Şoricel de bibliotecă

A fost odată un şoricel de bibliotecă.
Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. 

Ea îl  trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce
trebuiau devorate.

Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac,
deoarece, la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor groase,
primea un păhărel ­ cȃt un  degetar ­ cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi; pare­se pentru a aduna multe cunoştinţe şi a
deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor.  Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al
şoricelului bucătar.

Însă, un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale, care
începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

­Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă.  E specialist în matematică şi astronomie, în chimie şi
botanică.  Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza.  Doar partiturile pentru pian nu le­a putut digera încă …
Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg: este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti, 
apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă.  Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi la
fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval, furat cu mare
demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o carieră
de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într­o zi, însă, ce să vezi?  Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră
pentru a căuta o carte cu poveşti.  Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici
pricepere să scape, şi acum se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

­Ce­mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai
scumpe.

­Eu?  Studiez!  răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de
această corvoadă!

­Sper că nu mi­ai mȃncat şi cartea cu poveşti!  Dacă mi­ai mȃncat­o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!

­Nu, pe asta nu! zise el uşurat.  Mama a zis că nu­mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

­Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul.  Spune­i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel
atȃt de ambiţios ca tine.  De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într­o casă mai mare. 

­O să­i spun, domnule!  Dar, vă rog, la plecare, puteţi să­mi daţi si mie să citesc ceva… mai uşor?

Aşa se face că micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a
scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.
  

Mica rază

A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca puțin de acasă, pentru a călători
prin lumea poveștilor.  Nu trebuia decȃt să deschidă o minunată carte cu poze,
să citească două­trei rȃnduri și gata, era departe… Atȃt de departe, ȋncȃt nu mai
vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai plecase.

Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică.  Fiarele
pădurii și vrăjitoarele nu aveau nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le stătea ȋn
putere să se lupte cu oameni adevărați.  Atȃt de minunată era priveliștea oferită
de fiecare pagină, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte, printre gȃndurile sale, tot mai viu colorate.  Și, prin
cȃte ȋntȃmplări noi trecea, din toate păstra cȃte un ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de el.

Ȋntr­o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat să se ȋntȃlnească?  Știu ce veți spune:
cu un lup!  Dar, nu, nu­i deloc așa, dădu nas ȋn  nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină vreme, de acasă, pe
firul aceleiași povești. 

­Bună!  Ce coincidență fericită! zise băiețelul.

­Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i­o oferi colegului său foarte mirat.

­Dar eu.. nu pot să­ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să culeagă o floare ȋntr­o poveste.  Dacă ar fi
fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori adevărate, i­ar fi fost destul de ușor, dar, aici, pe el florile nu ȋl ascultau…

­Dacă o să te ȋntorci ȋn lumea aceasta, o să­ți dai seama foarte curȃnd cum stau lucrurile. 

­Da?  Atunci o să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece avea de jucat o partidă de fotbal.

Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu­se după un iepure de cȃmp, care tocmai ajunse la ușa
vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu­și micuța musafiră ȋnăuntru.

­Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos.  Am citit multe despre dumneavoastră.

Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr­un joben și­l ȋntinse fetiței, căreia se
vedea că ȋi era cam foame.

La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara Minunilor și rețete pe bază de legume, musafira
ȋși luă rămas bun.

Avea mult de colindat.  Foarte mult.  Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu­și prea găsea.  Și, parcă, nici chef.

­Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.
La ce bun să mă mai ȋntorc?  Acolo nimic nu este la fel de plăcut.  Toate sunt amestecate.  Binele nu se mai
deosebește de rău, nici adevărul de minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor.  Și că am primit, ȋn
sfȃrșit, puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!

Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Basmelor:

­Nu, draga mea.  Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că ești cu adevărat un suflet curat și frumos,
nu este de dorit să lași lumea ta.  Dacă toți cei buni s­ar refugia ȋn povești, cine ar mai schimba­o?  Cine ar mai
lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i­ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar străluci doar ȋn cărți, cine ar mai
lumina zilele vieții de pe pămȃnt? 

Du­te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind!  Noi nu avem puterea oamenilor de a trece de
pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.  Aceasta, numai copiii ca
tine o pot face.  Ia tot ce ȋți este de folos.  Cheamă­ne  cȃnd ȋți va fi o greu.  Ȋntoarce­te cȃnd ȋți va fi dor.  Dar nu
rămȃne aici.  

Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!

Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Basmelor și se ȋntoarse ȋn lumea ei.

Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr­un caiet, ȋn care eu n­am putut să mă
strecor din cauza unui lăcățel de argint.  Dar simt și cred... că acolo ȋncepea o nouă poveste…

Lenea și Prostia

Au fost odată două surori: Lenea și Prostia.  Nimic nu le plăcea din tot merită prețuit
pe lume: nici Bucuria cea simplă, nici Frumusețea cea armonioasă, nici Respectul
cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie.  Nici una, nici alta…

Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău. 

Dar,  unde și cum să o alunge?   Munca era pretutindeni.   Oriunde era nevoie, ea
ȋntindea grabnic o mȃnă de ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era loc sub soare
pe care să nu­l poată preface  ȋntr­un colțișor de rai cum Lenea nu a ajuns să vadă
vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l­a imaginat.

Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori răuvoitoare alergară la Viclenie:

­Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această pacoste!

­Care pacoste, dragelor?

­Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr­un singur glas.

­Munca? rȃse Viclenia.  Cum așa?  Dar ce rău vă poate face vouă Munca?  Ori sunteți proaste amȃndouă, ori vă
e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe care le trageți fiecare de pe urma ei.  Dar, fie, o să vă ajut, ȋn schimbul
unei frumușele sume de bani! 

­Bani?  De unde bani?  Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!

­Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia, cunoscȃndu­le bine pe amȃndouă.  Cu niciun chip
nu le­ar fi făcut un serviciu ȋnainte de a­și vedea plata.

­Tu ești cea vicleană.  Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără niciun efort! ȋndrăzni Lenea.

­Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți­i dăm! zise Prostia, mȃndră de ea.

Minunȃndu­se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine să le servească o lecție celor două,
decȃt să­i facă Muncii de petrecanie. 

­Bine, uite, cum faceți!  Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă.  Și, cȃnd vedeți că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va
spune așa: 

­Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face!  Dar tu nu știi să visezi ca mine!  Tu te mulțumești cu cȃt reușești să
ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea ȋți dă aripi… Ȋntr­o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești!  Ȋndrăznește,
aruncă iute uneltele și lasă­ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte și mai nobile realizări,
către cele mai frumoase cȃștiguri…

Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd­o cum să grăiască:

­O, Muncă, nu te­ai plictisit ȋncă?  Nu vezi că totul e ȋn zadar?  Ce faci azi, mȃine se strică.  Ce crești azi, mȃine
moare.  Totul e inutil… Și mereu la fel… Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul.  Ai putea
avea mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i­ai pune, ca mine, pe cei proști să muncească!

La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice. 

Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de­a binelea, timp ȋn care Lenea crezu că visează
la cele zise de ea… Iar după ce se trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt Prostia crezu
că meditează la ȋnțeleptele­i sfaturi… 

Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă…  Căci, iată, sosise vremea ca Munca să culeagă
roadele faptelor, să­și ia plata pentru nădejde și s­o ȋmpartă tuturor, cu folos. 

Obișnuite să­i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului că au greșit, mȃndrele surori nu
primiră din darurile Muncii nimic…

Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu altceva decȃt cu vorbe grele, pe care
oricum nu a pus niciun preț.

Muchi
 A fost odată o familie de rozătoare simpatice, cu urechi lungi și nu chiar
așa de pleoștite.
Locuința lor era la marginea pădurii, ȋntr­o căsuță bine ascunsă de
privirile oamenilor.

Din cȃnd ȋn cȃnd, Muchi, mama iepurașilor Kuchi și Țuchi, ieșea din
căsuță, străbătea tot cȃmpul cu cereale, toate grădinile cu verdețuri și se
oprea, ciulind bine urechile, lȃngă zidul unei școli.  Acolo, ȋn școala
aceea, Muchi ȋntȃlnise o ȋnvățătoare, care avea atȃt de mulți copii, ȋncȃt
biata mamă a celor doi iepurași nu putea să priceapă cum ȋi educa pe toți
și ȋncă foarte bine.

Ȋnvățătoarea și­a dat lesne seama că Muchi e tare necăjită din pricina urecheaților ei, așa că a hotărȃt să o
ajute.  Ȋmpreună au pus la cale un plan care avea să dea rezultate, ȋnsă numai peste o vreme, după ce micuțele
rozătoare  se vor fi convins de gustul dulce al morcovilor meritați pe deplin și de gustul din cale afară de amar al
celorlalți.

Ȋn fiecare dimineață, pentru a ȋnvăța cum să­și pună planul ȋn aplicare, Muchi venea la școală, istovită, după ore
de alergat desculță printre verze și salate, care nu erau nici pe departe mai ȋmbietoare decȃt pacea și buna
ȋnțelegere din familia ei.   Kuchi și Țuchi, plini de neastȃmpăr, nu o puteau urma mai mult de cȃțiva metri,
preocupați să se joace ori să roadă tot ce găseau de ros prin ȋmprejurimi.

Așa se face că, după zile ȋntregi de chin, Muchi reuși să afle și să se deprindă cu o tehnică nouă ȋn educarea
răzgȃiaților și leneșilor ei copii, cărora nici la cele mai aspre amenințări nu li se mai zbȃrlea vreun fir din blăniță. 
Cum frica era un cuvȃnt necunoscut pentru ei, iar recompensele nu ȋi interesau, dat fiind că oricum aveau cam
tot ceea ce ȋși doresc  niște iepurași mofturoși, singura metodă rămăsese cea pe care Muchi avusese norocul să
o ȋnvețe.

­Mama, nu mă pedepsești?  ajunsese Kuchi să o ȋntrebe nedumerită la capătul unor eforturi disperate de a
scoate din fire.

­Nu, draga mea, nu te pedepsesc! răspundea mama, păstrȃndu­și calmul.

­ Uite, am mai făcut o trăznaie! sărea Țuchi, explicȃnd ce și cum, cu lux de amănunte, ca pentru a cȃștiga
bătălia decisivă cu pacea din inima și zȃmbetul de pe chipul mamei sale.

­Te privește, dragul meu! ȋi răspundea Muchi, interesată sincer de transformarea ȋn bine a micuțelor făpturi.

Iepurașii erau uluiți.  Hotărȃră să ȋncerce și altfel.

­Dacă ȋmi fac lecțiile repede și corect, ce ȋmi dai? ȋntreba Kuchi, intuind că nu va mai primi, de data aceasta,
nimic.

­Fă­ți lecțiile repede și bine și vei vedea! ȋi răspundea mama, fără a­i promite ceva din cele de altădată.

­Dar eu, pot să ies cu iepurașii pe cȃmp și să nu­mi strȃng jucăriile? căuta Kuchi să provoace un nou scandal pe
aceeași temă ȋnvechită a ordinii la locul de joacă.

­Firește, ce te­ar putea reține? se arăta mama tot mai permisivă, spre surprinderea odraslelor cărora acum chiar
că li se pleoștiseră urechile.

După cȃteva zile, ȋn care făcură doar ce au dorit, au incălcat toate regulile și au ȋncercat tot ce le­a stat ȋn putință
pentru a o enerva pe Muchi, iepurașii se văzură nevoiți să o ȋntrebe:
­Mama, tu de ce nu ne mai pedepsești ca ȋnainte?

­Nu vă mai pedepsesc, micuții mei, din iubire pentru voi.  A fost nevoie să ȋnțeleg că vă pedepsesc
destul...faptele voastre. 

­Și de ce nu ne mai răsplătești cum ne răsplăteai?

­Pentru că ceea ce contează cu adevărat este mulțumirea voastră, nu a mea! Răsplata ascunsă pȃnă și ȋn cea
mai mică faptă bună este mai mult decȃt orice v­aș putea oferi.

­Te iubim, mama!  Te rugăm să ne ierți! plȃnseră amȃndoi iepurașii, ȋnțelegȃnd cȃt de amară i­au făcut viața.

Apoi se duseră ȋn grădină, de unde se ȋnapoiară veseli cu doi morcovi foarte frumoși. Unul scos din pămȃnt  și
unul desenat, după cum se pricepură fiecare. 

Judecătorul

A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă. 
Toate animalele au participat la ea.  Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe
gȃze nu le poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau
cȃnd cearta se încinge prea tare.

Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de
trăit.  Iar dacă ar fi putut, printr­o minune, să cunoască felul în care
gȃndeşte un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe şira spinării şi ar fi luat­o la
sănătoasa.

Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un om.  Un om bătrȃn, pe care anii îl
învăţaseră o grămadă de lucruri şi­l scoseseră teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi
altora tainele de nepătruns ale vieţii.

La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea aprigă, în care nu avu cum să
ucidă pe cineva, toţi stȃndu­i împotrivă:

­ Omule­înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din pădure nu recunosc că dreptatea este de
partea mea?

Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.

După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata­gata să se împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un
leu ramolit.
­ Omule­înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se face că animalele astea jalnice
şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?

Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria cea vicleană, care o făcea să­i judece
pe alţii atȃt de strȃmb.

Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu­si colţii, de parcă dreptatea ar fi fost a făpturii
care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:

­ Omule­înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?

Văzȃndu­le adunate pe toate, cunoscȃndu­le suferinţa ascunsă a inimii – căci nu e uşor să crezi doar în tine şi,
astfel, să te simţi mereu atacat ­ bătrȃnul le răspunse pe un ton blajin:

­ Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător este Timpul… Aveţi răbdare si veţi
afla de partea cui este dreptatea.  Pȃnă atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se
arate necruţător!

Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind însă că este, într­adevăr, 
mai înţelept să se îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult
dorita întȃietate.

Veveriţa care îşi rodea unghiile 

 A fost odată o familie de veveriţe.

Locuinţa lor era o scorbură destul de arătoasă pe dinăuntru: mici tablori
pictate pe frunze de stejar împodobeau pereţii, iar, din loc în loc,
atârnând de tavanul scorburii, felinare cioplite în ghindă aruncau blânde
sclipiri de lumină.

În căsuţa aceasta trăia şi veveriţa care îşi rodea unghiile.
Era o veveriţă simpatică.
Ale cărei unghii, însă, se micşorau în mare si dureros secret.

­Unghiile veveriţelor este bine să fie oleacă mai lungi! îi ţinea mereu aceeasi lecţie bunica, dovadă că observase
­ sau nu? ­ ce făcuseră nişte dinţişori bine ascuţiţi.

­Da, bunico, unghiile veveriţelor este bine să fie… foarte lungi! răspundea nepoţica, în timp ce se lupta cu o alună
rotundă, lucioasă… şi încăpăţânată. Se străduia de câteva zile, dar, fără unghii, nu putea deloc să o apuce,
darămite să o ducă la gură!

­Dar ce tot faci tu, acolo, prinţeso? o întrebă tatăl, aruncându­i, pentru prima dată, o privire plină de dragoste
peste filele mototolite ale unei cărţi cu poveşti.
­Mă joc! spuse ea; deşi stomacul îi gemea de foame, iar ochii îi plângeau după aluna... plină, plină, plină de
miez!

­Bravo! răspunse părintele mândru; apoi îşi reluă lectura, înfăşurându­se, fără să­i fie frig, în coada stufoasă.

­Veve, hai să mă ajuti! o strigă, atunci, mama, de undeva din adâncul scorburii, unde se verificau zilnic proviziile
pentru iarna cea lungă: ghinde, alune şi nuci…

Cu glas stins, aproape leşinată de foame, privindu­şi înlă

 crimată degetele, veveriţa o rugă să aştepte... puţin.

Doar puţin.

Doar până se întâmplă o minune, şi o mică zână ­ care crede în această poveste ­ va face ca tuturor degetelor
boante din lume să le crească unghiile din nou.

Ultimul fulg

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele
tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai
îndărătnic.

De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că,
dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se
mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acum prin văzduh, în cele
mai strălucitoare straie de sărbătoare, nu avea să revină acasă…

Mama zăpadă îi zicea mereu:
­ Trebuie să te avânţi şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de­a fi…

­ Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subţirel, pe care nimeni nu îl putea
convinge că este extraordinar să ningi...

Dacă văzu că nu reuşeşte deloc să­l trimită în lume, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
­ Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...

­ Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.

­ Bine, bine, şi cum să­l ajut? întrebă ea.
M­am gândit că poate mi­l iei dumneata într­o zi şi­l înveţi să se bucure de zbor.

Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.
­ Mai lasă­l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin hornuri.
Încă nu i­a venit vremea să ia viaţa în piept.

Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi zise:

­ Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.

Deşi zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a­i vedea împliniţi în menirea lor era de
o mie de ori mai mare.
Aşa că zise:

­ Du­te fiul meu.
Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te­o mai zări!

­ Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.

Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…

Povestitorul

A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru
asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce
înseamnă bucuria, fiindcă nu se întâlnise niciodată cu ea.

Într­o zi, văzându­l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia
îşi trăgea sufletul la capătul unei zile amare, iese un peşte mic şi îi zice:

­ Omule, ce­ar fi dacă mi­ai spune tu o poveste? Ţi­aş da în schimb o
comoară care te­ar face bogat şi pe care nu ţi­ar fura­o nimeni...

Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să­şi vadă de ale lui...
Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o poveste ar putea chiar să schimbe o
viaţă…

Cum auzi de asta, şi gândindu­se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit dacă vrea o poveste care să­i schimbe
viaţa, îşi dădu drumul la gură...

Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste şi nădejde în Dumnezeu... Că doar
asta era povestea pe care o ştia cel mai bine şi din care spera, in sinea lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva
foloase…

­ Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi vocea micuţei făpturi ce luă calea
undelor, retrăgându­se în adâncuri.
A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor colorate, omul spuse o nouă poveste,
parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub oglinda apei în care soarele îşi
număra ultimele raze...

Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să­l aştepte pe cel ce părea să­i soarbă cuvintele.
Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să se roage; întâi să­şi facă bine treaba, apoi să fie mulţumiţi si
oamenii pentru care se ostenea.

­ Suflete, îi spuse într­o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de acum trebuie să plec pe firul râului, mai
departe...
Dar tu îţi vei primi răsplata pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.

­ Ce răsplată?
Poate vrei să zici că am reuşit să­ţi schimb viaţa? zise omul, plin de speranţă.

­ Nu numai că ai schimbat­o pe a mea, dar ai schimbat­o şi pe a ta! zise peştişorul şi se făcu nevăzut, lăsându­l
pe cel ce devenise povestitorul satului să împărtăşeacă aceasta întâmplare oamenilor adunaţi în jurul său.

Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu aceea de a nu mai trudi pe nimic.

Zâna Primăverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.
Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.

Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.
Copiii râdeau şi se bucurau să­i ducă acasă.
Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit.
Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau
prin oraş.

Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i­a oferit, în sfârşit, o hârtie de­un leu:
­ Uite, ca să­ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras­o repede înapoi.
Atunci băiatul s­a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.

O doamnă a deschis poşeta să­i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s­a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se
gândea să­i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.

Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într­o singură
frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le­ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o elevă bucuroasă, convinsă că au aşteptat­o să iasă de la şcoală.
Vedeţi, aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se transformă într­o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie... nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

"Puncte negre"

A fost odată o gărgăriţă.
Şi era foarte drăguţă şi fericită gărgăriţa.
Dar avea câteva puncte negre, acolo, pe spate, care o supărau mereu.
Tot ştergea la ele cu o cârpă mică făcută dintr­o frunză, însă punctele nu
dispăreau.
Ele erau necazul cel mai mare.
Totuşi, dacă nu le­ar fi avut, poate că gărgăriţa ar fi murit de fericire şi
toată lumea insectelor ar fi plâns după ea.

Într­o zi, după ce a stat la masă şi s­a făcut aproape rotundă, gărgăriţa a
observat ceva ciudat.
Când mânca pe săturate şi se umfla, punctele negre creşteau.
Sau când dormea mai mult decât trebuia.
Ba, în ultima vreme şi când uita de muncă, pentru că se distra ore în şir cu gâzele pe malul lacului.
Numai ce privea în oglinda apei, că le şi vedea: nişte puncte mari şi negre, de se speria de ele.
Degeaba le ştergea cu cârpa ei înmuiată în apă dulce.
Punctele nu ieşeau.
Dar nici nu mai erau puncte, erau nişte pete întunecate.

­ Gărgăriţă, gărgăriţă, chiar nu­ţi dai seama ce se întâmplă cu tine? a întrebat­o într­o seară o albinuţă care se
întorcea acasă de la serviciu.

­ Nu­mi dau seama, surioară! Eram atât de viu colorată, de frumoasă şi de uşoară în zborul meu...
Acum nici nu pot să mă ridic de jos şi nici să mă uit în oglindă.
Punctele astea urâte sunt de vină.

­ Ba nu, gărgăriţo, nu punctele sunt de vină.
­ Ba da.
­ Ba nu.

Şi tot aşa, până când gărgăriţa se făcu neagră de tot de la cearta aceea cu albinuţa.

O să fiu Verde

(pentru MiC)
 A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...
­ Cine te­a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându­i încet trupul firav.
­ Eu m­am supărat, răspunse el, sucindu­se şi răsucindu­se pe loc.
M­am supărat pentru că nu sunt roşu.

Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru
prima oară culoarea.
­ Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să
afle.
­ Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.

Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i­a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n­a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă
deasupra apei:
­ Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
­ Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.

Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o
eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
­ Ce te­ai ofilit aşa? îi spuse ea.
­ Nu m­am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
­ Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot
uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu­se că albastrul e culoarea lui preferată.

Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima
mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să­l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină
tot albastru.
­ Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
­ Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
­ Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să­i treacă unui fir de iarbă prin cap!

Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S­ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu
tristeţea ce­l făcea să­şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie,
de dragoste şi de viaţă:

­ Ştiu: o să fiu Verde!

Spiriduşul
 A fost odată un scriitor de poveşti.
Şi lui i se întâmpla aşa: după ce termina de scris o poveste, venea un
spiriduş, sărea pe hârtie, citea tot şi zicea:
­ E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
­ De unde ştii?
Dar spiriduşul dispărea mereu înainte de­a auzi întrebarea.

Nu era poveste pe care spiriduşul să n­o citească şi să nu­şi dea cu părerea.
Poveştile care îi plăceau lui şi i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la
copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
­ Şterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ştergea şi trecea la altă poveste.
Şi se gândea cum să facă să­i placă nemulţumitului.

Într­o zi, i­a venit şi ideea.
Ca să nu poată să mai zică spiriduşul ceva de rău, l­a chemat înainte să se apuce de scris:
­ Spiriduşule, vino!
Nimic..
­ Spiriduşule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul îl rugă şi mai fierbinte:
­ Spiriduşule, vino, te rog frumos, ... am nevoie de ajutorul tău!
Hop, mititelul pe hârtie, printre literele care încă nu se vedeau.

După ce vorbeau un minut, povestitorul se înviora şi era plin de idei.
Care mai de care mai strălucite.
Iar poveştile curgeau una după alta.
Şi toate îi plăceau aşa de mult năzdrăvanului, încât îi chema şi pe spiriduşii celorlalţi scriitori, ca să se bucure
împreună.

Nemulţumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.
Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa
devreme, înaintea tuturor.

Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu
grăunţe în cap.
Dar lui nu­i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să­şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.
Într­o zi, furnicile s­au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima ploaie.
­ Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să­ţi zicem ceva!
­ Nu pot, am de reparat o chitară !
­ Ieşi, că te ajutăm noi s­o repari.
Atunci, greieruşul ieşi.
Dar nu ca să­i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să­şi continue lucrul.

­ Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.
­ De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
­ Munceşti prea mult!
­ Cânţi prea frumos!
­ Eşti prea ordonat!
­ Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.

Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de
cântat.

În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte...

Scăunelul şchiop

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.
Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să­l spună nimănui pe copilul care a rupt într­o zi piciorul scăunelulul
ei drag.

Nu putea fiindcă nu avea gură.

Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să­i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care
ţinea în braţe un ursuleţ fără ochi.

­Ursuleţule, te­ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic, din cauză că visau.
­ Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
­ Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
­ Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
­ Dar eu nu ştiu decât ce mi­ai povestit tu.
­ Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

­ Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam, erau adevărate?
­ Da. Le­am trăit în braţele copiilor care m­au iubit atât de mult, încât m­au luat cu ei peste tot.
­ Dar unul ţi­a scos ochii.
­ Din greşeală.
­ Şi cum de nu ţi i­a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că ursuleţul tace
supărat, scăunelul începu o poveste.
O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu să râdă.

Pălăria

A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.
Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la
naştere, de la Zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr­un smoc
galben, o să­i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea
înainte să­i crească.

­ Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într­o zi, tu de ce nu­ţi scoţi niciodată
pălăria?
­ Pentru că mi­e frică să nu mi­o fure cineva!
­ Cine să ţi­o fure? Vezi pe cineva hoţ?
­ Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s­o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi!
­ Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
­ Dar tu... ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
­ Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.

Cât s­a sucit şi s­a răsucit ciupercuţa…
Cât s­a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
­ Poftim! Dă­mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.

A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.

Iar pălăria...
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi­o mai dea jos în nici un fel de pe cap.

Creionul
 A fost odată un creion ce se simţea foarte singur.
Era bine ascuţit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu
putea să scrie.
Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie.
Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
­ Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
­ Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:
­ Dar ţie ce îţi place să desenezi?
­ Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să­l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce
creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo
unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu­şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într­o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl
ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un
om minunat, de zăpadă.

Ţesătorul

A fost odată un păianjen care se puse pe ţesut o pânză dintr­un fir ca de
borangic ­ subţire, subţire, cât să să te minunezi de aşa fineţe de
lucrătură…

Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza ţesătorului ­ ce se osteni
îndeajuns ca să poată acum să­şi privească opera şi pe cei ce se
minunau de ea…
În sinea sa, păianjenul ştia foarte bine că orice lucru perfect este sortit destrămării, fiindcă ţesătorii ca el trebuiau
să se depăşească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toţi, din asta trăia: din straiele fine la care râvneau toate muştele cu rochii ca
din pânză de sac, ici colo cu străluciri de prost gust…

Şi cum muştele nu se lasă prea mult aşteptate, când vine vorba de a proba asemenea veşmânt străveziu, iată
că sosi şi prima dintre ele, aflată în căutarea unei rochii de seară, pentru cel dintâi ospăţ la care i se păru că a
fost invitată:

­ Bună ziua, domnule Păianjen.
V­aţi întrecut în măiestrie de data asta! zise ea, deşi nu­şi aducea aminte să­i mai fi intrat prin atelier.

­ Bună ziua, doamnă.
Recunosc, mi­a ieşit mai bine decât mă aşteptam…

­ Aş putea proba? întrebă musca, în speranţa că o să fugă imediat, cu rochia pe trup.

­ Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenţii rele…
Bucuros că cineva îi apreciază arta…

Dacă i­ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză­capcană…
Dar nu îi era foame; nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a ţese pentru încântarea celor din jur.
Şi chiar şi musca asta hoaţă, care îşi tăinuia gândul, se număra printre făpturile ce­i răsplăteau, fiecare în felul ei,
efortul de a crea pânze tot mai delicate…

­ Da, cred că o s­o cumpăr! se hotărî musca să­l înşele.

Însă, până să­i spună păianjenul că i­o dăruieşte, fiindcă el este atât de dornic să creeze o alta, aceasta o şi
sfâşie, în graba de a­şi lua, bine îmbrăcată, zborul…

Coşuleţul

A fost odată un coşuleţ cu fructe.
Care aveau multe vitamine şi arătau destul de frumos pentru nişte fructe
adevărate.
Cum stăteau ele în coşuleţ, şi aşteptau să vină cineva să le mănânce cu
poftă, le­a trecut prin cap o idee:
Ce­ar fi să zică fiecare câte o poveste?
Şi aşa au şi făcut.
S­au apucat de povestit, fiecare pe rând, câte o istorioară de pe vremea
când locuiau în livadă.

Primul care povesti fu mărul, cel cu un obraz verde şi unul roşu.
Apoi o pară zemoasă, care povestea şi plângea, povestea şi plângea, cu nişte lacrimi parfumate de­ţi venea să i
le sorbi una câte una.
Nectarina se ţinea tare, nu vărsă nici o lacrimă, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verişoara ei, piersica. Iar aceasta nu se lăsă până nu­şi istorisi toaţă viaţa – de la sâmburele crăpat
din care ieşi, într­un târziu, o urechelniţă plictisită.
Două prune gemene se sfătuiau ce să spună, ca să le facă invidioase pe celelalte fructe, numai că se luară la
bătaie şi se umplură singure de vânătăi. Iar istorioara lor rămase nepovestită.
Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale cărui boabe ţinură să zică, una după alta, câte ceva şi cu nişte gutui
grăbite să umple camera de aroma nemuritoare a basmelor din copilărie...

Abia după ce toate fructele sfârşiră de povestit, veni şi copilul pofticios pe care îl aşteptau.
Numai că acesta, neavând preferinţe, le gustă pe fiecare în parte, le întoarse puţin, ca să nu se vadă, şi duse
coşuleţul musafirilor care nu mai mâncaseră de mult fructe culese direct din livadă.

O lume frumoasă

Au fost odată nişte oameni foarte foarte harnici..
Ei umblau toată ziua de colo colo, să facă lumea şi mai frumoasă.
Mai măturau o străduţă, mai plantau un pomişor, mai îngrijeau de o floare
care se aplecase prea tare şi nu putea să se mai ridice şi tot aşa...
Pe unde treceau aceşti oameni totul strălucea, aşa de harnici erau.

Numai că într­o zi s­a întâmplat că unul dintre ei s­a îmbolnăvit de
tristeţe.
Toţi ceilalţi veneau lânga patul lui şi îl priveau.
Apoi dădeau puţin din cap şi începeau: unul îi aşeza cearceaful care atârna pe marginea patului, altul deschidea
fereastra şi avea grijă ca perdeluţa să nu stea strâmb, unul scutura faţa de masă de firimituri, apoi o aşeza, bine
întinsă la loc, altul îi spăla cana şi punea în ea apă proaspătă.
Ce mai, erau nişte oameni harnici, aşa cum fusese şi prietenul lor până să se îmbolnăvească.
De aceea nici nu prea ştiau cum să­l ajute.

Într­o zi, pentru că nu avea cu cine să­l lase acasă, unul dintre oameni harnici îşi luă copilul cu el şi se duseră la
omul bolnav.
Acolo, tatăl copilulului îşi începu treaba: scutură o pătură, aerisi camera, şterse fereastra care nu mai fusese
ştearsă de o zi întreagă, puse câteva flori într­o vază, aşeză CD­urile cu muzică la locul lor, până când nu mai
ştiu ce să facă şi se întoarse cu faţa către omul bolnav de tristeţe, care acum râdea cu gura până la urechi.
Fiul său tocmai îi spunea o poveste.

Omului din pat îi plăcu aşa de tare, încât îl rugă să i­o mai spună odată.
Era o poveste pe care oamenii mari şi foarte obosiţi de hărnicie o citeau seara la culcare copiilor lor.
Şi în care se spunea că degeaba munceşti toată ziua să faci lumea frumoasă, dacă tu nu ai cu cine să râzi şi să
te bucuri împreună de frumuseţea ei.

Piticul
 A fost odată, într­o poveste, un pitic.
El însuşi era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, când
aceştia îl căutau şi îi ziceau, trăgându­l de hăinuţele peticite:

­ Piticule, hai sa ne mai istoriseşti ceva, că ne înnebunim după poveştile
tale.

Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o comoară în pământul de sub
picioare, piticul lăsa atunci treaba şi se punea pe zis câte şi mai câte ­ toate trăite de el de când îi fu dat să
nimerească în această poveste…

­ Dragii piticului, îşi începea el mereu basmele fermecate… şi nu se lăsa până nu termina tot cu “dragii
piticului”… fiindcă tare îi mai avea la inimă pe copii.
Iar aceştia ziceau mereu că îl iubesc şi îl aplaudau şi îi mângâiau barba plină de câlţi.

Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o poveste.
Sau în care să nu îşi aducă aminte că, “uite, păţania asta veselă nu le­am zis­o încă”… promiţându­şi că a doua
zi, negreşit, o vor afla.

Numai că într­o “a doua zi”, tocmai când avea pe limbă o poveste nemaiauzită şi plină de haz, nici un copil nu îi
mai bătu la uşă.
Aşa se făcu în ziua aceea: să rămână pustie căsuţa lui, şi vreascurile să se stingă în sobă, şi piticul să se
întrebe: a greşit cu ceva?

Oare le­a spus prea multe poveşti şi i­a plictisit?

Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?
Şi nu l­au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă şi să bată din palme?

O, câte gânduri nu şi­a făcut bietul, trezindu­se singur...

Cele mai multe dintre ele deveniră, însă, nişte poveşti atât de frumoase şi de triste, încât, ascultându­le, unii
copii au învăţat ce înseamnă să plângă…

Iar piticul s­a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puţin şi din adâncul inimii lor…

Ȋmpărăția culorilor

A fost odată o ȋmpărăție ce­și merita pe deplin numele fericit de
“Ȋmpărăția culorilor”.

Nu datorită pictorilor mȃndri ­ care, ȋn ultima vreme, nu prea mai reușeau
să impresioneze pe nimeni cu operele lor ­ se numea astfel. Ci datorită culorilor vii pe care Natura le dăruise
tuturor celor ce­i slujeau cu dragoste și devotament: de la Zăpada orbitor de albă din piscul muntelui, la verdele
crud al ȋntȃiului Fir de Iarbă. De la azurul Cerului, la petalele de purpură ale Trandafirului apărȃnd, cu spini
nevinovați, hotarele ȋmpărăției fără seamăn.

Antimpurile nu făceau decȃt să ȋmprospăteze nuanțele, sau, după chibzuințe ȋndelungate, să adauge altele noi,
pe cȃt de potrivite, pe atȃt de diafane.

Timpul ȋnsuși ȋși trimitea clipele să se scalde ȋn feericele culori, fără a le mustra că zăbovesc mai mult decȃt
este cazul. Și nu era un lucru rău acesta, nu era rău deloc; natura avȃnd grijă să se revanșeze la fiecare sfȃrșit
de an – altfel, imposibil de stabilit ­ cu decoruri de sărbătoare, pline de o magică strălucire.

Numai pictorilor nu le convenea nimic din toate cȃte se petreceau.  Pȃnzele lor rămȃneau  neobservate. Culorile
ajunseseră să li se usuce ȋn tuburi… Pensulele ȋși pierdeau firele de păr, ȋmbătrȃnite prematur… Ȋn lumea
artiștilor era o tristețe ca de moarte…

Și totusi, ȋntr­una din zile, unuia dintre ei ȋi bătu ȋn tȃmplă o idee salvatoare; solie neștiută din partea aceleiași
Naturi generoase:

­Hai să mergem și să aflăm secretul culorilor care nu­și pierd vraja niciodată!

­Hai! fură ei de acord, uniți, pentru prima oară, ȋn jurul unei speranțe timide.

Natura, firește, ȋi aștepta bucuroasă, ca pe niște fii mult ȋndrăgiți, deși, de felul lor, tare neascultători, cȃrtitori și
țȃfnoși.

­Bine! Voi dărui fiecăruia dintre voi dreptul de a folosi din culorile mele. 

­Din albul… Zăpezii? ȋntrebă un pictor nesigur.

­Din verdele… Ierbii? se auzi neȋncrezător, un alt glas. 

­Din azurul… Cerului?

­Din roșul… Trandafirului?

­Cum ați auzit! răspunse, zȃmbind, Natura.

Știind că, pătrunzȃndu­se de Harul smeriților slujitori, pictorii vor duce, mult dincolo de hotarele privirii, faima
acelei ȋmpărății a culorilor.

Privighetoarea fără glas

A fost odată o privighetoare fără glas.  Da, chiar așa: o privighetoare care, oricȃt s­ar fi străduit, nu putea să
cȃnte.  Visa, desigur, că ȋn nopți luminate feeric se va arăta, asemeni surioarelor ei,  de după cortina de frunze și
va susține concerte ȋncheiate cu ropote de aplauze.  Dar, din micul gȃtlej, nu se ivea niciun sunet care să dea
cuiva o cȃt de firavă speranță.
 ­Ești o greșeală a naturii! ȋși băteau joc de ea graurii.

­Ești o ciudățenie! o luau ȋn rȃs mierlele.

­O privighetoare fără voce sau o vrabie e tot una! ȋși arătau disprețul coțofanele.

Privighetoarea tăcea.  Lacrimile i se  făceau șirag și parcă i se ȋnnodau ȋn gȃt.  
Totuși, dacă nu ar fi fost visurile și exercițiile pe care le făcea zilnic nu ar mai fi
avut pentru ce trăi.  Și pentru că nu putea lega prietenii  cu nicio pasăre
cȃntătoare, privighetoarea cea mută ȋși petrecea mai tot timpul de una singură,
pe un ram ȋnalt, de unde putea cuprinde cu privirea ȋntreaga zare.

Ȋntr­o zi, ȋnsă, ce să vadă?  Un pictor ȋși instală șevaletul ȋn apropierea pădurii.  Lȃngă șevalet ȋnșiră pensule și
culori, apoi  inspectă admirativ ȋmprejurimile… “Peisajul trebuie că i se pare minunat,  dacă se pune atȃt de
repede pe treabă!” gȃndi privighetoarea, fără ca gȃndul să ȋi fie auzit.  

Una după alta, culorile se ȋntindeau pe pȃnza cea albă, ȋmpletindu­și nuanțele ca ȋntr­o oglindă reflectȃnd fidel o
părticică din frumusețea Creației.  Iar pictorul, ȋntr­adevăr, era mulțumit.  Dar, ceva parcă lipsea din tabloul său. 
Ceva care i­ar fi dat și mai multă viață, care l­ar fi luminat, așa cum luminează, de pildă, un copil, viața părinților
săi.  

­O, ia te uită, o privighetoare!  Ia, hai să­i facem noi un portret!  glăsui artistul, impresionat de blȃndețea și de
tristețea păsării cenușii.  Nu ai tu veșminte prea grozave, dar trilul sigur ȋți este desăvȃrșit! a mai zis el și trecu la
completarea tabloului, sperȃnd să­l apuce noaptea acolo numai pentru a putea asculta cȃntecul fără de seamăn
al privighetorii.

Dar seara sosi și blȃnda sa tovarășă nu reuși să ȋngaime nimic.  

­Ei, drăguță privighetoare, tu nu ai glas! descoperi pictorul, luȃnd­o cu milă ȋn căușul palmelor sale.

Poate pentru că toată noaptea o ținu lȃngă inimă, cum Dumnezeu Ȋnsuși ȋl ține pe cel oropsit, sau poate pentru
că așa a fost să fie ȋn această poveste, de a doua zi, privighetoarea ȋncepu să cȃnte ca nicio altă pasăre.

Și atȃt de bine semăna ea cu cea din tabloul pictorului, ȋncȃt acesta nu­l mai vȃndu nimănui.

Melcul grijuliu

A fost odată un melc de oraș.  Ca toți frații săi, și acesta ȋși purta căsuța
ȋn spinare, doar că avea mai multă grijă de ea.  

După ce ploua, cȃnd frunzele erau mai curate, iar aerul mai parfumat, cu
toții ieșeau de prin ascunzișuri, la plimbare pe marile bulevarde ale
trotuarelor.
Melcul nostru, ȋnsă, ȋși purta cochilia prin locuri ferite, departe de tălpile oamenilor grăbiți și atȃt de neatenți la
moluște.

Ȋntr­o zi, cum se deplasa el ȋncet pe sub cerul ȋnstelat, pe care, ȋnsă, nu­l putea vedea, iată că vine la el o
steluță:

­Bună seara, prietene!

­Bună seara! răspunse el, neștiind dacă poate fi prieten cu o steluță, sau nu.

­Mergi să­ți cauți tovarășii?

­Merg!

­Trebuie să­ți spun ceva foarte trist! zise steluța, ȋn timp ce din ochișorii ei ȋntunecați picurară cȃțiva stropi de
lumină.

­Știu, tovarășii mei de joacă și de drumeții nu mai sunt de găsit! se arătă ȋntristat melcul cel grijuliu.

Dar tu, pe cine cauți aici, pe pămȃnt?  

­Eu, dragă melcușorule, la fel ca și frații tăi, nu am fost atentă și am căzut din cer.  Dar n­aveai cum să mă vezi,
că tu nu privești ȋn sus.

­Nu privesc… și nu mă grăbesc.  Am o căsuță ȋn spinare  și o mare răspundere.  

­Bine faci că porți grija locuinței tale.  Dar, nu te supăra, cui ȋi trebuie o căsuță de melc?

Melcul tăcu.  Știa că o căsuță a lui nu va avea cine știe ce căutare.  Cu toate acestea, o căra zi de zi, cu multă
atenție, ca pe ceva de mare preț… Și toată viața sa de melc grijuliu și­o dedică acestui scop care ȋi fu pus ȋn
spate de la ȋnceputurile cele de taină ale lumii.

Privindu­l cum tace și simțind că a cam ȋntrecut măsura, mica stea căzătoare ȋi făcu atunci o propunere
curioasă:

­Uite, melcușorule, m­am gȃndit că ai putea să mă inviți și pe mine ȋn căsuța ta.  Eu, oricum nu mai am unde
ȋnnopta.  

­Cu bucurie! răspunse melcul, știind că avea o căsuță foarte curată și dichisită.

Ȋn noaptea aceea, dragi copii, pentru prima dată, ȋn pragul ușii sale, un melc privi cerul…  

Și ȋnțelese că, după ce el nu va mai fi, de acolo, din inima aceleiași cochilii, o prietenă, o steluță căzătoare va
avea grijă ca drumurile melcilor care au mai rămas pe pămȃnt să fie mereu luminate…