romane

cu dragoste
DAVID FOENKINOS s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat
literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară.
Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux
Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard şi a câştigat Premiul
François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri
prestigioase, recompensate cu numeroase premii şi traduse în treizeci şi
cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de
bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non
(2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărţile sale se bucură de
un real succes de vânzări în Franţa.
Împreună cu fratele său Stéphane, David Foekinos a realizat adaptarea
cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale
le revin actorilor Audrey Tautou şi François Damiens.
traducere din limba franceză
SIMONA BRÂNZARU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
FOENKINOS, DAVID
Delicateţe / David Foenkinos; trad.: Simona Brânzaru - București: Nemira Publishing House, 2013
ISBN print: 978-606-579-476-4
ISBN epub: 978-606-579-998-1
ISBN mobi: 978-606-579-999-8
I. Brânzaru, Simona (trad.)

821.133.1-31=135.1
David Foenkinos
LA DÉLICATESSE
© Éditions Gallimard, 2009

© Nemira 2013
Coperta: Ana NICOLAU, Alexandru CSUKOR
Redactor: Oana IONAŞCU
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimesuc
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 Cuprins

Despre autor

Delicateţe

Note
 „Nu aş putea să mă reconciliez cu lucrurile, fiecare
clipă trebuie să se smulgă timpului pentru a-mi da un
sărut.“
E. M. CIORAN
 1

Nathalie era mai degrabă discretă (un soi de frumuseţe elveţiană).

Traversase adolescenţa fără probleme, respectând trecerile de pietoni. La
douăzeci de ani, îşi imagina viitorul ca pe o promisiune. Îi plăcea să râdă
şi să citească. Două ocupaţii rareori simultane fiindcă prefera poveştile
triste. Domeniul literar nefiind suficient de concret pentru gustul ei, se
hotărâse să facă studii de economie. Îndărătul aerului ei visător
nesiguranţa era rar întâlnită. Rămânea ore în şir urmărind cu un zâmbet
straniu pe faţă curbele PIB-ului din Estonia. În momentul în care se
anunţa viaţa adultă, i se întâmpla uneori să se gândească la copilărie.
Clipe fericite adunate în câteva episoade, mereu aceleaşi. Alerga pe o
plajă, urca într-un avion, dormea în braţele tatălui său. Dar nu resimţea
nicio nostalgie, niciodată. Ceea ce era o excepţie pentru cineva cu
prenumele de Nathalie. 1

Majoritatea cuplurilor adoră să îşi povestească întâmplări, să creadă că

întâlnirea lor are un caracter excepţional, iar aceste nenumărate legături
care se creează în banalitatea cea mai evidentă sunt deseori îmbogăţite cu
detalii oferind totuşi un mic extaz. La urma urmei, exegeza este căutată
pretutindeni.

Nathalie şi François s-au întâlnit pe stradă. Pentru un bărbat este în

permanenţă o chestiune delicată atunci când abordează o femeie. „Îşi
petrece timpul făcând aşa ceva?“ se întreabă ea inevitabil. Bărbaţii spun
deseori că este pentru prima dată. Ascultându-le, ei simt cum îi cuprinde
un har neaşteptat care le permite să treacă peste timiditatea care îi
însoţeşte dintotdeauna. În mod automat femeile răspund că nu au timp.
Nathalie nu s-a derogat de la această regulă. E stupid: nu avea mare
lucru de făcut şi îi plăcea ideea să fie acostată astfel. Nimeni nu încerca
niciodată. Am un aer prea posomorât sau prea lenevos? se întrebase ea
de multe ori. Una din prietenele sale îi spusese: nu te opreşte nimeni pe
stradă fiindcă ai o alură de femeie urmărită de timpul care trece.

Când un bărbat se îndreaptă către o necunoscută, o face pentru a-i spune

lucruri drăguţe. Există oare acest tip de kamikaze masculin care ar opri o
femeie ca să-i trântească: „Cum de purtaţi asemenea pantofi? Degetele
dumneavoastră de la picioare sunt într-un gulag. Este o ruşine, sunteţi un
Stalin al picioarelor dumneavoastră.“ Cine ar putea rosti aşa ceva?
François cu siguranţă că nu, aflat, în mod înţelept, de partea
complimentelor. A încercat să definească lucrul cel mai greu de definit
din câte există: tulburarea. De ce o oprise tocmai pe ea? Era, mai ales,
vorba de felul în care mergea. Simţise ceva nou, aproape copilăresc, un
fel de rapsodie a rotulelor. Răspândea un firesc emoţionant, o graţie a
mişcărilor şi s-a gândit: este exact genul de femeie cu care aş vrea să plec
la Geneva în weekend. Atunci şi-a luat inima în dinţi – ar fi vrut să aibă
cinci rânduri de dinţi în acel moment. Mai ales că pentru el era chiar
prima dată când aborda o femeie pe stradă. Pe acest trotuar, aici şi acum,
se întâlneau. O intrare în subiect absolut clasică şi care determină
adeseori începutul unor lucruri care, pe urmă, sunt mai puţin clasice.

Bâlbâise primele cuvinte, iar apoi, dintr-odată, totul a venit de la sine.

Vorbele sale fuseseră propulsate de această energie puţintel patetică, dar
atât de înduioşătoare a disperării. Tocmai aceasta este magia
paradoxurilor noastre: situaţia era atât de dezagreabilă încât o depăşea
cu eleganţă. După treizeci de secunde a reuşit să o facă să zâmbească. Era
o breşă în anonimat. A acceptat să bea o cafea, iar el a înţeles că ea nu se
grăbea deloc. I se părea atât de emoţionant să petreacă astfel puţin timp
împreună cu femeia care abia îi intrase în câmpul vizual. Totdeauna îi
plăcuse să privească femeile care trec pe stradă. Îşi amintea chiar că
fusese un adolescent oarecum romantic, în stare să urmărească fetele de
familie bună până la uşa apartamentului unde locuiau. În metrou i se
întâmpla să schimbe vagonul ca să fie mai aproape de una dintre
pasagerele pe care le reperase de departe. Supus dictaturii senzualităţii,
rămânea totuşi un bărbat romantic, gândind că lumea femeilor ar putea fi
redusă la o femeie.

A întrebat-o ce vrea să bea. Alegerea ei va fi hotărâtoare. Dacă va

comanda o ceaşcă de cafea decofeinizată, mă ridic de la masă şi plec. Nu
ai dreptul să bei o ceaşcă de cafea decofeinizată la genul acesta de
întâlniri. Este cea mai puţin convivială băutură din câte există. Nici ceaiul
nu este mai bun. Abia ne-am întâlnit şi ne instalăm deja într-un cocon
moale. Simţi că ne vom petrece după-amiezile de duminică uitându-ne la
televizor. Sau, mai rău, la socri. Da, fără îndoială, ceaiul creează o
atmosferă de familie la locul ei. Dar ce va comanda? Alcool? Nu, nu este
potrivit la ora aceasta. O femeie care, aşa, pe nepusă masă, începe să bea
te-ar înfricoşa. Nici măcar un pahar de vin roşu nu ar fi indicat. François
continua să aştepte ca ea să aleagă ce anume va bea şi îşi continua astfel
analiza lichidă a primei impresii feminine. Ce mai rămânea? Coca-Cola
sau orice altă băutură carbogazoasă… nu, nu se poate, nu avea nimic
feminin. Măcar să ceară un pai dacă tot comanda aşa ceva. În cele din
urmă şi-a spus că un suc ar fi în regulă. Da, un suc e simpatic. Convivial
şi deloc agresiv. Ar arăta că fata este blândă şi echilibrată. Dar ce fel de
suc? Mai bine te fereşti de cele clasice: de evitat sucul de mere sau de
portocale. Trebuie să fii puţintel original fără să fii excentric. Sucul de
papaya sau de guava, te ia cu fiori. Nu, cel mai bine ar fi să aleagă ceva
între ele, bunăoară sucul de caise. Asta e. Sucul de caise este perfect. Dacă
alege sucul de caise, o iau de nevastă, a gândit François. Chiar în
momentul acela, Nathalie a ridicat privirea din meniu ca şi cum şi-ar fi
revenit după un lung răstimp de reflecţie. Aceeaşi reflecţie pe care o
făcuse şi necunoscutul din faţa ei.
–Am să iau…
–…?
–Un suc de caise, cred.
A privit-o ca pe o efracţie a realităţii.

Dacă acceptase să ia loc lângă acest necunoscut era fiindcă fusese

impresionată de farmecul lui. Îi plăcuse imediat amestecul de stângăcie şi
evidenţă, o atitudine situată undeva între Pierre Richard şi Marlon
Brando. Fizic, mai exista ceva ce admira la bărbaţi: un uşor strabism.
Foarte uşor, dar vizibil totuşi. Da, era uimitor să descopere acest detaliu
la el. Şi pe urmă, îl chema François. Totdeauna îi plăcuse acest prenume.
Elegant şi calm, asemenea ideii pe care şi-o făcea despre anii ’50. Acum
vorbea din ce în ce mai dezinvolt. Între ei nu se insinua nicio pauză, nicio
jenă, nicio tensiune. În zece minute, scena iniţială a abordării pe stradă
fusese uitată. Aveau impresia că se cunoscuseră deja, că se vedeau pentru
că îşi dăduseră întâlnire. Totul era de o simplitate deconcertantă, de o
simplitate care deconcerta toate întâlnirile anterioare, când trebuie să
vorbeşti, să încerci să fii amuzant, să faci eforturi să pari o persoană
agreabilă. Evidenţa lor devenea aproape rizibilă. Nathalie îl privea pe
acest bărbat care nu mai era un necunoscut, ale cărui particule de
anonimat se ştergeau rând pe rând sub ochii ei. Încerca să îşi amintească
încotro se îndrepta în momentul în care îl întâlnise. Ceva imprecis. Ea nu
era genul care să se plimbe fără scop. Nu voia oare să meargă pe urmele
lui Cortázar pe care tocmai îl citea? Literatura era acolo, acum, între ei.
Da, asta era, citise Şotronul şi îi plăcuseră în mod deosebit scenele în care
eroii încearcă să se întâlnească pe stradă, atunci când străbat itinerarii
născute din fraza unui vagabond. Seara, ei refac parcursul pe o hartă ca să
vadă în ce moment s-ar fi putut întâlni, în ce moment abia dacă s-au atins
din întâmplare. Iată încotro se îndrepta: spre un roman.

Cele trei cărţi preferate ale lui Nathalie

Frumoasa Domnului de Albert Cohen

Amantul de Marguerite Duras
Despărţirea de Dan Franck

François lucra în finanţe. Era de ajuns să petreci cinci minute în compania

lui ca să ţi se pară la fel de inoportun ca şi vocaţia comercială a lui
Nathalie. Poate că există o dictatură a concretului care tulbură în
permanenţă vocaţiile. Acestea fiind spuse, e greu de imaginat ce altceva
ar fi putut face. Deşi, în momentul în care a întâlnit-o pe Nathalie, părea
timid, era un bărbat debordând de idei şi de energie. Pasionat, ar fi putut
să aibă oricare altă meserie, inclusiv cea de vânzător de cravate. Era un
bărbat pe care ţi-l puteai imagina foarte bine cu o valiză în braţe,
strângând mâini cu speranţa că va putea strânge gâturi. Avea farmecul
enervant al oamenilor care pot să vândă orice. Cu el, ai merge vara la schi
şi ai înota în lacurile islandeze iarna. Genul acela de bărbat care
abordează o singură dată o femeie pe stradă şi nimereşte peste cea
potrivită lui. Totul părea că îi reuşeşte. Atunci, de ce nu finanţele. Se
număra printre acei ucenici operatori ai pieţelor financiare care jonglează
cu milioanele în amintirea, încă recentă, a partidelor de Monopoly. Dar,
de îndată ce părăsea banca, era alt om. CAC 40 2 rămânea în turnul lui.
Meseria nu-l împiedicase să-şi trăiască pasiunile. Mai mult ca orice îi
plăcea să facă puzzle-uri. Ceea ce ar putea să pară straniu însă nimic nu îi
domolea nerăbdarea interioară decât să îşi petreacă anumite zile de
sâmbătă asamblând mii de bucăţele de carton. Lui Nathalie îi plăcea să-şi
observe logodnicul stând ghemuit în salon. Un spectacol tăcut. Deodată
el striga: „Hai, vino, mergem în oraş!“ Iată ultimul lucru pe care mai
trebuie să-l precizăm. Nu era amator de tranziţii. Îi plăceau chestiunile
tranşante, trecerile de la tăcere la entuziasm.

Cu François timpul zbura cu o viteză demenţială. Am putea crede că

avea darul de a sări peste zile, de a crea săptămâni baroce fără ziua de joi.
Abia se întâlniseră că şi sărbătoreau doi ani de când sunt împreună. Doi
ani fără cel mai mic nor. Erau priviţi ca nişte campioni. Ei erau tricoul
galben al iubirii. Nathalie îşi continua strălucit studiile şi, în acelaşi timp,
încerca să-i îndulcească viaţa de zi de zi a lui François. Faptul de a fi ales
un bărbat un pic mai în vârstă decât ea, care avea deja o situaţie
profesională, i-a permis să părăsească domiciliul familial. Dar cum nu
dorea să trăiască pe spezele lui, hotărâse să lucreze ca plasatoare într-un
teatru. Era fericită că această slujbă contrabalansa ambianţa cam austeră a
universităţii. De îndată ce spectatorii îşi ocupau locurile, se aşeza şi ea
undeva, în capătul sălii. Privea spectacolul pe care îl cunoştea pe
dinafară. Mişcându-şi buzele în acelaşi ritm cu actriţele, saluta publicul în
momentul în care se aplauda. Înainte să vândă programul spectacolului.
Se amuza, cunoscând perfect piesele de teatru, să-şi umple viaţa de zi de
zi cu dialoguri, să străbată salonul miorlăind că pisicul era mort. În
ultimele seri era vorba de Lorenzaccio de Musset, pe care ea îl juca,
lansând ici-acolo replici dezordonate, într-o perfectă incoerenţă. „Vino pe
aici, maghiarul are dreptate.“ Sau: „Cine este acolo în noroi? Cine se
târăşte de-a lungul zidurilor palatului meu scoţând aceste strigăte
înfricoşătoare?“ Asta auzea François în acea zi în care încerca să se
concentreze:
–Poţi să faci mai puţin zgomot? a întrebat el.
–Bine.
–Lucrez la un puzzle foarte important.
Atunci Nathalie a devenit discretă, respectând strădania logodnicului ei.
Acest puzzle părea diferit de celelalte. Nu existau motive, nici castele,
nici personaje. Doar un fond alb pe care se distingeau bucle roşii. Bucle
care se dovedeau a fi litere. Era un mesaj în formă de puzzle. Nathalie a
lăsat cartea pe care tocmai o deschisese pentru a observa cum se
formează imaginea. Din când în când, François îşi întorcea capul spre ea.
Spectacolul dezvăluirii progresive spre deznodământ. Mai rămâneau
doar câteva bucăţi de carton şi Nathalie putea deja să ghicească mesajul
acestui puzzle, un mesaj construit minuţios cu ajutorul a sute de bucăţele
de carton. Da, acum putea citi ceea ce era scris: „Vrei să fii soţia mea?“

Podiumul campionatului mondial de puzzle care s-a desfăşurat la Minsk din 27

 octombrie până pe 1 noiembrie 2008

1. Urlich Voigt – Germania: 1464 de puncte

2. Mehmet Murat Sevim – Turcia: 1266 de puncte
3. Roger Barkan – SUA: 1241 de puncte

Ca să nu stingherească prin nimic acest frumos mecanism, sărbătoarea a

fost foarte reuşită. O sărbătoare simplă şi liniştită, nici extravagantă, nici
sobră. Fusese prevăzută câte o sticlă de şampanie pentru fiecare invitat,
era practic. Buna dispoziţie era reală. Trebuia să fii festiv la o căsătorie.
Mult mai mult decât la o aniversare. Există o ierarhie a obligaţiei
bucuriei, iar căsătoria este în vârful acestei piramide. Trebuie să
zâmbeşti, să dansezi, iar mai târziu să-i trimiţi la culcare pe cei bătrâni. Să
nu uităm să amintim de frumuseţea lui Nathalie care îşi lucrase apariţia,
într-o mişcare ascendentă, pregătindu-şi de săptămâni greutatea şi
înfăţişarea. Pregătire perfect controlată: era în culmea frumuseţii. Trebuia
fixat acest moment unic, asemenea lui Armstrong înfigând steagul
american pe Lună. François o privea emoţionat şi, mai mult decât alţii, şi-
a întipărit acest moment în memorie. Soţia sa era în faţa lui şi ştia că, în
clipa morţii, această imagine îi va apărea dinaintea ochilor. Astfel era o
fericire supremă. Atunci ea s-a ridicat, a luat microfonul şi a interpretat
un cântec al Beatles-ilor 3 . François era nebun după John Lennon. De
altfel, se îmbrăcase în alb ca să-l omagieze, aşa încât atunci când mirii
dansau albeaţa unuia se pierdea în albeaţa celuilalt.

Din nefericire a început să plouă. Ceea ce i-a împiedicat pe invitaţi să

respire sub cerul liber, să contemple stelele la locul lor. În aceste situaţii,
oamenii adoră să rostească maxime ridicole, bunăoară: „Căsătorie cu
ploaie, căsătorie fericită.“ De ce suntem supuşi în permanenţă la acest
gen de fraze absurde? Bineînţeles că nu era grav. Ploua şi era doar puţin
trist, atâta tot. Seara nu mai avea aceeaşi amploare, amputată de răgazul
respiraţiilor de afară. Te sufocai numai văzând ploaia căzând cu o
intensitate din ce în ce mai mare. Unii plecau mai devreme decât fusese
stabilit. Alţii continuau să danseze, tot la fel ar fi procedat şi dacă ar fi
nins. Unii mai ezitau. Era chiar atât de important pentru miri? Când eşti
fericit, vine un moment în care eşti singur în mulţime. Da, erau singuri în
vârtejul melodiilor şi al valsurilor. Trebuie să te învârţi cât mai multă
vreme cu putinţă, spunea el, să te învârţi până nu mai ştii încotro să o
apuci. Ea nu se mai gândea la nimic. Viaţa era pentru prima oară trăită în
densitatea ei unică şi totalitară: cea a prezentului.

François a luat-o pe Nathalie de talie şi a condus-o afară. Au traversat

grădina alergând. Ea i-a spus „eşti nebun“, însă era o nebunie care o
făcea nebună de bucurie. Uzi, erau ascunşi acum de copaci. Pe întuneric,
sub ploaie, s-au întins pe pământul care devenea nămolos. Albul
veşmintelor era doar o amintire. François i-a ridicat rochia soţiei sale,
admiţând că era ceea ce dorea să facă încă de la începutul serii. Ar fi
putut să o facă la biserică. O modalitate imediată de a glorifica dublul
„da“. Până în acest moment, îşi înfrânase dorinţa. Nathalie a fost
surprinsă de intensitatea ei. Deja, de câtva timp, nu se mai gândea la
nimic. Îşi urma soţul, încercând să respire corect, încercând să nu se lase
dusă de o asemenea devastare. Dorinţa ei o urma pe cea a lui François. Îşi
dorea atât de mult să facă dragoste cu ea acum, în prima lor noapte ca soţ
şi soţie. Aştepta, aştepta, iar François se unduia, cuprins de o energie, de
o poftă nemăsurată de a se lăsa cuprins de plăcere. Doar că, în momentul
penetrării, a simţit că paralizează. O angoasă vecină cu frica de o fericire
prea intensă, dar nu, era altceva, altceva îl stingherea. Şi îl împiedica să
continue. „Ce se întâmplă?“, l-a întrebat ea. Iar el i-a răspuns: „Nimic…
nimic… doar că e pentru prima oară când fac dragoste cu o femeie
măritată.“

Exemple de maxime ridicole pe care oamenii adoră să le repete:

Pierzi una, găseşti zece.

Ca să trăieşti fericit, trăieşte ascuns.

Femeia pe care o faci să râdă se află deja pe jumătate în patul tău.

Au plecat în voiaj de nuntă, au făcut poze şi s-au întors. Acum trebuia să

înceapă partea reală a vieţii. Nathalie îşi terminase studiile de mai bine
de şase luni. Până atunci, folosise alibiul pregătirii nunţii ca să nu îşi
caute de lucru. Organizarea unei nunţi e similară cu formarea unui
guvern după un război. Şi ce faci cu cei care au colaborat cu ocupantul?
Atâta complexitate care justifică timpul folosit să nu faci decât asta. În
fine, nu era chiar adevărat, Nathalie ar fi vrut să aibă mai ales timp
pentru ea, să citească, să se plimbe, ca şi cum ar fi ştiut că timpul acela va
dispărea. Că va fi prinsă în vârtejul vieţii profesionale şi, cu siguranţă, al
vieţii sale de soţie.
Sosi vremea să se prezinte la interviuri. După câteva încercări şi-a dat
seama că nu va fi prea lesne. Asta era, aşadar, viaţa ei obişnuită? Se
gândea că totuşi a obţinut o diplomă recunoscută şi că are experienţa
câtorva stagii importante, la care nu se mărginise doar să servească nişte
cafele între două fotocopii. Avea un interviu pentru o slujbă într-o
întreprindere suedeză. A fost mirată să fie primită chiar de director, şi nu
de directorul departamentului de resurse umane. În ceea ce priveşte
angajările, voia să controleze totul. A fost versiunea oficială. Adevărul
era mult mai pragmatic: trecuse prin biroul DRU şi văzuse fotografia pe
CV-ul lui Nathalie. Era o fotografie destul de stranie: nu îţi puteai face o
impresie în legătură cu fizicul ei. Desigur, bănuiai că nu era urâtă, dar
mai era ceva care atrăsese privirea directorului. Altceva. Un lucru pe care
într-adevăr nu reuşea să-l definească şi care semăna mai mult cu o
senzaţie: înţelepciune. Da, asta simţise. Această femeie părea înţeleaptă.

Charles Delamain nu era suedez. Dar era de ajuns să intri în biroul lui ca
să te întrebi dacă nu cumva intenţiona să devină, desigur pentru a fi pe
placul acţionarilor. Pe o piesă de mobilier de la IKEA, putea fi văzută o
farfurie cu câteva chifle din acelea care fac multe firimituri.
–Am urmărit cu mult interes evoluţia dumneavoastră profesională… şi…
–Da?
–Purtaţi verighetă. Sunteţi căsătorită?
–A… da.
A urmat un moment de tăcere. Charles se uitase de mai multe ori pe CV-
ul acestei femei şi nu văzuse menţionat că era căsătorită. În clipa în care
ea a spus „Da“, a mai aruncat o privire asupra CV-ului. Într-adevăr era
căsătorită. Ca şi cum fotografia îi întunecase judecata cu privire la starea
civilă a acestei femei. La urma urmei, chiar era atât de important?
Trebuia să continue discuţia ca să nu lase să se întrevadă nici măcar cea
mai fină urmă de jenă.
–Şi vă gândiţi să aveţi copii? a continuat el.
–Nu pentru moment, a răspuns Nathalie fără să clipească.
Această întrebare putea să pară absolut firească într-un interviu al unei
femei care tocmai se căsătorise. Dar ea simţea ceva diferit, fără să poată
cu adevărat să definească acel lucru. Charles tăcea şi o privea. În cele din
urmă s-a ridicat şi a luat o chiflă.

–Vreţi un Krisprolls? 4
–Nu, mulţumesc.
–Ar trebui.
–E drăguţ din partea dumneavoastră, dar nu îmi este foame.
–Ar trebui să vă obişnuiţi. Aici nu mâncăm decât aşa ceva.
–Vreţi să spuneţi… că…
–Da.

Uneori Nathalie avea impresia că oamenii îi invidiază fericirea. Era ceva

nedefinit, neclar, doar un sentiment trecător. Dar îl simţea. Îi parvenea
prin intermediul unor discuţii, al unor zâmbete abia schiţate, dar care
spun multe, al felului în care era privită. Nimeni nu îşi putea imagina că i
se întâmpla să îi fie teamă de această fericire, teamă că această fericire ar
putea să conţină ameninţarea nefericirii. Se surprindea corectându-se
atunci când îşi spunea: „Sunt fericită“, un fel de superstiţie, de amintire a
tuturor acelor momente în care viaţa se înclinase în cele din urmă spre
partea cea neplăcută a ei.
Familia şi prietenii prezenţi la căsătorie alcătuiau ceea ce se poate numi
primul cerc al presiunii sociale. Presiune care cerea naşterea unui copil. Într-
atât erau plictisiţi de propria viaţă ca să se intereseze de viaţa celorlalţi?
Aşa se întâmplă mereu. Trăim sub dictatul dorinţelor celorlalţi. Nathalie
şi François nu voiau să devină un foileton pentru anturajul lor. Până una-
alta, le plăcea ideea de a fi doi, singuri pe lume, în cel mai desăvârşit
clişeu al confortului sentimental. De la întâlnirea lor, trăiseră într-un elan
al libertăţii absolute. Adorau călătoriile, profitând de cel mai neînsemnat
weekend însorit, traversaseră Europa cu o inocenţă romantică. Martori ai
iubirii lor ar fi putut să-i vadă la Roma, la Lisabona sau la Berlin. Mai
mult ca niciodată, aveau sentimentul că tot răspândindu-se rămân
împreună. Aceste călătorii denotau la ei un real simţ al romanescului. Se
înnebuneau după serile în care rememorau întâlnirea lor, depănând cu
plăcere detaliile, lăudând justeţea hazardului. În ceea ce priveşte
mitologia iubirii lor erau ca nişte copii cărora li se spune neîncetat aceeaşi
poveste.

Atunci, da, această fericire avea de ce să stârnească teamă.

Viaţa de zi cu zi nu-i rănise. Deşi ei doi lucrau tot mai mult, făceau în aşa
fel încât să se întâlnească. Luau un prânz frugal împreună chiar. Prânzul
„pe degetul mare al mâinii“, cum îl numea François. Iar lui Nathalie îi
plăcea această expresie. Îşi imagina un tablou modern, reprezentând un
cuplu pe cale să prânzească pe degetul cel mare al mâinii, aşa cum fusese
dejunul pe iarbă. Iată un tablou pe care Dalí ar fi putut să-l picteze,
spunea ea. Uneori există fraze pe care le adorăm, care ni se par sublime
în timp ce persoana care le-a rostit nu şi-a dat seama de nimic. Lui
François îi plăcea posibilitatea aceasta a unui tablou pe care Dalí l-ar fi
putut picta, îi plăcea că soţia lui să poată inventa, şi chiar modifica,
istoria picturii. Era o formă de naivitate împinsă la extrem. I-a şoptit că o
dorea acum, că dorea să facă dragoste undeva, oriunde. Nu se putea.
Nathalie trebuia să plece. Atunci aştepta până seara şi se arunca asupra ei
cu dorinţa acumulată în orele petrecute în frustrare. În timp, viaţa lor
sexuală nu părea să pălească. Lucru rar: pentru ei mai existau încă, în
fiecare zi, urmele primei zile.

Încercau, de asemenea, să întreţină o viaţă socială, să continue să se vadă

cu prietenii, să meargă la teatru, să facă vizite-surpriză bunicilor.
Încercau să nu devină prizonieri. Să dejoace capcana oboselii. Astfel
treceau anii şi totul părea atât de simplu. În timp ce alţii făceau eforturi,
Nathalie nu înţelegea sintagma: „Ca să formezi un cuplu, trebuie să
munceşti.“ În opinia ei, lucrurile erau simple sau nu. E lesne să gândeşti
astfel când totul merge bine, când nu există probleme. În fine, apăreau
uneori. Dar te poţi întreba dacă nu se certau pur şi simplu pentru
plăcerea împăcării. Atunci? Atâta reuşită devenea aproape neliniştitoare.
Timpul trecea peste această uşurinţă, peste această rară abilitate a
oamenilor.

10

Viitoare destinaţii la care se gândeau Nathalie şi François

Barcelona

Miami
 La Baule

11

E de ajuns să respiri, ca timpul să treacă. Dar Nathalie lucra deja de cinci

ani în întreprinderea suedeză. Cinci ani de activitate variată, cinci ani de
dus-întors pe culoare şi în ascensor. Destul de aproape de echivalentul
unei călătorii Paris-Moscova. Cinci ani şi o mie două sute de cafele de la
automat. Dintre care trei sute optzeci în timpul celor patru sute douăzeci
de întâlniri cu clienţii. Charles era foarte fericit că o putea număra printre
colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Deseori o chema în biroul lui doar ca
să o felicite. Desigur, proceda astfel mai ales seara. Când toţi ceilalţi
plecaseră. Dar nu era grosolan. Simţea multă tandreţe faţă de ea şi
aprecia momentele în care erau numai ei doi. Bineînţeles că încerca să
creeze un teren propice ambiguităţii. Nici o altă femeie nu s-ar fi înşelat
asupra unor asemenea momente, dar Nathalie trăia în straniul abur al
monogamiei. Pardon, al iubirii. Al acelei iubiri care îi transformă în neant
pe toţi ceilalţi bărbaţi şi, odată cu aceasta, orice viziune obiectivă a
tentativelor de seducţie. Charles era amuzat şi se gândea la François ca la
un mit. Poate că această manieră a ei de a nu fi niciodată înclinată să
seducă îi apărea, de asemenea, ca o provocare. Inevitabil, i se întâmpla să
creeze, într-o zi sau alta, un spaţiu tulbure între ei, fie chiar şi unul
minim. Uneori îşi schimba radical atitudinea şi regreta că a angajat-o.
Contemplarea zilnică a acestei feminităţi inaccesibile îl epuiza.
Relaţia lui Nathalie cu directorul – pe care unii o considerau privilegiată
– stârnea tensiuni. Ea încerca să le atenueze, să nu intre în meschinăriile
vieţii de birou. Dacă păstra distanţa faţă de Charles, o făcea şi din acest
motiv. Ca să nu cadă în rolul demodat de favorită. Eleganţa ei şi aura cu
care se învăluia în relaţia cu angajatorul ei trebuiau, poate, să o
determine să fie şi mai exigentă. Asta simţea fără să ştie dacă era
justificat. Toată lumea era de acord să-i prezică un viitor remarcabil
acestei femei strălucitoare, energice şi muncitoare. De mai multe ori
acţionarilor suedezi le-au ajuns la urechi iniţiativele ei excelente.
Geloziile pe care le stârnea se materializau prin lovituri urâte. Prin
încercări de a o destabiliza. Nu se plângea, nu era genul care să se
smiorcăie când se reîntâlnea cu François. Era şi un fel de a spune că
măruntul circ al ambiţiilor nu avea prea multă importanţă. Această
aptitudine de a lăsa problemele să lunece peste ea trecea drept putere.
Era poate cea mai frumoasă dintre calităţile sale: să nu permită propriilor
slăbiciuni să se manifeste.

12

Distanţa între Paris şi Moscova

2478 de kilometri

13

În weekend, cel mai adesea, Nathalie era epuizată. Îi plăcea să citească,

întinsă pe canapea, încercând să alterneze paginile şi visele atunci când
simţea că moţăiala avea câştig de cauză faţă de ficţiune. Se instala, cu un
pled întins pe picioare, aşa, ce să mai adăugăm?, a da, îi plăcea să aibă la
îndemână un ceainic plin cu ceai din care bea mai multe ceşti, cu
înghiţituri mici, ca şi cum ceaiul ar fi fost un izvor nesecat. În duminica
aceea în care s-a întâmplat totul, citea o poveste rusească lungă, un
scriitor citit mai puţin decât Tolstoi şi Dostoievski şi care te face să
reflectezi la nedreptatea posterităţii. Îi plăcea moliciunea eroului,
incapacitatea lui de a acţiona, lipsa energiei de a înfrunta cotidianul.
Povestea era tristă. Ca şi ceaiul, izvor nesecat, prefera romanele-fluviu.

François a trecut pe lângă ea. „Ce citeşti?“, a întrebat-o. I-a răspuns că

este un autor rus, dar nu i-a precizat numele, pentru că i s-a părut că
întrebarea fusese pusă din politeţe, mecanic. Era duminică. Ei îi plăcea să
citească, lui, să alerge. Purta şortul pe care Nathalie îl găsea cam ridicol.
Nu avea de unde să ştie că îl vedea pentru ultima oară. François ţopăia
peste tot. Aşa era el: voia mereu să-şi facă încălzirea în salon, să respire
adânc înainte să plece, ca şi când dorea să lase un mare gol în urma lui.
Alergarea lui va fi o reuşită, cu siguranţă. Înainte să plece, s-a aplecat
asupra soţiei sale şi i-a spus ceva. Ciudat, dar Nathalie nu îşi amintea
acele cuvinte. Ultimul lor dialog s-a volatilizat. Apoi ea a adormit.

Când s-a trezit, i-a fost greu să îşi dea seama cât timp dormise. Zece
minute sau o oră? Şi-a mai turnat puţin ceai. Cald încă. Era un indiciu.
Părea că nu s-a schimbat nimic. Se afla în aceeaşi situaţie de dinainte să
adoarmă. Da, totul era identic. Telefonul a sunat în timpul acestei
reveniri la identic. Zgomotul soneriei s-a amestecat cu aburul ceaiului,
într-o stranie concordanţă a senzaţiilor. Nathalie a ridicat receptorul. O
secundă mai târziu viaţa ei se schimbase. Instinctiv a pus un semn între
paginile cărţii şi a ieşit în trombă din casă.

14

Ajunsă în holul spitalului, nu a ştiut ce să spună, ce să facă. A rămas o

vreme nemişcată. La recepţie i s-a spus până la urmă unde îşi putea găsi
soţul şi l-a descoperit lungit pe pat. Ai spune că doarme, a gândit ea.
Noaptea nu se mişcă niciodată. Şi acolo, în acel moment, era doar o
noapte ca oricare alta.
–Ce şanse are? l-a întrebat Nathalie pe medic.
–Minime.
–Ce înseamnă asta? Minime înseamnă că nu are nici o şansă? În acest caz,
spuneţi-mi că nu are nici una.
–Nu pot să vă spun, doamnă. Şansa este infimă. Nu se ştie niciodată.
–Ba da, dumneavoastră trebuie să ştiţi! Asta este meseria voastră, să ştiţi!
Răcnise această frază. De mai multe ori. Apoi se oprise. Îl privise fix pe
doctor, şi el o privea nemişcat, împietrit. Asistase la nenumărate scene
dramatice. Dar, în acest caz simţea, fără să poată explica de ce, un grad
superior în ierarhia dramei. Contempla chipul acestei femei răscolite de
durere. Incapabilă să plângă, într-atât o uscase durerea. S-a îndreptat
spre el, răvăşită şi absentă. Înainte să leşine.

Când şi-a revenit, şi-a văzut părinţii. Şi pe cei ai lui François. Cu o clipă
în urmă citea, iar acum iată că nu mai era acasă. Realitatea s-a recompus.
A vrut să dea totul înapoi, să ajungă la somn, să deruleze în sens invers
ziua de duminică. Nu era posibil, asta îşi repeta mereu, într-o litanie
halucinantă. I s-a explicat că este în comă. Că nimic nu era pierdut, dar ea
simţea că se isprăvise. Ştia lucrul acesta. Nu avea curajul să lupte. Şi
pentru ce? Ca să-l mai ţină în viaţă încă o săptămână. Şi pe urmă? Nu-l
văzuse? Era imobil. Nu îţi mai revii niciodată dintr-o asemenea stare.
Rămâi aşa pentru totdeauna.

I s-au dat calmante. Totul, toată lumea din jur se prăbuşise. Şi trebuia să
vorbească. Era peste puterile ei.
–Am să rămân lângă el. Să-l veghez:
–Nu foloseşte la nimic. E mai bine să mergi acasă şi să te odihneşti puţin,
i-a spus mama ei.
–Nu vreau să mă odihnesc. Trebuie să rămân aici.
Spunând aceste cuvinte, era gata să se prăbuşească. Doctorul a încercat să
o convingă să-şi urmeze părinţii. „Dar dacă se trezeşte şi eu nu sunt
lângă el?“, a întrebat ea. A urmat o tăcere stânjenitoare. Nimeni nu putea
crede că François se va mai trezi. Au încercat, zadarnic, să o liniştească:
„Vă vom anunţa imediat, dar acum chiar este mai bine să vă odihniţi
puţin.“ Nathalie nu a răspuns. Fiecare dintre ei o îmboldea să se întindă
pe pat, să urmeze mişcarea orizontală. Atunci a plecat împreună cu
părinţii săi. Mama i-a pregătit o supă pe care nu a putut-o înghiţi. A luat
două pastile şi s-a prăbuşit pe pat. În camera ei, în camera copilăriei ei. În
dimineaţa aceleiaşi zile fusese o femeie, iar acum adormea ca o fetiţă.

15

Fraze pe care François le-ar fi putut rosti înainte să plece să alerge

Te iubesc.

Te ador.

După sport, odihnă.

Ce mâncăm diseară?
 Lectură plăcută, iubirea mea.

Abia aştept să te revăd.

Nu am nicio intenţie să mă las zdrobit într-un accident.

Chiar trebuie să luam cina cu Bernard şi Nicole?

Ar trebui totuşi să citesc şi eu câte ceva.

Azi am să-mi lucrez în special gleznele.

Diseară facem un copil.

16

Câteva zile mai târziu, şi-a dat sufletul. Nathalie era pe altă lume,
abrutizată de calmante. Nu înceta să se gândească la acel ultim moment
petrecut împreună. Era extrem de absurd. Cum putea fi astfel distrusă
atâta fericire? Să se încheie totul cu imaginea unui bărbat ţopăind în
salon. Şi, pe urmă, acele ultime cuvinte pe care i le rostise la ureche. Nu şi
le va reaminti niciodată. Poate că pur şi simplu i-a suflat în ceafă. În clipa
în care plecase, se transformase deja într-o fantomă. O fantomă vie,
desigur, dar una care lasă în urma ei tăcere fiindcă moartea se instalase
acolo.
În ziua înmormântării nu a lipsit nimeni. Toată lumea s-a regăsit acolo
unde François îşi petrecuse copilăria. Ar fi fost fericit să vadă atât de
mulţi oameni, a gândit Nathalie. Ba nu, era absurd să îţi treacă prin minte
asemenea gânduri. Cum mai poate un mort să se bucure de ceva? E pe
cale să se descompună între patru scânduri: cum ar putea să mai fie
fericit? Mergând în urma sicriului, înconjurată de cei dragi, lui Nathalie i-
a trecut alt gând prin minte: sunt aceiaşi invitaţi ca la nunta noastră. Da,
sunt cu toţii aici. Exact aceiaşi. Ne revedem după câţiva ani, iar unii
dintre ei sunt îmbrăcaţi la fel. Şi-au scos singurul costum de culoare
închisă, care se potriveşte şi fericirii, şi nefericirii. Singura diferenţă:
vremea. Azi e frumos, ne-ar putea fi chiar cald. Culmea, pentru luna
februarie. Da, soarele strălucea cu putere. Iar Nathalie, privindu-l,
aproape că îşi simţea ochii arşi, iar vederea îi era înceţoşată de un halou
de lumină rece.

L-au depus în mormânt şi asta a fost tot.

După înmormântare, Nathalie nu-şi dorea decât să fie singură. Nu voia

să se întoarcă la părinţii ei. Nu mai voia să simtă priviri pline de milă
asupra-i. Voia să fie îngropată şi ea, să se închidă, să trăiască într-un
mormânt. Prietenii au însoţit-o acasă. La întoarcere, în maşină, nimeni nu
ştia ce să spună. Şoferul a propus să asculte puţină muzică. Dar foarte
repede, Nathalie i-a cerut să-o oprească. Nu putea suporta. Fiecare
melodie îi amintea de François. Fiecare notă era ecoul unei amintiri, al
unei anecdote, al unui surâs. Şi-a dat seama că avea să fie teribil. În şapte
ani de viaţă trăită împreună, avusese timp să se risipească pretutindeni,
să lase o urmă în toate respiraţiile. Nathalie a înţeles că nimic nu-i va
şterge amintirea morţii lui.

Prietenii au ajutat-o cu bagajele. Nu i-a poftit să intre.

–Nu vă propun să rămâneţi, sunt obosită.
–Promiţi să ne chemi dacă ai nevoie de ceva?
–Da.
–Promiţi?
–Da, promit.
I-a îmbrăţişat şi le-a mulţumit. Era o mare uşurare să fie singură. Alţii nu
ar fi suportat singurătatea în acel moment. Nathalie visa la ea. Şi totul era
acolo. Nimic nu se clintise de la locul lui. Pledul tot pe canapea. Iar
ceainicul, pe măsuţa joasă, alături de cartea pe care o începuse. A fost
surprinsă mai ales de poziţia semnului de carte. Volumul era astfel tăiat
în două: prima parte fusese citită pe când François trăia. La pagina 312
era mort. Ce trebuia să facă? Mai poţi continua lectura unei cărţi
întreruptă de moartea propriului soţ?

17

Nimeni nu-i înţelege pe cei care spun că vor să rămână singuri. Dorinţa
de singurătate se transformă automat în pulsiune morbidă. Degeaba
încerca Nathalie să-i liniştească, toţi voiau să treacă să o vadă. Ceea ce
presupunea că trebuie să vorbească. Avea impresia că urma să ia totul de
la zero, inclusiv să înveţe să vorbească. În fond, poate că aveau dreptate
să o forţeze să socializeze, să o forţeze să se spele, să se îmbrace, să
primească vizite. Prietenii ei se înlocuiau în mod alternativ unii pe
ceilalţi, era înspăimântător de clar. Îşi imagina un soi de celulă de criză
manageriind drama cu ajutorul unei secretare, cu siguranţă mama ei,
notând totul pe un planning uriaş, astfel încât să varieze cu abilitate
vizitele familiei şi cele ale prietenilor. Îi auzea pe membrii acestei secte de
sprijin discutând între ei, comentându-i cele mai neînsemnate gesturi:
„Ei, cum îi merge?“, „Ce face?“, „Ce mănâncă?“ I se părea că devenise
subit centrul lumii în timp ce, pentru ea, lumea nu mai exista.
Charles s-a numărat printre vizitatorii a căror prezenţă a fost stăruitoare.
Trecea pe la ea la două sau trei zile. Era, în opinia lui, şi o modalitate de a
păstra legătura cu mediul profesional. Îi vorbea despre cum evoluează
dosarele în curs, iar ea îl privea ca pe un nebun. Cu ce o încălzea pe ea că,
în acel moment, comerţul exterior chinez trece printr-o criză? Puteau
chinezii să-i aducă îndărăt soţul? Nu. Atunci nu îi erau de niciun folos.
Charles simţea că nu-l ascultă, dar ştia că, încetul cu încetul, toate acestea
nu vor rămâne fără rezultat. Că îi picura asemenea unei perfuzii
elemente din realitate. S-a aşezat foarte aproape de ea:
–Poţi să te întorci când vrei. Trebuie să ştii că toţi de la firmă suntem
alături de tine.
–Mulţumesc, drăguţ din partea voastră.
–Şi să ştii că poţi conta pe mine.
–Mulţumesc.
–Poţi cu adevărat să contezi pe mine.
Nathalie nu înţelegea de ce, de când îi murise soţul, începuse să o
tutuiască. Ce însemna asta? Dar la ce bun să cauţi un sens acestei turnuri?
Nu avea putere. Se simţea aici poate o responsabilitate: de a arăta că o
parte din viaţa ei nu se clătina. Totuşi, era straniu să o tutuiască. Ba nu,
există fraze pe care nu le poţi rosti folosind „dumneavoastră“. Fraze de
consolare. Trebuie să ştergi distanţa ca să le poţi rosti, trebuie să te
găseşti în intimitate. I se părea că trece să o vadă prea des. Încerca să-i
dea de înţeles asta. Dar cei care plâng nu sunt ascultaţi. Era acolo,
devenea insistent. Într-o seară, în timp ce vorbea, i-a pus mâna pe
genunchi. Nathalie nu a spus nimic, dar găsea că gestul lui trădează o
lipsă de delicateţe teribilă. Voia să profite de necazul ei ca să îi ia locul lui
François? Era genul care în maşină stă pe locul mortului? Poate că a vrut
pur şi simplu să o facă să înţeleagă că este aici dacă ea avea nevoie de
afecţiune. Dacă ar avea nevoie să facă dragoste. Adeseori, proximitatea
morţii te împinge spre sexualitate. Dar aici, nu, nu era cazul. I-a respins
mâna, iar Charles a simţit că, fără îndoială, mersese prea departe.

–Voi reveni curând la lucru, a spus ea.

Fără să ştie prea bine ce anume însemna lucrul acesta.

18

De ce Roman Polanski a adaptat romanul Tess d’Uberville de Thomas Hardy

Nu este chiar o lectură întreruptă de moarte. Dar Sharon Tate, soţia lui
Roman Polanski, înainte să moară asasinată cu brutalitate de Charles
Manson, îi recomandase acest roman soţului ei, spunându-i că ar fi ideal
pentru o adaptare. Filmul, realizat zece ani mai târziu, cu Nastassja
Kinski în rolul principal, îi va fi astfel dedicat.

19

Nathalie şi François nu voiseră să aibă un copil imediat. Era un proiect de

viitor. De acum înainte acest viitor nu mai exista. Copilul lor rămânea
virtual. Ne putem gândi uneori la toţi aceşti artişti care mor, întrebându-
ne ce anume ar fi creat dacă ar mai fi trăit? Ce ar fi compus John Lennon
în 1992 dacă nu ar fi murit în 1980? Aşa încât se naşte întrebarea: care ar
fi fost viaţa acestui copil care nu va exista niciodată? Ar trebui să ne
gândim la toate aceste destine care eşuează pe ţărmurile posibilităţilor
lor.

Săptămâni întregi avusese această atitudine smintită: să nege moartea. Să

continue să-şi imagineze viaţa de zi cu zi ca şi când soţul ei era acolo. Era
în stare să lase bileţele pentru el pe masa din salon, dimineaţa, înainte să
plece la plimbare. Mergea ore întregi cu un singur scop: să se piardă în
mulţime. I se întâmpla să intre în biserici, ea care nu era credincioasă şi
care avea certitudinea că nu va putea crede niciodată. Îi era greu să-i
înţeleagă pe cei care se refugiază în religie, îi era greu să înţeleagă că îţi
poţi păstra credinţa după ce ai trăit o dramă. Totuşi, aşezată printre
stranele goale, în toiul după-amiezii, locul acela o reconforta. O pace
infimă dar, preţ de o clipă, da, simţea căldura lui Hristos. Atunci
îngenunchea şi era ca o sfântă cu diavolul în inimă.

Uneori revenea la locul primei întâlniri. Pe acel trotuar unde, cu şapte ani
în urmă, mersese – o anonimă pentru el. „Şi dacă m-ar aborda acum
cineva, cum aş reacţiona?“, se întreba. Dar nimeni nu îi întrerupea
reculegerea.

Ajungea şi acolo unde soţul ei fusese accidentat. Unde, alergând în şort,

ascultând muzică, traversase atât de neatent. Ultima lui clipă de
neatenţie. Se aşeza pe marginea carosabilului şi privea maşinile care
treceau. De ce nu şi-ar lua viaţa oare chiar în acelaşi loc? De ce să nu-şi
amestece urmele sângelui lor într-o ultimă contopire morbidă? Stătea
locului multă vreme, fără să ştie ce să facă, lacrimile prelingându-i-se pe
obraji. La puţină vreme după înmormântare venea aici. Era absurd să se
afle acolo, era absurd să-şi imagineze brutalitatea şocului, era absurd să
vrea să confere concreteţe morţii soţului ei. Poate că, în fond, era singura
soluţie. Ştie cineva cum se poate supravieţui după o asemenea dramă?
Nu există metode. Fiecare citeşte ce îi scrie propriul trup. Nathalie îşi
domolea această pulsiune de a fi acolo plângând pe marginea drumului,
lăsându-se să moară în lacrimi.

20

Discografia lui John Lennon dacă nu ar fi murit în 1980:

Still Yoko (1982)

Yesterday and Tomorrow (1987)
Berlin (1990)
Titanic Soundtrack (1994)
Revival – The Beatles (1999)

21

Viaţa lui Charlotte Baron începând din ziua în care l-a accidentat mortal pe
François

Cu siguranţă că Charlotte nu ar fi ajuns florăreasă dacă nu ar fi fost

atentatele din 11 septembrie 2001. Pe 11 septembrie era ziua ei de naştere.
Tatăl său, aflat într-o călătorie în China, a lăsat-o să livreze florile. Jean-
Michel urca scările fără să-şi dea seama că timpurile se schimbaseră. A
sunat şi a zărit chipul palid al lui Charlotte. Nu putea să rostească nici un
cuvânt. După ce a luat florile, l-a întrebat:
–Ai aflat?
–Ce?
–Vino…
Jean-Michel şi Charlotte şi-au petrecut ziua împreună, aşezaţi pe
canapea, privind, reluate de mai multe ori, imaginile avioanelor care
izbeau turnurile. Să trăieşti în doi acest moment, devii în mod necesar
legat de celălalt. Deveniseră de nedespărţit, au avut o relaţie luni bune
până să conchidă că erau mai mult prieteni decât amanţi.

Ceva mai târziu, Jean-Michel şi-a creat propria firmă de livrat flori şi i-a
propus lui Charlotte să lucreze cu el. De atunci, viaţa lor se limita doar la
a face buchete. Duminica în care a avut loc accidentul, Jean-Michel
pregătise totul. Clientul voia să-şi ceară logodnica în căsătorie. Privind
florile, ea înţelegea mesajul, un fel de mesaj cifrat. Era imperativ ca florile
să fie livrate în acea duminică, era ziua aniversării întâlnirii lor. Chiar
înainte să plece, Jean-Michel a primit un telefon de la mama lui: bunicul
său tocmai fusese internat în spital. Charlotte i-a spus că se va ocupa ea.
Îi plăcea să conducă furgoneta. Mai ales când era vorba doar de o singură
livrare. Se gândea la cuplul respectiv, la rolul pe care îl juca ea în viaţa
lor: o anonimă cu funcţie de decizie. Se gândea la toate acestea şi la altele
când un bărbat a traversat la nimereală. A frânat prea târziu.

Charlotte a fost distrusă din cauza accidentului. Un psiholog a încercat să

o facă să vorbească, să facă în aşa fel încât să înlăture cât mai repede
şocul, pentru ca trauma să nu cangreneze inconştientul. Nu mult după
aceea s-a întrebat: trebuie să o contacteze pe văduvă? În cele din urmă şi-
a dat seama că este inutil. „Îmi cer scuze.“ Oare te poţi scuza în astfel de
cazuri? „Un prost, soţul dumneavoastră, să alerge aşa, la nimereală, mi-a
dat şi mie viaţa peste cap, vă daţi seama de asta?“, poate că ar fi adăugat
ea. Uneori, avea adevărate accese de ură faţă de acest bărbat, pentru
inconsecvenţa lui. Dar majoritatea timpului tăcea. Se instalase în absenţă.
Tăcerea acestor ore o unea cu Nathalie. Amândouă pluteau în amnezia
celei mai mărunte voinţe. Pe durata săptămânilor de convalescenţă, fără
să ştie de ce, se gândea mereu la florile pe care trebuia să le livreze în
ziua accidentului. Acel buchet părăsit era imaginea timpului avortat.
Evenimentele i se derulau pe dinaintea ochilor cu încetinitorul, iar şi iar,
auzea mereu zgomotul impactului, iar florile erau tot acolo, în prim plan,
înceţoşându-i privirea. Linţoliul zilei sale, obsesia ei transformată în
petale.

Jean-Michel, foarte îngrijorat de starea ei, i-a cerut nervos să treacă la

treabă. O încercare ca oricare alta de a o trezi. Încercare reuşită, fiindcă
Charlotte a ridicat capul şi a zis da, aşa cum fac fetiţele care promit să fie
foarte cuminţi după ce au făcut o prostie. Ea ştia prea bine că, de fapt, nu
are de ales. Că trebuia să continue. Şi că, desigur, nu subita enervare a
colegului ei era motivul. Totul va fi ca mai înainte. Ceva fusese violent
distrus în succesiunea zilelor. Acea duminică era mereu prezentă: o
găseai lunea şi joia. Continua vinerea sau marţea. Acea duminică nu se
mai isprăvea, căpăta contururi de eternitate nenorocită, şi se tot lăţea
peste viitor. Charlotte zâmbea, Charlotte mânca, dar Charlotte avea o
umbră pe chip. Una sau două din literele prenumelui ei rămâneau
ascunse în penumbră. Părea obsedată de un gând.
–Florile pe care trebuia să le livrez în ziua aceea… până la urmă le-ai
livrat?
–Nu-mi stătea mintea la asta. Am fost alături de tine imediat.
–Dar bărbatul nu a telefonat?
–Ba da, desigur. Am vorbit cu el chiar a doua zi. Nu era deloc mulţumit.
Logodnica lui nu promise nimic.
–Şi?
–Şi ce?… I-am explicat… i-am spus că ai avut un accident… că un bărbat
era în comă…
–Şi ce a spus?
–Nu mai ştiu exact… s-a scuzat… iar apoi a bălmăjit ceva… mi s-a părut
că vedea în asta un semn. Ceva foarte negativ.
–Vrei să spui… crezi că nu a mai cerut-o pe logodnică în căsătorie?
–Nu ştiu.
Charlotte a fost foarte tulburată de această întâmplare. Şi-a permis să îl
sune pe bărbatul respectiv. Acesta i-a confirmat că se hotărâse să amâne
cererea în căsătorie. Vestea a marcat-o profund. Nu putea să se întâmple
un asemenea lucru. S-a gândit la felul în care se înlănţuiau toate.
Căsătoria urma să fie amânată. Şi poate că o multitudine de alte
evenimente urmau să fie astfel modificate? O irita să-şi spună că vieţile
lor aveau să se schimbe. Dacă le repar, e ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic, a gândit ea. Dacă le repar, voi putea să am o viaţă normală.
S-a dus în camera din spate a prăvăliei ca să pregătească acelaşi buchet.
Apoi a luat un taxi.
–Este pentru o căsătorie? a întrebat şoferul.
–Nu.
–Pentru o zi de naştere?
–Nu.
–Pentru… sărbătorirea unei absolviri?
–Nu. Este exact ceea ce trebuia să fac în ziua în care am accidentat mortal
pe cineva.
Şoferul şi-a văzut de drum în tăcere. Charlotte a coborât. A depus florile
pe covoraşul de la intrare al femeii. A rămas o clipă să contemple acea
imagine. Apoi a hotărât să scoată câţiva trandafiri din buchet. I-a păstrat
şi a luat alt taxi. Din ziua accidentului păstrase asupra ei adresa lui
François. Preferase să nu o întâlnească pe Nathalie şi cu siguranţă că era
decizia cea bună. I-ar fi fost şi mai greu să o ia de la capăt alipind un chip
pe o viaţă distrusă. Acum se lăsa condusă de impuls. Nu voia să se
gândească. Taxiul a rulat o vreme, apoi s-a oprit. Pentru a doua oară, la
câteva minute distanţă, Charlotte se afla pe palierul unei femei. A aşezat
cei câţiva trandafiri albi în faţa uşii lui Nathalie.

22

Nathalie a deschis uşa şi s-a întrebat: era momentul oportun? François

murise de trei luni. Trei luni înseamnă atât de puţin. Nu simţea nicio
ameliorare. Peste trupul ei defilau santinelele morţii. Prietenii au sfătuit-o
să reînceapă lucrul, să nu se lase dusă de val, să îşi umple timpul astfel
încât să nu-i devină insuportabil. Ştia foarte bine că asta nu va schimba
nimic, poate că va fi chiar mai rău: mai ales seara, când se întoarce de la
serviciu şi el nu va fi aici, acasă. A te lăsa dus de val, ce expresie bizară.
Indiferent de ce se întâmplă, te laşi dus de val. Viaţa constă în a te lăsa
dus de val. Ea tocmai asta îşi dorea: să fie dusă de val. Să nu mai simtă
povara în fiecare secundă. Voia să găsească o frivolitate, fie ea una
insuportabilă.

Nu voise să telefoneze înainte. Voia să sosească pur şi simplu, pe

neaşteptate, pentru a face evenimentul cât mai discret. În hol, în ascensor,
pe culoare se întâlnise cu numeroşi colegi şi toţi, în drumul lor, se
străduiseră să îi arate puţină afecţiune. Un cuvânt, un gest, un zâmbet
sau, uneori, o tăcere. Tot atâtea atitudini câte persoane, dar fusese
profund înduioşată de acest fel unanim şi discret de a o susţine. Acum,
paradoxal, toate aceste manifestări de solidaritate o făceau să ezite. Dorea
lucrul acesta? Voia să trăiască într-un mediu în care totul era numai
compasiune şi stinghereală? Dacă revenea, trebuia să joace comedia
vieţii, să facă în aşa fel încât totul să meargă bine. Nu suporta să citească
în privirea celorlalţi o blândeţe care, de fapt, nu era decât anticamera
milei.

Ezita, încremenită în faţa biroului directorului său. Simţea că, dacă intra,
însemna că se întorsese definitiv. În cele din urmă s-a hotărât şi a păşit
fără să mai ciocăne la uşă. Charles era cufundat în lectura dicţionarului
Larousse. Mania lui: în fiecare dimineaţă citea câte o definiţie.
–Eşti bine? Nu te deranjez? a întrebat Nathalie.
A ridicat capul, surprins să o vadă. Părea un spectru. I s-a pus un nod în
gât, se temea că nu se va mai putea mişca, rămânând încremenit de
emoţie. Nathalie s-a apropiat de el.
–Îţi citeşti definiţia?
–Da.
–Şi astăzi ce ai ales?
–Cuvântul „delicateţe“. Nu mă mir că ai apărut chiar în această clipă.
–E un cuvânt frumos.
–Mă bucur să te văd aici. În fine, speram că te vei întoarce.
A urmat o clipă de tăcere. Straniu, dar venea un moment în care nu ştiau
ce să-şi spună. În aceste cazuri, Charles propunea întotdeauna un ceai.
Ca şi cum ar fi fost seva din care îşi extrăgea cuvintele.
–Azi am vorbit cu acţionarii suedezi, a reînceput el vioi. De fapt, ştii,
acum vorbesc puţin suedeza.
–Da?
–Da… Mi-au cerut să învăţ suedeza… norocul meu. Cu adevărat o limbă
de rahat.
–…
–Bine, le datorez asta. Totuşi, sunt destul de flexibili… în fine, da, şi-o
spun, pentru că le-am vorbit despre tine… şi toţi sunt de acord să facem
aşa cum vrei tu. Dacă te hotărăşti să revii, o vei putea face în ritmul tău,
cum doreşti.
–Drăguţ din partea voastră.
–Nu este drăguţ. Ne lipseşti cu adevărat.
–…
–Îmi lipseşti.
Rostise aceste cuvinte privind-o intens. O privire fixă, stânjenitoare. În
privire timpul se eternizează: o secundă înseamnă un discurs. La drept
vorbind, Charles nu putea nega două lucruri: 1. că fusese dintotdeauna
atras de ea; 2. că atracţia faţă de ea devenise încă şi mai intensă după
moartea soţului ei. Greu de mărturisit genul acesta de atracţie. O afinitate
morbidă? Nu neapărat. Chipul lui Nathalie părea sublimat de drama pe
care o trăia. Tristeţea ei adâncea considerabil potenţialul său erotic.

23

Definiţia cuvântului „delicateţe“ din dicţionarul Larousse

Delicateţe, s. f.
1. Faptul de a fi delicat.
2. Lit. A-i arăta delicateţe cuiva: a dovedi răceală faţă de cineva, a nu fi în
termeni buni cu cineva.
 24

Nathalie era la birou. Încă din prima dimineaţă de când revenise la

serviciu fusese confruntată
cu ceva teribil: calendarul cu foi detaşabile. Din respect, nimeni nu se
atinsese de lucrurile ei. Şi nimeni nu-şi imaginase în ce măsură va fi
îngrozitor pentru ea să descopere încremenită pe birou data zilei de
dinaintea dramei. Data precedând cu două zile accidentul soţului ei. Pe
acea pagină a calendarului François trăia. A luat calendarul şi a început
să-i răsfoiască filele. Zilele se perindau pe dinaintea ochilor. De când
murise François, considera fiecare zi încărcată cu o greutate imensă.
Atunci, acolo, putea, în câteva secunde, să observe drumul parcurs. Toate
acele file erau încă acolo. Iar acum era astăzi.
Şi pe urmă vine un moment în care începe un nou calendar.

Nathalie îşi reluase lucrul de mai multe luni. Se implicase în munca ei

într-un fel pe care mulţi îl considerau excesiv. Timpul îşi relua cursul.
Totul reintra în normal: rutina şedinţelor şi partea absurdă a dosarelor,
numerotate de parcă erau o succesiune de elemente cu totul lipsite de
importanţă. Şi pe urmă, cel mai înalt grad de absurditate: dosarele ne vor
supravieţui. Da, iată ce-şi spunea, în timp ce arhiva documentele. Toate
hârţoagele acestea ne erau superioare în multe privinţe, nu erau încercate
de boală, de bătrâneţe sau de accidente. Nici un dosar nu va fi accidentat
într-o duminică, în timp ce alerga.

25

Definiţia cuvântului „delicat“ în dicţionarul Larousse, căci definiţia cuvântului

 „delicateţe“ nu este de ajuns pentru a înţelege delicateţea

Delicat, -ă: adj. (lat. delicatus).

1. De o mare fineţe; sublim; rafinat. Un chip cu trăsături delicate. Un
parfum delicat.
2. Care dovedeşte fragilitate. Sănătate delicată.
3. Greu de controlat, sensibil. Situaţie, manevră delicată.
4. Care manifestă o sensibilitate considerabilă, tact. Un bărbat delicat. O
grijă delicată.

Peiorativ: Greu de mulţumit. A face pe delicatul.

26

De la întoarcerea lui Nathalie, Charles era binedispus. I se întâmpla chiar

să-i facă plăcere lecţiile de suedeză. Între ei se crease ceva care ţinea de
încredere şi respect. Nathalie evalua şansa pe care o avea: să fie sub
conducerea acestui bărbat atât de binevoitor faţă de ea. Însă nu era naivă;
simţea că o place. Îi permitea să facă aluzii mai mult sau mai puţin fine.
Charles nu mergea prea departe pentru că avea grijă să impună o
distanţă care lui îi părea insurmontabilă. Era peste puterile sale. Îşi păstra
toată energia pentru muncă. El încercase să o invite la cină, încercări
eşuate, refuzate prin tăcere. Pur şi simplu nu putea să iasă în oraş. Mai
ales cu un bărbat. I se părea absurd, căci, dacă avea curajul să reziste
toată ziua, să se concentreze asupra dosarelor neimportante, de ce nu şi-
ar oferi câteva clipe de relaxare? Sigur era ceva legat de noţiunea de
plăcere. Simţea că nu are dreptul să facă ceva frivol. Asta era. Nici măcar
nu era sigură că putea izbuti.

În seara aceasta lucrurile erau diferite. Acceptase să ia cina împreună.

Charles pusese pe tapet un argument imparabil: trebuia să serbeze
promovarea ei. Fiindcă, da, fusese avansată şi de acum înainte avea să
conducă un grup de şase persoane. Dacă această promovare profesională
era cu totul justificată de competenţele ei, se întreba totuşi dacă nu
cumva se întâmplase şi din milă. La început, dorise să refuze, dar era
complicat să nu accepte să fie promovată. Apoi, constatând graba cu care
Charles organiza această seară, se întreba dacă nu cumva grăbise
promovarea ei doar pentru a cina împreună. Totul era posibil, degeaba se
străduia să înţeleagă. Nathalie îşi spunea tocmai că avea dreptate şi că
era cu siguranţă un bun prilej să se străduiască să iasă undeva. Urma,
poate, să restabilească legătura cu un soi de lipsă de griji nocturnă.

27

Pentru Charles, cina era o miză extrem de importantă. Ştia că va fi

hotărâtoare. Se pregătise cu aceeaşi migală ca şi pentru prima sa întâlnire
din adolescenţă. La urma urmei nu era o senzaţie atât de extravagantă.
Gândindu-se la Nathalie, aproape că îşi imagina că era pentru prima oară
când lua cina cu o femeie. Ca şi cum ea avea strania calitate de a risipi
toate amintirile vieţii sale amoroase.

Charles avusese grijă să evite toate restaurantele cu lumânări pe masă

pentru a nu o brusca pe Nathalie cu un romantism pe care ea l-ar fi putut
considera deplasat. Primele minute au fost perfecte. Beau spunându-şi
fraze scurte, iar tăcerile survenite, care nu durau mult, nu provocau nicio
jenă. Nathalie aprecia faptul de a se afla acolo, de a bea ceva. S-a gândit
că ar fi trebuit să iasă mai mult, că plăcerea venea din acţiune şi chiar
avea nevoie să se ameţească puţin. Totuşi, ceva o aducea cu picioarele pe
pământ. Nu putea niciodată să iasă pe deplin din condiţia ei. Nu putea
bea atât cât ar fi vrut, nu s-ar fi schimbat nimic. Era chiar aici, perfect
lucidă, privindu-se jucând asemenea unei actriţe pe scenă. Dedublându-
se, o observa siderată pe femeia care încetase să mai existe, care nu mai
putea fi în realitate şi în seducţie. Momentul plasa sub o lumină încă şi
mai intensă toate detaliile imposibilităţii ei de a fi altfel. Dar Charles nu
vedea nimic. Plutea în primul nivel, încerca să o facă să bea ca să poată să
se bucure de puţină viaţă alături de ea. Îl subjugase. De luni bune i se
părea că Nathalie are ceva rusesc în ea. Nu ştia prea bine ce înseamnă,
dar asta era: în mintea lui, Nathalie avea o forţă rusească, o tristeţe
rusească. Astfel, feminitatea ei călătorise din Elveţia în Rusia.
–Ei… cum să explic promovarea aceasta?
–Pentru că lucrezi formidabil… şi pentru că te găsesc minunată.
–Asta-i tot?
–De ce mă întrebi? Simţi că nu e tot?
–Eu? Nu simt nimic.
–Şi dacă îmi pun mâna aici, nu simţi nimic?
Nu îşi dădea seama cum îndrăznise. Îşi spunea că în seara aceasta totul
era posibil. Cum de s-a îndepărtat în aşa hal de realitate? Atingându-i
mâna lui Nathalie, îşi amintise imediat clipa în care îi pusese mâna pe
genunchi. Îl privise la fel. Iar el nu a făcut decât să dea înapoi. Se săturase
să se izbească de un zid, să trăiască mereu printre vorbe nespuse. Dorea
să clarifice lucrurile.
–Nu îţi plac, asta e?
–Dar… de ce mă întrebi?
–Şi tu de ce pui întrebări? De ce nu răspunzi niciodată?
–Pentru că nu ştiu…
–Nu crezi că trebuie să mergi mai departe? Nu îţi cer să îl uiţi pe
François… dar nu vei putea sta închisă toată viaţa… ştii în ce măsură pot
să fiu alături de tine…
–…Dar eşti căsătorit…
Pe Charles l-a surprins menţionarea soţiei sale. Poate să pară o nebunie,
dar o dăduse uitării. Nu era decât un bărbat căsătorit care cinase cu o altă
femeie. Un bărbat care trăia clipa. Da, era căsătorit. Plutea în ceea ce se
numea viaţă conjucalmă. Între el şi soţia lui nu mai era nimic. De unde şi
surpriza lui, fiindcă atracţia simţită pentru Nathalie era foarte sinceră.
–Soţia mea? De ce îmi aminteşti de ea? E o umbră! Abia dacă mai
schimbăm o vorbă.
–Nu s-ar spune.
–Fiindcă mizează totul pe aparenţe. Când vine la birou o face numai
pentru a se afişa. Dacă ai şti cât suntem de patetici, dacă ai şti…
–Atunci părăseşte-o!
–Pentru tine o părăsesc imediat.
–Nu pentru mine… pentru tine.

O pauză. Interval de timp în care au respirat şi au mai băut câteva

înghiţituri de vin. Nathalie era şocată că Charles l-a pomenit pe François,
că încercase să devieze traseul serii atât de repede şi cu atât de puţină
eleganţă către o destinaţie primitivă. A sfârşit prin a spune că vrea să
plece. Charles simţea că mersese prea departe, că stricase seara cu
declaraţiile lui. Cum de nu-şi dăduse seama că nu este momentul? Că nu
era pregătită? Trebuia să nu se pripească, să avanseze treptat. Iar el
pornise ca un nebun, cu toată viteza, încercând să recupereze în două
minute anii de dorinţă. Totul, din cauza începutului serii. Toată această
frumoasă intrare în subiect, atât de promiţătoare care îi dăduse
încrederea oamenilor nerăbdători.

S-a liniştit: la urma urmei avea dreptul să spună ce simte. Nu era o crimă
să îţi deschizi sufletul. Da, este adevărat că totul era greoi cu ea, că
statutul ei de văduvă complica mult lucrurile. Credea că ar fi avut mai
multe şanse să o seducă într-o bună zi dacă François ar fi trăit. Murind,
cimentase şi mai mult iubirea lor. Cum să mai binedispui o femeie în
condiţiile acestea? O femeie care trăieşte într-o lume încremenită. Într-
adevăr, te puteai întreba dacă nu cumva s-a omorât ca să prelungească
iubirea lor în eternitate. Unii sunt convinşi că pasiunea are în mod
necesar un sfârşit tragic.

28

Au ieşit din restaurant. Stinghereala era din ce în ce mai intensă. Charles

nu găsea cuvântul potrivit, sclipirea minţii sau chiar umorul care i-ar fi
permis să mai detensioneze puţin atmosfera. Nu mai era nimic de făcut,
fuseseră prinşi în nisipuri mişcătoare. Luni bune Charles fusese delicat şi
atent, respectuos şi fidel şi iată că toate eforturile lui pentru a fi plăcut
cuiva erau distruse fiindcă nu ştiuse să-şi stăpânească dorinţa. Acum
trupul lui semăna cu o absurditate dezmembrată, fiecare membru având
o inimă autonomă. A încercat să o sărute pe Nathalie pe obraz. Încercarea
se voia dezinvoltă şi amicală, dar gâtul său era ţeapăn. Acest moment
sufocant a mai durat încă puţin – o lentă succesiune a secundelor
preţioase.

Apoi, brusc, Nathalie i-a zâmbit larg. Voia să îi dea de înţeles că nu era
grav. Că era mai bine să uite această seară, atâta tot. I-a spus pe un ton
blând că vrea să se plimbe puţin şi a plecat. A continuat să o observe,
privindu-i spatele. Nu se putea mişca, încremenit în eşecul său. Nathalie
se îndepărta de câmpul vizual al lui Charles, devenind din ce în ce mai
mică, însă el era cel care se tasa, care se micşora în locul unde se afla.
Atunci Nathalie s-a oprit.
A făcut cale întoarsă.
Acum se îndrepta spre el. Această femeie care, o clipă mai înainte
dispărea din vederea lui, se mărea pe măsură ce păşea spre el. Ce dorea?
Nu trebuia să se precipite. Cu siguranţă că uitase cheile, o eşarfă sau unul
dintre acele obiecte pe care femeile adoră să le uite. Dar nu era asta, se
vedea din felul în care mergea. Simţea că nu era vorba despre ceva
concret. Că venea spre el ca să-i vorbească, să-i spună ceva. Plutea
asemenea unei eroine dintr-un film italian din 1967. Şi el voia să se
îndrepte spre ea. În deriva lui romantică s-a gândit că trebuie să înceapă
să plouă. Că toată tăcerea de la sfârşitul cinei nu fusese decât o confuzie
şi că ea revenea nu pentru a-i vorbi, ci pentru a-l îmbrăţişa. Era cu
adevărat uimitor: în momentul în care Nathalie plecase, intuiţia îi
spusese lui Charles că nu trebuie să se mişte. Căci era limpede că exista
ceva între ei, ceva instinctual şi simplu, puternic şi fragil şi era astfel de la
început. Inevitabil, trebuia să o înţeleagă. Nu era uşor pentru ea. Să-şi
recunoască sentimentele în timp ce soţul ei murise de puţină vreme. Era
chiar atroce. Şi totuşi cum să rezişti? Poveştile de iubire sunt deseori
amorale.

Acum era foarte aproape de el, febrilă şi divină, întruchiparea

voluptuoasă a feminităţii. Era aici, Nathalie, dragostea lui:
–Iartă-mă că nu ţi-am răspuns adineaori… eram stingherită…
–Da, înţeleg.
–E greu să exprin prin cuvinte ceea ce simt.
–Ştiu, Nathalie.
–Dar cred că îţi pot răspunde: nu îmi placi. Şi nu mă simt în largul meu
prin maniera ta de a mă seduce. Sunt sigură că nu va fi niciodată nimic
între noi. Poate pur şi simplu nu voi mai fi capabilă să iubesc pe cineva,
dar dacă vreodată m-aş gândi la asta într-o bună zi, ştiu că nu vei fi tu
acela.
–…
–Nu puteam să plec aşa. Am preferat să îţi spun.
–S-a spus. Ai spus-o. Da, a fost spus. Dacă am auzit, este pentru că tu ai
spus-o. Da, tu ai spus-o. Nathalie se uita la Charles care continua să
sughită. Cuvintele suspendate, înghiţite progresiv de tăcere. Cuvinte ca
ochii unui muribund. A încercat un gest tandru: şi-a pus mâna pe umărul
lui. Şi s-a întors de unde a venit. A plecat iar spre Nathalie cea micuţă.
Charles voia să rămână în picioare, ceea ce nu s-a dovedit a fi lesne. Nu-
şi venea în fire. Cu mare simplitate, fără cea mai mică răutate. Trebuia să
accepte evidenţa: nu-l plăcea şi nu îl va plăcea niciodată. Nu resimţea
nicio mânie. Era sfârşitul subit a ceva ce iubise ani de-a rândul. Sfârşitul
unei posibilităţi. Seara avusese parcursul Titanicului. Festivă la început,
se stingea într-un naufragiu. Adevărul are deseori alura unui aisberg.
Nathalie era în continuare în câmpul lui vizual, iar el o voia plecată cât
mai repede. Chiar şi punctul infim în care se transformase i se părea de
nesuportat.

29

Charles a făcut câţiva paşi până în parcare. Odată instalat în maşină, a

fumat o ţigară. Ceea ce simţea se potrivea de minune cu neoanele de un
galben agresiv. A demarat şi a deschis radioul. Prezentatorul vorbea
despre o stranie serie de meciuri nule în acea seară, fapt care era un statu-
quo în clasamentul ligii întâi. Totul era într-o deplină armonie. El era
asemenea unui club pierdut în pântecele flasc al campionatului. Era
însurat, avea o fetiţă, era directorul unei firme, dar se simţea copleşit de
un vid imens. Numai visând la Nathalie căpăta forţă vitală. Acum totul
se isprăvea, distrus, fărâmiţat, zdrobit. Putea să înşiruie sinonime,
zadarnic. S-a întrebat atunci dacă există ceva mai rău decât să fii respins
de femeia pe care o iubeşti: să trebuiască să o întâlneşti zilnic în drumul
tău. Să te afli în orice clipă alături de ea pe culoar. Nu s-a gândit la culoar
întâmplător. Ea era frumoasă şi când stătea la birou, dar întotdeauna
considerase că erotismul ei se răspândea cu şi mai mare putere atunci
când mergea pe culoarele firmei. Da, în mintea lui era o femeie culoar. Iar
acum îşi dădea seama că la capătul culoarului trebuie să se întoarcă din
drum.

În schimb, ca să meargă acasă, nu trebuia niciodată să se întoarcă din

drum. Maşina lui Charles rula pe drumul bătut zilnic. Ai fi zis că e un
metrou, într-atât acest traseu emana identicul. A parcat şi a mai fumat o
ţigară înainte să intre în clădirea unde locuia. Deschizând uşa, şi-a zărit
soţia în faţa televizorului. Nimeni nu ar fi ghicit că Laurence a avut o zi
animată de un soi de frenezie senzuală. Se mula, încet, dar sigur, pe
prototipul burghezei depresive. Straniu, dar Charles nu a fost afectat de
această imagine. A înaintat încet spre televizor şi l-a oprit. Soţia lui a
protestat fără prea mare convingere. S-a apropiat de ea şi a prins-o cu
putere de braţe. Laurence a vrut să reacţioneze, dar niciun sunet nu i-a
ieşit de pe buze. De fapt, ea visase la momentul acesta, visase că soţul ei o
va atinge, visase că va înceta să treacă pe lângă ea de parcă nici n-ar fi
existat. Viaţa lor de cuplu era un antrenament zilnic în vederea
dispariţiei finale. S-au îndreptat spre camera lor fără să-şi spună un
cuvânt. Patul era aranjat şi a fost deranjat. Charles a răsucit-o pe
Laurence şi i-a scos chiloţii. Faptul de a fi fost respins de Nathalie i-a
stârnit cheful de a face dragoste cu soţia lui, ba chiar într-o manieră cam
brutală.

30

Rezultatele din Liga întâi din seara în care Charles a înţeles că nu-i va mai vorbi
niciodată lui Nathalie:

Auxerre–Marseille: 2–2
Lens–Lille: 1–1
Toulouse–Sochaux: 1–0
Paris S.G.–Nantes: 1–1
Grenoble–Le Mans: 3–3
Saint-Étienne–Lyon: 0–0
Monaco–Nice: 0–0
Rennes–Bordeaux: 0–1
Nancy–Caen: 1–1
Lorient–Le Havre: 2–2
 31

După cina aceea, relaţiile dintre ei nu au mai fost aceleaşi. Charles a

devenit mai rezervat, ceea ce Nathalie a înţeles perfect. Discuţiile lor,
destul de rare, erau strict profesionale. Gestiunea dosarelor impunea un
număr mic de situaţii în care ei să se întâlnească. De când fusese
promovată, Nathalie avea în subordine un grup de şase persoane 5 . Se
mutase într-un alt birou şi asta o ajutase foarte mult. Cum de nu se
gândise mai înainte? Era de ajuns să schimbi decorul pentru a-ţi modifica
starea de spirit? Ar trebui să se gândească la posibilitatea de a se muta.
Însă, abia ce apăruse gândul acesta, a şi înţeles că nu va avea curajul să o
facă. Doliul are o putere contradictorie, o putere absolută care
propulsează totul atât spre necesitatea schimbării, cât şi spre tentaţia
morbidă a fidelităţii faţă de trecut. Atunci a lăsat în grija vieţii sale
profesionale orientarea spre viitor. Noul ei birou, situat la ultimul etaj al
clădirii, părea că atinge cerul şi s-a felicitat că nu se teme de înălţime. Iată
o bucurie pe care o considera simplă.

Lunile care au urmat au fost încă şi mai marcate de o sete de muncă.

Cochetase chiar cu ideea de a începe cursuri de suedeză în cazul în care
ar primi noi atribuţii. Nu se putea spune că era ambiţioasă. Încerca doar
să se acopere de dosare. Anturajul ei continua să fie neliniştit deoarece
considera felul ei excesiv de a munci o formă de depresie. Teoria o irita la
culme. Pentru ea lucrurile erau simple: voia să muncească pentru a nu se
mai gândi la drama ei, pentru a nu mai pluti în neant. Luptăm cum
putem şi ei i-ar fi plăcut ca apropiaţii săi, în loc să elaboreze teorii vagi, să
o susţină în lupta ei. Era mândră de ceea ce reuşea să facă. Mergea la
birou chiar şi în weekend, îşi lua de lucru acasă, uita de program. Va
veni, în mod necesar un moment în care se va prăbuşi din cauza
epuizării, dar, până una-alta, avansa împinsă numai de această
adrenalină suedeză.

Energia ei impresiona pe toată lumea. Cum nu mai arăta nicio fisură,

oricât de neînsemnată, colegii ei începuseră să uite prin ce trecuse
Nathalie. François devenea o amintire pentru ceilalţi şi probabil că astfel
va deveni şi pentru ea. Lungile ore petrecute la serviciu o făceau
disponibilă totdeauna mai ales pentru cei care îi erau subordonaţi. Chloé,
ultima sosită, era şi cea mai tânără. În mod special îi plăcea să se
confeseze lui Nathalie, mai ales despre grijile pe care şi le făcea în
legătură cu logodnicul ei şi cu angoasa permanentă prin care trecea: era
îngrozitor de geloasă. Ştia că e absurd, dar nu izbutea să se stăpânească,
să aibă un comportament raţional. Atunci s-a întâmplat ceva straniu:
poveştile lui Chloé, impregnate de imaturitate, i-au permis lui Nathalie
să refacă legăturile cu o lume pierdută. Cea a tinereţii sale, a spaimei de a
nu găsi un bărbat alături de care să se simtă bine. În vorbele lui Chloé
exista ceva similar unei amintiri care se recompune.

32

Fragment din scenariul Delicateţea

Secvenţa 32: INTERIORUL UNUI BAR

Nathalie şi Chloé intră într-un bar. Nu este prima oară când vin aici. Nathalie o
urmează pe Chloé. Se instalează la o masă lângă fereastră.
Afară: stă să plouă.
CHLOÉ: Ce faci? Eşti bine?
NATHALIE: Da, perfect.
Chloé o priveşte pe Nathalie.
NATHALIE: De ce mă priveşti aşa?
CHLOÉ: Mi-ar plăcea ca legătura noastră să fie mai echilibrată. Să-mi
vorbeşti mai mult despre tine.
NATHALIE: Ce vrei să ştii?
CHLOÉ: A trecut multă vreme de când soţul tău a murit… şi… şi… te
stinghereşte dacă vorbim despre asta?

Nathalie pare surprinsă. Nimeni nu abordează subiectul atât de frontal. Trece

un timp, apoi Chloé reia discuţia.
CHLOÉ: Este adevărat… eşti tânără, frumoasă… şi, uită-te la bărbatul
acela, de când am intrat nu-şi mai ia ochii de la tine.

Nathalie întoarce capul şi privirea i se încrucişează cu cea a bărbatului.

CHLOÉ: Mi se pare OK. Cred că este Scorpion şi cum tu eşti în Peşti, este
varianta ideală.
NATHALIE: Abia l-am văzut şi faci deja previziuni.
CHLOÉ: O, dar astrologia este importantă. E cheia problemei în relaţia cu
prietenul meu.
NATHALIE: Atunci nu-i nimic de făcut? Nu-şi va putea schimba zodia.
CHLOÉ: Nu, idiotul va rămâne pentru totdeauna Taur.
Prim-plan pe chipul lipsit de expresie al lui Nathalie.

TĂIAŢI

33

Lui Nathalie i se părea ridicol să fie acolo, să aibă genul acesta de discuţii
cu o fată atât de tânără. Şi, mai ales, nu izbutea să trăiască momentul.
Durerea poate fi asta: o modalitate permanentă de a fi smuls din imediat.
Privea cu detaşare mesajul adulţilor. „Nu sunt aici“ era tot ce putea
spune cu necesitate. Chloé, vorbindu-i cu energia lejeră a prezentului,
încerca să o reţină, să o facă să gândească: „Sunt aici.“ Îi vorbea
încontinuu de acel bărbat. Şi pe bună dreptate, fiindcă tocmai îşi
terminase de băut berea şi vedeau că ezită să vină spre ele. Dar nu este
niciodată lesne să treci de la schimbul de priviri la conversaţie, de la
privire la vorbe. După o lungă zi de muncă se afla în acea stare de
relaxare ce te determină uneori să îndrăzneşti. Adeseori oboseala este
nucleul oricărei îndrăzneli. Continua să o privească pe Nathalie. Cinstit
vorbind: ce avea de pierdut? Nimic, exceptând, poate, puţin din farmecul
de a rămâne un necunoscut.

A plătit băutura şi şi-a părăsit postul de observaţie. A înaintat cu un pas

care ar fi putut chiar să pară hotărât. Nathalie era la câţiva metri de el:
trei sau patru, nu mai mult. Nathalie a înţeles că bărbatul acela venea să o
vadă. De îndată i-a trecut prin minte un gând bizar: acel bărbat care
înaintează spre mine va muri poate, peste şapte ani, zdrobit într-un
accident. Acest moment care o tulbura în mod inevitabil îi accentua
fragilitatea. Orice bărbat care o aborda îi amintea în mod necesar de
François. Totuşi, acesta nu avea nimic de-a face cu soţul ei. Venea spre ea
zâmbind, zâmbetul serii, zâmbetul unei lumi facile. Dar, odată ajuns în
faţa mesei, a rămas mut. O clipă suspendată. Hotărâse să le abordeze, dar
nu-şi pregătise nicio frază de atac. Era pur şi simplu emoţionat? Cele
două îl priveau pe bărbatul încremenit în faţa lor ca un semn de
exclamaţie.
–Bună seara… îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? a rostit el în cele din
urmă, fără să fie prea inspirat.
Chloé a acceptat dând din cap, iar el a luat loc lângă ele cu sentimentul
unui drum pe jumătate parcurs. De îndată ce s-a aşezat, Nathalie a
gândit: „E prost. Îmi propune un pahar de vin în timp ce al meu este
aproape plin.“ Apoi, deodată s-a răzgândit. Şi-a spus că ezitarea lui în
clipa în care le abordase fusese înduioşătoare. Dar, din nou, agresivitatea
a avut câştig de cauză. Era pradă acelei mişcări neîncetate de stări
contradictorii. Pur şi simplu nu ştia ce să creadă. Fiecare din gesturile
sale era supus unei voinţe opuse.

Chloé a luat asupra ei sarcina de a purta conversaţia, spunând anecdote

despre Nathalie, punând-o astfel în valoare. Ascultând-o, înţelegeai că
Nathalie este o femeie modernă, strălucitoare, amuzantă, cultivată,
dinamică, riguroasă, generoasă şi absolută. Toate în mai puţin de cinci
minute, astfel încât bărbatul nu avea decât o singură întrebare în minte:
ce-i lipseşte? În timpul fiecăruia dintre discursurile avântate şi lirice ale
lui Chloé, Nathalie încercase să ofere zâmbete credibile evidenţiindu-şi
pomeţii şi, cu prilejul rarelor izbucniri în râs, lăsa impresia de firesc. Dar
energia depusă a epuizat-o. La ce bun să lupţi să te prefaci? La ce bun să
te străduieşti să te arăţi sociabilă şi plăcută? Şi pe urmă: ce va rezulta de
aici? O altă întâlnire? Necesitatea de a părea de încredere? Deodată, tot ce
era simplu şi uşor i-a apărut sub o lumină sumbră. Sub conversaţia
anodină a zărit angrenajul monstruos al vieţii în doi.
Nathalie s-a scuzat şi s-a ridicat să meargă la toaletă. S-a privit îndelung
în oglindă. Şi-a scrutat fiecare detaliu al feţei. Şi-a dat cu puţină apă peste
obraji. Era frumoasă? Avea vreo părere despre ea însăşi? Despre
feminitatea ei? Trebuia să se întoarcă. Trecuseră mai multe minute de
când era acolo, nemişcată, contemplându-se, plimbându-se printre
gândurile care-i treceau prin minte. Când a revenit la masă, şi-a luat
haina. A inventat o scuză, dar nu s-a străduit să pară credibilă. Chloé a
spus ceva, însă nu a auzit-o. Era deja afară. Puţin mai târziu, înainte de a
adormi, bărbatul s-a întrebat dacă nu a fost stângaci.

34

Zodiile subordonaţilor lui Nathalie:

Chloé: Balanţă

Jean-Pierre: Peşti

Albert: Taur

Markus: Scorpion

Marie: Fecioară

Benoît: Capricorn
 35

A doua zi dimineaţă Nathalie i-a cerut scuze lui Chloé, fără să intre în
detalii. La birou, Nathalie era şefa. O femeie puternică. A precizat simplu
că, pentru moment, nu se simţea capabilă să iasă în oraş. „Păcat“, a şoptit
colega ei. Asta a fost tot. Trebuia să treacă la altceva. După această
conversaţie, Nathalie a rămas o clipă pe culoar. Apoi s-a întors la birou.
În sfârşit toate dosarele îi apăreau sub adevăratul lor chip: fără cel mai
neînsemnat interes.

Ea nu se îndepărtase niciodată cu adevărat de lumea senzuală. Niciodată

nu încetase cu adevărat să fie feminină, inclusiv în momentele în care
voia să moară. Era poate un omagiu adus lui François ori, pur şi simplu,
ideea că uneori e de ajuns să te machiezi ca să pari vie. Murise de trei ani.
Trei ani şi-a măcinat viaţa în gol. I se sugerase să se despartă de amintiri.
Cel mai bun mod poate ca să înceteze să trăiască în trecut. Reexamina
această expresie: „A te despărţi de amintiri.“ Cum te desparţi de o
amintire? Pentru obiecte, da, acceptase ideea. Nu suporta prezenţa
obiectelor pe care le atinsese François. Aşa că nu-i mai rămânea mare
lucru, exceptând o fotografie ţinută în sertarul mare al biroului ei. O
privea adesea ca să se convingă că toată această poveste existase. Tot în
acelaşi sertar avea şi o oglinjoară. O lua ca să se privească aşa cum ar face
un bărbat care ar vedea-o pentru prima oară. S-a ridicat, a început să
meargă încoace şi încolo prin birou cu mâinile pe şolduri. Din cauza
mochetei nu se auzea zgomotul produs de tocurile ascuţite. Mocheta este
moartea senzualităţii. Oare cine putuse inventa mocheta?

36
Cineva a bătut la uşă. Discret, cu două degete. Nathalie a tresărit de
parcă aceste ultime secunde o făcuseră să creadă că putea să fie, măcar o
dată, singură pe lume. „Intră.“ Înăuntru a păşit Markus, un coleg, ori-
ginar din Uppsala, un oraş suedez care nu interesează multă lume. Chiar
şi locuitorii din Uppsala 6 sunt jenaţi: însuşi numele acestui oraş sună
aproape ca o scuză. O alternativă la sinucidere este emigrarea în Franţa,
la asta trebuie să se fi gândit Markus. Era înzestrat cu un fizic mai
degrabă dezagreabil, dar nu puteai spune că este urât. Avea întotdeauna
o manieră de a se îmbrăca puţintel neobişnuită: nu ştiai dacă purta
hainele bunicului său din Emmaüs ori le cumpărase de la un magazin de
haine vechi. Cu totul alcătuia un ansamblu puţin omogen.
–Am venit să vă văd în legătură cu dosarul 114, a spus el.
Mai era nevoie ca în afara aspectului său bizar să rostească şi fraze atât
de stupide? Azi Nathalie nu avea niciun chef să muncească. Se întâmpla
pentru prima oară după multă vreme. Se simţea disperată: aproape că ar
fi putut să plece în concediu la Uppsala, trebuie spus. Se uita la Markus
care rămăsese împietrit. O privea cu încântare. Pentru el, Nathalie
reprezenta acea feminitate inaccesibilă, dublată de fantezii nutrite faţă de
orice superior ierarhic capabil să te domine. Atunci s-a hotărât să se
îndrepte spre el, încet, extrem de încet. Aproape că ai fi putut citi un
roman în timp ce Nathalie mergea spre el. Nu părea că vrea să se
oprească, astfel încât s-a trezit foarte aproape de faţa lui Markus, atât de
aproape încât nasurile lor se atingeau. Suedezul nu mai respira. Ce voia
de la el? Nu a mai avut vreme să for-muleze această întrebare în mintea
lui fiindcă ea a început să-l sărute cu putere. Un sărut lung şi pasionat,
având o intensitate adolescentină. Apoi, brusc, s-a retras:
–Cât priveşte dosarul 114, o să vedem mai târziu.
I-a deschis uşa şi l-a poftit să iasă. Ceea ce el a şi făcut, dar anevoie. Era
Armstrong pe Lună. Acest pas era unul imens pentru umanitatea lui. A
rămas o clipă nemişcat în faţa uşii biroului. Cât despre Nathalie, ea uitase
complet cele întâmplate. Acest act nu avea nicio legătură cu înlănţuirea
altor acte din viaţa ei. Sărutul era manifestarea unei subite anarhii a
neuronilor săi, ceea ce s-ar putea numi: un act gratuit.

37

Inventarea mochetei

Pare dificil să afli cine a inventat mocheta. Conform dicţionarului

Larousse, mocheta nu este decât „un covor vândut la metru“.
Iată o expresie care lămureşte caracterul jalnic al existenţei sale.

38

Markus era un bărbat punctual şi îi plăcea să intre în casă exact la ora

şapte şi un sfert. Cunoştea orarul RER-urilor aşa cum alţii cunosc
parfumurile preferate ale soţiilor lor. I se întâmpla să aibă impresia că
este prieten cu aceşti necunoscuţi pe care îi întâlnea zi de zi. În seara
aceea îşi dorea să-şi strige, să-şi povestească viaţa lumii întregi. Viaţa lui
cu buzele lui Nathalie pe buzele sale. Voia să se ridice şi să coboare la
prima staţie pentru a avea sentimentul unei derapări din rutină. Voia să
fie nebun şi era tocmai dovada că nu este.

În timp ce se îndrepta spre casă îi reveneau în minte imagini ale

copilăriei sale suedeze. S-a petrecut destul de rapid. În Suedia copilăria
seamănă cu bătrâneţea. Totuşi, s-a gândit la momentele în care se aşeza
în ultimele bănci ale clasei pentru a contempla spatele fetelor. Ani buni
admirase ceafa Cristinei, a Pernillei, a Joanei şi a atâtor alte fete al căror
nume se termină în „a“ fără să poată atinge vreodată o altă literă. Nu-şi
amintea chipurile lor. Visa numai să le întâlnească pentru a le spune că
Nathalie îl sărutase. Să le spună că nu ştiuseră să vadă farmecul lui. Ah,
viaţa era atât de frumoasă!

În faţa imobilului în care locuia a ezitat. Suntem invadaţi de atâtea cifre

pe care trebuie să le memorăm. Mobilele, parolele pentru a avea acces la
internet, cardurile bancare… aşa că în mod necesar vine un moment în
care totul se amestecă. Încercăm să intrăm în casă folosind numărul de
telefon. Markus, a cărui minte era perfect organizată, se simţea la adăpost
de acest tip de deraiere şi totuşi ceva similar i s-a întâmplat în acea seară.
Cum poţi să uiţi seara ceea ce ştiai la perfecţiune dimineaţa? Abundenţa
informaţiilor ne propulsează ineluctabil spre amnezie? În cele din urmă a
sosit un vecin şi s-a proţăpit în faţa uşii. Ar fi putut să deschidă imediat,
însă a preferat să savureze momentul de dominare evidentă. În privirea
lui aproape că se citea că a-ţi aminti codul de intrare era un semn de virilitate.
Vecinul a activat în fine codul şi a rostit pompos: „După
dumneavoastră.“ „Tâmpitule, dacă ai ştii ce am eu în minte, am ceva atât
de frumos încât dispar datele inutile…“, a gândit Markus. A început să
urce treptele şi a uitat imediat acest contratimp supărător. Se simţea încă
de parcă plutea, revedea în minte scena sărutului. Era deja un film fetiş în
amintirile sale. A deschis în sfârşit uşa apartamentului său şi salonul i s-a
părut prea mic în comparaţie cu dorinţa sa de a trăi.

39

Codul de acces al imobilului în care locuieşte Markus

 A9624

40

A doua zi dimineaţă s-a trezit foarte devreme. Atât de devreme încât nici
măcar nu era sigur că dormise. Aştepta soarele cu nerăbdare, ca pe o
întâlnire importantă. Ce avea să se întâmple astăzi? Care va fi atitudinea
lui Nathalie? Şi el ce va face? Cine ştie cum să acţioneze când o femeie
frumoasă te sărută fără să îţi dea cel mai neînsemnat motiv. Mintea lui
era asaltată de întrebări şi asta nu era niciodată un semn bun. Trebuia să
respire calm (…) şi (…), iată, aşa (…), foarte bine (…). Şi să spună că era o
zi ca toate celelalte.

Lui Markus îi plăcea să citească. Avea deci un punct comun cu Nathalie.

Folosea traseele lui cotidiene cu RER-ul pentru a-şi satisface această
pasiune. Cumpărase recent mai multe cărţi şi trebuia să o aleagă pe cea
care avea să-l însoţească în această zi mare. Exista autorul acela rus care îi
plăcea mult, un autor citit – nu se ştie de ce – mai puţin decât Tolstoi sau
Dostoievski, însă romanul era prea voluminos. Voia unul din care să
citească pe sărite, fiindcă ştia că nu va reuşi să se concentreze. Astfel s-a
hotărât pentru Silogismele amărăciunii de Cioran.

Odată ajuns, a încercat să stea cât mai mult posibil pe lângă automatul de
cafea. Ca să nu stârnească bănuieli, a băut multe cafele. După o oră a
început să se simtă puţin cam prea agitat. Cafea neagră, noapte albă,
niciodată nu se împacă. S-a dus la toaletă şi a văzut că era palid spre
cenuşiu. Azi nu era prevăzută nicio reuniune cu Nathalie. Poate că
trebuia pur şi simplu să meargă să o vadă? Pretextul: dosarul 114. Dar nu
era nimic de discutat în legătură cu dosarul 114. Ar fi stupid. Nu mai
putea accepta să se lase otrăvit de ezitare. La urma urmei, era rândul ei
să vină! Ea îl sărutase. Nu aveai dreptul să acţionezi astfel fără să dai
explicaţii. Ca şi cum ai fi făcut ceva şi apoi o luai la fugă. Chiar asta
făcuse: plecase în fugă cu buzele lui. Poate chiar uitase momentul, poate
că pentru ea nu fusese decât un act gratuit? În posibilitatea aceasta intuia
o teribilă nedreptate: cum se putea ca pentru ea să fie gratuit actul de a
săruta în timp ce pentru el avea o valoare inestimabilă? Da, dincolo de
orice imaginaţie. Sărutul acela era acolo, în el, circulând prin trupul lui.

41

Fragment din analiza tabloului Sărutul de Gustav Klimt

Majoritatea creaţiilor lui Klimt pot oferi prilejul pentru numeroase

interpretări, dar folosirea anterioară a temei cuplului înlănţuit în friza
Beethoven şi în friza Stoclet permit ca Sărutul să fie considerat deplina
împlinire a căutării umane a fericirii.

42

Markus nu reuşea să se concentreze. Voia să i se ofere o explicaţie. Pentru

a obţine una există numai o modalitate: crearea unui fals hazard. Să bată
drumul până la biroul lui Nathalie şi să se întoarcă, fie şi toată ziua dacă
era nevoie. Va veni un moment în care ea va ieşi din birou şi hop, el va fi
acolo, pură întâmplare, trecând prin faţa biroului ei. La sfârşitul dimineţii
era lac de sudoare. „Nu este cea mai bună zi a mea!“, a gândit el deodată.
Dacă ea ar ieşi acum, ar întâlni un bărbat transpirat care îşi pierdea
timpul fără să facă nimic. Va trece drept cineva care merge fără niciun
scop.

După prânz, gândurile de dimineaţă au revenit în forţă. Strategia lui era

bună şi trebuia să continue acel du-te vino prin faţa biroului lui Nathalie.
Era singura soluţie. E atât de greu să mergi prefăcându-te că te îndrepţi
undeva. Trebuie să ai un aer concentrat, cel mai greu este să te deplasezi,
lăsând impresia că te grăbeşti. La sfârşitul după-amiezii, când era
epuizat, a întâlnit-o pe Chloé care l-a întrebat:
–Eşti bine?
–Da, sunt bine. Îmi dezmorţesc puţin picioarele. Mă ajută să gândesc.
–Tot la 114 lucrezi?
–Da.
–Şi merge bine?
–Da, merge. Aproximativ.
–Ştii, eu am numai griji cu 108. Aş vrea să-i vorbesc lui Nathalie, dar azi
nu este la serviciu.
–A, da? Ea… nu este la serviciu? a întrebat Markus.
–Nu…
Markus a rămas locului fără nicio reacţie.
Mersese atât de mult încât ar fi putut şi el să ajungă în provincie.

43

Trei aforisme de Cioran citite de Markus în RER

Arta de a iubi? Să ştii să îmbini temperamentul unui vampir cu discreţia
unei anemone.

Înăuntrul oricărei dorinţe se încaieră un călugăr şi un măcelar.

Spermatozoidul este banditul în stare pură. 7

44

A doua zi Markus a ajuns la serviciu într-o cu totul altă dispoziţie. Nu

înţelegea de ce reacţionase atât de ciudat. Ce idee, să bată, dus-întors,
culoarele ca să treacă pe lângă biroul lui Nathalie. Sărutul îl răvăşise
teribil şi trebuie spus că în ultima vreme viaţa lui fusese cu precădere
calmă, dar nu era un motiv ca să se comporte atât de pueril. Ar fi trebuit
să-şi păstreze sângele rece. Tot mai dorea să aibă o explicaţie cu Nathalie,
însă nu va mai încerca să o întâlnească folosind jocul falsului hazard. Va
merge pur şi simplu să o vadă.

A bătut cu putere în uşa biroului. Nathalie a spus „intră“ şi el a intrat

fără să ezite. Atunci a fost confruntat cu o problemă majoră: Nathalie
fusese la coafor. Pentru Markus, părul fusese întotdeauna un subiect
delicat. Şi oferea un spectacol deconcertant. Părul ei era perfect neted. De
o frumuseţe uimitoare. Dacă şi l-ar fi prins ca de obicei, totul ar fi fost
simplu. Dar în faţa unei asemenea apariţii capilare, rămăsese fără
cuvinte.
–Da, Markus, ce doreşti?
El şi-a întrerupt şirul haotic al gândurilor şi a rostit în cele din urmă
prima frază care i-a trecut prin minte:
–Îmi place mult părul tău.
–Drăguţ din partea ta, mulţumesc.
–Nu, îl ador cu adevărat.
Nathalie a fost surprinsă de această declaraţie matinală. Nu ştia dacă
trebuia să surâdă sau să fie stingherită.
–Da, şi?
–…
–Doar nu ai venit totuşi să mă vezi numai ca să-mi vorbeşti despre părul
meu.
–Nu… nu…
–Te ascult.
–…
–Markus, eşti aici?
–Da.
–Atunci?
–Aş vrea să ştiu de ce m-ai sărutat.

Amintirea sărutului i-a revenit în prim planul memoriei sale. Cum

putuse să uite? Fiecare clipă se recompunea şi ea nu şi-a putut stăpâni o
grimasă de dezgust. Era nebună? De trei ani nu se mai apropiase de
niciun bărbat, nici măcar nu se gândise vreodată să se intereseze de
vreunul şi iată că îl sărutase pe acest coleg insignifiant. Markus aştepta
un răspuns, ceea ce era perfect previzibil. Timpul trecea. Trebuia să
vorbească:
–Nu ştiu, a şuierat Nathalie.
Markus şi-ar fi dorit un răspuns, chiar şi o respingere, însă cu siguranţă
nu în doi peri.
–Nu ştii?
–Nu, nu ştiu.
–Nu poţi să mă laşi aşa. Trebuie să-mi explici.
Nu era nimic de explicat.
Acel sărut era ca arta modernă.

45

Titlu al unui tablou de Kazimir Malevici

Pătrat alb pe fond alb (1918)

46

Apoi Nathalie s-a gândit: de ce a fost nevoie de acest sărut? Pur şi simplu
asta era. Nu ne stăpânim ceasul biologic. În cazul de faţă, al doliului.
Dorise să moară, încercase să respire, reuşise să respire, apoi să mănânce,
izbutise chiar să-şi reia lucrul, să zâmbească, să fie puternică, să fie
sociabilă şi feminină, pe urmă timpul trecuse cu această energie şchioapă
a reconstrucţiei până în ziua în care a ieşit la barul acela de unde fugise,
nesuportând manevra seducţiei, convinsă mai mult ca niciodată că nu va
mai putea să o mai intereseze un bărbat, totuşi a doua zi păşise pe
mochetă, pur şi simplu, o pulsiune furată incertitudinii, îşi simţise trupul
ca pe un obiect al dorinţei, formele sale şi şoldurile, şi chiar îi păruse rău
că nu putea auzi zgomotul tocurilor ascuţite, totul brusc, naşterea
intempestivă a unei senzaţii, a unei forţe luminoase.
Şi chiar atunci Markus a intrat în încăpere.

Nu mai era nimic de spus. Ceasul nostru biologic nu este raţional. Exact
ca într-o suferinţă amoroasă: nu ştii când îţi vei reveni. În cel mai cumplit
moment al durerii consideri că rana va rămâne mereu deschisă. Şi pe
urmă, într-o dimineaţă, te surprinzi cu mirare că nu mai simţi acea
greutate îngrozitoare. Ce surpriză să constaţi că răul existenţial a
dispărut. De ce în acea zi? De ce nu mai târziu sau mai devreme? Este
hotărârea totalitară a trupului nostru. Pentru această pulsiune a
sărutului, Markus nu trebuia să caute o explicaţie concretă. Îşi făcuse
apariţia la momentul oportun. Majoritatea poveştilor de dragoste se
rezumă, de altfel, deseori, la această simplă chestiune a momentului
oportun. Markus, care ratase atâtea lucruri importante în viaţa lui, tocmai
îşi descoperise calitatea de a apărea în momentul oportun în câmpul
vizual al unei femei.
Nathalie citise disperarea în privirea lui Markus. După ultimele replici
părăsise încet încăperea. Fără să facă zgomot. La fel de discret ca un
punct şi virgulă într-un roman de opt sute de pagini. Nu putea să-l lase
aşa. Era îngrozitor de stânjenită că a trebuit să acţioneze astfel. S-a gândit,
de altfel, că era un coleg adorabil, respectuos cu toată lumea, şi asta
accentua senzaţia dezagreabilă că l-ar fi putut răni. L-a chemat la ea în
birou. A luat sub braţ dosarul 114. În caz că dorea să-l vadă din motive
profesionale. Dar nu-i păsa deloc de dosarul 114. În drum spre biroul
şefei a făcut o oprire pe la toaletă ca să-şi dea cu apă pe faţă. A deschis
uşa, curios să afle ce îi va spune Nathalie.
–Mulţumesc pentru că ai venit.
–Cu plăcere.
–Aş vrea să-mi cer scuze. Nu ştiam ce să răspund. Şi, sinceră să fiu, nici
acum nu ştiu.
–…
–Nu ştiu ce mi-a venit. Cu siguranţă o pulsiune fizică… dar lucrăm
împreună şi trebuie să spun că ar fi teribil de nepotrivit.
–Te exprimi ca o americancă. Nu este semn bun.
Nathalie a izbucnit în râs. Ce replică stranie. Era pentru prima oară când
vorbeau despre altceva decât despre un dosar. Descoperea un indiciu al
personalităţii lui adevărate. Trebuia să dreagă lucrurile:
–Mă exprim ca responsabilă a unui grup de şase persoane din care faci
parte. Ai venit într-un moment în care visam şi nu am surprins realitatea
momentului.
–Dar momentul acela a fost cel mai real din viaţa mea, a protestat
Markus fără să gândească.
Vorbise din inimă.

Lucrurile nu aveau să fie simple, şi-a spus Nathalie. Era mai bine să
încheie discuţia. Ceea ce a şi făcut. Puţin cam sec. Markus părea că nu
înţelege. Încremenise, încercând în van să găsească puterea de a părăsi
biroul. La drept vorbind, când îl convocase, cu zece minute mai devreme,
el îşi imaginase că, poate, Nathalie ar vrea să-l mai sărute încă o dată.
Călătorise în acest vis, iar acum tocmai înţelesese, definitiv, că între ei nu
se va mai întâmpla nimic. Fusese nebun să creadă. Îl sărutase, pur şi
simplu. Greu de admis. Ca şi cum ţi se oferă fericirea înainte să îţi fie
luată imediat înapoi. Îşi dorea să nu fi cunoscut niciodată gustul buzelor
lui Nathalie. Să nu fi trăit niciodată acel moment, căci simţea că i-ar
trebui luni întregi să-şi revină de pe urma acestor câteva secunde. S-a
îndreptat spre uşă. Nathalie a fost uimită să surprindă lacrimi în ochii lui
Markus. Lacrimi care nu curgeau şi care aşteptau ca el să ajungă pe
culoar pentru a se prelinge pe obraji. Şi, mai ales, să nu plângă în faţa lui
Nathalie. Era o tâmpenie, dar lacrimile care aveau să se prelingă pe obraji
erau imprevizibile.
Era pentru a treia oară când plângea în faţa unei femei.

47

Gânduri ale unui filosof polonez

Există oameni formidabili

pe care îi întâlneşti într-un moment nepotrivit.
Şi există oameni care sunt formidabili
pentru că îi întâlneşti la momentul oportun.

48

Scurtă istorie sentimentală a lui Markus având ca pretext lacrimile lui

Înainte de orice, să facem abstracţie aici de lacrimile din copilărie, de cele

vărsate în faţa mamei sau a învăţătoarei. Nu este vorba decât de lacrimile
lui Markus vărsate din motive sentimentale. Astfel, înaintea lacrimilor pe
care şi le-a stăpânit în faţa lui Nathalie, mai plânsese deja în două
rânduri.
Primele lacrimi amintesc de perioada vieţii sale din Suedia, de o tânără
care avea prenumele duios de Brigitte. Nu este un prenume foarte
suedez, dar, în fine, Brigitte Bardot este un mit fără frontiere. Tatăl lui
Brigitte, care avusese toată viaţa fantezii cu actriţa, nu avusese altă idee
mai bună decât să-şi boteze fiica astfel. Să trecem peste pericolul
psihologic de a oferi fiicei un prenume care omagiază propriul vis erotic.
Povestea familiei lui Brigitte nu ne interesează, aşa-i?

Brigitte făcea parte din acea curioasă categorie a femeilor riguroase.

Indiferent de subiect, era incapabilă să emită cea mai neînsemnată opinie
aleatorie. La fel stăteau lucrurile şi cu frumuseţea ei: în fiecare dimineaţă
se trezea cu gloria întipărită pe chip. În mod desăvârşit sigură pe ea
însăşi, se aşeza mereu în rândul întâi, căutând uneori să-i destabilizeze
pe profesorii de sex masculin, profitând de farmecul ei evident pentru a
dejuca mizele geopoliticii. Când intra într-o încăpere, bărbaţii o visau
imediat, iar femeile o urau din instinct. Era subiectul tuturor fanteziilor,
ceea ce a sfârşit prin a o irita. Atunci, pentru a potoli patimile, a avut o
inspiraţie genială: să iasă cu cel mai insignifiant băiat. Astfel, masculii
vor fi oripilaţi, iar fetele se vor calma. Markus a fost fericitul ales, fără să
înţeleagă de ce fiinţa care era centrul lumii se interesa deodată de el. Era
ca şi cum Statele Unite invitau Lichtensteinul la masă. Brigitte l-a
complimentat, i-a declarat că îl priveşte adesea.
–Dar cum mă poţi vedea? Stau mereu în spatele clasei, iar tu mereu în
primul rând!
–Ceafa mea mi-a povestit totul. Am un ochi la ceafă, a spus Brigitte.
În urma acestui dialog s-a născut relaţia dintre ei.
Relaţie care a stârnit multe discuţii. Seara, sub privirile siderate ale
tuturor, părăseau liceul împreună. La vremea aceea, Markus nu avea o
percepţie clară asupra propriei persoane. Ştia că este înzestrat cu un fizic
puţin agreabil, dar nu i se părea ceva supranatural să fie împreună cu o
tânără frumoasă. Dintotdeauna auzise: „Femeile nu sunt la fel de
superficiale ca bărbaţii; fizicul contează mai puţin pentru ele. Important
este să te dovedeşti cultivat şi amuzant.“ Aşa că învăţase o mulţime de
lucruri şi încerca să arate că îl duce mintea. Şi avea câteva reuşite, trebuie
să o mărturisim. Astfel, imperfecţiunile chipului său se ştergeau
îndărătul a ceea ce am putea numi un oarecare farmec.

Însă farmecul acesta s-a risipit când a început să prindă contur

chestiunea sexuală. Cu siguranţă că Brigitte făcuse multe eforturi, însă în
ziua în care Markus a încercat să-i atingă sânii, nu şi-a mai stăpânit mâna
şi cele cinci degete ale sale au aterizat pe obrazul surprins al băiatului. S-
a întors ca să se uite în oglindă şi a descoperit cu stupefacţie culoarea
roşie pe pielea lui albă. Nu va uita niciodată acea nuanţă de roşu şi o va
asocia cu ideea de respingere. Brigitte a încercat să se scuze spunând că
gestul ei a fost impulsiv, dar Markus a înţeles ceea ce cuvintele ei nu
rosteau. Ceva ce ţinea de animalitate şi de visceral: o dezgusta. A privit-o
şi a început să plângă. Fiecare trup se exprimă în felul lui.

A fost pentru prima oară când a plâns în faţa unei femei.

A obţinut versiunea suedeză a bacalaureatului şi a hotărât să se

stabilească în Franţa. O ţară în care femeile nu erau asemenea lui Brigitte.
Rănit de primul episod al vieţii sale sentimentale, dezvoltase un simţ al
protecţiei. Avea să trăiască pe o traiectorie paralelă cu lumea senzuală. Se
temea de suferinţă, de a nu fi respins din motive reale. Era fragil fără să
ştie cât de mult o femeie poate să fie emoţionată de fragilitatea lui. După
trei ani de singurătate urbană, disperat să întâlnească iubirea, a decis să
participe la o reuniune de speed dating. Astfel urma să întâlnească şapte
femei cu care să vorbească şapte minute. Un timp infinit de scurt pentru
cineva ca el: era convins că îi va trebui cel puţin un secol pentru a
convinge un eşantion din sexul opus ca să-l urmeze pe drumul îngust al
vieţii sale. Cu toate acestea, s-a întâmplat ceva straniu; încă de la prima
întâlnire a avut sentimentul unei armonii. Fata se numea Alice 8 şi lucra
într-o farmacie 9 unde organiza uneori workshop-uri despre frumuseţe 10
. La drept vorbind a fost destul de simplu: situaţia îi stingherea atât de
mult pe amândoi încât lucrul acesta le-a permis să se relaxeze. Prin
urmare, întâlnirea lor a fost de o spontaneitate perfectă. Iar după ce
întâlnirile au început să se succeadă, se revedeau pentru a prelungi acele
şapte minute. Care au devenit zile, apoi luni.
Dar povestea lor nu a ajuns să dureze un an. Markus o adora pe Alice,
dar nu o iubea. Şi, mai ales, nu o dorea destul de mult. Era ceva atroce:
pentru prima oară întâlnea pe cineva care era OK, însă nu era deloc
îndrăgostit. Suntem oare pentru totdeauna condamnaţi la neîmplinire? În
săptămânile cât a durat relaţia lor, Markus a progresat în experienţa vieţii
în doi. Şi-a descoperit puterea şi capacitatea de a se face iubit. Da, Alice s-
a îndrăgostit nebuneşte de el. Era aproape tulburător pentru cineva care
nu cunoscuse decât iubirea maternă, şi chiar mai mult decât atât. Exista
ceva foarte blând şi înduioşător la Markus, un amestec de putere care
linişteşte şi de slăbiciune duioasă. Şi tocmai această slăbiciune l-a
determinat să respingă inevitabilul, adică să o părăsească pe Alice.
Totuşi, într-o dimineaţă a făcut-o. Suferinţa tinerei femei i-a provocat o
suferinţă extrem de intensă. Poate mai mare decât propria-i suferinţă. Nu
şi-a putut stăpâni plânsul, deşi ştia că este alegerea cea mai bună. Prefera
singurătatea unei prăpastii şi mai adânci între inimile lor.

A fost a doua oară când a plâns în faţa unei femei.

De aproape doi ani nu se mai petrecuse nimic în viaţa lui. I se întâmplase

să o regrete pe Alice. Mai ales cu prilejul unor noi şedinţe de speed dating
care au fost foarte dezamăgitoare, ca să nu spunem chiar umilitoare, când
anumite fete nici nu făceau măcar efortul de a-i vorbi. Aşa că a hotărât să
nu mai frecventeze asemenea reuniuni. Poate chiar renunţase la ideea de
a trăi în doi? I se întâmpla să nu-l intereseze. La urma urmei, există
milioane de celibatari. Se poate lipsi de o femeie. Dar şi-o spunea ca să se
liniştească, să nu se gândească la cât de nefericit era din această cauză.
Visa atât de mult un trup de femeie şi suferea atroce uneori spunându-şi
că îi era cu siguranţă ceva interzis de acum înainte. Că nu va primi
niciodată viza pentru frumuseţe.

Şi, brusc, Nathalie îl sărutase. Şefa lui şi sursa fanteziilor lui. Apoi i-a
explicat că aşa ceva nici nu existase. Aşa că trebuia să accepte asta. La
urma urmei, nu era foarte grav. Totuşi plânsese. Da, lacrimile i s-au
prelins pe obraji şi asta l-a surprins teribil. Lacrimi imprevizibile. Era atât
de fragil? Nu, nu era asta. Trecuse prin situaţii cu mult mai grele. Însă
fusese într-un mod special emoţionat de acel sărut pentru că Nathalie era
frumoasă, desigur, dar şi pentru nebunia gestului ei. Nimeni nu îl mai
sărutase aşa. Fără să stabilească în prealabil o întâlnire cu buzele lui.
Această magie îl emo-ţionase până la lacrimi. Şi acum: lacrimile amare
ale decepţiei.

49

Plecând în acea vineri seara, era bucuros că se putea refugia în weekend.

Va folosi zilele de sâmbătă şi duminică asemenea unor plăpumi groase.
Nu voia să facă nimic, nu avea nici măcar curajul de a citi. S-a instalat în
faţa televizorului. Astfel a putut asista la un spectacol excepţional, cel al
alegerii primului secretar al Partidului Socialist Francez. Al doilea scrutin
opunea două femei: Martine Aubry şi Ségolène Royal. Până acum nu se
interesase niciodată cu adevărat de politica franceză. De data asta era
vorba de un spectacol pasionant. Mai mult: un spectacol care avea să-i
dea idei.

În noaptea de vineri spre sâmbătă, se aflaseră rezultatele. Dar nimeni nu

putea spune cu adevărat cine câştigase. În zori, în cele din urmă, a fost
desemnată câştigătoare Martine Aubry, cu un avans de numai 42 de
voturi. Markus era şocat de scorul atât de strâns. Susţinătorii lui Ségolène
Royal ameninţau cu scandalul: „Nu vom accepta să ni se răpească
victoria.“ O frază fabuloasă, a gândit Markus. Cea care pierduse continua
astfel să se bată, să conteste rezultatul. Trebuie spus că toate buletinele
informative de sâmbătă îi dădeau dreptate fiindcă fuseseră descoperite
fraude şi erori. Diferenţa se micşora tot mai mult. Cu totul prins de acest
spectacol, Markus a ascultat declaraţia lui Martine Aubry. Care se
prezenta drept secretarul parti-dului, însă nu era chiar atât de simplu. În
acea seară, în platoul jurnalului televizat, Ségolène Royal a anun-ţat că va
fi viitorul prim-secretar al partidului. Amândouă se declarau
învingătoare! Markus a fost captivat de hotărârea celor două femei şi,
mai ales, de cea a lui Ségolène Royal care, în ciuda unei înfrângeri,
continua să lupte cu o determinare extraordinară. Ca să zicem aşa,
supranaturală. Vedea în vigoarea celor două animale politice tot ceea ce
nu era el. Şi în această seară de sâmbătă, prins de bătălia tragi comică a
socialiştilor, a hotărât să lupte. A decis să nu lase acolo unde rămăseseră
lucrurile cu Nathalie. Chiar dacă ea îi spusese că totul era pierdut, că nu
mai era nimic de făcut, el continua să creadă. Va fi, cu orice preţ, prim-
secretar al vieţii lui.

Prima hotărâre luată a fost simplă: reciprocitatea. Dacă ea îl sărutase fără

să-i ceară voie, nu vedea de ce nu ar face-o şi el. Luni dimineaţă, la prima
oră, îi va da replica buzelor sale. Pentru aceasta, se va îndrepta spre ea cu
pas ferm (şi asta era partea cea mai complexă a proiectului: niciodată nu
avusese un pas ferm) şi o va prinde în braţe cu virilitate (aceasta era
cealaltă parte complexă a proiectului: niciodată nu făcuse ceva, orice, cu
virilitate). Altfel spus, atacul se anunţa complicat. Dar avea înaintea lui o
întreagă duminică pentru a se pregăti. O lungă duminică socialistă.

50

Cuvinte rostite de Ségoleîne Royal în momentul în care este condusă cu 42 de

voturi:

Eşti nesăţioasă, Martine, nu vrei să-mi recunoşti victoria.

51

Markus era în faţa uşii lui Nathalie. Venise vremea să acţioneze, iar asta
îl paraliza. Benoît, un coleg din grupul condus de Nathalie, a trecut pe
acolo:
–Hei, ce faci aici?
–Ăă… am întâlnire cu Nathalie.
–Şi crezi că o vei vedea rămânând în faţa uşii?
–Nu… doar că întâlnirea este la ora zece… şi acum este 9 şi 59… mă ştii,
nu-mi place să ajung mai devreme…
Colegul s-a îndepărtat, în mod evident în aceeaşi stare de spirit ca într-o
zi din 1992 în care văzuse, într-un teatru de la periferie, o piesă de
Samuel Beckett.
Acum Markus era obligat să acţioneze. A intrat în biroul lui Nathalie.
Aceasta stătea cu capul aplecat înaintea unui dosar (poate chiar 114?) şi l-
a ridicat imediat. S-a îndreptat spre ea cu un pas ferm. Dar nimic nu
putea fi vreodată simplu. Apropiindu-se de Nathalie a trebuit să
încetinească. Inima îi bătea din ce în ce mai tare. O adevărată simfonie a
sindicaliştilor. Nathalie se întreba ce avea să urmeze. Şi, ca să o spuneam
pe cea dreaptă, îi era cam teamă. Totuşi, ştia că Markus era gentileţea
întruchipată. Ce dorea? De ce încremenise? Trupul lui era asemenea unui
computer care vibrează din cauza excesului de date. Ale sale erau
emoţionale. S-a ridicat şi l-a întrebat:
–Ce se întâmplă, Markus?
–…
–Totul este în ordine?
Markus a reuşit să se concentreze din nou asupra lucrului pentru care
venise. A prins-o brusc de talie şi a sărutat-o cu o energie pe care nici el
nu şi-o bănuia. Nathalie nu a avut timp să reacţioneze fiindcă el părăsise
deja biroul.

52

Markus a lăsat în urma lui această stranie scenă a sărutului frustrat.

Nathalie a vrut să se ocupe iarăşi de dosar, dar, în cele din urmă, a
hotărât să meargă să-l caute. Simţise ceva complicat de definit. La drept
vorbind, era pentru prima oară când cineva o strângea astfel în braţe. Nu
era considerată ceva fragil. Da, era mirată, însă fusese tulburată de acea
mişcare fulgerătoare, de o virilitate aproape brutală. A străbătut culoarele
firmei, a întrebat în stânga şi în dreapta, pe angajaţii pe care îi întâlnea,
unde este. Nimeni nu ştia. Nu revenise în birou. Atunci s-a gândit să-l
caute pe acoperişul clădirii. Şi-a zis că acolo trebuie să fie. O intuiţie justă.
Îşi mişca buzele încet, respira, desigur. Ai fi zis că fuma fără ţigară.
Nathalie s-a apropiat de el fără să facă zgomot: „Şi eu vin aici uneori ca
să mă refugiez. Ca să respir“, a spus ea.
Markus a fost surprins de o asemenea apariţie. Nu-i trecuse prin minte că
îl va căuta după cele întâmplate.
–O să răceşti, a spus el. Şi nu am nici măcar o haină să îţi ofer.
–Ei bine, vom răci amândoi. Iată ceva ce ne va permite să nu mai existe
nicio diferenţă între noi.
–Asta e o răutate.
–Nu, nu este o răutate. Şi nu sunt răutăcioasă când am reacţionat cum am
făcut-o… bine, în fine, totuşi nu am comis o crimă!
–Atunci nu ştii nimic despre senzualitate. O sărutare din partea ta şi pe
urmă nimic sigur că este o crimă. În regatul inimilor împietrite ai fi
condamnată.
–În regatul inimilor împietrite?… Nu mi-ai vorbit niciodată astfel.
–Lucrând la dosarul 114 cu siguranţă nu voi deveni poet.

Frigul le modifica trăsăturile. Şi agrava o oarecare nedreptate. Markus

căpăta o culoare albăstrie, ca să nu spunem că se învineţea, iar Nathalie
pălea ca o prinţesă neurastenică.

–E mai bine să intrăm, a spus Nathalie.

–Da… şi ce facem?
–Dar… ajunge. Nu mai este nimic de făcut. Mi-am cerut scuze. Doar nu o
să facem un roman din aşa ceva.
–De ce nu? Eu nu m-aş da în lături să citesc o asemenea poveste.
–Bine, gata, ne oprim aici. Nici măcar nu ştiu ce caut aici să-ţi vorbesc.
–De acord, ne oprim. Dar după o cină.
–Ce spui?
–Luăm cina împreună. Şi apoi îţi promit că nu vom mai vorbi despre
asta.
–Nu pot.
–Îmi eşti datoare… Numai o cină.
Anumite personaje au capacitatea extraordinară de a rosti o astfel de
frază. Capacitate care îl împiedică pe celălalt să răspundă negativ.
Nathalie simţea în glasul lui Markus toată convingerea lui. Ştia că ar fi o
greşeală să accepte. Ştia că trebuie să se retragă acum, înainte de a nu fi
prea târziu. Dar, în faţa lui, îi era imposibil să-l refuze. Şi, pe urmă, îi era
atât de frig.

53

Informaţie cu privire la dosarul 114

Este vorba despre o analiză comparată între Franţa şi Suedia cu privire la

regularizarea, în mediul rural, a balanţelor de comerţ exterior, în
intervalul de timp cuprins între 1967 şi octombrie 1974.

54

Markus a dat pe acasă şi se învârtea nehotărât în faţa dulapului cu haine.

Cum să te îmbraci când iei cina cu Nathalie? Voia să se îmbrace la patru
ace, dar patru era un număr mult prea mic pentru ea. Ar fi trebuit să fie
la zece, la douăzeci, ba chiar la o sută. Se încurca acum în cifre pentru a
evita adevăratele probleme. Trebuia să-şi pună cravată? Nimeni nu-l
putea ajuta. Era singur pe lume, iar lumea era Nathalie. De obicei sigur
asupra preferinţelor sale vestimentare, acum simţea că-i fuge pământul
de sub picioare şi nu mai era în stare nici măcar să-şi aleagă pantofii. La
drept vorbind îşi pierduse obiceiul de a se găti pentru o seară în oraş. Şi
pe urmă chestiunea era, totuşi, delicată; era şi şefa lui, ceea ce sporea
presiunea. În cele din urmă a reuşit să se relaxeze spunându-şi că felul în
care va apărea nu este neapărat cel mai important lucru. Că înainte de
toate trebuie să fie destins şi să aibă o conversaţie vioaie pe diverse teme.
Şi, mai ales, să nu discute despre serviciu. Interdicţie absolută în a evoca
dosarul 114. Să nu permită după-amiezii să le influenţeze seara. Dar
atunci despre ce vor vorbi? Nu îţi schimbi pur şi simplu, uite aşa, mediul
din care provii. Vor semăna cu doi măcelari la un congres de vegetarieni.
Nu, era absurd. Cel mai bine era să anuleze întâlnirea. Mai avea timp să o
facă. Chestiune de forţă majoră. Da, îmi pare rău, Nathalie. Mi-ar fi
plăcut atât de mult, ştii prea bine, dar, chiar astăzi a murit mama. A, nu,
nu asta, nu se potriveşte, este prea violent. Prea în maniera lui Camus.
Albert Camus nu este potrivit pentru contramandări. Sartre, mult mai
adecvat. În seara asta nu pot, înţelegi, infernul sunt ceilalţi. Puţină
inflexiune existenţialistă în voce ar merge. Divagând puţin, şi-a spus că,
în acelaşi moment, şi Nathalie caută motive ca să anuleze. Dar, până una-
alta, nimic. Se vor întâlni peste o oră şi el nu primea niciun mesaj. Fără
îndoială că Nathalie era ocupată să caute motive. Sau poate avea
probleme cu bateria telefonului mobil şi, brusc, nu mai era posibil să-l
prevină că intervenise ceva. Şi-a rotit prin minte astfel de gânduri o
vreme, apoi, cum nu primise nicio veste, a ieşit pe uşa apartamentului cu
sentimentul că are de îndeplinit o misiune spaţială.
 55

Alesese un restaurant italian, aflat în apropiere de locuinţa ei. Deja

Nathalie fusese foarte drăguţă că acceptase să iasă cu el, aşa că nu voia să
o facă să traverseze tot oraşul. Cum mai înainte a băut două păhărele de
votcă la bistroul din faţa restaurantului, spera să-şi dea curaj şi să se
ameţească puţin. Alcoolul nu a avut efect, aşa că s-a dus şi a ocupat loc la
o masă în restaurant. Şi, într-o stare de perfectă luciditate, a zărit-o pe
Nathalie, punctuală. S-a bucurat că nu se cherchelise. Nu ar fi vrut ca
beţia să-i distrugă plăcerea de a o vedea venind. Se îndrepta spre el… era
atât de frumoasă… o frumuseţe care să te determine să pui puncte de
suspensie peste tot… Şi pe urmă, a cugetat el, nu o văzuse niciodată
seara. Aproape că era mirat că Nathalie putea să existe la această oră. El
trebuia să fie genul de persoană care crede că frumuseţea se depune cu
grijă noaptea într-o cutie. Trebuia să accepte că nu, de vreme ce ea era
aici. În faţa lui.

S-a ridicat să o salute. Nathalie nu observase niciodată că era atât de

înalt. De asemenea trebuie menţionat că mocheta firmei unde lucrau îi
tasează pe angajaţi. Afară, toată lumea pare mai înaltă. Şi-ar aminti
această primă impresie de înălţime.
–Îţi mulţumesc că ai venit, nu s-a putut abţine Markus să spună.
–Te rog…
–Nu… este adevărat, ştiu că munceşti mult… mai ales acum… cu dosarul
114…
L-a privit fix.
Markus a început să râdă jenat.
–Mi-am promis totuşi să nu amintesc de acest dosar… Dumnezeule, sunt
ridicol…
Nathalie a zâmbit la rândul ei. Pentru prima oară după moartea lui
François se găsea în situaţia de a linişti pe cineva. Asta îi va face bine.
Stinghereala lui avea ceva înduioşător. Şi-a amintit de cina cu Charles, de
siguranţa pe care acesta o degaja. Acum se simţea în largul ei. Să ia cina
cu un bărbat care o privea asemenea unui politician care a obţinut
victoria la nişte alegeri la care nu participase.
–E mai bine să nu discutăm despre serviciu, a spus ea.
–Atunci despre ce anume vom vorbi? Despre ce ne place? Este un bun
prilej ca să începem conversaţia.
–Da… în fine, e cam ciudat să gândeşti, aşa, la ce ne-am putea spune.
–Căutarea unui subiect de conversaţie mi se pare un bun subiect de
conversaţie.
Îi plăcea fraza şi felul în care a rostit-o el.
–Eşti amuzant, într-adevăr, a continuat Nathalie.
–Mulţumesc. Par chiar aşa sinistru?
–Un pic… da, a răspuns zâmbind.
–Să revenim la ceea ce ne place. E mai bine.
–Să îţi spun ceva. La drept vorbind nu mă gândesc la ce îmi place sau la
ce nu îmi place.
–Pot să te întreb ceva?
–Da.
–Eşti nostalgică?
–Nu, nu cred.
–E o excepţie la o persoană al cărei prenume este Nathalie.
–A, da?
–Da, cele al căror prenume este Nathalie au o tendinţă clară spre
nostalgie.
Nathalie a zâmbit din nou. Îşi pierduse obişnuinţa, dar cuvintele acestui
bărbat erau deseori deconcertante. Nu puteai niciodată să ştii ce va
spune. Şi-a imaginat că, în mintea lui, cuvintele erau asemenea unor bile
de loto înainte să fie deschise. Mai avea şi alte teorii în ceea ce o priveşte?
S-a întrebat sincer cum se raportează la nostalgie. Dintr-odată, Markus o
propulsase în imaginile trecutului. Instinctiv, s-a gândit la vara în care
avea opt ani. Când plecase cu părinţii în America, două luni fabuloase în
care au străbătut întinderi necuprinse din vest. Vacanţa aceea fusese
marcată de o pasiune: drajeurile Pez. Bombonele ambalate în figurine.
Este de ajuns să apeşi pe capul figurinei pentru ca jucăria să îţi ofere o
bomboană. Acel obiect fixa identitatea unei veri. Niciodată nu o mai
regăsise. Nathalie evoca amintirea aceasta când a apărut chelnerul.
–Aţi ales?
–Da, două porţii de rizotto cu sparanghel. Iar ca desert… drajeuri Pez.
–Ce anume?
–Drajeuri Pez.
–Nu avem… drajeuri Pez, domnule.
–Păcat, a conchis Markus.
Chelnerul a plecat uşor iritat, simţul profesional şi simţul umorului erau
ca nişte linii paralele. Nu înţelegea ce anume avea de-a face o asemenea
femeie cu un asemenea bărbat. Mai mult ca sigur el era producător, iar ea
era actriţă. În mod necesar exista un motiv profesional ca să iei cina cu un
fenomen masculin atât de ciudat. Şi ce voia să spună cu „biştarii“? 11 Nu-
i plăcuse defel această aluzie la bani. Cunoştea foarte bine genul acesta
de clienţi care îşi petrec timpul umilindu-i pe chelneri. Dar asta nu va
rămâne aşa.
Nathalie găsea că seara lua o turnură încântătoare. Markus o amuza.
–Ştii, este pentru a doua oară, în trei ani, când ies în oraş.
–Vrei să mai adaugi presiune la presiunea existentă deja?
–Nu, totul este foarte bine.
–Cu atât mai bine. Am să fac în aşa fel încât să petreci o seară plăcută,
altminteri vei hiberna iar.
Exista multă candoare în relaţia lor. Nathalie se simţea bine. Markus nu
era nici prieten, nici o persoană cu care se afla într-un raport de seducţie.
El reprezenta o lume confortabilă, o lume fără nicio legătură cu trecutul
ei. Toate condiţiile pentru o seară indoloră erau, în sfârşit, reunite.

56

Ingredientele necesare pentru a pregăti un rizotto cu sparanghel:

200 g de orez Arborio

(sau de orez cu bobul rotund)
500 g de sparanghel
100 g de seminţe de pin
1 ceapă
200 ml de vin alb sec
100 ml de smântână lichidă
80 g de parmezan dat pe răzătoare
Ulei de nuci
 Sare
Piper

Biscuiţi cu parmezan

80 g de parmezan dat pe răzătoare

50 g de seminţe de pin
2 linguri de sos de făină
Câteva picături de apă

57

Markus o observase pe Nathalie. Îi plăcea să o vadă mergând cu taioarele

atingând mocheta. Ideea imaginii ei fantasmatice se lovea de imaginea ei
reală. Ca toţi ceilalţi, ştia prin ce trecuse. Cu toate acestea văzuse numai
ceea ce ea lăsa să se observe: o femeie stăpână pe sine şi plină de
hotărâre. Descoperind-o brusc într-un alt cadru, în care o vedea mai rar, a
avut sentimentul că accede la fragilitatea ei. Într-o manieră infimă, este
adevărat, Nathalie lăsa garda jos. Cu cât devenea mai relaxată, cu atât
devenea mai evident adevăratul ei fel de a fi. Slăbiciunile ei, cele ale
suferinţei sale, apăreau, paradoxal, odată cu zâmbetele sale. Printr-un
efect de pendul, Markus a început să capete un rol mai important,
aproape protector. În faţa ei se simţea amuzant şi vioi, aproape viril. Ar fi
dorit să trăiască toată viaţa cu energia acestor minute.
În costumul său de bărbat-care-ţine-situaţia-subcontrol nu putea să nu
facă o boacănă. Comandând o a doua sticlă de vin, s-a încurcat în numele
vinurilor. Lăsase impresia că se pricepe, iar chelnerul nu a ezitat să-i
trimită o înţepătură, arătându-i nepriceperea. Mica sa răzbunare
personală. Markus a fost profund iritat aşa încât, atunci când a apărut
chelnerul, a îndrăznit:
–Ah, domnule, ne era sete. Şi vom bea în sănătatea dumneavoastră.
–Mulţumesc. Este drăguţ că v-aţi gândit la mine.
–Nu. Nu este drăguţ. În Suedia avem un obicei prin care toată lumea
poate să îşi schimbe locul în orice moment. Astfel, nimic nu este
niciodată definitiv. Prin urmare, dumneavoastră, care staţi în picioare,
puteţi, într-o bună zi să luaţi loc. De altfel, dacă doriţi, mă ridic imediat şi
vă las să staţi în locul meu.
Markus s-a ridicat cu iuţeală, iar chelnerul nu a ştiut cum să reacţioneze.
A zâmbit stingherit şi a pus sticla de vin pe masă. Nathalie a început să
râdă fără să înţeleagă cu adevărat atitudinea lui Markus. Îi făcuse plăcere
această erupţie a grotescului. Să-i oferi locul tău chelnerului era poate cea
mai bună manieră de a-l pune la punct. Aprecia ceea ce ea considera a fi
un moment poetic. I se părea că Markus avea ceva ce ţinea de „o ţară din
Est“ cu totul încântător. În Suedia lui exista ceva românesc sau polon.
–Eşti sigur că vii din Suedia? l-a întrebat ea.
–Întrebarea asta mă face fericit. Nici nu îţi poţi imagina. Eşti prima care
pune la îndoială originea mea… eşti cu adevărat fabuloasă.
–E aşa de greu să fii suedez?
–Nici nu îţi poţi imagina. Când revin în Suedia, toată lumea de acolo îmi
spune că sunt un tip simpatic. Îţi dai seama? Eu, un tip simpatic?
–Într-adevăr.
–Acolo, să fii sinistru este o vocaţie.
Seara a continuat astfel, alternând momentele de descoperire cu
momentele în care buna dispoziţie îţi creează impresia că îl cunoşti pe
celălalt. Nathalie se gândise că se va întoarce devreme, dar trecuse deja
de miezul nopţii. Chelnerul a încercat într-un mod grosolan să le dea de
înţeles că ar trebui să plece. Markus s-a ridicat să meargă la toaletă şi a
plătit nota. A făcut-o cu multă eleganţă. Odată ieşiţi afară, i-a propus să o
conducă şi să ia un taxi. Era atât de grijuliu. În faţa apartamentului ei, i-a
pus mâna pe umăr şi a sărutat-o pe obraz. În acel moment a înţeles ceea
ce ştia deja: era cu disperare îndrăgostit de ea. Pe Nathalie, clipele
petrecute în compania lui o făcuseră cu adevărat fericită. Nu se putea
gândi la nimic altceva. Întinsă pe pat, i-a trimis un SMS ca să-i
mulţumească. Şi a stins lumina.

58

SMS trimis de Nathalie lui Markus după prima lor cină

Mulţumesc pentru această seară frumoasă.

59

Markus i-a răspuns simplu: „Mulţumesc pentru că ai făcut-o frumoasă.“

Ar fi vrut ca răspunsul lui să fie mai original, mai amuzant, mai
emoţionant, mai romantic, mai literar, mai rusesc, mai mov. Dar, în cele
din urmă, se potrivea foarte bine cu tonalitatea momentului. În pat a ştiut
că îi va fi cu neputinţă să adoarmă: cum să te îndrepţi spre tărâmul
viselor când tocmai te-ai despărţit de un vis?
A reuşit să adoarmă puţin, dar a fost trezit de o angoasă. Atunci când o
întâlnire decurge bine, eşti nebun de fericire. Apoi, progresiv, luciditatea
te îmboldeşte să anticipezi urmarea evenimentelor. Dacă lucrurile ies
prost, atunci măcar este limpede: nu ne vom mai revedea. Dar în cazul de
faţă cum să acţionezi? Toată siguranţa şi certitudinile dobândite în
timpul cinei se risipiseră peste noapte: trebuie să rămâi vigilent. Acest
sentiment a fost materializat printr-o acţiune simplă. În primele ore ale
zilei, Nathalie şi Markus s-au întâlnit pe culoar. El se îndrepta spre
automatul de cafea, ea se întorcea. După ce şi-au zâmbit, au rostit un
bună ziua puţintel exagerat. Amândoi erau incapabili să mai adauge
altceva, să găsească o anecdotă susceptibilă să creeze un subiect de
conversaţie. Nimic, absolut nimic. Nici măcar o insignifiantă aluzie la
vreme, ceva despre nori, soare, nu, nimic, fără speranţa unei ameliorări.
S-au despărţit pe fondul acestei stângăcii. Nu aveau nimic să-şi spună.
Unii numesc asta vidul sideral de după.

Ajuns în biroul său, Markus a încercat să se liniştească. Este absolut firesc

să nu fii mereu în starea perfecţiunii desăvârşite. Viaţa este constituită
mai ales din momente de ciorne, ştersături, blancuri. Shakespeare nu
evocă decât momentele de forţă ale personajelor sale. Însă Romeo şi
Julieta, aflaţi pe un culoar, a doua zi după o seară frumoasă, cu siguranţă
că nu au ce să-şi spună. Nu e foarte grav. Trebuia mai ales să comenteze
asupra viitorului. Iată ce este important. Şi se putea spune că se descurcă
bine. Foarte curând a fost copleşit de ideile serii, de propuneri nocturne.
A notat totul pe o foaie foarte mare. Părea un plan de atac. În biroul lui
mic, dosarul 114 nu mai exista, dosarul 114 fusese şters şi înlocuit de
dosarul Nathalie. Nu ştia cui să se confeseze, nu ştia cui să ceară sfatul.
Existau nişte colegi cu care se înţelegea bine. Mai ales cu Berthier,
schimba din când în când câteva confidenţe şi îşi deschidea oarecum
sufletul. Dar în ceea ce o priveşte pe Nathalie, nici nu se punea problema
să discute despre ea cu cineva de aici. Trebuia să-şi îngroape nesiguranţa
în tăcere. Tăcere, da, însă îi era teamă că inima lui, bătându-i prea tare, să
nu facă prea mult zgomot.

S-a uitat pe internet la toate site-urile care propuneau seri romantice,

plimbări cu vaporul (dar era frig), sau o seară la teatru (însă deseori în
sălile de teatru era foarte cald şi, de fapt, lui nu-i plăcea teatrul). Nu a
găsit nimic interesant. Se temea să nu pară foarte pretenţios sau,
dimpotrivă, insuficient de pretenţios. Cu alte cuvinte, nu avea nicio idee
despre ce îşi dorea sau la ce se gândea ea. Şi, pe urmă, ea nu voia să-l
revadă. Acceptase să cineze o dată cu el. Poate că asta era tot. Ea a avut
grijă ca totul să iasă bine. Însă totul se terminase. Promisiunile sunt doar
promisiuni. Totuşi, îi mulţumise pentru acea seară frumoasă. Da, ea
scrisese cuvântul „frumoasă“. Markus savura acest cuvânt. Nu era puţin
lucru. O seară frumoasă. Ar fi putut să scrie: „o seară plăcută“, dar nu,
preferase cuvântul „frumoasă“. Era frumos cuvântul „frumoasă“. Cinstit,
ce seară frumoasă! Ai fi crezut că trăieşti pe vremea rochiilor lungi şi a
trăsurilor… „Dar ce-mi trece prin minte?“, se irită brusc. Trebuia să
acţioneze şi să înceteze să viseze cu ochii deschişi. Da, era foarte frumos
acel cuvânt „frumoasă“, dar acum trebuia să meargă mai departe. Of, era
disperat. Nu avea nici cea mai mică idee. Siguranţa de ieri fusese
siguranţa unei seri. O iluzie. Revenea la condiţia jalnică de om fără
însuşiri, fără cea mai vagă idee cum să puă la cale o a doua întâlnire cu
Nathalie.
Cineva a bătut la uşă.

Markus a spus „intră“. Persoana care a intrat era cea care scrisese că
petrecuse o seară frumoasă cu el. Da, Nathalie era acolo, cât se poate de
reală:
–Eşti bine? Nu te deranjez? Pari foarte concentrat.
–Ăă… nu… e în regulă.
–Aş vrea să mă însoţeşti mâine la teatru… am două bilete… şi dacă…
–Ador teatrul. Cu plăcere.
–Foarte bine. Pe mâine seară.
A şoptit la rândul lui „pe mâine seară“, dar era prea târziu. Replica a
plutit în aer, jenată că nu mai există o ureche unde să poposească. Fiecare
particulă din Markus resimţea o bucurie intensă. Iar în mijlocul acestui
regat extaziat inima îi sălta de bucurie în tot corpul.

În mod straniu, această fericire i-a adus un plus de seriozitate. În metrou,

a privit fiecare persoană din vagon. Toţi aceşti oameni erau prinşi în
cotidian şi el nu se mai simţea, într-adevăr, anonim printre ei. A rămas în
picioare şi, mai mult ca niciodată, ştia că iubeşte femeile. Ajuns acasă, a
îndeplinit gestica rutinei casnice. Dar abia dacă avea poftă să mănânce
masa de seară. S-a lungit pe pat şi a încercat să citească ceva. Apoi a stins
lumina. Numai că, iată, nu izbutea să adoarmă aşa cum aproape că nu
mai dormea de la primul sărut al lui Nathalie. Ea îi amputase somnul.

60

Extras din Posologia lui Guronsan

Stări de oboseală pasageră ale adultului

 61

Ziua a trecut pe nesimţite. A avut loc şi o şedinţă de grup, cu totul

obişnuită, şi nimeni nu-şi putea imagina că Nathalie va merge la teatru,
chiar în acea seară, cu Markus. Ca sentiment, era mai degrabă plăcut.
Funcţionarii adoră să aibă secrete, să creeze legături secrete, să trăiască o
viaţă pe care nu o cunoaşte nimeni. Asta dă sare şi piper cuplului pe care
ei îl formează cu firma. Nathalie avea darul de a scinda lucrurile. În
anumite privinţe, drama ei o insensibilizase. Conducea şedinţa ca un
robot, uitând aproape că ziua se prelungea cu o seară. Markus şi-ar fi
dorit să găsească în privirea lui Nathalie o atenţie specifică, un semn de
complicitate, dar aceasta nu intra în planurile ei.
La fel stăteau lucrurile şi pentru Chloé care ar fi dorit ca restul echipei să
perceapă uneori legătura privilegiată pe care o avea cu şefa ei. Era
singura care a avut parte de momente ce ar fi putut să intre în categoria
„tutuială“. De la fuga lui Nathalie, Chloé nu făcea decât să încerce să
organizeze o nouă ieşire. Cunoştea aspectul pe care o astfel de ieşire o
presupunea: să fie martora fragilităţii şefei sale putea să se întoarcă
împotriva ei. De aceea era atentă să nu amestece genurile şi să respecte
perfect ierarhia. La sfârşitul programului s-a dus să o vadă:
–Eşti bine? N-am prea vorbit de la ultima noastră întâlnire.
–Da, e vina mea, Chloé. Dar m-am simţit cu adevărat bine.
–A, da? Ai plecat ca din puşcă şi asta înseamnă că te-ai simţit bine?
–Da, crede-mă.
–Cu atât mai bine atunci… nu vrei să ne vedem diseară?
–A, nu, îmi pare rău, nu pot. Merg la teatru, a spus Nathalie ca şi cum a
anunţat naşterea unui copil verde.

Chloé nu a vrut să lase impresia că este surprinsă, dar avea motive să fie.
Era mai bine să nu insiste asupra caracterului evenimenţial conferit de o
asemenea declaraţie. Să lase impresia că nu se întâmplase nimic. Odată
ajunsă în birou, a mai rămas o clipă să-şi pună la punct datele dosarului
său, să-şi consulte e-mailurile, apoi şi-a pus pardesiul şi a plecat. În timp
ce se îndrepta spre lift a fost şocată de o imagine improbabilă: Markus şi
Nathalie plecau împreună. S-a apropiat de ei fără să poată fi văzută. I s-a
părut că aude cuvântul „teatru“. A simţit ceva ce nu se putea defini. Ca o
jenă, ca un dezgust chiar.

62

La teatru, spaţiul dintre scaune este foarte îngust. Markus stătea foarte
incomod. Avea impresia că are picioarele prea lungi şi regretul lui era
absolut inutil 12 . Ca să nu mai punem la socoteală un alt element care îi
sporea tortura: nimic mai rău decât să stai alături de femeia pe care mori
de dorinţa de a o privi. Spectacolul era în stânga lui, nu pe scenă. Şi, de
altfel, ce vedea? Nici măcar nu îl interesa. Mai ales că era vorba de o
piesă de teatru suedeză! O făcuse dinadins? Mai mult, un autor pe care îl
studiase la Uppsala. La fel ca şi cum ar fi mers să ia cina cu părinţii lui.
Era prea neatent ca să înţeleagă ceva din intrigă. Vor vorbi despre asta pe
urmă şi va lăsa impresia unui handicapat. Cum putuse neglija acest
aspect? Trebuia neapărat să se concentreze şi să pregătească nişte
comentarii pertinente.

Totuşi, la sfârşitul spectacolului l-a surprins profund emoţionat. Poate

chiar de legătura suedeză. Şi Nathalie părea fericită. Dar la teatru e greu
să ştii: uneori oamenii par fericiţi pentru simplul motiv că, în fine,
calvarul ia sfârşit. Odată ieşiţi din clădire, Markus a vrut să se lanseze în
teoria pe care o construise în timpul actului al treilea, dar Nathalie i-a
întrerupt fără drept de apel orice entuziasm pentru a discuta:
–Cred că ar trebui să ne dezmorţim.
Markus s-a gândit la picioarele lui, însă Nathalie a precizat:
–Să mergem să bem ceva.
–Aşadar asta înseamnă să ne dezmorţim.

63

Fragment din Domnişoara Iulia de August Strindberg, adaptare franceză de

Boris Vian.
Piesa văzută de Nathalie şi de Markus în cea de a doua seară petrecută
împreună.

DOMNIŞOARA: Sunt obligată să te ascult?

JEAN: Măcar odată, pentru binele tău! Este noaptea târziu, somnul te
îmbată, mintea ţi se înflăcărează.
 64

Atunci s-a întâmplat ceva hotărâtor. Un fapt anodin care avea să ia

amploarea unui fapt esenţial. Totul decurgea ca la prima lor seară în care
au ieşit împreună. Farmecul îşi făcea efectul şi chiar progresa. Markus se
descurca elegant. Zâmbea cu zâmbetul cel mai puţin suedez cu putinţă;
aproape un fel de zâmbet spaniol. Povestea câteva anecdote savuroase,
doza savant referinţele culturale şi aluziile personale, reuşea trecerile de
la intim la universal. Derula cu amabilitate frumosul demers al omului
social. Dar chiar în timpul acestei bune-dispoziţii a fost deodată cuprins
de o tulburare care avea să blocheze mecanismul: a simţit apariţia
melancoliei.

La început a fost ca o mică pată, ca un contur de nostalgie. Dar nu,

apropiindu-te, puteai distinge chipul violet al melancoliei. Şi, mai mult,
puteai vedea adevărata natură a unei tristeţi. De la o secundă la alta,
asemenea unei pulsiuni morbide, s-a găsit în faţa vacuităţii acestei seri.
Dar de ce oare să încerc să las impresia că sunt în cea mai bună formă? s-
a întrebat el. De ce sunt pe cale să o fac să râdă pe această femeie, de ce
sunt pe cale să mă încăpăţânez să încerc să o binedispun pe cea care îmi
este radical de inaccesibilă? Trecutul său de om nesigur îl prindea din
urmă. Şi nu a fost tot. Această gradată repliere asupra propriei
interiorităţi s-a confirmat tragic printr-un al doilea eveniment hotărâtor: a
vărsat paharul său cu vin roşu pe masă. Ar fi putut să o considere o
stângăcie. Poate chiar una încântătoare. Nathalie fusese întotdeauna
sensibilă faţă de stângăcii. Dar în clipa aceea nu se gândea la ea. În acest
fapt anodin vedea semnul a ceva mult mai grav: ivirea roşului. Erupţia
continuă a roşului în viaţa sa.
–Nu este nicio problemă, a spus Nathalie observând chipul teribil de
înspăimântat al lui Markus.
Sigur că nu era grav, era tragic. Roşul îi amintea de Brigitte. Îl confrunta
cu viziunea femeilor din lumea întreagă care îl respingeau. În urechi îi
suna o persiflare. Apăreau imaginile tuturor supărărilor sale: copilul care
devenea ţinta ironiilor în curtea şcolii, soldatul supus la tot felul de
şicane, turistul tras pe sfoară. Iată ce însemna pata roşie care se lăţea pe
faţa de masă albă. Îşi închipuia că lumea îl vede, că şuşoteşte atunci când
trece. Plutea în costumul lui de seducător. Nimic nu mai putea opri
această derivă paranoică. Derivă anunţată de melancolie şi de tendinţa de
a considera trecutul un refugiu. În acea clipă prezentul nu mai exista.
Nathalie nu mai era decât o umbră, o fantomă a lumii feminine.

Markus s-a ridicat şi a rămas o clipă cuprins de tăcere. Nathalie îl privea

fără să ştie ce va spune. Va fi ceva amuzant? Va fi ceva sinistru? În cele
din urmă a rostit pe un ton calm:
–Este mai bine să plec.
–De ce? Din cauza vinului vărsat? Dar… asta se întâmplă tuturor.
–Nu… nu din cauza asta… doar că…
–Doar că ce? Te plictisesc?
–Nu, sigur că nu…
–Atunci?
–Nimic. Doar că îmi placi. Îmi placi cu adevărat.
–…
–Îmi doresc numai un lucru: să te sărut iar… dar nu îmi pot imagina nici
o clipă că îţi plac… prin urmare cel mai bine ar fi să nu ne mai vedem…
voi suferi, desigur, dar această suferinţă va fi mai blândă, dacă pot spune
aşa…
–Tot timpul gândeşti astfel?
–Şi cum aş putea să n-o fac? Cum să fac să fiu aici, în faţa ta, pur şi
simplu? Tu ai fi în stare?
–Să fiu în faţa mea?
–Vezi, spun tâmpenii. E mai bine să plec.
–Aş vrea să rămâi.
–Şi ce să fac?
–Nu ştiu.
–Ce faci tu cu mine aici?
–Nu ştiu. Ştiu numai că îmi este bine cu tine, că eşti… amabil… delicat cu
mine. Şi îmi dau seama că am nevoie de aşa ceva, iată.
–Asta e tot?
–E deja mult, nu?
Markus era tot în picioare. Nathalie s-a ridicat şi ea. Au rămas aşa o clipă,
încremeniţi în incertitudine. Capetele celorlalţi s-au întors spre ei. E greu
să nu te mişti atunci când stai în picioare. Ar trebui, poate, să ne gândim
la tabloul lui Magritte în care oamenii pică din cer ca stalactitele. Există
prin urmare ceva din pictura belgiană în atitudinea lor şi, desigur, asta
nu era imaginea cea mai liniştitoare.

65

Markus a plecat abandonând-o pe Nathalie. Momentul, care devenise

perfect, l-a pus pe fugă. Nathalie nu înţelegea atitudinea lui. Petrecuse o
seară plăcută şi acum era supărată pe el. Fără să ştie, Markus acţionase
genial. O trezise pe Nathalie. O forţa să-şi pună întrebări. Îi spusese că
voia să o sărute. Voia numai asta? Dorea şi ea acelaşi lucru? Nu, nu
credea… Nu neapărat… dar chiar nu era important… de ce nu… i se
părea că are ceva… şi pe urmă era amuzant… atunci de ce plecase? Ce
tâmpit! Totul se năruise acum. Era foarte iritată… ce tâmpit, da, ce
tâmpit! continua ea sub privirile clienţilor din cafenea. O femeie
frumoasă, părăsită de un bărbat oarecare. Nici măcar nu realiza că se
uitau la ea. Stătea acolo, nemişcată în iritarea ei, frustrată că nu a dominat
situaţia, că nu a ştiut să-l reţină, nici să-l înţeleagă. Nu trebuia să se
supere, nu putuse să facă nimic. Se considera prea dorită pentru ca el să
fie capabil să rămână cu ea.

Ajunsă acasă, l-a apelat, dar a închis înainte să audă soneria. Ar fi putut
să o sune el. La urma urmei, ea avusese iniţiativa pentru această a doua
seară. Ar fi putut să-i mulţumească măcar. Să trimită un mesaj. Era acolo,
aşteptând în faţa telefonului şi era pentru prima oară când trăia aşa ceva:
aşteptarea. Nu putea să doarmă. Şi-a pus puţin vin. A dat drumul la
muzică. Alain Souchon. Un cântec pe care îi făcea plăcere să-l asculte
împreună cu François. Nu-i venea să creadă că era în stare să-l audă pur
şi simplu fără să se prăbuşească. Continua să se învârtă prin cameră,
chiar să danseze puţin, să lase beţia să se instaleze în ea cu puterea unei
promisiuni.

66

Prima parte din Iubirea care fuge, cântec de Alain Souchon ascultat de Nathalie
după cea de-a doua seară în care ieşise cu Markus

Mângâieri fotografiate pe pielea mea sensibilă,

Liber eşti, aruncă tot, fotografii, clipă.
Există totdeauna hârtie autoadezivă transparentă
Care să pună în ordine neliniştea toată.

Îndrăgostiţi puternici, o imagine frumoasă

Evolua frumos menajul, fericirea în doi,
ţie nici nu-ţi pasă
Apar cioburile care rănesc şi fac să sângereze
imediat
Iată porţelanul de podea spart.

Noi, noi nu am rezistat.

Pic, pic, îţi curge pe obraz.
Pleacă, nu-i nimic de explicat.
Este iubirea care fuge
Iubirea care fuge.

67

Markus mersese de-a lungul prăpastiei cu sentimentul că păşeşte pe

vânt. Întorcându-se acasă, în seara aceea, continuase să fie urmărit de
imagini dureroase. Să fii cu totul legat de Strindberg? Trebuia, cu
siguranţă, să evite angoasele compatrioţilor săi. Frumuseţea momentului,
frumuseţea lui Nathalie, toate acestea îl marcaseră ca un ultim refugiu:
cel al unui dezastru. Frumuseţea era acolo, în faţa lui, privindu-l drept în
ochi, ca o prevestire a tragicului. Era subiectul din Moarte la Veneţia, prins
în această frază esenţială: „Cel care contemplă frumuseţea este
predestinat morţii.“ Atunci, da, Markus era capabil să lase impresia de
grandilocvenţă. Şi chiar de prostie pentru că fugise. Dar trebuie să fi trăit
ani buni în insignifianţă pentru a înţelege cum poţi fi, brusc, speriat de o
posibilitate.

Markus nu îi telefonase lui Nathalie căreia îi plăcuse acea parte din el

care amintea de o ţară din est şi care avea să fie mirată să îl descopere în
hieratica lui Suedie. Nici măcar o fărâmă de ceva polon în el. Markus
hotărâse să se închidă în el însuşi, să nu se mai joace cu focul feminin. Da,
acestea erau cuvintele care i se învălmăşeau în minte. Şi prima consecinţă
a fost următoarea: a hotărât să nu o mai privească în ochi.

A doua zi dimineaţa, sosind la lucru, Nathalie s-a întâlnit cu Chloé. Să o

spunem din capul locului că aceasta din urmă era, de asemenea, o adeptă
a falsului hazard. Astfel, i se întâmpla să bată, într-un du-te vino,
culoarele firmei numai pentru a-şi întâlni şefa 13 . Ca o adevărată
portăreasă, fără să aibă cea mai mică eleganţă a ariciului, încerca să
stoarcă nişte confidenţe.
–A, bună dimineaţa, Nathalie. Eşti bine?
–Da, sunt doar puţin obosită.
–Să fie din pricina piesei de teatru de ieri-seară? A fost lungă?
–Nu, nu neapărat…
Chloé a simţit că era complicat să afle mai multe, dar, spre norocul ei,
ceva avea să simplifice lucrurile. Markus venea spre ele şi i se părea că şi
el se află într-o stare ciudată. A făcut în aşa fel încât să-l oprească:
–Hei, bună, Markus, eşti bine?
–Da… şi tu?
–Merge.
Markus a răspuns evitând să-şi privească interlocutoarele. Ceea ce lăsa o
impresie foarte stranie, asemănătoare celei de a vorbi cuiva foarte grăbit.
Stranie, într-adevăr, fiindcă Markus nu părea deloc grăbit.
–Eşti bine? Te doare gâtul?
–Nu… nu… sunt bine… trebuie să plec.
Şi a plecat lăsându-le pe cele două femei cu gura căscată. „Este extrem de
stingherit… cu siguranţă că s-au culcat împreună… nu văd altă
explicaţie… de ce ar fi ignorat-o atunci?“, a gândit Chloé şi i-a zâmbit
larg lui Nathalie:
–Pot să te întreb ceva? Ieri ai fost la teatru cu Markus?
–Nu te priveşte.
–Foarte bine… Doar că mă gândeam că ne putem spune anumite lucruri
una celeilalte. Eu îţi spun tot.
–Iar eu nu mai am nimic de spus. Bine, să ne întoarcem la lucru.
Nathalie fusese aspră. Nu-i plăcuse insinuarea pe care şi-o permisese
Chloé. Se vedea clar în privirea acesteia că este în căutare de cancanuri.
Ruşinată, Chloé a bălmăjit că mâine va organiza o mică petrecere pentru
ziua ei de naştere. Nathalie a făcut un gest vag care însemna un da
îndoielnic. Dar nu credea că va merge.

Mai târziu, în biroul ei, s-a gândit la lipsa de fineţe a lui Chloé. Luni
întregi Nathalie trăise cu rumorile apărute în momentul în care îşi făcea
apariţia. Observaţii discrete ca să se afle cum rezista, ce făcea, cum se
implica în muncă. Această supraveghere, chiar dacă era profund
binevoitoare, o simţise ca pe o povară. Ar fi vrut să nu o privească
nimeni. Paradoxal, dovezile de afecţiune îi complicau existenţa. Păstra o
amintire amară perioadei în care atrăsese atenţia asupra ei. Atunci,
revăzând în minte chipul lui Chloé, a înţeles că trebuie să fie discretă şi să
nu evoce niciodată relaţia cu Markus. Dar era o relaţie? Odată cu moartea
lui François îşi pierduse toate reperele. I se părea că revine în
adolescenţă. Că tot ceea ce ştia despre iubire se risipise. Inima îi bătea
peste ruine. Nu înţelegea atitudinea lui Markus şi hotărârea lui de a nu o
privi. Chiar se prefăcea? Sau era nebun? Atunci? Mai mult decât probabil
era vorba de o nebunie blajină. Nathalie nu gândea: trebuie să iubeşti cu
adevărat o femeie pentru a refuza să o mai vezi. Nu, nu gândea acest
lucru. Se adâncea pur şi simplu în confuzie.

68

Trei zvonuri despre Björn Andrésen, actorul care l-a interpretat pe Tadzio în
Moarte la Veneţia de Luchino Visconti

Ar fi ucis un actor gay la New York.

Ar fi murit în Mexic, într-un accident de avion.

Nu mânca decât salată verde.

69

Markus nu avea chef să muncească. Stătea în picioare în faţa ferestrei şi

contempla vidul. Nostalgia era în continuare prezentă în el însuşi şi, ca să
fim mai precişi, era o nostalgie absurdă. Iluzia că trecutul nostru are,
totuşi, un anumit farmec. În acel moment copilăria, oricât de săracă în
evenimente ar fi fost, îi părea un izvor de viaţă. Se gândea la detalii şi le
găsea emoţionante în timp ce ele fuseseră, dintotdeauna, doar patetice.
Voia să găsească un refugiu, oriunde, numai să poată să evadeze din
prezent. Totuşi, în aceste ultime zile, mergând la teatru cu o femeie
frumoasă fusese atins de un vis romantic. Atunci de ce simţea o nevoie
atât de puternică să dea înapoi? Aici trebuie să constatăm ceva foarte
simplu şi care poate fi definit astfel: teama de fericire. Se spune că, înaintea
morţii, vedem trecându-ne pe dinainte cele mai frumoase clipe din viaţă.
Aşa încât pare plauzibil că putem vedea şi rateurile şi dezastrele
trecutului defilând în momentul în care fericirea este aici, în faţa noastră,
cu un zâmbet aproape neliniştitor.

Nathalie îi ceruse să treacă pe la ea, la birou, însă el refuzase.

–Vreau să te văd, îi spusese el. Dar prin telefon.
–Să mă vezi prin telefon? Eşti sigur că te simţi bine?
–Sunt bine, mulţumesc. Te rog numai să nu intri în câmpul meu vizual
câteva zile. Este singurul lucru pe care ţi-l cer.
Nathalie era din ce în ce mai consternată. Şi totuşi se simţea atrasă de
atâta bizarerie. Orizontul întrebărilor ei era vast. Se întreba dacă
atitudinea lui Markus nu era un fel de strategie. Sau chiar o formă
modernă a umorului în iubire. Bineînţeles că se înşela. Markus se blocase
într-un prim grad al consternării.

La sfârşitul programului s-a hotărât să nu ţină seama de rugăminţile lui

şi a intrat la el în birou. Imediat Markus şi-a ferit privirea.
–Nu este corect! Şi pe urmă ai intrat fără să baţi la uşă.
–Pentru că vreau să mă priveşti.
–Eu nu vreau.
–Nu ţi-a trecut? Totuşi nu este din cauza paharului de vin roşu vărsat?
–Ba da, într-un fel.
–O faci într-adins? Ca să mă iriţi, nu? Trebuie să admit că funcţionează.
–Nathalie, pe cuvânt că nu e nimic altceva decât ceea ce ţi-am spus. Mă
feresc de mai multă suferinţă, asta-i tot. Nu-i greu de înţeles.
–Dar o să te doară gâtul tot stând aşa.
–Prefer să mă doară gâtul decât inima.
Nathalie a rămas suspendată de această ultimă frază pe care o interpreta
ca pe o expresie, ca pe un cuvânt chiar: gâtdecâtinimă. Apoi a continuat:
–Şi dacă eu vreau să te văd? Şi dacă vreau să-mi petrec timpul cu tine? Şi
dacă mă simt bine cu tine? Cum să procedez?
–Nu se poate. Nu se va putea niciodată. E mai bine să pleci.
Nathalie nu ştia ce să facă. Să-l sărute, să-l lovească, să-l dea afară, să-l
ignore, să-l umilească, să-l implore? În cele din urmă a răsucit mânerul
clanţei şi a ieşit din birou.

70

A doua zi, la sfârşitul programului, Chloé îşi sărbătorea ziua de naştere.

Nu dorea să fie uitată de ceilalţi. Peste câţiva ani, se va întâmpla cu
siguranţă contrarul. Va putea fi apreciată energia ei, această modalitate
de a transforma un univers sinistru într-unul flamboaiant, de a-i
propulsa pe angajaţii prezenţi într-o bunădispoziţie artificială. Practic,
toţi angajaţii erau acolo, iar Chloé, în mijlocul lor, bea o cupă de
şampanie aşteptând cadourile. Era ceva duios, aproape încântător în
această manifestare ridicol de exagerată a narcisismului ei.

Încăperea nu era foarte mare; totuşi Markus şi Nathalie se străduiau să

rămână cât mai departe posibil unul de celălalt. În cele din urmă,
Nathalie izbutise să se plieze rugăminţii lui Markus şi încerca, de bine, de
rău, să nu pătrundă în câmpul lui vizual. Chloé, care le urmărea micul
lor scenariu, nu se lăsa păcălită. „Au un fel de a nu-şi vorbi care spune
multe“, a gândit ea. Câtă perspicacitate! Bine, nu voia să dea prea multă
atenţie acestui lucru; important era să aibă o petrecere aniversară reuşită.
Toţi angajaţii erau acolo, toţi Benoît şi toate Benedicte, cam fără vlagă, în
picioare, cu o cupă de şampanie în mâini, în costume şi taioare, cu arta
convivialităţii bine pusă la punct. Markus observa micile entuziasme ale
fiecăruia şi i se părea grotesc. Dar pentru el grotescul avea ceva profund
uman. Şi el dorea să participe la această reuniune. Simţise nevoia de a
face lucrurile ca la carte. Iar la sfârşitul după-amiezii comandase prin
telefon un imens buchet de trandafiri albi. Un buchet imens, cu totul
disproporţionat faţă de relaţia lui cu Chloé. O nevoie de a se agăţa de alb.
De imensitatea albului. Un alb care să repare roşul. A coborât când
tânăra care livra florile a ajuns la recepţie. O imagine surprinzătoare:
Markus primind un imens buchet în acel hol funcţional şi fără suflet.

Se îndrepta spre Chloé devansat de un obiect imens, alb şi sublim. L-a

văzut venind şi l-a întrebat:
–Pentru mine?
–Da. La mulţi ani, Chloé!
S-a simţit jenată. Instinctiv a întors capul spre Nathalie. Chloé nu ştia ce
să-i spună lui Markus. Exista un blanc între ei: pătratul lor alb pe fond
alb. Toţi se uitau la ei. Chloé îşi dădea seama că ar trebui să spună ceva,
dar ce anume?
–Nu trebuia. E prea mult, a spus ea în cele din urmă.
–Da, desigur. Dar aveam nevoie de alb.
Un alt coleg a înaintat cu cadoul lui şi Markus a preferat să se retragă.
Nathalie observase scena de departe. Dorise să respecte regulile lui
Markus, dar profund stingherită de ceea ce văzuse, a hotărât să vină să-i
vorbească:
–De ce i-ai oferit un asemenea buchet?
–Nu ştiu.
–Ascultă… a început să mi se facă lehamite de atitudinea ta de autist…
nu vrei să mă priveşti… nu vrei să-mi explici.
–Dar chiar nu ştiu. Mie mi-e jenă, în primul rând. Îmi dau foarte bine
seama că este disproporţionat. Dar asta e. Când am comandat florile, am
menţionat un buchet imens de trandafiri albi.
–Eşti îndrăgostit de ea, asta e?
–Eşti geloasă sau ce?
–Nu sunt geloasă. Dar încep să mă întreb dacă îndărătul figurii tale de
depresiv căzut din Suedia lui nu se ascunde un mare seducător.
–Şi tu… o expertă în sufletul masculin, desigur.
–E ridicol.
–Ridicol este că am, de asemenea, un cadou pentru tine… şi că nu ţi l-am
oferit.
S-au privit. Iar Markus s-a întrebat: cum am putut să cred că aş fi în stare
să nu o mai văd. I-a zâmbit şi Nathalie i-a zâmbit la rândul ei. Din nou
valsul zâmbetelor. E de mirare cum, uneori, luăm hotărâri, ne spunem că
aşa va fi totul de acum înainte şi este de ajuns o infimă mişcare a buzelor
ca să distrugă siguranţa unei certitudini care părea eternă. Toată voinţa
lui Markus se risipise în faţa evidenţei, cea a chipului lui Nathalie. Un
chip obosit, mirat, dar tot chipul ei. Fără să spună un cuvânt au părăsit
discret petrecerea ca să se reîntâlnească în biroul lui Markus.

71

Spaţiul era îngust. Sentimentul de uşurare care îi cuprinsese era de ajuns

să umple încăperea. Erau fericiţi să fie singuri. Markus o privea pe
Nathalie şi ezitarea pe care o citea în privirea ei îl bulversa.
–Spuneai ceva despre un cadou? a întrebat ea.
–Ţi-l dau, însă trebuie să îmi promiţi că nu îl deschizi decât atunci când
ajungi acasă.
–Bine.
Markus a întins un pacheţel pe care Nathalie l-a pus în poşetă. Au rămas
astfel o clipă, o clipă care mai durează şi astăzi. Markus nu se simţea
obligat să vorbească, să umple golul acela. Erau relaxaţi, fericiţi să fie
împreună. După o vreme Nathalie a spus:
–Poate că ar trebui să ne întoarcem. Va părea bizar dacă nu revenim.
–Ai dreptate.
Au părăsit biroul şi mergeau pe culoar. Odată ajunşi la locul în care era
petrecerea, au avut parte de o surpriză: nu mai era nimeni. Totul se
încheiase şi toate fuseseră aranjate la locul lor. Cât timp au rămas în
birou? s-au întrebat ei.
De îndată ce a sosit acasă, aşezată pe canapea, Nathalie a desfăcut
pacheţelul. Era o cutie de drajeuri PEZ. Nu-şi revenea, fiindcă asemenea
bombonele nu se mai găseau în Franţa. Acest gest a înduioşat-o profund.
Şi-a pus pardesiul şi a ieşit. A oprit un taxi ridicând braţul (un gest care,
brusc, i s-a părut simplu).
 72

Articol din Wikipedia despre PEZ

Numele de PEZ provine din germanul Pfefferminz, mentă piperată, care a

fost prima aromă comercializată. PEZ este originar din Austria şi se
exportă pretutindeni în lume. Distribuitorul PEZ este o caracteristică a
mărcii. Marea sa varietate face din el un obiect căutat de colecţionari.

73

Când a ajuns în faţa uşii, a avut o clipă de ezitare. Era extrem de târziu.
Venise până acolo, era absurd să se întoarcă. A sunat o dată, apoi încă o
dată. Nimic. A început să bată în uşă. După o vreme a auzit paşi.
–Cine este? a întrebat o voce angoasată.
–Eu sunt, a răspuns ea.
Uşa s-a deschis şi Nathalie a avut parte de o imagine deconcertantă. Tatăl
ei avea părul ciufulit şi ochii speriaţi. Părea puţin dus, ca şi cum i se
furase un lucru. În cele din urmă, poate că era chiar asta: i se furase
somnul.
–Dar, ce cauţi aici? S-a întâmplat ceva?
–Nu… e în regulă… voiam să te văd.
–La ora asta?
–Da, era urgent.
Nathalie a intrat în apartamentul părinţilor ei.
–Mama ta doarme, o ştii, lumea ar putea pieri, dar ea ar continua să
doarmă.
–Ştiam că pe tine am să te trezesc.
–Vrei să bei ceva? Un ceai?
Nathalie a fost de acord, iar tatăl ei s-a dus la bucătărie. Era ceva
reconfortant în relaţia lor. După ce trecuse surpriza, tatăl ei redevenise
calm. Simţea că urma să preia controlul asupra situaţiei. Şi totuşi, în acea
clipă din noapte, Nathalie s-a gândit pe furiş că îmbătrânise. Observase
asta din felul în care îşi târşâia papucii. Îşi spusese: un bărbat trezit în
plină noapte găseşte timp să-şi pună papucii ca să vadă ce se întâmplă.
Era înduioşătoare această precauţie pentru picioare. S-a întors în salon.
–Ce se întâmplă? Ce anume nu a putut aştepta?
–Aş vrea să îţi arăt asta.
A scos din buzunar figurina cu drajeuri PEZ şi tatăl ei, imediat, a resimţit
aceeaşi emoţie ca şi fiica lui. Acest mic obiect îi amintea aceeaşi vară.
Brusc, fiica lui avea opt ani. Nathalie s-a apropiat delicat de el ca să-şi
pună capul pe umărul lui. În drajeurile PEZ era concentrată întreaga
tandreţe a trecutului şi, în acelaşi timp, tot ceea ce timpul risipise, nu
violent, ci difuz. În drajeurile PEZ exista timpul dinaintea nefericirii,
timpul în care fragilitatea se rezuma la o căzătură, la o zgârietură. Tot aici
se afla şi imaginea tatălui ei spre care, copilă fiind, îi plăcea să alerge, să-i
sară în braţe şi, odată lipită strâns de el, se putea gândi la viitor cu o
siguranţă furioasă. Au rămas sideraţi în contemplarea drajeurilor PEZ
care conţineau toate nuanţele vieţii, obiect infim şi caraghios şi totuşi atât
de emoţionant.

Nathalie a început să plângă. Să plângă de-a binelea. Să dea frâu liber

lacrimilor acestei suferinţe stăpânite în faţa tatălui ei. Nu ştia de ce, dar
niciodată nu se lăsase dusă de val în faţa tatălui ei. Pentru că era singurul
lui copil? Pentru că trebuia să joace şi rolul băiatului? Cel de a nu plânge.
Dar era o fetiţă, o copilă care îşi pierduse soţul. După atâta vreme, în
ambianţa difuză a drajeurilor PEZ, a început să plângă în braţele tatălui
ei. Să se lase purtată de speranţa unei consolări.

74

A doua zi, sosind la birou, Nathalie era puţin suferindă. În cele din urmă
dormise la părinţii săi. În zori, chiar înainte ca mama ei să se trezească,
trecuse pe acasă. O amintire a nopţilor albe din tinereţe, acele nopţi în
care putea să petreacă până dis-de-dimineaţă, să se schimbe şi să meargă
direct la cursuri. Simţea acest paradox al corpului: o stare de epuizare
care înviorează. A trecut să îl vadă pe Markus şi a fost surprinsă să
constate că avea aceeaşi figură ca şi în ajun. Un fel de forţă liniştită a
identicului. Era un gând care calma şi care impunea chiar o uşurare.
–Aş vrea să-ţi mulţumesc… pentru cadou.
–Pentru nimic.
–Pot să te invit să bem ceva în seara asta?
Markus a clătinat din cap gândind: „Sunt îndrăgostit de ea şi tot ea are
iniţiativa întâlnirilor noastre.“ S-a gândit că nu trebuia să se mai teamă că
fusese ridicol să se retragă astfel, să se protejeze. Nu ar trebui niciodată
să economisim o durere potenţială. Încă o dată, se frământa el, cum să-i
răspundă deşi ea plecase deja de minute bune. Continua să se gândească
la toate acestea care îi puteau aduce suferinţa, decepţia, impasul afectiv
cel mai terifiant din câte sunt. Simţea totuşi imboldul de a merge înainte,
de a pleca spre o destinaţie necunoscută. Nimic din toate acestea nu era
tragic. Ştia că existau curse între insula suferinţei, cea a uitării şi, cea mai
îndepărtată încă, a speranţei.
Nathalie îi propusese să se întâlnească direct la cafenea. Era mai bine să
fie puţin discreţi, mai ales după fuga din ajun. În plus, îşi amintea de
întrebările lui Chloé. El fusese de acord, chiar dacă în sinea lui ar fi fost în
stare să organizeze o conferinţă de presă în care să anunţe fiecare
întâlnire cu Nathalie. A ajuns primul şi a hotărât să se instaleze într-un
loc vizibil. Un loc strategic pentru ca nimeni să nu poată rata scena sosirii
frumoasei femei cu care avea întâlnire. Era un lucru important, pe care
nu trebuia să-l considere ca pe ceva superficial. În niciun caz aceasta nu
ţinea de vanitatea masculină. Trebuia să se remarce altceva mult mai
esenţial: prima împlinire a acceptării de sine.

Pentru prima oară, după multă vreme, uitase să ia o carte când plecase
de acasă. Nathalie îi spusese că i se va alătura cât mai repede cu putinţă,
dar nu era exclus ca aşteptarea lui să dureze puţin mai mult. Markus s-a
ridicat să ia un ziar gratuit şi s-a adâncit în lectură. Imediat a fost absorbit
de o afacere dubioasă. În timp ce citea despre faptul divers, Nathalie şi-a
făcut apariţia:
–Eşti bine? Nu te deranjez?
–Nu, sigur că nu.
–Ai un aer atât de concentrat.
–Da, citeam un articol… despre traficul cu mozzarella.
Atunci Nathalie a izbucnit într-un hohot de râs nebun, unul dintr-acelea
pe care le putem avea numai când suntem obosiţi. Nu se putea opri.
Markus a admis că aceasta putea fi ceva amuzant şi a început să râdă şi
el. Tâmpenia îi captiva. Pur şi simplu răspunsese, fără să-şi pună alte
întrebări. Şi acum râdea fără încetare. Pentru Markus era o imagine
absolut nebunească. Era de parcă s-ar fi găsit în faţa unui peşte cu
picioare (fiecare cu metaforele lui). De mulţi ani, în timpul sutelor de
şedinţe văzuse o femeie blândă, însă mereu serioasă. Da, o văzuse
zâmbind, desigur, o făcuse chiar să râdă, dar nu astfel. Era pentru prima
oară când o vedea râzând cu o asemenea intensitate. Pentru ea, totul era
aici: acest moment era justificarea pură pentru care îi plăcea să trăiască
împreună cu Markus. Un om aşezat la masă într-o cafenea, care îţi
zâmbeşte larg când soseşti şi care te anunţă grav că citeşte un articol
despre traficul cu mozzarella.

75

Articol apărut în ziarul Métro, intitulat „Traficul cu mozzarella distrus“

„Cinci persoane au fost ieri şi alaltăieri arestate în cadrul operaţiunii de

distrugere a traficului cu mozzarella «de foarte bună calitate» la
Bondoufle (Essonne). Conform declaraţiei lui Pierre Chuchkoff, şeful
escadronului jandarmeriei din Évry, însărcinat cu ancheta, «între 60 şi 70
de butoaie, adică 30 de tone, fuseseră stocate în decursul a doi ani» şi
revândute în departament, până la Villejuif (Val-de-Marne). Un trafic
important, fiindcă prejudiciul este estimat la 280000 de euro. Ancheta
deschisă odată cu plângerea depusă de firma Stef, în iunie 2008, a permis
identificarea unei filiere care implica mai ales doi patroni de pizzerii,
dintre care una situată în Palaiseau, era placa turnantă a afacerii. Rămâne
de stabilit cine conducea traficul şi pe unde au trecut butoaiele de
mozzarella.
V.M.“

76
Într-o poveste sentimentală, alcoolul este prezent în două momente
diferite: când îl descoperi pe celălalt şi trebuie să staţi la poveşti şi când
nu mai aveţi nimic să vă spuneţi. Acum este prima etapă. Cea în care nu-
ţi dai seama de cum trece timpul, în care se rescrie istoria şi, mai ales,
scena sărutului. Nathalie se gândise că acel sărut îi fusese dictat de
hazardul pulsiunii. Sau poate că nu? Poate că hazardul nu exista. Că totul
nu fusese decât parcursul inconştient al unei intuiţii. Impresia că se
simţea bine cu acel bărbat. Aceasta o făcea fericită, apoi serioasă şi din
nou fericită. O călătorie continuă de la bucurie la tristeţe. Şi acum
călătoria îi conducea afară, în frig. Nathalie nu se simţea prea bine. Răcise
în timpul du-te vino-ului nocturn din ajun. Unde mergeau? Se anunţa
acea plimbare lungă, fiindcă nu îndrăzneşti să mergi la celălalt şi, mai
ales, nu vrei să vă despărţiţi. Te laşi purtat de sentimentul nehotărârii. Iar
noaptea este încă şi mai adâncă.
–Pot să te sărut? a întrebat el.
–Nu ştiu… cred că am un început de guturai.
–Nu-i nimic. Sunt gata să mă îmbolnăvesc odată cu tine. Pot să te sărut?

Lui Nathalie îi plăcuse foarte mult că fusese întrebată. Era o formă de

delicateţe. Fiecare clipă petrecută împreună cu el ieşea din banal. După
ce trăise ceea ce trăise, cum ar fi putut să-şi imagineze că va retrăi din
nou miraculosul? Acest bărbat avea ceva special.

A dat din cap în semn că da.

77

Dialog din filmul Celebrity de Woody Allen, care a inspirat replica lui Markus
 CHARLIZE THERON
Nu ţi-e teamă că te molipseşti? Sunt răcită.
KENNETH BRANAGH
De la tine aş lua şi un cancer incurabil.

78

Serile pot fi extraordinare, nopţile de neuitat şi totuşi ele sfârşesc mereu

cu dimineţi obişnuite. Nathalie lua ascensorul pentru a ajunge la biroul
ei. Detesta să întâlnească pe cineva în acel spaţiu îngust, să fie obligată să
zâmbească şi să schimbe politeţuri, astfel încât prefera să ia ascensorul
gol. Îi plăceau acele câteva secunde în care urca spre ziua ei de lucru, în
acea colivie care ne transformă în nişte furnici într-o galerie. Ieşind din
lift a dat nas în nas cu directorul. Nu doar în sensul figurat al expresiei,
chiar s-au ciocnit unul de celălalt.
–E straniu… îmi spuneam că nu prea ne-am văzut de ceva timp… şi, hop,
dau peste tine! Dacă aş fi ştiut că am această putere, mi-aş fi dorit
altceva…
–Ingenios.
–Serios, trebuie să-ţi vorbesc. Poţi să treci pe la mine câteva clipe?

În ultima vreme, Nathalie aproape că uitase de existenţa lui Charles. Era

ca un vechi număr de telefon, un element care nu mai face priză bună cu
modernitatea. Era o misivă înghesuită într-un tub pneumatic. I se părea
straniu să revină în biroul lui. De când nu mai trecuse pe acolo? Nu mai
ştia exact. Trecutul începea să se deformeze, să se dilueze în ezitări, să
ascundă mari pete de uitare. Şi era dovada serioasă că prezentul îşi relua
rolul său. A lăsat să treacă dimineaţa, apoi s-a dus.

79

Exemple de numere de telefon dintr-un alt secol

Odéon 32-40

Passy 22-12

Clichy 12-14

80

Nathalie a intrat în biroul lui Charles. A observat imediat că obloanele

erau mai puţin deschise ca de obicei, că exista dintr-odată o încercare de
a împinge dimineaţa în obscuritate.
–E adevărat că nu am mai venit aici de mult, a spus ea intrând…
–Da, de multă vreme…
–Cred că de atunci ai citit multe definiţii în Larousse…
–Ah, asta… nu. Am renunţat. Mi-e lehamite de definiţii. Sincer, poţi să-
mi spui la ce foloseşte să cunoşti sensul cuvintelor?
–Voiai să vin ca să mă întrebi acest lucru?
–Nu… nu… ne tot întâlnim pe culoare… şi voiam pur şi simplu să ştiu
cum eşti… cum îţi merge acum…
Ultimele cuvinte le pronunţase la frontiera bâlbâielii. În faţa acestei femei
era pe cale să-şi piardă cumpătul. Nu înţelegea de ce avea un asemenea
efect asupra lui. Bineînţeles că era frumoasă, bineînţeles că avea un fel de
a fi pe care îl găsea sublim, dar era vorba doar despre asta? Era un
reprezentant al puterii şi uneori secretarele roşcate chicoteau când trecea
pe lângă ele. Ar fi putut avea femei, ar fi putut să-şi permită întâlniri de
două ore în camere de hotel de cinci stele. Şi? Şi nu mai era nimic de
adăugat. Era supus tiraniei primei impresii. Nu avea cum să fie altceva.
Acel moment în care i-a văzut fotografia pe CV şi în care a spus: vreau să
fiu eu cel care conduce interviul de angajare. Atunci apăruse, căsătorită
de curând, palidă şi şovăitoare, iar câteva secunde mai târziu a îmbiat-o
să ia nişte Krisprolls. Poate că se îndrăgostise de o fotografie? Că nimic
nu este mai epuizant decât dictatul senzual al unei frumuseţi nemişcate.
Continua să o privească. Nu voia să ia loc. Mergea prin cameră, atingea
obiecte, zâmbea pentru un fleac: o încarnare violentă a feminităţii. În cele
din urmă a ocolit biroul şi s-a oprit în spatele lui:
–Ce… ce faci?
–Mă uit la capul tău. Îl privesc de la spate fiindcă simt că acolo ascunzi
ceva.

Asta mai lipsea: să aibă umor. Charles scăpase de sub control scena.
Nathalie se afla în spatele lui, amuzată. Pentru prima oară, trecutul părea
cu adevărat trecut. Fusese în primele rânduri în zilele negre. Se gândise
nopţi în şir că ar putea să se sinucidă şi iat-o aici, acum, în spatele lui,
excesiv de vie.
–Hai, ia loc, te rog, i-a spus el calm.
–Bine.
–Pari fericită şi asta te face frumoasă.
Nathalie nu a răspuns. Spera că nu o chemase ca să-i facă o nouă
declaraţie.
–N-ai nimic să-mi spui? a întrebat Charles în continuare.
–Nu, tu voiai să mă vezi.
–Totul este bine în grupul pe care îl conduci?
–Da, aşa mi se pare. În fine, ştii mai bine decât mine. Tu ai cifrele.
–Şi… cu Markus?

Aşadar asta ascundea. Voia să vorbească despre Markus. Cum de nu s-a

gândit mai devreme?
–Mi s-a spus că cinezi cu el adesea.
–Cine ţi-a spus?
–Aici totul se ştie.
–Şi ce dacă? Este viaţa mea personală. Ce te priveşte?
Nathalie s-a întrerupt brusc. Chipul său a căpătat altă expresie. Îl privea
pe Charles: jalnic, depinzând de ceea ce avea să răspundă, pândind o
explicaţie, sperând că totul va fi dezminţit. A continuat să-l privească
îndelung, neştiind ce va face. În cele din urmă a hotărât
să iasă din birou fără să rostească un cuvânt. Îşi lăsa angajatorul în
incertitudine, într-o frumoasă frustrare. Nu suportase clevetelile, gândul
că se putea şuşoti pe la spatele ei. Detesta toată această tematică:
gândurile ascunse, bârfele pe furiş, loviturile pe la spate. Dar cel mai
mult o agasase propoziţia: „totul se ştie“. Revăzând totul în minte, putea
să confirme: da, simţise ceva în privirea celorlalţi. Fusese de ajuns ca unul
să-i fi văzut la restaurant sau pur şi simplu ieşind împreună şi iată că
toată firma se anima. De ce era agasată? Răspunsese sec: era viaţa ei
personală. Ar fi putut foarte bine să-i spună lui Charles: „Da, îmi place
bărbatul acesta.“ Cu convingere. Dar nu, nu dorea să verbalizeze situaţia
şi nici nu se punea problema ca să o determine cineva să o facă.
Întorcându-se în birou, s-a întâlnit cu colegi şi a constatat schimbarea.
Privirea de compasiune şi simpatie era înlocuită de altceva. Dar nu-şi
putea imagina ce urma să se întâmple.

81

Data lansării filmului Un bărbat care-mi place de Claude Lelouch, cu Jean-

Paul Belmondo şi Annie Girardot

3 decembrie 1969

82

După plecarea lui Nathalie, Charles a rămas multă vreme înmărmurit. Îşi
dădea foarte bine seama că nu ştiuse să poarte cum trebuie această
discuţie. Fusese stângaci. Şi mai ales fusese incapabil să-i spună: „Da, mă
priveşte. Nu ai vrut să ieşi cu mine. Pentru că nu voiai să mai ieşi cu
niciun bărbat. Atunci, da, am dreptul să ştiu ce simţi. Am dreptul să ştiu
ce îţi place la el şi ce nu îţi place la mine. Ştii foarte bine cât de mult te-am
iubit, cât de greu mi-a fost. Îmi datorezi o explicaţie, este tot ce îţi cer.“
Cam asta ar fi vrut să-i spună. Dar aşa se întâmplă: avem cinci minute de
întârziere asupra conversaţiilor noastre de îndrăgostiţi.

Azi nu putea să lucreze. După ce a avut acea discuţie de bilanţ cu

Nathalie, în aceeaşi seară fuseseră multe meciuri nule în campionatul
intern de fotbal, găsise un motiv. Crease în viaţa lui, prin stranietatea
mecanismului senzual, o revigorare a relaţiei cu soţia sa. Săptămâni bune
făcuseră dragoste, regăsindu-se prin intermediul trupului. Am putea
vorbi de o perioadă magnifică. Uneori există mai multă emoţie în a regăsi
o iubire decât să o descoperi pur şi simplu. Apoi agonia îşi reluase
cursul, ca o persiflare: cum putuseră să creadă că se iubesc din nou?
Fusese un pasaj, o paranteză în formă de disperare deghizată, o câmpie
între doi munţi patetici.

Charles se simţea măcinat pe dinăuntru şi obosit. Se săturase de Suedia şi

de suedezi. De obiceiul lor de a încerca mereu să fie calmi. De a nu ţipa
niciodată când vorbesc la telefon. De acest mod de a părea zen şi de a
propune angajaţilor masaje. Această tihnă începea să-l calce pe nervi. Îi
lipsea isteria meridională şi uneori visa să facă afaceri cu vânzătorii de
covoare. În acest context încasase informaţia despre viaţa privată a lui
Nathalie. De atunci se gândea mereu la acest bărbat, la acest Markus.
Cum reuşise – cu un asemenea prenume tâmp – să o seducă pe Nathalie?
Refuzase să creadă. Era cel mai îndreptăţit să ştie că inima ei era un fel de
miraj de oază: de îndată ce se apropia, dispărea. Dar acum era altceva.
Reacţia ei excesivă părea să confirme zvonul. O, nu, nu era cu putinţă.
Nu ar putea niciodată să suporte gândul acesta. „Cum a procedat?“ se
întreba neîncetat Charles. Probabil că suedezul o sedusese. Altminteri nu
se putea. O găsise atât de schimbată. Da, poate că asta îl rănise cel mai
mult: nu mai era Nathalie a lui. Ceva era diferit. O schimbare veritabilă.
Atunci nu vedea decât o soluţie: să-l convoace pe acest Markus ca să
vadă ce dă din el. Să-i descopere secretul.

83
 Numărul limbilor străine, printre care şi suedeza, în care se poate citi La
Modification de Michel Butor, Premiul Renaudot 1957

20

84

Markus fusese educat că nu trebuie să facă valuri niciodată. Că,

pretutindeni, pe unde trece trebuie să rămână discret. Viaţa trebuia să fie
ca un culoar. Când a fost convocat la director a intrat în panică în mod
necesar. Putea să fie un bărbat, să aibă umor şi simţul responsabilităţii, să
arate că se poate conta pe el, dar de îndată ce apărea ideea autorităţii
devenea un copil. Extrem de neliniştit, îşi punea nenumărate întrebări:
„De ce vrea să mă vadă? Am negociat prost partea de asigurări din
dosarul 114? Am mers prea des la dentist în ultima vreme?“ Vinovăţia îl
asedia din toate părţile. Şi în asta consta poate adevărata caracteristică a
personalităţii sale: sentimentul absurd, mai presus de sine însuşi, al unei
pedepse ce va să vină.

A bătut la uşă cu două degete, aşa cum făcea mereu. Charles l-a invitat să
intre.
–Bună ziua, am venit să vă văd… cum mi-aţi…
–Nu am timp acum… am o întâlnire.
–Ah, foarte bine.
–…
–Bine, plec. Voi reveni mai târziu.
Charles l-a pus pe liber pe acest angajat fiindcă nu avea timp să-l
primească. Îl aştepta pe faimosul Markus fără să-i treacă o clipă prin
minte că acesta tocmai fusese la el. Ticălosul, nu numai că îi furase inima
lui Nathalie, dar îndrăznise să nu vină atunci când îl chemase. Ce fel de
rebel putea fi? Aşa ceva nu se va mai întâmpla. Cine se crede? Charles şi-
a sunat secretara:
–L-am chemat la mine pe un anumit Markus Lundell şi nu a venit. Vreţi
să vedeţi ce se întâmplă?
–Dar tocmai i-aţi cerut să plece.
–Nu, nu a venit.
–Ba da. Tocmai l-am văzut ieşind din biroul dumneavoastră.
Charles s-a simţit ca o trestie în bătaia vântului. Vântul de nord, desigur.
Era gata să leşine. A rugat-o pe secretară să îl cheme din nou. Markus,
care abia se aşezase pe scaun, în birou, a trebuit să se ridice iar. Se întreba
dacă nu cumva directorul nu voia să-şi bată joc de el. S-a gândit că poate
îl enervaseră acţionarii suedezi şi se răzbuna pe unul din angajaţii
originari din Suedia. Markus nu voia să fie hopa-mitică. Iar dacă va
continua astfel, va ceda pe bune solicitărilor lui Jean-Pierre, sindicalistul
de la etajul al doilea.

A intrat din nou în biroul lui Charles. Acesta era cu gura plină. Încerca să
se calmeze mâncând Krisprolls. Adeseori încercăm să ne calmăm făcând
lucruri care ne enervează. Tremura, lăsa să-i cadă din gură firimituri.
Markus era şocat. Cum era posibil ca un asemenea bărbat să conducă o
firmă? Dar cel mai şocat dintre ei doi a fost, desigur, Charles. Cum era
posibil ca un asemenea bărbat să conducă inima lui Nathalie? Din cele
două şocuri a rezultat un moment suspendat în timp în care nimeni nu îşi
putea imagina ce avea să se întâmple în continuare. Markus nu ştia la ce
să se aştepte. Iar Charles nu ştia ce va spune. Era, înainte de toate,
bulversat: „Dar cum este cu putinţă? Este respingător… n-are nici o
formă… e moale… o, nu, nu este posibil… şi, pe urmă, are un fel pieziş
de a privi oameni… o, nu, ce oroare… absolut, nu, Nathalie, bărbatul
acesta… nicicum, nu, nu, nu… ah, mă dezgustă… nici nu se pune
problema să se învârtă în continuare în jurul ei… am să-l trimit în
Suedia… da, asta e… un transfer bunicel… chiar de mâine îl mut!“

Charles ar fi putut multă vreme să rumege aceste gânduri în minte. Se

afla în incapacitatea de a verbaliza. Dar, desigur, îl chemase, aşa că
trebuia să spună ceva.
–Vreţi un Krisprolls? i-a propus el ca să câştige timp.
–Nu, mulţumesc. Am plecat din Suedia ca să renunţ să mai mănânc felul
acesta de chifle… aşa că nu o să reîncep aici.
–Oho… Ah… foarte amuzant… ah… hi, hi!
Charles a izbucnit într-un hohot de râs nebun. Idiotul avea umor. Dar ce
idiot… sunt cei mai răi: mutre depresive care ne surprind cu umorul
lor… nu te aştepţi şi, pleosc, o poantă… Cu siguranţă, acesta e secretul.
Charles simţise totdeauna că acesta era punctul său slab: nu le făcuse pe
femei să râdă suficient de mult. Se întreba, gândindu-se la soţia lui, dacă
nu cumva era înzestrat cu puterea de a le întrista. Este adevărat că
Laurence nu mai râsese de doi ani, trei luni şi şaptesprezece zile. Îşi
amintea acest lucru fiindcă şi-l notase în agendă, la fel cum poţi nota
eclipsele de lună: „Azi soţia mea a râs.“ În fine, trebuia să înceteze să mai
facă digresiuni. Trebuia să vorbească. La urma urmei de ce se temea? El
era directorul. El hotăra suma pentru bonurile de masă, şi asta nu era
puţin lucru totuşi. Nu, chiar trebuia să-şi vină în fire. Dar cum să vorbeşti
unui asemenea bărbat? Cum să-l priveşti în faţă? Ah, da, îl dezgusta
gândul că o putea atinge pe Nathalie. Că poate să o sărute. Ce sacrilegiu!
Ce atentat! O, Nathalie. Din totdeauna o iubise pe Nathalie, este clar. Nu
mai isprăvim cu pasiunile noastre. Se gândise că ar fi uşor să o uite. Dar
nu, sentimentul hibernase în el şi se ivise acum la suprafaţă sub forma lui
cea mai cinică.

Încă şi mai radicală decât un transfer, vedea o altă soluţie: să-l dea afară.
Nu se putea să nu fi comis o greşeală profesională. Toată lumea greşeşte.
Bine, el nu era ca toată lumea. Dovada: ieşise cu Nathalie. Poate că era un
angajat model, unul din aceia care fac ore suplimentare zâmbind, care nu
cer niciodată o mărire de salariu: dintre cei mai răi, ce să mai vorbim.
Geniul acesta poate că nu făcea parte din sindicat.
–Aţi vrut să mă vedeţi, a încercat Markus, întrerupând astfel lungile
minute pe care Charles le petrecuse în somnolenţa care a urmat şocului.
–Da… da… am isprăvit să mă gândesc la ceva şi sunt al dumneavoastră.
Nu putea să-l lase să aştepte aşa. Sau, ba da: îl va lăsa să aştepte toată
ziua, numai să vadă cum reacţionează. Dar, la urma urmei, nu-şi făcea
probleme. Căci acum gândea, nimic nu este mai dezagreabil decât să stai
în faţa cuiva care nu îţi vorbeşte. Mai ales când este vorba de directorul
tău. Oricare alt angajat ar fi dat semne de nelinişte, ar fi transpirat, ar fi
gesticulat, şi-ar fi încrucişat picioarele, apoi ar fi revenit la poziţia
iniţială… ei bine, în ceea ce îl priveşte nu era cazul. Markus petrecuse
zece, poate cincisprezece minute fără să se mişte. Hotărât lucru: bărbatul
acesta era înzestrat cu o mare forţă mentală.

În acel moment, Markus era doar încremenit de sentimentul neplăcut al

nesiguranţei. Nu înţelegea ce se întâmplă. Ani buni, nici măcar nu-şi
văzuse angajatorul şi iată că acesta îl convoca pentru a-l acoperi de
tăcere. Fără să ştie, fiecare dintre ei trimitea către celălalt o imagine de
forţă. Charles era cel care urma să vorbească primul, dar nu putea rosti o
vorbă. Cuvintele sale erau pecetluite. Hipnotizat, continua să-l privească
pe Markus în ochi. La început, se gândise să scape de el, însă o a doua
ipoteză i-a venit în minte. Paralel cu agresivitatea lui îşi făcea loc şi o
oarecare fascinaţie. Departe de a-l respinge, trebuia să vadă cum
funcţionează. A început să-i vorbească:
–Scuze pentru că v-am făcut să aşteptaţi. Dar îmi place să-mi cumpănesc
bine vorbele atunci când mă adresez cuiva. Mai ales când este vorba de a
anunţa ceea ce am să vă spun.
–…
–Iată, am aflat că vă ocupaţi de dosarul 114. Ştiţi, aici nimic nu-mi este
necunoscut. Ştiu tot. Şi trebuie să afirm că mă bucur nespus că sunteţi
alături de noi. Şi în Suedia am vorbit despre dumneavoastră, iar
acţionarii sunt mândri să aibă un compatriot atât de eficace.
–Mulţumesc.
–Eu trebuie să vă mulţumesc. Se simte că în firma noastră
dumneavoastră sunteţi locomotiva. De altfel, aş vrea să vă felicit
personal. Consider că nu petrec suficient timp cu oamenii de bază ai
întreprinderii. Mi-ar face plăcere să vă cunosc mai bine. Am putea cina
împreună în seara aceasta? Ce părere aveţi? Ar fi bine, nu?
–Ăăăă… de acord.
–Ei, cu atât mai bine, îmi fac o bucurie! Şi pe urmă, în viaţă nu există
numai munca…vom putea vorbi despre multe altele. Consider un lucru
bun să fie îndepărtată bariera dintre angajator şi salariaţi.
–Cum spuneţi.
–Bine, atunci, pe diseară… Markus! Vă doresc o zi bună… şi trăiască
munca!
Markus a ieşit din birou la fel de stupefiat ca soarele în timpul unei
eclipse.
 85

Numărul de pachete de Krisprolls vândute în 2002

22,5 milioane

86

Zvonul se răspândise în toată firma. Markus şi Nathalie aveau o relaţie.

Adevărul: nu se sărutaseră decât de trei ori. Scenariul fantezist: Nathalie
era însărcinată. Da, oamenii adăugau de la ei. Şi pentru a defini
amploarea unui zvon este de ajuns să verifici câte cafele s-au vândut la
un automat de cafea. Astăzi se anunţa o zi istorică. Dacă toată lumea din
firmă o cunoştea pe Nathalie, nimeni nu ştia cu adevărat cine este
Markus. Era un fel de verigă discretă a lanţului, un fir alb pe o haină. În
timp ce se îndrepta spre biroul său, cam deconcertat de ceea ce i se
întâmplase, a simţit numeroase priviri îndreptate asupra sa. Şi nu
înţelegea de ce. A trecut pe la toaletă să verifice cutele hainei, şuviţele de
păr, spaţiul dintre dinţi şi culoarea din obraji. Nimic nu era schimbat,
totul era la locul lui.

Această atenţie nu a încetat să crească pe parcursul zilei. Numeroşi colegi

au găsit pretexte ca să vină să-l vadă. I se puneau întrebări, greşeau
biroul. Poate că nu era ceva care ţinea de hazard. Una din acele zile pline
de evenimente fără să ştii prea bine de ce. E vorba de influenţa lunii, ar fi
spus mătuşa lui din Suedia, o prezicătoare celebră în Norvegia. Toate
aceste întreruperi îl împiedicau să mai muncească. Era culmea. Să nu faci
nimic în ziua în care angajatorul te felicită pentru munca prestată. Poate
că şi asta îl stânjenea. Nu-i uşor să fii brusc încurajat când nu ai ieşit
niciodată în faţă, când nimeni nu a observat cu adevărat ce faci. Şi, pe
urmă, era Nathalie. Mereu acolo, în mintea lui. Din ce în ce mai mult.
Ultima lor întâlnire îi dăduse multă încredere. Viaţa începea să ia o
turnură stranie, îndepărtându-se agreabil de temeri şi de incertitudini.

Şi Nathalie simţise această agitaţie în jurul ei. Fusese un sentiment difuz

până când Chloé, adepta încercărilor frontale, îndrăznise:
–Pot să te întreb ceva?
–Da.
–Toată lumea vorbeşte că ai o relaţie cu Markus. E adevărat?
–Ţi-am spus deja că nu te priveşte.
De data aceasta Nathalie era cu adevărat iritată. Tot ce îi plăcuse la Chloé
părea să fi dispărut. Acum nu vedea în ea decât încarnarea unei obsesii
meschine. Deja fusese şocată de atitudinea lui Charles şi iată că povestea
continua. Ce aveau cu toţii de se precipitau astfel? Chloé a complicat şi
mai mult situaţia bâiguind:
–Numai pentru că nu mi te pot imagina deloc…
–De ajuns. Poţi pleca, s-a enervat Nathalie.
Instinctiv a simţit că toată încăpăţânarea lor de a-l critica pe Markus o
făcea să se apropie şi mai mult de el. Că aceasta îi unea şi mai strâns în
lumea aflată la adăpost de neînţelegerea celorlalţi. Ieşind din birou,
Chloé şi-a spus că era o proastă. Îşi dorea atât de mult să aibă nişte
raporturi privilegiate cu Nathalie, numai că, iată, se înşelase ca o tâmpită.
Totuşi era adevărat că era uimită. Şi avea dreptul să o spună, nu? Şi, pe
urmă, nu era singura. Exista ceva distonant în însăşi ideea relaţiei lor. Nu
pentru că nu l-ar aprecia pe Markus, nici măcar pentru că îl găsea
respingător, ci pentru că pur şi simplu nu şi-l putea imagina alături de o
femeie. Îl considerase mereu ca pe un extraterestru printre oameni. În
vreme ce Nathalie fusese pentru ea un fel de ideal feminin. Astfel relaţia
lor o deranja şi o determina să aibă reacţii instinctive. Ştia că nu dovedise
delicateţe, dar când toată lumea o întreba: „Ei? Ai noutăţi?“, simţea că
poziţia ei privilegiată putea să capete valoare. Şi că respingerea lui
Nathalie avea, poate, să-i permită să acceadă la alte afinităţi.

87

Pretexte folosite de colegi pentru a merge să-l vadă pe Markus:

Aş vrea, vara asta, împreună cu soţia să merg în vacanţă în Suedia. Ce

mă sfătuieşti?

Ai o gumă de şters?

Ah, iartă-mă, am greşit biroul.

Tot la 114 lucrezi?

Îţi merge intranetul?

Totuşi povestea asta cu acel compatriot al tău care a murit înainte să se

bucure de succesul trilogiei sale e o nebunie curată.
 88

În mijlocul după-amiezii, Nathalie şi Markus au făcut o pauză împreună,

întâlnindu-se pe terasa de pe acoperiş. Devenise refugiul lor, peştera lor.
De cum s-au privit, au înţeles că avea loc ceva neobişnuit. Că amândoi
erau ţinta curiozităţii celorlalţi. Au început să râdă de această tâmpenie şi
s-au îmbrăţişat, cea mai bună modalitate din lume pentru a crea tăcere.
Nathalie i-a şoptit că ar vrea să-l întâlnească în acea seară şi că ar vrea să
fie seară chiar acum. Era ceva frumos, era ceva duios, de o intensitate
neobişnuită. Markus a fost jenat să explice că nu era liber. O ecuaţie
atroce: începea să considere inutilă orice secundă petrecută departe de
Nathalie şi totuşi nu putea să anuleze cina cu directorul. Nathalie s-a
mirat, dar nu a îndrăznit să-l întrebe despre ce este vorba. Şi, mai ales a
fost surprinsă să se găsească brusc într-o poziţie fragilă, de aşteptare.
Markus i-a explicat că ia cina cu Charles.
–Diseară? Ţi-a propus să cinezi cu el?
În acel moment nu ştia dacă trebuie să râdă sau să se înfurie. Charles nu
avea dreptul să cineze cu un membru al grupului ei fără să o prevină
măcar. A înţeles imediat că invitaţia nu avea nimic de a face cu serviciul.
Până acum, Markus nu încercase să analizeze serios subita motivaţie a
angajatorului său. La urma urmei, era plauzibil: făcea treabă bună cu 114.
–Şi ţi-a spus de ce vrea să cineze cu tine?
–Ăăăă… da… voia să mă felicite…
–Şi nu ţi s-a părut bizar? Ţi-l imaginezi cinând cu fiecare angajat pe care
vrea să-l felicite?
–Ştii, totdeauna mi s-a părut atât de bizar, încât nu mai găsesc nimic
bizar în ceea ce-l priveşte.
–E adevărat. Ai dreptate.
Nathalie adora felul în care Markus se raporta la lucruri. Putea părea o
naivitate, dar nu era. Avea o blândeţe copilărească în a accepta situaţiile,
inclusiv pe cele neobişnuite. Markus s-a apropiat de ea şi a sărutat-o. Era
cel de-al patrulea sărut al lor, cel mai firesc. La începutul unei relaţii, am
putea aproape să analizăm fiecare sărut. Totul se detaşează perfect într-o
amintire care progresează lent în confuzia repetiţiilor. Nathalie a hotărât
să nu spună nimic referitor la Charles şi la motivul lui grotesc. Markus va
descoperi el însuşi ce se ascundea îndărătul acestei cine.

89

Markus trecuse pe acasă ca să se schimbe pentru că întâlnirea cu

directorul era la ora 21. A ezitat, ca de obicei, între mai multe sacouri. A
optat pentru cea mai profesională vestimentaţie. Cea mai serioasă, ca să
nu spunem cea mai sinistră. Părea un cioclu în vacanţă. În momentul în
care trebuia să ia RER-ul a avut o problemă. Pasagerii începeau deja să se
agite. Nu erau bine informaţi. Ardea undeva? O încercare de suicid?
Nimeni nu ştia cu adevărat. Panica a cuprins vagonul în care se afla
Markus şi acesta se gândea mai ales că avea să-l facă să aştepte pe
angajatorul său. Şi chiar aşa se întâmpla. Charles se instalase la masă de
vreo zece minute şi a băut un pahar cu vin roşu. Era enervat, ba chiar
foarte enervat fiindcă nimeni nu îl făcuse să aştepte astfel. Şi, cu
siguranţă, nu un angajat a cărui existenţă o ignora până în acea
dimineaţă. Totuşi, în mijlocul acestei enervări se contura un alt
sentiment. Acelaşi sentiment pe care îl simţise şi dimineaţă, dar de data
aceasta apărea cu o intensitate sporită. Acest bărbat era capabil de orice.
Cine ar îndrăzni să ajungă târziu la o asemenea întâlnire? Cine era în
stare să sfideze astfel autoritatea? Nu mai era nimic de adăugat. Chiar o
merita pe Nathalie. Incontestabil. Chimic. Matematic.
Uneori, când eşti în întârziere, se spune că nu foloseşte la nimic să alergi.
Se spune că treizeci sau treizeci şi cinci de minute e totuna. Atunci măcar
să adaugi puţină aşteptare celuilalt şi să eviţi să ajungi transpirat. Asta a
hotărât Markus. Nu voia să apară năduşit şi roşu la faţă. Ştia: de îndată
ce alerga puţin, arăta ca un nou-născut. Astfel, a ieşit din metrou, terifiat
de ideea de a fi întârziat atât de mult (şi de a nu putea să se scuze, căci nu
avea numărul de mobil al directorului său), ci să meargă. Aşa s-a
prezentat la cină, practic după o oră de când stabiliseră întâlnirea, calm,
foarte calm. Haina neagră sublinia efectul unei aluri mortuare. Ceva în
genul filmelor sumbre în care eroii apar în tăcere din umbră. Charles
aproape că isprăvise o sticlă de vin roşu aşteptând. Asta îl transformase
într-un romantic, într-un nostalgic. Nici măcar nu a mai ascultat scuzele
lui Markus referitoare la RER. Sosirea lui era graţia întruchipată.
Şi seara avea să navigheze pe triumful acestei prime impresii.

90

Bernard Blier, referitor la Pierre Richard în Marele Blond cu un pantof

negru.

E tare. E tare de tot.

 91

În timpul cinei, Markus a fost surprins de atitudinea lui Charles. Acesta

se bâlbâia, gângăvea, bolborosea. Era incapabil să ducă la bun sfârşit o
frază. Izbucnea brusc în hohote de râs, dar niciodată în clipa în care
interlocutorul lui încerca să fie amuzant. Parcă se afla într-un decalaj faţă
de momentul prezent.
–Vă simţiţi bine? a îndrăznit la un moment dat Markus.
–Bine? Eu? Ştiţi, de ieri, mi-e bine mereu. Mai ales acum.
Incoerenţa acestui răspuns a confirmat impresia lui Markus. Charles nu
devenise complet nebun. Simţea prea bine că bătea câmpii, exceptând
rarele sclipiri de luciditate. Dar nu se putea stăpâni. Fusese victima unui
scurtcircuit. Suedezul din faţa lui îi bulversase viaţa, îi dăduse peste cap
sistemul. Lupta să revină la realitate. Markus, al cărui trecut era, totuşi,
puţin euforic, începea să fie convins că această cină este cea mai sinistră
din viaţa lui. Şi pe bună dreptate. Cu toate acestea, nu şi-a putut înfrâna
ivirea unei compasiuni, a dorinţei de a ajuta un om care îşi pierduse
echilibrul.
–Pot să vă ajut cu ceva?
–Da, desigur Markus… am să mă gândesc, drăguţ din partea
dumneavoastră. E adevărat, sunteţi o persoană amabilă… se vede…
după cum mă priviţi… nu mă judecaţi… înţeleg totul… înţeleg totul
acum…
–Ce anume înţelegeţi?
–Păi, înţeleg din punctul de vedere al lui Nathalie. Cu cât vă privesc mai
mult, cu atât înţeleg mai bine tot ceea ce nu sunt.
Markus şi-a pus paharul pe masă. Începuse să bănuiască deja că totul
putea să aibă o legătură cu Nathalie. Împotriva oricărei aşteptări, prima
senzaţie a fost una de uşurare. Era pentru prima dată când îi vorbea
despre ea. Exact în acel moment, Nathalie a fost extirpată din zona
fanteziei. Intra în partea reală a vieţii sale.

–O iubesc. Ştiţi că o iubesc? a continuat Charles.

–Cred mai ales că aţi băut foarte mult.
–Şi? Beţia nu va schimba nimic. Luciditatea mea este cât se poate de
reală. Luciditatea mea în legătură cu tot ceea ce nu sunt. Privindu-vă, îmi
dau seama în ce măsură mi-am ratat viaţa… în ce măsură m-am plasat
mereu în superficialitate şi în compromisul permanent… o să vi se pară o
nebunie, dar am să vă spun ceea ce nu am spus nimănui: aş fi vrut să fiu
artist… da, ştiu, cunosc refrenul… dar, adevărat vă spun, când eram
puşti, adoram să vopsesc bărci mici… era felul meu de a fi fericit…
aveam o întreagă colecţie de gondole în miniatură… petreceam ore în şir
ca să le vopsesc… să fiu extrem de precis în orice detaliu…cât de mult
mi-aş fi dorit să fac asta în continuare… să îmi petrec viaţa în acest fel de
frenezie calmă… şi în loc de toate acestea, mă îmbuib cu Krisprolls cât e
ziua de lungă… iar zilele acestea nu se mai sfârşesc… seamănă una cu
cealaltă de parcă ar fi chinezoaice… iar viaţa mea sexuală… soţia mea…
în fine, această chestiune… nu vreau să vorbesc despre asta… îmi dau
seama de toate… vă privesc şi înţeleg…
Charles şi-a întrerupt brusc monologul. Markus era jenat. Nu este
niciodată uşor să primeşti confidenţele unui necunoscut şi încă şi mai
dificil atunci când este vorba de propriul angajator. Nu-i mai rămânea
decât umorul pentru a încerca să detensioneze atmosfera.
–Aţi văzut toate acestea numai privindu-mă? Chiar aceasta este impresia
pe care v-o produc? Într-un timp atât de scurt…
–În plus aveţi şi umor. Sunteţi un geniu, într-adevăr. Au existat Marx,
Einstein şi acum dumneavoastră.
Markus nu a avut replică pentru această ieşire excesivă. Din fericire a
venit chelnerul.
–Aţi ales?
–Da, am să iau nişte carne. În sânge.
–Şi eu, peşte.
–Foarte bine, domnilor.
Nici nu făcuse doi metri, când Charles l-a chemat din nou.
–Până la urmă, voi comanda ceea ce a cerut domnul. Tot peşte.
–Foarte bine, am notat, a spus chelnerul plecând.
–Am hotărât să fac totul asemenea dumneavoastră, a mărturisit Charles
după o clipă de tăcere.
–Să faceţi totul asemenea mie?
–Da, ca şi cum mi-aţi fi mentor.
–Să ştiţi că nu este mare lucru de făcut ca să fiţi ca mine.
–Nu sunt de acord. De exemplu, haina dumneavoastră. Aveţi un stil
unic. Totul este gândit, se vede că nu lăsaţi nimic la voia întâmplării. Iar
asta este important pentru femei. Mmm, pentru ele contează, nu?
–Ăăă, da, nu ştiu. Pot să v-o împrumut dacă vreţi.
–Iată! Şi asta vă este specific: sunteţi amabilitatea întruchipată. Spun că
îmi place haina dumneavoastră şi imediat îmi propuneţi să mi-o
împrumutaţi. Este atât de frumos. Îmi dau seama că nu am împrumutat
suficient de mult hainele mele. Toată viaţa am fost un egoist al hainelor.
Markus a înţeles că tot ceea ce spunea va fi în mod necesar genial.
Bărbatul din faţa lui îl privea printr-un filtru de admiraţie, ca să nu
spună: veneraţie. Ca să îşi continue investigaţia, Charles a spus:
–Mai vorbiţi-mi despre dumneavoastră.
–Ca să vă spun totul: nu prea mă gândesc la ceea ce sunt.
–Iată! Asta e! Eu mă gândesc prea mult. Mă întreb prea mult ce gândesc
ceilalţi. Trebuia să fiu mai stoic.
–Pentru asta trebuia să vă fi născut în Suedia.
–O! Ce amuzant! Ar trebui să mă învăţaţi să fiu la fel de amuzant ca
dumneavoastră. Ce simţ al replicii! Beau în sănătatea dumneavoastră! Vă
mai torn?
–Nu, cred că am băut deja destul.
–Şi ce simţ al controlului! Bine, decid să nu procedez ca dumneavoastră.
Îmi permit o distanţare.
Atunci a sosit chelnerul cu cei doi peşti şi le-a urat poftă bună. Au
început să mănânce. Brusc, Charles şi-a ridicat privirea din farfurie:
–Sunt cu adevărat idiot. Totul este idiot.
–Ce anume?
–Urăsc peştele.
–Ah…
–Şi totuşi există ceva încă şi mai rău decât asta.
–A, da?
–Da, sunt alergic la peşte.
–…
–Asta e. Nu aş putea să fiu niciodată ca dumneavoastră. Nu voi putea să
fiu niciodată cu Nathalie. Totul din cauza peştelui.

92

Câteva precizări despre alergia la peşte

Alergia la peşte nu este atât de rară. În ţara noastră este pe locul al

patrulea. Atunci când eşti alergic, întrebarea care se pune este să ştii dacă
eşti alergic la un singur soi de peşte sau la mai multe. În practică,
jumătate din pacienţii alergici la un soi de peşte sunt, de asemenea,
alergici şi la alte soiuri de peşte. Acest lucru impune să fie realizate mai
multe teste de piele pentru a cerceta alergiile multiple, iar uneori se fac
teste de provocare (cu alimentul în chestiune) în cazul în care testele pe
piele nu ar fi relevante. Ne putem, de asemenea, întreba, dacă anumite
soiuri de peşte creează mai puţine alergii decât altul. Pentru a răspunde
la această întrebare, o echipă de cercetători a comparat gradul de
reactivitate multiplă a nouă peşti: nisetrul (sau morunul proaspăt),
somonul, merlanul, macroul, tonul, heringul, bibanul, halibutul şi
calcanul. A rezultat că tonul şi macroul (ambii din familia scombride)
sunt cel mai bine toleraţi, peştii plaţi, halibutul şi calcanul, aflându-se pe
locul doi. În schimb, morunul, somonul, merlanul, heringul şi bibanul
prezintă o reactivitate multiplă importantă, ceea ce înseamnă că o
persoană alergică la unul dintre aceşti peşti are şanse foarte mari să fie
alergică şi la ceilalţi peşti menţionaţi.
 93

După această prezentare referitoare la alergiile cauzate de peşte, cina a

fost învăluită în tăcere. Markus a încercat de mai multe ori să relanseze
discuţia, dar în zadar. Charles nu mânca nimic şi se mulţumea să bea.
Păreau un cuplu de bătrâni care nu mai au nimic să-şi spună. Care se lasă
purtaţi de o formă de meditaţie interioară. Timpul trece în linişte (şi
astfel trec şi anii).

Odată ieşiţi din restaurant, Markus a fost obligat să-şi sprijine directorul.
Nu putea să şofeze în această stare. A vrut să-l urce într-un taxi, cât mai
repede posibil. Era grăbit să isprăvească, în fine, calvarul acestei seri.
Vestea proastă era că Charles părea înviorat de aerul rece al serii. Era
gata pentru încă o rundă.
–Nu mă lăsaţi, Markus. Mai vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră.
–Dar vreme de o oră nu aţi rostit un cuvânt. Şi pe urmă aţi băut prea
mult, ar fi mai bine să mergeţi acasă.
–O, încetaţi o clipă să fiţi serios! Chiar mă obosiţi. O să mai bem un ultim
pahar şi gata. E un ordin!
Markus nu a avut de ales.

S-au dus într-un loc în care oameni de o anumită vârstă se ating de o

manieră lascivă. La drept vorbind nu era o discotecă, dar semăna cu aşa
ceva. Aşezaţi pe o banchetă roz au comandat două ceaiuri. În spatele lor
trona o litografie neclară, un fel de natură moartă, însă cu adevărat
moartă. Acum, Charles părea mai calm. O nouă cădere. Pe chip i se citea
oboseala extremă. Când se gândea la anii petrecuţi, îşi amintea de
întoarcerea lui Nathalie după drama prin care trecuse. De ce suntem atât
de marcaţi de un detaliu, de un gest, care fac din acele clipe infime
centrul însuşi al unei epoci? În amintirile sale, chipul lui Nathalie eclipsa
cariera şi viaţa lui de familie. Putea să scrie o carte despre genunchii lui
Nathalie, însă era incapabil să spună care este cântăreţul preferat al fiicei
sale. Pe atunci, avea un motiv. Înţelegea că nu era pregătită să trăiască
altceva. Dar în sinea lui nu încetase să spere. Astăzi totul i se părea lipsit
de interes: viaţa lui era sinistră. Se simţea opresat. Suedezii erau crispaţi
din cauza crizei financiare. Islanda fusese pe marginea falimentului, iar
aceasta fragilizase numeroase certitudini. Simţea cum creşte ura faţă de
patroni. Asemenea altor şefi de firmă putea să fie, cine ştie, sechestrat
într-un prezumtiv conflict social. Şi mai era şi soţia lui. Nu îl înţelegea.
Vorbeau atât de mult despre bani, încât i se întâmpla să o confunde cu
proprii creditori. Totul se amesteca în acest univers insipid, în care
feminitatea însăşi era un vestigiu, în care nimeni nu mai avea timp să
facă zgomot cu tocurile ascuţite. Tăcerea din fiecare zi anunţa tăcerea
eternă. Din această cauză îşi pierdea controlul la gândul că Nathalie, cu
un alt bărbat…

A evocat toate acestea cu multă sinceritate. Markus a înţeles că trebuia să

vorbească despre Nathalie. Un prenume feminin, iar noaptea părea
nesfârşită. Dar ce să spună despre ea? Abia o cunoscuse. Ar fi putut pur
şi simplu să mărturisească: „Greşiţi… nu se poate spune cu adevărat că
suntem împreună… pentru moment este vorba de o poveste de trei sau
patru săruturi… ba mai mult, să vă spun despre cât de stranii sunt toate
acestea…“ Dar nu putea articula nici un sunet. Acum îşi dădea seama că
îi venea greu să vorbească despre ea. Directorul îşi pusese capul pe
umărul lui şi îl îndemna la confidenţe. Atunci Markus s-a străduit să
povestească, la rândul lui, propria versiune a vieţii sale cu Nathalie.
Exegeza lui asupra tuturor momentelor nathaliene. Pe neaşteptate, a fost
brusc asaltat de o mulţime de amintiri. Momente fugare, petrecute mai
înainte, cu mult mai înainte de pulsiunea sărutului.
Era vorba de prima lor întâlnire. Cu ea susţinuse interviul de angajare.
„Nu aş putea niciodată să lucrez cu o asemenea femeie“, îşi spusese el
imediat. Nu strălucise, dar Nathalie fusese anunţată că trebuie să
angajeze un suedez. Markus era acolo din cauza unei chestiuni de
procentaj. Nu îşi imaginase vreodată. Pentru el, prima impresie îl
urmărise luni de-a rândul. Revedea felul în care Nathalie îşi aranja
şuviţele de păr după ureche. Această mişcare îl fascinase. Cu prilejul
şedinţelor grupului lor, sperase să o repete, dar nu, fusese un moment de
graţie unic. Se gândea şi la alte gesturi, precum cel de a aşeza dosarele pe
marginea mesei sau de a-şi umezi buzele înainte să bea ori pauza pe care
o lua între două fraze, felul în care pronunţa uneori „s“-ul, mai ales la
sfârşitul programului, zâmbetul ei de politeţe, ori un mulţumesc sau
tocurile ascuţite. O, da, tocurile ascuţite care sanctificau pulpele. Detesta
mocheta firmei, iar într-o bună zi chiar se întrebase: „Oare cine a putut
inventa mocheta?“ Şi alte, alte lucruri. Da, îşi aducea aminte totul şi
Markus îşi dădea seama că acumulase în el multă fascinaţie pentru
Nathalie. Fiecare zi alături de ea fusese cucerirea supremă, dar prefăcută
a unui veritabil imperiu al inimii.

Cât timp vorbise despre ea? Nu ştia. Întorcând capul, a observat că

Charles adormise. Ca un copil care adoarme ascultând o poveste. Ca să
nu răcească, l-a acoperit cu haina sa – atenţie delicată. În tăcerea ce se
reinstalase, l-a privit pe acel bărbat la a cărui putere visa uneori. El, care
simţise atât de des plămânii strânşi într-o menghină, care invidiase viaţa
celorlalţi, îşi dădea seama că nu era cel mai nefericit. Că îi plăcea până şi
rutina lui. Spera să fie cu Nathalie, deşi în caz contrar nu s-ar prăbuşi.
Febril, fragil pe moment, Markus avea o oarecare putere lăuntrică. La ce
bun să te iriţi când totul este absurd? Se întreba uneori, desigur foarte
influenţat de lectura lui Cioran. Viaţa poate fi frumoasă atunci când ştii
că deţii inconvenientul de a te fi născut. Imaginea lui Charles adormit
confirma sentimentul de siguranţă care avea să crească în el cu încă şi
mai mare intensitate.

Două femei de vreo cincizeci de ani s-au apropiat de ei, încercând să intre
în vorbă, dar Markus le-a făcut semn să nu facă zgomot. Era totuşi un
local în care se asculta muzică. Charles s-a ridicat în cele din urmă, mirat
să deschidă ochii în acel cocon roz. A văzut faţa lui Markus care îl
veghease şi a constatat că era învelit cu haina acestuia. Era timpul să
plece. Se făcuse dimineaţă. Au ajuns împreună la birou. Ieşind din
ascensor s-au despărţit strângându-şi mâinile.

94

Puţin mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Markus s-a îndreptat spre

automatul de cafea. A observat imediat cum colegii îi făceau loc să treacă.
Era Moise în faţa Mării Roşii. Metafora poate părea exagerată, însă
trebuie să înţelegem ce se întâmplă. Markus, un funcţionar pe cât de
discret, pe atât de tern, despre care se putea spune că este un oarecare, se
afla în situaţia ca, în mai puţin de o zi, să iasă cu una dintre cele mai
frumoase femei din firmă, dacă nu cumva cu cea mai frumoasă (şi că
femeia respectivă era considerată ca fiind moartă pentru seducţie) şi să
cineze cu patronul. Fuseseră văzuţi sosind împreună dimineaţa, destul
pentru a evoca o bârfă tendenţioasă. Mult pentru un singur om. Toată
lumea îl saluta, i se adresau întrebări: Eşti bine azi? Dosarul 114 merge?
Dintr-odată se interesau de nenorocitul acela de dosar ca şi de cea mai
simplă respiraţie a sa. Aşa încât, pe la mijlocul dimineţii, lui Markus mai
să îi vină rău. Adăugată unei nopţi albe, transformarea era prea brutală.
Ca şi cum în câteva minute concentrase toţi anii de impopularitate.
Desigur nimic nu era firesc. Trebuia să fie ceva suspect aici. Se spunea că
este o „cârtiţă“ a guvernului suedez, că era fiul celui mai important
acţionar, că era grav bolnav, că era foarte cunoscut în ţara sa ca un actor
porno, că fusese ales să reprezinte umanitatea pe planeta Marte şi că era
un intim al lui Natalie Portman.

95

Declaraţia lui Isabelle Adjani pe platoul televizat al lui Bruno Masure în 18

ianuarie 1987

„Pentru mine este îngrozitor să fiu obligată astăzi să vin aici ca să spun
«nu sunt bolnavă» ca şi cum aş spune «nu sunt vinovată de crimă».“

96

Nathalie şi Markus s-au întâlnit să ia prânzul. Era obosit, însă ochii

rămâneau larg deschişi. Ea încă nu îşi revenise după momentul aflării că
avusese o cină prelungită până în zori. Poate că lucrurile se întâmplau
mereu astfel? Aşa încât nimic nu era în ordinea prevăzută. Nathalie ar fi
vrut să râdă de toate acestea. Dar nu prea o bucura ceea ce vedea. Se
simţea crispată, jenată de agitaţia din jur. Îşi amintea de meschinăria
oamenilor după moartea lui François. De stânjenitoarele dovezi de
compasiune. Era poate o ţicneală, dar vedea aici nişte urme ale
colaboraţionismului: „Dacă ar avea loc un nou război, totul ar fi exact la
fel.“ Sentimentul ei era poate exagerat, dar viteza zvonului coroborată cu
un dram de rea-voinţă îi inspirau un dezgust care aducea în actualitate
acea perioadă tulbure.
Nu pricepea de ce relaţia ei cu Markus stârnea atâta interes. Din cauza
lui? De ceea ce răspândea în jurul lui? Astfel erau percepute legăturile
puţin raţionale? Dar este absurd: unde există mai puţină logică decât într-
o afinitate? De la ultima discuţie cu Charles, lui Nathalie nu i se potolise
mânia. Cine se credeau ei toţi? Transforma ocheadele tuturor în
agresiuni.
–Abia ne-am sărutat şi am impresia că toată lumea mă detestă, a spus ea.
–Iar pe mine toată lumea mă adoră!
–E ciudat…
–E de ajuns să nu-ţi pese. Citeşte meniul. Asta e important. La antreu vrei
andive cu roquefort sau supa zilei? Asta contează.
Cu siguranţă că avea dreptate, totuşi nu reuşea să se relaxeze. Nu
înţelegea de ce reacţiona atât de violent. Poate că avea nevoie de timp ca
să-şi dea seama că totul se raporta la cristalizarea sentimentului său. Era
o senzaţie vertiginoasă pe care Nathalie o transforma în agresivitate. Faţă
de toţi şi, mai ales, faţă de Charles:
–Ştii, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că reacţia lui Charles
este jenantă.
–Cred că te iubeşte, asta-i tot.
–Nu este un motiv să facă tot circul acesta cu tine.
–Linişteşte-te, nu este grav.
–Nu pot să mă calmez, nu pot…
Nathalie l-a anunţat că va merge la Charles după ce vor lua prânzul, ca
să se isprăvească odată cu tot circul. Markus a preferat să-i domolească
hotărârea. A păstrat un moment de tăcere pe care ea l-a întrerupt cu o
mărturisire:
–Iartă-mă, m-am enervat…
–Nu-i nimic. Şi, pe urmă, ştii, actualitatea evoluează repede… peste două
zile nu se va mai vorbi despre noi… tocmai a venit o nouă secretară şi
cred că lui Berthier îi place de ea… aşa că, vezi…
–Nu ar fi o ştire în exclusivitate. Berthier se năpusteşte asupra a tot ce
mişcă.
–Da, este adevărat. Dar aici este vorba de altceva. Îţi aduc aminte că
tocmai s-a însurat cu contabila… aşa că nu este scutit de mica bârfă.
–Cred mai ales că m-am rătăcit.
Rostise această frază pe un ton brutal. Fără nici o tranziţie. Instinctiv,
Markus a luat o bucăţică de pâine şi a început să o fărâmiţeze în palmă.
–Ce faci? l-a întrebat Nathalie.
–Ca în Degeţel. Dacă te-ai rătăcit, trebuie să laşi în urma ta, pe acolo pe
unde treci, firimituri de pâine. Aşa poţi să găseşti drumul la întoarcere.
–Care să mă aducă aici… la tine, presupun?
–Da. Numai că îmi este foame şi, aşteptându-te, am hotărât să mănânc
firimiturile.

97

Ce a ales Nathalie pentru antreu la prânzul pe care l-a luat cu Markus

Supa zilei 14

98
Charles nu mai era deloc aceeaşi persoană care petrecuse o noapte la cina
cu Markus. Pe la mijlocul dimineţii, îşi revenise şi regreta atitudinea sa.
Încă se mai întreba de ce îşi pierduse raţiunea încercând să-l descifreze pe
suedez. Poate că nu era genul care să se simtă bine în pielea lui, suferea
din cauza unor angoase diverse, dar nu era un motiv ca să reacţioneze
astfel. Şi mai ales în faţa unui martor. Îi era ruşine. Asta îl făcea să fie
agresiv. Asemenea unui amant care poate deveni violent după o
performanţă sexuală nereuşită. A început să facă nişte flotări, însă chiar
în acel moment a intrat Nathalie. Charles s-a ridicat.
–Ai fi putut să baţi la uşă, a spus el sec.
S-a îndreptat spre el, aşa cum o făcuse când l-a sărutat pe Markus.
Numai că de data asta l-a pălmuit.
–Gata. Am făcut-o.
–Stai puţin că nu merge aşa! Pot să te dau afară pentru asta.
Charles îşi mângâia obrazul lovit. Şi repeta ameninţarea tremurând.
–Iar eu te pot da în judecată pentru hărţuire. Vrei să-ţi arăt e-mailurile pe
care mi le-ai trimis?
–De ce îmi vorbeşti astfel? Întotdeauna ţi-am respectat viaţa privată.
–Da, aşa este. Fă-ţi numărul. Voiai numai să te culci cu mine.
–Sincer, nu înţeleg.
–Iar eu nu înţeleg ce ai de gând să faci cu Markus.
–Totuşi am dreptul să iau cina cu un angajat!
–Da, ei bine, gata! Pricepi? a ţipat ea.
I-a făcut incredibil de bine şi încă ar mai fi vrut să se descarce. Reacţia ei
era excesivă. Apărându-şi astfel relaţia cu Markus, îşi trăda propria
tulburare. Această tulburare pe care tot nu o putea defini. Dicţionarul
Larousse se opreşte acolo unde începe inima. Şi aceasta era poate motivul
pentru care Charles încetase să mai citească definiţiile. Nu mai era nimic
de spus doar să laşi să vorbească reacţiile primare.

În momentul în care Nathalie se pregătea să iasă din birou, Charles a

spus:
–Am cinat cu el pentru că voiam să-l cunosc… să pricep cum ai putut să
alegi un bărbat atât de urât, atât de insignifiant. Pot să înţeleg că mă
respingi, dar asta, vezi, tu, nu am să înţeleg niciodată…
–Taci!
–Să nu crezi că am să las lucrurile aşa. Tocmai am vorbit cu acţionarii.
Dintr-un minut sau altul, Markus al tău va primi un post foarte
important. O propunere al cărui refuz ar însemna sinucidere. Singurul
mic inconvenient este că postul este la Stockholm. Dar mă gândesc la
salariul pe care îl va avea şi cred că ezitarea va fi trecătoare.
–Eşti jalnic. Mai ales că nimic nu mă opreşte să demisionez şi să-l urmez.
–Nu poţi face aşa ceva! Îţi interzic.
–Chiar mă întristezi, zău …
–Nu-i poţi face asta nici lui François!
Nathalie l-a privit fix. Charles a vrut să se scuze imediat, ştia că mersese
prea departe. Dar nu se putea mişca. Nici ea. Această ultimă propoziţie îi
paraliza. În cele din urmă a părăsit, încet, biroul lui Charles fără să spună
vreo vorbă. A rămas singur cu certitudinea că o pierduse definitiv. S-a
îndreptat spre fereastră ca să privească hăul ce se căsca înaintea lui,
îmbiindu-l.

99
Odată ajunsă în birou, Nathalie şi-a consultat agenda. A sunat-o pe Chloé
ca să-i anuleze toate întâlnirile.
–Dar nu se poate! Peste o oră vei conduce o comisie.
–Da, ştiu, a întrerupt-o Nathalie. Bun, foarte bine, te sun mai târziu.
Şi a închis nemaiştiind ce să facă. Era o şedinţă foarte importantă şi îi
luase mult ca să o pregătească. Însă era evident că nu va mai putea lucra
în această firmă după toate cele întâmplate. Şi-a amintit de momentul în
care venise pentru prima dată în această clădire. Era încă tânără. Îşi
amintea perioada de la început, sfaturile pe care i le dădea François.
Poate asta fusese cel mai greu de suportat de când murise. Absenţa
bruscă şi violentă a discuţiilor pe care le aveau. Moartea acelor clipe în
care vorbeşti despre viaţa celuilalt, în care o comentezi. Se afla singură pe
marginea prăpastiei şi simţea că fragilitatea pune stăpânire pe ea. Că
vreme de trei ani jucase comedia cea mai patetică. Că în sinea ei nu
fusese niciodată convinsă că vrea să trăiască. Se simţea vinovată, în mod
absurd vinovată, gândindu-se la moartea soţului ei. Ar fi trebuit să-l
reţină, să-l împiedice să iasă să alerge. Nu acesta era rolul unei soţii? Să
facă în aşa fel încât să-şi oprească soţul să alerge. Ea ar fi trebuit să-l
reţină, să-l îmbrăţişeze, să-l iubească. Ar fi trebuit să lase de o parte
cartea, să-şi întrerupă lectura, în loc să-i permită să-şi piardă viaţa.

Acum furia i se mai potolise. Şi-a privit o clipă biroul, apoi a pus câteva
lucruri într-o sacoşă. A oprit computerul şi a plecat. S-a bucurat că nu s-a
întâlnit cu nimeni, că nu a fost obligată să rostească vreun cuvânt. Fuga ei
trebuia să fie una tăcută. A luat un taxi şi i-a cerut şoferului să o ducă la
gara Saint-Lazare. Şi-a cumpărat bilet. În momentul în care trenul s-a pus
în mişcare a început să plângă.
 100

Orarul trenului Paris–Lisieux luat de Nathalie

Plecare: 16:33 – Paris Saint-Lazare

Sosire: 18:02 – Lisieux

101

Dispariţia lui Nathalie a blocat lucrul pe un întreg etaj. Trebuia să

modereze cea mai importantă şedinţă trimestrială. Plecase fără să lase
nicio instrucţiune, fără să prevină pe cineva. Unii bombăneau pe culoare,
criticând lipsa ei de profesionalism. În câteva minute, încrederea de care
se bucura a scăzut în mod lamentabil: hegemonia prezentului asupra
unei reputaţii câştigate de-a lungul anilor. Cum toată lumea ştia de
relaţia ei cu Markus, treceau mereu pe la el prin birou: „Ştii unde este?“
Trebuia să mărturisească: nu ştia. Şi asta înseamnă: „Nu, nu am nicio
relaţie specială cu ea. Nu am ştiinţă de locurile prin care bântuie.“ Era
penibil să trebuiască să se justifice astfel. Prin acest incident îşi va pierde
capitalul acumulat în ajun. Era ca şi cum îşi aminteau dintr-odată că nu
este atât de important. Şi se întrebau cum de au putut crede, fie şi preţ de
o clipă, că s-ar fi numărat printre intimii lui Nathalie Portman.

Încercase de mai multe ori să o sune. Fără succes. Telefonul era închis.
Nu putea lucra. Se învârtea ca un leu în cuşcă. Nu dura prea mult, dată
fiind micimea biroului său. Ce să facă? Încrederea obţinută în ultimele
zile se destrămase rapid. Îşi amintea, iar şi iar, prânzul luat împreună:
„Important este să ştii ce iei la antreu“ spusese el. Cum de putuse debita
aşa ceva? Nu ar fi trebuit să se străduiască prea mult. Nu fusese la
înălţime. Şi totuşi ea spusese că se rătăcise, iar el, cocoţat pe norul lui, nu
fusese în stare decât să însăileze nişte fraze uşurele. Neghiniţă! În ce lume
trăia? Nu într-una în care femeile îi lasă adresa înainte să fugă! Totul era
numai din cauza lui, e clar. Punea femeile pe fugă. Dacă se adevereşte,
avea să devină călugăriţă. Să ia trenuri şi avioane ca să scape de aerul pe
care îl respira el. Îi era rău. Îi era rău pentru că procedase anapoda.
Sentimentul iubirii este sentimentul cel mai culpabilizant. Poţi gândi că
toate rănile celuilalt sunt provocate de tine. Ne putem gândi chiar, bine
instalaţi în nebunie ca într-o mişcare aproape demiurgică, să fim în inima
inimii celuilalt. Că viaţa se rezumă la un vas închis de valve pulmonare.
Lumea lui Markus era cea a lui Nathalie. Era o lume completă şi
totalitară în care el era vinovat de tot şi de nimic.
Iar lumea simplă îi revenea lui. Încet a reuşit să îşi calmeze mintea. Să
ţină balanţa dreaptă între alb şi negru. S-a gândit la tandreţea clipelor
petrecute împreună. Această tandreţe foarte reală nu putea să dispară
pur şi simplu. Teama de a o pierde pe Nathalie îi tulburase mintea.
Angoasa lui se datora fragilităţii, acelei fragilităţi care putea de asemenea
să fie farmecul lui. Din înlănţuirea fragilităţilor poate rezulta o forţă. Nu
ştia ce să facă, nu mai voia să muncească, nu se mai gândea în mod
rezonabil la munca lui. Voia să fie nebun şi el, să ia un taxi şi să se urce în
primul tren.

102

Atunci l-a chemat directorul de la Resurse Umane. Hotărât lucru, toată

lumea voia să-l vadă. A mers fără nicio teamă. Se isprăvise cu teama de
autoritate. De câteva zile, totul se transformase în intrigă. Domnul
Bonivent l-a primit cu un zâmbet larg. Acest zâmbet echivalează cu o
grimasă, a gândit Markus imediat. Pentru un director de Resurse Umane
important este să pară preocupat de cariera unui angajat ca şi cum ar fi
vorba de propria-i viaţă. Markus a constatat că Bonivent îşi merita postul:
–A, domnul Lundell… mă bucur să vă văd. Ştiţi, vă urmăresc de ceva
timp…
–A, da? a răspuns Markus convins (pe drept cuvânt) că bărbatul tocmai a
descoperit că el, Markus, există.
–Desigur, progresele fiecărui angajat sunt importante pentru mine… şi
chiar trebuie să vă mărturisesc faptul că am o reală preţuire pentru
dumneavoastră. Pentru felul dumneavoastră de a fi discret, o persoană
care nu cere niciodată nimic. E simplu, dacă nu aş fi fost conştiincios, ei
bine, nu aş fi sesizat prezenţa dumneavoastră în firma noastră…
–Ah…
–Sunteţi angajatul pe care orice angajator visează să îl aibă.
–Drăguţ din partea dumneavoastră. Puteţi să îmi spuneţi de ce m-aţi
chemat?
–Ei, aşa sunteţi dumneavoastră! Eficace, eficace! Să nu pierdem timpul!
Dacă toată lumea ar fi ca dumneavoastră!
–Aşadar?
–Bine… o să vă relatez deschis cum stau lucrurile: conducerea vă
propune un post de director de grup. Cu o importantă mărire de salariu,
se înţelege. Sunteţi un element esenţial în repoziţionarea strategică a
firmei noastre… trebuie să vă spun că această promovare mă
mulţumeşte… fiindcă este ceva timp de când o susţin.
–Mulţumesc… nu ştiu ce să spun.
–Atunci, desigur, vom face toate demersurile administrative pentru
transfer.
–Transfer?
–Da. Postul este la Stockholm. La dumneavoastră acasă.
–Dar nici nu se pune problema să mă reîntorc în Suedia. Mai bine la
ANOFM 15 decât în Suedia.
–Dar…
–Nu există niciun dar…
–Ba da, cred că nu aveţi de ales.
Markus nu s-a mai obosit să răspundă şi a părăsit biroul fără să scoată un
cuvânt.

103

Cercul paradoxurilor

Creat la sfârşitul anului 2003 în scopul de a face cunoscut ANDRU 16

celor angajaţi în cadrul Resurselor Umane care nu erau membri ai acestei
asociaţii, Cercul paradoxurilor reuneşte directorii departamentelor de
Resurse Umane o dată pe lună pentru a dezbate o chestiune care îi
priveşte pe aceştia şi care constituie centrul contradicţiilor firmei.
Întâlnirile vor să fie în mod inteligent iconoclaste: este dezbătut un
subiect sensibil pe un ton profesional, dar detaşat. Umorul este bine-
venit, nu însă şi limba de lemn! 17

104

De obicei, Markus îşi trecea vremea pe culoare. Totdeauna considerase

aceste plimbări ca pe o pauză. Putea pur şi simplu să se ridice şi să
spună: „Merg să-mi dezmorţesc picioarele“, aşa cum unii ies să fumeze o
ţigară. Dar în momentul acesta se isprăvise cu nonşalanţa. Alerga. Era
atât de straniu să îl vezi mergând astfel de parcă furia l-ar fi împins de la
spate. Era o maşină diesel căreia i se schimbase motorul. Ceva era
schimbat în el, fuseseră atinse nişte fire sensibile, nervii care duc direct la
inimă.

A dat buzna în biroul patronului său. Charles şi-a privit angajatul şi şi-a
acoperit instinctiv obrazul cu mâna. Markus a rămas proţăpit în mijlocul
încăperii, stăpânindu-şi mânia.
–Ştiţi unde este? a îndrăznit să întrebe Charles.
–Nu, nu ştiu. Şi încetaţi cu toţii să mă mai întrebaţi unde este Nathalie.
Nu ştiu.
–M-au sunat clienţii. Sunt furioşi. Nu îmi revin întrebându-mă cum de a
putut să facă aşa ceva!
–O înţeleg perfect.
–Ce doriţi de la mine?
–Vreau să vă spun două lucruri.
–Repede că mă grăbesc.
–Primul: refuz propunerea făcută. Este lamentabil din partea
dumneavoastră. Nu ştiu cum de mai puteţi să vă priviţi în oglindă.
–Cine a spus că mă privesc în oglindă?
–Bine, nu-mi pasă ce faceţi sau ce nu faceţi.
–Şi al doilea?
–Îmi dau demisia.
Charles a rămas uluit de rapiditatea reacţiei acestui bărbat. Nu ezitase
nicio clipă. Îi refuza propunerea şi părăsea firma. Cum de putuse
gestiona atât de prost situaţia? Sau nu. Poate că asta dorea? Să-i vadă
plecaţi pe amândoi, cu povestea lor supărătoare. Îl privea în continuare
pe Markus şi nu putea citi nimic pe faţa lui, căci acolo exista acel tip de
furie care îngheaţă. Care distruge orice expresie lizibilă. Totuşi s-a
îndreptat spre Charles cu o siguranţă excesivă. De parcă l-ar fi mânat o
putere necunoscută. În aşa fel încât directorul nu şi-a putut stăpâni frica.
Îi era într-adevăr frică.
–Acum, de vreme ce nu mai sunteţi şeful meu… pot…
Markus nu şi-a isprăvit fraza, a lăsat pumnul să o termine în locul lui. Era
pentru prima oară când lovea pe cineva. Şi regreta că nu a făcut-o mai
devreme. Că prea des a căutat cuvinte care să pună la punct situaţiile.
–E inadmisibil! Sunteţi nebun! a strigat Charles.
Markus s-a apropiat iar şi a schiţat gestul de a mai lovi încă o dată.
Îngrozit, Charles s-a tras îndărăt. Era aşezat într-un colţ al biroului său.
După plecarea lui Markus, a rămas multă vreme în aceeaşi poziţie.

105

Ziua de 29 octombrie 1960 în viaţa lui Muhammad Ali

A câştigat la puncte, la Louisville, primul său meci din cariera de boxer

profesionist împotriva lui Tunney Hunsaker.

106
Ajunsă în gara din Lisieux, Nathalie a închiriat o maşină. Trecuse atât
timp de când nu mai condusese. Se temea că îşi pierduse reflexele.
Vremea nu ţinea cu ea, căci începuse să plouă. Dar simţea o oboseală
extrem de intensă în acel moment, încât nu o mai speria nimic. Mergea cu
o viteză tot mai mare, pe drumurile înguste, spunând bună ziua tristeţii.
Ploaia făcea vizibilitatea dificilă; uneori nu vedea nimic.

Atunci s-a petrecut ceva. Sclipirea unei secunde, pur şi simplu, pe când
şofa. A revăzut scena în care îl săruta pe Markus. În clipa în care
imaginea i-a revenit în minte, nu se gândea deloc la el. Nici vorbă,
imaginea se impusese brutal. A început să-şi amintească momentele
petrecute cu Markus. Continuându-şi drumul, regreta că plecase fără să-l
anunţe. Nu ştia de ce nu se gândise la asta. Fuga ei fusese atât de rapidă.
Era pentru prima oară când părăsea biroul astfel. Şi realiza că nu se va
întoarce niciodată, că o parte din viaţa ei se încheiase acum. Că era
timpul să meargă drept înainte. Totuşi s-a hotărât să oprească la o
benzinărie. A ieşit din maşină şi a privit în jur. Nu recunoştea nimic.
Probabil că rătăcise drumul. Întuneric şi pustiu. Iar ploaia încheia
tripticul clasic al imaginarului disperării. I-a trimis un SMS lui Markus.
Doar ca să-i spună unde este. Două minute mai târziu a primit răspuns:
„Iau primul tren spre Lisieux, spre tine. Dacă eşti acolo, cu atât mai
bine.“ Imediat după aceea un alt SMS de la el: „În plus, rimează“.

107

Fragment din Sărutul, povestire de Guy de Maupassant

„Ştii de unde izvorăşte adevărata noastră putere? Dintr-un sărut, doar

dintr-un singur sărut! (…) Totuşi sărutul nu este decât o prefaţă.“
 108

Markus a coborât din tren. Şi el plecase fără să anunţe pe cineva. Se vor

regăsi ca doi fugari. A văzut-o, imobilă, de cealaltă parte a sălii de
aşteptare. A început să meargă spre ea încet, ca într-un film. Ne putem
imagina lesne fondul sonor ce ar însoţi acest moment. Sau tăcerea. Da, ar
fi mai bine tăcerea. Nu s-ar auzi decât respiraţia lor. Am putea chiar să
uităm tristeţea decorului. Salvador Dalí nu ar fi putut niciodată să fie
inspirat de gara din Lisieux. Era pustie şi rece. Markus a observat un afiş
care prezenta muzeul consacrat Terezei din Lisieux. În timp ce se
îndrepta spre Nathalie gândea: „Ia te uită, e straniu, dar întotdeauna am
crezut că Lisieux era numele ei de familie…“ Da, chiar se gândea la asta.
Şi Nathalie era aici, foarte aproape de el. Cu buzele sărutului. Însă chipul
său era împietrit. Chipul său era gara din Lisieux.
S-au îndreptat spre maşină. Nathalie a urcat la volan, iar Markus s-a
instalat pe locul mortului. A pornit maşina. Nu rostiseră niciun cuvânt.
Păreau doi adolescenţi care la prima întâlnire nu ştiu ce să-şi spună.
Markus habar nu avea despre locul în care se afla, nici încotro se
îndreaptă. O urma pe Nathalie şi asta era de ajuns. După un timp,
nemaisuportând senzaţia de vid, s-a hotărât să apese pe butonul
radioului. Era reglat pe radio Nostalgie. Iubirea care fuge de Alain
Souchon a răsunat atunci în maşină.
–O, incredibil! a exclamat Nathalie.
–Ce?
–Păi, cântecul acesta. E o nebunie. Este chiar cântecul meu preferat. Şi
aici… dintr-odată…
Markus a privit radioul cu bunăvoinţă. Maşinăria aceea i-a permis să lege
dialogul cu Nathalie. Ea continua să-i spună cât de straniu şi fără noimă
era totul. Că era vorba de un semn. Ce fel de semn? Asta, Markus nu
avea cum să ştie. Era surprins de efectul pe care cântecul îl avea asupra
lui Nathalie. Dar el cunoştea stranietatea, hazardul, coincidenţele vieţii.
Dovezile care ne determină să ne îndoim de raţionalitate. După ce
cântecul s-a terminat, l-a rugat pe Markus să oprească radioul. Voia să
rămână legată de această melodie care i-a plăcut atât de mult
întotdeauna. Pe care o descoperise împreună cu filmul lui Antoine
Doinel. Se născuse pe atunci şi, e un sentiment cam greu de definit, se
simţea provenind chiar din acea clipă. Ca un rezultat al acestei melodii.
Blândeţea firii sale, melancolia prezentă uneori, lejeritatea, toate acestea
întruchipau desăvârşit anul 1978. Era cântecul ei, era viaţa ei. Şi nu-şi
putea reveni dintr-o astfel de întâmplare.

A oprit maşina pe marginea drumului. Întunericul îl împiedica pe

Markus să vadă unde sunt. A zărit gardul din metal, dintr-acelea care
străjuiesc intrarea într-un cimitir. Apoi şi-a dat seama că nu era înalt, că
era imens. Ceva similar puteai găsi în faţa unei închisori. Desigur, morţii
sunt condamnaţi la închi-soare pe viaţă însă e greu de crezut că vor
încerca să evadeze. Atunci Nathalie a rupt tăcerea.
–François este îngropat aici. Şi-a petrecut copilăria pe aceste meleaguri.
–…
–Bineînţeles că nu mi-a spus nimic. Nu se gândea că va muri aşa… dar
ştiu că voia să fie aici… aproape de locul în care s-a născut.
–Înţeleg, a şoptit Markus.
–Ştii, e amuzant, dar şi eu mi-am petrecut copilăria tot în regiune. Când
m-am întâlnit cu François ni s-a părut extraordinară această coincidenţă.
Ne-am fi putut întâlni de multe ori în adolescenţă, însă nu ne-am văzut
niciodată. Şi ne-am regăsit la Paris… atunci când trebuie să întâlneşti pe
cineva…
Nathalie nu şi-a dus până la capăt fraza. Dar fraza continua în mintea lui
Markus. Despre ce anume vorbea ea? Despre François, desigur. Şi despre
el, poate? Dubla interpretare a afirmaţiilor sporea caracterul simbolic al
situaţiei. Era de o intensitate rară. Ei doi, acolo, unul lângă celălalt, la
câţiva metri de mormântul lui François. La câţiva metri de trecutul care
nu înceta să se isprăvească. Ploaia cădea pe chipul lui Nathalie încât nu
se observa dacă plângea. Însă Markus ştia că plânge. Ştia să citească
lacrimile. Cele ale lui Nathalie. S-a apropiat de ea şi a strâns-o în braţe ca
pentru a încercui suferinţa.

109

A doua parte a cântecului Iubirea care fuge de Alain Souchon, ascultată de

Markus şi de Nathalie în maşină

Noi, noi nu am rezistat

Pic, pic lacrimi pe obrazul tău perlat,
Ne despărţim şi nu mai este nimic de adăugat.
Iubirea care fuge
Iubirea care fuge
Am adormit, un copil a venit printre dantelării
Pleci, te-ntorci, te mişti, e jocul rândunelelor
de a reveni
Abia instalat, că apartamentul de două camere
şi o bucătărie îl declin
Te poţi numi Colette, Antoine, Sabine
Viaţa mea toată: să alerg după lucruri care dispar
Tinere parfumate, buchete de lacrimi, de trandafiri.
Şi mama îndărătul urechii îşi strecura
O picătură de ceva care la fel mirosea.

110

Au pornit din nou. Pe Markus îl surprindeau virajele numeroase. În

Suedia drumurile sunt drepte; duc spre un capăt vizibil. Se lăsa legănat
de vertij, fără să îndrăznească să o întrebe pe Nathalie încotro se
îndreptau. Chiar era important? E o banalitate, dar era gata să meargă cu
ea până la capătul lumii. Măcar ea ştia unde mergea? Poate că voia pur şi
simplu să se adâncească în întuneric. Să mergi ca şi cum ai vrea să uiţi.

În cele din urmă s-a oprit. De data asta gardul de fier era mai puţin înalt.
Era tema periplului lor? Variaţiuni pe tema gardului de fier. Nathalie a
coborât să deschidă poarta, apoi s-a urcat la volan. În mintea lui Markus
fiecare moment era esenţial, devenind autonom, fiindcă astfel sunt trăite
detaliile unei mitologii personale. Maşina rula pe un drum îngust şi s-a
oprit în faţa unei case.
–Suntem la Madeleine, bunica mea. De când a murit bunicul, trăieşte
singură.
–Prea bine. Mă bucur să o întâlnesc, a răspuns Markus politicos. Natalie a
bătut la uşă, o dată, de două ori, apoi un pic mai tare. Nimic. „E puţin
cam surdă. Cel mai bine ar fi să dăm ocol casei. Cu siguranţă este în salon
şi ne va vedea pe fereastră.“

Ca să dai ocol casei trebuia să o iei pe o cărare noroioasă din cauza ploii.
Markus se ţinea de Nathalie. Nu vedea mare lucru. Poate că se înşelase
asupra părţii
pe care trebuia să meargă? Practic între casă şi tufişurile de muri nu era
loc. Nathalie a alunecat şi l-a tras după ea pe Markus. Acum erau
amândoi uzi şi plini de noroi. Mai auziseră şi de alte expediţii mai pline
de succes, dar aceasta devenea rizibilă.
–Cel mai bine ar fi să ne terminăm expediţia în patru labe, a spus
Nathalie.
–E nostim să te urmez, a zis Markus.
În sfârşit au ajuns de cealaltă parte a casei şi au văzut-o pe bătrânică
aşezată în faţa focului din cămin. Nu făcea nimic. Imaginea îl surprinsese
de-a binelea pe Markus. Să fii acolo, aşteptând, aproape uitând de tine
însuţi. Nathalie a ciocănit în fereastră şi de data asta bunica ei a auzit. S-a
luminat la faţă de îndată ce a văzut-o şi s-a grăbit să deschidă fereastra.
–Draga mea… dar ce faci? Ce surpriză plăcută!
–Voiam să te văd… şi pentru asta a trebuit să dăm ocol.
–Da, ştiu. Din păcate nu eşti singura. Veniţi, să vă deschid uşa.
–Nu, intrăm pe fereastră. E mai bine aşa.
Au trecut peste pervazul ferestrei şi au fost, în sfârşit, la adăpost.

Nathalie l-a prezentat pe Markus bunicii sale. Aceasta i-a pipăit chipul cu
palmele, apoi s-a întors spre nepoată şi a spus: „Pare drăguţ.“ Atunci
Markus a zâmbit larg ca pentru a confirma: „Da, este adevărat, sunt
drăguţ.“
–Cred că şi eu am cunoscut un Markus, de mult. Sau poate că era un
Paulus… ori un Charlus… în fine, se termina în us… dar nu-mi amintesc
prea bine…
A urmat o tăcere stânjenitoare. Oare ce înţelegea ea prin „am cunoscut“?
Nathalie s-a lipit de bunica ei zâmbind. Privindu-le, Markus şi-o putea
imagina pe Nathalie fetiţă. Anii ’80 erau aici, alături de ei. După o vreme
a întrebat:
–Unde ne vom spăla pe mâini?
–A, da. Vino cu mine.
L-a luat de mâna murdară de noroi şi l-a condus rapid spre baie.
Da, asta era acel ceva de fetiţă la care se gândea Markus. Felul în care
alerga. Trăind minutul următor înaintea celui prezent. Ceva
neastâmpărat. Acum se aflau în faţa a două chiuvete, unul lângă celălalt.
În timp ce se spălau îşi zâmbeau cam tâmp. Erau clăbuci, mulţi, dar nu
conţineau nostalgie. „Este cea mai frumoasă spălare a mâinilor din viaţa
mea“, a gândit Markus.

Trebuiau să se schimbe. Pentru Nathalie era simplu. Îşi avea lucrurile în

camera ei.
–Nu ai haine de schimb? l-a întrebat Madeleine pe Markus.
–Nu. Am plecat pur şi simplu.
–Pe nepusă masă?
–Da, chiar aşa, pe nepusă masă.
Nathalie găsea că amândoi erau fericiţi să fi folosit această expresie „pe
nepusă masă“. Păreau inflamaţi de ideea nepremeditării. Bunica i-a
propus lui Markus să caute în dulapul soţului ei. L-a condus până în
capătul unui culoar şi l-a lăsat singur să aleagă ce dorea. Câteva minute
mai târziu a revenit îmbrăcat într-un costum jumătate bej, jumătate o
culoare necunoscută. Gulerul cămăşii era atât de larg încât gâtul lui părea
că se îneacă. Această deghizare nepotrivită nu îi răpea nicicum buna
dispoziţie. Părea fericit să apară îmbrăcat astfel şi gândea: „Curg de pe
mine, dar mă simt bine.“ Nathalie a izbucnit într-un hohot de râs cu
lacrimi. Lacrimi de râs s-au prelins pe obrajii ei pe care se uscaseră
lacrimile durerii. Madeleine s-a apropiat de el, însă părea că se îndreaptă
către costum, nu către cel care îl purta. În spatele fiecărei cute se regăseau
amintirile unei vieţi. Pentru un moment a rămas încremenită lângă
invitatul său surpriză.

111

Bunicile, poate pentru că ştiu ce înseamnă războiul, au întotdeauna ce să

le pună pe masă nepoatelor care vin pe la ele, seara târziu, cu suedezi.
–Sper că nu aţi mâncat. Am făcut supă.
–A, da? Ce fel de supă? a întrebat Markus.
–E supa de vineri. Nu pot să vă explic. Azi e vineri, deci e supa de vineri.
–E o supă fără cravată, a conchis Markus.
Atunci Nathalie s-a apropiat de ea:
–Ştii, buni, lui i se întâmplă să spună lucruri bizare. Nu trebuie să-ţi faci
griji.
–A, ştii, nu mi s-a mai întâmplat să-mi fac griji din 1945. Nicio problemă.
Haideţi la masă.
Madeleine era foarte vioaie. Era o adevărată discrepanţă între energia pe
care o folosea ca să pregătească cina şi imaginea femeii bătrâne din faţa
căminului în care ardea focul. Această vizită îi dădea poftă de mişcare. Se
învârtea în bucătărie şi nu voia să fie ajutată. Nathalie şi Markus erau
înduioşaţi de această precipitare a mişcărilor ei. Acum totul părea atât de
departe. Parisul, firma, dosarele. Şi timpul se mărunţea: începutul după-
amiezii de la birou era o amintire în alb şi negru. Doar denumirea supei
„de vineri“ le mai permitea să rămână ancoraţi în realitatea zilelor.

Cina decurgea cu simplitate. În linişte. La bunici, fericirea minunată de a-

şi revedea nepoţii nu este însoţită în mod obligatoriu de lungi tirade.
Fiecare îl întreabă pe celălalt ce mai face şi pe urmă, foarte repede, ne
odihnim în plăcerea de a fi împreună. După cină, Nathalie şi-a ajutat
bunica să spele vasele. Şi se întreba: oare de ce am uitat cât de duios este
să fii aici? De parcă toate bucuriile recente fuseseră condamnate la
amnezie. Acum ştia că avea puterea să o ţină minte pe aceasta.

Markus fuma un trabuc în salon. El, care abia rezista după o ţigară, a vrut
să-i facă pe plac lui Madeleine. „Adoră bărbaţii care fumează trabuc
după cină. Nu încerca să înţelegi. Fă-i plăcerea, atât“, îi şoptise Nathalie
în clipa în care se pregătea să răspundă invitaţiei de a fuma. Mărturisise
atunci că avea o poftă teribilă de un trabuc, exagerând destul de stângaci
entuziasmul său, însă Madeleine nu simţise aici decât pasiunea. Astfel,
Markus o făcea pe patronul venit într-o casă normandă. L-a surprins un
lucru: nu-l durea capul. Mai rău, începea să aprecieze gustul trabucului.
Virilitatea se instala în el, abia mirată că se află acolo. Încerca sentimentul
paradoxal de a îmbrăţişa pătimaş viaţa prin vălătuci efemeri. Prin acest
trabuc devenea Markus Magnificul.

Madeleine era fericită să o vadă zâmbind pe nepoata ei. Plânsese atât de

mult când a murit François: nu trecea o zi fără să se gândească la moartea
lui. Madeleine trecuse prin multe suferinţe în viaţa sa, dar aceasta fusese
cea mai violentă. Ştia că trebuie să mergi înainte, că viaţa însemna să
trăieşti. De aceea momentul îi aducea o profundă uşurare. Ca să nu strice
nimic, simţea, instinctiv, o adevărată simpatie faţă de suedezi.
–E un om bun.
–A, da, cum ţi-ai dat seama?
–Aşa simt. Instinctiv. Are suflet bun.
Nathalie şi-a mai sărutat încă o dată bunica. Era vremea să meargă la
culcare. Markus a stins trabucul spunându-i lui Madeleine: somnul este
un drum care duce la supa de mâine.

Madeleine dormea la parter, căci urcatul scărilor devenise foarte obositor

pentru ea. Celelalte camere se găseau la etaj. Nathalie l-a privit pe
Markus: „În felul acesta nu ne va deranja.“ Afirmaţia ei putea însemna
orice, aluzie sexuală sau simplă informaţie pragmatică: mâine-dimineaţă
vom putea dormi liniştiţi. Markus nu voia să se gândească la asta. Se va
culca, da sau nu, cu ea? O dorea foarte mult, dar a înţeles că trebuie să
urce scările fără să-şi frământe mintea cu aşa ceva. Odată ajuns la etaj, a
fost din nou surprins de îngustimea locului. După drumul făcut cu
maşina, după cel urmat pentru a da ocol casei, era pentru a treia oară
când se simţea prins într-un spaţiu îngust. Pe acest culoar îngust existau
numeroase uşi şi tot atâtea camere. Nathalie a făcut un dus-întors fără să
spună o vorbă. Nu exista curent electric la etaj. A aprins două lumânări
care se aflau pe o măsuţă. Faţa ei era portocalie, mai degrabă răsărit decât
apus de soare. Nathalie ezita, ezita cu adevărat. Ştia că ea trebuie să
decidă. A privit fix lumina lumânărilor. Apoi a deschis o uşă.

112

Charles a închis uşa. Se găsea într-o a doua stare şi ar fi putut crea o a

treia, într-atât se simţea departe de trupul său. Îl durea faţa din pricina
loviturilor primite în decursul zilei. Ştia bine că fusese jalnic şi că risca
enorm dacă se ducea vestea la nivel înalt, în Suedia, că a vrut să mute un
angajat din motive personale. Da, bine, erau puţine şanse ca lucrul acesta
să se afle. Era convins că nu vor reveni. Fuga lor avea gustul
definitivului. Şi, cu siguranţă, asta îl durea cel mai mult. Să nu o vadă pe
Nathalie. Totul era din vina lui. Acţionase nebuneşte şi se ura pentru
asta. Voia doar să o mai vadă încă o dată, să încerce să obţină iertarea, să
încerce să se smulgă din patetism. Voia să găsească, în sfârşit, cuvintele
pe care le căutase atât. Să trăiască într-o lume a amneziei afective în care
o mai putea întâlni pentru prima oară.

Acum mergea prin salon. Şi, cu imaginea netulburată a soţiei sale pe

dinaintea ochilor, s-a plasat în spatele acesteia. Scena aceasta de seară era
un muzeu cu un singur tablou.
–Eşti bine? a şoptit el.
–Da, sunt bine. Şi tu?
–Nu eşti neliniştită?
–De ce?
–Pentru noaptea asta.
–Păi… ce s-a întâmplat în noaptea asta?
Laurence nici măcar nu întorsese capul. Charles se adresase gâtului soţiei
sale. Tocmai înţelesese că nu observase că el lipsise în noaptea
precedentă. Că între el şi nimic nu exista nicio diferenţă. Era ceva abisal.
A vrut să o plesnească: pentru a echilibra contul agresiunilor din acea zi.
Să-i dea măcar o palmă din cele pe care le primise, dar pentru o clipă
mâna i-a rămas suspendată în aer. A început să o privească. Mâna era
acolo, singură, în aer. Şi-a dat brusc seama că nu mai putea suporta să-i
lipsească iubirea, să se sufoce într-o lume pustiită. Nimeni nu îl strângea
niciodată în braţe, nimeni nu îi arăta niciodată un mărunt semn de
afecţiune. De ce i se întâmplau toate acestea? Uitase de existenţa duioşiei.
Fusese exclus din delicateţe.
Mâna a coborât lent şi s-a aşezat pe părul soţiei sale. A fost emoţionat, cu
adevărat emoţionat, fără să ştie de unde provenea o asemenea emoţie. Şi-
a spus că soţia lui avea un păr frumos. Poate acesta era motivul. Pe sutele
de cărări ale pielii sale putea simţi vestigiile sărutărilor trecute.
Amintirile pasiunii sale. Voia să facă din ceafa soţiei sale punctul de
plecare al cuceririi totale a corpului ei. A ocolit canapeaua şi s-a oprit în
faţa lui Laurence. A îngenuncheat şi a încercat să o sărute.
–Ce faci? a întrebat ea cu voce moale.
–Te doresc.
–Acum?
–Da, acum.
–Mă iei pe nepregătite.
–Şi ce? trebuie să solicit o întâlnire ca să te sărut?
–Nu… prostuţule.
–Ştii ce ar fi bine?
–Nu?
–Să mergem la Veneţia. Da, am să fac aranjamentele… să plecăm în
weekend… doar noi doi… ne-ar face bine…
–…Ştii că sufăr de rău de mare.
–Şi ce? Nu-i nimic… o să mergem la Veneţia cu avionul.
–Îţi spun asta în legătură cu gondolele. Ar fi păcat dacă nu ne-am plimba
cu gondola. Nu crezi?

113
 Din gândirea unui al doilea filosof polonez

Numai lumânările cunosc secretul agoniei.

114

Nathalie a intrat în camera unde obişnuia să doarmă. Înainta la lumina

lumânărilor, dar ar fi putut foarte bine să meargă pe întuneric, într-atât
de bine cunoştea toate colţurile încăperii. Îl ghida pe Markus care o urma
ţinând-o de şolduri. Era cel mai luminos întuneric. Îi era teamă ca
fericirea lui, devenind atât de intensă, să-l lipsească de orice reacţie.
Deseori un exces de excitare paralizează. Trebuia pur şi simplu să se lase
dus de fiecare secundă. De fiecare respiraţie care valora cât o lume.
Nathalie a pus lumânările pe noptieră. În mişcarea emoţionantă a
umbrelor, s-au regăsit faţă în faţă.

Şi-a pus capul pe umărul lui, iar el i-a mângâiat părul. Ar fi putut să
rămână aşa la nesfârşit. Într-adevăr trăiau o poveste incredibilă. Dar era
atât de frig. Era şi frigul absenţei; nimeni nu mai intra aici. Părea un loc
care trebuia recucerit, în care amintirii deja insinuate trebuia să i se
adauge o alta. S-au întins sub pături. Markus îi mângâia părul lui
Nathalie. Îi plăcea atât de mult, ar fi vrut să-l cunoască fir cu fir, să le afle
povestea şi ceea ce gândesc. Voia să plece în călătorie cu părul ei. Lui
Nathalie îi făcea bine delicateţea acestui bărbat care avea grijă să nu
bruscheze situaţia. Totuşi avea iniţiativa. O dezbrăca şi inima îi bătea cu
o putere incredibilă.

Acum era goală, strâns lipită de el. Emoţia era atât de intensă, încât
mişcările erau încetinite. O lentoare care echivala, aproape, cu un recul.
Se lăsa măcinat de teama imensă, devenea un clocot. Lui Nathalie îi
plăceau aceste momente în care el era stângaci, ezitant. Înţelegea că îşi
dorise mai mult ca oricând să regăsească bărbatul printr-unul care să nu
fie neapărat foarte obişnuit cu femeile. Ca ei să redescopere împreună
modul de folosire al tandreţei. Era ceva foarte reconfortant în a fi cu el.
Putea fi o dovadă de orgoliu sau de superficialitate, dar i se părea că
acest bărbat va fi veşnic fericit să fie împreună cu ea. Avea sentimentul că
vor fi un cuplu extrem de stabil. Că nimic rău nu se va putea întâmpla.
Că ecuaţia lor fizică era un antidot pentru moarte. Toate acestea îi veneau
în minte fragmentar, fără să fie foarte sigură. Simţea doar că este
momentul şi că trupul hotărăşte întotdeauna. Acum era deasupra ei. Şi
Nathalie s-a agăţat de el.
Lacrimile i se prelingeau de-a lungul tâmplelor. El i-a sărutat lacrimile.
Şi din sărutul lui au izvorât alte lacrimi, lacrimile lui de data aceasta.

115

Începutul capitolului şapte din Şotronul de Julio Cortázar, carte citită de

Nathalie la începutul acestui roman.

„Îţi ating buzele, îţi ating cu degetul buzele, îţi desenez gura ca şi cum s-
ar crea sub atingerea mâinii mele, ca şi cum s-ar întredeschide pentru
prima oară, şi mi-e de ajuns să închid ochii ca să stric totul şi să iau totul
de la capăt, de fiecare dată plăsmuiesc gura pe care o doresc, gura pe care
mâna mea o alege şi care îţi desenează chipul, o gură, una deosebită de
altele, aleasă de mine cu suverană libertate ca să o desenez cu mâna mea
pe chipul tău şi care, printr-o întâmplare pe care nu caut să o înţeleg,
coincide întocmai cu gura ta care zâmbeşte sub gura pe care mâna mea ţi-
o desenează.“

116

Se luminase deja. Ai fi putut crede că noaptea nici nu existase. Nathalie şi

Markus alternaseră momentele de trezire şi de somn, amestecând astfel
graniţele dintre vis şi realitate.
–Aş vrea să mergem în grădină, a spus Nathalie.
–Acum?
–Da, ai să vezi. Când eram mică mergeam în grădină dimineaţa. E o
atmosferă stranie în zori.

S-au trezit rapid şi s-au îmbrăcat încet 18 . Privindu-se, descoperindu-se

în lumina rece. Era simplu. Au coborât fără să facă zgomot ca să nu o
trezească pe Madeleine. Precauţie inutilă fiindcă Madeleine aproape că
nu dormea când avea pe cineva în vizită. Dar nu-i va deranja. Ştia că
Nathalie prefera calmul dimineţilor (fiecare cu tabieturile sale). La orice
vârstă, de fiecare dată când venea aici, mergea să se aşeze pe bancă de
îndată ce se dădea jos din pat. Au ajuns afară. Nathalie s-a oprit ca să
observe fiecare detaliu. Viaţa îşi putea urma cursul ei, viaţa putea fi
distrusă, dar aici nu se clintea nimic: era sfera imuabilului.

S-au aşezat. Între ei exista acea reală încântare, a plăcerii fizice. Ceva ce
ţinea de fantasticul poveştilor, clipe furate perfecţiunii. Minute pe care ţi
le gravezi în memorie în chiar clipa în care le trăieşti. Secunde care
alcătuiesc viitoarea noastră nostalgie. „Mă simt atât de bine“, a şoptit
Nathalie, iar Markus a fost într-adevăr fericit. Nathalie s-a ridicat. A
privit-o mergând, trecând prin dreptul florilor şi al copacilor. A mers, s-a
întors, a plecat iar, de câteva ori, lent, o blândă reverie, atingând tot ceea
ce îi era la îndemână. Legătura ei cu natura era aici extrem de intimă.
Apoi s-a oprit. Foarte aproape de un copac.
–Când mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu verii mei, trebuia să ne punem
la acest copac pentru a număra. Mult. Până la 117.
–De ce până la 117?
–Nu ştiu! Am stabilit pur şi simplu această cifră.
–Vrei să ne jucăm? a propus Markus.
Nathalie a zâmbit. Adora să i se propună să se joace. S-a îndreptat spre
copac, a închis ochii şi a început să numere. Markus a pornit în căutarea
unei ascunzători bune. O ambiţie zadarnică: era fieful lui Nathalie. Era
limpede că ştia cele mai bune locuri. Tot căutând s-a gândit la toate
cotloanele pe unde se ascunsese deja. Mergea de-a lungul vârstelor lui
Nathalie. La şapte ani evident că s-a ascuns îndărătul acelui copac. La
doisprezece ani, în mod necesar în spatele acelui tufiş. Adolescentă fiind,
respinsese jocurile copilăriei şi trecuse pe lângă muri bombănind. Iar
vara următoare se aşezase pe bancă, tânără femeie, visătoare şi poetă, cu
o speranţă romantică în inimă. Viaţa ei de femeie tânără lăsase
numeroase urme în mai multe locuri şi, poate, chiar făcuse amor printre
aceste flori? François alergase după ea, să-i smulgă cămaşa de noapte,
fără să facă prea mult zgomot ca să nu-i trezească pe bunici, urmele unei
curse dezlănţuite şi tăcute prin grădină. Apoi o prinsese. Încercase să se
zbată, fără să fie prea convingătoare. Întorsese deodată capul visând la
săruturile lui. Se rostogoliseră şi pe urmă s-a trezit singură. Unde era
François? Se ascundea pe undeva? Nu mai era aici. Nu va mai fi
niciodată aici. În acel loc nu mai creştea iarba. Nathalie o smulsese pe
toată de furie. Aici, rămăsese într-o stare de apatie ore în şir, iar
încercările bunicii sale de a o convinge să intre în casă nu modificaseră cu
nimic situaţia. Markus, îndreptându-se chiar spre acel loc, îi călca în
picioare durerea. Trecea prin lacrimile iubirii sale. Şi totodată căuta
ascunzătoarea spre care Nathalie se va îndrepta mai târziu. Cumva, pe
sărite, era emoţionant să-ţi închipui femeia în vârstă care va fi.
Astfel Markus a găsit un loc în care să se ascundă chiar în inima acestor
ipostaze ale lui Nathalie. S-a făcut cât mai mic cu putinţă. Lucru ciudat
pentru ziua aceea în care se simţea mai înalt ca niciodată. Peste tot în
trupul lui se trezeau pulsiunile imensităţii. Odată ajuns, a zâmbit. Era
fericit să o aştepte, atât de fericit să aştepte ca ea să-l descopere.

117

Nathalie a deschis ochii.

SFÂRŞIT
Note
1 - Există adesea o tendinţă clară pentru nostalgie la cele care au
prenumele de Nathalie.
2 - Indice stabilit de companiile naţionale ale agenţiilor de schimb pe
baza a patruzeci de titluri cotate la Bursa din Paris (n. tr.).
3 - Here, There and Everywhere (1966).
4 - Pâine sau chifle prăjite, specialitate culinară suedeză (n. tr.).
5 - De când îşi preluase noile atribuţii, îşi cumpărase trei perechi de
pantofi.
6 - Desigur, poţi să te naşti la Uppsala şi să ajungi Ingmar Berg​man.
Acestea fiind spuse, filmografia lui poate ajuta la a-ţi imagina
tonalitatea acestui oraş.
7 - E.M. Cioran, Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002, trad.: Nicolae Bârna, p. 72 (n. tr
8 - E bizar să te cheme Alice şi să te găseşti în asemenea seri pentru a
întâlni un bărbat. În general, cele cu prenumele de Alice, întâlnesc
lesne bărbaţi.
9 - E ciudat să te cheme Alice şi să lucrezi într-o farmacie. În general, cele
cu prenumele Alice lucrează în librării sau în agenţii de voiaj.
10 - Ajunşi aici ne putem întreba: prenumele ei chiar era Alice?
11 - Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre bomboanele Pez şi pèze =
biştari, în limba franceză (n. tr.).
12 - Nu există locuri pentru picioare scurte.
13 - În cele din urmă ne putem întreba dacă hazardul există cu adevărat.
Poate că toate persoanele pe care le întâlnim în jurul nostru vin spre
 noi cu speranţa de a ne întâlni. Regândind acest lucru, este adevărat că
ele abia dacă lasă impresia că mai respiră.
14 - Nu am putut să obţinem detalii cu privire la compoziţia exactă a
supei.
15 - Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (n. tr.).
16 - Asociaţia Naţională a Directorilor de Resurse Umane.
17 - Tema pentru marţi, 13 ianuarie 2009: „Recunoaşterea într-o perioadă
de criză: prioritate individuală sau colectivă?”, durata: 18:30 – 20:30,
ANDRU, str. Miromesnil, nr. 91, 75 008, Paris.
18 - Sau poate a fost invers.
 „Sunt incapabil să mă inspir din realitatea propriei vieţi, nu fac defel autoficţiune“, mărturiseşte
DAVID FOENKINOS într-un interviu. Născut în 1974, la Paris, a urmat Literele la Sorbona şi a făcut
parte dintr-o formaţie de jazz.
Cum a început să scrie? Adolescent timid şi romantic, şi-a conturat stilul în scrisorile de dragoste.
Apoi, pe măsură ce învăţa să cânte la chitară, exersa şi arpegiile literare. N-a dorit să debuteze decât la
Gallimard, unde şi-a trimis în plic manuscrisul primului roman, Inversiunea idioţeniei. Despre influenţa
a doi polonezi. După o aşteptare destul de lungă, romanul a fost acceptat şi astfel, în 2002, a început
cariera de succes a scriitorului. A publicat la Gallimard, Flammarion şi Grasset, a obţinut mai multe
premii literare şi este tradus în numeroase ţări. A scris, de asemenea, scenarii de film şi adaptări pentru
teatru. Şi, pentru că-i plac benzile desenate, a compus şi un text de gen, prima parte dintr-o trilogie
intitulată De ce atâta dragoste?
David Foenkinos a fost la Bucureşti şi s-a întâlnit cu cititorii cărţii Potenţialul erotic al soţiei mele,
un succes al colecţiei „Cartea de pe noptieră“.

SCRIERI: Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais (Inversiunea idioţeniei. Despre

influenţa a doi polonezi, 2002), Entre les oreilles (Între urechi, 2002), Le potentiel érotique de ma
femme (Potenţialul erotic al soţiei mele, 2004), En cas de bonheur (În caz de fericire, 2005), Les
cœurs autonomes (Inimile independente, 2006), Qui se souvient de David Foenkinos? (Cine-şi
aminteşte de David Foenkinos?, 2007).

Traducătorul, Dan RĂDULESCU, a mai tradus două cărţi în colecţia „Cartea de pe noptieră“: Patrick
Modiano, Micuţa Bijou, 2003, şi Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, 2003, precum şi două cărţi în
colecţia „Paşi peste graniţe“: Roger Scruton, Vestul şi restul (2004), şi Oliver Sacks, Omul care îşi
confunda soţia cu o pălărie (2004).
David Foenkinos
Le potentiel érotique de ma femme
© Editions Gallimard, 2004
© Humanitas, 2005, 2009 (ediţia print)
© Humanitas, 2012 (ediţia digitală)
ISBN: 978-973-50-3827-4 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Lui Victor
 Cum să ajung la tine, undă senzuală,
Tu care îmi dai aripi…
M

Degeaba îmi denunţă raţiunea dictatura

senzualităţii.
Louis Aragon
 Partea întâi
Un soi de viaţă

I
Hector avea o figură de erou. Îl simţeai gata să treacă la fapte, să înfrunte toate primejdiile omenirii
noastre umflate, să înfierbânte gloatele de femei, să organizeze vacanţe în familie, să discute în ascensor
cu vecinii şi, dacă era în mare formă, să înţeleagă un film de David Lynch. Un soi de erou al timpului
nostru, cu pulpele bombate. Chestiunea e că tocmai se hotărâse să se sinucidă. În materie de eroi se poate
şi mai bine, nimic de zis. Un anume gust pentru spectacol îl făcuse să aleagă metroul. Ca să afle toată
lumea despre moartea lui, să fie un soi de avanpremieră mediatică a unui film dinainte ratat. Hector se
clătina uşurel pe picioare în timp ce asculta, din politeţe, instrucţiunile sonore ca nu cumva să-şi cumpere
biletul la repezeală; în caz că dădea greş, era util să şi le amintească. Nu se ştia nimic despre el, aşa că se
cam spera ratarea asta, fie şi numai pentru a afla dacă se poate avea încredere în figura oamenilor. Ce ţi-e
şi cu figura asta de erou! Începea să vadă ca prin ceaţă, pilulele cu acţiune soporifică fuseseră înghiţite
înainte de soroc. Se murea mai bine adormit. În cele din urmă se poate vorbi de noroc, din moment ce
Hector al nostru a leşinat. În ochiul lui nu se vedea nimic. A fost descoperit zăcând pe culoarele
metroului, mai aproape de Châtelet-Les Halles decât de moarte.

Trupul lui prăvălit semăna cu un avort. Doi brancardieri cu mutre de sportivi dopaţi (dar de-acum ne-
am pierdut încrederea în mutre) au venit să-l scape de ochii muncitorilor încântaţi să vădă pe cineva într-
o situaţie mai proastă ca a lor. Hector nu se gândea decât la un singur lucru: ratându-şi sinuciderea, se
condamnase la viaţă. Fu transferat într-un spital zugrăvit de curând; logic, se putea citi peste tot „proaspăt
vopsit“. Urma să se plictisească vreo câteva săptămâni în serviciul pentru convalescenţi. Foarte curând,
singura lui plăcere rămase un clişeu: s-o privească pe infirmieră visând vag să-i mângâie sânii. Adormea
cu clişeul ăsta în minte, chiar înainte de a admite urâţenia infirmierei. Vegeta într-o stare în care sluţenia
parc-ar fi coborât din mit. Judecata părea aspră: între două prize de morfină, infirmiera putea fi senzuală.
Şi mai era doctorul care trecea pe-acolo, din timp în timp, aşa cum treci pe la o petrecere. Întâlnirile
depăşeau rareori un minut, trebuia să se arate grăbit ca să aibă grijă de reputaţia lui (de fapt, singurul
lucru de care avea grijă). Omul ăsta uluitor de bronzat îi cerea să scoată limba ca să conchidă că are o
limbă frumoasă. E bine să ai o limbă frumoasă, te simţi bine cu o limbă frumoasă, dar pentru Hector era
ca o frecţie la un picior de lemn. El nu prea ştia ce vrea, era un mare depresiv care gemea din fundul
pâlniei. I se propuse să fie contactat cineva din familie sau vreun prieten, dacă domnul avea norocul să
aibă aşa ceva (discret, se evoca posibilitatea să fie închiriaţi câţiva). Aceste opţiuni fură respinse printr-
o tăcere nu prea politicoasă, să trecem peste asta. Hector nu voia să vadă pe nimeni. Mai precis, şi ca
orice bolnav, nu voia să-l vadă nimeni în starea în care se afla. Se ruşina să fie o fărâmă de bărbat aflat
între nimic şi mai puţin decât nimic. I se întâmpla să sune un prieten dându-i de înţeles că se află în
străinătate, minunat Grand Canyon-ul ăsta, ce crevase; şi închidea, când de fapt Grand Canyon-ul era el şi
numai el.

Infirmiera îl găsea simpatic, îi spusese chiar că e un bărbat original. Poţi oare să te culci cu o femeie
care te găseşte original? Iată o întrebare majoră. A priori, nu: să zicem că femeile nu se culcă niciodată,
şi punct. Se interesă de povestea lui; mă rog, ce ştia ea din povestea lui era dosarul medical. Am exagera
spunând că existau şi detalii mai glorioase. Dar oare o fi existând femeia care-ţi oferă trupul pentru că-i
place felul tău de a nu lipsi niciodată la rapelul antipolio? O, mă exciţi, bărbat al vaccinurilor făcute la
timp. Adesea, infirmiera se scărpina în bărbie. În această situaţie, îşi închipuia că ea e doctorul; trebuie
spus că era loc berechet pentru rolul ăsta. Atunci se apropia foarte mult de patul lui Hector. Avea totuşi
un fel erotic de a-şi trece o dată şi încă o dată mâna peste cearşaful alb, degetele ei extrem de îngrijite
erau nişte picioare pe o scară, cutreierau albeaţa.

Hector fu eliberat la începutul lunii martie, la urma urmelor luna nu avea nici o importanţă, nimic nu
mai avea de altfel importanţă. Portăreasa, o femeie căreia nimeni nu-i mai putea ghici vârsta, pretinse că
ar fi fost neliniştită de absenţa locatarului. Aţi priceput, felul de a fi fals neliniştit, de a te crede în 1942,
cu un glas atât de ascuţit că, lângă o cale ferată, ar face să deraieze trenul.
— Domnule Balanchiiine, ce plăcere să vă revăd. Fiindcă, să ştiţi, eram neliniştiiită…
Hector nu se lăsă păcălit; cum lipsise peste şase luni, femeia încerca să-şi ciugulească darul pentru
Crăciunul trecut. Nevrând să ia ascensorul, mai ales de teamă că va întâlni vreun vecin şi va trebui să-i
dea explicaţii despre viaţa lui, se târî pe scări. Răsuflarea lui greoaie fu auzită şi lumea se lipi cu ochiul
de vizoare. La trecerea lui, se deschiseră nişte uşi. Şi nici măcar nu era duminică, imobilul ăsta era de o
trândăvie ameţitoare. Unde mai pui că se găsea mereu câte un vecin alcoolic — unul cu care ai tot atâtea
puncte comune cât două drepte paralele între ele — care te silea să treci pe la el. Şi asta doar ca să vă
întrebaţi de trei ori „ce mai faci“ şi să vă răspundeţi de trei ori „bine, da’ tu ce mai faci?“. Insuportabilă
familiaritate; când ieşi din convalescenţă, îţi vine să locuieşti în Elveţia. Sau, şi mai bine, să fii femeie
într-un harem. Pretextă o durere de ficat ca să poată intra în casă, şi atunci, bineînţeles, vecinul l-a
întrebat: „Nu te-oi fi ales cu vreo ciroză din călătoria ta?“ Hector schiţă un zâmbet şi-şi continuă drumul.
În fine, deschise uşa şi apăsă pe întrerupător ca să se facă lumină. Nu se schimbase nimic, de bună seamă.
Totuşi lui Hector i se păru că trecuseră mai multe vieţi; reincarnarea plutea în aer. Praful veghease locul,
până când, plictisit peste poate, începuse să se înmulţească.
Se lăsă noaptea, ca în fiecare seară. Îşi făcu o cafea, pasămite ca să dea un aer de normalitate
insomniei care-l păştea. Aşezat pe scaun în bucătărie, asculta pisicile ce-şi făceau veacul prin streşini; nu
ştia ce să facă. Se gândi la toată corespondenţa pe care n-o primise. Privirea îi căzu pe o mică oglindă
cumpărată dintr-o prăvălie de vechituri, îşi amintea perfect prăvălia, şi amintirea îl umplu de spaimă.
Febra trăită în ziua achiziţiei îl străbătu din nou, aşa cum simţi mirosul unei persoane când îi contempli
fotografia. Trebuia neapărat să nu se gândească la lucrurile astea, totul se terminase; era vindecat. N-o să
mai intre în viaţa lui într-o prăvălie de vechituri să cumpere o oglindă. Se privi o clipă. Chipul lui, după
cele şase luni de convalescenţă, i se părea schimbat. Viitorul, pentru prima dată în viaţă, şi-l închipuia
stabil; bineînţeles, se înşela. Şi aici nimeni nu voia — până una alta — să-i contrazică iluzia acestei
evoluţii fericite. Dar înainte de a porni către acel viitor, am putea întârzia asupra trecutului mai puţin ca
perfect.

II
Hector tocmai trăise momentul cel mai măreţ din viaţa lui; când se aştepta mai puţin, dădu cu nasul de
o insignă „Nixon is the best“ datând din campania electorală pentru alegerile primare republicane din
1960. Trebuia să ştii însă că, după scandalul Watergate, insignele din campaniile electorale ale lui Nixon
deveniseră relativ rare. Nasul lui seducător fremăta gingaş, ca pleoapele unei adolescente ai cărei sâni
cresc înainte de vreme. Graţie acestei descoperiri, era în măsură să câştige concursul naţional al celor
mai buni deţinători de insigne din campania electorală. Deşi e un lucru pe care nu-l prea ştim (e o
adevărată plăcere să ne împărtăşim cunoştinţele), există concursuri pentru colecţionari. Oamenii se întrec
în timbre rare şi în monede, într-o atmosferă pe cât de festivă pe atât de prăfuită. Hector se înscrisese la
categoria insigne, uluitor de bine reprezentată în acel an (motivul fiind creşterea numărului de amatori de
cocarde care au spart în vremea aceea piaţa într-un chip lamentabil; mulţi purişti s-au orientat spre
insigne). Trebuia să ai marfă nu glumă pentru a spera să ajungi în sferturile de finală. Hector era
imperturbabil, îşi cunoştea superioritatea şi, într-un colţişor călduţ al memoriei, retrăia clipa imensei
descoperiri. Umbla cu mâinile întinse înainte, cu mâinile ca nişte antene, cu paşii febrili, colecţionarul e
un bolnav ce-şi caută în permanenţă vindecarea. De două zile rătăcea frenetic: îi lipsea o insignă;
trecuseră şase luni de când era concentrat exclusiv pe insigne, şase luni de patimă nebună, şase luni în
care viaţa lui nu constase decât în insigne.

Să n-ai încredere niciodată în suedezii care nu sunt blonzi. Hector era impasibil, insigna „Nixon is the
best“ putea fi scoasă din cutie în orice clipă în faţa privirii-lumină a suedezului; privire care ducea cu
gândul la rata sinuciderilor din Suedia. Dacă numele lui rămânea imposibil de ţinut minte, noi nu-i uităm
sublima performanţă de anul trecut, căci domnul e campion titular al colecţionarilor de insigne din
campanii electorale. În viaţa civilă, suedezul era farmacist într-o farmacie din Suedia. Se spunea că
moştenise această profesiune; adesea viaţa profesională a colecţionarilor se aseamănă cu un costum prea
mare. Cât priveşte viaţa sexuală, e calmă ca un elev puturos pe timpul vacanţei şcolare. Să faci colecţie
reprezintă una din rarele activităţi care nu se bazează pe seducţie. Obiectele acumulate sunt metereze care
seamănă cu ochelarii de cal. Doar muştele pot vedea de-aproape tristeţea rece care emană dintr-acolo.
Acea tristeţe uitată în euforia unei competiţii. În clipa aia, suedezul era cât pe ce să uite şi cuvântul
medicament. Părinţii, care îl crescuseră cu dragostea unei seringi pentru o venă, nu mai existau. Publicul
îşi ţinea răsuflarea, era una din finalele cele mai palpitante din câte ne-a fost dat să trăim. Hector întâlni
privirea polonezului pe care-l eliminase în semifinală; simţeai că are un nod în gât, dovadă că nu-şi
digerase înfrângerea. Cum de putuse să creadă, fie şi pentru o clipă, că poate ajunge în finală cu o insignă
a lui Lech Walesa? Suedezul nu se lăsa tulburat decât de nivelul lui intelectual, era calm. Îşi freca
tâmplele din când în când, se simţea prea bine micul tertip care încearcă să destabilizeze, micul tertip de
doi bani menit să-l atingă pe Hector al nostru. Tentative ridicole, Hector al nostru era solid, cu ani întregi
de colecţii în spate, era sigur pe Nixonul lui; i-ar fi încălzit cu siguranţă inima, lui Nixon, să ştie că un
Hector avea să câştige ceva graţie lui. Treaba n-ar atârna desigur cine ştie ce în cărţile de istorie, şi era
puţin probabil ca performanţa din seara aceea să micşoreze supraputerea negativă declanşată la
Watergate. Totuşi, lucrurile nu fură atât de simple (să n-ai încredere în suedezii care nu sunt blonzi).
Nemernicul scoase la iveală o insignă cu Beatleşii. Publicul îşi înăbuşi râsul, dar departe de a se clătina,
suedezul lămuri că era vorba de o insignă din campania electorală pentru şefia în Sergent Pepper Lonely
Hearts Club Band. Ticălosul avusese sigur informaţii despre nestemata lui Hector şi nu găsise altă
apărare decât să încurce juriul; ce lepră de suedez. Şi planul lui era pe cale să reuşească, fiindcă juriul
(de fapt, era vorba de un bărbat bărbos) a schiţat un zâmbet. Hector se revoltă, dar într-un fel în cele din
urmă cam ridicol, pentru că el nu prea ştia să se revolte; scrâşni din dinţi, cumva. Să dezvăluim
neîntârziat mascarada: tentativa hoţomanului fu socotită originală, iar Hector fu declarat învins. El se-
arătă destul de demn, făcu un semn discret cu capul în direcţia învingătorului şi părăsi sala.
 Rămas singur, începu să plângă. Nu din pricina înfrângerii, avusese deja nenumărate suişuri şi
coborâşuri, ştia că o carieră e plină de asemenea clipe. Nu, el plângea din cauza caraghioslâcului
situaţiei, să piardă în faţa Beatleşilor; era de râs, de-asta plângea. Clipa asta ridicolă îi amintea de
ridicolul vieţii lui; pentru prima dată, simţi că o forţă îl împingea către schimbare, o forţă care-i îngăduia
să rupă cu această nebunie a colecţiilor. Nu fusese toată viaţa decât o inimă bătând în ritmul
descoperirilor. Colecţionase timbre, diplome, tablouri cu vase ancorate la chei, bilete de metrou, prima
pagină a cărţilor, tacâmuri de salată şi ţepuşe din plastic pentru aperitive, dopuri, clipele petrecute cu
tine, proverbe croate, jucării Kinder, şerveţele de hârtie, boabe de fasole, filme fotografice, suveniruri,
butoni de manşetă, termometre, labe de iepure, registre de naşteri, scoici din Oceanul Indian, zgomotele
de la ora cinci dimineaţa, etichete de brânzeturi, pe scurt, colecţionase de toate, şi, de fiecare dată, în
aceeaşi stare de excitaţie. Existenţa lui respira frenezia; cu toate perioadele de euforie pură şi de
depresie extremă pe care frenezia le putea implica. Nu-şi amintea de nici o clipă din viaţa lui în care să
nu fi colecţionat ceva, în care să nu fi fost în căutarea vreunui lucru. Totuşi, la fiecare nouă colecţie,
Hector credea că va fi cea din urmă. Dar, în chip sistematic, descoperea în satisfacţia lui izvoarele unei
noi insatisfacţii. Într-un fel, era un Don Juan al obiectului.

*
Paranteză
Această din urmă imagine e cea mai exactă. Se spune adesea că există bărbaţi care umblă după femei,
Hector poate fi socotit un bărbat care umblă după obiecte. Departe de a compara femeia cu obiectul,
notăm totuşi asemănări evidente, iar spaimele eroului nostru se vor putea oglindi în spaimele infidelilor,
precum şi în ale tuturor bărbaţilor adânc răniţi de raritatea femeilor. În cele din urmă, e povestea unui
bărbat căruia îi plăceau femeile… Câteva exemple: i se întâmpla lui Hector să fie împărţit între două
colecţii; după şase luni de viaţă consacrată etichetelor de brânzeturi, se putea îndrăgosti fulgerător de un
timbru întâlnit din întâmplare, simţindu-se mistuit de pornirea de a părăsi totul pentru noua pasiune.
Câteodată, alegerea era fizic imposibilă, şi Hector trăia luni de zile cu spaima jocului între două vieţi.
Atunci, cele două colecţii trebuiau etalate în colţuri opuse ale apartamentului, iar fiecărei piese de
colecţie să-i fie menajate susceptibilităţile; Hector atribuia acestor obiecte atitudini omeneşti, şi nu
rareori surprindea gelozia unui timbru faţă de un act de naştere. Desigur, era vorba de perioadele în care
sănătatea lui mintală lăsa cel mai mult de dorit.
De altfel, fiecare colecţie făcea apel la o emoţie diferită. Unele, paginile de carte de pildă, erau mai
senzuale decât altele. Era vorba de colecţii aşa-zis sensibile, de mare puritate, colecţii care, o dată
dispărute, se transformau în fabuloase izvoare de nostalgie. Şi alte colecţii mai carnale, colecţii oarecum
de o seară, care atingeau sfere mai brutale, fizice; aşa erau, de pildă, ţepuşele de aperitiv. Nu-ţi clădeşti
viaţa cu o ţepuşă de aperitiv.

*
Bineînţeles, încercase să se trateze, să se abţină să înceapă o colecţie, să se rupă de ea; cu neputinţă,
dorinţa era mai tare decât el, simţea o chemare subită pentru un obiect şi-l năpădea dintr-o dată nevoia
nestăpânită de a-l aduna. Citise nişte cărţi; toate vorbeau de posibilitatea de a refula sau de a te elibera
de frica de a fi părăsit. Unii copii mai mult sau mai puţin părăsiţi de părinţi se apucă de colecţionat ca să
aibă un sprijin. Abandonul e o vreme de război; teama de lipsuri e atât de mare încât lumea adună. În
cazul lui Hector, nu se putea spune că fusese părăsit de părinţi. Nu se putea spune nici că fusese
cocoloşit. Nu, atitudinea lor vegeta la jumătatea drumului între cele două atitudini, într-un fel de
moleşeală atemporală; să vedem.

III
Hector fusese întotdeauna un fiu bun (am văzut doar, iar unii au şi apreciat-o, discreţia evidentă cu care
se sinucisese; era ceva elegant în maniera lui de a da de înţeles că se află în Statele Unite). Era un fiu
bun, preocupat să-şi vadă părinţii fericiţi, să-i legene în iluzia realizării lui. În faţa uşii lor, Hector îşi
pregătea cu grijă zâmbetul. Avea cearcăne în jurul ochilor. Când deschise uşa, mama nu-l văzu pe fiul ei
aşa cum era, ci aşa cum îl văzuse întotdeauna. Dacă relaţiile noastre de familie sunt filme văzute din
rândul întâi (de unde nu vedem nimic), părinţii lui Hector intrau de-a dreptul în ecran. Pornind de aici, am
putea stabili o paralelă între nevoia de a colecţiona şi voinţa de a te face remarcat în chip grosolan ca
fiinţă schimbătoare (mai simplu spus, vie).
Păstrăm această ipoteză pentru mai târziu.
În general, vom păstra toate ipotezele pentru mai târziu.
Atitudinea asta de a nu distruge mitul fiului realizat presupunea greutăţi şi o redutabilă stăpânire de
sine. Sunt lucruri mai lesne de imaginat decât de împlinit. Să dai impresia că eşti fericit e într-un fel mai
greu decât să fii cu-adevărat. Liniştea părinţilor era direct proporţională cu zâmbetul său; erau mândri să
aibă un fiu fericit şi drăguţ. Erau mulţumiţi de el ca de un aparat electrocasnic care dispreţuieşte termenul
de garanţie dându-şi aere de funcţionare veşnică. În ochii părinţilor săi, Hector era o marfă germană.
Astăzi însă, îi este mai greu ca oricând, mărturisirea sinuciderii îi stă pe buzele aproape vinete, i-ar
plăcea, o dată, să nu mai joace teatru, să fie un fiu în faţa părinţilor lui, să plângă cu lacrimi mari,
capabile să-i care într-un torent toată durerea. Cu neputinţă, zâmbetul de pe faţa lui se opune şi blochează
ca întotdeauna adevărul. Părinţii lui s-au pasionat întotdeauna pentru tot ce făcea fiul lor. Mă rog,
cuvântul pasiune reprezenta pentru ei un sentiment fulgerător, un soi de orgasm al zâmbetului. „Nu mai
spune? Ai găsit o savonieră nouă… E nemaipomenit!“ Şi asta era tot. Era un entuziasm real (Hector nu se
îndoise niciodată), dar se-nrudea cu piscul unui montagne-russe; după el urma căderea abruptă în tăcere.
Nu, nu-i chiar aşa: i se întâmpla tatălui să-l bată uşor pe spate, ca să-şi exprime întreaga mândrie. Lui
Hector, în clipele acelea, îi venea să-l omoare; fără să ştie prea bine de ce.
La părinţii lui, Hector mânca chiar dacă nu-i era foame (era un fiu bun). Mesele se desfăşurau într-o
linişte abia tulburată de leorpăitul supei. Mamei lui Hector îi plăcea grozav să facă supă. Câteodată, ar
trebui pur şi simplu să reducem ceea ce trăim la unul sau două amănunte. Aici, în sufragerie, nu puteai
evita colţii cu care te-nhăţa ceasul de perete. Zgomot cumplit de apăsător, a cărui precizie, datorată
preciziei timpului, putea înnebuni pe oricine. Ăsta era ritmul care puncta vizitele. Ritmul greoi al
timpului, şi muşamaua. Dar înainte de muşama, să zăbovim asupra ceasului. De ce adoră oare pensionarii
atât de tare ceasurile zgomotoase? Să fie un fel de a savura ultimele coltuce de pâine, de a simţi cum trec
ultimele şi leneşele clipe ale unei inimi care bate? Totul se putea cronometra la părinţii lui Hector; chiar
şi timpul ce le mai rămânea de trăit. Şi muşamaua! De necrezut ce pasiune au toţi bătrânii ăştia pentru
muşama. Ce bine simţi firimiturile de pâine pe ea. Hector zâmbea amabil ca să dea de înţeles că
mâncarea e bună. Zâmbetul lui ducea cu gândul la disecţia unei broaşte. Trebuia neapărat să dai totul la o
parte, să fii grosolan în obiceiuri, să îngroşi trăsăturile ca şi cum ai coborî de-a dreptul dintr-un tablou
pop art. Astea sunt particularităţile copiilor făcuţi târziu, o lipsă de gingăşie cât se poate de simpatică.
Mama lui avea patruzeci şi doi de ani la naşterea lui, iar tatăl aproape cincizeci.
Pe undeva fusese sărită o generaţie.

Hector avea un frate mai mare, cu douăzeci de ani mai mare, un frate foarte mare deci. Am putea
deduce de-aici că părinţii lui se situau pe o poziţie exact opusă obsesiei de a acumula. Se gândiseră să-l
procreeze pe Hector (care furnizează materia primă a acestei povestiri, să mulţumim în treacăt iniţiativei)
în ziua când Ernest (fratele în cauză) părăsea căminul familial. Punând la socoteală un copil de fiecare
dată, şi dacă menopauza n-ar fi venit să reteze acest sublim elan teoretic, Hector ar fi avut un mezin sau o
mezină care ar fi fost cu siguranţă botezat(ă) Dominique. Concepţia asta despre familie trecea drept
originală, dar, ca de atâtea ori în tot ce pare original, nimic nu e aşa. Ne aflam într-un domeniu destul de
puţin excitant, un domeniu în care e nevoie de timp pentru a înţelege lucrurile. Asta întrece toate elogiile
aduse încetinelii. Schematizând: Ernest se născuse, fusese fericirea părinţilor săi şi, cu ocazia plecării
lui, ei se gândiră aşa: „Una peste alta, era bine… Dac-am face altul?“ Atât şi nimic mai mult. Părinţii lui
Hector nu se gândeau niciodată la două lucruri deodată. Ernest fu extrem de şocat aflând vestea, căci
toată copilăria visase să aibă un frate sau o soră. Am fi putut socoti că a face un copil în chiar momentul
plecării lui ţine de sadism, dar cum noi îi cunoaştem pe părinţii lui Hector, ştim că sadismul nu e genul
lor.

O dată pe săptămână Hector îl vedea pe fratele mai mare când venea să mănânce supa familială. Se
simţeau bine toţi patru. Era o atmosferă de cvartet de Bach, mai puţin muzica. Din nefericire, mesele nu
ţineau mai mult ca de obicei. Ernest vorbea despre afacerile lui, şi nimeni nu ştia ce întrebări să pună ca
să-i prelungească şederea. Se vădea o anume nulitate în arta retoricii şi a relansării conversaţiei prin
întrebări. Mama lui Hector, să-i spunem pe nume de data asta, Mireille (scriind prenumele ăsta, avem
aproape impresia de a fi ştiut dintotdeauna că o chema Mireille; tot ce-am aflat despre ea denotă cât se
poate de bine o atmosferă Mireille), îşi vărsa lacrima la plecarea fiului cel mare. Hector fu multă vreme
gelos pe lacrima asta. Pricepu că pentru el nu se plângea fiindcă se-ntorcea foarte repede: pentru o
lacrimă era nevoie de o despărţire de cel puţin două zile. Aproape că puteam culege lacrima lui Mireille
ca să aflăm, cântărind-o, exact când se va întoarce Ernest; o, e o lacrimă de opt zile! O lacrimă mare, iar
în această lacrimă, care e globul vieţilor depresive, Hector se proiectează din nou în timpul nostru
prezent, timp al incertitudinii narative, pentru a se găsi în faţa unei cumplite deziluzii: adult fiind şi
venind să leorpăie supa o dată pe săptămână, mama lui nu plânge pentru el. Deodată, lacrima asta care nu
cântăreşte nimic devine povara cea mai mare pe care inima lui a trebuit s-o îndure vreodată. Ne aflăm în
faţa unei certitudini: mama lui îl preferă pe fratele său. În chip ciudat, Hector se simte aproape bine;
trebuie să-l înţelegem, e prima oară în viaţa lui când se găseşte în faţa unei certitudini.

Eroul nostru ştie foarte bine că ceea ce a simţit e fals; luciditatea lui e apreciabilă. Părinţii lui au o
gamă hiper-restrânsă de sentimente. Iubesc la fel pe toată lumea. E o dragoste simplă care merge de la
burete până la fiul lor. Acest fiu bun, închipuindu-se victima unei non-preferinţe, voise să le atribuie
părinţilor săi intenţii perfide, ba chiar un strop de ură. În anumite zile, visase ca taică-su să-i tragă o
pereche zdravănă de palme: imaginea unei urme roşii pe piele i-ar fi îngăduit să se simtă viu. O vreme, se
gândise să provoace reacţii la părinţii lui, devenind un copil cu probleme; nu îndrăznise niciodată, până
la urmă. Părinţii îl iubeau; în felul lor, desigur, dar îl iubeau. Aşa că trebuia să incarneze cu orice preţ
rolul de fiu bun.
 *
Paranteză privitoare la tatăl lui Hector pentru a şti de ce întreaga lui viaţă se-nvârte în jurul
mustăţii, şi schiţă a unei teorii care consideră societatea noastră drept exhibiţionistă.
Tatăl lui ofta din timp în timp, şi din aceste oftaturi se putea extrage chintesenţa implicării lui în
educaţia fiului. La urma urmelor, era mai mult decât nimic. Tatăl acesta (să-i spunem pe nume, acest
Bernard) purtase de foarte timpuriu mustaţă. Nu era câtuşi de puţin, aşa cum multă lume ar putea să
creadă, o atitudine degajată: mustaţa lui era gândită, era aproape un act de propagandă. Pentru a-l
înţelege pe acest Bernard, să ne îngăduim un scurt popas, preţ de un oftat. Tatăl lui Bernard, născut în
1908, murise eroic în 1940. Cuvântul eroic este o manta largă, intră totul sub ea. Germanii nu atacaseră
încă, linia Maginot era intactă, iar tatăl lui Bernard îşi avea sediul cu regimentul lui într-un mic sat din
Est. Sat mic în care locuia o femeie de o sută cincizeci şi două de kilograme, hotărâtă să profite de
trecerea regimentului. Dacă de obicei bărbaţii nu se lipeau de ea, avea toate şansele în timp de război, în
timp de abstinenţă. Pe scurt, tatăl lui Bernard se hotărî să atace muntele, şi dintr-o alunecare de cearşaf,
dintr-o răsturnare a cărei grozăvie nu îndrăznim să ne-o închipuim, se petrecu ceea ce îndeobşte se
numeşte o înăbuşeală. De această poveste, sst!, familia fusese cruţată, totul fiind mascat sub cuvântul
eroic. Fiul lui nu avea decât zece ani. Bernard fu deci crescut în cultul eroicului său tată, şi dormea sub un
portret care-l acoperea pe cel al Fecioarei. În fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă, el binecuvânta chipul
acela încremenit de moarte, chipul acela înzestrat cu mustăţi atât de pline de viaţă. Nu ştim exact în ce
moment s-a produs dereglarea cerebrală care a făcut ca Bernard să rămână, pentru tot restul vieţii, marcat
de mustăţile tatălui său. S-a rugat să nu mai fie imberb şi a adus prinos primelor fire de barbă. Când faţa
lui a avut onoarea să capete o mustaţă demnă, simţi că devine bărbat, că devine tatăl său, că devine eroic.
Cu vârsta, se mai relaxase şi nu se enerva să vadă un teren virgin deasupra buzelor fiilor lui; fiecare îşi
trăia viaţa păroasă pe care voia s-o trăiască. Bernard credea că toţi bărbaţii ajunseseră imberbi, şi că era
vorba de o manevră a societăţii noastre actuale. Îi plăcea să repete că trăim în epoca cea mai puţin
prielnică mustăţii cu putinţă. Societatea noastră tunde părul, asta-i curată exhibiţie! striga el. Şi
întotdeauna, după asemenea explozii verbale, se întorcea la gândurile lui intime, năpădite de neant.

*
În vremea adolescenţei sale deloc buboase, Hector îşi vizita regulat fratele. Aştepta de la el sfaturi
pentru a-i înţelege mai bine pe părinţii lor. Ernest îi spunea că nu există mod de întrebuinţare, sau poate
doar să ai aerul că-ţi place la nebunie supa făcută de mămica. Nu trebuia să se dea în lături nici de la
unele incursiuni în domeniul puţin respectabil al linguşelii atunci când voia să meargă să doarmă la un
prieten („cred c-am să iau cu mine un termos cu supă de a ta, mămico“). Numai că Hector n-avea prieteni;
cel puţin, nu prieteni la care să doarmă. Relaţiile lui se mărgineau adesea la schimburi de cărţi de joc în
curtea şcolii. De-abia atinsese vârsta de opt ani, dar reputaţia lui de colecţionar temut era deja bine
stabilită. Astfel, Hector îi cerea sfaturi fratelui său şi foarte curând acest frate deveni punctul de reper al
vieţii lui. Nu c-ar fi vrut să-i semene, dar îi semăna. Mai bine zis, privea la viaţa lui, spunându-şi că
poate ar fi a lui. Totul era în acel „poate că“, fiindcă, vorbind deschis, propriul său viitor îi părea neclar;
viitorul său era un clişeu de paparazzi.

Ernest era un lungan uscăţiv care se însurase cu o roşcată micuţă destul de excitantă. Hector avea
treisprezece ani când o descoperi pe viitoarea soţie a fratelui său, şi visă pentru o clipă că avea să se
ocupe de educaţia lui sexuală. Uitase că vieţile noastre au devenit romane ale secolului XX; cu alte
cuvinte, că epoca dezvirginărilor epice ale secolului al XIX-lea s-a încheiat. Se masturbă fără măsură
gândindu-se la Justine până în ziua căsătoriei. Ideea de familie avea ceva sfânt. La scurtă vreme, Justine
născu o micuţă Lucie. Când părinţii ei erau la lucru, el se ducea adesea să aibă grijă de micuţă şi se juca
de-a păpuşile cu ea. Era uluit că ajunsese să fie şi el nenea cuiva. Iar din privirea copilei simţea că nu
duce o viaţă absolut normală; în faţa inocenţei, te afli în faţa vieţii pe care n-o trăieşti.

Hector urmase studii de drept fără prea multă asiduitate. Nu-l interesa nimic în afară de colecţiile lui;
ah, ce n-ar fi dat să existe meseria de colecţionar! Fu angajat ca asistent în cabinetul fratelui său, dar
neobţinându-şi diploma, postul risca să reprezinte apogeul carierei sale. Într-un sens, era o uşurare, căci
era scutit astfel de toate spaimele privitoare la planurile unei cariere, ba mai mult, de luptele interne între
toţi avocaţii ăia cărora ar trebui să le închidă pliscul. Observase că reuşita mergea mână-n mână cu
frumuseţea; unele avocate aveau nişte sâni şi nişte picioare care le făgăduiau pledoarii sublime. Hector
se făcea mic în scaun când treceau pe-acolo; desigur, mişcarea era inutilă, căci ele nu l-ar fi remarcat nici
dac-ar fi avut doi metri. În orice caz, femeile nu-l pasionau decât în semiîntunericul odăii sale, câteva
minute pe zi. I se întâmpla să-şi trădeze câteodată masturbaţia, mergând să dea din fund la o prostituată,
dar asta nu era cu adevărat important pentru el. În toţi acei ani, femeile se odihneau în odaia ascunsă a
excitaţiei lui1. Le privea, le admira, dar nu le dorea. Mă rog, să fim cinstiţi, când credea că nu doreşte
femeile, Hector se gândea mai ales că nu le poate stârni dorinţa. Spunea mereu că întreg timpul îi e
ocupat de pasiunea pentru colecţii; dacă nimeni nu se îndoia de această evidenţă evidentă, se putea pune
totuşi rămăşag că prima îndrăgostită de corpul lui avea să-l pună la orizontală. Îi mulţumea fratelui său
pentru că îl ajuta în acest fel, şi fratele ăsta îi răspundea automat: „E normal ca fraţii să se ajute între ei.“
Hector avea norocul să aibă un frate mai mare care semăna cu un tată.

Să ne întoarcem la momentul în care Hector îşi mănâncă supa. N-a mai venit de şase luni să-şi vadă
părinţii. Ei nu se uită la el. Atmosfera e uluitor de familială, întoarcerea asta e zi de sărbătoare. Ce
fericire să-l revadă după o călătorie atât de lungă! „Şi americanii, poartă mustaţă?“ se interesă Bernard.
Ca fiu bun ce era, Hector descrise în amănunt uluitoarele mustăţi ale californienilor, blonde şi stufoase ca
iarba de mare scandinavă. Ne scăldam în bună dispoziţie, o extraordinară bună dispoziţie în care se
puteau pune crutoane vesele, şi în toiul acestei impresii de fericire latentă, lui Hector îi veni ideea că era
poate timpul să-şi rostească adevărul. Era mai puţin vorba de o idee cât de o neputinţă de a-şi ţine mai
departe ascunsă suferinţa. Inima lui grea nu mai putea cuprinde tot ce-i fusese dat să trăiscă. Pentru prima
dată, avea să fie el însuşi, nu se va mai ascunde în costumul croit pe o măsură greşită; asta l-ar uşura, ar
putea în sfârşit să pună punct mascaradei, să nu se mai înăbuşe. Când se ridică, părinţii ridicară ochii.
— Ştiţi ce, am ceva să vă spun… Am făcut o tentativă de sinucidere… şi nu eram în Statele Unite, ci în
convalescenţă…
După o clipă de tăcere, părinţii începură să râdă; un râs aflat la polul opus al erotismului. Ce
caraghios! Îşi cotcodăceau norocul de a avea un fiu atât de blând şi de comic, mai Hector decât orice
Hector, un fiu comic! Fiul ăsta care avea, cum să spunem, o uşoară problemă de credibilitate. Fusese
clasat în categoria „fiu bun“ fiindcă venea la masă chiar dacă nu-i era foame. Iar fiii cei buni nu se
sinucid; în cel mai rău caz, îşi înşală nevasta când e plecată în vacanţă la Hossegor. Hector îşi aţinti
privirea pe chipul părinţilor lui, nu se putea citi nimic acolo, feţe din cărţi cu numere de telefon. Era
condamnat să fie clişeul lor. Zărea în privirea lor oglinda celui care fusese cu o zi înainte. În chip
nedesluşit, acest raport era o închidere.

Mamei îi plăcea tare mult să-l conducă în prag, parcă ar fi fost o stewardesă la sfârşitul zborului,
căreia trebuia aproape să-i mulţumeşti făgăduind că vei călători în curând din nou cu aceeaşi companie.
Compania supei. O dată ajuns jos, simţea întotdeauna nevoia să umble câţiva paşi, ca să nu mai audă tic-
tacul vestitor de moarte.

IV
Hector se află în adâncul valului, val care el însuşi se află în adâncul oceanului, ocean care el însuşi se
află în adâncul universului — ai toate motivele să te simţi un om mărunt.
După semifinala blestemată în care s-a spus că nu trebuie să ai niciodată încredere în suedezii
neblonzi, a plâns din pricina ridicolului vieţii sale. Dezgustul produsese totuşi o senzaţie pozitivă: şi de
la dezgust poate porni progresul. Hector găsi o bancă; stând jos, ideile căpătau stabilitate. Pateticul plutea
de jur-împrejur. Hector vedea ivindu-se figuri de suedezi, aşa că pentru a evita un vârtej stockholmian
închise ochii. Nixon nu era decât un om de nimic care-şi meritase cu vârf şi îndesat Watergate-ul. Nixon
reprezenta momentul coborârii în fundul prăpastiei. Hector scoase un oftat şi o decizie majoră luă
naştere: hotărî să termine cu colecţiile. Trebuia să încerce să-şi ducă viaţa ca toată lumea, să nu se mai
lase atras de ele, să nu mai adune în vecii vecilor. Pentru o scurtă clipă, se simţi nespus de uşurat, dar
uşurarea nu dură mai mult de o clipă, fiindcă îi reveni în memorie, precum refluxul pervers al unui val
izbit de o stâncă, amintirea hotărârilor precedente de care nu se ţinuse niciodată. Toate clipele în care-şi
făgăduise să înceteze totul, în genunchi şi cu lacrimi în ochi, şi toate clipele în care se prăbuşise văzând o
monedă, apoi alta şi alta. Concluzia era simplă: pentru a se elibera, trebuia să nu mai strângă nimic, să nu
mai aibă nimic în dublu exemplar, să se concentreze cu ardoare pe unicitate.

Ne aflam la începutul anului 2000, ceea ce reprezenta un handicap pentru Hector. Nu suporta anii
olimpici, socotindu-i nefaşti pentru toate isprăvile neînsemnate pe care noi, muritorii, încercam să le
ducem la bun sfârşit. Ideea asta era legată mai ales de amărăciunea că întrecerile între colecţionari nu
fuseseră niciodată recunoscute ca sport olimpic: dacă tot era să fii umilit de un suedez, măcar să fii sub
soarele de la Sydney. Căuta să-şi ocupe gândurile pentru a nu trebui să dea piept cu lupta lui. Se întoarse
acasă, şi îşi aşeză calendarul pe birou. Notă în dreptul datei de 12 iunie: Ziua 1. Şi strânse pumnul ca şi
cum izbutise un passing-shot la o minge de meci.
Apoi, petrecu o noapte la urma urmelor mulţumitoare.
Şi chiar visă o femeie brună care-i şoptea: „Fă un legământ şi gata.“

*
Despre greutatea de a te concentra asupra unicităţii
A doua zi dimineaţă, făcu prima greşeală deschizând televizorul. Practic toate produsele erau propuse
câte două. Erau chiar nişte formule „două într-una“, şi inima începu să-i pulseze. Schimbă canalul şi dădu
peste Teleshopping, unde animatorul preciza că „pentru un franc în plus“ se putea cumpăra şi o
imprimantă o dată cu calculatorul; cum s-ar zice, un franc nu era altceva decât un mărunţiş simbolic. În
zilele noastre, ca să vinzi un produs, trebuie să oferi două. Am trecut de la societatea de consum la
societatea de dublu consum. Iar cât priveşte ochelarii, îţi bagă pe gât dintr-un foc patru perechi la cutie
pentru fiecare anotimp, ca şi cum soarele ar fi devenit o personalitate superputernică cu care trebuia să
cazi la învoială în funcţie de anotimp. În acest caz precis de consum împătrit, îndemnul activ de a
colecţiona era flagrant, criminal.

*
Spre sfârşitul dimineţii, Hector se duse la lucru. Cu o anume doză de nelinişte, îşi mărturisi hotărârea
fratelui său. Ernest îl sărută cu putere şi-l strânse cu tot atâta putere în braţe, era mândru de el. Dacă
părinţii lor nu-şi dăduseră niciodată seama de gravitatea unei atari situaţii, dimpotrivă, el fusese mereu
preocupat de pasiunea fratelui său mai mic: viaţă sexuală zero, o viaţă profesională total dependentă de
întrajutorarea familială („fraţii trebuie să se ajute între ei“), şi ore întregi petrecute cu strânsul etichetelor
de brânzeturi. În ciuda înălţimii lui, Ernest era un mic sentimental. Îşi vărsă lacrima; răsuflând greu din
cauza emoţiei, îl asigură de tot sprijinul lui şi de toată dragostea sa. „Trebuie să-ţi dai seama că eşti
bolnav ca să începi să te vindeci“, se dădea în vânt după fraze măreţe. Apoi se duse să trateze o afacere
de cea mai mare importanţă. Era una din persoanele cu răspundere de la Gilbert Associate and Co (se
pronunţă Ghilbert, e un nume englezesc), societate fondată în 1967 de Charles Gilbert, căci responsabilii
de la Gilbert Associate and Co trebuiau adesea să trateze afaceri de cea mai mare importanţă.
La serviciu, toată lumea îl iubea pe Hector. Era un funcţionar model care făcea mereu servicii cu
zâmbetul pe buze. Dacă femeile tinere nu se uitau la el, femeile mai trecute erau înduioşate de, trebuie s-o
spunem, blândul lui chip de miel. De aceea, când vestea hotărârii sale făcu înconjurul biroului, un
puternic murmur de compătimire se iscă în jurul lui Hector. De multe ori, unii angajaţi fuseseră martori ai
crizelor de frenezie ale colecţionarului; lăsase atât de des, pe unde trecuse, urmele febrei sale. Iar acest
murmur de compătimire deveni în aceeaşi zi un soi de uluitoare solidaritate de teleton. Toată după-
amiaza, veniră să-l bată uşurel pe spate, şi mulţi se lansau în comentarii. Curaj, suntem cu tot sufletul
alături de tine, cumnatul meu s-a lăsat de ţigări săptămâna trecută, soţia mea s-a hotărât să nu mă mai
satisfacă sexual, într-un cuvânt, i se aduseră la cunoştinţă toate experienţele de abstinenţă din mediul
juridic. Încununarea zilei: o secretară, pe cât de roşcată pe atât de aproape de pensie, depuse un coş pe
biroul lui Hector; erau bani! Se făcuse o chetă pentru a-l susţine în această încercare. În Statele Unite,
chetele se făceau în mod obişnuit pentru operaţiile nefinanţate de Asigurarea medicală, care lipseşte
acolo, şi, în felul ăsta, se recoltau adesea ceva dolari pentru transplante de rinichi. Într-un fel, Hector
urma să încerce să-şi transplanteze o nouă viaţă.

Seara, în odaia lui, Hector privi banii şi socoti că suma era preţul ce trebuia plătit pentru a se vindeca.
Era un gând fără sens, dar el încerca să-şi treacă timpul cu reflecţii care frizau incoerenţa pentru a evita
cu orice preţ să se gândească la cel mai neînsemnat timbru sau ţepuş de aperitiv. Cum avea obiceiul să
numere oi ca să adoarmă, fu foarte necăjit. Ca să rezolve cumva lucrurile, oaia fu urmată de un cal, apoi
calul de un căluţ de mare, apoi căluţul de mare de o veveriţă roşcată, apoi, cum scopul nostru nu e să-l
adormim pe cititor, oprim aici enumerarea asta care a ţinut o bună parte a nopţii. Detaliu picant, vidra a
fost aceea care i-a venit de hac.

Zilele trecură, fără ca vreo colecţie să se arate la orizont. Hector începea să creadă în chemarea lui
până acum neurmată către abstinenţă. Totuşi, lumea îl avertiza: „primele zile sunt întotdeauna cele mai
uşoare“ (frază a fratelui său, desigur). Zile cu atât mai uşoare cu cât se pomeni deodată obiectul unei
admiraţii fără margini. Căutau să-l sprijine ca pe un candidat politic, avocaţii aveau grijă să nu-i ceară
acelaşi lucru de două ori într-o zi. Iar o secretară fu desemnată să aibă grijă ca el să nu aibă de lucrat
dosare prea asemănătoare între ele. Hector căpăta apucături de vlăstar regesc care trebuia distrat
sistematic în moduri diferite. Se poate pune întrebarea de ce un asemenea entuziasm colectiv. E-adevărat
că toţi îl iubeau, dar era oare acesta un motiv suficient? Aparent nu. Într-un context profesional
hipercompetitiv şi centrat pe aparenţe, slăbiciunea unui salariat (să precizăm, salariat ce nu prezenta un
pericol în ierarhie) polarizează animozităţile într-un unic avânt. Hector era ca un filtru de cafea nou-nouţ
adus într-o întreprindere de cauciucuri. În jurul lui se restabilea un ţesut social. Şi, una peste alta, ceea ce
se petrecea acolo nu scăpa privirilor directorului de resurse umane, care, în curând, avea să
propovăduiască ceea ce el socotea a fi o metodă radicală. Pentru rentabilitatea unei întreprinderi, nimic
nu e mai potrivit decât angajarea unui depresiv pe un post de ajutor de băgător de seamă.

Dragostea asta cu care era înconjurat, implicarea celorlalţi în lupta lui, avu efectul pervers de a-l
zdruncina. Ca un adevărat sportiv francez, el începu să cedeze sub presiune; acea presiune care consta în
a nu dezamăgi. Plângea la toaletă şi îşi punea hârtie igienică sub ochi ca să nu facă zgomot. El care fusese
atât de dur şi de nemilos în timpul a zeci de negocieri, el care stăpânea arta bluff-ului chinezesc şi a
concentrării neuropsihice era acum literalmente la pământ. Se simţea slab, fără armură. Pentru a-şi
schimba viaţa, i se păru deodată că trebuia măcar să moară.

Hector plecă de la serviciu mai devreme. Pe stradă, picioarele îi şovăiră ca nişte amanţi la prima
întâlnire. Pradă unui impuls, se năpusti într-un oficiu poştal. Ieşi de-acolo, uşurat pentru câteva clipe, cu o
serie de timbre dintre cele mai comune. Simţi atunci un dezgust violent şi aruncă timbrele. Filatelia,
Dumnezeule, cea mai jalnică colecţie! Dacă tot era vorba să recidiveze, măcar să fie ceva original!
Timbre, timbre, repeta în neştire cuvântul care-i făcea rău. De ce nu şi monede? Uşoară recidivă, jalnică.
Făcu stânga împrejur, vrând să forţeze destinul, cu iluzia că n-avea decât să se întoarcă pe acelaşi drum
ca să-şi anuleze ultimele fapte. Ajuns înapoi la birou, cu greaţa de timbre stăruindu-i în gură, nu izbuti să
se apuce iar de lucru. Din fericire, se petrecu un eveniment. Secretara (care ar putea fi roşcată) înaintă
spre el cu obişnuitul ei mers legănat care făcuse cu siguranţă deliciile colecţiei „Iarna 54“. Hector o privi
cu încetinitorul; gura ei de femeie se deschise.

V
Bună ziua, eu sunt Marcel Schubert. La fel cu compozitorul, întrebă Hector, ca să spună şi el ceva, dar
mai ales ca să rostească primul lucru care-i trecea prin cap. Nu, se scrie Choubert. O dată încheiat acest
dialog preliminar, se petrecu ceva în privirea celor doi bărbaţi, ceva plăcut şi intim, ceva care semăna cu
certitudinea unei prietenii.

Choubert era nepotul prin alianţă al Géraldinei. Ea venise să-l vadă fiindcă ştia că acest nepot suferise
cândva de colecţionită, dar izbutise să scape de ea. Venise doar cu propunerea ca cei doi să se
întâlnească, şi Choubert i se înfăţişase lui Hector spunând: „Bună ziua, eu sunt Marcel Schubert.“ Avea
un avantaj hotărâtor asupra lui Hector: nu-şi schimbase colecţia din 1986. Era un pasionat stabil care în
prezent trăia într-o frenezie aproape rutinată. Lucra într-o bancă neînsemnată care, graţie unor prime
apreciabile, îi îngăduia să-şi satisfacă pasiunea. Părinţii lui plecaseră să trăiască în Venezuela (tatăl lui
ajunsese ambasador neizbutind să scrie un roman înaintea vârstei de treizeci de ani) şi îi lăsaseră un
somptuos apartament de şaizeci şi cinci de metri pătraţi în arondismentul doi din Paris. Umblând puţin,
ajungeai în Place de la Bourse. În momentul prăbuşirii zidului de la Berlin, întâlnise o Laurence, şi de-
atunci edificau o legătură stabilă. Unii o ştiu probabil pe Laurence, fiindcă era atacantă în echipa de ping-
pong a cărei frumoasă performanţă a fost apreciată la campionatul mondial de la Tokyo; ceilalţi, o vor
vedea numaidecât. Cuplul nu voise să aibă copii, era o alegere ca oricare alta. Primeau câteodată prieteni
la cină, într-o atmosferă întotdeauna agreabilă. În caz că erau într-o dispoziţie excelentă, aveau dreptul la
câteva bancuri ale lui Choubert în timp ce în bucătărie se spălau vasele.
Viaţa era fericită acolo.

Principala informaţie pe care Marcel i-o divulgă lui Hector era existenţa unor reuniuni de colecţionari
anonimi. Ele se desfăşurau în fiecare joi la primul etaj al unui imobil discret. Portăreasa credea că e
vorba de o sectă, dar, unsă bine cu bacşişuri, se hotărî să nu mai creadă nimic. Hector îl ascultă pe
Marcel; pentru prima dată, avea în faţa lui pe cineva care putea să-l înţeleagă. Începând cu joia
următoare, îl însoţi. Hector se prezentă înaintea celor opt aflaţi la reuniune, şi toţi exprimară o sinceră
compătimire. Povesti cum întreaga lui viaţă nu fusese decât o înlănţuire absurdă de colecţii absurde.
Mărturisirea îl uşură, dar mult mai puţin decât faptul de a-i asculta pe ceilalţi. Scopul reuniunilor
anonime consta tocmai în a nu te mai simţi izolat. Vindecarea devenea posibilă îndată ce constatai
suferinţa celorlalţi. Asta era şi ciudăţenia tuturor acestor întâlniri: ceea ce părea a fi culmea întrajutorării
era activitatea cea mai egoistă cu putinţă.

Asistai, prin urmare, la discuţii ciudate:

— Am avut o lungă perioadă huhulofilistă până în martie ’77, exact înainte să devin clavalogist.
— Ca să vezi, ai fost clavalogist?
— Da, aveam nevoie să mă liniştesc, să mă agăţ de ceva.
— Cu siguranţă că e mai bine decât lucanofil!
— Ah, ce nostim!
Era doar o mostră a atmosferei de pre-reuniune. Pe urmă, toată lumea se aşeza (afară de cel care
colecţiona momentele când stătea în picioare) şi Marcel conducea dezbaterile. Fiecare vorbea pe rând, şi
se insista mai mult asupra celor care recidivaseră în cursul săptămânii. Era drăguţ. În ceea ce-l priveşte
pe Hector, toată lumea era de acord că avea să se însănătoşească în curând. Era tânăr şi boala fusese
descoperită la timp. Pentru alţii, şi aici ne gândim mai ales la Jean, total subjugat de trenurile în miniatură
şi de brichete, nu mai era mare lucru de făcut; el se eutanasia frumuşel în timpul reuniunilor. Mai erau şi
cei doi polonezi care aveau drept ciudăţenie colecţionarea apariţiilor a doi polonezi în romane. Cazul lor
părea disperat.
În aceeaşi seară, Hector execută câteva flotări şi muşchii săi se arătară surprinşi. Adormi pe partea
stângă, viaţa avea să fie simplă. În zilele următoare, se achită destul de bine de sarcinile de serviciu,
dobândi dreptul la încurajare din partea superiorilor, iar picioarele femeilor îi dădeau bătăi de inimă. Se
duse s-o vadă pe secretara fără de care nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Marcel, şi-i dărui o sută patruzeci
şi două de linguriţe de porţelan, resturi ale colecţiei amintite. Ea fu foarte mişcată, şi emoţia ei se
răspândi cu uşurinţă. Şi ne aflam deja în ziua celei de a doua reuniuni. Hector, în picioare, cu o oarecare
mândrie, mărturisi că nu se gândise aproape deloc la colecţii şi fu aplaudat. Se bucurau de bucuriile
celorlalţi, domnea o solidaritate sinceră. După reuniune, Marcel îi propuse să facă sâmbătă un drum până
la mare şi înapoi, ca s-o vadă. Şi ca s-o respire, adăugă Hector. Da, ca s-o respire. La drept vorbind, în
week-end-ul acela Marcel era celibatar fiindcă Laurence avea un concurs de ping-pong, în fine un fel de
reuniune de foşti luptători pongişti, totul desfăşurându-se într-un castel din Sologne.

Sâmbătă, în faţa mării, Marcel fu poetic. Contemplarea orizontului îi punea aripi în glas. Vezi Hector,
balena din depărtare, este boala ta… şi împreună, unindu-ne sufletele, facem orice ca să atragem balena
asta spre ţărm… acostând, boala ta va fi o balenă eşuată. Totul era atât de frumos încât mâncară nişte
midii. Marcel comandă şampanie, chiar dacă lui Hector nu-i prea plăcea şampania. Nu trebuia să-l
contrariezi niciodată în etalarea convivialităţii. Era genul de om care vorbeşte tare şi care-şi bate
prietenii pe spate; neavând umeri de atlet, Hector strângea din fese în timpul acestor clipe de sublimă
prietenie. La desert, Marcel îşi întrebă noul prieten cum îşi închipuia că va fi viaţa lui după colecţii.
Urmă o pauză penibilă în conversaţie. Hector nu-şi închipuia nimic, şi cu atât mai puţin viitorul. Marcel
insistă, şi evocă o viaţă frumoasă alături de un câine şi de o femeie. Ştii, Laurence are prietene drăguţe,
trebuie să-ţi placă sportivele cu spatele mai tare, dar sunt drăguţe, dacă vrei îţi prezentăm una. Ce
prieten, Marcel ăsta. Hector îşi reproşa că are gânduri urâte, dar nu se putea împiedica să creadă, preţ de
o clipă, că omul trebuia să fie al naibii de plictisit de viaţa sa ca să se bage astfel în a lui. Gânduri urâte
desigur, Marcel avea un suflet pur.

Marcel colecţiona fire de păr. Păr feminin, bineînţeles. Ca băftos ce era, el se bucura în apartamentul
său de un colţişor retras consacrat pasiunii lui, iar Hector trăi emoţia de a putea să viziteze locul sfânt.
Exageră un pic pentru a nu-şi jigni prietenul, mergând până la înşirarea câtorva ah-uri şi oh-uri destul de
izbutite pentru un începător în ale vicleniei. Simţea apăsarea celor care primesc destăinuiri. Trebuie ştiut
că un colecţionar se recunoaşte după lipsa notorie de interes pe care o poartă colecţiilor celorlalţi. În
chip perfid prietenos, Marcel încerca totodată să-l testeze pe convalescentul Hector. Prima piesă a
colecţiei, „roşcată anul ’77“, impunea din capul locului respect. Hector se gândi că un fir de păr fără o
femeie era ca o mână fără de braţ; urmărind magia firului de păr feminin, te izbeai de un cumplit nimic.
Firele de păr n-au dreptul să fie drumuri fără ieşire. Marcel se avântă într-o explicaţie privitoare la anii
’70, să ascultăm. El socotea că nici o epocă nu fusese atât de prielnică firului de păr ca mijlocul anilor
’70. Asupra acestui punct, nimeni nu putea să-l contrazică, anii aceia fuseseră fără tăgadă foarte prielnici
firelor de păr. Cea mai proastă perioadă pentru chelboşi. În timpul dezvoltării teoriei marceliene, Hector
se gândi la tatăl său şi la fascinaţia lui pentru mustaţă.

Fură trecute în revistă blondele ’83 şi ’84, brunele nepieritoare din ’88, şi castaniile de-acum câteva
zile. Hector, dintr-o politeţe lăudabilă, îl întrebă cum îşi procurase toate minunile alea. Marcel mărturisi
că era înţeles cu un coafor din vecini. Mă cheamă de îndată ce descoperă un specimen rar, iar eu trec să
înhaţ comoara. Colecţie unică şi uşoară, fără temeri, numai foloase. Acestea fiind zise, Laurence sosi
acasă şi propuse să pregătească cina. Hector căscă, dar nu fu de ajuns ca să scape. Îşi îngădui să-l întrebe
pe amicul său dacă nevasta lui nu era geloasă pe colecţia sa. Laurence geloasă? Marcel nu izbuti să râdă,
atât de stupidă era ideea. Laurence nu era geloasă, şi Laurence pregătea friptura pe care o păstrase pentru
întoarcerea ei; era una din trăsăturile ei, se dădea în vânt după friptură când se întorcea de la ping-pong.
Perfect, zise Hector. Oricum, nu avea de ales, i se servi din oficiu un martini în chip de aperitiv. Marcel
îl privi drept în ochi şi se exprimă cu solemnitate: „Ţi-am prezentat colecţia şi nevasta… Faci parte cu-
adevărat din viaţa mea!“ Hector fu emoţionat că face parte cu adevărat din viaţa cuiva, dar nu se putu
împiedica să se simtă jenat. Încă nu îndrăznise să mărturisească faptul că el nu se dădea în vânt după
friptură.

Laurence îl chemă pe Hector. Voia să-i cunoască gusturile culinare, mai precis gusturile în materie de
coacere a fripturii, aşa că se duse în bucătărie. În ce mă priveşte, ştii… n-avea nici o preferinţă. Ea se
apropie de el ca şi cum ar fi vrut deodată să-i scruteze faţa. Hector nu mai putea repera amănuntele
chipului ei, şi încă mai puţin, limba activă pe care tocmai i-o băgase în gură. Paralel cu această agresiune
bucală, ea îi pipăi testiculele. Pe urmă, dându-se înapoi tot atât de brusc, spuse cu voce tare:
— Foarte bine, ţi-o pregătesc în sânge!
Hector se bâlbâi şi dădu vina pe martini. Cu toate astea, simţea o poftă nestăvilită de a se servi din
nou. Bând cu nesaţ, închise ochii pentru a nu vedea faţa prietenului pe care tocmai îl trădase, prietenul
care-i prezenta colecţia lui şi-i prezenta nevasta. Era un păduche. I se prezentau femei, şi el oferea
testicule. Îi trebui o bună bucată de timp înainte de a admite că fusese agresat sexual. Îi stătea pe limbă un
cuvânt, cuvânt evident, şi totuşi cuvânt ce nu îndrăznea să iasă; nimfomană, Dumnezeule, Marcel trăia cu
o nimfomană. Acelaşi Marcel se apropie de el, şi de parcă ar fi citit în vinovăţia lui, întrebă:
— Îţi place nevastă-mea?
Se grăbi să spună că nu, înainte să-şi dea seama de mojicia unui asemenea răspuns, şi atunci retractă
jalnic cu un „da, desigur“. Hector nu era un as al convenienţelor sociale. De ce i se întâmpla treaba asta
tocmai lui? Transpira, şi Marcel se apropie ca să-i şoptească la ureche că femeile care jucau ping-pong
aveau un fel magic de a pipăi, hm, în sfârşit, pricepi ce vreau să zic. Hector fu reanimat cu ajutorul
câtorva palme şi Marcel îl conduse acasă.

Marcel îl aşeză în pat şi stărui să fie chemat în orice clipă, în caz de nevoie. Petrecu o noapte destul de
agitată, fu chinuit de imagini ale unor vechi colecţii, visă despre rafturi ticsite de pe care nu lipsea nimic.
Se agăţa de vise şi nu suporta să redeschidă ochii. Dar dis-de-dimineaţă, cineva sună la uşă; şi soneria
era mult prea insistentă ca să-şi permită să facă pe mortu-n păpuşoi. I se predă o cutie enormă care, o
dată aşezată în salon de comisionarul asudat, tronă ca un dictator după o lovitură de stat. Maşinal,
deschise obiectul şi dădu peste două mii, cifră aproximativă, de dopuri de sticle de şampanie. Şi
deasupra, un bilet pe care era scris:

Domnul Honoré Delpine, decedat la 12 octombrie, v-a lăsat moştenire colecţia sa de dopuri.
De data asta, era cu neputinţă să-şi revină. Încerca să fie un om ca toată lumea, dar nu era nimic de
făcut, i se trimiteau dopuri. Plină lumea de morţi care se plictiseau îndeajuns ca să-ţi otrăvească ţie viaţa;
simţindu-se atât de singuri, accelerau mişcarea celor aflaţi în viaţă. Clătinat de o pipăială a testiculelor,
doborât de o colecţie predată prin comisionar, trebuia să sfârşească odată cu viaţa asta care defila în faţa
unei oglinzi. Viaţa asta care lua drept model trecutul lui. Cum să ştie, în clipa aceea, că trebuia să se
agaţe de ea pentru a-i cunoaşte strania urmare? Gesturile sale se încurcau, şi se repezi în metrou, căci
acolo avea întâlnire cu sinuciderea lui ratată şi, în subsidiar, cu începutul cărţii noastre.

VI
Şase luni mai târziu, eroul nostru se pseudo-întorcea din Statele Unite, ţară mare pe care o cunoştea la
fel de puţin ca fericirea. Portăreasa a încercat să-şi ciugulească darul de Crăciun, şi un vecin alcoolic
(pleonasm) a încercat să-l oprească. Îndată după aşezarea lui acasă, noi ne oprisem ca să ne întoarcem în
urmă. Toată noaptea aia, Hector n-a închis ochii. După şase luni de convalescenţă, trebuia să-şi dea curaj
ca să reia o viaţă normală. Era expresia pe care o folosise doctorul bronzat: „Viaţa normală, dragul meu,
reiei viaţa normală.“ Era nevoie cel puţin de o tentativă de sinucidere pentru ca un doctor să-ţi spună
„dragul meu“. Viaţa normală, viaţa fără colecţii. De data asta, era vindecat. Nu putea să spună prea bine
nici cum, nici exact în ce moment, dar de-a lungul perioadei petrecute în clinică, îşi spălase trecutul.
Avea impresia că particulele altui bărbat izbutiseră să se paraşuteze în el.
Fratele său îl sună pentru a afla ce are de gând să facă. Îi îngăduise să obţină un lung concediu, dar
acum, dacă tot reuşise acest come back, trebuia să-i spună când avea să înceapă lucrul. Nu îndrăznea să-i
spună că adevăratul motiv al unei asemenea presiuni era că i se simţea lipsa! Fără el, societatea îşi
recăpătase stilul necruţător, stilul Dallas. Hector ceru încă o săptămână de concediu pentru un motiv
ciudat: nu avea câtuşi de puţin mutra cuiva care a fost în Statele Unite. Iar a avea mutra adecvată
propriului program era, în zilele noastre, un lucru primordial. De altminteri cei care au fost acolo spun
States, şi cu cât şederea lor a fost mai lungă, cu atât lungesc mai mult a-ul ca să sublinieze o anumită
intimitate pe care noi ceilalţi nu putem s-o înţelegem… Steeeeeeeeeits. Intimitatea asta trebuie
interpretată ca o dovadă. Îi trebuia deci o săptămână pentru a învăţa totul despre Statele Unite. O
săptămână pentru a se întoarce la treabă, vindecat şi cu un alibi care să betoneze cele şase luni lipsite de
glorie ale convalescenţei.

La biblioteca François-Mitterrand, întrebă de sectorul Statele Unite, fiind îndrumat în cele din urmă
spre sala Geografie. Lui Hector îi făcu plăcere să mângâie cu degetul legăturile cărţilor, îşi aminti de o
veche colecţie fără să-i bată inima. Cum de putuse să fie aşa stupid? Şovăi dacă să facă sau nu câteva
flotări, chiar pe podeaua moale, ca să materializeze pe loc, chipurile, o anume mândrie. În cele din urmă,
se pomeni în faţa Atlasului SUA. Îşi întinse braţul, iar braţul acesta se ciocni cu alt braţ; şi trebuia să urci
de-a lungul acestui alt braţ ca să constaţi că aparţine unui eşantion uman de origine feminină. Intrase în
competiţie cu o femeie pentru aceeaşi carte. Politicoasă, ea îşi ceru scuze cea dintâi. Galant, el insistă ca
ea să ia cartea. Asocierea politeţii cu galanteria avu drept rezultat următoarea hotărâre: aveau să-şi
împartă cartea, aveau să se aşeze alături şi aveau să încerce să nu se stingherească prea mult când
întoarceau paginile. Pe drumul spre fotoliu, şi fără să ştie prea bine de ce, Hector îşi aminti o zicală
croată care spunea că ne întâlnim adesea femeia vieţii în faţa unor cărţi.
A priori, acolo se afla o carte.

— Deci vă interesează Statele Unite? întrebă ea.

— Da, mă întorc de-acolo.
— Nu mai spuneţi, aţi fost în Steeeeeeeits?
— Da, şi am impresia că şi dumneavoastră.

Ne scăldam printre puncte comune şi coincidenţe. Şi, în sprijinul acestei minunate întâmplări, fiecare
veni cu comentariul lui, trăgând cu coada ochiului la atlas. Da, Bostonul, e grandios, o superbă
aglomeraţie cu 8 322 765 locuitori. Iar Kansasul, traversat de meridianul Bluewich, e de-a dreptul
fantastic. Ce mai, ne bălăceam într-o mitomanie de globe-trotter. Ar fi fost de ajuns însă ca unul din cei
doi să fi fost într-adevăr în Statele Unite ca să-şi dea seama de escrocheria celuilalt. Când două persoane
se mint în legătură cu acelaşi subiect, sunt puţine şanse să se dea de gol. Dar Hector comise aici o
greşeală fatală întrebându-şi partenera de atlas de ce se interesa atâta de Statele Unite. Ea îi preciză că
este sociolog. Un cuvânt care-l încurcă atât de tare încât trecu o vreme până ce pricepu că ea îi pusese
aceeaşi întrebare. Parcă era un joc de ping-pong. Era pierdut, nu ştia ce să spună; şi, aşa cum se întâmplă
adesea când nu ştii ce să spui, spui adevărul.
— Vreau să păcălesc lumea că am fost acolo.
Credea c-o să-l ia drept nebun, dar ea socoti un lucru nebunesc tocmai coincidenţa asta. Şi ea voia să
păcălească! Înfierbântându-se, Hector întrebă de prenumele domnişoarei, şi, hopa, se pomeni în faţa unei
Brigitte. Într-un chip cu totul şi cu totul ciudat, avusese nevoie să-i afle numele ca s-o găsească, în sfârşit,
frumoasă. El nu scruta niciodată necunoscutul, dar prenumele unei femei îl liniştea.
Înainte de a-i provoca o panică totală.

Brigitte era un nume promiţător; un piculeţ ciudat, dar de ce nu? Din păcate, nu poţi alege niciodată
prenumele persoanelor pe care le-ntâlneşti. Era genul de femeie care-ţi deschide pofta să bei ceai. În
această primă seară, avea să se mai gândească la Hector. Făgăduiseră să se revadă a doua zi. Brigitte nu
obişnuia să întâlnească oameni pe stradă, şi încă mai puţin în biblioteci, şi încă mai puţin într-o
comunitate de intenţii în faţa unei cărţi. Avea să doarmă probabil destul de prost şi cu treziri mai
numeroase decât evenimentele din viaţa ei. Nu se ştia mare lucru despre persoanele numite Brigitte. Cu
siguranţă, nu fusese nefericită, părinţii ei erau nişte pensionari adorabili, fraţii şi surorile ei, nişte fraţi şi
surori adorabili. Şi avea mai ales nişte pulpe somptuoase.

*
Trebuie totuşi să ştim un lucru. Un mister o învăluia, ca o feerie, pe Brigitte. Copil fiind, ea adormise
în iarbă, iarbă de-atunci moartă. Se lăsase în voia reveriei, şi ochii ei de fetiţă prinseseră vântul, şi
viitorul, şi câteva amintiri. Gândurile ei fuseseră, în ziua aceea, mângâietoare ca nişte treziri şi adormiri
succesive. Un fluture binevoise să i se aşeze pe nas, şi într-un enorm gros-plan, Brigitte contemplase
maiestatea mişcărilor lui. Poposise îndelung pe nasul ei, îndelung şi prudent. Brigitte văzuse lumea din
spatele fluturelui, aripile lui aproape translucide alcătuind o prismă feerică. Când îşi luă iarăşi zborul,
Brigitte îl urmări cu privirea cât putu de mult. A fost tulburată multă vreme de clipa în care văzuse lumea
prin filtrul unui fluture. Se temea că totul îi va părea urât după aceea. Şi totuşi, ea căpătase din clipa aia o
convingere ciudată. Era vorba de certitudinea că era înzestrată cu o putere neobişnuită; în ea se
dezvoltase o capacitate unică ce avea să se dezvăluie într-o bună zi.

*
În ziua următoare, erau aşa de drăguţi la întâlnirea lor. Bărbatului îi revenea datoria să vorbească, şi
bărbatul era Hector. Fiindcă ea adusese vorba de sociologie, el întrebă: dar de ce sociologie? Ea voi să
zâmbească, dar nefiind cu totul în largul ei (i-ar trebui cu siguranţă douăzeci şi şase de zile ca să se
relaxeze), ea preciză că studiază, în cadrul doctoratului, singurătatea în mediul urban. Hector repetă,
prefăcându-se peste măsură de intrigat, singurătatea în mediul urban. Da, era vorba de a petrece şase luni
la Paris fără nici o relaţie socială. Aşa că spusese familiei sale şi câtorva prieteni că a plecat în Statele
Unite. De cealaltă parte a oceanului n-aveau cum să mai fie ispitiţi s-o deranjeze.
— N-am mai schimbat o vorbă cu cineva de şase luni. De-asta şi aveam gura încleiată ieri, preciză ea.
— Ca să vezi, făcu Hector.
După acest răspuns vioi, hotărâră să lucreze împreună. Ca falşi călători în Steeeeeeits ce se aflau,
trebuiau să se sprijine unul pe altul. Se instalară în nişte fotolii mari pentru a se verifica reciproc.
Cunoştinţele lor despre Statele Unite se legară de dorinţa de a se vedea, şi de a se revedea. După câteva
zile, se văzură obligaţi să creeze noi state.

Pentru prima dată, Hector vru să ştie dacă putea să placă. Se privi lung în oglindă, şi-şi cumpără o
cravată. Fu nevoit să i se destăinuie lui Marcel, căci el era specialist în femei, măcar în partea capilară.
Marcel nu fusese niciodată mai mulţumit că e prietenul cuiva. În barul unde se întâlniră, se comandară
chiar băuturi alcoolice. Locul te ducea cu gândul la nişte closete turceşti uriaşe. Marcel ţipa cam tare,
gesticula în toate direcţiile, ăsta fiind felul lui de a se implica în amorurile lui Hector. Îşi lua misiunea
foarte în serios, şi sub aerele lui de aventurier alcoolic, sub aerele lui de sportiv rus, sub toate aerele lui,
se dibuia sub praf un aer de sentimental. Însuşi faptul de a evoca eventualitatea intrării potenţiale a unei
femei în viaţa prietenului său îi aducea lacrimi în ochi. Deşi era de aşteptat ca el să liniştească şi să dea
sfaturi, Hector a fost acela care a trebuit să-i ridice moralul; treburile sentimentale umpleau în continuare
inima lui Marcel, o îngropau sub petale de trandafiri.

La ieşirea din bibliotecă, Hector şi Brigitte alcătuiau un cuplu. Deşi nu prea ştiau ce urmărea destinul
în cazul lor, stăteau umăr la umăr în faţa vieţii. Erau acele clipe de dinaintea dragostei când te dezvălui în
toată inocenţa evidenţelor. Hector vorbea despre trecutul lui de colecţionar, Brigitte mărturisi că avusese
coşuri pe faţă până la vârsta de şaptesprezece ani şi jumătate, în fine se râdea prosteşte cum prosteşte râd
toţi cei pe care-i vedem prin grădinile publice; este una din rarele clipe când idioţenia e o calitate. O
viaţă nouă se deschidea atunci şi, pentru a o sărbători în sclipirea unei poezii, se ivi în clipa aceea
farmecul unei înseninări după un cer negru, desigur supărat. Fie şi numai privind-o pe Brigitte, Hector
căpăta încredere. Se simţea sigur ca o limuzină la ieşirea din aeroporturi. Brigitte, de obicei extrem de
rezervată, îşi dădea drumul, fără să cunoască prea bine potenţialul erotic care moţăia irosindu-se în ea.

Potenţial erotic, expresia era ademenitoare. Pătrundeam de bună seamă în speranţa imediată a
senzualităţii. Brigitte, niciodată şi nicăieri nominalizată, se afla acum în avanscenă. Ultima dată când
Hector văzuse o femeie goală, s-a petrecut inevitabil în faţa unui ecran de televiziune. Ideea sexului era
un peşte care se trezeşte cu picioare. De când ieşiseră din bibliotecă, viitorii amanţi vorbiseră puţin.
Apartamentul lui Brigitte era situat la ultimul etaj al unui imobil din centru, zgomotul care urca din stradă
umplea odaia, coproprietarii votaseră foarte recent instalarea unui ascensor. Se lăsară să alunece pentru a
se iubi cât mai rapid cu putinţă. Hector făcu pe obişnuitul cu lucruri dintr-astea trăgând parţial perdeaua;
desigur, visa la întunericul desăvârşit. Se temea ca trupurile lor să nu fie la înălţimea acestei întâlniri.
Stătea în faţa respectivei ferestre, o clipă, o clipă care devenea destul de lungă, o clipă care nu mai era
cu adevărat o clipă, ci schiţa unei veşnicii. Înapoia lui, se afla trupul unei femei care nu mai era ascuns de
nimic. Hector auzise zgomotul hainelor feminine picate pe podea, zgomotul acela neînsemnat care dă un
rost urechilor de bărbat. Brigitte era goală sub cearşaf; Hector ridică cearşaful. În faţa frumuseţii acestei
clipe, se prăbuşi rămânând totuşi drept; coloana vertebrală îi luneca înspre picioare. În faţa emoţiei,
Hector era o carne fără temelie. El îşi depuse trupul pe trupul ei, şi-şi puse buzele pe buzele ei. Totul era
atunci doar o chestiune de tăcere. O tăcere de început de procesiune; fiecare avea impresia că face
dragoste cu o biserică.

Câteva minute mai târziu, Hector fu apucat de indispoziţia bucuriilor neaşteptate. Brigitte, nici ea, nu
se simţea bine dispusă; strângea din pumni. După îndelungi respiraţii metodice, făcură iarăşi dragoste. De
mai multe ori şi iarăşi de mai multe ori. La căderea nopţii, Hector se îmbrăcă din nou; voia să umble sub
cerul liber. Brigitte îl sărută la uşă. De-abia ajuns afară, se gândi la umerii acestei femei pe care o puteai
iubi la nebunie, la această ceafă a ei de după-amiază. Atunci începu să se împleticească; sentimentul face
praf picioarele. Îşi îngădui câteva ocoluri înainte să ajungă acasă, se dezmorţea mutându-şi gândul de la
fericirea lui. Se gândea din nou la trupul lui Brigitte, voia s-o vadă sub o lupă, să-i ridice fusta în
ascensoare şi să i se strecoare între coapse. Trupul celuilalt, trupul femeii, ca să zicem aşa, i se părea lui
că devenise dintr-o dată pur. Prin trupul celuilalt, progresezi, exact prin trupul celuilalt devii inocent.

Noaptea de rătăcire a lui Hector se sfârşi la birou. Fratele lui sosi fix la ora la care sosea în fiecare zi.
Fu mirat să-l vadă atât de devreme. Era terminat de atâta aşteptare, umblase toată noaptea! Voia să-şi
vadă fratele ca să-i anunţe o veste mare. Căsătoria lui, da, avea să se însoare cu Brigitte! Ernest umblă
agitat încolo şi-ncoace prin birou, era distanţa minimă necesară pentru a-şi exprima întreaga frenezie. Îşi
scoase carnetul cu adrese pentru a înştiinţa pe toată lumea; alo, să-ţi spun una bună! După două ceasuri,
blestemându-se că nu cunoştea mai multă lume, se apucă iar să răsfoiască agenda şi anunţă iarăşi vestea
minunată. La Gilbert Associate and Co, se organiză un cocteil pentru a sărbători evenimentul. Se etalară
sumedenie de gustări şi Hector nici nu tresări în faţa ţepuşelor pentru aperitive. Marcel fu desigur invitat
(Laurence nu reuşi să vină fiindcă avea un antrenament de prim ordin în vederea unei competiţii de prim
ordin). La ora şase sosea în chip triumfal şampania, şi curseră îmbrăţişările. Hector avu parte de
minunate strigăte de hip, hip, ura. În sfârşit, fu întrebat cum se numea norocoasa. Şi în chiar clipa când
pronunţă prenumele „Brigitte“ îşi aminti că n-o înştiinţase încă pe norocoasă de intenţiile lui.

*
Brigitte fusese toată ziua torturată de un straniu paradox: îl întâlnise pe bărbatul vieţii ei, de bună
seamă, exact în perioada cufundării totale în singurătatea urbană. Şovăi dacă să schimbe subiectul tezei
sale de sociologie, apoi, socotind că fericirea e o chestiune de egoism, preferă să păstreze această
descoperire fundamentală: pentru a întâlni dragostea, trebuie să cauţi singurătatea.

*
Creierul lui Hector total împotmolit în savoare brigittiană neglijase faptul că una dintre particularităţile
căsătoriei este aceea de a reuni două persoane. Nu prea conta la urma urmei, doar era vorba de-un lucru
evident. Puteai foarte bine să uiţi să-ţi declari intenţiile când ele erau flagrante. Era un fapt, urmau să se
căsătorească. Şi în chiar seara aceea, când se întâlniră pentru a doua lor noapte, subiectul fu schiţat în
linii mari. Ne căsătorim? Da, ne căsătorim. Ce candoare pe Hector şi pe Brigitte. Ai fi zis că-s eroi
elveţieni. Plăcerea sexuală dezvolta toate aspectele hegemoniei sale incipitale. Pulpele lui Brigitte se
mirau chiar de supleţea lor olimpică, Hector se descoperea mare iubitor de mursicat lobul urechii. Sub
cearşafuri, deveneai anonim. Te antrenai să zici da în toate limbile. A doua zi la prânz, Brigitte o să
cureţe praz, iar cojile or să fie fascinante.

Îndrăgostiţii încearcă întotdeauna două senzaţii care frizează isteria blândă. Pentru început, găsesc că
viaţa are numai calităţi. Dintr-o dată, cotidianul se instalează la putere, şi grijile care încurcă existenţa
oricărui celibatar respectabil se topesc într-o nouă comoditate. Viaţa le pare frumoasă cu aceeaşi lipsă
de luciditate pe care o vor resimţi mai târziu minunându-se de frumuseţea bebeluşului lor urât. A doua
senzaţie este o mare ameţeală. Hector, de pildă, se delecta rostind cu gura plină „soţia mea“. O folosea în
toate ocaziile. Era de-ajuns să-l întrebe cineva pe stradă cât e ceasul ca să răspundă: „Nu-l am la mine,
dar dacă ar fi aici soţia mea… soţia mea are un ceas grozav…“ Brigitte începea să semene cu Dna
Columbo. Să bagi „soţia mea“ în toate frazele era uluitor de simplu. Se putea chiar face o inovaţie dând-o
către internaţional. O trecere pe americăneşte rămânea incontestabil un summum al plăcerii, nimic nu era
mai şic decât un my wife bine plasat. Curând, Hector va îndrăzni desigur expresia legendară you fuck my
wife; fericit cum era, nu va trece multă vreme până se va crede cel puţin un Robert de Niro.

Înainte de toate însă, trebuia să aibă loc întâlnirea cu fratele lui Brigitte. În familie, el jucase
întotdeauna rolul de cap al familiei. Era un soi de Naş, mai puţin pupatul mâinii. Nici tatăl lui Brigitte nu
lua vreo hotărâre fără să-l consulte mai întâi pe fiul său. Gérard nu avea mulţi neuroni, dar nişte coapse o
splendoare. Participase la celebra cursă ciclistă Paris–Roubaix, dar din nefericire căzuse cu capul de o
piatră care-i fracturase craniul. Adăugată la dopajul din anii precedenţi, această căzătură completase
transformarea sa în legumă, astfel încât unele guri rele îi ziceau prazul. Era ceva nedrept în porecla asta,
şi nerecunoscătorii uitau prea repede clipa de glorie când Gérard urcase pe podiumul cursei Ouarzazate–
Casablanca. E foarte uşor să critici după consumarea faptului. Familia lui Brigitte rămăsese cu gândul la
acea victorie. Păcat că nu se înregistrase nici o imagine a isprăvii. Doar o fotografie magistral înrămată
pe bufetul părinţilor atesta performanţa. Fotografie în care se vedea Gérard înconjurat de tineri puţintel
pirpirii dar neapărat aprigi, şi ridicând o cupă în bătaia vântului şi a prafului (gurile rele care-i spuneau
„prazul“ ziceau că poza fusese făcută într-un studio la Bobigny, calomnie). Şi imaginea asta eroică făcea
din Gérard liderul incontestabil al familiei. Cu alte cuvinte, ca să aibă o şansă de a o poseda oficial pe
femeia vieţii sale, Hector trebuia să tocească istoria ciclismului.
Hotărât lucru, norocul nu-l mai părăsea, căci avea privilegiul să aibă printre cunoştinţele sale, destul
de îndepărtate, mă rog, pe fiul lui Robert Chapotte. În câteva întâlniri, se transformă într-un atotştiutor al
schimbătoarelor de viteze, şi nu reuşea în ruptul capului să înţeleagă cum de Laurent Fignon lăsase să-i
scape Turul Franţei ’89 în faţa lui Greg LeMond din pricina câtorva secunde blestemate. Brigitte era
mândră de sportivul ei viitor soţ, defel preocupată de întorsătura pe care avea s-o ia întâlnirea la vârf
dintre cei doi bărbaţi ai vieţii ei. Hector se îmbrăcă la patru ace (atât de nesigur era pe sine, că se
îndoise până şi de cifra asta); şi cravata lui galbenă pălea. Nu-i mai rămânea decât să-şi găsească poziţia
de primire. E-un lucru bine cunoscut de toţi competitorii, totul ţine de prima privire; trebuie să ştii să
dobândeşti autoritate chiar înainte de fluierul iniţial. În timp ce Brigitte pregătea în bucătărie roşii
umplute, felul de mâncare preferat al fratelui ei, Hector se aşeză pe canapea, se ridică, se instală lângă
fereastră, încercă să fumeze, nu, nu prea dădea impresia de ceva sportiv, puse o mână pe masă ca să facă
pe nonşalantul, făcu pe miratul, voi categoric s-o şteargă etc. Năduşit, căuta ţinuta ideală, când deodată,
fără a şti prea bine cum ajunsese acolo, o idee îi trecu prin minte. O idee genială, cea a mâinilor la spate.
Sună la uşă.
Gérard intră şi-l descoperi pe pretendentul la rolul onorific de cumnat. Imediată, uimirea se văzu
limpede în ochii săi. Hector fusese genial. Era atât de ciudat să fii primit de un bărbat cu mâinile la spate.
S-ar fi zis aproape că e un majordom; ideea respectului venea de la sine. Această atitudine era uluitor de
mişcătoare, bustul aplecat înainte ca al soldaţilor de plumb, nu ştiai cum să reacţionezi faţă de nişte mâini
duse la spate. Dar Gérard al nostru nu era genul care să se încurce decât cel mult în ecoul trecător al unei
surprize. Înaintă către Hector, cu pasul apăsat, pasul bărbatului care urcase cândva treptele podiumului
cursei Ouarzazate–Casablanca. Din nou, şi ca în toate marile momente ale vieţii lui, se simţea atmosfera
de deşert şi de gâtlej uscat; întâlnirea atingea miticul. Brigitte şi roşiile umplute rămaseră tăcute. Hector,
cu mâinile la spate, făcea totul ca să nu aibă aerul împietrit, încercă un zâmbet care nu fu în cele din urmă
decât tresărirea unui os zigomatic când viaţa ia sfârşit.
 Şi atunci se petrecu lucrul următor.
Hector nu avea obiceiul să-şi ţină mâinile la spate. Nu fusese niciodată arestat de poliţie şi nu făcuse
niciodată dragoste cu Stăpâna Temniţei. Aşa că, prin forţa lucrurilor, mâinile la spate se folosiră de noua
perspectivă şi încremeniră pentru a ciuguli câteva clipe din scandaloasa hegemonie a mâinilor dinaintea
picioarelor. Cu alte cuvinte, timp de circa două secunde, o veşnicie în situaţia dată, mâna dreaptă a lui
Gérard rămase suspendată într-o totală singurătate. Brigitte se îngrijoră: Dar de ce nu-i întinde mâna?
Cum putea ea să ştie că Hector era victima unei răzbunări a mâinilor la spate? Răzbunare pe care el reuşi
s-o supună cu mari eforturi de concentrare şi, în sfârşit, mâna lui dreaptă se deblocă. Numai că ţâşni atât
de iute de la spate (într-o goană nebună) că nu izbuti să se oprească la nivelul mâinii lui Gérard, ci se
năpusti drept spre nasul lui, pe care-l strivi violent.
Gérard se răsturnă pe spate, cam cum va face turnul din Pisa peste o sută cincizeci şi doi de ani,
paisprezece zile şi douăsprezece minute.

Preţ de o clipă, Brigitte crezu că gestul lui era intenţionat. Cum putea Hector să explice că nu voinţa îi
determinase gestul? Se poate scuza stângăcia unei mâini care răstoarnă o vază, dar cum să scuzi o mână
care izbeşte o faţă? Trebuia oare să mărturisească anarhia grosolană a mişcării mâinilor lui? Gérard se
ridică brusc, dar fu mult prea şocat ca să reacţioneze; în adâncul lui, el respecta gestul lui Hector.
Neînţelegând că era vorba de un crud accident, socoti că omul avea boaşe şi că merita să se căsătorească
cu soră-sa cât ai zice peşte. Pe Hector îl treceau toate apele. Gérard îşi pipăi faţa. Nasul nu-i era spart.
Doar un pic de sânge şovăitor, era însă un sânge nobil; cu Gérard lucrurile se închegau întotdeauna
curtenitor.

În timpul cinei, Hector nu se împotrivi versiunii lui Gérard. Acesta rămase convins de intenţionalitatea
gestului (interpretare care-i va aduce numeroase buclucuri în lunile următoare, căci, sistematic, avea să
tragă câte un pumn oricărei persoane nou-întâlnite). Discret, Brigitte îi explică lui Hector că aşa era
fratele ei, interpreta deseori lucrurile într-un fel ciudat, chiar nelalocul lui. Gérard se întoarse acasă şi
profită de o lună cât roata carului ca să facă o plimbare de-a lungul cheiurilor. Pumnul pe care-l primise
în nas îl făcea romantic. Îşi reamintea scena, şi tremura de emoţie şi de mândrie la gândul că sora lui avea
să se mărite cu un tip dur ca Hector. Mişcarea acelei mâini proiecta seara în sfera ultraselectă a
lucrurilor de neuitat. Minunata întâlnire îşi făcuse loc în istoria lui personală pentru a se aşeza chiar
alături de amintirea de neşters a podiumului Ouarzazate–Casablanca.

În noaptea aceea, Hector încercă poziţia misionarului.

VII
Prin Gérard, părinţii lui Brigitte fură câştigaţi trup şi suflet cauzei lui Hector. De cealaltă parte,
lucrurile aveau să fie o pură formalitate, cu condiţia ca lui Brigitte să-i placă supa familială. Hector visa
să citească în ochii părinţilor lui ceea ce el numea o consideraţie sentimentală. El voia să fie socotit ca
un viitor tată de familie, genul de om capabil să organizeze vacanţe de vară corecte, ţinând seama de
timpul liber al fiecăruia. Hector fremăta, era prima dată când venea cu o fată. Nădăjduia de la această
mare noutate un licăr în ochii părinţilor săi, o ieşire de pe făgaşul rutinei afecţiunii lor posomorâte. Dacă
visul lui era ca taică-său să-l privească ca pe-un adevărat bărbat, dorinţa lui era mai ales ca taică-său să-
l privească pur şi simplu. Telefonase în ajunul vizitei lui obişnuite. Mama lui se temu că-şi anulează
vizita, nu telefona niciodată, întâlnirea săptămânală era tot atât de imuabilă ca succesiunea zilelor.
„Mămico, mâine vin cu cineva… o să fiu cu prietena mea…“ Fraza fu învăluită de ecouri provocate de o
mirare interstelară. Ai fi zis că mii de bărbaţi şi mii de femei se instalaseră dintr-o dată în salonul
părinţilor. Urechile lui Bernard ţiuiră: „Îţi dai seama, vine cu cineva…“ Brigitte, în închipuirea lui
Mireille, era un soi de contesă încoronată într-una din ţările alea stranii din pricina prea marii călduri;
era în acelaşi timp totul şi nimic. Foarte curând, în bucătărie fu mare nelinişte; ce supă urmează? Rutina
ieşea de pe făgaşul ei; mai rău chiar, rutina devenise un avion şi-o luase razna printre nori: Mireille era
lac de apă. Tatăl, mai cu seamă, nu trebuia să tândălească prin bucătărie, deranja, ba, pe măsură ce
enervarea creştea, deranja dintotdeauna, n-ar fi trebuit să-l ia niciodată de bărbat, nu era bun de nimic!
Dar tatăl lui Hector, departe de a se supăra, era un bărbat blând, căută s-o liniştească, „supa ta o să fie
divină, nu te frământa“, şi înlăcrimată toată, ea trăgea nădejde: „Chiar crezi c-o să-i placă supa mea?“

A doua zi seara
Brigitte înşiră câteva zâmbete. Şi prin aceste zâmbete, se ştia deja că ei îi va plăcea supa. Restul era
literatură de buzunar. Trecură în goană peste câteva false subiecte de discuţie, totul în ritmul orologiului
stalinist. Trebuiau să se aşeze şi să leorpăie supa. Totul fu superb, divin, magic, extatic, Brigitte mai ceru
o porţie; stăpânindu-şi câteva lacrimi, Mireille se întrebă cine era domnişoara asta desăvârşită. După
masă, adică la douăsprezece minute după sosirea lor, conversaţia se scindă în două: femeile de o parte,
bărbaţii de alta. Era ca în vremurile bune de altădată, tic-tac. Hector deschise o neînsemnată discuţie
despre un neînsemnat subiect: viaţa. Tatăl lui îl întreba despre proiectele lui în general, şi cu fata asta în
particular. Îl apucă plânsul, scuzaţi-l, dar era într-adevăr prima dată când avea o discuţie de anvergura
aceasta cu procreatorul său. Brigitte, de partea ei, nota reţetele de supă, aşa încât Mireille era pe punctul
de a se sinucide de bucurie.

Hector nu-şi văzuse niciodată părinţii purtându-se astfel. Dincolo de consideraţia sentimentală,
percepuse acel palpit al irisului; palpit visat în toate momentele de demult ale copilăriei sale. I se părea
că avea în sfârşit un soi de familie normală. Părinţi fericiţi şi copii fericiţi. Duminici cu prânzul în faţa
televizorului. Şi căsătorii, în prostie. Ernest îşi avea deja soţia, o înşela cu siguranţă cu o brunetă din
departamentul litigii sociale, dar pe fotografiile de familie asta nu se vedea. Se edifica o splendidă
aparenţă. Dacă într-o zi ajungeam celebru, paparazzi s-ar fi plictisit copios de atâta fericire. Aveam un
excelent prieten, aveam un cumnat care preţuia pumnii în nas. Nu ne mai lipsea decât data, iar data asta
urma să fie paisprezece iunie. O dată de căsătorie pentru a încununa acest festival trandafiriu. Noroc că
toate fericirile derapează, e de-ajuns să aştepţi. În toiul nopţii, Brigitte şi Hector se îndreptară într-acolo.
Era acea destinaţie către care fericirea pleacă fără cuvinte.
Acel paisprezece iunie semăna ca două picături de apă cu un doisprezece iunie. Doisprezece iunie are
întotdeauna o înfăţişare mândră, o atmosferă de brizbizuri. Ernest şi Gérard făceau frumuşel cunoştinţă;
cumnaţii trebuie să se ajute între ei. Marcel era şi el un frate, nu mănânci midii cu cineva fără să-i intri
după aia în familie; se ţinea de burtă, ca după o indigestie la fericire. Îşi amintea cum îl adunase de jos pe
micul Hector cu linguriţa, şi uite-l acum, frumos de pică, şi aproape însurat. Era un pic şi meritul lui în
treaba asta, dar nimeni nu venea să-l felicite. Cât despre noi, ştiam asta, Marcel. De partea ei, Laurence
făcea nenumărate cunoştinţe, şi dădea semne că ştia bine locul, căci îi plăcea la nebunie să le arate
cunoştinţelor ei locuri necunoscute (locuri în dosul arborilor din grădină, în umbra iubirii dintre soţi).
Toţi invitaţii se strânseseră către grădină unde, la soare, urmau să bea pentru sănătatea veşnică a acestei
iubiri. Înăcriţii nu putură fi împiedicaţi să închine şi ei. Cocteilul avea loc înainte de ceremonie, Hector
şi Brigitte voiau să fugă îndată ce vor fi rostit „da“. Hotărâseră să plece în Statele Unite pentru voiajul de
nuntă. Primarul sosi în fine cu eşarfa tricoloră pentru cazul în care, ameţiţi de fericire, am fi uitat care e
poziţia noastră geografică. Brigitte era albă căci o învăluiau vălurile. Hector rămânea concentrat. Îl
obseda un lucru: verighetele. Era ultima clipă în care trebuia să fie perfect. Aştepta acest moment ca să se
simtă în fine uşurat, frica de a tremura îl făcea să tremure. Îi era tare frică să nu fie la înălţimea degetului
viitoarei lui soţii.

Notă
1 Nu punem la socoteală aici cele şase zile ale unei legături semi-arzătoare cu o greco-spaniolă.
 Partea a doua
Un soi de viaţă conjugală

I
Ştiind absolut totul despre Statele Unite, cei doi iubiţi petrecură multă vreme în camere de hotel. Se
înţeleseră de minune cu personalul de serviciu. În avion, fiecare pasager putea vedea filmul pe care-l
voia graţie unui ecran personal. Întorşi în Franţa, se instalară într-un mare apartament de două camere. Cu
ajutorul dat când de Marcel, când de Gérard, mutarea se făcu în trei zile. Cel mai mult dură căutarea
mobilierului la care visau. Până la momentul glorios al întâlnirii lor, cele două fiinţe omeneşti trăiseră în
praf şi anomalie sentimentală. Acum, voiau s-o dea pe modern ca să se îndrepte definitiv spre viitor.
Pulsiunile moderne dezvăluiau adesea trecuturi frustrante. Se cheltui aşadar pentru un aspirator teleghidat
vocal, un prăjitor de pâine care să nu ardă pâinea, o mochetă şi nişte perdele în culori schimbătoare etc.
Cumpărară şi un peştişor roşu botezat Portocală Mecanică (Portocală fiindu-i prenumele); şi foarte
curând, acest peşte deveni membru cu drepturi depline al cuplului.
Brigitte îşi obţinuse diploma şi se pregătea să devină profesor de sociologie. Bineînţeles, avea să
poarte taioare; numeroşi studenţi aveau deci să se gândească la ea, seara, în lumina vagă a recapitulărilor
lor. Desigur, Hector avea să suporte destul de greu ideea asta, gelozia venea o dată cu fericirea. Luând-o
de soţie, voia să facă din ea prinţesa unui regat al cărui singur supus era el. Aşa că propuse cu totul
altceva: să înfiinţeze propria lor societate! Ideea era strălucită, Hector devenea o fiinţă inteligentă cu
minunate aptitudini de a gândi proiecte de viaţă. Brigitte dorea şi ea să lucreze cu el, să nu-l părăsească
nici o clipă, să-l iubească precum o înfometată. Dar cum să facă? Cum să facem? îl întreba ea. Aici
Hector se lăsă rugat ca să dea la iveală ideea genială ce-i trecuse prin minte. Stând în picioare pe pat, cu
braţul ridicat, el strigă brusc:
— Pentru mitomani!
— Ce pentru mitomani?
— O agenţie de voiaj pentru mitomani!
Asta era ideea. Şi foarte curând, ideea deveni un mare succes. Hector părăsi, în dauna tuturor, Gilbert
Associate and Co. Ernest tremură de emoţie văzându-şi fratele mai mic cum îşi ia zborul cu propriile lui
aripi. Se gândi că într-o zi avea să vină şi rândul fiicei sale Lucie şi că într-o zi mai îndepărtată, avea să
moară de un cancer care-i va măcina oasele. Suntem sortiţi înfloririi şi apoi putrezirii, iar între cele două
el îşi petrecea viaţa bătând la toate uşile deschise.
Duminica la prânz, le plăcea nespus să invite familia. Nu pentru asta fusese creat prânzul de duminică?
Brigitte era o bucătăreasă nepricepută, capabilă să strice o mâncare gata făcută. În schimb, se pricepea
destul de bine să aşeze mesele. Mai cu seamă masa pe care cuplul o folosea uneori ca să se împerecheze
pe ceva tare. Curăţa de măruntaie trei curci cu atâta neîndemânare că Hector putea fi mândru că o luase
de soţie. Şi cu curca făcură o chestie bunicică. Toată lumea se înţelese de minune, poză de familie, nu
alta. Se vorbi de mustăţi, iar Gérard îi explică lui Bernard că nu poţi urca muntele Ventoux cu o mustaţă,
părul te frânează. Părinţii lui Brigitte făcură un semn din cap, se umflau în pene când Gérard vorbea de
ciclism. Când Lucie se duse să-şi stoarcă nişte coşuri în baia cu lumină indirectă, cei patru părinţi ai
cuplului care făcuse invitaţia întrebară pe când progenitura. Ernest găsea că se educă prea mult copiii, de
parcă ar fi în vacanţă în Elveţia: „E adevărat, ai zice că suferă toţi de astm! În asemenea condiţii, ce să
ne mai mirăm de moliciunea şi imaturitatea acestei generaţii?“ După această teorie ernestiană (care, în
treacăt, se sfărâmă într-un soi de consternare plină de politeţe), Hector mărturisi că a face un copil nu
intra în proiectele lor imediate. Şi pe urmă, nu puteau să-l trădeze pe Portocală Mecanică, peştişorul care
începea să se simtă bine în noul borcan unde vedea viaţa în roz.

Planul imediat era mai curând să mărească AVM (agenţia de voiaj pentru mitomani). Doar două
săptămâni fuseseră de ajuns pentru a umple ochi clasele. Dacă, la început, AVM propunea mai ales
Statele Unite şi America de Sud, nu mai exista practic nici un colţişor pe glob care să nu-şi aibă cursul
lui. În numai şase ore de curs, puteai să faci să creadă pe oricine că ai petrecut şase luni în Tadjikistan, în
Irak sau, pentru cei mai îndrăzneţi, la Toulon. Profesorii de la AVM predau, după propriile lor spuse,
anecdotele care lichidează orice opoziţie verbală, care dovedesc fără umbră de îndoială că ai făcut
călătoria. Existau chiar argumente universal valabile: pentru a vorbi despre o ţară, spune că nimic nu mai
e ca înainte, lumea va fi întotdeauna de acord fără să ştie prea bine despre ce vorbeşti. În fine, pentru cei
mai avuţi, societatea putea oferi dovezi, amintiri personalizate care puteau depăşi categoric ştacheta nu
tocmai respectabilă a fotomontajului. Sau, pentru unele regiuni cunoscute ca periculoase, se puteau face
mici răni. Exista de pildă o secţiune: „Vietnam 1969, cu opţiune rană de război.“

*
La intrarea în agenţie se afla înrămat un articol de ziar care expunea următorul sondaj realizat pe un
eşantion reprezentativ de o mie de bărbaţi:
a) Aţi vrea să vă culcaţi cu cea mai frumoasă femeie din lume fără s-o ştie nimeni?
b) Aţi vrea ca toată lumea să creadă că v-aţi culcat cu respectiva femeie fără ca actul să se fi petrecut
în realitate?
Rezultatul confirmă cu prisosinţă că, în societatea noastră, totul este legat numai de consideraţia
celorlalţi. Într-adevăr, 82% dintre bărbaţii întrebaţi au optat pentru al doilea răspuns.

*
Lui Hector îi plăcea să stea cuminte pe un scaun şi să citească o revistă de decoraţiuni. Fantastic preţul
mobilelor englezeşti. Se simţea bine la el acasă, cu nevasta. Câteodată, plictiseala îi lua prin surprindere,
în anumite marţi sau sâmbete fără surprize pe care nu ştiau cum să le omoare. Şi tot în aceste momente
înţeleseră valoarea de umplutură a sexului: îşi umpleau golul existenţei cu intromisiuni, îl astupau cu
senzualitate. Hector îşi lăsa revista şi, sărutând-o pe Brigitte pe gură, i se făcea câteodată rău de fericire.
Era o fericire care năvălea de peste tot, ca o armată napoleoniană în Prusia. Metaforele nu lipsesc
niciodată în clipa sărutului. Graţie succesului societăţii lor, Hector şi Brigitte se mutară într-un
apartament de cinci camere, compus dintr-un salon mare şi patru camere. În fiecare seară, perechea
fierbinte se culca în alt pat ca să facă dragoste. Ei chiar credeau că obişnuinţa e o chestiune de loc şi nu
de trup, iluzii.

II
Cu neputinţă de ştiut exact în ce moment s-a petrecut totul. E vorba cu siguranţă de ecoul vag al unui
sentiment cu punct de plecare nesigur. De altfel, nu se poate spune că Hector s-ar fi alarmat în primele
zile.

Vara asta era mai mult decât o promisiune, se ştia sigur că razele soarelui aveau să mângâie trupurile
îndrăgostiţilor; într-o vreme când toată lumea vorbea despre dispariţia anotimpurilor, subiect favorit al
tuturor celor care au într-adevăr ceva să-şi spună, vara asta n-avea să trădeze pe nimeni. Brigitte
îmbrăcase o ţinută cât se poate de obişnuită, „ca să-mi fac menajul“, cum spunea ea. Hector voia să ajute
(căsătoria lor avea exact un an), dar Brigitte râdea zicând că ajutorul lui ar fi o pierdere de timp pentru
ea, ah, bărbaţii ăştia. Hector începu să cânte câteva cuvinte ale unui cântec vechi, lui Brigitte îi plăcea la
nebunie vocea lui. Se simţea fericită şi liniştită, fericită chiar cu dereticatul de sâmbătă după-amiază. În
vara asta hotărâseră să nu plece, ca să profite de Parisul fără parizieni. Aveau să se plimbe de-a lungul
Senei, seara, cu stelele căzătoare şi îndrăgostiţii agăţaţi de fericirea lor. Brigitte avea să fie o prinţesă.
Pentru moment însă, trebuia dereticat. Razele soarelui trădau lipsa de curăţenie a geamurilor.
Lipsa de curăţenie a geamurilor este începutul dramei noastre.

Geamul e deschis. În depărtare, se aude desigur zgomotul femeilor grăbite şi al bărbaţilor grăbiţi să le
prindă din urmă. Hector, după obiceiul său, stă aşezat şi citeşte o revistă de decoraţiuni, se gândeşte la
mobilierul din salon aşa cum s-ar putea gândi la începerea anului şcolar de către copiii lui dacă ar fi avut
timp să procreeze. Brigitte îi dă zor cu menajul ei, Hector ridică fruntea, lasă revista. Brigitte e suită pe o
scăriţă de lemn, cele două picioare nu-i sunt aşezate pe aceeaşi treaptă, astfel încât muşchii pulpelor ei
suportă două greutăţi diferite; cu alte cuvinte, prima pulpă de pe treapta mai ridicată este de o rotunjime
fără cusur, în timp ce a doua rămâne marcată de încordarea efortului. Una e naivă, cealaltă ştie. După
viziunea celor două pulpe, Hector îşi saltă capul pentru a îmbrăţişa cu privirea şoldurile nevestei sale. Se
percepe o mişcare uşoară, nişte unde regulate ca bătaia lină a valurilor pe timp de seară, şi e de ajuns să
mai ridici puţin capul ca să pricepi cauza acelei mişcări. Brigitte curăţă geamurile. Încetinim. Brigitte
curăţă partea de sus a geamurilor. Face treabă bună şi soarele profită deja de primele breşe datorate
curăţeniei. Cu gingăşie, cu încheietura mâinii sigură, Brigitte curăţă şi vânează cele mai mici urme de pe
geamuri; trebuie să nu se mai observe nimic, să apară transparenţa. Brigitte îşi reaşază câteva şuviţe de
păr în coada ei de cal. Hector n-a văzut niciodată ceva atât de erotic. Desigur experienţa lui în materie de
erotism se aseamănă cu carisma unei crăpături. Salonul se încălzeşte în bătaia soarelui. Simţind o privire
blocată asupra ei, Brigitte se întoarce să verifice: efectiv, Hector-ul ei de bărbat are ochii pironiţi asupra
ei. Nu-şi poate da seama cât de uscat este gâtlejul lui. Şi iată, geamul e curat. Hector şi-a găsit fericirea,
nimic mai simplu. Trebuie mai cu seamă să nu vedem aici o manifestare de mascul, Hector este individul
cel mai puţin mascul cu putinţă, ştiţi prea bine. E drept că fericirea nu dă niciodată de ştire. În unele
povestiri, ea se manifestă în clipa când cavalerul o salvează pe prinţesă; aici, ea apare brusc în clipa
când eroul priveşte cum eroina spală geamurile.
Sunt fericit, se gândi Hector.
Şi gândul acesta nu părea că vrea să-l părăsească.

După curăţenie, Brigitte plecă să se întâlnească cu o prietenă pentru a profita de soldurile din iulie;
avea desigur să se întoarcă acasă cu două rochii, o vestă mov şi patru chiloţi. Hector avea întâlnire cu
nimicul, aşa că rămase pe scaun în faţa geamului curat. Apoi, deodată, se ridică şi se miră de clipa de
absenţă pe care o trăise. Trecuse o jumătate de oră de la plecarea soţiei lui. El vegetase, cu gâtlejul
uscat, într-o lume moartă. Nici un gând nu-i trecuse prin creier.
 În toiul nopţii următoare, Hector se gândi din nou la marea clipă când nevasta lui spălase geamurile.
Clipă de fericire pură, o clipă din viaţa soţiei mele, se gândi el, o clipă adorată. Nemişcat, el adresă
nopţii un zâmbet, care lăsa mult în urmă prin uimitoarea lui înflorire toate zâmbetele din trecutul său. Toţi
cei care trăiesc o fericire intensă încearcă teama de a nu mai ajunge să trăiască o clipă asemănătoare.
Stranietatea momentului ales îl tulbura în aceeaşi măsură. Câteodată iubeai în chip extravagant în tihna
cotidianului, simplu ca bună ziua poate. Nu trebuia să încerci să înţelegi, prea des se prăpădesc fericirile
când le analizezi. Atunci Hector mângâie uşurel fesele lui Brigitte, chiloţii erau noi. Ea se întoarse,
neobosită feminitate, şi-şi abandonă visele pentru bărbatul din patul ei. Hector lunecă de-a lungul
corpului ei şi-i desfăcu coapsele; ea îşi pierdu degetele în părul lui. Echilibrul veni repede, cele două
trupuri erau faţă-n faţă, albe şi disponibile. Ea îi strângea puternic spatele, el o apuca de ceafă. La
marginea senzualităţii somnola violenţa. Nu exista nimic altceva decât actul. Suspinele duceau cu gândul
la înghiţituri de apă în pustiu. Nu se putea şti cui îi plăcea mai mult, omniscienţa se oprea în faţa
orgasmelor posibile. Se ştia numai că Hector, în clipa când termina, deşi capul lui fusese o cochilie
goală, în clipa juisării, era încă bântuit de imaginea lui Brigitte care spăla geamurile.

Zilele următoare trecură fără incidente. Hector se gândi iar la ceea ce simţise, fără a fi încă în stare să
priceapă legătura cu trecutul său. Crezându-se complet vindecat de colecţionită, îşi bătea joc câteodată
de felul nebunesc în care-şi trăise viaţa mereu în marginea esenţialului. De când o întâlnise pe Brigitte,
ideea unei recidive i se părea total improbabilă. Senzualitatea evidentă, savoarea brigittiană, toate aceste
senzaţii noi aveau un punct comun: unicitatea. Nu exista decât o singură Brigitte ca a lui, şi căzând în
adoraţie în faţa unui obiect unic, obiectul iubirii lui, se lipsea de nevoia lui de acumulare. Se pot
colecţiona femei, dar nu poţi colecţiona femeia pe care o iubeşti. Pasiunea lui pentru Brigitte nu se putea
reduplica.
Şi cu cât o iubea mai mult, cu atât era ea mai unică.
Fiecare din gesturile ei, unic.
Fiecare din zâmbetele ei, tot atât de unic ca un bărbat.
Dar certitudinile astea nu împiedicau defel posibila fascinaţie pentru unul singur din gesturile acelea.
Nu asta se punea oare la cale în creierul lui Hector? Cam prea sigur pe sine, el îşi uita trecutul şi
îndârjirea cu care colecţionita revenise mereu silindu-l s-o ia de la capăt. Gândul obstinat cu spălatul
geamului mirosea a recidivă perfidă. Hector trebuia să fie foarte atent, îl pândea o tiranie, şi, în deplin
acord cu legendara-i necuviinţă, tirania nu bătea niciodată înainte de a intra.

III
Lucrul de care se temeau câţiva dintre noi se întâmplă. Clarisse nu-şi mai tăia unghiile de aproape
două luni când acceptă un act sexual, una peste alta cam sălbatic, cu Ernest. Plăcerea lui fu destul de mare
şi se alese cu mai multe zgârieturi pe spate, urme indiscutabile ale unei amante tigroaice. Frate mai mare
al lui Hector şi mare nătăfleţ mai ales, Ernest avea să nu se mai dezbrace vreo douăsprezece zile,
amăgind-o pe Justine că îl luase deodată cu frig pe şira spinării. Frica de a fi descoperit nu-l făcea să
regrete toate clipele în care sărutase umerii tigroaicei Clarisse în întunecimea unui păr bogat. Dacă
amorul fizic e fără ieşire, Justine o luă pe un drum înfundat, când, în plină noapte, ridică tricoul soţului ei
care, trebuie spus, dormea de doisprezece ani cu bustul gol. Era ceva suspect în treaba asta, şi femeile
sunt totdeauna la post când e vorba de ceva suspect. El trebui să-şi facă valiza fără măcar să-şi încheie
noaptea, şi cu atât mai puţin visul erotic care părea promiţător (o chinezoaică). Înainte de revărsatul
zorilor, îl sună aşadar pe frate-său ca să-i spună că se culca cu o brunetă de la birou, Clarisse e
prenumele ei, şi că nevasta, ale naibii gheare, tocmai îl dăduse afară, aş putea oare să dorm la tine, în
sfârşit să doarmă se cam îndoia el că va izbuti, însă chiar să doarmă la hotel nu-l ispitea, după ce i se
întâmplase. Hector găsi energia necesară pentru a exprima în acelaşi timp compătimire, dragoste
frăţească, precum şi a-i oferi un pat-divan pe cât de moale pe atât de modern. Ernest se simţi bine în noul
pat (iar dacă se întorcea şi chinezoaica…), înainte de a-şi recăpăta demna stăpânire de sine în nefericire.

Ernest fusese întotdeauna solid. Adept al frazelor mari despre viaţă, iată că acum se transforma în
zdreanţă de duminică. Şi era cea mai nesuferită dintre duminici, cea pe care ne-o scurtau cu un ceas.
Recupera acum toţi anii în care nu se văitase. Sărmanul om se afunda în tunel… Şi fiica lui! Micuţa
Lucie, Doamne, n-avea s-o mai vadă niciodată! Nici măcar nu va fi de faţă când ea se va întoarce în zori
cu ochii roşii ai adolescentelor molatece şi depravate. Iată, totul se sfârşise. Trebuie să te uiţi întotdeauna
la unghiile femeilor cu care te culci. Ce nătărău! Nu-i mai rămânea altceva decât munca, avea să se
cufunde chiar din ziua următoare până la gât în dosare. Cât priveşte divorţul, era cunoscută zicala:
cizmarii au de obicei cele mai proaste încălţări etc. În cazul de faţă, era acelaşi lucru; avocaţii îşi pledau
groaznic de rău propriile cauze. De aia se şi căsătoreau adesea între ei, ca să anuleze efectul. Ernest avea
să-i ceară lui Berthier să se ocupe de el. Era cumsecade acest Berthier. Mai mult, celibatar înrăit
(Berthier ajunsese la acel grad de celibat în care uiţi de existenţa femeilor), ar face tot posibilul pentru a
grăbi lucrurile. Nişte bărbaţi care aveau să se plictisească de moarte toată viaţa trebuiau să se ajute între
ei. Ce mai încolo şi-ncoace, Berthier ăsta ar fi perfect. Merita chiar să fie menţionat mai din timp în
această povestire.

*
Hector fu foarte tulburat de situaţia proastă în care se afla fratele lui şi încă mai mult de o ciudăţenie:
Ernest, până acum campion cvasiolimpic al fericirii, se prăbuşea exact când el însuşi vedea în fine viaţa
în roz. Părinţii lui nu voiseră să aibă doi fii în acelaşi timp; cu alte cuvinte, ei nu puteau să fie aşezaţi
amândoi, simultan, în aceeaşi categorie. S-ar fi zis că roata se întorsese şi că Ernest avea să trăiască la
rândul său, spre marea bucurie a lui Hector, o viaţă de depresiv. Viaţa lor de fraţi era schizofrenică.

*
Ipoteza asta a roţii care se învârteşte între fraţi părea absurdă, căci Hector nu era chiar în formă
maximă. Perioadele ingrate pândesc întotdeauna în dosul fericirilor. Putea să pară ridicol, mai ales într-
un atare context (o Brigitte atât de frumoasă, o societate în plină expansiune, un copil în astrele de mai
târziu), însă Hector avea efectiv un aer febril. Încă de dimineaţă, se învârtea în cerc şi se simţea
incapabil să scape din acest cerc. Brigitte, într-o rochie subţire, pe care o merită orice vară, tocmai
plecase de acasă. Hector semăna a mai nimic. Nici măcar nu arbora barba bărbatului obosit; perii lui, atât
de puţin cuceritori, semănau cu nişte salariaţi lunea dimineaţă. În orice caz, un prostănac s-ar fi plictisit
cu siguranţă în compania lui.

Puţin mai târziu, îl găsim aşezat în fotoliul său. Gânduri cumplite îi trec prin minte. În faţa geamului
spălat sâmbăta trecută, sau era o sâmbătă mai îndepărtată (amintirea îi revenea adesea, aşa că nu mai ştia
exact când se petrecuse momentul acela în care fusese mai fericit ca niciodată), el stătea tăcut. O dată ce
captase evanescenţa, o dată ce înhăţase senzualitatea, putea muri pe loc de vreme ce Thomas Mann
scrisese: „Cel care a contemplat Frumuseţea este deja hărăzit morţii.“ Brigitte spălând geamurile era un
pic propria lui Moarte la Veneţia. Dar Hector nu ştia cine e Thomas Mann, aşa că putea să
supravieţuiască. Incultura salvează multe vieţi. Ah, după-amiaza acelei sâmbete! Clipă legendară în care
timpul, din respect pentru o atare frumuseţe, ar fi trebuit să se oprească! Hector, în faţa geamului, mereu
şi iarăşi în faţa geamului, vărsa lacrimi de iubire. Puteai oare iubi într-atât o femeie? O femeie în toată
puterea fragilităţii sale. Asta era clipa pe care o privea în amintire. Clipa spălatului pe care nu el o
alesese, aşa cum nu alegi clipa în care te-ndrăgosteşti fulgerător. Dacă toate perechile se întorc neostenit
la locul întâlnirii lor, Hector era cât se poate de îndreptăţit să retrăiască momentul acela când Brigitte
spălase geamurile. Acest moment avea să fie pelerinajul dragostei sale.
Îşi petrecu deci ziua murdărind geamul.

Să murdăreşti un geam curat încercând să dai impresia că s-a murdărit în chip firesc nu e un exerciţiu
chiar atât de simplu. Iar Hector, înainte de a dobândi o adevărată perfecţiune în iluzia firescului,
încercase în zadar mai multe formule. Prin tatonări succesive, izbutise să atingă perfecţiunea pentru ceea
ce trebuia socotit de bună seamă o artă nouă. Compoziţia lui victorioasă era următoarea: câteva urme de
degete dispuse în mod ştiinţific, o muscă prinsă din zbor apoi strivită pe loc (viteza acestei execuţii este
primordială, fiindcă o muscă aflată în agonie murdăreşte, cu ultimele tresăriri, mai mult decât o muscă
moartă de-a binelea), puţin praf de pe stradă şi, pentru a încununa totul, un subţirel şi indispensabil
firişor de bale…

Hector vorbea la telefon cu fratele lui — am găsit un studio de împrumut în doi timpi şi trei mişcări,
adică mişcător de repede, zise Hector ca să facă un joc de cuvinte, şi Ernest râse ca să se creadă că a
priceput — când Brigitte se întoarse de la lucru. De-abia închisese telefonul că se apucă să explice
absenţa lui de la lucru printr-o durere de cap. Brigitte schiţă un zâmbet:
— Eşti şi tu patron ca şi mine, nu e cazul să te scuzi faţă de mine!
Nu era timp de pierdut. Brigitte trebuia să descopere murdăria geamului. Dintr-o dată, el se găsi în faţa
uneia din cele mai mari provocări ale umanităţii: încercarea de a face pe cineva să descopere ceea ce nu
are intenţia să vadă. Foarte grăbit, Hector se gândi să spună, în felul cel mai banal cu putinţă: „Ia te uită,
geamurile sunt murdare.“ Dar se răzgândi; era cu neputinţă. În atare situaţie, ea l-ar fi întrebat de ce nu-şi
găsise el, care stătuse acasă toată ziua, un moment ca să şteargă geamul cu soluţie de curăţat… Această
idee simplă, care putea degenera într-o ceartă de familie, trebuia deci înlăturată. Trebuia s-o atragă în
salon şi s-o facă să prindă singură mişcarea. Pe urmă, era aproape sigur că avea să cureţe de îndată: n-ar
lăsa ea niciodată să rămână nespălat un asemenea geam. Dar dură la nesfârşit, ai fi zis că e ziua cea mai
lungă. Brigitte avea miliarde de lucruri de făcut în bucătărie sau prin camere, şi când, în sfârşit, miracol
al serii, reuşi s-o atragă în capcana salonului, ea nu privi nici o singură dată în direcţia geamului. Îi venea
să creadă că o făcea dinadins, scroafa. Hector ţopăia în faţa geamului, apoi îşi pleca deodată capul. Ea
râdea de tâmpeniile lui, caraghiosul meu de bărbat. El regreta că nu forţase nota, că nu scuipase pur şi
simplu un soi de muci care să sară în ochi. Ar mai fi poate timp, ar fi de ajuns ca ea să întoarcă spatele şi
el s-ar repezi să murdărească şi mai mult! Total depăşit de situaţie, total istovit de dorinţă, se simţea
incapabil să mai aştepte. Se hotărî aşadar pentru soluţia cea mai slabă, şi o apucă pe Brigitte de talie. În
faţa ferestrei transparente, îi propuse să contemple unul din peisajele cele mai romantice cu putinţă.
— Draga mea, dacă ridici ochii, ai să vezi un lucru destul de ciudat…
 — Zău, ce anume?
— Ei bine, închipuie-ţi că se vede imobilul de peste drum…
— Da, şi ce dacă?
— Şi, şi, e grozav… Şi uite, se poate vedea ce se petrece în apartamente.
— Aşa e… Asta se cheamă vizavi. Ia spune, durerea ta de cap, nu ţi-a prea trecut… (După un timp.)
Dar ce scârbos e geamul ăsta!
(Plăcere a vânătorului când îşi înhaţă prada, extaz al războinicului în faţa cuceririi, viaţa e dulce ca
anumite presimţiri ale pielii tale.) Deloc surprinzător, el se miră cu un glas ce se voia oarecare:
— Nu mai spune, ţi se pare murdar? Eu nu-mi dădusem seama…
— Cât de murdar să fie ca să observi şi tu… eu n-am văzut niciodată un geam mai scârbos!
Brigitte se apucă de treabă cu uşurinţa gingaşă a femeilor care nu sunt niciodată luate pe neaşteptate.
Hector, neputându-şi stăvili o uşoară erecţie, se dădu înapoi cu trei metri ca să se tolănească în fotoliul
său. Semăna cu un cub de gheaţă care alunecă în fundul unui pahar cu alcool, exact înainte de a pluti.
Brigitte, neavând ochi la ceafă, nu observă nimic. Ea nu-şi văzu bărbatul, şi cu atât mai puţin dâra de bale
care-i scăpa din gură, bale ce începeau să se răspândească pe o cravată totuşi nevinovată.
Atunci…
Atunci sună telefonul.
Hector nu se lăsă tulburat, nimic altceva nu mai exista pentru el. Brigitte, după trei ţârâituri, se întoarse
şi-l întrebă dacă avea de gând să răspundă înainte ca omul de la capătul firului să dea ortul popii (Brigitte
era deci o femeie hazlie). Ea nu observă balele care aveau totuşi o ascendenţă certă, eram încă în plină
dragoste oarbă. Da, mă duc eu, se grăbi el să zică. Trebuia mai cu seamă să n-o contrarieze, era ca şi cum
ar fi fost însărcinată. Cel care telefona în clipa cea mai nepotrivită merita să i se smulgă mâinile, şi
corzile vocale, şi părul din cap. Hector umbla de-a-ndăratelea, cu ochii ţintă la spectacol. Ridică
receptorul, îl lăsă să se perpelească timp de câteva clipe în aer, şi-l închise umilind astfel însăşi temelia
principiului său.
— E greşeală! strigă el automat.
Se întoarse să se aşeze. Dintr-o dată, fără a şti prea bine de unde venea, emoţia îl înghiţi cu totul.
Chipul îi fu brăzdat de suspine, aşa cum cad din cer oamenii lui Magritte. Hector nu regreta absolut nimic.
Splendoarea acelei clipe tocmai se repetase. Fără surpriza primei dăţi, şi totuşi era mai mult în magia
acestei a doua dăţi, o doză incredibilă de nelinişte, o teamă de decepţie şi, ca apoteoză, pentru a ascunde
adrenalina, se ivi prăpădul uşurării. Geamul curat, cortina roşie. Brigitte coborî de pe scăriţă, dar nu putu
să facă nici o mişcare, fiindcă Hector se azvârlise la picioarele ei şi suspina mulţumiri. Era vorba de
bună seamă de o manifestare a umorului de temut al bărbatului ei, şi-atunci, şi ea, se apucă să surâdă. Se
apucă să surâdă ca o femeie care găseşte că bărbatul ei iubit e idiot.

IV
Laurence ridică platoul pentru a respira, fremătând din nări, mirosul ruladelor de viţel. Se simţea bine
în bucătăria ei confort unu, şi profita de această sâmbătă seara pentru a se relaxa; curând, avea să ajungă
în finala unei competiţii primordiale pentru cariera ei internaţională. Antrenorul îi lăsase vreo zece zile
de vacanţă, dar ea nu se putuse abţine să bată mingea şi să-şi perfecţioneze lovitura legendară din
încheietura mâinii; în sfârşit, se cunoaşte. Marcel avusese ideea excelentă să-i invite pe Hector şi Brigitte
la masă. Era încântată să-l revadă pe prietenul soţului ei. Nu prea ştia de ce, dar de aproape doi ani, el
evita vădit să-şi încrucişeze drumurile cu ale ei. În fine, îşi cam închipuia despre ce-i vorba. Lui Hector
îi era groază de ea de când cu tâmpita poveste a pipăitului la testicule. Deşi, din punctul ei de vedere,
fusese vorba doar de o dovadă de afecţiune. Îl chemă aşadar în bucătărie şi pentru a pune lucrurile la
punct.
Sub raport social el nu putea să refuze.
Pătrunse deci în sala de pregătire a ruladelor, cu o faţă albă şi cu sânge rece. Sau dimpotrivă.
— Pot să te ajut cu ceva? întrebă el.
— Da, aş vrea să discutăm amândoi, o secundă… de fapt, uite… nu pricep de ce fugi de mine de atâta
vreme… Când ai plecat în Statele Unite, am crezut că e din cauza mea…
Spunând asta, Laurence înaintă încet dar sigur către Hector, voia să facă pace cu el, să se scuze pentru
agresiunea ei sexuală, şi totuşi, văzându-l pe cel mai bun prieten al lui Marcel al ei, simţi mâncărimea
unui impuls josnic, un impuls de nestăpânit ca pe vremea tragediilor lui Racine. Se aruncă atunci asupra
lui, Fedră a ruladelor, şi tocmai când voia să apuce iarăşi testiculele lui Hector, mâna i se lovi de o
suprafaţă tare. În vederea acestei seri, şi dintr-o teamă de fapt îndreptăţită, Hector îşi pusese la adăpost
zona dintre picioare cu o apărătoare de fotbalist. Laurence scoase un ţipăt şi într-o clipă toată lumea se
înfiinţă în bucătărie. Se repeziră la urgenţă, şi diagnosticul fu fără apel: Laurence îşi scrântise degetul
mic. A doua zi, evenimentul fu relatat pe larg în ziarele sportive: Laurence Leroy declară că se retrage
din competiţie. Pe cei doi admiratori pe care-i avea la Évry îi apucă plânsul.

Hector se simţea vinovat. Orice sportiv profesionist ar trebui să aibă dreptul să pipăie testiculele
oricui îi place, şi mai ales fără supărare. Probabil că Gérard, înainte de Ouarzazate–Casablanca, o făcuse
pe săturate. Se simţea extrem de vinovat, şi era o impresie prea greu de îndurat (să amintim că trebuia
deja să-şi rumege atracţia anormală pentru spălatul brigittian al geamurilor). Moralul francezilor avea să
scadă din cauza lui. Împreună cu călăria şi scrima, ping-pongul este una din cele mai mari mândrii ale
noastre. Suntem un popor fizic! Şi iată că nu mai eram nimic altceva decât o grămadă de degete mici
scrântite.
Ceea ce am povestit adineauri nu este pe de-a-ntregul exact, şi această ieşire de pe făgaş trebuie
atribuită lui Hector. Imaginaţia lui o luase pe drumul cel mai prost. Laurence se accidentase de bună
seamă, însă datorită prietenului ei kineziterapeut, ea reuşise să se întremeze şi avea să participe la finală,
ce bine! Suferi totuşi o destabilizare mintală şi, pentru prima dată de doisprezece ani, îi ceru lui Marcel
s-o însoţească. Mult prea emotiv pentru a urmări meciurile mult iubitei lui, el nu voise niciodată să vină.
În contextul degetului mic scrântit, va trebui să-şi depăşească teama. Pentru a înfrunta situaţia, nu găsi altă
soluţie decât să-l roage pe prietenul său Hector să vină cu el. Cu toate că ping-pongul era de departe
sportul care-l interesa cel mai puţin pe lume, vinovăţia lui încă proaspătă îl împinse să accepte. Aveau să
plece sâmbătă pentru o zi întreagă. Hector o întrebă pe Brigitte dacă deplasarea asta neplănuită de cel
puţin şase luni nu o deranja cumva. Nicidecum se grăbi ea să-l liniştească; era o femeie în stare să
improvizeze o întreagă sâmbătă ca asta. Şi apoi, în treacăt, cu glasul cel mai neutru cu putinţă, adăugase:
— O să profit de ea ca să fac puţin menaj.
Frază care rămase suspendată în aer, devenind singura arie din capul lui Hector. Cum s-ar fi putut el
gândi la altceva? Avea să facă puţin menaj, avea să facă puţin menaj. Îl împresurau valuri mari de
îngrijorare. Nu îndrăznea să pună întrebarea care-l bântuia, nu îndrăznea să întrebe amănunte cu privire la
acest menaj. Dar ea o luă înaintea oricărei întrebări adăugând că avea să profite de ziua respectivă ca să
spele geamurile. Pe moment, şi într-un chip cât se poate de brutal, el se gândi din nou la tentativa lui de
sinucidere. Apoi însă, încercă să se stăpânească, la urma urmelor era bărbat! Prima idee care-i trecu prin
minte fu să cureţe el însuşi geamurile sâmbătă dimineaţă; măcar ar fi sigur că n-ar face-o ea în lipsa lui.
Sau putea s-o anunţe pe Brigitte că duminică avea să plouă tare, veste care ar face inutilă o acţiune de
spălare a geamurilor, căci ploii îi plăcea nespus să umilească geamurile curate. Zeci de mijloace de
apărare îi năpădeau mintea, nimic nu-l putea nelinişti mai mult decât să nu asiste la un eventual spălat, era
ceva pur şi simplu de neconceput. Se trezi în faţa unei oglinzi, şi graţie acestei privelişti, puse capăt
gândurilor ce-i umblau în zigzag prin minte. Tremura şi, prin mişcarea asta, elibera broboane de sudoare.
Simţea că soarta îi scapă iarăşi din mâini, că se preface iar într-o grămadă de carne pradă unor demoni
nedesluşiţi. O veşnică întoacere se bâţâia în el.

Subapreciaseră, scuzaţi, pornirea lui Hector de a fi sucit. Trebuie spus că hotărârea pe care tocmai o
luase avea ceva şocant; în orice caz, pentru toţi aceia care nu fuseseră martori privilegiaţi ai nevrozei
sale. Când se pomenise tremurând şi asudând cu câteva minute în urmă, a avut o revelaţie: nu trebuia
niciodată s-o împiedice pe Brigitte să spele geamurile. Problema lui nu era că ea va face menajul, ci mai
degrabă că el nu va fi de faţă. Prin urmare, socoti că n-avea altceva de făcut decât să instaleze o cameră
de luat vederi într-un colţişor al apartamentului. O cameră secretă, bineînţeles, iar el s-ar delecta cu
imaginile la întoarcere. Ce mai, găsise soluţia. Sâmbătă, va putea să plece cu sufletul împăcat şi să-l
sprijine pe Marcel care o sprijinea pe Laurence. Până una-alta, nu se mai duse la serviciu, şi cumpără un
material destul de performant. Nu regretă deloc momentele petrecute citind reviste despre tehnologia de
vârf şi mobila modernă; fu chiar mulţumit că timpul acela ajunsese să dea roade. În timpul tuturor acestor
demersuri, nu se gândi nici o clipă la Hector cel de dinainte, cel în stare să acţioneze cu singura intenţie
de a obţine un obiect. Cum de nu-şi dădea seama în ce hal recidivase? Revenindu-i, boala îl legase la
ochi.

Exista din fericire un prieten care avea să explice, iar şi iar, propria noastră viaţă. Şi totuşi, Marcel
era îngrijorat. În chip egoist, ştia că dacă Laurence avea ghinionul să piardă meciul, atmosfera în casă va
fi dintre cele mai proaste, iar el putea să aştepte mult şi bine până să vadă o tocăniţă de cartofi adevărată.
Nu era de bună seamă cel mai important gând al lui Marcel, şi sufletul lui se contopea în unde cosmice cu
sub-Dumnezeul delegat să se ocupe de ping-pong. Nu făcea pe grozavul, îl necăjeau mici necazuri
stomacale. Şi în cele din urmă, din pricina acestei indispoziţii, cei doi prieteni ajunseră să vorbească
despre spălatul geamului. Vrând să distragă atenţia, sperând să atenueze astfel scăpările gastrice ale
prietenului său, încercând cu toate mijloacele să-l ducă cu gândul aiurea pe acest om gata-gata să-l
asfixieze, Hector se gândi că face bine povestindu-şi ultimele peripeţii. Se apucă deci să explice cum
ascunsese o cameră de luat vederi pe o mobilă, cameră ce avea să se declanşeze la orice mişcare de
rotaţie a unui geam murdar. Demersul lui fu încununat de un mare succes, căci Marcel, şocat de ceea ce
auzise, se opri pe loc din pârţâit. Înciudat, ceru câteva informaţii complementare: cum începuse toată
treaba, cum îi venise o idee atât de nebunească etc. Abia încheiase explicaţiile, şi el dezvălui atrocitatea
diagnosticului său:
— Hector, te-ai scufundat din nou!
Într-un prim moment, Hector se gândi la o piscină. Apoi, scoase capul din apă pentru a pricepe sensul
figurat al expresiei „scufundat din nou“. Avea nevoie de linişte pentru a digera teribila veste. Totul se
potrivea, fiecare fărâmă din noua lui pasiune se lega, clipă de clipă, cu viaţa lui de dinainte.
Fulgerătoarea fascinaţie pentru un moment al soţiei sale, şi pofta aceea nestăvilită de a-l retrăi. Rosti
atunci, subliniind fiecare silabă, următoarea sentinţă: „Colecţionez momentele când soţia mea spală
geamurile.“ Hector repetă de o sută douăsprezece ori această frază. Sudoarea, frenezia, colecţiona un
moment al soţiei sale. Iarăşi şi iarăşi, şocul evidenţei. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât avea mai
multă poftă de o mică spălare a geamului; era deja dependent. Încercă să nu plângă, şi totuşi, ce să facă
pentru a nu se gândi la acea groaznică întrebare: era oare cu putinţă să fie un alt bărbat? Întâlnind-o pe
Brigitte, credea că pusese mâna pe o minune a unicităţii, pe femeia femeilor, unică în fiecare din gesturile
ei, unică în felul ei unic de a-şi muşca buzele, de a-şi trece mâinile prin păr de dimineaţă, cu graţia şi
eleganţa ei, femeie a femeilor, unică atunci când îşi desfăcea coapsele. Şi totuşi, nu era nimic de făcut,
mereu aceeaşi mizerie, obsedantă şi absurdă, mereu această viaţă de râmă într-un pământ împuţinat.

Marcel îi împrumută batista. Îi făgădui să-l ducă la Deauville să mănânce midiii. Totul avea să meargă
mai bine. Ideea asta cu midiile ar fi putut să-l dea gata dar, în chip surprinzător, Hector îşi reveni.
Amintirea spălatului îl făcu să schiţeze un zâmbet (o spărtură în gura lui). Necazul paradoxal al
colecţionarului este că el găseşte în viciul său cel mai mare izvor de bucurie. Transformată în colecţie
mintală, clipa spălatului de geam devenise posibilitatea lui de a nu trăi o viaţă molatecă (la o şedinţă de
psihanaliză, i s-ar spune că încearcă să-şi omoare tatăl). Brigitte spălând geamurile era refrenul lui, era
cântecul pe care-l cântă îndrăgostiţii în ploaie. Absurditatea vieţii lui avea farmecul clişeelor. De aceea,
nu era nefericit: îi era de ajuns doar să se gândească la secretul lui. Găsise soluţia ca să se simtă bine: să
nu caute să se vindece! Aşa era el, şi cu asta basta. Îi plăcea spălatul de geamuri al nevestei sale aşa cum
altora le place să se ducă la curve plimbând căţelul. Trebuia să începă a nu ştiu câta viaţă subterană.
Bineînţeles, exista un risc deloc neglijabil: s-o filmezi pe ascuns pe femeia vieţii tale nu era cel mai bun
lucru pentru liniştea menajului.
Lui Marcel îi plăcea nespus să cumpere ziare când mergea cu trenul; ziare simple unde apăreau fapte
diverse, mode de vară şi oameni celebri. Sub cot, ţinea un săptămânal care avea pe copertă misterioasa
afacere a dispariţiilor2. Două fete fuseseră răpite în acelaşi cartier al Parisului. Aflai totul despre viaţa
lor, dar nimic despre răpitor. Hector, încă uluit de hotărârea lui, se gândi că nu va cunoaşte niciodată
răpirea pe care o suferise personalitatea sa. Ajunseră în sfârşit într-un oraş care semăna puţin cu Saint-
Étienne. Şi Laurence câştigă meciul cu 23 la 21. Era dulce atunci când câştiga.

V
Brigitte nu-şi dădu seama de nimic, camera fusese de o discreţie demnă de un documentar animalier.
La întoarcere, Hector făcu pe niznaiul, lucru nemaipomenit de uşor, fiindcă a face pe niznaiul era
atitudinea pentru care avea cele mai multe aptitudini. Sâmbătă seara, făcură dragoste încercând să se
istovească cât mai mult cu putinţă, pentru ca duminica, zi uneori greu de omorât, să se petreacă în
toropeala unei recuperări fizice. În sfârşit, ar fi făcut mai bine să se abţină căci se întâmplă un eveniment
grav (şi ciudat pentru nişte oameni care considerau duminica o zi greu de omorât): era Mireille care
vorbea la telefon cu un glas tremurat, o problemă cu supa, se gândi Hector, dar, în definitiv, fu ceva mult
mai grav pentru că acest telefon anunţa moartea tatălui său. „Ah, Doamne…“, oftă Hector. Şi, trei minute
mai târziu, nu mai simţi mare lucru. În afară, poate, de nişte chiorăituri în stomac, semn că-i era foame.

Moartea are defectele ei, ea încurcă vieţile celor sănătoşi lăsându-le pe cap pe cei care nu mor. O
mamă, de pildă. Ar trebui întotdeauna să se moară în grup, ar fi ca un voiaj organizat. Hector nu prea ştia
de ce îi treceau prin minte toate gândurile astea cinice, poate că era efectul morţii, te împietrea dintr-un
foc, dintr-unul singur. Hector nu mai plângea, însă Brigitte, adorabilă perspicacitate, pricepu că tocmai se
întâmplase un eveniment anormal. Se apropie de bărbatul ei care avea dintr-o dată un chip de copil, şi-i
puse o mână blândă pe obraz.
— E ceva în neregulă?
Hector se gândi în clipa aceea, era cumva un ecou al delirului său cinic, că ar putea obţine orice de la
femeia asta. Când îţi pierzi tatăl, câte spălaturi de geamuri ai putea câştiga?

Ernest era fratele cel mare, aşadar îşi luă sarcina de a o găzdui pe mama lor. Hector îşi petrecu
noaptea cu ei. Era şi Justine care se întorsese în domiciliul conjugal, după ce încercase să ducă o viaţă de
celibatară. Îşi jucaseră criza, şi pe urmă, gata, se uita totul. Hector se gândi imediat la povestea norocului
său schimbător. În mintea lui, întoarcerea Justinei anunţa sfârşitul apropiat al pseudofericirii lui. Nu era
nici o îndoială: o ameninţare karmică plana deasupra celor doi fraţi, ei nu puteau fi fericiţi în acelaşi
timp (Karamazovii, cel puţin, erau toţi trei uniţi în lugubru). Fraţi trebuie să se ajute între ei. Aiurea, el
nu era în stare nici măcar să-şi acorde un an, acolo, de nefericire, trebuia să se justinifice din nou. Ca să
se relaxeze, se duse să cumpere o supă la plic şi o pregăti pentru mama lui. Avea să-i ridice moralul,
supa asta zilnică a ei. În cele din urmă, nu fu nici pe departe cazul. Cum fraţii o îndemnau pe Mireille să
se hrănească puţin, măcar cât să supravieţuiscă până la înmormântare, ea acceptă şi se trezi în faţa unei
revelaţii dureroase: supa la plic era bună. De atâţia ani cumpărase, spălase, curăţase douăsprezece
milioane de legume ca să-şi dea seama acum, când soţul îi murise, că societatea noastră modernă livra
delicioase supe gata făcute. Intră într-o depresie care n-avea să se sfârşească decât o dată cu ultima-i
suflare. Hector resimţi lovitura, şi puse această nouă vină peste povara vinilor pe care le avea de îndurat
pentru restul vieţii sale.
În timpul celor câteva zile dinaintea înmormântării, Hector se învârti multă vreme în jurul cozii,
atitudine care începea să-l caracterizeze. Se îndesa în vârsta lui şi se gândea, pentru prima dată, că nu
avea copii. Când avea să moară, cine avea să rătăcească în jurul mormântului său? Cine avea să presare
flori? Nimeni; fără progenitură, mormintele rămân morminte, şi nu cunosc niciodată delicateţea petalelor.
I se părea lui Hector că fusese dintotdeauna în căutarea unui motiv valabil ca să facă un copil, şi că
tocmai îl găsise acolo, în certitudinea viitoarei lui singurătăţi. Devenea meschin, se agăţa de beneficiile
lui vitale, nu era prea iubit în momentele astea. Ca urmare a citirii unui articol privitor la cele mai bune
poziţii în vederea unei procreări (latura harnică a lui Hector, un gust pentru lucrurile eficace), o înşfăcă
pe Brigitte ca un animal în călduri. Ea se gândi că el avea nevoie să se liniştească după decesul tatălui
său împerechindu-se în voie. În privinţa asta, cam avea dreptate. Dar să rămână însărcinată nu intra în
planurile ei. Aşa că, atunci când înţelese veleităţile bărbatului, mărturisi că nu e pregătită. Propuse un
câine, în ideea de a se obişnui cu încetul.
În ziua cu pricina ploua, clişeu curat! Moartea este întotdeauna un clişeu. Nu faci inovaţii şi n-o faci pe
grozavul în ziua morţii tale. Oricum, eşti mereu culcat în acelaşi fel. Femeile se îmbrăcaseră în negru; şi
tocurile cui îi aminteau defunctului tic-tacul orologiului pe care nu avea să-l mai audă. Lacrimile mamei
curgeau încetişor. Pe chipul ei, se putea citi viaţa trăită, şi viaţa scurtă care-i rămânea de trăit. În faţa
mormântului fu aşezată o plăcuţă:
Şi-a iubit atât de mult mustăţile
 Hector se opri la cuvântul acesta, mustăţi. Tatăl lui se afla în acest cuvânt, moartea tatălui său se afla în
acest cuvânt. Resimţi brusc mustăţile ca pe o povară care se înlătura, în cer părul se înălţa. Trăise mereu
în nelinişte şi lipsă, mereu strâmtorat în micimea unui salon cu un orologiu enorm. Moartea tatălui său, se
gândea la expresia asta: şi toate îngrijorările lui dispăreau, toate colecţiile, nevoia de a se păzi mereu; de
la un tată mort, nu te mai poţi aştepta la nimic. Devii răspunzător de carapacea ta. El ridica ochii la cer,
iarăşi mustăţile, şi, între el şi cer, se încrustă un geam mare. Un geam mare pe care Brigitte îl spălă de
îndată.

VI
Ca pe o femeie pe care nu o dezbraci decât parţial, Hector aşteptase câteva zile înainte de a se uita la
casetă. O aşezase într-un colţ retras al salonului şi acum, intrând într-o perioadă a după-amiezei când nu-l
urmărea nimeni, se putea gândi să culeagă al treilea vlăstar al colecţiei sale. Bine aşezat în scaun, cu
telefonul scos din priză, Hector avea să se delecteze cu acest moment delicios. Imediat, simţi ceva ciudat:
cum să zic, era prima dată când o privea pe Brigitte în timp ce ea se credea singură. Schimbarea nu era
masivă pentru un necunoscător al lui Brigitte, dar orice abatere de comportare, oricât de măruntă, îi sărea
în ochi lui Hector. I se părea că stătea mai puţin dreaptă. Era o chestiune de milimetri, un nimic fără
însemnătate, dar cu camera ascunsă se vedeau toate modificările femeii iubite. Ca să vorbim pe şleau, te
cam plictiseai uitându-te la ea. Nu umplea ecranul. I s-ar fi putut acorda cel mult un rol de figuraţie într-o
telenovelă italienească de duminică seara. Hector se stăpâni. În aşteptarea clipei fatidice, critica
inconştient tot ce nu era clipa aceea. Brigitte trebuia să fie spălare de geam, sau să nu fie nimic.
Hector apăsă pe pauză, şi contemplă fiecare milimetru de pulpă brigittiană. Tocmai îi venise o idee, o
improvizaţie în domeniul fericirii: trebuia să însoţească imaginile cu muzică! Se gândi la Barry White, la
Mozart de bună seamă, la Beatles, la muzica filmului Car Wash, şi în cele din urmă, optă pentru o
melodie germană foarte cunoscută ale cărei cuvinte sună aproximativ aşa: nanenai, iş – nanenai,
nanenai, iş – nanenai (traducere fonetică). Nu te zgârceşti la amănunte când îţi filmezi soţia în timp ce
spală un geam. Totul trebuia să fie perfect. Plăcerea senzuală este o ştiinţă fizică în care fiecare are
propriul său Einstein. Pe el, muzica asta germană îl excita. Brigitte era minunată; pentru a treia oară, o
vedea în toată puritatea desfăşurării ei feminine. De mai multe ori, opri caseta. Ochii lui, larg deschişi ca
o gură înainte de strănut, sorbeau fiecare părticică a filmului. Hector devenea total dependent de
spălaturile lui Brigitte, astfel încât simţea aproape o neplăcere în satisfacţie (e greu uneori să faci
dragoste cu o femeie atât de iubită). Era desigur încă în stare să prindă un carpe diem al unui geam curat,
dar ca orice iudeo-creştin care locuieşte în Paris, fu cuprins de o vinovăţie de cartier select. Plăcerea
satisfăcută avea întotdeauna culoarea veninoasă a epocilor colaboraţioniste. Se simţea murdar, tatăl său
de-abia murise, iar el se excita în chip josnic. Toată viaţa lui fusese doar o mascaradă, era mediocru şi
ruşinea îi călca chipul în picioare. Ruşinea şchiopăta pe chipul lui.
Atunci…
Da, atunci înregistrarea se opri fiindcă Brigitte coborî de pe scăriţă şi ieşi din cadru. Imaginea
următoare a fost întoarcerea lui Brigitte, dar de data asta însoţită de un bărbat. Da, un bărbat! Hector fu
cât pe ce să se înăbuşe, şi totuşi nici un covrigel nu trăgea să moară în raza laringelui său. Nu avu timp să
apese pe pauză; aşa încep adesea marile drame ale vieţilor noastre. Bărbatul şi femeia (da, Brigitte
devenise „femeia“, impresia subită de-a o cunoaşte mai puţin) discută timp de câteva secunde, şi gurile
lor sunt apropiate, mult prea apropiate, gurile alea împuţite. Din cauză de nanenai, iş – nanenai,
nanenai, iş – nanenai, nu se poate auzi limpede ce-şi spun. Se distinge aproape o ambianţă de nou val în
această atmosferă de trădare trupească. Dar, pesemne nu prea cinefil, bărbatul se transformă în animal, îşi
dă jos pantalonii şi desface coapsele lui Brigitte; totul este executat, miroase a record aici, în mai puţin
de douăsprezece secunde.
Stop (Hector opreşte caseta).
Într-un prim moment nu reflectezi, îţi vine să te arunci pe fereastră, te gândeşti la trupul celuilalt
bărbat, te gândeşti la momentul când dă din fund peste Brigitte. Ticălosul nu i-a lăsat nici măcar timp să
spele geamurile; e un pervers, de bună seamă. Şi când te gândeşti că el era cu un prieten la un meci de
ping-pong; urâse întotdeauna sportul ăsta de rahat, un sport inventat pentru ca femeile să le pună coarne
bărbaţilor. Trupul lui Brigitte pângărit într-o sâmbătă după-amiază — cam mirosea a mizerie de fapt
divers provincial, poate că totuşi exista cumva o legătură cu obiectul ăsta masculin, o chestie consangvină
care ar face din afacerea asta dezgustătoare o afacere care să umilească umanitatea. Trebuia să tragă aer
în piept ca să-şi recapete stăpânirea de sine, şi a-şi recăpăta stăpânirea de sine însemna să-l caute pe
obsedatul ăla ca să-i sucească gâtul. Numai că el era pe dinafară în materie de violenţă; se bătuse
câteodată pentru obiecte, dar nu depăşise niciodată limita fatală a agresiunii fizice. O sudoare rece îl
năpădi la amintirea spinării păroase a necunoscutului, spinare largă ca o falcă de rechin, ea îl înşela cu un
neanderthal de sâmbătă. Laşitatea posibilă a viitoarei sale acţiuni câştiga teren în creierul lui de om
fricos. Existau probabil şi alte soluţii, se gândi să angajeze un ucigaş, o treabă curată şi profesională, un
glonţ în ceafă, şi gata, ar face mai puţin pe nebunul cu chestia lui ad vitam fleşcăită, chestia lui jegoasă
care explorase interiorul legendar al lui Brigitte. Dar, vorbind deschis, unde să găseşti un ucigaş bun într-
o vineri după-amiază? Se temea să nu-i bage pe gât vreun stagiar care să uite că trebuie să ardă numele
comanditarului înainte de a apăsa pe un trăgaci, cine ştie chiar neuns cum trebuie.

Hector nu-l citise pe Aragon, şi la urma urmelor n-ai nevoie să-l citeşti pe Aragon ca să ştii că
plăcerea senzuală este o dictatură. Tirania prin excelenţă, pe care n-o răstorni decât răsturnându-te şi tu.
Aşa că ideea de a găsi un ucigaş, de a lichida pe cineva sunt nişte caraghioslâcuri hazlii dacă ai trecut,
timp de o singură şi aspră clipă, pe lângă ideea de fericire. S-o părăsească pe Brigitte ar fi însemnat
iremediabil să n-o mai vadă niciodată; iar a n-o mai vedea niciodată însemna iremediabil să nu mai asiste
niciodată la spălatul geamurilor. Inteligenţa lui stimulată de şocul ameninţător pe care tocmai îl trăise ne
purta către splendide adevăruri evidente. Iar din aceste evidenţe decurgea un adevăr unic: imposibilitatea
de a vorbi cu Brigitte despre ce se întâmplase. Trebuia păstrată cu orice preţ colecţia „spălatul
geamurilor“; nimic nu trebuia pus în primejdie, chiar dacă putea fi socotit un laş. Să fie laş, da, dar pentru
plăcere. Se poate vedea aici un viciu, deşi fiecare senzualitate este mereu viciul altcuiva; probabil că
sado-masochiştii îi socotesc cât se poate de vicioşi pe amatorii poziţiei misionarului. Hector căzuse în
capcana plăcerii lui senzuale. Deci n-avea de ales, şi când Brigitte se va întoarce pe seară, o va privi
drept în ochi, şi-i va oferi cel mai frumos zâmbet al său, cel testat în ziua căsătoriei.
Era foarte iubit, zâmbetul acela.

Notă
2 Dacă menţionăm această afacere a dispariţiilor este pentru că ea va avea importanţa ei pentru
povestirea noastră. Aici, nimic nu este de prisos, noi nu suportăm grăsimea.
 Partea a treia
Un soi de decădere

I
Să rămâi cu femeia care te înşală ca s-o vezi cum spală geamurile nu e un lucru mai idiot decât să faci
înconjurul globului numai ca să vezi timp de o clipă frumuseţea lobului acelei femei iubite, decât să te
sinucizi ca Romeo şi Julieta (Julieta asta trebuie să fi fost cu siguranţă campioană la spălatul geamurilor),
decât să culegi floarea reginei pentru aleasa inimii, decât să pleci la Geneva pentru o zi ca să cauţi
hotelul Ritz care nici nu există, decât să ai nevoie să trăieşti nişte lozinci senzuale, decât să te placi în
chip de mustaţă stalinistă, toate astea sunt acelaşi lucru, aşadar Hector nu avea de ce să se simtă vinovat
pentru mica lui derivă senzuală. Fiecare are parte de propria nefericire în dragoste. Oricum, să-ţi
determini nevasta să creadă că habar n-ai că te înşală uşurează liniştea în căsnicie. După ce-şi petrecuse
după-amiaza cum şi-o petrecuse, Hector n-avea nimic împotriva unui mic repaus în minciună. N-o mai
putea privi chiar ca înainte; ca să spunem tot adevărul, era chiar mult mai rău, fiindcă vedea mereu
amantul în faţa ochilor. Când îşi privea nevasta, vedea o nevastă în care se înfipsese un bădăran cu mutră
de aparatcik ceh. Fiindcă în seara aia era un film bun la televizor, mergea. Am sta pe canapea, e plăcută o
canapea, parcă ar fi un copil proaspăt adoptat, şi am petrece împreună un minunat moment de
americanizare. Lui Brigitte i se părea ciudată atitudinea lui Hector. Încerca să afle ce e cu el şi, fatal, în
cea mai bună tradiţie a atacurilor de panică neaşteptate, el îndrugă de câteva ori „nimic, nimic“ care
sunară, ce-i drept, destul de jalnic. Disperat, aruncă o privire rapidă asupra geamului, cântărindu-i
curăţenia dezamăgitoare; va avea de aşteptat mai multe zile, poate mai multe săptămâni, sub sudoarea
unui alt bărbat. Minţi spunând că-l doare capul (era a treia oară când folosea aceeaşi scuză în seara asta)
şi, din nou, Brigitte puse două aspirine efervescente într-un pahar cu apă. Era al şaselea în seara asta şi,
de data asta, chiar începu să-l doară capul.

În chip sistematic, nopţile de vineri sfârşesc în dimineţi de sâmbătă (nimic surprinzător aici). Şi, acum
o săptămână, sâmbăta trecută, Brigitte îl înşela pe Hector în condiţiile cumplite pe care le cunoaştem. Ca
din întâmplare, în dimineaţa asta, de-abia sunase deşteptătorul, ea-l întrebă pe soţul ei ce program are
(adulterul său părea categoric reglat ca un ceas elveţian). Chiar, avea el mutră de om cu programe?
Hector nu avea niciodată nimic programat, şi mai ales nu în zilele în care soţia lui încerca să obţină
informaţii ca să se-mperecheze în timp ce el urma să fie întors cu spatele, ocupat cu programul lui.
— Nu am nici un program… dar tu?
Trebuia să ai nervi nu glumă, ca să răspunzi aşa. Dar doamnei nu i se clinti nici măcar o geană, nimic,
nici o sudoare (în timp ce el, într-o asemenea situaţie, ar fi ajuns deja să-şi ridice braţul stâng pentru a
evita un infarct), femeile sunt fascinante. În minciună ca şi în adevăr, femeile sunt fascinante. Brigitte
avea aşadar de făcut nişte drumuri şi apoi, pe seară, de la cinci la şapte, urma să se întâlnească cu frate-
său. În cârca lui Gérard se puteau pune multe, ce treabă avea ea cu el într-o sâmbătă seară? Nu,
imposibil, nimeni nu se întâlneşte cu frate-său într-o zi ca asta. Cu fraţii te întâlneşti mai ales marţi la
prânz. Atunci, lui Hector îi sări tot muştarul (în treacăt fie zis, mai tare ca-n zicală). Simţi acut tresărirea
de demnitate pe care orice încornorat o ştie bine. Domnul voia să nu facă nimic şi să aştepe cuminte
următorul spălat de geamuri; dar când domnul îşi auzi nevasta cum îi desfăşoară programul ei de
mincinoasă pe sub nas, voi s-o dea de gol. Oamenii sunt la fel de mărunţi ca hotărârile lor: el nu rezistase
decât o jumătate de zi. De-abia plecase Brigitte din atât de frumosul lor apartament (odinioară, fuseseră
fericiţi), că Hector ridică telefonul ca să-l sune pe fratele alibi. Asociatul confirmă, evident. Cum de
putuse el să creadă, fie şi pentru o clipă, că o s-o lase baltă? Familiile ascund întotdeauna adulteruri în
pivniţe, sunt evreii dragostei. În aparenţă, alibiul ei era plauzibil, trebuiau să cumpere un cadou pentru
aniversarea de căsătorie a părinţilor lor. Ticăloşii, erau şi vorbiţi pe deasupra. Se vede treaba că toată
familia râdea de el pe la spate, urechile îi ţiuiau ca trenurile la frontiera elveţiană. Ar fi trebuit să ia
seama, ce dobitoc! Noroc că-l lovise pasiunea pentru spălatul geamurilor de către nevastă-sa; fără
norocul ăsta n-ar fi ştiut niciodată nimic despre complotul familial care se urzea în jurul lui. Acum,
trebuia să fie foarte atent şi, de ce nu, să se gândească să pună în funcţie şi alte camere de filmat.

Întrucât Hector îl sunase pe Gérard, fusese obligat să găsească un pretext pentru acest telefon. Gérard
nu era genul de om pe care-l suni doar aşa, trebuia ceva concret. La repezeală, şi cuprins de panică,
Hector nu găsise altceva mai bun decât să-i propună o tură cu bicicleta mai pe seară. Luat la sentiment,
poate că ar fi cedat. După cum ştim, el confirmase cu o siguranţă neaşteptată, în pofida tentaţiei ciclistice,
alibiul surorii sale. În schimb, nu fusese precizată paguba colaterală a unui asemenea atac. Gérard, într-o
bună dispoziţie nemaipomenită, propuse să facă imediat tura cu bicicleta; e adevărat, de ce să laşi pe
mâine ce poţi face azi? Chiar că era tăntălău Gérard ăsta (acum când căsnicia se ducea de râpă, nu mai
avea nici un rost ca Hector să se mai extazieze de bicicletele lui cumnatu-său, şi de cursa aia de trepăduşi
magrebieni pe care ar fi câştigat-o orice ciclist dopat european), dar cum era un tăntălău a cărui masă
musculară era invers proporţională cu masa neuronală, nu trebuia, cum s-ar zice, să-l contrarieze. Hector
trebui să-şi tragă pe el un şort, şi asta-l făcea să semene cu un candidat de dreapta la alegerile
municipale. Se privi în oglindă şi găsi că a slăbit, nu era nevoie să se apropie ca să repereze
protuberanţele unora dintre oasele lui.

Gérard îl pupă, doar suntem din familie. Am făcut o sută de flotări pe braţul stâng, adăugă el în loc de
bun venit. Coborâră pe loc în beci ca să ia bicicleta pentru prieteni pe care avea s-o folosească Hector, o
bicicletă ce se va dovedi uşor subumflată pentru a evita ca prietenul să se transforme într-un potenţial
rival. Pe scări se întâlniră cu un vecin zâmbitor; şi dacă de obicei Gérard era întotdeauna nemaipomenit
de prietenos, întâlnirea de acum se petrecu într-o răceală surprinzătoare (o strângere de mână la
repezeală). Poate să-ţi placă să te plimbi cu bicicleta împreună cu cumnatu-tău, dar de aici până la a te
purta cu nasul pe sus faţă de un vecin, nu prea era corect. Hector avu timp să perceapă nedumerirea în
ochii vecinului, dar nu dădu atenţie acelei senzaţii de o clipă. Abia ceva mai târziu, când Bois de
Vincennes semăna cu un manej, de cât îi dădea ocol, fu asaltat de o dublă impresie:
1) Vecinul e fără îndoială un prieten al lui Gérard pe care el s-a făcut că nu-l cunoaşte.
2) Dacă cea de a doua impresie este şi mai difuză, ea pare pe cale să se limpezească. Hector avea
senzaţia că l-a mai văzut pe bărbatul acela, şi totuşi el nu fusese niciodată la cumnatul său înainte de
povestea cu verificarea alibiului. Era oare o celebritate? Nu, faţă de oamenii celebri întâlniţi pe scară nu
te porţi cu nasul pe sus. Privirea lui de-un albastru deschis, privirea aceea, el o cunoştea, o cunoştea
fiindcă o văzuse de mai multe ori… Ourzazate–Casablanca! Era unul din cicliştii de pe podium!

Pedalară înainte. Hector îşi privi ceasul: erau aproape douăsprezece minute de când pedalau. De ce
oare părea timpul să treacă atât de încet pe bicicletă? E sportul ideal pentru toţi cei încredinţaţi că viaţa
trece prea repede. Pulpele şi coapsele în acţiune aeriseau mintea, te întrebai de ce rămăsese Gérard aşa
nătâng. Exact atunci, Hector, într-un chip foarte inteligent (eroul nostru), se prefăcu că nu se simte bine, şi
se opri pe marginea drumului. În calitate de mare profesionist al medicinii sportive, Gérard aplică vreo
câteva palme cât se poate de tonice pentru a-l restabili pe muribund.
— Dacă vrei să continui, du-te, eu mă opresc, abia mai putu să sufle Hector.
Puse indispoziţia pe seama lipsei lui de antrenament. La urma urmelor, el nu mai comisese vreun act
sportiv din 1981, marşul pentru a sărbători ca toată lumea victoria lui François Mitterrand; de-atunci,
François Mitterrand decedase în urma unei îndelungate boli îndelung ascunsă francezilor, iar el nu mai
avusese nici o ocazie concretă să mai facă sport. Bicicleta bătea brusc ping-pongul pe lista sporturilor pe
care le dispreţuia. Gérard părea foarte necăjit, căci pentru el ideea familiei era tot atât de sacră ca un
rege; nu aveai dreptul să părăseşti un membru al familiei pe marginea drumului, era ceva proscris de
legile religiei sale. Dar cum Dumnezeul lui principal era bicicleta, el porni iarăşi pentru câteva ture.
Hector se duse să se aşeze pe o bancă ca să-şi revină, şi pe această bancă îi veni gândul acela
machiavelic: să-l denunţe pe Gérard. Era care pe care şi, dacă toată familia lui Brigitte se unea împotriva
lui, el trebuia să folosească armele pe care le poseda, inclusiv cea mai josnică dintre toate, delaţiunea.
Îşi apăra interesele ca orice animal în timp de război. Doar n-avea să se lase zgâriat mârşav şi să moară
cu încetul fără să mai vadă un spălat de geamuri.

La capătul a trei ore de efort, Gérard se întoarse fără să gâfâie aproape deloc. Urcase şi mai ales
coborâse ca niciodată; clienţii bistroului din Vincennes, La Kowalski, puteau chiar să confirme
capacitatea lui de coborâre. Era nevoie de un minimum de inteligenţă pentru a minţi, şi inteligenţa lui
Gérard, la care râvneau atâta atitudinile lui omeneşti, nu lăsa decât fărâmituri mai peste tot. Aşa că nu se
gândise să-şi cumpere o gumă de mestecat. Hector îşi retrase cu câţiva centimetri orizontul nazal pentru a
putea urmări izbânzile cumnatului său. I-o tăie scurt:
— Ştiu că n-ai câştigat Ouarzazate–Casablanca.
— …
— Şi dacă nu-mi spui cu cine se vede soră-ta în seara asta la cinci, spun toată povestea familiei tale…
Şi tuturor prietenilor tăi alcoolici!
— …
Dacă Gérard era un picuţ mitoman, toată lumea era de acord că e un tip cumsecade. Nu era obişnuit să
fie agresat (existase deja o polemică asupra acelei curse, dar treaba era încheiată de multă vreme şi, în
mintea lui, îngropată; desigur, minciunile sunt un fel de Lazăr mereu gata să se ridice în miracolul unei noi
lumini…), şi de aceea capacitatea lui de a răspunde se blocă o clipă. Există o expresie care vorbeşte de
liniştea dinaintea furtunii, hm, abia se liniştise după ce auzise adineauri, că se şi dezlănţui în chip violent
asupra lui Hector. Îi sparse doi dinţi apoi se opri:
— Mai bine rezolvăm chestia asta la mine acasă!
Hector căută prin toate mijloacele posibile să dea înapoi, dar el călcase pe nervul sensibil al lui
Gérard. Era toată viaţa lui, Ouarzazate–Casablanca; soclul pe care îşi turnase statuia şi pe care i se
scurseseră zilele. Nici o negociere nu era cu putinţă; în doi timpi şi trei mişcări, cele două exemplare ale
familiei se aflau în pivniţa lui Gérard. Puţin mai devreme în ziua aceea, când veniseră să caute în aceeaşi
pivniţă bicicleta pentru prieteni, Hector nu observase uriaşul afiş al filmului Tăcerea mieilor. Deodată îi
reveni în minte un flash de o secundă, vagă reminiscenţă a unei discuţii pseudocinefile în care lui Gérard
îi dăduseră practic lacrimile evocând scenele de sechestrare din filmul său preferat.
 II
În acest spaţiu apropiat de agonie, Hector se gândea din nou la clipele în care simţurile îl scăpaseră în
fine de infinitul identic al vieţii sale. Amănuntele totuşi de neuitat ale primelor clipe ale dragostei lui
pentru Brigitte erau înceţoşate în aburul unei plăceri suverane, subtil tiranică. Nemaisimţind aproape
deloc loviturile pe care i le administra Gérard (există un stadiu ciudat în care durerea ajunge la
senzualitate), sângele din gura lui se transforma în produs pentru curăţirea geamurilor. Nu se ruga, nu
spunea nimic. Legat fedeleş ca o şuncă de contrabandă, aştepta cuminte moartea pe un peron, cu speranţa
că nu va mai întârzia ca data trecută. Desigur, nu avea să moară; dacă Gérard avea puţină experienţă în
materie de brutalitate excesivă, el ştia, şi asta graţie cunoştinţelor lui cinefile, că trebuia numai să-l
înspăimânţi pe trădătorul infam care ameninţa să vorbească. Avea deci de gând să înceteze cu pumnii de
îndată ce avea să audă făgăduinţa veşnică a tăcerii veşnice a victimei lui. Dar în locul şi în schimbul
acestei tăceri, el se afla în faţa unui zâmbet. Hector, cufundat într-un extaz pe care călăul îl socotea
pervers, descoperea o plăcere aproape masochistă. Gérard nu înţelegea: în Tăcerea mieilor, victima nu
zâmbea; bine, de acord, era ciopârţită, dar cu cât îi cărase (îl dureau pumnii), cumnatul ăsta care zâmbea
cu toţi dinţii mai puţin doi îi părea o vedenie halucinantă. Gérard începu deodată să tremure în faţa celui
pe care-l tortura. Şi, un minut mai târziu, i se aruncă la picioare:
— Da, e-adevărat… N-am câştigat niciodată Ouarzazate–Casablanca! Iertare, iertare!
Hector se întoarse din călătoria lui senzuală. Durerea loviturilor se năpusti din toate părţile. Făgădui
să nu spună nimic nimănui; oricum, nici nu mai era sigur că are încă o limbă în stare să articuleze. Încercă
să se ridice, şi Gérard îl ajută. Îi stânjenea o mare neînţelegere a tot ce se-ntâmplase. Lupta pusese faţă-n
faţă doi oameni drăguţi, amândoi agresaţi în sensibilitatea lor; gloria potenţială pentru unul, potenţialul
erotic pentru celălalt. Doi oameni drăguţi prinşi în capcana ambiţiei de a-şi păzi, cu orice preţ, pielea în
care era legată viaţa lor.
Ajunşi la acest punct comun, ei se îmbrăţişară.

Hector se întoarse acasă pe jos, găsind cumva nişte repere geografice pentru deriva lui. Oamenii se
uitau la el pe stradă, ceea ce nu i se mai întâmplase din ziua sinuciderii; putea aşadar să claseze definitiv
această zi în anti-palmaresul gloriilor lui. Intră într-o farmacie ca să cumpere ceva cu care să se
dezinfecteze şi să-şi lipească câteva pansamente pe faţă. Numeroasele plăgi îl siliră să se acopere
aproape în întregime. În trecere, auzi o voce care-l compara cu omul invizibil. Ce idioţenie, nu poţi
semăna cu omul invizibil, căci nimeni nu l-a văzut niciodată pe omul invizibil.
În faţa imobilului său, Hector aprinse o ţigară spre marea mirare a plămânilor săi. Fumă ca un adult,
înghiţind rotocoale născute moarte. După ţigară, dacă nici o femeie nu cădea din cer, se putea încerca o
viaţă normală. Ideile lui recăpătau o formă coerentă în înlănţuirea lor. Îi părea rău că voise să-l şantajeze
pe ciclist. Totul ar fi mai simplu dacă femeile iubite n-ar spăla geamurile. Copleşit de dragoste, el s-ar fi
resemnat cu acea abatere sexuală şi ar fi iertat. Poate că ar fi mers împreună să consulte un psiholog
specialist în cupluri nesigure? Ar fi povestit de ce aveau atâta nevoie de alte trupuri pentru a merge
înainte, de ce erau fiinţe carnivore hrănindu-se cu carne străină. Ar fi stat aşezaţi pe canapea, doctorul ar
fi vrut să-i consulte şi separat. Ca să compare, ca să identifice problema, ca să înţeleagă de ce soţia lui
Hector, soţie atât de erotică în nimicul ei, simţea nevoia să fie regulată de-a-n picioarelea în salonul
familial. Exista cu siguranţă un motiv pentru asta.

Hector redeveni conştient de durerea lui. Era uluit de felul în care se întorsese la gloriosul timp al
zilelor sale de mizerie. Cum de putuse accepta o asemenea umilire? Spălatul geamurilor era ceva sublim,
dar avea el oare dreptul de a se înjosi în halul ăsta? Ca şi în momentul de vârf al colecţionitei, îşi călca
demnitatea în picioare pentru un obiect. Asta era desigur problema lui, că nu se socotea pe sine mai mult
decât un obiect. El nu era nimic, şi în clipa în care gândi acest gând, trecu prin faţa unei oglinzi pentru a-
şi reaminti bine invizibilitatea lui. Sunt un obiect, se gândi el. Pentru a se vindeca, ar trebui poate să
încerce să se colecţioneze pe sine însuşi! Voi să zâmbească, dar zâmbetul lui era închis în bandajele
dezinfectante. Nu voia să se întoarcă acasă; se uită dacă e lumină. Nu, nimeni. Poate că în clipa aia soţia
lui avea un orgasm.
Hector nu mai avea lacrimi.
Departe de ipoteticul orgasm al soţiei sale, Hector alunecă pe un morman moale şi mirositor. Erau
mulţi câini în cartierul acela aproape chinezesc. Patru fermecători gură-cască se opriră în faţa amatorului
de patinaj neartistic, nu pentru a-l ajuta să se ridice, ci pentru a regreta într-un glas că nu fuseseră de faţă
la o asemenea căzătură. El se ridică, mai mult cu frică decât cu durere, cum se zice; dar adesea se uită că
frica este un oscior situat în apropierea şoldului. Mai târziu, când avea să fie la medic, marţea viitoare
după-amiază, doctorul Seymour va încerca să vă primească între două consultaţii, spusese Dolorès,
asistenta interimară, deoarece el insistase să-l consulte acel radiolog, avea să i se confirme o fisură a
fricii.

Trecuse o săptămână de când era oficial încornorat. Ai dreptul să ţii ce socoteală vrei. Avea chiar
dreptul să sărbătorească acest titlu de glorie. Câţi bărbaţi n-ar visa să fie încornoraţi, măcar pentru a
putea înşela la rândul lor, fără să se simtă vinovaţi. Evident, el îşi adapta teoriile subite la starea lui de
viitor sihastru. Nu era nici o îndoială cu privire la un atare deznodământ, căci femeile se zice că sunt mult
mai dintr-o bucată decât bărbaţii. Aşadar, ea avea să-l părăsească. Şi atunci el nu va fi decât un bărbat
părăsit. Ideea patului gol care se contura în mintea lui îl făcea să se înăbuşe. Iubirea lui avea să plece
lăsând cearşafurile reci. Şi cafeaua avea să fie veşnic rece (dar cum se face cafeaua?). Avea să-şi
petreacă zilele în faţa televizorului, iar pijamaua lui avea să poarte pete de neşters. Avea să uite că
fusese şi el un bărbat capabil să se radă dimineaţa. Dar la urma urmei, nu, nu era cu putinţă! El refuza
soarta asta de timorat depresiv; trebuia să-şi privească viaţa cu mai multă ambiţie. Avea să se schimbe,
trebuia să se schimbe! Din dragoste, se simţea gata să se lipsească de spălaturi. Avea să ierte trupul
păros al celuilalt bărbat, trupul fericit al acelui alt creier absurd. Avea să ierte toate rătăcirile simţurilor,
nevoia de a ţi-o băga fără reţineri pentru a exista! Fiecare îşi cunoaşte direcţia propriilor derive. Aşa că
trebuia să accepte fără a căuta prea mult să înţeleagă.

S-o ia prin surprindere, nu vedea nici o altă strategie pentru a-şi recuceri nevasta. Să-i deschidă ochii
uimind-o. Se gândi să-i pregătească o cină somptuoasă, când avea să vină plină de o sudoare străină. Se
putea trata adulterul şi cu dragoste. Îi plăcuse friptura gătită de Laurence, în seara aia. Din păcate,
hotărârea lui se oprea la intenţie, căci nu era în stare să pregătească nimic în seara asta. Avea s-o ducă
atunci la restaurant şi, pentru a sărbători ieşirea asta incredibil de surprinzătoare, ea şi-ar înveşmânta
trupul într-o rochie de prinţesă. Ar fi o fericire, restaurantul. Ar fi acolo lumânări care ar cufunda în
semiobscuritate văditele fisuri ale vieţii de cuplu.
Această idee a serii în care va reîncepe totul ridică moralul pe care-l socotiserăm mort al lui Hector.
Intră în imobil, uitând cât de departe se afla de vârful formei sale fizice. Mirosul de defecaţie canină
persista într-atât încât erai îndreptăţit să te întrebi ce naiba mâncase câinele ăla.
 Din fericire, nu se întâlni cu nimeni pe scări.
Din nefericire, intrând la el acasă cu mutra lui de nicăieri, îi surprinse pe toţi cei care încercau să-l
surprindă pe el de o oră şi mai bine şi care, cu arta superbă de a fi mereu pe fază, se apucară să strige:
„La mulţi ani!“ Îi recunoscu pe Marcel, Brigitte, Ernest şi pe toţi ceilalţi. Trebuia să fii tâmpit de-a
binelea ca să fii născut în ziua aceea.

III
Hector era exact tipul de bărbat care nu suportă să i se organizeze aniversări; în mintea sa, el vedea în
asta o pură conspiraţie. Se vorbiseră pe la spatele lui, aranjaseră surpriza aşa cum alţii urzesc trădări. Şi
unde mai pui că el nu-i ajutase cu iniţiativa lui neaşteptată: să meargă pe bicicletă cu Gérard, ce idee!
Ticăloşii cam intraseră în panică; dar căzuseră iar pe picioarele lor de organizatori de surprize
(adevăraţi profesionişti). Nici măcar nu ştia ce vârstă are. Toţi oamenii ăştia uluitor de bine dispuşi
pregătiseră de bună seamă un tort care-i va reaminti cu siguranţă vârsta. Iată de ce erau toţi acolo, ca să
sărbătorească numărătoarea inversă, ca să-i îngroape falsa tinereţe în frişcă. Cu mutra pe care o avea,
atmosfera se întunecă. Se întrebară ce i se întâmplase. Hector constată că în ziua când se găsea în faţa
tuturor oamenilor pe care-i cunoştea, înfăţişarea lui era în punctul cel mai de jos. Era aici semnul
incontestabil al unei vieţi sociale neizbutite. Totuşi, această cădere a moralului colectiv fu efemeră. Când
organizezi o aniversare surpriză, eşti obligat să supralicitezi buna dispoziţie (trebuie să fii invitat pentru
a avea dreptul să faci mutre). Se simţeau cu toţii răspunzători că l-au supus pe Hector unei asemenea
umilinţe. Aşa că îşi îngăduiau tot felul de zâmbete mieroase. Nedescumpănindu-se, familia şi prietenii
băgară în faţă cântecul clasic. În privinţa asta, nici o surpriză, se cântă întotdeauna „mulţi ani trăiască…“

Ca de obicei (e un obicei prost), Hector voi să moară pe loc. Ruşinea la care-l supuneau cu toţii era
incomensurabilă. El care hotărâse să se schimbe, el care hotărâse să accepte nimfomania în faşă a
dulcineei sale, era strivit pe nedrept în tentativa sa de a deveni un bărbat responsabil. Era jucăria lor,
dintotdeauna şi pentru totdeauna. Începând cu părinţii lui care hotărâseră să-l aducă pe lume numai pentru
a se răzbuna pe plecarea fratelui său. Nu faci doi copii la interval de douăzeci de ani; n-ai dreptul…
Stătea nemişcat, încremenit în disconfortul de a fi el însuşi. În clipa aceea, ar fi dat totul să aibă
pretutindeni obiecte protectoare, colecţii imense de timbre sau de ţepuşe pentru aperitiv care să-l
ascundă de ochii tuturor. În mijlocul lor, se afla soţia lui, Brigitte a lui. Nu era deci cu amantul ei; îl mai
iubea încă puţin. Era o senzaţie vagă, o nuanţă infimă, şi totuşi resimţea dulcele ecou al speranţei: încă îl
iubea… Prefera aniversarea lui zbaterilor trupeşti cu altul. La urma urmelor, nu era chiar atât de inutil să
te naşti într-o zi, şi să sărbătoreşti ziua aceea. Ea îl iubea… Pe această mică fărâmă de dragoste care mai
rămânea, el voia să-şi trăiască viitorul ca un naufragiat pe o insulă pustie.
Mireille, mama lui, se apropie de el ca să ştie ce avea scumpul ei. Chiar că trebuia să fie multă lume
de faţă ca să-i zică ea scumpule. Această brutală întoarcere la realitate nu avu altă urmare decât să-l facă
s-o ia la goană. Coborî treptele, dar nu toate. Altfel spus, îi scăpă o treaptă. Şi se trezi după o rostogolire
destul de spectaculoasă pe palierul unui vecin. În neputinţa lui de a se ridica, se simţea ca un mistreţ rănit
de un vânător băut. Brigitte, care alergase în urma lui îl strânse în braţe ca să-l liniştească. Hector
tremura. Nu-şi rupsese nimic, însă rostogolirea, adăugată celor câteva dezamăgiri din ziua aceea, îl
speriase. Ziua aceea care începea să i se pară cam lungă. „Nu te îngrijora dragostea mea, sunt aici…“ Şi
citind cu precizie în durerea soţului său, ea adăugă: „Da, o să le spun să plece.“
 Aşa că invitaţii părăsiră aniversarea ratată.

Urcând iarăşi în apartamentul lor, ea îl întinse pe pat. Îi făcea rău s-o găsească atât de frumoasă, şi
celelalte dureri ale lui se revoltară împotriva acestui prisos inutil. Ea îl dezbrăcă şi trecu cu buretele
călduţ peste părţile înroşite ale corpului său. Neştiind prea bine cu ce să înceapă, nu prea îndrăznea să-l
întrebe ce i se întâmplase. Şi nici nu pricepea de ce încerca să-i zâmbească. Era atât de fericit că se
ocupă de el. De bună seamă că-l iubea de vreme ce era atât de blândă. Îl săruta chiar pe o rană cu
speranţa ciudată că saliva ei acidă avea să aibă drept efect o cauterizare imediată. Buzele ei aspirau şi
otrava neputinţei de a pricepe, trebuia oare chiar să încerce să afle? Oricum, Hector nu putea vorbi.
Brigitte, în schimb, trebuia să vorbească.
— Are cumva starea ta o legătură cu instalaţia video?… În fine, lasă asta… Mi-e greu să pricep de ce
nu mi-ai zis nimic… Am aşteptat toată săptămâna să-mi vorbeşti despre asta… Era fals! Un trucaj! Nu
vezi bărbatul decât din spate, şi noi ne prefacem… În ziua când ai plecat, am descoperit camerele… Şi nu
ştiam ce să fac. Am vrut să te chem ca să-mi explici. M-am întrebat dacă nu eşti nebun. Şi pe urmă am
ales să mă răzbun înscenând un adulter… Iar tu, tu n-ai spus nimic! Timp de o săptămână, n-ai zis nimic…
Ai crezut că te înşelam, şi ai rămas mut… Nu mai pot să cred că mă iubeşti…
Deci Brigitte nu săvârşise un act sexual în salonul lor; era vorba de o făcătură. Ea dăduse glas unei
întregi săptămâni de tăcere. Zâmbetul lui Hector se lăţi până la urechi. Încetineala minţii lui nu-i
îngăduise să înţeleagă că, de-acum, el va fi cel care avea să dea socoteală. Să explice de ce o filmase pe
femeia vieţii lui.
— De ce m-ai filmat?
Ea puse de mai multe ori întrebarea, şi lacrimi nestăpânite înecară acea întrebare. Înotau în
neînţelegere. Hector căută să o liniştească din priviri, să-i spună cât de tare o iubea. Ar fi vrut s-o facă
veşnică prin dragostea lui. Prins în aceste sfere fără legătură cu realitatea se gândi la un răspuns. Avea
oare de ales? Putea face altceva decât să-i spună tot adevărul? Dacă ea iubea, va reuşi să-l înţeleagă, nu-i
aşa? Părăseşti un bărbat care-ţi mărturiseşte că adoră mai presus de orice felul tău de a spăla geamurile?
E o declaraţie ca oricare alta, o răscolire particulară a senzualităţii. Femeilor le plac bărbaţii originali,
marginalii, nu-i aşa? În fine, pentru a şti ce le place femeilor, trebuie să cunoşti cel puţin două, se gândi
Hector. Se ridică şi luă mâna lui Brigitte, mâna aceea pe care o văzuse înainte de a-i vedea chipul, ne
întâlnim adesea femeia vieţii în faţa cărţilor. Amândoi, se-ndreptau spre salon. Bărbatul arăta geamul cu
degetul, iar femeia rămase absolut nedumerită. Până în clipa în care el o lămuri:
— Voiam să te filmez în timp ce spălai geamurile.
 Partea a patra
Un soi de senzualitate

I
Convins că nimeni nu va mai voi niciodată să-l vadă, Hector se pregătea să trăiască soarta solitară a
unei ploi de vară. Nu avem dreptul să nu asistăm la surprizele pe care ceilalţi ni le pregătesc. Brigitte îl
linişti aşa cum numai ea ştia s-o facă. A chemat familia şi prietenii pentru a le explica motivele fugii
subite. A inventat o căzătură pe stradă (un alibi beton). Era de înţeles, nu-i aşa? Cine n-ar fi făcut la fel?
Doar Gérard păruse neconvins, prin forţa lucrurilor, dar întrucât el nu pricepea deseori ce i se povestea,
sora lui nu-i reperase îndoiala. Pentru moment trebuiau salvate aparenţele, trebuia ca ceilalţi să fie făcuţi
să creadă că nu era nimic grav, căzăturile fiind frecvente în societăţile noastre alunecoase. Se va sili
chiar să râdă. Femeile izbutesc mereu să ţină cârma în deriva cronică a bărbaţilor. Acum când înlăturase
întrebările celorlalţi, se regăsea în faţa propriei întrebări. Întrebare imensă, majoră, întrebare fără cel
mai mic ecou în istoria întrebărilor. Cum să reacţionezi faţă de un bărbat care te filmează în secret, care
te filmează în timp ce speli geamurile? A priori, după enervarea iniţială, nu-l putea socoti altfel decât
bolnav. Şi nu poţi părăsi bolnavii, mai ales pe cei pe care-i iubeşti cu o iubire bolnavă. Căci ea îl iubea,
nu era nici o îndoială. Vreme de mai multe zile, stătuseră închişi în apartament. Ea fusese infirmieră. El ar
fi dorit ca boala să ţină mai mult, doar pentru a eterniza senzaţia aceea de a fi aşezat în palma dragostei
sale. Boala făcea din el un obiect. Se simţea ocupat ca o ţară învinsă, mai deloc răspunzător de trupul lui.
Cuplul lor se suda în aceste zile în tăcere; cu siguranţă, faza asta era necesară înainte de a avea o
explicaţie, de a reflecta la viitor. Tăcerea pansa evidenţa dragostei lor. Fără cuvinte, gesturile erau de o
duioşie accentuată. Mâinile îşi vorbeau în felul umbrelor chinezeşti, se mimau declaraţii gingaşe. În acele
momente, euforia era aproape. Un fel de extaz al animalelor primitive. În ultimele zile, Hector se strâmba
ca să simuleze dureri pe ici, pe colo. Se lăsa în voia visului nebun al unei vieţi lipsite de cuvinte, de
oameni şi de lucruri. O viaţă petrecută în contemplarea soţiei sale.

II
Nu aveau totuşi să trăiască veşnic viaţa asta de pustnic. Brigitte voia şi trebuia să ştie. De ce o filmase
şi, mai ales, de ce nu spusese nimic. Două întrebări ale căror răspunsuri aveau să le contureze viitorul.
Hector era foarte slab la capitolul explicaţie. Îl neliniştea să vorbească despre el. Se temea că ea n-avea
să-l înţeleagă şi că avea să ia un avion ca să plece din ţară, şi trenuri şi vapoare ca să se îndepărteze
radical de el. Primul cuvânt care-i veni pe buze fu cuvântul „recidivă“. Încet, el reuşi să-şi evoce trecutul
de colecţionar, înfrângerea cu Nixon, minciuna călătoriei în Statele Unite… Pe scurt, îşi bâlbâia viaţa ca
un roman. Şi mărturisi în sfârşit că voia să colecţioneze momentele când ea spăla geamurile. Era noua lui
colecţie, cea mai absurdă, cea mai nebunească, colecţia care-i otrăvea viaţa stabilă, şi totuşi, în timp ce o
evoca, inima lui palpita. Niciodată nu fusese atât de norocos într-o colecţie ca în această colecţie a cărei
eroină era soţia lui. Lucid în privinţa dramei care se juca, el respingea totuşi puterea senzuală a unui
asemenea moment. Brigitte şovăi o clipă dacă să fie măgulită, înainte de a admite ridicolul unui asemenea
gând. Soţul ei era bolnav. În fine, puţine soţii erau în stare totuşi să-şi înnebunească bărbaţii doar spălând
geamurile… Şi cu cât ceea ce asculta i se părea mai de necrezut, cu atât ştia mai bine că nu avea să-l
părăsească.

Hector plângea în hohote. Viaţa lui nu era decât o lungă boală. Vinovat de a fi recidivat într-un fel atât
de cumplit, era de datoria lui să-şi asume responsabilităţile (această expresie îi făcea greaţă) şi să plece.
N-avea dreptul să otrăvească dragostea lor. Până la colecţia asta îngrozitoare, el nu implicase niciodată
pe nimeni în boala lui. Brigitte îi era necesară; fără ea, colecţia nu exista. Ecuaţia era de o perversitate
rară. În chip dramatic, îşi căută valiza. „Trebuie să plec!“ strigă el ridicând pumnul. S-ar fi zis că e un
actor la un test pentru un rol de dublură. Cei care pleacă în chip atât de ostentativ nu pleacă niciodată.
Soţia lui începu să râdă de năzdrăvăniile lui şi de ciudăţenia cuplului lor. Visase, în vremea tinereţii,
când domnesc clişeele, o viaţă cu un bărbat puternic şi ocrotitor; împreună, ar fi avut copii: un băiat
amator de fotbal, şi o fată care cântă prost la pian. Nu visase niciodată un bărbat care să saliveze la felul
ei de a spăla geamurile. Şi totuşi îi plăcea ideea asta mai mult decât orice: nici o clipă a vieţii ei nu
semăna cu o idee rumegată.

— Lasă valiza!
Hector se conformă imediat după cuvântul „lasă“. Ea puse un deget pe gura soţului său, semn bine
cunoscut care îndemna la tăcere. Îl luă de mână şi îi propuse să meargă spre salon. Încet, ei trecură de
culoarul lor. Şi în odaia în care avusese loc şocul spălatului, ea rosti cu o voce leit Lolita:
— Aşadar îţi place să spăl geamurile?
El mişcă din cap de sus în jos. Ea reluă:
— Ştii, dragostea mea… Toate cuplurile au fantasmele lor şi obsesiile lor… Şi, ca să fiu sinceră,
prefer treaba asta decât să mă duci într-un local unde se face sex în grup… Şi pe urmă, e destul de practic
fiindcă pot să curăţ geamurile… Nu, nu văd nimic supărător, găsesc chiar că suntem un cuplu relativ
normal… Iar eu, femeia pe care o iubeşti, sunt datoare să-ţi potolesc fantasma…
Acestea fiind zise, ea se sui pe scăriţa magistral prevăzută în acest scop. Hector, care nu era de acord
cu cuvântul „fantasmă“ (era vorba de pulsiuni nestăvilite şi patologice, în vreme ce de fantasme poţi să te
şi lipseşti), nu avu într-adevăr nici o posibilitate de a scoate sunete deoarece, de cum se pornise mişcarea
de spălare, gâtlejul i se uscase. Era în acea lucrare o particularitate sublimă care propulsa clipa pe
culmile colecţiei sale: particularitatea aceea era anunţarea propriu-zisă a clipei. Soţia lui îl privise drept
în ochi ca să-i spună: „Voi spăla geamurile pentru tine“… Incontestabil, spălatul acela se număra printre
capodopere; ca să nu spunem că era capodopera colecţiei sale. Da, era apoteoza. Şi el înţelese
ingredientul major care, alături de anunţ, îl răpunea de plăcere: lipsa de vinovăţie. Pentru prima dată, se
delecta cu fascinaţia lui senzuală în plină lumină. Nu mai era pitit în întunecimea ciudăţeniilor sale.

O dată curăţată ultima murdărie, Brigitte coborî iar la soţul ei. Hector nu ştia cum să-i mulţumească.
Brigitte i-o tăie:
„Nu-mi mulţumi… Încă o dată, e ceva normal într-un cuplu… Iar dacă vrem să funcţioneze cuplul
nostru, va trebui şi tu să-mi potoleşti fantasmele…“
Mintea lui Hector se opri o clipă pe această ultimă expresie. Nu se gândise niciodată că soţia lui putea
să aibă şi ea fantasme. Brigitte era prea neprihănită pentru aşa ceva… Sau poate că fantasma ei era să
aprindă lumina, aşa, o dată, în timp ce făceau dragoste. Să aprindă lumina doar aşa, ca să facă nebunii.
Asta era pesemne fantasma ei. Brigitte cea atât de blândă. Brigitte cea cu divine pulpe, Brigitte care se
apropia de urechea lui ca să-i destăinuie fantasma ei.
 Hector izbuti să cadă deşi stătea jos.

III
Hector preţui o calitate până atunci subapreciată la soţia lui: înţelegerea situaţiei. Asta îi punea pe
amândoi pe picior de egalitate. Ea se transforma în animatoare senzuală pentru a salva cuplul.
Echilibrându-le relaţia, le şlefuia deosebirea, făcea ca graniţa dintre ei să devină poroasă. Brigitte avea
resurse nesfârşite de compătimire; dacă dintr-o dată compătimirea ar deveni vitală pentru a face să
meargă maşinile, Statele Unite ar ataca-o pe loc. Îl îmbrăţişa pe Hector în penumbră, îmbrăţişările lor
erau din ce în ce mai puţin sexuale; se iubeau în singurătatea lor. Stăteau înlănţuiţi cât mai îndelung cu
putinţă. La cererea lui, ea spăla ferestrele.
Aşa avea să fie viaţa lor.
Era prea devreme ca să-şi revadă familia şi prietenii (simulaseră o călătorie în Statele Unite ca să nu
trebuiască să explice claustrarea lor)… Se hotărâră să-şi zugrăvească tot apartamentul în alb şi lăsară,
mai mult sau mai puţin voit, zugrăveala să se reverse. Deveniră albi timp de câteva zile. Amanţi albi pe
fond alb.
Dragostea lor era o artă modernă.
Desigur, nu era totul atât de roz. Să trăieşti în doi având drept singură ocupaţie spălatul geamurilor din
timp în timp era monoton. Naşterea unui copil ar fi putut să-i împlinească, dar trebuia prea multă vreme,
ei voiau să aibă ceva de făcut imediat. La drept vorbind, se aflau într-o etapă de reconstrucţie, şi nu se
putea prevedea nimic în momentele acelea de alinare. Toate celelalte colecţii ale vieţii lui se sfârşiseră
întotdeauna într-o bună zi, dar cea din urmă părea să dobândească o uşurinţă legendară. Nu se mai sătura
în dorinţa lui de a o vedea pe Brigitte spălând geamurile. Era mereu aceeaşi mişcare, şi cu toate astea atât
de diferită de fiecare dată. Deplasarea încheieturii mâinii, micul oftat de pe buzele ei, după zi şi după
anotimp, geamurile nu erau spălate în acelaşi fel. Colecţia lui se îmbogăţea vizual ca nici o alta. Ploaia
aducea uneori sare şi piper, furtuna făcea din spălat o artă atât de delicată. Dar o dată cu trecerea
excitaţiei, se cădea din nou în mlaştina proastei dispoziţii. Hector retrăia starea pe care o cunoscuse de-a
lungul întregii lui vieţi, acea nelinişte permanentă a colecţionarului, drogat în luptă cu o putere
dictatorială.

Brigitte trebuia să părăsească domiciliul pentru a face cumpărături, era nevoie să mănânce. În aleile
din supermarket-uri, ea era o femeie fără vârstă. Un băiat o agăţa la raionul legume şi fructe, era o femeie
care putea trezi dorinţa, atâtea mâini ar fi visat să-i pătrundă o clipă în decolteu, să-i apuce sânul uitându-
şi degetele acolo. Fantele de supermarket propunea să-i ofere ceva de băut, adică s-o reguleze într-un
motel de doi bani. Se închipuia cu coapsele desfăcute, cu siguranţă că i-ar fi plăcut puţin, aşa, ca din
întâmplare. Unii au noroc la agăţat. Şi după aia, nimic, n-aveau să vorbească despre literatură; iar când el
avea să tragă perdelele, n-avea să zică nici pâs în faţa geamurilor de bună seamă murdare ca ale oricărui
motel. Asta o enerva din capul locului. Ea voia să spele geamuri.

Hector ieşea şi el. Îi plăcea nespus să ia linia şase de metrou. Erau multe pasaje aeriene pe linia asta.
Găsea că geamurile vagoanelor erau murdare. Închipuindu-şi că soţia spală geamurile alea, îşi aduse
aminte cât era de stânjenitor să aibă o erecţie într-un loc public. Era şi un motiv de bucurie (o idee de
întoarcere la viaţă). Cu toate astea, în tuneluri, îl năpădeau valuri de căldură. Avea impresia că devine
chiar el metroul înghiţit de găurile negre. Hector coborî la staţia următoare. Întâmplarea făcu ca staţia să
se numească „Montparnasse-Bienvenue“, „Montparnasse–Bun venit“. Fără cuvinţelul acela de bun venit,
şi-ar fi pus cu siguranţă capăt zilelor. Era o staţie cu nume omenesc, unul din rarele locuri subterane în
care, în faţa golului, nu aveai teama fizică de a fi împins din spate.

IV
Încetul cu încetul, viaţa lor căpăta iarăşi viaţă. Încercau să râdă de întorsătura poveştii lor. Îşi ofereau
câte un mic spălat, şi se culcau. Hector redobândea o înfăţişare demnă de bărbat semimodern. Îşi
anunţaseră oficial întoarcerea din călătorie, totul avea să reînceapă într-o splendidă lumină. În sfârşit,
aveau să poată potoli strania fantasmă a lui Brigitte. N-o putuseră face mai înainte deoarece pentru
fantasma asta trebuiau să fie invitaţi la nişte prieteni. Îi aleseseră pe Marcel şi Laurence (dar mai aveau
ei într-adevăr şi alţi prieteni?).

Marcel deschise braţele cât putu de larg, cât îi îngăduiau pereţii, adică. Laurence, cu ochii sclipind
vioi, primi cuplul în fugă fiind încă foarte ocupată în bucătărie (o friptură). Hector, deja stânjenit, se cam
temea de seara asta. Dar nevastă-sa îi oferea atâtea spălaturi încât efectiv nu mai avea de ales. Brigitte
părea dintr-o dată perversă, pe chipul ei se puteau chiar repera câteva zâmbete de femeie uşoară. Ai fi zis
că a condus dintotdeauna acest gen de ceremonie şi, suficient de sigură pe sine, îi lăsă partenerului destul
timp ca să se relaxeze. Pentru asta, nu avu altă alternativă decât să facă ceea ce urmează: în timp ce
amândouă perechile degustau un punci marcelian, o felie de lămâie şi trei de surprize, ea se arătă
extaziată de apartamentul atât de frumos. Chiar dacă era o sportivă de înalt nivel, Laurence nu rămânea
niciodată nepăsătoare la complimentele privind felul ei de a vedea de casă. Se simţi mândră că o femeie
îi arăta respect. Dar foarte curând acest sentiment se risipi la o altă constatare a Brigittei:
— În schimb, dacă pot să-mi permit… Găsesc că geamurile voastre nu sunt perfect curate.
Hector se înecă, scuipându-şi punciul. Marcel se porni pe râs până în clipa când întâlni privirea cruntă
a lui Laurence. După ce complimentele privitoare la interiorul ei îi produseseră o bucurie aproape
sexuală, acum încasa în faţă o remarcă asupra geamurilor ei. Se bâlbâi că nu avusese efectiv timp… În
sfârşit, da, era o neglijenţă… Pe scurt, cerea iertare. Brigitte îi spuse că nu e grav deloc şi se scuză
pentru sinceritatea ei, doar sinceritatea era un semn de prietenie, nu-i aşa? Brigitte, pusă pe îndrăzneli, se
ridică şi se îndreptă spre geam.
— Dacă nu te deranjează, o să dau puţin cu cârpa ca să fie totul perfect în salonul ăsta…
— Ce te-a apucat? se răsti Laurence. Eu trebuie să fac asta! Suntem la mine acasă!
Într-o pornire pe care nu şi-o putu stăpâni, Hector strigă: „Nu, las-o pe Brigitte să spele geamurile!“ Pe
urmă, înţelegând ciudăţenia vorbelor lui, ca şi felul neaşteptat în care se aprinsese, reluă mai potolit:
„Da… ăă… Ei îi place treaba asta… să spele geamurile… Asta e, adică n-o deranjează cu nimic… În
sfârşit, înţelegeţi…
Ceea ce vedeau de fapt, Laurence şi Marcel, era că poftiseră la masă nişte maniaci năstruşnici.

Lui Brigitte lovitura îi izbutise din plin. Hector era dintr-o dată excitat, gata să potolească fantasma
soţiei sale. Dar întorcându-se spre ei, ea se găsi în faţa a trei chipuri nemişcate. Marcel şi Laurence o
fixau stăruitor. Era curios că purtarea ei, desigur îndrăzneaţă, avusese un efect atât de puternic asupra
gazdelor. De acord, nu prea se face să discuţi curăţenia unui loc unde eşti invitat; şi încă mai puţin să vrei
să faci tu curăţenie. Dar gata, fusese vorba doar de o joacă, nu era cazul să înţepenească toţi. Nu vorbea
nimeni, aşa că simţi nevoia să se apere: „Nu, a fost doar o glumă!“ Brusc, Marcel şi Laurence îşi
descreţiră fruntea, şi se întoarseră la realitate fără a şti prea bine ce li se întâmplase. Începură să râdă,
pricepând umorul lui Brigitte. Se aşezară la masă.

Lui Hector nu-i mai prea era foame. Soţia îl excitase prea tare, după care însă nu urmase nimic.
Trebuiau să stea la masă, în timp ce el rămăsese cu spălatul ăla neterminat, sau în orice caz prea grăbit.
Din fericire, asta din punct de vedere social evident, subiectul cinei era pentru moment Statele Unite.
Subiect pe care-l expuneau mecanic, ca în vremurile bune ale mitomaniei lor. Şi pe urmă, friptura era
aproape gata, aşa că, fidelă ritualului, Laurence îl chemă pe Hector în bucătărie. El se ridică suflând greu,
resemnându-se cu ideea pipăirii testiculelor. Ca de obicei. Din ce în ce mai excitat, i-o luă de data asta
înainte şi puse mâna pe sânii lui Laurence. Şocată, indignată, ea îi trase o palmă pe loc: „Ce-ţi veni, nu ţi-
e bine? Porcule!…“ El rămase fără glas şi umflă platoul cu friptura. Mergând spre masă, era încă uluit de
ceea ce descoperise: nimfomania are sens unic.

Brigitte spălase geamurile, Hector încins peste măsură încasase o palmă neaşteptată, cina se arăta cât
se poate de promiţătoare. Iar fantasma încă nu se urnise. Fantasma moţăia undeva foarte aproape de
desert. Mai înainte, trebuia digerată friptura aia un picuţ uscată. Dar ţinând seama de ce se vorbise la
aperitiv, nici vorbă nu putea fi de critică. Totul era excelent, numai că, pentru a douăsprezecea oară în
seara aceea, se simţea nevoia de puţină apă. „Găsiţi că e uscată?“ se nelinişti Laurence. „Bineînţeles că
nu“, răspunseră în cor nişte gâtlejuri uscate. Ce bine i-ar fi stat fripturii aceleia să fie înecată într-un
ocean de sos înainte de a fi mâncată. În sfârşit, desertul încheie cina amărâtă cu o insulă plutitoare în
formă de apoteoză mediocră. Insula propriu-zisă se lupta ca să nu se scufunde, şi Marcel, amator de
vorbe de spirit, numi obiectul acela un Titanic plutitor.

Brigitte şovăia; nu mai era chiar atât de sigură că voia să-şi potolească fantasma. Şi mai ales nu putea
garanta că acea poftă senzuală nu era doar un răspuns la spălat. Un sistem vital, după părerea ei, pentru
echilibrarea cuplului lor. La drept vorbind, reamintindu-şi toate momentele erotice petrecute în penumbra
odăii ei de adolescentă virgină, momentele în care se atingea într-un fel încă neclar, i se întâmpla să aibă
imagini ciudate în cap. Îşi închipuia un bărbat pe care l-ar iubi, un bărbat care din dragoste pentru ea ar fi
în stare să… Nu, cu neputinţă ca un asemenea lucru să-i fi trecut prin cap… Fiecare avea fantasma lui, îşi
spunea ea din nou sorbind încă puţin din punciul acela din fericire înşelător. Întrucât ameţeala sporea, ea
dobândea îndrăzneală, şi dorinţa ei crescândă, măcar o dată, n-avea să se mistuie în frustraţie…
Îi făcu un semn lui Hector.
Atunci…
Atunci, el se ridică brusc, şi începu să se dezbrace.
Prevăzând ceea ce era de prevăzut, el îmbrăcase o simplă cămaşă şi un pantalon fără centură. Ca atare,
rămase în pielea goală în câteva secunde. Grozav de stânjenit, îi aruncă o privire prietenească lui Marcel.
Acesta, care primise destăinuirile spălatului, nu fu cu adevărat surprins. În schimb, Laurence făcu peste
măsură pe mironosiţa (cum altfel), acoperindu-şi ochii cu mâinile. Sexul lui Hector era un sex destul de
scurt, nu ocupa prea mult loc. Brigitte era din ce în ce mai excitată de ideea că bărbatu-său era ţinta
privirilor (Laurence îşi luase totuşi mâinile de la ochi pentru a analiza anatomia hectoriană).
— Putem să te întrebăm ce-i cu tine? întrebă Marcel.
— Nimic… Voiam numai să aflu părerea voastră despre sexul meu. Numai pe prieteni pot să-mi permit
să-i întreb aşa ceva. E foarte jenant pentru mine, dar mi-ar plăcea să fiţi cinstiţi…
— Ascultă, ne iei cam din scurt…
— Aha, bănuiam eu… vi se pare mic?
— Nu, nici vorbă, îl linişti Marcel. Numai că nu prea avem puncte de comparaţie. Eu personal, eu n-
am văzut prea multe, în afară de a mea… Iar Laurence, nu cred că a văzut mai mult de două înaintea
mea…
Laurence fu cât pe ce să se înăbuşe. Apoi se enervă:
— Ştii ce, găsesc apucăturile astea foarte deplasate! Ai venit la noi la masă, nu suntem într-un club
unde se schimbă partenerii! Şi dacă vrei să ştii tot, sexul tău e mijlociu, nici mai mult nici mai puţin… Nu
e interesant, n-are nici o calitate specială… mi se pare cam veşted în zona lui pretesticulară…
(aprinzându-se deodată:) În ce priveşte capul, e uşor crestat… Mi se pare că eşti un ejaculator
precoce… În sfârşit, nu pot să fiu chiar sigură… (ţipând:) În orice caz, eşti un sprinter! Asta fără nici o
îndoială! Ai sulă de sprinter!
Se opri brusc la vederea chipurilor halucinate ale comesenilor ei. Dar foarte curând, ciudăţenia acelei
clipe fu înghiţită în ciudăţenia acelei seri. Nu mai aveau destulă energie pentru a se opri asupra unor
amănunte (în fine…).
Hector pândea un semn al soţiei sale; îi îngădui să se îmbrace la loc. Atunci, se ridicară şi plecară
mulţumind călduros pentru această seară delicioasă. La drept vorbind, nu erau să rămână la nesfârşit după
actul lor terorist. Şi apoi, aşa cum se întâmplă adesea, o dată ce sexele erau scoase la iveală, nu mai
aveau multe să-şi spună. Marcel şi Laurence puseră extravaganţa subită a prietenilor lor pe seama
călătoriei lor recente în Statele Unite. Americanii sunt cu zece ani înaintea noastră, afirmă Marcel. Nu m-
ar mira ca în curând bărbaţii să-şi arate daravela la sfârşitul fiecărei mese.
În vara următoare, aveau să plece cu siguranţă la Chicago.

Aşadar fantasma lui Brigitte era ca Hector să-şi arate sexul. Mai precis, fantasma era ca sula
bărbatului ei să fie un subiect de discuţie, să fie analizată de toată lumea ca o insectă pusă sub lupă. Îi
plăcuse mutra lui jenată de bărbăţel iubit. Fusese atât de viteaz încât ar fi spălat geamurile toată noaptea
dacă şi-ar fi dorit-o el. Fiecare îşi potolise propria fantasmă. Erau în sfârşit un cuplu la fel ca celelalte
(aveau oare să se gândească să cumpere o căsuţă la margine de oraş?). Se hotărâră să se întoarcă pe jos.
Sub lumina lunii, umblau mână-n mână, întâlnind toate celelalte perechi îndrăgostite care umblau mână-n
mână. Parisul e un oraş mare pentru toţi cei ce se iubesc cu o iubire atât de obişnuită. Miezul nopţii.
Turnul Eiffel scânteia cu precizie, în dosul magiei erau totdeauna nişte funcţionari. Iar pe malul Senei,
Hector avu următoarea intuiţie:
— Era oare într-adevăr fantasma ta?
Brigitte începu să râdă.
— Sigur că nu, nu era o fantasmă! Fantasmele mele sunt mult mai simple decât astea… Fantasmele
mele sunt să facem dragoste într-un cinema sau un ascensor… Am vrut doar să ştiu ce eşti în stare să faci
pentru mine, din dragoste… La urma urmelor, o să spăl geamurile toată viaţa mea ca să te excit… pervers
mic ce eşti! Voiam numai să verific dacă meriţi… Hai să mergem, am impresia că la noi geamurile sunt
murdare…

V
 Totul era ca-n vremurile bune. Hector voia s-o ducă pe Brigitte la Bibliotecă, să respire aerul în care
se plămădise foetusul iubirii lor. În faţa Atlasului Statelor Unite, mâinile lor aveau să se regăsească în
chip firesc. Mâinile nu aveau creier, ci o memorie a dragostei. La intrare, se despărţiră ca să poată da
naştere întâlnirii întâmplătoare în faţa cărţii lor. Brigitte se gândi la cartea lui Cortázar în care amanţii
umblă pe stradă până în clipa când se întâlnesc — în sfârşit. O citise în ziua când împlinea optsprezece
ani, în timpul unei vacanţe petrecute la un unchi cam gras. Trecând prin faţa tuturor studenţilor, ea îşi
atinse în treacăt tinereţea, în amintire. Viaţa ei îi părea suprareală, şi totuşi, contemplând toate cefele alea
statice, înţelese cât de mult îi plăcea viaţa aceea ieşită din comun. Suprarealul era o limbă care o gâdila
în inimă. Începu să umble mai repede, era momentul acela când, în filme, se cadrează pe eroină. Nu mai
există atunci nimic decât mişcarea picioarelor. Muzica strică întotdeauna scenele astea. Ar trebui
interzisă muzica la filmarea femeilor, melodia lor este tăcerea.
Se redescoperiră în faţa cărţii, şi se sărutară în faţa legăturilor roşii.

Adesea, e de ajuns să fii puţin fericit ca să nu mai observi nefericirea altora. În cazul de faţă, era vorba
mai curând de ceva contrar. De când înţelesese durerea fratelui său, Ernest se apropiase de el. În ziua
aniversării, el nu crezuse în alibiul căzăturii (fusese, de atâtea ori, martorul rătăcirilor fratelui său mai
mic). Hector îi povestise totul. Convingându-l că erau un cuplu ca oricare altul, Brigitte îi înlăturase orice
vinovăţie. Era acum în stare să-şi evoce fascinaţia pentru spălatul geamurilor. Ciudată fantasmă, se gândi
Ernest. Atunci, Hector preciză că era vorba tot de colecţionită. Cu regularitate, soţia lui îi potolea
dorinţele pentru a-i îngădui să supravieţuiască.
— Eşti cel mai fericit dintre oameni! se extazie Ernest.
Hector se arătă mirat, şi întrebă dacă Justine nu-l satisfăcea sub raport sexual. Aveau, pentru prima
dată, o discuţie asupra raportului lor cu femeile. Vrând să vorbească despre el, Ernest începu să se
bâlbâie. Aparenţa vieţii lui izbutite se transformă într-o masă incertă, aproape informă. Nu-şi îngăduise
niciodată să fie un subiect de discuţie. La drept vorbind, nu găsise niciodată o fiinţă omenească în stare
să joace rolul celui mai bun prieten. Atunci fratele său proaspăt realizat îl împinse să se destăinuie.

Nu Justine era problema. Justine avea un trup care putea să-i procure fantasme oricărui adolescent, şi
oricărui bărbat care se consideră un veşnic adolescent. Avea un fel destul de rar întâlnit de a fi în pat.
Dar timpul, în tragedia lui de cel mai pur stil clişeu, le nimicise jocurile erotice. Ernest se minţea; el ştia
că era vorba mai puţin de uzura timpului cât de dragostea lui nepieritoare pentru femei. O înşelase cu
Clarisse, şi urmele unghiilor fuseseră cât pe ce să fie sfârşitul căsătoriei lor. Poate că lucrurile chiar aşa
trebuiseră să se petreacă? Din slăbiciune (căsătoria te face slab), din frica de o anume singurătate
prielnică tuturor rătăcirilor, se împăcaseră. Ea îl iertase, ceea ce însemna că nu reuşise să-şi închipuie
viaţa fără el. Această abatere sexuală fu singura dată când ea ştiu că soţul ei o înşală. Rămânea
încredinţată că femeia aceea fusese singura lui amantă. Se înşela: Ernest nu încetase nici o clipă să-şi
creeze tot felul de aventuri ca să trăiască. Obsedat de femei, de mişcarea şi de graţia lor, nu-şi amintea de
nici o clipă din viaţa lui în care să nu fi fost bântuit de o femeie, necunoscută sau aproape cunoscută. I se
întâmpla, în timpul pauzelor de masă, să umble pe stradă numai ca să vadă femeile umblând. Tirania asta
în aer liber făcea din el un sclav instalat în dictatura simţurilor.

De ce-i povestea toate astea? Hector găsea că povestea era destul de obişnuită. Se gândea că nu era
nimic patologic într-o asemenea pasiune, că multor bărbaţi le plăceau femeile într-un fel exagerat, isteric.
Nu pricepea de ce Ernest îl invidia pentru pasiunea lui fixă. Pasiunea lui pentru spălat era nemaipomenit
de monogamă. Nu numai că nu-i plăcea decât soţia lui, ci mai mult decât atât, îi plăcea la ea o acţiune
precisă! Pentru toţi bărbaţii sleiţi de mişcarea neîncetată a tocurilor cui, Hector putea trece drept un mit
al tihnei. Ceea ce el considera drept o tiranie patologică era un paradis aseptizat. Ernest visa s-o
iubească pe Justine la nebunie în timp ce spăla geamurile. Voia, şi el, să aibă parte de fascinaţia senzuală
sedentară.

Rămas singur, Hector avu un sentiment de dezgust. Oamenii pe care-i admirăm nu au dreptul să ne
prezinte slăbiciunea lor. Fratele ăsta care fusese un reper se volatilizase ca aerul dintr-un balon spart.
Soţia lui îl scăpase de vinovăţie, fratele lui tocmai îl transformase într-un mit, el, care fusese ultima roată
a trăsurii sociale devenea deodată un bărbat stabil. În ritmul ăsta, nu mai era mult până la a fi considerat
drept charismatic. Un bărbat stabil, expresia îl fascina. Curând, aveau să i se ceară sfaturi, şi el va şti
cum să răspundă. Va citi paginile colorate din Figaro, şi va vota în sfârşit cu dreapta. În timp ce bătea
cuminte câmpii (pesemne îşi împrumutaseră cuvântul), Gérard apăru pe neaşteptate.
— Soră-mea nu-i acasă?
— Nu, Brigitte nu e acasă.
— Se nimereşte bine, pe tine voiam să te văd.

Înainte, nimeni nu venea niciodată să-l vadă pe neaşteptate.

Hector şi cumnatul său nu se văzuseră de când cu faimoasa afacere a şantajului care avusese drept
consecinţă o tortură. Acest episod, se înţelege de la sine, nu fusese niciodată cunoscut de nimeni
altcineva; duşmanii care ajung la violenţă se unesc adesea în tăcere. Păstrau amândoi o minunată amintire
a după-amiezei lor sportive, şi extra-sportive. Se strânseră în braţe, destul de îndelung în sâmbăta aceea.
Gérard iscodi cu privirea chipul lui Hector şi, în calitate de cunoscător, îi admiră marea capacitate de
cicatrizare. Practic nu exista nici o amintire a tăbăcelii. Inclusiv cu privire la dinţi, deoarece doi dinţi noi
propulsaseră în uitare, prin charisma calciului lor, pe cei care fuseseră rupţi.

Hector propuse o cafea, sau orice fel de băutură capabilă să-i dovedească apetitul pentru discuţie.
Gérard chibzuise mult, de mai multe săptămâni. Neobişnuit cu o asemenea întrebuinţare, creierul său
trecu pe lângă o supraîncălzire aproape primejdioasă. Motivul chibzuinţelor lui: minciuna vieţii sale.
Peste putinţă să continue aşa! Nu aveai dreptul să te faci iubit şi admirat pe temeiuri false. Înainte de
ameninţarea cumnatului său, el uitase totuşi că era vorba pur şi simplu de produsul propriei lui mitomanii.
Se lăudase atâta cu isprăvile lui mincinoase că se încredinţase de victoria repurtată în cursa Ouarzazate–
Casablanca. Dacă toată lumea îl credea, trebuia să fie cu siguranţă adevărat. Şi apoi, erau prietenii din
fotomontaj (vecinii): şi ei se foloseau de fotografie pentru a-şi dovedi prezenţa pe podiumul vestitei
curse. Atunci, strânşi toţi trei laolaltă, li se întâmpla să-şi reamintească de cursă, născocind de fiecare
dată amănunte din ce în ce mai uluitoare. Cum să nu le dai crezare, în aceste condiţii? Până în ziua când
Hector venise să zdruncine legenda vieţii sale. După agresiune, nu se mai putea privi într-o oglindă; de
partea cealaltă, nu se trişa. Era o problemă de încredere în sine. Rămânea încredinţat că viaţa lui, fără
evenimentul acela, nu valora nimic în ochii altora.
În ochii altora.
Hector repetă în gând această expresie. Totul i se părea cât se poate de simplu. Şi el voise, toată viaţa
lui, adunând obiectele cele mai absurde, să pară important construindu-şi o identitate materială. Crescut
de o mustaţă şi de o supă, reperele lui produseseră vânt. Ouarzazate–Casablanca era o colecţie ca oricare
alta. Fiecare îşi găsea hrana fantasmatică. Hector-ul dezvinovăţit îi explică lui Gérard că nu trebuia să
spună nimic. Trebuia să-şi asume, şi să-şi păstreze izvoarele bucuriilor sale.
— Eşti fericit atunci când vorbeşti de cursa aia?
Chipul iluminat al lui Gérard făcea cât toate discursurile. Nu avea dreptul să se amputeze de cea mai
mare plăcere a lui, sub pretextul absurd al transparenţei. Căci admiraţia pe care o trezea în privirea celor
pe care îi iubea era felul lui de a savura plăcerea. Căutarea luminii poate să pară sănătoasă, dar ea nu ne
face neapărat fericiţi. Nu trebuie să căutăm să ne nimicim minciunile şi impulsurile. E poate de ajuns să
le încuviinţăm. Se gândea iarăşi la fratele lui şi la suferinţa lui sub dictatura femeilor. Ar putea găsi
cuvintele, acum. Gérard observa chipul lui Hector. După o tăcere, el confirmă că trebuie mai ales să nu
mărturiseşti nimic. Era sfatul celui care voise să-l denunţe! Era ceva de neînţeles. Iar neînţelegerea era o
senzaţie pe care Gérard o cunoştea bine.

Convins de cumnatul său, Gérard răsuflă adânc, socotind cât se poate de absurde acele săptămâni
petrecute în întrebări. De fapt, el ştia prea bine că n-ar fi putut mărturisi niciodată. Ca în afacerea
Romand, s-ar fi văzut silit să-şi împuşte părinţii mărturisindu-le adevărul. Sora lui se întoarse în sfârşit
acasă. O găsi frumoasă, dar nu izbuti să deducă de aici că ea înflorea de-a binelea. E adevărat că ea se
simţea din ce în ce mai bine. Brigitte se aruncă asupra fratelui ei, extrem de fericită să-l revadă. Îi pipăi
muşchii, şi constată că dispariţia lui recentă era urmarea unei importante preocupări pentru întreţinerea
condiţiei de atlet de înalt nivel. El răspunse că avea întru totul dreptate, nu fără a fi aruncat o privire
discretă către Hector. Acesta din urmă îi făcu un semn complice. Când trăieşti pe o minciună bine unsă,
lucrurile merg foarte uşor. Ceilalţi îşi petrec timpul făcând ipoteze, punând întrebări, astfel că
mincinosului îi ajunge să spună da sau să spună nu.

Ca perfectă gazdă ce se afla, Brigitte nu era niciodată luată pe nepregătite atunci când se invita un
invitat familial. Se găseau mereu două sau trei fleacuri (expresie cochetă) care puteau fi încălzite la
repezeală. Putea chiar fi auzită râzând în bucătărie, singură şi fericită. Nu e cumva aici un pic de isterie?
se întrebă bărbatul ei. Apoi se gândi la altceva, ca să nu devieze către o poftă de spălat care ar fi fost
jenantă în faţa lui Gérard.
Sună telefonul.
— Sunt în bucătărie, poţi să te duci tu, iubire?
Hector se ridică. Era Marcel. Deci nu era supărat pentru cina nudistă, ce uşurare! Hector nu îndrăznise
să sune după tot ce se petrecuse, mult prea încurcat pentru a explica întreaga poveste. Vocea lui Marcel
era incredibil de scăpărătoare. Laurence era foarte aproape deoarece i se putea auzi răsuflarea
puternică… Ea şopti: „Deci, ce zice?“ Marcel astupase receptorul pentru a-i răspunde lui Laurence:
„Aşteaptă, ce naiba, cum vrei să vorbesc cu el dacă mă pisezi în halul ăsta! Lasă-mă să destind
atmosfera, mai întâi!“ Dacă Marcel fusese întotdeauna incredibil de simpatic cu Hector, conversaţia care
se anunţa părea că va întrece toate momentele de simpatie. Se putea spune pe şleau că Marcel îi lustruia
încălţările prietenului său. Zicea că trecuseră o sută de ani de când nu se mai văzuseră, că îi simţea lipsa,
că ar trebui să-şi ofere cândva o călătorie în patru, şi curând o nouă cină (nici măcar o aluzie la scena de
exhibiţie) etc. În sfârşit, el întrebă ce mai făcea Brigitte. Marcel se opri şi-şi trase răsuflarea. Da, cum o
mai duce? Hector mărturisi că depistase la soţia lui un început de isterie, şi râse. Marcel se agaţă îndată
de râsul ăsta ca să râdă şi el. În fine, îndrăzni să spună ce-l frământa: „Uite ce e, Laurence şi cu mine, ne-
ar face mare plăcere… în sfârşit, poate o să ţi se pară ciudat… să mai vină Brigitte să spele geamurile la
noi…“ Hector izbucni într-un râs nestăpânit, de necrezut ce prieteni caraghioşi avea. Şi văzând-o pe
Brigitte ieşind din bucătărie, închise telefonul căci trebuiau să mănânce.

O dată aşezaţi la masă, Brigitte întrebă ce voiau şi, mai ales, dacă nu erau supăraţi pentru seara cu
pricina.
— Nu numai că nu sunt supăraţi, dar Marcel a glumit cu mine, întrebându-mă dacă nu vrei să vii să
speli geamurile la ei!
— A, e nostim, se răzbună…
Gérard nu pricepu nimic din discuţie, şi atunci se hotărî să ia taurul de coarne şi aduse vorba, fie ce-o
fi, de Ouarzazate–Casablanca.

VI
Brigitte le făcu o vizită părinţilor ei. Încerca să se ducă să-i vadă o dată pe săptămână. Când Hector nu
mergea să-şi vadă mama, o însoţea mereu cu plăcere. Socrii lui ar fi fost nişte părinţi ideali. Simpli,
drăguţi, atenţi, se putea chiar discuta cu ei de una, de alta. De câteva luni, îmbătrâniseră grozav. Mai ales
tatăl care nu mai putea practic să umble. Toată viaţa lui, îi plăcuse nespus să părăsească domiciliul
conjugal ca să facă plimbări, mai mult sau mai puţin lungi. Se ducea deseori să fumeze ţigări în localuri şi
să joace cărţi povestind tâmpenii despre femei. Cu siguranţă, cuplul rezistase graţie escapadelor lui.
Nemaiputând umbla, ceea ce îl deranja cel mai mult era să-şi vadă soţia toată ziua. Bătrâneţea reduce
spaţiul vital al cuplurilor. Sfârşeau unul peste altul, ca şi cum se pregăteau pentru locul de veci. La vârsta
asta la care nu mai prea aveau multe să-şi zică, trebuia să înşiri banalităţi. Brigitte, în cursul vizitelor ei,
se transforma în arbitru. Le dădea note la purtare şi nu căuta cu adevărat să-i împace. Tatăl ei vorbea din
ce în ce mai puţin, ea suferea că nu mai găseşte subiecte de discuţie care să-l intereseze. Nu voia
niciodată să vorbească despre trecut. Nici despre prezent, nici despre viitor în cele din urmă. Atunci, ea
îl privea pe bărbatul bătrân care era tatăl ei. Chipul lui zbârcit de o piele tot atât de scurtată ca şi timpul
care-i rămânea de trăit. Observându-l, în loc de deprimare, ea se gândea mai mult ca oricând că trebuia
să profite de viaţă. Chipul tatălui ei, în decăderea lui, cântărise cu siguranţă în atitudinea ei din timpul
crizei conjugale.
Brigitte se înfiinţa mereu într-un fel foarte viu; şi, înainte de a se cufunda din nou în nimicul lui de
fiecare zi, tatăl ei ofta: „A, e fiică-mea!“ Ieşea la cumpărături cu mama ei şi aducea mereu daruri pentru a
da viaţă locului acela. Cu ocazia ultimei sale vizite, mama lui Brigitte evocase dorinţa lor de a părăsi
Franţa, ca să se ducă într-un azil de bătrâni la Toulon. Ar fi categoric mai complicat pentru ea şi fratele ei
să se ducă să-i vadă; nu era oare o strategie de îndepărtare, ca o ultimă etapă înaintea morţii? Ea nu prea
voia să se gândească la asta, rămânea la lucruri concrete. Vorbea iar de dna Lopez, adorabila menajeră
pe care mama ei o dăduse afară pentru un motiv relativ nedesluşit: „Nu ştie să facă nimic cum trebuie!“
Era poate un fel de a se pedepsi că nu mai e în stare ea să facă nimic. Brigitte se enervă şi zise că trebuia
cu adevărat să găsească pe altcineva. Nu cumva aveau de gând să se scufunde în mizerie? Îl întrebă pe
tatăl ei ce părere are, lui puţin îi păsa. Aşa că Brigitte n-avu altă alternativă decât să dea un pic cu
aspiratorul şi să şteargă praful de pe mobile. Când văzu cât de murdare erau geamurile, nu îndrăzni.
Începu să zâmbească, mai ales gândindu-se la cina de la Marcel şi Laurence. Şi apoi, se avântă. Contextul
era atât de diferit!
 Văzându-şi fiica la lucru, tatăl său se enervă pe maică-sa: „Săptămâna viitoare, nu vreau să ştiu nimic,
o aduci înapoi pe dna Lopez!“ Era tocmai ce voia Brigitte, să readucă viaţa în locul ăla, să-şi determine
tatăl să se ocupe din nou de problemele de zi cu zi. Spăla atât de bine geamurile, încât mama ei se arătă
mirată… Se gândi la expresia „ai zice că face asta în fiecare zi“ fără să ştie câtă dreptate avea. Soţul ei îi
ceru politicos să-i dea de băut; erau cel puţin treizeci de ani de când nu-i ceruse politicos nimic soţiei
sale arţăgoase. Gâtlejul i se uscase brusc. Şi ei îi era sete. Totuşi, i se părea că băuse un pahar mare de
apă cu cinci minute în urmă.

După două minute de spălat efectuat cu o mare eficacitate, Brigitte întoarse capul. Priveliştea îi
amintea de Marcel şi Laurence. Părinţii ei, pentru prima dată de foarte multă vreme, erau aşezaţi unul
lângă altul. Cu adevărat uniţi în contemplaţie.
— Ce frumoasă eşti, fata mea! făcu mama.
Tatăl, în schimb, se simţea stânjenit, năpădit de o senzaţie pe cât de dulce pe atât de nesănătoasă. Nu-şi
putea îngădui s-o mărturisească — era fiica lui adorată —, însă chiar i se părea că simţise o uşoară
excitaţie. Avea un fel de a spăla geamurile atât de dulce, atât de… cum să spună… în sfârşit… atât de…
— Poate că nu e neapărat nevoie s-o aducem înapoi pe dna Lopez… dacă nu te deranjează prea mult,
scumpa mea… ai putea să speli tu geamurile, din când în când…
Brigitte simţise în tonul tatălui ei o slăbiciune emoţională. Febrilitatea lui era nespus de mişcătoare.
Brigitte acceptă s-o facă. Îşi punctase acordul cu o mutriţă delicioasă, în felul scorpiilor mereu iertate.
După ce spălă geamurile, îşi îmbrăţişă drăgăstos părinţii. Simţea că se petrecuse ceva ciudat. Ai fi putut
crede că, începând din clipa aceea, aveau să fie în sfârşit fericiţi. Tatăl ei făcu un efort, care până acum îi
păruse neomenesc, ridicându-se din fotoliu pentru a sta lângă soţia sa; pe treptele de la intrare, şi
împreună, făceau semne de la revedere. Pe drumul de întoarcere, Brigitte lăsă să-i zburde mintea la
gânduri gingaşe. I se părea — şi era o fantezie sublimă — că avea dintr-o dată darul de a-şi păstra
părinţii pe viaţă.

VII
Era în ea un nu-ştim-ce nemaipomenit de erotic. Brigitte spăla geamurile ca nimeni altcineva. După
emoţia de a-şi fi văzut părinţii într-un asemenea nimb de fericire, acceptă ciudăţenia faptului petrecut.
După bărbatul ei dependent, şi prietenii lui care voiau s-o facă să se întoarcă, era a treia oară când
provoca o plăcere apropiată de juisare spălând geamurile. Tatăl ei avusese aceeaşi privire ca Hector. Ea
resimţise o jenă de îndată alungată; în chip inconştient, se ştia singură răspunzătoare de fascinaţia pe care
o trezea. Pesemne că fiecare om avea un potenţial erotic fabulos, însă puţini erau cei în stare să-l
găsească. După adolescenţa ei frustrantă, şi primii ani de femeie în care nu se crezuse în stare să placă
unui bărbat, ea ajunsese o forţă senzuală. Excitaţia creştea, cu încetul. Totul se lămurea. Oamenii se uitau
la ea pe stradă, ea ţopăia, şi, după o secundă, nu se mai mişca. O luau probabil drept nebună.
Astăzi Hector nu voia să-şi facă siesta. Încerca, în zadar, să găsească o ocupaţie originală. Din
fericire, Brigitte se întoarse acasă strigând: „Sunt nemaipomenit de erotică! E vina mea!“ Ca bărbat al
casei, Hector îşi asumă răspunderea. El mângâie părul soţiei sale. Trebuia numaidecât s-o liniştească; nu
descoperise el la ea un început de isterie? E adevărat că isteria asta nu era prea limpede; totul i se
încurca în creier, încerca să-i explice soţului ei că el n-a recidivat niciodată. De la întâlnirea lor, exact
aşa cum nădăjduise, nu mai era pradă colecţionitei. El încercă s-o facă să stea jos, şi să-i servească un
bourbon destul de vechi, dar nu era nimic de făcut, ea îl scutura repetând: „Dar nu înţelegi?“ El clătina
din cap îngrijorându-se. Ea înţelesese în sfârşit totul (femeile), aşadar îi mai trebuia puţin timp ca să
înţeleagă (bărbaţii).

*
Deci Hector nu recidivase niciodată. Întâlnind-o pe Brigitte (corpul femeii, unică), se vindecase de
colecţionită. Dar, curiozitate romanţioasă, dăduse peste singura femeie care poseda un uluitor potenţial
erotic când spăla geamurile. Voind să retrăiască cu orice preţ acel moment, mergând până la a filma
momentul major, el se crezuse iremediabil atins, când de fapt nu fusese niciodată în aşa măsură bărbat ca
toţi bărbaţii.

*
Nu poţi iubi la nebunie şi dori totodată să aduni alte obiecte. Hector fusese mereu convins de lucrul
ăsta. Era un bărbat liniştit care tocmai aflase, în ziua când căuta să evite o siestă, sfârşitul bolii sale.
Începând de astăzi, Brigitte n-avea să mai spele niciodată geamurile: trebuia să se rupă de plăcerea asta.
Cuplul cercetă mijloacele posibile şi, peste şase luni, Brigitte nu mai spăla geamurile pentru a potoli
poftele bărbatului ei (folosiseră o tehnică americană care consta în rărirea progresivă a spălaturilor
(americanii aveau arta de a considera tehnicile evidente ca fiind americane). I se întâmpla lui Brigitte,
fără să-i spună lui Hector, să spele geamurile pentru plăcerea ei, aşa, un fel de masturbaţie. În zilele
acelea, întorcându-se acasă, el simţea că geamurile sunt curate; vechile reflexe. Încerca să nu se mai
gândească la treaba aceea, nu era întotdeauna uşor. Cuplul sudat înfrunta din când în când începuturi de
recidivă, şi le nimicea cu graţie.

Acum, totul ţinea de trecut.

Brigitte şi Hector alcătuiau o uniune stabilă care rezistase unor peripeţii teribile. Erau frumoşi (în
orice caz, se plăceau unul pe altul), erau relativ bogaţi, nu mai aveau probleme psihologice reale
(dăinuiau pe ici, pe colo două–trei spaime, care n-ar merita însă nicidecum o carte), şi îşi refăcuseră
zugrăveala apartamentului cu puţin timp înainte. Aşa că reapărea în fine la momentul potrivit proiectul
imprecis evocat în mai multe rânduri şi mereu respins: proiectul de a face un copil. Expresia părea
greoaie, înspăimântătoare. I se zicea acestui lucru fructul dragostei. Pentru a face un copil, trebuia mai
întâi să facă dragoste. Brigitte socoti datele potrivite explicându-i lui Hector că se procrea întotdeauna
mai bine joia. Era o zi care lui îi plăcea mult. Se odihni bine miercuri, şi făcu mari performanţe în ziua
amintită.

Hector nu fu niciodată atât de mândru ca în ziua când află că nimerise bine. Ştirea fu sărbătorită
corespunzător, iar Brigitte avea să se îngraşe treptat. Voia să mănânce căpşuni, şi-i era greaţă. Lui Hector
nu-i plăceau căpşunile, îi făceau greaţă. Viitorii părinţi se gândeau la viitorul copilului, la studiile lui
strălucite şi la drogurile blânde pe care avea, poate, să fie lăsat să le fumeze. Începând din luna a şaptea,
Brigitte se făcu într-adevăr foarte mare. Fu întrebată dacă găzduia o echipă de fotbal (oamenii sunt adesea
foarte ciudaţi). Cuplul stătea tot timpul acasă. Hector se ducea după cumpărături, iar în raioanele
supermarket-urilor nici nu se mai gândea la colecţii. Copilul lui, nu se gândea decât la copilul lui. Se
hotărâseră să nu afle sexul. Ca să aibă o surpriză. Hector avea o spaimă înfricoşătoare de tot ce era legat
de biologie; nu-şi însoţise soţia la ecografii.
Şi era puţin probabil să asiste la naştere.
Dar, când sosi ziua, îl rugă să rămână alături de ea în sala de naşteri. Plin de sudoare, şi cu palpitaţii
cardiace anarhice, îşi stăpâni cu vitejie teama. Soţia lui putea fi mândră de el; apoi, se gândi că mai
degrabă el trebuia să fie mândru de ea… Brigitte scotea ţipete, cu coapsele desfăcute. Deci ăsta era
miracolul vieţii. Moaşa aduse la cunoştinţă că era deschis pe jumătate colul, ceea ce însemna că mai
rămânea de învins o jumătate.

Colul se deschidea aşadar milimetru cu milimetru; fiecare fiinţă omenească, sosind pe Pământ, făcea
pe starul. Se credea un eveniment, un eveniment fericit. Copilul profita de ultimele sale clipe de mare
plinătate, şi avea perfectă dreptate, căci existau puţine şanse să poată retrăi într-o bună zi aceleaşi
senzaţii; afară de cazul în care avea să se scalde în pielea goală într-o apă îngheţată după ce ar fi băut trei
litri de whisky irlandez. Hector ieşi. Toată lumea se afla acolo: mama lui, părinţii lui Brigitte, Gérard,
Ernest cu familia, Marcel şi Laurence… Maternitatea reunea toate personajele unei vieţi. Îl sprijineau pe
Hector, îi repetau că taţii sunt aventurierii timpurilor moderne3. Îi plăcea mult formula; se întreba cine
e tâmpitul care putuse să spună o asemenea tâmpenie, dar formula îi convenea. Şi e adevărat că avea o
mutră de aventurier cu barba lui de trei săptămâni (nu se mai putea bărbieri deoarece, din solidaritate faţă
de Brigitte, îşi pregătise şi el valiza ca să meargă la spital în ziua naşterii; în valiza aceea îşi pusese şi
trusa de toaletă). Mulţumi tuturor că veniseră şi făgădui să se întoarcă de îndată ce aveau să apară
noutăţi. Ce bărbat era, se putea conta pe el în ocaziile însemnate. Avea să devină tată şi simţea că era un
rol pe măsura lui.
Brigitte ţipă, aşadar anestezia peridurală fu crescută. Hector era din nou alături de ea, părea netulburat.
Găsea că soţia lui era frumoasă ca o femeie care avea să nască. Ea se scremea din ce în ce mai tare.
Moaşa tăie o şuviţă de păr copilului căruia i se vedea ţeasta lipicioasă. Hector contemplă şuviţa asta cu
mare emoţie… Într-un fel ultra-fugitiv, nu se putu împiedica să se gândească la colecţia lui Marcel. Era
vorba de un reflex al vieţii sale anterioare pe care nu-l stăpânea de tot; chiar dacă nu mai colecţiona
nimic, continua să se gândească foarte des la colecţii. Scurt, vreme de o clipă doar, se gândi totuşi: dacă
e o fată, iată o şuviţă care ar fi giuvaerul colecţiei lui Marcel… Şi se concentră din nou asupra ieşirii la
lumină a copilului său; bebeluşul ăsta atât de inteligent se aşezase perfect pentru a ieşi. Cea de a doua
moaşă apăsa pe burta lui Brigitte pentru a ajuta copilul să iasă. Craniul apăru în fine aproape în
întregime; ai fi zis că era un con. Hector nu vedea încă nimic din copilul său, şi deja îi apăru ca graţia
întrupată.

Însoţit de ţipetele de împingere, copilul ieşi şi ţipă la rândul lui. Fu aşezat pe burta maică-sii… era o
fată! Hector vărsă cele mai minunate lacrimi din viaţa lui. Ieşi o secundă ca să strige pe culoar: „E fată!“
Contemplă minunea care scotea mici ţipete în braţele mamei sale. Fiica mea, fiica mea, Hector nu se
putea gândi la nimic altceva. Tocmai se reprodusese. Era vie, fiica lui; vie şi unică. Citise în cărţile de
specialitate cum rămâne copilul câteva minute peste mama lui înainte de a fi dus pentru prima baie. În
chip ciudat, scena nu ţinuse mai mult de treizeci de secunde. Cea de-a doua moaşă îi luase fiica fără ca
măcar să-i spună şi lui să vină. În cărţi, se povestea că tatăl, dacă e prezent, îi face copilului prima baie.
Şi aici, nimic. Nici nu se uitaseră la el… De-abia avusese timpul să-şi privească fiica. O mai ţinea încă
de mână pe Brigitte şi, deodată, ea îl strânse foarte tare ţipând. Era ca şi cum ar fi dat timpul înapoi.
 În sala de aşteptare, toată familia se îmbrăţişa. O fată, e fată, se striga acolo în cor. Hector nu greşise:
se dăduse timpul înapoi. Cu creierul aburit, el nu putea încă preciza mintal ceea ce îi apărea ca un gând
straniu. Brigitte, aproape istovită, era acum sprijinită de altă infirmieră, avea nevoie de curaj. Îi strivea
mâna lui Hector. În fine, el putu să rostească limpede ceea ce era vădit: gemeni! Ea nu-i spusese nimic,
dar nu era însărcinată cu unul singur, ci cu doi bebeluşi! De data asta, fu cât pe ce să leşine. Moaşa îl
sfătui să stea jos. Emoţia lui stânjenea pe toată lumea. Aşa privi el naşterea celui de-al doilea copil al
său. De data asta, era vorba de un băiat! Hector îşi sărută soţia şi, la fel ca prima dată, nou-născutul fu
aşezat pe burta mamei sale.
— Dar nu mi-ai spus nimic…, bolborosi Hector.
— Nu, era o surpriză, dragostea mea.
Hector se repezi pe culoar, şi strigă: „E băiat!“
Acest nou anunţ cufundă pe toată lumea în perplexitate, şi mai ales pe Gérard, care răsucea pe toate
părţile această ecuaţie nebunească: Păi, e fată sau băiat… Nu poate fi şi fată, şi băiat… În fine, da,
câteodată, se poate întâmpla… Dar nu atât de tânăr… Sau poate…“ Ceru o aspirină unei infirmiere care
trecea pe-acolo.
Ameţiţi de fericire, tatăl pe un nor şi mama în stare de leşin, părinţii tocmai se instalaseră într-o altă
lume. Hector voi să-şi urmeze fiul în sala unde era îmbăiat dar, din nou, o moaşă luă copilul. Cu o
răsuflare grăbită, Brigitte îi mărturisi lui Hector:
— Nu ţi-am spus totul…
— Ce?
— E vorba de treeeei!
Cuvântul fu forfecat de o contracţie. Şi Brigitte se apucă din nou să împingă cu cele câteva puteri care-
i mai rămâneau. Era o femeie excepţională, trei copii dintr-un foc. Hector o privi de parcă ar fi fost
extraterestră. O iubea cu o dragoste superioară. Curajoasă, ea aduse pe lume încă o fată şi, uşurată,
izbucni în plâns. Micuţa se duse după fratele mai mare şi sora mai mare pentru examenele medicale şi,
câteva secunde mai târziu, moaşa anunţă că cei trei bebeluşi se simţeau minunat. Ea adăugă că rareori
văzuse o naştere de trei copii desfăşurată atât de uşor.

Cei trei copii fură aşezaţi alături; păreau identici ca trei piese ale unei colecţii. Hector era cât se poate
de mirat că era părintele acestor trei fiinţe omeneşti. Îşi sărută soţia, şi în acest sărut el puse tot curajul
de care aveau nevoie. Taţii sunt aventurierii timpurilor moderne, se gândi din nou la expresia asta. Cu
trei copii dintr-un foc, merita măcar numele de erou.
Noiembrie 2002–August 2003
Ouarzazate–Casablanca

Notă
3 Citat din Charles Péguy (n. t.).
 Acest proiect a fost finant, at cu sprijinul
Comisiei Europene.
(
(

Aceasta publicat, ie reflecta numai punctul de vedere al

(

autorului s, i Comisia nu este responsabila pentru eventuala

utilizare a informat, iilor pe care le cont, ine.
„Sunt incapabil sã mã inspir din realitatea propriei vieþi,
nu fac defel autoficþiune“, mãrturiseºte David Foenkinos
într-un interviu. Nãscut în 1974, la Paris, a urmat Literele
la Sorbona ºi a fãcut parte dintr-o formaþie de jazz.
Cum a început sã scrie? Adolescent timid ºi romantic, ºi-a
conturat stilul în scrisorile de dragoste. Apoi, pe mãsurã
ce învãþa sã cânte la chitarã, exersa ºi arpegiile literare. N-a
dorit sã debuteze decât la Gallimard, unde ºi-a trimis în plic
manuscrisul primului roman, Inversion de l’idiotie. De l’influ-
ence de deux Polonais. Dupã o aºteptare destul de lungã,
romanul a fost acceptat ºi astfel, în 2002, a început cariera
de succes a scriitorului. A publicat la Gallimard, Flammarion
ºi Grasset, a obþinut mai multe premii literare ºi este tradus
în numeroase þãri. A scris, de asemenea, scenarii de film ºi
adaptãri pentru teatru. ªi, pentru cã-i plac benzile dese-
nate, a compus ºi un text de gen, prima parte dintr-o trilogie
intitulatã Pourquoi tant d’amour?
David Foenkinos a fost la Bucureºti ºi s-a întâlnit cu cititorii
cãrþii Potenþialul erotic al soþiei mele, un succes al colec-
þiei „Cartea de pe noptierã“.
„Înainte de orice, încerc sã-i fac pe ceilalþi sã râdã“, spune
tânãrul scriitor. Cititorii romanelor sale vor putea sã verifice
dacã izbuteºte.
Scrieri: Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polo-
nais (2002), Entre les oreilles (2002), Le potentiel érotique
de ma femme (2004; Potenþialul erotic al soþiei mele, Huma-
nitas, 2005), En cas de bonheur (2005; În caz de fericire,
Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes (2006), Qui se
souvient de David Foenkinos? (2007).

Marioara Sima, profesoarã de limba francezã, este autoare

de manuale ºcolare ºi de cursuri postuniversitare (învã-
þãmânt deschis ºi la distanþã). A mai tradus Capcana lui
Dante de Arnaud Delalande, Savoir-vivre sau bunele ma-
niere astăzi de Olivier Cechman şi O poveste de dragoste,
poate de Martin Page (Humanitas, 2009).
 David Foenkinos

Despart, irile
(

noastre
Traducere din francezã de
MARIOARA SIMA
Colecţie iniţiată de Ioana Pârvulescu
Redactor coordonator al colecţiei: Mona Antohi
Redactor: Georgeta-Anca Ionescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Patricia Rădulescu
DTP: Denisa Becheru, Dan Dulgheru

David Foenkinos
Nos séparations
© Éditions Gallimard, Paris, 2008
All rights reserved.

© HUMANITAS, 2011, pentru prezenta versiune românească

(ediţia print)
© HUMANITAS, 2013 (ediţia digitală)

ISBN 978-973-50-3908-0 (pdf)

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Pentru Alain
PARTEA ÎNTÂI
 I

Am impresia cã moartea este o privire care mã

pândeºte în permanenþã. Fiecare gest al meu e sortit
sã fie analizat de o forþã superioarã, acea forþã care
e viitorul meu de om descompus. Mi se întâmplã
asta încã de la o vârstã fragedã. Trãiesc gândindu-mã
tot timpul cã într-o zi nu voi mai trãi. Reuşesc astfel
să fiu foarte pozitiv şi mai ales sã savurez fiecare
clipã. Sunt în stare sã gãsesc ceva plãcut, cât de mic,
chiar ºi-n cele mai groaznice momente. De exem-
plu, în metrou, înghesuit ºi transpirat, pot sã-mi
spun cu toatã convingerea: „Ce noroc totuºi cã sunt
în viaþã!“ Acelaºi lucru mi se-ntâmplã ºi în relaþiile
amoroase. Mã uit la mine cum iubesc, atent mereu
să nu stric nimic într-o inimã care bate pentru mine.
Când mã trezesc lângã o femeie, îi contemplu ure-
chea ºi încerc sã fotografiez mental strãlucirea ei
aparte. ªtiu cã într-o zi voi sta întins, nemiºcat, faþã-n
faþã cu moartea, ºi cã nu-mi vor mai rãmâne decât
aceste amintiri ale amorurilor trecute.

9
 II

Existã trei miliarde de femei pe pãmânt. Sunt

aşadar îndreptãþit sã mã întreb: de ce tocmai Alice?
Mai ales în zilele în care ne certãm. De ce ea, dintre
atâtea chinezoaice ºi rusoaice? De ce este ea aici în
viaþa mea, sã mã enerveze, sã mã exaspereze? Îmi
spun cã existã cu siguranþã pe undeva o australiancã
cu care aº fi foarte fericit. Australience blânde ºi iubi-
toare, în mod sigur existã asemenea femei (idealã
ar fi o australiancã nãscutã în Elveþia). Dar s-ar gãsi
alte inconveniente: ce oroare sã faci o zi întreagã cu
avionul ca sã vizitezi familia soþiei. Urãsc avionul;
la nevoie, aº putea sã-l suport dacã s-ar monta ºine
pe cer. În sfârºit, cred cã sunt fericit.
— Alice, aº fi putut sã dau peste o fatã mult mai
rea decât tine.
— Mã oboseºti, Fritz1. Mã oboseºti, pe bune.
— Atunci, noapte bunã.
Îmi amintesc de discuþia asta. Îmi amintesc, de
asemenea, cã m-am întins lângã Alice. În liniºtea
acelei nopþi, pãream atât de fericiþi. Aveam pe-atunci
puţin peste douãzeci de ani. Încercam sã fac sport
ca sã am un bust frumos ºi în acelaºi timp sã-l citesc
integral pe Schopenhauer ca sã-mi fac o idee exactã
despre suferinþã. Conform mai multor pãreri pe care
le-am tocmit, acest amestec îmi dădea o anumită

1. Da, ºtiu, e ciudat sã te numeºti Fritz. Mai ales când

nu eºti neamþ. Tatãl meu avea o pasiune pentru romanul
Mars de Fritz Zorn. Astfel, îmi plãcea destul de mult sã port
prenumele unui autor care a murit de cancer la treizeci ºi
doi de ani ºi care spunea: „Consider cã orice om care a fost
toatã viaþa cumsecade ºi înþelept nu meritã nici mai mult,
nici mai puţin decât sã aibã cancer.“

10
eleganţă. Puteam spera, aşadar, la o viaţă de erou
modern. Singurele obstacole în calea acestui ero-
ism: insomniile mele. Nu poþi salva omenirea fãrã
cel puþin opt ore de somn pe noapte. Toþi eroii
dorm bine, chiar dacã iepureºte. Ei stãpânesc noap-
tea, în timp ce eu numãr toate oile din lume; nu
mi-a scãpat niciodatã vreuna la socotealã. Sã te
laºi doborât de o masã lânoasã, asta chiar că te
adoarme. Cu trecerea anilor, am învãþat sã-mi duc
suferinþa cu stoicism. Mã scol noaptea ºi citesc,
ore întregi. Cuvintele îmi sunt adesea refugiu, pânã-n
zori, ºi uneori literele se amestecã cu visele mele
la hotarele somnului.

Alice se îmbrãca mereu mult prea repede. O

imploram sistematic sã-mi lase un pic de timp ca
sã-i privesc chiloþii.
„Dar o sã întârzii!“ striga ea.
Femeilor ar trebui sã li se interzicã sã þipe. Mai
ales dimineaþa, când încã mã zvârcolesc în speranþa
unui vis erotic. Mã gândeam mai ales c-ar trebui
sã pun ceasul sã sune mai devreme. Eram întru totul
de acord sã fur din somnul meu minutele necesare
pentru a contempla coapsele logodnicei mele. Ea
mã lãsa singur în pat ºi eram fericit sã gãsesc uneori
câteva fire de pãr, dovezi ale trecerii ei pe acolo. Am
fãcut într-o zi o remarcã în legãturã cu urmele pe
care le lãsa ea. Mi-a răspuns:
„Te pomeneşti c-oi fi o amantã foarte rea.“
Acesta e exact genul de rãspuns care face sã-mi
batã inima, ºi sã vedeþi de ce. În logica amoroasã,
fiecare este Albert Einsteinul celuilalt. Mai sunt ºi alte
fraze de-ale lui Alice pe care le-am gãsit formidabile
ºi care n-au nici o valoare pentru restul oamenilor:

11
 „Mi-e frig, dar prefer sã dorm goalã.“
„Am putea merge la cinema într-o zi.“
„Ar trebui sã nu-þi lipseascã niciodatã ºvaiþerul
din frigider.“
„Asta-mi aminteºte de un vis pe care l-am avut,
dar pe care nu-l mai þin minte.“
„Ar trebui totuºi sã merg la bisericã într-o duminicã.“
„Regret cã am fãcut asta. Mã mai iubeºti?“
„Woody Allen face ºi filme care nu sunt comice.“
ªi aºa mai departe. Dacã pentru dumneavoastrã
aceste fraze nu reprezintã nimic, asta e pentru cã
nu sunteþi îndrãgostiþi de Alice.

Ea pleca, ºi apoi mã îmbrãcam ºi eu. Când închi-

dea uºa dupã ea era semn cã ziua putea sã înceapã.
Pe vremea aceea eram student ºi ezitasem atât de
mult între mai multe cãi, încât urmam cursuri foarte
diverse precum istoria artei ºi fizica molecularã.
Voiam sã cunosc tot felul de Roberþi: Musil, Schu-
mann, Bresson sau Zimmermann. Îi fãceam pe ai
mei sã creadã cã aparentele mele rãtãciri erau rodul
unei strategii profesionale bine gândite. Strategie
pe care nu aveam s-o dezvălui decât la vremea cuve-
nitã. Era o parte din modul meu de a trãi: mereu
liniºtindu-i pe ceilalþi, fãcându-i sã creadã în juste-
þea actelor mele. Dar oare era vina mea dacã mã
interesa chiar totul? De ce sã alegi mereu? Viaþa
era o succesiune de îngrãdiri. Trebuia sã fii fidel, tre-
buia sã fii de stânga, trebuia sã mãnânci la ora 13.
Iar eu voiam o amantã care sã fie de dreapta ºi sã
o duc sã luãm prânzul la ora 15.

Poate cã asta m-a atras la Alice. Am simþit încã

de la prima privire cã relaþia noastrã va fi în afara

12
regulilor. De fapt, nu. Nu asta a fost prima senza-
þie pe care am avut-o. La început de tot, a existat
un gest. Asta mã face sã mã gândesc la Nemurirea de
Milan Kundera, carte a cãrei eroinã se naºte dintr-un
gest. Alice s-ar fi putut regãsi în romanul unui mare
scriitor ceh, dar ea a preferat sã fie în viaþa mea.
Era într-o sâmbãtã seara ºi fuseserãm invitaþi la
o seratã. Împrejurãrile nu aveau nimic extraordi-
nar, însă tocmai acesta este cel mai bun mijloc de
a întâlni extraordinarul. Ne-am cunoscut acolo, din
întâmplare, mergând cu prieteni de-ai prietenilor,
ºi acest frumos lanþ al prieteniei ne-a fãcut sã
gãsim iubirea. Vreau sã spun o iubire adevãratã,
una dintre acelea care te propulseazã în categoria
fiinþelor ridicole.

Trebuie sã fi fost un pic trecut de ora trei dimi-

neaþa. Eu, care sunt foarte exact cu detaliile întâl-
nirii noastre, mãrturisesc cã n-am reuºit performanþa
să ţin minte şi orele. Vine o vreme când nu mai
existã ore. Eram înghesuiþi în bucãtãrie în cãutarea
unui strop de alcool. În astfel de cazuri, se gãseºte
întotdeauna un măscărici care-ºi instaureazã domi-
naþia umoristicã, ºi uneori e suficient ca el sã vor-
beascã niþel mai tare decât ceilalþi. Oriunde am fi,
tensiunea ierarhicã nu se sfârşeşte niciodatã. Un
mic grup vesel se adunase în jurul lui, încurajându-l
în convingerea cã este fãrã pereche. În acest cerc
al râsului, ne-am întâlnit noi, Alice ºi cu mine. Stã-
team faþã-n faþã. Râsetele treceau pe deasupra cape-
telor noastre, deformate de atmosfera vaporoasã.
Auzeam doar hihihi ºi hahaha. Chipul lui Alice era
foarte aproape de-al meu când a fãcut acel gest
uimitor. A ridicat încet mâna ca sã-ºi mângâie nasul

13
ºi apoi urechea stângã. Totul în treacãt, ca ºi cum
ar fi fost o hoaþã a propriului chip. E greu sã descriu
exact ce a fãcut cu degetele, dar înlãnþuirea aces-
tor douã mângâieri a dat naºtere unui gest de o mare
intensitate. ªi, imediat dupã aceea, am vãzut-o pri-
vindu-mã. Pãrea aproape stingheritã ºi mi-a zâmbit.
Nu era un zâmbet care aparþinea cercului de râsete.
Îmi era destinat mie. Cum eu i l-am întors imediat,
am format un cerc în care singurii iniþiaþi eram noi
doi. Cercul nostru de zâmbete era un subansamblu
autonom al cercului de râsete, o disidenþã intimã.

Dupã ce măscăriciul a ostenit, publicul lui s-a

împrãºtiat. Dupã atâtea râsete, pãrea aproape trist.
Eram în sfârºit singuri.
— Mi-a plãcut mult gestul tãu de adineaori, i-am
spus eu.
— A, da, care gest? a întrebat ea, cu o voce puþin
dezamãgitoare, puþin bolovãnoasã, desigur din
cauza tutunului ºi a alcoolului.
— Când þi-ai atins nasul ºi apoi urechea, foarte
repede. Þi-ai mângâiat uºor aceste douã pãrþi ale
chipului, parcă era un cod secret.
— Ai bãut?
— Nu, sunt treaz. Trebuia sã fiu treaz ca sã sesi-
zez asemenea gest.
— Nu-mi amintesc.
— Lasă-mă sã-þi arãt.
Era o ocazie s-o iau de mânã. S-a lãsat ghidatã.
Degetele ei i-au atins din nou uºor chipul. Am înþeles
imediat cã asta nu era decât o pastiºã grosolanã.
Gestul acela cuprinsese toatã frumuseþea efemeru-
lui din vârful degetelor ei. Niciodatã nu ar mai putea
fi repetat. De atâtea ºi atâtea ori dupã aceea, Alice a

14
încercat în van sã reproducã acea clipã unicã. Ca
sã-mi facã plãcere, desigur. Dar ºi pentru a regãsi
strãlucirea unui moment magic. Cãci ea ºtia cã prin
gestul acela mã cucerise. Iar eu ºtiam cã, adorându-i-l,
o cucerisem la rându-mi.
— Şi… cum se numeºte autorul acestui gest?
am întrebat eu.
— Alice.
— Alice… Alice, e bine. Este scurt, dar e bine.
— Gãseºti cã e scurt?
— Nu, e bine. Important e cã nu ai pãrul scurt.
— Tu aºa eºti mereu?
— O sã ai cât timp vrei ca sã afli cum sunt eu.
— ªi pe tine cum te cheamã?
—…
Nu ºtiu de ce, dar mi-a trebuit ceva timp ca sã-i
rãspund. În clipa aceea, n-aveam chef sã mã cheme
Fritz. Cred mai ales cã n-aveam chef sã fiu limitat
de niºte litere, nu voiam sã definesc nimic din ceea
ce trãiam împreunã, voiam sã ne mai îngãduim încã
sã fim doi necunoscuþi. Niciodatã dupã, n-am mai
putea reveni la momentul în care nu ne cunoºteam
încã. Erau ultimele clipe ale relaþiei noastre ano-
nime, ºi unu, ºi doi, ºi trei:
— Mã cheamã Fritz.
Ea n-a comentat nimic legat de prenumele meu.
Fie şi numai din acest motiv, nu era exclus s-o iau
de soþie într-o bună zi1, ba mai mult: sã ne cumpã-
rãm un câine împreunã.

1. De bunã seamă, eu încã nu ºtiam ce dezastru avea

sã fie povestea noastrã.

15
 III

Alice este o tânãrã de familie bunã. Mai bine sã

mãrturisesc imediat: acest lucru tinde sã mã excite.
Din punct de vedere fizic, ea are toate caracteristi-
cile unei iubite. Pãrul drept, câteodatã o bentiþã ºi
un fel atât de catolic de a zice „da“. Mã dãdeam în
vânt dupã bunele ei maniere stricte ºi gãseam în
modul ei de a trãi atâtea lucruri de care eu dusesem
lipsã. Trebuie spus cã am fost crescut (cuvântul e
puþin cam dur) de pãrinþi post-’68. Nu vã puteþi ima-
gina cât este de traumatizant sã-þi petreci vacanþele
în India când eºti copil. E doar un detaliu neînsem-
nat. În prezent, îi vãd rar: ei trãiesc undeva pe un
munte, la umbra mustãþilor lui José Bové. Sau, dacã
nu, cãlãtoresc la capãtul celãlalt al lumii sãrace. Par-
ticipã la toate manifestãrile altermondialiste. Uneori
mã gândesc cã eram, pentru ei, mai puþin important
decât un bob de orez brazilian vândut la preþ cinstit.
Acest echilibru nu era, pânã la urmã, echitabil pen-
tru mine, dar am fãcut în aºa fel încât sã las valorile
lor sã mã construiascã, fãrã sã le iau prea mult în
seamã lipsurile. Nu pot sã spun cã n-am avut parte
de iubire; doar cã a trebuit s-o împart cu toþi nevo-
iaºii de pe planetã. Intram mulþi în inima pãrinþilor
mei ºi am avut mereu sentimentul acesta: nu de
secetã, ci de îngustime afectivã.

Ce cliºeu: fiul hipioţilor cu fiica burghezilor. Nu

pot face nimic în privinþa asta, cu toþii suntem niºte
cliºee. Educaþia, în cele mai multe cazuri, este doar
un antrenament zilnic pentru a nu mai semãna cu
pãrinþii noºtri. Dacã Alice a pãstrat multe dintre prin-
cipiile alor ei, ea nu mai este totuºi potrivitã pentru

16
lumea lor. Respectã aceastã lume, cautã sã nu-i
încalce niciodatã nici cea mai neînsemnatã regulã.
Merge sã-i vadã în fiecare duminicã, un ritual de
neclintit, precum o zi de sãrbãtoare. Dar ea trãieºte
liber ºi reuºeºte cu destulã eficienþã sã nu se lase
copleºitã de dictatele familiale. Altfel spus, e în stare
sã fumeze un joint, sã asculte rock alternativ, sã-l
citeascã pe Marchizul de Sade ºi mai ales sã mã
iubeascã. Da, cu siguranþã e un soi de rebeliune
inconºtientã în ideea de a mã iubi pe mine. ªtiu
foarte bine cã nu am profilul ginerelui ideal. Visam
totuºi sã-i cunosc pãrinþii. În mintea mea, în ciuda
a ceea ce ºtiam despre rigiditatea lor, ei erau modele
de stabilitate. ªi îmi lipsise atât de mult o viaþã coti-
dianã impregnatã de reguli. În fiecare duminicã,
Alice pleca sã-i vadã şi o întrebam:
— Când mi-i prezinþi ºi mie?
— În curând.
— S-ar zice cã þi-e ruºine. Cel puþin le-ai vorbit
despre mine?
— Da… în fine… puþin…
— Adicã?
— Ei bine, o datã le-am vorbit despre tine… am
pomenit de numeroasele tale studii…
— ªi?
— Am vãzut în privirea tatãlui meu cã asta nu-l
amuza. Atunci am preferat sã spun cã eºti doar un
prieten. Un bun prieten.
— Un bun prieten?
— Fritz! Înþelege, totuºi!
— Da, am înþeles foarte bine, trebuie sã fac
ENA* ca sã-i cunosc pe pãrinþii tãi.

* École Nationale d’Administration (ªcoala Naþionalã

de Administraþie). (N. tr.)

17
 — Nu… dar… mai bine mai târziu… când o sã ai
o slujbã adevãratã.
Eram scandalizat vãzând cât îi e de ruºine cu
mine. Bineînþeles cã exista ºi un soi de rea-credinþã
în revolta mea, fiindcã îi înþelegeam atitudinea. În
acelaºi timp, meritam sã mi se dea o ºansã. Eram
un bãiat împrãºtiat, desigur, dar serios. Alice ar
fi putut scoate în evidenþã acest aspect în faþa tatã-
lui ei, însă a preferat sã mã rezume la studiile mele.
Aºa cã, pentru a-i cunoaºte, trebuia sã am un loc de
muncã. Din fericire, aveam sã gãsesc curând un
serviciu pe măsura cunoºtinþelor mele. Aveam sã
primesc un salariu ºi tichete de masã ºi astfel sã
intru în lumea adulþilor.

IV

Cu siguranþã cã nu am fãcut destul sport în tine-

reþe pentru a suporta miºcãrile neregulate ale inimii
mele. E atât de obositor să treci mereu de la fericire
la nefericire. Cu Alice, alternau neîncetat momen-
tele de euforie, în care voiam s-o duc în weekend pe
Lunã, cu momentele de violenþã intersideralã, în
care aº fi vârât-o în inima Pãmântului. Cred cã ºi
ea simþea exact la fel. De obicei atât de blândã ºi
de susurãtoare, era în stare sã þipe dintr-odatã, sã
ºuiere strident în urechile mele îndrãgostite. Dan-
sam valsul tonalitãþilor. ªi aproape cã ajunsesem
sã cred cã iubirea te asurzeşte.

Într-o searã, am întrebat-o de ce avea figura aceea.

Da, avea o figurã aparte, ca cineva care ºi-a uitat

18
umbrela. Nimic nu o irita mai mult decât sã o întreb
în ce dispoziþie e.
— Înceteazã sã mã mai analizezi! Înceteazã sã
analizezi totul! Nu mai pot!
Dar eu nu mă puteam abţine ºi o luam de
la capãt:
— De ce te enervezi aºa?
Era tocmai fraza pe care nu trebuia s-o rostesc.
Niciodatã nu trebuie sã îi ceri unei femei nici cea
mai micã explicaþie raþionalã pentru comporta-
mentul ei. A ieşit sã ia aer. Deseori mã gândesc la
aceastã expresie: „a lua aer“. Asta înseamnã cã pleci
în altã parte ca sã-l gãseºti. Asta înseamnã lite-
ralmente: acolo unde mã aflu, mã asfixiez.

Stricam clipe de fericire, trãiam zile întregi în mod

pueril, visam sã nu ne mai iubim, ºi totuºi rãmâ-
neam acolo, fără să fim în stare sã fugim din lumea
închisã a poveºtii noastre.
— Cum am fãcut noi de am cãzut atât de jos? am
întrebat-o într-o bunã zi, obosit sã o mai iubesc.
— Îngerul nostru pãzitor este de vinã. Bãuse prea
mult în seara aceea. Dacã existã femeia vieþii tale, sã
ºtii cã trebuie sã fi fost tipa care era chiar lângã mine.
Îþi mai aduci aminte de ea?
— E adevãrat cã nu arãta rãu…
— Da, perfectã pentru tine. Blândã ºi ºtearsã. Ea
ar fi fost cu siguranþã mereu de acord cu tine. Sunt
sigurã cã ea era aleasa. Îngerul a ratat cu numai
câþiva milimetri. Toate certurile noastre de aici vin.
De la o săgeată care şi-a greşit ţinta.
M-am gândit: data viitoare când mã îndrãgos-
tesc, iau ºi numãrul fetei de alãturi (nu se ºtie nici-
odatã: poate cã sunt predestinat sã nu întâlnesc decât

19
femei care stau fix lângã femeia vieþii mele). Ne-am
amintit din nou de prima noastrã noapte. Nostalgia,
ea este întotdeauna refugiul. κi lãsa capul ei mic pe
umãrul meu, era ceasornicul meu spart, infinitul
adus pe buzele mele. Cine ºtie de ce ne aprindeam,
poate tocmai ca să avem parte de acea plãcere copi-
lãrească ºi simplă a împãcãrii. Sã cãlãtoreºti pentru
o clipã în afara duioºiei este adrenalina ridicolului.
Murmuram atunci:
— De-abia aºtept sã îmbãtrânim ºi sã trãim
în Elveþia.
— Da, iubirea mea.
— O sã ne miºcãm mai puþin. N-o sã ne mai putem
certa. ªi pe timpul nopþii o sã ne punem protezele
dentare amândoi în acelaºi pahar. Dinþii noºtri vor
fi fericiþi împreunã.
M-am gândit visãtor la viaþa dinþilor noºtri. O
datã ni i-am comparat (fiecare cu preocupãrile lui),
ºi se pare cã aveam multe în comun. Mai ales o fisurã
identicã pe al treilea dinte de sus numãrând înspre
stânga. O fi existând oare o misticã a dinþilor? E posi-
bil sã fim conduºi spre iubire chiar de dinþii noºtri?
ªi atunci dentiºtii ar fi niºte persoane care-ºi cautã
cu disperare sufletul-pereche.

Existã un aspect al personalitãþii mele pe care

nu l-am precizat încã: nu suport conflictele. Sã
fiu împãciuitor, acesta e sloganul nevrozei mele.
O obârºie pacifistã care este, în mod sigur, singura
mea moºtenire concretã. Uneori nu reuºeam sã ne
împãcãm ºi atunci cearta se învenina. Într-o searã,
Alice ieºise trântind uºa, am uitat de ce, ºi, în loc
s-o las sã se calmeze, am alergat dupã ea. Am alergat,
în noapte, ca s-o ajung din urmã. S-a zbãtut în braþele

20
mele. Era coregrafia iubirii noastre. Era transpiratã
toatã ºi tânjeam dupã duioºia ei ca dupã un înde-
pãrtat moment fericit din copilãrie. Nu înþelegeam
nimic din ce-mi spunea. Gesticula, era îngrozitor
de nefericitã, iar eu eram cel mai rãu dintre bãrbaþi.
Încercam sã-i spun cã o iubesc, cã am iubit-o din
prima secundã, dar cuvintele mele nu erau bune
la nimic. Mã lovea ºi o loveam ºi eu. Ne-am oprit
pentru o clipã, fãrã sã bãgãm mãcar de seamã cã
ne aflam în faþa terasei unei cafenele încã deschise.
Vreo zece clienþi asistau la spectacolul nostru de
stradã, iar noi le ofeream un fel de Avignon Off*.
Am fost de acord cã era mai bine sã ne calmãm
fiecare de unul singur. Mã simþeam atât de neferi-
cit. Aceasta era o ceartã adevãratã, una dintre cele
mai violente din istoria noastrã. A doua zi, m-am
trezit cuprins de panicã. Alice nu venise sã doarmã
cu mine. ªi ºtiam cã ea nu va face primul pas. Era
prea orgolioasã. Pesemne se afla liniºtitã la curs.
În vreme ce pe mine certurile noastre mã devastau,
ei i se întâmpla uneori sã nici nu ºi le mai aminteascã
mãcar. „A, bine, am spus eu asta?“ mã întreba ea,
ºi nu reuºeam sã-mi dau seama dacã-ºi bate joc de
mine cu neobrăzare sau dacã poseda o redutabilã
capacitate de uitare. Cred mai ales cã ea se liniºtea
repede, în timp ce eu eram tipul de bãiat care rãsu-
ceºte-n minte lucrurile pe toate feþele. Ce-ar fi trebuit
sã fac? Fãrã ea, mi-era teamã sã nu mã-mbolnãvesc.
Era o tâmpenie. Îmi trecea uneori prin cap cã ea mã
proteja de infecþii ºi de epidemii.

* Festival anual de teatru din Franţa, fondat în 1947. (N. tr.)

21
 M-am dus s-o iau la ieºirea de la facultate. Alice
studia germana. Avea sã devinã profesoarã. Pentru
mine, germana era o limbã magicã de-a dreptul, ca sã
nu spun eroticã. Hitler a ucis-o, lãtrând-o. Adesea,
când fãceam dragoste, îi ceream sã-mi murmure
cuvinte în germanã. Nimic nu mã tulbura mai mult.
Aºteptând-o, m-am gândit din nou la planul nostru
de a merge în curând la Berlin (o cãlãtorie pe care
n-aveam s-o mai facem niciodatã) ºi mi-am dorit atât
de mult sã mã plimb prin Savignyplatz la braþ cu ea.
Alice iubea la fel de mult aceastã limbã, într-atât, încât
voia sã o predea; dupã o vreme, înþelesesem cã fap-
tul de a mã numi Fritz pledase în favoarea mea. Ce
fericire cã acest prenume îmi aducea în sfârºit ceva
bun, dupã atâþia ani în care mã aruncase în ridicol.
Cearta noastrã din ajun fusese absurdã. Speram
cã totul avea sã fie uitat într-o clipitã. Îmi agãþasem
o pancartã la gât, pe care se putea citi:
„Mã scoþi din sãrite.“
Alice a ieºit. Am vãzut-o apropiindu-se de mine
ºi încercând sã descifreze ce scrisesem. Mi-a zâmbit
larg ºi a grãbit pasul ca sã mã îmbrãþiºeze. Apoi, a
murmurat: „ªi tu mã scoþi pe mine din sãrite.“
A fost iubire.

Trecurã lunile ºi veni vara. Ca în fiecare an, Alice

mergea acasã la pãrinþi, în Bretania. Nu eram invi-
tat. Însă nu mai voiam sã mã consum din cauza aces-
tei bariere pe care ea o pusese între familia ei ºi mine,
aşa că-mi fãcusem alt program. Trebuia sã mã gân-
desc la viitorul meu profesional. Am trimis nume-
roase scrisori pentru obþinerea unui stagiu. Am

22
întreprins demersuri în domenii foarte diferite ºi
aºteptam rãspunsul aºa cum aºtepþi rezultatul la
o ruletã ruseascã. Viaþa mea era în mâinile destinului,
iar eu încercam sã-mi imaginez acest destin ca pe
o femeie grijulie. Destul de repede, Editura Larousse
m-a contactat. Femeia cu care am vorbit la telefon
a râs uºurel evocând particularitatea CV-ului meu.

— Bunã ziua, am programatã o întâlnire cu

Céline Delamare.
— Foarte bine, o anunþ.
Acest dialog poate pãrea neînsemnat, dar sim-
þeam cã ceva important se întâmpla chiar în clipa
aceea. În momentul în care am intrat în holul unei
edituri, în care i-am zâmbit unei telefoniste expu-
nându-i motivul prezenþei mele acolo. Dintr-odatã,
am avut impresia cã aparþin lumii. Cã am intrat pe
fãgaºul vieþii normale. Cã, începând din acel moment,
tot ceea ce-mi mai rãmânea din copilãria mea hao-
ticã, tot ceea ce trãiam acum cu studiile mele împrãº-
tiate avea sã aparþinã trecutului. Nu era decât un
prim interviu pentru obþinerea unui stagiu, dar înce-
pea o altă etapă a vieþii mele.

Întâlnirea s-a desfãºurat admirabil. Directoarea

de la resurse umane, Céline Delamare, se ocupa ºi de
stagiari. Ea mi-a prezentat condiþiile stagiului, timp
în care eu am observat-o cu atenþie. Mi s-a pãrut o
femeie muncitoare ºi tare aveam chef sã aflu mai
multe despre ea. Trebuie cã avea vreo patruzeci
de ani, dar nu eram sigur. Poate mai puþin, poate
mai mult. Ceea ce am remarcat mai ales cu prilejul
acestei prime întâlniri a fost culoarea ei. Céline Dela-
mare era roºie. O vedeam într-o aură roºie, buzele,
reflexele pãrului ºi puloverul pe care îl purta. Era o

23
armonie de roºu. ªi trebuie sã mãrturisesc cã asta
a avut oarecare efect asupra mea.
— Totul e în ordine? Vã simþiþi bine? Sunteþi roºu
tot, mi-a zis.
— ªi dumneavoastrã la fel, i-am rãspuns, mecanic.
Ea mi-a zâmbit. Cred cã nu înþelesese bine ce-am
vrut sã spun. S-a ridicat sã-mi aducã un pahar de
apã. ªi mi-am revenit:
— Mulþumesc mult.
— Sper cã nu veþi fi atât de emotiv ºi în tim-
pul stagiului.
— Nu, e prima datã când mi se întâmplã.
— Sunteþi original.1
— A, da? De ce spuneþi asta?
— Nu ºtiu… datoritã CV-ului dumneavoastrã,
desigur… nu am mai vãzut niciodatã pe cineva care
sã fi fãcut atâtea studii… Este perfect pentru noi.
Avem nevoie de oameni cu vaste cunoºtinþe.
— Nu ºtiu dacã sunt atât de vaste.
— Vom vedea. Dacã vreþi, veþi începe de luni.
— Sigur cã vreau.
Atunci, am avut un moment de stânjenealã pe
care aº putea sã-l explic astfel: cred cã amândoi am
fi vrut sã continuãm discuþia, doar cã nu aveam nici
un subiect la îndemânã pentru asta. Venise timpul
sã plec din birou. Chiar înainte de a deschide uºa,
am auzit:
— Fritz, dacã aveþi nevoie de ceva în timpul
stagiului, nu ezitaþi sã veniþi la mine.
— De acord, doamnã, am zis eu pe un ton ridicol.

1. În Potenþialul erotic al soþiei mele, un roman de David

Foenkinos, eroul se întreabã: „Oare te poþi culca cu o femeie
care te gãseºte original?“

24
 Da, fusesem ridicol spunându-i doamnã, dar acest
ridicol avea sã ne uneascã.
Acest ridicol între persoane stingherite.

I-am dat vestea lui Alice ºi n-a pãrut prea feri-

citã. Noile întâlniri pe care urma sã le am îi apã-
reau ca niºte uriaºe maºinãrii destinate s-o excludă
pe ea. Mã voia activ, mã voia aranjat, ºi totuºi cred
cã suporta cu greu toate încercãrile mele de a trãi
fãrã ea. Dupã o vreme, a fost nevoitã sã admitã cã
acest stagiu îmi era foarte util pentru a înþelege
bine cum funcþioneazã o firmă. La drept vorbind,
atitudinea ei era dictatã de gelozie; ea avea sã plece,
iar eu rãmâneam aici, începând o nouã aventurã.
Numai cã nu putea sã-mi reproºeze nimic, pentru
cã nu mă invitase la þãrmul mãrii. Încã o datã, ne
aflam într-o situaþie confuzã, jumãtate prunã, jumã-
tate piersicã (fiecare cu expresiile lui), ºi credeam
cã voi fi fericit petrecând aceste momente departe
de ea. De luni de zile trãiam lipiþi unul de celã-
lalt, în izolarea revelaþiei noastre amoroase, prin
urmare aceastã primã despãrþire avea sã fie cu
siguranþã beneficã.

În ziua în care a plecat în Bretania, am tot oscilat

între momente de angoasã ºi momente de euforie.
Când am condus-o pe peron, cu un ochi plângeam,
iar cu celãlalt râdeam. Priveam trenul plecând ºi
ducând cu el silueta lui Alice. Era atât de frumoasã,
ºi mã gândeam la toþi acei bãieþi care o vor observa ºi
care se vor preface cã merg la toaletã doar pentru a
se uita la picioarele ei. Mi-am spus: poate cã e ultima
oarã când o vãd. De fapt, sentimentul acesta mã
încearcã de fiecare datã când conduc pe cineva la

25
garã. Aceastã linie dreaptã care treptat devine goalã,
ºi noi rãmânem acolo, în noua absenþã a celuilalt.

VI

Am fost foarte repede apreciat la Editura Larousse.

Trebuie sã spun cã m-am implicat serios în acest
stagiu. Fãceam verificãri în dicþionar, în vederea
modificãrilor anuale. Mã pierdeam ore întregi în
lumea citatelor. Încetul cu încetul, am fost capabil
sã definesc lumea întreagã. Pe stradã, când treceam
pe sub un lampadar, îmi aminteam cã lampadar vine
din latinescul lampadarium. Acest lucru poate pãrea
ridicol, dar era ca o forþã care se instala în mine.
Cunoaºterea etimologiilor fãcea din mine un om stabil.

Împãrþeam un birou cu Paul, un alt stagiar. Luam

prânzul împreunã aproape în fiecare zi, aºa încât
în foarte scurt timp viaþa unuia nu mai avea nici un
secret pentru celãlalt. El era un celibatar convins.
Ultima lui amintire eroticã data din timpuri imemo-
riale. Totuºi, nu era un bãiat urât. În plus, era sclipitor.
Atunci, care sã fi fost motivul? Era, se pare, foarte
greu sã întâlneºti pe cineva. Înotam în singurãtatea
urbanã ºi era atât de trist sã vedem cã femeile nu
ni se ofereau, nici mãcar din milã. Paul nu se dãdea
bãtut, ba chiar mi-a explicat ultima lui tacticã. De
când se interzisese fumatul în spaþiile publice, se
strãduise sã se apuce de fumat. Era metoda idealã
de a cunoaşte pe cineva. Dar, cum plãmânii lui erau
fragili, era adesea victima unor dezagreabile stãri
de greaþã. Vreme de câteva zile, fusese chinuit de

26
o redutabilã întrebare existenþialã: trebuia oare sã
aleagã cancerul, sau nefericirea sexualã? Hotãrâse
în cele din urmã sã dea întâietate sãnãtãþii. Şi s-a
dovedit alegerea cea bunã, întrucât nu avea sã mai
treacã mult pânã sã gãseascã o femeie formidabilã.
Iar întâlnirea cu ea avea sã fie cel puþin originalã.

Când luam masa împreunã, ne plãcea sã ne lan-

sãm unul altuia provocãri:
— ªtii ce este un sibarit? mã întreba Paul.
— Nu.
— Este o persoanã care trãieºte în lux ºi desfrâu.
— Dar tu ºtii ce este o radulã?
— E o limbã?
— Da. Limba asprã a majoritãþii moluºtelor.
— A, foarte bine. Poftã mare.

Nu îndrãznesc sã-mi imaginez ce credeau vecinii

de masã despre conversaþiile noastre. Arãtam ca douã
fiare în arenã, un fel de Bouvard ºi Pécuchet ai dic-
þionarului. ªi asta ne plãcea tare mult. Era ceea ce
ne unea cu adevãrat, dragostea pentru cuvinte ºi
pentru sensul lor. Asta avea sã ne ajute ca între noi
sã nu existe lucruri nespuse.

Marele paradox al acelei veri a fost urmãtorul:

în timp ce lumea reuşeam s-o definesc, viaþa mea
îmi apãrea ca un vast domeniu nedefinit. Ceea ce
numeam eu „viaþa mea“ era Alice. Dupã o lungã
ceartã la telefon din luna iulie, ea hotãrâse sã rãmânã
în Bretania toatã vara. Am aflat mai ales cã-ºi regã-
sise un prieten din copilãrie ºi cã-ºi petreceau timpul
împreunã. Era fiul unor prieteni de-ai pãrinþilor ei.
Relaþia perfectã din punct de vedere social. Tot ceea

27
ce nu eram eu. M-am gândit cã povestea noastrã se
terminase, cã niciodatã nu putem fi altceva decât sun-
tem. Precis mi-era sortit sã întâlnesc într-un restau-
rant bio vreo fanã de-a lui Joan Baez care nici mãcar
sã nu aibã pãrul drept.

Timp de mai bine de zece zile, în ciuda mesajelor

ei din ce în ce mai neliniºtite, am refuzat sã-i vor-
besc. Apoi, într-o zi, am ridicat receptorul:
— De ce-mi faci tu mie asta, Fritz?
— Pãreai fericitã cu tipul ãla al tãu din generalã.
— Nu pot sã te sufãr! Pe tine te iubesc, dar m-am
sãturat să te porţi aşa cu mine!
Alice era excepþionalã: în douã fraze, reuºise sã
mã facã sã devin eu cel vinovat. Nu puteam decât sã
admir o asemenea capacitate. Nu-mi mai aminteam
de unde începuse cearta noastrã. ªtiam doar cã ea
pomenise de acel bãiat ºi cã asta mã enervase rãu.
— Te-ai culcat cu el?
— Nu se poate aºa ceva!
— Trebuie sã ºtiu asta, Alice.
— Sã ºtii ce? Nu e nimic de spus. Am preferat sã
rãmân aici, asta-i tot. Sã fiu puþin liniºtitã.
— Tu chiar cã eºti o sibaritã!
— O ce?
— Las-o baltã.
— Nu mai pot, Fritz1. Noi nu suntem fericiþi când
suntem împreunã. ªi e ºi mai rãu când suntem
departe unul de altul. Nu mai pot. Trebuie sã gãseºti
o soluþie.
— Atunci vino înapoi.

1. Am avut totdeauna impresia cã prenumele meu nu

suna prea credibil când venea vorba de certuri.

28
 — Când?
— Acum. Vino acum, Alice. Imediat. Ia un tren.
— Ca-n filme?
— Da. ªi ca-n romane.
ªi astfel, toatã vara noastrã petrecutã în certuri
s-a terminat în acel moment.
Dar era prea târziu: acum ploua.

La garã, iubirea mea mi s-a aruncat în braþe

(mare fericire în viaþa deloc palpitantã a braþelor
mele). Toþi trecãtorii s-or fi gândit cã iubirea noastrã
era luminoasã. Şi nu greºeau. Când am ajuns în
camera mea, Alice a descoperit o sticlã de ºampanie.
— O, ce drãguþ. Sãrbãtorim revederea?
— Ei da. ªi încã ceva.
ªi i-am dat atunci vestea cea bunã.

VII

Câteva zile mai înainte, mã întâlnisem cu Céline

Delamare pe holurile editurii. În timpul celor douã
luni de stagiu, aproape cã n-o vãzusem. Se întor-
cea din vacanþã, bronzatã. Totuºi, chipul ei avea ceva
obosit. Voia sã-mi vorbeascã. Am întrebat-o dacã
sã vin imediat.
— Da, imediat, a zis ea, pe un ton aproape autoritar.
Nu reuºeam sã-mi fac o pãrere despre ea. De
exemplu: o consideram oare o femeie puternicã,
sau o femeie slabã? Desigur, ea pãrea puternicã,
mã domina de la înãlþimea situaþiei ei profesionale,
dar, cu cât o priveam mai mult, cu atât o gãseam
strãbãtutã de sclipiri de fragilitate. Mi-aduc aminte

29
cã într-o zi mi-am zis: „Fii atent la ea, fii atent la ea…“,
ºi ar fi trebuit sã nu uit niciodatã aceastã intuiþie.

Céline mi-a spus cã toatã lumea era foarte mul-

þumitã de mine. Apoi, mi-a adus la cunoºtinþã cã
voiau sã mã pãstreze ºi sã-mi propunã un contract.
O clipã, am ezitat. Nu mi-a plãcut acest cuvânt, „con-
tract“. M-am gândit la pãrinþii mei, m-am gândit
la o funie legatã în jurul gâtului ºi la toate cliºeele
care-mi fuseserã vârâte în cap despre viaþa într-o
firmă. Aºtepta o reacþie, dar eu m-am mai lãsat puţin
în voia gândurilor mele. Printre ele se strecurase
acum ºi ea ºi îmi imaginam cã mã voi întâlni în
fiecare zi cu aceastã femeie, cu aceastã femeie care-mi
plãcea – mi-am mãrturisit eu dintr-odatã –, ale
cãrei forme rotunde ºi culoare roºie mă fascinau.
Mi-a zâmbit larg ºi i-am putut vedea dinþii: poate
cã ºi dinþii noºtri aveau sã fie fericiþi împreunã?
Trebuia oare neapãrat sã duc o viaþã fidelã în ce
priveºte dinþii?

Dupã aceastã digresiune mentalã, i-am spus pur

ºi simplu cã sunt foarte flatat de încrederea pe care
mi-a acordat-o Editura Larousse ºi cã voi face totul
ca sã nu-i dezamãgesc. Era într-adevãr o ocupaþie
idealã pentru mine. Aveam sã rãspund de modifi-
cãrile din dicþionar. Era o responsabilitate care, odatã
depãºitã teama mea iniþialã, îmi aducea o bucurie
imensã. Nu mã mai puteam abþine sã nu zâmbesc,
sã nu zâmbesc prosteºte, dar trebuia sã încetez,
altfel rânjetul meu ridicol i-ar fi putut stârni lui Céline
Delamare pofta de a-ºi retrage propunerea. Mã gân-
deam la toţi aceşti termeni noi care aveau sã intre
în marea echipã a cuvintelor. Alt punct important

30
al muncii mele: aveam sã compun notiþele biblio-
grafice ale noilor personalităţi intrate în dicþionar.
Toate numele erau supuse evaluãrii unui comitet
de selecþie. Astfel, începând din acel moment, aveam
sã fiu permanent în contact cu destine care aveau
şansa sã intre în dicþionar; destine bătând la por-
þile posteritãþii.
*
Maxim Twombly (1958–): artist newyorkez care
a fãcut senzaþie încã de la o vârstã fragedã expu-
nând picturi inspirate din opera lui Dylan Thomas,
ºi mai ales Viaþa este un cerc pãtrat. Pe 8 decem-
brie 1980, ziua asasinãrii lui John Lennon, el a hotã-
rât sã punã definitiv capãt propriei cariere.

*
Céline Delamare a fost încântatã sã vadã satis-
facþia mea:
— Perfect. Vom avea aşadar ocazia sã ne cunoaº-
tem mai bine, mi-a spus ea.
— Da, de altfel pentru asta ºi accept aceastã slujbã,
i-am rãspuns foarte sigur pe mine.
Am fost surprins pânã ºi eu. Asta nu era, desigur,
o frazã de stagiar; era o frazã foarte CDD, ca sã
nu zic CDN*. Cred, de asemenea, cã-mi fãcea bine
sã-i vorbesc aºa unei femei. Aveam nevoie de acest
lucru pentru a-mi dovedi cã universul feminin nu
era o entitate pe care cuplul o nimicea. ªtiam totuºi
cã nu pot sub nici o formã s-o înºel pe Alice, cã nu

* CDD – contract pe duratã determinatã; CDN – con-

tract pe duratã nedeterminatã. (N. tr.)

31
asta era problema, ci doar sã nu mã îndepãrtez de
lumea sensibilã.

I-am dat vestea lui Alice. De data asta, mi-a sãrit

de gât. Am simþit cã e fericitã pentru mine, mândrã
chiar, ºi i-am redescoperit dintr-odatã capacitatea
de a mã iubi nebuneºte. Fusesem ridicol sã mã
închid în gelozia mea o bunã bucatã de varã. Pierdu-
serãm atâta timp. Şi acum trebuia sã-l recuperãm.
Dupã ºampanie, ne-am întins pe pat, era cald pen-
tru o noapte de sfârºit de varã; îmi amintesc cã mai
întâi am stat o vreme nemiºcaþi, într-o poziþie ciu-
datã, aproape înþepeniþi, cu trupurile deformate ca
într-un tablou de Francis Bacon. ªi aceastã impre-
sie era cu atât mai stranie, cu cât oglinda de lângã
pat ºi fereastra ne ofereau o imagine triplã a poziþiei
noastre. Împreunã formam un fel de triptic.

Trupurile noastre se regãseau dupã sãptãmânile

petrecute în imaginarul nostru. Aveam impresia cã
prind din nou gustul. Mã revelam mie însumi. Iar
inima-mi bãtea necontrolat. Ne-am sãrutat înde-
lung, fãrã limbã la început, apoi cu limba, ºi din nou
fãrã limbã, apoi iarãºi cu limba. Fiecare trecere de la
lumea limbii la aceea în care ea lipsea era precum
trecerea unei graniþe. Fiecare detaliu al senzualitãþii
noastre, oricât de ridicol, cãpãta în acest context al
regãsirii proporþii uriaºe, mitice. I-am simþit sfârcu-
rile întãrindu-se şi a început sã mã masturbeze. Prelu-
diul a fost precum pregãtirea unei lungi cãlãtorii. Am
fi putut la fel de bine sã facem dragoste mai brutal,
mai rapid, sã ne nãpustim unul asupra celuilalt dupã
tot acel timp în care fuseserăm despărţiţi. Dar am
preferat lentoarea, cãci era ritmul emoþiei.

32
 — Continuã, i-am cerut eu.
Ea mã mângâia încet, iuþind miºcarea din când
în când, ºi lipindu-ºi gura de urechea mea ca să-i
aud suspinele. Aº fi putut ejacula în mâna ei, atât
de intensã era plãcerea.
— Stai, nu termina, mi-a spus ea. Te doresc acum.
Rostise aceastã frazã ca ºi cum era vorba de o
execuţie, de pronunþarea unei sentinţe. Atunci am
întors-o pe spate. Lipit de ea, am continuat s-o mân-
gâi în acelaºi timp. S-a aşezat deasupra mea, poziþia
ei preferatã, apoi eu deasupra ei, poziþia mea prefe-
ratã. Dupã o clipã, ne reluam fiecare poziþia de soli-
tudine trupeascã.

Tãcerea s-a aºternut între noi. Eram întinºi, în

fericire ºi sudoare, în aburii epuizãrii. Atunci, Alice
m-a anunþat:
— Acum, cã ai o slujbã, trebuie sã te prezint pãrin-
þilor mei.

VIII

Mai cunoscusem momente de nelinişte în viaþa

mea, dar acesta le depãºea pe toate. Mai ales din cauza
lui Alice, care mã pregãtea ca ºi cum urma sã repre-
zint omenirea în faþa extratereºtrilor. Timp de
aproape o orã, ea încercã sã mã pieptene decent. Mã
trase de pãr cu o perie; voia cu orice preþ sã şteargă
orice urmã de personalitate capilarã. Þipam ºi înce-
peam s-arãt ca un deþinut.
— Opreºte-te! Lasã-mă să par măcar puţin firesc,
o sã fie mai bine.
S-a uitat la mine lung, înainte de a confirma:

33
 — Nu, firesc n-o sã fii apreciat niciodatã.
Dupã o vreme, a mãrturisit:
— E-adevãrat cã nu arãþi prea bine. Am sã-þi fac
un suc de morcovi.
— Nu-mi place.
— Nu-i nimic. Trebuie sã arãþi bine.
— Dar o sã vomit! Asta vrei? Sã fiu verde la faþã?
— Of, nu faci nici un efort!
— Am o slujbã acum. Pot folosi scuza cã mun-
cesc mult, ºi de aceea am o faþã obositã.
— O sã creadã cã te laºi exploatat, ceea ce e ºi
mai rãu.
Orice aº fi zis, Alice gãsea câte o replicã. Deºi
eram teribil de nervos, a trebuit s-o iau în braþe ºi
s-o liniºtesc. Totul avea sã fie bine. Nu era decât
o duminicã de suportat.
— O să fie acolo ºi sora mea, spuse Alice.
— A, da?
— Da, tocmai s-a întors din America de Sud.
— ªi ce fãcea acolo, mã rog?
— ªtii prea bine, lucrarea aceea despre fuga cri-
minalilor naziºti.
Întoarcerea surorii ei era pentru mine o uºurare.
În felul acesta, nu mai eram eu singurul centru de
interes. Aceastã cãutare a naziºtilor merita, cu ade-
vãrat, să capteze atenþia. În orice caz, mã pregãti-
sem mai ales sã mã comport ca o legumã moale.
Aveam de gând sã fac totul ca sã nu stric acest
moment istoric în ochii logodnicei mele.

Abia intrat în casã, am ºi înþeles cã n-o sã-mi fie

uºor. Cele douã surori s-au aruncat una în braþele
celeilalte. Am fost apoi prezentat lui Lise în hol. Toatã
viaþa, când o sã mã mai gândesc la Lise de-acum

34
înainte, o sã-mi vinã în minte acel moment. Pãrea
plinã de viaþã. Avea un mod straniu de a þopãi stând
totodatã pe loc, ca o mică miºcare sãltatã executatã
încontinuu. Pe scurt, mi-a plãcut de ea din prima,
ºi sentimentul a fost reciproc.
— Nu ºtiu ce þi-a spus sora mea, dar stai liniºtit,
totul o sã fie foarte bine.
— A, da? Dacã spui tu…
— O sã vezi, tata este un pic nesuferit, dar e
de treabã.

Apoi am intrat în bucãtãrie. Era o bucãtãrie

frumoasã, spaþioasã, sigur, puţin prea spaþioasã.
Întotdeauna o bucãtãrie prea mare e ridicolã. Am
descoperit-o pe mama lui Alice, pierdutã printre
cratiþele ei, învãluitã în cea mai depresivã atmosferã
pe care vi-o puteþi închipui. Plutea în aer un miros
de mâncare cu iepure. Éléonore a înaintat înspre
mine, dar nu prea mult totuºi, cãci îmi dãdea de înþe-
les cã eu trebuie sã fac primul pas. Eram unul dintre
invitaþi, iar invitaþii trebuie sã se miºte mai repede
decât gazdele. Mi s-a pãrut foarte obositã, încã din
prima clipã. Energia care-i mai rãmãsese zãcea pro-
babil ascunsã într-unul dintre nenumãratele sertare
din acea bucãtãrie uriaºã.
— Deci dumneata eºti Fritz? mi-a zis ea.
Totul stãtea în acel „deci“, care nu fusese pro-
nunþat clar, ci cu un mic suflu, aidoma brizei discrete
din serile de varã: încã nu bãnuieºti cã o sã þi se facă
frig, cam asta se ascundea în acel „deci“.
— Da, eu sunt, i-am rãspuns.
Un rãspuns tâmpit, sunt de acord. Dar ce altceva
puteam sã spun? Alice nu voia sã lase nici un timp
mort. Aºa cã s-a repezit asupra primului simþ care

35
putea sã-i ofere un subiect de discuþie: în cazul de
faþã, mirosul.
— O, ai pregãtit iepure! Picã bine, Fritz adorã
iepurele! Nu-i aşa, Fritz, adori iepurele, n-am drep-
tate? Chiar ieri mi-ai zis, ce nostim, cã adori iepu-
rele, dar că n-apuci să mãnânci prea des, nu, Fritz,
nu-i aºa cã-þi place iepurele?
Alice a pus capãt monologului despre iepure.
Sora ei ºi cu mine o priveam, stupefiaþi de o asemenea
frenezie. Logoreea ei fusese ritmatã de mici ghion-
turi cu cotul, pe cât de discrete, pe atât de eficiente:
— Da, ador iepurele… pe bune, iepurele este deli-
cios… ªi oricum, iepurele e un animal drãguþ…
— Drãguþ? mi-a tãiat-o Éléonore.
— Da, mã rog, nu întotdeauna… câteodatã iepu-
rele este nãzuros… ºi-atunci chiar cã ai de ce sã-l
ucizi ºi sã-l mãnânci… ºi… ador asta… sã mãnânc…
ãã… iepure…
— A, da, îi place la nebunie, a repetat Alice.
Mama ei se uita la noi ca la doi þicniþi. Într-un
final, m-a privit fix ºi am putut citi în ochii ei: „Oi
fi tu drãguþ… Oi face tu toate eforturile din lume…
dar dacã crezi cumva c-o s-o lãsãm pe fata noastrã
sã trãiascã cu un mãscãrici ca tine, ia-þi gândul…“
Aº fi vrut sã mor, dar mi s-a propus mai degrabã
puþinã agonie înainte: întâlnirea cu tatãl.

Lise tot încerca sã destindã atmosfera ºi nu puteam

decât sã-i apreciez eforturile. Pãrea foarte relaxatã
cu pãrinþii ei, perfect capabilã sã-i facã sã accepte
modul ei de viaþã. Nu e ceva rar într-o familie cu doi
copii ca pãrinþii sã-i tolereze unuia ceea ce nu suportã
la celãlalt. Alice, spre deosebire de Lise, trebuia cu

36
orice preþ sã intre în tiparul lor. Fiind al doilea copil,
trebuia sã întrupeze speranþa unei vieþi aºezate, sã
se mãrite bine ºi sã facã copii foarte albi. Dacã nu
reuşea ea asta, n-ar mai fi avut cine sã ducã mai
departe flacãra vieþii franceze ºi triste.

Tatãl stãtea pe canapea, rãsfoindu-ºi ziarul; cu

siguranþã era cu gândul în acelaºi timp la acþiunile
lui de la bursã ºi la trabucul pe care-l va fuma dupã
masã. Dupã cum se lãfãia pe canapea, îþi dãdeai
seama cã trãia într-o lume în care totul era pe mãsura
persoanei lui satisfãcute. S-a prefãcut cã nu ne
observã prezenþa ºi ne-a lăsat baltã pentru o clipã,
împietriþi în mediocritatea noastrã. Cerºeam un
bunã ziua.
— Tatã, sunt aici. Cu Fritz.
— A…, fãcu el pe un ton distant care pe Lise
a enervat-o.
— Tatã, faci înadins!
— Ce? Cum? A, bunã ziua…

Nu s-a ridicat, dar ºi-a încordat puþin spinarea,

ca sã-mi arate totuºi cã însemn ceva mai mult
decât nimic.
— Bunã ziua…
— Fritz.
— …Fritz. Chiar vã numiþi Fritz?
— Da… tatei… îi plãcea un roman… ºi…
— ªi a cunoscut-o pe mama ta? i s-a adresat el
fetei lui, ceea ce era o dublã impoliteþe: nu numai
cã mã întrerupea, dar evita ºi să-mi pună întrebarea
în mod direct.
— Da, ne-am întâlnit în bucãtãrie. Lui Fritz îi
place mult iepurele…

37
 Aceastã ultimã frazã s-a risipit într-o tãcere con-
sternantã. Nu mai puteam suporta sã fiu asociat cu
iepurele. Puþin îmi pãsa mie de iepuri. Îmi plãceau
multe lucruri în viaþã. Printre altele: Monteverdi,
Antonioni, Kandinsky (ia te uitã, ce de artiºti ale
cãror nume se terminã în „i“, însã nu e momentul
acum sã scot din asta vreo teorie).

*
Romuald Picard (1951–1987): navigator francez.
Primul marinar care a fãcut înconjurul lumii înain-
tând exclusiv pe diagonalã. Dupã acest moment de
glorie, el a încercat sã traverseze Pacificul de unul
singur, dar i s-a pierdut urma dupã doar douã zile
de navigare. Trupul sãu a fost gãsit câteva luni mai
târziu pe o insulã pustie. Pe o stâncã din apropiere,
gravase: „Mã simt singur.“

*
Ne-am mutat în salon ca sã bem ceva înainte de
masã. Mâncam alune ca ºi cum aº fi fumat o þigarã,
ca sã-mi fac de lucru. Lise vorbea mult ºi ne salva
de momentele moarte, însă din pãcate era mereu
întreruptã fiindcă îi tot suna telefonul. Se auzeau
de pe hol frânturi de conversaþie.
— E o nebunie! a exclamat tatãl. Am o fatã care
scrie o lucrare despre naziºtii fugari ºi o alta care vrea
s-ajungã profesoarã de germanã. Ei, Éléonore, nu
ţi se pare o nebunie?
— Da, sigur.
— Bagã de seamã, asta poate sã ne fie totuºi de
folos. În cazul unui nou atac. Uneori îmi spun cã,

38
în toatã vraiºtea de aici, n-ar fi rãu sã se facă
puþinã ordine!
—…
— ªi poligamia!
— E noua lui obsesie, a oftat soþia.
— Nu-i exclus sã reuºeascã sã ne facã s-acceptãm
poligamia. Fritz, ce pãrere ai despre asta?
— Despre ce? Despre poligamie?
— Auzi la el, mã întreabã despre ce! E incredibil
prietenul ăsta al tãu! Ei bine, da, vorbeam despre
poligamie, doar nu te-ntreb cum e vremea.
— Bun, o sã trecem la masã, l-a întrerupt Éléonore.

Totul era aºezat perfect. Ai fi zis cã e un muzeu

pe o faþã de masã. Mã luase deja durerea de stomac.
„Nu te speria. Doar te-ncearcã, atâta tot“, mi-a
ºoptit Alice. „Dar cred cã te apreciazã…“
Ciudat mod de a aprecia. Fãrã mare surprizã,
el a continuat discuþia despre declinul valorilor:
— Totul se degradeazã. Uită-te la cupluri. Astãzi
oamenii se despart pentru fleacuri. Pânã ce moar-
tea vã va despãrþi, se zice! În ziua de azi, moartea
este fie ºi cel mai mic defect al celuilalt…
— Crezi cã sunt fericite toate cuplurile alea
care rãmân împreunã doar pentru cã nu se cade
sã divorþezi?
— Vai, Lise, nu poate omul sã zicã nimic cu tine.
— Ba da, poþi sã spui orice, dar refrenul „îna-
inte era mai bine“ mã oboseºte!
— Mã scoþi din sãrite, fata mea! s-a enervat din-
tr-odatã tatãl, de parcă era alergic la contraziceri.
— Auzi, e un an de când nu þi-ai mai vãzut
fata. Aºa cã înceteazã! s-a enervat pânã la urmã
ºi Éléonore.

39
 — Bine… bine… ºi totuºi n-o sã-mi scoatã nimeni
din cap convingerea cã nu mai existã valori ºi cã imi-
graþia este în mare parte responsabilã pentru aceastã
decãdere… În curând o sã ne trezim cu o moschee
în faþa casei…
Toatã lumea l-a lãsat pe tatã sã se ambaleze, iar
eu nu ºtiam cum sã reacþionez. Nu mã mai confrun-
tasem niciodatã cu o asemenea situaþie. Sã trebu-
iascã sã stau sã ascult asemenea tâmpenii în numele
iubirii. Mãcar dacã Alice mi-ar fi zâmbit complice,
dar îi simþeam admiraþia. Pânã ºi mama ei ofta ºi,
chiar dacã mã enervase, acum, dintr-odatã, o com-
pãtimeam vãdit.

Tatãl a continuat sã tensioneze atmosfera cu afir-

maþii din ce în ce mai extremiste. A trecut în revistã
persoanele fãrã domiciliu stabil, emigranþii români
care-ºi taie un picior ca sã ne stârneascã mila, SIDA,
care nu e decât o boalã de homosexuali ºi de drogaþi,
deci nu-i de mirare cã scursurile din showbiz au
contractat-o, ºi toþi cretinii ãºtia de la televizor care
se umplu de bani prezentând mizerii cu fraieri care
trimit SMS-uri, ºi presa care stă la cheremul puterii,
peste tot numai manevre murdare ºi clanuri, ºi lista
continuă, numai putregai, fumuri ºi vorbe goale.
— Cunosc un loc frumos în Argentina unde ai
putea sã te refugiezi, dacã eºti chiar atât de nefericit
aici, a propus Lise.
— Câtă răutate!
În fine, dupã ce-a terminat de-nºirat bucuriile
vieþii occidentale, într-o înlãnþuire care probabil i
se pãrea logicã, s-a interesat ºi de mine:
— Vasãzicã lucraþi la Larousse?
— Da, exact.

40
 — ªi acolo vã învaþã sã faceþi economie la cuvinte?
Desigur, era unul dintre acei oameni care râd la
propriile lor glume. Iar eu, cât se poate de ridicol, îi
zâmbeam. Totul mã apãsa. Orologiul enorm mã tero-
riza. ªi toate acele relicve religioase pe care le descope-
ream pe mãsurã ce-mi roteam privirea prin camerã
mã acuzau cã l-aº fi ucis pe Isus Cristos. Am rezis-
tat tot timpul mesei ºi, în fine, ni s-a adus cafeaua.
Dar fãcusem atâtea eforturi, încât mã temeam de
ultimele minute. În timpul acestui mic moment de
calm în care am aºteptat cafeaua ºi ne-am întors
în salon, am fãcut un bilanþ. ªi m-am întrebat oare
de ce mai rãmâneam eu acolo. Desigur, pentru Alice,
care mã mângâia cu mâna pe spate, ºuºotind: „ªtii,
e important pentru mine… ºi îmi pare rãu pentru
atitudinea tatãlui meu… nu e aºa mereu… de fapt
este un drãguþ… cred cã acum e încordat… încearcã
sã te pui în locul lui, e prima datã când îi prezint
un bãiat…“ Mã uitam la Alice în timp ce încerca sã
justifice ceva ce nu avea nici o justificare. Aº fi pre-
ferat de o mie de ori sã-mi spunã: „Tata e un mare
nesuferit, dar e tata ºi-l iubesc. Asta e, te obişnu-
ieşti…“ Ar fi fost mult mai simplu aºa, dar asta
n-avea sã se-ntâmple niciodatã. Alice se cufunda
într-un abur de irealitate de-ndatã ce venea vorba
despre tatãl ei.

La cafea am clacat.
— De fapt, nu ºtiu nici mãcar cum v-aþi cunos-
cut voi doi, a constatat el.
— Era o seratã…, a început Alice.
— În fine, nu era chiar o seratã, am întrerupt-o
eu. Eram într-un club eºanjist. Alice stãtea lungitã cu
doi negri ºi între noi a fost dragoste la prima vedere.

41
 Dupã un lung moment de tãcere, Alice s-a uitat
la tatãl ei. Pãrea de-a dreptul ºocat ºi s-a compor-
tat în consecinþã. Ea a þipat, dar nu foarte tare, ci
a fost mai degrabã un þipãt rece:
— Carã-te! Carã-te imediat!
M-am ridicat, mi-am luat haina şi la revedere.
Însã, înainte de a pleca, m-am întors ºi-am zis:
— Mulþumesc încã o datã pentru iepure.

Pe scãri, am auzit paºi în urma mea. Credeam cã

e Alice, mi-ar fi plãcut atât de mult sã fie Alice, dar
era Lise, care mã ajunsese din urmã.
— Alice nu te va ierta niciodatã.
— Nu ºtiu ce sã zic.
— Nu zice nimic. În schimb, eu voiam sã-þi spun
doar cã mi-a plãcut la nebunie. A fost bine ce ai
fãcut. ªi încã ce bine!
Am coborât treptele cu ecoul cuvintelor lui Lise
în minte, însã nu mã ajutau deloc sã mã simt mai
bine. ªtiam cã fãcusem ceva ireversibil. Dar nici
foarte trist nu eram. Atitudinea lui Alice mã deza-
mãgise enorm. M-am detestat în timpul acelei
mese, când făceam pe marioneta, încercând sã mã
conving cã aº putea fi ginerele ideal al unei adunã-
turi care mă duşmănea.

Am mers mult pe jos, ca sã diger evenimentele.

Totul în jur era vesel. Aveam sã încep o nouã etapă
din viaþa mea. Eram pe cât de nerãbdãtor, pe atât
de înspãimântat.
PARTEA A DOUA
 I

Primele zile nu au fost cele mai grele. Îmi spu-

neam cã are nevoie de puţin timp ca sã accepte
derapajul meu din duminica petrecutã în familie.
Apoi timpul a trecut ºi am ajuns să accept cã Alice
nu va face cale-ntoarsã. Depãºisem limitele scu-
zabilului. Aveam sã fim nefericiþi fiecare pe cont
propriu ºi poate sã suferim în acelaºi timp, uniþi,
cumva, în ceva ce aveam sã trãim separat.

Cel mai complicat era sã mã arãt vesel la birou.

Când începi lucrul într-un loc de muncã nou e musai
sã zâmbeºti. Mã antrenam în fiecare dimineaþã, pe
drum spre Larousse, sã-mi descleºtez fãlcile. Ajun-
geam astfel la lucru cu dinþii la vedere. Nimeni nu-mi
putea ghici doliul amoros pe care-l trãiam în adân-
cul meu. Nu-mi destăinuiam suferinþa decât lui
Paul. Prezenþa lui a fost cu adevãrat importantã în
acea perioadã. Totuºi, situaþia nu era simplã: în vreme
ce eu fusesem angajat, lui nu i se propusese decât sã-ºi
prelungeascã stagiul. Nu mai lucram cot la cot, deve-
nisem superiorul lui. Imaginaţi-vã acest paradox:

45
eram consolat de cineva cãruia trebuia sã-i dau
directive. Mi se întâmpla uneori sã-mi înăbuş cu
greu câte-un hohot de plâns când îi ceream sã facã
o fotocopie.
— Mulþumesc, Paul… mulþumesc pentru tot.
— Pentru nimic, Fritz, cu plãcere. N-am fãcut
decât sã rãspund la telefon.
Primele mele responsabilitãþi profesionale vor
fi mereu legate de amintirea acestei fragilitãþi amo-
roase. Sã fi fost asta un semn? Trebuia oare sã aleg
de-acum între o împlinire afectivã ºi o carierã de
succes? Mereu aceastã întrebare esenþialã: oare
putem avea totul? Nu trebuie oare neapãrat sã plãtim
într-o parte ceea ce câºtigãm în alta? Atâtea întrebãri
care-mi chinuiau mintea ºi care probabil începu-
serã sã-l oboseascã pe Paul. Din fericire pentru prie-
tenia noastrã, el avea sã primeascã, nu dupã mult
timp, o propunere de lucru de la Petit Robert. Deve-
neam astfel concurenþi, spre marea noastrã uºurare.

Mai exista încã o explicaþie pentru capacitatea

lui Paul de a asculta: era fericit. Cu adevãrat fericit.
Aproape nesuferit de fericit pentru unii. Tocmai
cunoscuse o fatã ºi imediat am simþit cã-mi ascunde
ceva. Să-ţi etalezi fericirea în faţa unui prieten nefe-
ricit e întotdeauna o problemă delicată. Îmi spu-
neam cã ceva era ciudat totuºi: o întâlnise chiar în
momentul în care Alice ºi cu mine ne-am despãrþit.
Oare exista un singur loc pentru doi la spectaco-
lul vieþii amoroase? Preferam sã nu mã gândesc la
aceastã ipotezã, care m-ar fi putut face sã pândesc
declinul poveºtii lui de iubire. Într-o zi, la masa de
prânz, mi-am dat drumul:
— Eºti fericit, vãd.

46
 — De ce spui asta?
— Pentru cã eºti prietenul meu ºi pentru cã se
vede. Se vede ºi dupã cum te uiþi la meniu.
— A, da?
Când cineva e fericit, meniul nu are nici o impor-
tanþã. În vreme ce eu nici n-am intrat bine, cã deja
vreau sã aflu care-i meniul zilei. Fiindcã acesta va fi cu
siguranþã pentru mine cel mai fericit moment al zilei.
Paul m-a felicitat. Îl prinsesem în plasa perspi-
cacitãþii mele. S-a avântat atunci în lungul monolog
al întâlnirii lui amoroase.

Totul începuse cu o lunã în urmã. Se cunoscuserã

la niºte prieteni comuni. Nimic excepþional, a mãr-
turisit el, dar a adãugat imediat: „O sã vezi, conti-
nuarea poveºtii e incredibilã.“ Aºteptam deci cu
nerãbdare continuarea, la fel cum aºteptam ºi por-
þia mea de hâchis parmentier, pe care o comandasem
fãrã prea mare convingere. Mi-a descris apoi un
salon în care unul dintre prietenii lui îºi sãrbãtorea
succesul la examenul de diplomã. Se gãseau acolo
vreo treizeci de persoane, iar atmosfera oscila între
eleganþã ºi relaxare, fãrã sã se poatã ºti cu adevã-
rat care din cele douã tendinþe era dominantã. O
muzicã de jazz discretã amintea de serata din Break-
fast at Tiffany’s. Se bea ºampanie ºi se puteau con-
suma mici tartine triunghiulare, cu somon, cu icre
ºi cu pate de ficat. Mã întrebam de ce-mi povestea
Paul toate astea cu atâta precizie. Pesemne mi-a citit
gândurile (prietenia asta…) ºi voia sã-mi explice
cum cã orice detaliu avea importanþa lui. ªi mai
ales cã lui nu-i plãcea somonul.
— Hei, Fritz, mai ºtii cã mie nu-mi place somonul?
— Da.

47
 — Atunci e bine.
Aºadar, Paul nu s-a atins de tartinele cu somon.
ªi, mulţumită acestui fapt, s-a îndrãgostit de Virginie.
— Asta-i tot?
— Nu, aºteaptã, am sã-þi explic. Cele douã lucruri
se leagã.
Îmi povestea în tihnã, savurându-şi istorisirea. Ai
fi zis cã-ºi povestea sieºi, cam ca cei care ne aratã
fotografii doar ca sã se vadã pe ei. Cãuta sã creeze
suspans. ªi, fireşte, s-a ridicat sã meargã la toaletã,
lãsându-mã suspendat într-un eºafodaj de teorii
referitoare la legãtura dintre momentul în care cunos-
cuse o femeie ºi faptul cã nu-i plãcea somonul.

Apoi s-a întors ºi ºi-a reluat povestea. Somonul,

pare-se, nu era proaspãt. Dupã o jumãtate de orã,
toþi cei care mâncaserã din el începuserã sã se
simtã rãu, chinuiþi de acute dureri de stomac. Era
un spectacol suprarealist. Invitaþii se prãbuºeau
unul dupã altul. Toatã lumea, desigur. Cu excepþia
unei persoane. ªi acea persoanã era Virginie, bineîn-
þeles. O fatã pe care Paul n-ar fi remarcat-o niciodatã
în mulþime, ºi tocmai ea scãpase necontaminatã.
Amândoi pãreau aleºi, ca doi supravieþuitori de pe
Titanic. O asemenea situaţie nu putea sã fie doar
fructul hazardului. Dacã mergi la o seratã ºi toatã
lumea se prãbuºeºte la picioarele tale, cu excepþia
unei singure persoane, asta înseamnã cã ţi-a fost
sortit sã cunoºti acea persoanã.

Au chemat mai mulþi doctori, care le-au fãcut

injecþii celor intoxicaþi. Cât despre Paul ºi Virginie,
ei au plecat la altã petrecere, minunându-se de ceea
ce tocmai le fusese dat sã vadã. Am tot încercat sã-mi

48
imaginez scena: mã aflu într-o mulþime de oameni
ºi la un moment dat aceastã mulþime se evaporă
lãsând loc unei singure femei, care mi se aratã
deodatã, ca o nãlucã. Eram fermecat, rãmãsesem
cu gura cãscatã. Paul pãrea bucuros de reacþia mea.
ªi avea şi de ce, era una dintre cele mai frumoase
poveºti pe care le auzisem vreodatã.

II

Mã cufundam în muncã. Trãiam cu cuvintele;

cu ele nu mã certam niciodatã. Alice îmi lipsea, era
o absenþã aproape sufocantã, dar nu aveam chef
s-o sun. De fapt nu aveam chef sã vãd pe nimeni.
Cu siguranþã aceea a fost cea mai singuraticã
perioadã din viaþa mea. Mergeam mult pe jos ºi
mã gândeam uneori cã aº fi în stare sã scriu un
roman. Aveam sã înþeleg mai târziu cã nu trebuie
neapãrat sã trãieºti înconjurat de cuvinte ca sã poþi
scrie. Pentru a scrie trebuie sã evadezi din fraze.

Viaþa mea era aranjatã. Aveam colegi ºi glumeam

între noi în faþa automatului de cafea. Aflam poveº-
tile fiecãruia, rãzboaiele ºi pasiunile lui. Era o lume
închisã, un univers care găzduia o comunitate. Ne
îndreptam cu toþii spre o destinaþie comună: publi-
carea anualã a dicþionarului Larousse. Îmi petreceam
mult timp la subsol, unde se aflau arhivele. Era un
loc unde timpul nu exista, unde nu pãtrundea nimic
din modernitatea noastrã, ºi stãteam bucuros acolo
cu orele. Bineînþeles cã uneori era obositor. Mai ales
când trebuia sã fac multe fotocopii. Mã instalam lângã

49
xerox ºi-i ascultam torsul. Nu ºtiu de ce, dar imediat
ce fãceam o fotocopie gândul îmi zbura la Alice.
Realizam în minte conexiuni inexplicabile, însã nu
mã puteam opri. Sala în care făceam fotocopii era
ca un altar în amintirea lui Alice. Simþeam acolo
tristeþe, nostalgie ºi uneori chiar fericire, amin-
tindu-mi cele mai bune momente ale noastre.

Într-o zi, pe când mã aflam în acea încãpere,

Céline Delamare ºi-a fãcut apariþia. La urma urmei,
ne întâlneam destul de rar. Însã de fiecare datã se
producea un soi de tensiune care se manifesta prin
surâsuri insistente. ªi am simþit cã era mulþumitã
sã mã gãseascã acolo. De asemenea, am simþit cã
scena care a urmat prinsese contur încã din prima
clipã ºi cã nu trebuia decât sã aºteptãm puþin pen-
tru ca ea sã se ºi desfãºoare. Nu mã gândeam aproape
niciodatã la Céline, însă de îndatã ce se gãsea în
faþa mea îmi ocupa fiinþa cu totul.
— Sunteþi trist, mi-a zis ea.
Era un mod ciudat de a începe discuþia.
— De ce spuneþi asta?
— O vãd, asta-i tot.
— ªi cum vedeþi?
— Dupã felul în care faceþi fotocopiile.
— Cum aºa?
— Da, sunt directoarea departamentului de re-
surse umane ºi mi-am dezvoltat o capacitate unicã.
Sunt în stare sã ghicesc ce se petrece în mintea unui
angajat în momentul în care acesta face o fotocopie.
— Este o calitate excepþionalã, într-adevãr.
— Da, puteþi încerca.
Am rãmas o clipã nemiºcat. Apoi am luat o foaie
de hârtie ca s-o aºez în xerox. M-am miºcat încet,

50
descompunându-mi fiecare gest, în timp ce mã
uitam fix la ea. Apoi am întrebat-o:
— Care este deci starea mea de spirit?
— Vreþi sã beþi un pahar cu mine în seara asta.
Aºa spune fotocopia dumneavoastrã. ªi accept. Ne
întâlnim la cafeneaua din faþã la ora 19.
Spunând asta, a plecat. Am izbucnit în râs, de
multã vreme n-am mai râs aºa. Fusese atât de plinã
de viaþã în felul ei de a se purta ºi de a vorbi. Aceastã
clipã marca pentru mine o renaºtere. Mã îndreptam
spre o altã femeie ºi lucrul ãsta nu rãmânea nici-
odatã fãrã urmãri pentru mine. Mã întrebam ce gãsea
oare la mine. Eram mult mai tânãr decât ea. Să fi fost
eu oare vreo fantasmã de-a ei? Oare-ºi închipuia ºi
viaþa sexualã tot ca directoare de resurse umane? Nu
voiam sã mã gândesc prea mult la asta ºi intenþionam
sã mã las purtat, pânã la întâlnirea noastrã, într-o
atmosferă ferită de atacurile mele depresive.

III

Ea a întârziat cu câteva minute, dar nu s-a scu-

zat. A remarcat cã, aºteptând-o, comandasem un
pahar de vin roºu ºi a pãrut mulþumitã de alege-
rea mea. Aveam adesea impresia cã ia totul la bani
mãrunþi. Cã viaþa trebuia sã se supunã aprobãrii ei.
ªi totuºi, încã din primul moment petrecut împre-
unã, am observat fisuri în siguranþa ei de sine. Pe
chip purta încã urme ale copilãriei, precum o fetiþã
cãreia îi e teamã sã nu facã vreo prostie. Între noi
era o diferenþã de cincisprezece ani, însă nu se punea
problema să-mi facă educaþie sentimentalã. Ne aflam

51
pe acelaºi plan. Mai rãmânea sã-l definim. Am vor-
bit despre serviciu, dar frazele noastre erau lipsite
de interes. I-am criticat pe unii dintre salariaþi, i-am
lãudat pe alþii, ne-am afundat într-un spaþiu steril.
Unde era oare femeia din dupã-amiaza aceea? Nu
conducea prea bine discuþia, iar mediocritatea era
tot ceea ce detestam eu mai mult. Ar fi trebuit neapã-
rat ca acest moment sã fie magic, fiindcã intrasem
în jocul seducþiei, un joc în care e ridicol sã ratezi
ocazii. Înainte de Alice, de câte ori nu fusesem deza-
mãgit de întâlniri rãmase doar la stadiul de simpa-
tie? Îmi doream atât de mult sã mi se-ntâmple
lucruri frumoase. Aveam un obicei care mã împingea
uneori sã fac sã strãluceascã haina sãrãcãcioasã a
unei întâlniri banale.
*
Gérard Ribaud (1910–1959): scriitor francez
nãscut la Geneva. Prieten apropiat al lui Drieu
la Rochelle, a fost foarte afectat de sinuciderea
acestuia. Dupã rãzboi, a rãtãcit ani mulþi prin Paris,
pentru a scrie o culegere de prozã poeticã inti-
tulatã Rãtãciri. În timp ce scria, cuprins de dez-
gust, a notat subit pe manuscris: „Este mediocru.“
Apoi s-a aruncat pe fereastrã.

*
M-am ridicat sã plec, gândindu-mã cã aceastã
întâlnire era mediocrã. Céline a venit dupã mine pe
stradã. ªi totul a devenit, dintr-odatã, mai simplu.
Acum ºtiu cã noi doi nu eram fãcuþi sã stãm jos.
Trebuia sã fim mereu întinºi sau în picioare. Ea m-a
luat de braþ, m-a strâns tare, puţin prea tare chiar.

52
În orice alt moment, mi-ar fi displăcut ca o femeie
sã dea astfel dovadã de virilitate, dar în clipa aceea
aveam chef sã fiu condus. Doream sã existe în sfâr-
ºit cineva în viaþa mea care sã-mi spunã ce sã fac. Ea
avea sã joace acest rol, în mare parte împotriva
voinþei ei. Céline Delamare a venit la mine acasã.
Deºi ar fi trebuit sã ne aruncãm unul asupra celui-
lalt, ea s-a mulþumit sã-mi contemple biblioteca.
Am privit-o cum îmi studiazã cãrþile ºi mi-a plãcut
acea clipã care îmbina feminitatea cu paginile tipã-
rite. M-am apropiat de ea, i-am dat jos fusta ºi
numai atunci când genunchii i-au rãmas desco-
periþi am cuprins-o în braþe.

IV

— Eºti mãritatã de multã vreme? am întrebat-o

puþin mai târziu.
— De unde ºtii tu cã sunt mãritatã?
— Ai verighetã.
— Sunt mãritatã de zece ani.
— ªi nu eºti fericitã?
— Sunt fericitã acum.
A rostit cuvântul „acum“ pe silabe, a spus
„a-cum“, ºi astfel fãcea prezentul sã dureze.

Nu ºtiu dacã viaþa lui Céline Delamare ar fi meri-

tat un mic articol în Larousse, dar aveam sã învãþ
s-o cunosc, în timp; ea avea sã mi se dezvãluie încet,
cu incoerenþe sau, ca sã fiu mai exact, cu ambiþia de
a nu se lãsa rezumatã. În fine, aº putea scrie cã
venise de tânãrã din provincie la Paris ca sã studieze

53
marketingul ºi cã tot de tânãrã se angajase la
Larousse, cã viaþa i se pãrea pe atunci plinã de posi-
bilitãþi, mai ales în momentul minunat al întâlnirii
ei cu Harold, un englez puþin mai în vârstã decât ea,
fãcuserã dragoste în zorii zilei, cu promisiunea cã
se vor revedea în curând, se revãzuserã, cãci e bine
sã-þi respecþi întotdeauna promisiunile, cinaserã
împreunã, ea avea o minã tristã ºi iarãºi cinaserã
împreunã, ea avea o minã veselã, merseserã o datã
la un film romantic, apoi altã datã la o comedie,
toatã viaþa în douã filme, în zilele acelea în care
iubirea lor tocmai se nãºtea nu mai conteneau cu
mesajele, iar inima le bãtea la fiecare sonerie ºi
cuvintele lor erau din ce în ce mai tandre, aºa încât
încetaserã sã-ºi mai scrie ca sã poatã face dragoste,
le-a fost bine, apoi mai puþin bine, apoi le-a fost din
nou bine, au dormit unul la celãlalt la întâmplare,
fãrã sã facã planuri dinainte, ea îi cunoscuse prie-
tenii ºi el îi cunoscuse pe ai ei, planificaserã vacanþe
împreunã ºi, cum totul decurgea bine mereu, hotã-
râserã sã trãiascã împreunã, era minunat sã se tre-
zeascã în fiecare zi unul lângã celãlalt, lui îi plãcea
s-o vadã mergând în chiloþei prin apartamentul
lor, îi plãcea s-o vadã gãtind mâncãruri exotice,
credeau pe atunci cã viaþa de toate zilele este o
oazã pe care n-o descoperi cu adevãrat niciodatã,
el a cerut-o în cãsãtorie, ea a început sã plângã,
cãci aceea avea sã fie desigur cea mai frumoasã
zi din viaþa ei, Céline Delamare fusese în tinereþe
o femeie romanticã, fuseserã fericiþi împreunã în
acea zi, atât de fericiþi, o fericire de temut, ea credea
pe atunci cã totul avea sã continue la fel, ca o auto-
stradã a împlinirii, însă încetul cu încetul Harold a
fost înghiþit de munca lui la bancã, banii se odihneau,

54
el, în schimb, din ce în ce mai puþin, ºi situaþia deve-
nise una clasicã, nu-ºi mai împãrtãºeau decât ches-
tiunile de ordin practic, vremea vreunei simple
discuþii despre un lied al lui Schubert pãrea de mult
apusã, uitaseră cu totul de vizitele de duminicã
dupã-amiaza la câte-o expoziþie, Céline Delamare
tot încerca sã dea viaþã anilor care treceau unul câte
unul fãrã sã se deosebeascã între ei decât prin schim-
barea unei cifre, Céline voia mai ales un copil, era
o dorinþã intensã, dar Harold refuzase mereu, sub
pretextul lumii în declin, sub pretextul unei copi-
lãrii chinuite, ºi Céline îl iubea, ea îl iubea nespus,
îl iubea într-atât, încât renunþase sã mai aibã copii
ºi rãmãsese doar cu el, tâmpã ºi ostenitã, umbra unui
soþ care nu mai exista cu adevărat.

Eu eram rãzbunarea ei, eram speranþa ei. Nu

reuºeam sã-mi dau seama dacã o gãseam jalnică
sau dacã eram profund emoþionat de feminitatea
ei ratatã, de femeia din ea care se apropia de patru-
zeci de ani ca ºi cum ar fi pãºit pe marginea unei
prãpãstii. Fãrã îndoialã, Céline îºi iubea soþul ºi cu
siguranþã încã mai trãiau clipe de duioºie împreunã,
însã exista între ei acea neînþelegere cu privire
la dorinþa de a avea un copil. În mod bizar, aveam
impresia cã trãia în orele noastre de dragoste ceva
ce semãna cu dorinþa ei de a fi mamã. Existã
întotdeauna, în sexualitatea unei femei, o legãturã
cu natura profundã a procreaþiei. Dorind-o, mân-
gâind-o, pãtrunzând-o, îi reconfirmam statutul de
femeie. Relaþia noastrã dobândise foarte repede o
intensã energie eroticã. Ne regãseam astfel amân-
doi echilibrul. Ea voia sã fie cãsãtoritã, eu nu mai

55
voiam alt angajament dupã Alice. Terenul pe care
ne-nþelegeam era un pat.

Am trăit împreunã momente de nebănuită inten-

sitate amoroasã. Mã simþeam liber sã fiu în largul
meu, sã experimentez, sã-i cer diverse lucruri lui
Céline. Mai era ºi ceva ce puþini oameni îºi pot
închipui: sexul între doi salariaþi de la Larousse are
un caracter cu totul aparte. Trãiam în lumea defi-
niþiilor, iar asta ne împingea uneori cãtre senzaþii
stranii. Stãteam întins pe pat ºi Céline se apropia
încet de mine. Limba ei mă gâdila pe gât, în timp ce
mâna îi aluneca lent înspre sexul meu. Apoi gura:

Felaþie s.f. (din lat. fellare, a suge). Excitarea

orală a sexului bãrbatului.

ªi apoi inversam rolurile:

Cunnilingus sau cunnilinctus (lat. cunnus, sexul

femeii, ºi linctus, lingere). Excitarea orală a orga-
nelor genitale feminine.

Astfel, în fantasmele noastre, nu arareori sexua-

litatea ne era contaminată de limba latinã. Chiar
dacã munca lui Céline era diferitã de a mea, ea adora,
ca ºi mine, sã se cufunde în lumea cuvintelor. Când
mai descopeream câte-o definiþie tendenþioasã ne-o
trimiteam prin e-mail. Concepuserãm împreunã
versiunea eroticã a dicþionarului Larousse. Jocu-
rile noastre erotice dãdeau cu adevãrat culoare vieþii
cotidiene. Ne întâlneam pe holuri, ea mã chema
deseori în biroul ei: nicicând un contract de muncã
nu prezentase atâtea probleme ºi nici nu avusese

56
nevoie de atâtea ajustãri. Uneori, urcam în birou la
ea ºi mã sãruta frenetic. Apoi plecam imediat, fãrã
sã fi scos nici un cuvânt. Era excitant ºi faptul cã
nimeni de la serviciu nu ºtia de relaþia mea cu Céline.
Era secretul nostru, corpusul nostru intim. Îmi plã-
cea sã-i fac pe oameni sã vorbeascã despre ea, sã
debiteze tot felul de tâmpenii despre viaþa ei, ºi
toate astea curgeau în urechile mele pline de ade-
vãrul lui Céline Delamare.

Dacã aveam emoþii foarte mari când o atingeam,

sentimente pentru ea nu prea mi se pãrea cã am.
Nu-mi lipsea niciodatã ºi nu trecea decât rareori
prin nopþile ºi prin visele mele. Cred cã inima mea
continua de fapt sã se cicatrizeze dupã Alice. Uneori
o simþeam pe Céline dorindu-mă mai concret. Fãrã
sã fi rostit fraze decisive, bãnuiam cã se gândise la
posibilitatea de a lãsa totul în urmã pentru mine.
Prevãzând asta, îi tot spuneam cât de împlinit mã
simþeam în aceastã relaþie care ne schimbase viaþa.
Ca atare, evitam sã o vãd prea des ºi îi vorbeam despre
alte femei care-mi plãceau. Încercam sã menþin rela-
þia noastrã într-o atmosferã veselã, care era perfect
artificialã. Cu cât înaintam în sexualitate, cu atât
distrugeam ºansa de a ne construi o identitate soci-
alã. O identitate împreunã. Acesta este infinitul para-
dox al sexualitãþii: cu cât ne lipim mai mult unul de
altul, cu atât ne îndepãrtãm mai mult. Noi interpre-
tam partitura perfectã a unei lumi ireale. Toate astea
nu puteau avea decât un singur timp ºi o unicã des-
tinaþie: sfârºitul.

57
 V

Acea perioadã s-a încheiat în urma unui eveni-

ment pe cât de important, pe atât de neaºteptat.
Într-o searã, pe când plecam de la serviciu, o femeie
a venit înspre mine. Mi-au trebuit câteva secunde
ca s-o recunosc. Ceva se schimbase la ea. Cu sigu-
ranþã pãrul. Îi crescuse, iar asta dãdea chipului ace-
lei fete lumina unei cu totul alte feminitãþi. Era Lise,
sora lui Alice. Am mers imediat într-o cafenea. Eu
am comandat alcool. Ea la fel. Abia atunci mi-a expli-
cat scopul vizitei sale.
— E în legãturã cu Alice, mi-a zis ea simplu.
Nu ºtiam dacã asta anunþa o veste gravã sau una
veselã. Sãptãmâni întregi încercasem sã trãiesc
departe de ea, departe de amintirile noastre împre-
unã, iar chipul lui Lise mã fulgerase cu o evidenţă
de-abia mascată.

M-a întrebat cum e viaþa mea fãrã sora ei ºi i-am

rãspuns foarte pe scurt. Dupã pãrerea ei, situaþia
noastrã era ridicolã. Eram încã îndrãgostiþi. „Asta
i-ar sãri în ochi pânã ºi unui miop“, mi-a zis râzând.
Iar râsul ei spunea multe. Lise era toatã numai
bucurie de a trãi, o bucurie de a trãi ca-n comediile
italiene din anii ’60. Ascultând-o, totul se recom-
punea în mine, totul îºi revenea. „Trebuie sã ne
gândim ce am putea face ca sã fiþi din nou împre-
unã!“ a continuat ea, entuziasmatã la gândul acestei
noi activitãþi care o aºtepta. M-a invitat la cină ca
sã ne gândim ce urma sã facem cu reconcilierea
amoroasã. Era chiar înainte de a se înnopta, mer-
geam pe jos ºi mã gãseam din nou în trecutul meu.
Pãºeam în lumea lui Alice, însã împreunã cu sora

58
ei. Pe Lise nu o privisem niciodatã ca pe o femeie.
Era pentru mine precum iubita celui mai bun pri-
eten al meu. ªi totuºi, urcând în apartamentul
ei în seara aceea, îi contemplam formele, femini-
tatea. Mai plinuþã decât sora ei, ea era mai sen-
zualã. Dupã câteva pahare, m-am întrebat: oare
n-ar trebui mai degrabã sã fiu cu ea? Cred cã ºi ea
s-a întrebat asta, în aceeaºi clipã cu mine, într-o
strãfulgerare care avea sã rãmânã unicã, fiindcă
niciodatã dupã aceea n-am mai întrevãzut o ase-
menea posibilitate.

Ce straniu contrast sã descoperi fotografii cu

naziºti la o tânãrã femeie plinã de viaþã! M-am uitat
îndelung la acele chipuri. Deodatã, Lise m-a întrerupt:
— ªtii tu, care vorbeºti mereu despre Elveþia ca
despre þara idealã, cã tocmai s-au descoperit nume-
roase documente care aratã cât de mult i-au ajutat
elveþienii pe acei criminali sã treacã în Argentina?
— Asta nu m-ar împiedica sã-mi trãiesc bãtrâ-
neþea acolo!
— De acord, de acord. Sã lãsãm deoparte Elve-
þia atunci.
Lise mi-a arãtat fotografia lui Alois Hudal, un
episcop austriac care protejase la Roma câþiva foºti
naziºti, dar care reuºise mai ales sã înlesnească
trecerea lui Adolf Eichmann ºi a lui Josef Men-
gele în America de Sud. Mi-a explicat complexitatea
situaþiilor, ba chiar mi-a pomenit de intervenþia sta-
telor complice ºi a serviciilor secrete, mai ales a celor
americane. Ce-mi povestea ea mã captiva.
— Cum ai ajuns tu sã studiezi un asemenea subiect?
— Mã fascineazã rãsturnãrile de situaþie. Toþi
aceºti ºefi ai lumii care se vãd dintr-odatã hãituiþi.

59
Dintotdeauna am visat sã scriu o carte despre un
colaborator salvat de un evreu.
— E o idee bunã, am zis eu fãrã convingere.
— Vãd cã ºtii sã fii entuziast!
— Nu, pe bune, e o idee grozavã.
— Da, am deja ºi titlul. Aº numi-o „Nu sunt nicã-
ieri“. Colaboratorul ar fi un fel de Brasillach, ziarist
la Sunt pretutindeni, ºi ar fugi în momentul elibe-
rãrii Parisului. Urmãrit, el s-ar ascunde într-o man-
sardã, iar salvarea i-ar veni numai datoritã ajutorului
unui evreu…
Lise a povestit ultimele zile ale lui Brasillach,
când mama lui a fost arestatã pentru a fi determinat
sã se predea. Erau alte vremuri, însã niºte vremuri
pe care le simþeam atât de prezente, ca ºi cum gra-
niþele dintre ani se decoloraseră, ca ºi cum epocile
aveau puterea sã-ºi amestece nuanþele topindu-se
unele în altele. De exemplu, mi se părea uneori cã
Parisul era încã un oraº sub ocupaþie. Ciudatã sen-
zaþie. Asta era poate ºi ceea ce ne unea pe mine ºi pe
Lise, în acea searã din alte vremuri, în acea searã care
marca întoarcerea lui Alice. Ea mi-a vorbit aproape
toatã noaptea despre proiectul ei de carte. Despre
cartea pe care pânã la urmã nu avea s-o scrie nici-
odatã. Dar e încă devreme acum sã explic de ce.

VI

Înainte de a organiza reîntâlnirea noastrã apa-

rent întâmplãtoare, Lise avusese aşadar confirmarea
cã încã nu mă însurasem ºi cã doream s-o revãd
pe Alice. Ca din întâmplare, am ajuns amândoi în

60
aceeaºi salã de cinematograf. În cadrul unui ciclu
de filme germane, rula Aripile dorinþei, al lui Wim
Wenders. În general, nu trebuie niciodatã sã cre-
dem în hazard. Când ne întâlnim cu cineva, cum
putem dovedi cã asta nu se datoreazã decât unui
concurs de împrejurãri? Am vãzut-o pe Alice îna-
inte ca ea sã mã vadã. Era ca în prima zi, nemiºcatã
în privirea mea, reproducând intact vertijul primei
mele impresii. M-am apropiat de ea, lucru pe care
l-a simþit, pentru cã s-a întors înspre mine. Ne-am
privit o clipã, drept în ochi, cu pupilele încremenite,
ºi apoi doar ne-am zâmbit. Ne fusese atât de dor
unul de altul.

Alice i-a aruncat o privire surorii ei. O privire

întrebãtoare. Lise n-ar fi mãrturisit niciodatã ºi nici
eu n-aveam s-o trãdez. Dar era clar cã Alice nu se
lãsa pãcãlitã de aceastã falsã regãsire întâmplãtoare.
Era de ajuns sã nu spunem nimic, aºa cum nu dez-
vãluim secretul unui truc de magie. Era ceva cârpit
la repezealã, dar aveam chef de asta. Niciodatã nu
mai avusesem aºa o poftã sã cârpesc o relaţie cu
cineva. Lise ne-a lãsat singuri, cãci cârpitul e o ºtiinþã
intimã. ªi astfel am rãmas dintr-odatã doar noi doi,
cârpind împreunã. Voiam sã mã îmbãt cu acest
cuvânt care-mi apãrea brusc ca unul dintre cele mai
frumoase ale limbii franceze.

Rafistoler v.t. fam: a cârpi, a petici de mântuialã.

Faptul cã acþiunea era realizatã de mântuialã nu

avea nici o importanþã; se vedeau contururile, se
vedeau învârtelile, dar cine se îngrijea de sfori când
fericirea era pe-aproape? Am mers pe jos, pur ºi

61
simplu. Mi-am revãzut în minte adolescenþa, când,
dupã o lungã spitalizare, mã emoþionase pânã la
lacrimi simplul fapt de a mã plimba din nou, de a
respira acelaºi aer ca toþi. Aceasta era cu siguranþã
comparaþia cea mai potrivitã: a o revedea pe Alice
era precum o vindecare. Mã vindecam de timpul
petrecut fãrã ea. Nimic nu avea sã mai fie la fel.

Pentru a nu stânjeni acest nou început, trebuia

sã evitãm sã pomenim despãrþirea noastrã. Ceea
ce fãcuse fiecare fãrã celãlalt nu avea nici o însemnã-
tate. Esenþial era cã ne aflam acolo, reuniþi în dorinþa
noastrã comunã. Aveam însã nevoie de ceva: tre-
buia sã aduc vorba despre ultima noastrã întâlnire.
Ceea ce am ºi fãcut, cerându-mi scuze pentru lipsa
de politeþe. Voiam de asemenea sã le scriu pãrin-
þilor ei. Ea a fost foarte bucuroasã să audă aceastã
idee. Sau, ca sã fiu mai exact, era bucuroasã cã mă
ofeream sã scriu aceastã scrisoare, iar asta era cel
mai important. Mi-a mãrturisit cã tatãl ei se simþise
rãspunzãtor pentru ceea ce se petrecuse.
— Da, a continuat ea. Ce nu mi-a plãcut la com-
portamentul tãu de atunci e cã n-ai înþeles cât de
stânjenit era tata. Stânjenit cã eu îi prezentam
un bãiat. ªi nu mi-a plãcut cã nu m-ai ascultat, cã
n-ai înþeles câtã tandreþe simt pentru el. Asta nu
mã împiedicã sã fiu conºtientã de defectele lui,
de prejudecãþile lui.
Am recompus astfel amintirea acelei duminici
ºi ne-am dat seama cã totul fusese ridicol. Absurd.
— Nu ne mai despãrþim. Spune-mi cã nu ne
mai despãrþim.
— Îþi spun, Alice.
— Niciodatã.

62
 — O sã îmbãtrânim împreunã.
Ultima frazã pe care-am rostit-o a fãcut-o sã
zâmbeascã, fiindcã evoca una dintre amintirile
noastre. Îi cumpãrasem odatã un DVD cu filmul
lui Maurice Pialat N-o sã îmbãtrânim împreunã
ºi anulasem cu negru negaþia din titlu. Poate cã
asta trebuia sã facem pentru a fi fericiþi împre-
unã, sã anulăm cu negru negaþiile.

VII

Nu ºtiu dacã femeile sunt dotate cu o intuiþie

specialã, dar Céline Delamare a venit sã mã vadã
chiar a doua zi, îndatã ce am sosit. De fapt, ºtiu prea
bine cã femeile au un fel de antene care le permit
sã le repereze pe celelalte femei; toate se conecteazã
între ele în spaþiul rivalitãþii lor, un spaþiu invizibil
pentru ochii bãrbaþilor. Pãstram încã întipãritã pe
chip noaptea petrecutã cu Alice, în timp ce pe chipul
ei nu era întipărită decât o vagã imagine a mea. Am
avut subit impresia cã îmbãtrânise. Céline Delamare
era o altã Céline Delamare, pentru cã eu o priveam
altfel în dimineaþa aceea, pentru cã ºtiam cã trebuia
sã închid imediat paranteza noastră amoroasă. Ea
mi-a propus sã luãm prânzul împreunã ºi ºtiam cã
acest prânz avea sã se prelungeascã. ªtiam mai ales
cã nu mai trebuia sã mâncãm stând jos.

S-a aºezat în faþa mea. Pãrul ei lung era perfect

întins; cãuta sã-mi fie pe plac. Voiam sã instaurez
o atmosferã de genul „o cafea ºi nota, vã rog“, în
vreme ce simþeam cã ea ºi-ar dori totul, „antreu,

63
felul principal ºi desert“. În mod evident, chelnerul
era de partea ei, cãci ne etala sârguincios specia-
litãþile zilei. În timp ce ea ezita (în general era
o femeie hotãrâtã ºi voluntarã, dar ºovãia mereu
când era vorba sã-ºi aleagã felurile de mâncare),
mã gândeam la necesitatea acestui moment. Tre-
buia sã limpezim situaþia în condiþii decente, nu
sub un cearşaf. Îmi plãcea trupul lui Céline ºi ºtiam
cã în faþa nuditãþii ei n-aº putea niciodatã sã þin
acelaºi discurs. Era mai simplu aici, cu martori ºi
cu o masã între noi, sã-i spun:
— Sunt din nou cu Alice.
— ªi care-i problema?
Rãspunsul ei m-a nãucit. Credeam cã va resimþi
lovitura din plin.
— Nu sunt idioatã. Am ºtiut dintotdeauna cã
încã o iubeºti ºi cã veþi fi din nou împreunã. Dar
de ce m-anunþi asta cu o faþã de înmormântare?
— Eu… Eu…
— Din cauza noastrã, nu-i aºa? Pe bune, crezi cã
asta schimbã ceva? Eu sunt mãritatã, tu ai o logod-
nicã. E ºi mai bine. Relaþia noastrã va fi echilibratã.
— Dar n-am chef s-o înºel.
— Cu mine, n-o înºeli, ci doar continui povestea
noastrã. Cum poþi sã refuzi? O sã ne vedem când vrei
tu ºi unde vrei tu.
— Nu pot.
— ªi dacã te implor? ªi dacã te implor sã nu
mã pãrãseºti?
Niciodatã nu mai vãzusem pe cineva sã treacã
atât de repede de la forþã la slãbiciune. Ea îmi cerea
acum sã nu o pãrãsesc, sã reducem povestea noastrã
la un simplu schimb sexual, la un schimb de care
era ridicol sã ne lipsim, va fi secretul nostru, lumea

64
noastrã interioarã, ºi apoi ea va face totul ca sã mã
satisfacă, sã-mi fie pe plac. Nu pricepeam de ce inves-
tea atâta energie în dorinþa ei de a rãmâne lângã
mine, de a avea firimituri din mine, de a fi o umbrã
a dorinþei mele. Mult mai târziu, am înþeles cã refu-
zul soþului ei de a avea un copil o fragilizase într-atât,
încât nu mai suporta sub nici o formã sã fie pãrã-
sitã. Eram mult prea imatur ca sã-i înþeleg atitu-
dinea (nu vedeam decât o femeie incapabilã sã se
lipseascã de mine) ºi mult prea puþin clarvãzãtor
ca să-mi dau seama cã trebuia sã fug de ea imediat.
Înainte sã fie prea târziu.

Dupã desert ºi cafea, a sosit în sfârºit ºi nota de

platã. Cu o ºoaptã, i-am promis cã ne vom revedea
curând. I-am simþit piciorul lipindu-se de gamba
mea. Asta m-a excitat teribil.

VIII

Lucrurile au mers foarte repede. Ca ºi cum timpul

despãrþirii noastre fusese ºi timpul maturizãrii noas-
tre. Am hotãrât sã ne luãm un apartament împreunã,
situat într-un imobil cu o curte interioarã mare. Nu
ºtiu de ce, dar îmi analizasem adesea viaþa com-
parând-o cu aceea a lui Antoine Doinel1, ºi mi se
pãrea cã trecuserăm de vremea sãruturilor furate. Cã
viaþa mea intra în domiciliul conjugal ºi cã Alice
avea atât de mult din Claude Jade (mai ales când
dormea). Îmi plãcea cã se-mbrãca cu fuste un pic

1. Asta-i problema cu Truffaut: mi-a filmat viaþa înainte

să apuc s-o trãiesc.

65
retro ºi cã trãiam în ambianþa portocalie a ani-
lor ’60. Trãim cu toþii aceleaºi vieþi.

Îi sunasem pe pãrinþii mei ca sã le spun cã m-am

mutat cu Alice. ªi mai ales ca sã le amintesc cã trã-
iesc. Mã gândeam cã erau loviþi de amnezie. Am dat
de ei cu greu, fiindcã nu aveau telefon mobil. Nu
suportau ideea de a fi uºor de contactat. „Mai bine
mergem la închisoare imediat“, ziceau ei în cor. Vor-
beau adesea pe o singurã voce. ªi nu ºtiam niciodatã
dacã erau mereu de acord sau dacã nu cumva unul
din ei îl domina excesiv pe celãlalt. Înclinam spre
prima ipotezã. Când duceai o viaþã ca a lor, mai bine
era sã fii în perfectã armonie. Poate cã îi caricatu-
rizez prea mult? Mama simþea afecþiune pentru mine,
ºtiam asta, ºi-mi amintesc cuvintele ei: „O sã te muþi
cu ea. Ai crescut, bãiatul meu, ai crescut. De-abia
aºtept s-o cunosc mai bine pe logodnica ta.“ Mama
vorbise simplu ºi am fost copleºit de emoþie dupã
ce am pus receptorul în furcã. Într-un deºert, aceste
cuvinte erau ca o ploaie neaºteptatã de tandreþe.

Am mers la Ikea, ºi ne-am ºi certat la Ikea. În

acest magazin mare, ar trebui sã angajeze un consi-
lier conjugal. Fiindcã, dacã existã un loc în care inima
cuplurilor se dezvãluie, acela este Ikea. Mã întreb
chiar dacã nu cumva toată acea mobilă de asamblat
nu este decât un pretext pentru a semãna zâzania
sentimentalã. Sunt aproape sigur cã fondatorul maga-
zinului Ikea trebuie sã fi fost un suedez depresiv
(e aproape un pleonasm), fãrã viaþã afectivã, care
a gãsit mijlocul de a o distruge ºi pe a altora. Toþi
studenþii la sociologie ar trebui sã meargã sã facã

66
un stagiu acolo, ar gãsi de toate. Alice ºi cu mine
nu ne-am abãtut de la regulã.

Era o lume nebunã, o lume alcãtuitã aproape

exclusiv din cupluri, ºi ne uitam cu toþii discret unii
la alþii, ca ºi cum ne-am fi comparat vieþile printre
rafturi. Împingeam un cãrucior mare, imposibil de
manevrat. La neliniºtea pe care mi-o producea locul
acela se adãuga efortul fizic. Alice ezita ºi, mai rãu
decât orice, îmi cerea pãrerea. Iar eu nu aveam nici
o pãrere, eram lobotomizat. Eram gata sã spun da
la orice, sã cumpãr lãmpile acelea care semãnau
cu niºte pisoare uriaºe, sã montez etajere pânã la
sfârºitul lumii.
— Of, e insuportabil sã stau cu tine aici. Dacã
te-ai vedea cum te strâmbi!
—…
Aşadar, nimic mai simplu. Cel mai tare lucru era
urmãtorul: nu aveam nevoie de un subiect anume ca
sã ne enervãm. Simpla interacþiune în acest loc era
de-a dreptul explozivã. Era sufocant, era lent. Cu tot
lemnul ãla tãiat, aveam impresia cã-mi aleg coºciugul.

Însã trebuie sã mãrturisesc cã Alice fãcuse bine

din multe puncte de vedere. Apartamentul nostru
avea acum mult farmec, pãrea chiar ºi mai mare.
Viaþa noastrã viitoare avea sã încapã în el, acest loc
avea sã fie decorul a tot ceea ce urma sã se întâmple
între noi.
Nu-mi mai rãmânea acum decât sã scriu paginile
anilor noºtri care vor veni.

67
 IX

Prima datã, m-a cuprins o imensã vinovãþie.

M-am simþit ruºinat ºi murdar, ca ºi cum o prãdam
pe Alice, ca ºi cum o degradam, o înjoseam, o ºifo-
nam, ca ºi cum împrãºtiam literele prenumelui ei.
Dar nu reuºisem sã-i rezist lui Céline. Fuseserăm
amanþi pe vremea când eu eram celibatar ºi am
continuat sã ne vedem. Era ca o rutinã deja stabi-
litã. Ea încerca tot timpul sã mã facã sã înþeleg cã
nu era nimic grav în asta. Cã ceea ce trãiam noi
împreunã nu ne altera cu nimic viaþa ºi poftele.
— Dar tu? am întrebat-o.
— Eu ce?
— Asta vrei tu? Sã-þi înºeli soþul?
— Nu vreau sã vorbesc despre el. E viaþa mea.
ªtiu doar cã am nevoie de tine, cã vreau sã-þi simt
mâinile pe trupul meu ºi sã-þi aud suspinul când
termini. Tu n-ai parte de plãcere când eºti cu mine?
— Ba da, Céline, ºi eu am parte de plãcere.
Toate discuþiile noastre se sfârºeau aºa. Orice
argument ceda în faþa hegemoniei plãcerii. Mã des-
fãtam cu adevãrat când fãceam dragoste ºi n-aveam
dreptul sã stric aceste momente. Toþi ne excitãm,
cât putem de bine, în alcovurile intimităţii noastre.
Asta e cu siguranþã mediocru, dar viaþa e prea scurtã
ca s-o trãim cu ambiþia de a fi ireproºabili.

În plus, ea ºtia sã mã reþinã. Trebuie sã recu-

nosc asta. Céline avea un fel foarte precis de a trece
de la duioºia timidã la o formã aproape brutalã de
siguranþã de sine eroticã. Prin faptul cã era mai în
vârstã, mã domina, desigur, dar se întâmpla frecvent
ca eu sã conduc zbenguielile noastre ºi-mi plãcea

68
atunci s-o prind de ceafã ca ºi cum i-aº fi þinut în
mânã inima. Ne întâlneam în timpul pauzei de prânz
într-un hotel de lângã birou. Uneori aduceam câte
o sticlã de vin sau de ºampanie ºi ciocneam în sãnã-
tatea plãcerii noastre. Era bine, era nebunesc, era
copilãresc. Evitam sã vorbim despre vieþile noastre.
Mai ales despre copilul pe care ºi-l dorea. Eram
foarte atent sã nu facem niciodatã dragoste fãrã pre-
zervativ. Céline voia uneori sã nu-l folosesc, ºi atunci
mã gândeam cã toatã aceastã poveste nu avea decât
un scop pentru ea: sã-i fac un copil. Îmi imaginam
cã Harold, soþul ei, era steril. Însă toatã treaba asta
era o fantasmã, o þicnealã. Céline voia un copil cu
Harold, dar se lovea mereu de refuzul lui. Aceastã
împotrivire ascundea probabil sterilitatea lui. Ecu-
aþia părea teribilã. Era bãrbatul vieþii ei, însã era
totodatã un bãrbat care refuza sã dea viaþã.

Abia ce ne-am mutat, cã Alice a ºi vrut sã-i invite

pe pãrinþii ei la noi. În fiecare etapã importantã a
vieþii ei, avea nevoie de aprobarea lor. Aceastã întâl-
nire a fost precedatã doar de câteva mici tensiuni,
în comparaþie cu dezastrul întâlnirii anterioare. Din
fericire, o seamă de lucruri se schimbaserã. Alice
îmi explicase stânjeneala tatãlui de a face cunoº-
tinþã cu logodnicul fetei lui, dar a mai precizat ceva:
cei doi pãrinþi se simþiserã foarte vinovaþi. Ei ºtiau
prea bine cã atitudinea lor deloc amabilã cauzase
reacþia mea ºi apoi nefericirea fetei lor. Îndatã ce
au intrat la noi în casã, am înþeles cã deveniserã

69
binevoitori. Ca sã nu zic simpatici. Evident, ei rãmâ-
neau perfect rigizi ºi reacþionari, dar cel puþin fãceau
eforturi pentru a respecta alegerea lui Alice.

Acum îmi câştigasem dreptul sã mã strige Fritz

încolo, Fritz încoace. Au fost încântaþi de treaba cu
Larousse. Gérard tot admira bogãþia vocabularului
nostru. Ezita sã adauge cuvântul „francez“. Simþeam
cã-ºi mãsoarã vorbele. Frazele lui înaintau cu pre-
cauţie. Incapabil sã fie interesat cu adevãrat de
celãlalt, a început imediat sã turuie în gol. Alice
i-a venit în ajutor:
— Uitaþi-vã la mobila asta. Fritz a montat-o!
M-au privit dintr-odatã cu o admiraþie excesivã.
Aveam impresia cã sunt Gustave Eiffel. Alice mã
scotea în faþã, iar ea era atât de micuþã, ºi nimic nu
mã înduioºa mai mult decât încercãrile ei de a impune
o bunã dispoziþie artificialã. Era tot ce îndrãgeam
mai mult la o femeie. Cât despre mine, îmi înteþeam
eforturile pentru a pãrea ginerele ideal. Înºiram for-
mule de politeþe ºi fraze precum „mai doriþi sã beþi
ceva?“ chiar dacã paharele le erau încã pline ochi
mulţumită bunelor mele intenþii. Aceste prime
minute au fost un adevãrat festival de politeþuri ºi
de respect. Totul însoþit desigur de scurte chicoteli
dozate cu pricepere. Scopul a fost atins: acela de a
face uitatã prima noastrã întâlnire. Totul putea sã
reînceapã, ºi totul avea sã reînceapã. Evident, nimic
nu poate fi însã vreodatã atât de simplu.

Chiar în momentul în care ne-am aºezat la masã,

s-a ºi petrecut un eveniment. Un eveniment groaz-
nic, fiindcă a fãcut sã sune fals frumoasa partiturã pe
care tocmai începuserãm s-o cântãm la unison. Totul

70
a fost provocat de un apel telefonic. Ca sã spun drept,
eu încã analizam în minte ceea ce tocmai se întâm-
plase ºi nu am avut deloc rãgaz sã reacþionez, iar
când Alice, vãzându-mi chipul livid, m-a întrebat cu
nonºalanþã: „Cine era?“, i-am fãcut semn din cap.
Semn pe care îl stabiliserãm între noi dinainte ºi
care voia sã spunã: întâlnire, imediat, în bucãtãrie.
Era un caz de forþã majorã, o catastrofã, un cutremur.
— Ce s-a întâmplat?
—…
— Spune-mi!
— Erau… pãrinþii… mei…
— Cum pãrinþii tãi?
—…
— Vorbeºte! Mã neliniºteºti! De ce faci figura asta?
—…
— Nu-mi spune cã… nu-mi spune cã li s-a întâm-
plat ceva… nu-mi spune cã… au murit?
— E mai rãu.
— Mai rãu?
— Da. Vin încoace.
Trebuie sã mãrturisesc umil: existã lucruri care
nu pot fi descrise din punct de vedere tehnic1. Chipul
lui Alice din acel moment era unul dintre acele lucruri
imposibil de definit în Larousse. Apoi, ea s-a enervat:
— Pãi cum aºa, cum adicã vin încoace? Trebuia
sã le spui cã nu se poate. Nu în seara asta!
— Nu am putut sã fac nimic, Alice. Tata mi-a
explicat pe fugã cã au ratat o legãturã, cã e cumplit
ºi cã sosesc… iar eu n-am mai apucat sã zic nimic.

1. Gândiþi-vã, de exemplu, la un depresiv care încearcã

sã-ºi înveseleascã ziua citind Despre neajunsul de a te fi
nãscut a lui Cioran.

71
 — Trebuie sã stingem lumina peste tot.
— Cum?
— Stingem lumina peste tot. Îi facem pe pãrinþii
mei sã creadã cã ãsta e un obicei al blocului. ªi zicem
cã în Polonia chiar existã obiceiul sã faci pe mortul
în pauza dintre douã feluri de mâncare.
— Nu-i momentul sã implicãm Polonia în viaþa
noastrã. Au suferit deja destul polonezii.
— ªi atunci? Fã tu ceva. Imagineazã-þi ºocul.
Pãrinþii mei abia ce încep sã se obiºnuiascã cu ideea
cã aº putea fi cu cineva ca tine, ºi închipuie-þi…
— Gata, am înþeles, am întrerupt-o eu, ºi cu sigu-
ranþã era de preferat sã nu aud urmarea.

Cu toate cã intrasem în panicã, a trebuit sã-mi

calmez logodnica dându-i un pahar de apã. Fetele
de familie bunã au nervii fragili. Lucru ciudat: încer-
când sã gãsesc cuvintele potrivite ca s-o liniºtesc,
m-am mai liniºtit ºi eu. Poate cã asta ar fi o metodã
bună ca sã facem faþã neliniºtilor noastre: sã avem
mereu lângã noi pe cineva mai fragil. Am alunecat
pentru o clipã într-o micã reverie: mi-am imaginat
cã eram ºeful unei agenþii de închiriere a oamenilor
sensibili. ªi apoi am revenit la realitate, cu o Alice
care îºi recãpãtase culoarea, aceea care-mi place mie,
un vag roz-pal.

Situaþia noastrã: dacã pãrinþii ei fãceau eforturi

ca sã fie totul bine, îmi era teamã ca întâlnirea nepre-
vãzutã cu ai mei sã nu ne zãdãrniceascã planurile.
Abia-mi intrasem în rolul de ginere perfect, cã pãrin-
þii mei ºi veneau sã mi-l ºifoneze. Întorcându-ne de
la cartierul nostru general, bucãtãria, am hotãrât
într-un final sã ne asumãm acest neprevãzut. Tot

72
aveau sã se întâlneascã unii cu alþii într-o bunã zi,
ca atare de ce nu s-ar întâlni acum? Mama lui Alice
s-a întrebat:
— A, vasãzicã n-aveau de gând sã vinã, ºi
totuºi vin…
— Da, mamã, este pe nepregãtite…
— A, da, înþeleg. Pe nepregãtite.
Mama lui Alice nu prevãzuse niciodatã sã trã-
iascã într-o zi un eveniment neprevãzut. De o rigi-
ditate excesivã, ea îºi planifica fiecare clipã a vieþii
ºi poate cã ºtia deja chiar ºi ziua exactã în care va
muri. Pãrea fascinatã de ceea ce tocmai auzise ºi
repeta cuvântul „neprevãzut“ ca pe un fel de bar-
barism exotic.
— Bine, asta e, i-a tãiat-o scurt Gérard. Asta i se
poate întâmpla oricui, sã piardã o legãturã. Nu-þi
mai aminteºti? ªi noi, în vara lui ’77, am pierdut un
tren la mustaþã ºi am dormit la verii tãi de-al doilea.
— A da, mi-aduc aminte, a mãrturisit Éléonore
cu spaimã.

Mã gândeam la filmul Viaþa e un lung fluviu

liniºtit, la rãzboaiele civile ºi la rãzboaiele reci, la
întâlnirile de gradul trei ºi la cele din a patra dimen-
siune, mã mai gândeam la conflictul dintre marile
idei, la felurile de a vedea viaþa, la capitalism ºi comu-
nism, la sare ºi piper, mã gândeam la tot ºi la opu-
sul totului, panica mea era realã, iar frica mea –
întemeiatã pe un motiv anume, pe care-l mãrturisesc
acum într-un elan de sinceritate: voiam sã le fiu
pe plac socrilor mei. Voiam sã fiu acceptat undeva,
sã am obiceiuri, sã petrec duminici insuportabile
poate, dar duminici sigure. Mã temeam ca originile
mele sã nu-mi nimiceascã dintr-odatã viitorul. Vieþile

73
noastre sunt ca niºte cercuri. Niºte cercuri cu evoluþii
iluzorii, niºte încercãri de a ne face sã credem
cã scopul nu este punctul de plecare. Deºi e evi-
dent cã ne îndreptãm spre origini, spre pulbere.
Intruziunea iminentã a pãrinþilor mei era dovada
acestui fapt.

Au sosit uzi leoarcã de transpiraþie. ªi vorbind.

Abia am avut timp sã anunþ cã se numesc François
ºi Françoise (nici mãcar nu mi-au dat ocazia ca
aceastã potrivire originalã sã le serveascã drept
intrare amuzantã). Au salutat pe fugă şi nici mãcar
nu s-au scuzat cã ne-au întrerupt în timpul mesei.
Mama a profitat de asta ca sã critice mâncarea care
nu era gătită cu produse ecologice, dar nu ne puteam
supãra pe ei, însufleþiserã acel moment şi, deşi abia
sosiserã, s-ar fi putut crede cã se aflau acolo dintot-
deauna. Exact aşa fusese ºi-n copilãrie: mã lãsau
adesea la bunici, însă când veneau sã mã ia îºi
fãceau atât de mult simþitã prezenþa, încât nu aveam
impresia, la urma urmei, cã lipsiserã prea mult de
lângã mine. Au zis cã sunt epuizaþi dupã cãlãtorie,
dar asta nu se vedea deloc. Pe când eram în plinã
cinã, cu o incredibilã naturaleþe, tata a gãsit de
cuviinþã sã ne mãrturiseascã:
— Nu puteam sã ne spãlãm acolo. Trebuia sã
facem economie la orice. Vã închipuiþi cã de zece
zile n-am fãcut un duº?
— Eu mã spãlam totuºi cu mãnuºa de baie, a
precizat mama.
Pentru a evita ca tata sã se scarpine în faþa noas-
trã toatã seara, l-am condus la baie. Şi cum Éléo-
nore pãrea cã se sufocã, am deschis fereastra. Jos,
sub noi, era o cafenea micã unde cânta un grup de

74
reggae. În cele din urmã, am închis la loc fereastra,
ca sã evit sã se audã de jos notele inspirate de con-
sumul excesiv de ganja. Cam aºa sfârşeau multe din-
tre gesturile mele, nici nu fãceam bine ceva, că imediat
se şi impunea sã fac contrariul, într-o continuă gesti-
culaþie a neliniºtii.

Mama s-a aºezat la masã cu noi ºi ne-a povestit

repede cãlãtoria. Se întorceau dintr-o regiune înde-
pãrtatã a Columbiei.
— Dar nu e periculos? s-a neliniºtit Éléonore, pen-
tru care ideea de expediþie consta în a cãlãtori de
la casa din Bretania la cea din Cevennes.
— Periculos? ªtiþi, nu este mai periculos decât
sã ieºi pe stradã aici, unde rişti zilnic sã fii stâlcit.
Asta îi spun eu mereu fiului meu. Nu-i aºa, Fritz,
nu-þi spun eu mereu cã tu trãieºti mai periculos
decât trãim noi?
— Da, mamã, aºa e, îmi spui asta adesea, am recu-
noscut eu, cu capul în jos.

Mama mea ºi mama lui Alice au continuat sã

schimbe câteva banalitãþi despre relativitatea peri-
colelor, încât ai fi putut crede cã este un dialog supra-
realist între un sârbo-croat mut ºi un texan surd.
Poate cã tocmai de-aia îºi tot zâmbeau. Parcã aveau
un fel de poftã de a descoperi o lume nouã. În timpul
acestei conversaþii, Gérard o studia cu atenþie pe
mama. Ciudat, dar mi s-a pãrut cucerit de ideea aces-
tei vieþi comode. La un moment dat, le-a întrerupt:
— Dar cum faceþi ca sã gãsiþi Le Figaro acolo?
Mama a izbucnit atunci într-un râs nebun, iar
tatãl lui Alice a fost mulþumit cã, în sfârºit, cineva
îi înþelegea umorul. Întors de la baie, tata s-a aºezat

75
la masã ºi conversaþia ºi-a reluat firul. Gérard a
povestit despre afacerile lui, iar pãrinþii mei nu
l-au mai judecat. Ajunseserãm la desert, iar ei au
hotãrât sã bem cafeaua pe frumoasa noastrã cana-
pea. Alice ºi cu mine nici nu mai existam. Eram
niºte copii.

Mai bine sã spun ce s-a întâmplat imediat dupã:

pãrinþii noºtri s-au înþeles perfect. Noi, care ne
temeam de ºocul dintre civilizaþii, eram acum uluiþi
de cât de mult se potriveau. Pãrinþii mei ºi cei ai lui
Alice îºi petreceau în general timpul cu oameni care
le erau asemenea. Pentru prima datã dupã foarte
mult timp, ei cãlãtoreau dincolo de propriile pre-
judecãþi. Era ca o gurã de aer proaspãt. Alice ºi cu
mine eram buimãciþi. ªi iatã-i cã deja se tutuiau,
permiţându-şi chiar mici înghionteli. Eram epui-
zaþi, dar nu puteam face nimic: semnele noastre
de plictisealã nu reuºeau sã opreascã mecanismul
acelei descoperiri amicale.
Dupã ceva timp, pãrinþii noºtri ºi-au amintit cã
mai eram ºi noi pe acolo (slavã Domnului). ªi încã
un mic detaliu: cã se aflau la noi acasã. Epuizatã,
Alice ºi-a lãsat capul pe umãrul meu. Iar aceastã pos-
turã a declanºat furtuna. Privind-o pe logodnica mea,
mama a fost înduioºatã de-a dreptul ºi a ºoptit:
— O, ce drãguþã e…
— Pãi da, doar e fiica mea, a zis Éléonore.
— Dar uite cã nici fiul meu nu-i mai prejos,
a spus mama.
— Sunt un cuplu frumos, a adãugat mama lui
Alice, sau poate cã mama mea spusese asta (vocile
mamelor seamãnã toate între ele)?

76
 Îmi amintesc mai ales cã au început toþi patru
sã ne priveascã, cu realã emoþie în ochi, dându-ºi
seama dintr-odatã cã viaþa trecuse ºi cã erau acum
invitaþi sã ia cina acasã la copiii lor. Jenaþi de pri-
virile lor insistente, am început sã zâmbim ca niºte
adolescenþi ce nu mai eram. ªi în toiul acestui regal
de tandreþe familialã tata a întrebat brusc:
— Dar de fapt cum v-aþi cunoscut voi doi?
Nici Alice ºi nici eu n-am fost capabili sã rãs-
pundem imediat, creierul ne era încã parazitat de
amintirea primei întâlniri cu ai ei. N-am făcut decât
sã zâmbim tâmp. În felul ãsta, l-am lãsat pe Gérard
sã rãspundã. Voind sã ne arate cã trecutu-i trecut ºi
cã totul ne fusese iertat, ºi-a permis puþin umor:
— S-au întâlnit într-un club eºanjist!
Rostind aceastã frazã, el uitase complet cã pãrin-
þii mei habar n-aveau la ce fãcea el referire. S-au uitat
la el puþin surprinºi. ªi ar fi fost momentul ideal
sã explicãm totul, însã, nu ºtiu de ce, am rãmas
amândoi într-un fel de tãcere ruºinatã. Cât despre
ruºine, aveam s-o simþim încă ºi mai mult. Cãci tata
a zis uitându-se la mine:
— A, asta nu mã surprinde la tine, Fritz! Se vede
cã eºti copilul nostru.
Éléonore aproape cã a leºinat ºi, dupã replica
asta, ºi-a schimbat total părerea despre seara care
tocmai se-ncheia. Dintr-odatã i s-a pãrut cã pãrinþii
mei stãteau mult prea aproape de ea ºi de soþul
ei pe canapea. S-a ridicat brusc ºi a anunþat:
— Bun, poate cã ar fi mai bine sã plecãm.
— Da, sigur, a confirmat Gérard.
Stânjeneala nu se împrãºtiase. Pãrinþii lui Alice
ºi-au pus paltoanele. Totul s-a terminat cu un fiasco.
Oare ce se întâmpla cu mine ºi cu Alice, de reuºeam

77
sã producem asemenea dezastre? Dar nu trebuia
sã ne dãm bãtuþi, trebuia sã-ncerc sã salvez mobila
de la Ikea. Am mãrturisit:
— Nu-i adevãrat! Mie ºi lui Alice nu ne-a plãcut
somonul! ªi aºa ne-am întâlnit!
Mi s-a pãrut c-o aud pe Éléonore spunând: „În
ce casã de nebuni am nimerit“, ºi i-am vãzut trupul
mare, slab ºi alb dispãrând în penumbra palierului.
A fost imediat înghiþitã în beznã, fiindcã nu func-
þiona lumina.

XI

Alice dãdea multe meditaþii la germanã acasã.

În restul timpului, preda la un liceu dintr-o zonã
rău famată (ceea ce o speria la culme pe mama ei).
Eu tocmai fusesem promovat la Larousse (ceea ce
o speria la culme pe mama mea). Trãiam sub acelaºi
acoperiº. ªi apoi mai era ºi gândul, din ce în ce mai
plauzibil, cã într-o bunã zi, ca sã nu contrazicem
buna desfãºurare a vieþii normale, s-ar putea sã ne
vinã pofta sã ne cãsãtorim ºi sã facem un bãiat care
o sã joace fotbal sau o fatã care o sã cânte la pian.
Într-o dimineaþã, reflectând la toate astea, mi-am
zis: „Ia te uitã, eºti un adult, Fritz.“ ªi, gândindu-mã
la Céline, am emis urmãtorul pleonasm: „Ia te uitã,
eºti un adult cu probleme.“

ªtiam trupul lui Céline pe de rost. Ceea ce la

început ni se pãruse o escapadã eroticã devenise
în mod iremediabil o rutinã. Sentimentul acesta îmi
dãdea uneori strania senzaþie cã adevãrata amantã
era Alice. Trebuia neapãrat sã pun capãt acestei aven-
turi. Dar nu puteam face nimic, Céline reuºea mereu

78
sã mã convingă sã cedez, sã-mi interzicã sã o pãrãsesc.
Înþelegeam acum cã era între noi ceva mult mai
important decât o simplã contopire de trupuri ºi
cã ea n-ar suporta s-o resping. Ar fi fost mai presus
de puterile ei. Chiar dacã-mi spunea cã îºi iubeºte
soþul, cã doar se distreazã cu mine, ajunsesem sã
înþeleg cã nu trebuie niciodatã sã crezi în uºurinþa
cu care o femeie îºi oferã trupul în felul acesta. ªi
atunci cedam, din laºitate, din obiºnuinþã, pentru
cã eram bãrbat.

Uneori încercam sã înveselim jocurile noastre

erotice ºi nu mã puteam abþine sã nu remarc ceva
patetic la Céline atunci când se strãduia sã-mi
trezeascã o dorinþã nebunã. Eram ca acele lumânãri
care nu se consumã de tot, care dau impresia cã nu
s-ar putea stinge niciodatã atâta timp cât o flăcãruie
cât de mică ar supravieþui în cearã. Nu mai ºtiu cine
a scris aceastã frazã: „Doar lumânãrile cunosc secre-
tul agoniei“, însã Céline ºi cu mine exact asta trã-
iam, eram pe cale sã pãtrundem secretul cel mai
intim al agoniei.

Ea nu-mi punea nici o întrebare despre viaþa

mea ºi îi interzisesem sã-mi trimitã vreun mesaj
seara sau în weekend. ªi totuºi, nu eram niciodatã
în largul meu. Îi simþeam prezenþa planând insistent
asupra existenţei mele. Ea, care înainte mã fãcea
sã mã relaxez, devenise acum o povarã. Se spune,
într-adevãr, cã toate lucrurile sunt uºoare la început:
în funcþie de greutate ar trebui mãsuratã fericirea.
Ar trebui sã ne cântãrim aventurile ca sã aflãm în ce
măsură s-au degradat. Astfel, Céline se transfor-
mase într-o umbrã asupra vieþii mele, cãci – acum

79
pot sã mãrturisesc – mã ameninþase. Nu într-un
mod grosolan, ci mai degrabã subtil, prin aluzii,
prin priviri. Dacã aº refuza sã ne mai întâlnim, ea
s-ar duce ºi i-ar spune totul lui Alice. Era nici mai
mult, nici mai puþin decât un ºantaj ºi aveam impre-
sia cã plãtesc pentru ceva ce nu fãcusem. Cã atitu-
dinea lui Harold, omul acela pe care nu-l cunoºteam,
apãsa asupra vieþii mele ca ºi cum eram amândoi
niºte piese de domino. ªi mi-era teamã sã nu devin
brusc ultima piesã din ºir, aceea asupra cãreia sã
se abatã un întreg lanþ de frustrãri.

Acest context îmi influenþa relaþia cu Alice. Chiar

dacã ne certam mult mai puþin decât înainte, rãmâ-
neau totuºi destule tensiuni. Fiind uºor iritabil, eu
eram principalul vinovat pentru asta. Alice mã întreba
adesea ce am ºi muream de poftã sã-i mãrturisesc
relaþia mea cu Céline, visam sã mã descotorosesc
de tot ceea ce stânjenea viitorul nostru împreunã.
Dar ºtiam perfect cã aceastã destãinuire ar face-o
sã sufere atât de mult, încât am ajunge sã ne des-
pãrþim. Iar asta era de neconceput. Trebuia sã-mi
trãiesc fericirea încheind imediat, în inima mea,
toate socotelile cu nefericirea.

M-am întors acasã epuizat. Era una din acele

seri în care nimic nu te poate emoþiona. Una din
acele seri în care, vãzând catastrofele din lumea-n-
treagã la televizor, nu faci decât sã critici frizura
prezentatorului. O indiferenţă occidentalã, o insensi-
bilitate meschinã, una din acele seri în care cinis-
mul se scurge prin venele noastre înguste. Alice
încã nu terminase meditaþiile. Lucra cu Benoît,
un elev de clasa a douãsprezecea, care dorea sã-ºi

80
îmbunãtãþeascã nivelul de limbă germanã ca sã intre
într-o clasã pregãtitoare bilingvã. E ciudat cum
putem sã adorãm unele lucruri pentru ca apoi sã
le detestãm. Sã vin acasã de la slujbã ºi sã aud limba
germanã fusese într-o vreme culmea extazului con-
jugal; exact aºa cum unii bãrbaþi se emoþioneazã
la mirosul fripturii de viþel. Ce mult îmi plãcea sã
ascult aceste cuvinte care se auzeau din sufrageria
mea, sã mã las purtat de un romantism absolut. Dar
în seara aceea nu voiam sã aud nimic. Eram epuizat,
ºi aº fi vrut ca Alice sã predea lecþia tãcerii.

Gesturile mele erau greoaie, fãceam zgomot,

ca ºi cum protestam inconºtient împotriva acelui
moment. Alice s-a enervat dintr-odatã. Între noi nu
existau momente de tranziþie. Aº fi vrut sã mã întrebe
mai întâi ce se-ntâmplã, dar nu, ea s-a ridicat brusc
ºi, cu o privire furioasã, mi-a strigat:
— Nu poþi sã faci mai puþin zgomot, Fritz? Nu
vezi cã am lecþie?
— Ei ºi? Sunt la mine acasã, totuºi! Am voie
sã trãiesc!
— Ce-þi veni? Ai bãut, sau ce? Miroºi a vod-
cã polonezã!
— A, nu, nu e momentul sã amestecãm aici Polonia!
— Da, ºtiu, au suferit deja destul!
— Poþi sã-mi spui de ce ne certãm?
— Pentru cã faci zgomot ºi nu-mi respecþi lecþia.
Iar sãrmanul Benoît o sã aibã examenul acuºi-acuºi.
— Nu mai pot eu de Benoît, nu mai pot eu de exa-
menul lui! Oricum, are mutrã de ºomer!
Benoît a profitat de aceastã replicã pentru a-ºi
face ºi el apariþia. Mi-am cerut scuze imediat. În
trecere, am verificat: avea o faþã de inspector în

81
agronomie sau, mai probabil, de formator de diplo-
maþi. Simþeam nevoia sã mã eliberez de toate ten-
siunile acumulate în timpul zilei. Da, e adevãrat,
bãusem câteva pahare de vodcã, sã mã destind.
ªi, ca de obicei, asta a avut efect invers. Cu siguranþã,
n-am sã-nþeleg niciodatã aceastã expresie: sã bei ca
sã uiþi. Când beam, aveam impresia cã luciditatea
însãºi curge prin mine. Sã bei ca sã-þi aminteºti. În
schimb, nu-mi mai aminteam precis câte pahare
de vodcã bãusem.

În fine, Benoît a propus: „Nu mã deranjeazã cã vã

certaþi în timpul lecþiei mele, dar cel mai bine ar fi
sã faceþi asta în germanã.“ Am rãmas cu gura cãs-
catã. Nimic nu se pierde, totul se transformã. Eram
încã tânãr, însã mã simþeam atât de bãtrân faþã de
aceºti monºtri moderni ai rentabilitãþii. Alice a ezitat
o clipã (chipul ei era precum al cuiva care aºteaptã pe
un peron), apoi s-a apucat sã mã insulte în germanã.
Toate astea nu prea aveau nimic în comun cu Goethe.
În oricare altã împrejurare, aº fi apreciat cu siguranþã
aceastã agitaþie germanicã, dar în acel moment mã
simþeam depãºit. M-am aºezat pe canapea ºi am
ascultat-o pe femeia aceea cum mã înjurã într-o limbã
pe care nu o înþelegeam. Lângã ea, un tânãr lua notiþe.
Cu siguranþã trăiam una dintre cele mai supra-
realiste scene din viaþa mea.

Ca sã reacþionez cumva, m-am gândit în ce limbã

aº fi putut da replica. Ştiam destule cuvinte în limbi
strãine, însã atât. M-am gândit sã contraatac într-un
amestec de danezã ºi croatã, dar pânã la urmã am
optat pentru un pic de polonã. Totuºi, singura frazã
care-mi venea în minte era: „ªtiþi cumva unde se aflã

82
hotelul?“ Mã îndoiam cã aceastã glumã polonezã
ar fi putut sã echilibreze forþele. Eram invadat ºi
nu aveam altã opþiune decât sã capitulez. Întot-
deauna se-ntâmpla la fel. Aceastã scenã a avut
mãcar meritul de a ne fi destins. Poate cã ar trebui
sã ne certãm mereu într-o limbã strãinã. Benoît
ne privea atent; cu siguranþã îi ofeream o imagine
jalnicã a cuplului.
Lecþia s-a terminat. Benoît ºi-a strâns lucrurile
ºi s-a îndreptat spre uºã. Chiar înainte sã iasã,
s-a întors cãtre noi agale, aproape cu încetinitorul,
ºi era evident cã avea sã ne spunã ceva important:
— Ar trebui sã vã cãsãtoriþi. Sunteþi exact ca
pãrinþii mei.

XII

Mã aflu acolo, întins pe mocheta frumoasei noas-

tre instituþii. Niºte funcþionari trec sã mã vadã ºi
se interesează de starea mea. Unii pufnesc, abþinân-
du-se sã nu râdã, ºi pot trage concluzia cã nu sunt
foarte departe de ridicol. Capul mi se-nvârteºte ºi
orice salariat normal s-ar gândi deja, în locul meu,
la un concediu medical. Dar eu nu vreau sã mã dau
bătut, vreau sã le arãt tuturor cã sunt robust, cã nu
mã poate opri un sac poºtal care-mi cade-n cap. Din
fericire reuºesc sã-mi revin; n-aº fi suportat ideea
sã mor doborât de o avalanºã de cãrþi poºtale.

*
Fritz (1979–2006): dupã o copilãrie haoticã ºi
studii diverse, dar strãlucite, reuºeºte în mod mira-
culos sã se liniştească. Conform mai multor surse,

83
ar fi avut de gând într-o vreme sã scrie o biografie
a lui Schopenhauer în trei volume, dar pânã la urmã
a murit la locul de muncã, strivit de un sac poºtal.

*
Nu s-ar fi-ntâmplat nimic dacã în creierul unui
membru al departamentului de marketing n-ar fi
prins rãdãcini o idee. În general, la Larousse, ideile
de marketing constau în organizarea de jocuri-con-
curs. Suntem pro jocuri-concurs, pro Paris Cedex.
Concursuri la care trebuie sã rãspunzi în scris (noi
n-am auzit niciodatã de Internet) ºi prin carte poº-
talã (plicurile nu existã). Acum, eu sunt dovada vie
a faptului cã multe persoane n-au nimic altceva de
fãcut cât e ziua de lungã decât sã piardã vremea
cãutând rãspunsuri într-un dicþionar, sã le copieze
ºi sã trimitã o carte poºtalã. Toate astea ca sã câº-
tige un week-end thalasso sau un loc aproape de
Bernard Pivot la Dicos d’or. Nu-i exclus ca într-o bunã
zi cineva sã ajungã sã câºtige chiar un week-end
thalasso cu Bernard Pivot (extazul suprem al citito-
rilor noºtri).

Încerc sã-mi înfrunt ziua cu acest nou curaj

pe care mi-l descopãr brusc, cu aceastã strãlucitã
capacitate de a surmonta o situaþie tulbure. Am de
lucru, se aºteaptã mult de la mine în aceastã editurã,
sunt tânãr ºi dinamic, nu-mi folosesc toate bonu-
rile de masã ºi nu sunt ultimul care pleacã atunci
când se organizeazã mici petreceri sau mese de adio.
De asemenea, de cele mai multe ori nu-mi cer toate
zilele de concediu la care am dreptul, ci sunt în
stare sã-mi sacrific timpul de odihnã în funcþie de

84
sarcinile de lucru. Ciudate gândurile mele în clipa
asta: mã gândesc la necesitatea de a face un bilanþ
al competenþelor mele, ca ºi cum aceastã loviturã
mã trimitea direct la originea a ceea ce sunt. Lângã
mine se aflã o tânãrã stagiarã cu fizic nesigur, adicã
va trebui sã mai aºtepte câþiva ani pentru a ºti dacã
înclinã cãtre o frumuseþe rece ºi neurastenicã sau
cãtre o nemulþumire asprã, dar jovialã, fiindcã deo-
camdatã e încã în douã luntrii, ºi într-o altã perioadã
a vieþii mele m-aº fi putut îneca în preajma ei. E o
fatã care-mi spune „mulþumesc, domnule“. Chiar
ºi atunci când nu-i dau de fãcut decât fotocopii. Dar
astãzi e o situaþie specialã. Din cauza sacului poºtal
ºi a poftei mele de a-mi dovedi ceva, hotãrãsc sã-mi
fac fotocopiile singur.
— Sunteþi sigur, domnule? Nu doriþi sã merg
totuºi sã le fac eu?
— Nu, mulþumesc, Ursula, eºti amabilã. Vreau sã
le fac eu.
În drum spre xerox, m-am întrebat: oare chiar
ãsta e prenumele ei? Nu cumva o cheamã mai
degrabã Joséphine?

Intrând în sala cu xeroxuri, mi-au venit în minte

vremurile de demult, exact aşa cum un miros ne
poate face sã plonjãm în trecut. Simþeam aici par-
fumul stagiului meu, aroma inocenþei mele, atât de
aproape, ºi totuºi deja atât de departe. Singur în
încãpere, m-am apucat sã fac câteva fotocopii. ªi
fix în acel moment a intrat Céline Delamare.
— A, aici erai… te-am cãutat peste tot. Am aflat
de întâmplarea cu sacul poºtal, a zis ea, neputân-
du-ºi reþine un chicotit.
— Da, în fine, nu e de râs.

85
 — Ba da, e nostim. Dacã n-ai pãþit nimic, e haios.
— Nu ºtiu de ce, dar mã simt foarte ciudat.
— Efectul secundar, cu siguranþã… Aºteap-
tã… aºteaptã…
— Ce?
— Tu… tu… nu…
— Ce s-a-ntâmplat?
Uitasem complet de puterea ei. De fapt, nu ºtiu-
sem niciodatã dacã puterea asta era adevãratã sau
nu, însã de mai multe ori fusesem surprins de luci-
ditatea remarcilor ei despre una sau alta. Ea s-a des-
compus dintr-odatã, s-a fãcut albã ca varul. Eram
stupefiat, ºi am rãmas aºa, suspendaþi, precum punc-
tele de suspensie. Într-un final, mi-a vorbit:
— Fritz, ºtiu totul… tot ce tu nu vrei sã-mi spui…
Am vãzut dupã cum ai fãcut fotocopia asta… vrei sã
mã pãrãseºti definitiv… cãci… vrei sã te cãsãtoreºti…
Céline a continuat sã se bâlbâie, sã încerce sã
termine o frazã. De unde ºtia oare? Nu trecuserã decât
câteva ore de când Alice ºi cu mine ne hotãrâserăm
sã facem acest pas cãtre normalitate. Nimeni nu aflase
încã, ºi toatã ziua plutisem în aceastã ciudatã stare
în care se amestecã neliniºtea cu fericirea. Aceastã
stare care fusese cu siguranþã propice lipsei mele
de atenþie din momentul în care mi-a cãzut în cap
sacul cu cãrþi poºtale. ªi astfel, imediat ce am fãcut
prima fotocopie, am ºi fost demascat.

*
Mã gândesc dintr-odatã la urmãtorul lucru: con-
cursul se referea la noþiunea de libertate. Concurenþii
trebuiau sã gãseascã mai multe definiþii ale acestui
cuvânt. Ce concluzie sã trag eu oare dintr-o asemenea

86
potrivire? La câteva ore dupã ce hotãrâsem sã mã
însor, eram doborât de libertate.

*
În faþa lui Céline, trebuia pentru prima datã sã-mi
confirm intenþiile. Ceea ce am ºi fãcut. Da, aveam
sã mã însor. Nu, nu mai voiam sã am o relaþie cu ea.
Brusc ºi-a scos cheile ºi a încuiat uºa. Era o femeie
care avea propriile chei. Niciodatã nu trebuie sã
ieºi cu o femeie care are propriile chei. Sã intri, da,
dar sã ieºi, nu. Nu mai era Céline Delamare acolo,
ci o altã femeie, transfiguratã. Un fel de Magali
Delamare sau de Judith Delamare. O femeie care
mã speria, mã speria cu adevãrat, încât rãmãsesem
nemiºcat. Chiar am crezut c-ar putea sã mã omoare:
poate cã-mi sunase ceasul, scãpasem ca prin minune
de sacul poºtal, dar nu puteam sã supravieþuiesc
urii subite a unei femei. Ea mã ura, cãci ºtia perfect
cã lucrurile aveau sã fie cu totul altfel. ªtia cã întot-
deauna fusesem hãrþuit de un fel de laºitate moralã
ºi cã nu mai puteam sã continui sã mã vãd cu ea
odatã însurat. A început sã mã loveascã, sã urle cã
asta nu se poate, cã nu am dreptul sã o pãrãsesc.
În genunchi în faþa mea, fãrã pic de demnitate, jal-
nicã ºi umilitã, Céline nu mai încerca sã se prefacã.
Mi-am amintit de prima mea întâlnire cu ea, de
prima mea impresie despre ea – o femeie puternicã
ºi roºie stând la biroul ei, iar acum ajunsese doar
o umbrã plângând dupã umbra mea.
Am ridicat-o de jos. Ea a continuat sã plângã.
Mã gãseam pentru prima oarã în faþa unei aseme-
nea dureri. Aceastã clipã avea sã marcheze, pentru
toatã viaþa, relaþia mea cu femeile, dar încã nu ºtiam

87
asta. Nu voi mai face niciodatã nimic fãrã sã mã
gândesc cã aº putea produce durere. Iar momentele
de fericire pe care le voi trãi vor fi umbrite de aceastã
potenþialã fragilitate. În timp ce încercam sã o cal-
mez ºoptindu-i banalitãþi de soiul „aºa e viaþa“, cineva
a bãtut la uºã. Drama noastrã pasionalã împiedica
baletul stagiarilor la xerox, împiedica mecanismul
acela de carbon sã se tot învârteascã. Céline s-a
ridicat ºi m-a privit þintã cu violenþã, cu o violenþã
rece. A ieºit, lãsându-mã teafãr. Mã trecuserã toate
cãldurile. La toaletã, în timp ce-mi dãdeam cu puþinã
apã rece pe frunte, o lacrimã mi s-a prelins pe obraz.
Întâi am crezut cã e apã, dar nu, era chiar o lacrimã,
plângeam din cauza acestei rupturi brutale cu Céline
Delamare, din cauza acestui sfârºit inevitabil. ªi
trebuia sã mã þin tare pe poziţii, îmi spunea aceastã
lacrimã, cãci auzeam sunetul lacrimii în ochi, ea
îmi ºoptea toate cuvintele pe care conºtiinþa mea
le cunoºtea.

În zilele urmãtoare, am aflat cã îºi luase con-

cediu medical. Am preferat sã n-o sun, sã tai cu ade-
vãrat toate punþile, chiar dacã ºtiam cã oricum aveam
sã ne întâlnim la birou. Mã gândeam cu neliniºte
la asta când Ursula, sau poate Joséphine, mi-a adus
noua ediþie Larousse. M-am lãsat atunci purtat de
speranþa cã toate astea erau semnul unei noi vieþi.

XIII

Am fost de o profundă rea-credinþã când am poves-

tit întâlnirea pãrinþilor noºtri. E uimitor pentru un
tip pozitiv ca mine să mă opresc la această versiune

88
sumbră. Este timpul sã restabilesc adevãrul despre
acea searã ºi sã-i evoc înainte de toate finalul. Bine-
înþeles cã nu, pãrinþii mei nu erau adepþii practicilor
eºanjiste. Din contrã, îi simþeam uneori plini de acea
bunã dispoziþie luminoasã a celor care împlinesc
o faptã vitejeascã: fidelitatea. În momentul în care
Éléonore a ieºit pe palier, tata a ajuns-o din urmã
ca s-o liniºteascã. ªi au început sã râdã de acest
quiproquo. Ca sã spun totul, ei au devenit încã ºi
mai uniþi dupã acest episod ºi nu se mai opreau din
râs ori de câte ori ºi-l aminteau.
— A, chiar am crezut cã sunteþi… ºi cã ne pro-
puneþi… în fine… în faþa copiilor noºtri…!
— Dar asta nu e bine!
— Ha ha, hi hi, ha ha! Nu mai conteneau din râs
pe deasupra capetelor noastre.

Una dintre consecinþele majore ale acestei fru-

moase întâlniri: mama avea acum un telefon mobil.
Îmi trimitea mesaje ºi aveam impresia cã mãnânc
sushi cu un artist newyorkez depresiv (definiþia mea
despre suprarealism astãzi). Pãrinþii lui Alice îi ofe-
riserã acest aparat ºi, în mod neaºteptat, ea a admis
în sfârºit cã modernitatea poate avea farmecul ei.
Era foarte greu sã-i vãd pe pãrinþii mei evoluând
astfel, dupã ce îmi împuiaserã capul toatã tinereþea
mea. Ce aveam sã devin dacã se hotãrau sã voteze
cu dreapta? ªi tot în aceastã esteticã a inversi-
unii, pãrinþii lui Alice petrecuserã recent câteva zile
în Larzac. Dacã ne uitãm la anumite emisiuni de
televiziune din ziua de astãzi, s-ar putea constata
cã ei erau în perfect acord cu tendinþa generalã de
a vrea sã trãieºti viaþa celorlalþi. Se fac schimburi
la întâmplare acum, ca ºi cum viaþa ar fi un troc.

89
M-am întrebat ce viaþã mi-ar fi plãcut sã trãiesc dacã
aº fi avut posibilitatea sã mi-o schimb. M-am gândit
la aceea a unui vânzãtor de cãmãºi. Sau de cravate.
Da, de cravate: sã-mi concentrez atenþia toatã ziua
asupra gâtului celorlalþi. Sã ajung sã cunosc un om
dupã gâtul lui. Trebuie sã fie bine sã vinzi cravate
ºi nici nu pare prea complicat. Nu e ca la pantaloni.
Se vede imediat dacã merge sau nu. Nu petreci trei
ore ca sã aranjezi ºi sã îndoi totul. Da, chiar aºa,
mi-ar plãcea sã vând cravate.

Buna înþelegere stranie dintre familiile noas-

tre ne-a împins cu siguranþã cãtre ideea cãsãtoriei.
Aveam amândoi impresia cã unirea noastrã va
însemna oficializarea prieteniei lor. Iubirea noas-
trã era ca un alibi. Dar asta nu mã deranja deloc.
Repet, îmi plãceau acele duminici în care ne adu-
nam cu toþii. Pentru prima oarã, viaþa mea lua tur-
nura normalã la care visasem. Sufrageria noastrã
era teatrul acestei normalitãþi. Alice ºi cu mine
eram niºte simpli spectatori, decorul entuziasmu-
lui celorlalþi.

Lise se afla ºi ea adesea acolo, plinã de energia

ei obiºnuitã. Nimeni nu-i punea vreodatã întrebãri
despre viaþa ei sentimentalã. Frumoasã, inteligentã,
ea nu se vedea cu nimeni. Cel puþin, asta povestea
ea. Mi se pãrea cã e îndrãgostitã mai ales de liber-
tatea ei, cã pentru ea viaþa era un privilegiu pe care
nu-l poþi vinde la reduceri. A plâns când am anun-
þat-o cã ne cãsãtorim ºi s-a aruncat în braþele surorii
ei, apoi în ale mele. Cântam o partiturã la ºase mâini.
Toate aceste scene pot pãrea foarte vesele, ca ºi cum
viaþa era în culori pastel, ca acelea ale bomboanelor

90
din copilãrie. Întotdeauna ne simþim foarte fericiţi
înainte ca fericirea noastră s-o ia razna. Ar fi trebuit
sã ne fie fricã de aceastã fericire, de toatã neferi-
cirea pe care poate cã o anunþa.

XIV

În ajunul cãsãtoriei, Céline a insistat sã mã vadã.

Am urcat în biroul ei foarte relaxat, bucuros cã mã
cheamã, crezând cã relaþiile noastre deveniserã paº-
nice. De luni de zile ne evitam, iar ea nu încercase
niciodatã sã mã contacteze. Mi se pãrea, ca atare, cã
îmi respecta alegerea. Ca sã spun drept, eram convins
cã voia sã mã vadã ca sã-mi ureze multã fericire. Am
deschis uºa ºi am înþeles imediat cã nu era vorba de
nimic din toate astea. Cã fusesem foarte imatur sã
cred aşa ceva. Cã imaturitatea îmi molipsise întreg
corpul în timp ce urcasem treptele pânã la ea. Des-
coperindu-i chipul, am înþeles cã suferinþa ei fusese
realã, cã era o femeie distrusã. Privirea ei aducea cu
cea a uneia dintre femeile pictate de Munch, pânã
ºi contururile ei pluteau ca niºte vestigii ale unor
momente din trecut chinuite de durere. Departe de
mine gândul cã eu eram responsabil pentru aceastã
rãvãºire; unele persoane poartã în ele, în mod inexo-
rabil, numãrãtoarea inversã a dezastrului intim.

*
Martin Schmidt (1881–1947): pilot în armata
germanã, cunoscut pentru cã a dezertat cu pri-
lejul uneia dintre cele dintâi bãtãlii din Primul
Rãzboi Mondial. Multã vreme considerat în þara

91
lui un model de laºitate, a fost de curând reabi-
litat de unele ligi pacifiste.

*
Am vrut sã plec. Dar nu puteam sã mã miºc,
nu puteam sã-mi iau ochii de la femeia pe care
înainte o privisem atâta. Asfixiate de tãcerea noas-
trã, picioarele mele îºi uitaserã rostul. Cât a þinut
oare aceastã clipã?
— Mă bucur cã te vãd, a zis ea în sfârºit.
— ªi eu mã bucur, am minþit.
— Precis te întrebi ce vreau.
— Da, în fine, nu… În fine, da.
— Nu te-ai schimbat deloc. Mereu nehotãrât.
— Nu sunt nehotãrât. Nu mã întreb nimic, asta-i
tot. Voiai sã mã vezi, aºa cã am venit. Poate cã n-ar
fi trebuit.
— Poate. Cine ºtie?
Discuþia lua deja o întorsãturã stranie. Frazele
noastre erau scurte, aproape solemne. Cum am
putut oare sã cred vreo secundã cã dorea sã-mi facã
urãri cu ocazia cãsãtoriei? Cum am putut sã fiu atât
de prost? Continua sã mã priveascã fix. Îi evitam
privirea, iar ochii mei se agãþau de detalii absurde
din acel birou lipsit de viaþã. Observam acum o
piesã micã de mobilier ºi brusc mi-am adus aminte
cã odatã fãcuserãm dragoste pe ea. Se pare cã Céline
nu avea numai darul ghicitului în fotocopii, cãci ºtia
întotdeauna foarte uºor şi ce gândesc:
— Îþi aminteºti ce am fãcut pe aceastã piesã
de mobilier?
— Da, îmi amintesc.
— Ei bine, pentru asta voiam sã te vãd.

92
 — Ca sã-mi vorbeºti despre mobilã?
— Foarte nostim.
— Atunci, pentru ce?
— Ca sã-þi vorbesc despre iubire. Ca sã-þi vor-
besc despre iubirea trupeascã. ªtii cã þi-am res-
pectat alegerea, cã de luni de zile te-am lãsat sã-þi
trãieºti viaþa.
— Aşa e.
— ªtiu cã te însori mâine. ªtiu cã mâine vei fi un
bãrbat aºa cum ai visat mereu sã fii. Un bãrbat tânãr
la casa lui. ªi cã între noi se va sfârºi definitiv totul.
— Dar s-a sfârºit deja…
— Lasã-mã sã termin. Niciodatã nu mã laºi sã
termin. ªi exact asta îþi cer. Mi-ar plãcea sã termin.
Am nevoie de asta, Fritz. Am nevoie fizic ºi nu mi-o
poþi refuza.
— Sã-þi refuz ce?
— Nu te face cã nu pricepi. Vreau o ultimã noapte
cu tine. Vreau sã-þi petreci ultima ta noapte de bur-
lac cu mine. Dupã aceea, eu nu voi mai exista. Îþi pro-
mit. E uºor pentru tine. Inventezi orice, te descurci.
— N-am ce sã inventez. Alice va sta în noaptea
asta la sora ei.
— Asta înseamnã cã eºti de acord?
— Oare chiar am de ales?
— Nu, n-ai de ales.

Adesea m-am întrebat dacã avusesem sau nu

de ales. ªi tot adesea m-am convins cã Céline nu-mi
lãsase altã posibilitate, cã mã ameninþase, cã-mi
impusese voinþa ei. Dar oare chiar acesta sã fie ade-
vãrul? Nu-mi dorisem oare ºi eu la fel de mult sã
petrec o ultimã noapte cu ea, sã trãiesc înmormân-
tarea trecutului meu în braþele trecutului?

93
 Întors seara acasã la mine, m-am uitat la costum
ºi am regretat cã-l alesesem un pic cam prea negru.
Mi-am privit apoi pielea ºi am fost mulþumit sã nu-mi
descopãr nici un coº. Voiam sã am o piele netedã
ºi curatã, sã intru în vârsta adultã fãrã nici cea mai
micã rãmãºiþã de adolescenþã. Am sunat-o pe Alice,
o auzeam pe Lise chicotind lângã ea, tocmai proba
acea rochie pe care nu aveam voie sub nici o formã
s-o vãd. Ritual care-i permite bãrbatului sã-ºi des-
copere soþia numai în ziua cãsãtoriei ºi sã aibã
surpriza acelui alb perfect. Alice era neliniºtitã ºi
m-a întrebat ce aveam de gând sã fac seara, iar eu
am minþit cu o surprinzãtoare uºurinþã. I-am spus
cã vreau sã stau singur, poate sã mã plimb un pic,
sã merg sã vãd un film, ºi chiar am făcut câteva
glume. Aº fi vrut sã fiu mãcar un pic dezgustat de
mine însumi, dar n-am reuºit.

Ne-am întâlnit la acelaºi hotel ca înainte. Céline

mã aºtepta, întinsã pe pat. ªi nu mai era deloc
aceeaºi femeie ca dupã-amiazã. În doar câteva ore
îºi regãsise strãlucirea care-mi plãcuse la ea. Când
m-am apropiat de ea, mi-am zis: ultima datã e exact
ca prima datã.

XV

Toatã lumea e prezentã. Viaþa mea (oficialã) este

rezumatã aici. Sunt ºi câþiva colegi, ºi prietenul meu
Paul împreunã cu logodnica lui; îl vãd mai puþin
de când sunt împreunã. Îmi place mult fata, mai
ales gura ei. Are o gurã ciudatã, care poate pãrea
aproape diformã. Dar care nu e deloc aºa. E o gurã

94
pentru consoane, o gurã de R. Când îl pronunþã pe
R, chipul ei e-n toatã splendoarea. Au împreunã
un aer fericit ºi am impresia cã ziua asta le cam dã
idei. Paul stã aproape de mine, nu mã scapã din ochi,
este martorul meu; nu trebuie sã piardã nici o fãrâmã
din ceea ce trãiesc. ªi îmi ºopteºte o definiþie.

Bonheur: s.m. (de la bon ºi heure): fericire, stare

de satisfacþie completã.

Vasãzicã asta înseamnã fericire, o stare de satis-

facþie completã. O stare rotundã, fãrã nici cea mai
micã fisurã. Avem oare dreptul sã fim fericiþi fãrã
sã ne aflãm în starea de satisfacþie completã? Existã
oare fie ºi un singur moment în care un om sã se
simtã cu totul, complet cumva? În aceastã zi a cãsã-
toriei mele, am acceptat limitele freneziei oricãrui
redactor de la Larousse: existã atâtea cuvinte care
nu trebuie definite1. Fericirea nu se închide undeva,
ci se trãieºte în aer liber, infinit. Tocmai mã gân-
deam la aceste lucruri când am vãzut-o venind pe
Alice, neprihãnitã ºi eternã în clipa asta; am simþit
cã suntem importanþi fiindcã ne iubim. Eram un
erou, ºi mitologia însãºi înainta acum spre mine
cu un zâmbet larg.

Am avut un pic de timp înaintea ceremoniei.

M-am lãsat îmbrãþiºat ºi sãrutat de mãtuºi bãtrâne
ºi nu-mi mai reveneam vãzând ce familie nume-
roasã am. Pãrinþii mei mã þinuserã departe de atâþia
veri ºi de-atâtea rude mai în vârstă. Pãrinþii lui Alice

1. Mai târziu, aveam de altfel sã public un dicþionar de

cuvinte care nu trebuie definite.

95
îi convinseserã sã invite toatã familia, ca sã facem
o nuntã mare. Astfel, toþi aveau sã fie de faþã când
ne rosteam unul altuia jurãmintele. Atâta lume
doar pentru doi de „da“.

*
Carlos Bolino (1916–1992): industriaº peruan,
nãscut la Lima din tatã ºi mamã necunoscuþi. Nevoit
de tânãr sã se descurce de unul singur, el a avut
parte de o reuºitã fulgerãtoare în domeniul industriei
inventând covorul care se curãþã singur. Devenind
în doar câþiva ani cel mai mare bogãtaº din þara lui,
s-a gândit sã candideze la alegerile prezidenþiale. Dar
proiectele sale au fost stopate de pasiunea bolnavã
pentru jocurile de noroc. Se spune cã ar fi pierdut
totul la un singur tur de ruletã. Mizase întreaga lui
avere pe negru, dar pânã la urmã a ieºit roºul.
Conform mai multor mãrturii, se pare cã ºi-a sfârºit
zilele ca vagabond, nedespãrþit de un covor.

*
Am uitat sã spun cã afarã era vreme bună, cã ne
aflam într-o piaþã frumoasã, în faþa unei primãrii,
ºi cã timpul parcã încerca sã stea pe loc. Voiam sã
scriu toate astea, sã fac în aşa fel încât toþi sã înþe-
leagã aceste ultime secunde de frumuseþe, aceste
ultime secunde ale unei lumi pe care o credeam
veºnicã, fiindcã toate erau acolo, perfect la locul
lor în viaþa mea, ei da, asta era fericirea, da, era o
stare de satisfacþie completă, inima îmi bãtea ºi mai
tare cu fiecare secundã… bãtea ºi iar… bãtea… în
aceastã stare de fericire, nici nu mai ºtiu ce datã

96
era, dacã era o zi de 12 iunie sau de 12 octombrie,
cãci nu mai exista nimic din timpul prezent în acel
moment care depãºise deja firescul, mã mai gândeam
ºi cã mi-e cald cu sacoul, puţin prea cald… cãci soarele
ne bãtea-n ochi ºi din cauza asta nu vedeam bine,
adicã aveam impresia cã prietenii mei erau defor-
maþi de reflexie, cã picãturile de sudoare începeau
sã-mi ia din eleganþã, cã tot ce era în jur lua forma
distorsionatã a unui vis ratat, cu mici puncte multi-
colore… ºi totuºi albul domina… în special cel al lui
Alice… albul ei pe care-l vedeam în depãrtare… albul
ei pe care-l puteam vedea printre toate acele siluete
binevoitoare… femeia vieþii mele era acolo ºi, ca lovit
de un meteorit din trecut, m-am gândit din nou la
ziua în care ne-am cunoscut, la cercul de zâmbete,
la gestul pe care i l-am îndrãgit atât de mult, iar ea
avea sã-mi devinã soþie, ma femme, ºi acesta era
deodatã cel mai frumos cuvânt din limba fran-
cezã… dicþionarele nu sunt decât niºte pretexte
pentru a ascunde cuvântul „femeie“… ea avea sã
fie femeia mea, Alice, în neprihãnirea ei… ºi ºtiu
cã mi se vorbea, ºtiu cã puteam sã disting sunete,
dar nimic nu mai ajungea de fapt pânã la mine,
printre amintiri ºi gânduri despre viitor… nu mai
puteam sã vãd decât aceastã imagine a iubirii
curate, în alb, era culoarea mea, culoarea noastrã,
aceea a lui „da“… ºi încet, ºtiu cã încet-încet, mi-am
dat seama cã mai intervenise încã o culoare… o
culoare care nu era în ton cu acea zi, poate cu
excepþia florilor, dar nu o floare înainta acum spre
mine, ci roºul înainta, roºul care avea sã se loveascã
de alb… ºi mi-a luat câteva clipe sã înþeleg… sã
reacþionez, sã fiu sigur cã vedeam bine ceea ce

97
tocmai vedeam, sã fiu sigur cã o văd pe Céline
Delamare vorbind cu Alice, pe Céline Delamare
distrugându-mi viaþa.

M-am nãpustit înspre ele. Ca într-un coºmar,

paºii mei erau lenþi, nu puteam sã merg repede, nu
mai aveam pic de forþã. Céline a plecat la fel de iute
precum apãruse. Am vãzut-o pe Alice ºi inocenþa ei
albã împietrite, moarte. Ea a întors capul spre mine,
mi-a vãzut privirea cuprinsã de panicã; aceastã pri-
vire care confirma cã totul era adevãrat, aceastã
privire care mãrturisea: da, omul cu care o sã te mãriþi
ºi-a petrecut noaptea cu o altã femeie, doar cu câteva
ore în urmã ejaculase în ea, ºi el spusese „oh, da“, ca
o repetiþie josnicã pentru „da-ul“ pe care avea sã
þi-l spunã þie. Am simþit moartea în privirea lui Alice
ºi a plecat alergând. Fuga neprihãnirii. Am auzit
pe toatã lumea ºuºotind ºi apoi, foarte repede, s-a
aºternut o liniºte apãsãtoare. Nimeni nu putea sã
înþeleagã. Mireasa care pleca alergând ºi mirele care
încerca s-o prindã din urmã. În momentul acela,
nu mai aveam nimic în minte. Nu mã mai gândeam
la ce avea sã însemne viaþa mea începând din acel
moment, încercam doar s-o ajung din urmã pe Alice,
sã îi explic, sã mã împac cu ea. Alerga cât o þineau
picioarele. Maºinile pe lângã care trecea frânau brusc,
putând oricând s-o zdrobeascã; n-ar fi fost nimic
surprinzãtor ca la un dezastru sã se adauge alt de-
zastru. Eram convins cã moartea nu putea sã fie
mai neagrã decât momentul pe care tocmai îl trãiam
noi. Continuam sã alerg, dar nu mai aveam suflu.
Resimþeam acum noaptea de nesomn. Cãldura mã
sufoca ºi vedeam mereu în depãrtare silueta celei
care nu avea sã mai fie soþia mea, fiindcã desigur

98
totul se terminase, alergam dupã o umbrã, dupã o
necunoscutã. Alergam ºi alergam, Alice cotea, o lua
pe strãduþe ºi se pierdea în ele, urmãritã de privirile
tuturor trecãtorilor, acea femeie care alerga în rochie
de mireasã. ªi pe mine, în costumul meu leoarcã de
sudoare ºi de ruºine, mã priveau ca pe-un amãrât
ce eram. Nenorocirea îmi încetinea paºii. O vedeam
ºi pe ea cum îºi pierde din ritm, ºi încã mai eram în
stare sã gândesc: aveam sã ne regãsim. Sã ne strân-
gem în braþe. Ea mã va lovi, desigur, dar mã va lãsa
sã-i explic, sã mã justific, ºi voi spune cã cealaltã
femeie era nebunã. În orice caz, cum sã fie o femeie
capabilã de aºa ceva? Cum e posibil aºa ceva? Da,
îmi recãpãtasem speranþa, dar albul îmi fugea încã
de sub ochi. Eram pe o stradã micã, îmi amintesc acea
stradã, dar la capãtul ei n-am mai ºtiut dacã Alice
o luase la dreapta sau la stânga. N-am mai vãzut
decât soarele care mã privea drept în faþã, ca o
pedeapsã, ca începutul unei arsuri îndelungate.
PARTEA A TREIA
 I

Cum sã spun cã timpul a trecut, cum sã spun cã

viaþa a trecut peste mine încã zece ani? Nici mãcar
nu ºtiu ce ar trebui sã povestesc, cu ce sã încep. Eu,
care i-am rezumat pe atâţia alþii, nu reuºesc, fizic, sã
mã adun. Un lucru e sigur: m-am schimbat mult.
Sunt de nerecunoscut, dar poate cã tocmai asta am
cãutat în timpul lungilor luni de suferinþã. Mi-am
dorit atât de mult sã nu mai fiu privit cu acel ames-
tec de milă ºi dezgust. Devenisem un paria; eram
un om urâcios, un om rãu, meritam sã trãiesc la
subsolul lumii. Suferisem poate la fel de profund
ºi din cauza unei nedreptãþi: raportul dintre cauzã
ºi efect. Unii comit crime împotriva umanitãþii ºi
trãiesc liniºtiþi ca-n puf. Iar eu, care dusesem o viaþã
atât de aºezatã, care mã simþeam copleºit de moralã
ºi de nevoia permanentã de a face bine, suportasem
ceea ce nici un om nu ºi-ar dori sã suporte. Înainte
de toate, o fãcusem sã sufere pe femeia pe care o
iubeam, sã sufere atât de violent, încât la suferinþa
mea se adãugase în tot acest timp ºi durerea pentru
suferinþa ei. Trebuie sã mãrturisesc imediat: în zece

103
ani, n-am mai aflat niciodatã veºti despre Alice.
N-am îndrãznit niciodatã sã o sun, zdrobit de
ruºine. Anii au trecut în aceastã tãcere. La început
de tot, am ezitat, chiar dacã ºtiam cã nu exista nici
un cuvânt care sã fi putut repara ceea ce fãcusem.
Nici o combinaþie posibilã de litere n-ar schimba
suferinþa din dragoste. Aceasta era starea mea de
spirit din acele prime zile ºi poate cã ar trebui sã
încep povestea ultimilor zece ani chiar cu asta.
Sã-ncep cu începutul. Aceºti zece ani care m-au
fãcut sã mã aºez pe scaunul pe care stau în momen-
tul în care încerc sã mã gândesc la viaþa mea, în
acest birou mare. În faþa mea, se aflã un telefon.
Încã nu ºtiu cã în câteva clipe el va suna. ªi încã
nu ºtiu cã-i voi auzi vocea lui Alice. Peste doar zece
secunde, ea va reapãrea dupã zece ani de tãcere.

II

Prin soare, m-am întors în piaþa primãriei. Nu

ºtiu de ce am fãcut asta. Ca ºi cum aº fi avut ambiþia
sã adaug oroare la oroare. Toatã lumea m-a vãzut,
dar nimeni n-a îndrãznit sã pronunþe vreun cuvânt.
N-am mai putut uita niciodatã acele priviri, jena
tuturor. Cine ar fi gãsit gesturi, cuvinte ca sã mã
liniºteascã? Nu ºtiu cât timp am rãmas acolo, însã
la un moment dat m-am cãrãbãnit. Am mers cu taxiul
până la cea mai apropiatã garã, de unde am luat
primul tren. Cu speranþa cã avea sã mã ducã departe.

Omul care stãtea lângã mine m-a întrebat:

— Vã duceþi la o nuntã?

104
 Avea o barbã de trei zile, dar poate cã erau deja
ºapte zile de când o lãsase sã creascã. Purta ochelari
mici, rotunzi. N-am putut sã-i rãspund.
— Nu, am zis aºa pentru cã sunteþi îmbrãcat ca
de nuntã… vedeþi, eu spun asta, sunt îmbrãcat în
multe culori, însã de fapt merg la o înmormântare…
—…
— Tata. A murit acum trei zile. Nu ºtiu mare lucru
despre el, dar sunt sigur cã nu i-ar fi plãcut sã ne
îmbrãcãm în negru. Nu ne-am vãzut prea mult în
ultima vreme. De fapt, cred cã nu ne-am vãzut nici-
odatã prea mult. Era plecat mai tot timpul. Când
am aflat cã a murit, primul lucru pe care mi l-am
spus a fost: „Ia te uitã, în sfârºit o sã-l putem loca-
liza.“ Va fi înmormântat la Crozon. Asta e în depar-
tamentul Finistère. Aproape de mare, aşa voia el…
aproape de mare. Dar poate cã vã plictisesc?
— Nu… doar cã…
— Cã nu aveþi chef sã vorbiþi, ºtiu. Viaþa e aiurea,
mereu mi se-ntâmplã aºa. Am ºi eu chef într-o zi sã
vorbesc ºi dau peste cineva care nu vrea sã vor-
beascã. Dacã-i pe-aºa, atunci dumneavoastrã vi
se-ntâmplã exact invers. Dumneavoastrã vorbiþi de
obicei, dar astãzi n-aveþi chef sã vorbiþi…
— Aºa e… ºi-mi pare rãu de tatãl dumneavoastrã…
— Sunteþi amabil. Dar ºtiþi, ceea ce mã-ntristeazã
cel mai mult e cã n-o sã vinã nimeni la înmormân-
tare. Eu eram unica lui familie, ºi n-am ºtiut pe cine
sã anunþ. E ciudat, însã tocmai asta mã face sã fiu
cel mai trist, cu adevãrat trist. Nu neapãrat moar-
tea lui, cât aceastã idee cã nu va fi nimeni la înmor-
mântare. Vã imaginaþi? Groaznic, nu?
— Da, cu siguranþã. Nu ºtiu ce sã vã spun.
— Pot sã vã-ntreb ceva?

105
 — Da.
— Dumneavoastrã unde mergeþi? Pentru cã
poate… Dacã n-o sã fiþi prea departe mâine, aþi
putea… poate… în fine… e ridicol…
— Da, vreau sã vin, am spus eu fãrã sã stau
pe gânduri.
Chipul acestui om mã impresiona, la fel ºi pers-
pectiva de a avea ceva de fãcut. Când te afli într-un
abis al lumii, sã mergi la o înmormântare e ca un
colac de salvare. A pãrut încântat, ba chiar emo-
þionat. Poate cã aveam sã devenim prieteni? Pe
þãrmurile nefericirii existã toate condiþiile ca sã ai
parte de întâlniri decisive.
— Chiar o să faceţi asta? Nu ºtiu ce sã vã spun!
Ce bucuros o sã fie tata!
— …?
— În fine, asta i-ar fi fãcut plãcere, cu siguranþã.
Omul acesta a continuat sã-mi vorbeascã despre
tatãl lui. Din când în când, reuºeam sã-l ascult cu
adevãrat, adicã reuºeam sã nu-l mai aud doar ca
pe un ecou îndepãrtat, sã nu fiu zdrobit cu totul
de ceea ce tocmai trãisem. Pentru o clipã, am rãmas
în suspans, ca pentru a opri timpul. Mã autoinvi-
tasem la o înmormântare în ziua nunþii mele. Ce-ar
fi trebuit sã cred despre acest simbol? Oare nu
aveam sã fiu chiar eu înmormântat? Mã simþeam
în plinã descompunere. Aveam impresia cã por-
þiuni întregi din carnea mea erau de cauciuc, cã
nici mãcar o arsurã nu ar fi declanºat o reacþie.
Trupul meu s-a crispat, scuturat de spasme vio-
lente. Urechile mi s-au înfundat brusc, dar vedeam
gura acestui om continuând sã-mi înºire ceea ce
ºtia din biografia tatãlui sãu, gura lui se tot rosto-
golea înspre mine, ºi din nou Alice, nu mai exista

106
decât Alice, pânã ºi pe chipul acestui om o vedeam
pe Alice cu o barbã de trei zile ºi mã gândeam cã
acum trei zile eram atât de fericiþi, cã ne-ndrep-
tam spre viitor, iar acum viitorul era mort: ne-am
ucis în prezent. Omul acela vorbea ºi lacrimile îmi
curgeau pe obraji.
— Da, în fine, cred totuºi cã n-a suferit prea mult…
—…
Când mi-am dat seama cã în tot acel timp cre-
zuse cã plâng pentru tatãl lui, am izbucnit în râs.
Sãrmanul, nu mai înþelegea nimic. Dar nici nu era
nimic de înþeles, poate cu excepþia faptului cã viaþa
e o glumã. Am revenit în discuþie ºi-l ascultam
din nou pe vecinul meu. Printre alte cuvinte, mi
s-a pãrut cã disting ºi cuvântul „cravatã“, care
m-a captivat.
— Aþi spus cravatã?
— Da, vorbesc despre cravate. Tata vindea cravate.
— Vindea cravate?
— Da, era vânzãtor ambulant. Mergea din oraº în
oraº cu valizele lui pline de cravate.
— Chiar vindea cravate?
S-a uitat la mine fix, îndoindu-se pentru prima
oarã de capacitatea mea de a fi un interlocutor accep-
tabil. Dar de unde putea el sã ºtie cã asta era o mese-
rie aparte pentru mine? Cã într-o vreme visam la
viaþa de vânzãtor de cravate? Cã mã gândisem odatã
la aceastã meserie ca la un antidot la Larousse? Am
ascultat aºadar toate detaliile despre acel om care-ºi
dedicase viaþa negoţului cu cravate.
— De fapt, mã numesc Bernard, mi-a zis omul.
— Iar eu, Fritz.
Nu a fãcut nici un comentariu, nu m-a între-
bat dacã sunt neamþ. Chiar dacã vorbea mult, mã

107
gândeam cã lucrurile vor fi simple cu el. ªi aveam
sã-l urmez. Şi aşa am ajuns eu în Finistère. Capãtul
lumii nu putea fi decât destinaþia mea.

III

Bernard a trecut pe la morgã. L-am aºteptat jos.

Când a coborât, chipul lui nu mai era acelaºi. Am
vrut sã spun ceva, dar cred cã nu mai era nimic de
spus. Am luat un taxi pânã la casa tatãlui lui. O casã
micã pe care era sã nici n-o vedem. Ca o casã timidã.
Obloanele deschise nu schimbau prea mult lumina
slabã dinăuntru. Totul era perfect aranjat. Ca ºi cum
omul acela ar fi presimþit c-o sã moarã ºi ar fi luat
toate mãsurile în acest sens. Vasele erau spãlate,
de exemplu; ne-am putea imagina cã spãlase vasele
ºtiind cã avea sã facã asta pentru ultima datã. Ce
idee, nu-i aºa? La ce bun sã mai speli o farfurie, dacã
ºtii cã dupã aceea o sã mori? Poate cã asta e culmea
delicateþii: sã faci menajul înainte de a muri.

Ne-am aºezat la masã, era o masã cu muºama,

o muºama veche, pe care generaþii întregi de firimi-
turi de pâine trebuie cã trecuserã într-un ritm regu-
lat, iar acum am pus pe ea douã pahare care nu vor
înceta sã tot facã drumul dus-întors între þinutul
plinului ºi þinutul golului (pahare nomade). Noap-
tea avea sã cadã peste noi, iar eu beam vin roºu de
calitate îndoielnică în ziua în care ar fi trebuit sã beau
ºampanie. Cum eram un om responsabil, m-am ridi-
cat la un moment dat ca sã-mi iau telefonul. Aveam
multe mesaje ºi toatã lumea se întreba unde sunt.

108
Nici eu nu ºtiam cu adevãrat unde sunt, dar asta
n-avea nici o importanþã; toatã lumea voia sã ºtie
cum mã simt. Aºa cã le-am scris câteva cuvinte
liniºtitoare; în asemenea cazuri, a liniºti pe cineva
înseamnã doar a-i spune cã nu te-ai sinucis. Deci
nu eram mort, dar mã îmbãtam cu un nou prieten,
al cãrui tatã murise undeva în Bretania. Asta putea
pânã la urmã sã aducă oarecum cu ideea de moarte.
ªi totuºi, ceea ce simþeam era atât de straniu, ºi
asta nu era neapãrat legat de alcool; la drept vor-
bind, cred cã nu eram chiar atât de nefericit. Din-
tr-odatã, mi se pãrea cã momentul pe care îl trãiam
atunci, ferit de toþi, era pentru prima oarã un
moment de veritabilã dezrãdãcinare. Un moment
îndrãzneþ ca nici un altul din viaþa mea, un moment
suspendat, unic, ºi aceastã senzaþie era o adevã-
ratã uºurare. Aºadar am trimis mesaje spunând
cã sunt bine, cã plecasem, cã nu doream sã vãd
pe nimeni deocamdatã.

Uitându-se la mine, Bernard m-a întrebat:

— Trebuie sã pleci, aºa-i?
— Nu, trebuie sã rãmân, am spus eu.
Acest rãspuns l-a fãcut sã râdã. Eram bucu-
ros cã-l pot face sã se amuze. Fãrã sã intru în
detaliile vieþii mele, a înþeles singur cã ºi eu trecu-
sem prin momente dureroase. Împreunã, cine ºtie,
aveam sã gãsim niºte breºe prin care sã facem loc
zâmbetului, dar mai ales uitãrii.

Mi-a fãcut plãcere sã-l ascult în seara aceea. Era

vânzãtor de aparate de ras. Nu reuºeam sã-mi mai
revin auzind asta. Pentru el, situaþia era perfect nor-
malã. Nu acordase niciodatã atenþie simbolisticii.

109
Tatãl lui vindea cravate, iar el bãrbierea gâturi.
Vindea lame de ras pentru acea zonă a corpului
pe care tatãl lui o avea în stãpânire. M-am gândit
cã, dacã ar avea la rându-i un fiu, acesta ar vinde
ºtreanguri. Erau o familie-gât ºi, generaþie dupã
generaþie, laţul se strângea tot mai mult. Treaba cu
gâtul devenea din ce în ce mai periculoasã ºi
tãioasã. Bãusem deja destul când i-am expus teo-
ria mea. ªi-am avut impresia cã n-a-nþeles-o prea
bine. El avea o altã teorie:
— Pentru tata, cravata era un antidot la derivã.
Te legi la gât aºa cum ancorezi un vapor.
M-am gândit mult la acea imagine. Poate cã asta
mã atrãgea în mod inconºtient la cravate. Aceastã
bucatã de þesãturã cuprindea tot procesul de cicatri-
zare a unei copilãrii supuse derivei.

Pe urmã, Bernard mi-a arãtat colecþia de cravate

a tatãlui lui. A deschis nenumãrate valize, oftând:
„E pãcat, au rãmas multe nevândute…“ Mi-l şi ima-
ginam pe sãrmanul om zicând în agonie: „Ptiu, ce
aiurea cã mor, când mai am tot stocul ãsta de vân-
zare.“ Ne-am uitat la toate cravatele acelea cu o realã
tristeþe. Toate acele cravate orfane. Bernard a evocat
din nou dragostea tatãlui lui pentru cravate.
— ªtii, pentru el asta nu era o meserie ca oricare
alta. Era o adevãratã obsesie. Îi era mintea numai
la cravate, trãia pentru cravate ºi simt c-a ºi murit
cu gândul la cravate…
— Nu greºea… De o cravatã… te legi atât de mult,
am zis eu.
Ne-am pus pe-un râs nebun, ºi cred cã rareori
am mai bãut atât de mult ca-n seara aceea. Trupul
meu, sub anestezie, era incapabil sã producã vreo

110
stare de greaþã sau vreo durere de ficat (suferinþa
ne face imuni).

Ne-am trezit destul de devreme. Înmormântarea

era programatã pe la prânz. Era vreme bunã, un
soare precis, sigur pe el, sigur cã va stãpâni norii
pentru tot restul zilei. Ne-a luat aproape o orã întreagã
ca sã ne alegem cravata idealã. Eu am ales una gal-
benã de tot, naiba ºtie de ce. ªi Bernard a fãcut la
fel. Aveam aerul unor ciudaþi, aşa, mahmuri ºi cu
cravatã galbenã. Mi s-a pãrut cã-l aud pe unul dintre
gropari spunând: „Ia te uitã, parc-ar fi doi polo-
nezi“, dar nu sunt foarte sigur cã am auzit aceastã
frazã aievea. În general, nu sunt sigur nici mãcar
cã am trãit acel moment. Eram învãluit într-un fel
de abur, ºi toate gesturile mele îmi pãreau niºte paºi
pe Lunã (în fine, aºa cum îmi imaginam eu cã se
merge pe Lunã). Înmormântarea n-a durat mult.
Bernard a rostit câteva cuvinte, printre care am auzit
de mai multe ori ºi „cravatã“. Apoi ne-am recules
o clipă-două lângã mormântul tatãlui lui.

*
Roland Duthil (1942–2007): nãscut în timpul
celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, din tatã necunos-
cut (probabil german), a fost plasat într-un orfe-
linat imediat dupã moartea mamei sale. Nu se ştie
mai nimic despre el, în afarã de faptul cã a devenit
tatã destul de tânãr. Atunci când soþia l-a pãrãsit,
l-a dus pe fiul lui, Bernard, într-un cãmin. Toatã viaþa
a strãbãtut Franþa în lung ºi-n lat vânzând cravate.
Asta-i cam tot ce se poate spune despre el. Simþin-
du-se rãu, s-a întors acasã, la Crozon, ca sã-ºi aºtepte

111
moartea, nu fãrã sã fi spãlat vasele înainte. Fiul lui
sperã doar cã îngerilor le place sã poarte cravatã.

*
Din ajun, de când mã urcasem în acel tren, nu mã
mai gândisem la ce aveam sã fac. Ideea de a înmor-
mânta pe cineva mã þinuse ocupat, aºa am rezistat,
însã acum mã gãseam dintr-odatã în faþa orelor
mele goale. Nici nu se punea problema sã mã întorc
la Paris ºi cu atât mai puþin la Editura Larousse.
Nu voiam sã mã-ntâlnesc cu nici unul dintre cei
care fuseserã martori la dezastrul meu. Propria-mi
viaþã mi-a apãrut brusc ca lucrul cel mai incert cu
putinþã ºi nu ºtiam încotro s-o apuc. La cimitir,
peste tot în jurul meu erau destine ancorate în
eternitate, trupuri întinse ºi nemiºcate. Poate cã
nu era cel mai bun loc în care sã gãsesc un sens
vieþii mele.

Bernard m-a strâns în braþe. Nu prea-mi plã-

ceau aceste momente ale vieþii virile, dar era ceva
foarte emoþionant în gestul lui, în ideea cã eram
acolo amândoi, în ritmul disperãrii noastre. Dupã
ceremonie, mi-a spus cã trebuia sã se întoarcã destul
de repede la Paris. ªeful lui nu-i dãduse decât douã
zile de concediu. Patruzeci ºi opt de ore, când îþi
moare tatãl, înseamnã foarte puþin. I-am propus:
— Nu vrei sã rãmân? Nu vrei sã-ncerc sã vând
toate cravatele pe care el nu le-a mai putut vinde?
— Ai face tu asta? Serios?
— Da.
Bernard nu înþelegea cu adevãrat propunerea
mea. Cred cã era convins cã vreau doar sã-i fac un

112
serviciu. Nu înþelegea cã, vânzând toate acele cra-
vate, aveam pur ºi simplu sã-mi salvez viaþa.

IV

Dupã prima noapte, m-am hotãrât sã-l sun pe

ºeful meu ca sã-mi clarific situaþia. A încercat sã nu
parã prea surprins, dar asta era imposibil:
— Vrei sã demisionezi… ºi sã vinzi… cravate?
— Da, exact.
Dupã câteva clipe, mi-a spus, simplu:
— Ascultã, Fritz, ºtiu cã treci printr-o crizã per-
sonalã gravã. Sã ºtii cã noi te susþinem. Îþi propun
sã te trecem în rezervã, dar aº prefera sã nu demi-
sionezi. Eºti liber sã revii când doreºti.
—…
— Mã auzi, Fritz? Întotdeauna va fi aici un loc
pentru tine.
Cu excepþia celor câteva lacrimi din tren, eu nu
plânsesem încã serios pentru situaþia în care mã
aflam. Dar dupã acest telefon m-am prãbuºit. Douã
zile nu mi-am putut opri lacrimile. Am plâns pentru
amabilitatea din vocea ºefului meu. ªi pentru felul
în care mi-a spus: „Fritz, întotdeauna va fi aici un
loc pentru tine.“ Cum sã zic? ªtiam cã nu omorâsem
pe nimeni, cã fusesem iertat ºi cã sufereau alãturi
de mine. Aveam sã-mi dau seama de-abia mai târ-
ziu: încã mã mai iubeau.

Aveam sã aflu de asemenea cã soarta lui Céline

fusese alta. Ea era consideratã adevãrata vinovatã
pentru toatã acea întâmplare, ea, care distrusese

113
fericirea unui cuplu frumos, ea, care găsise plăcere
cu siguranþã în a face rãu. Foarte repede, situaþia
ei devenise de nesuportat. Nimeni n-a reþinut-o sã
demisioneze, ba chiar a fost presatã sã facã asta,
fiindcã unii funcþionari refuzau sã mai aibã de-a
face cu ea. ªi aºa a dispãrut Céline. Nimeni n-a mai
auzit niciodatã de ea. Cu excepþia mea, mult mai
târziu ºi în cu totul alte împrejurãri ciudate.
Am bãut un pahar de lichior de viºine, cam prea
de dimineaþã, dar aveam nevoie de asta ca sã-mi
revin. Dupã ce am inventariat toate cravatele, le-am
pus în portbagajul maºinii lui Roland. Era o maºinã
veche, aproape o rablã, ºi aveam impresia cã n-o sã
mai meargã din ziua în care ultima cravatã va fi vân-
dutã (o intuiþie care urma sã se dovedeascã justã).
Cum nu puteam sã merg sã le vând în costumul meu
de ginere, m-am îmbrãcat cu niºte haine pe care
le-am gãsit în dulap. Am avut surpriza sã descopãr
cã Roland ºi cu mine ne potriveam la mãsuri. Desi-
gur, aveam câteva divergenþe în ce priveºte stilul:
mã îndoiam sã-ºi mai fi cumpãrat ceva în ultimii
treizeci de ani. Am probat un sacou maro din velur
cu niºte cercuri din piele cusute pentru a proteja
coatele. Poate cã acesta e secretul longevitãþii haine-
lor: trebuie protejate zonele unde se freacã. Am
gãsit ºi niºte pantaloni care se asortau cât de cât.
Arãtam ca un nou Roland Duthil.

În timp ce conduceam, mã tot gândeam la el,

la cât de fericit ar fi dac-ar ºti cã nu-i abandona-
sem cravatele. Eram în cãutare de gâturi prin
aceastã Bretanie pe care nu o cunoºteam. În primul
rând nu îi cunoºteam jargonul, ci eram nevoit sã
improvizez. Dar aveam un atu important: ştiam

114
cuvinte complicate. ªi asta este adesea esenþial
pentru a vinde ceva. Nu trebuie sã eziþi sã-l adapi
pe posibilul client cu niºte cunoºtinþe care-l depã-
ºesc. Exersasem în minte strategii de vânzare, neºti-
ind încã faptul cã toate astea n-aveau nici o valoare
aici. Ca sã fiu un bun vânzãtor, aveam nevoie doar
de un ficat sãnãtos, ºi mai trebuia sã fiu capabil
sã-nghit zâmbind toate micile-nvârteli pe care mi
le propuneau unul sau altul.

M-am agãþat de aceste cravate într-un mod nesã-

buit, ºtiu asta, însã nu aveam de ales. În fiecare searã
le numãram, le aºezam, vedeam cum se împu-
þineazã. Mi se-ntâmpla sã vorbesc cu ele, dar ºtiu
cã nu eram nebun. Îi vedeam uneori pe câte unii
ºuºotind când treceam pe lângã ei, precis auziserã
ceva zvonuri, însã nu de puþine ori îmi propuneau
sã beau un pahar cu ei. Devenisem o parte din pei-
saj, o parte ciudatã, dar, la urma urmei, un om care
munceºte nu deranjeazã niciodatã pe nimeni. Mă
puteai vedea în maºina mea, pe orice vreme, strã-
bãtând fiecare strãduþã, fiecare drum lãturalnic, în
cãutarea unui gât disponibil.

Mi-e foarte greu sã-mi dau seama cât au durat

toate astea. ªtiu doar cã într-o dimineaþã m-am
trezit cu o singurã cravatã rãmasã. Era ultima, iar
acest lucru mi-a adus o mare uºurare ºi totodatã
o imensã neliniºte. Am aºezat-o în faþa mea ºi am
luat micul dejun împreunã. Aceastã ultimã bucatã
de þesãturã marca sfârºitul unei epoci, aceea a recon-
strucþiei. Era o cravatã neagrã cu picãþele albe. Pânã
atunci, nimeni nu voise sã o cumpere, ºi aproape
cã sufeream pentru ea. Mã gândeam s-o pãstrez

115
pentru mine, dar ãsta n-ar fi fost un lucru bun; era
nevoie ca ea sã-ºi îndeplineascã destinul, adicã sã
fie vândutã. Trebuia sã mã gândesc bine pe ce cale
s-o apuc pentru aceastã ultimã misiune. Mi-am adus
aminte de o casã care mã atrãsese în mod deosebit,
însã la care nu îndrãznisem niciodatã sã merg. De
ce? Greu de spus. Era un fel de conac din alte tim-
puri ºi, cum sã spun, aveam sentimentul cã acolo
se petrece ceva. Nu ºtiam ce, dar mi-aduc aminte
cã aveam impresia cã nu trebuie sã-i deranjez pe
cei care locuiau acolo.

Acum, totul era diferit. Era ultima mea cravatã ºi

merita o abatere. Aceastã casã era idealã. Am intrat
pe poartã, cu valiza în mânã, ºi erau parcã ultimele
clipe ale unui spectacol, ale unui turneu de adio.
Am mers încet, ca ºi cum pãºeam într-un mit, ºi am
bãtut la uºã. Auzeam pe cineva, chiar dacã per-
soana aproape cã nu fãcea zgomot. Urechile mele,
de curând obiºnuite cu liniºtea, fãcuserã progrese.
Da, era cineva acolo, ºi am bãtut încã o datã, puþin
mai insistent. A deschis o femeie. Avea vreo douã-
zeci de ani, pãrul prins, ba chiar prea strâns după
părerea mea. M-a privit cu ochi mari, iar apoi, cum
nu puteam sã articulez vreun sunet, m-a întrebat:
— Cu ce ocazie?
— Am… am cravate de vânzare.
— Cravate?
— Da… vând cravate… poate cã e pe-aici vreun
bãrbat care… sau… dacã nu… poate pentru un
cadou. E o idee foarte bunã sã oferiþi în dar o cra-
vatã. Bãrbaþilor le place mult sã primeascã o cra-
vatã. Unchiului meu, de exemplu, ºtiu cã îi fãcea
mereu plãcere…

116
 — Bun, intraþi, zise ea, punând capãt redutabilei
mele tirade despre unchi. Esenþial era sã intru. Partea
cu intratul e cea mai grea. Puþin mai târziu aveam
sã aflu cã tânãra aceea se numea Iris. Nu mai vãzuse
pe nimeni de mai bine de zece zile. Întâlnirea cu
un bãrbat bâlbâit, care încerca sã-i vândã o cravatã
fusese o perfectã introducere în grotesc.
Iar grotescul trebuie întotdeauna poftit în casã.
Am deschis valiza ºi Iris s-a trezit în faþa unei
cravate orfane. Femeia s-a holbat la mine ºi apoi a
izbucnit în râs. Am înþeles atunci cã totul era ridicol.
Am început ºi eu sã râd, ºi râsetele noastre împre-
unã m-au fãcut sã plonjez în amintirea cercului de
zâmbete. Era cât pe-aci sã mã pufneascã plânsul,
dar m-am abþinut, încercând din rãsputeri sã nu
mã opresc din râs.

— Aveþi o singurã cravatã?

— Da, ºtiu, e un pic ciudat, dar este ultima. Dupã
aceea, mã opresc.
— Dacã o cumpãr, vã opriþi?
— Da, exact.
— Intraþi în ºomaj?
— Da, cam aºa.
— Doar ºtiþi c-o s-o cumpãr. N-am cum sã n-o
fac. Un vânzãtor care vine cu o singurã cravatã. Nu
pot lãsa sã-mi scape aºa ceva.
— ªtiþi deja cui sã i-o oferiþi?
— Da. Mie. Ador sã port cravate. Este latura mea
de Diane Keaton.
— A, da. Diane Keaton în Annie Hall.
— Aþi vãzut Annie Hall?
— Poþi vinde cravate în Bretania ºi sã fi văzut
Annie Hall.

117
 Iris m-a invitat la o cafea. Am acceptat, fiindcã
acum aveam timp. Trebuia sã-mi umplu cumva
viaþa. Mi-a explicat cã scria un roman ºi cã i se împru-
mutase acea casã pentru a putea lucra în liniºte.
Era cel de-al doilea roman al ei. Dar eu nu auzisem
niciodatã de ea. I-am spus cã eram în echipa de
rezervã a Editurii Larousse. Ea mi-a repetat fraza
ºi suna ca o incantaţie ºamanicã:
— Sunteþi în echipa de rezervã a Editurii Larousse…
ºi vindeþi cravate… în fine, o cravatã… în Bretania…
ºi… a, am înþeles… Jean-Marc v-a trimis? Gata!
Asta e, m-aþi speriat… V-a trimis el ca sã afle dacã
lucrez bine? Ce nostim!
— Cine este Jean-Marc?
— A, numai el putea face asta… Ei bine, da, spu-
neþi-i cã avansez repede!
În anumite situaþii, gândurile oamenilor sunt de
neoprit. Ceea ce eram sau ceea ce fãceam nu putea
fi ancorat în lumea realã. Trebuia sã gãsesc un
mijloc de a pãrea raþional; iar Jean-Marc tocmai
îmi fãcuse acest serviciu. Ca atare, da, i-am mãr-
turisit cã fusesem trimis de editorul ei. Mi-a spus
cã începea deja sã întrevadã sfârºitul poveºtii pe
care o scria. Am întrebat-o despre ce era vorba în
romanul ei ºi mi-a rãspuns doar atât: „Este povestea
unui cuplu care se desparte de mai multe ori.“

Mi-am bãut repede cafeaua. Ea ºi-a pus cravata

la gât. Nu mai eram în stare sã-mi dau seama dacã
o femeie îmi plãcea sau nu, însã, pentru prima datã
dupã sãptãmâni întregi, am simþit cã nu mai sunt
sub anestezie. Cã, odatã cu apariþia acestei femei,
puteam sã-ncep sã mã gândesc la ziua de mâine.
Nu voiam s-o deranjez mai mult. M-am gândit de

118
asemenea cã ea era poate un semn al întoarcerii
cuvintelor în viaþa mea. I-am urat noroc pentru
roman, ea mi-a urat noroc în ce aveam eu de fãcut.
Cine ºtie ce-ar putea ieºi din norocul nostru îm-
preunã. M-am întors la Roland. Trebuia sã iau o
hotãrâre.

N-am reuºit sã fac asta imediat. L-am anunþat

pe Bernard cã epuizasem stocul. El mi-a spus cã
pot rãmâne cât timp doresc în casa tatãlui lui.
Dar ce să caut eu acolo fãrã cravate? Toatã Bre-
tania îmi pãrea un þinut închinat cravatelor. ªi
totuºi, mi-era teamã sã mã întorc la Paris. Evi-
dent, nu aveam de ales, trebuia sã mã duc acolo,
dar cum sã fac? Trecutul meu mã aºtepta, ºi tot
el îmi era ºi viitorul.

Pânã la urmã, nu am avut prea mult timp de

gândire. O maºinã a parcat în faþa casei. O maºinã
ciudatã; poate una dintre cele mai proaste maºini
din toatã istoria maºinilor. Uitându-mã la ea de
la fereastra bucãtãriei, m-am întrebat cum de
putea cineva sã conducã aºa ceva. Gândul mi-a fost
întrerupt brusc de apariþia ºoferului: era Paul.
Venise însoþit de Virginie. ªi amândoi bãteau
acum la uºã. Am rãmas o clipã nemiºcat, nãucit
de aceastã apariþie. Apoi am deschis. Paul m-a
strâns în braþe imediat (oare am spus deja cã Paul
era un tip foarte sensibil?) ºi i-am zãrit câteva
lacrimi, care le-au fãcut ºi pe-ale mele sã aparã:
lacrimile sunt foarte charismatice.

119
 — Mã bucur atât de mult sã te revãd… atât
de mult…
— ªi eu, a zis Virginie. De o sãptãmânã tot umblãm
dupã tine, îi tot întrebãm pe oameni.
— De ce n-ai mai rãspuns la telefon? m-a dojenit
Paul, înainte sã-ºi dea seama cã era de-a dreptul
inutil sã-mi mai punã acum toate aceste întrebãri.
Pur ºi simplu aºa se petrecuserã lucrurile. Trebuia
doar sã ne bucurãm cã ne revedeam azi. Cred cã,
în adâncul meu, visasem la acest moment, în care
un prieten avea sã vinã sã mã caute, sã-mi spunã
ce sã fac, sã fie ca un tatã pentru mine, ºi de aceea
n-am sã pot uita niciodatã gestul lui Paul.

Era ora prânzului, li se făcuse foame. Am gãtit

ceva cu ce-aveam. Îmi mai rãmãsese un pic de
somon, pe care l-am înãbuºit într-un sos cu lãmâie.
Atunci mi-am adus aminte:
— A, mare tâmpit mai sunt! Doar vouã nu vã
place somonul!
Paul m-a privit, surprins:
— Tu chiar ai crezut povestea aia?
— Ce?
— Îmbolnãvirea tuturor… la o seratã… din
cauza somonului…
Bineînþeles cã o crezusem. Oare nu trebuie sã-i
credem pe prietenii noºtri? Poate chiar asta e sin-
gura încredere valabilã. Deci nu, nu-mi pusesem
întrebarea. Mi se pãruse plauzibil… dar gândindu-mã
din nou acum…
— Ne-am cunoscut pe Internet…, a zis Virginie.
ªi voiam doar sã pãrem mai originali.
Am început sã râd de toate astea. Fiecare crea
un mit al propriei poveºti. Care putea fi oare mitul

120
poveºtii mele? De ce aº fi putut sã mã agãþ acum?
Eu, care credeam cã-s un erou, cu ce mai rãmâneam?
Oare n-ar fi trebuit sã inventez detalii de viaþã, sã
creez iluzii în ochii celorlalþi, ca să mã protejez de
traiectorii deviate, de viaþa brutalã ºi absurdã? N-ar
fi trebuit oare sã mã schimb, sã mã baricadez cu
vise, sã mã transform într-unul dintre eroii aceia
pe care-i inventeazã copiii? Dacã aº avea fie ºi cea
mai micã ºansã de a-mi reinventa trecutul, de ce
m-aş folosi oare? De imaginaţie, desigur.
Am oprit apa ºi gazul, am închis obloanele. Am
fãcut toate astea simplu, aproape nepãsãtor. Înche-
iam o etapă. Am urcat în maºina aceea suprarea-
listã. În compania unui cuplu fericit, m-am întors
la Paris.

VI

ªtiam foarte puþine lucruri despre ceea ce se

întâmplase dupã ziua în care aproape cã mã cãsã-
torisem. ªtiam doar cã Alice plecase undeva, poate
chiar în Bretania. Adesea, în lungile ore de drum,
m-am gândit cã m-aº fi putut întâlni cu ea din
întâmplare. Sperasem sã fiu astfel salvat. Dar nu
s-a întâmplat nimic. Alice îºi recãpãtase statutul
dinaintea întâlnirii noastre: o femeie printre alte
trei miliarde de femei.

Pãrinþii ei ºi ai mei se ocupaserã de problemele

materiale, sã predea apartamentul nostru, sã mute
mobila. Pãrinþii mei închiriaserã o camionetã ºi îmi
mutaserã toate lucrurile în camera copilãriei mele
(fiecare cu simbolurile lui). Nu voiam sã mai port

121
niciodatã vreo hainã pe care o purtasem cât trãisem
cu Alice. În general, fugeam de orice detaliu care ar
fi putut sã-mi aminteascã de drama mea. De exem-
plu, nu mai voiam cãrþile pe care le aranjaserăm în
biblioteca noastrã comunã. Dar cel mai complicat
era cu spaþiul geografic exterior. Nici nu-ncãpea
vorbã sã mai pun piciorul pe vreo stradã pe care mer-
sesem cu Alice. Am încercat sã-mi amintesc fiecare
plimbare a noastrã, fiecare întâlnire a noastrã, ºi
am notat totul pe o hartã mare. Mi-am delimitat
astfel oraºul, cu numeroase zone interzise; exact
ca Berlinul delimitat de forþele de ocupaţie. Parisul
era împãrþit de forþa de ocupaţie a trecutului meu.

Pentru o vreme am locuit la Paul ºi Virginie1. Mã

culcam în fiecare searã pe canapeaua din sufragerie,
nu departe de camera lor, ºi auzeam uneori sus-
pinele unei vieþi sexuale care pãrea cu totul satis-
fãcãtoare. Prietenii mei erau adorabili, însã ºtiam
bine cã aceastã situaþie n-avea cum sã dureze. Nici
un cuplu nu poate suporta sã înghită prea mult
timp un sirop depresiv ca mine. Dar trebuie sã spun
cã niciodatã n-au fãcut nici un fel de presiuni asu-
pra mea, ba dimpotrivã, au încercat în fiecare searã
sã-mi înveseleascã viaþa, propunându-mi ieºiri la
teatru sau la cinema:
— Ruleazã Aripile dorinþei la cinematecã! se
entuziasma Paul, exagerându-ºi buna dispoziþie.
— …?!

1. ªtiu, nu-i uºor, când te afli în acest stadiu al vieþii tale

amoroase, sã te-ntâlneºti cu un cuplu care evocã atât de
multe. Dar ce vreþi? Nimeni nu-ºi poate alege prenumele
prietenilor.

122
 — Dar nu e cazul ca asta sã te aducã într-o ase-
menea stare…
— …?!
— Bun, o sã rãmânem acasã… ai fãcut cumpã-
rãturi, Virginie?
— Am cumpãrat iepure. Merge, Fritz? Îþi pla-
ce iepurele?
— …?!
Erau seri în care nu aveam decât o dorinþã: sã
merg la culcare. Dar, cum camera mea era în sufra-
gerie, nu puteam totuºi sã le cer sã se închidã la ei
de la opt seara. Era timpul sã-mi iau viaþa-n mâini,
sã înaintez, cu orice preþ, sã înaintez prin întuneric ºi
prin frig. Nu mai puteam continua sã fiu întreţinut.
Am admis cã acele cravate îmi fuseserã cu adevã-
rat utile pentru a depãºi primele dificultãþi, dar cã
trebuia sã-mi vãd de viaþã lãsându-le în urmã.

Douã zile mai înainte, Paul îmi mãrturisise cã l-a

cãutat pe ºeful meu, care i-a confirmat cã era încã
loc pentru mine acolo. Ba chiar voia sã stabilim o
întâlnire cât mai repede cu putinþã, însã Paul, pe
bunã dreptate, i-a rãspuns cã am sã-i contactez
de-ndatã ce o sã mã simt în stare. Bãnuiam cã n-o
sã am niciodatã tãria sã-l mai sun, dar ºi cã, dacã
totuºi l-aº fi sunat, aº fi prins curaj imediat. Da, ºtiu.
Sunã abstract, însã eram într-o stare în care capa-
citatea mea de analizã era invers proporþionalã cu
capacitatea de a nu face nimic. Vegetam în faþa tele-
vizorului, fascinat de teleshopping ºi de canalele
de ºtiri, iar în mintea mea învãluitã-n ceaþã le ames-
tecam uneori ºi-mi imaginam cã aº putea sã-mi
cumpãr un atentat la Bagdad.

123
 Venea seara ºi începea emisiunea Întrebãri
pentru un campion, la care se câºtigau dicþionare
Larousse, iar eu aveam mereu emoþii, cu sudoare
rece, fiindcã revedeam acel obiect pe care îl iubeam
atât de mult. Dupã una dintre aceste emisiuni m-am
hotãrât sã-mi sun ºeful. A fost încântat sã mã audã,
iar entuziasmul lui mi s-a pãrut tare ciudat. La urma
urmei, nu fusesem decât un funcþionar ca oricare
altul. Încã de la început, atitudinea lui a fost mereu
mai mult decât loialã. Aveam sã aflu mai târziu cã, în
urmã cu câþiva ani, avusese ºi el o relaþie cu Céline.
Aºadar, el trecuse, în intimitate, prin tot ce trecu-
sem ºi eu. Toatã bunãvoinþa lui în ceea ce mã privea
se trăgea de aici. Când ne-am vãzut, a doua zi dupã
telefonul meu, el a început discuþia cu anunþul
urmãtor:
— Þin sã-ţi precizez mai întâi cã doamna Dela-
mare nu mai lucreazã în instituþia noastrã.
— Foarte bine, mulþumesc cã mi-aþi comunicat,
am rãspuns eu foarte jenat.
Timp de o orã, am vorbit despre unele ºi despre
altele ºi a fost o discuþie pe care aº putea s-o numesc
cu adevãrat omenoasã. El voia cu orice preþ sã m-ajute
ºi sã facã totul dupã bunul meu plac. I-am spus
cã eram gata sã reîncep lucrul, dar numai acasã.
Nu mã simþeam încã în puteri sã mã întorc la locul
crimei mele. A pãrut încântat de propunerea mea ºi
mi-a oferit postul de redactor extern pentru Larousse.
Ieºind din cafenea, i-am strâns mâna. Pentru prima
oarã dupã multã vreme simþeam cã pot sã-mi reiau
cursul unei vieþi normale.

Chiar în seara aceea, le-am dat vestea lui Paul

ºi lui Virginie. ªi câteva zile mai târziu mi-am ºi gãsit

124
un apartament modest nu departe de ei. Nu ºtiam
cum sã le mulþumesc, fuseserã cu adevãrat niºte prie-
teni admirabili. Erau un cuplu care mã fascina prin
perfecþiune, prin modul lor de a fi mereu de acord,
de a se respecta unul pe altul, un cuplu care degaja
o profundã armonie. Aº vrea sã mai spun încã un
lucru despre ei: cred cã le-a plãcut mult sã aibã grijã
de mine. E un gând ciudat, ºtiu, dar asta am simþit.
Pe lângã uºurarea cã aveau sã mã vadã plecat, ghi-
ceam la ei ºi o oarecare urmă de regret. Eram copi-
lul lor cel mare care, în sfârºit, pleca ºi el sã-ºi trãiascã
viaþa. Iar cuvântul „copil“ e poate cel mai potrivit,
cãci în seara în care am plecat de la ei au hotãrât
sã facã un copil.

VII

M-am afundat din nou în muncã. În modestul

meu apartament, stãteam zile întregi aºezat la birou,
înconjurat de cãrþi. Mi se-ntâmpla sã scriu la lumâ-
nare seara, sã trãiesc în afara timpului, sã las umbre
sã mã împresoare, ºi uneori sã-mi promit c-o sã
am ºi zile minunate. Fusesem de acord sã-mi revãd
unii prieteni, mai ales pe cei mai vechi, ºi eram în
stare sã port discuþii relativ corecte; regãsisem o
stare propice pentru avânturi interogative. Nu lãsam
pe nimeni sã pomeneascã de Alice, nu trebuia sã
se mai vorbeascã niciodatã de ea, devenise tabu.
Nu pentru cã speram sã mã vindec prin tãcere, ci
credeam pur ºi simplu cã nu folosea la nimic sã
amintesc de ea.

125
 La Larousse, toþi erau încântaþi de capacitãþile
mele ºi de ritmul meu. Mã felicitau, mi se dãdea din
ce în ce mai mult de lucru. Când aveam timp, conti-
nuam sã redactez notiþe biografice. Uneori, ajutam
câte un destin sã se transforme în câteva rânduri
de glorie postumã. ªi asta-mi fãcea o imensã plã-
cere. Habar n-am de ce. Poate pentru cã aveam sen-
timentul cã-mi ratasem viaþa, cã nu meritam nici
mãcar o virgulã în dicþionar. Din când în când
trãiam cu procurã destine pe care le consideram
excepþionale sau atipice. Cãlãtoream printre vieþile,
peregrinările, încercãrile ºi gloriile altora.

Lunile care au urmat au trecut destul de repede.

Virginie nãscuse ºi eram foarte mândru sã fiu naºul
copilului prietenilor mei. Acest lucru îmi conferea
un rol social ºi era un motiv ca sã merg înainte.
Când ieºeam în oraº, îi cumpãram adesea câte-un
cadou lui Gaspard. Trãiam acest rol ca pe o mon-
struoasã responsabilitate; când îmi dãduserã vestea,
fusesem profund emoþionat de ideea cã aveau încre-
dere în mine. La câteva luni dupã naºterea bebelu-
ºului, pãrinþii lui au încercat sã-mi explice cã nu e
cazul sã-i cumpãr atâtea cadouri. Eram, fãrã îndoialã,
puþin cam insistent, ºi atunci am lãsat-o mai moale.
Paul ºi Virginie voiau sã-mi gãsesc ºi eu pe cineva.
Iar ideea lor de „cineva“ însemna desigur o femeie.

Virginie avea o colegã care ar fi putut sã-mi placã,

se gândea ea. Voia sã o invite la cinã, împreunã cu
alþi prieteni, ca sã nu parã cã e „un aranjament“.
— De unde ºtii tu cã s-ar putea sã-mi placã? am
întrebat-o eu.
— Simt, asta-i tot. ªi apoi, îþi cunosc gusturile.

126
 — A, da?
— Da, e o fatã drãguþã ºi dulce.
— ªi pãrul?
— Nu-i problemã. Are pãrul drept.
— ªi… ºi…?
— Da. Vorbeºte germana.
Paul ºi Virginie râdeau de criteriile mele, ºi încã
nu li le mãrturisisem pe toate. Acceptasem aceastã
invitaþie la cinã doar ca sã le fac pe plac, ca sã dau
dovadã de bunãvoinþã, însã nu mã simþeam în stare
sã întrevãd pentru mine vreo poveste de dragoste.
De câteva ori în acel an, avusesem chef sã fac dra-
goste ºi atunci mã dusesem la prostituate. Dar pânã
ºi sexualitatea era un þinut pe care-l pãrãsisem. Era
ca ºi cum nenorocirea îmi afectase toate capacitã-
þile bãrbãteºti. Deşi eram pe-aproape, încã nu rede-
venisem cu adevãrat bãrbat. Gândul la suferinþa lui
Alice mã bloca, mã baricada undeva departe de lumea
celorlalte femei. Asta avea sã treacã cu timpul, ºtiam,
de fapt simþeam, dupã felul în care începeam sã am
din nou dorinþe. Când prietenii mei mi-au spus de
aceastã Sonia care „s-ar putea sã-mi placã“, mi-am
zis: „De ce nu?“ ªi chiar nu am fost dezamãgit. Ea
avea mult din ceea ce-mi plãcea mie.

Paul mã privea foarte insistent. Îi tot spuneam cã

totul e perfect în cea mai bunã dintre lumi. O vedeam
pe Sonia, iar ea era ca o operã de artã modernã,
ceva atât de frumos în idee, încât nu mai avea
valoare emoþionalã. Îmi plãcea eleganþa ei, felul în
care mã fãcea sã cred cã nu-mi cunoaºte povestea.
Stãteam unul lângã altul, iar prietenii mei fãceau
ce fãceau ºi aduceau vorba despre mine, ca sã mã
punã în valoare. Uneori, legãturile pe care le fãceau

127
n-aveau nici o noimă. Sonia vorbea despre un film
de Orson Welles, iar Paul, cu un entuziasm pe care
nu i-l cunoºteam, a zis:
— Incredibil! Orson Welles a fost însurat cu
Rita Hayworth, o roºcatã*… ºi chiar i se spunea
La Rousse… ºi partea cea mai tare e că Fritz
lucreazã la Larousse!
Lucruri de genul ãsta, ºi uneori insistau atât de
mult, încât Soniei ºi mie ne era ºi ruºine. În mod ciu-
dat, toatã frumuseþea acelei seri s-a tras din asta:
ruºinea ne-a unit. Ne-am zâmbit neîncetat unul
altuia ºi dintr-odatã m-am gândit cã totul era posibil.

Am plecat împreunã, iar gazdele noastre chico-

teau pe înfundate, bucuroase de reuşita planului.
A fost o searã foarte frumoasã, ca o renaºtere. Nu
m-am gândit prea mult la asta. Am condus-o pe
Sonia pânã în faþa blocului în care locuia. Era
situaþia tipicã pentru o primã întâlnire. Ne plãceam
unul pe altul, era evident. Dar ce era sã fac? Sã urc
la ea? Sã mai dãm gata o sticlã? Mã asaltau o mul-
þime de gânduri contradictorii ºi eram de-a drep-
tul incapabil sã aleg. Mã enerva momentul acela
de nehotãrâre, dar parcã eram ruginit, nu mai ºtiam
cum funcþioneazã mecanismul întâlnirilor. Totul
durase deja prea mult ºi ar fi fost ridicol sã nu merg
la ea acasã. De la un moment dat încolo, ezitarea
echivalează cu un „da“. ªi aºa am ajuns noi la ea
în sufragerie, ascultând muzicã ce-mi suna a Schu-
bert, sau poate erau Beatles? Urechile mele încurcau

* Rousse, în limba francezã. Urmeazã, în original, un joc

de cuvinte intraductibil între porecla La Rousse („Roºcata“)
ºi numele Editurii Larousse. (N. tr.)

128
secolele. Bãuserãm mult ºi ea pãrea fericitã sã cãlã-
toreascã departe de timiditatea ei. Totul a venit sim-
plu ºi firesc, ºi am fãcut dragoste, fãrã sã ne ºtim unul
altuia nici mãcar vârsta.

În dimineaţa următoare, lucrurile s-au complicat.

Nu ºtiu de ce, dar m-am simþit extrem de prost pen-
tru cã mã aflam acolo, lângã femeia aceea pe care
aproape cã nu o cunoºteam ºi care fusese minunatã.
Nu-mi puteam explica acea stare, dar am înþeles
încã din zorii zilei cã mi-ar fi fost imposibil sã conti-
nui. Cã n-aº putea niciodatã sã mã prefac, cã inima
mea era încã împietritã. Am plecat fãrã sã-i spun
nimic. Încã de când s-a trezit, Sonia şi-a dat seama,
probabil, cã nu ne vom mai revedea. Mã cãznisem
sã-i scriu o scrisoare lungã, cu siguranþã exageratã,
dacã mã gândesc cã, la urma urmei, eram doi adulþi
care nu fãcuserã decât sã petreacã o noapte îm-
preunã, cã nu ne promiseserãm unul altuia nimic,
însã simþeam nevoia sã-i explic starea mea de spirit.
Atâtea cuvinte ca sã-i spun de fapt o singurã pro-
poziþie: „Nu pot.“

Douã zile mai târziu, ea mi-a rãspuns, foarte ele-

gant. Câteva fraze meºteºugite în care era un ames-
tec de pãrere de rãu ºi încercare de a mã face sã mã
rãzgândesc. Totul foarte amical. M-am simþit uºu-
rat. Dar apoi a trebuit sã-l ascult pe Paul, care m-a
sunat imediat ce a aflat de fuga mea:
— Ne-ai înfuriat de-a binelea! a zis el nervos.
Sonia chiar e o fatã bunã.
— ªtiu, dar tocmai de-asta nu pot.
— ªi ce-o sã faci? Dacã vrei sã trãieºti pe o insulã
pustie, treaba ta! Dar nici eu, nici Virginie n-o sã-þi
fim alãturi!

129
 — Dar…
— Nici un dar! Dacã nu vrei sã trãieºti, atunci
noi nu vrem sã te mai vedem! Asta-i tot!
Nu-mi mai reveneam dupã brusca lui interven-
þie brutalã. Nu mai ridicase tonul la mine niciodatã.
Voia probabil sã producã un electroºoc, ºi chiar a
reuºit. Poate nu chiar imediat, dar era clar cã aceste
cuvinte tot o sã aibã mai devreme sau mai târziu
un efect asupra mea.

VIII

Faptul cã nu reuºisem sã trãiesc o poveste de

dragoste cu Sonia mã fãcea sã cred cã aº putea din
nou sã fiu cu o femeie (fiecare cu paradoxurile lui).
Din acest eºec se nãºteau gânduri optimiste. Se-n-
tâmplã adesea sã ratãm la început ceva ce mai târziu
ne iese bine. Astfel, din noaptea aceea cu Sonia avea
sã decurgã tot traseul meu sentimental.

Mi-a trebuit ceva timp ca sã înþeleg toate astea.

Însã data viitoare când o sã mai cunosc pe cineva
o sã fiu pregãtit. ªi totul o sã înceapã din nou. Oare
cine-o sã fie aceastã femeie? Oare unde-ar putea ea
sã fie printre cele trei miliarde de femei? Oare unde
se aflã acea femeie care sã aibã tot ceea ce îmi place
mie: sã-ºi dea peste cap ochii de rusoaicã-elve-
þiancã? Dar sigur n-aveam s-o gãsesc stând în casã
toatã ziua. Poate cu excepþia vecinei mele? Dar ea
avea prea multe pisici ca sã-i mai placã ºi bãrba-
þii. Atunci cum? Prin mica publicitate? Ca Paul ºi
Virginie? Însã pentru o întâlnire miraculoasã oare

130
câte întâlniri nu ratãm înainte? N-aveam chef sã-mi
petrec ore întregi prin cafenele ca sã mã explic, sã
mã rezum, sã mã entuziasmez gãsind poate vreun
punct comun. M-am gândit adesea la Sonia în tot
acest timp ºi am vrut s-o revãd. Dar era prea târziu.
Ea întâlnise pe altcineva. Acest altcineva care trãia
de pe urma refuzului meu. Care-ºi datora fericirea
incapacitãþii mele de a fi fericit. Mã gândeam de
multe ori la diverse poveºti de dragoste, la ideea
cã niºte detalii ridicole puteau schimba cursul unor
decenii întregi. Citisem odatã o frazã care spunea:
„Existã persoane formidabile pe care le întâlnim
într-un moment nepotrivit ºi persoane care sunt
formidabile pentru cã le întâlnim la momentul
potrivit.“ Mã gândeam la acest moment potrivit ºi
cred cã în sfârºit eram într-un moment potrivit
pentru momentul potrivit. Cel mai important, sim-
þeam din nou dorinþã. Îmi petreceam timpul stând
la terasa câte unei cafenele ºi privindu-le pe femei.
Trecea una, trecea alta, câte una mergea elegant,
cu o adevãratã rapsodie a genunchilor, dar avea o
problemã: plimba un câine, iar mie nu prea-mi plac
femeile care au câini. Însã nu-mi pierdeam spe-
ranþa, ºi auzeam deja în depãrtare tocurile ascuþite
ale unei noi necunoscute. Îmi plãceau mult mo-
mentele acelea în care începea o nouã reverie, timp
preþios în care fiecare particulã de feminitate venea
înspre mine cu o posibilă propunere.

*
Aby Warburg (1866–1923): istoric de artă care
a studiat Renaºterea italianã ºi ritualul ºarpelui la
triburile Hopi din America. Personaj atipic (se spune

131
cã vorbea cu fluturii), a fost de asemenea un foarte
bun bibliotecar. Pasiunea lui cea mai mare era sã
adune cãrþi ºi mereu emitea noi teorii despre cum
ar trebui ele aranjate. Printre altele, teoria „bunei
vecinãtãþi“, potrivit cãreia cartea pe care o cãutãm
nu e neapãrat ºi cea pe care vrem sã o citim.

*
Atunci s-a petrecut ceva ce avea sã-mi schimbe
cu totul viaþa. La început de tot, a fost doar o-ntâm-
plare legatã de o aniversare. Era ziua de naºtere a
finului meu, la un sfârºit de sãptãmânã, ºi cu ocazia
asta l-am sunat pe Paul:
— Pentru Gaspard cel puþin, ai vrea sã ne vedem?
i-am cerut eu.
— Da, sigur. Treci pe la noi sâmbãtã.
— Mi-ai lipsit, am adãugat brusc.
— ªi tu mi-ai lipsit. Dar sper cã te-ai gândit mult
la ce þi-am spus.
— Da, m-am gândit. M-am gândit mult.
— N-ai fãcut decât sã te gândeºti?
— Da, dar acum mã gândesc cum sã trec la acþiune.
Aceastã frazã l-a fãcut sã râdã pe Paul ºi râsul
acela m-a binedispus. Avusese dreptate sã se poarte
aºa cu mine, însã eu nu fusesem în stare sã înaintez
mai repede. Eram atât de bucuros la gândul cã urma
sã-i vãd sâmbãtã. Pe datã, faptul că pornisem în
cãutarea unui cadou de aniversare a cãpãtat o va-
loare cu totul aparte.
Am umblat mult, dintr-un magazin de jucãrii
în altul, uitându-mã la tot ce se gãsea, încercând
niºte jocuri de construcþie în faþa unor vânzãtoare
care mã luau drept copil. ªi femeile mã priveau, cu
siguranþã erau mame, ºi mi-am dat seama cã un

132
magazin de jucãrii e cel mai bun loc pentru a cunoaºte
pe cineva. Era atât de uºor sã legi o conversaþie
despre vârste, despre întâmplãri, puteai presãra
câte un „aha, deci aþi fost dezamãgitã de jocul ãsta?“
sau câte un „am impresia cã la puzzle e ca la haine,
trebuie sã iei mereu o mãsurã mai mare“. Am petre-
cut o zi frumoasã în acel univers paralel ºi, în cele
din urmã, mi-am gãsit fericirea. Un simplu urs de
pluº. Vãzusem tot felul de jocuri de atenþie, maºi-
nuþe ultraperformante, dar nimic nu mã emoþio-
nase mai mult decât un micuþ urs de pluº roºu. Mi
se pãrea cã e un cadou cu totul deosebit ºi poate
cã Gaspard avea sã mã asocieze mereu, în minte,
cu acel urs.

Dupã ce am plãtit, i-am cerut vânzãtoarei sã mi-l

împacheteze frumos. ªi m-a trimis la o femeie tânãrã
care se ocupa de asta. Am mers încet spre ea cu ursul
meu de pluº. M-a surprins primirea pe care mi-a
fãcut-o zâmbindu-mi larg (sau poate cã-i zâmbea
ursului?). I-am dat jucãria de pluº, rostind cea mai
previzibilã propoziþie cu putinþã:
— E pentru un cadou.
— Da, foarte bine.
Femeia a luat hârtie de împachetat ºi atunci i-am
vãzut mâinile. Avea niºte degete minunate. În clipa
aceea, am visat sã-i ating mâna. Era un vis neclar,
dar am ºtiut precis cã-mi place într-un mod cu totul
aparte. Lucra cu gesturi delicate, iar asta îmi sporea
emoþia. Pachetul era aproape gata ºi trebuia sã gãsesc
ceva de spus, ceva deosebit, care sã poatã fi dezvol-
tat, în nici un caz ceva la care se putea rãspunde cu
da sau nu. Am îngãimat:
— E pentru finul meu… e ziua lui sâmbãtã.

133
 — A, sâmbãtã? a spus ea. Şi a mea.
Era de necrezut. Acum chiar cã aveam cum sã
leg o conversaþie. Mai era ºi felul în care spusese
„ºi a mea“, ridicând capul ºi privindu-mã drept
în ochi.
— A, ce nostim… sâmbãtã e ziua dumneavoastrã
de naºtere?
— Da, sâmbãtã e ziua mea de naºtere.
— Sâmbãta asta? am insistat eu, ca sã fiu sigur.
— Da, sâmbãta asta. La ora 15.30 mai exact.
— La ora 15.30, sâmbãtã. Foarte bine…
Am plecat, dupã ce am mormãit câteva cuvinte
de mulþumire. Cred cã ea îºi dãduse seama cât sunt
de tulburat. ªi mai cred cã stângãcia mea nu-i fusese
cu totul indiferentã. Un lucru era absolut sigur: urma
sã mã întorc la magazin sâmbãtã la ora 15.30 ca
sã-i urez la mulþi ani. Acum trebuia sã plec în cãu-
tarea unui cadou pentru fata care împacheta cadou-
rile, ºi asta era o înlãnþuire de situaþii ciudatã.

Nu trebuia sã cumpãr cine ºtie ce cadou, ca sã

nu-i provoc teamã. O carte era perfectã, un cadou
simplu ºi liniºtitor, un cadou care-þi dãdea încredere,
un cadou intim, dar nu invaziv. Am intrat într-o
librãrie, am mers printre rafturi aproape plutind.
ªi brusc m-a izbit o fotografie. Era o figurã care-mi
spunea ceva. Nu mi-a luat mult ºi mi-am amintit.
Era fata care cumpărase ultima cravatã. κi publi-
case cel de-al doilea roman la Stock, o editurã care
pune adesea fotografia autorului pe banderola
cãrþii. Am rãmas încremenit câteva minute bune
cu volumul în faþã, fãrã sã pot face nimic. I-am
descoperit numele: Iris Meurisse. Suna ca un pseu-
donim. L-am repetat de mai multe ori în minte.

134
Titlul romanului era Despãrþirile noastre, ºi
mi-am adus aminte cã-mi spusese când ne-am în-
tâlnit cã era povestea unui cuplu care se desparte
de mai multe ori. Am luat cartea în mânã, dar am
scãpat-o imediat pe jos, nãucit. Cãci am citit, pe
prima pagină, urmãtoarea dedicaþie:

Bãrbatului care vinde o singurã cravatã.

A fost un ºoc. Am cumpãrat cartea ºi m-am întors

acasã. Am citit-o în sufragerie, în dormitor, la
toaletã; am citit-o aºezat, în picioare, întins. Am
citit-o fãrã sã mã opresc ºi cu toate astea nu pot
sã spun dacã mi-a plãcut sau nu. Interesul meu
venea poate dintr-un entuziasm egocentric? Nu citim
în acelaºi fel o carte oarecare ºi una care ne e dedi-
catã. Nu mã puteam abþine sã nu caut semne, coduri,
aluzii, însã în cele din urmã n-am gãsit decât o poveste
tristã. Banalã ºi tristã. Mã rog, nu, nu e chiar aºa.
Finalul era într-adevãr surprinzãtor. Închizând car-
tea, i-am scris autoarei pe adresa editurii.

IX

Lucrurile au evoluat foarte repede. De îndatã

ce a primit scrisoarea mea, Iris m-a sunat ºi mi-a
propus sã ne întâlnim. Îi lãsasem numãrul meu de
telefon ca sã-i dau de înþeles cã ºi eu aveam de gând
s-o mai caut. De când îi vãzusem fotografia, aveam
din nou în minte întâlnirea noastrã de demult, cu
toate detaliile, fãrã filtrul deformant prin care trecu-
sem multe evenimente din acea perioadã. Imaginea

135
acestei femei era legatã în mintea mea de ceva ce
o depãºea, inevitabil; era legatã de acea ultimã clipã
de convalescenþã. Cravatele mã salvaserã, iar ea fusese
precum o ultimã infirmierã cu care te-ntâlneºti pe
hol când ieºi din spital dupã o lungã internare.

Trebuia sã ne vedem aproape de Casa Radio,

unde ea înregistra o emisiune. Am ajuns cu mult
înainte, fiindcã nu voiam sã întârzii, nici mãcar puþin.
Spre surprinderea mea, era deja aºezatã la o masã
din cafenea. Pãrea foarte palidã, ca ºi cum ar fi sufe-
rit. Era uimitoare acea bruscã apariþie albã. Sã fi fost
oare semnul unei reveniri a albului în prim-planul
vieþii mele? Mai era un amãnunt tulburãtor: Iris
purta cravata. Am fost de-a dreptul emoþionat. ªi
m-am dus înspre ea cu sentimentul cã acesta era
un pas mare pentru umanitatea mea.

Lui Iris îi venea foarte greu sã vorbeascã, din

pricina unei dureri acute de dinþi. Fusese nevoitã
sã anuleze emisiunea, dar nu ºi întâlnirea noastrã.
Am dedus din asta cã eram mai important decât
numeroasele urechi care trebuiau s-o asculte. Cum
Iris nu se putea exprima, i-am propus sã scriem
cuvinte scurte. Era mai simplu. La început am vor-
bit desigur despre prima noastrã întâlnire. I-am con-
firmat cã nu editorul ei mã trimisese atunci ºi cã
eram într-adevãr un redactor de la Larousse care
vânduse cravate în Bretania. Mi-a explicat cã vizita
mea îi dãduse energia necesarã pentru a-ºi termina
romanul, ca ºi cum aº fi fost o muzã, ca ºi cum apa-
riþia mea poeticã i-ar fi permis sã meargã mai departe
pe firul cărţii. „Când viaþa depãºeºte romanul, ce

136
se întâmplă oare mai departe cu romanul?“, a spus
ea pe un ton care mi s-a pãrut uºor dramatic. Dar
am fost cu adevãrat surprins sã aflu cât de mult îi
schimbase planurile mica mea intruziune de atunci.
Recitindu-i cartea, am constatat, cu o ciudatã satis-
facþie, cã partea a doua curgea mai liber. Scena
aceea, de exemplu, în care personajele tulburã liniº-
tea unei înmormântãri.

Am petrecut împreunã douã ore scriindu-ne bile-

þele unul altuia ºi, dupã ani buni de atunci, încã le
privim cu emoþie, ca pe niºte hieroglife ale iubirii
noastre. Cãci aveam sã ne îndrãgostim. Deocamdatã,
trebuia sã facem faþã unei urgenþe: durerea ei era
din ce în ce mai puternicã. I-am propus sã mergem
imediat la cel mai apropiat cabinet stomatologic.
Ea gãsea cã aºa ceva n-ar fi fost prea elegant pentru
o primã întâlnire. Eu, dimpotrivã, nu gãseam nimic
mai romantic. În sala de aºteptare, am încercat s-o
distrez înºirându-i povestioare. Când dentistul
ne-a chemat în sfârºit înãuntru, am rãmas lângã ea
þinând-o de mânã, ºoptindu-i cuvinte de încurajare.
Avea o infecþie urâtã. S-a petrecut atunci un lucru
ciudat: îi vedeam cumva de sus dantura ºi asta mi-a
permis sã observ o fisurã pe al treilea dinte de sus
pornind dinspre stânga. Aveam cu ea acelaºi punct
comun ca ºi cu Alice. ªi dacã teoria mea cum cã ne
putem recunoaºte dupã dinþi se dovedea exactã?
Iris era acum uºuratã, iar eu o priveam plin de
emoþie. Ieºind din cabinetul stomatologic, ne-am
despãrþit, iar acesta a fost un moment suspendat
undeva dincolo de tandreþe.

137
 X

Douã zile mai târziu, am sunat-o ca sã vãd ce

mai face. Era mult mai bine. Dupã ce am schimbat
câteva cuvinte, s-a lãsat o tãcere interminabilã. Se
vorbeºte mereu despre neliniºtea specificã primei
întâlniri. Dar, dacã totuºi aceasta iese bine, a doua
devine ºi mai neliniºtitoare. Teama de revedere, frica
de a nu dezamãgi. În cele din urmã, am încercat:
— Mi-ar plãcea mult sã ne vedem din nou… de
fapt, ca sã fiu sincer, mâine trebuie sã mã duc la
oftalmolog ºi voiam sã-þi propun sã vii cu mine…
ªi aºa a început povestea noastrã. Toate întâl-
nirile noastre de-nceput au fost medicale sau admi-
nistrative. Trebuia sã-mi reînnoiesc permisul de
conducere, iar Iris a venit cu mine. Împreunã, am
obþinut o bursã de creaþie pentru ea, am reuºit sã
ne schimbãm de douã ori operatorul telefonic etc.
Sãptãmâni la rând, am trãit cu formulare ºi apã
rece. Paul se îngrijora:
— Ia spune, ai fãcut progrese cu Iris?
— Da, cred cã o sã primim certificatul ei de naº-
tere în cel mult douã zile.

Cum sã explic cã mersul la nu ştiu ce admi-

nistraţie putea avea mai mult farmec decât o cãlã-
torie la Veneþia? Încã de la început, noi ne-am trãit
relaþia într-un mod nemaiîntâlnit. Pentru mine
era, cu siguranþã, unica metodã de a mã vindeca
de Alice, de a trãi cu o femeie o experienþã ineditã.
De bunã seamã, asta nu putea dura: a venit o zi în
care, oricât am stat ºi-am cãutat, nu mai aveam nici
un demers de fãcut. Venise ceasul sã fim precum
toþi ceilalþi, sã ne sãrutãm pe o bancã într-un loc

138
public, sã mergem sã vedem filme proaste la cinema.
Am trãit primele clipe de normalitate amoroasã ca
pe o nebunie.

Am fost surprins, cu adevãrat surprins, de forþa

începutului nostru. ªi, fãrã îndoialã, tocmai aceastã
surprizã iniþialã a fãcut ca tot ce a urmat sã fie mult
mai puþin surprinzãtor. Cred cã am plãtit astfel pen-
tru pornirea în trombã, pornire în care contururile
spaþiului nu mai existau. A mai fost ºi acea primã
varã în care am mers în Bretania, în casa celei din
urmă cravate. Eram fericiþi din cap pânã-n picioare.
Iris era ca o bulã de aer proaspãt desprinsã din dure-
rea pe care o trãisem, o bulã care creºtea nemãsurat,
iar eu o contemplam înãlþându-se spre cer fãrã sã-mi
fie teamã cã ar putea exploda. Am petrecut ore întregi
lucrând. Iris scria la un nou roman. Îi respectam
cu religiozitate lungile ore de creaþie, în care avea
nevoie de liniºte desãvârºitã. Nu-mi imaginasem
niciodatã cã o sã trãiesc lângã un scriitor ºi o anali-
zam uneori pe Iris ca pe un specimen. Aveam impre-
sia cã scriitorul e un fel de sihastru monden care se
entuziasmeazã adesea pentru câte-o modã schim-
bãtoare: Iris, de exemplu, voia sã ne întoarcem acasã
când eram afarã ºi tot ea dorea sã ieºim când eram
în casã. Era pur ºi simplu ciclotimicã, lucru pe care
uneori îl iubeam, alteori îl detestam; aveam o relaþie
ciclotimicã cu ciclotimia ei.

Nu numai ea avea nevoie de calm. ªi eu voiam

sã mã pun la adãpostul concentrãrii. Spunând asta,
insist, uºor obraznic, asupra micii crize de inferio-
ritate pe care o poate avea uneori tovarãºul de viaþã

139
al unui scriitor. De parcã romancierul, din turnul
sãu de cristal, ar judeca mãruntele lucrãri ale celor
care nu scriu romane. Era, desigur, un sentiment
care, în ceea ce mã priveºte, nu se întemeia pe
nimic concret. Dimpotrivã, pe Iris o interesa ce
lucram eu, notiþele mele pentru Larousse, toate
paginile mele mâzgãlite despre viaþa lui Schopen-
hauer. Uneori mã întrebam de ce mã îndârjeam
asupra acelui om care scrisese lucruri sinistre, deºi
eram în culmea fericirii. Cu siguranþã trebuie sã
fii fericit ca sã-l înþelegi.

Întorºi la Paris, am avut o discuþie îndelungatã,

din care n-am sã transcriu totuºi decât douã fraze.
Iris îmi vorbea despre romanul ei, despre nepu-
tinþa de a înainta (îmi spunea asta adesea). În
fiecare zi se gândea cã n-o sã-l termine niciodatã.
Avea pur ºi simplu nevoie s-o liniºteascã cineva,
ºi asta fãceam eu, mai mult sau mai puþin abil.
Numai cã Iris nu mã asculta. Era un fenomen pe
care îl observasem deja la ea: când se afla în faþa
unei pagini albe parcã i se înfundau urechile. Aºa-
dar sã vedeþi ce ne-am spus:
— Fritz, nu reuºesc sã scriu. Nu-mi iese nimic.
— Atunci hai sã facem un copil.
Era o prostie, era aproape un joc de cuvinte, dar,
de îndatã ce am zis asta, ne-am dat seama cã noi
chiar aveam chef sã facem un copil. Din neputinþa
de a scrie a lui Iris s-a nãscut Roman, un an mai
târziu. Da, Iris a nãscut un bãiat ºi i-am pus numele
Roman. „Ca Roman Polanski?“ eram întrebaþi ade-
sea. „Nu, ca un roman“, rãspundeam noi simplu.

140
 XI

Îmi plãcea sã fiu tatã. Pentru prima datã simþeam

concret cã prind rãdãcini, aºa cum îmi dorisem atât
de mult. Simţeam, fizic, cum mi se cicatrizează sufe-
rinţa. Cel mai surprinzãtor era sã vãd atitudinea pãrin-
þilor mei faþã de Roman. Erau nebuni dupã el, ca ºi
cum faptul cã economisiserã atât de mult din dra-
gostea lor pentru mine le oferea acum o rezervã
nesfârºitã de tandreþe. Nu i-am vãzut niciodatã atât
de mult ca în perioada aceea. Oare voiau sã joace
rolul în locul meu? Motive aveam sã fiu neliniºtit.
La început nu-mi dădeam seama dacã trebuie sã mã
bucur cã ne invadaserã sau sã dispreþuiesc atitudinea
lor, spectacolul atroce pe care mi-l ofereau: dragostea
pe care eu n-o primisem de la ei niciodatã. Cred pur
ºi simplu cã bãtrâneþea îi ajungea din urmã, dãruin-
du-le din altruismul ei. Aveau sã moarã, nu ºtiam
exact când, cel mai probabil peste mult timp, dar
chiar asta vedeam în atitudinea lor: conºtiinþa morþii.
Destul de repede, n-am mai cãutat sã mã gândesc
prea mult, ci pur ºi simplu am impus niºte limite.
Nu ascultam de sfaturile lor (pentru cã da, îmi dãdeau
sfaturi), dar mama nu se supãra. ªtia perfect cã, dacã
se-ncumeta sã vinã, ar fi fost nevoitã sã audã nesfâr-
ºitele reproºuri pe care le înãbuºisem totdeauna în
tãcere. Nu-mi plãceau conflictele, iar întregul merit
pentru acest aspect al personalitãþii mele le revenea
pãrinþilor. Mama se apleca peste pãtuþul fiului meu:
„Ce scump e! ªi e nostim, râgâie exact ca tine, Fritz!“
Avea, aºadar, amintiri din copilãria mea.

Graþie programului nostru de lucru flexibil, Iris

ºi cu mine am putut sã petrecem mult timp alãturi

141
de copilul nostru. La drept vorbind, eram uniþi con-
centrându-ne exclusiv asupra lui Roman. El însemna
cuplul nostru. Fructul iubirii, cum se spune adesea,
uitând cã fructul se mãnâncã la desert ºi cã arareori
se întâmplã sã-þi mai fie foame dupã aceea. Între
noi lucrurile s-au înrăutăţit. Desigur, nu la modul
isteric. Totul a fost calm, aproape fãrã durere, o
lentã succesiune de anestezii locale. De la distanþã,
fiindcã astãzi mã aflu la distanþã, pare o prostie
sã fi crezut cã rãspunzãtor pentru ruptura dintre
noi era copilul. Dacã mã gândesc mai bine la atitu-
dinea mea din acea vreme, dacã mã gândesc din
nou la ce voiam eu sã trãiesc, la ce doream eu sã
pãstrez din noi, mi-e limpede cã Iris este princi-
palul responsabil pentru agonia noastrã. Da, eu îmi
doream atât de mult sã trãim în cuplu, sã creãm
ambianþa pentru o familie solidã. „Tu vrei o familie
unitã“, îmi repeta ea neîncetat.

Am suferit. M-am agãþat de ceva ce-mi scãpa,

ce aluneca de sub sãruturile, tandreþea ºi încercãrile
mele de a gãsi adevãrul. Existã atât de multã copi-
lãrie în iubirile noastre, atât de mult din copilãria
noastrã. Mecanismul inimii mele funcţiona uneori
foarte simplu, aproape umilitor de simplu în nevroza
lui translucidã. Viaþa mea mergea, din acest punct
de vedere, ca o maºinã de economisit consultaþii
la psihiatru. Fiindcã îmi doream sã trãiesc în sfârºit
aºa cum nu reuºisem sã trãiesc înainte. Dar cum sã
realizez asta alături de Iris? Da, ea era acolo, zâm-
bea, trãia, mânca, dormea, mã asculta, îl asculta
pe Roman, dar întotdeauna a existat o parte din
ea care nu era cu noi, care trãia undeva departe
în sferele înalte ale creaþiei. Uneori, Iris ne obosea

142
teribil cu toanele ei ºi mă enerva cã strica totul. M-am
tot gândit: a fi scriitor e doar un alibi pentru a scoate
din minþi pe toatã lumea. Îi respectam dorinþele,
dar încetul cu încetul am luat distanþã, din ce în
ce mai multã distanþã, iar acum o privesc pe Iris cu
tandreþea trecutului ºi cu tristeþea eºecului progre-
siv. În ultima vreme, ea s-a întors cãtre mine spu-
nându-mi: „Am atâta nevoie de tine, Fritz, am atâta
nevoie de stabilitate.“ Am privit-o ca pe o strãinã,
ºi într-adevãr Iris îmi devenise o strãinã; nici nu-mi
mai aminteam bine trupul ei. Era ca o entitate vagã,
ca un vestigiu, ca o fotografie ratatã. Când eram în
Bretania, în prima noastrã varã, Iris îmi ºoptea:
„Hai sã mai facem dragoste, sã mai facem dragoste,
ca ºi cum n-am exista.“ Nu înþelegeam ce vrea sã
spunã, dar sigur ºtiam sã fac dragoste, fiindcã ea
suspina de plãcere. ªtiam atât de bine sã nu exist.
Mi se întâmplase sã-i ºoptesc numele în timpul hâr-
jonelilor noastre, iar ea mã corectase hotãrât:
— Nu-mi mai rosti niciodatã numele când fa-
cem dragoste.
— Dar cine sunteþi dumneavoastrã, domniºoarã?
îi rãspunsesem eu, cãci asta se întâmpla în acel ano-
timp al iubirii noastre când încã aveam umor.

Am încercat sã mã rãzboiesc cu degradarea

aceea. Nici nu putea fi vorba sã abdic. Îmi era fricã
mai mult decât orice de un eºec. De nenumărate ori
încercasem sã reînsufleþesc atmosfera sinistrã care
ne molipsea. Puneam paprica în spaghete, cumpã-
ram trandafiri în fiecare zi, râdeam cam obraznic,
eram cu siguranþã jalnic. E nevoie de multã dra-
goste ca sã poþi îmbrãca costumul de supererou
modern: acela care încearcã sã salveze o inimă care

143
bate de banalitatea cotidianã. Dar maşinăria coti-
diană nu ucide doar minutele. De ce nu mai reu-
ºeam s-o fac sã râdã pe Iris? De ce mã privea ea
uneori cu un uºor aer de dispreþ, pe mine, mãrun-
tul funcþionar de la Larousse, de ce trebuia sã îndur
eu povara unei vieþi pe care ea o socotea ratatã?
Atâþia „de ce“ pentru un singur lucru evident. Şi
anume decalajul. Aveam fiecare camera lui: petre-
ceam ore întregi în biroul meu, care-mi devenise
refugiu. ªi tocmai acolo s-a gândit trecutul sã vinã
sã-mi vorbeascã.

Aud telefonul sunând, apoi ridic receptorul. Aud

vocea lui Alice, ºi mãrturisesc: aproape cã n-am fost
surprins. Am ºtiut mereu cã aveam sã vorbim din
nou, într-o bunã zi. M-am agãþat de vocea ei, fãrã
sã pot rosti vreun cuvânt, ºi pesemne cã m-a
întrebat insistând: „Eºti acolo, Fritz?“ ªi i-am rãs-
puns: „Da, sunt aici.“
Exact acesta a fost primul nostru dialog dupã
zece ani.
Eram acolo amândoi.

— Am nevoie sã te vãd…, a spus ea.

— Eºti bine? Ai vocea stinsã.
— Nu, nu mi-e bine. Nu mi-e bine. ªi n-am chef
sã vãd pe nimeni în afarã de tine. Numai pe tine.
— Bine, Alice. Sunt aici. Când ne vedem?
— Acum. Dacã poþi, vreau sã te vãd chiar acum.
M-am gândit mult la cuvântul „acum“.
ªi am realizat cã asta voia sã-nsemne „imediat“.
PARTEA A PATRA
 I

Aveam întâlnire într-o cafenea la jumãtatea dru-

mului dintre apartamentele noastre. La metrou era
grevă şi se circula greu. Toate taxiurile erau ocupate,
aºa cã am mers pe jos, grãbind din ce în ce mai mult
pasul, apoi am alergat, ºi ºtiu cã asta o sã parã
foarte tipic, dar a început sã plouã. Mi-am amintit
cum am alergat dupã Alice în ziua nunþii noastre,
toropit de cãldurã, ºi iatã cã, zece ani mai târziu,
alergam înspre ea prin ploaie. Mã tot gândeam la
vocea ei, la tristeþea din glasul ei, cu siguranþã dis-
perarea o împinsese sã mã sune.

Am intrat în cafenea. M-am uitat în jur, Alice

nu ajunsese încã. Nu era aproape nimeni, probabil
din cauza problemelor cu transportul oamenii rãmã-
seserã acasã. Locul avea un aer pustiu. În ziua în
care o revedeam pe Alice totul se oprise. Când a
apãrut, ne-am recunoscut imediat. M-am gândit:
ºi într-o mulþime de oameni, ar fi fost la fel. S-a aºe-
zat în faþa mea, apoi s-a scuzat cã nu m-a sãrutat ºi
s-a ridicat din nou. Dupã acest bonjour care a fost

147
o simplã atingere de obraji, ne-am aºezat ºi am
rãmas o clipă aºa, doar ca sã ne privim, fãrã sã spu-
nem nimic, ºi încet-încet îmi reaminteam tot ce
ºtiam despre ea. Era atât de ciudat. Alice îmbãtrâ-
nise, da, îmbãtrânise, era o altã femeie, era o cu
totul altã femeie, ºi totuºi, încã din primele secunde,
i-am recunoscut toate atitudinile; gesturile ei nu
fãcuserã nici un rid. Un straniu amestec stãtea acum
aºezat în faþa mea, aveam senzaþia cã o cunosc per-
fect pe aceastã necunoscutã. Nu reuºeam sã scot nici
un cuvânt. Doar:
— Vrei sã bei ceva?
— Da, alcool. Un whisky.
— Foarte bine. O sã iau ºi eu la fel.
M-am ridicat sã mã duc dupã chelner, uitând
brusc cã el trebuia sã vinã sã ne ia comanda.

Chipul lui Alice era crispat de durere. Mi-a zâm-

bit totuºi în mai multe rânduri, ca sã-mi arate cã
e bucuroasã sã mã vadã, ca sã-mi spunã cã trecutul
fusese uitat. Poate cã doar eu îi interpretam aºa
zâmbetele, însã chiar mi se pãrea cã acum nu mai
rãmãsese nici o urmã de trecut. ªi aveam sã înþeleg
de ce. Aveam sã înþeleg de ce prezentul nimicea totul
în calea lui.
— E vorba de Lise, mi-a spus Alice.
— Lise?
— Da, Lise. A murit.
Nu ºtiam ce sã spun ºi nici Alice nu mai putea
sã vorbeascã acum, fiindcã izbucnise în lacrimi.
Am luat-o de mânã. O clipã, mi-a fost o ruºine cum-
plitã pentru bucuria acestei atingeri. Dar chiar aºa
e, toatã nefericirea lumii – ºi acum era cazul –
nu putea ºterge strãfulgerarea unei voluptãþi,

148
aceea de a o lua de mână pe Alice. ªi cred cã ºi ea
era bucuroasã, de vreme ce o mângâia pe a mea,
iar clipa mâinilor noastre împreunate s-a prelungit
puþin, ºi apoi încã puþin. Cât sã mai luãm un pahar
de whisky, apoi altul. Am aflat cu ce curaj luptase
Lise câteva sãptãmâni cu un cancer care se
generalizase rapid; am aflat ce curaj ºi ce forþă de
a trãi avusese. Pânã în ultima clipã, încercase sã
nu se prãbuºeascã, vorbind cu umor despre viitor
ca despre o destinaþie serioasã.

Alice lãsase totul ca sã se ocupe de sora ei. Luni

întregi, trãise ca pe altă lume. Se îndepãrtase de
viaþa profesionalã ºi de soþul ei, care n-a ºtiut cum
sã reacþioneze în acea perioadã, dar Alice nu putea
sã-i poarte picã, ºi se îndepãrtase ºi de fata lor,
aproape că uneori nu mai era în stare s-o ia în
braþe pe Caroline. Aºadar se simþea uºuratã cã era
acolo cu mine, cã se afla în acel orizont definit al
vieþii ei pe care eu îl întruchipasem dintotdeauna.
Mi-a povestit totul din frânturi, tăcând la răstim-
puri. Nu ne mai ajungea doar sã ne þinem de mânã,
aºa cã am ieºit. Nu mai ploua. Am rãmas un lung
moment îmbrãþiºaþi, moment care mai dureazã
ºi acum.

Se fãcuse noapte. Alice mi-a ºoptit:

— Fritz, vreau sã fii acolo mâine.
— Da.
— Vreau sã vii la înmormântare. Te iubea mult,
sã ºtii. Vorbeam adesea despre tine.
— O sã fiu acolo.
Am privit-o plecând, Alice nu mai mergea dreaptã.
Îmi pãrea nespus de rãu pentru ea.

149
 II

Seara, încã bulversat, i-am spus lui Iris cã o revã-

zusem pe Alice. Scena aceea dramaticã ar fi meri-
tat un pic de þinutã, dar ea n-a jucat decât un soi
de gelozie. Totuºi, nici o scenã de gelozie n-ar fi tre-
buit sã sune atât de fals. Era ca o demonstraþie meto-
dicã, recitatã. Fantoma lui Alice, care fusese atât
de prezentã la noi în cuplu în primii ani, nu mai
exista acum. Ce-mi spunea Iris era ceea ce gândise
ea în trecut. O ascultam ºi totul îmi pãrea atât de
departe, totul… Întoarcerea lui Alice nu însemna
nimic pentru ea. Nimic-nimic, încât nici nu-ºi dãdea
seama de tot contextul, nici mãcar nu pomenea de
Lise. Iris devenise insensibilã. Insensibilã la mine.
Un soi de monstru de indiferenţă pe care îl zãmis-
leºte cuplul. S-a întors cu spatele ºi n-am făcut decât
să mă uit la ea. Cu câteva ore înainte o vãzusem ºi
pe Alice cum se întoarce cu spatele ºi pleacã. Tru-
puri întorcându-se cu spatele ºi îndepãrtându-se.
Iar spatele pe care-l vedeam acum aici nu era, cu
siguranþã, cel pe care mi-l doream. I-am întors şi eu
spatele acestui spate ºi m-am gândit la ziua de mâine
cu lacrimi în ochi care n-aveau sã se mai opreascã.

Am ajuns mai devreme la cimitir. Era mai bine

sã rãmân deoparte. Alice dorea sã mã vadã acolo,
dar nici nu putea fi vorba sã-mi fac marea întoar-
cere în faþa familiei ei. Am mers printre morminte,
gândindu-mã la toate acele corpuri întinse ºi inerte
care avuseserã odatã mari idei, bucurii ºi suferinþe,
clipe de desfãtare, ºi care trãiserã poate din plin
sexualitatea, iar eu voiam acum sã trãiesc, voiam
sã întâlnesc o femeie, ceva nedesluºit îmi nãpãdea

150
mintea, iar aici, printre morþi, o respingeam cu totul,
mai mult decât oricând, pe Iris.

*
Fritz (1979–): tânãr simpatic, care a fãcut studii
strãlucite, în ciuda unei copilãrii haotice. A ajuns
foarte repede la conducerea Editurii Larousse, dar
n-a încetat sã lucreze, în paralel, la o biografie a lui
Schopenhauer în patru volume. S-ar pãrea cã înso-
þirea lui cu o scriitoare, a cãrei urmã s-a pierdut,
l-a inhibat în realizarea acestui plan. A doua parte
a vieþii lui este mult mai luminoasã, mai ales proiec-
tul unei biblioteci destinate exclusiv femeilor.

*
M-am tot plimbat, apoi a sosit Alice. Am zãrit-o
de departe; era cu fetiþa ei, o fetiþã foarte frumoasã
care avea pesemne cam aceeaºi vârstã ca Roman.
Chiar în spatele lor, desluºeam un bãrbat, probabil
soþul ei ºi tatãl fetiþei. În ziua unei înmormântãri,
nu se poate trage nici o concluzie despre ideea de
familie. Drama îi unise pe toþi, erau zdrobiþi, înmãr-
muriþi. Din locul în care stãteam, domina impresia
de nemiºcare. Fiindcã era multã lume, mi-am per-
mis sã mã apropii. Nimeni nu mă putea observa. Am
înaintat încet, gândindu-mã la cum sãrea Lise pe
hol prima datã când am vãzut-o. Imaginile mi se
amestecau în cap ºi mai era ºi amintirea naziºtilor
hãituiþi, amintirea momentelor petrecute în camera
ei ºi a proiectului ei de roman. La fiecare pas înspre
ea, îmi mai venea în cap câte-o scenă ºi compu-
neam astfel, pe dinãuntru, un fel de omagiu intim.

151
 Atunci am simþit o mânã pe umãr. M-am întors
ºi dupã o clipã l-am recunoscut pe tatãl lui Alice.
Îmbãtrânise foarte mult. În primul rând nu mai avea
nimic din acel bãrbat atât de sigur pe el. Stãtea în
faþa mea încreþit, pipernicit, un om care avea sã intre
foarte curând în pielea unui bãtrân. Privindu-i ochii,
m-a cuprins o durere fãrã margini. Cum sã spun?
Bineînþeles cã moartea lui Lise mã zdruncina, iar
durerea lui Alice mã chinuia ºi mai mult, însã chipul
distrus al tatãlui m-a adâncit complet în suferinþã,
în suferinþa lor.
— Tu eºti, Fritz, te recunosc, mi-a spus el fixân-
du-mã cu privirea.
— Da, am venit…
— O, Fritz… de ce? De ce ni se-ntâmplã nouã asta?
Nu mai putea sã scoatã nici un cuvânt, plângea
în hohote, el, care pãruse întotdeauna atât de mân-
dru ºi de puternic, plângea pe umãrul meu ca un
copil, ca un muribund. Nu era nimic de spus, ci doar
l-am strâns în braþe, l-am strâns în braþe cât am
putut de tare. S-a apropiat atunci de ceilalþi, mer-
gând cãtre sicriu. Nu încăpea nici o îndoialã: avea
sã-ºi urmeze fata în curând.

Ceremonia a fost într-adevãr greu de suportat.

Alice a întors capul o clipã ºi a vãzut cã eram acolo.
Aº fi vrut să-i stau alături, dar nu mai era rolul meu.

III

Alice îmi dãduse de urmã uitându-se în cartea

de telefon, dar când ne-am revãzut fiecare ºi-a notat
numãrul de mobil al celuilalt. Poate pãrea banal, însã

152
era atât de ciudat sã ºtiu cã e din nou acolo, în agenda
mea, ºi cã e de ajuns sã apãs pe o tastã ca sã vorbesc
cu ea. Alice mi-era la îndemânã. Nu ºtiam dacã sã-i
trimit un mesaj. ªi mai ales: nu ştiam ce intenþii
aveam. Voiam s-o consolez, sã fiu alãturi de ea, s-o
þin de mânã strâns, ºi asta însemna ceva mai mult
decât o simplã prietenie. N-am mai stat pe gânduri ºi
i-am propus sã ne vedem. Mi-a rãspuns foarte repede
cu un da, dar nu oricum, ci cu un da în germanã.

A doua zi, ne-am ºi întâlnit. Cu cuvinte puþine.

Era ca o necesitate fiziologicã. Am intrat într-un
hotel ºi am fãcut dragoste, ºi a fost cu siguranþã cel
mai frumos moment din viaþa mea amoroasã. Alice
plângea ºi în acelaºi timp era în culmea plãcerii.
Dispariţia surorii ei o umpluse de o energie carnalã.
În fine, credeam cã moartea o împinsese înspre mine,
însã, dimpotrivã, fusese tocmai nevoia de viaþã. Iar
ceea ce s-a petrecut a fost de o ciudãþenie desãvâr-
ºitã: ne-am trezit amândoi fericiþi împreunã. Era
ceva aproape extatic, ca un hohot de râs. Alice bea,
era teribil de nefericitã ºi renãºtea prin trupul ei.
În acele clipe am regãsit tot ce iubeam mai mult
la ea, nu neapãrat latura ei dulce, cât pe cea de
femeie năzuroasă, uneori þâfnoasã, în stare sã fugã
de acasã în toiul nopþii. În râsul ei era cu adevãrat
încercarea de a supravieþui, în excentricitãþile ei
bruºte, la limita nebuniei, o vedeam parcã înfigând
adânc un cuþit în prezent, ca sã-l þinã-n loc.

Ne-am întâlnit de multe ori. Când mã gândesc

din nou la asta, îmi dau seama cã lucrurile s-au petre-
cut foarte simplu. O întâlnire, apoi alta ºi de fiecare
dată aºteptarea necontenitã de a ne revedea. Ne

153
regãseam în momente identice ale vieþilor noastre.
Împreunã eram în siguranţă. Ne consolam reciproc,
în acei câþiva metri pãtraþi ridicoli, câþiva metri
furaþi din imensitatea lumii. Pânã la urmã am închi-
riat cu luna mica noastrã camerã. Era refugiul nostru,
un spaþiu în care ne simþeam ca la douãzeci de ani.
Inima îmi bătea parcă din nou, cu atât mai puternic,
cu cât bãtea pentru prima mea dragoste. Revederea
noastrã era mai mult dominatã de trupesc decât iubi-
rea pe care o trãiserãm în tinereþe. Nu mai aveam
nici o reþinere. ªi mai degrabă o descopeream pe
Alice decât s-o redescopãr. Mã surprindea ºi eram
foarte emoþionat de atitudinea ei. Chiar aºa gân-
deam atunci, cu toatã fiinþa, însã acum cred cã toate
acelea erau legate de fapt de moartea lui Lise. Nu
arareori persoanele care-ºi pierd un frate sau o sorã
simt nevoia absolutã sã trãiascã cât pentru doi. În
jocurile noastre erotice, aveam o senzaþie foarte ciu-
datã, mi se pãrea cã simt prin preajmã fantoma lui
Lise, ca pe o dorinþã luminoasã de a renaºte.

Nu ne vorbiserãm timp de zece ani. Trebuia sã

recuperãm tot acel timp, sã ne povestim totul, sã
schimbãm impresii. Primul subiect au fost, desigur,
copiii noºtri ºi am avut surpriza sã constatãm cã veni-
serã pe lume la distanþã de doar câteva zile.
— Avem aşadar doi scorpioni, a zis Alice.
— Roman ºi Caroline, cei doi scorpioni…
Acesta nu era decât începutul unui straniu ºir
de coincidenþe. Refãcându-ne parcursul vieþii, ne-am
dat seama de multe asemãnãri între noi. De exem-
plu ea îl întâlnise pe viitorul ei soþ cam tot atunci
când o întâlnisem ºi eu pe viitoarea mea soþie. ªi mai
erau ºi alte detalii, încã ºi mai tulburãtoare.

154
 — Nu-mi spune cã aþi fost în Croaþia!
— Ba da, la Dubrovnik.
— ªi noi!
Am fi putut chiar sã ne intersectãm în port. Am
hotãrât atunci sã spunem amândoi ce cãlãtorii fãcu-
serãm. Într-un alt an, fuseserãm în acelaºi timp în
Grecia. Cum Alice nu mã credea, i-am adus fotogra-
fii cu data pe ele. Vizitaserãm Acropolele în aceeaºi
zi. La o diferenþã de doar câteva ore, familiile noastre
se perindaserã prin aceleaºi locuri. Ne-am uitat unul
la altul, speriaþi ºi extaziaþi totodatã, cu impresia cã
de fapt nu ne despãrþiserãm niciodatã (fiecare cu
vieþile lui paralele).

Dupã câteva sãptãmâni petrecute în penum-

brã, ne-am hotãrât sã scoatem capul afarã. Ne plim-
bam, mergeam sã mâncãm împreunã, ne duceam
la film, vizitam muzee, discutam despre cãrþi.
Aveam impresia cã retrãiesc viaþa pe care o trãi-
sem cu zece ani înainte. Toate aceste scene erau
ca o suprapunere a tinereþii mele. Eram acolo, în
afara timpului, ºi aveam uneori impresia cã totul
ar mai fi încã posibil. Mã gândeam cã nimic nu
existase de fapt, cã doar visasem ultimii zece ani.
Totul fusese doar un coºmar puþin mai lung decât
cele obiºnuite. Alice de acum era Alice dintotdea-
una. Îi regãseam blândeþea, felul ei de a mã asculta
cu ochii larg deschiºi, atât de atentă… Era confi-
denta mea, amanta mea, soþia mea neoficială ºi
prietena mea. Era când plinã de erotism, când
mironosiþã. Mã trezea ºi mã fãcea sã adorm. Era,
în mod limpede, exact cea din prima zi, ºi rãmã-
sesem uluit. Mã apropiam de urechea ei ºi îi ºop-
team: „Hai sã facem dragoste ca ºi cum am exista!“

155
Alice nu înþelegea aceastã frazã, dar n-avea impor-
tanţă. Ea exista, plinã de acea graþie pe care Scho-
penhauer ar fi numit-o tragedia clipei.

Într-o zi, pe când eram împreunã, mi-a sunat

telefonul.
— De ce nu rãspunzi? m-a întrebat Alice.
— E Paul. O sã-l sun eu mai târziu. Îþi aminteºti
de el?
— Da. Ce mai face?
I-am povestit atunci despre Paul. Despre cât de
important fusese el în viaþa mea, mai ales în momen-
tele de crizã. Îl vedeam mai puþin de la o vreme.
Totuºi, nu puteam sã spun cã pierduserãm legã-
tura. Paul era încã în viaþa mea, vorbeam cu el o datã
pe lunã, ne dãdeam dovezi simple că încã mai exis-
tãm. Odatã îmi lãsase un mesaj uimitor pe robot.
N-am putut sã nu râd. Alice m-a întrebat atunci
ce se întâmplã. ªi am redactat o notiþã despre el.

*
Paul ºi Virginie (2001–): cuplu foarte unit, exact
ca iluºtrii lor predecesori. S-au cunoscut pe Inter-
net, dar au preferat sã nãscoceascã o poveste mai
romanticã, ceva legat de o alergie la somon. Dupã
toate mãrturiile, viaþa lor de cuplu a fost liniºtitã,
ca sã nu spunem perfectã. Niciodatã nu s-au rãstit
unul la altul. Naºterea lui Gaspard, bebeluº vesel
ºi dolofan, care a avut onoarea unui naº minunat,
a fost simbolul acestei fericiri fãrã cusur. Însã la
un moment dat i-a ajuns din urmã, ca pe atâþia alþii,
sentimentul cã nu trãiesc o viaþã palpitantã, ºi aºa
au hotãrât sã se despartã. Toþi cei din jurul lor au

156
fost foarte surprinºi: ei reprezentau cuplul armo-
nios ºi echilibrat la care viseazã oricine. Atunci s-a
întâmplat ceva neaşteptat. În timpul procesului de
divorþ, ei s-au arãtat de acord în atât de multe pri-
vinţe referitoare la despãrþirea lor, încât totul le-a
pãrut dintr-odatã ridicol. ªi au hotãrât sã se împace.

*
Alice a început sã râdã la auzul acestei poveºti
pe care o gãsea „nebunească“. Da, ãsta e cuvântul pe
care l-a folosit. „E nebunesc.“ ªi mie mi se pãrea
nebunesc. Eram de acord deci asupra nebuniei.
Mesajul lui Paul fusese atât de vesel, dupã sãptã-
mâni lungi ºi triste. Erau din nou împreunã ºi nu
mã puteam abþine sã nu vãd în asta un semn. O
regãsisem pe Alice ºi îmi doream mult s-o luãm
de la capãt. Dar nu prea îndrãzneam sã aduc vorba
de asta. ªtiam cã ea este încã în convalescenþa
doliului, în acel moment din viaþã în care singu-
rul obiectiv imediat este sã respiri. Povestea lui
Paul ºi Virginie ne-a amuzat minute bune ºi am
profitat de aceastã euforie ca sã-mi strecor nasul
la subraþul ei. Gestul meu a gâdilat-o atât de tare,
încât m-a respins.
— Te rog! Lasa-mã sã te miros la subraþ.
— Dar a trecut atât de mult timp…
— ªtii cât îmi place asta… pentru mine e ca mad-
lena lui Proust!
— Fritz, eºti maniac.
— Nu, te miros la subraþ ºi revãd cele mai fru-
moase imagini cu tine…
M-am ridicat din pat ºi am strigat:
— Trãiascã subraþul tãu! Trãiascã subraþul tãu!

157
 (Chiar în acel moment, femeia de serviciu a trecut
pe lângã uºa noastrã oftând: „Ce perverºi mai sunt
ºi ãºtia.“)
Eram atât de fericiþi.
Povestea noastrã avea sã înceapã din nou.

IV

Sãptãmânile au trecut ºi am fost nevoiþi sã defi-

nim astfel situaþia noastrã: Alice ºi cu mine eram
amanþi. Aceastã femeie, care ar fi trebuit sã fie soþia
mea, îmi devenise amantã. Aproape cã jucam o come-
die de bulevard, ºi asta era atât de ciudat pentru
un tip ca mine, care nu suportã decât strãzile mici.
De ce sã nu plecãm noi doi împreunã, de ce sã nu
ne regãsim, sã nu ieºim în sfârºit la luminã? Asta
voiam eu, însã curând aveam sã-nþeleg cã pentru
Alice lucrurile stãteau altfel.

Trãiam cu dorinþa asta oarecum pe cont pro-

priu; vreau sã spun cã povestea mea cu Iris murise
încã dinainte de întoarcerea lui Alice. Iris se veºte-
jise ºi n-ar fi trebuit sã poarte niciodatã un nume
de floare. O priveam deseori fãrã sã ºtie ºi mi se fãcea
aproape milã vãzându-i uscãciunea. În curând, avea
sã înceteze sã mai scrie romane ºi, ca orice scriitor
care urmeazã sã renunþe, Iris încercase, într-o ultimã
zvâcnire, sã-ºi povesteascã viaþa. Dădusem peste
episodul cu cravata. Era atât de uimitor sã recitesc,
sub formã de roman, tot ce trãisem. Un eu deformat
de amintire, un eu deformat mai ales de anii petre-
cuþi împreunã. Cum putea ea sã transcrie prima
ei impresie? Oare asta chiar era important? Nu ºtiu.

158
ªtiu doar cã descoperisem, şocat, o versiune atât
de diferitã de cea pe care mi-o aminteam eu. În
general, putem avea trei tipuri de divergenþe cu o
persoanã: asupra viziunii despre viitor, asupra vizi-
unii despre prezent ºi asupra viziunii despre trecut.
Un lucru e sigur: dacã trãim cel de-al treilea tip de
divergenþe, celelalte douã decurg natural din acesta.
Eu unul aºa am înþeles cã povestea noastrã avea sã
se sfârºeascã, citind acel pasaj autobiografic din
roman. Rãmânea acum doar sã proclamãm finalul.
Adesea, nu cuvintele urmeazã hotãrârile, ci invers.
E nevoie de timp pentru a pune în practicã lucruri
evidente în teorie. Întoarcerea lui Alice mi-a permis
sã gãsesc aceastã forþã, aceastã putere de a rosti
într-o searã, simplu, urmãtoarea frazã: „E timpul
sã ne despãrþim.“

Iris n-a spus nimic. Era felul ei de a accepta. Pãrea

atât de detaºatã de toate, încât ar fi putut fi la fel
de uşor de acord ºi dacã i-aº fi propus sã facem un
copil. Cred mai ales cã eram incapabil sã ºtiu ce sim-
þea ea cu adevãrat. În aceastã logicã, m-am trezit,
a doua zi dimineaþã, cu Iris lângã mine în lacrimi.
— Te rog, Fritz, nu pleca. Am nevoie de tine.
— Dar s-a terminat. ªtii asta la fel de bine ca mine.
— E din cauza lui Alice, nu-i aºa?
— Nu.
— Poþi sã te vezi cu ea. Poþi sã faci ce vrei. Dar
vreau sã rãmânem împreunã.
Ce duh o vizitase oare peste noapte? Am des-
coperit-o brusc pe Iris într-o luminã pasionalã ºi
trebuie sã spun cã am fost de-a dreptul tulburat
de acea revenire. În toþi acei ani, încercasem impo-
sibilul ca sã salvez relaþia noastrã, însã mã lovisem

159
de o inimã seacã, ºi acum, brusc, o cuprindea dispe-
rarea la ideea de a trãi fãrã mine. Iris pãrea sincerã,
iar trecutul nostru mi s-a recompus în minte cu atâta
forþã ºi limpezime, încât m-am trezit imediat pradã
unei confuzii totale. Poate cã era o prostie sã ne des-
pãrþim. Poate cã ea avea sã facã eforturi, sã redevinã
cea pe care am iubit-o sau mãcar umbra acelei fiinþe.
— Ia-mã cu tine în weekend. Hai sã plecãm de
aici!… mi-a spus ea.
ªi am acceptat.

Ne-am dus la Deauville. Am condus fãrã sã depã-

ºesc viteza, cãci voiam sã controlez tot ce puteam,
adicã tot ce nu era de ordin sentimental. Odatã ajunºi,
am luat o camerã la primul hotel care ne-a ieºit în
cale. Iris mi-a pregãtit o baie în cadã (prima dupã
aproape zece ani) ºi m-a aºteptat în pat, lascivã ºi
ridicolã aidoma unei actriþe bãtrâne care vrea sã
joace un rol de tânãrã. N-o mai doream câtuºi de
puþin. M-am uitat prin camerã ºi totul îmi pãrea
decorul absurd al unei iubiri descãrnate, o iubire
de multã vreme descompusã. În timp ce fãceam baie,
Iris bãuse deja tot ce gãsise în minibar. Aºa cã am
preferat sã ieºim, sã luãm aer. Cerul era cenuºiu ºi
totuºi era lume pe plajã. Am înaintat: un bãrbat ºi
o femeie care nu mai aveau nimic în comun.

În cele din urmã, ne-am urcat din nou în maºinã

ºi am pornit cãtre Étretat. Era mai puþinã lume acolo.
Iris îmi pãrea din ce în ce mai mult o necunoscutã.
Mã rãscolea mai puþin þãrmul nebuniei ei, cât þãr-
mul mãrii. Am strâns-o în braþe pentru o clipã, era
semnul unei compasiuni neîndoielnice. Nu mai sim-
þeam nici urmã de dragoste. Cred cã Iris ºtia ºi ea asta.

160
 — ªi dacã mã arunc? ªi dacã mã arunc acum?
Mi-am imaginat corpul ei zdrobit la baza falezei.
— Nu fi proastã. Hai, ne întoarcem.
Avea aerul unei fetiþe. Am trecut pe la hotel ca
sã ne luãm lucrurile şi ne-am întors la Paris fãrã sã
fi petrecut nici mãcar o noapte la malul mãrii. Mica
noastrã escapadã de câteva ore marca sfârºitul poveº-
tii, ca un turneu de adio grotesc. Iris era de acord cu
mine. În dimineaþa aceea, ea se agãþase de ideea cã
poate ne-ar fi ieºit ceva. Dar în fond ºtia foarte bine cã
de fapt ratase totul. Cã de multã vreme deja intrase
într-o spiralã întunecată, ca o adevãratã fire depresivã.

A doua zi dimineaþã, am sunat-o pe Alice. Voiam

sã luãm prânzul împreunã, voiam sã-i spun cã sunt
liber acum, cã asta nu va avea nici o urmare asupra
poveºtii noastre, dar cã mi-ar plãcea ca ºi ea sã-mi
dezvãluie intenþiile ei. Oare avea sã facã asta? Tre-
buie sã spun cã n-am avut nevoie de ore întregi de
explicaþii, ba dimpotrivă, a fost chiar simplu, cum-
plit de simplu. De îndatã ce s-a aºezat în faþa mea,
mi-a spus cã nu-ºi va pãrãsi soþul.

Nu vreau sã analizez prea mult alegerea ei. ªi

nu vreau sã mã gândesc cã trecutul nostru ar fi avut
vreo influenþã asupra hotãrârii ei. Mi se pare cã era
doar o problemã de educaþie. Nu te desparþi nici-
odatã când ai un copil de zece ani. Alice fusese întot-
deauna rigidã, iar eu înþelegeam acum cã nu voia sã
se abatã de la acest principiu. În schimb, mã înºelam

161
închipuindu-mi cã ãsta era motivul principal. Cu
câteva zile înainte, discutase îndelung cu soþul ei.
Îi mãrturisise totul, iar el nu fãcuse decât sã se apro-
pie de ea ºi s-o strângã în braþe.
— Da, ºtiu, spusese el. ªtiu.
Alice îl privise ºi înþelesese cât de mult trebuie
sã fi suferit. Pentru tãcerea asta, care era o dovadã
de iubire, ea avea sã rãmânã cu el. Prin aceastã tãcere,
povestea lor avea sã meargã mai departe.

Întâlnirile noastre aveau aşadar sã se termine.

Ne-am vãzut ca sã luãm prânzul împreunã. Dar nici
eu, nici ea nu puteam mânca. Era mult mai sim-
plu sã bem, ceea ce am ºi fãcut, ºi încã fãrã mãsurã.
Ultima noastrã întâlnire avea sã se clatine. Ieºind
din restaurant, am vrut sã merg la cimitir, la mor-
mântul lui Lise. Să mai arunc o ultimă privire la
toatã acea perioadã. Acolo aveam sã ne despãrþim.
Când am ajuns la cimitir, Alice a vrut sã mai bea
ceva, ca sã prindã curaj. Era acolo un bar care se
numea, cu mult prost gust, Terminus. Pesemne cã
patronului îi plãcea umorul negru. Ne-am aºezat
în mijlocul acelei adunături de nefericiþi. Era un
decor de-a dreptul sinistru, iar noi stãteam acolo,
pe cale sã spargem liniºtea. Nu ºtiu care din noi
doi a izbucnit primul într-un râs nebun, dar situaþia
era hazlie la culme.

Am ieºit amândoi râzând în hohote. Paznicul

cimitirului ne-a rugat sã fim puþin mai discreþi.
Mergând pe alee, am zis dintr-odatã:
— Nu vrei sã ne cumpãrãm un loc de veci?
— Adicã un mormânt?

162
 — Da. Vãd cã nu reuºim niciodatã sã fim împre-
unã în timpul vieþii. Atunci cel puþin ne-am putea
petrece veºnicia unul lângã altul.
— De ce nu!
— ªi ar fi ºi economic.
— De ce spui asta?
— N-ai bãgat de seamã? La hoteluri costã mereu
mai mult camerele single. Dacã luãm una pentru
doi, o sã facem economie.
— Ai dreptate. ªi apoi, veºnicia dureazã mult.
Am face o economie pe cinste. Eºti tare, Fritz! În
sãnãtatea ta!
Luaserãm cu noi o sticlã mare de ºampanie ca
s-o bem cu Lise. Asta am ºi fãcut. Am pus un pahar
pe mormânt ºi, în loc sã udãm florile, am vãrsat
puţină ºampanie. Alice râdea, ºi Alice plângea. Eu
râdeam, ºi eu plângeam. Timpul prezent avea sã
se sfârºeascã, iar noi ne luptam acum ca sã ne pãs-
trãm buna dispoziþie artificialã. Pe urmã, brusc,
totul mi s-a înfãþiºat ca o imensã absurditate. Dacã
existã un loc unde poþi sã-þi spui doar: „viaþa e prea
scurtã“, acela e cimitirul. Era ridicol, ºi atunci am
luat-o de braþ pe Alice, strângând-o tare.
— Trebuie sã rãmânem împreunã. Noi sun-
tem The Beatles.
— Pãi tocmai, ei s-au despãrþit.
— Da, însă toþi fanii lor au fost triºti. Trebuie sã
rãmânem împreunã pentru fanii noºtri. Noi sun-
tem Alice ºi Fritz, vreau sã spun, ºi asta nu-i puþin
lucru totuºi. Dinþii noºtri au o poveste împreunã.
Avem râsete pe deasupra capetelor noastre.
— Da, dar nu se poate.
— ªi dacã te implor? ªi dacã mã arunc la pãmânt,
implorându-te sã rãmâi lângã mine?

163
 — Înceteazã, Fritz. Ai bãut prea mult. ªi eu am
bãut prea mult.
Aºa era, bãuserãm prea mult, dar trebuia sã fugim
de luciditate. Sã ne avântãm în haosul nedesluºit.
Alcoolul îºi fãcea efectul. Alice mergea în patru
labe pe aleile cimitirului, iar eu nici mãcar nu mã
puteam þine dupã ea. Am dat cu nasul de mormân-
tul pictorului Bernard Réquichot ºi era atât de
ciudat sã-i văd numele în acel moment. Mã gândi-
sem adesea la viaþa lui, la sinuciderea lui, la scrierile
lui, iar el era încã acolo, vãzându-mã prin ce trec. Ca
ºi cum posteritatea ratatã îºi aþintea privirea asupra
mea. Alice m-a strigat ºi am încercat s-o ajung din
urmã. Îi vedeam dintr-un unghi drãguþ fesele, ºi
m-am gândit cã n-o sã-i mai ating niciodatã fundul.
Urmând-o, vedeam în faþa ochilor numeroase ima-
gini din povestea noastrã eroticã. Ca un muribund
care vede depãnându-i-se clipele vieþii. Ea îmi umbla
prin minte în toate ipostazele, sfântã ºi excitatã, ºi
aveam sã mor dupã clipele de dragoste cu ea.

Încotro se ducea? Eram ca niºte fiare primitive.

Unul în spatele celuilalt, în patru labe, printre sicrie.
Departe, erau oameni adunaþi. N-am bãgat de seamã
cã Alice s-a oprit ºi am dat peste ea. Ne-am ridicat,
rezemându-ne unul de celãlalt ca sã nu cãdem, douã
cârje umane. Ne-am hotãrât sã mergem înspre gru-
pul pe care-l zăream, uitând unde ne aflam. Soa-
rele ne bãtea în cap ºi asta nu ne ajuta deloc la cât
de beţi eram. Era un soare care mã fãcea sã mã gân-
desc la soarele din ziua cãsãtoriei noastre. Am
oprit-o pe Alice.
— Ce vrei? m-a întrebat.

164
 — Vreau sã-þi spun da.
Alice m-a îmbrãþiºat. Trebuia sã înaintãm, sã
mergem cãtre destinaþia pe care reuºeam s-o vedem,
cãtre pâlcul de oameni. Eram acum printre per-
soane înlãcrimate. Toatã lumea a întors capul spre
noi, vedeam femei plângând, Alice le vedea ºi ea, dar
cred cã eram confuzi, atât de confuzi, din ce în ce mai
confuzi, iar negrul putea foarte bine sã fie de fapt alb,
ºi atunci Alice a strigat:
— Trãiascã mirii!
Am strigat ºi eu:
— Trãiascã mirii!
Un bãrbat s-a apropiat de noi ºi a început sã ne
împingã zdravãn. Pãrea foarte puternic, aproape
un uriaº, cãci ne-a luat pe fiecare de câte-o mânã.
— Ce se-ntâmplã? l-am întrebat noi.
Abia a apucat sã spunã cã aceea era o înmor-
mântare ºi cã ar trebui sã ne fie ruºine. Alice a strigat:
— Trãiascã morþii!
Am vrut sã fac ºi eu la fel, dar, în clipa în care
am deschis gura, am simþit o loviturã în obraz. Am
cãzut pe spate.

Ameþit cu totul, am simþit totuºi cã eram dus pe

braþe de cineva. Mi-am revenit abia pe bancheta unei
dube de poliþie. Alice era în faþa mea. Eram doi delinc-
venþi pierduþi într-o dupã-amiazã, în plin chiul de
la ºcoalã. La secþie, am fost vârâþi într-o celulã pen-
tru dezalcoolizare. Venindu-mi în simþiri, am reuºit
sã îngaim urmãtoarele:
— Nu-i deloc bine ce-am fãcut.
— A nu, nu-i deloc bine! a rãspuns ºi ea, abia
înãbuºindu-ºi râsul.

165
 — Te rog, Alice, nu mã face sã râd. Mi-e foarte rãu.
Atunci ea s-a apropiat de chipul meu ca sã con-
state pagubele. Aveam sânge la gurã ºi mã simþeam
teribil de umflat.
— Ai un dinte spart, a spus Alice.
— Care? am întrebat imediat.
— Al nostru, Fritz. Al treilea de sus. Da, ãsta e
dintele care þi s-a spart.
Am rãmas încremeniþi. Totul nu era încã decât
o problemã de dinþi.

Ne-au dat drumul sã plecãm la sfârºitul zilei.

Tocmai se lãsase noaptea, ºi mi s-a fãcut rãu. Alice
a plecat departe de mine, undeva unde nu-i mai
vãd spinarea. Eu m-am întors acasã ºi am înghiþit
douã somnifere. A doua zi, n-am putut sub nici o
formã sã lucrez. Am ieºit pe la prânz. Abia când
am ajuns afarã am izbucnit în plâns. N-a durat prea
mult. Numai câteva minute, dar mi-a fãcut bine. Am
intrat într-un magazin de jucãrii, apoi m-am dus
într-o librãrie ºi în cele din urmã am ajuns într-un
magazin de DVD-uri. Am vãzut unul cu filmul lui
Ettore Scola Ne-am iubit atât de mult ºi m-am
gândit: „Ne-am despãrþit atât de mult.“ Am zãbo-
vit ceva vreme în faþa acelui film, i-am privit titlul,
i-am privit afiºul ºi am vrut sã mã refugiez acolo,
înãuntru, într-un film italian din anii ’70.
EPILOG
 A scrie despre Schopenhauer nu este cel mai bun
mijloc de a-þi ridica moralul. Cred cã toatã viaþa am
avut ambiþia acestei cãrþi pe care n-o voi scrie nici-
odatã. Acum pot sã spun asta. E ca atunci când îþi
faci bagajele, dar nu mai pleci. Aº fi vrut sã scriu
cinci volume sau, de ce nu, zece volume, sau treizeci
ºi douã de volume despre Schopenhauer, de ce sã
nu-i inventez viaþa la nesfârºit, ca pe toate acele vieþi
pe care le-am parcurs, pe care le-am rezumat; ca pe
propria-mi viaþã, care trece, simt cã trece, simt
asta la nivelul genunchilor care ruginesc în tãcere,
fãrã sã spunã nimic, ºi am impresia cã vãd bãtrâ-
neþea foarte aproape de mine, ca pe un prieten din
copilãrie cu care mã-ntâlnesc din întâmplare. Oare
facem cu toþii la un moment dat un soi de bilanþ?
ªi dacă da, ce-ar trebui sã spun despre viaþa mea
acum, când am patruzeci de ani, când am învãþat
singurul lucru care are valoare: pierderea fericirii?

Lucrez la Larousse. Dupã multe ezitãri, dintr-un

soi de nevoie absolutã de a-mi bea cafeaua cu cineva
(fie ºi cu un subaltern mut), m-am întors la editură.
Sunt unul dintre cei mai vechi angajaþi, am petrecut

169
deja douãzeci de ani aici, ºi lumea m-a poreclit
„amintirea“. Ceea ce e paradoxal pentru cineva
care vrea cu orice preþ sã uite ce a trãit. Este o ocu-
paþie care-mi procurã prea puþine prilejuri de a
mã întâlni cu femei. Uneori, vin stagiare noi, dar
mã simt atât de bãtrân, încât nici mãcar nu mai
încerc sã le cuceresc. Am avut totuºi câteva aven-
turi, dintre care una a durat doi ani, cu mama unuia
dintre prietenii fiului meu. A avea un copil se poate
dovedi foarte rentabil pentru propria viaþã afec-
tivã. La ºcoalã, ºedinþele cu pãrinþii sunt un ade-
vãrat cuib al adulterelor.

Sunt atât de emoþionat sã vãd cum a crescut

Roman. E un bãiat sensibil, drăguţ, tot timpul des-
chis faþã de ceilalþi. Regret un singur lucru: nu are
nici o înclinaþie artisticã. Mai rãu, detestã să citească.
Cu prenumele pe care îl poartã ºi cu profesia mamei
lui, asta poate pãrea aproape o sinucidere a origi-
nilor. Cred cã, asemenea multor tineri, Roman nu
ºtie de fapt ce va face mai târziu. Deocamdatã, îi
e mintea la fete. Îmi vorbeºte despre unele dintre
ele ºi îl vãd cum roºeºte. Port discuþii ca între
bãrbaþi cu bebeluºul meu.

Amorul, mã gândesc adesea la el. Am fost atât

de neîndemânatic cu femeile, atât de ridicol în poveº-
tile mele de dragoste. Am trãit strâmtorat ºi înþeleg
acum cã totul are legãturã cu acea îngustime afec-
tivã a pãrinþilor mei. Am trãit viaþa unui bãrbat
timorat la ideea imensitãþii lumii. Nu am reuºit sã
cãlãtoresc mult ºi m-am uitat întotdeauna cu spaimã
la cãrþile poºtale ale pãrinþilor mei. Dacã m-am dus
de câteva ori în Elveþia ca sã caut ceva, niciodatã n-am

170
ºtiut bine ce anume cãutam, cu siguranþã o oazã
de calm ºi un refugiu. Dar atenþie, nu trebuie sã cre-
deþi cã viaþa mea la patruzeci de ani nu e palpitantã.
Am prieteni, am un fiu minunat, o slujbã care mã
stimuleazã pe plan intelectual, o poveste de dragoste
care tocmai s-a sfârºit, dar care a fost presãratã cu
câteva momente emoþionante, ca sã nu spun fru-
moase digresiuni erotice, am pasiuni ºi oameni pe
care îi admir, de la Franz Schubert la John Coltrane,
de la Willem de Kooning la Witold Gombrowicz, ºi
opere pe care le ador, de la King Kong de Frank
Zappa la Angoasa supliciului lichid de Salvador
Dalí, ºi lucruri pe care le îndrãgesc, precum rizoto
cu ciuperci, un rizoto cu ciuperci e ceva ce te face
sã te simþi bine, ºi pot, de asemenea, sã mãrturisesc
o pasiune pentru supã ºi, în general, pentru tot ce
nu se mestecã, sunt aproape complet, pentru cã îmi
place ºi sportul, îmi place sã ascult meciurile de
fotbal la radio ºi îmi place sã alerg, alerg ºi apoi mã
aºez ca sã privesc femeile trecând, câteodată nãsco-
cesc poveºti despre ele, mi se întâmplã sã plâng ºi
sã râd, îndrãgesc câte-un film prost ºi mã gândesc
adesea la bunicul, pe care l-am iubit atât de mult, ºi
mã mai gândesc la Iris, care a fost totuºi importantã,
la Émilie de asemenea, la Céline, desigur, la Char-
lotte, ºi apoi la alte prenume din alte penumbre,
dar Alice este cea care rãsare mereu, tot timpul
Alice este aici, nemiºcatã, cu râsete auzindu-se încã
pe deasupra capetelor noastre, ca ºi cum prima
iubire ar fi o condamnare pe viaþã.

La câteva luni dupã ultima noastrã despãrþire,

ea îmi trimisese un mesaj de ziua mea, la care-i rãs-
punsesem imediat, propunându-i sã ne vedem. Dar

171
n-a dat curs propunerii mele. Fusese doar un mod
de a-mi spune cã e acolo, cã se gândeºte la mine,
însã cã nu trebuie sã ne întâlnim. Mi-a fost necaz pe
ea, mult necaz. Pentru cã, în momentul în care primi-
sem mesajul, tocmai începeam sã mã simt mai bine.
Atunci, mi-am schimbat numãrul de telefon ºi m-am
refugiat din nou în anonimat. N-am mai ºtiut nimic
de ea. N-am ºtiut cã mai avusese de suferit şi
dupã moartea surorii ei, fiindcã tatãl îi murise
într-un accident de maºinã la scurt timp dupã aceea.
ªi cã aceastã a doua dramã o aruncase pe mama ei
într-o depresie profundã. Încetul cu încetul, Éléo-
nore se închisese în tãcere. Alice a fost tare, foarte
tare ca sã îndure explozia familiei ei, ºi sã vedeþi
cum s-a comportat: s-a concentrat numai ºi numai
asupra fiicei ei. Nimic nu mai exista în afara nevoii
de a-ºi ocroti copilul. Viaþa sa de femeie nu mai conta.
Oricum, de când mama ei se cufundase în muþenie,
Alice era incapabilã sã facã ºi sã simtã dragoste.
Soþul ei plecase, era mai bine aºa. Am aflat că s-a
recãsãtorit acum câtva timp cu o cântãreaþã destul
de cunoscutã. În fine, asta dupã cât mi s-a spus,
pentru cã eu unul nu o cunoºteam. Nu figureazã încã
în Larousse. Aºa au trecut anii în continuare,
înainte ca noi doi sã ne regãsim, încã o datã. Cãci
da, Alice ºi cu mine ne-am reîntâlnit, ºi pentru asta
numai hazardul a fost rãspunzãtor.

Copiii noºtri erau de-o seamã ºi, ca mulþi tineri

de vârsta lor, împãrtãºeau unele pasiuni. Caroline
ºi Roman erau în plinã perioadã hippie, când fumezi
primele jointuri, când îþi boicotezi frizerul ºi ceasul
deºteptãtor. Era perioada muzicii psihedelice ºi a
idolilor. Îl admiri pe Che Guevara, o admiri pe Janis

172
Joplin ºi îl admiri pe Jim Morrison. Solistul de la
The Doors, înmormântat în cimitirul Père-Lachaise,
este în continuare venerat de cohorte de fani, din ce
în ce mai mult, ca un mit nemuritor. Ar fi fost un moº
acum ºi încercam sã mi-l imaginez. Ca ºi John Len-
non sau Elvis Presley; mã gândesc deseori la viaþa
posibilã a celor care au murit, la operele pe care nu
le vom cunoaºte niciodatã. Cum ar fi arãtat Jim Mor-
rison astãzi, la ºaptezeci de ani? Îmi imaginez cã ar
avea telefon mobil ºi cã ºi-ar citi e-mailurile.

Mi-era încã dor de Alice, dar într-un mod din

ce în ce mai potolit, ca atunci când suferim de o
uºoarã formă de nebunie. Ea curgea prin venele
trecutului meu. Nu exista zi sã nu mã bântuie vreuna
dintre amintirile noastre. Alice aici, Alice dincolo,
o ceartã în germanã în ziua în care am venit sã o
caut ºi aveam agãþatã la gât o pancartã, totul îmi
pãrea acum minunat, prin filtrul liniºtitor al anilor;
pânã ºi la drama noastrã puteam sã mã gândesc
acum fãrã sã mã treacã toate apele. Alice era fru-
museþea mea ºi avea sã fie mereu, frumoasa micului
stãpân ce sunt eu, înghesuit în regatul meu, ridicol
în trecut ºi pânã-n ziua de azi, aceastã zi în care
am s-o revãd; încerc acum un sentiment de tandreþe
nesfârºitã pentru copilandrii care am fost.

Ce ciudat era sã o revãd într-un cimitir. Aproape

zece ani dupã ce o pierdusem tot într-un cimitir.
Ca ºi cum timpul petrecut unul fãrã celãlalt n-ar
fi existat niciodatã. Mã îndepãrtasem puþin de ceata
de tineri, iar ea a ieºit din acea mulþime. Inima a
început sã-mi batã tare, ºi cred cã ºi ei, pentru cã
a venit înspre mine cu un surâs întrerupt de mici

173
tresãriri nervoase. ªi iatã-ne acum unul în faþa celui-
lalt. Nemiºcaþi.
— Ce nebunie sã ne vedem aici!
— Da, e o nebunie, a rãspuns ea, cu vocea ei
care-mi lipsise atât de mult.
— Ce faci aici?
— O însoþesc pe fata mea. S-au întâlnit pentru
cã se-mplinesc cincizeci de ani de la moartea lui
Jim Morrison.
— ªtiu. Eu îl însoþesc pe fiul meu. Dar e prea multã
lume, aºa cã am preferat sã stau deoparte.
— Da, asta am fãcut ºi eu.
Dupã un timp am întrebat-o:
— O duci bine?
— Da. ªi tu?
— Da, merge.
—…
—…
— Mã bucur sã te vãd.
— ªi eu mã bucur.
Nici mãcar nu ne-am îmbrãþiºat. Dar, brusc,
ne-am sãrutat, petrecându-ne braţul pe dupã umeri.

Aºadar veniserãm acolo pentru a-i însoþi pe copiii

noºtri când îi aduceau un omagiu lui Jim Morrison.
Agonizând în cadã, oare ºi-o fi închipuit el cã va
ajunge un mit? Cã o jumãtate de secol mai târziu
avea sã fie în continuare adulat de copiii copiilor
copiilor celor care îl cunoscuserã? ªi mai ales: ºi-o
fi imaginat el oare cã Alice ºi Fritz, eroi din alte
vremuri, se vor regãsi graþie lui în mulþimea de
admiratori? Poate cã nu trãise ºi nu murise decât
pentru asta, la urma urmei.

174
 *
Jim Morrison (1943–1971): cântãreþ mitic din
trupa The Doors, legendar pentru jocul lui de scenã
uneori obscen. A fost de asemenea poet. A murit la
Paris, cu siguranþã din pricina unei supradoze, deºi
existã multe teorii contradictorii. Fãrã voia lui, a
prilejuit reîntâlnirea dintre Alice ºi Fritz.

*
M-am gândit la toate biografiile pe care le-am
putea scrie integrând în ele viaþa anonimilor, preci-
zând ce anume au reuºit sã schimbe starurile, fãrã
sã vrea, în jurul lor. Jim Morrison ne adusese din nou
împreunã. Ar fi trebuit ca toþi artiºtii sã moarã la
Paris. Se auzea în depãrtare muzica sfâºietoare din
The End. Caroline s-a întors prima, pãrea foarte
emoþionatã, aproape sfârºitã, ca ºi cum ar fi vãzut
pe viu un concert The Doors. Mi se părea atât de ciu-
dat sã o descopãr pe fiica marii iubiri a vieţii mele.
Era atât de mult din Alice în ea, încât nu puteam
decât s-o iubesc. Cu toate cã încercam şi un uºor
sentiment de ruºine pentru aceastã atracþie. S-a întors
ºi Roman, în aceeaºi stare ca ºi Caroline. ªi astfel
am fost împreunã toþi patru. Alice i-a explicat fetei
cine sunt, iar ea m-a privit de parcã s-ar fi întâlnit
cu un mit din viaþa mamei ei. Eram un fel de Jim
Morrison, dacă scoteam din ecuaţie rockul, drogul
ºi poezia. ªi eu îi vorbisem lui Roman despre Alice,
iar el o privea cu o anumitã emoþie. Dar era o emo-
þie mult mai ºtearsã decât cea pe care mi-o stârnise
întâlnirea cu Caroline.

175
 Am mers încet pe alei. Aveam parte cu adevãrat
de o zi frumoasã. Morþii ne înconjurau, dar era una
dintre cele mai vii zile din viaþa mea. Mã simþeam
uºor, fericit ºi mã uitam la fiul meu, care mergea
în faþa mea cu Caroline. Era ridicol, era discret, ºi
totuºi se vedea: cei doi se plãceau. Alice ºi cu mine
ne-am privit fãrã sã spunem nimic, însã în acea
tãcere ne întrebam, cu siguranþã, acelaºi lucru: dacã
ei aveau sã reuºeascã ceea ce noi rataserãm. ªi
dacã, în viitor, copiii noºtri aveau să meargã cot
la cot, cu râsete pe deasupra capetelor lor, sã mear-
gã aşa multã vreme fãrã sã se despartã.

La un moment dat, am vrut sã fac o pozã cu tele-

fonul mobil. Alice a rãmas alãturi de mine. Caroline
ºi Roman s-au întors cu faþa spre noi, protestând
totuºi puţin la ideea cu fotografia. Dar faptul că
săreau amândoi cu gura pe mine îi unea şi mai mult.
Îmi intrau acum în cadru, potriveam zoomul pe
chipul lor, încet, ºi îi auzeam cum îºi pierd rãbda-
rea, însã eu voiam sã mã bucur de acea clipã în
tihnã ca sã le statornicesc întâlnirea; mai era ºi
altceva în joc în fotografia aceea, ceva ce nu þinea
de ei; însã Alice ºi cu mine ºtiam ce anume: părea
o întâmplare sublimã, ocrotitã de o luminã blândã,
neobişnuită pentru acea perioadã, o luminã în
afara regulilor. Îi aveam pe amândoi în cadru ºi
le-am putut vedea chipul, erau copiii noºtri. În
clipa aceea m-a strãfulgerat o ciudatã revelaþie:
amândoi aveau ceea ce se cheamã „dinþii fericirii“,
strungăreaţă.

Sfârºit
 1 Yasushi Inoue, Puºca de vânãtoare
2 Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui
3 Yukio Mishima, Dupã banchet
4 Yasunari Kawabata, Frumuseþe ºi întristare
5 Yasunari Kawabata, O mie de cocori
6 Yukio Mishima, Templul de aur
7 Paulo Coelho, Veronika se hotãrãºte sã moarã
8 Patrick Süskind, Parfumul
9 Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale
10 Giovanni Arpino, Parfum de femeie
11 Aleksandr Soljeniþîn, O zi din viaþa
lui Ivan Denisovici
12 Mario Vargas Llosa, Mãtuºa Julia ºi condeierul
13 Marguerite Yourcenar, Alexis sau Tratat despre lupta
zadarnicã
14 Andreï Makine, Pe vremea fluviului Amur
15 Nina Berberova, Cartea fericirii
16 Pär Lagerkvist, Baraba
17 Patrick Süskind, Porumbelul
18 Nina Berberova, Învierea lui Mozart
19 Pascal Quignard, Toate dimineþile lumii
20 Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian
21 Leif Panduro, Ferestrele
22 Mihail Bulgakov, Maestrul ºi Margareta
23 Paulo Coelho, Al cincilea munte
24 Andreï Makine, Muzica unei vieþi
25 Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici
26 Florin Manolescu, Misterul camerei închise
27 Paulo Coelho, Alchimistul
28 Paulo Coelho, Diavolul ºi domniºoara Prym
29 Carlos Fuentes, Instinctul lui Inez
30 Marguerite Duras, Amantul
31 James Joyce, Oameni din Dublin
32 Alessandro Baricco, Novecento
33 Péter Esterházy, O femeie
34 Pascal Quignard, Terasã la Roma
35 Paulo Coelho, La râul Piedra am ºezut
ºi-am plâns
36 Nina Berberova, Acompaniatoarea
37 Hubert Lampo, Madona din Nedermunster
38 Pär Lagerkvist, Piticul
39 Nina Berberova, Trestia revoltatã
40 Richard Bach, Pescãruºul Jonathan Livingston
41 Friedrich Dürrenmatt, Pana de automobil
42 Heinrich Böll, Onoarea pierdutã
a Katharinei Blum
43 Paulo Coelho, Manualul rãzboinicului luminii
44 Marguerite Yourcenar, Obolul visului
45 Friedrich Dürrenmatt, Fãgãduiala
46 Adolfo Bioy Casares, Invenþia lui Morel
47 Mario Vargas Llosa, Cine l-a ucis pe Palomino
Molero?
48 Daniel Keyes, Flori pentru Algernon
49 Adolfo Bioy Casares, O pãpuºã ruseascã
50 Carlos Fuentes, Diana
51 Alain de Botton, Eseuri de îndrãgostit
52 Patrick Modiano, Micuþa Bijou
53 Tennessee Williams, Primãvara la Roma
a doamnei Stone
54 Mario Vargas Llosa, Elogiu mamei vitrege
55 Carlo Frabetti, Cartea iad
56 William Maxwell, La revedere, pe mâine
57 Apostolos Doxiadis, Unchiul Petros ºi
Conjectura lui Goldbach
58 Carson McCullers, Rãsfrângeri într-un ochi de aur
59 Martin Walser, Cal în fugã
60 Martin Page, M-am hotãrât sã devin prost
61 William Golding, Zeul scorpion
62 Torgny Lindgren, Legende
63 Marguerite Yourcenar, Lovitura de graþie
64 Robert Musil, Rãtãcirile elevului Törless
65 Siegfried Lenz, Moºtenirea lui Arne
66 Ludmila Uliþkaia, Soniecika
67 Imre Kertész, Drapelul englez
68 Karel Čapek, Cartea apocrifelor
69 Glendon Swarthout, Binecuvântaþi animalele
ºi copiii
70 Mihail Sebastian, Femei
71 Georges Bernanos, O crimã
72 Franz Werfel, Agapa absolvenþilor
73 Vladimir Nabokov, Maºenka
74 Natsume Sōseki, Cãlãtoria
75 Mircea Cãrtãrescu, De ce iubim femeile
76 Michel de Ghelderode, Povestiri crepusculare
77 Bernardo Atxaga, Memoriile vãcuþei MU
78 Ludmila Uliþkaia, Înmormântare veselã
79 David Foenkinos, Potenþialul erotic
al soþiei mele
80 Paul Guimard, Strada Le Havre
81 Helmut Krausser, Caniºul divei
82 Roger Caillois, Pilat din Pont
83 André Pieyres de Mandiargues, Muzeul negru
84 Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un
carnet gãsit
85 Paul Guimard, Bunurile vieþii
86 Adolfo Bioy Casares, Dormind la soare
87 Ermanno Cavazzoni, Calendarul imbecililor
88 Ludmila Uliþkaia, Minciunile femeilor
89 Martin Page, Libelula
90 Alan Lightman, Visele lui Einstein
91 Vladimir Nabokov, Vrãjitorul
92 Nina Berberova, Doamnele din Sankt-Petersburg
93 Alfredo Bryce Echenique, Ghidul trist al Parisului
94 Radu Albala, Femeia de la miezul nopþii
95 Rafael Sánchez Ferlosio, Peripeþiile lui Alfanhuí
96 Catherine Locandro, Clara Noaptea
97 Paul Bowles, Sus, deasupra lumii
98 Carlos Fuentes, Constancia
99 Ulrich Plenzdorf, Noile suferinþe ale tânãrului W.
100 Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite
101 Camillo Boito, Senso
102 Juan José Saer, Martorul
103 Sergio Bambaren, Delfinul
104 David Garnett, Femeia-vulpe
105 Evgheni Zamiatin, Nãvala apelor
106 César Aira, Varamo
107 Parlange, Vincent Lestréhan, Macii bãtrâneþii.
Sade la ospiciu
108 Alain de Botton, Despre farmecul lucrurilor
plictisitoare
109 Sergio Bambaren, Steaua. O poveste de Crãciun
110 Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul
Dumnezeu
111 Hjalmar Söderberg, Doctor Glas
112 Dinis Machado, Ce spune Molero
113 Pierre Boulle, Arheologul ºi misterul lui Nefertiti
114 Serghei Dovlatov, Rezervaþia Puºkin
115 Evan H. Rhodes, Prinþul din Central Park
116 G.K. Chesterton, Omul care era Joi
117 Herman Melville, Bartleby
118 Adolfo Bioy Casares, Dintr-o lume în alta
119 Iasushi Inoue, Maestrul de ceai
120 Laurent Seksik, Consultaþia
121 Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde
122 Yasunari Kawabata, Þara zãpezilor
123 Pierre Charras, Noapte bunã, blândul meu prinþ
124 Laurent Graff, Strigãtul
125 Romain Gary, Clar de femeie
126 Herman Melville, Benito Cereno
127 Martin Page, O perfectã zi perfectã
128 Ryūnosuke Akutagawa, Rashō mon
129 Charles Dickens, Viaþa Domnului nostru scrisã
special pentru copiii lui
130 Mori Ōgai, Gâsca sãlbaticã
131 Rui Zink, Cititorul din peºterã
132 Nicolae Strâmbeanu, Turnul de Apã
133 Hjalmar Söderberg, Jocul serios
134 David Foenkinos, În caz de fericire
135 Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei
136 Radu Paraschivescu, Cu inima smulsã din piept
137 Alexandre Jardin, Fanfan
138 Agneta Pleijel, Chirurgul reginei
139 Sébastien Doubinsky, Cartea mutã
140 Piotr Bednarski, Zãpezile albastre
141 Laurent Graff, O singurã fotografie
142 Heimito von Doderer, Ultima aventurã
143 Bernlef, Nãluciri
144 Guillermo Martínez, Despre Roderer
145 Yasushi Inoue, Dragostea, ºi moartea,
ºi valurile
146 ªerban Foarþã, Roºul uºor e rozul iluzor
147 Michel Tournier, Vineri sau viaþa sãlbaticã
148 Marco Santagata, Copistul
149 Yukio Mishima, Soare ºi oþel
150 Barbey d’Aurevilly, Cea mai frumoasã iubire
a lui Don Juan
151 August Strindberg, Insula Preafericiþilor
152 Ludmila Uliþkaia, Cei dintâi ºi cei de pe urmã
153 Arthur Koestler, Întuneric la amiazã
154 Erri de Luca, În numele mamei
155 Carsten Wunn, Bozo ºi cu mine
156 Laurent Graff, Cãlãtorie, cãlãtorii
157 Oscar Wilde, Crima lordului Arthur Savile
158 Simon Van Booy, Vieþile secrete ale îndrãgostiþilor
159 Milena Agus, Mal di pietre
160 Serghei Dovlatov, Compromisul
161 Jason Brink, Dac-aº fi o muscã
162 Lev Tolstoi, Cuponul fals
163 Mori Ōgai, Dansatoarea
164 Elena Bocioriºvili, Povestea unei fete ºi a unui pian
cu coadã
165 Martin Page, O poveste de dragoste, poate
166 Henry James, Desenul din covor
167 Paul Bailey, Unchiul Rudolf
168 Colette, Curtezana
169 Alexandre Jardin, Fiecare femeie este un roman
170 Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici (traducere nouã)
171 Juan José Millás, Douã femei la Praga
172 Yasunari Kawabata, Sunetul muntelui (traducere nouã)
173 Rui Zink, Aºteptarea
174 Amos Oz, Deodatã în adâncul pãdurii
175 Yasunari Kawabata, O mie de cocori (traducere nouã)
176 Jenny Erpenbeck, Pãdurea Klarei
176 Ádám Bodor, Zona Sinistra
178 Michael Leiris, Aurora
179 Emil Andreev, Râul de sticlă