o deosebire hotărâtoare. Să duci
mâna adversarului dincolo de centrul corpului în afară, și nu
doar până în centrul corpului, decide victoria sau înfrânge-
rea. Kernspecht e un nanotehnolog al luptei în doi. Dacă cei
doi Kliciko ar vrea să-l altoiască-ntr-un bar, ei n-ar mai putea
să boxeze o bună bucată de timp.

După antrenament, sifu mă invită la o cină timpurie.

Suntem în patru, se află cu noi și Nahi și soția. Am senzația
că-mi plesnește capul, atât de multe informații despre Wing
Chun roiesc prin el. Sunt curios ce anume o să pot să fac cu
ele. Dacă ele rămân înțelegere teoretică sau dacă-ntr-o bună
zi își vor afla drumul spre măduva spinării mele.
Lansez în continuare întrebare după-ntrebare, căci se
spun atâtea prostii despre artele marțiale, că aș vrea să aud
o dată ce spune despre asta cineva care le înțelege mai bine
decât majoritatea oamenilor.
Îl întreb despre un stil suspect, Kyūsho, și despre Krav
Maga, care este un sistem de autoapărare, și nu de arte mar­

596
țiale, și vreau să aflu cum evaluează el sistemul care-și are
originea-n Rusia și despre care am auzit câte ceva.
Sifu susține un referat improvizat extrem de relevant des-
pre stiluri. Este foarte critic mai cu seama față de Kyūsho,
sună ca și când un gentleman ar comenta apucăturile mur-
dare ale claselor de jos. Stilul israelian Krav Maga i se pare
primitiv, dar în asta constă și forța lui, fiindcă se pune în le-
gătură cu comportamentul instinctiv. Prietenul său Tom este
unul din cei mai buni maeștri Krav Maga, pentru că a învățat
de la mentorul lui Kernspecht, marele maestru de kyoku­
shinkai și judo, legendarul Jon Bluming.
După asta, sifu ne-a povestit cum, cu douăzeci și cinci
de ani în urmă, i-a văzut, la Londra, pe chinezii secreți la
antrenamentele de Wing Chun. De învățat, nu aveau voie să-l
învețe, pentru că nu era chinez, totuși l-au lăsat să asiste, și
el a devenit „elevul hoț”, care are talentul de a observa și care
fură cu ochii. După două săptămâni, a plecat acasă și le-a ex-
plicat elevilor săi din Kiel, din 1970, că, din momentul acela,
nu vor mai face karate, ci Wing Chun.
Așa ceva îmi place. Să ascult pe cineva care chiar are ceva
de spus. Cel mai mult mi-ar plăcea să rămân câteva zile, dar
tatăl meu mă așteaptă la Berlin cu tabla de șah.

Sifu mă duce la gară cu Jaguarul său Daimler Double Six.

Are șapte din astea, câte una pentru fiecare zi a săptămânii,
în șapte culori diferite. Anul de fabricație 1992, după cum
aflu, cu doisprezece cilindri. Tot nu știu încă ce sunt doi-
sprezece cilindri. Pentru mine, viața interioară a mașinilor
e terra incognita. Mie mi-e de ajuns să am o mașină frumoa-
să care merge repede. Mai mult nu aștept de la o mașină. O
mașină rapidă, frumoasă e o mașină ca lumea.

597
 Unsprezece sms-uri. Unul de la David Schalko. El e pri-
mul căruia îi răspund. Dacă nu am numărat greșit sau dacă
nu am uitat ceva, atunci nu l-am văzut nici de trei ori anul
ăsta, cu toate că e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. El
lucrează, eu lucrez. El e la Viena eu sunt la Carlisle. Eu sunt
la Viena, el e în Sri Lanka. Eu sunt la Viena, el turnează un
film în Canada. El e în Anzengruber, eu sunt în semicomă. Eu
sunt în Anzengruber, el e în Köln. Fără sms sau Facebook, fie
ne-am fi pierdut complet din ochi, fie totuși ne-am fi vizitat
unul pe altul.

La Berlin, taică-meu mă așteaptă cu tabla de șah pregă-

tită. Pune deoparte ziarul, face prima mutare, bineînțeles că
și-a ales piesele albe, și strigă:
— Dă-i drumul, scroafă!
— Am voie cumva să mă spăl pe mâini mai întâi?
— Sigur că nu! Joacă!
— Măgar zăpăcit, bătrân și gras ce ești.

O partidă după alta. Unu noaptea, două noaptea, trei.

Sunt atât de obosit, încât cânt întruna cântece imaginare cu
texte inventate, în timp ce taică-meu se gândește. Se vaită că
din cauza asta pierde mereu. Eu îl trag de urechi și-i cânt ceva
despre bătrânul Mântuitor al gulașului, și asta de atâtea ori,
până când, din secundă-n secundă, taică-meu râde atât de vi-
olent, încât nici eu nu pot să nu râd și ne zvârcolim amândoi,
scuturați de crampe de râs.

Și, la un moment dat, în noapte, se-ntâmplă. Mă face mat.

O secundă n-am fost atent și sunt șah mat.
Tatăl meu dansează prin casă ca un derviș pe speed. Chi-
otele lui de bucurie presupun că trezesc toată casa.

598
 TOK IO

În ziua dinaintea zborului spre Chile, Jonas a alergat în

sus și-n jos prin Tokio Tower timp de șaisprezece ore, cu un
rucsac de patruzeci de kilograme în spate.
Asta aduce noroc.

599
 TOK IO

Când Marie îl trezi, el băgă de seamă că ceva era diferit.

Încercă să ia urma acestui sentiment, dar totul s-a desfășurat
prea repede. Bagajul îl trimiseseră încă din ziua precedentă
la Narita. În fața casei îi aștepta o mașină trimisă de Tanaka
să-i ducă la aeroport.
Pe bancheta din spate se afla un pachețel. A se deschide la
Polul Sud, era scris pe el.
— Orișicum, spuse Jonas. Are-ncredere-n noi.
— Dar tu?
— Și eu. O să reușim.
Pentru prima dată, Marie nu mai părea la fel de încre-
zătoare cum fusese încă din ziua în care propusese această
expediție.
— Nu am îndoieli, spuse ea când el o-ntrebă despre asta,
dar una e să-ți închipui un lucru și alta să fi pornit deja con-
cret la drum.
— De ce spui asta?
— Ți-ai făcut testamentul?
— Bineînțeles că nu, răspunse el. Tu?
— În camera mea ai să găsești un plic, e scris totul acolo.
Pentru orice eventualitate.
— Ești nebună? exclamă el atât de tare, încât șoferul
se-ntoarse.
— Nu poți să pornești într-o astfel de întreprindere fără
să fi făcut pregătirile necesare pentru cel mai rău caz.
Jonas scutură din cap, se lăsă pe spate și privi pe geam.

600
 — Ce ai?
El se uita fix la ploaia care-i conducea afară din oraș. No-
rii păreau să atârne și mai jos ca de obicei.
— E totul în regulă?
— Toate bune, spuse el.
— E evident că nu.
— Marie, eu sunt superstițios.
— De când? Doar n-ai fost niciodată superstițios. Nu se
potrivește cu tine.
— Doar în privința asta, întotdeauna am fost. Nu-mi plac
testamentele.
— Asta-nseamnă că n-ai lăsat nicăieri în scris ce să
se-ntâmple după ce mori?
— Mi-e absolut totuna ce se-ntâmplă după ce mor.
— Nu pot să cred.
Tăcură până când, după o cursă extrem de rapidă, șoferul
opri în fața terminalului de plecări. Jonas îi dădu un bacșiș și,
când mașina nu se mai văzu, se îmbrățișară.
— Nu pornim în aventura asta cu o ceartă, spuse ea și-și
apăsă vârful nasului de al lui.
— Dar asta n-a fost o ceartă, spuse el și o mângâie pe cap.
Se sărutară, până când niște băieți aflați lângă ei începură
să fluiere.
— Vor să spună că suntem prea bătrâni pentru asta, spuse
Marie și păși în clădire.
— Or să se mire ei, zise el și-o urmă.

În business lounge, el recunoscu un politician european.

Întâlnirea lor avusese loc în urmă cu doisprezece ani, însă
darul său neplăcut de a reține toate chipurile îi aminti imedi-
at de discuția lor. Jonas îl rugase zadarnic să sprijine proiec-

601
tul său de creare a unui lagăr privat pentru refugiați. N-avea
chef să mai vorbească o dată cu el. Răspunse scurt la salutul
din cap al bărbatului și-și duse ostentativ mobilul la ureche.
— Am pornit deja, spuse el.
— Aveți emoții? întrebă Zach.
— Nu.
— Minți.
— Înseamnă că știi mai multe decât mine.
— Știu cum sună glasul tău când te așteaptă ceva important.
— Și în privința asta știi mai multe decât mine.
— Poate că ar trebui să aranjez să se țină o slujbă pentru tine.
— Crezi că ajută?
— De stricat nu poate să strice.
— Cine știe, spuse Jonas. Și tu ce mai faci? Ce mai face
Ianto?
Zach produse un zgomot care suna a râs.
Poate că nu era chiar o idee rea, asta cu slujba, gândi Jonas
când închise și văzu privirea Mariei.

În timpul zborului până la Sidney dormiră amândoi. Jo-

nas avu un vis ciudat, în care apăreau cu toții, Picco, Zach,
Werner, Mike, și în care câte unul din ei era permanent în
pericol. Când Jonas venea să-i salveze, se vedea că totul fu-
sese o glumă.
Vreți să faceți mișto de mine sau vreți să mă testați? în-
treabă Jonas, iar unul din ei îi răspunse: Nu facem decât să
sărbătorim.
După aia, el se afla brusc pe Everest. Nu în noaptea aceea,
în zona morții, în care fusese cât pe aci să moară, ci în tabăra
de la bază, după, când Marie venise să-l ia și când viața lui se
întregise la loc. Zăcea în cort și se uita după ea. Ea părea să fi

602
dispărut, nu ieșise pur și simplu din cort, lipsea orice urmă
de-a ei, și el se-ntreba, în vis, dacă fusese doar un vis și dacă
ea nu se-ntorsese deloc. Până la urmă, el se trezise puțin, atât
cât să-și dea seama că, poate, acesta era un vis, și nu celălalt,
și-n această stare de derută se trezise de tot și văzu chipul
Mariei în fața lui. Părea îngrijorată.
— N-aș vrea să locuiesc în capul tău, spuse ea.
— Fraza asta am mai auzit-o deja. Închise ochii, ușurat.
— Ajungem odată? Ne dau ceva de mâncare?
— Ce-ai visat? întrebă ea.
— Că la concursul pentru Miss World am ieșit doar a treia.
— Cum să nu, se vedea pe fața ta.

În Sidney aveau o escală de opt ore. S-au cazat într-un

hotel al cărui nume Jonas l-a uitat imediat, au pus muzică, au
luat o gustare, au moțăit și, pe urmă, și-au tras-o. Nu a fost
sex din acela care să se consume în mod plăcut la suprafață,
așa cum le plăcea să-l practice din când în când, fiindcă nu
încerca să răspundă unor întrebări fundamentale, nu a fost
nici lupta semiconștientă din nopțile lor, în care nu exista ni-
ciun perdant. A fost un futai rudimentar, brutal, sălbatic, în
care fiecare extrăgea viață din celălalt, în care fiecare pompa
viață în celălalt. Cu orgasme aprige, cu sudoare, cu trosnet de
mobilă, cu epuizare, oboseală, mulțumire și îmbrățișări abia
la urmă de tot.

603
 VIENA

Philipp se pricepe. Philipp e ziarist specializat în spor-

turi cu motor. Când spun mașină, el pune patru sau cinci
întrebări scurte, eu răspund și, după o jumătate de oră, am în
inbox cinci linkuri la oferte pe care mi le pot permite.
Bineînțeles că ar fi frumos să am zece mașini, ca Philipp,
sau patruzeci și cinci, ca sifu, dar eu nu mai am nici măcar
una, pentru că Renault-ul i l-am lăsat Elsei, și asta-i o stare
insuportabilă. Am nevoie de sentimentul că pot ieși din oraș
în orice moment, fără să depind de orare și ocazii la BlaBla-
Car. Acesta este un lucru pe care fundamentaliștii bicicletei,
care ar prefera să transforme orice metropolă într-o zonă
pietonală sau destinată bicicliștilor, nu-l vor putea înțelege
niciodată. O excursie la iarbă verde, o sticluță de lapte pe
portbagaj, ar trebui să ne mulțumim și cu atât.
Ceea ce nu înseamnă că am ceva împotriva bicicliștilor. Am
ceva doar împotriva pretenției activiștilor lor de a avea dreptate.
Oricum însă, în ziua de azi, toată lumea are dreptate.

În după-amiaza dinaintea turului nostru de inspectare

a garajelor din oraș, mă-ntâlnesc cu o jurnalistă. De ce mă
întâlnesc cu ea, nu mai știu. Nu pare să fie vorba despre un
interviu. În fond, e totuna. Tipa arată bine și par să-i placă
chestiile alunecoase. Povestește despre clubul pe care ea și
prietenul ei îl frecventează.
— Femeile nu au voie să ridice capul, povestește ea. Nu au
voie să-i privească-n față pe bărbați. Fiecare bărbat are voie
să-și aleagă orice femeie.

604
 — Aha.
— Fiecare vine cu femeia lui și pleacă acasă cu ea. Astea
sunt regulile. Nu sunt curve. Sunt partenere adevărate.
— Câți ani ai?
— Ce importanță are vârsta?
— Nu vreau decât să-nțeleg mai bine lumea asta.
— 24. Acum o-nțelegi mai bine?
— Nu cu mult.
Acum îmi mărturisește fără ocolișuri că a fot trimisă de
prietenul ei. Ca să se fută cu mine și, în timpul ăsta, să vor-
bească pe mobil cu prietenul ei.
— E okay pentru tine?
— Faza cu fututul sau cu mobilul?
— Amândouă.
Mă gândesc la toată treaba, dar nu m-ajută cu nimic.
Bineînțeles că iarăși apare o altă instanță care ia decizii-
le pentru mine. Găsesc că situația e prea neobișnuită ca să
vreau să-l dezamăgesc pe prietenul ei. Cer nota de plată.

La mine.
— Pot să ți-o sug? M-am obișnuit să întreb și să spun
mulțumesc.
— Da?
— Îmi dai voie?
— DA!
— Trebuie să-mi dai indicații. Acum îl sun, okay?
Tastează ceva pe mobil. Nu știu ce să cred. Ca de atâtea
ori în viața mea, mă mir că i-am citit pe clasici și că totuși,
uneori, nu sunt decât o maimuță cu o pulă sculată.

Prima mașină pe care Philipp mă duce s-o văd e un X5

mai vechi. De fapt, mie-mi plac hărăbăile astea mai vechi,

605
fiindcă te poți urca în ele stând în picioare și nu trebuie să
te strecori în ele ca-ntr-o vizuină de vulpe. În cazul acestei
mașini, nu e dragoste la prima vedere, dar poate mă convinge
o cursă de probă.
Philipp trebuie să treacă la volan, pentru că eu, după un
atac de panică pe la prânz, am înghițit trei tablete de Xanor
și nu mă simt capabil să șofez. Nasul mă doare atât de tare,
încât nici nu pot să mi-l suflu. Din când în când, trebuie
să-mi îndes bucățele de batiste de hârtie într-o nară ca să
opresc sângerarea. Am luat deja un Voltaren, dar durerile nu
cedează. În curând, o să mă duc să-mi coasă nările, și atunci
n-o să mai intre nimic în nas și nici n-o să mai iasă din el, iar
atunci o să fiu, în sfârșit, liniștit.
Rulăm pe Bundesstraße. Mașina-i okay. Cu toate astea,
știm amândoi că nu e ce-mi trebuie. Începem repede să vor-
bim despre altele. Ajungem cumva să vorbim despre alegeri,
despre alegeri greșite. Îi povestesc despre întâmplarea cu
redactorul-șef al unei publicații auto, care a vrut să-mi arate
nu știu ce mașină sport pe telefonul lui și a dat peste o cu
totul altă poză. Ce trebuie să faci într-o astfel de situație? Să-l
denunți la poliție? Poate că a fost totuși o neînțelegere. Să-i
ceri socoteală? Eu n-am reușit s-o fac. Dacă s-a ales cu poza
aia fiindcă i-a fost trimisă pe WhatsApp, e posibil să se fi
aflat în mod nedorit în fișierul lui. Cu toate că cine primește
așa ceva fără să vrea?
— Nici eu n-am idee ce-aș fi făcut, zice Philipp.
Într-un fel, asta mă mai liniștește. Dar numai un pic.

Următoarea e ce-mi trebuie. Un BMW 330 Coupé. 230

CP, Messing Metallic. O vreau, fără ca eu însumi să o fi călcat
pe pedală. Dacă Philipp spune că e okay, atunci este okay.

606
 Negocierile le preia, în orice caz, el. E instructiv să-l vezi
pe Philipp cum se învârtește în jurul mașinii, fie apăsând
aici, fie contemplând ceva acolo, ilustrându-i proprietaru-
lui într-o doară cusururile mașinii și scăzând în felul acesta
prețul, fără ca măcar să pomenească de bani.
— Există și anvelope de iarnă la ea?
— Nu, a fost o mașină de vară.
Proprietarul face din proprie inițiativă o ofertă mai
mică. Cu un obiect electronic pe care-l conectează undeva la
mașină, Philipp mai verifică și partea electronică. Rezultate-
le le citește pe smartphone. Habar nu am cum funcționează
asta. Dar totul este în ordine și o iau.
— Cum se procedează cu înmatricularea? Și am nevoie și
de o asigurare, nu-i așa?
— Mă ocup eu de astea. Pielea scaunelor o lustruiesc
chiar eu. Iar zonele atinse de rugină le las în seama mecani-
cului meu.
— Și cum ridic mașina de aici ca să o aduc la tine sau s-o
duc la mecanic, fără plăcuțe cu numărul?
— Mă ocup eu de asta. Am eu un set de numere provi-
zorii.
— Te ocupi tu de toate astea?
— Da.
— Dar… Cât îți datorez pentru asta?
— Doar înmatricularea, taxa și câțiva euro pentru me-
canic.
Știu că trebuie să-nvățăm să și primim de la alții. N-am
fost niciodată prea bun la asta.
— De ce faci asta? Ce vrei în schimb? Nu pot să te las să
faci toate astea, pur și simplu, moca. E timpul tău, efortul tău,
munca ta.

607
 — Mi-e de ajuns că, pe urmă, ajunge pe stradă o mașină
atât de frumoasă. Consider asta un serviciu în slujba comu­
nității.
Ar trebui să existe mai mulți oameni ca Philipp Stalzer.

Mai rămâne problema finanțării. 10 000 de euro nu sunt

chiar floare la ureche. De fapt, am banii ăștia. De fapt, nu îi
am. Dacă estimez consumul meu de cocaină pentru lunile
care vin la o cotă ridicată, nu-i am. În afară de asta, cu banii
ăștia aș putea să-mi permit și o locuință mai mare. Nu m-am
mutat până acum de teamă că n-or să-mi mai rămână bani
pentru coca.
Acum gândesc fix pe dos. O să folosesc BMW-ul ca să
gonesc drogul la dracul. Friedrich cel șchiop n-o să mă mai
vadă niciodată. Sau, cel mult, foarte rar.
Să mă pun sub curatelă ar fi, desigur, și asta o idee.

608
 VIENA

Copilului îi place Halloweenul. În supermarket, abia

reușesc să trec cu el prin dreptul dovlecilor, fiindă vrea din
fiecare câte o felie. Vrea să-mi stoarcă promisiunea că, peste
câteva zile, o să merg cu el deghizat din ușă-n ușă și o să ce-
rem câte ceva dulce sau acru. Poate că ar trebui să meargă cu
Werner, atunci ar aduna mai mult, chiar fără să fie nevoie de
vreo deghizare.
— Dacă nu mergi cu mine, atunci trebuie chiar astăzi
să-mi decupezi niște dovleci.
— Trebuie, trebuie, trebuie…
— Da, trebuie!
— Pe toți dracii din iad…
— Da, și ăștia se potrivesc de Halloween.
— Azi vine Helen pe la noi, așa că n-o să putem să scobim
dovleci.
— Precis că și ei îi place să decupeze dovleci!
— Precis că ei i-ar plăcea să nu aibă nimic altceva de făcut
toată ziua decât să scobească-n dovleci.
Dar e-n regulă, cumpăr doi dovleci mari și unul mic.
Copilul îl cară pe cel mic, eu duc pe umeri cei doi dovleci
monstruoși și-i înveselesc astfel pe trecători în drum spre casă.

Ca vârstă, Helen e mai apropiată de copil decât de mine,

așa că decupează cu sârg împreună cu noi. Eu torn vin în
paharul ei și-n al meu la intervale regulate. Lucrez încet și las
situația să-și facă efectul asupra mea. Dintr-odată e aici ceva
ce n-am mai avut de mult. Bărbat, femeie, copil. E frumos.

609
 Dar Helen are un prieten, și eu am cocaina.
În timp ce amândoi decupează chipuri din dovlecii lor,
eu mă încăpățânez în ideea de a le oferi vecinilor, în locul
obișnuitei mutre de Halloween, un dovleac în formă de penis
cu o lumină-năuntru. Finețea mea motoare e aceea a unui
excavator, iar penisul, care a ieșit cam prea mare, are aceeași
problemă ca Adolf Hitler sau, cel puțin, aceea pe care se spu-
ne c-a avut-o, anume că avea ieșirea uretrei dedesubt. Helen
fixează un muc de țigară-n opera de artă, și acum e în regulă.
Cu toate astea, copilul e indignat.
— DOAR N-O SĂ PUN AȘA CEVA LA FEREASTRĂ!
— De ce nu?
— Păi asta nu-i o față!
— În privința asta te-ai prins.
— NU VREAU ASTA!
— Dar închipuie-ți-i pe vecini. Când or să vadă asta!
— Okay, atunci vreau.
În timp ce copilul termină de scobit dovleacul-penis,
Helen și cu mine desfacem a doua sticlă. Copilul se hlizește.
Conștiincios, curăță dovleacul de sâmburi, pune lumânări
înăuntru, le aprinde într-o manieră un pic cam ciudată, dar,
oricum, fără să se ardă, și, mândru, așază capul de penis la
fereastră.
— Ți se potrivește de minune, îmi șoptește Helen.
Copilul rămâne lângă dovleac și spionează în curtea inte-
rioară dacă nu cumva poate să-i observe pe vecini și reacțiile
lor. Eu o mângâi pe cap pe Helen. Este o atingere la care nu
mă gândesc, ea se întâmplă automat, nu am nicio influență
asupra ei.
— Nu se uită nimeni, se necăjește copilul. Mă-ntind în pat
și citesc. Pot să mănânc puțină ciocolată?

610
 — Doar dacă-mi dai un pupic, spun eu.
— Nu-ți dau.
— Atunci dă-mi mie un pupic, intervine Helen.
— Nu-ți dau deloc!
— Ei, hai, știi tu câți bărbați ar vrea să-mi dea un pupic?
— Trei? întreabă copilul, dar sună mai degrabă ca o con-
statare, și se-ntinde în pat.
— Ți-e foame? întreb eu.
Helen scutură din cap. Ea mai toarnă-n pahare și pune
muzică pe laptop. Eu explorez în frigider după ceva demân-
care. Ca de obicei, am cumpărat doar pentru copil. Până și
vinul l-a adus Helen, pentru că eu nu vreau să mai am alcool
în casă. Orișicum, găsesc un pachet de șuncă.
Tired Pony. Una din formațiile mele preferate. Bună ale-
gere.
Mă uit la Helen. Ea se uită la mine. Cred că ne gândim
cam la același lucru.
Ea fumează. Eu nu fumez, dar, câteodată, mai pufăi.
Acum pufăi și eu una.

În pat, copilul chirăie. Probabil că citește un caiet de

benzi desenate Clever&Smart. Helen îmi face semn cu capul
spre pat și râde. Eu îmi molfăi șunca. Până când constat, nu
atât din cauza gustului, cât fiindcă privirea îmi pică întâm-
plător pe data de expirare, că nu e în octombrie, ci în mai.

611
 WESTSTEIERMAR K

Julius n-a rezistat mult. Era de așteptat.

Totul e din nou ca-nainte. Uriella vine acasă la ore foarte
diferite. Câteodată după-masă, câteodată noaptea, câteodată
trează, de multe ori nu. Din când în când rămâne acasă și doar-
me toată ziua. În astfel de zile, bântuie seara prin casă palidă ca
o stafie și pare să caute ceva. Îmi pare rău de ea. Cu toate astea,
nu primește multe puncte bune în registrul meu secret.
Mă întreb dacă să tai numele lui Baby. Mă hotărăsc să n-o
fac. El este încă aici. Vorbesc cu el și-mi imaginez ce anume ar
răspunde el. Cu toate astea, n-am chef să primesc vreun semn
de la el sau chiar un mesaj. Morții să facă bine să rămână din-
colo. Eu nu-i vreau cu mine. Vreau ca ei să mă aștepte dincolo.
Gândul ăsta mi se pare consolator. Nu mă gândesc niciodată
ce anume urmează după sosirea la capătul tunelului.

Uriella ține cu dinții de ideea ei de a mă cita ca martor

care să confirme că ea n-a făcut decât să se apere împotriva
lui Holzwurm. Nu știu dacă să-i spun că declarațiile unui co-
pil de treisprezece ani probabil că nu au cine știe ce greutate
în instanță sau dacă să las asta în seama instanței. În orice
caz, jandarmii care au venit chiar în ziua următoare acasă nu
s-au interesat de mine.

De astăzi, la școală stau cu Markus în aceeași bancă. Ceea

ce nu înseamnă că sunt și cu ceilalți pe aceeași lungime de
undă. E ca și când am trăi în lumi diferite, am vorbi limbi
diferite, am vedea lucruri diferite.

612
 Asta e, gândesc eu în timp ce-mi mestec felia de franzelă
pe pat. Ei văd alte lucruri decât mine. Nu doar valori sau așa,
nu asta vreau eu să spun. Sau nu numai. Ei văd creioane și
pixuri, și caiete acolo unde eu nu percep absolut nimic. Eu
văd un cotor de carte acolo unde privirea lor nu zăbovește.
Dar nu-i numai asta. Nu-i vorba de citit. De faptul că
eu bag în mine cărți peste cărți, și pe urmă aștept să văd ce
fac ele acolo în mine, nici de faptul că ceilalți, chiar atunci
când mai citesc câte o carte, o elimină nedigerată. E vorba de
chestii cotidiene. De frig, de căldură, de străzi, case, mașini,
brutării, semafoare, zăpadă, pădure, soare, octombrie. Toate
astea, pentru ei, sunt cu totul altfel decât pentru mine.
Eu nu spun că-i mai bine ca mine sau ca ei. Dar pare să
fie altfel. Întrebarea e doar dacă, pentru mine, e bine așa sau
e rău.

Refac partida pe care am jucat-o sâmbătă în campionat.

S-a terminat cu remiză, cu toate că eu stătusem mai bine.
Mai mult, eu am fost acela care a propus remiza. Celălalt
avea mai multe puncte ELO decât mine. Dacă joc mai de-
parte, m-am gândit eu, te pomenești că s-ar putea s-o pierd,
așa m-am gândit, ăsta e-n stare să răstoarne situația. Deci:
eu propun remiză, ăla se uită la mine, în jurul ochilor are
un tremur surprins, aproape batjocoritor, și-mi întinde mâna
peste tablă.
Josef, căpitanul de echipă, mai întâi a clătinat din cap, și
pe urmă, când a fost limpede că meciul se termină 4:4 toc-
mai din cauza asta, m-a cam mustrat. De la campionatele din
Weststeiermark are o problemă cu mine. Cred că din cauză
că a trebuit să aibă grijă de mine și, pe chestia asta, n-a mai
putut să se-mbete.

613
 După o jumătate de oră de analiză cu lapte și cu franzelă,
am găsit drumul spre victorie. Cred că l-aș fi găsit și sâmbătă.
Trebuia să joc mai departe.
Strâng piesele și le bag în cutie. De obicei, le las pe masă,
dar astăzi le bag la loc.
Mă-ntreb ce-are să se aleagă din mine. Și dacă, de fapt,
sunt prea prost ca să cred că cineva ca M. ar putea să vrea
vreodată ceva de la unul ca mine.
Mă visez într-o lume cu M. până adorm.
Mult nu apuc să dorm. Mă trezește vecinul cu drujba lui.
E limpede că profită de intervalul de timp în care știe că nu-l
amenință niciun atac.

Seara, ea ajunge acasă devreme, dar e la fel de beată ca

noaptea târziu. La mine-n cameră, eu mă tot joc și mă gân-
desc. De fapt, nu mă gândesc, nu fac decât să las o imagine
să se coaguleze la mine în cap. Gândurile mele se-nvârt în
jurul acestei imagini. E puternică. E de mult în mine. La un
moment dat devine irezistibilă.
Ea șade pe canapeaua din sufragerie, sparge nuci și se uită
la televizor. Eu înghit în sec.
— Vrei, te rog, să te uiți? Dacă am lăței? Mie mi se pare că
am ceva acolo.
Nasturii i-am descheiat deja. Îmi trage chiloții în jos și
ea-i sare în față, atât e de tare.
Ea-mi scormonește prin floci. Mi-o ia în mână, o-mpinge
la dreapta, o-mpinge la stânga. Când mi-o strânge mai tare,
abia mai rezist, mă doare capul de excitat ce sunt, în același
timp, capul îmi arde de rușine.
— Nu… nu… Nu văd nimic. Nu…
Acum sau niciodată, mă gândesc eu.

614
 — Poți, te rog, să mi-o sugi?
Ea izbucnește în râs.
— În niciun caz!
Se transformă-ntr-un acces de râs. Eu mă prefac că aș fi
făcut o glumă bună și râd și eu, încurcat. Ea râde mai departe.
Aproape triumfător, cum mi se pare mie. Nucile trosnesc. Ea
râde și se uită la televizor. Se-neacă, tușește, râde mai departe.
Eu mă-ncui în camera mea. Îmi îngrop capul în pernă.

615
 VIENA

Treaz de mai bine de 100 de ore. Cinci zile. Cinci nopți. În

jur de două-trei mii de euro trași pe nas.
Conștiința se estompează. Zilele decurg asemenea filme-
lor vechi la televizor, la care te uiți doar în treacăt. Cu coada
ochiului, văd mișcările unor oameni care nu pot fi aici, dar,
cu toate astea, mă uit.
La amiaza celei de-a șasea zile mă prăbușesc brusc. Când
mă trezesc, e-ntuneric. Zac, tremurând de frig, pe pardoseala
goală. Mobilul meu spune că e poimâine. 113 apeluri ratate.

616
 GOLDEGG

Pornim într-o plimbare în jurul lacului. Copilul se bu-

cură, dar eu îmi târșâi fără chef ghetele mele Nikolaj pe pro-
menada pe care zăpada ajunge aproape până la genunchi. Pe
munte, asta aproape că s-ar numi să faci pârtie. Partea fru-
moasă a anului a fost, încă o dată, prea scurtă.
Pe latitudinile noastre, se poate trăi numai din aprilie
până pe la mijlocul lui septembrie, după aia ar trebui să ai
destui bani ca să pleci pentru un timp în Italia sau direct
în Thailanda sau Vietnam. Aici, în țară, oamenii devin
morocănoși. Sau mai realiști. Ei își văd din nou viața așa cum
e ea și le place să-și verse supărarea pe semeni.
Un sms de la Eduard Habsburg. E numit ambasador la
Vatican. Ambasadorul ungur.
Felicitări. Am și eu o invitație la recepția de instalare?
Poate că-i mai bine să nu ai.
Da, poate că mai bine nu.
De data asta, mă rog eu pentru tine, în mod excepțional,
îi scriu eu.
Mă-ntreb dacă, în cazul tău, mi-ar fi într-adevăr de vreun
ajutor.
— Vrei să lași odată mobilul ăla? întreabă copilul.
— Imediat! Scuze!

Până când am ajuns să pot să-nvăț de la mine însumi, am

învățat destul de mult de la alții mai bătrâni. Mi se părea lo-
gic să-mi petrec timpul cu oameni care au văzut deja mai

617
mult decât mine și care au mai multe de povestit. Există însă
ceva de care nici măcar ei n-au reușit să mă apropie, și anume
zona rurală.
Nu am nimic împotriva zonei rurale. Prefer să trăiesc
la oraș, dar nu am nimic împotriva zonelor rurale. Îmi pla-
ce orizontul deschis, pajiștea, cerul imens. Pentru mine e o
enigmă fascinantă cum pot gândi oamenii în câmpie, și nu
pe străzi. O vale, pe asta nu o văd, o văd numai când am o
privire de ansamblu, de sus, dar eu nu am decât privirea for-
mată pe Schleifmühlgasse, privirea dreaptă. Îmi place ritmul
lent al oamenilor din orașele mici și din sate, el îmi aduce
aminte de Roma, unde toate își urmează cursul lor simplu. Și,
cu toate astea, nu rezist mult timp în zone în care este numit
mai întâi numele de familie al unei persoane și, abia pe urmă,
prenumele. Exceptând Ungaria.
Ambasadorul Kiralyi Herczeg Habszburg Eduard. Sună
comic. O fi oare corect? Întreb. Greșit. Dr. Habsburg-Lotha-
ringiai Eduard nagykövet. Dar și așa sună comic.

Ne ducem la lacul înghețat bocnă. Îi explic copilului cât

de groasă trebuie să fie gheața ca să țină un adult. Vrea să știe
dacă s-a-ntâmplat deja ca gheața să se fi rupt aici și cineva să
se fi înecat.
— Din câte știu eu nu.
— Dar e un pilot care zace dedesubt. Din al Doilea Război
Mondial. Cu avion cu tot.
— De unde știi?
— Mi-a povestit Susi. E adevărat?
— Da. E adevărat.
— Aici sigur nu mai fac niciodată baie. E nașpa.
— Dar ăla-i departe, pe fundul lacului! Lacul e foarte
adânc.

618
 — Tot mi se pare nașpa.
Interesul lui pentru gheață și lac s-a epuizat. Mergem mai
departe.
Mă-ntreb cine influențează expresiile la modă ale tineri-
lor. Fiecare generație are adjectivele ei preferate și nu toate mi
se par concludente. Cu toate astea, e amuzant să le auzi din
gura unei ființe pe care o țineai odată într-o singură mână.

— Cât durează până te-neci?

— Ce-i cu gândurile astea morbide?
— Mă interesează pe mine.
— Depinde unde te-neci. Cu cât e mai rece apa și cu cât e
mai tânără victima, cu atât e mai bine.
— De ce?
— Pentru că oamenii nu se îneacă așa de ușor când tem-
peratura corpului lor e scăzută.
— Și cât timp durează?
— Nu știu. Câteva minute. Dar înecații pot fi aduși înapoi
mai ușor, mai ales cei sub care s-a spart gheața. Au existat
deja cazuri în care copii care au stat o oră sub apă au fost
resuscitați și chiar s-au făcut bine de tot.
— Nașpa.
— Tu m-ai întrebat.
— Noroc că nu mă interesează patinajul.

Un e-mail de la Forumul cultural din America de Sud.

Că încă mai speră. Chiar dacă acum e deja foarte din scurt.
Mă gândesc un pic. Ei și. Am nevoie urgentă de o lume nouă.
Răspund că vin dacă mi se face un program de călătorie
flexibil. Există câteva locuri în lume pe care vreau să le fi
văzut măcar o dată în viață și în care precis nu se organizea-
ză evenimente. Particip la programul făcut, și apoi îmi fac

619
programul meu la fața locului. Călătoriile de unul singur mi-
au făcut întotdeauna bine, cel puțin, atunci beau puțin sau
nimic și, după întoarcerea mea, sunt mai reconfortat, așa că
durează câteva săptămâni până când încep din nou să mă
prostesc pe la tejghelele cârciumilor.
Cel puțin, înainte dura câteva săptămâni. N-ar trebui să
omit faptul că starea mea generală nu a evoluat în bine.
— Așa! Acum închizi telefonul ăla de tot! ordonă copilul.
— Ai perfectă dreptate, spun eu.
— Poți să termini de scris ce-ai început, dar după aia-l
închizi!
— Absolut! Categoric. Se face.
După ce am apăsat pe send și am închis telefonul, sunt
mai vesel. Trântesc copilul în zăpadă, el se ridică, vine spre
mine în goană, ca un taur, se lovește de mine că rămân fără
aer, eu mă prăbușesc și-mi îngrop obrazu-n zăpadă.
Senzația de rece pe piele-i plăcută. Tot corpul meu
dogorește de la vinul alb pe care l-am băut cu Sepp ­până-n
zori. Împotriva acestei senzații mă ajută puțin faptul că
copilul îmi bombardează ceafa cu bulgări de zăpadă. Îl las
să țopăie pe mine până când îmi aduc aminte-ngrozit de
pliculețul cu zăpadă din buzunarul de la pantaloni, care pre-
cis că s-a udat deja de tot.

Seehof le aparține lui Sepp și lui Susi Schellhorn. Suntem

prieteni. Nu sunt mulți oameni despre care spun asta.
Seehof este un hotel de lux, în orice caz, raportat la noțiunea
mea de lux. Am de lucru, cel puțin atunci când copilul nu
e cu mine sau e ocupat, și-n timp ce lucrez, sunt servit cu
mâncare și băutură. Nimeni nu mă-ntreabă de vorbă, biblio-
teca din casă e cuprinzătoare, chiar dacă prea-mpovărată de
Thomas Bernhard și prea amprentată de editura Suhrkamp,

620
personalul îmi tolerează mofturile, proprietarii îmi asigură
distracția prin propriile lor particularități, nimeni nu se miră
și nu se plânge dacă seara adorm pe banca de vizavi de bar și,
la ora micului dejun, eu zac tot acolo, câinele casei are un sin-
gur ochi, iar ceilalți oaspeți sunt suportabili, și sub acoperiș
există o baie de aburi în care nu pot să nu mă gândesc mereu
la Eduard și la mica lui orchestră. Pentru mine, toate astea în-
seamnă lux, chiar și mopsul ciclopic care se bășește întruna și
care, în timp ce lucrez, stă-ntins la picioarele mele și așteaptă
să-i pice ceva din pâinea mea cu șuncă.
Schellhornii își îngăduie, la rândul lor, luxul de a invita,
când și când, oameni ca mine. Acum un an am stat aici două
luni încheiate, fără să mi se permită să plătesc. Situațiile de
acest fel mă jenează și aproape că mă bucur atunci când am
ocazia să-mi vâr cardul de credit în cititorul de carduri de la
recepție.

Când, uzi leoarcă și transpirați, ne-ntoarcem la hotel

­și-mi deschid mobilul, piuie de câteva ori la rând.
Astăzi, la masa de alături ședea Andrew Card. Șeful de
personal al lui Bush.
Pe mine, fazele astea nu mă fac invidios. Pe mine mă stre-
sează dacă, în general, șade cineva la masa de alături.
Helen: Ce mai faci? Unde ești? Noi ieșim la un vin, vii cu noi?
Else: Cum vă merge? Ce mai face copilul? Ce faceți voi?
Genghis-Han: Știi ce-i aia Viber? Cică-i un fel de program
sau așa.
Tatăl meu: Ce mai faci, brută umflată? Dansezi cu scroafa
la Naschmarkt? Oamenii vă aruncă monede, și scroafa trebuie
să le aspire cu râtul. Seara cacă monede la tine-n casă. Drept
mulțumire, tu o săruți, și scroafa primește un halat de baie nou.

621
 Nina: Ce-i cu tine? N-am mai primit de mult o poză de
la tine. Ești bine? Ia vezi, ce zici de schița asta? Gorila e deja
destul de bine, la aripi mai e de lucru.
Îi răspund Ninei că gorila-fluture făcută de ea mi se pare
încă prea infantilă. Eu vreau o gorilă-fluture care nu-i nici
rea, nici amuzantă, vreau una care e ca mine.
Ea: Așadar, rea și amuzantă.
Eu: Exact.

Elisabeth a venit deja. Și-a luat camera de alături. Copilul

vrea să rămână la bar cu Susi și cu câțiva prieteni noi pe care
și i-a făcut aici. Nouă ne convine.
Elisabeth sau Elli, cum îi zic eu, este una dintre puținele
femei care spun fără ocolișuri ce anume vor. De pildă, spune:
„Cel mai mult mi-ar plăcea acum să mă așez pe fața ta”. O
spune ștrengărește și, totodată, serios, cu pasiune și, totodată,
respect, respect nu atât față de mine, cât față de intimitate în
sine. Sexul nostru nu e de felul celui pe care-l rezolvi pentru
că, în conformitate cu toate regulile sociale și de viață, tre-
buie să-l faci.
Câteodată îți imaginezi că sexul te aduce înapoi în lume,
sau că nu ești un om întreg dacă, din când în când, nu fuți
pe cineva. Poate că așa și este. Dar actele de felul acesta sunt
altfel decât cele dintre Elli și mine. Sexul cu ea, în ciuda
acestui lucru sau tocmai datorită lui, e unul a cărui aminti-
re e frumoasă, el nu-ți lasă un sentiment neplăcut, nu lasă-n
urmă singurătate, o singurătate care, după fiecare punct cul-
minant, se lăbărțează în mine și mă face să-i întorc spatele
pentru o jumătate de oră oricărei femei față de care nu am
sentimente profunde.
Elli locuiește în Innsbruck și nu putem să ne-ntâlnim de-
cât din când în când, pe la jumătatea distanței. Cândva am

622
fost îndrăgostiți unul de altul. Ceva a rămas. Din când în
când, ne uităm să vedem ce-ar putea să fi fost. Rămâne de
fiecare dată doar o idee.

Nu ne facem duș după sex. Ne îmbrăcăm și coborâm la

masă transpirați. În mod excepțional, au venit atâția prieteni
ai casei, încât suntem așezați cu toții la o masă lungă. Copilul
mănâncă împreună cu prietenii lui la Sepp în bucătărie.
Pentru mine, sunt prea mulți oameni în jur. Cocaina-i
udă. Dar mă lupt cu succes cu ispita de a turna materialul pe
o farfurioară în cameră și de a ține bricheta aprinsă sub ea,
ca măcar o parte din el să mai fie utilizabil.
Elli s-a făcut și mai frumoasă. Observație dulce-amăruie.
Tovarășii mei de masă sunt oameni cunoscuți, arhitecți,
muzicieni, disc jockey, jurnaliști, viticultori, pictori, actori,
cu toții oameni simpatici, după cum se pare. Mă-ntreb de ce
prezența lor declanșează deodată în mine asemenea depresii.
Le beau celorlalți vinul și mă dedic mobilului meu. Cine-
va mi-a spus odată că asta ar fi nepoliticos din partea mea, la
care eu i-am răspuns că ar fi mai bine să nu vrea să știe cât de
nepoliticos aș fi fără mobil. Lucru pe care l-a înțeles.
Un e-mail de la micul cuplu porno. Dacă vin la gangbang.
Sau dacă nu vreau să le fac o dată o vizită privată.
În Spiegel Online, din nou o știre gen de lunea viitoare în
estul Ucrainei ar urma să intre-n vigoare o încetare a focului.
Știrile de felul acesta mi s-au părut întotdeauna bizare. Până
la miezul nopții respective avem voie să ne tragem gloanțe în
cap, dar, după aceea, asta o știm deja, o lăsăm baltă un timp.
Oare în ce zi suntem astăzi?
Între 1 ianuarie și 31 decembrie, treci an de an prin data
zilei în care vei muri. Doar anul nu se potrivește. Până când
odată se va potrivi.

623
 Elli și eu suntem întrebați de arhitectă care-i treaba cu noi.
Elli explică deschis care e treaba cu noi. Arhitecta-nțelege.
Faza mi se pare simpatică. E drept că nu știu ce anume n-ar
fi de înțeles aici, dar majoritatea oamenilor, în irascibilitatea
lor funciară, nu-nțeleg nimic, ei caută mai degrabă ceea ce
e de neînțeles într-o situație, iar de la neînțelegere până la
condamnare nu e niciodată un drum prea lung.
Elli se lasă prinsă-ntr-o discuție cu arhitecta. O cunoștință
îmi trimite un link la un site pe care sunt numit vanitos și
arogant. Mă-ntreb de ce oare îmi trimite ea asta. În afară de
asta, vanitos, oare cine nu-i vanitos? La mine, trăsătura asta
nu întrece măsura, pentru că, în jumătate din timp, mă con-
sider, oricum, îngrozitor. Totuna. Reproșul de vanitate vine
întotdeauna de la oameni ultravanitoși, care nu-și asumă pro-
pria lor vanitate. Iar de aroganță nu vorbesc decât oamenii
aroganți și cei cu complexe considerabile. În multe cazuri, se
potrivesc amândouă. Nu-mi pasă de astfel de oameni. Nu tre-
buie să-ți strici karma. Și tocmai de aceea blochez acum adre-
sa de e-mail a cunoștinței care mi-a trimis rahatul ăsta. Pen-
tru că ea ar trebui să știe că nu sunt arogant, ci doar puțin cam
explicit vizavi de unele cazuri de nerușinare. Asta-nseamnă
psihologie Wing Chun.
Copilul își face apariția cu fața pictată ca un războinic și
vrea să urce în cameră.
— Deja la culcare? întreb.
— În curând, dă el din cap.

Stau întins lângă copil și-l contemplu. Bronzul verii nu s-a

dus de tot. Arată sănătos și mulțumit. Obrajii sunt rumeni,
probabil, copiii s-au zbenguit prin bucătărie și au terorizat
personalul. Ei bine, asta e treaba copiilor.

624
 De jos răzbat până sus la noi voci însuflețite. Cineva râde.
Cunosc vocea, dar n-o recunosc. O femeie țipă vesel. O în-
treagă adunare râde. Totuși mă bucur că sunt aici și pot să mă
uit la copil cum doarme.
N-am mai tras nimic și n-am mai băut nimic, și m-am
spălat pe dinți. Vreau să fiu cât mai treaz cu putință atunci
când sunt cu copilul. Și pentru Elli vreau să fiu treaz, o aud
deja din camera de alături.

Mă uit la un episod din Torchwood. Intru prin ușa de tre-

cere la Elli, repede, scurt, fără zgomot. Mă-ntorc. Copilul sfo-
răie egal. Mă-ntind lângă el și mă uit la el cum visează.

625
 WESTSTEIERMAR K

Jucăm fotbal și, încet-încet, încep să am din nou încredere

în șoldul meu. La ora de educație plastică, și asta o noțiune la
fel de confuză ca exerciții corporale, profesorul bătrân, care
e, de fapt, pictor, se ține de glumițe cu fetele mai drăguțe, în
special cu M., dar, fiindcă o văd cum, în spatele lui, își dă pes-
te cap ochii ei albaștri-verzui sclipitori, nu sunt gelos. Püttl e
obligat de Markus să-nghită o gogoașă întreagă și borăște pe
fereastră cu fața roșie ca racul. Eu fumez la WC prima mea
țigară și aproape că fac și eu la fel. Când ajung înapoi în clasă,
Püttl tot nu și-a revenit. În fond, o imagine care ar trebui să
mă-nveselească. Dar nu reușește, nu astăzi.
Tristețea cu care mă târăsc de la o zi la alta rămâne. Urăsc
data de azi.

Acasă-mi încălzesc o conservă de ravioli. Nu sunt groza-

ve, dar mănânc jumătate. Beau o jumătate de litru de cola.
Iau o felie de franzelă și mă-ntind în pat. După ce am mân-
cat-o, mă-ntorc pe-o parte și mă holbez la perete.
Încerc să mă adun.
Exact acum un an.

Cu câteva zile înainte, fusesem cu tanti Britt la spital.

Când Suux era bolnavă, Britt rămânea noaptea cu mine, ca
să nu stau singur.
Doctorița se uită așa cum te uiți când nu vrei să spui un
lucru și speri că are să-l spună celălalt, iar tu nu trebuie decât
să confirmi din cap. Britt îi face pe plac. Doctorița confirmă
din cap.

626
 Se apropie sfârșitul. Doar câteva zile.
Știu că Suux a vrut întotdeauna să moară acasă. În
locuința ei, în care trăiește deja de optzeci și opt de ani. E de
neconceput s-o lăsăm în spital.
— Și cum crezi tu că ar trebui să facem?
— Păi nu-i greu s-o ducem acasă, răspund eu.
— Și pe urmă?
— Pe urmă rămânem lângă ea.
— Tu și cu mine? Cât timp?
— Atât cât este nevoie.
Spre surprinderea mea, spune da.
Și doctorița e surprinsă.
— Nimeni nu mai face așa ceva, spune ea.
Nu am idee cum altfel s-ar putea face.
Eu sunt acela care i-o spune. La fel ca în film, îi așez ve-
chea ei valijoară pe pat și-i arunc o privire cât mai puternică
posibil.
— Așa. Acum te duc acasă.
Arată ca un copil. Citesc în ochii ei recunoștință, frică,
derută, ușurare. Eu simt recunoștința și frica, nu ușurarea,
nu deruta. Știu doar că acum trebuie să devin repede adult.
— Ești atât de bun cu mine, spune ea.
Nu sunt în stare să-i răspund. Îi împachetez lucrurile.
Suux nu mai are puterea să protesteze împotriva cutelor pe
care le provoc hainelor ei. Asistă-n tăcere. Părul ei e ciufu-
lit. Maxilarele ei mestecă. Mâna îi tremură atunci când ara-
tă spre chiuveta unde se află trusa ei de igienă. În ultimele
săptămâni, pare să fi făcut de două ori mai multe pete de
bătrânețe, iar pielea ei atârnă flască de pe oase.
Britt și cu mine mergem pe lângă patul ei când este dusă
spre ambulanță. Doi sanitari o așază-năuntru și îi prind cen-

627
tura. În timpul drumului, sunt așezat lângă ea, fără voie cu
spatele în direcția de mers, și mi se face rău.
La coborâre, bătrâna Suux se mai întoarce o dată. Își tre-
ce mâna prin păr și-mi dă portmoneul, pe care-l privesc cu
ochii umezi, la fel și bastonul, pantofii ei, poșeta ei.
— Bacșiș, îmi șoptește ea.
Le dau sanitarilor o bancnotă. Suux aprobă din cap.
Sanitarii o duc pe Suux cu scaun cu tot până sus în
locuința ei. Admir puterea corpului ei. La plecare, ei salută
prietenos, ca și când s-ar fi sculat de la masa de prânz la re-
staurant. Îi conduc până la ușă.
În bucătărie, Britt și cu mine discutăm despre ce-avem
de făcut mai departe. Nu prea ne trece mare lucru prin cap.
Ce-are să se-ntâmple? Și, mai ales: când? Nu ne mai rămâne
mare lucru de făcut decât să înștiințăm rudele – pe acelea
care au mai rămas.
Când Brit și cu mine ne-ntoarcem în cameră cu o supă de
găină, proteza dentară a lui Suux zace pe podea. Ea s-a întors
pe-o parte, cu spatele la noi.
Britt se repede la ea.
— Ce s-a-ntâmplat?
Nu se mai poate vorbi cu Suux. Trăiește, dar nu mai
reacționează.
Britt îl înștiințează pe medicul lui Suux, care o tratează de
ani de zile. El promite că are să treacă mai pe seară. Mă bucur
foarte tare când aflu asta. Situația asta nu numai că mă-ntris-
tează, dar mă face să-mi fie din ce în ce mai frică.
Britt crede că Suux are nevoie la toaletă. E cât se poate de
evident că ea nu mai e-n stare de asta, nici măcar dacă o aju-
tăm. Britt așază câteva prosoape unul peste altul. În timpul
ăsta, eu mă duc la bucătărie.

628
 Afară, soarele dispare încet, iar Britt și cu mine ne uităm
unul la altul.
— Ți-e foame? întreabă ea.
Eu scutur din cap.
— Nici mie. Dar trebuie să mâncăm ceva.
Comandă pizza. Nu-mi place pizza din cale-afară, dar
mănânc. Discutăm despre orele care urmează.
Mă așez în fața patului lui Suux și-ncerc să nu mă gân-
desc la nimic. Când văd că nu-mi iese, scot o carte de șah din
geantă. Răsfoiesc prin ea fără să văd cu adevărat diagramele
care ilustrează partidele lui Bobby Fischer. Plutesc ­într-un
nonspațiu, sunt în nongândire, nu mă aflu deloc aici. Unde-
va, în mine, e ceva care strigă. Nu trebuie să auzi tot, altmin-
teri înnebunești.
Când vine doctorul gândesc. Când vine odată?

Bătăile în ușă mă aduc înapoi în Weststeiermark. Afa-

ră, doi bărbați în uniforme de pompieri. Vor să vândă bilete
pentru balul pompierilor voluntari. Nu cumpăr. Ghinionul
lor că Uriella nu-i acasă.

629
 SANTIAGO DE CHILE

Cunoștea bine hotelul din Santiago. Stătuse aici cu ani în

urmă, când zburase în acele zone din America de Sud pe care
nu le văzuse încă și care-l interesau mai mult decât capitala
sufocată de smog. Și cu Marie fusese o dată aici. Ea însă nu-și
aducea aminte.
— Ei, hai, ai stat o jumătate de oră la fântâna asta! Ai și
fotografiat-o! În fiecare seară glumeai cu portarul, din cauză
că lui i se părea că semeni cu nu știu care celebritate!
— Cred că mă confunzi cu altcineva.
— Tu nu poți fi confundată cu nimeni.
În cameră, păru că-și aduce aminte o clipă, era aceeași ca
atunci, nu se schimbase nimic. După câteva secunde scutură
din cap.
— Ei? întrebă el.
— N-am mai văzut-o.
El își băgă mâna după dulap. Biletul era lipit de peretele
din spate. Îl dezlipi. Surescitat, se opri cu el în calea luminii
care cădea în cameră prin marea fereastră nu tocmai curată.
Salut, Jonas, Jonas al tău. Eu sunt bine. Tu ești bine. Erai
bine. Și acum? Povestește-mi.
Și data.
— Ei, păi atunci fă bine și povestește-i, spuse Marie și râse.
— Nici de asta nu-ți mai aduci aminte? Am fost aici îm-
preună! Te-ai uitat la mine cum scriu! Te-ai uitat la mine
cum l-am lipit în spatele dulapului!
Marie scutură din nou din cap. Se apucă să despacheteze.

630
 Jonas coborî la bar, unde tipul de la agenție îl aștepta deja.
Era gras, purta pălărie de soare și avea ochi vicleni, care clipeau
amuzați. Părea mulțumit de sine. Îl chema Burder sau Burda.
— Până la zborul dumneavoastră mai aveți două săptă-
mâni, spuse el, făcându-și vânt cu un prospect. Aveți nevoie
de cineva pentru oraș? Aș putea să vă ofer pe cineva.
— Un ghid, asta vreți să spuneți? Până acum n-am avut
niciodată nevoie.
— Păi atunci cum vă descurcați în țări străine? Că doar
călătoriți mult, așa am auzit.
— Tocmai, călătoresc mult, de aceea mă descurc.
— Din fericire, nu toți turiștii sunt ca dumneavoastră,
alt­fel am putea să închidem prăvălia.
— Păi, eu nu sunt turist, spuse Jonas și comandă două
cocktailuri, unul pentru Burder, unul pentru sine.
— Mulțumesc. Deci porniți peste două săptămâni. Vă
ducem cu un avion până la Punta Arenas, și apoi, peste câte-
va zile, până-n tabăra de bază. Dar pe urmă…
— Da?
— Țineți în continuare să mergeți singuri? Întâmplarea
face ca unul dintre cei mai profi ghizi ai noștri să fie liber
acum. Aș putea să vă fac un rabat.
— Nu, mulțumesc.
— Douăzeci la sută.
— Nu.
— Treizeci?
— Nu, mulțumesc.
— Dar știu că sunteți încăpățânat! Cincizeci la sută, ulti-
ma mea ofertă.
— Și chiar dacă ni l-ați da gratis, preferăm să mergem singuri.
— V-ați gândit bine?

631
 — O, da.
— Și credeți că-i o idee bună?
— Nu-mi veniți cu chestii din astea, spuse Jonas. Mulțumesc.
Chelnerul voia plata pe loc. Jonas puse o bancnotă de do-
uăzeci de dolari pe tejghea.
— Îmi cer scuze, spus Burder, desigur, nu-i problema
mea. Vă-ntreb doar din grijă față de dumneavoastră. Poate
doriți să încheiați o asigurare de transport? Pentru cazul în
care… nu s-ar desfășura totul conform planului?
— Dar văd că sunteți un optimist, spuse Jonas.
Burder ridică din umeri a compasiune.
— Asta mi-e meseria.
Schimbară subiectul. Agentul trăia chiar în Santiago și
știa destule lucruri despre evenimentele actuale din politică
și cultură pentru ca Jonas să-și facă o imagine. Lui Jonas, ti-
pul i se părea, până la urmă, absolut okay.
Nu se schimbaseră multe. Râurile nu erau tocmai curate,
salubritatea venea cu întârziere, oamenii purtau măști pen-
tru protecție respiratorie, cel puțin cei care aveau așa ceva.
Cu toate astea, Burder tușea în permanență. La fel făcuse și
Jonas atunci, renunțase la mască.
Tocmai când se pregătea să-ntrebe de noile măsuri ale gu-
vernului împotriva poluării, o văzu pe Marie ieșind din lift.
Purta jeans și o vestă lungă, gri.
Îi făcu semn cu mâna. Ea-i răspunse. Cerceii ei mari licăreau.
De fiecare dată are senzația că o vede pentru prima oară,
gândi. Mă-nnebunește. Iat-o că vine. Și se oprește.
— Uau, zise Burder când Marie li se alătură.
Jonas dădu din cap ca pentru a confirma.
— Au mai fost și alții care au spus asta.
— Dumneavoastră chiar că nu vă lipsește nimic, după
cum văd, spuse agentul.

632
 — Cel mult o asigurare, spuse Jonas.
— Eu nu cred în asigurări, spuse Marie. În afara celor de
sănătate. Dar celelalte îi ispitesc pe oameni să fie nechibzuiți.
— Pe mine unul, nu.
— La banii tăi nici n-ai nevoie de vreo asigurare.
— Dar nici nu sunt nechibzuit.
— Tu ești chintesența nechibzuinței. Ești profund chib-
zuit și nechibzuit. Se-ntoarse către Burder:
— Așa ar trebui să fie toți oamenii, nu credeți?
— Aha, spuse agentul.
— Cunoașteți mulți oameni care sunt așa?
— Nu cred.
— Cunoașteți mulți oameni care pot balansa astfel între
una și cealaltă?
Agentul își încreți fruntea. Își mută privirea de la Marie
la Jonas.
— Eu nu vă mai deranjez, spuse el. Aveți numărul meu de
telefon. Dacă aveți nevoie de ceva – în cel mult douăzeci de
minute sunt la dumneavoastră, la orice oră.
Își puse pălăria și porni agale spre ieșire.
— Și dus a fost, spuse Marie, se așeză pe un scaun înalt de
bar și-și comandă o vodcă mare.
— Ptiu, drace, Eristoff, spuse Jonas.
— Vodca te satură și nici nu miroase, spuse ea. Un vechi
secret de la balet.
— Ce-a fost asta? Era un tip de treabă.
— Așa mi s-a părut și mie.
— Și atunci de ce l-ai gonit?
— Fiindcă vreau să fiu singură cu tine. Unul ca el îmi
dădea sentimentul că sunt în siguranță. Iar eu nu vreau asta.
Nu momentan.

633
 WESTSTEIERMAR K

În mintea mea, sunt în continuare lângă Suux când, la

ora cinci, vine Uriella. Trează. Binedispusă. Îmi povestește
de colega ei de cincizeci de ani care vine mereu la birou fără
chiloți și care cică mă place. Un timp, o ascult vorbind despre
asta. Îmi face fish fingers. Din cauză că, în timpul ăsta, ea se
uită și la Bill Cosby pe micul televizor de la bucătărie, ies cam
arse, dar e totuna.
Uriella n-are idee ce zi e azi. Nu are ochi decât pentru
show-ul ăla stupid, bea cafea și sparge nuci.
După ce mănânc, mă așez la tabla de șah. Cu negrele, am
un rezultat atât de jalnic cu deschiderea mea franceză, încât
sunt pe cale să-nvăț siciliana, care se potrivește mai bine cu
stilul meu. Dar să-nveți teorie e o treabă aridă. Astăzi n-am
destulă răbdare pentru asta.
Ce-mi spune Metamagicum astăzi?
„T” este prima, a patra, a unsprezecea, a șaptesprezecea,
a douăzeci și doua, a treizeci și doua, a patruzeci și noua…
T. T de la Tod15.
Îmi scot registrul secret de sub pat și mă uit care era cla-
samentul acum un an. Suux era, bineînțeles, la conducere.
Întotdeauna a fost.

Văd în fața ochilor mei această cameră în care am trăit ală-

turi de Suux și care a devenit, dintr-odată, atât de neagră, atât

15 Moarte, în limba germană (n. tr.).

634
de împovărată de destin. E ca și când viața mi-ar arăta cealaltă
față a ei. Înțeleg că, într-o zi, și pe mine mă așteaptă asta. Ziua
poate fi încă departe, dar, la un moment dat, am să zac și eu
într-o cameră ca asta. Cine o să mai fie acolo? O să am copii?
Cum are să fie călătoria până acolo? Oare chiar are să merite?
O viață în care s-au frânt deja atâtea lucruri înainte? În care
cineva ca această femeie micuță dispare sub ochii mei?

Doctorul nu prea mai are ce să facă. Ridică din umeri

grăitor. Să mănânce supă, electroliții sunt importanți.
Orele trec. Britt și cu mine facem cu schimbul. După mie-
zul nopții, ea se-ntinde pe canapeaua din fața televizorului
în camera de alături, eu mă-ntind în patul meu, în camera
cu Suux.
Am crezut că n-o să pot să dorm, dar, abia am închis
ochii, că dus am fost. Mă trezesc niște zgomote ciudate.
Mă scol fulgerător. Patul lui Suux e gol. Din toaletă se
aude o voce slabă. Cu aceeași iuțeală cu care m-am sculat,
am ajuns în toaletă.
Cumva, Suux a reușit s-ajungă până acolo. Nu pricep cum
a reușit asta. Energia nu-i mai ajunge și pentru calea-ntoarsă.
Nu știu unde găsesc puterea de a o ridica și de a o duce înapoi
în pat. Și-a pierdut din nou cunoștința. Când o pun în pat,
ceva trosnește în spinarea mea. Urmează o durere înțepătoare.
Știu că nu-i bine, dar, pe moment, nu-mi pasă de asta.
Pentru restul nopții, mă instalez în fața patului ei. Dacă
mai face vreo încercare de evadare, mă gândesc eu, trebuie să
calce pe mine, și atunci o să mă trezesc.

635
 VIENA

Când sună cineva la Werner acasă, el e cam la fel de alar-

mat cum sunt eu când cineva sună la mine. Dau televizo-
rul mai încet, mă gândesc dacă s-ar putea să fie poliția și nu
deschid. El nu dă televizorul mai încet, deschide ușa și este
poliția.
— Verificarea armelor, mârâie el în direcția mea când se-
ntoarce-n cameră urmat de doi polițiști, dintre care unul are
o progenie monumentală, iar celălalt, un burdihan atât de
mare, încât aș fi dispus să plătesc ca să pot să-l văd urmărind
un spărgător.
— La unu noaptea? mă mir eu.
Werner mormăie furios.
Scena este cu atât mai memorabilă, cu cât el nu are pe el
nimic în afară de chiloți, fiindcă tocmai ieșise de la duș.
— Domnule magistrat Tomanek, ați înregistrat opt arme
de foc, zice ăla dințosul. Am dori să verificăm depozitarea
lor adecvată.
— Un moment. Una… hm… e la cămăși. Acolo. Lugerul,
ăla trebuie să fie la chiloți. 45-ul e în sertarul cu șosete. Dar
unde am pus Glockul? Nu poate să fie decât în noptieră. În
orice caz, „pumpgunul” e pe măsuța din fața canapelei.
Are dreptate, acolo odihnește un „pumpgun”. Nici măcar
n-am băgat de seamă.
Mai rămân un revolver și-un pistol de care nu-și aduce
aminte. Werner, în chiloți, scotocește locuința, podeaua tros­
nește sub corpul lui masiv, polițiștii-l urmează. Eu rămân la
masă și-mi verific e-mailurile.

636
 Câteva se referă la colecta de haine pe care am inițiat-o
pentru lagărul de refugiați de la Traiskirchen. Se pare că zi-
lele următoare o să mi le petrec cutreierând orașul ca să ridic
paltoane, jachete, pături și tricouri purtate.
Sincer vorbind, nu cred că putem prelua un număr neli-
mitat de refugiați. N-am încredere-n noi. Consider că alcă-
tuirea noastră socială e mai fragilă decât cred cei mai mulți
și cred că este posibil ca, de la un anumit număr de străini
în sus, mijlocul social să se răstoarne. Și atunci să te ții hara-
babură. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că trebuie să-i
ajutăm pe oamenii care au reușit să ajungă până la noi.
Un e-mail de la forumul cultural din America de Sud.
V-am făcut rezervarea pentru zbor așa cum ați dorit. Mai
jos găsiți datele exacte de zbor. Ne bucurăm că ați acceptat.
Și eu mă bucur. Buenos Aires, asta sună ca o rază de
speranță, nici eu nu știu de ce. Să plec de aici nu poate fi decât,
pur și simplu, un lucru bun.
Un sms de la tatăl meu.
Mi s-a relatat că te-ai îmbrăcat într-o fustă scoțiană. Dar
și asta ți se pare prea mult, așa că o dai jos și umbli-n pielea
goală prin Naschmarkt. În loc să dai autografe, data viitoare,
la o lectură, ai să-ți pictezi ouăle. Ești în stare de orice. Am
încetat să mă mai mir.
Werner se-ntoarce înarmat până-n dinți. În spatele lui,
din nou polițiștii, care se furișează-n urma lui aproape lasciv.
Este evident că el nu se gândește să se-mbrace pentru musa-
firii nepoftiți.
— Altceva mai vreți? întreabă Werner aspru.
— Și domnul? Polițistul cu progenie arată spre mine.
— Și el are permis de portarmă.

637
 — Douăzeci și doi de dinți, și toți în față! remarcă Wer-
ner. O spune uitându-se la mine, dar cu degetul mare arată
spre polițist.
Acesta ia act de asta netulburat. Cred că n-a înțeles nici ce
a spus Werner, nici la cine s-a referit.
— O seară frumoasă, domnule magistrat, spune grasul.
Werner mormăie-n urma lor ceva în greaca veche. Eu
n-am avut decât latina la școală, dar, din alte împrejurări,
știu ce-nseamnă.
Grasul se-ntoarce:
— Ce?
Werner repetă cuvintele.
Grasul e nehotărât. Ăla cu dinții de cal îl trage după el.
Werner trântește ușa în urma lor.
— Ăstora chiar le face plăcere să te sâcâie, constat eu.
— Stau eu nu de mult în Schweizerhaus când vin doi din
ăștia la mine și mă-ntreabă dacă eu sunt domnul cutare. Câr-
ciuma plină, o mie de oameni, toți se holbează la mine, toți
mă cunosc. Gaborii îmi arată poza unui om care seamănă cu
mine cam cât Madonna. La faza asta, până și eu am rămas
paf. Sunt obligat să mă legitimez, ăia se cară. În continuare,
tot localul se holbează la mine.
— Lasă-ți barbă. Atunci nu te mai recunoaște nimeni.
— Atunci o s-arăt ca tine. Nu, mulțumesc. Ah, da, să nu
uiți să iei ce ți-am pus în sufragerie.
— Pumpgunul?
— Boule. Țoalele vechi. Pentru lagărul tău de refugiați.
Într-adevăr, alături e un sac cu haine. Tricouri, lenjerie,
pantaloni, șosete, împăturite și așezate-n ordine, și dedesubt
sunt două pături și un sac de dormit. Nu toate arată a fi fost
purtate. Hăinuțele de bebeluș nu le-a găsit în niciun caz la el

638
în șifonier și fierbătorul sunt sigur că nu-l are de mult. Uimi-
tor, având în vedere scepticismul lui față de valul de migrație
care e în desfășurare.
— Nu-i rău. Nu te-aș fi crezut în stare.
Werner ia o-nghițitură din sticla de bere și mormăie din
nou ceva neinteligibil.

639
 WESTSTEIERMAR K

Seara trece greu. Toată casa mai miroase încă a batoane

de pește. Și a fum de țigară. Uriella nu pune mare preț pe
aerul proaspăt. De fapt, nici eu, dar în ziua asta sunt mai sen-
sibil decât de obicei față de orice. Nu pot să nu mă gândesc
întruna la ce-a fost atunci.

Suux are o pată neagră pe vârful nasului.

Ce-nseamnă asta, n-avem idee. Arată ca și când pata aia
ar ronțăi din ea. Ca și când nasul i-ar fi atacat de putregai.
Unul din detaliile care mă sperie. Ca și proteza dentară care
stă lângă ea într-un pahar. Și mirosul iute, necunoscut pe ca-
re-l împrăștie Suux. Credeam că știam cum pot mirosi oa-
menii, dar mirosul ăsta încă nu-l cunoscusem. Ca o supă care
s-a acrit, dar mult mai puternic.
Britt și cu mine facem cu schimbul la căpătâiul lui Suux.
Nu vorbim mult. Din când în când, o mai lăsăm și singură.
Nici despre asta nu ne dăm cu părerea, dar, în sinea noastră,
probabil că amândoi gândim că așa vrea ea. Dacă încă e lucidă,
poate că se simte deranjată de prezența neîntreruptă a altora.
Nu știu cum e când cineva moare. Nu știu ce trebuie să
faci în orele astea, la ce să te gândești, de ce anume să te temi,
dacă să te bucuri de ceva.
Pentru prima oară descopăr gândul ăsta în mine: că poți
să fii curios în ceea ce privește moartea.
Ideea nu mi se pare chiar așa de ciudată. Cine nu vrea
să știe ce vine după? Nu degeaba există atâtea religii. Doar

640
se poate-ntâmpla ca, la un moment dat, să renunți la orice
rezistență și să privești cu curiozitate spre ceea ce e inevitabil.
Oare ce ne așteaptă? Se face treptat întuneric? Oare îți
mai dai seama de asta? E un sentiment plăcut sau neplăcut?
Pe Suux nu mai pot s-o-ntreb despre asta. Ne-am împăcat
cu gândul că ea n-are să mai spună nimic.
Din când în când, mă-ntind lângă ea și-i trec cu mâna pe
spate. În momentele astea, mai simt o formă de comunicare
între noi. Ceva din ea încă mai ia act de apropierea mea. Dar,
în majoritatea încăperilor, e deja întuneric.
Alung gândul la lupta în care tocmai e implicată ea. Voința
de a trăi nu s-a retras încă din ea, pe de-o parte. Pe de altă
parte, e limpede că mai există în noi o instanță, adevăratul eu,
care știe mai bine cine suntem, și al ei a cedat. Nu mai vrea,
e atras de ușurătate. Cedarea poate fi și ușurare, știu asta de
la șah. Corpul mai poartă o bătălie, pentru că așa-i cere un
program din interiorul lui, dar sufletul e gata de drum.

Pe urmă i-a mai apărut o pată neagră pe degetul mare de

la picior. Arată ca o carie. Ceva o devorează. Nu pot să mă uit.
Britt o spală o dată pe zi. Când face asta, eu ies.
Indiferent ce-i oferim, ce încercăm să-i insuflăm, ea nu
face decât să zacă pe-o parte și nu mai deschide ochii.
Oare-și mai visează o dată viața? De la început până la
sfârșit? Îl vede din nou pe Împărat? Stă de vorbă cu fiul ei
căzut? Oare știe ce se-ntâmplă, știe c-are să-l revadă curând?
Am sentimentul că există în ea ceva care ne percepe pe Britt
și pe mine și care-nțelege ce fel de ore sunt astea.
Oare gândul ăsta o-nspăimântă? Mie-mi produce o frică
îngrozitoare. Încă de pe acum mă simt singur. Nu sunt nică-
ieri acasă, doar la ea. Iar să o văd cum suferă, nici asta nu pot.

641
 Mă surprind uneori gândind că aș vrea să se termine cu-
rând. Pe urmă mi-e rușine.
Am impresia că și Britt gândește la fel. Citesc asta în pri-
virea ei. În orice caz, în cea de-a patra zi, când, pur și simplu,
nu mai putem. Ne târâm prin casă, așteptăm să vină cineva,
rude, prieteni, moartea.
Am așteptat ca ea să moară și am avut mustrări de
conștiință.

— Închide geamul! urlă Uriella de alături. Doar nu facem

focul ca să-ncălzim grădina!

642
 PUNTA AR ENAS

— Poarta către Antarctica, citi Marie pe un panou în ae-

roport.
— Aha, ia te uită: „Bine-ați venit în cel mai sudic oraș din
lume”. Habar n-aveam.
— Nici nu-i adevărat, spuse Jonas. În Argentina am fost
chiar mai la sud decât aici.
— În curând o să ajungem chiar mult mai departe în sud.
— Desigur, doar că nu în vreun oraș.
— Asta și sper. Dar, într-o bună zi, o să se-ntâmple și asta.
Or să construiască zgârie-nori la Polul Sud.
— De asta mă-ndoiesc totuși, spuse Jonas.
— Vreau imediat la indian!
— Care indian?
— La monumentul dedicat indigenilor!
— Nu vrei să ne ducem mai întâi bagajul la hotel?
— Dacă-i musai.
La ieșire, îi întâmpină un om de la agenție care semăna
foarte tare cu Burder.
— Da, încuviință tipul, sunt fratele lui. Pirmin mi-a po-
vestit deja de dumneavoastră. Eu sunt Birger.
— Birger Burder?
— Elvețienii au simțul umorului.
— Elvețieni? se minună Marie. Eu nu vă credeam nici
măcar europeni.
— Nici nu suntem, râse bărbatul și le deschise portiera
Jeepului.

643
 Aici, cerul părea să atârne mai jos. Casele erau mici și
colorate, fără să aibă un aer vesel. Pe terasele cafenelelor,
oamenii ședeau la mese simple de lemn și-și țineau fețele
­într-un soare ofensat. Pe stradă erau la fel de mulți turiști ca
și băștinași.
— Ăștia-s veniți cu vase de croazieră, le spuse Birger Bur-
der peste umăr. Cu altceva nu prea se mai pot câștiga bani
pe aici.
— Există și un spital aici?
— Doar n-ai de gând să-ntrebi dacă nu cumva au nevoie
de un neurochirug…
— Sigur că există, spuse Birger Burder. Vreți să-l vedeți?
— Poate, spuse Marie. Nu, mai degrabă nu.
— Doamne ajută, spuse Jonas.
— V-ar plăcea. Avem niște tripleți care lucrează acolo.
Cred că așa ceva nu mai există nicăieri în lume. Trei frați.
Doi sunt medici, unul e îngrijitor. Îngrijitorul e cel mai bă-
trân și e luat mereu în balon de ceilalți doi. În mod absurd,
îngrijitorul e cel mai bun medic dintre ei. Chirurgul, dimpo-
trivă, e vai de mama lui, un măcelar de oase. Nu vreți să vă
rupeți un picior în locul ăsta. Unuia dintre prietenii mei i-a
cârpit brațul și i l-a făcut strâmb. Nici măcar nu știam că se
poate așa ceva.
— Dac-ați ști câte lucruri sunt posibile, n-ați mai intra
niciodată într-un spital, spuse Marie.
— Păi nici n-am de gând. Părinții noștri au sărit de opt-
zeci, bunicii noștri au atins suta, iar un străunchi a ajuns
chiar la o sută zece. Toți au murit sănătoși. Adică cei care au
murit. Și la fel o să fac și eu.
— Și spitalul ăsta nu-i are decât pe ăștia trei? întrebă Jonas.

644
 — Nu, dar uneori ai impresia asta, în orice caz, judecând
după gălăgie. Ăia strigă și urlă, de obicei între ei, fac asta cât
e ziua de lungă și jumătate de noapte.
În timpul drumului până la hotel, Marie își sprijini capul
pe umărul lui și-și contorsionă brațul ca să-l mângâie pe cap.
El o strânse la el. Mâna lui stângă odihnea pe pieptul ei.
El avea din nou poftă. Era evident că și ea. Ea-și întoar-
se capul, privirile li se-ntâlniră, ea-și ridică pleoapele. Cu o
mișcare fermă, dar abia vizibilă, îl apucă scurt între picioare.
Probabil din cauza aventurii comune, gândi el când
mașina opri. Sau a schimbării de aer. Sau a ambelor.
— Dreams Hotel, spuse Marie. Cât se poate de potrivit.
Nu cumva am mai fost și aici?
— Nu, din câte știu eu.
— Foarte liniștitor.
— Poți să-ți bați joc liniștită, o să-ți mai dovedesc că… Ia
stai, măcar îți aduci aminte că am mai fost în Santiago?
— Credeam că n-o să mă mai întrebi niciodată!
— Ți-aduci aminte?
Ea se răsuci pe călcâie și fugi cu câțiva metri înaintea lui.
El o ajunse imediat din urmă. Ea își trase zâmbetul Eu-sunt-
mică-și-drăgălașă, ca și când ar fi apăsat pe un întrerupător.
Pe urmă se lăsă pe vine râzând în hohote. Râse și el cu ea,
încurcat.
Deci, dacă n-ar fi fost scrisoarea lipită pe spatele dulapu-
lui, nici el n-ar mai fi sigur acum, gândi.

După ce stabiliseră cu Birger Burder o-ntâlnire în zilele

următoare, se duseră în camera în care îi aștepta deja bagajul
lor. Jonas puse jos rucsacul pe care-l lua întotdeauna-n călă-
toriile sale și o apucă pe Marie de la spate.

645
 Ea se apără. El o aruncă pe pat și-i trase pantalonii de
pe ea. Îi imobiliză brațele și o pătrunse de la spate. Cu ochii
închiși strâns, ea mușcă din pernă, se răsuci, dădu din pi-
cioare, țipă. Se izbea atât de tare de coccisul ei, încât valuri de
durere îi inundau abdomenul.

— Ți-e foame? întrebă ea sub duș.

— De lup!
— Nu prea se potrivește cu un vegetarian, spuse Marie.
Lupul e un animal carnivor.
— Numai că eu sunt un lup vegetarian.
— Asta se potrivește. Un animal care nu există. Ăsta ești
tu. Un animal frumos care nu există.
Jonas o privi dintr-o parte.
— A vrut să fie un compliment, spuse ea.
— Nu despre asta e vorba. Mă-ntreb doar dacă nu cumva
ai dreptate cu partea a doua. Frumusețea e discutabilă, dar
un animal care nu există…
— Eu am întotdeauna dreptate.
— Asta afirmă și Tanaka despre sine.
— El are aproape întotdeauna dreptate.

Restaurantul hotelului era plin de pensionari bogați din

Europa și America. Marie și Jonas ieșiră imediat ca să-și ca-
ute un local simplu.
Ea îi căută mâna. Fără să fi stabilit asta dinainte, porniră
mână-n mână spre sud.
— E frumos că, de cele mai multe ori, gândim la fel, spuse ea.
— De cele mai multe ori, da.
— Că ne plac și ne displac aceleași lucruri.
— Așa e.

646
 — Mai ales că ne plac aceleași lucruri. Asta-i mai impor-
tant chiar decât faza cu cele care ne displac.
Soarele era jos. Lumina era mată. Oamenii vorbeau tare.
Un cântăreț la nai îmbrăcat în poncho își făcea reclamă la
CD-ul său. Marie își cumpără cercei la o femeie de alături.
Jonas o urmărea și se simțea ușor.
Acolo jos se afla Polul Sud. Nu mai părea amenințător.
Nu avea să sfâșie nimic. Nu avea să răpească nimic. Nu avea
să moară nimeni. Totul avea să fie bine.

647
 VIENA

— Ia uite la tipul ăla, apuc eu să-i mai spun lui Werner, și

pe urmă chiar se întâmplă. Biciclistul ăla cu barbă stufoasă și
pantaloni albi evazați intră, pur și simplu, pe carosabil.
— HEEEEEEEEIIIIII! strigă Werner.
E nevoit să tragă de volan la stânga. Totul se-ntâmplă
foarte repede. Cu toate că s-a proptit cu totul în frână, ne
bușim de două mașini parcate. Văd că într-una e cineva. Nu
pot să-mi dau seama dacă-i femeie sau bărbat, căci deja ateri-
zez, pentru a doua oară în viață, într-un airbag.
Pocnetul lui îmi face urechile să-mi țiuie. În aer plutesc
particule albe. Nu știu dacă am vreo rană sau nu.
Deschid ușa lovind-o cu piciorul și ies cât mai repede. De
la accidentul meu de acum câțiva ani, mi-e frică să nu rămân
blocat în mașină după vreun accident și să ard de viu. BMW-ul
lui Werner e departe de a lua foc, dar mai bine să fiu sigur. Din
fericire, n-a fost mașina mea, gândesc eu, din fericire, la meciu-
rile Rapidului mergem de fiecare dată cu a lui.
Abia acum observ că Werner nu mai e-n mașină. El ajută
un pieton aflat pe trotuar, care trebuie să se fi aflat în spatele
mașinilor parcate. Eu am mai puțină prezență de spirit, sunt
mai degrabă neajutorat.
Stau acolo și mă-ntreb cum de s-a putut întâmpla asta,
cum se face că s-a-ntâmplat, de ce a trebuit să se-ntâmple
asta și sunt încă o dată șocat ce repede se poate termina to-
tul. Căci, chiar dacă nu aveam viteză, un accident rămâne un
accident. Orice se poate întâmpla când se ciocnesc o mașină

648
cu altă mașină. Ca să nu mai vorbim de mașină cu zid sau
mașină cu copac.
Bărbosul stă lângă bicicleta lui și urmărește scena cu in-
teres. Eu anunț salvarea și poliția. N-am idee dacă sunt deja
informați. S-ar zice că nu.
Eu mă duc la bărbos. El îmi întinde mâna, ca și când
­ne-am întâlni pentru o discuție obișnuită de afaceri, și spune:
— Rosenkranz este numele meu. Studiez filologie veche.
Sunt atât de derutat, că-i strâng mâna și-i spun la rândul
meu cum mă cheamă.
— Frumos accident, spune bărbosul domn Rosenkranz.
Știți cumva ce s-a-ntâmplat? Un accident realmente frumos.
Frumos de privit, vreau să spun. Estetic. Sper că nu e nimeni
rănit.
Nu apuc să-i spun cât de frumos e accidentul, căci o fac
deja câțiva bărbați și câteva femei care au observat totul.
Ei sunt pe punctul de a-l linșa pe filologul dedicat limbilor
vechi. Eu îi distrag, întrebând dacă știe cumva cineva să
acorde primul ajutor.
Mă supăr pentru a suta oară că nu știu eu însumi.
­Nu-nțeleg cum de nu e posibil să faci gratis un astfel de curs.
Trebuie să mă-nscriu la unul. Dau atâția bani pe căcaturi, dar
nu și pentru ca, în caz de nevoie, să pot ajuta un alt om.
Îl las în plata Domnului pe filolog și mă duc clătinându-mă
spre Werner, ca să văd dacă pot să mă fac util cu ceva.

649
 VIENA

Un accidentat ușor, un accidentat grav, diferite note de

plată medicale, câteva luni de reabilitare pentru una din vic-
time, una peste alta, 200 000 de euro daune. Filologul n-are
asigurare. Căci bicicliștii nu sunt obligați să-ncheie asigu-
rări de răspundere civilă, cu toate că, între timp, ei gonesc
pe lângă pietoni cu până la 70 km/h. Filologul nu are bani.
Păgubiții își primesc acum banii de la asigurătorul lui Wer-
ner, iar asigurătorul lui Werner trebuie să și-i ia de la filolog,
numai el știe cum. Deși nu-mi pare rău de niciun asigurător
din lume. Mă gândesc la victimele accidentului, pentru care
banii nu pot rezolva toate problemele. Bătrânul cu piciorul
rupt e bolnav psihic și nici nu știe ce-nseamnă banii.
— Nu are rude care-l ajută? întreb eu.
— Teoretic, da. Practic, nu, spune Werner. Asta-mi rămâ-
ne mie pe cap.
— Cum așa? Tu ești sută la sută nevinovat!
— Să-l las să putrezească definitiv în bârlogul lui din Ot-
takring, în nebunia lui? Oricum, o fractură de col femural
la vârsta lui este aproape o condamnare la moarte! Tipul are
nevoie fie de un cămin, fie de o îngrijitoare de-ncredere.
— Și asta o s-o plătești tu?
— Altfel n-o s-o facă nimeni.
— Ai băgat de seamă că-i străin?
— N-am nicio problemă cu străinii. Am o problemă cu
oamenii care au lăsat să intre prea mulți din ăia care nu tre-
buiau să intre.

650
 — Care-s ăia care nu trebuiau să intre?
— Luptătorii ceceni. Macho din estul Anatoliei. Crimina-
lii români de profesie. Oamenii care nu mai aveau nimic de
pierdut la ei acasă, ăia n-or să se integreze social aici. Oameni
ca ăștia sunt la noi într-o situație win-win. Ceea ce, pentru
unii, o să reducă pragul de restricție a acțiunilor ilegale. Și e
chiar de înțeles. Fie nu sunt prinși și se îmbogățesc. Fie ajung
la-nchisoare, unde condițiile de detenție sunt mai bune decât
condițiile în care locuiesc la ei acasă. Ăia pleacă acasă cu o
dantură nouă. Sunt oameni care nu se-ndreaptă, dimpotrivă.
În fiecare zi am de-a face cu ei. Nu fac decât să râdă de noi.
Greu de răspuns la asta.
Anul ăsta dă-ntreaga lume peste cap. Mulți îl descope-
ră pe nazistul din ei, incendiază tabere de refugiați sau, cel
puțin, se bucură când aud despre așa ceva. Alții îl descoperă
pe omul din ei.
Poate că asta nu-i rău. Poate că ăsta-i un an care aduce
multă claritate.

651
 PUNTA AR ENAS

Cele trei zile până la zborul spre tabăra de bază începură

să li se pară lungi.
În prima zi, după discuția cu Birger Burder, s-au plimbat
prin oraș. Lui Jonas, casele i se păreau ca un decor, dar la
fel i se-ntâmpla și în Havana, și, în general, în Caraibe. Avea
senzația că realitatea nu era reală, că fusese încropită pentru
el la iuțeală, iar dacă se uita cu atenție, descoperea erorile fă-
cute din cauza grabei.
Vasele de croazieră păreau a fi adus și mai mulți turiști
la țărm. Când și când, Jonas și Marie se refugiau din calea
agitației într-o cafenea. Dacă vremea se strica, intrau ceilalți,
și atunci, ei ieșeau. Când ploua, pe străzi se aflau aproape
numai oamenii locului.
— Orișicum, în Antarctica nu plouă, spuse el.
— Și nu există naiuri.

Au vizitat cimitirul pionierilor, care îi plăcu lui Jonas.

Mai cu seamă mormintele colorate îl atraseră. Ar fi rămas
mai mult, dar Marie voia la monumentul băștinașilor. Se
spunea că, dacă atingeai degetul mare de la piciorul india-
nului, aveai să revii.
— Ești sigură că vrei să faci asta? întrebă Jonas.
— Nu-mi displace deloc aici, răspunse Marie.
— Nu d-asta. Piciorul indianului! Arată ca și când ar avea
o ciupercă.
— Dacă te gândești câtă lume pune mâna pe el.

652
 — Unii îl și sărută.
— Hai să-ți explic odată cum e cu bacteriile astea, spuse
ea. Ca să te-mbolnăvești, e nevoie de o cantitate suficientă…
— Sunt ipohondru, o-ntrerupse el, pur și simplu, nu sărut
picioare din principiu!
— Eu, da! spuse ea și-și lipi gura de degetul cel galben și
veni spre el cu buzele țuguiate.
— Sălută-mă! Sălută-mă!
El o luă la fugă, ea, după el. Ea-l ajunse din urmă.
Drace, cât e de iute, gândi el în timp ce primi sărutul de
indian.

În ziua următoare, vizitară rezervația pinguinilor. Ploua,

dar prea slab ca să-i împiedice pe turiști să coboare din au-
tocarele lor.
— Prea mulți oameni, spuse Marie, prea mulți oameni.
Dacă locuiești la Tokio și vrei să te duci la Polul Sud, n-ai
nevoie de o grămadă d-asta de oameni pe drum.
— Ție oricum nu-ți plac oamenii.
— Absolut corect. Sau măcar cei mai mulți dintre ei.
— Mie, da.
— Știu, spuse ea. Și te iubesc pentru asta.
— Nu numai pentru asta, adăugă ea, văzând că el nu spu-
ne nimic. Ar mai fi câteva chestii dacă stau să mă gândesc.
— Câteva?
— Două sau trei, sau 821.
— 821?
— 821, pentru că-i un număr frumos. Tu m-ai învățat. Să
văd numere.
— Doar că n-ai gust. 821 nu-i un număr din cale-afară de
frumos. Mai ai mult de-nvățat.

653
 — Din ordinul sutelor, 821 este un număr deosebit de
atrăgător!
— Câtuși de puțin! exclamă el, cu toate că ea avea, desi-
gur, dreptate. 821 e mai degrabă amărât.
— Dacă te mai plângi mult, recurg la 666.
— Ăla nu-i urât, e doar greoi și stupid.
— Ia uite, strigă ea. Acolo! Pinguinul!
— Foarte dulce, confirmă el. Arată ca un 12. Respectiv,
viceversa, un 12 arată ca un… Nu vrei să mergem acolo?
— Dulce? Închipuie-ți bestia asta înaltă de zece metri,
atunci n-o să mai fie dulce.
— Pinguinii Magellan n-ajung la zece metri înălțime.
— Cine știe. Poate că totuși ajung, odată și-odată. Evoluția
a mai făcut destule isprăvi.
— Și care sunt cele 821 de chestii? vru el să știe.
— Acum nu-ți mai spun. Cui nu-i plac numerele mele,
acela nu află nimic de la mine.
— Înțeleg.
— Două-trei chestii ți le destăinuiesc la hotel dacă ești
cuminte.
— Sună fair.
În dreptul țărmului era ancorat un mare vapor de croa-
zieră. Marea era atât de agitată, încât vasele care transpor-
tau pasagerii la mal și-napoi erau aruncate de valuri încoace
și-ncolo ca niște jucării.
— Ți se face rău numai de la privit! exclamă Marie.
— Cât e ziua de lungă se uită în țeste, și nu suportă un pic
de mare agitată.
— Doar fiindcă mai văd, din când în când, câte-o ureche
internă, nu-nseamnă că o am pe a mea sub control.

654
 Observară pinguinii, care, câte unul sau în grup, se legă-
nau dinspre pajiștile nămoloase spre plaja cu nisip negru și
înapoi.
— Cumva liniștitoare, imaginea asta, spuse Marie. Sunt
atât de cuvios de lipsiți de griji.
Ce spunea Marie era o descriere potrivită, doar că pe Jo-
nas imaginea nu-l liniștea. Îl făcea empatic.
Jonas se gândea la neajutorarea oricărei creaturi. La cât
de demnă de a fi apărată era viața. Lumea nu ar simți lipsa
acestor animale dacă, într-o bună zi, ar dispărea. Oamenii
le-ar simți lipsa, dar nu prea mulți. Oamenii ar dispărea și ei.
Într-o zi, toate vor fi dispărut și va fi păcat de viață.
E drept că viața e o-ncercare dinainte sortită eșecului. Dar
e o-ncercare eroică, romantică. Iar eroismul și romantismul
sunt cele ce fac ca mica noastră lume să fie măreață.

655
 WESTSTEIERMAR K

De s-ar termina odată ziua asta.

Alături, Uriella sforăie. Acum pot să deschid din nou gea-
mul. Mirosul de prăjeală de la batoanele de pește pare că nu
vrea să iasă. Se face frig, dar tot mai pute.

Cea de-a cincea noapte a fost.

Când, puțin după ora trei, Suux începe să scoată sunete
de sufocare, trebuie să mă gândesc la ceva ce-am citit nu de-
mult. Oamenii mor între două și patru dimineața. Oricum,
mai mulți în comparație cu celelalte perioade ale zilei. Din
acest motiv, orele astea sunt numite the fine hours. Consider
că asta-i o denumire în egală măsură obscenă și potrivită.
Sunt așezat lângă ea. Adineaori, abia dacă mai puteam
să-mi țin ochii deschiși, acum însă văd lumea cu o claritate
înspăimântătoare. În minutul acesta, lângă mine moare un
om. Și ce om.
Există sunete pe care le auzi doar rareori în viață. Cel pe
care-l aud eu acum e un oftat adânc, un geamăt și un strigăt
în același timp. O crampă care, cu cea din urmă respirație,
stoarce cea din urmă fărâmă de viață dintr-un corp. Corpul
încremenește. Ochi albaștri care nu mai văd nimic.
3.26. Un număr urât. 326-le mi-o ia pe Suux.

Și da, de atunci, în clasamentul meu conduce o moartă.

Uriella s-a trezit din nou. La televizor e un film polițist.

Uriella îl comentează. Câteodată râde.

656
 Eu dau muzica mai tare și mă gândesc la Suux și la pan-
tofii ei, la poșeta ei, la hainele ei, la negul ei de pe bărbie, la
părul ei, la ochelarii ei, la petele ei de bătrânețe, la bastonul
ei, la chicotitul ei, la cuvintele ei încrucișate, la romanele ei de
dragoste, la ochii ei, la privirea ei.

657
 VIENA

Piciorul mi se bâțâie toată noaptea. Peste zi îmi tremu-

ră mâinile. Din când în când, am spasme în braț și-n obraz.
Sunt nesfârșit de obosit. Abia dacă pot să-mi aduc aminte de
ultimele zile. După sculare, sub un pretext oarecare, îmi fac
o linie, iar când nu mai am material, mă urc în BMW-ul meu
și mă duc până-n Stephansplatz. În zilele curate dintre, sunt
consternat de ceea ce se-ntâmplă cu mine. De ceea ce permit
să mi se-ntâmple. Nu, de ceea ce fac cu mine.
Peste zi, la Massimo. Îmi comand ceva demâncare dar,
când vine, am tras deja și nu-mi mai e foame. Cele mai mi-
nunate mâncăruri le trimit înapoi.
Seara mi-ar plăcea să mă-ntâlnesc cu cineva, dar nimeni
n-are timp.
Treptat, încep să bănuiesc că ăștia nu mai vor să aibă timp.
Nasul îmi curge fără-ntrerupere. Îmi arde și, ca să-mi
treacă, înghit Parkemed. Săptămâna viitoare mă las de coca,
cel târziu. Trebuie. Mă las pentru totdeauna. Trebuie. Reușesc.
Sigur. Nu trebuie să-mi fie frică. Fără panică. În curând,
Xanorul are să-și facă efectul.

658
 VIENA

Sunt patru zile de când n-am dormit.

Înainte de prânz, mă sui în BMW, mă duc până la un ma-
gazin de chitare, îmi cumpăr o chitară Fender de 1000 de
euro, fiindcă, în starea mea de nesomn, ceva mi-a șoptit deo-
dată că trebuie să-nvăț să cânt la chitară.
La masa de prânz, Werner îmi spune că-i o chitară elec-
trică. Ce-nseamnă asta? Că-ți trebuie un amplificator la ea.
Ce-i ăla amplificator?

659
 VIENA

Văd o lumină intensă. Ceva mă apasă pe față. Lumina

dispare și mi se pare că recunosc în ceea ce mă apasă o mască
de oxigen. Pe urmă se face din nou întuneric.
Când deschid ochii din nou, constat că sunt într-o
ambulanță. Mi-e frică de spitale, și o ambulanță este atât pre-
ludiul unui spital, cât și un spital pe roți. Dar nu mai am timp
pentru frică, fiindcă începe din nou voiajul în beznă.

Când mă trezesc, sunt întins într-un pat de spital. Am un

gust îngrozitor în gură, iar gâtul îmi arde. Am amețeli. Ce fac
eu aici, asta nu știu.
La picioarele patului, Werner tastează ceva în telefon. Ri-
dică privirea.
— Te-ai trezit în sfârșit, dobitocule?
— De ce dobitoc?
— Unul care nu știe ce cantități din ce substanțe suportă
corpul său și se prăbușește pe stradă e un dobitoc.
— Se prăbușește?
— Se prăbușește.
— Unul care, într-un club, de beat ce e, cade pe scări și-și
rupe brațul e tot un dobitoc.
La asta nu prea are ce să răspundă. Mă simt buimăcit.
E posibil ca ăștia să-mi fi dat ceva benzo. Ceea ce nu schimbă
însă cu nimic faptul că sunt la un pas de un atac de panică.
Trebuie să ies de aici. Vreau să vorbesc cu un doctor. Nu mă
interesează ce zic analizele mele. Numai să plec de aici, să plec.

660
 Gâfâind, mă târăsc afară din pat.
— Ce faci acolo?
— Mă scol. Nu mergem?
— N-ai voie, așa cred.
În poziția șezând, amețesc și mai tare. Mă preling înapoi
pe pernă. Abia acum bag de seamă cât mi-e de rău. Mă uit în
jur după o găleată.
— Vreau să ies de aici, spun.
— Nu vrei să știi ce de chestii au făcut ăștia cu tine?
— Nu, nu vreau să știu ce-au făcut ăștia cu mine. Tu ce
cauți aici, de fapt?
— Pentru că numele meu e în pașaportul tău de accident,
geniule ce ești!
— Am eu un pașaport de accident? Ce-i ăla pașaport de
accident?
— S-ar părea că există o aplicație în care e memorat nu-
mele celui care trebuie înștiințat în caz de accident.
— Am eu așa ceva? Și te-am băgat în memorie fix pe tine?
— Fix așa am gândit și eu.
Ușa se deschide. Un doctor se apropie de pat și-mi întinde
mâna.
— Frumoase cărți, spune el. Nociv stil de viață.
— Nu mereu, obiectez eu.
— Vorbim de o rană deschisă la cap, care a trebuit să fie
cusută, iar această rană o datorați unei beții cumplite de la
aproximativ opt sticle de vin.
— De la opt sticle de vin n-am căzut niciodată din pi-
cioare.
— Nu mai știu exact valoarea alcoolemiei, o să verific mai
încolo. Au fost cel puțin opt sticle de vin.
— Ați putea cumva să-mi mai dați un analgezic?

661
 — La asta se adaugă abuzul de cocaină.
— Abuz? Păi nu mi-am băgat materialul în ureche. Ăla ar
fi abuz. Eu o consum cât se poate de corect.
— Gagul ăsta îl are de la mine, intervine Werner.
— Se pare că niciunul dintre dumneavoastră nu-nțelege
că treaba asta nu-i deloc veselă, avertizează doctorul. Ce-ați
zice de o mică dezintoxicare? Mi-ar plăcea să citesc și alte
cărți scrise de dumneavoastră.
— N-am nevoie de nicio dezintoxicare. De ce să mă dez-
intoxic? Uneori se-ntâmplă ca o săptămână, două să nu beau
niciun strop de alcool.
— Dar pe urmă recuperați foarte repede!
— Asta se numește o problemă de lifestyle, îmi sare Wer-
ner în ajutor.
— Domnule Tomanek, lăsați-o așa, vă rog. Vă cunosc și
știu ce se povestește despre dumneavoastră.
— A, da? Și, mă rog, ce se povestește despre mine?
— Sunt sigur că nu vreau să discut acum despre asta cu
dumneavoastră.
— Dar mie mi-ar plăcea să discutăm despre asta. Ce știți
dumneavoastră despre mine?
Pentru că cei doi nu încetează să se măsoare din priviri
și pentru ca nu vreau ca grijuliul doctor să ajungă imediat să
zacă lângă mine în pat, pocnesc slab din degete.
— Domnule doctor, acum pot să plec?
— Da, puteți. Dar trebuie să-mi promiteți că măcar o să
vă gândiți la asta. La o cură.
Îmi aduc aminte de ceea ce mi-am propus în urmă cu câ-
teva luni, anume să mă programez la sanatoriul ăla. Mă simt
mai nesigur decât aș vrea să par.

662
 — Mă gândesc, zic eu și mă aplec după hainele mele mur-
dare, care se află pe un scaun lângă patul meu. Acum, valea
de aici. Toate astea nu s-au întâmplat. Toate astea nu-s adevă-
rate. Încă n-am ajuns în halul ăsta. Nu.

Vizavi de spital descopăr o cârciumă.

Mi-e prea rău ca să mă așez într-un taxi și, mai departe
decât până vizavi, nu sunt în stare s-ajung. Circulația mea
e varză. Inima îmi bubuie ca o mașină de spălat pe-un pro-
gram cu trepidații. Treptat, încep să-nțeleg ce s-a-ntâmplat
în orele trecute. Sper numai că BMW-ul meu e parcat în fața
casei, și nu la fiare vechi sau la vreo parcare pentru mașini
ridicate.
După ce ne vine băutura, Werner zice:
— Mâine te-ncui la mine-n casă. Te leg cu lanțul de calo-
rifer. Te țin așa până te trezești.
— Dacă rămâi și tu acasă, nu prea sunt șanse să-ți iasă.
Cel târziu după o oră te așezi lângă mine cu o sticlă de șnaps.
— Probabil că nici nu durează o oră. Cu tine, probabil că
și din Cripta Capucinilor aș ieși beat.

663
 PUNTA AR ENAS

Birger Burder se sui cu ei în avion.

— Într-un fel, îmi place de el, spuse Marie. E drept că te
toacă la cap, dar cred că-mi place să fiu tocată la cap. De fapt,
sunt obligată să-mi placă. Dacă mă uit așa în jur.
— Cam tot așa simt și eu, spuse Jonas.
— Povestește patru întâmplări ușchite pe minut. De la el
auzi într-o oră mai mult decât de la alții într-o săptămână.
— Ceea ce are avantaje și dezavantaje.
— Dar închipuie-ți unul ca ăsta lângă tine într-o expediție.
— Tipul nu-i ghid.
— Știu, dar totuși. Închipuie-ți-l pe drumul spre Po-
lul Sud. Tu mergi prin gheața veșnică, și, lângă tine, un tip
trăncănește despre bordelurile din Portugalia sau despre
pinguini care se spală pe dinți.

Zborul a fost agitat. Chiar și Jonas, care, după niște mii de

zboruri, era obișnuit cu multe, simți un gol în stomac. Chipul
Mariei nu prea se vedea, fiindcă, în cea mai mare parte a tim-
pului, era într-o pungă.
— Și, de fapt, asta nici măcar nu e încă cine știe ce, spuse
Birger Burder și-i întinse un șervețel umed. Există zile mult
mai rele!
— Aș prefera o gumă de mestecat, spuse ea.
— Păi, oricum, ați vomita-o imediat. Pe bune, ar putea
fi mult mai rău. Acum doi ani, aproape că ne-am prăbușit.
Anul trecut a vomitat chiar și pilotul. Manșa era plină de

664
vomă, pantalonii lui erau plini de vomă, totul era plin de
vomă! Numai eu nu vomit niciodată. Niciodată! Nici părinții
mei n-au vomitat niciodată. Iar străbunicii mei, nici atât.
Nici măcar vărul meu debil nu vomită, în schimb se pișă pe
el tot timpul. Familia noastră nu vomită niciodată.
— Vă mulțumesc pentru această nouă informație, spuse
Jonas.
Marie își băgă din nou capul în pungă.
— Poate că astăzi ne prăbușim, spuse Birger Burder. De-o
viață-ntreagă aștept asta. Sau, în orice caz, de când am aface-
rea asta. Atâtea zboruri. Multe, în niște avioane hodorogite ca
ăsta. Sunt din cale-afară de curios cum o să fie. Din cele mai
multe, scăpăm. Statistic vorbind. Eu sunt sigur că scap. Sunt
curios dacă avionul ia foc. Dacă ne prăbușim cu mult kerosen
la bord, o punem de-un grătar. Ce imagine trebuie să fie!
Marie își scoase capul din pungă.
— După ce aterizăm, vă smulg amândouă urechile. Și
probabil că nu mă mulțumesc doar cu asta.
Jonas nu mai urmări schimbul lor de împunsături, căci,
dedesubt, începu să apară gheața antarctică, cu cantul ei înalt
de până la patru sute de metri. De aici se rupeau aisbergurile
gigantice despre care citise încă în copilărie.
Multă vreme se-ntrebase cum de putea un astfel de ais-
berg, pe care și-l închipuia ca pe un deal plutitor, să scufunde
un vapor uriaș precum Titanicul. Mai târziu văzuse imagini
cu aisberguri care depășeau în înălțime Empire State Buil-
ding. Iar acum le vedea sub el, și fiecare imagine din capul
său pălea în confruntarea cu această priveliște. Un perete
monumental de gheață, căzând abrupt în mare, cu o colonie
de pinguini ce păreau să salute avionul.
Nu putea decât să privească fix și să scuture din cap.

665
 — De fiecare dată simt același lucru, îi strigă pilotul. Oa-
menii care conduc economia noastră ar trebui aduși aici cu
toții. Ca să vadă asta. Ca să nu distrugă asta.
Să dea Dumnezeu să-ți păstrezi credința, gândi Jonas.
Când aterizară pe un câmp de gheață albastră la Patriot
Hills, Marie își uitase deja amenințările adresate agentului.
Palidă, porni, clătinându-se, spre cortul spre care o-ndruma-
se Birger Burder. Jonas le făcu cu mâna unor siluete mascate
care locuiau în celelalte corturi.
— Și sunteți siguri că nu aveți nevoie de ghid? între-
bă elvețianul. Acum, când sunteți aici, încă puteți să vă
răzgândiți.
— Nu! răsună dinspre cortul Mariei.
— 80% reducere.
— Nu!
— E-ncăpățânată, spuse Birger Burder.
— Dac-ați ști, spuse Jonas.
— Poate că, într-adevăr, o să reușiți singuri. Trebuie să
ne grăbim, înainte să se strice vremea și să rămân prins aici.
Dincolo avem…
— Zburați imediat înapoi?
— Chiar acum. Trebuie să mă ocup de doi canadieni, din-
tre care unul și-a rupt glezna. A ajuns în plasele chirurgilor
tripleți. Trebuie să fac, la un fel, ca să-l opereze îngrijitorul.
— Doar nu vorbiți serios?
— Sunt un tip pragmatic. Mie mi-e totuna cine mă ope-
rează, chiar dacă-i omul care sparge lemne sau potcovarul.
Important e să mă fac bine. Vedeți, tipul de colo e Roy. El
vă duce mâine până la paralela 89. Dacă vremea permite.
E greu de spus dinainte. Vedeți, ține degetul mare ridicat.
E-ncrezător. Mergeți până la el și împrieteniți-vă. Simpatic

666
tip. Taică-su a fost un celebru spărgător de bănci în Canada.
Fiul a vrut să-l urmeze, dar a fost prins chiar de prima dată și
a fost repudiat de bătrân din cauza lipsei sale de-ndemânare.
Iar acum e aici. Cel mai bun pilot pe care-l cunosc. Mă rog, al
doilea. Sau, mă rog. Dar el vă duce cu siguranță la țel.
— Vă rog, urcați-vă odată în avionul ăla! se auzi un glas
chinuit din cort. Poate aveți parte de-un barbecue.

667
 WESTSTEIERMAR K

În pauza mare îmi iau inima-n dinți. Mă duc la M. și o

bat pe umăr.
— Da?
Când se-ntoarce, am senzația că e prima oară când mă
privește în față. Înghit în sec.
— Și ție ți se pare cretin jocul ăla de-a spiridușii? întreb eu.
— Ce joc de-a spiridușii?
Îmi dreg glasul. Bag de seamă cum roșesc. Dar acum e
prea târziu.
— Păi, ăla. De Crăciun. Se bagă toate numele noastre-ntr-o
pungă și fiecare trage câte un bilețel. Celui al cărui nume l-ai
tras îi dăruiești ceva de Crăciun.
— Asta facem noi?
Vocea ei. Aș putea să mă scurg în pământ. Doar pentru ca
pe urmă să mă scurg cumva de jos în ea.
— Și anul trecut ați făcu așa!
— Ce? Nu-mi aduc aminte nimic!
Izbucnește în râs. Niciodată n-am mai văzut un râs atât
de senin, de firesc. Ochii ei scânteiază. De aproape, îi văd și
mai bine gropițele.
— Nu spuneai tu odată că ai primit de la Iris fularul ăla roșu?
— Da, corect! Am uitat complet! Râde din nou. Și tu ai
ținut minte asta? Ce-ți veni cu-ntrebarea asta?
Cred că urechile mele dogoresc.
— Fiindcă-l jucăm și anul ăsta. Și…
— Și ce?

668
 Mai că am sentimentul că mă privește plină de speranță.
Ochii ei par să spună: da, dă-i drumul, întreabă odată.
— Și…
— Da?
Și eu aș vrea să fiu spiridușul tău, vreau eu să spun, dar
nu reușesc. Ea ar spune: și cum crezi tu că se poate, cum ar fi
când toți trag câte un bilețel, și eu aș spune că sunt al doilea
spiriduș al tău, că îți dăruiesc ceva suplimentar.
Și asta-i peste puterile mele.
Îi simt privirea în ceafă. Precis că se gândește: ce tolomac.
Dar, oricum, m-a văzut. Și eu am auzit-o.
Au fost și zile mai rele.
Dar putea să fie și mai bine.
Așa ceva însă n-o să-ndrăznesc niciodată în viață. Să-ntreb
ceva atât de important e deja aproape o blasfemie.
Iar dacă l-aș primi, darul cel mare – aproape c-ar fi și mai
rău așa.

669
 ANTARC TICA ,
PATRIOT HILLS

În ziua următoare, vremea a fost proastă, așa că zborul s-a

anulat. Marie, al cărei stomac se liniștise, juca un joc de cărți
cu Roy și cu o olandeză. Jonas dădu o raită și lăsă tăcerea să
acționeze asupra lui.

Extraordinar. Atât de liniște nu-i nici măcar pe Everest.

Acolo, vântul suflă zgomotos. Aici suflă aproape neauzit.
Neobservat. Se apropie pe furiș și, deodată, este aici. Și deja
s-a și dus din nou. De milenii. Ceea ce vezi aici e o bucată de
veșnicie. Din perspectiva unui om, în orice caz.
Jonas simți o umbră de îndoială. Oare se afla acolo unde
trebuia? Avea sentimentul că nu mai putea să facă nimic. Voia
să se așeze acolo și să nu mai facă nimic. Doar să aștepte, să
vadă dacă și fără el lumea avea să se-nvârtească mai departe.

670
 WESTSTEIERMAR K

Afară era umed, rece și liniște. Întreaga zonă zăcea sub o

ceață metalică. Vezi cam tot atât ca-ntr-un viscol. La radio au
început deja să dea, când și când, cântece de Crăciun.
Există ceva mai oribil decât cântecele de Crăciun? Înain-
te, mai ascultam Xmas sau cum i-o fi zicând, ăla al lui John
Lennon, dar, între timp, până și ăla a ajuns să mă calce pe
nervi. Mai lipsesc doar decorațiile de Crăciun pe stâlpii de
iluminat, atunci, fericirea mea e deplină. Dacă n-ai nimic în
cap, te năpustești asupra tradiției. Iar tradiția nu-i decât per-
misiunea, chiar porunca, de a face ceva ce-a hotărât cine știe
ce alt tembel cu mult timp în urmă.
Gândul că astăzi o să-i văd pe profii mei mă-ntoarce pe
dos. Fac ceva pe școală și mă duc la Graz la bunicul meu.

Autobuzul se clatină și mai tare ca de obicei. De vină ar

putea să fie vremea rea. Pe deasupra, mai există și un bioritm,
așa am citit de curând. Din câte am înțeles eu, asta înseamnă
un fel de ordine interioară a omului, care e dependentă de
niște factori externi, inclusiv de zodii. Nu știu dacă vreau să
cred în existența unui lucru ca ăsta. Și așa, viața îmi pare tot
mai mult determinată de chestii străine. Dacă însă există așa
ceva, atunci poate că șoferul stă rău cu bioritmul. Cu toate as-
tea, aș zice că-i vremea. Sau poate că aseară a ieșit cu Uriella.

Astăzi, bunicul meu nu prea vorbește la șah. Fluieră încet

o melodie printre dinți, nimic mai mult. Nici n-a-ntrebat ce
caut aici la ora asta, cu toate că precis știe că n-avem liber de

671
la școală. Nu prea cred că nu-i pasă de asta. Cred că se-ntreabă
dacă nu cumva am apucat-o pe căi greșite.
Dintotdeauna s-a temut de asta. Nici nu știu de câte ori
am auzit fraza asta: nu lua niciodată droguri, altminteri ai
s-o iei pe căi greșite. Să nu te joci cu copiii ăștia, că s-ar putea
s-o iei pe căi greșite. O iei pe căi greșite dacă nu-ți dai destul
silința la școală. Ca și când la fiecare colț de stradă te-ar pân-
di niște căi greșite.
Ce-or tot avea oamenii ăștia cu căile lor greșite! În ceea ce
mă privește, eu n-aș avea nimic împotriva unei astfel de căi.
Cale greșită, asta sună a viteză. Okay, și Christiane F. a luat-o
pe căi greșite, și-n cazul ei s-a terminat rău. La mine, precis
că n-ar fi așa. În orice caz, calea greșită sună distractiv. Mai
bine decât nicio cale. Dar de unde iei o cale d-asta greșită
când ai nevoie de ea?

În timp ce bunicul gătește, mă-ntind pe canapeaua din

sufragerie. Îl aud fluierând și făcând gălăgie cu vasele. De
ajutat, nu mă lasă să-l ajut. Nici nu m-a lăsat vreodată, n-am
idee de ce.
Când sunt sigur că e ocupat până peste cap cu tocana lui
de război, mă furișez până la șifonier și așez livretul de eco-
nomii la loc.
Uriella mi i-a dat înapoi. Toți banii pe care i-a retras.
Bineînțeles că se vede că a avut loc o retragere și că banii au
fost depuși la loc, iar bunicul meu nu-i senil, el n-a uitat că
livretul a fost dispărut. Dar poate că acum o mai dreg un pic.
Căci am sentimentul că între noi nu mai e ce-a fost. Asta
mă-ntristează. Chiar și noaptea. În vis, apare bunicul meu și
are un aer și mai dezamăgit ca-n realitate.

672
 VIENA

S-a auzit soneria. Urăsc când cineva-mi sună la interfon, dar

acum e trei noaptea. Cine sună-n toiul nopții la mine la ușă?
Numai poliția.
Cocaina care se află pe masă depășește cantitatea unei
linii normale. Cu toate astea, o trag dintr-o suflare, restul
pliculețului îl arunc în capul de mort și-l pun pe raftul de
cărți, peste operele complete ale lui Kafka. Capul de mort e
o piesă simpatică din lut, l-am pictat eu însumi într-o după-
amiază cu copilul la Made by You. Momentan, n-am ochi
pentru cromatica lui rafinată, din cauza vizorului din ușă,
prin care mă uit când cu stângul, când cu dreptul.
Aștept ca, din clipă-n clipă, în casa scărilor să apară ga-
borii. Socotesc în minte câte grame ar urma să găsească. Ce
cantitate depășește nevoile proprii? De la câte grame-n sus
m-ar suspecta că sunt dealer?
Sau or veni din cauza jucăriei neînregistrate?
Nu-mi dezlipesc ochiul de vizorul de la ușă. Respir pe
gură, căci nările-mi sunt din nou betonate și ar putea să emită
un fluierat puternic la orice-ncercare de a trage aer prin ele.
Ești treaz?, îi scriu eu lui Werner după o jumătate de
oră petrecută la vizor. Mi-a sunat cineva la ușă. Poate să fie
poliția?
Poliția care sună nu-i aia periculoasă, îmi scrie el înapoi.
Și atunci cine a fost?
N-am montat camere la ușa casei tale. Ce mai ai acum?

673
 Nimic nu am! Dar, de obicei, nu-mi sună nimeni la ușă în
toiul nopții!
La scurt timp după asta sună.
— Ești nebun? șuier eu. Telefonul se aude la trei etaje sub
mine! Și ăia n-or să creadă niciodată că nu-i nimeni acasă!
Scrie-mi un sms!
— Golănaș, ai de gând să asculți ce-ți zic? Poliția ar fi fost
de mult la tine-n casă și nici n-ar fi sunat înainte. Iar dacă
vor numai să te audieze, îți trimit o citație și nu vin ei la tine.
Oricum, ar fi prea puturoși pentru asta.
— Atunci cine sună jos?
— O victimă a alcoolului? O femeie? Și mai probabil:
amândouă odată?
— Tocmai s-a aprins lumina pe scară!
— Nu, păpușel, asta nu-i poliția.
— Crezi că suntem ascultați? Ce zici?
— Mai degrabă nu. Îți mai aduci cumva aminte că ieri, la
mine, ai stat de vorbă cu cuierul?
— Ce-am făcut?
— După o jumătate de oră, am început să mă plictisesc
să mă-mbăt de unul singur în bucătărie în timp ce tu aveai
dezbateri cu piesele mici de mobilier și te-am întrebat dacă
vii să mai stai și cu mine. Mai știi ce-ai răspuns?
— Lumina s-a stins la loc!
— Mi-ai răspuns așa: „De ce mă deranjezi când am o
discuție atât de interesantă?”. Atunci ți-am administrat 20 de
picături de Psychopax.
— Nu e deloc stilul meu. Chiar crezi că nu mai urcă ni-
meni la mine?
Werner oftează.

674
 — Dacă-i poliția, sună-mă și vin imediat. Dacă-i altcine-
va, ești în stare să te aperi și singur.
— Dar cine sună așa, în toiul noții?
— Lasă-ți în pace cuierul. Nu-i așa de drăguț ca al meu,
așa mi-a spus al meu. Nu-l întreba de vorbă! S-ar putea să
vrea să se lupte cu tine. Noapte bună.
Werner închide. Eu rămân lipit de vizor.

675
 VIENA

Când Tomi șterge masa cu o cârpă umedă, e cât pe aci să

cad de pe scaun de sperietură. Sunt atât de beat, încât am ne-
voie de ceva timp ca să descopăr că mă aflu în Anzengruber.
Cum am ajuns să eșuez aici, nu reușesc să-mi aduc aminte.
Știu doar că-n fața mea se află un mare șpriț și că vreau sex.
Scriu câteva sms-uri. Înfrângeri pe toată linia. Deci,
m-apuc să scriu altor numere, care n-au vrut niciodată, dar
care poate că acum ar vrea. Pentru una sunt puțin prea direct
și tipa se-nfurie îngrozitor. Alta crede că glumesc. La una îmi
răspunde bărbatul ei. De unde să miros eu că aia are un pri-
eten acum? Oamenii ar trebui să se deprindă ca, atunci când
încep o relație, să se decomande la cei cu care aveau contacte
sexuale sau care făcuseră rezervări în acest sens.
Nu știu care diavol mă mână să-i scriu cuplului porno. Iar
cea care-mi răspunde imediat e chiar Cynthia. Ea și stăpânul
Rudolf ar fi mai mult decât dispuși și doritori.
Veniți la mine!, le scriu eu.
Nu ține, n-avem babysitter. Urcă-n mașină și vino tu la noi!
Asta mi-ar mai lipsi, să mă sui în BMW în starea-n care
sunt. Poate că sunt beat, dar nu sunt nebun. Dar excitat, da,
și-ncă dincolo de orice autocontrol. Prin urmare, cinci minu-
ta mai târziu, fix la miezul nopții, sunt în stația de taxiuri și
negociez cu unul dintre șoferi prețul pentru o cursă până-n
Burgenland.
Unul e dispus s-o facă pentru optzeci de euro. Aș fi plătit
chiar și o sută.

676
 Undeva în subconștient, o voce mă avertizează. O voce
spune: ce-ar fi să dai dovadă de puțină demnitate, nu poți
să faci asta. Dar e plăcut să fii beat și să ignori cu nesimțire
vocile din tine.

Șoferul mă trezește. Am ajuns. În fața ușii așteaptă o fe-

meie blondă, cu părul lung și tocuri înalte. Altceva nu prea
mai are pe ea.
Îl plătesc pe șofer. Și acesta are aerul că ar fi dormit. Nici
măcar Cynthia nu-l impresionează. Nici nu ajung bine la ușă
că a și plecat. Poate că pe drum și-a dat seama c-a cerut prea
puțin. Sau vrea, pur și simplu, acasă.
Cynthia mă sărută pe amândoi obrajii și mă bate ușor cu
dosul palmei pe fermoarul de la jeanși. Urcă în fața mea până
la etajul întâi. Acolo așteaptă stăpânul Rudolf în papuci. Îmi
întinde mâna radios. Mă-mpiedic de o bicicletă de copil.
— Psst! face Cynthia. Băieții dorm. Vrei să bei ceva?
— Normal!
— Vrei să tragi ceva?
— Întotdeauna!
— Pot să rămân în pielea goală?
— Nu mă deranjează.
Cynthia face strippărește. Stăpânul Rudolf râde. Sunt im-
presionat de primire. Trag linia. Abia după aia-ntreb ce a fost.
— Cristal, zice stăpânul Rudolf și-mi toarnă un pahar de
vin.
Auăleu, de-asta am luat doar de două ori și nu mi-a făcut
bine.
Începe deja, gândesc în timp ce iau paharul. În mine
au loc niște mutații. Gândirea mea se modifică. La cristal,
se-ntâmplă destul de repede, îți pierzi repede reținerile mo-
rale, și anume drastic.

677
 — Cât ai plătit pentru cursă? întreabă stăpânul Rudolf.
— Optzeci.
— Convenabil.
— Ai să-ți scoți pârleala, promite Cynthia.
La faza asta nu-mi vine-n cap niciun răspuns. Cristalul
eclipsează alcoolul în creierul meu, privirea-mi devine mai
clară și observ locuința cu un ochi critic. Pentru un sex-party,
zac prea multe jucării de copii pe aici.
Stăpânul Rudolf mai pregătește trei linii. Prea mici, pentu
gustul meu. Văd că marele zombi s-a pus deja la pândă și
vreau mai mult.
— Sigur, zice stăpânul Rudolf și lungește linia mea cu doi
centimetri.
— Întotdeauna tragi așa mult?
— Un lucru am vrut dintotdeauna să vă-ntreb. Nu vă e
frică de boli? Că nu folosiți prezervative. Cel puțin, la școală
am învățat că…
— Uită tot, mă-ntrerupe Cynthia. Doar prin contacte he-
tero nu poți să te contaminezi.
— Eu am auzit altceva.
— La facultatea de medicină, proful meu de igienă mi-a
spus că nu vrea să fie incorect, dar HIV nu poți să iei decât
dacă te-nțepi sau dacă faci sex cu un homosexual. HIV nu se
transmite așa de ușor. Și, în continuare, cei care-l au sunt, în
primul rând, homosexualii.
Tipa a studiat? îmi trece mie prin cap.
— Chiar dacă-i adevărat, mai există și alte boli, spun eu.
Hepatita C, de exemplu.
— Vrei să fuți sau vrei la doctor? întreabă Cynthia.
Împotriva voinței mele, râd. Am o vagă senzație de ame­
țeală. Iau o-nghițitură mare. Stăpânul Rudolf îmi umple pa-

678
harul la loc și mă-ntreabă ceva de literatură. Eu produc un
răspuns care nu spune nimic.
— Îți place vinul ăsta? Pot să aduc și altul din pivniță.
— În starea-n care sunt, ar fi curată risipă.
Stăpânul Rudolf pare un tip atent și simpatic. Ceva-ceva
nu e-n regulă cu el, dar nu pot să localizez defectul. Că un tip
care-și duce nevasta la gangbanguri și căruia-i place să se uite
cum e ea luată de douăzeci de tipi trebuie să fie dus cu capul,
e clar. Doar că nu știu ce fel de tulburare mintală are el. Dar
eu nu mă număr printre oamenii care simt nevoia să categori-
sească totul și nu mai zăbovesc asupra acestei întrebări.
Și ea? Cynthia? Nici o privire ca a ei n-am văzut foarte
des. Nu este chiar atât de pătrunzătoare ca aceea a lui Esti,
dar e inteligentă și rece, un pic furioasă, un pic supărată, un
pic insondabilă.
Una peste alta, n-am nici cea mai vagă idee cu ce fel de
oameni am de-a face.
Asta mi se-ntâmplă rar. Dacă mă pricep la ceva, atunci mă
pricep să citesc oamenii, încă de la cinci ani știam. Oameni
de soiul celor de-aici nu mi-au mai apărut niciodată pe radar.
Cynthia îmi bagă mâna în pantaloni. Acolo nu prea
se-ntâmplă mare lucru. Oricum, între timp, mă interesează
mai mult etajera pe care e restul de cristal decât o partidă-n
trei cu micul și impenetrabilul cuplu pasionat de poște. Dar
ea nu se lasă. Îmi ia pula în gură și suge, ca și când ar vrea s-o
înghită toată.
— Vrei să mi-o smulgi, țip eu.
— Ești atât de sensibil?
Cine n-ar fi sensibil la faza asta, vreau eu să spun, dar n-o
spun, căci, probabil, n-aș primi niciun răspuns. Tipa are o
mulțime de informatori.

679
 În timp ce stăpânul Rudolf se uită la noi, bag de seamă,
pentru prima oară, că televizorul merge și că pe ecran e
Cynthia, care face sex cu doi câini mari și negri.
— Tu ești asta? întreb eu consternat.
— N-are voie să vorbească cu gura plină, zice stăpânul
Rudolf. Da, ea e. Cu Nero și cu Tinki. O partidă care chiar i-a
plăcut. Nu-i așa? O lovește pe Cynthia peste fund cu un bici
pe care nu știu de unde l-a scos.
— Vă rog, nu, zic eu, că mă bușește râsul.
— Ce anume nu?
— Fără bice. Și d-astea.
Stă-n fața mea în boxeri și șosete. E clar că, în principiu,
interpretează corect privirea mea, doar concluzia e greșită.
— Să-mi pun ținuta din piele?
N-aș avea nimic de obiectat împotriva unei alte gardero-
be, dar pielea n-ar face decât să înrăutățească lucrurile.
— Nu, e-n regulă, rămâi liniștit așa cum ești. A mai ră-
mas ceva?
Arăt spre etajeră. Dă din cap că da.
— Dar știu că ești chitit pe coca, spune ea. Nu vrei să te
menajezi un pic? Noaptea-i lungă.
— Acum ne așezăm, și sclava-și ține gura și-și vede de
treabă! Îi trage o palmă peste fund și lasă-n urmă o pată
roșie. Suge ca lumea!
Ea mârâie aprobator. Stăpânul Rudolf pregătește linii-
le următoare, și eu urmăresc de pe canapea acțiunea de pe
ecran. Sunt fascinat și scârbit în același timp. Sigur că știam că
există oameni din ăștia, dar nu știam că ei îmi citesc cărțile.
Dacă mă fut cu asta, n-am să mi-o iert niciodată, gândesc
eu când Nero și Tinki își schimbă poziția.

680
 În vreme ce stăpânul Rudolf îmi oferă un kilogram de
iarbă ca s-o vând mai departe, el se dezbracă fără probleme.
Are o pulă uriașă. Cum altfel.
Devine din ce în ce mai bizar, gândesc eu în timp ce refuz
politicos oferta de afacere și încerc să ignor televizorul.
Dar, fir-ar să fie, cristalul mă excită la fel de tare ca și
coca. Din păcate, mă face și considerabil mai dement.
Cynthia se lasă-n genunchi în fața noastră și ne prelucrează
pe amândoi. La mine, abia de se-ntâmplă ceva. Privesc chiorâș
spre etajeră. Marele zombi vine mai aproape. Îl văd cum se
furișează spre mine, aproape că mă atinge. Am nevoie de mai
mult material din ăla, mai mult, până când ajung într-un loc
unde există Xanor. Pe-al meu l-am uitat. Idiot ce sunt.
— Ne gândim să ne cumpărăm una.
Ce-a spus stăpânul Rudolf înainte de asta, n-a mai ajuns
până la mine. Ce vrea el să cumpere? O cățea, ca să poată
să se joace și el? Mă aștept deja la orice. Mâine telefonez la
protecția animalelor.
Mă prefac că sunt atât de entuziasmat de prestația sclavei
lui, că mi-au pierit auzul și văzul.
— Trebuie să repeți ce-ai spus mai înainte, îl rog eu și scot
un mic geamăt.
De fapt, ea nu-și face treaba deloc rău. Totuși. Câini. În
capul meu, imagini cu gangbanguri, imagini cu bărbați grași
și excitați în halate de baie. Și alcoolul. Și cristalul. De fapt,
nu mai vreau decât să dorm. Să termin și să dorm.
— Nu glumesc. 5000 de euro, atât costă un om pentru
beci. Granița cu Ungaria nu-i departe, acolo există d-ăștia. Și
în Cehia aș ști pe cineva.
— Pe cineva pentru beci?
— Pe cineva care-i vinde.

681
 — Faci mișto de mine?
— Câtuși de puțin.
— Vrei să spui că, pentru 5000 de euro, poți să cumperi
un om? Și să faci cu el tot ce vrei?
— Recunoaște că te excită ideea.
Nu vreau să dorm la ăștia, ăsta e gândul meu acum, chiar
atât de obosit nu pot să fiu. Mai bine dorm la Esti.
Cu toate că, da, e cât se poate de exact, gândul de a ține
pe cineva ca sclav sexual și de a-l tortura până la moarte are
ceva. Tocmai îmi închipui faza asta în culori destul de in-
citante. Din fericire, știu că vinovat pentru fanteziile astea
e cristalul. Cristalul face din oameni niște psihopați, niște
zombi lipsiți de sentimente. De două ori în viață am fost un
Predator, și de fiecare dată a fost pe bază de cristal.
Uit să-ntreb dacă au deja pe cineva în beci.
Timp de zece minute, stăpânul Rudolf își expune în fața
mea ideile lui bolnave, iar Cynthia se luptă din greu să-mi
obțină o erecție. Apoi, energia distructivă a cristalului începe
să mai cedeze. Stăpânul Rudolf pare să bage de seamă. Face
un semn cu capul spre etajeră și-ntreabă dacă să mai pregă-
tească ceva. Scutur din cap.
— Și? Te-ai băga? Am putea să ne-o împărțim. Sau să ni-l
împărțim. Se găsesc și bărbați.
Stăpânul Rudolf pare aproape inocent, dar, încet-încet,
mă întreb dacă n-ar fi cazul să bat în retragere.
Bărbatul acesta blând o dirijează pe Cynthia-n pat și-și
bagă în ea chestia aia monstruoasă a lui. Eu mă așez lângă ei,
că doar se poate privi. În timp ce e futută, Cynthia îmi unge
mâna cu gel. Maestrul Rudolf se retrage din ea, și Cynthia-și
introduce mâna mea în vagin. Eu nu stau prea mult pe gân-
duri când sunt înăuntru și-mi strâng mâna pumn și-i produc
Cynthiei un oftat plin de recunoștință.

682
 Ăștia-s duși rău, gândesc, și o fut pe Cynthia cu pumnul.
Eu sunt dus rău. Ce fac eu aici?
Stăpânul Rudolf își scoate mobilul și face o poză. Mie
mi-e totuna, deși ceva în subconștient mă gâdilă.
Cynthia tresare și se răsucește. Are un aer la fel de rău ca
la-nceput. Observ că stăpânul Rudolf are pula mea în gură.
Îmi trag mâna afară și mă cațăr pe Cynthia. Stăpânul Ru-
dolf îmi face loc. Eu mă străduiesc să-mi aduc pula în stare
de funcționare. Mă uit în jur dacă e vreun prezervativ la-nde-
mână. Aproape că mă umflă râsul de propria mea naivitate.

683
 ANTARC TICA ,
PATRIOT HILLS

Alte două zile le-au petrecut verificându-și echipamentul

și așteptând să se-ndrepte vremea. Jonas învățase pe Everest
să-și păstreze răbdarea și să nu lase vremea rea să-i strice
dispoziția. Marie era mai puțin răbdătoare. Ea încerca să-l
convingă pe Roy că vremea le oferea condiții ideale de de-
colare.
— Și chiar de-ar fi așa, spuse acesta. Cum e cu condițiile de
aterizare? Despre alea nu știți nimic. Iar alea sunt și mai rele.
— O să reușiți dumneavoastră. Sunteți un pilot de super-
clasă.
— Nu, n-am să reușesc! Nimeni nu reușește, nici măcar un
pilot de superclasă! În afară de asta, eu nu sunt un pilot bun.
— Bună poantă, spuse Marie.
— N-a fost bună, fiindcă n-a fost o poantă.
— Pe bune?
— Absolut. Așa că faceți-mi plăcerea și așteptați până
când Burder îmi dă semnalul de start.
— Pisălogul ăla!
— Nici n-aveți idee!
— În concluzie: nu zburăm azi?
— De câte ori să vă mai spun?
— M-am purtat și mai frumos cu oamenii, nu-i așa? îi
spuse Marie lui Jonas, se lăsă jos și se-ntinse pe gheața goală.
Frumos mai e aici.

684
 Dacă de vină fusese insistența Mariei, pe care Roy nu o
mai suportase, sau dacă Birger Burder le transmisese semna-
lul de start, nu avea nicio importanță pentru Marie. Ea îl bătu
pe umăr pe pilot atunci când acesta veni cu vestea cea bună.
— Pentru asta, aveți o operație pe creier la mine, gratis.
— Asta chiar a fost bună.

685
 MARIA LOR E T TO

Am pornit la drum pe nepusă masă.

După mult timp, prima decizie care am simțit că e bună.
Chestie de o jumătate de oră: făcut bagajul, pus în BMW, valea.
Ieșit din oraș, trei ore de autostradă, prima înnoptare lângă
lacul Wörth, într-o pensiune în care sunt singurul oaspete.
Notebookul și hainele pentru două zile într-o sacoșă de sport
pe care o am la mine, restul bagajului rămâne în portbagaj.
După ce-am mâncat, mă-ntind în pat. Mâinile-mi tremu-
ră când tastez pe telecomandă.
În curând, asta are să treacă. După câteva zile fără otravă,
de obicei, corpul meu este din nou în stare de funcționare.
De acum încolo nu-l mai trimit în bătălii absurde.
Să mă trezesc într-un spital din cauză că am fost atât de
beat, că am căzut din picioare, e un lucru care mă pune pe
gânduri. Convorbirile cu cuierele de haine și paranoia mea cu
poliția, care mă face să mă holbez ore-ntregi prin vizor – nici
astea nu sunt un semn bun. Dar să-mi îndes pula neprote-
jată-ntr-o swingăriță împătimită de gangbanguri în timp ce,
pe ecranul televizorului, aceeași deschizătură a corpului ei
cu care tocmai am treabă e penetrată de câini, asta depășește
orice limite.
La televizor, Günter Jauch îl împinge pe un candidat care
lui îi e simpatic, dar, din păcate, cam greu de cap, în direcția
pragului de 16 000 de euro. Mă gândesc unde să mă duc, de
fapt. Dacă ar fi să mă gândesc la mâncare, atunci ar trebui să
mă duc în Italia. Dar eu vreau în Croația.

686
 Niciun mesaj pe mobil. Era și improbabil, fiindcă mi-am
schimbat numărul. Unele dintre contacte chiar le-am blocat.
Le-am păstrat doar pe cele importante și corecte. Cine nu
mai are numărul meu nu-l mai are dintr-un motiv anume.
Asta-mi dă un sentiment plăcut.
Îmi scot laptopul și-mi închid contul de Facebook.
Și asta-mi dă un sentiment plăcut.
Și era și timpul. Trăncăneală, exhibiționism, fotografii cu
pisici. Cum de-am fost băgat într-o chestie ca asta? Nici mă-
car în realitate nu vreau să stau de vorbă cu oamenii. Atunci
de ce m-am chinuit cu ei atâta timp virtual?
Cred că și ei m-au infestat. Tot efortul ăsta colectiv de a
face frumos ca să obții atenție uzează niște oameni sensibili.
În general, un număr prea mare de oameni uzează oamenii.
Singurătatea îi ajută aproape în toate privințele.
Günter Jauch mă uzează de asemenea.
E frig. Dau drumul la căldură.
M-am bucurat ca un școlar când Matthias mi-a spus nu
demult că procesul meu de-nvățare descrie o curbă abrupt
ascendentă. Corpul meu începe să internalizeze Wing Chun,
să-l înmagazineze, să-l rețină. Ce frumos.
În fața oglinzii, repet forma, opt seturi, mișcările de bază
din Wing Chun. Fiecare mișcare întocmai. Zece repetări.
Corpul meu nu e rău. Corpul meu e bun, corpul meu e
minunat. Poți liniștit să te porți frumos cu corpul tău, nu
trebuie să-l uiți, și, cu atât mai mult, nu trebuie să-i faci rău.

Sunt pe cale de a-mi elabora o cale de a dispărea care în-

vinge moartea.

687
 WESTSTEIERMAR K

Baia îmi place mai mult decât dușul. Dușul e acțiune,

când fac baie, stau întins și gândesc. Câteodată visez lucruri
frumoase. Un viitor glorios cu M. Sau titlul de campion mon-
dial la șah. Pe care am să-l câștig de la Gari Kasparov, care
ieri a devenit campion mondial. L-a bătut pe Karpov și e cel
mai tânăr campion mondial din toate timpurile. Douăzeci și
doi de ani. Mi se pare fabulos de bătrân.
Nu înțeleg partidele lui. Există dimensiuni întregi între
felul în care înțeleg eu șahul și al lui. N-am voie să mă gân-
desc la asta, altfel n-am să mai joc niciodată, nici măcar o
partidă. Dacă te uiți deschis la cei mari, bagi de seamă cât
de mic ești. Nu e bine să te uiți prea atent la ei. Decât atunci
când începi să te apropii. De-ndată ce ajung mare maestru.
La radio se dă Vincent al lui Don McLean. Când îl aud, mă
gândesc la Vincent van Gogh și, de fiecare dată, mă bușește
plânsul. De cele mai multe ori mă gândesc atunci și la Suux.
Ceea ce nu-mi face nicidecum mai bine.

Nu știu de ce se află föhnul aici. De obicei, Uriella își usu-

că părul în bucătărie, după ce-și pune părul pe moațe. Astăzi,
el zace lângă cada de baie.

688
 ANTARC TICA ,
89 ° LATITUDINE SUDIC Ă

— Ăsta-i momentul pe care-l aștept de aproape un an, spu-

se Marie în timp ce făcea cu mâna în urma avionului lui Roy.
— Există aici mai multe momente din astea, presupun.
— Ai dreptate, de fapt. Eu fac ceai, tu montezi cortul.
— Nu, invers.
— Montăm cortul împreună, și pe urmă eu fac ceai.
— Așa-mi place, spuse el.

Cortul fu montat cât ai zice pește. Jonas îl comandase

special pentru Antarctica și plătise pentru el câteva zeci de
mii de dolari. Era făcut dintr-un material de care Jonas nu
mai auzise până atunci și care izola mai bine decât oricare
alt material din care se făceau corturi. În plus, era practic
imposibil de rupt.
— Care e punctul de fierbere al apei la altitudinea asta?
întrebă Marie.
— La 90° Celsius, cred. De ce?
— Așa. Tu ești bine? Pari un pic apatic.
— Mă simt excelent!
Prefera să nu-i spună că are febră. Avea să-i treacă de la sine.
El se-ntinse pe gheața goală.

Ăsta este un cer veșnic.

El s-a aflat aici cu mult înaintea mea.
Are să fie aici mult timp după mine.

689
 El nu mi-e indiferent.
Eu îi sunt lui indiferent.
Dar asta mi-e indiferent.
Cu toate astea, spun mulțumesc.
Mulțumesc mult.

690
 WESTSTEIERMAR K

Un föhn e un obiect ciudat. Mi-aduc aminte că un föhn a

fost acela care m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă mașinile
au suflet sau, cel puțin, personalitate. Căci așa arată ele. Un
föhn arată ca și când s-ar pleca. Poate că tocmai se uită la
mine și se gândește: ce tolomac. Oricum, are un aer destul de
șiret. De la ăsta poți să te aștepți la așa ceva. Loki, zeul cel mai
multilateral dinstre Aesir. Și ăla-i șiret.
Un frigider. Cum stă el aici. Ca un bunic binevoitor. Are o
privire de ansamblu asupra situației. Polul liniștii.
Un radio. Din el se vorbește. E amărât că nu poate vorbi
chiar el. Poate că tocmai lucrează la asta, încearcă să rezolve
fix asta. Dar poate că doar îi e dor de asta. Radioul își pune
mâinile-n poală.
Un aragaz, ăla-i furios. Îi terorizează pe ceilalți cu toanele
lui. Scaunul i-a-ntors de mult spatele.
Soneria de la ușă e așa, mai mult o insectă. O viespe sau o
libelulă, care poate să se strecoare prin pereți.
O lampă e un portar între Aici și Dincolo, asta-i clar. Pe
jumătate la noi, pe jumătate la ăia.
Mașinile de ras, diaproiectoarele, mașinile, astea ne duc
de nas. Ele au fost asamblate cu șuruburi, și noi la fel. Și unii
dintre noi sunt mașini cu defecte de fabricație.
Doar există atâția care nu-s fabricați perfect pentru lu-
mea asta. Indiferent dacă fac cancer la cinci ani sau sunt tot
timpul triști, sau se-mbolnăvesc la fiecare câteva săptămâni,

691
sunt mașini cu defecte de fabricație. Noi toți suntem doar
niște produse asamblate.
În cazul unora dintre noi, șeful i-a ținut din scurt pe me-
canici. Băi, gata, acum la treabă, fără jocuri de cărți, lăsați
și berea, vreau să văd performanță! Și, atunci, de pe linia de
producție iese un Einstein sau un Schwarzenegger. Cei veșnic
bolnavi dintre noi – cu ăia s-a dat rasol, șeful de echipă toc-
mai plecase la masă, iar luni, în timpul montajului, mecanicii
își povesteau ce-au făcut în weekend, în loc să fie atenți la
garniturile noastre.
Apa din cadă începe să se răcească. Aș putea s-o-ncălzesc
cu föhnul. Sau direct pe mine. Îmi place să mă joc cu tempe-
ratura. Să apropii föhnul foarte tare, până când aproape mă
ard, și pe urmă să-l îndepărtez din nou.
Habar nu am cum se-ntâmplă că föhnul îmi alunecă din
mână.

692
 ANTARC TICA ,
89 ° LATITUDINE SUDIC Ă

În prima noapte, Jonas a avut un vis ciudat.

I se ordonase să zboare. Era în stare s-o facă și chiar voia,
dar era curios de la cine venea ordinul. Nu voia să se supu-
nă niciunei instanțe anonime și începu să caute sursa acestei
misiuni.
Rătăcea de colo colo. Între timp, părea să fie teleportat de
la un oraș la altul. Oriunde ajungea, întâlnea tot mai puțini
oameni. La sfârșit, era în atelierul unui croitor pentru bărbați
și croia costume de acrobați.
— Ce aiureală, fu primul lucru pe care l-a spus după ce
s-a trezit.
— Și eu am visat numai prostii, spuse Marie. Ceaiul e
gata. Mâncarea e gata.
— Mâncarea?
— Chestia asta.
— Chestie e cuvântul potrivit.
Hrana pentru expediție de la un magazin special era cel
mai cumplit lucru pe care Jonas îl mâncare vreodată, și pe-
trecuse ceva vreme în anumite regiuni din Mongolia, unde
se serveau ochi de oaie și fudulii de berbec. Și ăsta fusese un
argument împotriva expediției la Polul Sud: nevoia de a apela
la mâncare gata făcută.
— Atunci trebuie să pornim. După masă, vremea are să se
strice, a transmis Birger.

693
 Că n-aveau să le sufle-n față vânturile fierbinți ale deșer­
tului, știuse el, dar nu se așteptase totuși la un frig atât de
pătrunzător. Orișicum, acum era vară aici, și temperatura nu
ar fi trebuit să cadă sub minus 20°C. Totuși, era categoric sub
valoarea asta.
— Cum suporți frigul? întrebă el.
— Bine. Și tu?
— Îl urăsc.
— Echipamentul l-am verificat, nu e cazul să mai contro-
lezi, spuse Marie. Hai să strângem cortul. Și pe urmă: sunt
gata, dacă tu ești gata.
— Sania ta…
— …e gata. Mai am doar de pus cortul.
— Perfect.
— Tu ești bine? Precis?
— De ce să nu fiu bine?
— Te cunosc destul de bine.

El n-avea chef să se orienteze în permanență după sem-

nalul GPS, înainta pe schiurile lui pe ghicitelea, pe acolo pe
unde gheața și zăpada i se păreau mai ușor de străbătut și pe
unde bănuia că nu ar fi crăpături prea mari. Peste acelea mai
mici, probabil că aveau să treacă fără să le observe, căci stra-
tul de zăpadă era mai gros decât se așteptaseră. Ceea ce era
bine pentru siguranța lor, dar o provocare mai mare pentru
condiția lor fizică.
Din când în când, se-ntorcea spre Marie. Ea părea con-
centrată. Aproape amuzată. Rămânea chiar în spatele lui.
Disciplinată, dar destinsă, așa cum se cuvenea. După toate
aparențele, ea se simțea mai bine decât el. El avea senzația că
febra îi creștea, în fiecare minut, cu câte o zecime de grad.

694
 — Trebuie să te miști în ritmul tău, nu într-al meu, îi ex-
plică el la prânz în timpul unui popas. Dacă o iei prea repede,
te epuizezi prea devreme. Dacă mergi prea încet, te răcorești
și îți pierzi motivația. Și una, și alta trebuie evitate, așa că
ascultă înăuntrul tău și caută-ți propriul ritm.
— Vrei să spui că, teoretic, putem să mergem la o distanță
de kilometri-ntre noi?
— N-ajunge să fie chiar atât de dramatic.
— Dar dacă fiecare își urmează consecvent ritmul său,
într-un caz extrem, s-ar putea ajunge la asta.
— Într-un caz foarte extrem, da.
— N-am să fug de tine, promit, îi strigă înapoi, peste umăr.

695
 ANTARC TICA ,
89 ° 8’ LATITUDINE SUDIC Ă

Când el ajunse în locul pe care Marie îl alesese pentru ta-

bără, cortul era deja montat și-n fața lui țiuia fierbătorul sub
o oală cu apă. Ea nu se vedea.
— Nu-i rău, spuse el. Montatul cortului mă calcă pe nervi
chiar și în doi. Cu toate că la ăsta e simplu. Hei, mă auzi?
Treptat, corturile încep să-mi devină antipatice.
Din cort ajunse până la el un geamăt iritat. El deschise
fermoarul de la intrare. Cu Toto, micul ei tigru de jucărie
fără care nu pleca în nicio călătorie, strâns lipit de ea, era
culcată-n sacul de dormit cu ochii închiși.
— Descalță-te, mormăi ea în pulovărul pe care și-l pusese
sub cap în chip de pernă.
— Eu ți-am spus să-ți găsești ritmul tău. N-a fost vorba de
viteză de evadare!
— Nu sunt epuizată, doar că mă doare capul, și-ncă de-a
dreptul îngrozitor. Nu-nțeleg de ce, ritmul a fost ideal.
— Care din noi a studiat medicina?
— Nu mă mai tortura.
— Ai băut prea puțin, foarte simplu. Și nu mă aburi tu pe
mine, ai mers mult prea repede. Ceea ce iarăși e cât se poate
de natural. Mai întâi trebuie să-ți găsești ritmul.
— Termină te rog cu tempoul și cu ritmul ăsta al tău.
— Ai nevoie de ceva?

696
 — Ai putea să bagi o mână la mine-n rucsac să-mi dai un
analgezic. Avem deja apă caldă?
— Nu prea multă.
— Vino. Întinde-te lângă mine.
— Ce-i cu tine?
— Mi-e rău, ce să fie?
— Suntem la peste trei mii de metri. Poate că e înălțimea.
Probabil, toate la un loc. Nu suntem tocmai acasă, pe canapea.
— Nu trebuie să-ți faci atâtea griji pentru mine. Îmi revin eu.
— De ce crezi că-mi fac griji pentru tine?
— Pentru că sporovăiești atâta. Cu mine e totul în ordine.
Tu ești ăla cu febră.
— De unde știi că am febră?
— Sunt doctoriță și sunt prietena ta. Cum preferi.
— Hm.
— Te-ntinzi odată lângă mine?

697
 WESTSTEIERMAR K

Faza cu siguranța n-am știut-o. Când mi-am pregătit refera-

tul, n-am dat peste ea. Când un om intră-ntr-un circuit electric,
aia sare-n mod evident mai repede decât are nevoie curentul
ca să-și facă treaba lui nasoală. Habar n-am cum funcționează
asta. De fapt, e complet imposibil. Vreau să zic, pleosc, curentul
intră-n corp cu viteza fulgerului, un drum scurt.
În același timp, prin cablu pleacă mesajul, atenție, un pros-
tovan și-a scăpat föhnul în apă, trebuie să-l salvăm, deconec­
tați repede siguranța. Păi, ăsta e clar că-i un drum mult mai
lung! Cum de reușește curentul din cablu să se miște mai re-
pede decât curentul din corp? N-are absolut niciun sens.
Uriellei nu-i povestesc nimic despre micul meu ghinion,
cu toate că toată ziua mi-e rău, iar inima-mi bate neliniștită.
Am citit că asta poate să vină de la nervozitate. Ce-i drept,
nu pot să neg o anumită nervozitate. Dar de ce trebuie niște
mâini ude să fie atât de alunecoase.

Seara sting lumina de tot, pentru prima oară de secole.

Privesc în întuneric fără să-mi fie frică de el și-mi imaginez
că povestea s-ar fi terminat altfel. Oare aș fi văzut tunelul des-
pre care povestesc oamenii care s-au aflat în moarte clinică și
au fost aduși înapoi? La capătul lui, spun ei, așteaptă oameni
dragi, care au ajuns acolo înainte. În cazul meu, ar fi vorba
de Suux, înaintea tuturor. Baby ar sta în spatele ei, lingând o
eternă înghețată astrală și deschizând pentru noi portierele
unui BMW fantomatic. Cam așa îmi imaginez eu povestea.

698
 Oare oamenii aflați în prag se gândesc la cei de după ei?
În fond, și ei lasă-n urmă oameni dragi, asta dacă nu e vor-
ba de oameni ca directorul nostru, la care precis că nu ține
nimeni. Dar oamenii ca el precis că nu sunt întâmpinați de
nimeni la capătul tunelului. Ăia trebuie să ia un taxi și să-și
caute un hotel.
Următorul meu referat are să trateze problema vieții după
moarte, decid eu. În biblioteca orășenească există o carte
despre asta, în care nu am îndrăznit să mă uit până acum,
din cauza fantomelor. Dar acum o să mă uit. Nu pot să mă
prefac la nesfârșit că lucrurile de care mi-e frică nu există.
Îmi scot registrul secret. Suux mai primește câteva punc-
te, la fel și Baby, pur și simplu, fiindcă știu că m-au așteptat.
Suux m-ar fi făcut cu ou și cu oțet, mamă, Doamne. O vreme
m-ar fi cicălit întruna din cauza vieții mele irosite.
Uriellei îi mai scad câteva, bunicul mai primește niște
puncte bune. La Dumnezeu, pixul meu se plimbă-ncoace
și-ncolo între punctele plus și punctele minus.

699
 ANTARC TICA ,
89° 23’ LATITUDINE SUDICĂ

— Măcar știm că e un continent, și nu un grup de insule,

spuse Marie.
— Da. Știm asta. Dar cum de constați lucrul ăsta tocmai
acum?
— Pentru că Shackleton și ceilalți care au ajuns aici primii
nu știau. N-aveau cum să știe. Trebuie să-ți închipui asta, că
te tot plimbi printre ghețuri și nu știi unde ajungi.
— Mie mi se pare minunată imaginea asta.
— În privința asta, eu sunt mai pragmatică decât tine.
Închipuie-ți că ești Scott sau Amundsen și vrei să ajungi la
Polul Sud, și pe urmă, deodată, după câteva săptămâni de
chin, dai numai de apă.
— Măcar ar fi o variație.

În primele zile avansaseră bine. Sastrugile nu le făcuse-

ră atâtea probleme cum se temuseră, ceea ce nu se explica
numai prin forma lor fizică bună, ci și prin echipamentul
perfect. Astfel, Tanaka avusese o contribuție importantă la
expediția lor, căci el procurase cea mai mare parte din el.
De trei zile însă stăteau pe loc. Așa cum explica Birger
Burder, un front de vreme rea „se iscase din senin, și ei nu
puteau să facă nimic altceva decât să stea în cort și s-aștepte.
— Precis că nici nu s-a uitat, tună Marie. Ăla nici n-a su-
nat la stația meteo, a dat cu banul. Sau are un baset pe post

700
de oracol. Când câinele se cacă lângă copac, e soare, când
câinele alege stâlpul de iluminat, Marie și Jonas au parte de
vreme rea.
— Tipul are un baset?
— Nu! Habar n-am. Am spus și eu așa.
— Putea să aibă. Pe ăla îl văd în stare să aibă un baset.
— Știți, basetul meu a fost un geamăn siamez! Știți, base-
tul meu vorbește cinci limbi!
— Ar trebui să-ți canalizezi energiile suplimentare, o sfă-
tui Jonas.
— Am de-a face cu tine, ăsta-i un consum destul de mare,
mutantule.
— Mai spune-mi o singură dată mutant și…
— Oricum, ție-ți prinde bine pauza, spuse ea și se feri de
lovitura lui. Auăleu! Mă doare! Ajutor!
— Oare de ce ne purtăm întotdeauna atât de copilărește
când ne plictisim? întrebă el.
— De unde vrei să știu eu, nu sunt pediatru. De altfel,
nici nu trebuie să fii doctor ca să-ți dai seama că aveai nevoie
de-o pauză.
— Atunci de ce te enervezi atât din cauza lui Birger și a
basetului?
— Pentru că… ah, știi ceva, pupă-mă undeva.
De data asta, el fu acela care se feri în ultima fracțiune de
secundă din calea loviturii. Râse.
— N-aș avea nevoie de ea, crede-mă, spuse el. Nu mă simt
rău.
— De ce trebuie bărbații să facă mereu pe nebunii?
— Nu bărbații. Fără generalizări. Doar eu!
— Și tocmai pe ăsta a trebuit eu să mi-l aleg.

701
 WESTSTEIERMAR K

Incredibil, ninge. La sfârșit de noiembrie. Cât de lungă are

să fie iarna asta? Patru luni? Trei ani? Oricum, durează șase
luni efectiv, iar aceste șase luni se simt ca anii. Când mă fac
mare, îmi cumpăr o insulă prin mările sudului sau așa.
La școală, Püttl mă calcă din nou pe nervi. Între timp,
și-o fură din toate părțile destul de temeinic, eu nu trebuie să
mai fac nimic. Mă-ntreb doar cum de oamenii au nevoie de
atâta timp ca să-nțeleagă caracterul cuiva. Sigur că nu poți
să judeci o carte după copertă, dar, după ce ai deschis-o și
ai început să citești, după câteva pagini te prinzi unde duce
călătoria. Există oameni lângă care, pur și simplu, nu vrei să
fii. Iar dacă totuși vrei, atunci fie ești complet lipsit de antene
pentru așa ceva, fie ești la fel ca ei, fie amândouă.
Încă de dimineață, când intră-n clasă și-și pune ghioz-
danul jos, aproape că-mi pare rău de Püttl. Cred că el nu se
simte bine-n pielea lui. Cred că e prost. Nu face legătura între
reacția celorlalți și propriul său comportament. E nefericit, se
simte tratat rău și e supărat pe lume. Ce-i drept, și eu fac asta,
dar, cel puțin, eu știu că și eu sunt în parte vinovat de toată
mizeria, nu doar lumea.
Umflatul e-ntr-adevăr prost de-mpunge, asta trebuie
spus. În tabăra sportivă de weekend, s-a băgat iar în cameră
cu noi. Cât poți să fii de tâmpit. Dacă toți mă urăsc, nu mă
mai gudur pe lângă ei! Sau nu-mi mai pun viața-n pericol
adormind liniștit lângă dușmanii mei, care sunt în stare de
orice! Iar el bineînțeles că adoarme, doarme ca un bebeluș,

702
dar numai după ce a-nfulecat un sac întreg cu provizii de la
mămica lui fără să-mpartă cu nimeni. Bănuți de ciocolată,
nuggets de ciocolată, chipsuri, covrigei, două table de cioco-
lată, chifle cu salam, patru cutii de cola, borcănele cu piure
de mere și de pere cum li se dau bebelușilor și câte și mai câte.
Eu am destul de multe idei despre cum pot fi terorizați
oamenii. Dar nu le pun în aplicare câtă vreme aceștia mă lasă
în pace. Iar de la cursul de schi, Püttl mă lasă în pace. Cred
că și dacă aș stropi și de data asta patul lui Markus, el n-ar da
niciun nume.
Cu toate că nu, asta-i o naivitate. Ar pârî cu siguranță din
nou. Nu poate altfel. El va fi întotdeauna acela care e. Gelos
pe cei care sunt altfel. Supărat pe aceia pe care-i bănuiește că
ar ști lucruri la care înțelegerea lui n-are acces. Ca și când de
asta ar fi vinovați aceia, nicidecum el. Pariu pe orice că, într-
o bună zi, ăsta se face arbitru. Într-o echipă, oricum, n-are
cum să ajungă, dintr-o sumedenie de motive.
Figura cu bețele de chibrituri e chiar nașpa de tot. Recu-
nosc, am salutat ocazia de a statua un exemplu prin trădăto-
rul Püttl și am livrat planul. Dar Markus i-a băgat bețele de
chibrit între degetele transpirate de la picioare, iar de aprins,
le-a aprins Wiwo. Eu n-aș fi fost în stare. Ideile de genul ăsta
mi se par haioase, dar să-i produc cuiva durere pe bune, asta
nu-mi place.
Oricum, a fost palpitant să văd de cât timp are nevoie
unul care doarme până bagă de seamă că degetele lui de la
picioare sunt puse la prăjit. Și cât e de greu să-ți scoți bețele
de chibrit dintre degete. Oricum, Markus i-a dat o mână de
ajutor la lucrările de stingere. Ceilalți n-au fost în stare de cât
de tare râdeau de urletele și de scâncetele lui, și de mecla lui
siderată.

703
 Cum spuneam, între timp, îmi pare rău de el.
Și, pe urmă, iată ce se-ntâmplă azi.
Săptămâna asta sunt de serviciu pe clasă. N-aș spune
că-mi îndeplinesc sarcina cu deosebită acribie, dar să șterg
tabla în pauză cu buretele reușesc până și eu. Cum se face
ca Püttl să-mi iasă-n cale, nu știu, în orice caz, sunt într-o
dispoziție destul de nașpa, fiindcă iar am dat-o-n bară cu o
lucrare la mate, și anume cu brio. Îl zgândăresc pe Püttl la
sânge cu fel de fel de observații, până când îmi aruncă niște
apă în față și o șterge, roșu ca racul.
Sunt uluit. Stau în loc și mă uit după el. Primul meu im-
puls e că acum are să-și încaseze palmele pe care le cerșește
de luni întregi. Sunt cu un cap mai înalt decât el, de două ori
mai puternic, de două ori mai hotărât, are să fie o joacă. Dar,
pe urmă, e ceva în mine, nu știu, urcă ceva în mine, înghite
supărarea și… mă bușește râsul.
Mă uit în urma lui Püttl și-n același timp mi-e milă de el,
și nu-l caftesc, și, dintr-odată, mă simt liber și fericit.
N-am nici cea mai vagă idee ce s-a-ntâmplat. Sunt ușurat
și bucuros.

704
 ANTARC TICA ,
89° 31’ LATITUDINE SUDICĂ

Jonas puse aparatul de emisie-recepție pe scaunul pliant

care, cu puțin înainte, se rupsese sub el și care acum nu mai
putea să susțină decât greutăți mici.
— Birger zice că o să mai pierdem și aici vreo două-trei zile.
— Încă un motiv ca mâine să plecăm mai departe, nu crezi?
— Nu, nu cred.
— Cum așa?
— Fiindcă prognoza asta meteo e corectă. Nu simți miro-
sul? Miroase a vreme rea.
— Așa ceva nu se poate mirosi. Din partea mea, cred că
există unii oameni care pot să simtă așa ceva, dar să miroasă?
— Eu pot.
— Dar nu putem să rămânem atât de mult. Altfel ni se ter-
mină mâncarea și, la întoarcere, va trebui să chemăm ajutoare
să ne ia de aici cu avionul. Și atunci înseamnă că am eșuat.
— Cum așa, dacă înainte de asta am fost la pol?
— Dintr-o expediție încununată de succes face parte și o
întoarcere reușită cu propriile puteri! Acum, gata, hai să nu
mai vorbim despre asta. Ai dreptate, dacă vremea nu ne lasă,
rămânem aici. Dar nu-ți promit bună dispoziție!
— Te las să câștigi la mikado.
— La cât de tare tremuri, oricum n-ai avea nicio șansă!
— Măcar apreciază buna intenție.
— Bine, fie.

705
 — Mulțumesc.
— Știi ce mă bucură pe mine?
— Povestește-mi.
— Că tu te bucuri așa de tare.
— Eu, mă bucur? De ce?
— Pentru că-ți place aici.
Iar asta era adevărat. Indiferent în ce stare era, umbla toa-
tă ziua printre ghețuri și se simțea viu. Antarctica era chiar
mai frumoasă decât își închipuise el. Gheața nu părea că-l
respinge, ca aceea de pe Everest, nu era atât de ostilă, avea
chiar ceva liniștitor. Se simțea în siguranță, știa că ea n-avea
să se caște brusc și să-i înghită pe amândoi într-o crevasă.
Peste zi, cerul era, de cele mai multe ori, senin, în orice
caz, pe cât de senin putea să fie aici. Soare strălucitor nu mai
era prevăzut la latitudinea asta. Lumina era moale și, uneori,
cerul părea să vrea să coboare la ei.
Dar lucrul cel mai ciudat era că nu reușea să scape de
senzația că a mai fost cândva aici.

— Ce-ți mai face febra? întrebă ea.

— S-a dus.
— De tot?
— De tot.
— Ai măsurat-o?
— Am mai multă încredere în ceea ce simte corpul meu
decât în ceea ce-mi arată o chestie din aia care n-a mai fost
testată la minus treizeci de grade.
Încă mai ai febră, spuse Werner.

706
 WESTSTEIERMAR K

Bunicul meu mi-a dat bani de buzunar. Pot să-mi permit

ca, înainte de școală, să iau micul dejun la Café Konstantin.
Iau autobuzul mai devreme, și atunci nu mai trebuie să-mi
mănânc franzela în ceața de la țigările Uriellei. Chelnerii par
să găsească neobișnuită imaginea unui copil care ia micul de-
jun singur, dar nu spun nimic. Poate că ei bănuiesc că nu mai
sunt un copil. Nu mai sunt, de la faza cu föhnul. Nu mai sunt,
de la moartea lui Suux. Cred că încă n-am fost niciodată copil.
De când îmi aduc eu aminte, am fost fix același ca acum.
La masa de alături, câțiva ucenici își beau berea matina-
lă înainte să vină șeful să-i ia cu mașina. Îi cunosc, nu sunt
cu mult mai mari decât mine. Și, cu toate astea, ceva mă
deosebește de ei.
Îmi comand o bere. Chelnerul se uită și mai neîncrezător,
dar îmi aduce o bere mare. Sorb din ea și, la-nceput, nu dau
decât de spuma mirositoare.
Ei stau la masa lor cu berea lor, eu stau aici cu a mea. Dar
ei au un limbaj comun, se cunosc între ei, îi cunosc pe chel-
neri, cunosc fiecare metru de afară sau, cel puțin, cred că-l
cunosc. Eu n-am un limbaj comun cu nimeni, nu cunosc
pe nimeni, nu-mi plac ochii prefăcuți ai chelnerilor și, spre
deosebire de ucenici, nu cunosc niciun centimetru de afară,
pentru că, spre deosebire de ei, eu știu că fiecare centimetru
e, de la o secundă la alta, altul, deși, dintr-o perspectivă su-
perioară, el e de milioane de ani același. Cei de la masa de
alături pășesc apăsat cu umbra lor de mustață în sălbăticia de

707
afară și nu bagă de seamă că milioane de puști sunt ațintite
asupra lor. Ce noroc pe ei.
Ei plătesc și pleacă.
Beau o-nghițitură. Are un gust îngrozitor. Pur și simplu,
oribil. Dumnezeule, și așa ceva beau ei? La ora asta? Nu ca-
fea, ci licoarea asta drăcească? Ne deosebesc mai multe lu-
cruri decât am crezut.
Prima oră e din ce în ce mai aproape, și eu am în conti-
nuare în față paharul de bere aproape plin. Cu ideea asta cu
berea m-am băgat singur într-o situație destul de complica-
tă. Dacă o las acolo, sunt prostovanul zilei, și mâine, la mi-
cul dejun, chelnerii au să râdă de mine. Poate că infractorii
ăștia chiar or să-mi aducă singuri o bere, ca să mă tortureze.
Dar, dacă o beau, o să borăsc pe masă. Simt deja că mă ia cu
sfârșeală la stomac.
Pe urmă îmi vine o idee. Întreb dacă pot să dau un te-
lefon. Telefonul e pe drumul spre toaletă, într-o nișă. Chel-
nerul pune contorul pe zero și dă din cap că da. Eu îmi iau
berea degajat și împing ușa batantă. Pentru cazul în care ăia
din față pot să-și dea seama dacă telefonez sau nu, formez
propriul nostru număr, fiindcă știu că nu-i nimeni acasă. Re-
ceptorul îl pun jos, lângă telefon. Iute ca vântul, vărs trei sfer-
turi din bere în chiuveta de la toaletă. Cu paharul aproape
gol mă-ntorc în salon și-ntreb cam de sus dacă a costat ceva
convorbirea. Chelnerul se uită din nou ciudat.
În timp ce aștept nota, îmi vine-n minte gândul că unii
clienți și, mai ales, personalul s-ar putea întreba ce copil bețiv
mai e și ăsta care dispare jumătate de minut să telefoneze și
se-ntoarce cu paharul gol. Dar acum e prea târziu.
Și când plătesc, chelnerul se uită ciudat. Las un bacșiș
mult prea mare și ies în fugă cu ghiozdanul meu.

708
 ANTARC TICA ,
89° 35’ LATITUDINE SUDICĂ

Încep să mă-ntreb dacă pe Everest am depășit totuși o fron-

tieră. Ceva care să fie irevocabil. Ceva care a făcut din mine
un altul. Ceva care mă face să-mi fie frig de-ndată ce doar văd
zăpadă și gheață, chiar dacă am pe mine haine confecționate
special pentru cercetătorii frigului și cu care aș putea să zbor
chiar și în spațiul cosmic fără să mă aleg cu degerături.
Și nu numai asta, gândi el. S-a mai schimbat ceva de
atunci. Nu reușesc să-mi dau seama exact.
— Cât durează până când te obișnuiești cu așteptarea?
întrebă în spatele lui Marie, care amesteca într-o oală aflată
pe micul aragaz de rezervă. Pe primul îl uitaseră în tabăra
dinainte sau îl pierduseră pe drum.
— Depinde cât de nerăbdător e omul în general.
— Atunci, eu n-o să mă obișnuiesc niciodată.
— Cam asta am încercat și eu să spun.
Jonas se aplecă și puse o mână pe gheață.
O gheață groasă de trei kilometri. Trei mii de metri. De-
desubt: pământ. Ca la noi. Îngropat de milenii. Inimaginabil.
Oare solul, pământul i-a spus soarelui la revedere atunci?
Oare dealurile, pietrele, plantele și-au luat rămas-bun de la
cer și de la soare? O să ne revedem, poate că au spus ele, iar
soarele a răspuns, dar când, iar corul pietrelor și al plantelor
a răspuns, doar cunoaștem asta, doar nu e prima oară că ne
dăm la fund.

709
 — Îi aplici gheții un tratament osteopatic? întrebă Marie
în spatele lui. Ce problemă are?
— Nicio grijă. Mai ține un timp.
Marie gustă din mica supă pe care-și pusese-n cap să o
prepare. Judecând după fața ei, nu era mulțumită de rezultat.
— Și?
— Oare pinguinii mănâncă supă de legume?
— Probabil că nu.
— Dar oare există?
— Cât vezi cu ochii, nu.
— Mai bine. Ar crăpa de la asta. Dar, așa, putem liniștiți
s-o vărsăm…
— Stai! strigă Jonas. Se mănâncă!
— Haha! râse Marie jucăuș. Stai mai întâi să guști din ea!
— Indiferent de gust, nu ne putem permite să facem risi-
pă de alimente.
— Dar o supă ca asta…
— Tot energie înseamnă. Indiferent de gust. Trebuie să
folosim judicios proviziile pe care le avem.
— Asta nu-nseamnă că, din cauza asta, trebuie să mân-
căm orice. Mai gust o dată, dar…
— Ba da, exact asta înseamnă, spuse el. Gândește-te la
ceva frumos în timp ce-nghiți.
Pe Marie o buși râsul atât de tare, încât vărsă un pic de
supă pe pantaloni.
— Ia uite, spuse el, acolo, în spate, arată ca și când vremea
ar sta să se-ndrepte. Ce zice Birger?
Marie tușea. Se lovi peste piept.
— Că nu plecăm de aici înainte de mâine la prânz, spuse
ea. Dar mie nu-mi pasă ce zice el. De-ndată ce văd chiar și
numai o fărâmă de soare, plecăm.

710
 — El e ăla cu prognoza meteo, spuse Jonas. Va trebui să
ascultăm de el.
— Ah, ce atâta prognoză! Eu am feelingul meu, și ăla îmi
spune că putem să mergem mai departe de-ndată ce se mai
luminează. Cât timp vedem încotro mergem, nu există abso-
lut niciun pericol. Dacă vremea se strică, ne oprim și-n trei
minute cortul e montat. Poți să-ncepi să te pregătești!
— Vrei doar să scapi, să nu mănânci supa, spuse el, dar
ai ghinion. Nu plecăm mai departe până n-am terminat-o!
Marie luă oala și-i vărsă conținutul într-o boltă înaltă în
direcția sastrugilor în preajma cărora își instalaseră cortul.
— Nu asta voiam eu să spun.
— Ca și când mi-ar păsa ce voiai să spui. Hai, hai, hai, hai!

711
 ANTARC TICA

Polul Sud.
Cu cât se apropiau mai mult de el, cu atât mai bucuros
era Jonas s-o lase pe Marie să conducă. El se scufunda în
sine însuși, cădea în sine însuși, cădea adânc. Marie hotăra
dimineața dacă plecau, ea stabilea pauzele, ea alegea locurile
în care aveau să ridice cortul. El nu putea să contribuie prea
mult la asta. Era ca și când aluneca pe niște șine spre sud. Ca
și când ar fi fost un pasager al corpului său. Corpul lui nu era
nimic altceva decât trenul care-l ducea într-un loc pe care și-l
imaginase încă din copilărie.

712
 ANTARC TICA

Gheața asta. Este atât de incredibil de bătrână. Este o

mare imensă. Neatinsă. Niciun om. Un cer care ar dori să se
așeze pe pământ. Uneori era veșnic ziuă. Apoi, veșnic noapte.
Iarna, toate astea erau ascunse-ntr-un întuneric profund. Ni-
mic, aici, nu se simțea tulburat de asta. Și de ce ar fi făcut-o?
Ziua avea să se-ntoarcă.
Dacă sunt oameni sub noi? Înghețați în măruntaiele aces-
tei lumi moarte? Nu. Nu. Aici n-a murit niciodată nimic,
fiindcă, oricum, totul era deja mort.
Dar totul era atât de frumos, gândea el, toată această
moarte era minunat de frumoasă într-o zi senină ca asta, cu
albastrul ăsta deasupra noastră, cu certitudinea asta în mine
de a mă deplasa, de a nu mă opri în loc, de a nu rămâne nici-
odată pe loc, merg, merg, merg.

713
 ANTARCTICA,
89° 52’ LATITUDINE SUDICĂ

— S-a-ntors febra, spuse Marie.

— Ai febră?
— Tu ai febră.
— Nu-i grav.
Ea se opri și-și desfăcu schiurile.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Jonas.
— Punem cortul.
— Aici? Acum? E amiază!
— Dacă mâine nu ești mai bine, ne-ntoarcem.
— Marie, mai avem de mers mai puțin de două zile.
— Și pe urmă trebuie să ne mai și-ntoarcem. Iar tu ești
din ce în ce mai slăbit.
— Sunt total în formă!
— Asta are să decidă conducătorul medical al expediției.
Iar tu ești departe de a fi în formă.
De dragul aparențelor, el mai protestă câteva minute, dar
chiar și aceste dueluri verbale îl solicitau și, în realitate, el era
nesfârșit de recunoscător că putea să se deshame de la sanie
și să se așeze pe jos, chiar în locul în care se găsea. Că nu
mai trebuie să facă nici măcar un pas. Că se poate concentra
asupra acestei fierbințeli dinăuntrul său. Care se simțea ciu-
dat de mare. Și necunoscută. Cunoștea febra, existau diferite
forme, dar asta era ceva nou.
— Ai dreptate, spuse el. Îngrijește-mă.

714
 Marie îi aruncă o privirea pe care nu putea s-o interpre-
teze cu siguranță. Era în ea un amestec de surpriză și bucu-
rie. Dar mai putea vedea și altceva. Îngrijorare? Neliniște?
N-avea idee.

715
 ANTARCTICA,
89° 56’ LATITUDINE SUDICĂ

Prea merge repede.

Cu mai puțin de patru săptămâni în urmă, dormeam în
patul nostru din Tokio. Cu ceva mai mult de două săptămâni
în urmă, am decolat din Punta Arenas. Acum suntem între
ghețuri, la numai câteva ore de Polul Sud, și singurul motiv
pentru care nu vom mai ajunge astăzi la el este vremea rea.
Totul merge prea repede. Un traseu prea important într-un
timp prea scurt.
— De-ndată ce vom fi ajuns la Polul Sud, chemăm un avi-
on să ne ia, spuse Marie.
— Iar începi?
— N-o să mai pot să-mi trag sania dacă e și cadavrul tău
în ea.
— Cine moare dintr-o răceală? Eu, în niciun caz.
— Știi foarte bine că nu-i doar o răceală.
— Ce altceva?
— Eu aș zice malarie.
— Care din noi are febră acum? Malarie, la Polul Sud?
— Ești în stare de orice. Tu reușești chiar și să mori de
malarie la Polul Sud. Din cauza asta, cel târziu poimâine, am
plecat.
— De unde, mă rog, aș fi putut să iau malarie?
— Se transmite prin țânțari. Nu este foarte probabil,
dar s-ar putea să fi întâlnit un țânțar din ăsta pe aeropor-

716
tul din Sidney. Se cheamă malarie de aeroport. Există și alte
posibilități. Nu le am cu medicina tropicelor, dar mie mi se
pare mai probabil ca tu să fi avut deja odată malarie, iar acum
ți se reactivează, sau, ca să ne exprimăm corect, probabil că
trebuie să vorbim de malaria quartana, care poate să recidiveze
chiar și peste decenii. Primachina ar fi medicamentul pe care
ți l-aș prescrie eu, dar bineînțeles că așa ceva n-avem la noi.
— Sigur că am avut deja malarie. Dar care a fost, nu mai
știu.
— Ai avut deja și ciumă.
— Nu eu, Zach a fost ăla cu ciuma!
— Sunteți o adunătură de nebuni, spuse Marie și se băgă
în cort.
Nebun n-a fost niciunul din noi, gândi Jonas.
Cu toate că avea frisoane și-i era greu să respire, el mai
rămase în fața cortului și-și lăsă privirea să se plimbe pe în-
tinderea nesfârșită de gheață. Câțiva kilometri încă și Polul
Sud ar fi trebuit să se vadă deja, în măsura în care vremea ar
fi permis. GPS-ul îi indica direcția. Acolo, în față. Acolo e
locul despre care vorbeam noi atunci cu Vera, în Hossegor. Și
acum sunt aici, singur.
Bineînțeles că și eu o să mă uit la el, ce crezi?
Bun venit în Antarctica. Oare chiar trebuie să mai treci și
prin chinurile astea? Transpiri?
M-am așezat în sania ta și te las să mă tragi.
Asta explică unele lucruri.
Ce-i cu tine?
Nu știu. Sunt trist.
De ce?
Că nu puteți să fiți și voi aici. Că nu sunt o mulțime de
lucruri. Că nu mai sunt.

717
 Ăsta-i mersul lucrurilor.
Mersul lucrurilor poate să mă pupe-n cur.
Numai că n-o face. Lucrurile stau mai degrabă invers.
E evident că, atunci când ești mort, vezi ireversibilitățile
existenței mai relaxat. Eu încă mă mai cert cu ele.
Poate că ar fi mai bine să fii și tu mort. Te-ai gândit la
asta?
Normal.
Și?
Mă rog.
Și?
Stau aici și am totul cu mine, vă am pe voi cu mine, vă
am cu mine pe tine și pe Mike, și pe Zach, și pe Bătrân, dar
nu numai pe voi, istoriile voastre, istoria mea, toate astea le
car în sanie după mine. Ceea ce văd eu aici gonește pe lângă
mine, tot prezentul e setat pe viteză cvadruplă, dar copilă-
ria mea se desfășoară cu megaîncetinitorul, dacă nu cumva
e chiar fixată-ntr-un stop-cadru. Văd ceea ce se află departe
în urmă și chiar și ceea ce nu e frumos îmi pare acum tihnit
și familiar în comparație cu libertatea aspră a tot ceea ce e
venit după aia.
Asta-i normal. Dar pentru toate există o soluție. Pentru
aproape toate.
Știu. Trebuie să dăruiești altcuiva ceea ce ție-ți lipsește.
— Vii te rog înăuntru? strigă Marie.
Ar trebui s-o asculți.
Câtă vreme tu te mulțumești să rămâi afară.
Mă-ntind la tine-n sanie. Nu veți fi deranjați.

718
 TRIESTE

Dă drumul la televizor, îmi scrie Daniel.

M-am cazat pentru o noapte într-o mică pensiune în care
există internet, dar nu există televizor. Intru pe Spiegel Onli-
ne și citesc despre baia de sânge din Paris.
Peste o sută de morți, măcelăriți de islamiști. Unul s-a
aruncat în aer în fața stadionului pe care tocmai avea loc me-
ciul dintre Franța și Germania. Alți câțiva au luat cu asalt o
sală de concert, le-au ordonat oamenilor să se-ntindă la pă-
mânt și au tras cu kalașnikovurile în cei lipsiți de apărare. Și
așa mai departe.
Închid notebookul. Nu vreau să mai citesc nimic despre
refugiați, despre violență și terorism. Sunt zile-ntregi de când
sunt pe drum, nu beau alcool, îmi găsesc liniștea interioară.
Vreau să știu cât mai puțin cu putință despre afară. Nu pot să
ajut cu nimic acest afară și viceversa.
Dar e un gând care nu-mi dă pace.
Când teroriștii atacă un local în care sunt o sută de persoa-
ne, oamenii aceștia ar trebui să-și spună că sunt morți. Sunt
morți, dar poate că ar reuși să-și ia viața înapoi. Și, în loc să
spere că vor fi cruțați, unul strigă o parolă, ceva care fusese
difuzat înainte în toate ziarele din lume. „Let’s roll”, să zicem.
Nu contează. Important e ca fiecare să știe ce-nseamnă. Iar
aceia mai curajoși dintre morți dau năvală asupra teroriștilor.
Sigur, câțiva nu vor supraviețui acestui atac sălbatic. Dar
nu vor fi optzeci de morți, ca în sala aia de concert, ci mult
mai puțini.

719
 Și dacă se-ntâmplă așa ceva pretutindeni unde se ajun-
ge la atacuri teroriste, dacă pretutindeni victimele se apără
cu-nverșunare, dacă se reped cu zecile asupra atacatorilor,
dacă-i omoară pe asasini cu mâinile goale, atunci situația,
pentru teroriști, e atât de penibilă, de blamabilă, încât, mai
devreme sau mai târziu, or să se gândească să lase baltă toată
faza asta tâmpită cu atentatele.

720
 K RK

Airbnb e o realizare a anilor noștri cu care pot să mă îm-

prietenesc. E drept că nu-mi place să am de-a face peste mă-
sură cu oameni străini, dar și într-un hotel trebuie mai întâi
să treci de recepție, iar predarea cheilor la cel care-nchiriază
nu-i cu mult mai rea, abstracție făcând de toate farafastâcu-
rile de întâmpinare.
Krk este o insulă frumoasă. O cunosc din copilărie. În
parte, complet înghițită de vegetație și nu cu adevărat turisti-
că, nu frumos turistică, ci, mai degrabă, turistică cu simplita-
te, pentru că, aici, nimeni nu investește în viitor. Casa pe care
am închiriat-o nu-i mare, dar se află la mai puțin de cincizeci
de metri de mare.
Vecini direcți am numai doi. Până la Thuna House, unde
mănânci în fiecare zi pește proaspăt, fac mai puțin de zece
minute. Șnapsul pe care chelnerul mi-l aduce la masă după
ce am mâncat nu-l ating. Cu toate astea, și-n ziua următoare
îmi mai pune unul. Mă-ntreb când are să priceapă. Îl cheamă
Toni și-și zice Tuna, și, uneori, povestește despre un sârb bos-
niac pe care l-a ucis în război. N-are nici dinți, nici mașină
de bărbierit, în schimb are un radio din care răsună-n fiecare
zi muzică populară croată. La el mai joc uneori cărți cu două
lesbiene din Rotterdam.
Vecinii îmi livrează cea mai bună distracție. Nu știu ce fac
ei acolo, din cauza tufelor și a copacilor îi văd foarte rar, dar
jumătate de zi aud convorbirile lor.
Vecinul: „Miau! Miau! Hai, pisică, sari pe câine!”.

721
 Eu stau în șezlong și rezolv grile sudoku.
Vecinul: „Miau! Miau!”.
De ani de zile, ăsta-i visul vieții mele: o casă la mare, un
jetski și o barcă, poate o femeie minunată și câțiva copii vân-
zolindu-se pe undeva prin preajmă, un gard și o pușcă cu care
să trag în agresori. Și ce anume se-ntâmplă să citesc eu chiar
acum? Un interviu cu Dave Gahan, vocalistul de la Depeche
Mode, pe care-l întreabă dacă, la bătrânețe, are de gând să
mai meargă-n turnee cum fac cei de la Stones. Răspunsul lui:
„La vârsta aia nu mă mai văd făcând asta. Aș vrea să fiu un-
deva-n sud, să stau pe verandă cu o sticlă de whisky și cu o
pușcă și să am grijă să nu intre nimeni pe proprietatea mea”.
De-ndată ce iese soarele, chiar și-n anotimpul ăsta poți să
stai pe terasă, o jachetă subțire e de ajuns, și, câteodată, nu ai
nevoie nici de aia.
Vecinul se vaită, și-a zdrelit degetul în timp ce desfăcea
o bere.
Eu sunt pe Skype cu taică-meu.
— Acum știu de ce te razi pe cap, zice el. Vrei să ai un
spațiu de afișaj publicitar! Pe țeasta ta scrie: „Cumpăr scoafă
draguță” și alte chestii.
— Nu mai scoate limba-n halu-ăsta, zic eu. Nu vreau s-o
văd. Ai făcut de atâtea ori ceva foarte rău cu ea, că ți-a pu-
trezit și-a căzut. Pe urmă ai prins o șopârlă și ți-ai cusut-o-n
gură. Acum te văd cum dai din șopârla aia. De neprivit, e
respingător.
O ținem așa vreo jumătate de oră. Nu mulți dintre cei
care ne-au ascultat discuțiile astea înțeleg felul acesta al nos-
tru de a ne spune că însemnăm mult unul pentru altul. Dar
noi râdem, și despre asta e vorba.

722
 Rezolv câteva grile sudoku. Din când în când, mă uit spre
mobil. Nu există decât mesaje de la copil și de la tatăl meu, ca-
re-mi povestește că, încă de când eram copil, călăream scroa-
fe și că mi-am ascuns o scroafă-n beci ca animal de companie
ș.a.m.d. De la un timp încoace, are ce are cu scroafa. Cred că,
înainte de toate, îi place cuvântul. Și mie. Îmi face plăcere să
tot citesc mesaje noi despre mine și despre scroafa-n rochiță.
Alături, paranghelie, au venit prietenii vecinului. Unul
strigă ceva despre niște minciuni, dar lumea râde. Unul se
bășește așa cum n-am auzit niciodată-n viață. Altul zice:
„Muzica asta o să ți-o cânte la înmormântare!”. Râsete-n
gura mare. Râd și eu.
Câteva minute mai târziu: „Exploda-ți-ar pula!”.
Se aprinde grătarul. Miroase minunat.

Nici temperatura apei nu scade atât de repede. Trebuie

să-ți iei inima-n dinți ca să sari în apă, dar, după primele
mișcări de craul, mișcarea învinge frigul. Când bate vântul
prea tare, mă bag în costumul de scafandru al proprietarului
casei, în care e cât de cât mai cald. Dar nu-mi place să-not în
corset.
Și în zilele în care-mi doresc să tândălesc de dimineață
până seara, să mai lucrez și să mă uit la documentare, trag de
mine și înot o jumătate de oră spre larg. Înotul mă plictisește
de moarte, dar, în felul ăsta, mai ales la întoarcere, intervine
un anume factor de nesiguranță care menține treaz interesul
față de această activitate. Sub apă poți să descoperi oarece pe-
isaje, și, când și când, pot chiar să-i fac cu mâna câte unui ton.
În afară de asta, din larg, insula se vede în toată frumusețea ei.
Insulele au un farmec aparte. Insulele și munții au o relație
specială cu mine. Pentru mine, aproape că e ca și când ar trăi,
ca și când ar fi indivizi cu o conștiință proprie și misterioasă.

723
 Când îmi scot slipul și-ncerc să îndur frigul pe verandă
cât mai mult cu putință, vecinul strigă că Dumnezeu să-l fută
pe un anume Zdenko.

Într-o anumită privință, Croația are și un anume dez-

avantaj de situare: încă nu există Netflix aici. Oricum, îmi
rămâne YouTube. Și dokumonster.de are o ofertă interesantă
pentru un pasionat de apocalips ca mine.
Pentru prima oară după multă vreme am din nou destulă
liniște încât să mă uit atent la televizor. Adică, poate că și în
ultimele săptămâni și luni m-am uitat la televizor cu atenție,
și, pur și simplu, nu-mi mai aduc aminte.
Vecinul neagă că ar fi avut o relație nepotrivită cu o curvă
grasă pe nume Ivanka.

Cu toate că din pod se aud o mulțime de tropăituri, după

câteva săptămâni mi-ar plăcea foarte mult să cumpăr casa.
Copilul, pe care l-am luat la mine pentru o săptămână, ceea
ce a fost posibil deoarece frecventează o școală particulară
modernă, în care încă mai sunt cazați refugiați din Siria, ar
fi și el de acord, nici nu mai vrea să plece de aici. Dar să-mi
cumpăr o casă n-o să pot să-mi permit, nu în viitorul pre-
vizibil. Ar trebui s-o am în vedere ca obiectiv îndepărtat.
Schimb dependență de cocaină contra casă la mare. În afara
lui Fried­rich cel șchiop, nimeni n-are să mă deconsilieze.
De când am plecat din Viena, corpul meu nu s-a mai con-
fruntat nici măcar cu berea. Precis că acum se-ntreabă ce s-o
mai fi întâmplat. Pare evident că e de ajuns să mă țin departe
de Viena și, în general, de oameni pentru ca nevoia mea de
anesteziere să coboare spre zero. Aș fi putut să mă prind de
asta și mai devreme.

724
 Vecinul strigă ca iadul să vină să-l fută pe celălalt.
Eu lucrez.
Vecinul strigă că vrea să se plimbe prin cer călare pe pula
lui ca o vrăjitoare pe-o mătură. Colegul său face o observație
referitoare le deficitul de simț al realității ce caracterizează
această dorință.
Eu lucrez.

725
 WESTSTEIERMAR K

La școală vorbim despre vulcanul care a erupt în America

de Sud. Există 25 000 de morți. Cu toții suntem afectați sau, cel
puțin, ne prefacem că suntem. Unora pare să le fie totuna. În
străfundul inimii mele, dacă e să fiu sincer, și mie mi-e totuna.
Vreau să zic, Markus și cu mine schimbăm priviri impre-
sionate, dar pe urmă vine ora de chimie. Și atunci, morții au
dispărut imediat. Dacă am fi chiar triști pe bune, acum n-ar
mai fi loc în noi pentru formule, ne-am gândi la oamenii arși
și sufocați. Câtă vreme avem norocul ca ei să fi murit arși și
sufocați la mare distanță de noi, putem să ne continuăm viața
cu destulă seninătate.
La ora de germană ni se comunică termenul pentru refe-
rat. Rândul meu e în lunea dinainte de Crăciun.
— De data asta ce mai ai de gând să ne faci? mă-ntreabă
profa și toată clasa râde.
Și mie mi se pare comic. Mai ales că nimeni nu știe de
experiența mea cu aparate electrice în cadă. M-am hotărât
să nu povestesc nimic despre asta, nimănui, niciodată. Dar
mă întreb dacă Suux s-a uitat. Sau Baby. Dacă nu mi-or fi dat
cumva vreo mână de ajutor, cu siguranțele și așa.
Și, în general, mă-ntreb câți n-or fi în jurul nostru, me-
reu. Cine se uită la mine și când. Câteodată, în timp ce mă
masturbez, îmi trece prin minte că Suux s-ar putea să plu-
tească prin colț, și atunci îi cer scuze cu voce tare și o rog să
se-ntoarcă cu spatele sau să revină mai târziu. Îmi dau sea-
ma bine cum arată o scenă ca asta, adică unul și-o ia și el la

726
labă și-i zice unei făpturi nevăzute să plece. Dar, treptat, mă
obișnuiesc cu faptul că par aparte. Iar în cazul ăsta nu vede
nimeni. Iar dacă totuși vede cineva, atunci înseamnă că nu
mai e o chestie aparte.

727
 ANTARCTICA,
89° 56’ LATITUDINE SUDICĂ

De dimineață, febra dispăruse din nou. Marie l-a consul-

tat. A ridicat din umeri.
— Conducerea medicală îmi dă semnalul de go?
— Conducerea medicală îți dă un șut în cur de nu te vezi
dacă-ți mai permiți o dată să mă-ngrijorezi în halul ăsta.
— Deci pornim?
— Cu toate astea, vreau să-l avertizez pe Birger că s-ar
putea să avem nevoie de Roy și de avionul lui.
— Sania e din ce în ce mai ușoară, spuse Jonas. Ce-a fost
mai greu a trecut.
— Dacă spui tu.
— Hai, spuse el, să savurăm ultima etapă!

Câteva minute mai târziu erau deja pe drum. Soarele stră-

lucea din plin, de când porniseră la drum, vremea nu fusese
niciodată atât de frumoasă. În schimb, se făcuse și mai frig,
erau minus 37°C, și Jonas simțea diferența. De savurat nici
nu putea fi vorba, cel puțin, atâta timp cât el era conștient de
locul în care se afla și de ceea ce făcea el acolo.

Să zorească.
Să zorească.
Pași.
Să nu se oprească niciodată.
Roy. Roy e o oală roșie de gătit.

728
Monika. Monika e o pudrieră.
Irene. Irene e înghețată cu lămâie.
Patrick. Patrick e un nasture cu bască.
Konstantin. Konstantin e barajul Hoover.

729
 K RK

—
—
—
—
—
—
—
—

730
 ÎNSEMNĂR I ÎNAINTE DE
MIAMI

777-le pare să doarmă, atât de liniștit zburăm.

Cuplul de pe rândul din fața mea dispare la toaletă. Ei
reușesc, fără ca personalul cabinei să-i prindă.
O însoțitoare de bord perfect machiată îmi întinde cafea.
Îi mulțumesc din cap, adormit. Ea zâmbește, dar nu mă vede.
Sunt o față pe care, în aceeași secundă, a și uitat-o.
Mă frec la ochi să-mi alung somnul. Mi se pare ciudat să
mă gândesc la casa din Croația, în care acum treizeci de ore
îmi spălam vasele. La obiectele pe care le-am folosit, la patul
vraiște. Toate încă exact așa cum le-am lăsat, fiindcă pro-
prietarul vine abia peste câteva zile. Totul exact cum a fost.
Tuna tocmai iese în larg ca să prindă mâncarea pentru prânz.
Vecinii, în pantalonii lor de training Adidas, s-au așezat pe
balcon și fumează. Soarele are să răsară curând. Eu sunt deja
foarte departe.
Pe cât e de frumoasă casa de pe Krk, pe atât de tristă a fost
fără copil.
Peste tot mai zăceau lucruri de-ale lui. Bâta de baseball
din plastic. Ambalajul de la elicopterul cu telecomandă.
Mingea cu care ne-am jucat pe plajă. Sub pat am găsit chiar
un pantof de-al lui. Iar în șifonier, tricouri pe care le-a purtat.
Aveau mirosul lui.
Indiferent unde ședeam, unde mă-ntindeam sau unde
mergeam, vedeam copilul înaintea ochilor și-i simțeam lipsa.

731
Tuna m-a-ntrebat de el, cârciumarul îi explicase cu mâinile
și picioarele cum pescuiește. Și pe urmă, copilul e acasă, la
școală, și eu știu că locul potrivit pentru mine e lângă el. In-
diferent unde e el.
Acum am treabă. Dar Anul Nou îl petrecem împreună,
am aranjat asta cu Else.
777-le doarme.
La zece mii de metri sub mine e Atlanticul.

732
 ANTARCTICA,
89° 59’ LATITUDINE SUDICĂ

Mai încet. Nu vă grăbiți!

Aș vrea eu! Dar fuge și n-o mai prind!
Las-o să fugă. Are să te aștepte ea.
Dă-te jos de pe sanie, și-așa e destul de grea!
Nici măcar nu stau pe ea! Ba chiar te ajut s-o tragi, cap
pătrat!
Da, sigur.
Bine, atunci te las.
Tocmai.
Încă trei sute de metri. Îi vezi pe toți turiștii ăia? Ăia au
fost mai șmecheri ca voi și au ales calea mai ușoară.
Acum vrei să mă lași singur cu ea? Te-ntorci mai târziu.
Exact asta aveam de gând.

733
 ANTARC TICA ,
9 0 ° LATITUDINE SUDIC Ă

În clipa în care, mână-n mână, făcură ultimul pas, el avu

senzația că picioarele aveau să se-nmoaie sub el. În această
singură secundă se-ntâlniră mai multe evenimente din viața
lui. Moartea familiei sale, prima-ntâlnire cu Marie, piscul
Everestului, nopțile între viață și moarte, plecarea Mariei
și-ntoarcerea ei, toate călătoriile, toate speranțele și-ndoielile,
iar acum această mână-ntr-a lui, în locul acesta.
— Îți mai amintești ce-ai spus tu la un moment dat despre
clipa asta? întrebă Jonas.
— La ce te referi?
— O îmbrățișare, aici, ar fi patetică, așa ai spus.
— Retrag afirmația.

Și acum: cum arată lucrurile în Tokio? Locuința goală.

Un deșteptător care a stat. Un televizor mut.
Acasă. Zach dă zăpada. Prietenul lui e-ntins pe canapea.
La televizor e un film cu Bruce Willis.
Norvegia. Casa din copac. În tot anul ăsta, n-am fost mă-
car o dată acolo. Încă mai există. Am o periuță de dinți acolo.
Un an întreg a fost singură.
Multe locuri.
Oare ei se gândesc la mine acum?

— Recunosc că nu mi-am imaginat aglomerația asta, spu-

se Marie.

734
 Jonas aprobă din cap. În jurul lor, era mai degrabă
ca-ntr-un loc de joacă, numai că, aici, copiii erau deja adulți.
Erau zeci de corturi pe gheață, în fața lor, turiști care fuseseră
aduși cu avioanele de la vasele lor de croazieră până la pol, se
fotografiau în postúri de-nvingători. Se râdea și se țipa, apa-
ratele de emisie-recepție pârâiau și, din când în când, venea
de nu departe zgomotul de avion.
— S-a mai schimbat câte ceva în ultima sută de ani, spuse
Jonas.
— Ne ținem departe de ei, da? întrebă Marie când un băr-
bat mânat de dorința evidentă de socializare și îmbrăcat atât
de gros, încât abia se mișca, porni spre ei, clătinându-se.
— Chiar insist, spuse Jonas.
Marie nici nu așteptă primele cuvinte ale bărbatului.
— Ptrțțț! făcu ea. Fugi! Pfui!
— Vezi că nu-i pisică, spuse Jonas după ce insul se în-
depărtă cu o mutră nedumerită. Câteva cuvinte n-or să ne
omoare.
— Cine știe! În afară de asta, contagiunea socială nu se
observă imediat. Nu pot decât să te avertizez!
— Pentru mine n-are să fie nevoie.
Marie profită de minutul liber în care niciunul dintre
turiști în majoritatea lor, mai bătrâni, nu dansa samba lângă
drapelul său național ca să-l fotografieze ghidul și tropăi în
cerc în jurul stâlpului de marcaj.
— În ce fus orar sunt acum?
— Arată a OEC.
— Eroare! Ora coastei de est!
— Nu deschidem pachețelul de la Tanaka? întrebă Jonas.
— Uitasem. Da, deschide-l!

735
 — Ca să nu zicem că am cărat degeaba cu noi ditamai
greutatea. Poftim! Cine-și scoate mănușile și… Ah, de ce mai
întreb.
Rupse ambalajul. O cutie ieși la iveală. El se uită înăuntru.
— Ce-i în ea? Ce-i în ea? întrebă Marie țopăind.
Cutia conținea o cutie care semăna cu o geantă frigorifică.
Nu era ușor de deschis. Într-adevăr, în ea era frig ca-ntr-un
congelator.
Jonas scoase la iveală o cutie de conservă și citi eticheta.
— N-o să-ți vină să crezi, spuse el.
— Ei, ce e?
— Poftim, ia ține, spuse el și-i puse în mână un deschiză-
tor de conserve.
— Era și ăsta acolo? Păi aveam și noi așa ceva.
— A vrut să fie sigur. Atenție, îți citesc:
Dragii mei prieteni,
Cu puiul ăsta a vrut să se întremeze George Mallory în
1924 pe Mount Everest. Ca urmare a decesului său, nu a
mai apucat s-o facă. Nu demult, mi-am permis să cumpăr
la licitație două conserve de curry de pui, care au fost găsite
acum zece ani la o-nălțime de 8200 de metri. Data expiră-
rii puteți s-o ignorați liniștiți, puiul a stat tot timpul congelat.
Știu asta, pentru că eu am consumat, fără urmări, conținutul
celeilalte conserve. I-ar mai trebui puțină sare.
Vă felicit pentru succes!
Tanaka.
Marie îi smulse conserva din mână.
— Nu se poate… Ba da, scrie aici. Best use before January
1925. Un pic depășită. Doar n-ai de gând s-o și mănânci?
— Și-ncă cum!
— Atunci însă nu trebuie să te mai miri de febră.

736
 — De febră nu m-am mirat niciodată. Cine se miră de
febră? Asta e, te-mbolnăvești, faci febră, ce e de…
— Te rog! Termină! Și nu cumva să crezi c-ai s-o mănânci
singur!
— Deci totuși mănânci?
— Dintr-un pui pe care nu l-a mâncat Mallory? Bine­
înțeles. Voiam doar să-l mănânc singură pe tot. Doar nu-i
mare lucru-ntr-o cutie ca asta. Scot imediat aragazul.

Acum am voie?
Da, ce-i?
E frumos?
Da, este.
E așa cum ți-ai închipuit?
Mai puțin puiul. Dar este.
Și-n rest? Lăsând la o parte puiul?
Ei, da. Sunt departe de tot, de toate. Nu de Marie. Dar de
tot ce este. De lume. Totul e alb. E frig și e alb, alb, alb.
Nici n-are să se-ndrepte cu una, cu două.
Îmi dau seama.
Acum ar trebui să vă puneți cortul.
Corect.
Și să-l contactați pe pilotul ăla șmecher al vostru, să vină
să vă ia.
De ce? Acum mi-e din nou bine.
Nu ți-e bine deloc. În curând are să-ți fie și mai rău. Când
urcă, când coboară, febra asta care vine și pleacă, doar o
cunoști. Știi că nu se termină decât după ce-ai stat o săptămâ-
nă-n spital. Ce-ncerci tu să demonstrezi aici? Sau cauți ceva?
O să reușesc.

737
 Dacă preferi să tot zaci pe-aici, dă-i înainte. Numai
c-atunci nu scapi cu o săptămână.
Ești doar invidios pentru că nu trăiești.
Fără-ndoială. Cu toate astea, îți vreau binele. De altfel, eu
nu prea cred în teoria asta cu malaria. Precis că febra ta e
psihosomatică. Dintotdeauna ai fost un nevrotic.
Nevrotic? De unde până unde?
În timp ce eu eram naturalistul, vocea rațiunii, picioarele
pe pământ, stânca de care se sparg valurile.
Văd că ai ajuns departe cu asta.
— Încerci să hipnotizezi cortul? întrebă Marie.
— Nici măcar n-am observat că l-ai montat.
Ea își duse mâna la tâmpla lui.
— Văd că n-ai febră.
— Nu chemăm avionul.
— Ba îl chemăm.
— Nu-l chemăm! E ridicol, din cauza unei indispoziții
ușoare, să strigăm după ajutor, ia gândește-te! O să mă simt
ca un idiot, sus, acolo, fără pic de febră și fără nicio stare de
rău, când o să mă uit în jos la toată gheața asta și o să mă
gândesc că ea mă aștepta!
— Okay, spuse ea. Acum mâncăm puiul ăsta. Și, dacă-i
supraviețuim, mâine pornim. Dacă seara ți-e bine, poimâine-
dimineață mergem mai departe. Altminteri, câteva ore mai
târziu suntem în avion, da?
— Dacă zici tu, okay.

738
 CARLISLE

Niciunul din oamenii pe care i-am cunoscut în primăva-

ră nu știe că sunt aici. Locuiesc la hotel. Ca atunci, în martie,
e soare și frig.
Umblu înfofolit, ca să nu fiu recunoscut, și mă plimb prin
fața casei mele. Am sentimentul că-n spatele ferestrelor se
mișcă ceva.
Mă gândesc la televizor, la birou, la aragazul care nu-i
aragaz. La patul meu, în care a murit cineva și-n care abia
am putut să dorm. La baia în care, la duș, trebuie neapărat
să tragi jaluzelele, fiindcă americanii fac infarct dacă, fie și
numai pentru o secundă, văd un om în pielea goală.
Toate astea sunt aici, sus. Au fost aici, sus, când am lo-
cuit în casa asta și au fost aici, sus, timp de luni de zile când
eram la Viena, la Goldegg, în Croația, la Berlin, la Kiel și mai
știu eu unde. Am fost la mii de kilometri distanță, acum stau
aici, la o distanță de zece metri în linie dreaptă de canapeaua
despre care încă mai știu exact cum miroase, al cărei furnir
e zgâriat într-un loc, din cauza activității exuberante de cio-
plitor a copilului. Eu sunt aici și asta e aici, sus, și ar fi aici,
sus, și fără mine, și are să fie aici, sus, și când eu n-am să mai
fiu nicăieri. Poate că nu aragazul și masa, și canapeaua. Dar
pereții or să fie aici. Ușile. Tavanul la care mă uitam în sus
când eram întins pe pat și mă întrebam dacă și el mă vede.
Stau în fața bibliotecii. Aici, înăuntru, îmi povestea Ka-
maal că există noțiunea de Austrian Feel Bad Cinema. Filmul
austriac e privit de ei cu scepticism.

739
 Hoinăresc prin oraș și-mi aduc aminte. Cu toate că-mi
ghiorăie stomacul, nu intru nici în Bruge și nici în Issei. Prin fe-
restre o văd pe minunat de frumoasa chelneriță japoneză. Eu o
văd, ea nu mă vede. Înainte ca ea să mă vadă, merg mai departe.
În timp ce iau masa la hotel, citesc. Mi se par stupizi oa-
menii care spun că n-ai voie să citești când mănânci. De citit
e voie mereu și peste tot. Dacă ar exista această posibilitate,
mi-aș dota pereții interiori ai pleoapelor cu un aparat de citit
electronic, ca să pot să citesc chiar și pe scaun la dentist.
Un sms de la Daniel. El, Else, Ela, Angie, tatăl meu, Stefan
Beuse, Werner și copilul. Ăștia sunt singurii oameni care pot
să-mi mai scrie.
Ai citit eseul lui Žižek?, întreabă Daniel.
Încă n-am ajuns. Sunt ocupat.
Cu ce ești T U ocupat?
Hai, hai!
Atunci citește articolul ăsta! Îl consider cel mai bun lucru
care s-a scris vreodată despre criza refugiaților.
Ieri am văzut un documentar stupid și, totodată, îngrozi-
tor despre extratereștri. Acum chiar cred că există. De altfel,
e logic.
Măiculiță.
Haha. Netflix: The Hidden Hand. Uită-te la ăsta. Sunt și
câteva minciuni, pot să dovedesc asta, și imaginile cu OZN-uri
sunt toate trucate. Dar că suntem înconjurați de existențe pe
care nu le-nțelegem, asta o cred.
Tu ești cu siguranță-nconjurat de existențe pe care nu
le-nțelegi.
Hahahahaha bulangiule
De exemplu, orice antialcoolic cu titlu de doctor.

740
De fapt, unde te-ai ascuns? întreabă el.
Sunt pe drum. Tu?
New York.
La mai puțin de trei ore cu mașina. Nu pot să nu zâmbesc.
Citesc mai departe. ZERO ZERO ZERO de Roberto Saviano.

741
 ANTARC TICA ,
9 0 ° LATITUDINE SUDIC Ă

Puiul a fost, cu siguranță, cel mai vârstnic din generația

lui, dar surprinzător de comestibil.
— N-aș fi crezut, spuse Marie. Tu poți să mănânci toată
porția ta? Eu pe-a mea, nu.
— Am crezut că-ți place?
— Păi îmi place. Adică, aproape. Atât cât poate să-ți placă
puiul la conservă. Dar nu pot să mă obișnuiesc cu gândul că-i
mai bătrân decât bunică-mea.
— Cine se gândește la așa ceva când mănâncă?
— De când mănânci tu carne, de fapt? întrebă Marie.
— Pentru puiul lui Mallory se poate face o excepție.
Ciudat, gândi el. Acum sunt la Polul Sud și mănânc un
pui bătrân de nouăzeci de ani care a stat decenii întregi pe
Everest, cel de-al treilea pol.
Mallory a ținut conserva asta în mână.
Apoi s-a prăbușit.
Și acum, ea e aici.
Cu aproape o sută de ani mai târziu.
O sută
de ani
primăvară vară,
toamnă și iarnă
oameni
vieți trăite

742
pui
zăcut
timp
drum
totuna
pentru toți
pentru tot

743
 ANTARC TICA

În seara acelei zile s-a simțit bine. Și în zilele care au ur-

mat. Prăbușirea a venit în ziua a cincea, când drumul a deve-
nit din nou mai dificil și când aveau în față drumeția istovi-
toare printr-un peisaj de gheață plin de sastrugi.
Seara, în cort, Marie nici nu s-a grăbit să-l consulte, s-a
mulțumit să-i arunce o privire grăitoare și a-ncercat să dea
de Birger prin stație.
— Acum, ăsta nu mai răspunde deloc? Oare ce-o fi cu el?
În sala de operații, vocea ei nu tremurase așa. Jonas ob-
servă asta fără să-și bată capul că poate chiar el era motivul.
Îi era frig și avea frisoane, nu era-n stare să se gândească la
nimic. Doar la febră, la transpirație, la frig. Voia să doarmă.
— Ai să reușești, spuse el. Rezolvi tu.
Începu să-l fure somnul. O dată doar a mai ajuns realita-
tea până la el, atunci când Marie spuse ceva despre un front
de vreme rea și că avionul nu putea să decoleze. El se-ntrebă
despre ce avion vorbea ea. Nu avea sentimentul că ceva din
toate astea îl afectează-n vreun fel.

744
 ANTARC TICA

— Trebuie să mergem mai departe, spuse Marie.

— Tu hotărăști. Spune-mi ce trebuie să fac.
— Să mergi.
— Unde?
O văzu pe Marie stând în fața sa. După un timp, înțelese
conexiunile. Ea voia ca el să se ridice și să iasă afară în frig.
— Trebuie! Vremea se înrăutățește din ce în ce mai mult.
Nu se știe când are să poată avionul să aterizeze, iar în apro-
pierea noastră nu se găsește decât o expediție rusească, și
aceasta e ea însăși suprasolicitată. Ești în stare să umbli?
— Ți-am spus.
— Ce anume ai spus?
— Nu-ntinde coarda.
— N-am întins absolut nicio coardă.
— Uită-te la tine!
— Are să fie bine, totul are să fie bine.
— A, da?
Jonas se ridică. Îl luă amețeala, dar rămase pe picioare.
— Vezi?
El se-ntrebă dacă a spus asta sau doar a gândit-o.

745
 ANTARC TICA

Când s-a-ntâmplat, mergeau în mod nechibzuit unul lân-

gă altul. Așa s-a făcut că, în clipa în care stratul de zăpadă s-a
rupt, ei s-au prăvălit amândoi în crevasă.
Cu o răsucire fulgerătoare, Jonas a reușit să se apuce de
marginea spărturii. Marie alunecă în jos cu un țipăt. Dar
și ea avu noroc, căci ateriză pe o brână de gheață, de care a
reușit cumva să se apuce, și, pe deasupra, nici sania ei nu i s-a
prăbușit în spinare, ci s-a înțepenit deasupra ei între pereții
de gheață.

746
 ANTARC TICA

— Cât pe aci, spuse Marie.

— Așa e. Dar cât pe aci înseamnă și c-a trecut.
— Aforismele de genul ăsta semnalează, de fiecare dată,
că te simți mai bine.
— Așa mă și simt.
— Asta-i adrenalina. Mă tem că abia acum ai să cazi de tot.
— Ești o adevărată rază de soare.
— Raza de soare trebuie să-ți comunice că jumătate din
proviziile noastre și stația de emisie-recepție se află acolo, jos.
— Ei și? Atunci o să cobor și o să le iau.
Marie arătă spre abisul de care tocmai scăpaseră.
— Ia aruncă o privire!
El aruncă o privire. Crevasa mergea adânc în jos în burta
ghețarului.
— Mamă, ce monstru de crevasă!
— Tot mai vrei să cobori?
— Ne descurcăm și fără stație.
Marie lăsă să-i cadă pe gheață plasturele cu care tocmai
voia să-și doftoricească o julitură pe braț. Nu reușea să se mai
oprească din râs.
— Ești cel mai tare, spuse ea și se lovi cu mâinile peste față.

747
 HARRISBURG

Cu puțin înainte de Harrisburg, unde am să duc înapoi

mașina închiriată, pentru ca, de acolo, să zbor mai departe
spre Washington, dau peste un blocaj în trafic. Exact într-un
loc de unde pot să văd Three Mile Island. Centrala nucleară
unde, în 1979, s-a topit miezul radioactiv. Accident nuclear.
Pentru mine, asta suna foarte frumos și foarte dramatic.
Stau pe banda a treia și văd în oglinda retrovizoare o fur-
gonetă albă care devine din ce în ce mai mare.
Există momente în care nu prea bag de seamă ce se-ntâm-
plă în lume, și există altele în care, dintr-odată, sunt cât se
poate de treaz și funcționez într-o fracțiune de secundă. De
unde-mi vine asta, nu știu. Nu am nicio parolă memorată
de-a lungul anilor, comparabilă cu aceea pe care ne sfătuiește
maestrul Kernspecht s-o folosim în momentul dificil în care,
nolens volens, te hotărăști să lovești. Ceva, în mine, preia co-
manda, calcă pedala în locul meu și, cu un viraj, trage mașina
pe banda din dreapta, unde mai e loc.
Așa se face că am ocazia să urmăresc de la foarte mică
distanță cum, lângă mine, furgoneta albă e frânată cu puțin
înainte de coliziune și cum șoferul mai încearcă să evite ob-
stacolul, o intreprindere care eșuează. Furgoneta bubuie-n
Jeepul care staționa și zboară peste parapet, în timp ce Jeepul
e răsucit pe loc și îndesat între parapet și mașina din fața lui.
Șoferul mașinii din fața mea îi dă blană. La fel și eu, fiind-
că n-am niciun chef să fiu implicat în accident. Abia la o sută
de metri după haosul de tablă încetinesc. În oglinda retrovi-

748
zoare văd oameni care sar din mașinile lor și se grăbesc să-i
ajute pe cei accidentați.
Rămân pe loc. Ce să fac? Oare se cuvine să alerg înapoi și
s-o ard și eu pe acolo ca prostul, ca să pot să afirm că n-am
condus mai departe nepăsător? De ajutat, nu pot să ajut pe
nimeni. În afară de asta, se pare că există mai multe ajutoare
decât e nevoie. Sunt chiar uimit când văd ce mulțime de oa-
meni se adună în câteva secunde în jurul mașinilor distruse.
Văd telefoanele scoase. Oamenii fac poze. Bine, nu toți.
Unii chiar ajută.
Pornesc încet mai departe.
Ce s-ar fi-ntâmplat dacă nu mă uitam în oglindă? Ce fel
de secundă ar fi secunda asta, acum? Dar asta? Dar asta? Și
asta? Ce fel de secundă e pentru oamenii ăia din spate? Șocați,
răniți, cu dureri? O secundă plină de sânge. Chiar înainte de
asta, tocmai a fost o secundă cu muzică sau discuții. Acum,
secunde pline de oroare și frică. Secundă după secundă, fără
posibilitate de-ntoarcere.
O mașină mă depășește. În ea, patru Hillbillys16 cu muzi-
ca dată tare. Îmi fac cu mâna. Îi ignor. Ei claxonează nemul­
țumiți și gonesc mai departe.
Nu mă pot concentra asupra niciunui gând. Mă gândesc
mai mult la mine decât la victime. Rog Universul să aibă grijă
de ele, dar imediat sunt aruncat înapoi la ale mele.
Cât de puțin a lipsit.
Urăsc asta.
Și e frumos.
Opresc ca să fac plinul și beau o cafea în parcarea din spate-
le benzinăriei. Un elicopter de salvare zboară pe deasupra mea

16 Literal, „țărănoi de la munte”, în engleză în original (n. tr.).

749
mai departe. Un bărbat bătrân coboară din mașina lui, arată
spre cer și spune ceva ce nu-nțeleg. Aprob din cap. Șontâcăie
spre pompe. Nu-i rănit. Probabil că e o chestie mai veche.
Nu mai trece nicio mașină. Drumul e-nchis.
Clipesc în soare.
Mă gândesc la copil. Îi văd ochii și fața, atunci când îmi
joacă o festă, și respir adânc.

750
 ANTARC TICA

Whiteout: o furtună de zăpadă într-un peisaj nins. Ca și

când se prăvălește asupra ta un val de lapte.
Să nu mai vrei: într-o stare de epuizare fără ieșire. Când
omul simte că, în el, ceva și-a pierdut ordinea irevocabil.
O zi: înșiruire de momente. Să exiști numai dacă cineva
te privește.
Momente: fugind de chinul lor, omul se scufundă în sine.
Ceea ce nu vede, nu există.
Să mergi: transă.
Febră: când vrea ea, e mai puternică decât orice om.

751
 WESTSTEIERMAR K

— Există viață după moarte?

— Iar începe, spune profa de germană.
— Daaaa! răspund câteva colege și iau o postură atentă,
ca și când bunicul lor le-ar povesti o-ntâmplare palpitantă
din război. Câteva își lasă bustul pe pupitru și-și pun un pu-
lovăr sub piept ca să stea mai comod. Ochii lor sunt deschiși.
Vreau să spun, nu sunt pur și simplu deschiși, ci e ca și când
i-ar deschide mai mult ca de obicei, ca să poată să recepteze
mai mult.
E un moment ciudat. Toți au tăcut. Realmente toți. Până
și grăsanul de Püttl. Mă uit la public și, dintr-odată, sunt con­
știent de vraja pe care am împrăștiat-o-n încăpere. Asta-mi
alungă stânjeneala și abia dacă mai e nevoie să mă uit pe
notițele mele.
— Există viață după moarte?
Aștept ca propoziția să-și facă efectul asupra ascultători-
lor mei. La unii, declicul se face mai repede. Aceștia zâmbesc,
ca și când le-aș fi făcut un cadou.
— Asta-i propoziția pe care vreau s-o pun la-nceput. Și
cu asta am și întors spatele problemelor care țin de credință.
Auziți destule despre cer și iad la orele de religie, despre asta
nu e nevoie să vorbim…
— De fapt, sunt pomenite rar, strigă Markus.
— Pst! – Pssst!
— Ce crede unul sau altul, asta e o chestiune, continui eu,
dar ce zic oamenii de știință?

752
 Oamenii care au fost morți clinic și care au fost aduși
înapoi relatează despre un tunel la capătul căruia se vede o
lumină mare. Ei chiar afirmă asta, cel puțin, asta se citează
că spun ei. Mi se pare ciudat, o lumină mare, dar probabil că
vor să spună o lumină deosebit de puternică. În această lumi-
nă îi așteaptă rude moarte, uneori chiar prieteni. Majoritatea
celor întorși relatează despre o senzație de mare ușurare cu
care și-au părăsit corpul. Ei plutesc în sus și privesc din tavan
în jos spre corpul lor. Victima unui accident de circulație se
vede zăcând pe stradă, dar nu simte dureri. Sau un pacient
într-un spital, el vede cum, în jurul patului său, doctorii în-
cearcă să-l aducă-napoi cu un masaj cardiac. De regulă, se
simte atât de eliberat, încât ar vrea să le strige celor de jos
să-l lase mai bine în pace. Apoi plutește-n sus prin tavan și
aterizează-n tunel.
— Uau! Mi-e frică! strigă Sabine râzând.
— Dar mie! strigă careva din fundul clasei.
Pentru scurt timp, se produce o rumoare veselă. Profa
scutură din cap și desenează cu pixul cerculețe pe mapa ei de
pe catedră. Dar și ea pare să asculte cu atenție.
— Asta-i situația de pornire despre care se vorbește atunci
când problema vieții după moarte e abordată științific. Cum
interpretăm aceste rapoarte?
— Asta se-ntâmplă pe bune? strigă Sabine.
— Da, se-ntâmplă pe bune.
— Cui i se-ntâmplă așa? Când se-ntâmplă așa?
— Asta vreau să știu și eu, zice Wiwo. Numai când ai un
accident sau cum?
— Nu, am explicat eu greșit. Nu numai când ai un acci-
dent. Când faci un infarct.

753
 — Atunci ești mort! strigă Bernhard, scepticul clasei, și
recoltează hohote de râs.
— Păi, despre asta vorbim întruna, se amestecă Sabine.
— Alo! strig eu. Pot continua? Mulțumesc. Deci, tehnic
vorbind, nu-i corect. Când ți se oprește inima, nu ești încă
mort, procesul decesului abia a-nceput atunci. În tine mai
există viață. În creier se mai întâmplă lucruri. De aceea se
face deosebire între moarte cardiacă și moarte cerebrală.
— Pfui, nu vreau să aud asta! spune Johanna, o fată deli-
cată, al cărei glas nu se aude, de obicei, tot anul, în afară de
examenele orale.
— Despre minutele astea e vorba, zic eu mai departe. Cel
puțin, așa se presupune. După ce s-a constatat moartea cere-
brală, nimeni nu mai e adus înapoi. În timpul dintre moartea
cardiacă și moartea cerebrală pare să călătorească conștiința
sau sufletul.
— Conștiința sau sufletul? întreabă profa.
— Bună-ntrebare, zic eu, fără să răspund.
— Și, până la urmă, există viață după moarte? strigă Sabine.
— Dar tu ce crezi?
— Eu sunt sigură că da!
— Și, spun eu, voi ce ziceți? Voi ce credeți? Cine crede în
viață după moarte, mâna sus.
O mare majoritate ridică mâna.
Profa ridică și ea mâna.
Și ăsta-i un moment deosebit.
— Există două concepții, explic. Unii spun: bineînțeles că
aceștia sunt primii pași într-o lume nouă. Ceilalți spun că
nu-i decât chimie. Declanșată de lipsa de oxigen sau ceva de
genul ăsta, care-i creează omului iluzia acestor imagini. Ceva

754
care să facă moartea mai ușoară. Se creează amăgirea unei
realități dincolo de moarte, ca act de clemență gen.
— Păi și cine răspunde de actul ăsta de clemență? întreabă
Johanna.
— Tare aș vrea să știu asta.
— Păi asta-nseamnă că există Dumnezeu. El trebuie să fi
făcut gestul ăsta!
— Nu despre asta am vrut eu să…
— Dacă-i un act de clemență, atunci există Dumnezeu!
— Se prea poate, zic eu. Nu știm. Poate c-o să aflăm.
Ce-i sigur e doar că oamenii vorbesc cu toții despre aceste
experiențe în preajma morții și că ne așteaptă un tunel. Des-
pre ceea ce se află dincolo de el nu există certitudini.
— Asta nu-i tocmai o consolare, zice Wiwo. Deci s-ar pu-
tea să fie și chimie?
— Niciodată nu mi-a plăcut chimia, zice Markus.
— Da, s-ar putea să fie și chimie.
— Chiar dacă e chimie, tot un semn divin e, spune Johanna.
— Și ce crezi tu? mă-ntreabă M. deodată.
Se face liniște.
— Are vreo importanță? întreb.
— Pentru mine, da, spune M.
Șovăi.
— Ei?
Privirea ei. Habar n-am cum se face că reușesc să-i fac față.
— Da, zic. Eu cred într-o viață după moarte. Eu cred că-i
revedem pe toți.
— Mi se pare frumos, spune ea. Și eu cred la fel. O să ne
revedem.

755
 ANTARC TICA

— Există viață după moarte? o-ntrebă Jonas pe Marie.

Da, fraiere.
Mulțumesc frumos, dar aș vrea să mi-o spună doamna
neurochirurg!
Nici ea n-o să-ți spună altceva.
E greu să fie cineva mai prins în întrebarea asta decât ești tu.
— Mă-ntrebi serios? întrebă Marie.
— Doar tu… ești competentă.
— Nu-ți bate capul acum cu chestiile astea. N-ai să mori!
— Toți o să murim, la un moment dat.
— Dar tu n-o să mori acum!
— Și de-aia n-am voie să te-ntreb acum dacă tu crezi că
există viață după moarte?
Marie îi puse pe frunte batista pe care-o umpluse cu zăpa-
dă. Cu o lingură, îi dădu să bea ceai. Din cauză că buzele lui
erau crăpate de ger, îl ardea un pic.
— Pur și simplu, lasă-mă-n pace.
— Dar eu nu te las în pace.
— Încearcă să dormi.
— Ai avut pacienți care au vorbit cu tine despre asta?
— Nu.

— Marie.
— Da?
— Ar trebui să pleci.
— Unde?

756
 — Spre tabăra de bază.
— Asta și fac.
— Fără mine. Să pleci. Să mă lași aici.
— Ești nebun?
— Nu mai avem nimic demâncare.
— Nu-i deloc adevărat. Mai avem trei batoane de ciocolată.
— Nu ajung pentru amândoi.
— Cum îți închipui asta? Cine rămâne fără cort, tu cumva?
— Vreau doar ca tu să nu pățești nimic, spuse Jonas.
— Suntem doi care vrem asta.
— Tocmai.
— În două zile suntem la Patriot Hills. Probabil că, ori-
cum, mâine o să ne-ntâlnim cu vreo expediție. Așa că nu
e cazul să te mai gândești la tâmpenia aia cu tâmpita ta de
moarte tâmpit de eroică.
— Bine.
— Să plec singură. Gluma anului.
— Bine, gata. Tu hotărăști. Tu ești căpitanul.

— Jonas, dormi?
— Cum aș putea? Ard. Îmi explodează capul.
Și inima îți cam bubuie.
Dar asta o s-o țin pentru mine.
Păi de ce?
Fiindcă, în privința asta, n-are cum să m-ajute. Și n-aș
vrea s-o neliniștesc.
Astea, dragul meu, sunt tulburări grave de ritm cardiac.
Să-mi transplanteze o inimă de pinguin?
— Au existat chiar mai mulți, spuse Marie.
— Mai mulți ce?

757
 — Oameni care au fost în moarte clinică și pe care i-am
adus înapoi, și care s-au confesat după aceea unuia dintre noi.
La mine au venit rar. Dar aproape toți au povestit același lucru.
— De tunel… de părinții care-i așteptau…
— Asta-i varianta soft. Există un coleg al cărui neocortex
nu mai era-n stare de funcționare și care din această cauză,
își consideră experiențele din starea de comă ca pe o dovadă
a vieții după moarte. Și dacă te gândești ce anume zice ăla c-a
văzut… Pajiști verzi, cu adulți și copii care se țin de mâini și
dansează! Unde mai vezi hore din astea, în afara reclamelor
la sucurile de fructe? Dacă asta se-ntâmplă dincolo, atunci
vreau să trăiesc veșnic. Mulțimi de membri ai unor asociații
de protecția naturii, îmbrăcați drăguț, care mă așteaptă?
Omu-i tembel.
— Și care e varianta care nu-i soft?
— Există și d-ăia care nu văd nimic. La care-i pur și sim-
plu-ntuneric. Și, pe lângă relatări despre euforie maximă,
există și tripuri horror. E un procent mic, dar există și oa-
meni cărora excursia nu le face nicio plăcere.
— Ce concluzii tragi tu de aici?
— Jonas, eu sunt ca un fel de mecanic. N-am construit eu
mașina. Iar ce se-ntâmplă după ce ajunge la fier vechi, n-am
cum să știu.

758
 ME XICO CIT Y

În cafeneaua de vizavi de hotelul meu beau o apă minera-

lă ca să-nghit un Colidimin. Aici plutesc particule de excre-
mente în aer, motiv pentru care multă vreme nu am vrut să
vin aici. Mai bine prevenție decât spital.
Ar fi trebuit să-ntreb înainte, atunci aș fi aflat că mai sunt
niște colegi care au făcut călătoria asta. N-am nimic împo-
triva lor, doar că prea mulți la un loc îmi par obositori. De
aceea evit dineurile oficiale și workshopurile, și jurnaliștii și
mă limitez la programul minimal al unei manifestări pro-
gramate seara.
În fiecare oraș în care ajungem, pretextez față de organi-
zatori că nu mă simt bine și mă-ncui în camera mea de hotel
până când toată lumea s-a tirat la vreo căpetenie culturală lo-
cală. Pe urmă îmi caut o cârciumă, din care pot să urmăresc
liniștit forfota străzii.
Indiferent în ce loc din lume ajung, întotdeauna fac așa.
Nu mă interesează obiectivele turistice. Nu mă interesează
nici recepțiile, nici chestiile festive. Pe mine mă interesea-
ză banalitatea și cotidianul. O lume nu o recunoști după
eflorescențele ei, ci după minutele ei mărunte.
Beau cafea și mă holbez la o stradă care există de mai mult
timp decât mine.

759
 GUADALA JAR A

Cafeaua are gust amar. Portarul m-a avertizat. Dar m-a

avertizat și în legătură cu cafeneaua aflată la o sută de metri
de aici, însă nu din cauza cafelei. Așa că stau aici și mă holbez
la lumea asta străină.
Tot ce văd eu aici există și fără mine.
Dar nu mă deranjează. Ar fi prea multă răspundere.
Casa asta. Scuterul ăsta care tot dă rateuri. Bicicliștii ăștia.
Lădoiul ăla de mașină care scoate nori de fum și în care sunt
cel puțin opt persoane. Zgomotul mașinilor, vocile străine,
tonurile, mirosurile. Părți dintr-o realitate care n-are să fie
niciodată a mea.
Oricum însă, o percep. Sunt treaz fără-ntrerupere de mai
multe săptămâni. Nasul nu mă mai doare și aproape că nu
mai curge. Piciorul nu mi se mai bâțâie, nu mai cred că sunt
mort, mă simt viu.

760
 GUADALA JAR A –
PUNTA AR ENAS

Întâlnirea din Guadalajara am contramandat-o. Feme-

ia de la ambasadă n-a părut fericită, dar a dat dovadă de-
nțelegere. De obicei, îmi respect lucrurile pe care le-am con-
firmat, dar, în cazul de față, nu se poate altfel. Dintotdeauna
am vrut să ajung la Punta Arenas, iar asta se potrivește cu iti-
nerarul meu numai dacă renunț la Guatemala. Biletul pentru
Chile l-am cumpărat cu săptămâni în urmă. A fost pentru
prima oară când am făcut o rezervare pentru o cursă pe care
nu știam dacă o folosesc.
— Distracție plăcută, îmi urează doamna de la ambasadă.
Numai bine.
Oare de ce se uită la mine așa, mă întreb eu.

Pe un aeroport minuscul, mă-ntâmpină două panouri ca-

re-mi stârnesc emoția și euforia:
WELCOME TO THE WORLD’S MOST SOUTHERN
CITY!
PUNTA ARENAS – ENTRANCE TO ANTARCTICA

Mi-am luat un hotel nu tocmai ieftin, n-am chef ca, între

două zboruri mai lungi, să stau întins pe niște priciuri.
După check-in încep să simt oboseala. Cel mai mult mi-
ar plăcea să mă trântesc în pat și să dorm pe săturate. Dar
nu am nici 24 de ore în oraș, așa că-mi fac un duș, îmi iau pe
mine haine curate și am și ieșit din hotel. Mă feresc să-ntreb

761
de drum, vreau, dacă se poate, să nu vorbesc cu niciun om,
ca să rămân în visul meu. În mare, cunosc direcția-n care
trebuie s-o iau.
După zece minute am ajuns. În fața mea, valuri cu coroa-
ne albe.
Aerul miroase a sare, vântul îmi suflă spuma valurilor în
obraji. Din cauza vremii rele, probabil, sunt aproape singur
pe platforma de observație. Burnițează, e frig și ai sentimen-
tul că te-ai rătăcit undeva între timp și spațiu.
Lângă mine, panouri care trimit spre toate punctele car-
dinale.
Sevastopol 14 500
Paris 13 280
Tokio 16 963
New York 10 457
Ierusalim 13 836 – la tierra de Cristo
Tastez, în calculatorul de distanțe, Viena. Se află la o
distanță de 13 952 de kilometri.
Krk: 13 620.
Carlisle: 10 413.
Carlisle, unde, în spatele uscătorului de rufe, am ascuns
un mesaj către mine însumi care cu siguranță că încă mai
e lipit acolo. Unde, în momentul acesta, frumoasa japone-
ză de la Issei îi servește cuiva numărul 23, Sarah și Kamaal
informează niște tineri din statele sudice despre literatura
contemporană de limbă germană, pietrele crapă de frig și
unde stăteam întins pe canapeaua din locuința mea și mă
gândeam la locul ăsta în care stau acum.

De aici, ar trebui doar să traversez Drake Passage și aș

pune piciorul pe continentul antarctic.

762
 Mă uit spre sud o bună bucată de timp. Sunt sigur că în
jurul meu țipă pescăruși și alte păsări, dar eu nu le aud. Nu
am ochi decât pentru acest ocean sălbatic, primejdios, care
mă desparte de locul pe care am vrut să-l văd dintotdeauna.
Acolo, jos. Multe s-au întâmplat acolo.
Acolo, jos, s-au întâmplat multe.
Un întreg continent, mai ostil vieții decât orice altă re-
giune din lume. Nimic nu crește aici, nimic nu trăiește aici.
Gheață care zace pe munți și așteaptă. Munții se trezesc o
dată la câteva sute de mii de ani să vadă ce s-a mai întâmplat.
Dacă nu există nimic nou, se culcă la loc.
Mi-ar plăcea să-i văd. Munții, gheața, polul. Dar nu sin-
gur. Polul Sud e un loc pe care vrei să-l împarți cu cineva.
Un bărbat tânăr într-un fel de uniformă îmi întinde o
broșură. În ea sunt oferite zboruri la pol. 1400 de dolari cos-
tă distracția. Echivalentul a aproape cincisprezece grame de
coca. Banii ăștia i-am pus deoparte de mult.
Mă tot gândesc, când așa, când așa. Dar, pe urmă, îm-
păturesc broșura și o bag în buzunar, ca s-o prind acasă în
piuneze pe un perete. Dacă am chef, dau o fugă până acolo.
Zborul nu e o opțiune.

Găsesc repede monumentul indianului. Se spune că, dacă

atingi piciorul indianului, te întorci aici. Îl ating. Îmi închi-
pui că, într-o zi, am să mă aflu din nou aici. Nu singur. Mi-ar
plăcea să vin în doi. Cine are să fie aici cu mine?
Cine?
Stau o vreme la piciorul indianului și mă-ntreb ce-are să
fie mâine. Poimâine. Săptămâna viitoare. Anul viitor.
Peste zece ani.
Oare vor intra oameni noi în viața mea?

763
 Oare am să mă-ndrăgostesc?
Ce mă așteaptă?

Mă uit înapoi peste umăr și-mi iau rămas-bun.

Mă voi întoarce. Ne mai vedem noi, bătrâne indian. Și
atunci, poate că mai aduc pe cineva cu mine.

764
 WESTSTEIERMAR K

Anul ăsta o să avem garantat un Crăciun alb. Dacă te duci

afară, ai senzația că-ntr-un minut ar trebui să te sufoci, atât
de deși sunt fulgii de zăpadă care te lovesc în față.
Îmi place asta. Profii înjură zloata, elevii se gândesc la
bătălii cu bulgări și la schi, iar eu sunt emoționat. Îmi plac
situațiile de urgență. Îmi place gândul că s-ar putea să fim
îngropați în zăpadă, că traficul și aprovizionarea cu cu-
rent ar putea fi paralizate. Îmi place să-mi închipui că sunt
parte dintr-o catastrofă sau dintr-o mare aventură. Știu că
supraviețuiesc. Cum de știu asta, nu știu. Ceva s-a schimbat
în ultimele săptămâni.
Trăgând cu urechea dacă nu vine cumva în control bătrâ-
nul Waldschrat, care e de serviciu în pauză, fumez o țigară în
toaleta școlii. Senzația pe care fumul o produce în capul meu
face să mi se-nmoaie genunchii într-un mod plăcut.
Zăpada e suflată prin dreptul ferestrei. O atmosferă fru-
moasă. Familiară. În fața mea, ceva foșnește ușor prin calo-
rifer. Ating metalul și-mi ard degetele.
Mă gândesc la cadoul pentru M. Aș vrea să i-l strecor
cumva fără ca ea să bage de seamă de la cine e. Bineînțeles că
are să mă bănuiască pe mine, dar n-are să recunoască vreo-
dată. Gândul de a păstra un secret pentru tine o viață întrea-
gă mi se pare teribil de ispititor. E ca și când te-ai apropia de
Dumnezeu. Când nu e nimeni care să știe ce anume faci, ești
singur cu Dumnezeu.

765
 La fel cum erau, pe vremuri, exploratorii și cercetătorii.
Când se cățărau pe munți pe care nu mai urcase nimeni ni-
ciodată, erau singuri cu ei și cu Dumnezeu. Iar dacă ar fi ca
Dumnezeu să nu existe, ei bine, atunci erau singuri de tot. Ni-
meni, în afară de ei, nu vedea, nimeni, în afară de ei, nu avea
să vadă vreodată ceea ce vedeau ei, nu cu ochii celui dintâi.
Cel dintâi pe Mount Everest. Cel dintâi la Polul Nord. Cel
dintâi la Polul Sud. Cel dintâi pe Lună.
Arunc țigara-n WC și trag apa. Ca să nu miros prea tare
a fum, mușc dintr-un măr. Habar nu am dacă asta alungă
mirosul.
Mă uit la locașul semințelor.
Nici pe asta n-a mai văzut-o nimeni înaintea mea. Semin-
cioara aceasta. Ea a crescut în mărul ăsta, și acum vine pe
lume.
Asta e singura descoperire care ne-a mai rămas. Încolo,
nu mai există nimic nou. Cu planeta asta am terminat.
Trebuie să găsesc altceva.
Exact. Să găsesc altceva. Și chiar am s-o fac. Cel care, la
naștere, a măsurat 52 de centimetri și a cântărit 3,65 kilogra-
me și care supraviețuiește ghinionului în cada de baie, acela
are să-și croiască drumul cumva.
Așadar, asta, acum, e o atitudine.
Sună pentru ora următoare. Mă duc înapoi în clasă. Pe
supraveghetorul de pe coridor nu-l gratulez nici măcar cu o
privire. Cel care nu are alte griji decât întrebarea dacă elevii
fumează la WC n-a fost niciodată cu mintea pe Mount Eve-
rest, nici n-a-nțeles un locaș al semințelor.

766
 K RK

E ciudat să te-ntorci într-un loc pe care nu credeai că ai

să-l mai revezi. Stau în aceeași casă de pe Krk, în care am
petrecut o lună de zile, cu puțin înainte sau acum o veșnicie.
Patul pe care stau întins și din care ascult încet știrile de
le televizor nu mai era aici. Nu mai exista decât în mine, ca
amintire. Ca o entitate care existase odată, care-și pierduse re-
alitatea. Iar acum am adus-o-napoi. Dacă aș fi plănuit asta,
totul ar fi fost altfel. Locul acesta ar fi un altul. Nu unul părăsit
și redescoperit, ar fi fost doar părăsit. Acum e un loc readus la
viață.
Asta îl face special. Asta îl face mare.

Pe YouTube găsesc un episod din Exodus Earth, pe care

nu-l cunosc încă. Sunt entuziasmat.
Exodus Earth analizează diferite scenarii în care omenirea
ar fi constrânsă de condiții externe să părăsească Pământul,
de pildă, printr-o dezvoltare catastrofală în nanotehnologie
sau prin catastrofe naturale. În acest nou episod, Pământul
este lovit de o gaură neagră primordială. E de mărimea unui
atom, pătrunde-n Pământ cu o viteză de treizeci de kilometri
pe secundă, găurește planeta dintr-o parte într-alta în șase
minute și, la ieșire, declanșează nu mic tsunami de adio.
Dar asta nu e tot. Prin energia imensă pe care gaura nea-
gră primordială a eliberat-o în interiorul Pământului, în
lunile ce urmează, se ajunge în toată lumea la devastatoare
erupții vulcanice. La urmă de tot erup și supervulcanii, de

767
pildă, Campi Flegrei din Italia și, bineînțeles, Yellowstone.
Pentru a supraviețui, omenirea, în orice caz, o parte din ea
care-și poate permite asta, se retrage în biosfere construite la
iuțeală.

768
ANTARC TICA

— Jonas!
Hei.
— Jonas!
Hei! Cineva vorbește cu tine!
— Jonas! Trezește-te! Vorbește cu mine!
Fă bine și fă-i plăcerea asta.
— Jonas, te rog!
Ori deschizi ochii, ori o să ne
întreținem pe-ndelete aici, pe partea mea.
Ce frumos ai spus-o.
Încă ești dincolo.
— Jonas?
Deschide ochii!
N-am chef.
Trebuie!
Nu pot.
— Dă-i drumul!
Nu mai
vreau

Băi, hei. Mai rămâi un timp acolo unde ești. Da?

Alo?

Atâtea orașe
Atâtea case
Atâtea străzi

769
 Atâtea culori
Atâtea chipuri
Atâtea lumini
Atâția ani
Atât de puțini ani
Atât de puțini oameni
Atâtea camere
Atâtea oglinzi
Atâtea sentimente
Atâția martiri
Atâtea promisiuni
Atâtea dimineți
Atâtea căi de scăpare
Cele mai multe căi de scăpare sunt tot fundături

770
 ?

Fiecare dintre noi e o galaxie în care arde un cu totul alt

soare. Unii dintre sorii ăștia sunt verzi, alții din cauciuc, alții
s-ar putea să aibă colțuri, și alții să fie reci. Ce rămâne e felul
diferit de a fi. Ce rămâne e convingerea noastră că acest fel
diferit de a fi nu există. Ce rămâne e convingerea noastră
naivă că celălalt ar fi la fel ca noi. Nimic nu ar putea fi mai
străin de realitate.

Sleep paralysis. Glisezi de-a lungul graniței dintre trezie și

somn și cazi într-o gaură în care pândesc lumi cărora nu ai ce
să le opui. Ești paralizat, dar ești treaz. În starea asta, unii oa-
meni văd spirite. Unii cred că sunt răpiți de extratereștri. Sunt
absorbiți de aceștia prin tavan. O experiență despre care rela-
tează la unison oameni din toate culturile din întreaga lume. Ei
nu cred în sleep paralysis. Ei cred că s-a-ntâmplat cu adevărat.

În fond, de ce nu pot fi căsătoriți morții-ntre ei? Nu se

poate, fiindcă amândoi trebuie să spună „da”. Bla. Ei și? Să fie
totuși căsătoriți. Astfel, o căsătoresc, așadar, pe Cleopatra cu
James Joyce. Țac. Ei, să vezi ce-or să se bucure.

Luna ar trebui să fie un cub

Trebuie să-ncepem, în sfârșit, să gândim în milenii.

Să te-ndrăgostești e ușor. Să iubești e o decizie.

Unii văd fulgerul exploziei

771
 WESTSTEIERMAR K

Toată casa miroase a pomul de Crăciun pe care l-a montat

Uriella. De-mpodobit, l-am împodobit eu. Ea mi-a dat sar-
cina asta. Când se trezește, are să se minuneze. Clopoțeii și
fundițele ei sunt acolo unde erau, adică în cutia lor. Dacă e
după Uriella, un pom de Crăciun trebuie să arate ca o prosti-
tuată iugoslavă, cu sclipiciuri ieftine și podoabe false.
Okay, am stat treaz toată noaptea și, din când în când,
m-am temut, fiindcă aveam senzația că Suux sau Baby, sau
vreun spirit străin se uită la mine, dar eram atât de concentrat
pe treabă, că acest public paranormal n-a reușit să mă irite.
Am agățat în el tot ce se putea, caiete de școală, piese de
șah, un pachet de batiste de hârtie, pliculețe de ceai, câteva
felii de franzelă, câteva pachete de ciocolată pentru copii, un
încălțător, tacâmuri, sticle mici de șnaps și, chiar acum, când
trag ușa după mine, un bulgăre de zăpadă. Sunt curios dacă-l
mai vede cum picură când se dă jos din pat și-și face prima
tură buimacă prin casă.

Autobuzul spre Graz e atât de halucinant de gol, că am

senzația că nici șoferul cel adormit n-ar fi aici dacă autobuzul
ar putea să meargă singur. Imaginea acestui autobuz, al cărui
singur călător sunt eu, declanșează în mine ceva, dar nu pot să
spun ce anume e. E ciudat. Nu neplăcut. Cumva corect.
— Crăciun fericit, mormăie șoferul în urma mea când
cobor.
— Mulțumesc. La fel și dumneavoastră!

772
 — O să-ncercăm, zice el, întinde un braț în sus în timp ce
cască și râde.

Bunicul meu face cutele alea vesele în jrul ochilor când

deschide și mă vede. Îl iau în brațe și-i pun în mână cadoul.
— Ce-i asta? întreabă el în mod inutil.
— Dacă-l desfaci, ai să afli.
— Aici cred că ai dreptate.
Prudent, desface funda, care e legată la fel de diletant pre-
cum e ambalat pachețelul. Nu, pachețelul arată și mai amă-
rât, ca și când cel care a meșterit la el a fost un cimpanzeu.
Dar precis că bunicul o să observe buna intenție.
Arată un pic ca Suux când își pune ochelarii și deschide
volumul gros cu ilustrații.
— „1903 – un an în texte și imagini”, citește el. Dar ăsta-i
chiar anul în care m-am născut!
— Ca să vezi, ce coincidență!
— Ce ai mai… ce ți-a venit? Precis costă o avere!
— Ba nu costă nicio avere. Asta-i o carte. Nicio carte nu
costă o avere.
Dă pagină după pagină, lacom, cu mâini tremurânde. E
chiar mai frumos decât mi-am închipuit eu. Eram sigur că
are să se bucure, dar acum e ca și când s-ar arunca în cartea
asta. Face ce face și se lasă furat de lectură. Pune degetul pe
câte o fotografie și-mi spune ceva, prea succint și prea con-
fuz ca să-nțeleg vreo conexiune. La fotografia unui bărbat cu
barbă cenușie, izbucnește-ntr-un râs bucuros, ca și când ar
fi-ntâlnit pe stradă un prieten de mult dispărut.
Ce ciudat, mă gândesc eu. Toate astea s-au întâmplat cu
adevărat și a trecut atâta timp de atunci. Asta era lumea în
care s-a născut bunicul meu. El însuși e o relicvă.

773
 Un om care-și vede viața derulându-se sub ochii lui. Ima-
ginile astea apasă pe un buton din el. Atunci a auzit pistolul
de start și a alergat până aici. Acum, ele sunt semnalul de
start pentru ca el să-și recapituleze viața.
Toată ziua povestește. Povestește și povestește, despre Pri-
mul Război Mondial, despre al Doilea, despre Rusia, despre
anii duri dintre războaie, de perioada de după al Doilea Răz-
boi Mondial. În pofida a ceea ce mi-am închipuit eu, amin-
tirile lui sunt mai ales colorate și vesele. Și el, și prietenii lui
s-au distrat, au avut o viață frumoasă, cel puțin, din când în
când, fie că era război sau nu.
Ochii lui strălucesc.
Chiar și-n timp ce gătește, vorbește mai departe. Oricum,
mereu gătește același fel de mâncare în aceeași oală, altceva
n-a-nvățat să facă. De Crăciun însă face o mâncare pe care a
mâncat-o pe 24 decembrie 1943 în Ucraina. Sincer vorbind,
pot să-mi imaginez o mâncare mai bună de Crăciun, dar
astăzi înțeleg pentru prima oară de ce o pregătește cu atâta
dragoste, de ce toacă fiecare ceapă atât de încet, ca și cum ar
fi un ritual de rugăciune, cu toate că amândoi lăcrimăm. Ne
umflă râsul pe amândoi, atât de tare plângem.

774
 ANTARC TICA

Și?
Ce și?
Unde-i tunelul?
N-am idee. În orice caz, eu nu te întâmpin.
De ce nu?
Fiindcă sunt ofticat pe tine.
De ce ești ofticat?
Fiindcă moartea ta e o greșeală.
Probabil că la fel a fost și a ta.
Eu n-aș zice așa.
Atunci cum ai zice tu?
A mea a fost o eroare. Erorile se-ntâmplă.
La fel și greșelile.
Un geniu nu face greșeli. Greșelile lui sunt erori care se ba-
zează pe premise corecte, eșecuri cauzate de lumea din afară.
Numai că eu nu sunt un geniu. Tu ai fost geniul. Geniul
e deja mort.
Nu.
Ce nu?
Geniul nu e mort.
Carevasăzică, nu ești un geniu?
Ba e de presupus că da. Hehe.
Ce tot zici tu acolo?
Ziceam că geniul nu-i mort, fiindcă e acolo în față, vine-ncoa.
Ce?
Geniul vine-ncoa, asta ziceam.

775
 — Jonas?
— Da?
— Vezi asta?
Jonas încercă să-și ridice pleoapele atinse de-ngheț. Era
greu, dar, cu ajutorul degetelor, izbuti.
Ședea pe sacul său de dormit, care era așternut pe gheață,
rezemat de Marie, care, aflată în spate, se-nfășurase în jurul
său. Totul era alb. El nu reușea să deosebească susul de jos. Îl
luă amețeala instantaneu. Fu nevoit să vomite.
— Ți-e mai bine?
— Sper.
— Atunci, ia uite. Acolo!
— Nu văd nimic.
— Ești orbit de zăpadă?
— Nu, doar că totul e, pur și simplu, alb!
— Nu chiar. În partea aia. Ceva mai întunecat. Vezi și tu
ce văd eu?
Mai întâi: nimic. Pe urmă: o umbră. În sfârșit, o siluetă,
care se făcea din ce în ce mai mare.
— Vine cineva, spuse Jonas.
— Sigur?
— Nu-ncape-ndoială.
— Așadar, nu e doar o închipuire de-a mea? întrebă Marie.
Silueta continua să devină mai mare, chiar și atunci când,
de fapt, nu ar fi trebuit să devină mai mare. Prin comparație,
sania pe care-o trăgea arăta ca o jucărie de copil. Când se
opri în fața lor, lui Jonas îi făcu impresia că e chiar mai înaltă
de doi metri și șaptesprezece.
— De ce nu e niciodată simplu când e vorba de tine? sus-
pină uriașul.

776
 Jonas voi să ridice din umeri, dar nu era-n stare să se
miște, era înghețat bocnă.
— Întrebarea asta mi-am pus-o și eu în câteva rânduri,
spuse Marie.
— E de-nțeles.
Jonas vomită din nou.
— Ăsta trebuie curățat întâi, altfel nu pun mâna pe el.
— Păcat că nu-i Birger Burder. Pe ăla aș fi vrut să-l văd acum.
— Cine-i Birger Burder? întrebă Zach.
— Unul care nu borăște niciodată. Toată familia lui nu
borăște niciodată.
— Cu care din voi să vorbesc acum?
Marie îl strânse în brațe.
— Bine că ești aici.
— Așa s-ar zice, da.
— Îl întindem pe sanie?
— De ce pe sanie?
— Păi cum altfel vrei să transportăm blocul ăsta de
gheață?
— Păi așa.
Când Zach îl ridică, Jonas izbucni în râs.
— Ce-i?
— Așa m-ai dus atunci când îmi rupsesem piciorul.
— Te-ai făcut mai greu.
Lui Jonas i se-nchiseră ochii. Mai apucă să-nțeleagă că cei
doi vorbeau despre starea lui, dar căzu atât de razant într-o
noapte adâncă, adâncă, încât uită imediat ce spuneau sau
cine erau ei, sau cine era el.

777
 WESTSTEIERMAR K

Peste trei zile, anul cel vechi se oprește și ne-mbarcăm în

cel nou. Și atunci fac paisprezece ani.
Teoretic, aș putea s-o țin tot într-o petrecere. Doar că nu
știu cu cine să petrec. Markus a plecat cu părinții lui în Tirol.
Cu prietenii mei din școala cea veche nu am ținut legătura.
Înot prin zăpada din spatele casei. Mă-ntreb ce-o să pri-
mesc de ziua mea. Probabil, bani. Ceea ce n-ar fi nepotrivit,
căci, de la paisprezece ani, am capacitatea de a face afaceri,
așadar, am voie să-nchei contracte. Un contract de economii
pentru casă, de pildă. Dar mie nu-mi arde de contract de eco-
nomii pentru casă.
Fac bulgări de zăpadă și savurez senzația mâinilor înțe­
penite. Nu mă omor după frig, dar n-am nimic împotriva
unei excursii în frig. Câteodată îmi place chiar să-mi bag
mâna în gheață. Câtă vreme pot să-mi retrag mâna la loc.

778
 ANTARC TICA ,
PATRIOT HILLS

Lunganul ți-a salvat ce ai mai prețios.

Așa se pare.
Chiar era nevoie de asta?
De-mbolnăvit, poți să te-mbolnăvești oricând. N-a fost o
aventură sinucigașă. Doar că am făcut febră. Se poate-ntâm-
pla. Aș putea să fac și apendicită, n-ar fi nimeni de vină pen-
tru asta.
Încă n-ai scăpat.
Ba sigur c-am scăpat.
Ai febră mare.
— E deshidratat, dar stabil, o auzi el pe Marie vorbind în
stație.
— Ce-i decalibrat? întrebă Birger Burder.
— SĂ-ȚI TRIMIȚI TRIPLEȚII LA AEROPORT!
— Ce? pârâi vocea lui Birger.
— Nu mai am nicio speranță cu ăla, îi spuse Marie lui
Jonas. Trebuie, pur și simplu, să supraviețuiești așa.
— Păi cum ar putea să nu supraviețuiască? întrebă Zach.
S-ar zice că arată din nou bine.
— Deci eu n-aș zice bine. Dar da, de supraviețuit are să
supraviețuiască.
— Ăsta supraviețuiește mereu, spuse Zach. El e ăla care
supraviețuiește.

779
 — Ăsta reușește să facă malarie la Polul Sud, nu pricep,
spuse Marie și controlă perfuzia pe care i-o pusese lui Jonas.
— S-au întâmplat și chestii mai ciudate ca asta, spuse
Zach. Eu am avut febra Dengue și ciumă. Dengue-i mai rea.
— Dar cel mai rău e el, adăugă, arătă cu degetul spre Jo-
nas și se sui în avionul în care Roy dădea drumul la motor.

780
 WESTSTEIERMAR K

Azvârl cu bulgări de zăpadă în ciorile care vor să le fure

păsărilor cântătoare hrana pe care le-am aruncat-o noi. Ceea
ce, de fapt, e ciudat, pasărea-i pasăre, dar uite că noi vrem s-o
ajutăm pe asta, și nu pe aia, fiindcă pe asta o îndrăgim mai
mult decât pe aia. Ceea ce-i firesc. Nimeni nu poate să ne
reproșeze că preferăm s-o ajutăm pe asta.

781
 ?

Niciodată nu ți-e frică de moarte, ți-e frică de fericire,

spuse Werner.
Așa-i.
Și de ce te-ai temut întotdeauna atât de tare că s-ar putea
să fie bine totul și că s-ar putea să ajungi să fii fericit?
Pentru că mă temeam foarte tare să pierd din nou fericirea.
Exact. Iar lașitatea-i interzisă, cum bine știi.
Absolut corect.
Când vrei foarte tare un lucru și când ți se și dă, trebuie
să-l și primești.
Așa e.
Ai înțeles acum?
Da.
Ai să ții minte?
Cred că sunt în stare de asta. Și acum lasă-mă să dorm.
Nu mă duci tu pe mine. Vrei doar să-ți mai tragi puțină
compasiune de la ea. Pe Everest a fost, într-adevăr, la mustață.
Dar chestia asta de aici… mă lași? Văd că te simți deja mai
bine.
Așa e, dar aș putea totuși să mai și dorm puțin?
De mine n-ai să poți să te ascunzi niciodată, dragul meu.
Nici nu vreau. Noapte bună!
Dar e lumină, e ziuă!
Aici e-ntotdeauna lumină! Noapte bună!
Doar vara.
LINIȘTE!

782
 WESTSTEIERMAR K

Chiar reușesc să lovesc una. Țipă și fâlfâie din aripi, ca

să aterizeze imediat după tufa următoare. Probabil că-i bol-
navă. Altfel n-ai cum să le nimerești. Acum am mustrări de
conștiință.

783
 K RK

Aeroportul din Rijeka e așezat convenabil pentru mine,

anume chiar pe insula Krk, la nici cinci minute cu mașina de
casa mea, pe care am închiriat-o din nou. Tatăl meu vine cu
zborul care aterizează la 7 dimineața. Ne îmbrățișăm, cum-
părăm fructe și aranjăm tabla de șah.
La prânz mi se face foame. La Tuna găsim ćevapčići. Tai-
că-meu zice că-s cei mai buni pe care i-a mâncat vreodată.
Tuna îi mărturisește că secretul constă-ntr-o cantitate mică
de carne de pisică pe care o adaugă în amestec. Taică-meu
râde, dar Tuna e bun, cel puțin îl face să rămână ceva timp cu
ochii boldiți. Eu trebuie să fac o tură-n jurul casei, pentru ca
mutra mea să nu mă dea de gol.
— Ăsta-i dus rău, zice taică-meu acasă când jucăm parti-
da următoare. Nu mai mănânc niciodată la ăsta.
— Oricum, ćevapčići nu-s sănătoși. Trebuie să rămâi la
pește. Ăla e-ntotdeauna proaspăt.
La un moment dat, când stă să se gândească la o mutare
atât de mult, de parcă ar fi vorba de formula lumii, mă duc
la baie, golesc flaconul lui de șampon și i-l umplu cu soluție
pentru epilare.
Primesc un sms. Lemmy Kilmister a murit. Îi invidiez
atât de mult pe muzicieni pentru capacitatea lor de a le dărui
oamenilor bucurie. Un scriitor dăruiește numai confuzie.
— Vii odată, gloabă? strigă taicămeu. Ce faci acolo? Vâ-
nezi pisici pentru tovarășul tău de jos?

784
 ANTARC TICA

— Ar trebui să fim trei, spuse Marie, cu privirea fixată

asupra fotoliului din fața ei.
— Vrei să spui ceea ce cred eu că aud? întrebă Jonas.
— Exact asta.
— Pe bune?
— Jonas, chiar crezi că o chestie ca asta se spune în glumă?
— Nu. O, Doamne. Deci da. Da.
— Nu la faza cu gluma? Da la da?
— Da la da.
— Frumos.
— Foarte frumos.
— Foarte foarte foarte foarte frumos.

— Dar de ce tocmai acum? întrebă el.

— Pentru că acum o știu.
— Pentru că știi ce?
— Că totuși ești capabil.
— Capabil să ce?
— Să dai de la tine. Să împărți.
— Întotdeauna am putut. Ca și când aș ține cu dinții de
proprietate!
— Jonas, nu la asta mă refer eu acum.
— Ci?
— La responsabilitate.
— Adică ce vrei să spui?

785
 — Cu puțin timp în urmă erai încă altfel. Să zbori prin lume,
singur. Să-i pui să te ascundă în lume, singur. Să nu lași nimic
și pe nimeni să se apropie de tine cu adevărat, să nu accepți ni-
cio slăbiciune. Voiai să ai în permanență controlul. Mai bine să
faci totul singur, atunci poți să fii sigur că totul funcționează.
În unele privințe însă, asta-i o tâmpenie. Mă rog. În multe. Și
acum am văzut că nu mai e așa. Ești capabil să fii și în doi.
Jonas se întrebă dacă ea avea dreptate în privința asta.
Dar, de fapt, îi era totuna. Importantă era cealaltă chestie.
În fața lor, Zach foșni cu un ziar. Roy strănută. Zach spuse
noroc și strănută și el. Îl amenință pe pilot că va avea de sufe-
rit urmări teribile dacă l-a molipsit.

— Așa o zi frumoasă, spuse Marie și-i strânse mâna lui

Jonas fără să se uite la el.

— Și cum se face că, într-un moment care dă pe din afară

de romantism, te uiți drept înainte ca o păpușă?
— Fiindcă ăsta zboară ca un veteran din al Doilea Război
beat, și, dacă nu mă uit drept înainte, dragul meu, va trebui
să vomit.

786
 WESTSTEIERMAR K

La Uriella e un cuplu în vizită. Evident că eu îi cam în-

curc. Ori de câte ori are ocazia, femeia subliniază ce băiat
dulce sunt și că, într-o zi, o să fiu un tip mișto. Eu dispar din
nou la mine-n cameră, dar nu mai am răbdare, vreau să fie
ziua mea și să văd artificiile, iar dacă le aștepți singur, durea-
ză mai mult decât cu ciudații ăia din sufragerie.
La vederea vazei de pe raftul meu cu cărți mă-ntristez.
În mod normal, n-aș ține un obiect atât de absurd precum
o vază, eu nu-mi aduc zarzavaturi frumos mirositoare în
cameră, dar asta-i vaza pe care Suux a iubit-o așa de tare.
Ea-și cumpăra întotdeauna flori, până când, la un moment
dat, mi-a venit ideea că aș putea să mă ocup eu de asta, măcar
când și când. Mda, și acum vaza-i aici.
Cu exact doi ani în urmă eram încă la ea. Am sărbătorit
revelionul împreună și nu bănuiam că avea să fie ultimul pen-
tru ea. Noroc că nu știam asta, altfel m-ar fi scos din minți.
Încet-încet, nu mai este chiar atât de cumplit de rău, gân-
desc eu în timp ce țin vaza în mână. Suux continuă să fie aici.
Asta sună atât de banal și de naiv, dar e adevărat. Corpul ei
nu mai e aici, în schimb, în fiecare zi, sporește certitudinea
mea că, la un moment dat, am s-o revăd. Nu știu dacă asta are
să se-ntâmple așa cum își închipuie oamenii, cu îmbrățișări
și bună, și bine-ai venit, ca și când am ajunge ceva mai târziu
într-o stațiune în care ceilalți au venit mai înainte. Se poate
ca asta să se-ntâmple pe un alt plan. Dar eu știu că ea e aici.
Și că are să fie aici. Și că eu am s-o revăd. Oricât de bătrân aș

787
fi atunci și oricâte amintiri s-ar întâmpla să treacă, am s-o
revăd, și, până atunci, nu ajută la nimic să mă consum pentru
orice. Am să reușesc eu și singur.
Și în general. Oamenilor le este atât de frică de sentimen-
te. Vreau să spun, eu sunt copil și nu pot să evaluez corect
cum e când ești adult, dar cred că cei mai mulți oameni se
tem de apropiere și să se-ndrăgostească, și așa. Pentru că
atunci ar trebui să renunțe la ceva și ar trebuie să riște ceva.
Eu zic, pur și simplu, că asta-i o greșeală uriașă. Eu cred că în
viață, trebuie să riști câte ceva. Eu cred că trebuie să riști to-
tul. Eu cred că, chiar și cu o dezamăgire din dragoste și dacă
ești nefericit, tot ești mai fericit decât dacă nu ești nimic. Adi-
că dacă-ți întinzi antenele și simți un pic aici și un pic acolo.
Atunci prefer să fiu fără M., dar măcar știu, în nefericirea
mea, ce ar fi fericirea.
În afară de asta, nu-mi place lașitatea. Eu sunt laș în unele
privințe, dar am să schimb asta acum.

Răsfoiesc în Metamagicum. Mi se pare potrivit ca, în ulti-

ma zi a anului, să citești fraze din astea enigmatice.
Dacă scriitorii ar fi brutari, atunci lungimea acestei fraze
ar fi de exact o duzină de cuvinte.
Ceea ce, de fapt, nu este o frază completă, ci doar o propo­
ziție secundară.
Dacă am schimba între ele denumirile de „adevărat” și
„fals”, atunci această propoziție nu ar fi falsă.
La această ultimă frază mă gândesc îndelung. Consider că
se potrivește perfect cu încheierea unui an. O înțeleg și nu o
înțeleg. Dar cred că ea mă înțelege pe mine.

Cu cinci minute înainte de miezul nopții, cu cinci mi-

nute înainte de ziua mea, mă duc în grădină fără să-i spun

788
cuiva ceva despre asta. Sper ca ei să nu bage de seamă și să
nu iasă din casă înainte de miezul nopții. După aia mi-e to-
tuna, dar, în secunda asta, în timpul acestui moment, vreau
să fiu singur. Ceea ce-ți dorești la miezul nopții de revelion
se-mplinește. Lucrul la care te gândești la miezul nopții de
revelion are să se-ntâmple.
Și atunci începe. Peste tot explodează rachete, cerul e lu-
minat și sclipește, și strălucește și, cu un zgomot sălbatic, anul
cel nou își face intrarea. În fiecare an, lumea întreagă mă fe-
licită de ziua mea de naștere. Asta trebuie să-nsemne ceva.
Totul are să fie bine, gândesc.

789
 K RK

Tatăl meu a aranjat piesele pe tabla de șah. Zbiară că sunt

o vită și o oaie și că să vin odată dacă sunt cumva ocupat să
pieptăn scroafa, dacă am cumva de gând să aștept până mâi-
ne, până la Anul Nou.
Alături, copilul se amuză de un YouTuber. Îl aud cum
râde și nu pot să spun ce anume simt. Sunetul acestui glas
reprezintă tot ceea ce e mare și important.

790
 K RK

Mă uit la munca unui an. Nu mă gândesc la ea. Sunt

aproape fericit. Pe urmă mă uit la mare și sunt fericit cu ade-
vărat. Pentru că am voie să fiu atât de mic.
Cu zece minute înainte de miezul nopții, ne băgăm în cos-
tumele de neopren pe care le-am cumpărat pentru noi doi. Pe
taică-meu, marea nu-l face să se simtă-n apele lui, el rămâne
pe mal. Copilul și cu mine înotăm spre larg până când, dea-
supra capetelor noastre, încep să explodeze rachetele.
— La mulți ani!
— La mulți ani, copilul meu!
— Și la mulți ani de ziua ta de naștere!
— Mulțumesc, copilul meu.
Ne îmbrățișăm scurt, pe urmă-l ciupesc scurt dintr-o par-
te, așa că țipă speriat, fiindcă bănuiește că ar fi rechini prin
zonă. Mă gonește până la mal. Acolo îi urăm lui taică-meu la
mulți ani. Copilul îmi trage una. Râzând, fug până la Tuna,
care ne pune câte un șnaps. Niciunul din noi nu-l bea. Copi-
lul, pentru că este prea tânăr, eu, pentru că-s prea bătrân.

Vântul poartă vocile vecinilor până la noi. Cu toate că e

destul de rece, la ei, toate ferestrele sunt deschise, e clar că au
o mică petrecere. Ne fac semne cu mâna când trecem prin
dreptul lor, noi le răspundem.
— Pot să nu mă duc încă la culcare? întreabă copilul.
Eu spun da, aș fi spus da și dacă și-ar fi dorit un aisberg
sau un covor zburător. Mă așez în ceea ce ar fi trebuit să fie

791
o seră, dar care n-a fost terminată. Mă uit prin geamurile
de sus în noaptea de deasupra mea, care încă mai e sfâșiată,
când și când, și de câte o fâșie de foc.
Vecinul: Miau! Miau! Hai, mâță, sari pe câine!
Îmi vine un gând. Vreau să mi-l notez.
Miau! Miau!
dar acum l-am uitat.
Taică-meu spune noapte bună. Ne mai urăm o dată un
2016 bun, el mă felicită de ziua mea de naștere. Mă-ndeam-
nă stăruitor să nu mai umblu așa de des în pielea goală prin
Naschmarkt și aduce și scroafa-n discuție.
Unul dintre vecini se bășește atât de tare, că ești tentat
să-ți faci griji.
— Muzica asta să ți-o cânte la-nmormântare! strig eu.
Vecinii horcăie de râs. Mă invită să mă duc la ei. Eu le
mulțumesc și spun nu.
Vorbesc la telefon cu Werner. Peste câteva ore are să se
așeze-n mașină ca să vină la Krk să serbăm ziua mea de
naștere, de aceea, după ce-și termină urările lui pletorice de
ziua mea și asigurările că rămân pe vecie cel mai bun prieten
al lui, îl las cu oamenii pe care-i aud chiuind în fundal.
Răspund la câteva sms-uri de la cunoscuți. Celor mai
buni prieteni ai mei le trimit mesajul pe care-l trimit de fi-
ecare dată de Anul Nou. El sună așa: „Totul are să fie bine”.

Mă uit la televizor. Mă ia oboseala. Pe vecini, nu.

Miau! Miau! Vino, mâță, câinele e frumos!
— Ce-are ăla de miaună tot timpul?
— Încearcă în cele mai diferite chipuri să statornicească
o relație.

792
 — Și tu vorbești numai tâmpenii, zice copilul și se-ntoar-
ce la YouTuberii lui.
Eu mă uit la prima oră din Interstellar.
Interstellar e unul din cele mai triste și mai frumoase fil-
me pe care le-am văzut vreodată. Îl văd des și, de fiecare dată,
mă copleșește la final.
Mă-ntreb care dintre personaje sunt eu. Sau care cred că
sunt. Sau drept care mi-ar plăcea să fiu luat de către ceilalți.
Închid.
„Mai bine să arzi cu vâlvătăi 50 de ani decât să pâlpâi 100
de ani”, a spus James Hunt, campionul mondial de Formula 1
din 1976. Doar că și-a greșit socotelile și a murit la 45 de infarct.
Mă gândesc la înainte. La ăla care eram. Care mi-a făcut
oarece probleme.
Cu ăla care ai fost în urmă cu zece sau cu douăzeci de ani
nu prea mai ai multe-n comun. E un străin. Ce-i nasol e că tu
trebuie să suporți consecințele a tot ceea ce a făcut sau a omis
să facă insul ăsta necioplit și limitat.
Timp de câteva clipe, sunt tentat să-ncep să mă ciorovă-
iesc cu mine, dar mă hotărăsc să n-o fac. Nu ajută la nimic
să fii supărat pe cel care ai fost pentru că nu a acționat mereu
cu destulă responsabilitate față de acela care a devenit. Pe un
eu de care te-ai dezbrăcat sau pe care l-ai depășit trebuie să-l
tratezi cu înțelegere și cu simpatie. Pur și simplu, n-a putut să
facă mai bine. Precis că a vrut să facă bine. Și apoi, n-a făcut
chiar niște catastrofe. Sau a făcut?
Te dai pe tine ție însuți în arendă. Te primești în chirie.
Te împrumuți de la un eu ulterior. Îl salut pe acela care am
să fiu peste zece ani. O să mă străduiesc să am grijă de el. În
măsura în care e cu putință.

793
 Copilul chicotește.
Mie mi se-nchid ochii.
Copilul râde.
Vecinul strigă că vrea să fută soarele.

Asta mi se pare cumva în regulă.

794