Care Santos

Fran cese Mi ralles

Raftul
Denisei

____________ roman--------------"
BESTSELLER INTERNAŢIONAL

H UfM A N I T A S
I l c t l FM ______ ^
Scris la patru mâini dc Care Santos şi Francesc
Miralles, romanul Cel mai frumos loc din lume e
chiar aici, tradus deja în 20 de ţări, emană gândire
pozitivă şi poezie.

Salvată în ultimul moment dc la sinucidere dc o întâm­

plare neaşteptată, Iris porneşte într-o aventură care îi
va schimba modul dc a vedea viaţa. D upă moartea
părinţilor ei într-un accident de maşină, dezorientată
şi fără nici o perspectivă, ea va fi nevoită să ia lucrurile
de la capăt. Iar revizitarea trecutului poate fi o expe­
rienţă dureroasă şi plină de pericole, dar şi una adu­
cătoare de fericire, mai ales când lui Iris îi apar în cale
doi „ilum inaţi“ .

„U n duo creativ de scriitori semnează acest delicat ro­

man. Pe de o parte, Care Santos, cunoscută prozatoare cu
o spectaculoasă ascensiune, pe de alta, Francesc Miralles,
un nume de referinţă pentru literatura motivaţională şi
autor a numeroase bestselleruri internaţionale.“

Q u e leer

„In Cel mai frumos loc din lume e chiar aici am

vrut să exprimăm neliniştile, iluziile, nemulţumirile
şi bucuriile oamenilor de astăzi, totul învăluit în puţină
magie cotidiană, pentru că, uneori, în lume se întâmplă
lucruri fabuloase, dar noi, din cauza problem elor şi
grijilor zilnice, nu ne dăm seama de farmecul vieţii, care
ne e atât de la îndem ână.“
Francesc Miralles
Iris e distrusă când părinţii ei morîntr-un
accident. într-o zi întunecată şi rece, când
se plimbă prin cartier pentru a evita să se
întoarcă singură acasă, trăieşte tentaţia de
a se sinucide aruncându-se de pe un pod.
Dar lucrurile nu se întâmplă astfel şi pare
că pentru Iris există un alt plan divin: din
momentul în care îi iese în cale o cafenea
cu nume straniu - C el m ai frumos loc din
lume e chiar aici - şi întâlneşte un magi­
cian care-i dăruieşte un ceas străvechi, oprit
pentru totdeauna la ora 12, va trece printr-o
serie de schimbări radicale. în viaţa ei intră
fermecătorul Luca, care e sursa multor în­
tâmplări miraculoase ulterioare. Pe măsură
ce lunile trec, Iris va afla răspunsul la toate
întrebările cu adevărat importante: va reuşi
oare să depăşească moartea părinţilor ei ? Se
va mai îndrăgosti vreodată ? îşi va mai găsi
locul într-o lume în care se crede complet
singură ?
 Raftul
Denisei

Colecţie coordonată de
D EN ISA C O M Ă N ESC U
 Care Santos
Francesc Miralles

Traducere din spaniolă de

CO RN ELIA RÄDULESCU

h u /m a n i t a s
Redactor: Andreea Râs acea nu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manucla Măxineanu
Corector: Cristian Negoiţă
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu

Lucrare executată la Real

CARE SA N TO S & FRA NCESC MIRALLES

EL MEJOR LUGAR DEL MUNDO ES AQ U Í MISMO
Copyright © 2008 by Care Santos Torres y Francesc Miralles Contijoch
www.caresantos.com
www.francescmiralles.com
Copyright © 2008 de las ilustraciones by Franzi Rosés Becker
Copyright © 2008 by Ediciones Urano, S.A.
Aribau, 142, pral. - 08036 Barcelona
www.mundourano.com
www.edicionesurano.com
All rights reserved.

© H UM ANITAS FIC TIO N , 2017, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SA N TO S, CARE
Cel mai frumos loc din lume e chiar aici / Care Santos,
Francesc Miralles; trad. din spaniolă de Cornelia Rădulescu. -
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2017
ISBN 978-606-779-160-0
I. Miralles, Francesc
II. Rădulescu, Cornelia (trad.)
821.134.2-31=135.1

ED ITU R A HUM ANITAS FIC TIO N

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi Online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372 743 382 / 0723 684 194
Pentru Sandra Bruna,
întotdeauna magică
Să nu daţi uitării prim irea de oaspeţi, căci unii,
prin ea, au găzduit fără să ştie p e îngeri.
EPISTOLA CĂTRE EVREI, 13:2

N u plânge pentru că ceva s-a sfârşit;

zâmbeşte pentru că a existat.
L.E. BOURDAKIAN
 PARTEA ÎN TÂ I

C E L E ŞASE M ESE
ALE M A G IC IA N U LU I
 Sub un cer lipsit de vise

D u m in ic ă după-am iază nu e un m om en t
potrivit pentru a lua decizii, m ai ales dacă luna
ianuarie acoperă oraşul cu o m antie cenuşie care
înăbuşă
> visele.
Iris ieşise din casă după ce m âncase singură
în faţa televizorului. Până la m oartea părinţilor
ei în acel accident de maşină, nu dăduse im por­
tanţă faptului că nu avea un partener. Poate că,
dintr-o tim iditate incurabilă, i se părea aproape
norm al ca, la treizeci şi şase de ani, experienţa ei
sentim entală să se fi lim itat la un am or platonic
neîm părtăşit şi la câteva întâlniri fără „va urm a“ .
Şi totuşi, după tragicul eveniment, totul se
schim base. D u p ă plicticoasele zile de lucru ca
telefonistă la o com panie de asigurări, nu se mai
putea bucura de sfârşitul de săptăm ână petrecut

11
în familie. Acum era singură. Iar cel mai rău era
că-şi pierduse chiar şi capacitatea de a visa.
Fusese o vreme când Iris era în stare să-şi
imagineze tot soiul de aventuri care să-i dea sens
vieţii. Se vedea, de pildă, lucrând la un O N G ,
unde un coleg tot atât de retras se amoreza de
silueta ei şi îi ju ra în tăcere dragoste eternă.
C om un icau prin poezii al căror mesaj doar ei îl
înţelegeau, am ânând clipa sublim ă în care aveau
să se contopească într-o îmbrăţişare iară de sfârşit.
în duminica aceea, pentru prima dată îşi dădu
seam a că şi asta se sfârşise. D u p ă ce a strâns masa
şi a stins televizorul, o tăcere apăsătoare s-a înstă­
pânit în micul ei apartament. Sim ţind că-i lipsea
aerul, deschise fereastra şi văzu cerul plum buriu
şi fără păsări.
Ieşind în stradă, avu o presim ţire neagră. N u
se îndrepta spre un loc anum e, însă presim ţea
că o paşte ceva teribil, care o atrăgea asemenea
unei genuni.
C a în fiecare dum inică, cartierul rezidenţial
în care locuia Iris era la fel de pustiu ca sufletul
ei. Fără să ştie de ce, se îndreptă ca un autom at
spre podul pe sub care circulau trenurile regionale.
U n vânt îngheţat şi şuierător îi ciufulea părul,
în vreme ce ea privea la hăul brăzdat de liniile

12
(le cale ferată ca nişte cicatrice sclipitoare. Iris se
uită la ceas: era cinci după-amiaza. în curând avea
să treacă trenul care mergea spre nord. Dum inica
trecea câte unul din oră în oră.
Ştia, cu trei secunde înainte să apară, că podul
avea să vibreze de parcă ar fi anunţat un m ic
cutrem ur. Exact intervalul în care să se aplece
peste hău şi să se lase învinsă de forţa gravitaţiei.
U n zbor scurt, apoi trenul avea să o izbească chiar
înainte de a atinge solul.
T otul avea să se petreacă extrem de rapid. Şi
ce înseam nă o clipă de durere în com paraţie cu
o viaţă plină de am ărăciune şi dezamăgire?
O întrista doar gândul la tot ce lăsa neterm i­
nat. Şi, într-un fel, o nem ulţumea faptul că urma
să le facă neplăceri călătorilor, fiindcă serviciile
feroviare aveau să se întrerupă în tim p ce corpul
lipsit de viaţă avea să aştepte sosirea procurorului
şi a m edicului legist. N o ro c că dum inica sunt
puţini pasageri, iar oam enii nu sunt prea grăbiţi.
D rep t care n-aveau să piardă nici o întâlnire
im portantă, iată ce o m ai consola.
în tim p ce se gândea la toate acestea, podul
începu să vibreze, iar ea sim ţi cum corpul ei se
apleca în m od spontan înainte. Era gata să închi­
dă ochii ca să accepte m ai uşor căderea, când o

13
bubuitură care răsună în spatele ei o făcu să se
oprească.
Iris se răsuci cu inim a bătându-i nebuneşte
din cauza sperieturii şi zări un puşti de vreo şase
ani. In m ână ţinea încă rămăşiţele balonului pe
care-1 înţepase ca s-o sperie. Râse către ea şi o
luă la goană pe stradă, în jos.
îl urmări cu privirea, în tim p ce o sudoare
rece îi scălda ceafa şi mâinile. Ar fi vrut să alerge
după el. D ar nu ca să-l certe, cum credea copilul,
ci ca să-l îmbrăţişeze pentru că-i salvase viaţa.
D ar până să se m işte din loc, o grăsană îm bujo­
rată apăru de după colţ şi îl strigă:
— Ángel!
C opilul se grăbi să-şi apuce m am a de m ână,
aruncând spre Iris o privire în care se citea teama
că ea avea să-l pârască pentru năzdrăvănie.
D ar Iris num ai la asta nu se gândea. Plângea
fără oprire, pentru că începea să-şi dea seam a ce
fusese pe punctul să facă.
D u p ă ce lacrimile i s-au oprit şi i s-a limpezit
privirea, ochii i-au căzut pe o cafenea din colţ pe
care n-o văzuse niciodată, deşi trecea des pe acolo.
„O fi nouă“ , îşi zise, deşi aspectul localului
nu venea în sprijinul acestei supoziţii. Putea trece
drept un pub irlandez, toate erau atât de asem ă­

14
nătoare, num ai că acesta avea un aer de autenti­
citate care-1 făcea unic. înăuntru, două lăm pi cu
lum ină gălbuie atârnau peste nişte mese rustice,
surprinzător de pline la acea oră dintr-o zi de
dum inică.
D ar ceea ce-i atrase m ai cu seam ă atentia fu
y

firma lum inoasă care pâlpâia deasupra intrării, ca

şi cum ar fi vrut să o cheme acolo. Iris se opri o
clipă şi citi cu glas scăzut:

C E L M A I F R U M O S L O C D IN L U M E
E C H IA R A IC I
 C a norii care trec

U n num e cam prea lung şi prea ciudat pentru

o cafenea. Şi poate chiar asta - era curioasă din
fire - a făcut-o să intre. C ân d a trecut pragul,
nici unul dintre clienţi nu a înălţat capul s-o pri­
vească, parcă nici nu o observaseră.
D o ar bărbatul din spatele tejghelei, un om
destul de bătrân, cu o coam ă de păr alb, a salu­
tat-o cu un zâmbet, semn universal de ospitalitate.
D in cele şase mese, cinci erau ocupate de pe­
rechi sau grupuri de prieteni, care vorbeau cu
glas atât de scăzut, că nu se auzea nimic.
D a t fiind că prin zonă treceau m ai mereu
aceleaşi persoane, Iris s-a m irat că nu recunoştea
pe nici unul dintre clienţii cafenelei, unde tocmai
atunci se auzea un cântec m ai vechi al celor de
la Beatles. C ântecul îi plăcuse m ult pe când era
adolescentă:

17
 A n d in the end, the love y ou take is equal to
the love y ou m ake. . . 1

A stat o clipă să asculte cântecul care îi provoca

amintiri pe cât de plăcute, pe atât de îndepărtate.
Era gata să plece, când om ul cu păr alb i-a indicat
cu un gest că se putea aşeza la m asa liberă.
Iris n-a îndrăznit să nu-i dea ascultare.
D e parcă faptul că ascultase m uzica o obliga
acum să şi com ande ceva, s-a aşezat cum inte la
m asă şi a cerut o ciocolată caldă.
D u p ă ritmul energic al Beatles-ilor a urm at o
baladă lentă a lui Leonard Cohen: I ’m Your M an.
în tim p ce-şi apropia ceaşca de buze, Iris s-a
sim ţit dintr-odată bine. Parcă era, cum va, pri­
m ită în rândurile lor de străinii aceia din cafenea
care-şi vorbeau în şoaptă.
A închis pe jum ătate ochii, în tim p ce-şi tra­
ducea în m inte m elodia cantautorului din Q ué­
bec, care fusese bucătar într-un tem plu zen - asta
citise într-o revistă - înainte de a reveni pe scenă.
B alada spunea cam aşa: D acă vrei un doctor, te
voi exam ina bucăţică cu bucăţică. D acă vrei un

1. „La sfârşit, dragostea pe care o primeşti e cât cea

pe care o dai.“ (în engl., în orig.).

18
şofer, te p o ţi urca chiar acum. Ia r dacă vrei să mă
iei la o plim bare, ştii bine că poţi, pentru c ă ...
— .. .sunt om ul tău.
Speriată, Iris a deschis ochii.
Crezuse că a auzit în gând glasul acela m ascu­
lin şi grav, num ai că la m asă, în faţa ei, era aşe­
zat un bărbat. O privea curios, în tim p ce-şi
sprijinea bărbia în palmă. Să fi fost cam de vârsta
ei, deşi părul uşor cărunt îi dădea un aer mai
m atur decât o făcea tenul lipsit de riduri.
C orect ar fi fost să-i spună să plece im ediat,
şi-a zis ea. N orm ele de bază ale educaţiei cer ca,
deşi localul e plin, să ceri voie înainte să te aşezi
la o m asă. N u m ai că ea, uluită, a întrebat:
— C u m de-ai g h icit...?
— ...c ă îţi traduceai cântecul? a întrebat-o
acelaşi glas pe care-1 auzise cu ochii închişi. E
ceva absolut norm al în cafeneaua asta si la m asa
>

asta.
— C e vrei să spui? a întrebat ea după o pauză
de câteva secunde.
îndată i-a părut rău că-1 tutuise, numai că băr­
batul îi inspira încredere. C a şi cum n-ar fi fost
complet străin.
— N e aflăm într-un loc special, a făcut el un
gest spre tejghea. Patronul nu e un om oarecare.

19
 A tăcut, aşteptând ca el să continue. N ecu­
noscutul a venit cu lămuriri, coborând şi mai
m ult vocea:
— E un iluzionist. U nul dintre cei mai buni.
D ar şi un om de lume. A avut m ult succes, dar
de câţiva ani s-a retras.
—- U n iluzionist?
— Exact, un m agician. U n prestidigitator de
m odă veche. El ţi-a servit ciocolata.
U luită, Iris a privit instinctiv spre tejghea.
O m u l cu păr alb a aprobat dând din cap. L-a
privit mai atent: ştergea pahare, mai multe şiruri.
O ocupaţie banală, şi totuşi avea ceva special.
M işcările lui nu erau cele ale unei persoane în
vârstă, de parcă trupul său ar mai fi păstrat vigoa­
rea anilor tinereţii. Avea un aer în acelaşi tim p
decadent şi distins, ca un june-prim dintr-o foto­
grafie veche.
Tânărul cu păr cărunt şi-a continuat explica­
ţiile.
>
— N u num ai patronul e special, ci şi localul.
Fiecare m asă are nişte însuşiri ciudate.
— C e fel de însuşiri?
— Să zicem că e vorba despre un soi de magie.
Iris era convinsă că necunoscutul o lua peste
picior, aşa cum fac adulţii cu copiii naivi. A obser­

20
vat inelul pe care-1 purta pe policar. Cunoscuse
o singură persoană care purta inel pe degetul
mare: tatăl ei. Faptul insolit i-a dat im ediat o
senzaţie de bine. M ai mult, dintr-odată îi era
sim patic bărbatul care o lua peste picior vorbind
cu un uşor accent străin.
— N u zău? Şi în ce ar consta m agia mesei la
care stăm?
— Păi, cine se aşază pe locul pe care stau eu
poate citi gândurile celui care stă pe locul tău.
D e-asta am ştiut că traduceai cântecul lui Leo-
nard.
— Aiureli, a răspuns ea cu o siguranţă care
nu o caracteriza. Precis că mi-ai citit pe buze şi
ai vrut să te dai mare.
— M ai vrei o dovadă? a contraatacat el am u­
zat, lăsându-se pe spătarul scaunului. U ite că
ţi-o dau: chiar acum te gândeşti că nu m-ai văzut
niciodată prin cartier. Te întrebi ce caut aici şi de
unde vin, căci, deşi îţi vorbesc bine lim ba, ţi-ai
dat seam a că intonaţia nu e tocm ai cea naturală.
E ra logic ca Iris să-şi cunoască din vedere ve­
cinii, iar tipul era conştient de accentul pe care-1
avea. D eci era logică pură, nu magie. T otuşi, ca
să nu-1 dezamăgească, şi-a am intit de o m axim ă
învăţată la Facultatea de Jurn alism : „ N u lăsa

21
nicicând realitatea să-ţi strice un subiect bun“ .
A rămas câteva clipe pe gânduri. Totul putea fi
doar un truc de seducător profesionist.
— Fireşte, ştiu şi treaba cu inelul, a rostit el
chiar atunci.
— C e inel? a căscat ea ochii, în timp ce pulsul
i se accelera.
— Ştiu că te-a făcut să te gândeşti la cineva
drag. Şi că te întrebi dacă, în afară de inel, m ă
m ai asem ăn şi în alte privinţe cu el. Ştiu şi că,
nu de mult, acel cineva a plecat pentru totdeauna
şi că absenţa lui te face foarte tristă.
Prefacându-se indiferentă, Iris a sorbit din
ceaşca de ciocolată, apoi a spus:
— Prin urmare, trebuie să am grijă la ce m ă
gândesc.
— N -aş spune asta. Prin ele însele, gândurile
nu sunt nici bune, nici rele, ştiai?
— C e vrei să spui?
— O am enii de ştiinţă susţin că zilnic ne trec
prin cap cam şaizeci de m ii de gânduri. Pozitive
sau negative, banale sau profunde. N u trebuie
judecate: sunt ca norii care trec. Suntem răspun­
zători de faptele noastre, nu de gândurile noastre.
A şa că, dacă te nelinişteşte vreo idee, pur şi sim ­
plu pune-i eticheta de „gând“ şi las-o să treacă.

22
 „Vorbeşte bine tipul“ , şi-a spus Iris, întrebân-
du-se, totuşi, dacă om ul chiar era în stare să-i
citească gândurile.
— Şi revenind la ce gândeai mai devreme, ai
ghicit: nu sunt din cartier. Şi nici din ţara asta.
U neori am senzaţia că nici de pe planeta asta,
că am picat aici accidental dintr-o lume îndepăr­
tată. Şi m -am lovit atât de rău, că am uitat până
şi de unde vin. C a să aflu, va trebui să aştept să
treacă pe aici nava m ea şi să m ă culeagă.
Iris se am uza ascultându-1. D acă voia să-i facă
curte, era pe drum ul cel bun; până una-alta, îi
devenise sim patic.
— M ăcar ştii cum te cheamă, nu?
— M ă cheam ă Luca.
— E un num e italian, la fel ca accentul tău,
a spus ea, fără să se prezinte la rândul ei. Există
italieni pe alte planete?
— Totul e posibil, a surâs el melancolic. Dar,
sincer, nu prea îm i pasă. Ştiu doar că noi doi ne
aflăm acum în cafeneaua asta.
Iris a oftat, apoi a repetat cu glas tare numele
localului:
— C el m ai frum os loc din lum e e chiar aici.

23
 Câine mic caută iubire mare

întâm plarea de dum inică a făcut ca Iris să

înceapă săptăm âna cu un m ic zâm bet pe buze.
D intr-odată, sarcina de a răspunde la telefon la
com pania de asigurări nu i se m ai părea chiar
atât de îngrozitoare. Era obişnuită să răspundă
aceloraşi întrebări, aşa că putea vorbi şi în acelaşi
tim p să se gândească la altceva. O rele treceau
m ai repede decât de obicei acum că-şi am intea
întâlnirea cu L u ca, din cafeneaua peste care
dăduse în m od neaşteptat.
Până şi m unca aceea plicticoasă îşi avea m is­
terele ei. Pe Iris o intriga de m ultă vreme aşa-nu-
m ita „oază fără apeluri“ . D u p ă ore întregi de
apeluri neîntrerupte, brusc se făcea linişte, fără
nici o explicaţie logică. D e parcă ar fi trecut pe
acolo un înger. O aza aceea dura cel m ult două
m inute, d upă care m onitoarele reîncepeau să

25
pâlpâie, anunţând un nou val de apeluri tele­
fonice.
C a de obicei, Iris profita de pauza asta ca să
răsfoiască ziarul gratuit care circula pe la mese.
A luat-o de la sfârşit, de la paginile cu programul
T V şi ştirile sportive. A citit apoi titlurile secţiunii
m ondene şi privirile i-au fost atrase de un anunţ
din josul paginii.
Ilustraţia ce-1 înfăţişa pe căţelul de adoptat,
cu un num ăr de telefon dedesubt, i-a trezit nişte

CÂINE MIC
CAUTĂ IUBIRE MARE
am intiri plăcute. Sem ăna leit cu un câine pe
care-1 văzuse cu mulţi ani în urmă, într-o cabană
de munte, unde petrecuse cel mai frum os sfârşit
de săptăm ână din viaţa ei. M ulţum i în gând căţe­
lului din anunţ pentru că o făcuse să-şi reamin­
tească atâtea lucruri uitate. In mijlocul „oazei“,
închise ochii ca să-şi aducă mai bine aminte acele
zile de aur.

Iris avea şaisprezece ani şi plecase cu şcoala

pentru patru zile la munte. La ora trei dim ineaţa
se urcase într-un autocar ticsit de schiuri si > bo-
canei, ai cărui pasageri n-aveau deloc de gând să
doarm ă.
E a nu ştia să schieze, dar îşi dorea nespus de
m ult să vadă zăpada. în oraşul ei văzuse doar
câte o ninsoare blândă, care nu se aşeza. D ar acum
avea să ajungă pentru prim a dată într-o lume
cu desăvârşire albă.
Peisajul invernal o entuziasm ase, deşi prim ii
paşi pe schiuri s-au term inat brusc. In tim p ce
cobora în frână de plug pe o pistă pentru începă­
tori, se îm piedicase, căzuse şi îşi sucise glezna,
în tin să pe patul im aculat, Iris zărise o siluetă
portocalie care aproape că zbura către ea.
Salvam ontistul avea probabil douăzeci şi ceva
de ani. în clipa în care se aplecase peste ea ca s-o

27
întrebe cum se simte, ştiuse că băiatul cu faţa cam
lătăreaţă îi plăcea. îi scosese bocancul şi se apucase
să-i mişte atent piciorul îngheţat. C ând Iris slobo-
zise un strigăt de durere, îi spusese: „C red că
ţi-ai fracturat glezna“ .
Apoi o ridicase în braţe şi o dusese jos, la punc­
tul de prim ajutor. Iris se sim ţea ca o prinţesă în
braţele lui Făt-Frum os. C ân d au ajuns, Iris era
deja am orezată de salvamontist.
Spre mirarea colegilor, a refuzat să se întoarcă
acasă pentru a fi examinată de un medic din oraş.
A preferat să rămână la cabană, în pat, cu un ban­
daj provizoriu, şi să ia antiinflam atoare.
A doua zi, colegii au plecat, după micul dejun,
cu schiurile pe umeri, şi au revenit tocm ai la
jum ătatea după-amiezii. D eşi abia se putea m işca
şi durerea năvălea în rafale greu de suportat, ea
trem ura de fericire: Olivier - asa
> se num ea salva-
m ontisul - îi prom isese că-i va aduce la prânz o
supă caldă şi pâine proaspătă.
A aşteptat cu mare emoţie scurta vizită; să fie
oare adevărat că fericirea constă în puterea de a o
aştepta, aşa cum M icul Prinţ îi spunea Vulpoiului?
N u s-a petrecut nimic special între ei, căci salva-
montistul păstra distanţa şi nu era defel vorbăreţ,
însă Iris a văzut în gestul lui un torent de iubire.

28
 A doua zi la prânz a venit iar, în hanoracul
portocaliu şi cu bolul de supă în m ână; după el,
un căţel, care sem ăna leit cu cel din anunţ, s-a
strecurat rapid, a fugit spre patul ei şi i s-a căţărat
în poală, unde s-a scuturat viguros de zăpadă.
Văzând că umpluse patul cu pulbere albă, Olivier
dăduse să-l gonească, dar ea îl im plorase: „N u ,
te rog! Lasă-1 să stea, a îngheţat de tot!“
Am uzat, salvamontistul îşi privea căţelul care,
m ândru nevoie mare, se culcuşea în braţele pro­
tectoarei. „E un câine foarte alintat“ , a zâm bit
el. „V in să-l iau peste vreo două ore, când ies din
tură. Poartă-te frum os, P ilo P , a spus înainte de
a închide uşa după el.
Iris reuşise exact ce-şi dorea: Olivier avea să
se întoarcă să-şi ia căţelul, care începea să închidă
ochii si să se întindă a som n. A cum , am intin-
du-şi, aproape că simţea în nări mirosul de blană
udă care im pregna încăperea.

O siluetă deşirată o readuse pe Iris în biroul

unde reîncepeau să pâlpâie toate telefoanele.
— C e e cu tine, o certă şeful de tură, nu vezi
că sunt apeluri?

29
 M asa trecutului

Soarele asfinţise. în drum spre casă, Iris sim ţi

dorinţa irepresibilă de a trece pe la cafeneaua
descoperită cu o zi în urm ă. D u p ă ziua lungă de
la birou, se întreba chiar dacă totul fusese adevă­
rat. N u trecuseră decât douăzeci şi patru de ore,
dar am intirea părea incredibil de îndepărtată. Şi
dacă totul fusese doar un vis?
A junsă la colţ, aproape că fu m irată să vadă
firm a lum inoasă insolită - C el m aifrum os loc din
lum e e chiar a ici - care clipea interm itent, de
parcă ar fi am eninţat să se stingă dintr-un m o ­
m ent în altul, trăindu-şi ultim ele clipe ale unei
vieţi îndelungate şi complicate. Tem peratura scă­
zuse vertiginos, geam urile erau aburite.
în tim p ce Iris ştergea cu m âna o bucată de
geam , îi reveni în m em orie staţiunea de schi din
adolescenţă, împreună cu salvamontistul şi căţelul

31
lui. Amintirea din adolescenţă să fi fost oare m oti­
vul scăderii bruşte de temperatură? N u se spune
că bătaia din aripi a unui fluture din H o n g K ong
declanşează un uragan în N ew York? Şi, dacă
gândurile ar fi la rândul lor o bătaie din aripi, ori­
cât de uşoară, oare n-ar putea influenţa realitatea?
„Ia mai lasă filozofia“ , îşi spuse în tim p ce-şi
lipea nasul îngheţat de geam ca să privească înă­
untru. Dezamăgire, localul era pustiu. N ici măcar
m agicianul cu claia de păr alb nu se afla la locul
său în spatele tejghelei. Exact atunci, un zgom ot
ca de explozie răsună deasupra capului ei, spe-
riind-o de moarte.
I-a luat ceva tim p să priceapă că firm a lum i­
noasă se stinsese definitiv. Şi că în local se făcuse
întuneric. N ici o mişcare, nim eni care să se agite
să repare pana de curent, pesem ne că localul era
închis. E ra gata să plece, când uşa s-a deschis şi
a zărit în beznă părul alb al m agicianului.
— D e ce nu intri? O să îngheţi aici afară, a
spus acesta cu un glas lugubru.
— D ar a căzut lum ina!
— A căzut, dar o să revină. Intră, te conduc eu.
Acestea fiind zise, a scos din buzunar o lan­
ternă m ică şi plată, ca acelea pe care le folosesc
plasatorii în sălile de cinema, şi a lum inat o m asă

32
din centrul localului. D upă ce Iris s-a aşezat, omul
a intrat într-o încăpere din spate, lăsând-o singură
în întuneric.
C e naiba căuta ea într-o cafenea pustie, cufun­
dată în beznă? L a fel de densă ca bezna era şi
liniştea. Se auzeau doar bătăile surde ale secunda­
rului unui ceasornic. Pesemne un vechi ceas de
perete, d u pă cum răsunau.
E ra gata să-l strige pe m agician ca să o scoată
de-acolo, să-i spun ă că trebuia să plece im ediat,
însă bătăile ceasului o hipnotizau. D eodată, un
glas cunoscut:
— T ic-tac, tic-tac...
— Luca, tu eşti? a tresărit ea.
— N u , sunt un ceas, a răspuns el cu un uşor
accent italian. Nu-1 auzi? Tic-tac, tic-tac...
— N u te m ai prosti. N u ţi s-a spus niciodată
că te porţi ca un copil?
— întunericul ne transform ă pe toţi în copii.
Până şi cei m ai curajoşi caută în m od inconştient
m âna m am ei când se pom enesc în beznă. A s­
cultă, te rog, ceasul ăsta.
Nedumerită, Iris a ascultat atent ticăitul secun­
darului. M isteriosul ei însoţitor păstra tăcerea.
— Pare un ceas ca toate ceasurile, dar nu e, a
continuat Lu ca d u pă câteva clipe.

33
 — D e ce spui asta?
— M erge înapoi, căutând lucrurile uitate. E
magic.
— Sigur, ca toate de aici, a replicat Iris pe un
ton cam ironic. Şi probabil că şi masa la care stăm
e vrăjită. Care e trucul? Şi te previn că un truc
pe-ntuneric n-are nici un haz.
— D im potrivă! Reprezintă gradul m axim de
măiestrie pentru un magician: întunericul dezvă­
luie totul.
— D ar eu nu văd nim ic, a protestat ea.
— A sta se întâm plă cu trecutul: e pretutin­
deni, dar nu-1 vedem . D e aceea nu reuşim să
scăpăm lesne de el. Suntem precum o corabie
im obilizată de o ancoră înfiptă în adânc. Ceea
ce nu înseam nă că nu o putem sm ulge ca să ne
continuăm ruta.
— E u nu am nici o rută, nu ştiu pe unde navi­
ghez şi ce m ă ţine legată. N u ştiu nici m ăcar de
unde vin. C u m pot atunci să um flu din nou pân­
zele corăbiei?
— Poate că te învaţă m asa asta.
— M asa trecutului?
— Poţi să-i spui şi aşa. T e va ajuta să scoţi la
lum ină întâm plări pe care le credeai uitate. D acă
tragi de ele, ajungi la ancoră. D e fapt, nici nu ai

34
nevoie de ancoră: trebuie doar să tai frânghia care
te ţine legată de trecut, iar vântul vieţii va face
restul.
— H ai să lăsăm corăbiile, a spus Iris, care înce­
pea să se sim tă ciudat de confortabil în întuneric.
Vrei să ştii ceva? C h iar azi m i-am am in tit o
întâm plare veche. N im ic im portant, dar am fost
fericită s-o retrăiesc.
— D acă te-a făcut fericită înseam nă că e im ­
portantă. A tunci când ne îngropăm clipele de
fericire renunţăm la cea mai bună parte a noastră;
putem arunca peste bord multe lucmri, niciodată
însă clipele acestea.
— D ar se spune că m em oria trebuie să se eli­
bereze de am intiri ca să poată înm agazina infor­
m aţii n o i... In fine, să lăsăm teoriile. Vreau o
dovadă că masa asta e în stare să-mi readucă amin­
tiri uitate. Surprinde-m ă!
D u p ă aceste cuvinte, Iris a sim ţit o atingere
uşoară pe ceafa. N u ştia ce să spună, dar l-a bă­
nuit pe Luca.
— T u ai fost?
Tăcere. U ndeva în spatele ei s-a auzit zgom o­
tul unui scaun tras, urm at de o tuse şi de un
m urm ur de voci aproape im perceptibil.
— D e ce nu spui nimic?

35
 în clipa aceea a revenit curentul.
U im ită, Iris a constatat că localul era plin de
lum e. D e parcă bezna îi silise pe toţi să se com ­
porte cu discreţie, revenirea luminii a ridicat brusc
tonul conversaţiilor. Se auzea şi zgomotul ceştilor
şi farfuriilor. M agicianul se afla la locul său, la
bar, um plând de zor pahare.
D oar Luca dispăruse. D ar înainte de a părăsi
m asa, lăsase pe ea, chiar în m ijloc, un pacheţel
aşezat vertical, atent învelit, cu o etichetă lipită
pe care scria cu litere de tipar:

P SIH A N A L IST U L D E B U Z U N A R

Iris a zâm bit la vederea ciudatului cadou. O

glum ă, precis. C u m adică, un psihanalist înalt
de zece centimetri şi lat de patru?
Era gata să deschidă pachetul m isterios, când
şi-a dat seama că un grup de bătrâni în frac şi pa­
pion o privea atent. S-a uitat în ju r şi a consta­
tat, mirată, că toţi clienţii purtau haine de epocă
şi afişau un aer cerem onios tipic altor vremuri.
Şi-a am intit ce-i spusese Luca înainte de a se
face nevăzut: „Trecutul e pretutindeni, dar nu-1
vedem “ . S-a m ai uitat o dată prin sală - nu, nu
cunoştea pe nimeni.

36
 S-a ridicat, voia să deschidă cadoul neobişnuit
la ea acasă. A pus pacheţelul în buzunar şi a ridi­
cat mâna în semn de rămas-bun în direcţia magi­
cianului, ocupat să-şi servească clientela târzie.
N -a apucat să deschidă uşa, că patronul se afla
lângă ea:
— Şi chiar nu vrei să bei ceva? Azi avem pre­
turi mai mici în onoarea clienţilor noştri.
> i i

— Ba da, dar nu aici. M ă duc acasă să trag o

duscă
) de trecut.
— N u e rău. Intre trecut si
> viitor nu e decât
un pas. C ăci orice ar spune maeştrii zen, ceea ce
nu există e tocm ai prezentul.
— D e ce spuneţi asta?
— U ite, să-ţi dau un exem plu sim plu: între­
barea pe care mi-ai pus-o ţine deja de trecut. Iar
răspunsul pe care ţi-1 voi da se află încă în viitor.
C ând îl vei avea, va fi de-acum în trecut, iar viito­
rul va fi în altceva. N u există timp pentru prezent!
Venim din trecut către un viitor care, la rândul
său, devine trecut: asa e viata!
— Păi atunci, credeţi c ă ... nu există chiar
nim ic care să se petreacă în prezent?
M agicianul a stat un pic pe gânduri, apoi a
spus pe un ton energic:

37
 — M ă rog, poate că da. Există şi lucruri care
au loc m ai ales în prezent.
— Şi care ar fi astea?
O m ul s-a gândit o clipă, mângâindu-şi o barbă
inexistentă. Brusc, toţi clienţii de la mese tăcuseră
şi îi priveau curioşi. Până şi lumina parcă se schim­
base, era mai puternică în jurul ei şi al m agicia­
nului, ca şi cum localul s-ar fi transform at într-o
sală de spectacol şi cei doi urm au să producă o
scam atorie im presionantă.
— M agia are loc în prezent, a spus el cu pri-
virea-i scânteind.
— N u cred în magie.
— în ţe le g ... U ite, văd că ai buzunare la
h a in ă ... M ai ştii ce aveai în buzunare?
y

— Păi, am pus acolo cadoul pe care m i l-a

făcut un prieten, d a r ...
— Le poţi spune acestor dom ni ce aveai în
buzunare când ai intrat aici?
Iris si-a dat seama atunci că toti clienţii se uitau
y y y

la ea; asta a intimidat-o puţin, dar şi-a făcut curaj

şi a intrat în joc:
— Aveam cheile casei,3 ceva mărunţiş si câteva
y y y

bom boane.
— D oar atât? Gândeste-te bine.
y

Iris a insistat: era sigură.

38
 — Vrei să te uiţi acum şi să vezi ce ai în buzu­
nare? începe cu dreptul.
Iris a extras cheile şi le-a arătat publicului. Apoi,
patru bom boane învelite în staniol colorat şi vreo
două m onede şi, fireşte, pacheţelul cu psihana­
listul de la Luca.
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că în celălalt
buzunar se află orele cele mai im portante din
viata
) ta?
N -a avut replică la ciudăţenia asta. A vârât
totuşi m âna în buzunarul stâng. N u era gol.
C onţinea un obiect greu şi dur, pe care nu-1
văzuse niciodată. U n vechi ceas de buzunar, aurit
şi cu un cadran din sidef. Arăta orele douăspre­
zece fix. C u nişte ani în urmă, pesemne că fusese
extrem de valoros, dar acum acele erau mâncate
de vreme si
> nu m ai funcţiona.
>
Publicul a scos un m urm ur de adm iraţie la j

vederea obiectului.
— Aparţine cuiva dintre dom niile voastre? a
vrut să ştie magicianul.
N u a răspuns nimeni.
— Atunci e lim pede că cea care are nevoie
de el eşti dum neata; şi, coborând vocea: A m în­
ţeles că în seara asta ai stat la m asa trecutului.

39
 — D ar încă nu m i-am am in tit nim ic din
ce-am uitat!
— Aşa funcţionează masa aia, a surâs magicia­
nul, cu efect întârziat. N e vedem în viitor! Amin-
teşte-ţi să te uiţi la ceas, te va ajuta să înţelegi
tim pul.
D u pă care s-a întors către spectatori şi a cerut
cu glas tare:
— Aplauze pentru asistenta m ea de azi!
Stingherită, Iris a prim it ovaţiile entuziaste şi
s-a grăbit să plece. Categoric, locul acela era mult
m ai straniu decât crezuse.
 Un psihanalist de buzunar

întoarsă acasă, Iris a pus o pizza la cuptor, în

tim p ce privea cu alţi ochi locul care fusese că­
minul ei încă din copilărie. Exact cum spusese
Luca, era ticsit de obiecte evocând un trecut care
se rupsese în momentul morţii părinţilor ei. Foto­
grafii de fam ilie, dar şi obiecte care vorbeau
despre clipe şi locuri care nu vor reveni niciodată.
Şi-a scos paltonul şi s-a întrebat dacă n-ar fi
mai simplu să smulgă ancora şi să se mute într-un
apartam ent lipsit de toată încărcătura asta em o­
ţională. Undeva unde ar putea să-şi aleagă singură
amintirile care s-o însoţească.
>
Acest gând i-a readus în minte ciudatul anunţ
pe care-1 decupase din ziar:

C Â IN E M IC C A U T Ă IU B IR E M ARE

41
 A zâm bit şi s-a uitat încă o dată la ilustraţia
în care căţelul semăna atât de bine cu Pilof. Din-
tr-odată a sim ţit im pulsul de a suna.
Telefonul a sunat de trei ori până să audă
glasul m olcom al unei femei. Aceasta a lămurit-o
pe Iris că acolo era o societate de protecţie a
animalelor, care se afla în afara oraşului.
— D oriţi să adoptaţi un câine sau doar să ne
faceţi o vizită? a întrebat femeia pe un ton amabil.
— Adevărul e, a spus Iris cam ruşinată că
sunase, că acest căţel din anunţ e leit cel pe care
l-am văzut pe când eram foarte tânără. M i-ar plă­
cea să-l iau acasă, a adăugat, m irându-se singură
de ceea ce tocm ai spusese.
Bătrânica cea am abilă a râs, apoi a lămurit-o:
— M ă tem că asta nu e posibil. N u avem
nici un câine care să arate asa, e doar o ilustraţie
pentru anunţ.
— înţeleg, a spus Iris dezamăgită.
— D ar să stiti că avem si alţi câini în căutare
> y > )

de o iubire mare! D acă veniţi să ne vizitaţi, am

să vi-i prezint cu m ult drag.
— A m să m ă gândesc, a zis ea şi a închis.
A poi a scos pizza din cuptor, a tăiat-o şi a
adus-o la masă. în tim p ce lua prima îmbucătură,
şi-a dat seam a că povestea cu căţelul o făcuse să

42
uite de darul lui Luca. A scos „psihanalistul de
buzunar“ din pungă şi, em oţionată, a revenit în
living. Orice-ar fi fost, era dovada clară că Luca
exista şi că se gândise la ea. D esfacând pachetul,
a constatat, mirată, că era vorba despre un fotoliu
mititel din cauciuc pe care se afla o clepsidră în
chip de psihoterapeut. Pe cutie scria: Psihanalistul
de buzunar. N u pleacă în concediu în august!

A poi a întors cutia şi a citit:

Cu toţii ne-am propus la un moment d at să f a ­

cem terapie. D ar de ce să investeşti o avere într-un

43
 psihanalist când îl p o ţi avea acasă la tine, gata
să te asculte în linişte
> ori de câte ori vrei?

Şi-a zis că Luca o lua peste picior, dar pe urmă

a extras din cutie instrucţiunile de folosire pentru
ca „psihanalistul“ să funcţioneze tim p de o mini-
şedinţă de cinci minute - atât avea nevoie nisipul
pentru a se scurge. „C e-ar fi să săpăm un pic în
trecut?“ şi-a spus Iris. „D ar nu vreau decât am in­
tiri plăcute, celelalte n-au decât să fie date defi­
nitiv uitării.“
Acestea fiind zise, a m ai m uscat din felia de
pizza şi s-a dus să ia o foaie şi un pix, apoi a întors
clepsidra cu chip de psihoterapeut. îşi propusese
să noteze în cinci m inute toate amintirile de ne­
şters pe care, cu toate acestea, le îngropase în
nisipul rutinei.

L U C R U R I PE C A R E N -A R FI T R E B U IT
SĂ LE U IT N IC IO D A T Ă

• N opţile de insomnie înainte de Crăciun (şi

cum dădeam fu g a în salon la şapte dim ineaţa
ca să desfac cadourile).
• P rim a plim bare p e bicicletă fă r ă să cad.

44
 • O călătorie la Tunis cu tăticu ’şi măm ica, care
m i-au spus că la întoarcere, pe aeroport, urlam
că voiam să răm ân acolo.
• Sărutarea p e care m i-a furat-o pe culoarul şco­
lii b ăiatu l cel m ai nasol din clasă.
• O livier şi Pilof.
• Un film dram atic care m -a fă c u t să râd cu
lacrim i.
• Iu b itu l acela din campus care săruta a tâ t de
bine (păcat că n-a durat).
• C ân d a înflorit laleaua din bulbulp e care mi
l-a d a t cineva care fusese în O landa.

Psihanalistul a pus punct şedinţei, nisipul se

scursese în întregime. O şedinţă scurtă, dar in­
tensă. Iris avea ochii umezi.
— Pe mâine, doctore, a spus în chip de ră-
m as-bun.
 Lucrurile cele mai rele
pot fi şi cele mai bune

în m arţea aceea, Iris a hotărât să-si ia o zi de

concediu. D u p ă m oartea părinţilor se dusese la
lucru zilnic, drept care acum avea ch ef să bată
străzile. Şeful de tură era însă de altă părere,
după cum i-a dat im ediat de înţeles:
— Regulam entul de ordine interioară spune
clar: trebuie să anunţi
> cu o lună înainte.
— E un caz de forţă m ajoră, a spus ea, silin-
du-se să nu pufnească în râs. M ă duc să fac o
adopţie.
G lasul interlocutorului a trecut de la stupoare
la curiozitate.
— A dopţi un copil în calitate de m am ă sin­
gură? E băiat sau fată?
— în că nu ştiu.
> Ştiu
> doar că e un căţel.
>
Şi a închis repede, conştientă că gestul putea să
o coste locul de muncă, sau măcar o admonestare

47
din partea firmei. N u m ai că nu dădea doi bani
pe asta. A luat anunţul dat de adăpostul pentru
anim ale (adresa o notase pe spate) şi s-a gândit
să treacă m ai întâi pe la cafenea. Ar fi fost a treia
vizită la C el m ai frum os loc din lum e, dar prim a
din cursul acelei dim ineţi.
)
D eşi era deschis, s-a întrebat dacă la ora aceea
Luca era acolo; pesem ne că nu, poate că era la
lucru. Era italian, aşa îi spusese, dar cam asta
era tot ce ştia despre el.
Iar ea voia să afle m ai multe.
Z iua era senină, aşa că a mers agale, bucurân-
du-se de soarele călduţ de iarnă. în tim p ce tra­
versa podul peste liniile de cale ferată, Iris s-a
înfiorat. C u doar trei zile în urm ă fusese gata să
term ine cu totul chiar acolo. D e atunci nu se
schim base nim ic fundam ental în viata ei, dar
simplul fapt că rezistase tentaţiei suicidale o făcuse
să cunoască acea cafenea m agică. Iar acum era
pe punctul de a adopta un căţel.
„Tare ciudată e viaţa“ , şi-a spus m ergând mai
departe, fără să privească înapoi.
C afeneaua era deschisă si
> dinăuntru em ana
o arom ă plăcută de ciocolată şi fursecuri proas­
pete. I s-a făcut foam e şi s-a sim ţit cuprinsă de
bună dispoziţie, aşa că a îm pins hotărâtă uşa de

48
la intrare. M agicianul freca tejgheaua cu o cârpă
umedă. Printre clienţi, Iris i-a recunoscut pe unii
pe care-i văzuse în zilele precedente. Exact cum
se întâm plase prim a dată, nim eni n-a părut să o
ia în seam ă, în tim p ce căuta o m asă la care să se
aşeze.
Căutarea a fost scurtă, căci Luca o aştepta la
o m asă lipită de perete. Iris a sim ţit fluturi în
stom ac - o senzaţie pe care n-o m ai avusese de
m ult tim p.
Italianul şi-a ridicat privirea şi i-a surâs în timp
ce învârtea linguriţa în ceaşca de ciocolată, care
parcă îşi răspândea aroma în întreg localul. Vizavi,
pe m asă, o aştepta una identică, plus o farfurie
cu fursecuri.
— D e unde ştiai c-am să vin?
y

D rept răspuns, Luca a zâm bit. Se auzea un

cântec care ei îi plăcea la nebunie. Pentru prim a
dată d u pă m ult tim p, a avut im presia că se afla
la locul şi m om entul potrivit. D a, chiar aici îşi
dorea să fie, nicăieri altundeva. Să fie asta feri­
cirea? A dică să-ti dai seam a că cel m ai frum os
y

loc din lum e e chiar aici?

Iris s-a aşezat la m asă, atentă la prim a strofa
a cântecului lui Feist, o cântăreaţă canadiancă
la m odă:

49
 Secret heart
What are you m ade of?
W hat are you so a fra id of?1

— Ei bine, şi ce are special m asa asta?

înainte de a răspunde, Luca a sorbit din cioco­
lată, în tim p ce Iris îi adm ira puloverul pe gât
bleum arin, din care răsărea capul cuiva cu o
expresie senină. Părul cărunt îi conferea un aer
de aristocrat boem .
— E m asa cea m ai terapeutică din local, i-a
declarat în tim p ce lăsa ceaşca pe farfurioară.
— D e ce? a vrut ea să ştie, aşteptând ca patro­
nul să-i toarne ciocolata caldă în ceaşcă.
>
— Pentru că ne învaţă să găsim lum ina în
întuneric. C ine se asază
) aici află că lucrurile cele
m ai rele pe care le-a păţit p o t fi uneori şi cele
m ai bune.
Im ediat i-au revenit în m inte podul de peste
calea ferată, balonul care i-a bubuit în spate şi
cum descoperise această cafenea, dar s-a prefăcut
că nu pricepe nimic. Se bucura de răbdarea cu
care îi vorbea Luca, o făcea să se sim tă ca în copi­
lărie, când tatăl ei îi spunea poveşti ca să adoarmă.

1. „Inimă secretă / Din ce eşti tu făcută? / De ce

ţi-e atât de frică?“ (în engl., în orig.).

50
 — Acum un an am citit un articol referitor
la acest fenom en. U n scriitor japonez povestea
ce i se întâm plase unui ofiţer din ţara lui în tim ­
pul războiului din M anciuria. M ilitarul fusese
capturat de sovietici şi aruncat în fundul unui
puţ, lăsat să moară de frig şi sete în beznă. N um ai
că, în toată deznădejdea aia, o dată pe zi avea
loc ceva m inunat.
— Ei, asta-i, ce poate fi m inunat în fundul
unui puţ?
— Până şi într-o situaţie atât de disperată,
omul primea în fiecare zi un dar. Atunci când soa­
rele se afla chiar deasupra, preţ de câteva m inute
lum ina pătrundea până în fundul puţului. O fi­
ţerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de
speranţă.
— Şi ce s-a întâmplat?
— D u p ă câteva zile a fost salvat de camarazii
săi; în ciuda oricărui pronostic, a scăpat cu viaţă.
Şi totuşi, mulţi ani după sfârşitul războiului, omul
continua să-şi amintească de acel episod cu nos­
talgie.
Iris a m uiat un fursec în ciocolata densă si,
înainte de a-1 duce la gură, a spus:
— D ar nu pricep cum poţi fi nostalgic după
o experienţă atât de groaznică.

51
 — Ai pus punctul pe i, s-a entuziasmat Luca,
aşezându-şi o mână peste a ei şi facând-o să-şi do­
rească s-o lase veşnic acolo. Tocm ai pentru că trăia
în cea mai neagră disperare, raza aceea de lum ină
reprezenta o injecţie de fericire pentru el. D eşi
ofiţerul a reuşit să-şi refacă viaţa după război, spu­
nea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor m i­
nute când lum ina ajungea pe fundul puţului.
— Frum oasă poveste, a spus Iris, sim ţind
cum inim a îi bate mai tare.
— Si la fel de reală ca viata însăsi. N e învaţă
y y y >

ceva despre fericire: o pot percepe cu toată inten­

sitatea doar cei care au avut şi suişuri, şi coborâ-
şuri, căci este vorba despre un jo c de contraste.
C ei care trăiesc căldicel, navigând printre emoţii
moderate, nu vor cunoaşte nicicând esenţa vieţii.
Asta e învăţătura poveştii cu puţul: uneori trebuie
să atingi fundul prăpastiei ca să înţelegi măreţia
cerului.
— Vorbeşti ca un poet. Eşti poet? U ite, încă
nu ştiu nim ic despre tine.
— M ă limitez la a repeta ce au spus alţii, a
zis Luca, m odest. In plus, m asa asta e încărcată
cu speranţă.
Iris i-a zâm bit larg şi i-a m ângâiat m âna cu
buricele degetelor.

52
 — D e ce nu-mi povesteşti nim ic despre viaţa
ta? N u e corect ca tu să ştii atâtea despre mine,
iar e u ...
D ar Luca părea că n-o auzise şi a întrerupt-o:
— C a veteran al acestei cafenele, am să te pun
la treabă, îţi dau o temă. Vreau ca la m asa asta
să-ţi am inteşti clipele cele mai grele prin care ai
trecut şi să descoperi ce a ieşit bun din ele.
— Sper să fiu o elevă silitoare.
— D eja eşti, dar înainte de a începe trebuie
să te duci la bar şi să-i ceri ceva m agicianului.
Am aflat că v-aţi împrietenit, a zâmbit el, iar Iris,
am intindu-şi de seara precedentă, s-a îm bujorat.
M i-ar fi plăcut şi mie să văd trucul cu ceasu l...
Ştii că eşti privilegiată? D e m ult nu m ai făcuse
aşa ceva m agicianul.
— D a, a fost ceva special, a bâiguit ea, cău­
tând ceasul în buzunarul paltonului. C u toate
că ceasul ăsta pe care m i l-a dăruit e tare ciudat.
Merge, şi nu merge. Uită-te şi tu, a zis ea, punând
ceasul pe masă.
Acele arătau tot ora douăsprezece fix, ca în
seara precedentă, dar se auzea un ticăit impercep­
tibil; trebuia să-l lipeşti de ureche ca să constaţi
că înăuntru funcţiona
> ceva.

53
 — D a, e curios, a spus Luca, ascultând cu
atenţie. Poate că rolul acestui ceas nu e să măsoare
tim p ul... Vezi că te aşteaptă magicianul, vrea să-ţi
dea nişte veşti bune.
— Veşti bune?
— D u-te la el, i-a zis Luca şi i-a sărutat mâna.
Iris s-a dus la bar, sim ţind că nu atingea pă­
mântul. M ai întâi a vrut să-i mulţumească pentru
seara precedentă:
— M i-ar plăcea să m ai văd nişte scam atorii,
cea de ieri a fost m inunată.
— Im posibil, a grăit om ul, ştergând atent
nişte pahare, de parcă ar fi avut tot tim pul din
lume.
— D e ce?
— Ştii care e secretul magiei?
— H abar n-am!
— Sincronizarea. Pentru fiecare scam atorie
există un m om ent exact. Şi presim t că unul ca
acela de ieri nu se va repeta curând. Ştii de ce?
Iris a ridicat din umeri.
— O scam atorie din care să nu apară nim ic
nu merită osteneala, la asta nu te-ai gândit? Apro­
po, ai văzut ce ţi-a apărut ieri în buzunar?
— U n ceas.
— Răspuns incorect.

54
 N u ştia dacă să râdă sau nu: magicianul era în
acelaşi timp serios şi amuzant, o combinaţie destul
de deconcertantă.
— Păi ce, atunci?
— Asta va trebui s-o descoperi chiar dumneata.
Dar, dacă nu m ă înşel, ai venit să-ţi arăt ceva, nu?
A scos dintre sticle un tablou şi i l-a întins, ca
să-l vadă mai bine. într-un chenar de culoare
indigo, apărea, gălbui, un fragment dintr-o poveste
pentru copii.

V E ST
> I BUNE

N u uita niciodată: orice sentiment îsi are si reversul.

t >

C ând te sim ţi nefericit, asta e dovada că poţififericit.

Ia r asta e o veste bună.
C ând te sim ţi singur, îţi d ai seam a ce bine a r f i să
f ii cu cineva.
Ia r asta e o veste bună.
Trebuie să te doară ceva ca să apreciezi fericirea
de a nu te durea nimic.
Ia r asta e o veste bună.
De aceea, nu trebuie să te temi niciodată de tristete,
de singurătate sau de durere. Ele sunt dovada că
există bucuria, iubirea şi liniştea.
Iată nişte
> vesti
> bune.

55
 C ăzută pe gânduri, Iris i-a înapoiat m agicia­
nului micul tablou. Apoi s-a întors la m asa spe­
ranţei, descoperind că Luca plecase.
A vârât mâna în buzunar şi s-a liniştit consta­
tând că ceasul era acolo. N u pricepea nimic, dar
învăţase să nu se im pacienteze. U n lucru era
clar: într-o singură zi - cea precedentă - , doi oa­
meni speciali îi dăruiseră două ceasuri.
 Când îţi linge mâna câinele fericirii

Iris a părăsit cafeneaua tânjind deja după urmă­

toarea întâlnire cu Luca. Se îndrăgostea de-a bine-
lea de el şi asta o speria, pentru că trecuse m ult
tim p de când nu i se mai întâm plase ceva de
acest fel. Iar când se întâmplase, nu ieşise tocmai
bine.
Pentru ea, dragostea fusese până acum ceva
asem ănător cu urcarea în grabă a unui m unte -
odată ajunsă pe culme, prăbuşirea în prăpastie
lipsită de orice sprijin. N u voia să repete expe­
rienţa. Pe de altă parte, ceva îi spunea că, în ce-1
priveşte pe Luca, trecuse deja de o lim ită invizi­
bilă, care n-o lăsa să se întoarcă. Brusc, i se părea
de neconceput să renunţe la cafeneaua m agică
şi la conversaţiile cu el.
Chiar si asa, era asaltată de îndoieli. Era cumva
prea timidă? Trebuia oare să facă ea prim ul pas?

57
D e la colegele de serviciu aflase că, la vârsta asta,
bărbaţii nu prea aveau răbdare: dacă femeia vizată
nu le netezea ea terenul, căutau, fără să le pese, în
altă parte.
Să fie Luca un sim plu seducător? Atunci de
ce nu vorbea niciodată despre el, aşa cum făceau
m ajoritatea bărbaţilor?
In tim p ce se gândea la toate astea, Iris a ajuns
la adăpostul pentru câini din afara oraşului, acolo
unde un câine mic căuta o iubire mare. D in spec­
tacolul de lătrături şi izbituri în gardul metalic
şi-a dat seam a că acolo se afla o colonie num e­
roasă de câini abandonaţi. In plus, locul era izo­
lat şi nu părea să fie foarte frecventat.
In tim p ce suna, s-a întrebat dacă era oare
adevărat ce se spunea despre aceste adăposturi:
că animalele erau hrănite doar pentru o perioadă
lim itată - cel m ult câteva săptăm âni - şi apoi
cele pe care nu le lua nim eni erau eutanasiate.
G ândul cel negru s-a risipit în clipa în care pe
poartă a ieşit persoana de la telefon: o bătrânică
jovială de şaptezeci şi m ulţi ani.
— T u eşti cea cu câinele mic?
Iris a confirmat şi s-a lăsat condusă, printre
cuştile cu câinii care lătrau înnebuniţi, până la
secţiunea unde se aflau exemplarele de dim en­

58
siuni mai reduse. A trecut pe lângă o serie de
canişi spălăciţi, lăsând în urm ă alţii, destul de
agresivi. în cele din urmă s-a oprit la o cuşcă în
care se afla un căţeluş cu labe scurte. Alb cu pete
negre. U na chiar pe ochi, parcă era un pirat. Iar
când femeia s-a aplecat să-l m ângâie pe botic, a
aflat că aşa se şi num ea: Piratul.
Căţeluşul dădea energic din coadă, în timp
ce Iris se lăsa linsă pe degete printre gratii. Sedusă
de căţelandrul ciufulit, şi-a am intit de un poster
pe care-1 avusese pe perete în adolescenţă: „C âte­
odată, câinele necunoscut al fericirii îm i linge
mâna, iar eu nu ştiu unde am lăsat lesa“ .
— C a să vezi întâm plare, a spus femeia. A
fost adus chiar în dim ineaţa asta. Iar pe căţelul
din anunţ l-a desenat acu’ vreo lună veterinarul
nostru, ai să-l cunoşti acuşica.
Iris s-a hotărât să-l adopte pe m icul Pirat,
com pletând nişte formulare şi plătind o donaţie
pentru adăpost. Bătrâna a rugat-o să aştepte un
pic până-1 căuta pe veterinar, care trebuia să-i
dea carnetul de sănătate si > oarece indicaţii.
> A
stat preţ de câteva m inute într-un birou m inus­
cul, ascultând polifonia de lătrături ascuţite sau
răguşite ale celor care n-avuseseră bafta Piratului.

59
 C ân d s-a deschis uşa, lui Iris nu i-a venit să-şi
creadă ochilor. Veterinarul era un tip pe care-1
cunoscuse cu m ulţi ani în urmă. D eşi acum era
mai solid şi practic chel, expresia zâm bitoare de
pe chip nu lăsa urm ă de îndoială: era Olivier.
 Ecourile dragostei

— N u ţi se pare incredibil să dau de el chiar

acolo, după m ai bine de douăzeci de ani? l-a
întrebat Iris pe Luca a doua zi, povestindu-i în­
tâmplarea.
Italianul o privea plin de interes, în tim p ce
ultimele licăriri ale serii se strecurau în cafeneaua
unde se aprinseseră deja lăm pile cu lum ină găl­
buie. La fel ca în zilele precedente, deşi clienţii
conversau cu însufleţire, glasurile lor erau destul
de coborâte şi nu se auzea mai nimic. Luca amâna
răspunsul, tim p în care ea a observat pentru prima
dată ce scria deasupra uşii, chiar la ieşire, acolo
unde stăteau acum . Pe o placă veche de metal,
puteai citi:

„IN T R Ă T R IS T , PLEACĂ F E R IC IT “

61
 C am riscantă propunerea, şi-a zis ea, deşi era
limpede că în cafeneaua aceasta se petreceau mici
miracole.
— D acă te gândeşti un pic mai bine, treaba
cu salvamontistul şi cu căţelul nu e greu de expli­
cat: tu ai remarcat căţelul din anunţ pentru că
semăna cu acela atât de simpatic pe care-1 văzuseşi
în adolescentă.
>

— M iticul P ilo f!
— A ltm interi nici nu te-ar fi interesat. L a
rândul său, Olivier l-a desenat tocm ai pe fidelul
lui cam arad de pe vrem ea când lucra ca salva-
m ontist, pesem ne că în m intea lui acela era câi­
nele ideal. Vezi că nim ic nu e întâm plător?
— N u înţeleg unde vrei să ajungi cu toate
astea.
— Vreau să spun că hazardul ordonează lumea
într-un m od m ult m ai profund decât ne im agi­
năm noi. E u ţi-am explicat cum ai ajuns să dai
peste am orul tău platonic din adolescenţă, dar
există ceva m ai interesant decât faptul că l-ai re­
întâlnit pe tipul ăsta la un adăpost pentru câini.
— A, da? C e anume?
— Im portant este să afli de ce l-ai găsit tocmai
acum şi nu în urm ă cu, să zicem, cincisprezece
ani.

62
 Iris se uita la mâinile cu degete lungi şi îngrijite
ale lui Luca şi la cum străjuiau ele ceaşca de cio­
colată care începea să se răcească. I-ar fi plăcut
ca m âinile lui să părăsească acel calm placid şi
să le caute pe ale ei, num ai că om ul îi dădea îna­
inte cu teoria:
— D acă l-ai reîntâlnit pe O livier acum , în
acest m om ent al vieţii tale, e pentru că a venit
vremea să rezolvi un lucru lăsat neterm inat.
— C e vrei să insinuezi? a întrebat Iris, lăsând
ceaşca pe masă.
— H azardul e un lucru m isterios, dar plin
de înţelepciune. D acă ţi l-a readus în cale pe sal-
vam ontist, există un motiv. Poate că de data asta
tu trebuie să-l salvezi pe el!
N u -i plăcea defel senzaţia că Luca încerca să
o arunce în braţele lui O livier. T ocm ai acum ,
când începea să se amorezeze de el, num ai de
redeşteptarea unui am or din adolescenţă, care
nu dusese nicăieri, nu avea ea chef.
— Ştii ceva, hai să-l lăsăm pe veterinar, a spus
ea pe un ton categoric. Atunci m i s-a părut foarte
rom antic totul, chestia cu accidentul în zăpadă,
cu bolul de supă şi aşa m ai departe, num ai că
acum , când îm i am intesc, e cam jalnic. N u mai
sunt o adolescentă. Fără a m ai pune la socoteală

63
(aptul că în tim p ce colegele mele de clasă aveau
câte un iubit în fiecare noapte, eu îl aşteptam ca
o toantă pe făt-frumos cu supa lui. M ă refugiam
în vise pentru că n-am ştiut niciodată să m ă lupt
pentru ceea ce-mi doream cu adevărat...
— .. .până acum . La şaisprezece ani n-ai avut
curaj să dai piept cu dragostea, însă acum viaţa
îţi oferă o a doua şansă ca să îndrepţi lucrurile.
N u ţi se pare palpitant?
Iris era furioasă. I se părea intolerabil faptul
că bărbatul pe care începea să-l iubească voia să
scape de ea, împingând-o către prima ei dragoste.
— Te rog, nu te supăra, i-a zis Luca. N -ai
voie să te superi aici, ne aflăm la m asa iertării.
— N u sunt supărată şi nici n-am pe cine să
iert, a replicat ea, confuză şi enervată.
— Posibil, însă cred că ai uitat să te ierţi pe
tine însăţi.
— Să m ă iert? D e ce spui asta?
— Te lamentezi întruna că n-ai făcut una sau
alta, te plângi că ai făcut lucrurile prost în trecut,
de parcă acum asta ţi-ar m ai folosi la ceva. D e
ce nu te ierţi şi nu accepţi că ai făcut ce puteai
m ai bine de fiecare dată? O am enii au dreptul să
evolueze. Anii care trec slujesc şi la altceva decât
la num ăratul firelor albe!

64
 — Vorbeşti ca un guru, l-a certat iris. Şi allă
că nu găsesc nim ic m agic la m asa asta a iertării.
— O să găseşti în curând, a zâm bit el enigma­
tic. Ştii povestea papagalulu i care spun ea „te
iubesc“ ?
Ea a negat clătinând din cap, apoi a sorbit din
ciocolată, aşteptând povestea. Ii plăcuse titlul.
— A m citit-o în cartea unui pediatru care le
cânta copiilor ca să adoarm ă. Ascultă:
Protagonista e o fetiţă pe nume Beatriz, orfană
de m am ă si
> cu un tată care m unceşte> toată ziua.
D upă moartea soţiei sale, a devenit un tip distant
şi nu prea are grijă de fetiţa care a devenit la rân­
dul ei tristă şi solitară: nici la şcoală nu se joacă
în recreaţii, iar colegii au poreclit-o „C iud ăţica“ .
în fiecare dim ineaţă îşi ia în tăcere m icul de­
jun alături de tatăl ei, care, după ce vede ştirile la
televizor, o zbugheşte la lucru. Se întoarce seara
târziu, când Beatriz doarm e deja. Fetiţa se în­
treabă dacă tatăl ei chiar o iubeşte
>
sau dacă veni-
rea ei pe această lum e e o sim plă întâmplare. N u-i
poate ierta că nu o ia în braţe, nu o sărută şi
nu-i spune vorbe drăgăstoase. O ri e foarte timid,
asa ca ea, ori îl interesează doar să ştie dacă si-a
făcut lecţiile sau şi-a luat pacheţelul cu m âncare
pentru şcoală.

65
 Şi aşa se scurg zilele, până într-o dim ineaţă,
când Beatriz vede un papagal care s-a oprit pe
sârm a de rufe din faţa geam ului ei. Pasărea intră
în casă şi fata îşi roagă tatăl să o lase s-o păstreze.
Distant, dar arătându-se de acord, om ul cumpără
0 colivie şi îi îngăduie să ţină papagalul în camera
ei. în fiecare zi, când vine de la şcoală, îl învaţă
cuvinte pe care papagalul le repetă.
N u m ai că, într-o dim ineaţă, pasărea spune
ceva insolit. Trezindu-se, Beatriz aude „te iubesc“
şi se miră, pentru că sunt nişte vorbe pe care nu
1 le-a spus, pesem ne că le-a reţinut dintr-o tele-
novelă de la televizorul vecinilor. A d ou a zi,
papagalul spune din nou „te iubesc“ , iar fata se
miră, căci e sigură că nu l-a învăţat ea să spună
asta. A treia zi, la fel, iar fata intră la bănuieli. în
plus, e ciudat că pasărea rosteşte cele două cuvinte
doar dimineaţa, iar în rest le repetă pe acelea în­
văţate de la ea.
Aşa că îi spune tatălui ei ce mister o frământă,
poate are el o explicaţie. O m ul se fâstâceşte teribil
şi pleacă repede la lucru cu geanta în mână. Brusc,
Beatriz înţelege totul şi începe să plângă, de astă
dată de fericire. A înţeles că papagalul repetă în
fiecare dim ineaţă > ceea ce aude seara târziu: asta
îi spune tatăl ei când intră la ea în cameră, în
tim p ce ea d o arm e ...

66
 Bazarul copiilor

Apropiindu-se de casă, Iris a văzut o lum ină

în dreptul intrării în bloc. Erau două felinare care
lum inau un m ic talcioc instalat de copiii din
vecini: pe două covoraşe uzate erau etalate jocuri
electronice, păpuşi, m aşinuţe, chiar şi C D -uri.
S-a aplecat să vadă m ai bine m arfa şi i-a întrebat
pe m icii vânzători:
— C u m de sunteţi pe stradă la ora asta?
U n băieţel pistruiat care locuia în apartam en­
tul de deasupra ei a răspuns pe un ton serios:
— Părinţii ne lasă să-l ţinem deschis până la
ora nouă, pe urm ă trebuie să strângem şi să mer­
gem la culcare.
— M i se pare o idee bună, a zâm bit Iris, dar
n-ar fi mai bine să faceţi asta sâm bătă dimineaţa,
când trec m ai m ulţi copii pe aici?

67
 — Ăsta e bazarul de seară, a intervenit o fetiţă
dolofană din bloc. îl deschidem în primele zile
de miercuri şi joi din lună, când ne întoarcem
de la şcoală. La nouă închidem .
Iris s-a mai uitat o dată la obiectele expuse şi
a observat o cutie de carton în care se aflau câteva
m onede pentru dat restul.
— Si>
vindeti
>
ceva?
Fetita s-a uitat la cei doi asociaţi ai ei, care au
ridicat din umeri.
— Uite, eu am să cum păr discul ăsta, a ridicat
ea un vechi album al celor de la R olling Stones.
C u m de-a ajuns aici?
— T ăticu’-l avea în dublu exemplar, a lăm u­
rit-o pistruiatul.
A întrebat de preţ, iar puştii au rămas m uţi.
A u şopocăit între ei şi fetiţa a spus cu glas m elo­
dios o cifră mai m ult decât m odestă, cu care abia
de-şi puteau cum păra ceva dulciuri. C hiar şi aşa,
în tim p ce prim eau bănuţii, chipurile lor strălu­
ceau de bucurie.
A junsă acasă, unde Piratul a prim it-o cu nişte
salturi incredibile pentru scurtim ea labelor sale,
a pus cântecul ei preferat.

I t is the evening ofth e day

I sit an d watch the children play

68
 D oin ’ things I used to do
They think are new
I sit an d watch
A s tearsgo b y ..}
Vechea baladă se potrivea m ănuşă cu scena
din faţa blocului, şi-a zis ea; într-un fel, era chiar
coloana sonoră a întâmplării.
D u p ă ce a ţopăit în cerc până s-a plictisit,
Piratul a adus în bot lesa de pe canapea, gata de
plimbare, aşa că Iris şi-a pus din nou paltonul
ca să-şi scoată m icul prieten înainte de cină.
în drum spre uşă şi-a zis că nu era chiar atât
de singură cum credea. Prietenul ei cel misterios
o aştepta la C el m ai frum os loc din lum e..., iar
acasă o aştepta acum un câine cu care avea să-şi
îm partă zilele.
T ocm ai atunci a sunat telefonul şi Iris a fost
pe punctul de a se dezechilibra, atât de tare trăgea
căţelul de lesă. Era Olivier, care a luat-o direct,
ca un copil:
— Pot să te văd m âine seară?
Surprinsă, a avut nevoie de câteva secunde
până să răspundă: 1

1. „Se lasă seara / Stau şi mă uit la copiii care se joacă

/ Fac ce făceam şi eu la vârsta lor / Ei cred că e ceva nou /
Stau şi mă uit la ei / Iar pe obraji îmi curg lacrimi“ (în
engl., în orig.).

69
 — îi mai trebuie un vaccin Piratului? Oricum,
asta nu e o oră potrivită p e n tru ...
— N u pe Pirat vreau să-l văd, ci pe tine. Mi-ar
plăcea să te invit la cină.
Iată că se confirm a ceea ce-i spusese Luca:
pare-se că era rândul ei să-l ajute pe Olivier. D oar
ca să-l contrazică, replica ei a fost categorică:
— îm i pare rău, dar nu pot.
— în altă zi, atunci.
— Te tog să nu insişti. în plus, nu m i se pare
corect să iei telefonul cuiva care tocmai a adoptat
un câine ca să-i ceri o în tâln ire...
M irată de propria duritate, Iris şi-a dat însă
im ediat seam a că exagerase, aşa că a continuat:
— Poate că într-o zi bem o cafea şi, cu ocazia
asta, îl revezi şi pe Pirat.
— Sigur?
— A m spus „poate“ .
— îm i place acest cuvânt, înseam nă că orice
e posibil, a spus O livier, care, cu anii, devenise
m ai locvace.
D u p ă convorbirea neaşteptată, Iris s-a lăsat
târâtă afară de căţel, unde copiii cu bazarul s-au
repezit im ediat să-l mângâie. Privind încă o dată
obiectele expuse, i-a venit o idee:

70
 — Auziţi, acceptaţi şi donaţii pentru bazarul
ăsta?
— Adică cum? s-a mirat dolofana.
— Adică m -am gândit să vă dau nişte chestii
de care nu mai am nevoie ca să le vindeţi voi.
— D e acord, a spus pistruiatul. Şi-ţi dăm
jum ătate din ce scoatem. D acă scoatem ceva...
— N u e nevoie. în definitiv, îmi faceţi un
serviciu scăpându-m ă de ele.
 Arta haikuurilor

C ân d a intrat pentru a cincea oară în cafe­

neaua magică, Luca o aştepta la o masă. Tocm ai
turna într-o cescută
> > iară toarte un lichid verzui
dintr-un ceainic de fontă. D e data aceasta, pe
m asă nu se mai afla ciocolată caldă.
Văzând-o, a um plut încet o a doua ceaşcă.
Susurul infuziei sem ăna cu cel al unui mic izvor.
Iris a luat ceaşca în mâini ca să se încălzească, în
timp ce-1 întreba pe maestrul ceremoniei ceaiului:
— Să înţeleg că m asa asta e cea a ceremoniei
ceaiului?
— N u neapărat, a spus Luca, delectându-se
cu arom a. N u uita că fiecare m asă are anum ite
însuşiri magice, aşa că trebuie să ne aşteptăm la
ceva mai m ult decât la nişte ceai verde.
— Deci, ce magie ne aşteaptă azi? a întrebat
ea, sprijinindu-şi mâinile pe lemnul vechi al mesei.

73
 — M asa asta îi transformă pe cei care se aşază
la ca în poeţi.
Fraza sunase atât de serios, că Iris era mai-mai
să pufnească în râs, dar s-a stăpânit ca să nu strice
încântătorul joc care începuse în cea mai rea du­
m inică din viaţa ei.
— Şi dacă aş fi deja poetă? l-a provocat ea.
— Ai pus punctul pe i: orice om e poet prin
însăşi natura lui, fapt e că majoritatea a uitat asta.
Iar m asa asta trezeşte la viaţă această trăsătură,
care e o necesitate fundam entală, ca mâncatul,
băutul si
> dormitul.
— Sau sărutul.
A regretat pe loc ce-i ieşise din gură: subcon­
ştientul o trădase, scoţând la iveală ceea ce dorea
înainte ca partea conştientă să o cenzureze. C u
toate acestea, Luca nu se arăta scandalizat.
— D e fapt, poezia înseamnă chiar sărutul dat
vieţii. Putem trăi înconjuraţi de frum useţe, dar
dacă nu ştim să interactionăm cu ea, relaţia noas-
tră va fi de slabă intensitate. A şa cum un cuplu
de îndrăgostiţi ştie să-şi sporească dorinţa, şi fru­
museţea cere să fie recunoscută pentru a-şi putea
etala toate darurile.
— N u pricep unde vrei să baţi. Ce-are asta cu
m asa la care stăm?

74
 Luca a ţinut ritmul următoarei replici bătând
în tăblie cu arătătorul şi degetul m ijlociu:
— Are. Această m asă va fi şcoala ta de arta
haikuului. Ştii ce sunt astea?
A scos din buzunar o bucăţică de hârtie şi un
creion, le-a pus pe masă în faţa ei, apoi a reumplut
ceştile.
— Ştiu că sunt un fel de poem e japoneze.
D ar nu-i prea m ică hârtia asta? C e să încapă pe
ea? E cât o carte de vizită, ce poţi să scrii pe ea?
Părea că Luca se aşteptase la întrebarea ei, căci
răspunsul nu s-a lăsat aşteptat:
— Să-ţi spun ce a zis un celebru investitor
american când a fost întrebat de ce ezită să finan­
ţeze un proiect: „N u cred în nici o idee care să
nu poată fi scrisă pe dosul unei cărţi de vizită“ .
C u alte cuvinte, voia să spună că, dacă ceva are
nevoie de multe cuvinte, probabil că nu e un plan
bun.
— Superb, dar ce-are asta de-a face cu poezia?
— Are, şi încă m ult, ca să nu spun că totul.
Arta haikuului, care e si o artă a vieţii, constă
tocm ai în a spune m ult în foarte puţine cuvinte.
D e obicei, lum ea face exact pe dos, de aceea une­
ori în viaţă ne e atât de greu.
— N u înţeleg! C e vrei să spui?

75
 — C ă tendinţa noastră e să folosim m ulte
y

cuvinte, multe mijloace, m ult tim p pentru m ă­

runţişuri. C om punerea unui haiku ne învaţă să
reducem frumuseţea lum ii la esenţe. Iar cine do­
mină această artă va savura fiecare strop de viaţă
ca pe o delicatesă.
— Pare cam greu. Ce-aş putea scrie eu pe hâr-
tiuţa asta? N ici m ăcar nu ştiu cum se scrie un
haiku!
D e parcă ar fi aşteptat vorbele ei, L u ca a
schim bat o privire cu m agicianul, care şi-a lăsat
treburile şi s-a dus să caute un disc. L-a găsit, l-a
pus şi au răsunat lent notele introductive ale
unui pian. Iris mai ascultase melancolica melodie
cântată de M atinée, dar nu fusese atentă la text:

Ify ou tuant to learn the a rt ofhaikus

S it dotun
Life is w hat happens beyond y ou
Take pen an d white pap er ifyou w ant to
Your hands
Are also a canvas or two. 1

1. „Dacă vrei să înveţi arta haikuului / Stai jos. / Viaţa

e ceea ce se petrece dincolo de tine / Ia o pană şi o
hârtie albă sau, dacă vrei / Palmele tale / Pot fi şi ele o
suprafaţă sau două“ (în engl., în orig.).

76
 în tim p ce notele pianului zburau încă o dată
prin aer, Iris şi-a zis că nu era nevoie să-şi scrie
în palme, că doar avea hârtia aceea pe care i-o
dăduse Luca. Problema era ce să scrie. Răspunsul
i l-a dat acelaşi cântec cu arm onie stranie; acum
cântăreaţa spunea:

R ight now catch a view, a scene, a feelin g

Three lines
Is a ll you need to depict it.
Feel how a ll things flow in the sam e river
Your life
Is a raindrop you deliver}

Lecţia de muzică prin care să se iniţieze în arta

haikuului se terminase. în tim p ce răsunau ulti­
mele acorduri, Iris se întreba ce să scrie ca să
nu-1 dezamăgească.
Pesemne că Luca îi percepuse neliniştea, căci
a rămas cu ceaşca de ceai în aer şi i-a spus:
— N u trebuie să scrii chiar acum . M asa asta
te-a invitat să fii poetă, lasă-te în voia ei, haikuul
va apărea la un m om ent dat. 1

1. „Prinde chiar acum o imagine / O scenă, o sen­

zaţie / Trei rânduri / îţi trebuie ca să le descrii / Să simţi
că toate curg în acelaşi râu / C ă viaţa ta / E o picătură
de ploaie pe care o eliberezi chiar tu“ (în engl., în orig.).

77
 — N u mi se pare chiar uşor. Ştiu ce aş vrea
să spun, dar nu şi cum. Uite, să-ţi zic: sunt îndră­
gostită de cineva.
Italianul a prim it m ărturisirea cu un calm
exasperant. Iris ar fi preferat să o întrebe despre
cine era vorba, iar asta ar fi făcut-o să fie sinceră,
să dea la iveală sentimentele care zi de zi erau
tot m ai greu de ascuns. D ar Luca s-a m ulţum it
să-i zâm bească în tăcere, de parcă tot ce-şi dorea
de la ea ar fi fost trei rânduri pe o hârtie. Iris a
oftat din rărunchi şi a spus:
— Bine, o să încerc.
 Ce se adaugă şi ce se scade

în tim p ce-1 plim ba pe Pirat înainte de cină,

Iris era cuprinsă de un sentim ent dulce-amar.
Pe de o parte, îşi spunea că ar trebui să fie fericită
cu noul curs pe care-1 luase viaţa ei. C unoscuse
pe cineva care îi arăta tot ce era necesar în viaţă,
m ai avea şi un prieten m ititel asupra căruia să-şi
reverse iubirea, până şi băiatul de care fusese am o­
rezată în adolescenţă reapăruse din neant şi îi
telefona.
N um ai că nimic nu părea să fie de-ajuns: inima
îi dădea ghes să se arunce în braţele lui Luca.
Intuiţia îi spunea că asta nu era posibil. N u că ar
fi fost însurat sau logodit, era altceva - nu şi-o
putea explica în m o d raţional - care îi repeta că
era un vis irealizabil.
D u p ă m asă, im ediat ce ajunsese acasă, încer­
case să exprime aceste sentim ente într-un haiku,
însă hârtia răm ăsese albă, aşa cum o primise.

79
 în tim p ce se gândea la toate acestea, a trecut
pe lângă bazarul copiilor şi unul dintre ei i-a re­
am intit:
— Ziceai că ne dai ceva. Peste o jum ătate de
oră închidem şi nu m ai deschidem decât luna
viitoare.
— Ai dreptate, a spus Iris, ciufulindu-i părul
m icului negustor. H ai, urcaţi şi am să vă dau
câte ceva pentru bazarul vostru.
— V in eu, a sărit fetiţa.
D ar voiau şi ceilalţi doi; s-au apucat să se certe
cine urcă şi cine răm âne să păzească bazarul.
— O să păzească Piratul lucrurile, a tranşat Iris
problem a. Chiar dacă numele lui nu inspiră prea
mare încredere, o să vedeţi că e un paznic bun.
D e parcă ar fi înţeles perfect ce m isiune i se
încredinţa, câinele s-a aşezat pe covor printre
jucării şi a lătrat de d ouă ori, ca şi cum ar fi vrut
să-i pună în gardă pe posibilii hoţi. C onvinşi de
paznicul cu labe scurte, cei trei copii au urcat
cu ea în apartam ent.
D u p ă ce a descuiat şi a aprins lum ina, Iris a
avut im presia că vedea toate obiectele ca după
m ult tim p. Am intindu-şi de tehnica haikuului,
s-a întrebat cum ar putea reduce la esenţă tot ce
avea acolo, ce lucruri adăugau valoare vieţii şi

80
care i-o scădeau. M are parte dintre obiectele care
decorau casa fuseseră ale părinţilor, care nu mai
aveau acum nevoie de nimic, iar pentru Iris repre­
zentau un fel de ancoră care n-o lăsa să scape de
durere.
— Luaţi ce vreţi. D e fapt, o să scap de aproape
toate am intirile astea, s-a hotărât ea.
C opiii au stat un pic pe gânduri, apoi fetiţa a
luat un mic Turn Eiffel din metal - dem ult, fuse­
seră Ia Paris să petreacă acolo Crăciunul. Pistruia­
tul a ales vechiul flaut la care tatăl ei cântase pe
când Iris era mică. Celălalt a ales o cutie frumoasă
cu cărţi de joc, cu care m am a ei făcea pasienţe.
C iu dat, Iris s-a sim tit uşurată uitându-se la
copiii care plecau cu obiectele acelea, ce însem ­
nau tot atâtea amintiri. Şi-a spus că în curând
avea să facă curăţenie în trecutul ei, păstrând doar
ceea ce avea să o ajute să trăiască m ai departe.
A coborât să-l recupereze pe Pirat şi i-a dat să
bea apă rece, ca recom pensă pentru vigilenţa lui.
A scos din frigider un iaurt şi s-a aşezat pe cana­
pea cu hârtia albă în faţă şi un creion în m ână.
D ar haikuul nu voia să iasă la iveală.

81
 Un prezent interminabil

— V iaţa m ea nu contează, te asigur, a spus

Luca în seara aceea de vineri, când, ca niciodată,
părea grăbit.
— D ar tu ştii m ulte despre mine, s-a revoltat
ea. M ai m ulte decât oricine altcineva. A sa
> că e
drept să ştiu şi eu câte ceva despre viaţa ta.
— M ă tem că ai să fii dezam ăgită.
— A sta o decid eu, nu crezi?... Bun, atunci
spune-m i cu ce te ocupi.
— A cum sunt în vacantă. j

— Vacantă în ianuarie?
y

— Păi, să zicem că n-am m ai avut de m ult

nişte zile doar pentru mine.
— Locuieşti prin apropiere?
— Locuiesc aici. Ce, nu aici m ă găseşti de
fiecare dată?
Iris s-a încruntat:

83
 — Vorbesc serios. Stai în cartier, sau nu vrei
să-mi spui?
— Am avut un m ic restaurant pe aici. C apo-
lini. A cum nu mai există.
— C a p o lin i... ce înseamnă?
— E numele meu.
— Parcă îmi spune cev a... poate am şi m ân­
cat acolo. U nde era?
— A cum nu m ai are im portanţă.
— Şi de ce l-ai închis?
— A m fost chem at în altă parte.
A u tăcut am ândoi. Iris a înţeles:
>
— D e ce nu-ţi place să vorbeşti despre tine?
— Ţ i-am spus doar: ai fi dezam ăgită. Şi să te
dezam ăgesc e ultim ul lucru pe care m i l-aş dori.
Iris a aşteptat un pic, apoi a întrebat:
— Stăm cum va la m asa tăcerii?
— N u chiar.
— Şi-atunci, ce particularităţi are m asa num ă­
rul şase? a revenit ea la atac, tânjind după intim i­
tatea din zilele trecute.
— A sta e o m asă secretă, a spus Luca destul
de trist. N -am voie să-ţi dezvălui m agia ei. Ai s-o
descoperi singură, la m om entul potrivit.
— Se pare că azi n-o să aflu n im ic ... D eci ce
facem noi aici? D e ce stăm în cafeneaua asta
prăfuită?

84
 — O ştii doar: cel mai frum os loc din lume
e chiar aici, a spus italianul, cum va brusc stân­
jenit.
A titudinea lui anunţa ceva ce Iris încă nu
putea bănui. Şi asta nu era singura schimbare
din cafenea de care îşi dăduse seama. D eşi era o
seară de vineri, jum ătate din mese erau neocu­
pate. In plus, m obilierul şi pereţii păreau şi mai
îm bătrâniţi decât cu o zi în urmă. D e parcă ar fi
trecut deodată m ai mulţi ani - sau decenii. Până
şi geamurile către stradă erau m ai opace, abia
vedeai prin ele. Era limpede, se întâm plau nişte
lucruri pe care nu le pricepea.
C a şi cum i-ar fi citit gândurile, iluzionistul a
trecut pe lângă m asa lor, a bătut-o uşor pe um ăr
şi i-a şoptit la ureche:
— A m inteşte-ţi: există ceva ce aparţine mai
ales prezentului.
U n mesaj care a nedum erit-o şi m ai mult,
chiar că nu mai înţelegea nimic. Totuşi, s-a agăţat
de cuvintele acelea, încercând să salveze seara.
— Ajută-m ă să m ă lămuresc. D in ce am învă­
ţat până acum , gândurile noastre se îndreaptă
ori spre trecut, ori spre viitor. Greşesc?
— N u . A gândi înseam nă să ieşi din prezent
ca să pescuieşti în apele trecutului sau ale viitorului.

85
C u toate acestea, experienţa e tot tim pul prezen­
tă. A sta e ecuaţia.
— Bine, bine, ca teorie e OK, dar eu am nevoie
să ştiu ce ţine mai ales de prezent din tot ce trăim.
M âncatul, de exemplu?
— M ă îndoiesc. G ustul mâncării ţine de pre­
zent, fireşte, dar gătitul ţine de trecut, iar digestia,
de viitor.
— Atunci, ca să trăim în prezent trebuie să
găsim o experienţă atât de intensă, încât să nu
fie necesar să ne proiectăm în trecut sau în viitor,
nu?
— C am aşa ceva. U n a care să ne perm ită să
oprim tim pul în loc, să trăim într-un prezent
interminabil.
— Aici e aici, totul este să o descoperim.
— M isticii o caută de secole, a spus Luca,
curios să o asculte m ai departe.
— D a, dar se ştie cum e omul: căutăm departe
ceea ce se află chiar lângă noi. O fi m agia acestei
mese, dar cred că am găsit m odalitatea de a opri
tim pul.
— Adevărat?
— Ştiu acum ce fel de m agie se află m ai ales
în prezent!

86
 I-a luat capul între mâini, l-a tras spre ea şi
l-a sărutat. U n sărut care ar fi putut dura câteva
secunde sau câteva minute, dar am ândoi au ştiut
că se cufundaseră într-un prezent interminabil.
 Cum să scrii un haiku de dragoste

Sâm bătă la prânz, Iris s-a ridicat din pat hotă­

râtă să scrie un haiku pe care să i-1 dea lui Luca.
Sperând ca micul poem să pecetluiască dragostea
care se ivise între ei cu o seară înainte, a înghiţit
la repezeală ceva, apoi s-a apucat să citească un
manual despre arta haikuului.
Autorul, Albert Liebermann, spune că un haiku
e com pus din trei versuri scurte care captează
un anum it m om ent. Acest gen poetic e atent la
detaliile cotidiene, fie din natură, fie din am bi­
anţa urbană a poetului. D e asemenea, poate reda
o em oţie sau o stare sufletească concretă.
C onform m anualului, un haiku tradiţional
trebuie să conţină următoarele elemente:1

1. Trei versuri fă r ă rim ă.

89
 2. S ă fie destul de scurt pentru ca, citindu-l cu
voce tare, să poată f i cuprins în răgazul unei
respiraţii.
3. D e preferinţă, să includă o referinţă la natură
sau la anotim puri.
4. Să se refere mereu la prezent—chiar dacă omite
verbele - niciodată la trecut sau la viitor.
5. S ă exprime o observaţie sau o uim ire a poe­
tului.
6. în cele trei versuri să fie prezent unul dintre
cele cinci sim >ţuri.

Toate bune şi frum oase, dar n-o prea ajuta

pe Iris, care nu mai scrisese o poezie de când era
foarte mică. Să-şi fi pierdut oare talentul poetic,
cu care, după spusele lui Luca, ne naştem cu
totii?
>
A continuat să citească din m anualul lui Lie-
berm ann. A dedus că arta haikuului consta în
d ob ân d irea gradului m axim de sim plitate -
poetul trebuie să producă un fel de trăsături de
penel eliberate de orice artificiu sau barochism.
înainte de a aplica aceste trăsături de penel -
lăsase creionul şi luase un stilou - pe hârtia de
la Luca, a citit câteva haikuuri din carte. I-a plă­
cut mai ales unul de Kito:

90
 Privighetoarea
O ri nu vine deloc în unele zile,
O ri vine de două ori în aceeaşi zi.

Iar dintre autorii clasici, i-a atras atenţia unul

de Issa, destul de curios:

Se prezintă
în ain tea onoratului pu blic
Broscuţa acestui tufiş.

Şi-a imaginat scena şi a zâmbit. Apoi s-a întors

la stilou şi hârtie, sub soarele curajos de ianuarie.
A simţit dintr-odată că pentru a scrie un haiku
erau prea m ulte lucruri - ba chiar totul - în
plus, astfel că şi-a lepădat pijam aua şi a rămas
goală. C u picioarele strânse sub ea pe pat şi cu
soarele drept aliat, era pregătită acum să scrie.
Şi-a adus aminte de definiţia pe care o dăduse
Basho acestei arte: „Haikuul este ceea ce se întâm­
plă în acest loc şi în acest m om ent“ .
S-a gândit la L u ca şi trupul i-a fost străbătut
de un fior. E ra atât de prezent, încât îl percepea
atât în ea, cât şi lângă ea.
în tim p ce soarele îi încălzea pielea, Iris a în­
ţeles că ceea ce trebuia să facă era să descrie cu

91
um ilinţă tocmai actul de a scrie un haiku pentru
persoana iubită. Vârful peniţei a atins hârtia şi
pulsul i s-a accelerat:

P an a în m âna dreaptă.
Inim a în partea stângă.
Ia r tu, pretutindeni.
 A şasea masă

S-a îmbrăcat cu ce a găsit mai frumos în dulap

şi a plecat cu m odestul haiku intr-un buzunar şi
cu ceasul pe care i-1 dăruise magicianul în celălalt.
C a în orice zi de sâm bătă la prânz, străzile
cartierului erau pustii, familiile fiind reunite în
jurul mesei. Se grăbea să se întâlnească cu cel
care era pentru ea toată fam ilia şi toată viaţa ei
(în afară de Pirat, fireşte).
A traversat podul, a luat-o pe stradă în jos şi
a văzut bucuroasă firma localului si
>
uşile
>
deschise.
S-a apropiat cu paşi înceţi, tot m ai fericită să
pătrundă în universul acela ascuns.
A intrat şi a constatat că încă nu venise nici
un client. D o ar m agicianul trebăluia în spatele
tejghelei. H otărâtă să-l aştepte pe Luca, Iris a
cercetat din priviri cele şase mese. Stătuse de-acum
la fiecare dintre ele, asa că ezita unde să se aşeze.

93
Sprijinită de tejghea, nu s-a putut hotărî pentru
nici una, ca şi cum aşezându-se la una cunoscută
ar fi rupt vraja trăită în zilele precedente. H ip n o­
tizată de acele clipe unice, a trăit încă un prezent
interm inabil, răstim p în care în cafenea nu a
intrat nimeni.
M agicianul o privea cu coada ochiului, în
tim p ce lua sticlele de pe rafturi şi le punea în
lăzi. Apoi a făcut acelaşi lucru cu paharele. Trezită
din visare, Iris si-a dat seam a ce făcea om ul:
elimina însăşi raţiunea de a fi a unui local, curând
cafeneaua avea să devină o coajă goală.
— închideţi >
localul?
— N -avem încotro.
— D ar de ce? D oar nu vă lipsesc clien ţii...
— N um ărul lor e lipsit de importanţă. Im por­
tant e ceea ce caută ei aici.
N edum erită de aceste cuvinte, Iris a scos cea­
sul din buzunar:
— N u merge. Păcat, pentru că e foarte fru­
m os.
— B a merge. D ar nu aşa cum te aştepţi tu să
meargă, a spus om ul, care, în tim p ce închidea o
ladă, părea deodată m ai bătrân ca până atunci.
Iris a fost cuprinsă de un sentim ent de vre­
melnicie, de tristeţe, avea impresia că nu mai înţe­
legea nim ic şi nu m ai reţinea nim ic.

94
 — N u mi-aţi spus cum vă num iţi, a m ur­
murat.
O m u l s-a oprit de parcă ar fi încercat să-şi
am intească propriul num e.
— N um ele unui m agician e lipsit de im por­
tanţă. C e contează e ca spectacolul să merite oste­
neala. D e asta îşi am inteşte publicul, iar noi, de
aplauzele de la sfârşit.
A term inat de um plut cutiile, a ieşit de după
tejghea şi s-a uitat întrebător la singura clientă,
care nu se dădea dusă. A privit-o cum va cu milă,
după care a spus:
— N -are rost să-l aştepţi. N u m ai vine.
— D e ce? a întrebat ea speriată.
— M asa de ieri era m asa despărţirilor. C ei
care stau la ea nu se m ai văd niciodată.
 PARTEA A D O U A

T IC -T A C U L VI ET I I
 Un râu de tristeţe care curge spre ocean

în drum spre casă, Iris nu-şi putea lua gândul

de la Luca, era pentru prima dată când nu venise.
Era supărată, deşi nu avea motive: în definitiv,
nu-şi dăduseră întâlnire. D ar nici în celelalte zile
nu o făcuseră şi, totuşi, o aşteptase de fiecare dată.
îşi explica lesne tristeţea: deşi îi era cam greu să
recunoască, sim pla idee de a nu-1 m ai vedea pe
Luca era de nesuportat.
A rătăcit o vreme pe străzile pustii ale cartie­
rului. Lum ina soarelui nu mai părea atât de veselă,
iar lăsarea serii părea apăsătoare.
A junsă acasă, prim ită cu săriturile bucuroase
ale Piratului, s-a dezbrăcat şi s-a închis în baie.
Avea nevoie de un duş fierbinte. Şi să plângă.
Plânsul sub dus> era un obicei care data din
adolescenţă, când se simţea neînţeleasă de părinţii
ei. A dolescenţa trecuse, obiceiul nu.

99
 Iris s-a pregătit de vechiulritual împotriva dis­
perării: a deschis robinetul, a aşteptat ca apa să
ajungă la temperatura potrivită şi a intrat sub
duş, cu ochii închişi şi braţele întinse de o parte
şi de alta a trupului. A stat aşa îndelung, rume-
gându-şi tristeţea, ce se scurgea în canalizare pre­
cum un râu ce merge direct către mare. Şi-a
im aginat că atunci când tristeţea ei va ajunge la
oceanele lum ii, toate vietăţile marine care se vor
întâlni cu ea se vor sim ţi un pic m ai nefericite.
Şi astfel, im aginându-şi sute de balene triste,
mii de meduze, de delfini si foci abătute din cauza
ei, şi-a recăpătat un zâmbet destul de timid. „D acă
ar şti Luca ce-mi trece prin m inte, ar zice că am
înnebunit“ , şi-a spus înainte de a opri apa.
Acum avea treabă. Dusul „antitristete“ se dove-
dise eficient, căci venise clipa să ia o decizie. Şi-a
pus pantalonii de bum bac cu care um bla prin
casă, a deschis agenda şi a însem nat num ărul de
telefon al unei agenţii imobiliare din cartier. A u­
zind vocea care i-a răspuns, a realizat că era ne­
obişnuit ca tipii să lucreze sâm băta.
— N u m ă aşteptam să găsesc pe cineva, a spus
ea mirată.
— M -am angajat de câteva săptăm âni, încă
nu-m i perm it să-mi iau o sâm bătă lib eră... N u ­
mele m eu e Angela, cu ce vă pot fi de folos?

100
 — Aş vrea să-mi vând apartam entul.
Nici nu-şi închipuise ce uşor avea să fie să spună
asta. N u-şi dăduse seama până în clipa asta, însă
hotărârea era luată de câteva săptăm âni. D u pă
ce aflase de accidentul părinţilor, întorcându-se
în apartam entul pustiu, însă atât de încărcat cu
amintiri, ştiuse că n-ar fi fost în stare să trăiască
acolo. D ar una e să gândeşti, şi alta să faci.
Şi-a amintit din nou de Luca şi de povestea cu
puţul: iată că găsise şi ea un dar în situaţia aceea
disperată. D arul era hotărârea pe care o luase.
Fără să-şi dea seam a cum , ceva în ea începea să
se schimbe.
— Bun, îmi notez, a spus Angela. C ân d vreţi
să vin să văd casa?
— C ât m ai repede. S-ar putea astăzi?
— N u e ceva obişnuit, dar mie nu-m i pasă.
Aşa plec din biroul ăsta plictisitor. Peste o oră
vă convine?
— M i se pare perfect.
M ulţum ită de ce făcuse, Iris s-a dus la telefon,
să asculte mesajele de pe robot. Vocea metalică
a anunţat-o că avea două. D u p ă cum bănuia,
ambele erau de la Olivier.
„Bună, Iris. Te sun să te întreb dacă ai chef
de cafeaua aia despre care am vorbit (pauză, ca şi
cum şi-ar fi căutat următoarele cuvinte). Adevărul

101
c că, cu cât mă gândesc mai m ult la întâlnirea
noastră după atâţia ani, cu atât mai ciudată mi
se pare. Voiam să ştiu dacă şi tu sim ţi la fel. Bun
(altă pauză), m ă suni tu. La revedere.“
C u o m utră plictisită, Iris a trecut la al doilea
m esaj, deşi cu dragă inim ă l-ar fi şters. Olivier îl
lăsase la o oră după prim ul. „M -am gândit că,
dacă ai chef, putem merge la cinema. A ştept să
m ă suni. P a.“
Iris s-a făcut că nu aude ultima frază; mai avea
ceva de făcut până la sosirea tipei de la agenţie.
A căutat în buzunarul paltonului haikuul, l-a
m ototolit si
>
l-a aruncat la coşul
>
din baie.
A fost tentată să facă acelaşi lucru şi cu ceasul,
dar în ultim a clipă i s-a făcut milă de vechitura
aia, care continua să arate ora douăsprezece fix,
deşi undeva în străfundul inimii sale se auzea un
ticăit slab. L-a băgat la loc în buzunar, apoi a
pus un disc, s-a aşezat pe canapea şi a închis ochii,
începea să se sim tă m ult m ai bine.
 Trecutul unora e viitorul altora

— D acă nu te superi, îm i explici şi mie de ce

vrei să vinzi apartam entul? a întrebat Ángela,
după ce a trecut dintr-o cameră în alta şi a făcut
fotografii.
— Pentru că locul ăsta ţine de trecut, a fost
tot ce i-a trecut prin minte.
Agenta a com pletat o fişă cu toate datele -
caracteristici, preţ, ore de vizită - şi a prom is că
va purcede neîntârziat la etapa următoare. înainte
de a pleca, s-a oprit în vestibul:
— C red că luni pot să-ţi aduc primele per­
soane interesate. Lum ea caută case în zona asta,
şi apartam ente ca al tău nu prea găseşti la tot
pasul.
— Crezi că va fi greu să găseşti un cum pă­
rător?
Ángela a m ijit ochii, apoi a spus:

103
 — Trecutul unora e viitorul altora.
Iris a aprobat din cap, m ulţum ită. N iciodată
nu fusese atât de rapidă în a lua o decizie, lucru
care o încânta: tocm ai descoperise că reuşise să
se surprindă pe sine însăşi.
Următorul pas era să înceapă să caute o urmă
care să o ducă la Luca. A căutat într-un ghid vechi
al restaurantelor din oraş unul care să poarte nu­
mele Capolini. N ici unul, nici m ăcar o pizzerie.
N ici m ăcar sunând la informaţii n-a aflat nimic.
>

Poate că Luca o păcălise. D ar de ce? C e rost

avea? C ă nu părea să fie acest gen de om.
N edum erită, si-a zis să iasă să dea o tură. D e
asemenea, să treacă şi pe la cafeneaua magică, cine
ştie, poate că s-o fi petrecut o m inune. în fond,
ultim ele zile o învăţaseră
> că acela era un loc
neobişnuit, unde orice era posibil. N -ar fi fost
deloc ciudat să-l găsească exact ca în prim a zi,
cu firm a lu m in oasă şi am icul ei m agicianul
aşteptându-şi clienţii la bar.
Piratul a fost nebun de bucurie văzând că stă­
pâna lui căuta lesa. Iris şi-a pus paltonul şi a ieşit
cu câinele în stradă.
Pe drum , Iris a fost atentă la toate firmele din
cartier. C ăuta un local anum e, cu num e italie­
nesc: C apolini. N u a găsit acest num e pe traseul

104
ei obişnuit; era atât de absorbită, că nici măcar
nu s-a uitat la şinele de tren când a trecut pe pod.
Era foarte frig şi se întuneca. A junsă în faţa
locului unde trăise atâtea clipe magice, a crezut
mai întâi că întunericul îi juca o festă. S-a apro­
piat mai mult, neputând să-şi creadă ochilor: Cel
m ai frum os loc din lume nu mai era acolo.
Nici urmă de firma luminoasă defectă; geamu­
rile erau bătute în scânduri; uşa era încuiată, iar
în cutia poştală, pliantele publicitare dădeau pe
dinafară. D e parcă locul ar fi fost închis de m ult
timp.
„Asta da m agie“ , şi-a zis ea, nedumerită, îna­
inte de a trage de lesă şi a lua drum ul spre casă.
 Trei luni de viaţă pentru o mincinoasă

Sfârşitul de săptăm ână a trecut m olcom şi

banal. Iris s-a trezit târziu, după o noapte în care
dorm ise prost. N -a avut poftă de m âncare şi a
stat cu orele înaintea televizorului, cu gândurile
în altă parte. D um inică după-m asă, în tim p ce
dorm ita pe canapea fără chef de nim ic, a sunat
telefonul. E ra Olivier.
— Trebuie să apelez la pretextul vaccinului
pentru Pirat ca să te revăd? a întrebat-o pe un
ton atât de am abil, încât i-a fost cu neputinţă să
fie sinceră: n-a putut să-i spună că nu avea chef
de el şi nici că singurul bărbat cu care ar fi dorit
să iasă dispăruse fără urm ă din viaţa ei.
— C unosc un loc senzaţional, unde se servesc
chestii tropicale, a continuat veterinarul. Lasă-mă
să te invit să guşti m ăcar una.

107
 — Sun t răcită, a m inţit Iris. H ai să lăsăm pe
altă dată. Trebuie să mă odihnesc.
— îm i pare rău că eşti bolnavă, dar m ă şi
bucur.
— C u m aşa?
— Pentru că ştiu că nu-m i dai plasă. Ştii,
faptul că te-am revăzut e lucrul cel mai bun care
mi s-a întâmplat de ani de zile. A fost o adevărată
minune, parcă m-ai salvat dintr-o existenţă insu­
po rtab ilă...
Iris şi-a adus im ediat am inte de ce-i spusese
Luca despre reapariţia lui O livier: „H azardul
ordonează lum ea m ai bine decât bănuim “ . Ceva
m ai însufleţită, dar şi pentru că se sim ţea un pic
vinovată că-1 minţise, a întrebat:
— D e ce zici că viaţa ta e insuportabilă?
— N -am cum să-ţi explic, e prea p lictico s...
T u nu te sim ţi câteodată plictisită de viaţa ta?
— Presupun că da. D ar probabil pentru că
am o m uncă de rutină.
— Asta n-are nim ic de-a face! E u cred că ne
plictisim de noi înşine şi de rutina noastră, oricât
ar fi ea de fabuloasă. M i-a zis cineva odată că
plictiseala se vindecă dacă ne im aginăm c-o să
m urim în curând. E de în cercat... Să ne im a­

108
ginăm că nc mai rămâne puţin de trăit. Să ne
gândim cum am putea profita.
Lui Iris subiectul i se părea la fel de plicticos.
N u spunea nimic, aşa că Olivier a continuat să
vorbească, pe un ton m ult mai scăzut, de parcă
i-ar fi fost ruşine de propunerea pe care i-o făcea:
— U ite, imaginează-ţi că mai ai de trăit doar
trei luni şi că în această perioadă trebuie să faci
zece lucruri la care nu vrei să renunţi. H ai să ne
gândim la cele zece lucruri. C e zici?
Tăcerea ei a fost cât se poate de elocventă.
— Iartă-m ă, n-am vrut să te bat la cap cu
chestiunile astea metafizice, cred că te-am plictisit.
Şi-a dat seam a că-1 jignise, aşa că s-a grăbit
să-l liniştească:
— N u m-ai plictisit, dar nu m ă sim t bine.
— Sigur, îmi pare rău. N oapte bună. Sună-mă
oricând.
Iris a răm as pe gânduri; Olivier putea să pară
o fiinţă fragilă din cauza tim idităţii, dar, de fapt,
era acelaşi om pe care îl cunoscuse acum douăzeci
de ani: sub carapacea de adult, se ascundea acelaşi
tinerel nesigur pe el. A sta îi plăcea, deşi îi era
greu să recunoască.
D u p ă discuţia cu O livier nu avusese deloc
intenţia să facă lista cu cele zece lucruri, dar

109
timpul trecea şi ideea nu-i ieşea din minte. Chiar,
ce ar vrea să facă dacă i-ar răm âne doar trei luni
de trăit? La ce ar renunţa şi la ce nu? Şi-a am intit
de o frază pe care o citise intr-o carte veche de
aforism e religioase: „Trăieşte fiecare zi din viaţă
ca şi cum ar fi ultim a“ .
A luat hârtie şi pix şi a făcut lista:

Z E C E L U C R U R I D E FĂ C U T
ÎN A IN T E SĂ M O R I

1. S ă -l găsesc p e Luca (m ăcar cu să-m i iau

râm as-bun).
2. S ă săru t pe cineva p e care să-l iubesc (şi să
m ă iubească) la nebunie.
3. S ă văd o ninsoare nem aipom enită.
4. S ă încerc m âncarea japoneză.
5. S ă râd în hohote ca o nebună.
6. S ă m ă duc la un concert a l unei trupe
care-m i place.
7. S ă vând apartam entul p ărin ţilo r mei.
8. Să-m i dau dem isia.
9. S ă am o prietenă adevărată.
10. Să-m i vopsesc p ă ru l în roşu.

110
 Recitind lista, s-a mirat că nici una dintre aceste
cele m ai mari dorinţe nu i se părea greu de înde­
plinit; i-a venit cheful să înceapă imediat.
Som nul a cuprins-o înainte de a stabili şi cum
să le ducă la bun sfârşit.
 O zi de luni nu chiar atât de groaznică

Aşa cum îi prom isese, luni dim ineaţa, Ángela

a venit însoţită de un dom n, un neam ţ foarte
înalt, care dorea să vadă apartamentul. îm preună
cu soţia sa, am bii ieşiţi la pensie şi fără copii,
căutau ceva în cartierul acela. C lientul a vrut să
verifice tot, inclusiv ţevile şi întrerupătoarele.
— încerc să-l conving că în zona asta nu mai
găseşte el un apartament ca ăsta, i-a şoptit agenta,
în tim p ce clientul cerceta terasa. Facem pariu că
reuşesc? N -ar fi prim a dată. Ţ i-am zis că înainte
de a lucra aici am fost coafeză? N u ? Păi, m i se
dusese buhul. Venea o ţipă doar să se tundă şi,
dacă pleca cu extensii de m ai m ulte culori, toţi
ştiau că trecuse prin m âinile mele!
Iris a crezut-o im ediat: Á ngela radia o sim ­
patie explozivă care nu te putea lăsa indiferent.

113
Profitând că neamţul se apucase să măsoare o ca­
meră, a întrebat-o ceea ce o rodea de ore în şir:
— Ştii o cafenea din cartier care se cheamă
C el m ai frum os loc din lume e chiar aicP.
— N um ele nu-m i spune nim ic, unde se află?
Iris i-a explicat am ănunţit unde era adresa pe
care o cun oştea atât de bine, dar agenta n-a
lăsat-o să termine:
— G ata, ştiu, dar acolo nu e nici o cafenea, ci
un depozit vechi. E gol de o veşnicie. Ai vrea să-l
vezi? A m cheile.
— Poţi
>
să mi-1 arăţi?
y

— Bineînţeles. Am să-i spun şefului că ai putea

să-l cum peri, nici o problem ă. L-a văzut m ultă
lum e, dar nim eni nu l-a vrut.
— D e ce? E vreo problem ă?
— A şteaptă să vezi şi-o să te lăm ureşti.
D u p ă plecarea clienţilor, Iris i-a lăsat Piratului
castronul cu m âncare şi s-a dus la lucru, aştep-
tându-se la o zi grea şi plină de reproşuri.
N u se înşela. D u p ă ce nu venise la serviciu ca
să adopte un căţel, şeful ei o luase la ochi. A sta
se vedea în tensiunea care apărea ori de câte ori
i se adresa. N o ro c că nu-i vorbea prea des.
In rest, ziua a fost la fel de plicticoasă ca de
obicei. U n potop de apeluri, apoi acele oaze de

114
linişte. Atunci a prins un post de radio pe Inter­
net şi a ascultat un cântec care i-a plăcut:

D ream s are ready

To be true.
Ju st make them happen:
This life is a blank page
Write here w hatyou want. 1

D e parcă ar fi fost coloana sonoră a vieţii sale

în acel m om ent şi acel loc, telefonul a sunat chiar
pe ultimele acorduri ale m elodiei învăluitoare.
La început nu a recunoscut glasul bărbatului
care sunase.
— A ş dori nişte inform aţii în legătură cu o
asigurare.
— Bun, ce fel de asigurare? a întrebat ea pe
un ton profesionist.
— D epinde ce-mi recomandaţi. Sun t bărbat,
necăsătorit, sănătos. C o n d u c un autom obil m ic
şi după m ult tim p am un ch ef nebun de viaţă.
Totul, graţie unei fete.
— Olivier, l-a recunoscut ea, ce faci?

1. „Visele sunt gata / Să prindă viaţă / Trebuie doar

să le laşi: / Viaţa e o pagină albă / Scrie pe ea ceea ce
vrei“ (în engl., în orig.).

115
 — Dacă nu reuşesc să te văd altfel, m-am hotă­
rât să-mi fac o asigurare, poate că aşa vorbesc cu
tine personal.
— Eşti
> nebun!
— A bsolut de acord. N ebu n după tine. C e
m ă sfatuieşti? M -am gândit că ar fi bună o asi­
gurare de viaţă. A propo, ai făcut lista?
— N u pot vorbi acum , blochez centrala.
— D ar e o problem ă de serviciu!
— Ar trebui să te pasez unuia dintre agenţii
noştri.
>
— N -am ce vorbi cu agenţii voştri.
— D ar asta e procedura. Ai nevoie de infor­
maţii.
»
— Z iceam că m i le dai tu.
— Atunci ar trebui să vii aici.
— Perfect! La ce oră ieşi?
— La nouă şi jum ătate.
— Atunci vin la nouă, m ă informez şi pe urmă
te invit la barul hawaiian. N u accept un refuz.
Iris zâm bea, deşi el nu putea să vadă. Şi-a
ream intit cuvintele cântecului şi şi-a zis că era
m om entul să scrie ceva care să merite osteneala
pe pagina albă a vieţii. Sau m ăcar să încerce.
— Bine, dar în loc de chestii hawaiiene as
prefera m âncarea japoneză.

116
 — M inunat. Sun t expert în sushi şi sashimi.
N e vedem la ora nouă, prinţesă.
Până la sfârşitul program ului, zâmbetul de pe
buzele ei nu s-a mai şters. N ici chiar când şeful a
certat-o că blocase centrala. Şi nu doar a certat-o.
 O cină sub semnul norocului

Olivier rezervase o m asă la O jiro, un restau­

rant japonez recent deschis în centru.
— M i-am zis că o astfel de ocazie m erita să
mai ieşi din cartierul tău, i-a spus pe un ton suav,
în tim p ce am bala motorul.
L a ora asta, într-o zi de luni, traficul era rare­
fiat, aşa că în m ai puţin de un sfert de oră intrau
pe uşa cu un design special a localului, pătrun­
zând într-o lum e absolut nouă pentru Iris. M asa
lor era într-un colţ. Lista era scrisă în japoneză
şi în spaniolă, dar ea n-a priceput mare lucru.
— Alege tu, s-a predat Iris.
Olivier a fost încântat de decizia ei. C ân d a
venit chelnerita, îmbrăcată într-un chim ono ele-
gant, a făcut com anda şi a cerut şi d ouă beri
japoneze. Totul, cu o siguranţă pe care Iris nu
i-o cunoştea.

119
 — Vom începe cu o supă miso, după care vor
veni trei feluri, ca la o masă japoneză tradiţională,
i-a explicat apoi.
— Trei feluri?
— D a, am învăţat asta în anul petrecut la
O saka, într-un schim b universitar când făceam
facultatea de medicină veterinară. Japonezii dau
m ultă im portanţă atât alegerii materiei prime,
cât şi prezentării. Cele trei feluri pe care le vom
m ânca sunt gătite după tehnici diferite - a făcut
o pauză şi s-a uitat la ea, ezitând parcă dacă să
continue sau să n-o mai plictisească; prim ul se
serveşte crud, al doilea e abia fiert, iar al treilea
necesită o pregătire îndelungată şi lentă. Pentru
ei e o m odalitate de a nu uita că în viată totul
are valoare: ceea ce e sim plu şi valoros, ceea ce
putem dobândi rapid şi ceea ce reuşim după un
tim p. Iar la urmă, totul se term ină cu o ceaşcă
cu ceai verde şi amar precum moartea.
— Şi ce-ar fi dacă n-am m ânca decât un sin­
gur fel? U n ul crud, sau unul abia fiert, sau unul
care a fost gătit tim p de multe ceasuri?
— Atunci reîntâlnirea noastră ar fi un nabe-
mono, adică o mâncare suculentă preparată de-a
lungul a câtorva ore. B a mai m ult decât atât: cina
asta a avut nevoie de aproape douăzeci de ani ca
să fie g ă tită...

120
 — Şi după ceaiul verde ce vine? a întrebat ea
pe un ton fals ingenuu.
— Asta n-o mai ştie nimeni. Im portant e să
ajungem la ceai sătui, pentru că după aceea nu
mai e cale de întoarcere.
— C e vrei să spui? s-a m irat ea, constatând
că Olivier era din ce în ce mai sigur pe el; chiar
şi glasul îi suna mai ferm.
— C ă nimeni nu are parte de o moarte bună
dacă e cu burta goală. Ştii că unii s-au întors din
m oarte pentru că lăsaseră ceva neterm inat pe
tim pul vieţii? înainte de plecare, trebuie să faci
pace cu lum ea şi cu cei pe care îi iubeşti. înce­
pând cu tine însuţi.
—- Adică vrei să spui că în cazul ăsta m oartea
ne va fi mai uşoară?
— Bineînţeles! D acă ai avut o viaţă plină,
m oartea vine ca un lucru firesc. Ceaiul fierbinte
după o m asă bună.
Fem eia în chim ono aducea o tavă.
— îm i place ideea asta de a vedea viaţa ca o
masă! A tunci eu ce fel de mâncare as> fi?
I s-a părut că, în tim p ce răspundea, glasul îi
trem ura ca unui adolescent care face prim a sa
declaraţie de dragoste:
— T u eşti un bol plin cu orez alb. Ceva ce
nu trebuie să lipsească. Simplu, dar nutritiv. N ici

121
prea greu, nici prea uşor. Valoros în sine, căci are
darul de a absorbi toate savorile vieţii.
Iris a sim ţit că obrajii îi iau foc, ceva ce nu
mai păţise de mulţi ani.
A lături de d ouă prosoape calde şi um ede,
chelneriţa adusese şi cele două beri Ebisu. Şi-au
şters mâinile cu prosoapele, pe care le-au pus apoi
la loc pe tava cea mică. Iris a turnat în pahare şi
l-a ridicat pe al ei:
— închin pentru cele două dorinţe care mi
s-au îm plinit astăzi. D e m ult doream să încerc
m âncarea japoneză şi, iată, sunt pe punctul de a
o face.
— Si
> cealaltă?
— M i-am d at dem isia. O , nu, nu-ţi face
griji - a adăugat, văzându-i expresia îngrijorată
nici nu-m i pasă, era şi tim pul să am curajul să o
fac. N u credeam c-am să fiu în stare. A cum
nu-m i răm ân decât opt lucruri de făcut înainte
să mor.
— Păi, atunci e o veste minunată. Să bem pen­
tru ea!
Au ciocnit, au băut, apoi Olivier a întrebat:
— Te-ai gândit ce-ai să faci acum?
— O să dorm , o să-l plim b pe Pirat, o să caut
un prieten pe care l-am p ierd u t... Sper să vând

122
şi apartam entul alor mei. C a să m ă pot m uta
într-unul în care trecutul să nu fie peste tot. Şi,
dacă e posibil, de unde să văd marea, am eu
visul ăsta.
— M d a ... Bag de seamă că în viaţa ta se între­
văd nişte schimbări majore. Sper să fiu şi eu una
dintre ele...
Iris şi-a plecat privirile cu timiditate.
Atunci, Olivier i-a atras atenţia asupra etiche­
tei berii japoneze:
— Berea asta o să-ţi poarte noroc, ai să vezi.
Te-ai prins cum se numeşte?
Iris a ridicat din umeri, „E bisu “ nu-i spunea
nimic.
— Ebisu e unul dintre cei şapte zei japonezi
ai norocului. Precis că o să aibă grijă ca şi cele
opt dorinţe rămase să ţi se împlinească.
„Să dea D o m n u l“ , şi-a spus Iris, în tim p ce
sorbea îndelung din berea norocului.
 O bucăţică din altă lume
>

Prim a zi liniştită, fără obligaţii, a început cu

privirile nedum erite ale Piratului, care se uita la
ea m irat, de parcă s-ar fi întrebat ce lene dăduse
peste stăpâna lui. C e, uitase că ar fi trebuit să
iasă de m ult la plimbare, ca în fiecare dimineaţă?
C uprinsă de o senzaţie neaşteptată de senină­
tate, Iris şi-a preparat un ceai verde şi l-a băut pe
îndelete la m asa din bucătărie. A poi a făcut duş,
s-a îm brăcat com od, nu în stilul office obişnuit
pe care-1 folosea la serviciu, şi a căutat lesa câinelui.
C ân d a băgat m âna în buzunar, a dat peste
ceasul stricat. L-a dus la ureche ca să audă ticăitul
acela vag şi ciudat. Se auzea şi acum ; oricât de
ciudat putea părea, ceva din inim a lui continua
să trăiască. „Ia să-l duc eu la reparat“ , şi-a zis în
tim p ce deschidea uşa.

125
 A fost o plim bare mai lungă decât de obicei.
C u m la acea oră parcul era pustiu, l-a lăsat liber
pe Pirat, ca să cerceteze în voie toate tufişurile.
Strângându-şi mai bine paltonul, Iris s-a aşezat
pe o bancă şi a savurat un tim p dim ineaţa rece
şi senină.
La ieşirea din parc, a legat câinele de un pom
şi a intrat în ceasornicăria din cartier.
— Ticăie, dar nu merge, i-a spus ea tipului
cu m utră de bufniţă de după tejghea.
O m ul a cercetat atent vechitura, ducându-şi
la ureche ceasul de buzunar cu delicateţea cu care
um bli cu obiectele de valoare.
— A căzut?
— N u ştiu. Aşa l-am prim it.
Ceasornicarul şi-a continuat cercetarea. A pri­
vit sfera printr-o lupă ataşată ochelarilor, a as­
cultat ticăitul imperceptibil şi a căutat modalitatea
de a deschide ceasul. In cele din urm ă a spus:
— A şteptaţi un m om ent, trebuie să-l duc în
atelier.
Iris a aşteptat în prăvălia goală în care se auzea
doar ticăitul num eroaselor ceasuri care se aflau
acolo. D u p ă câteva m inute, om ul a revenit cu o
figură consternată şi ceasul în m ână:
— N u pot să fac nimic. Piesele com ponente
nu se m ai fabrică.

126
 — D eci nu se poate repara?
— N u , dar chiar dacă aş putea, n-ar trebui
să o fac.
— D e ce?
— Pentru că cel care vi l-a dat a vrut să vă
dăruiască o bucăţică din altă lum e. C eva ce nu
mai există, dar încă se poate percepe - a apropiat
el ceasul de urechea ei ca să audă zgom otul acela
„din altă lum e“ .
— D ar ce sens are să faci cadou un lucru care
nu funcţionează?
>
— Poate că darul nu era la vedere. U itati > -
i-a arătat o hârtiuţă - , înăuntru am găsit o inscrip­
ţie.
> M i-am notat-o.
Iris a citit:

LASĂ ÎN U R M Ă T R E C U T U L ŞI
P R E Z E N T U L V A PO R N I

— C e înseam nă asta?
— H abar n-am! C ert este că prietenul d u m ­
neavoastră nu a vrut să vă dăruiască doar un ceas.
 Depozitul treburilor neterminate

C heia a scrâşnit în broască de parcă aceasta

nu ar m ai fi fost folosită de m ult tim p. U şa s-a
deschis spre un spaţiu întunecat şi neprimitor,
care nu sem ăna nici pe departe cu cafeneaua în
care îl cunoscuse pe Luca.
— Asta e locul şi, după cum vezi, nici urm ă
de cafeneaua despre care vorbeai tu, a spus Ángela.
D uşum eaua era acoperită cu un strat gros de
p ra f care am ortiza paşii. E ra frig şi um ed, iar
penum bra sporea m isterul. Lu m ina slabă care
reuşea să pătrundă din stradă facea vizibilă o
suprafaţă de doar câţiva metri pătraţi; restul era
cufundat într-o beznă com pactă.
— Eşti mirată?
y

— Şi încă c u m ...
Iris se întreba cum era posibil ca un local să
dispară cu totul sau să se transform e în altceva

129
într-un tim p atât de scurt. M obilul agentei a rupt
tăcerea şi i-a întrerupt nedumeririle. Iris a făcut
câţiva paşi, ca de somnambulă, în vreme ce Ángela
răspundea la telefon.
— Stai o clipă, că n-am acoperire, a spus ea,
facându-i un semn că iese în stradă ca să vor­
bească.
Iris a mers mai departe pe duşum eaua plină
de p raf către partea din fund, curioasă, dar şi de­
concertată. Şi-a dat seama că, pe măsură ce avansa,
întunericul parcă se subţia. O chii i s-au obşnuit
repede şi a zărit un fel de rafturi pe care se aflau
m ulte cutii, de m ărim i şi culori diferite, toate
acoperite de praf.
„Trebuie să fie depozitul de care spunea Ángela“,
şi-a zis ea privind cutiile. Erau unele mari de
tot, în care ar fi încăput un frigider sau un dulap.
In schim b, cele m ici erau cât o cutie de pantofi.
Pe toate era lipită o etichetă cu câte un num e
scris de mână.
„O r fi pachetele care trebuiau trimise destina­
tarilor“ , şi-a zis ea, deşi totul i se părea extrem
de ciudat. C e-o fi în cutiile alea? D e ce se aflau
aici? C in e erau destinatarii? O are din cauza lor
nu voia nim eni să cum pere localul?
D e undeva din spate se auzea m uzică. Iris s-a
oprit, ţinându-şi respiraţia. Peste nişte acorduri

130
fine s-a ridicat o voce m elodioasă care parcă i se
adresa direct:

Where are you going,

I asked,
Suburban Princess
Tonight?l

C ăci se întreba şi ea unde se ducea, ce însem ­

nau toate acestea şi ce avea să găsească până la
urmă. A junsă în faţa peretelui din spate, s-a oprit
brusc. Se afla înaintea unei mese identice cu cele
din cafeneaua dispărută. Pe suprafaţa de marmură,
o ceaşcă fierbinte cu ciocolată abia turnată, răs­
pândind aceeaşi arom ă delicioasă. O linguriţă
curată pe farfurioară.
Fără să încerce să găsească vreo explicaţie, Iris
a dus ceaşca la gură şi a băut. A rom a şi gustul
ciocolatei i l-au adus im ediat în m inte pe Luca,
cu care băuse atâtea ceşti ca aceasta. N um ai că
acum era sin gu ră... Sau nu?
D in întuneric se apropiau nişte paşi. M ai întâi
speriată, Iris a recunoscut apoi silueta familiară:
un bărbat slab şi distins, cu o coam ă de păr că­
runt: m agicianul.

1. „Unde te duci, / Am întrebat, / Prinţesă subur­

bană / în seara asta?“ (în engl., în orig.).

131
 — Văd că ai descoperit depozitul treburilor
neterm inate... Ţi-ai găsit cutia?
Bucuroasă că-1 vede, Iris s-a repezit să-l întrebe:
— C e s-a întâmplat cu cafeneaua? D e ce totul
pare atât de d ifer...?
O m u l a întrerupt-o cu un gest ferm:
— E im portant să găseşti cutia care poartă
numele tău.
Iris ardea de curiozitate să-l întrebe de Luca,
dar omul fusese atât de autoritar, că n-a îndrăznit
să nu-i dea ascultare; s-a întors la rafturi si a
început să citească etichetele lipite pe cutii. Erau
foarte m ulte, treaba putea să-i ia o zi întreagă.
D in fericire, nu a fost aşa: după doar câteva m i­
nute, şi-a văzut numele scris citeţ pe latura unui
pacheţel cât să-i încapă în palm ă.
— Iată-l! a exclamat ea voioasă. Pare-se că
treburile mele neterminate nu sunt chiar asa de y

multe. C e e înăuntru?
— A sta trebuie să descoperi singură. D ar nu
subestim a lucrurile din cauza aspectului lor exte­
rior. Interiorul poate conţine o lum e întreagă.
— Alt truc de magie?
— D a, într-un fel. Asta e locul unde treburile
neterminate îşi aşteaptă m om entul în care se vor
îm plini. A cum , stai la masă, bea-ţi ciocolata şi
aşteaptă.

132
 — A fost ideea lui Laica? E cu tine?
— Ai răbdare, o să afli.
M agicianul şi-a încheiat pe îndelete nasturii
redingotei roase şi a adăugat:
— Bucură-te de clipa asta. Şi nu uita că un
drum de o mie de mile începe cu prim ul pas.
Contrariată, Iris s-a aşezat înaintea ceştii fier­
binţi si a deschis cutia. M irată, a văzut o inim ă
de ciocolată albă învelită în celofan. Pe spate,
eticheta: Gelateria Centaurul şi o adresă.
— Trebuie să m ă duc acolo?... Ei, mai eşti
aici?
D ar nu glasul m agicianului s-a auzit, ci cel al
agentei care se întorcea grăbită:
— Iartă-m ă că te-am lăsat singură, era un
client pe care nu puteam să-l... Ei, dar văd că ai
găsit şi o m asă de la cafeneaua aia a ta? C e faci
aici, pe întuneric?
Iris a vârât inima de ciocolată albă în buzunar,
apoi a spus:
— C e vezi. Beam o ciocolată caldă.
— O ... ce? Z ău că ai o im aginaţie bogată,
Iris! H ai să plecăm, că altfel o să m ă convingi şi
pe m ine că aici se petrec lucruri ciudate.

133
 M a r e a v iito r u lu i

— A m plecat m ai devreme de la lucru şi am

o surpriză pentru tine!
Vocea lui Olivier era veselă si
> nerăbdătoare.
— E m usai acum? Aveam alte p lan u ri...
D ar siguranţa din glasul lui Olivier era decon­
certantă; nu se aşteptase ca el să insiste, şi încă
atât de energic. Era limpede, nu mai era la fel de
tim id cu ea.
— D a, chiar acum! N ici eu, nici surpriza nu
putem aştepta. Trec să te iau în douăzeci de
minute.
O ptim ism ul lui contagios i-a şters din minte
senzaţia de nelinişte pe care i-o lăsaseră vizitarea
depozitului şi reîntâlnirea cu magicianul. Cumva,
începea să înţeleagă că locul acela şi oam enii săi
aparţineau unei felii din viaţa ei care rămânea
în urmă. în schim b, Olivier reprezenta viitorul.

135
Un viitor fericit şi cu glas voios, bucuros să o
revadă.
— Ce-ai păţit, prinţesă, că eşti cam palidă? a
întrebat-o, în tim p ce m aşina rula pe bulevard,
spre centru.
— N im ic, doar că am avut o întâlnire cam
bizară.
— Aha. Ai văzut o fantomă?
— Adevărul e că toată viaţa m ea e plină de
fan to m e...
Spunând asta se gândea la Luca. Şi-a dat sea­
m a că avea să-l caute în continuare, nu va re­
nunţa să-l vadă, asta dacă vorbele m agicianului
erau adevărate.
— E normal, trăim înconjuraţi de fantome.
Totul este să aflăm cum să ne avem bine cu ele,
a spus Olivier.
Restul drum ului l-au făcut în tăcere, fiecare
cufundat în gândurile sale. M aşina a luat-o pe
un bulevard, a cotit de mai multe ori şi a pătruns
pe străzile aproape pustii ale unui cartier nou.
Olivier a oprit în faţa unui edificiu recent ridicat:
„Am ajuns“ .
Iris a trântit portiera şi l-a urm at spre intrarea
cu uşi de sticlă. Veterinarul a descuiat cu cheile
lui, după care i-a făcut semn să intre în liftul
transparent şi bine lum inat. O glinda a reflectat

136
două tipuri de emoţie: bucuria cum va copilă­
rească a bărbatului, uimirea nedumerită a femeii.
Au urcat până la ultimul etaj, unde au ieşit
pe un palier cu podea strălucitoare. Olivier s-a
îndreptat spre una dintre cele patru uşi, a descuiat
şi a invitat-o să intre, cu o reverenţă teatrală,
zâm bind întruna.
Iris a pătruns într-un apartament gol, nou-
nouţ, radiatoarele mai aveau încă apărătoarea de
plastic pe ele. Curioasă, a străbătut camerele, bucă­
tăria, baia şi salonul spaţios, cu geam uri mari.
— încă n-ai văzut lucrul cel m ai tare, a spus
el, ridicând persienele.
Au ieşit pe terasă. N o u ă etaje mai jos, strada
era o lum e în m iniatură. Iar înaintea ochilor,
albastrul imens al mării. C u toate că ziua era
cenuşie, im aginea i s-a părut de o frum useţe
supranaturală; Iris s-a şi văzut stând acolo într-o
noapte de vară şi privind extaziată orizontul.
— Ei, ce zici, seamănă un pic cu casa visurilor
tale? a întrebat-o el, luând-o de mână.
Iris a schitat
>
un zâm bet timid.
— C red că e foarte scum p, iar eu sunt şo­
meră. ..
— Proprietarul e un prieten de-al m eu şi e
dispus să-l închirieze la un preţ m odic, a spus el
cu un trem ur în glas.

137
 Iris şi-a zis că niciodată viitorul nu i se înfă­
ţişase cu atâta claritate ca acum. D ar nici nu-i
provocase atâta teamă.
— Ştiu şi e u ... trebuie să m ă gândesc.
— Fireşte, prinţesă, o astfel de hotărâre nu
se ia cu uşurinţă.
Iris a zâm bit din nou. Im aginea mării o liniş­
tea enorm. Fără să-şi ia ochii de la întinderea
albastră, a m urm urat:
— A m impresia că toată viaţa m ea e o luptă
între trecut si
>
viitor.
Şi im ediat şi-a am intit de ce îi spusese Luca:
„Există ceva ce nu se petrece decât în prezent“ .
C a de undeva din depărtare, i-au ajuns la ureche
cuvintele lui Olivier:
— Ai dreptate, de fapt, asta suntem cu toţii:
o încurcătură teribilă fără nici o soluţie aparentă.
 Despre îngeri

D upă ce au văzut apartamentul, Olivier a invi­

tat-o la m asă. S-au dus la un restaurant italian,
dar Iris abia dacă a gustat ceva. Şi nu pentru că
el nu ar fi fost un com panion agreabil, ci pentru
că gândurile nu-i dădeau pace. Sigur, voia să-l
găsească pe Luca, numai că asta începea să semene
cu o fixaţie absurdă. Pe de altă parte, se sim ţea
tot mai bine în compania lui Olivier, care se purta
cu ea cu o delicateţe şi o răbdare pe care nu le
m ai văzuse la alţi
>
bărbaţi.
>

D u p ă două ore, când a lăsat-o în faţa uşii, şi-a

luat la revedere de la ea cu un surâs înţelegător:
— M i-ar plăcea să ieşim diseară, dar ceva îmi
spune că nu e m om entul cel mai bun. Greşesc?
— Sun t obosită şi am nevoie să m ă gândesc,
a spus ea cu un zâm bet chinuit.

139
 — N u-i grabă, însă nu uita că te aştept în
viitor, precum marea.
Acasă, Piratul a prim it-o vesel ca de obicei,
aşteptând să fie scos la plimbare. N um ai că Iris
s-a dus să-şi asculte mesajele de pe robot. îi era
greu să recunoască, dar aştepta în continuare un
sem n de viată
> de la Luca.
N u avea decât un mesaj de la Angela. Vocea
suna de parcă ar fi fost răcită sau ar fi plâns. D a,
plânsese, a dedus Iris după ce a ascultat: „Iartă-mă
că te sun, dar nu ştiu cu cine altcineva aş putea
v o rb i... In plus, cred că eşti o persoană foarte
înţelegătoare şi foarte sensibilă. în fine, iartă-mă
că te bat la cap. N u ştiam cui să-i spun că m-au
dat afară de la serviciu şi, proasta de mine, sunt
distrusă. Bun, mai sunt şi alte motive, dar prefer
să nu le povestesc unui robot“ .
Iris a sunat-o imediat:
— Şi eu sunt în şom aj şi te asigur că lucrul
ăsta are şi părţile lui bune. D e exemplu, ia spune,
de când n-ai mai dorm it după pofta inimii într-o
zi de luni, la sfârşit de ianuarie?
— C red că niciodată, ca să fiu sinceră. Si nici
n-am ieşit în oraş până seara târziu într-o zi de
miercuri - ăsta ar putea fi alt avantaj, nu?
— As zice că da.
y

140
 — C e faci diseară?
Luată prin surprindere, Iris nu a fost deloc
evazivă, aşa cum făcuse cu O ii vier.
— N im ic, în afară de a încerca să găsesc vreun
sens Ia tot ce mi se întâm plă.
— Atunci, putem s-o facem îm preună. E u o
să caut un sens pentru viaţa ta, iar tu, pentru a
mea. C e zici?
— M i se pare corect.
— Perfect, atunci, la nouă sunt la tine?
— Grozav. A u z i... nu ştiu dacă are legătură
cu numele tău, dar pentru mine ai fost un înger.
Ştii ce e un înger?
— U n înger e cel care te salvează de la cădere
învăţându-te să zbori, a răspuns rapid Ángela.
Pe diseară!
Câinele o privea întrebător. Era cazul să-i facă
o bucurie prietenului patruped, drept care l-a
scos la plimbare.
S-a dus special la podul de peste calea ferată.
S-a oprit şi s-a uitat în jos, aducându-şi am inte
de ultim a dată când fusese acolo. N u trecuse
foarte m ult de la acea zi de dum inică, dar acum
se sim ţea schim bată, parcă era alt om . Piratul a
scos un lătrat înciudat si
> a tras de lesă.

141
 „U n înger e cel care te salvează de la cădere
învăţându-te să zbori“ , şi-a am intit Iris. D u pă
care şi-a spus: „Locul ăsta e plin de îngeri“ . Şi a
luat-o spre casă. Era pregătită pentru prim a seară
de prietenie din viaţa ei.
 Seara celor patru dorinţe îndeplinite

în tim p ce se plim bau fără un ţel anum e, Á n­

gela i-a povestit capitolele cele mai dramatice din
viata ei, care erau si cele mai noi:
— D e când mă ştiu
> am fost o romantică incu-
rabilă, sunt incapabilă să-mi ascund sentimentele.
N u lucram nici de o lună la agenţia im obiliară
când m-am amorezat de şeful
> meu. O nenorocire!
Im ediat om ul a început să-m i arunce ocheade
pline de înţeles şi să aranjeze astfel lucrurile ca
să ne vedem între patru ochi în diverse locuri,
chipurile în interes de serviciu. O agenţie im obi­
liară e ideală pentru întâlniri clandestine între
colegi: există apartam ente disponibile peste tot.
într-o sâm bătă dim ineaţă
> m-a chemat la o vilă
superbă de la marginea oraşului, iar când am ajuns
acolo m i-a m ărturisit că n-avea să vină nici un
client, că m ă chem ase pentru că era nebun după

143
m ine şi trebuia să mi-o spună fără întârziere.
A m m uşcat m om eala şi i-am picat în braţe ca o
cretină!
A u luat-o pe o străduţă cufundată în lum ina
slabă, gălbuie a unor felinare.
— Fireşte, nici nu mi-a trecut prin cap că min­
ţea. Sau că era însurat. M i se păruse atât de sin­
cer, atât de ro m an tic... Şi atât de neaşteptat!
N iciod ată nu fusesem îndrăgostită în aşa hal, a
fost o surpriză. D ar am trăit-o la m axim um , de
asta nu-mi pare rău. A u fost două luni fantastice,
cu m ulte întâlniri şi m ulte atenţii din partea lui.
Finalul a fost la fel de neaşteptat - şi devas­
tator. C red că a fost provocat de ultim a noastră
întâlnire, când m -am apucat să-i spun c-o să-l
iubesc to ată viata > si> că-m i d oream un viitor
alături de el. Există bărbaţi care nu suportă ver­
bele conjugate la viitor. Cred că s-a speriat. Logic:
e căsătorit - deşi nu-m i spusese asta - şi are doi
fii. E i sunt viitorul.
Brusc, a început să vină la agenţie transformat
în alt om . Aparent era acelaşi, la fel de încântător
şi de atrăgător, num ai că rece ca gheaţa. Se purta
cu m ine indiferent, eram o sim plă angajată -
după tot ce trăisem împreună! T im p de cincispre­
zece zile m -am tinut tare,7 credeam c-am să reu-
y ^
şese să m ă port decent, să nu-i fac o scenă. In

144
fond, suntem adulţi şi nu-mi prom isese nimic.
M ie îmi fusese greu să m ă prind mai din tim p ...
D ar în după-amiaza asta m-au lăsat nervii. Am
văzut că-i trage clopotele unei fete nou angajate
şi n-am mai suportat. M -am dus la el în birou şi
am făcut exact ce-mi prom isesem să nu fac: i-am
oferit un spectacol ca la carte, am şi plâns. C red
că i-a picat atât de prost, că m-a anunţat im ediat
că lucrul m eu la agenţie nu m ai putea continua,
pentru că în trei luni nu vândusem nici măcar
un apartament. C ulm ea e că avea dreptate. N u
m ă interesa deloc să lucrez acolo, aveam ochi doar
pentru el. Aşa că am acceptat concedierea, lichi­
darea şi bătaia lui pe um ăr, însoţită de urarea:
„Sun t sigur c-ai să găseşti o slujbă m ai pe gustul
tău, îti doresc succes“ .
A făcut o pauză - era gata să plângă - , apoi a
spus:
— Precis că n-ai cunoscut o idioată m ai mare
decât mine.
Iris s-a oprit şi a îm brăţişat-o. Aşa, deodată,
pentru că sim ţea că de asta avea nevoie prietena
ei, care s-a sim tit
> im ediat m ai bine si
> a reuşit
>
să-şi oprească lacrimile.
Se făcuse foarte frig. Pe trotuarul opus, lum ina
caldă a unui local sclipea îmbietoare ca o reclamă.

145
Uşile erau închise, dar era m ultă lum e înăuntru,
de parcă ar fi avut loc o petrecere.
— Intrăm? a propus Angela de cum s-a simţit
m ai liniştită.
y

N u au stat pe gânduri şi nu au regretat. în ă ­

untru avea loc un concert live. U n grup form at
dintr-un pianist, un chitarist şi doi vocalişti —o
fată şi un băiat —se afla pe o m ică scenă ridicată
în fundul localului. A u căutat un loc de unde să
urm ărească spectacolul şi l-au găsit într-un colţ
lângă bar, unde Angela a cerut d ouă beri.
Iris a închis ochii, delectându-se cu m uzica
live, care o purta departe. A fost atentă la cuvinte:

Forget the past.

Forget w hat’s next.
You are nowhere an d
Everywhere now. 1

A u stat cam o oră, bând bere, dansând, ba

chiar încum etându-se să cânte refrenul la cererea
pianistului. L a sfârşit, au aplaudat în neştire: se
distraseră de m inune.
A fară ploua necontenit şi era foarte frig, aşa
că au m ai stat si au com andat încă un rând,7 ase-
y y

1. „Uită trecutul / Uită ce va veni / Acum eşti nică­

ieri / Şi pretutindeni“ (în engl., în orig.).

146
zate la o masă, în tim p ce muzicienii îşi strângeau
instrumentele.
— C e curios, a spus Iris, până în seara asta
abia dacă puneam piciorul într-un bar, iar acum
am impresia că lucrurile cele mai im portante din
viaţa m ea au loc chiar aici.
Angela asculta, sorbind berea direct din sticlă.
— Trec şi eu printr-o perioadă de schim bări,
a continuat Iris, dar m ă tem cum va, am o frică
absurdă. V iaţa m ă înfricoşează, dar nici să conti­
nui ca până acum nu mai suport. Şi nu ştiu cum
să scap de amintirile dureroase care nu-m i dau
pace. T eam ă mi-e că am ajuns la treizeci de ani
şi m -am înăcrit.
A u stat de vorbă până târziu. înainte de închi­
dere, patronul le-a adus două cafele. Alături, pe
farfurioară, se aflau două pacheţele învelite în
staniol.
— Sun t plăcinţele cu răvaş: citiţi cu atenţie
ce scrie.
Jocu l le-a am uzat, aşa că au desfăcut im ediat
pacheţelele şi au citit textele.
— C red că al m eu ţi se potriveşte ţie, a spus
Iris.
— Exact la asta m ă gândeam şi eu. Fii atentă:
V iaţa poate f i înţeleasă p riv in d spre trecut, d ar se
trăieşte p riv in d spre viitor. Iată răspunsul la pro­
blemele tale, într-o plăcintă!

147
 — Atunci, am şi eu soluţia la problemele tale:
N u plânge pentru că ceva s-a term inat, zâm beşte
pentru că a existat.
— N e-am schim bat destinele, a râs Ángela,
exact cum a fost vorba!
— în locul tău, n-as schim ba viata ta cu a
mea: crede-mă, e ca naiba.
— Aşa cred şi eu despre a mea!
A u început să râdă în hohote, fără să se poată
opri. Erau conştiente că era efectul băuturii, dar
râdeau întruna, ca nebunele, şi m ai abitir după
ce patronul încercase să le mai potolească, parcă
erau două adolescente care se dădeau în spectacol
într-o adunare serioasă.
— Zău, fetelor, potoliţi-vă! Peste câteva minute
închidem . Iar afară ninge, dacă n-aţi prins de
veste.
N ici una nu a fost atentă la cântecul care răsuna
în bar:

D ream ing with open eyes

Is an a rt to be learnt
In the secret school o f tw ilight. 1

1. „Să visezi cu ochii deschişi / E o artă care se învaţă

/ La şcoala secretă a asfinţitului“ (în engl., în orig.).

148
 Nimeni nu mănâncă îngheţată
când afară ninge

— Seara de ieri a fost de-a dreptul magică! a

fost prim ul lucru pe care Iris l-a spus când a su­
nat Olivier.
— Pentru că a nins?
— Printre altele. Cred că ieri îngerii erau peste
tot, fie învăţându-i pe oameni să zboare, fie înde-
plinindu-le dorinţele. Ştiai că unii cred în chestiile
astea?
— M ă bucur că eşti binedispusă. E grozav,
pentru că voiam să-ţi propun o plimbare, ce zici?
In definitiv, zăpada ne poartă noroc. Ştiu că ţi-am
prom is să nu insist, dar o ninsoare ca asta nu
cade în fiecare zi.
— A bsolut de acord, num ai că în dim ineaţa
>
asta am ceva de fă c u t... D ar putem lua m asa la
prânz într-un loc izolat şi plin de stalactite, s-a
grăbit să adauge, simţindu-1 dezamăgit.

149
 Cuvintele ei au avut efectul scontat, Olivier
a râs un pic nervos, de parcă propunerea l-ar fi
luat pe nepregătite, dar a fost de acord şi au sta­
bilit să se vadă peste câteva ore.
C u toate că se simţea> m ult mai bine - ulti-
mele zile fuseseră pline de evenimente - , Iris nu
uitase că avea de mers la Gelateria Centaurul.
Şi cât mai degrabă, pentru ca nu cum va lucrurile
să se schim be şi acolo. N ici nu ştia câtă dreptate
avea.
S-a îm brăcat bine, şi-a pus cizmele cu talpă
de cauciuc, n-a uitat fularul şi m ănuşile şi a por-
nit-o pe străzile îngheţate şi înzăpezite. Oraşul
era frum os şi necunoscut, de parcă s-ar fi costu­
m at pentru o ocazie specială.
în ciuda frigului, a mers pe jos, ca să se bucure
de zăpada proaspăt căzută. Adresa pe care o căuta
nu era aproape, dar chiar avea ch ef să se plim be.
M ai ciudat decât mersul printr-un oraş meditera-
neean transform at în peisaj polar era însă că, pe
o zi atât de geroasă, se ducea la o gelaterie.
Centaurul se afla pe o străduţă pietonală. U n
afiş anunţa cu litere roşii că acela era locul. Per-
sienele erau pe jum ătate lăsate, dar înăuntru se
vedea lum ină. Iris s-a apropiat de uşa metalică
şi a bătut de trei ori. Zgom otul i s-a părut aseme­
nea unui gong care anunţa un început sau un sfârşit.

150
 A auzit nişte paşi grei care se apropiau; per-
sienele s-au ridicat autom at. O femeie robustă,
cu obrajii îm bujoraţi a întrebat-o:
— C e doriţi? E închis.
— îl caut pe patron.
— E u sunt, Paula m ă numesc.
— îm i pare bine. Eu sunt Iris.
Şi-au dat mâna. Fem eia a privit-o m ijindu-şi
ochii, de parcă ar fi vrut să o studieze înainte de
a o pofti înăuntru.
— Intră, nu sta acolo pe frigul ăsta.
Iris şi-a scuturat zăpada de pe cizme, a intrat
şi şi-a scos paltonul, în tim p ce fem eia cobora
storul. Era un local spaţios, zugrăvit în culori
vesele. Vitrina alinia un sortim ent de îngheţată
de diferite culori, dulciuri şi ciocolată. T otul pă­
rea foarte nou. într-un borcan de lângă casa de
marcat, Iris a văzut zeci de inim i de ciocolată
albă precum cea pe care o adusese aici.
— Trebuia să avem azi inaugurarea, dar pe
vremea asta n-ar fi o idee bună, a spus Paula.
— E un loc tare drăguţ, a spus Iris, care înce­
pea să se întrebe ce naiba căuta ea acolo.
— M ă bucur că-ţi place şi că eşti prim a m ea
clientă. C u ce te p o t servi? E din partea casei.
— N u vreau să te deranjez, sincer.

151
 — N ici un deranj, a zâm bit Paula. Spune ce
vrei, îmi închipui că nu o îngheţată. O cafea? O
ciocolată caldă? Pe frigul ăsta e cel mai potrivit.
Iris a fost de acord. în timp ce pregătea cioco­
lata, a întrebat-o cum de ajunsese tocmai aici.
— Să zicem că localul mi-a fost recomandat
de cineva care m ă cunoaşte foarte bine şi care
mi-a dat asta - i-a arătat inima de ciocolată albă.
— Aha. Trebuie că e o persoană foarte dulce,
precis că o cunosc. N -a trecut m ultă lum e în
tim pul lucrărilor care parcă nu se m ai terminau.
înainte ca Iris să apuce s-o întrebe despre cei
care trecuseră pe acolo să cum pere o inim ă de
ciocolată, Paula a continuat:
— N ici nu-ţi poţi închipui în ce hal era totul!
Incendiul a distrus tot.
— Incendiul...?
— Sigur, nu ştiai? C ă a scris şi în ziare. C ând
am văzut prim a dată localul, era groaznic, un
loc dantesc. D ar asta a făcut să-l pot cum păra:
au lăsat din preţ cu condiţia să-l redeschid rapid,
însă te asigur că nu a fost uşor să-l transform în
ceea ce vezi acum.
Iris s-a uitat în jur, căutând în zadar vreo urmă
de incendiu.
— V ino cu mine să-ti > arăt ce-a m ai rămas
din dezastrul pe care l-am găsit atunci.

152
 Undeva în spate i-a arătat un zid din cărămizi
calcinate, unde se vedea un cuptor cu lemne.
Alături, un lighean mare de plastic plin cu veselă
spartă.
— E tot ce-a rămas din cel mai bun restaurant
italienesc din cartier, după spusele clienţilor. Un
local foarte căutat şi iubit, sper să nu se supere
pe m ine că le-am ocupat locul.
Iris s-a uitat mai atent la farfuriile şi platourile
ciobite. Erau decorate cu două dungi, una verde
şi alta roşie, culorile drapelului Italiei. Iar în m ij­
loc, în aceleaşi culori, un num e cu o sem nifica­
ţie
> im ediată si> teribilă:

CA PO LIN I

C u inim a bătându-i repede, a întrebat:

— Ai idee unde este patronul restaurantului?
— N -aş pu tea să-ţi spun. Proprietarul nu
mi-a vorbit despre asta, de parcă s-ar fi tem ut de
reacţia mea. D ar cineva mi-a spus că a fost rănit
în incendiu, se pare că era aici în noaptea aceea.
M ai multe nu ştiu, îm i pare rău.
Iris s-a întors la m asa pe care o aştepta cio­
colata caldă şi şi-a luat repede geanta.
— Trebuie să plec.
— Te aştept într-o zi fără zăpadă, a spus Paula,
dar Iris abia dacă a auzit-o. Ii venea să plângă. A

153
bâiguit un „la revedere“ şi un „m ulţum esc“ şi a
plecat spre casă mergând ca o som nam bulă.
La jumătatea drumului şi-a dat seama că uitase
inima de ciocolată pe masă, dar nu i-a părut rău.
D im potrivă, i se părea ceva cât se poate de logic.
în definitiv, nu orice loc e potrivit ca să pierzi
o inimă, chiar dacă e de ciocolată.
 Trecutul miroase a hârtie veche

D oar ziarele vechi şi scrisorile trim ise

păstrează adevărul trecutului.

Inscripţia asta o citea Iris în tim p ce aştepta

ca angajatul hemerotecii, un bărbat în căm aşă
albă şi ochelari cu rame negre, să-i aducă colecţia
de ziare cerută.
Locul m irosea a hârtie veche şi a praf. Ziarele
m ai vechi erau legate în volum e m ari, care se
aliniau în vitrinele aşezate de jur împrejurul sălii.
Cele m ai recente erau în altă parte, şi acolo se
dusese funcţionarul să le găsească.
— Precis nu preferaţi să căutaţi pe Internet? a
întrebat-o, lăsându-î pe masă două tomuri groase.
— Precis.
— Sun t în sala de alături. D acă aveţi » nevoie
de mine, apăsaţi butonul acesta, a mai zis bărba­
tul înainte de a ieşi pe uşile duble de lemn.

155
 Iris a rămas singură, într-o tăcere perfectă.
„Ia să vedem“ , a deschis ea primul tom, începând
să citească titlurile evenimentelor petrecute cu
şapte luni în urmă.
N u a fost greu: paginile cu ştiri locale erau
colorate diferit. A descoperit destul de repede
evenim entul pe care îl căuta:

Un incendiu distruge complet

Pizzeria Capolini

In zorii zilei de ieri, un incendiu accidental a devastat

bine-cunoscuta pizzerie Capolini. Focul s-a declanşat
la puţin timp după ce patronul a închis localul la ora
două noaptea, de la unul dintre cuptoarele cu lemne
în care se cocea pizza care făcuse localul celebru. Flăcările
s-au extins rapid în bucătărie şi pe pereţii placaţi cu
lemn şi au distrus întreg restaurantul. Chemaţi de un
vecin, pompierii au ajuns după o jumătate de oră, când
deja nu se mai putea face nimic.
Iniţial s-a crezut că nu fuseseră victime, căci stabili­
mentul era închis şi încuiat. Totuşi, un comunicat ulte­
rior al pompierilor informează că patronul localului,
italianul Luca Capolini, a fost rănit grav în incendiu.
Acesta a fost dus de urgenţă la Spitalul Del Mar, unde
se află sub un pronostic rezervat. Totul pare să ducă la
concluzia că omul adormise în încăperea din spate când
se declanşase incendiul.

156
 Deasupra titlului, o fotografie arăta cum fusese
pizzeria înainte ca focul să o distrugă: două fe­
restre mari de o parte şi de alta a intrării pe care
se afla drapelul italian cu num ele de familie al
lui Luca. U n loc pe care lum ea îl asocia cu dis­
tracţia şi m âncarea bună.
Iris citise totul ţinându-şi respiraţia. N u mai
pricepea nimic. C u m de Luca nu-i spusese nimic
despre asta? N ici m ăcar nu pom enise de incen­
diu. Si
> ce coincidentă> m acabră făcuse să fie dus
la acelaşi spital unde se aflau părinţii ei în urm a
accidentului?
D e-abia atunci s-a uitat la data la care avusese
loc totul: 8 noiembrie.
A început să plângă ca o fetiţă, fără să se poată
opri. A plecat în fugă, lăsând pe m asă uriaşul
tom deschis si scaunul tras de la locul lui.
j

A junsă în stradă, a oprit un taxi şi a cerut să

fie dusă la Spitalul D el M ar.
„E doar o coincidenţă, n-ar trebui să fiu în
halul ăsta“, îşi repeta în sinea ei, în tim p ce privea
pe geam oraşul care defila pe lângă ea. D ar faptul
că descoperise că incendiul de la pizzeria lui Luca
avusese loc în ziua m orţii părinţilor ei, aproape
la aceeaşi oră, o neliniştise peste măsură.

157
 C ân d în zare se vedea de-aeum clădirea spita­
lului, şi-a am intit de inscripţia de la hemerotecă:
„Poate că e în sfârşit m om entul să las în urmă
trecutul“ , şi-a mai zis.
 Trecând pragul adevărului

N u vom zâm bi niciodată acolo unde am fost

nefericiţi.
Iar Spitalul D el M ar era pentru Iris un aseme­
nea loc. îşi am intea de parcă ar fi fost ieri dim i­
neaţa fatidică în care prim ise groaznica veste:
„V ă sunăm de la Spitalul D el M ar. Părinţii dum ­
neavoastră au avut un accident de m aşină
> si
> au
fost^ internaţi
> în urm ă cu o oră“ .
între som n şi un început de trezie, Iris între­
base cu un firicel de voce dacă erau bine; frica
de ce era mai rău a cuprins-o auzind de la capătul
celălalt al firului glasul care îi spunea, pe un ton
m âhnit, că prefera să o informeze personal.
Fusese drum ul cel m ai atroce din viata > ei -
nesiguranţă şi presim ţiri sum bre, asaltată pentru
prim a dată de o senzaţie de gol şi de pierdere
absolută. în tim p ce o voce interioară nu înceta

159
să-i repete: „N -am să ajung la timp, n-am să ajung
la tim p“ . Şi încă nu ştia că mare parte din acea
senzaţie n-avea s-o părăsească m ultă vreme.
D e cum a întâlnit-o pe doctoriţa de gardă, cele
mai negre bănuieli i s-au confirm at. N u şi-a mai
găsit părinţii în viaţă. M uriseră la puţin tim p
după internare, împreună, aşa cum făcuseră totul
în viată.
y

Acum , trecând pragul spitalului, amintirile îi

strângeau inima.
La biroul de informaţii a întrebat o infirmieră
grăbită unde se aflau pacienţii cu arsuri.
— Aveţi
) o rudă internată aici?
— D a, a m intit ea.
— întrebaţi-o pe sora de la capătul culoarului,
i-a spus femeia facându-i semn să o ia la dreapta.
A colo a dat de o ţipă la fel de antipatică. I-a
repetat întrebarea.
— C u m se num eşte persoana? a vrut să ştie
infirm iera, o femeie nu tocm ai tânără, cu cear­
căne adânci si
> uniform ă verde.
— L u ca C apo lin i. D ar cred că a fost deja
externat.
D e fapt, Iris era sigură, doar îl cunoscuse pe
Luca la săptăm âni bune d u pă accidentul despre
care citise în ziar. Arsurile nu puteau fi grave —

160
probabil că fusese internat pentru asfixie mai
ales că nu văzuse nici o urm ă de arsură pe chipul
şi mâinile sale. O ricum , spitalul era singura pistă
care-o putea duce la el.
Fem eia a tastat numele şi s-a uitat pe ecran.
— Sigur acesta e numele?
— N u îl găsiţi?
Infirm iera a privit-o peste ochelari.
— A şteptaţi puţin, a zis şi a intrat într-un
birou alăturat.
Iris a rămas singură şi plină de nelinişti, între-
bându-se oare ce se întâm pla. A fost tentată să se
uite pe ecran, dar n-a îndrăznit. Fem eia a reve­
nit repede:
— U rm aţi-m ă, vă rog.
Docilă, a mers după ea de-a lungul unui culoar
interm inabil până la o sală de aşteptare cu pereţi
albi si
> fotolii confortabile.
— Aşteptaţi un minut, o să vină imediat medi­
cul, i-a spus infirm iera înainte de a pleca.
Iris s-a aşezat, nedum erită si nervoasă. Se sim-
tea, brusc, ridicolă. Si dacă dă de Luca, ce va
face? O să-l întrebe de ce dispăruse fără să-şi ia
la revedere? O să-i spună că era îndrăgostită de
el? A clătinat din cap în semn de refuz, zicându-şi:
„Trebuie să învăţ să nu m ai acţionez im pulsiv“ .

161
 în tim p cc se uita distrată spre uşă, i s-a părut
că vede o siluetă subţire şi distinsă, un bărbat cu
plete cărunte. In halat alb, dar sub care se zăreau
hainele roase bine cunoscute. Magicianul, cu sigu­
ranţă. A ieşit pe culoar, dar om ul dispăruse ca un
miraj. „C red că o iau razna“ , şi-a zis exact când
îşi făcea apariţia m edicul.
— Sunteţi Iris? M i s-a spus că aţi întrebat de
dom nul C apolini. Sunteţi rude?
— N u , prieteni.
— înţeleg. Luaţi loc, vă rog. C red că nu aţi
aflat nişte lucruri, i-a spus doctorul, un tip între
două vârste, proaspăt ras, cu ochi albaştri, afabil
şi plăcut, care a reuşit să o liniştească cât de cât.
Trebuie să recunosc că sunt puţin nedum erit:
dom nul Capolini a stat la noi o vreme fără ca
cineva să se intereseze de el. Credeam că nu are
pe nimeni. U n lucru trist, fireşte. N im eni nu tre­
buie să fie singur în clipele cele mai grele, nu-i aşa?
— Bineînţeles, i-a dat Iris dreptate.
— A şa că vizita dum neavoastră e un semn
bun. D eşi tardiv, e bine de ştiut că cineva se gân­
deşte la el.
— T ard iv ...?
— Aici vine clipa cea m ai dureroasă, cea a ade­
vărului care nu m ai poate fi ascuns.

162
 I-a căutat privirile şi şi-a pus o mână peste
ale ei. N u părea obişnuit să dea veşti rele. Poate
că nim eni nu se obişnuieşte cu aşa ceva.
— D om nul Capolini a murit acum două săp­
tăm ân i...
— N u se poate! D ou ă săptăm âni? N u , im ­
p o sib il!...
— Corpul i-a cedat în cele din urmă, dar încă
de la internare speranţele erau puţine. Prea puţini
supravieţuiesc d u p ă o com ă prelungită. N ici
m ăcar oam eni tineri ca el.
O chii ei s-au um plut de lacrimi.
— Regret nespus, sincer, aş fi vrut să vă dau
vesti
> m ai bune.
— C â n d ... în ce zi a murit?
— Intr-o dum inică după-amiaza. Prima după
Crăciun.
Iris îşi am intea perfect acea dum inică. Z iu a
în care viaţa ei începuse să se schimbe. C ân d îl
cunoscuse pe Luca la Cel m ai frum os loc din lume
e chiar aici. C ân d un înger o oprise să se arunce
de pe pod peste şinele de tren. îşi amintea perfect
si
> ora.
— Lăsaţi-m ă să ghicesc. A m urit la ora cinci
după-am iază, a spus cu un trem ur în glas.
— Exact. C hiar eu am sem nat certificatul de
deces.

163
 Trebuia să plece de acolo, şi repede. A bâiguit
un „m ulţum esc pentru tot“ inaudibil. Trebuia să
iasă la aer, să simtă frigul pe obraz. N ici nu a auzit
ce spunea doctorul cel amabil:
— Cel care are pe cineva să-l plângă nu e chiar
atât de sin g u r...
Pe culoarul cel lung inim a îi bătea nebuneşte
şi lacrim ile îi înceţoşau privirea. A cuprins-o
ameţeala, trebuia să se aşeze. A văzut în dreapta
usa
> unei toalete si> a intrat. Sem iîntunericul i-a
făcut bine. Şi-a dat cu apă rece pe faţă, refuzând
să se uite în oglindă ca să nu-şi vadă chipul. S-a
aşezat pe băncuţa din colţ şi a inspirat adânc.
„D o ar o clipă“ , şi-a zis.
Im ediat, a început să se sim tă mai bine, de
parcă s-ar fi depărtat de lum e. Sau de parcă ar fi
început să înţeleagă aspectele m ai com plexe ale
vieţii.
>
 Fericirea e o pasăre care ştie să zboare

„Bună, Iris, sunt eu, Luca. N u deschide ochii.

N u te mişca. Există lucruri care se petrec doar
în prezent, îţi aminteşti? D e exem plu, povestea
asta pe care vreau să ţi-o spun. E povestea unui
sfârşit, dar n-ai voie să te întristezi. N u e o dramă,
dim potrivă. O să-ţi povestesc cum poţi găsi fru­
museţea în ultim a clipă, când ai renunţat s-o mai
cauţi. Prin urm are, e o poveste veselă.
Im aginează-ţi că intri într-o încăpere în care
un bărbat tânăr, care ţi-e şi prieten, îşi trăieşte
ultimele m inute. Imaginează-ţi că-1 iei de m ână,
plângi pentru el şi, cu sufletul făcut ţăndări, îi
spui că o să-ţi fie dor de el. în secunda următoare,
prietenul tău moare. N -a deschis ochii, dar tu ştii
că a apucat să-şi ia răm as-bun, pentru că ţi s-a
părut că îţi strângea uşor m âna. U n gest cald,
deşi imperceptibil. Şi ştii că ultimele tale cuvinte

165
l-au ajutat să plece m ai liniştit şi infinit mai
fericit.
E momentul să afli că bărbatul ăsta a fost o fiinţă
arogantă, mânată de două idei fixe: femeile şi ba­
nii. D e-a lungul vieţii i-a dezam ăgit pe toţi cei
din jurul său, începând cu propriii săi părinţi,
care ani în şir au aşteptat un singur lucru: un
semn că se gândea m ăcar un pic la ei. D eşi ab­
solut nemeritat, în dragoste a avut mai mult noroc
decât m ajoritatea oam enilor. A cunoscut o fată
m inunată, care-1 iubea sincer, dar el n-a fost în
stare să aprecieze norocul care dăduse peste el.
Astfel că în clipa m orţii era singur, doar cu
infirmiera de noapte pe care nu o văzuse nici­
odată. In timp ce i se părea că înaintează printr-un
tunel foarte lung către o lum ină strălucitoare,
ultim ul lui gând a fost că i-ar fi plăcut să sufere
cineva pentru moartea lui şi să-l plângă. U n gând
care în alte condiţii l-ar fi făcut să roşească de
ruşine, găsindu-1 potrivit altora, nu lui. D upă care
şi-a zis că aşa ceva nu avea sens, că nu se mai
putea face nimic.
N u m ai că partea esenţială din povestea asta
de-abia începea, oricât de ciudat ar putea să pară.
In tunelul acela m ai erau şi alţii, nu era singur.
S-a apropiat de un cuplu între două vârste, un

166
bărbat şi o femeie cu feţe senine, în ciuda tristeţii,
care i-au spus că m aşina lor se izbise de un ca­
mion uriaş. Fuseseră aduşi la spital, dar muriseră.
Era atât de ciudat să audă voci. N u se auzeau
ca în viaţă, păreau mai curând să provină din lu­
mea viselor, din propria sa imaginaţie. Aşa auzise
el că se strecoară morţii în lum ea celor vii. Cei
doi i-au mai spus că regretul lor era că nu-şi putu­
seră lua răm as-bun de la fiinţa pe care o iubeau
cel m ai m ult pe lum e, singura lor fiică, Iris.
«C ei care pleacă fără să-şi ia răm as-bun nu
pleacă niciodată de tot», a spus bărbatul. «Iar ca
să fii fericit trebuie să-ti laşi m orţii să plece.» «Si
să rămâi cu cei vii», a adăugat femeia. D u p ă care
au spus aproape într-un glas şi cu m ultă tristeţe:
«Pentru fiica noastră fericirea a fost mereu pre­
cum o pasăre. Ii era frică să n-o sperie şi să-şi ia
zborul».
Tânărul care tocm ai murise a înţeles
> un lucru:
cei doi, care trăiseră o viaţă unul lângă celălalt,
aveau acum o singură dorinţă, fericirea fiicei lor.
C e noroc pe ei că aveau ceva care să-i unească
chiar şi dincolo de lum ea celor vii!
D u p ă care au dispărut, sau nu le-a m ai auzit
el vocile, nu era foarte clar ce se petrece. Cert este
că din acea întâlnire fantasm atică om ul a învătat y

167
cea mai importantă lecţie: şi-a dat seama că trece­
rea sa prin lum e fusese com plet lipsită de sens,
pentru că nu făcuse pe nimeni fericit. Aşa că şi-a
dorit im posibilul, să aibă ocazia să îndrepte lu­
crurile.
Şi atunci s-a petrecut ceva şi mai ciudat. Fără
să ştie cum , s-a pom enit într-un loc unde m agia
încă părea posibilă. Acolo a întâlnit o femeie cu
suflet frum os. D e cum i-a aflat numele, a înţeles
că i se oferea o a doua şansă, pe care nu trebuia
să o piardă. O şansă pentru el, dar şi pentru a
îndeplini ultim a dorinţă a acelor părinţi preocu­
paţi de viitoarea fericire a singurei lor fiice. D u pă
care va pleca definitiv. încă nu ştia cum , dar voia
să facă asta cât mai bine posibil. A cum tu trebuie
să decizi dacă a făcut bine sau, dim potrivă, a
zbârcit-o încă o dată.“
Iris avea ochii în lacrimi. „D eci ei te-au tri­
m is ...“ s-a auzit spunând ca de departe. „Iar tu
i-ai ajutat să se ducă liniştiţi. Şi m-ai salvat şi pe
m ine. V oiam să-ti m ulţum esc înainte de a-ti
> > j

spune adio. Pleci?“

N -a m ai răspuns nimeni. S-a deschis uşa şi
cineva a aprins lum ina. O rbită, a văzut cum o
fem eie corpolentă în halat albastru îm pin gea
înăuntru căruciorul pentru curăţenie.

168
 — Vai, scuze, vă simţiţi bine?
— D a, da, s-a ridicat Iris repede. C red că am
avut o ameţeală, dar acum mi-a trecut.
Afară, frigul a readus-o la realitate şi i-a uscat
ultimele lacrimi. L-a rugat pe taxim etrist să o
ducă pe drum ul de lângă mare. Voia să mai vadă
o dată apartam entul pe care-1 vizitase îm preună
cu O livier, să se apropie de fericire încet, fără
grabă.
„ C a să nu-şi ia zborul de cum m ă vede“ , şi-a
zis îndreptându-se apoi spre o casă pe care nu o
m ai sim ţea
> ca fiind a ei.
 Ce împachetezi din viaţă când te muţi

„Iris, scum po, sunt eu, Ángela. îl ţii m inte pe

dom nul acela foarte înalt care a venit să-ţi vadă
casa, neamţul? M -a sunat să-mi spună că vrea
să cum pere apartam entul. îi convine preţul şi e
destul de grăbit. Săracul de el, nu ştia că nu m ai
lucrez la agenţia im obiliară. în fine, porcul ăla
de fost şe f al m eu o să te sune el ca să-ţi spună.
E u voiam doar să ştii că sunt gata să te ajut să
am balezi lucrurile în cutii. Su n t o adevărată
expertă în îm pachetat viaţa şi plecat în altă parte.
Ah, uitam , să fie într-un ceas bun!“
Al doilea m esaj era de ia agenţia im obiliară:
un glas m asculin care îi com unica, pe un ton
serios şi neutru, ceea ce tocm ai îi spusese Ángela,
adăugând: „Clientul vrea să m ai vadă o dată casa
înainte de a com an da m obila. N o i aşteptăm să
ne sunaţi ca să începem form alităţile“ .

171
 Ultim ul mesaj era de la Olivicr, iar tonul nu
era deloc vesel: „Bună, prinţeso. Ştiu bine că unul
dintre defectele mele e că nu-mi dau seama când
devin pisălog. îm i pare rău, nu voiam să te plicti­
seşti de mine atât de repede, te consider o femeie
atât de deosebită de cele pe care le-am cunoscut,
atât de specială... Vezi, iar sunt pisălog. N u mă
învăţ m inte nici m ăcar atunci când mi se dau
p a p u cii... în fin e... Ai grijă de tine şi fii fericită.
Lum ea e m ult mai tristă fără tine“ .
M esajul i-a accelerat bătăile inimii. U itase de
întâlnirea lor de la prânz, cu toate evenimentele
de care avusese parte peste zi. Şi l-a im aginat
aşteptând ore în şir în faţa intrării, întrebându-se
ce se întâm plase şi, d u pă cum tocm ai auzise,
extrăgând propriile sale concluzii înainte de a se
da bătut. T ocm ai acum , când începea să sim tă
ceva pentru e l... „Şi totuşi, ce cuvinte frum oase
a găsit“ , şi-a spus ea cu admiraţie.
D ar până la Olivier, mai avea ceva urgent de
rezolvat. A form at num ărul agenţiei şi a cerut să
vorbească cu şeful. La telefon s-a auzit acelaşi glas
m onoton pe care-1 ştia de pe robot. încercând
să nu-i trem ure vocea, Iris i-a spus:
— Vreau ca tot agenta care a venit prim a dată
cu acest client să-l însoţească
y
si
> acum .
172
 C u tonul acela sigur pe el, patronul agenţiei
i-a explicat că persoana la care se referea nu mai
lucra acolo, dar că avea să trim ită alt agent.
— N u mi se pare corect, l-a întrerupt ea. Fata
aceea, nu i-am reţinut num ele...
— Angela.
— Exact, Ángela, mi s-a părut foarte com pe­
tentă. M eritul este al ei în totalitate.
O m ul începea să se enerveze:
— Regret, dar nu e posibil. V -am spus doar
că nu m ai lucrează la noi.
— Atunci, nu mai vând casa. Spuneţi-i clien­
tului că m -am răzgândit. Bună seara - şi a închis.
N u era stilul ei, îi trem urau mâinile, dar era
convinsă că procedase bine, că Ángela avea să pri­
mească ceea ce i se cuvenea si
> că cel din cauza
căruia rămăsese fără slujbă avea să o sune. A aştep­
tat puţin lângă telefon, dar n-a sunat nimeni.
Lângă ea, Piratul o privea întrebător.
— Bine, e rândul tău, i-a spus în timp ce apuca
lesa, facem o plim bare, dar o să fie scurtă.
Şi scurtă a fost, cât să lase tim p câinelui să-şi
dezm orţească
> labele si
> să-si
> facă nevoile. S-au
întors acasă după câteva m inute, iar patrupedul
a înţeles că stăpâna sa era tare ocupată în ziua
aceea.

173
 Iris a făcut un duş, apoi s-a îm brăcat şi când
se pregătea să iasă, a sunat telefonul. Era Ángela:
— Pot să aflu cum ai reuşit?
— N u înţeleg.
— M -a sunat! C a să-şi ceară scuze şi să mă
anunţe că o să m ă ocup de vânzarea apartam en­
tului tău. Şi chiar n-ai nici o legătură?
— Eu? Deloc! Presupun că s-a căit. Păi, nu
se spune că bărbaţii se întorc mereu?
D eloc convinsă, fem eia a întrebat:
— Pot să te invit diseară la cină ca să-ţi mulţu­
mesc?
— A m alte planuri pentru diseară, dar vreau
să-ţi cer o favoare.
— O rice vrei, doar spune!
— M ai ai cheile de la depozitul ăla la care
am fost noi?
— D in întâmplare, da: când iubitul meu şef
m -a concediat, am uitat să i le înapoiez.
— îm i închipuiam eu. Te-ar deranja d a că ...?
— S-a făcut. La ce oră vrei să mergem?
— în noaptea asta, mai târziu, pe la ora două,
ce zici?
— Eşti fiinţa cea m ai ciudată pe care am cu­
noscut-o vreodată, dar poţi conta pe mine, i-a re­
plicat Ángela. Pentru o prietenă ca tine merită
să fac noapte albă.

174
 Iris s-a aranjat repede, în timp ce în Gip îi răsuna
cuvântul „prietenă“ , lucru care o bucura nespus.
Era pentru prim a dată când cineva o considera
astfel, şi asta o făcea teribil de fericită, fără să
ştie de ce.
Resemnat, Piratul o privea cu coada ochiului,
întins pe jos şi oftând prelung înaintea perspec­
tivei unei nopţi petrecute în singurătate. „U rea­
ză-mi succes“ , i-a zis Iris, deja în vestibul şi cu
cheile în mână. în ultim a clipă, s-a întors şi i-a
mai spus:
— S-ar putea să m ă întorc destul de târziu,
îţi dau voie să faci pipi pe covorul ăsta vechi şi
urât, ca să nu fie nevoie să-l luăm în casa cea
nouă, l-a m ângâiat ea pe cap.
A m ai aruncat o privire prin casă şi a ştiut că
tot ce merita să ia la mutarea asta din viaţa cea
veche erau câinele cel răbdător şi pe ea însăşi.
Pentru ca totul să fie perfect nu lipsea decât
Olivier.
 In căutarea perfecţiunii eterne

— îm i închipuiam eu c-am să te găsesc aici,

a spus Iris când a auzit glasul lui Olivier răspun­
zând la interfonul adăpo stu lu i pentru câini.
D acă-m i accepţi scuzele, te invit la cină.
— Sigur, prinţesă, cobor imediat.
Părea cam abătut. Ochii nu-i mai străluceau
ca de obicei,7 iar zâm betul era fortat.
y

— A m fost o proastă. M ă înverşunam să caut

fericirea undeva departe, uitând că poate fi la doi
paşi.
— Ştii, pe când eram la O saka m i-am notat
un haiku de Fusei care-mi place tare mult: „Cireşi
în fapt de seară / C u cât m ă depărtez de ei / C u
atât m ă întorc m ai des să-i privesc“ . A propo, ştii
ce e acela un haiku?
— Bineînţeles! C hiar am scris si eu unul.
y y

177
 Asta a părut să-l amuze pe veterinar. Parcă nu
mai era atât de cenuşiu la faţă.
— Ai darul să mă surprinzi mereu. Asta merită
altă cină la un restaurant japonez, unul special.
M ergem?
Au mers până în centru. Olivier a lăsat maşina
într-o parcare, apoi a dus-o pe străduţele înguste
ale oraşului ascuns, niciodată căutat de turişti si
> y )

evitat până şi de localnici. Undeva, după un colţ,

au zărit o uşă sim plă de lemn lum inată de un
felinar roşu de hârtie.
— Am ajuns. N ici măcar nu are un nume.
Patronii preferă ca obişnuiţii localului să-l nu­
mească sim plu H im itsu, adică „secret“ . N u e atât
un restaurant, cât o frăţie ascunsă. Aici toti ne
y y

cunoaştem
> între noi.
D e cum a intrat, Iris şi-a dat seam a că locul
era deosebit. Olivier i-a făcut semn să se descalte y

şi să-şi lase pantofii la uşă. A poi a salutat-o cu o

plecăciune adâncă pe japon eza în vârstă care
aştepta în micul vestibul. A u urm at-o într-un
salon mititel, cu num ai trei mese de lemn, unde
doar una era ocupată de altă pereche. Pe pereţi,
gravuri japoneze înfăţişând oceanul învolburat
şi zăpezile de pe muntele Fuji.

178
 — Am decis să închiriez apartamentul pe care
mi l-ai arătat. Fireşte, dacă amicul tău îşi menţine
oferta. Aveai dreptate: e casa visurilor mele.
Olivicr a scos mobilul şi l-a sunat imediat pe
proprietar. D upă două minute, apartamentul era
al ei.
— Te ajut cu mutarea, abia aştept! a exclamat
entuziasm at.
în mai puţin de două ore, el era a doua per­
soană care se oferea pentru o corvoadă deloc plă­
cută. Iris şi-a zis că cineva care are doi prieteni
dispuşi s-o ajute să se mute nu este un om singur.
— N u -m i iau mare lucru, ca să nu am prea
m ulte de îm pachetat. Şi ca să urmez sfatul pe
care m i l-a dat un ceas.
La privirile lui nedumerite, a scos din buzunar
vechitura aceea de ceas oprită la ora douăsprezece
fix şi l-a pus pe masă.
— E un ceas magic. M erge, şi nu merge. în ă­
untru are o inscripţie care spune „Lasă în urmă
trecutul şi prezentul va porni“. E un hârb destul
de m isterios, nu ţi se pare?
Olivier a dus ceasul la ureche:
— D ar ticăie.
— U n ticăit din altă lum e,3 a nuantat
t
Iris.

179
 — Sau dintr-un loc de departe, precum res­
taurantul în care ne aflăm.
Bătrâna care-i primise la intrare le-a adus supă
m iso şi o farfurie plină cu teci verzi.
— Astea sunt edam am e, i-a explicat Olivier,
aperitivul preferat al japonezilor. Seam ănă cu
fasolea verde, dar sunt teci de soia. M ănânci doar
boabele.
Iris a luat o teacă şi a supt o boabă de un verde
strălucitor. Era caldă si > uşor
> sărată.
— In Jap on ia e lucru obişnuit să vezi lum ea
uitându-se la televizor cu un castron cu soia în
faţă. O ricum , e m ult mai sănătoasă decât flori­
celele de porum b. Apropo, spuneai că ai să-mi
dai trei veşti bune. U na e cea cu apartamentul.
Care sunt celelalte două?
— C ea de-a doua e că au rămas doar două do­
rinţe de pe listă. Berea Ebisu mi-a purtat noroc,
aşa cum spuneai.
Olivier a ridicat m âna si
> a cerut vesel:
— Avem urgentă nevoie de două beri Ebisu!
A poi s-a întors spre ea:
— Va trebui să bem pentru cele două dorinţe
încă neîndeplinite. Poţi să-mi spui despre ce este
vorba?
D in glasul şi de pe chipul lui dispăruse orice
urmă de posomoreală, a constatat Iris. Acum părea

180
mai tânăr decât era, sem ăna cu adolescentul pe
care-1 cunoscuse la cabana din m u n ţi... Li s-au
adus berile şi două căni de ceramică negricioasă.
— Vreau să-mi vopsesc părul în roşu, a râs ca.
— închin pentru zilele num ărate ale părului
tău castaniu, a rostit el teatral în tim p ce cioc­
neau. Si cealaltă?
i

— U ltim a dorinţă e încă secretă. D ar poate

c-ai s-o descoperi.
— A dor secretele! A bia aştept s-o aflu.
în tim pul mesei au trăncănit de una şi de
alta, savurând rulourile de orez cu som on si
> nişte
>
fileuri delicate de ton crud. C ân d ultim ul bol a
fost luat de pe m asă, Iris s-a dat expertă în
bucătăria japoneză, fâcându-i cu ochiul:
— Iar acum , ceaiul. Sfârşitul care vine negre­
şit, precum m oartea.
L a m asă au fost aduse un ceainic din fontă şi
două căni rustice, de culori diferite. încet, Olivier
i-a um plut cana, în tim p ce îi dădea alte explicaţii
de cunoscător:
— Ştiai că în Jap o n ia se crede că pentru a
învăţa cum se cuvine ceremonia ceaiului e nevoie
de o viaţă de o m ?... O ceremonie a ceaiului în
toată regula poate dura până la patru ore. Şi nu
cuprinde doar ceaiul, ci şi o mâncare uşoară, un

181
aranjam ent floral şi un cod com plicat de poziţii
şi replici. A m citit undeva că cel care a creat
acest ritual a trăit în secolul al XVI-lea. Pesemne
că avea m ult tim p la dispoziţie! Se num ea Rikyu,
dacă nu mă înşel, şi a definit astfel ceremonia:
„O întâlnire, un prilej“ . M aestrul pretindea că de
fiecare dată când îţi bei ceaiul cu cineva trăieşti o
experienţă unică şi specială, ceva ce nu se va repeta
nicicând exact la fel. în asta rezidă frumuseţea ei.
— Să înţeleg că doar unicitatea poate fi fru­
moasă? N u m i se pare drept!
— D ar totul e unic! D acă te uiţi atent, în
natură nim ic nu e perfect: tot ce e natural e asi­
m etric şi are termen de expirare. Şi nim ic nu e
com plet, totul fierbe iară preget în marea oală a
realităţii. N im ic nu e terminat, iar în asta constă
frum useţea vieţii, zic japonezii: în arta imperfec­
ţiunii. Ei o num esc w abi-sabi. A dică im perfec­
ţiunea, temporalul, neterminatul. T ot ce merită
osteneala e w abi-sabi.
— V ăd că la O saka nu ai studiat doar m edi­
cina veterinară, a spus Iris pe un ton admirativ.
D ă-m i un exem plu concret de w abi-sabi. Să fie
ceainicul ăsta?
— M ai curând cele două căni. Sunt făcute din
argilă naturală. Au o suprafaţă neregulată şi se to­

182
cesc prin uz, dar asta le face şi mai frumoase. Ele
sunt w abi-sabi.
— C a şi cina noastră, a şoptit Iris.
Olivier a privit-o drept în ochi. T im p u l s-a
oprit. Era ca şi cum toată lum ea ar fi fost precum
ceasul cel vechi de pe masă. Inim a ei dădea să-i
sară din piept. Avea senzaţia că, privind-o astfel,
Olivier îi pătrundea în suflet şi i-1 oferea în acelaşi
tim p pe al său.
— Ţ ii m inte ce ţi-am spus ultim a dată, când
te-am com parat cu un bol cu orez alb? Ţ i-am
spus că valoarea lui îi stă în sim plitatea şi delica­
teţea lui, în stare să capteze toate savorile vieţii.
O rezul e exact ca tine. Eşti w abi-sabi, prinţesă.
W abi-sabi în stare pură.
S-au privit în tăcere, electrizaţi de em oţie.
Privirea a fost urm ată de un sărut. Lum ea a dis­
părut în tim p ce buzele li se uneau. Pe urm ă, cu
pulsul încă accelerat, Iris i-a spus:
— A m ceva pentru tine. E ceva foarte simplu,
dar exprim ă tot ce sim t...
A scos din geantă o hârtie, iar O livier a citit:

P an a în m âna dreaptă.
In im a în p artea stângă.
Ia r tu, pretutindeni.

183
 — S-a m ototolit, a spus el, ridicând hârtia
ca pc o com oară.
— A străbătut un drum lung până să-şi gă­
sească adevăratul stăpân.
Şi înainte ca el să poată spune ceva, l-a sărutat
încă o dată:
— A cum n-a mai răm as decât o singură d o ­
rinţă.
 Viata
> e o stradă cu sens unic

D ar înainte de a pune capăt acelei perioade

din viaţa ei atât de plină de emoţii şi descoperiri,
Iris trebuia să revină intr-un loc special.
S-a întâlnit cu Ángela acolo unde fusese Cel
m aifrum os loc din lume e chiar aici. Avea să-i spună
atâtea noutăţi, dar le-a lăsat pe mai târziu şi a
întrebat-o:
— Parcă ziceai că ai fost coafeză, nu?
— Aşa e.
— A tunci, ai putea să m ă vopseşti? Roşcată
crezi c-o să-mi stea bine?
— O să-ţi stea perfect! Bună idee. Chiar mâine
cum păr vopseaua, a spus ea, în tim p ce descuia
uşa cu o cheie ruginită.
în prag, Iris a oprit-o:
— T e superi dacă te rog să m ă laşi singură?
Sim t nevoia să revin la ...

185
 — N u-m i da explicaţii, între noi nu-şi au ros­
tul. T e aştept aici. D acă vrei ceva, fluieră!
Vechea sală era lum inată doar de felinarele de
pe stradă. S-a m irat din nou să nu găsească nici
urm ă din cafeneaua unde petrecuse clipe atât de
frum oase cu Luca, dar acum sentimentele ei erau
altele. Locul era la fel de părăsit ca atunci când i-1
arătase Angela, num ai că de data asta nu mai
exista nici o m asă şi n-o aştepta nici o ceaşcă cu
ciocolată caldă. Dispăruse şi dulapul cu pachetele
„treburilor neterm inate“ .
S-a oprit în m ijlocul acestui decor dezolant
şi a răm as aşa câteva secunde. N u s-a întâm plat
nimic. A num ărat până la zece, până la cincizeci,
până la o su tă ... Parcă nu voia să plece cu mâinile
goale. S-a sim ţit caraghioasă şi a lăsat număratul.
Ochii i se obişnuiseră cu întunericul. Tăcerea era
com pactă, se auzea doar ticăitul slab al ceasului
m agic.
D in tr-od ată, s-a sim ţit dezam ăgită. Venise
degeaba. N-avea să se întâmple nimic. C e proastă
fusese să-şi facă iluzii! A m ai aruncat o ultim ă
privire de ju r îm prejur şi s-a îndreptat spre ieşire.
Precis că Ángela o s-o copleşească cu întrebările,
iar ea nu avea nici un răspuns.
întindea m âna spre clanţă, când a tresărit au­
zind un glas pătrunzător:

186
 — Acum ai aflat ce se întâm plă tot tim pul în
prezent?
Ar fi recunoscut glasul dintr-o mie. Era al m a­
gicianului. C o am a lui albă a spart întunericul.
— în afară de magie? a întrebat ea, bucuroasă
de revedere.
— Ceva m ult m ai im portant.
— M ai im portantă decât m agia nu e decât
fericirea.
— Bingo! a exclamat el, în tim p ce de undeva
parcă se auzea un zgom ot de cimbale. D oam nelor
şi dom nilor, vă rog să o aplaudaţi pe curajoasa
noastră candidată!
I s-a părut că aude nişte aplauze depărtate, în
tim p ce m agul facea o reverenţă teatrală şi zâm ­
bea m ulţum it. Parcă îi spusese odată că „ceea ce
contează sunt ovaţiile“ .
y

— A m revenit aici pentru că speram să vă gă­

sesc. M i s-a părut că vă zăresc la sp ita l... D u m ­
neavoastră eraţi, asa-i?
— C u toţii trebuie să ne întoarcem odată
acolo unde am fost trişti.
>
D in tristete se învaţă
y >

multe. C ât despre cafeneaua a sta ... ai ajuns exact

la tim p. E ram gata să plec.
— U n de plecaţi?
— O riunde. U n iluzionist e bine prim it peste
tot. Arta noastră nu cunoaşte graniţe.

187
 — Voiam să vă mulţumesc. Cred că l-am găsit
pe L u c a ... Ştiaţi că murise, nu?
— Sigur că da, draga mea. Viaţa e o stradă cu
sens unic.
— Ştiaţi şi că părinţii mei au plecat fără să-şi
ia rămas-bun, drept care nu puteau părăsi această
lum e liniştiţi, şi că nici eu nu puteam fi fericită.
M agicianul zâmbea, m ulţum it de cuvintele ei.
— N u m ă mai tem de moarte, a continuat Iris,
nu m i se m ai pare atât de tristă ca înainte.
— Asta-i minunat. M oartea e tristă doar pen­
tru cei care n-au avut curajul să trăiască.
— Şi ce e cel m ai grozav e că nici de viitor nu
m ă m ai tem.
— „Lasă în urmă trecutul şi prezentul va porni“,
nu e aşa? O spune limpede chiar ceasul ăsta al tău.
— E ceva ce nu pricep în ruptul capului. D e
ce a dispărut cafeneaua asta atât de repede?
— N u pricepi pentru că îţi pui întrebarea în
m od greşit. Problema nu e de ce a dispărut, ci de
ce se afla aici când ai venit tu pentru prim a dată.
N edum erită, Iris a ridicat din umeri.
— Iţi am inteşti după-am iaza aceea când ai
descoperit C el m ai frum os loc. .. ?
— C u m să nu! U n a dintre cele m ai triste din
viaţa m e a ... îm i um blau prin cap tot felul de

188
idei ciudate. Aţi fi mirat dacă v-aş spune că voiam
să m ă sinucid?
— D eloc. Clienţii mei au acelaşi tip de idei,
de-aia îmi şi sunt clienţi.
— Păi atu n ci... Cel m ai frum os loc... este...?
— U n loc de trecere. Altfel spus: un soi de
sală de aşteptare, unde zăbovesc cei care urmează
să treacă dincolo. Vechii greci credeau că după
moarte oamenii trebuiau să traverseze o apă într-o
barcă condusă de un cârmaci priceput, dar capri­
cios. D acă-i luăm în serios, cafeneaua ar fi barca,
iar eu, barcagiul.
— Prin urmare, toti clienţii erau ...
— T oti> clienţii
> cafenelei erau călători în tre-
cere. D a, nu te uita asa la mine, erau morţi.
— Şi de ce nu se aflau şi părinţii mei printre
ei?
— N u toţi au nevoie să aştepte. In plus, din
câte ştiu, ei l-au trimis pe Luca cu scopul de a
rezolva treburile neterminate. A u plecat liniştiţi.
Şi, graţie ţie, aşa a plecat şi Luca.
— D ar eu eram vie!
— în să viaţa nu te m ai interesa.Tocm ai ai
spus că voiai să te sinucizi.
— Vreţi să spuneţi că, dacă n-aş fi încercat
să-mi iau viaţa, dacă aş fi avut planuri şi poftă

189
de viaţă, cafeneaua asta nici n-ar fi existat pentru
mine?
— N u chiar. îţi spun că astea sunt motivele
pentru care a dispărut.
In clipa aceea Iris a auzit un cântec. A ascultat
cu atenţie. A tât m elodia, cât şi cuvintele i se
păreau familiare, de parcă le-ar m ai fi auzit. Avea
im presia că i se adresau direct:

Heaven after heaven

O ur wings are grow ing
This is such a perfect world
When you ’re in Iove. 1

— A sosit clipa. Trebuie să m ă duc, a spus

m agicianul.
— Staţi, n-am apucat să vă întreb care e se­
cretul ceasului!
R ăspunsul a venit ca de departe:
— N u e nici un secret, Iris. D ă-i voie prezen­
tului să pornească.
A încercat să-i zărească silueta în întuneric,
dar plecase de-acum. M agicianul se făcuse nevă­
zut. Pentru totdeauna, de d ata asta, a fost ea
sigură.

1. „Cer după cer / Ne cresc aripi / Lumea asta e

perfectă / Când eşti îndrăgostit“ (în engl., în orig.).

190
 D c parcă ar fi vrut să se agate de ultimul semn
rămas de la cafenea şi de la oamenii de acolo, a
scos ceasul din buzunar şi l-a privit.
Secundarul începuse să se mişte. L-a dus la
ureche şi a auzit tic-tacul puternic al vieţii.
Prezentul pornise.
 E p ilo g

Iris a deschis ochii când cele dintâi raze ale

soarelui pătrundeau în noua ei casă. Era prim a
ei dim ineaţă acolo şi încă nu se obişnuise. N ici
măcar cu splendoarea mării care sclipea sub lu­
m ina noii zile.
îl visase pe Luca. în vis, era îmbrăcat tot în
alb şi venea spre ea într-o încăpere scăldată în
lum ină. Se apropia de ea, o săruta uşor pe buze
şi îi spunea: „M ulţum ită ţie n-o să mai fiu nici­
odată singur. Şi nici tu, căci din clipa asta sunt
îngerul tău păzitor“ .
M ai sim ţea şi acum pe buze gustul acelui să­
rut. U n pic neliniştită, a avut impresia că, visân-
du-1, comisese o infidelitate. S-a gândit im ediat
la Olivier. Ce-ar spune dacă i-ar povesti visul?
C u m ar interpreta faptul că Luca revenise în gân­
durile sale şi îi spusese că avea să vegheze la

193
fericirea ei? D acă se înşelase atunci când luase
ultimele decizii? D acă apartam entul ăsta nu era
de fapt locul în care trebuia să fie?
C ând s-a mai liniştit puţin, o arom ă delicioasă
inconfundabilă i-a pătruns în nări. Fără să se
mişte din pat, mai întâi a privit lum ina reflectată
pe tavan, abia apoi a analizat mirosul. Era simplu,
îl cunoştea
>
atât de bine: ciocolată.
A sărit din pat şi s-a uitat pe noptieră. Era
chiar acolo! O ceaşcă cu ciocolată aburindă, parcă
atunci făcută, cu ceva scris pe porţelan. C u inima
bubuindu-i în piept, a citit:

C E L M AI FR U M O S L O C D IN L U M E
E C H IA R AICI
 Mulţumiri
>

îi m ulţum im lui Rocío Carm ona, entuziasta

editoare a acestei cărţi, pentru că a dat viaţă ca­
fenelei magice; dom nului doctor Eduard Estivill,
pentru povestea cu papagalul şi pentru atâţia ani
de optim ism şi prietenie; lui Jau m e Rosselló,
părinte spiritual şi editorul Călătoriilor lui Indigo,
şi grupului de hoteluri G urú, pentru că a furni­
zat banda sonoră a multor pasaje ale acestei istorii.
Le m ulţum
>
im de asemenea cititoarelor si y
citi-
torilor care se lasă em oţionaţi de poveşti, pentru
că s-au aşezat cu noi la mesele din cafeneaua
visurilor.
 C U P R IN S

Partea întâi
C E L E ŞASE M ESE
ALE M A G IC IA N U LU I

Sub un cer lipsit de v is e .......................................... 11

Ca norii care tre c ...................................................... 17
Câine mic caută iubire m a r e ................................. 25
Masa trecutului........................................................ 31
Un psihanalist de buzunar...................................... 41
Lucrurile cele mai rele pot fi şi cele mai bune . . . 47
Când îţi linge mâna câinele fericirii..................... 57
Ecourile d ra g o ste i................................................... 61
Bazarul co p iilo r........................................................ 67
Arta haikuurilor ...................................................... 73
Ce se adaugă şi ce se sc a d e ...................................... 79
Un prezent interminabil ........................................ 83
Cum să scrii un haiku de dragoste........................ 89
A şasea m a s ă ............................................................. 93

197
 Partea a doua
T IO T A C U L VIEŢII

Un râu de tristeţe care curge spre o c ea n ......... .. . 99

Trecutul unora e viitorul a lt o r a .............................. 103
Trei luni de viaţă pentru o mincinoasă ................ 107
O zi de luni nu chiar atât de groaznică .............. 113
O cină sub semnul norocului .................................119
O bucăţică din altă lu m e .......................................... 123
Depozitul treburilor neterminate............................ 129
Marea viitorului ........................................................ 135
Despre în geri............................................................... 139
Seara celor patru dorinţe în d ep lin ite..................... 143
Nimeni nu mănâncă îngheţată
când afară n in g e ................................................... 149
Trecutul miroase a hârtie veche ............................ 155
Trecând pragul adevărului........................................159
Fericirea e o pasăre care ştie să zboare ...................165
Ce împachetezi din viaţă când te m u ţi...................171
In căutarea perfecţiunii etern e.................................177
Viaţa e o stradă cu sens unic ................................... 185

E p i l o g ...........................................................................193
M u lţu m ir i ....................................................................195
 La preţul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului literar.
Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul
Mataro, Barcelona. A studiat mai întâi
dreptul, apoi filologia la Universitatea
Autonomă din Barcelona. Este autoarea a
11 romane, şase volume de proză scurtă,
două volume de poezii, precum şi a nume­
roase cărţi premiate pentru copii şi adoles­
cenţi. La Editura Humanitas Fiction i-au
apărut romanele încăperi ferecate (I Iubita-
ciones cerradas, 2011) în 2013, Aerul pe
care îl respiri (El aire que respires, 2013)
în 2014 şi Poftă de ciocolată (Desig de
xocolata, 2014; Premio Ramon Llull) în
2016. Noul ei roman, Media vida, e încu­
nunat, în 2017, cu Premio Nadal. Opera lui
Care Santos e publicată în peste 20 de ţări.

Francesc Miralles s-a născut în 1968, la

Barcelona. A studiat literatura germană
la Universitatea din Barcelona. Este un
scriitor prolific de succes, jurnalist şi muzi­
cian. Printre romanele sale pentru adoles­
cenţi se numără Un haiku per a l ’Alicia
(2002, Premio Gran Angular) şi Interrail
(2007, Premio Columna Jove). Romanul
său Amor en minúscula (2006; în curs de
traducere la Humanitas Fiction) a apărut
deja în peste 20 de ţări. Este autorul mai
multor volume de psihologie practică, de
asemenea bestselieruri. Cărţile semnate îm­
preună cu Alex Rovena sunt traduse în
peste 12 limbi.

Din 2008, când a apărut în spaniolă, roma­

nul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici
(E l mejor lugar del mundo es aqu í mismo )
şi-a început o spectaculoasă traiectorie
internaţională.

ISBN 978-606-779-160-0

786067 791600
 Colecţie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
 CARE SANTOS

Aerul pe care îl respiri

Traducere din spaniolă de
CORNELIA RĂDULESCU
Redactor: Andreea Răsuceanu
Co­per­ta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Ioana Vîlcu
DTP: Andreea Dobreci, Dan Dulgheru

CARE SANTOS
EL AIRE QUE RESPIRAS
Copyright © Care Santos 2013
www.caresantos.com
All rights reserved.

©H UMANITAS FICTION, 2014 pen­tru pre­zen­ta ver­siu­ne ro­mâ­nească

(ediţia print)
© HUMANITAS FICTION, 2014 (ediţia digitală)

ISBN 978-973-689-825-9 (pdf )

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 Pentru Deni Olmedo,
rara temporum felicitate*

Şi pentru cei ce iubesc cărţile

quoniam ipsi saturabuntur**

* „… pentru rara fericire a vremurilor…“, Tacit, Istorii, I, 1 (lat.).

** „… că aceia se vor sătura“, Biblia, Fericiri (Evanghelia după Matei,
5.6) (lat.).
 „Fericirea de a poseda cărţi depăşeşte
vanitatea de a fi rege.“
Antoni Palau i Dulcet

„Tremur când îţi aud glasul şi tremur când mă priveşti

şi aş vrea să-mi dau ultimul suspin
arzând în aerul pe care-l respiri.“
Carolina Coronado
 un episod moştenit
din alte vremuri

Cărţile îşi au soarta lor

terentianus maurus

O ploaie măruntă începe să vrâsteze berlina prăfuită în care

călătoresc, în drum spre Barcelona, doi fugari francezi. Ne aflăm
în împrejurimile împădurite ale burgului Hostalrich şi în iarna
anului 1793. Norii negri aleargă pe cer. Vântul biciuie lumea fără
milă. Călătorii noştri, cărora li s-a lipit fundul de atâta stat în
trăsură, nu au chef de vorbă.
Sunt doi; pe capră, îndemnând catârii, e un bărbat mai cu-
rând gras, dar deloc bătrân, îmbrăcat ca un ţăran şi chiar putând
să treacă drept unul graţie anumitor amănunte, precum fălcile
vânjoase, mâinile mari şi păroase sau damful de usturoi pe care-l
răspândeşte. Doar când îşi scoate pălăria cu boruri largi poţi vedea
că poartă tonsură de cleric. Iar dacă l-am auzi vorbind, deja
lucrurile s-ar schimba, pentru că gusturile şi purtările sale sunt
ale unui om al Bisericii. A părăsit Parisul în calitate de călugăraş
recunoscător celui care-i salvase pielea, iar pe drum a devenit prie-
tenul şi slujitorul pe viaţă al celui pe care-l însoţeşte. Răspunde
la numele Serafín Girabancas.
În trăsură călătoreşte celălalt, stăpânul, neliniştit, dar moţăind.
Are treizeci şi doi de ani, s-a născut şi a crescut la Versailles, e
un om foarte călătorit şi foarte citit, drept care şi foarte sceptic,
cât despre profesia sa nu avem ce spune, pentru că se mândrea
cu onoarea de a fi bibliotecarul regal al majestăţii sale Ludovic
XVI, dar acum regele e un plebeu, iar biblioteca e praf. Cei care
de puţin timp comandă în ţara sa îl consideră trădător, dar lui
nu-i pasă, căci părerea sa despre ei e cu mult mai proastă. Tot
ce-şi doreşte e liniştea necesară pentru a citi şi anonimatul pentru

7
a nu trebui să-şi dea cu părerea. Numele său este Victor Phili-
bert Guillot şi, după cum se vede, e o fiinţă ieşită din comun.
Guillot a hotărât să se stabilească la Barcelona pentru că a
cunoscut oraşul cu nişte ani în urmă şi i s-a părut cel mai franţu-
zesc oraş străin, însă mult mai potolit. De asemenea, pentru că
a constatat calitatea excepţională a ciocolatei de acolo. Iar dacă
e un lucru după care atât de echilibratul Guillot se dă în vânt,
acela e o ceaşcă bună de ciocolată.
Aşa că iată-i mergând către noua lor viaţă când, cu puţin
înainte de Arenys, ploaia se înteţeşte. Marea e plumburie. Dar
încă nu-şi fac griji: au trecut ei prin multe furtuni de când s-au
aşternut la drum şi nu i-a oprit nici una. Ar trebui un adevărat
potop ca să se oprească, îşi zic ei, iar catârii par şi ei să le dea
dreptate.
La Arenys, Guillot îşi aminteşte de un tânăr prieten născut
în acest orăşel de constructori de corăbii de pe malul Mediteranei
şi se întreabă ce-o mai fi cu el, căci ultima veste era că emigrase
în Cuba, fugind de creditori. Îşi spune în gând: „Trebuie să-i scriu
lui Xifré cu prima ocazie şi să-i dau noua mea adresă“, dar gân-
durile îi sunt întrerupte de o zgâlţâitură zdravănă care mai-mai
să-l arunce de pe banchetă. Cufăraşul care călătoreşte alături de
el – de fabricaţie franceză, cu două încuietori, bare şi placă întă-
ritoare în partea de jos, toate din bronz – nu păţeşte nimic, pen-
tru că apucă să-l prindă înainte de a cădea.
Pe geam, Guillot vede un puhoi neobişnuit, chiar şi catârii
s-au oprit, nehotărâţi. Pe apă plutesc trunchiuri, roţi, scaune, câte
o comodă, chiar şi un bou care mugeşte speriat. Pe mare, noro-
iul formează o dâră tulbure şi lată. Ploaia cade cu o forţă extraor-
dinară. Animalele fornăie. Capelanul protestează:
— Asta e o ploaie de-a dreptul drăcească!
— Ce facem? întreabă Guillot.
— Încercăm să trecem dincolo.
Dar singurul mod de a trece dincolo e să se înarmeze cu răb-
dare şi curaj. Reuşesc să traverseze după ce aşteaptă mai bine de
un ceas ca ploaia să se mai potolească şi apele să mai scadă.
Drumurile sunt înecate, casele sunt inundate. În satele prin
care trec oamenii se luptă cu apa care le trece de genunchi.

8
Girabancas se închină. Guillot se asigură că lădiţa – care parcă
i-ar fi un prieten în carne şi oase – nu a păţit nimic. Apa e duş-
manul ei cel mai rău. Dacă ar avea de ales, mai curând ar arun-
ca-o în foc. Dar mai bine să nu aibă de ales, îşi zice.
Potopul i-a stors de puteri. Iau o hotărâre rezonabilă: să se
oprească, să mănânce ceva cald, să doarmă într-un pat uscat şi
mai ales să aibă grijă de bieţii catâri, care n-au nici o vină.
— Trebuie să-i punem la adăpost şi să-i acoperim, spune
vizitiul de pe capră.
Astfel, sub ameninţarea unui cer negru, ajung la Mataró. Îl
întreabă pe singurul om pe care-l văd pe stradă şi acesta îi în-
drumă către han, nu e foarte departe. Hanul Montserrat. Ajung
acolo cu sentimentul pe care-l are naufragiatul care zăreşte o
corabie la orizont. Au noroc, Montserrat e un han bun, printre
cele mai bune din ţară, e curat, are bucătărie bună şi e frecventat
de lume bună. Astăzi, cu potopul ăsta care s-a opus călătoriilor,
au rămas camere libere. Hangiul îi primeşte bucuros, uite că
apele tot i-au adus ceva. Puţin mai târziu, iată-i pe cei doi la
masă, în haine uscate; lădiţa e la adăpost în cameră, iar cei doi
catâri sunt în grajd, acoperiţi cu pături şi, în felul lor, fericiţi.
La masă, Guillot se dovedeşte mai curând curios decât înfo-
metat. Hangiul, pe numele său Tomàs Ribot, are darul de a-şi
fascina oaspeţii cu nişte reţete pe care le povesteşte ca pe nişte
romane:
— Am meniul ideal pentru oboseala voastră, monsieur. Mai
întâi o supă bună, cu macaroane bine fierte, apoi diferite feluri
de carne din oală: de vacă, pentru Sfântul Luca; de porc, pentru
Sfântul Anton; de miel, pentru Sfântul Ion şi de găină, pentru
Sfântul Petru. Le spunem Cei Patru Evanghelişti, pentru că sunt
o adevărată binecuvântare pentru stomac. Se adaugă cârnaţi şi
caltaboşi, legumele în care avem toată încrederea pentru că sunt
din grădina noastră – varză, napi şi dovlecei – şi-apoi vine no-
utatea noastră cea mai simpatică: o chiftea din carne amestecată
cu ou şi un pic de usturoi. Tradiţia e să servim acest fel cu un
sos de tomate, dar astăzi, în onoarea domniilor voastre, am să vă
servesc unul foarte fin, din boabe de muştar, o plantă din ţara
din care veniţi.

9
 — Da’ mujdei nu aveţi? întreabă Girabancas, la care Guillot
îl fulgeră cu o privire dezaprobatoare.
— Dacă asta vă e dorinţa, putem să-l preparăm…
— Nu-l luaţi în seamă, îl întrerupe Guillot, usturoiul pute
şi e pentru barbari. Fii bun şi spune mai departe.
— Cum doriţi, domnule. Vă mai spun doar că, după ce veţi
mânca, monsieur, vă veţi scula de la masă îndrăgostit şi dorind
să nu mai părăsiţi această casă, zâmbeşte omul, debordând de
mândrie.
Cuvintele sale se dovedesc providenţiale. Monsieur Guillot
mănâncă cu o poftă de căpcăun, lucru neobişnuit pentru el, şi,
deşi nu termină tot ce-i serveşte Tomàs, laudă fiecare fel şi
admiră tot ce vede. Mai cu seamă pe fata care-i serveşte, o copilă
aproape, brunetă cu ochi mari şi părul împletit în două cozi,
care-i toarnă apă şi vin. Numai ca s-o vadă bea Guillot până i se
învârteşte capul.
— V-a fost pe plac prânzul, monsieur?
Guillot răspunde, căutând din priviri paharnica:
— O, da, cum nu se poate mai mult!
De-acum prin farfuria lui a defilat tot ce putea defila, ca la
teatru, dar clientul nu se dă dus, au rămas doar ei în sala de
mese, aşa că hangiul întreabă:
— Mai doresc domnii şi altceva?
— Da, sare Guillot, trezindu-l pe Girabancas din letargie, aş
vrea să cunosc numele acestei minuni.
— Escudella i carn d’olla, monsieur.
— Aha, îngână Guillot, zicându-şi „trebuie să fii de pe-aici
ca să pronunţi chestia asta“, dar eu nu mă refeream la mâncare,
ci la fată.
Tomàs, om pătrunzător, zâmbeşte flatat:
— Ah, monsieur, se vede că sunteţi un om de gust. Precis că
ştiţi să alegeţi ce e mai bun. Tânăra e fiica mea cea mare. Răs-
punde la numele de Juliana, la fel ca răposata mea soţie, căreia
îi seamănă leit. Vino să-l saluţi pe domnul cu respectul cuvenit,
o cheamă apoi pe fată.

10
 Juliana Ribot face o reverenţă graţioasă. E o făptură surâză-
toare.
— Mai doriţi apă?
— Câţi ani aveţi, domnişoară?
— Unsprezece.
Guillot nu se aştepta să fie atât de mică. Surprins, caută un
fel de remediu, dar pentru chestiunile legate de timp nu există
remedii. Scena se lungeşte, nimeni nu pricepe nimic, hangiul
rosteşte:
— Juliana, domnul e servit, poţi să te duci la bucătărie.
— Da, tată.
Fata mai face o reverenţă, ia ulciorul şi se depărtează cu un
mers săltat de egretă tânără, care-l încântă pe privitor.
— Ai o fiică adorabilă, constată Guillot, tulburat.
— Mulţumesc, monsieur, răspunde mândru hangiul.
— Ai vedea vreun neajuns să-mi fie soţie? Faţa hangiului şi
cea a capelanului se lungesc simultan; Guillot se grăbeşte să
dreagă efectele bruscheţei acestor vorbe: Când va veni timpul,
fireşte; sunt dispus să aştept cât e nevoie. Opt, nouă, zece ani,
atât cât e înţelept şi cât socoteşti dumneata, care-i eşti tată.
Hangiul îşi zice că are de-a face cu un nebun de legat, cu
unul pe care drumurile lungi l-au cam ţicnit la cap, cu un
nefericit care a luat-o razna de dorul de acasă. „Îi trebuie o târfă
ca lumea, asta-i trebuie“, cugetă el cu logică masculină, dar iată
că Guillot îi dă înainte:
— Sunt om serios şi cu oarece poziţie, domnule, poţi veri-
fica oricând. Nu am fost niciodată căsătorit şi nici nu m-am
lăsat târât de patimi nedemne. Mă consider o persoană cumse-
cade, poate un pic plicticos, nu zic nu, şi tot ce-mi doresc e să
găsesc o jună dispusă să-mi fie soţie cu care să clădesc o casă se-
rioasă şi decentă. Dacă fata e de acord, aş fi bărbatul cel mai
fericit de pe lume. M-aş instala în oraşul acesta… cum îi zice?
— Matarò, sare Girabancas, care are o memorie excelentă
pentru toponimie.
— Exact, Matarò! M-aş muta fără să stau pe gânduri şi le-aş
scrie tuturor ca să le dau vestea. Am nişte afaceri, am şi nişte

11
prieteni, nu mulţi, dar aleşi. Cum am spus, nu sunt grăbit. Aş-
teptarea va fi dulce ştiind cum se va sfârşi. Aşa că ia toate vorbele
mele ca pe o cerere în căsătorie, domnule.
Hangiul a rămas mut. În cele din urmă bâiguie:
— Ce-aţi zice dacă v-aş ruga să aşterneţi toate astea pe hâr-
tie, monsieur?
— Dar naturellement, domnule! Mă aşteptam la aşa ceva.
 i

BONAPARTE: Am o stea cu mine, iar atâta timp

cât nu mă va părăsi, sunt menit a schimba faţa pă-
mântului.
Conversaţia, jean d’ormesson

N-o mai văzusem pe Virginia de aproape douăzeci de ani

când am aflat că-i murise tatăl. „A murit preşedintele breslei an-
ticarilor din Barcelona“, era titlul unei ştiri pe care cineva mi-o
postase pe Facebook, ştiind pesemne de vechea mea relaţie cu
familia. De-a dreptul incoerent să aflu în acest fel, pentru că
Antoni Rogés nu voise să ştie în ruptul capului de noile tehno-
logii. Nici măcar nu învăţase să lucreze pe computer. Îşi per-
mitea luxul de a rămâne ataşat vechilor metode. Până şi stiloul i
se părea prea modern, prefera să-şi moaie tocul într-o călimară
de cristal care-l aştepta, într-o resemnare incongruentă, pe masa
de scris de stejar din birou. Scria lungi şi frumoase epistole, cu
o caligrafie elaborată.
Ştirea informa că Rogés se luptase cinci ani cu un cancer care-i
măcinase oasele înainte de a se preda. După care schiţa un portret
al celui care era considerat drept „ultimul exemplar al unei specii
de dinozauri“, menţionând la final că amintirea sa va rămâne în
rafturile ticsite de volume ale prăvăliei sale de pe strada Santa Anna,
o adevărată instituţie a oraşului: Librăria Palinuro.
M-am întrebat, după atâta amar de vreme, de ce ultimele mele
amintiri cu Antoni Rogés datau şi ele de-acum două decenii.
Nici măcar nu-mi aminteam când fusesem la el ultima dată. De
parcă atunci când aş fi terminat studiile i-aş fi şters totodată cu
buretele şi pe toţi cei care avuseseră vreo legătură cu acea pe-
rioadă. Mai ştii, anilor le place să se joace de-a făcutul şi desfă-
cutul relaţiilor.
Uşa casei lui Rogés era din lemn masiv şi avea geam. Librăria
Palinuro, spunea firma. Iar dedesubt, cu litere aurite, mâncate

13
de un altfel de cancer, cel al timpului, logoul care-i făcea să
zâmbească pe cei ce se opreau să-l înţeleagă: „Cărţi citite. Nici
vechi, nici uzate“.
Masa la care lucra Antoni era în fund, aproape de uşa care
dădea în camera din spate. „De aici am o poziţie privilegiată ca
să observ clienţii, care nu sunt întotdeauna atât de cinstiţi pe cât
mi-aş dori să fie“, obişnuia să spună. Mi l-am amintit stând
acolo, cu ochelarii care-i alunecau de pe nas, cu lupa în mână şi
sprâncenele încruntate, în mijlocul unui haos de hârtii şi cărţi,
studiind câte un detaliu al unei legături de carte sau al unui tipar
ieşit din comun.
Fusese primul meu anticar, dar şi primul meu critic. Lui îi
adusesem primele şi oribilele mele povestiri, pe când mă sim-
ţeam încă extrem de sigură şi de scriitoare. În odaia din spatele
librăriei avea o cafetieră electrică. Ajunsesem să-l vizitez atât de
des, încât pregăteam eu însămi cafeaua, în timp ce el îşi căuta
ochelarii şi se muta de la masa de pe care cărţile mai aveau puţin
să se reverse pe un fotoliu cu tapiţerie roşie şi decolorată. Îi aş-
teptam comentariile precum un condamnat care-şi aşteaptă sen-
tinţa. Mă aşezam vizavi de el, pe o banchetă. Din cauza lui am
fost nu doar o dată gata să renunţ la scris, deşi nu învăţasem încă
cele două adevăruri esenţiale ale meseriei mele: că cel mai bun
critic este şi cel mai aspru. Şi că un scriitor adevărat nu renunţă
la scris, orice s-ar întâmpla. „Ce te-a apucat să studiezi Dreptul?
Înţeleg s-o facă fiică-mea, care e plictisită şi căreia nu-i plac căr-
ţile, dar tu… Nu te plictiseşti să te plictiseşti?“
Virginia şi eu fuseserăm colege de facultate, deşi n-aveam
nimic în comun. Ea făcea practică la un celebru birou de avoca-
tură şi, pe bună dreptate, crăpa de mândrie. Eu începusem să
lucrez la secţia culturală a unui ziar, o simplă scuză care să-mi
permită imposibilul la început de carieră: să primesc nişte bani
ca să scriu. Virginia nu pricepea de ce uram dreptul. Eu nu
pricepeam de ce ura librăria tatălui ei. „Pentru nimic în lume
n-aş lucra acolo, mi se pare oribil“, repeta adesea.
Am cumpărat La Vanguardia ca să caut ferparul. Erau mai
multe. Unul, al breslei căreia Rogés îi aparţinuse o viaţă: Antoni
Rogés Graner, colegii tăi îşi vor aminti de tine cu admiraţie şi

14
recunoştinţă etc. etc. Ceremonia va avea loc mâine, 10 august,
la ora 10.30, la Capela Sancho de Ávila, Barcelona.

Am ajuns la zece. Sala opt. Doar vreo şase persoane. Virginia

era deghizată în văduvă: fustă neagră, lungă până sub genunchi,
jachetă asortată, bluză gri, părul strâns într-o coadă. Era mai
slabă ca în perioada facultăţii. Câteva riduri, normal. Poate un
pic mai sofisticată ca înainte. La fel de serioasă ca întotdeauna.
Una peste alta, un bilanţ destul de bun după douăzeci de ani.
— N-am numărul tău de telefon, n-am putut să te anunţ,
mi-a zis de cum m-a văzut.
Am sărutat-o pe obraz, o îmbrăţişare de câteva secunde.
— Nu-ţi face griji, pe Internet veştile zboară.
— Ai aflat de pe net?
— Da. Tatălui tău i s-ar fi părut absolut jalnic…
— Vrei să-l vezi?
A schiţat un gest spre sala de priveghi. Un soi de frigider uriaş,
ultimul nostru sălaş pe pământ.
— Nu, mersi.
Eram gata să dau drumul unor clişee sinistre în spatele cărora
ne ascundem în astfel de cazuri: „Prefer să mi-l amintesc cum
era“. Sau să-i spun adevărul curat: „Prefer să nu mi-l amintesc
sub formă de versiune liofilizată“. Sau: „Dacă nu-l văd, uit de
propria mea moarte, care e singura care mă interesează“. Ce să
fac, nu-mi place să văd morţi din respect pentru ce au fost în
viaţă, deşi multă lume nu pricepe.
— De când nu ne-am mai văzut? Douăzeci de ani?
Am corectat-o:
— Nu exagera, doar optsprezece.
— Va trebui să-mi faci un rezumat în douăzeci de secunde.
Te-ai măritat?
— Da.
— Copii ai?
— Trei.
— Restul îl ştiu: te văd în ziare, uneori la TV. Tata se lăuda
că a fost primul tău cititor. Primul tău admirator, aşa spunea.

15
 — Serios?
O mică turmă de rude se apropia molcom pe culoar. Virgi-
nia i-a salutat cu un gest vag şi şi-a rezumat biografia:
— Ştii, nu mai lucrez la biroul lui Pacheco. Viaţa mea e exact
pe dos decât a ta: sunt nemăritată, n-am copii, n-am o relaţie
stabilă. Am sfârşit prin a mă ocupa de ce urăsc mai tare şi, în
plus, mă culc cu concurenţa. Cum ţi se pare?
— Interesant.
— Vino la librărie să vorbim mai pe-ndelete. Las’ că am ne-
voie de ajutorul tău, de aia îţi căutam telefonul acum câteva zile.
Rudele se apropiaseră, împodobite cu tristeţea aceea falsă care
e afişată de obicei la înmormântări. Mai ales când de faţă e sin-
gura fiică a mortului.
— Te rog, nu uita, vino mâine la librărie şi-ţi povestesc.
Deschid la ora nouă.

Librăria Palinuro. Cărţi citite. Nici vechi, nici uzate. Palinuros

era cârmaciul corabiei pe care Eneas părăsise Troia, un tip cu o
mare responsabilitate. Ca cititor, Rogés era şi el un clasic.
Storul era tras pe jumătate. Pe uşă, un anunţ scris de mână:
„Închis pentru concediu“. Am împins uşa, s-a auzit clinchetul
clopoţelului de odinioară. „Vine un client“, aşa spunea Antoni
Rogés, aproape că mă aşteptam să-l văd la locul lui dintotdeauna,
atent şi în acelaşi timp absent, ca şi cum moartea n-ar fi însem-
nat mai nimic, doar o plimbare, o distracţie, un mod de a schim-
ba aerul dens al prăvăliei cu altul mai pur.
Era şi acelaşi miros. De natură în descompunere, de obiecte
care ne aşteaptă. Înăuntru era amica mea Virginia, la douăzeci
de ani de când o văzusem ultima oară, în blugi, tricou cu bre-
tele, colier pe piept şi mătura în mână.
— Ai venit devreme, cafea vrei?
— Cafetiera e tot acolo?
— Da.
— O fac eu.
— Nu, nu te deranja; o bei slabă sau tare? a lăsat ea mătura
jos, şi-a scuturat mâinile şi şi-a luat un aer distant.

16
 — Slabă, mersi.
Mi-am zis că-şi păstra acelaşi aer de avocată fandosită şi bo-
gată. O trădau detaliile – colier de perle la gât, iar în picioare
nişte pantofi oribili de lac alb cu panglică ridicolă în pătrăţele,
deloc potrivite pentru curăţenie.
— Sunt în inventar, mi-a contrazis ea gândurile, de parcă
le-ar fi auzit. Deocamdată nu m-am atins de nimic, credeam că
tata se întoarce.
— Şi cum îţi merge?
— Ca naiba.
M-am uitat în odaia din spate. Nu mai era locul prăfuit şi
haotic pe care-l ştiam. Acum era o încăpere aseptică, ordonată,
cu pereţi vopsiţi în alb, cu teancuri disciplinate de cărţi şi re-
viste. Mirosea a vopsea.
— E tot ce-am reuşit să fac, acum o săptămână arăta ca pe
vremea ta.
„Sper să nu continue în acelaşi stil şi să înlocuiască mobila
veche cu rafturi de la Ikea“, mi-am dorit eu. Vechea cafetieră fu-
sese şi ea înlocuită cu un Nespresso nou-nouţ şi multifuncţional.
— Îţi mulţumesc mult că ai venit ieri, a spus cu zâmbetul de
demult, cel cu care învingea deopotrivă colegii şi profesorii; cel
cu care-şi lua examenele.
Mi-a întins ceaşca, s-a aşezat pe o banchetă, a arătat din ochi
teancul de volume ale Enciclopediei Espasa şi a spus, coborându-şi
privirea:
— Până la urmă, vezi, am ajuns tot ce n-am vrut în ruptul
capului să fiu.
— Nu-ţi mergea bine la biroul de avocatură?
— Îmi mergea minunat! Mă ocupam singură de întregul
departament de marketing, şase avocaţi şi două secretare, plus
unul care făcea practică. Câştigam cel mai mult. Numai că e
cam greu să transmiţi încredere clienţilor când şeful e la pârnaie
pentru corupţie şi deturnare de fonduri. Îţi spune ceva operaţiu-
nea Pitiusa?
— Vag.
— Şeful meu a fost unul dintre creiere. A primit şapte ani.
Iar eu mi-am pierdut postul, fireşte. Dar ştii ce-a fost şi mai

17
rău? Că mi-am pierdut şi încrederea. Aşa că m-am întors la va-
tră. Nu voiam nici să lucrez independent, cum au făcut alţii. Sin-
gurul lucru bun a fost că tata s-a bucurat. Eram fiica risipitoare
care se întorcea. Pe urmă s-a îmbolnăvit, mi-a trecut frâiele şi
nu l-a mai interesat nimic. Cred că nu l-am mai văzut atât de
fericit de pe vremea când trăia mama…
— Şi ce-ai de gând să faci acum?
— Mai întâi, să încerc să nu mor de foame. Meseria asta nu
e uşoară; nici nu ştiu care-s mai răi, colegii de breaslă sau cli-
enţii. Ştiai că anticariatele aproape c-au dispărut?
— Serios?
— Încă nu ştiu dacă s-o iau ca pe un avantaj sau ca pe un
inconvenient. Cumpărătorii se bucură, cred eu. Cred c-am să
port mai des minijupă. Pentru orice eventualitate.
A spus-o cu seriozitatea ei ştiinţifică tipică. Anii n-o învăţa-
seră pe Virginia să trateze viaţa cu un pic de simţ al umorului.
S-a uitat la ceas, a terminat cafeaua, a lăsat ceaşca pe un raft, s-a
ridicat:
— Hai să-ţi arăt ce-ţi spuneam.
Masa de lucru a tatălui ei era la fel cum mi-o aminteam.
Documentele şi cărţile formau teancuri nu doar pe suprafaţa de
stejar, dar şi pe jos, lângă picioarele sculptate. Lupa, tocul şi că-
limara erau la locul lor. La o margine, câteva dosare din plastic
transparent, de diferite culori, etichetate.
— Mai nou, tata era mai interesat de documente decât de
cărţi. Se uita cu orele la hârtiile astea, le clasifica, încercând să
le descopere conexiunile. Spunea că hârtiile astea conţineau
poveşti şi el se delecta ascultându-le. Odată mi-a şi povestit
una, dar n-am fost atentă. N-aveam eu timp de asta, nu mi se
părea ceva important. Sau poate că-mi lipseşte imaginaţia.
Chestia e că am o grămadă de documente şi nu pricep de ce le
venera tata atâta. Nu vreau să le arunc, dar nici nu ştiu ce-aş
putea face cu ele. Şi aici începe rolul tău.
N-am înţeles ce voia să spună. Alesese trei dosare burduşite
şi două cărţi. A continuat:
— Nu m-am atins de nimic, nici nu am curaj. În plus,
acum am ceva urgent de făcut, a arătat ea spre miile de volume

18
din librărie. M-am hotărât să informatizez totul şi să vând pe
Internet, cum-necum trebuie să sporesc vânzările.
Nu ştiam ce să spun. Nu-mi credeam urechilor, dar în ace-
laşi timp mă emoţiona posibilitatea de a-mi vârî nasul în hârţoa-
gele alea.
— Mă bucur că librăria merge înainte, am şoptit.
— Nu-ţi face prea multe speranţe.
— Nici tu.
Am aruncat o privire asupra celor două cărţi care încununau
teancul pe care-l primisem. Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor
din Barcelona de odinioară, glăsuia titlul primei cărţi. Era o edi-
ţie hărtănită din 1870, ieşită din tiparniţele tipografiei La Acacia,
de care n-auzisem în viaţa mea. Precis că dacă Rogés ar fi fost
aici mi-ar fi prezentat toată genealogia acelei familii de tipografi.
Cea de-a doua era un volum mult mai modern, aproape nou,
intitulat Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi. Mi-am
dat seama că şi ele făceau cumva parte din misiunea încredinţată.
— Tata le consulta întruna; cred că o să ai nevoie de ele dacă
primeşti. Şi primeşti, nu?
Înainte s-apuc să răspund, s-a auzit din nou clopoţelul de la
uşă. Nu suna nici de data asta a client.
— Cum merge inventarul? s-a auzit un glas bărbătesc care ar
fi putut fi al unui dresor de tigri.
Virginia a tresărit şi mi-a pus în braţe cele trei dosare; primul
era de culoare portocalie.
— Strângeam pe aici, a spus cu glas tare, apoi, către mine,
încet: Pune-le bine, să nu le vadă.
Am înghesuit totul în rucsac. Dresorul de tigri mi-a fost pre-
zentat ca „Braulio Daza, un coleg, de la Cărţi şi Gravuri Daza“.
Cât despre mine, Virginia a spus că eram „o celebră scriitoare, care
numai Dumnezeu ştie de ce a făcut Dreptul“. După care a stins
luminile, a tras storul şi ne-am pomenit în stradă ca trei momâi.
M-au întrebat dacă merg cu ei la masă, am refuzat. Pupându-mă
de rămas-bun, Virginia mi-a şoptit: „Ai tot timpul, nu e grabă“.
Abia aşteptam să deschid sipetul cu comori. Am mers alene
până pe Rambla, am intrat în cafeneaua La Poma, am cerut o

19
cafea cu lapte şi o apă minerală. Chelnerul s-a uitat urât la mine,
dar a zâmbit grupului de japonezi care se delectau cu o paella.
Am scos cele trei dosare, unul galben, unul verde, unul por-
tocaliu. Cel galben era ticsit cu chitanţe şi facturi vechi, dintre
care cele mai multe purtau adresa unei case de pe Rambla de
Santa Mònica. Pe cel verde, scrisul lui Antoni Rogés anunţa:
„Documente ale lui Ángel Brancaleone“, iar pe cel portocaliu –
„Documente de la monsieur Guillot“. Am ales să încep cu cel
din urmă. Documentele aveau mărimi diferite şi erau numerotate
cu creionul. La urmă, un fel de sumar, cu scrisul ascuţit şi meti-
culos al lui Antoni Rogés şi cerneală verde.

1. Însemnare manuscrisă.
2. Scurtă corespondenţă între monsieur Guillot şi locţiitorul
garnizoanei Barcelona, generalul Giuseppe Lechi, urmată de scri-
soarea pe care capelanul Girabancas i-a înmânat-o aceluiaşi gene-
ral în vara anului 1808.
3. Scrisoarea lui Josep Xifré i Casas către prietenul său V.P.
Guillot şi răspunsul acestuia.
4. Scrisoarea librarului Francisco Codolosa către Serafín Gira-
bancas în legătură cu anumite cărţi.
5. Scrisoarea pe care fratele Sebastián Pier, părinte dominican,
bibliotecar al mânăstirii Santa Caterina din Barcelona, a trimis-o
superiorului său, abatele congregaţiei, dându-i veşti despre cele
petrecute cu biblioteca pe 26 martie 1823.
6. Scrisoare a lui V.P. Guillot către prietenul său Josep Xifré i
Casas.
7. Scrisoarea librarului Vicente Salvá către prietenul său V.P.
Guillot despre mai multe chestiuni foarte periculoase.
8. Meniul pentru nunta domnişoarei Carlota.
9. Raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Pérez
de León, din ziua de 10 ianuarie 1829. De la Ángel Brancaleone,
ucenic de negustor de cărţi, pentru V.P. Guillot, filantrop.
10. Alt raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei
Pérez de León, din ziua de 25 ianuarie 1829. Scris de Brancaleone
pentru V.P. Guillot.

20
 Lista continua, dar am preferat să trec la documente. Primul,
marcat cu cifra 1, era o foaie de hârtie de mătase mai mică decât
una in-octavo, ruptă pe o latură. Cu o caligrafie plină de arabes-
curi şi scrisă cu o cerneală estompată de trecerea timpului,
glăsuia:

Nostalgia e preþul pe care trebuie sã-l plãtim pentru cã am fost cândva

fericiþi.

Dedesubt, câteva iniţiale şi un nume care încă nu-mi spu-

neau nimic: V.P. GUILLOT.
Zău dacă mai trebuie ceva ca să începi o poveste.
 Şi iată că povestea începe, asta dacă n-a făcut-o deja, într-o
vreme când totul părea să se termine, chiar în dimineaţa în care
soldaţii francezi intrau într-un sat liniştit din golful La Spezia,
aproape de Genova, ca să ia cu japca toţi bărbaţii în stare să ţină
o armă în mână. Sânge proaspăt pentru armată.
— Napoleon e fiul diavolului, murmură mama lui Filippo
în dialectul ţărănesc al copilăriei sale, văzând cum unicul ei fiu
de doar şaisprezece ani îi este smuls din braţe şi încărcat ca o vită
într-o căruţă.
Fireşte, nu s-a opus nimeni, cei umili nu fac aşa ceva. Sol-
daţii le-au jurat mamelor că le vor returna fiii bine sănătoşi şi
deveniţi bărbaţi, dar nimeni nu i-a crezut. Filippo suspina înce-
tişor, precum copilul care mai era, abia dacă a apucat să audă
ultimul sfat al maică-sii:
— Nu te da ce nu eşti.
Femeile i-au întrebat pe soldaţi unde îi duceau pe băieţi, dar
aceştia nu au răspuns.
— Îi duc la moarte, atât de tineri, a şoptit cineva.
Când căruţele au plecat, mamei lui Filippo Brancaleone i
s-au muiat genunchii. Din clipa aceea, a renunţat la aproape tot:
să apuce să vadă un alt Brancaleone cum îşi aruncă plasele în
marea Liguriei, să ştie că neamul ei se înmulţeşte, să râdă la năz-
drăvăniile unui nepot, să primească ceasul de pe urmă fără
multă supărare şi ştiind că lasă casa în bună regulă. Dimpotrivă,
în timp ce-şi mijeşte ochii ca să zărească pentru ultima oară
căruţa care se pierde în depărtare, mama lui Filippo Brancaleone
ştie că nu-şi va mai afla liniştea, că fiul ei e prea plăpând ca să

22
lupte şi prea împiedicat ca să mânuiască o armă, că amintirea lui
se va subţia tot mai mult, că toate acestea sunt sfârşitul, oricât
de mulţi ani ar mai avea de trăit.
E 23 mai 1808.
Tronul şi soarta Spaniei sunt în mâinile lui Napoleon.

Şapte zile mai târziu, când băieţii furaţi din golful La Spezia
ajung la Perpignan, arată jalnic: murdari, slabi, cu bătături la mâini
şi la picioare. Miros a grajd pentru că au fost trataţi ca vitele:
siliţi să meargă mare parte din drum pe jos, legaţi de mâini de
un singur lanţ comun, nemâncaţi şi aproape nedormiţi, coman-
daţi de un căpitan care vorbeşte o limbă necunoscută. Un băiat
care s-a plâns în prima zi că nu putea să se pieptene a fost ucis
pe loc cu lovituri de baionetă. Şefii nu aveau deloc răbdare, pe-
semne pentru că erau la fel de obosiţi şi nemâncaţi precum
mizerabilii trupeţi, în plus aveau epuizanta misiune de a se face
respectaţi. Pe drum s-a auzit frecvent un nume necunoscut: Ca-
talogna. Brancaleone nu ştia – nici n-a întrebat – ce înseamnă.
Epuizarea omoară orice curiozitate.
Filippo Brancaleone spera doar să poată mânca şi odihni
odată ajuns la destinaţie – altă greşeală. Detaşamentul era cu-
prins de grabă, proviziile erau pe sponci; în loc de mâncare a pri-
mit un culotte alb, o cazacă albastră şi o pălărie făţoasă – cu
pompoane, cocarde, panglică şi canaf – care-i aluneca întruna
de pe cap. Un căpitan fălcos şi burtos l-a informat că de-acum
înainte n-avea voie să-şi radă mustaţa pentru că aceasta făcea
parte din uniforma obligatorie a soldaţilor, cu cât mai stufoasă
mustaţa, cu atât mai apreciat va fi de superiori. L-a mai întrebat
şi dacă ştia să călărească, să tragă cu puşca sau să încarce un tun.
Brancaleone a răspuns de trei ori negativ.
I s-a dat o puşcă cu baionetă, model reglementar din 1777,
i s-a spus că de-acum face parte din cea mai bună armată din
lume, a fost desemnat unei companii, unui batalion, unui regi-
ment, unei brigăzi şi unei divizii. Junele pescar a fost de-a drep-
tul uluit de acest ordin atât de grandilocvent. Seara a primit o
bucată de turtă de bob, un pumn de orez şi o căniţă cu rachiu.

23
Apoi a dormit câteva ore chinuit de foame şi nelinişte. Deşi şi-a
visat mama şi casa, nu a plâns şi n-a fost potopit de dor. A doua
zi, în uniformă, neliniştit şi ţinând puşca precum o mătură,
Filippo Brancaleone trecea graniţa spaniolă neştiind că o face.
N-avea să mai traverseze nici o graniţă în toată viaţa sa.
Surpriza a venit mai târziu. Peisajul spaniol era dezamăgitor
de asemănător cu cel italian sau francez. În naivitatea lui, cre-
zuse că în fiecare ţară copacii sunt altfel, aşa cum erau şi oamenii
sau obiceiurile. Nici păsările, câinii, muştele sau strălucirea soa-
relui nu i s-au părut diferite de ceea ce văzuse de când se ştia.
Dar ceva tot i-a atras atenţia: oamenii sărmani, cu priviri obosite
care-i aminteau de ochii trişti şi sinceri ai maică-sii, se uitau urât
la soldaţi, tăceau, dar se vedea că-i urăsc. Iar uneori privirile lor
erau atât de feroce, încât pescarul nostru se speria şi se uita în
altă parte, neobişnuit să trezească asemenea porniri. La început
credea că oamenii aceia erau şi mai proşti decât el. Apoi şi-a dat
seama că aveau dreptate şi, cu inima, s-a situat de partea lor, dar
fără s-o spună nimănui.
Şi pe drum căpitanul cel fălcos şi burtos le ordona să jefu-
iască totul fără milă. Indiferent că furau ca să mănânce, ca să se
îmbrace sau ca să ia ceva pentru familiile lor, cu toţii s-au dedat
la jaf şi la luat cu japca ce nu era al lor. Chiar şi el, care trebuia
să mănânce după drumul epuizant. Şi pentru că răul se învaţă
cu o viteză ameţitoare, ca tot ce face parte din noi înşine.
Filippo Brancaleone nu a furat nici podoabe, nici straie, nici
odoare bisericeşti, aşa cum făceau camarazii săi. Tot ce ţinea de
biserică îi provoca o frică atavică, precum întâlnirea cu un urs.
Ceva asemănător i se întâmpla cu femeile. Partea femeiască îl
intimida nespus, nici măcar n-avea curaj să se uite la o femeie,
darămite să violeze fete sau să sperie babe, ocupaţii la care cei-
lalţi se dedau voios. Nici să vadă sânge nu suporta fără să-l ia cu
ameţeală – şi nici n-avea să se obişnuiască niciodată –, îl lua frica
la orice idee de suferinţă, iar când cineva îşi încărca puşca, o lua
la goană, cu baioneta înainte, făcând prăpăd fără să vrea: odată,
în timpul instrucţiei, şi-a rănit un camarad la picior, altă dată
aproape că i-a scos ochiul unui artificier. Căci, pradă panicii, nu
mai avea controlul baionetei şi al picioarelor, alerga de colo-colo,

24
ţopăia dintr-o parte în alta, fără să-şi găsească locul. Cum auzea
comanda de atac, Brancaleone îşi începea dansul, iar camarazii
care-l cunoşteau fugeau din calea lui înainte să fie prea târziu,
căci dansul cel frenetic cu baioneta ridicată se dovedea uneori
mai periculos decât un atac inamic. Astfel că aceiaşi care râdeau
de el i-au prins de frică şi s-au plâns superiorilor, explicându-le
că pescarul nostru nu era făcut să fie puşcaş, nu era bun nici de
scut uman, dat fiind că nu stătea unde-l puneai.
În timpul acestor peripeţii militare, Brancaleone a regretat
credinţa pe care n-o avusese nicicând. A regretat că nu învăţase
rugăciunile pe care maică-sa încercase să i le vâre în cap. Cu mult
efort, şi-a reamintit câteva versuri, un fel de rugăciune pe care o
spunea mama sa, aproape cântat, la lumina lumânării, care-l rea-
duceau acum acasă, în nopţile copilăriei. A început să le spună ca
pe un descântec, ca pe o vrajă menită să-l apere de rele:

Stella matutina dolce Vergene Maria,

Altissima regina, metine in santa via.
O stella matutina pina de gran splendore.
O roxa senza spina chi dai si doce odore.
Altissima regina pregai lo creatore
Che elio ne perdone e ne meta unsanta via.
Pregai lo creatore regina se a voi piaxe
Che elio ne perdone e mande inter noi paxe.
Amen.1

Aşa stând lucrurile, după ce a pătimit de foame şi s-a întrebat

ce caută el acolo înveşmântat în straie atât de pompoase, după
ce a privit marea cu o expresie nătângă şi şi-a înghiţit noapte de
noapte lacrimile, a suportat glumele camarazilor şi a mărşăluit
cu picioarele pline de băşici şi cu încălţările care începeau să-şi

1 O, stea a dimineţii, dulce Fecioară Maria / Regină preaînaltă, îndru-

mă-ne pe calea cea sfântă / O, stea a dimineţii, plină de frumuseţe / O, roză
fără spini care împrăştii o dulce mireasmă / Regină preaînaltă, roagă-l pe Atoa-
tefăcător / Să ne ierte şi să ne îndrepte pe calea cea sfântă / Roagă-l, regină, dacă
vrei / Să ne ierte şi să ne trimită pacea. / Amin (în dialect ligur, în original).

25
piardă talpa, după multe zile, Filippo Brancaleone a ajuns pe o
câmpie care semăna cu cea de acasă.
Într-o parte era marea, în alta erau munţii. Soarele asfinţea,
iar în mijloc, înconjurat de câmpii şi pământuri goale, stătea un
oraş fortificat care i s-a părut măreţ pentru că nu mai văzuse aşa
ceva. În lumina soarelui care scăpăta, turlele zidurilor care-şi
aruncau umbrele peste şanţuri şi taluzuri păreau de aur curat.
Santinelele aşteptau să sune ultimul clopot, cel după care cetatea
se fereca până a doua zi. Se vedeau şi multe clopotniţe, dar peste
toate domnea o tăcere ciudată şi tristă, de parcă ar fi fost o tăcere
silită. Tăcerea unui oraş captiv.
Filippo Brancaleone era un băiat prea lungan şi prea slab, cu
un aer de păsăroi, fără pic de prestanţă. Uniforma părea o deghi-
zare. Mustaţa reglementară îi creştea şi ea aiurea. Dar perii zbâr-
liţi nu i-au ascuns entuziasmul juvenil când a arătat cu baioneta
spre cetate şi a deschis gura, pentru prima dată după ce mersese
tăcut multe mile, şi a întrebat:
— Cos’è quella?
Un compatriot i-a răspuns:
— Barchelona.
Brancaleone a scos un suspin de admiraţie şi o exclamaţie
care venea de mult, din copilărie, din limba sa maternă, din du-
pă-amiezile însorite din satul în care crescuse, din vântul neostoit
care ciufulea femeile şi făcea pleoapele bărbaţilor să se încreţească,
din originile sale pierdute pentru totdeauna:
— Belin!
Era 14 iunie 1808 şi, cum am mai spus, lumea părea să se
sfârşească. Doar că lumea exagera, ca de obicei.
 giuseppe lechi
(1766-1836)

Născut pe 5 decembrie 1766 într-o familie milaneză de vază,

a dovedit din vreme vocaţie pentru trădare şi infamie, model
fiindu-i, pare-se, un unchi pe nume Galliano, nici el mare iubi-
tor de lealitate. În armata austriacă a ajuns la gradul de căpitan,
dar, după ce-a auzit cuvintele lui Napoleon: „Soldaţi, mari oraşe
şi provincii vor fi ale voastre“, a hotărât să treacă de partea celui
mai puternic. A fost unul dintre cei 3 688 de cavalerişti care în
bătălia de la Marengo au ascultat de ordinele lui Murat, care i-a
devenit un mare prieten. Atunci a şi fost înaintat la gradul de ge-
neral. A făcut legea în Italia, a ajutat la cucerirea oraşului Na-
poli, a devenit un intim al lui Iosif Bonaparte, iar în 1808 a
venit fudul în Spania, dispus să cucerească Barcelona într-o săp-
tămână, lucru pe care l-a şi făcut, dar în ceva mai mult timp şi
într-un mod cu totul special.
Despre trecerea lui Lechi prin capitala catalană s-ar putea
spune ceea ce se spune de obicei despre hunul Attila. A trecut
prin clipe grele văzându-se respins de ai săi, dar a jefuit la greu,
a asasinat după pofta inimii, s-a comportat conform propriilor
declaraţii: „Hotărârea mea este să mor mai curând decât să ce-
dez, dar, dacă voi muri, am să-mi leg moartea de o răzbunare
cumplită, fatală pentru oraş şi locuitorii săi“. Ruşinaţi de astfel
de cuvinte, ai săi l-au dus la Paris ca să fie judecat pentru vio-
lenţă şi malversaţiuni; a fost găsit vinovat şi încarcerat în castelul
de la Vincennes. Acolo s-a plictisit vreo doi ani, până când
Napoleon a avut din nou nevoie de un ofiţer lipsit de scrupule.
L-a scos pe Lechi din închisoare, i-a stabilit o pensie de zece mii
de franci pe an şi l-a trimis la Napoli, unde a ajuns guvernator.

27
A mai avut parte de două bătălii: cea de la Tolentino, unde a
fost luat prizonier în timp ce acoperea retragerea lui Murat, şi
cea a mariajului, contractat în 1818 cu o fată bogată de familie
bună, Eleanora Simon. Norocul care-i însoţeşte pe ticăloşii isteţi
i-a fost fidel până la sfârşit. I-a supravieţuit şaptesprezece ani lui
Napoleon, douăzeci şi unu lui Murat şi a murit de holeră în casa
sa din Montirone, în Brescia natală, la vârsta de şaptezeci de ani.
Fireşte, la Barcelona nimeni nu i-a evocat amintirea. Nici măcar
ca să scuipe pe numele lui, cum merita.

Din Dicţionarul excentricilor şi

egocentricilor din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
 Prima şedere la Barcelona a nefericitului nostru pescar a fost
scurtă şi deloc memorabilă. Batalioanele au intrat pe Puerta
Nueva şi au defilat sub privirile indiferente ale castanilor de pe
drum până la Cetăţuie, unde erau aşteptaţi de ai lor. Din înaltul
unui crenel, generalii Duhesme şi Lechi stăteau demni în poziţie
de drepţi. Vântul îi biciuia cu rafale, le băga praf în ochi şi ame-
ninţa să le zboare frumoasele pălării direct în Marea Mediterană,
unde ar fi fost amuzant să le vezi plutind în derivă precum două
făpturi de o eleganţă exotică.
De-a lungul traseului, trupele s-au întâlnit cu mulţi ochi care-i
priveau uimiţi de la ferestre, balcoane sau prin gaura cheii. Ora-
şul era fascinat de patru luni de fastul scenografiei. Defilările
erau fabuloase, semn de grandoare. Ca să nu mai vorbim de uni-
formele care n-aveau pereche. Soldaţii lui Napoleon erau îmbră-
caţi precum o armată victorioasă încă înainte de a da vreo luptă,
iar asta ajuta mult pe câmpul de bătălie. Nicăieri în lume mai
mult n-au fost admirate ca la Barcelona aurăriile, epoleţii, nas-
turii, panglicile, pasmanteriile sau podoabele de la pălăriile de
pe capetele francezilor. Orice s-ar spune, oraşul a avut dintot-
deauna o slăbiciune pentru oamenii bine îmbrăcaţi, chiar şi
atunci când era vorba de invadatori. Iar în timp ce sosirea noilor
trupe năştea aşteptări sau deziluzii, pe străzi domnea interdicţia
de circulaţie şi nimeni nu avea voie să iasă din casă dacă nu
purta uniformă militară.
În Cetăţuie domnea o ordine severă. Ofiţerii erau numeroşi
şi fanfaroni, puteai auzi pe câte unul lăudându-se tam-nisam:

29
 — A, vechea Ierunda (actuala Girona) lui Gnaeus Pompeius!
Doar de o zi aş avea nevoie ca să o atac, de încă una ca s-o cu-
ceresc şi de a treia ca s-o pun la pământ!
În timp ce trupeţii erau neliniştiţi, Brancaleone descoperise
că de sus, din fortăreaţă, se vedea marea şi scruta orizontul spe-
rând să zărească locul unde se născuse. Era felul său de a-şi lua
rămas-bun de la pământul acela, căci era convins că mult n-avea
să mai trăiască. S-a gândit să-i scrie o epistolă mamei ca să-i spu-
nă unde se află, însă nu şi-a mai amintit nimic din ce încercase
să-l înveţe timp de doi ani parohul din Lerici, monsignor Leom-
bruno, drept care s-a încruntat şi a bombănit: Belin!
Era deprimat, dar pe seară căpitanul i-a dat o veste bună:
— Soldat, ai fost redistribuit. De-acum vei fi toboşarul arti-
leriei.
Cu greu s-a abţinut să nu ţopăie de bucurie. Grazie, stella
matutina, şi-a murmurat în barbă, şi până să întrebe ce avea de
făcut, căpitanul i-a explicat:
— Nu trebuie decât să faci gălăgie bătând ritmul. Crezi că
eşti în stare?
— Am să încerc, domnule căpitan.
— Bine! O bătălie tăcută e o bătălie pierdută! Toboşarii noştri
au câştigat singuri bătălii extrem de importante doar pentru că
au bătut toba bine!
Brancaleone nu ştia – cu atât mai bine pentru el – că tobo-
şarii mai şi pierduseră bătălii, iar adesea propria viaţă. A primit
o tobă mare cât un coş, două beţe şi o curea din piele de pus pe
după gât. Cât şi o altă uniformă: albă, cu guler roşu şi manşete
verzi. Şi curată, pe deasupra, lucru extrem de plăcut. I s-a spus
că de-acum făcea parte din Regimentul Patru Infanterie, sub
ordinele acelui general de care vorbeau toţi, omul de încredere
al guvernatorului Duhesme: Giuseppe Lechi. Unii îi rosteau nu-
mele cu admiraţie, alţii cu dispreţ, cu toţii însă cu teamă. Şi cu
glas scăzut.
La cină, în timp ce trupa îşi mânca, slujindu-se de propriile
mâini, raţia de napi, orez şi pâine de mei, Brancaleone şi-a între-
bat un camarad cine e acela de care se vorbea atât. Interpelatul

30
a coborât, fireşte, glasul şi s-a apucat să-i explice emfatic şi semă-
nând lemnul negeluit al mesei cu stropi de mâncare:
— Nu ştii cine e Giuseppe Lechi? Se vede că abia ai venit.
Unii îl cred erou de război, alţii doar hoţ şi tâlhar. Cel mai bine
pentru tine e să nici nu ştie că exişti şi mai ales să nu-i spui ceva
care-ar putea să-l supere, căci nu se îndură nici măcar de ai lui
şi – aici şi-a coborât şi mai mult vocea – nici cu femeile nu se
poartă bine. Numai că orice ar face toţi îl aplaudă pentru că e
prieten intim cu Joseph Bonaparte şi cu generalul Murat, cu
care se spune că împarte totul, chiar şi amanta milaneză care-l în-
soţeşte şi la care doar porecla şi trecutul sunt urâte.
Brancaleone făcea ochii tot mai mari, camaradul a continuat
cu explicaţiile, stropind de zor în toate părţile:
— I se spune La Ruga (bălărie), sărăcuţa, dar e frumoasă ca
un duh. Tu roagă-te să nu te ciocneşti cu nici unul dintre ei în
drumurile tale. Se spune că, atunci când dormea alături de ea,
Murat era atât de zăpăcit că nu era bun de nimic la război, aşa
că a trebuit să pună piciorul în prag însuşi Napoleon, de parcă
n-ar fi avut destulă treabă cu soarta naţiunilor, mai trebuia să
intervină şi în probleme de alcov. Deşi – acum glasul a ajuns o
şoaptă – pentru o femeie ca ea chiar şi eu aş căsăpi catalani şi
ce-ar mai pica. Mi-aş da viaţa pentru un minut între coapsele ei,
şi tot ar fi prea mult.
Brancaleone era speriat rău. Oricum, nu pricepuse decât o
parte din spusele camaradului, care vorbea o limbă ce doar adu-
cea cu italiana şi nu se oprea din mâncat, ceea ce o făcea şi mai
greu de înţeles.
— Eşti şi tu toboşar?
— Toboşar? s-a strâmbat acela dispreţuitor. Nu, sunt artile-
rist, şi-a răsucit mândru mustaţa cel care avea de-a face cu tunul.
Cu mult înainte de revărsatul zorilor spusele artileristului
s-au confirmat. Şapte batalioane, două escadroane de cavalerie,
câteva tunuri, câteva căruţe cu muniţie şi peste cinci mii de
soldaţi au ieşit pe poarta San Carlos, au trecut de Puerta Nueva
şi s-au încolonat spre nord. Li se spusese că aveau să cucerească
„Ierunda lui Gnaeus Pompeius“, numai că ajunşi în locul numit
Montgat, pe malul mării, tunurile s-au desfăşurat şi Brancaleone

31
s-a pomenit bătând toba în ariergardă, în timp ce ai lui năvăleau
peste un grup de oameni prost înarmaţi, care la primul atac au
rupt-o la goană îngroziţi. La orizont se vedeau multe corăbii en-
glezeşti, iar peste toate, nori negri care alunecau nehotărâţi din-
tr-o parte în alta. În două ore totul s-a terminat, ca şi cum
războiul ar fi fost o treabă la fel de uşoară ca a pescui guvizi
într-o zi de vară.
La zece dimineaţa, din cetatea Barcelonei, cei rămaşi pe loc
puteau vedea trâmbele înalte ale incendiilor pe care oştile lui
Lechi le lăsau în urmă la El Masnou, Premià şi Sant Joan de
Vilassar. La nivelul solului, Brancaleone aştepta evenimentele.
Oştile s-au adăpostit într-un vad care despărţea aşezarea Argen-
tona de mai pricopsitul oraş Mataró, iar Lechi a trimis nişte aghio-
tanţi să parlamenteze cu localnicii. Numai că cei din Mataró
aveau vechi motive să-i urască pe francezi, astfel că i-au primit
pe mesageri cu lovituri de tun. Un astfel de început nu era
dătător de speranţe, drept care furia lui Lechi a urcat până la cer:
— Treceţi oraşul prin foc şi sabie! a urlat ca scos din minţi.
Trompetele au sunat a măcel, trupele s-au aruncat pe neferi-
cita aşezare care îndrăznise să-i sfideze. La postul său, Brancaleone
bătea toba în ritmul frenetic al inimii sale speriate, în timp ce
murmura printre dinţi singurele cuvinte de care se putea agăţa:
— Stella matutina doce Vergene Maria Altissima Regina me-
tine in santa via…
Se ştia că cei din Mataró erau oameni încăpăţânaţi şi în-
verşunaţi. În plus, în ziua aceea şi-au dovedit curajul săpând
tranşee pe aproape toate străzile şi rezistând eroic cât au putut
mai mult. Francezii au cucerit oraşul, l-au umilit şi l-au supus,
dar nu au găsit cale liberă şi nici un supravieţuitor.
Toba cea mare îl împiedica pe Brancaleone să fugă. Din a
doua linie a focului a fost martorul ticăloşiilor căpitanului fălcos
şi burtos pe care-l cunoscuse la Perpignan. Se numea Patro Fo-
resti şi s-a dedat la nişte fapte atroce, care junelui pescar i-au
produs coşmaruri pe care n-avea să le uite toată viaţa. A asistat
la incendierea colegiului piariştilor, unde un călugăr s-a opus
unei duzini de atacatori şi şi-a pierdut viaţa, dar nu onoarea; a
asistat la jefuirea mânăstirilor de maici, la furtul odoarelor din

32
sacristii şi altare, a văzut cum se sparg uşile caselor nobiliare,
cum sunt scoşi oamenii în stradă şi ucişi în văzul tuturor. A vă-
zut ofiţeri care ridicau sabia împotriva femeilor lipsite de apărare
ca să le jefuiască, a văzut case dărâmate şi case incendiate la tre-
cerea acvilelor lui Napoleon. Brancaleone se întreba ce rău făcu-
seră ca să merite atâta cruzime, dar a şi înţeles imediat că barbaria
nu se justifică niciodată.
În timp ce trupele mulţumite reveneau la Barcelona, trecând
din nou prin vadul în care aşteptaseră noaptea precedentă şi
aducând cu ele carele ticsite de roadele jafului, Foresti a dat cu
ochii de o casă mare, ascunsă în copaci, la care ducea un drum
străjuit de chiparoşi. Şi-a zis că avea să fie un ultim serviciu adus
generalului său în ziua aceea şi a luat-o pe aleea nisipoasă, urmat
de câţiva soldaţi, printre care şi Brancaleone.
Au pătruns în proprietate ca nişte jefuitori ce erau. Major-
domului, un bătrânel pirpiriu care i-a ţinut piept lui Foresti,
i-au înfipt o baionetă în coapsă. Apoi au urcat scările în trombă,
dând iama printre obiecte şi au intrat în bucătărie ca să caute
mâncare şi vin. O bucătăreasă a fost violată, o slujnică a reuşit
să scape în ultima clipă. Au dat foc grajdului cu tot cu animale.
Alte victime n-au fost pentru că institutoarea şi dădaca, adevăra-
tele stăpâne ale casei, s-au baricadat în pod împreună cu cele
două copile, dintre care una era fiica stăpânului. Ceea ce n-au
reuşit a fost să nu se umple de păienjenişul, găinaţul şi praful
adunate acolo de mai bine de şaizeci de ani.
În tabăra opusă, Brancaleone ţinea toba în braţe şi alerga
după căpitanul care cerceta fiecare încăpere de la parter. Unde
vedea ceva demn de interes, poruncea să fie rechiziţionat. Astfel,
i-au fost pe plac un serviciu de cafea din argint, un ceas cu pen-
dulă, câteva vase din porţelan şi altele, asta până să intre în cabi-
netul plin de cărţi al stăpânului casei. Foresti, care era oarecum
citit, şi-a propus să scotocească un pic printre ele, poate găsea
ceva care să-i placă lui Lechi.
N-a durat mult până să dea de cufăraşul legat în catifea verde.
I-a poruncit unui soldat să spargă ferecătura, a ridicat barele de
cupru şi, dând cu ochii de conţinut, nu i-a venit să creadă că
soarta fusese atât de generoasă. Nu era el expert în cărţi vechi,

33
dar până şi un neghiob ştie să recunoască aurul atunci când îl
vede. Iar cufărul acela ascundea o comoară. Foresti a ştiut-o de
cum a văzut primul volum pe care l-a apucat la întâmplare. L-a
deschis, l-a admirat preţ de o clipă după capacităţile sale, a mur-
murat printre dinţi „Vecchio porco…“ Apoi l-a lăsat pe un scaun
în spatele mesei de scris şi a pornit în căutarea altor comori.
Înainte de a părăsi încăperea, a poruncit ca lada să fie încărcată
în căruţa care avea să plece ultima. Avea s-o păzească personal
până la Barcelona, unde spera să aibă plăcerea să i-o ofere lui
Lechi ca un cadou din partea sa.
Soldaţii s-au executat, cărţile au fost duse şi nimeni n-a băgat
de seamă ochii holbaţi ai junelui toboşar care privise scena din
prag. După ce au ieşit toţi, Brancaleone a intrat în cameră, s-a
uitat în stânga şi în dreapta, a luat cartea uitată pe scaun şi a vâ-
rât-o în raniţă. O fi crezut că era obligaţia lui, ca să-şi slujească
superiorul. Sau n-o fi crezut nimic, pentru că emoţiile acelei zile
îi amorţiseră mintea. A închis raniţa şi a ieşit afară.
Foresti era deja pe drum, cu cărţile furate. Brancaleone a
luat-o la picior pe aleea cu chiparoşi, i-a zărit pe ai săi departe în
zare. N-a apucat să strige să-l aştepte şi pe el, toboşarul neînsem-
nat, căci tocmai atunci spre casă se îndrepta în goana calului un
om gras, cu o înfăţişare cam necioplită, în rasă monahală, dar
călăreţ desăvârşit; până să vadă că era înarmat şi să se pună la
adăpost a şi primit un glonţ care l-a lăsat lat pe marginea dru-
mului. Călăreţul n-a stat să vadă dacă era viu sau mort, era mult
prea grăbit să ajungă acasă.
Brancaleone a simţit o durere intensă şi arzătoare. Piciorul
drept era tot o rană. S-a lăsat în voia sorţii şi a durerii, mângâin-
du-se la gândul că era aproape de mare şi îi auzea cântecul, o
muzică pe care o ştia din copilărie. A stat aşa o zi şi o noapte,
aşteptându-şi moartea. Când a fost găsit, era scăldat în sudoare
şi delira chemându-şi mama. L-au pus într-o căruţă ca pe un sac,
alături de alţi răniţi.
— Nu ajunge viu, a fost de părere cineva.
Exact la fel credea şi junele pescar, aşa că a închis ochii, mul-
ţumit că toate aveau să se întâmple aşa cum prevăzuse.

34
2. Scurtă corespondenţă între monsieur Guillot şi locţiitorul gar-
nizoanei Barcelona, generalul Giuseppe Lechi, urmată de scri-
soarea pe care capelanul Girabancas i-a înmânat-o aceluiaşi
general în vara lui 1808

Dragul meu coreligionar,

Vã prezint respectele mele, în calitate de cetãþean francez ºi supus al lui
Napoleon, ºi doresc sã vã fac cunoscut cã am fost victima unui jaf.
Chiar ieri casa mea a fost vizitatã de anumite trupe al cãror superior sun-
teþi domnia voastrã. Soldaþii, foarte tineri, erau posedaþi de febra prãdãciunii
ºi se purtau precum diavolii. N-au ezitat sã distrugã, sã violeze ºi sã fure tot
ce le-a stat în cale, provocându-mi mari pierderi ºi nereguli, cu atât mai dure-
roase ºi mai nedrepte cu cât vin din partea propriilor mei concetãþeni.
Sunt conºtient cã va fi cu neputinþã sã-mi recapãt cele furate. Ca sã nu
mai vorbesc de starea de sãnãtate a oamenilor ºi de fecioria pierdutã a fetelor.
Totuºi, sunt în drept sã vã cer o compensaþie. Dacã într-un termen rezonabil
mi se restituie cele treisprezece cãrþi care se aflau într-un sipet legat în catifea
verde (inclusiv acesta), voi uita stricãciunile ºi nu voi denunþa faptele unor
instanþe superioare. Nu mã siliþi sã vã reamintesc cu câtã fidelitate am slujit
ºi slujesc scumpa noastrã patrie.
În aºteptarea veºtilor vã salutã
V.P. Guillot, 17 iunie 1808

Stimate coreligionar,
Sunt perfect conºtient de greutãþile prin care treceþi în calitate de locþiitor
al oraºului Barcelona, mai ales de când generalul Duhesme a plecat sã ase-
dieze Girona, dar mã vãd obligat sã vã reamintesc cererea pe care v-am fãcut-o
în misiva de acum douã sãptãmâni ºi la care n-am primit nici un rãspuns.
Vã rog sã-mi luaþi în seamã cuvintele, cãci nu-mi stã în obicei sã consum
cerneala în zadar. Aºtept ºi vã salut,
Guillot, 3 iulie 1808
35
 Domnule Lechi,
Rãspunsul vostru se lasã aºteptat în van. Vã rog sã-mi îndepliniþi cere-
rea. N-aº vrea sã cer ajutor la Paris.
Vã salutã
Guillot, 10 iulie 1808

Domnule Guillot,
Mã deranjaþi cu o chestiune de o importanþã infimã. Dacã vreþi cãrþi, du-
ceþi-vã la o mânãstire ºi luaþi-le din biblioteca de acolo, unde sunt multe. Iar
dacã vreþi sã vã plângeþi la Napoleon, n-aveþi decât. Împãratul nostru duce
lipsã de distracþii. Vã întorc salutãrile.
General G. Lechi, 17 iulie 1808

Generale Lechi,
Dupã ce v-am citit misiva îmi dau seama cã mi-am ales un duºman cu care
nu mã pot mãsura. Cu umilinþã îmi schimb strategia ºi vã ofer o sumã frumoasã
de bani pentru cãrþile mele, sperând ca aceasta sã vã fie de ajutor în starea
tristã în care se aflã vistieria voastrã. Am încredinþarea cã douãzeci de mii de
peso în monedã forte vor fi suficiente. Le voi preda celui care-mi va aduce acasã
lada de catifea verde ºi conþinutul ei. Luaþi-o ca pe o dovadã de adeziune la
cauza voastrã, în care cred cu fervoare. Luaþi în considerare cã nu veþi obþine
mai mult de la vreun negustor oarecare dintre cei care miºunã în oraºul care
acum e al vostru. Ceea ce nu vã sfãtuiesc.
Al vostru,
Guillot, 22 iulie 1808

În atenþia excelenþei sale, locþiitorul general Giuseppe Lechi,

Cum pesemne ºtiþi, stãpânul ºi prietenul meu Victor Philibert Guillot a
fost arestat acum douã zile, dimineaþa, silit sã se ridice din pat ºi sã ia drumul
închisorii din Cetãþuie pe ploaie. Mai târziu, un cãpitan a venit în numele supe-
riorilor sãi – a dat numele domniei voastre ºi pe cel al generalului Duhesme –
ºi ne-a anunþat cã, dacã vrem sã-l vedem liber pe stãpânul nostru, trebuie sã-i
dãm pe loc cei douãzeci de mii de peso în monedã forte.
36
 Am îndrãznit sã-l întreb ce s-ar putea întâmpla dacã refuzãm, iar dupã ce
am primit o loviturã cu patul puºtii, rãspunsul sãu mi-a îngheþat sângele în vine,
cãci nu mi-am imaginat niciodatã cã în numele unei naþiuni atât de mãreþe ca a
domniei voastre se pot comite atâtea blestemãþii. Drept care i-am dat banii ºi,
deºi au trecut de atunci patru zile, n-am primit nici o veste de la domnul Guillot
ºi nici de la ceilalþi arestaþi, printre care ºtim cã se aflã comercianþi cu avere
frumoasã, nobili de stirpe veche din oraº, stareþii mai multor mânãstiri ºi câþiva
vicari generali. În numele tuturor ºi al nemângâiatelor lor familii, îmi ridic
glasul pentru a vã implora sã-i eliberaþi. Lãsaþi-i sã revinã la casele lor pentru
a sãrbãtori împreunã cu familia aniversarea împãratului nostru, de care ne mai
despart doar câteva ore.
Al vostru devotat,
Serafín Girabancas, 13 august 1808
 Şi iată că Filippo Brancaleone a intrat pentru a doua oară în
Barcelona pe poarta San Antonio. De data aceasta în poziţie ori-
zontală şi în entuziasmul mulţimii, care se înghesuia pe strada
Spitalului încântată să primească atâţia duşmani muribunzi sau
grav răniţi.
A fost pus pe un pat murdar şi tare de la Spitalul Central, iar
dacă a primit îngrijiri, acestea au avut loc în timp ce era incon-
ştient, căci s-a trezit ars de sete şi cu piciorul bandajat. Doar o
duzină de fraţi ai carităţii aveau în grijă peste o mie de răniţi
aduşi de pretutindeni – Martorell, Manresa, Igualada, Santpe-
dor… –, drept care era mult mai lesne să mori acolo decât să ai
parte de milă. Moartea soldaţilor invadatori era un motiv de
bucurie pentru localnici şi nu-i interesa defel pe francezi, nu
merita osteneala.
Soldăţelul pescar a avut puţine clipe de luciditate în spital.
Chiar treaz fiind i se părea că delirează. Ca atunci când a consta-
tat că raniţa îi fusese deschisă. Cu un efort uriaş a tras-o aproape
şi s-a uitat în ea. A suspinat uşurat văzând că volumul luat din
casa cu chiparoşi era acolo, supravieţuitor ca şi el, dimpreună cu
necazul lui. Dar alături de carte era o foaie tipărită, la care s-a
uitat atent, dar în zadar.
— Nu ştii să citeşti?
Întrebarea fusese pusă de un glas feminin. Ochi strălucitori
şi obraji îmbujoraţi. Fata a luat foaia şi a citit corect şi rar:

Italieni: mulţi camarazi ai voştri i-au părăsit pe francezi şi navighează

spre Sicilia. Au primit drept gratificaţie o livră de pâine, un rând de

38
 haine civile, două sute de reali (trei sute dacă au predat puşca sau
suliţa) şi ajutor pentru a sări zidul fără să fie văzuţi. Nu vă lăsaţi înşelaţi
de Napoleon, care e odrasla Prinţului Întunericului şi, precum acela,
asasin, hoţ şi incendiator. La ce vă puteţi aştepta de la unul născut
doar ca să facă prăpăd? Daţi sfară în ţară de la Răsărit la Apus şi fugiţi,
fraţilor, la casele voastre.

Conspiratorii de pretutindeni nu ştiau că Brancaleone se

hotărâse să moară ca să nu mai asiste la orori precum cele de la
Mataró. Nu ştiau nici că nu pricepea semnificaţia acelor cuvinte
atât de complicate. Epuizat, s-a întins pe pat. Fata l-a învelit cu
grijă, murmurând:
— Eşti aidoma unui înger.
Brancaleone a închis ochii şi a adormit. Sau a leşinat, cine
ştie. Când i-a deschis, după câteva ore sau câteva zile, fata era tot
acolo, surâzând cu obraji îmbujoraţi şi curioasă să-i pună între-
barea care-i ardea buzele încă de la prima lui trezire:
— Cum te cheamă?
— Filippo Brancaleone, a răspuns el cu un glas spart şi pierit.
— Sărăcuţul de tine, un nume prea lung pentru tine!
— Dar pe tine?
— Eu sunt Rita Neu, spălătoreasă.
Spălătoreasa Rita Neu avea nouăsprezece ani şi credea în în-
geri. Dacă ştia să citească, ştia pentru că se încăpăţânase să înveţe
în ciuda tuturor, chiar şi a maică-sii, care se lăuda că îmbătrânise
fără să fi desluşit nici măcar un cuvinţel. În afară de asta, trudise
ca un animal de povară de când se ştia. Alături de mama ei, ca să
înveţe. De puţin timp, singură. Nu îi lipsea iniţiativa, nici curajul
sau talentul, iar dacă-şi punea ceva în cap, vai de cel care i s-ar fi
împotrivit. Cu Brancaleone erau semne că avea să fie tot aşa.
Palid, slăbit şi lungan cum era, junele rănit avea ceva de făp-
tură din altă lume. Din uniformă îi rămăseseră doar cazaca zdren-
ţuită şi nădragii ţepeni de cenuşa noroiului şi a sângelui uscat.
În timpul popasului neprevăzut pe malul mării i se furaseră ciz-
mele şi pălăria, astfel că acum nu mai impresiona defel prin
ţinută. Iar mustaţa nu avea ce căuta acolo, ea nu-şi amintea să fi
văzut vreodată îngeri care să aibă nevoie să se radă. Trebuie pre-
cizat că îngerii în care credea juna spălătoreasă nu ezitau să-şi

39
suflece mânecile şi să ajute oamenii simpli la treabă, de exemplu
la ridicarea caselor; căci cam asta făceau ei, erau dulgheri.
Aşezată pe un scăunel şchiop, zile în şir spălătoreasa îşi lăsa
laolaltă treburile ca să-i dea îngerului ei linguri de supă chioară
cu dragostea unei mame. Timp în care, în tăcere, îşi punea pla-
nul la cale.
— Mâine vin să te iau, l-a anunţat ea într-o bună zi.
El a dat din cap şi a zâmbit, ea i-a întors zâmbetul, amândoi
au suspinat candid la unison. A, amorul, cum mişcă el lumea şi
cum poate el schimba pe neaşteptate mersul poveştilor.

Prima poartă din zid care se deschidea dimineaţa era cea care
dădea spre aşezarea numită Gracia şi căreia i se spunea poarta
Îngerului. Numele îi venea de la o minune la care fusese martor
un sfânt aflat în trecere prin oraş. Se spune că pelerinul nostru
s-a întâlnit cu o fiinţă înaripată, cu capă şi spadă, care stătea de
pază la poarta cu pricina. Curios, l-a întrebat ce face acolo, iar
răspunsul a fost:
— Păzesc Barcelona la porunca Atotputernicului.
Deşi capitala catalană a fost de când se ştie refractară autori-
tăţilor străine, în ce priveşte îngerul nu au fost probleme. Sin-
gura discuţie a fost doar dacă îngerul era Sfântul Mihail, Sfântul
Gabriel, Sfântul Rafael sau alt emisar de prim rang, dar, cum lu-
mea nu a ajuns la un acord şi cum sfântul pelerin nu mai era
acolo spre a fi întrebat, s-a hotărât să se ridice o statuie chiar pe
locul acela; iniţial, a fost statuia unui înger anonim, dar mai târ-
ziu a devenit Îngerul Păzitor şi a generat un devotament enorm,
căci zilnic, la prima oră, lumea se bulucea acolo aşteptând ca
poarta să fie descuiată de responsabilul cu cheile. Veneau mai
ales femeile, căci se credea că îngerul avea slăbiciune pentru co-
pii, cărora le veghea somnul şi le trimitea vise frumoase.
A doua zi după ce-l cunoscuse pe soldatul Filippo Brancaleone,
Rita Neu s-a dus la poarta Îngerului Păzitor şi a aprins o lumâ-
nare. Apoi a spus un Tatăl nostru şi a dat glas rugăminţii:
— Sfinte Păzitor, dacă mă ajuţi să-l salvez pe îngeraşul italian,
am să-ţi aduc câte două lumânări în fiecare zi timp de un an întreg.

40
 Spălătoreasa Rita Neu a recrutat un cvartet de conspiratori
cu fratele ei José în frunte, spunându-le că aveau să salveze un
înger. Cum îi erau îndatoraţi cu toţii pentru că-i ajuta să răspân-
dească manifeste, s-au supus fără crâcnire. Astfel, patru vlăjgani
şi spălătoreasa cea mai curajoasă din oraş au fost artizanii evadă-
rii forţate a lui Filippo Brancaleone, care, trezindu-se învelit cu
cearşafuri albe şi transportat pe o targă în plină stradă, a fost cât
pe ce să moară de frică. Şi-a zis că murise şi se îndrepta spre
Judecata de Apoi, aşa că a început să facă ce ştia mai bine, dar
cu un glas tot mai avântat:
— Altissima Regina pregai lo creatore se a voi piaxe que elio
mande paxe…
La care a primit un ghiont şi un îndemn la tăcere. Dacă sol-
daţii francezi l-ar fi descoperit sub maldărul de rufe de spălat, ar
fi fost judecaţi ca trădători şi precis ar fi sfârşit pe esplanada Ce-
tăţuiei, atârnând cu picioarele la trei palme deasupra pământului.
Când mama i-a văzut pe cei patru vlăjgani şi pe fiică-sa care
aduceau rufele de la spital, şi-a pus mâinile în cap şi şi-a zis că
nu e treabă curată. Iar când de sub rufe a apărut băiatul, a pus
piciorul în prag.
— Întreab-o pe Rita, mamă, a spus José, care conducea mica
trupă.
Rita a ridicat din umeri, s-a uitat neliniştită în jur şi a spus
primul lucru care i-a venit în minte, adevărul curat:
— Nu puteam să-l las acolo…
Mama Maria a simţit că peste casa lor se lasă necazul şi şi-a
strigat bărbatul ca să facă el ordine:
— Juan, fata ne-a adus un dezertor!
La care omul, beteag de vreo zece ani, a strigat din colţul lui:
— Lasă-i să intre, femeie, cu uşa închisă ne lămurim mai bine.
Iar după ce a primit lămuririle, a vrut să ştie:
— Şi la ce-o să ne servească un italian? Măcar ştie să cânte
operă?
Mama suspina de parcă peste casa lor s-ar fi prăvălit cele şap-
te plăgi, însă Rita şi-a impus voinţa:
— Doar câteva zile, până se pune pe picioare, a spus ea, ne-
ştiind că asta însemna că îngerul avea să rămână toată viaţa.

41
 Şi a început să-l îngrijească. Seara îi doftoricea piciorul, îl
hrănea cât mai bine, chiar luându-şi de la gură. Între timp, ma-
ma ei nu înceta să facă descoperiri:
— Are mustaţă!
— Pentru că e străin.
— Nu prea mănâncă.
— Pentru că a pierdut obişnuinţa.
— Vorbeşte ciudat.
— Pentru că e italian.
— Ba eu cred că e aragonez şi inventează vorbele astea ca să
ne bage în ceaţă. N-ai văzut că seamănă cu negustorul de pan-
glici de pe strada Argenteria, care e din Huesca?
Mariei băiatul nu i se părea defel angelic, ci mai curând un
lup deghizat în miel, şi se temea ca odată refăcut să nu le plăteas-
că mila şi prostia violând-o pe fată, jefuind casa sau dedându-se
lucruri şi mai rele, cum făceau soldaţii italieni de când veniseră
în oraş (cât şi trupele de orice fel şi de când e lumea lume). To-
tuşi, pe măsură ce se însănătoşea, băiatul n-a făcut nimic din ce
se temea. Îşi privea infirmiera cu nişte ochi mari şi vrăjiţi şi o în-
treba prin semne cu ce-i putea fi de ajutor. Ceea ce a lăsat-o pe
viitoarea soacră mută de uimire. Mai ales când l-a văzut luând
târnul şi măturând curtea din spate cu un entuziasm care i-a
lăsat pe toţi cu gura căscată.
— Doar să nu fie un înger exterminator, spunea mama Maria.
Rita şi Filippo s-au căsătorit cam pe ascuns două săptămâni
mai târziu. Era deja scandalos să ascunzi un bărbăţel în casă, dar
şi mai scandalos că fata era amorezată ca o proastă de el. Măcar
să fie legală prostia, dacă ar fi întrebat careva.
— Bine, mărită-te cu el, dar, dacă vin ai lui după el, să ştii
că li-l dau şi n-ai decât să-ţi cauţi unul de pe-aici, spunea mama.
Părintele Dionisio Bardaxí de Azara, baronul stareţ de la
Santa Anna, le-a făcut hatârul să le binecuvânteze unirea în
schimbul unei donaţii şi al unui munte de cearşafuri spălate.
Căsnicia i-a priit soldăţelului, care a început să pună carne pe el,
să prindă culoare în obraji şi să scape de expresia speriată de la
început. Numai că matrimoniul nu îl scăpase de condiţia de de-
zertor, nu exista amnistie pentru dezertorii însuraţi, aşa că mult

42
timp tot n-a ieşit pe stradă, în schimb a făcut mari progrese în
treburile casnice, astfel că mama soacră era cât se poate de ferici-
tă şi exclama adesea:
— Sfântă Eulalia, dacă vin după el, îl ascund în latrină, mie
nu mi-l ia nimeni!
Între timp, socrul, care abia putea să meargă şi-şi pierduse
cheful pentru orice, s-a apucat să-l înveţe să joace şah, asta fiind
o treabă pentru bărbaţi, şi trebuia să-i vezi seară de seară încrun-
taţi şi dedicaţi lecţiilor. Care se terminau mai mereu cu ţipetele
maestrului:
— Trezeşte-te, tontule! La ce-ţi folosesc turele, pot să ştiu şi
eu?
Brancaleone îşi cerea iertare că uitase de ture, de damă sau
nu profitase de calea liberă a unui pion, dar a doua zi o luau de
la început ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar când socrul
îi lua o piesă neapărată, slobozea vechea exclamaţie: Belin!
Cert este că Rita venea acasă după o zi de muncă istovitoare
şi-şi găsea părinţii mulţumiţi şi soţul epuizat şi surâzător. Cinau,
atât cât îşi permiteau, după care se vârau imediat în pat, cu scuza
frigului şi a inexistenţei unui brasero, unui încălzitor sau a unei
feştile. Niciodată n-au fost mai fericiţi pe întuneric. Din odaia
lor, părinţii îi auzeau râzând şi se întrebau ce-o fi fost atât de
amuzant, că nu-şi imaginau nicicum.
Era vorba mai curând de un obstacol, dar nu pentru ei: cel
al limbii. Filippo nu vorbea decât italiana, Rita doar catalana,
astfel că o bună bucată de timp n-au prea înţeles vorbele celui-
lalt. Dar conversaţiile lor n-aveau nevoie de sintaxă şi uneori
nici de cuvinte. Iar când exultau de fericire, accentele se apro-
piau şi limbile lor diferite deveneau ca prin minune inteligibile.
Atunci era ca şi cum ar fi vorbit aceeaşi limbă şi mureau de râs
de atâtea coincidenţe. Trebuia să-i vezi când unul arăta spre pe-
rete şi striga, stricându-se de râs:
— O finestra! O finestra!
Sau frecându-se pe pântec extrem de bucuroşi:
— Mal di pancia! Mal de panxa!
Dar tot mai mult îi interesa altă gramatică, în care făceau mari
progrese. Filippo era neîndemânatic şi nu se descurca printre

43
cordoanele şi închizătorile rochiei Ritei. „Zău că am văzut oraşe
mai prost apărate“, îşi zicea, nu se ştie în ce limbă. Ea râdea cu
un râs ascuţit care făcea să i se înteţească bătăile inimii, iar el se
temea să nu fie auziţi şi să ştie toţi ce fac ei acolo, Isuse, ce
ruşine. Rita, te rog, non potresti fare più silenzio, per favore? Iar
ea murea de plăcere auzind z-urile atât de fricative şi repeta
cuvintele cântând: si-len-zzzio, promiţându-i cu toată seriozitatea
să facă silenzio şi că stătea cu el doar pentru zzz-urile lui. El nu
pricepea nimic, dar n-avea importanţă, pentru că reuşise să-i
desfacă corsetul, ea era acum mai vulnerabilă şi mai dulce ca ori-
când, el murea de plăcere, iar ea ajungea la concluzia că italienii
inventaseră opera fără nici un efort pentru că lângă ei îţi venea
să cânţi de fericire.
Cu toate acestea, lui Filippo i-o fi fost cam greu să-şi facă
datoria de bărbat, pentru că era la fel de puţin expert ca şi Rita cea
bună şi dulce, dar s-a prefăcut ştiutor în materie ca să n-o sperie,
pentru că pe atunci de la bărbaţi se aştepta să fie la fel de pricepuţi
la femei ca la praful de puşcă. Astfel că, graţie intuiţiei dată de
Dumnezeu rasei umane, genovezul Filippo Brancaleone a nimerit
manevrele necesare, căci după vreo zece luni prost calculate, într-o
dimineaţă a venit pe lume primul şi singurul lor fiu, un prunc
deşirat şi slab ca tatăl său, cu ochii îndrăzneţi ai mamei, pe care
Rita îl botezase cu mult înainte de a-l concepe: Ángel.

Rita Neu trudea ca o duzină de boi. În zilele în care ridica şi

preda rufele, adică joia şi sâmbăta, o ajuta fratele ei la mânatul
catârului şi încărcatul şaretei. Astfel străbăteau toată Barcelona,
trecând pe la clienţi. La mânăstirile de maici ridicau sacii dintr-o
deschizătură în zid, erau prea mari ca să treacă prin ferestruica
turnantă. La cele de călugări erau primiţi într-o săliţă sau pe un
culoar, unde aşteptau, bine legate cu curele, cearşafurile, păturile,
prosoapele şi feţele de masă. Rasele erau puse într-un sac bine
închis, ca să nu le vadă nimeni. Treceau şi pe la Spitalul Santa
Cruz, şi pe la orfelinat, de unde nici nu puteau lua totul şi tre-
buiau să mai facă un drum, cât şi pe la o serie de case mari, deşi
acolo lucrurile stăteau altfel, preferau de obicei ca rufele să fie

44
spălate chiar acolo, iar spălătoreasa era primită ca o oficiantă a
unui rit magic.
Şi pe bună dreptate, căci procesul chiar avea ceva de ritual,
începând cu sosirea Ritei înainte de revărsatul zorilor, ca să aibă
timp să cerceteze obiectele la lumina unui felinar. Apoi separa
lenjeria de îmbrăcăminte, cerea să se umple cazanele şi albiile cu
apă şi cantitatea de cenuşă de pus la fiert pentru momentul al-
birii. Petelor le dedica atenţia unui medic pentru pacientul său
şi avea soluţii secrete pentru toate, pe care nu le destăinuia nimă-
nui. Dacă albiturile erau foarte îngălbenite, amesteca în apă urină
veche sau găinaţ de păsări de curte. Ca să scoată mirosul lăsat de
aceste leacuri, clătea rufele în rozmarin sau lavandă. Petele de
sânge, de vin sau cafea ieşeau cu apă acrită. Pentru hainele vio-
lete, mai dificile, avea bicarbonat de sodiu, pentru cele roşii, oţet
de vitriol, iar pentru cele verzi, alaun şi oţet.
Rochiile cucoanelor îi luau câteva zile de muncă. Înainte de
a le pune la muiat, le împărţea pe căprării: catifea, mătase, tul,
dantele, pe care le spăla pe rând şi după culori. Le lăsa să se usuce
la umbră şi dădea indicaţii precise călcătoreselor să nu strice
bunătate de rezultat. Apoi nu mai rămânea decât să fie cusute la
loc, având grijă să nu rămână nimic pe dinafară şi nici să nu se
schimbe linia modei, lucru pe care Rita Neu îl făcea mai bine ca
oricine. De aceea majoritatea doamnelor elegante din oraş nu
voiau să se atingă nimeni altcineva de dulapurile lor.
Ani în şir, fraţii Rita şi José Neu au urmat aceeaşi rutină. Că-
lugăriţele de la Santa María de Junqueras erau cele mai curate,
spălatul rufelor se făcea săptămânal. Se duceau acolo în fiecare
zi de luni, tot aşa şi la mânăstirea călugărilor capucini şi la cea a
franciscanilor de la San José, ambele pe Rambla, apoi la ce mai
pica. Pe atunci, a spăla rufele săptămânal era culmea curăţeniei.
Marţea şi miercurea erau rezervate spitalelor şi aşezămintelor pu-
blice, care reprezentau grosul, în timp ce vinerea era ziua dedi-
cată clienţilor particulari.
Duceau rufele la spălătoria mânăstirii Santa Anna, unde mama
îi aştepta cu albiile umplute cu apă, gata să pună la înmuiat lu-
crurile mai dificile, adică cele aduse de la spital, şi având grijă să
nu le amestece şi să nu le confunde. Fireşte, ea fusese deschizătoarea

45
de drum în meserie. Înainte vreme folosea spălătoria de pe stra-
da Rec, dar aceasta era prea departe şi prea aglomerată. Fusese
un adevărat noroc că părintele Dionisio le lăsase să folosească
spălătoria mânăstirii. O făcuse pentru că Domnul însuşi spune
că vecinii trebuie să se ajute între ei, deşi ea se grăbise să-l anunţe
că era gata să spele gratis straiele sale şi ale fraţilor de cin. Ba-i
mai propusese, tot gratis, serviciile unui clopotar punctual şi
deloc vorbăreţ, atunci când francezii aveau să le dea înapoi lim-
bile clopotelor.
— Deocamdată doar pe timp de noapte, când e puţin pro-
babil să fie descoperit. De la miezul nopţii până la prima, a fost
de acord stareţul.
Şi putea începe imediat să bată orele, pentru că singurele
clopote întregi rămăseseră doar cele de acolo. Slujba cerea aten-
ţie şi sacrificiu. Trebuia punctualitate ca să baţi sferturile şi mai
ales să baţi ora şapte dimineaţa cu nişte bătăi prelungi, care să
anunţe tot cartierul că începea o nouă zi. Însă postulantul era
responsabil şi serios, astfel că treaba a fost profitabilă pentru toţi:
meseria mamei a devenit o prosperă afacere de familie, Filippo
bătea orele pe timp de noapte, iar stareţului nu i s-a mai rupt su-
fletul de mila paracliserului, un om mai bătrân decât Matusalem,
aproape orb, care nu mai avea nici cap şi nici picioare ca să
muncească la ore mici.
Totul părea să meargă mai departe ca de obicei. Oamenii
precum Rita şi maică-sa nu pricepeau ce căutau acolo atâţia sol-
daţi francezi şi de ce ocupaseră ei forturile dacă regele spusese că
erau doar în trecere. N-aveau cum să ştie că Fernando al VII-lea
se retrăsese de câteva săptămâni bune la Bayonne şi că-i lăsase în
voia sorţii pe cei care credeau în el. Iar asta încă dinainte ca ma-
joritatea să se obişnuiască a-l numi rege, şi nu principe de Astu-
rias, ceea ce promitea un regat plin de emoţii şi mârşăvii, cum
s-a şi dovedit. Deşi lumea e în stare de orice pentru a o lua de la
capăt şi a primi ceva nou, iar în zilele acelea tot ce-şi doreau era
să-şi şteargă din amintire numele lui Godoy, pe care-l făceau
vinovat de toate – pe bună dreptate – şi-l porecliseră „Prinţul
Războiului“. N-aveau cum să ştie nici că Joseph Bonaparte era
acum noul monarh şi că Madridul era mai agitat şi mai răzvrătit

46
ca niciodată, pentru că în Catalonia comunicarea cu restul Spa-
niei se rupsese din cauza unei lupte care-i ţinea pe francezi în
corzi şi pe spanioli cam tot aşa. Dacă unii aveau puterea şi ca-
valeria, ceilalţi aveau sângele fierbinte al eroilor. Cu atâţia duş-
mani pe cap, localnicii erau euforici, cu toate că nu-i de mirare
că uneori nu mai ştiau de care parte erau. În definitiv, cei puter-
nici sunt cei mai tari, indiferent dacă s-au născut în Italia, în
Franţa sau în satul Manresa.
Şi-n timp ce toţi o jinduiau şi nimeni n-o obţinea, Barcelona
se transforma tot mai mult într-o insulă. De mult nu mai plecau
corăbii spre America, de aici ruina patronilor de pânzeturi, care
se vedeau nevoiţi să-şi închidă afacerea. Nici alte mărfuri nu mai
ieşeau din oraş, ca să nu fie scoase pe ascuns şi alte bogăţii. Peste
tot se închideau prăvălii, foştii muncitori ai fabricilor umpleau
străzile, făceau coadă la mila publică sau cerşeau pe Rambla supa
zilnică împărţită de părinţii capucini. Proviziile lipseau sau atin-
geau preţuri exorbitante, francezii îi sufocau pe cetăţeni cu im-
pozite absurde sau îi condamnau la moarte pe cei prinşi că scot
aur din oraş, iar cei bogaţi se exilau ca să nu dea socoteală, fireşte.
În doar câteva săptămâni Barcelona s-a transformat într-un oraş-
fantomă. Au rămas doar cei care n-aveau unde se duce şi nici
bani să-şi cumpere permisele de plecare pe care, cu multă ipo-
crizie, le emiteau generalii Lechi şi Duhesme.
Printre cei rămaşi s-a numărat şi familia Ritei Neu. Printre
cei plecaţi s-au numărat şi mulţi clienţi ai spălătoriei. Începând
cu stareţul, cei cincisprezece canonici şi cei patru comeseni per-
manenţi de la Santa Anna care, ca toţi oamenii Bisericii, erau
partizanii regelui şi duşmani feroci ai necredincioşilor de fran-
zuji. Au plecat fără să stea pe gânduri şi toţi cei care avuseseră
ceva de împărţit cu Lechi. Neguţători, nobilime, aristocraţie
scăpătată, clerici, autorităţi municipale sărăcite, toţi au luat calea
exilului.
Aşa că Rita n-a avut încotro şi a început să caute clienţi
francezi.
— Cică ar fi oameni curaţi, i-a spus maică-sii ca să se jus-
tifice. Se zice că Napoleon face baie în fiecare zi.
— Isuse! Ce exagerare! s-a închinat femeia.

47
 Începutul a fost cu totul neaşteptat, căci nu se luminase încă
în acea zi de 14 august când s-au auzit nişte bubuituri puternice
în uşă. Mare agitaţie în odaia în care Rita Neu dormea cu înge-
rul ei dezertor. „Imediat!“ a strigat cineva în timp ce Brancaleone
fugea să se ascundă sub scară. Rita s-a îmbrăcat la iuţeală, cu
inima bătându-i nebuneşte, şi a coborât în camera mare de la
parter, unde mama ei le dădea cu mâinile tremurânde câte un
pahar cu apă celor doi soldaţi francezi înarmaţi şi cu chipuri de-
loc prietenoase.
— Locuieşte aici o spălătoreasă? a întrebat unul cu accent
franţuzesc puternic.
— Da, domnilor, eu sunt aceea, a făcut Rita un pas înainte.
— Bine, vii cu noi.
Mamă şi fiică s-au privit speriate, Brancaleone se întreba
dacă să iasă sau nu din ascunzătoare, zbătându-se între iubire şi
panică. Maria a dat să întrebe unde o duceau, dar Rita a făcut-o
să tacă doar cu o privire: circulau poveşti teribile despre soldaţi
care uciseseră pentru mult mai puţin.
— Ai grijă de îngerul meu, mamă, i-a şoptit la ureche, profi-
tând de îmbrăţişarea de despărţire şi aruncând o ultimă privire
în josul scării, după care s-a întors spre soldaţii care sâsâiau oare-
ce pe sub mustăţi:
— Sunt gata.
Oamenii s-au grăbit să dea apa pe gât, femeile au strâns din
dinţi şi trioul a ieşit în stradă. Filippo a plâns în ascunzătoarea
lui până a venit soacră-sa să-l potolească.
Pe stradă, soldaţii păşeau marţiali înainte, iar în urma lor
mergea Rita, demnă precum o prinţesă dusă la spânzurătoare.
Au străbătut strada care ducea spre Rambla, au trecut pe sub
vechea poartă Santa Anna, străjuită de turnurile ruinate ale unui
zid foarte vechi şi inutil de secole şi au ieşit în faţa fostului cole-
giu iezuit de la Cordelles. Rita nu avea ochi pentru nimeni, deşi
s-a încrucişat cu nişte cunoştinţe. Nu s-a uitat nici la palatul
marchizei de Moja, care avea ferestrele deschise, nici la casele
părăginite zise „ale zidului vechi“ din faţa bisericii Belén. Nu a
aruncat nici o privire spre tarabele pieţei stradale din faţa mânăs-
tirii San José, unde strada se lărgea şi unde autorităţile pietruiseră

48
locul pentru a facilita comerţul. Locul se numea Llano de la
Boquería.
Rambla parcă nu se mai termina; îngrijorată cum era şi între-
bându-se încotro mergeau, Rita era convinsă că o duceau într-o
carceră a garnizoanei de la Atarazanas. Astfel că, lăsând în urmă
piaţa teatrului Santa Cruz, pustiu în zilele acelea de război, oco-
lind apoi impunătoarele ziduri care izolau mânăstirea capucinilor,
Rita Neu a fost scuturată de un fior de spaimă. Înaintea ochilor,
masiva clădire militară bara orizontul. În spate era marea, deşi
nu se vedea, căci pe atunci Rambla era o cale închisă pe ambele
laturi şi care nu ducea nicăieri. Nu avea scăpare. S-a uitat cu jale
la povârnişul abrupt care despărţea garnizoana de la Huerto de
altă mânăstire, San Francisco. Pe acolo se ajungea la drumul su-
perb care urma zidul de apărare al oraşului, de la Rambla la
Cetăţuie, de pe care aveai o privelişte superbă: portul, pânzele
corăbiilor, orizontul, cerul. Singura privelişte de care se puteau
bucura atunci barcelonezii, desigur, cu excepţia celor puţini care
reuşeau să se îmbarce. La piciorul zidului se întindea o stradă
murdară şi plină de funingine, numită a Zidului de Jos şi um-
blată doar de cei care munceau pe chei. Ceva mai încolo, blocuri
de piatră opreau loviturile de berbece ale valurilor, oferind un
spectacol pe cinste celor care veneau să se plimbe aici duminica
şi în zilele de sărbătoare.
La mare se gândea Rita, la cât de mult trecuse de când n-o mai
admirase când, spre marea ei mirare, soldaţii au făcut la dreapta
şi s-au dus glonţ la poarta palatului neguţătorului Francisco
March, vizavi de poarta Santa Madrona. Era o clădire neoclasică,
pe care mulţi o considerau oribilă, fără alte ornamente decât
câteva balcoane care dădeau spre Rambla şi atât de monumentală,
încât părea făcută pentru a fi uzurpată de cei puternici.
Soldaţii au intrat, au traversat vestibulul şi au ieşit într-o gră-
dină pătrată cu aer de curte de garnizoană, unde i-au arătat două
cufere care aşteptau acolo. Iar unul a zis:
— Până mâine-seară totul trebuie să fie curat şi în perfectă
stare.
Cuvintele n-au sunat deloc prietenos, însă Rita a răsuflat
uşurată. Nu era vorba decât de spălat. Rufele unui baştan aflat

49
într-o situaţie de compromis. Cuferele erau pline de feţe de masă.
Din pânză bună, cu broderii şi îngrozitor de murdare. Mai erau
şi vreo şaptezeci de şervete, în aceeaşi stare. Părea să fie o pradă
de război, pesemne că aşa şi era.
— Am înţeles, a spus ea, pricepând că nu era chip să câr-
tească.
A muncit pe rupte treizeci de ore neîntrerupt. Grădina a
transformat-o în spălătorie, le-a cerut soldaţilor albii, pe care
aceştia le-au rechiziţionat de prin vecini, sub ameninţarea baio-
netelor; din fericire, un soare arzător a fost de partea ei şi a uscat
pânzeturile repede. La ora trei după-amiază feţele de masă erau
gata, iar chelăreasa se uita la ele ca la o minune.
Seara, autorităţile franceze au dat un banchet pe feţele de masă
care arătau ca scoase din cutie. Se sărbătorea ziua de naştere a lui
Bonaparte. Vinul a curs gârlă, mâncarea a fost savuroasă, de pe
Montjuïc s-au tras salve de artilerie noaptea şi încă o dată în
zori. La desert, isprava spălătoresei a devenit subiect de discuţie
între femei şi a provocat atâta admiraţie, încât înainte de
închinarea finală, câteva doamne se hotărâseră de-acum că nu se
puteau lipsi de serviciile ei.
Fireşte, închinarea a rostit-o Giuseppe Lechi într-o franceză
pompoasă, în timp ce amanta sa, răpitor de frumoasa Madame
La Ruga, privea distrată pe geam, admirând Rambla şi gândin-
du-se la altceva, în vreme ce toţi bărbaţii de la masă făceau
eforturi să nu se holbeze la decolteul alb, pietros şi îmbelşugat,
iar Lechi vorbea întruna, mândru, conştient de invidia celor pre-
zenţi şi regretând absenţa eroicului Duhesne, în a cărui casă se
aflau, în definitiv, care nu se putea bucura de serata atât de reu-
şită pentru că se înverşuna să cucerească Ierunda lui Gnaeus
Pompeius, care se încăpăţâna totuşi să nu se predea.
 madame la ruga
(?-?)

Ce miracol de frumuseţe feminină, ce minune a naturii, ce

contribuţie la istoria noastră reprezintă această femeie nepereche!
Madame La Ruga e, trebuie să vă spunem, mai curând fantasma
unei femei decât una în carne şi oase. Nu ştim nici unde sau când
s-a născut, nici care era numele ei real, după anul 1809 i se pierde
urma şi singura ocupaţie cunoscută e cea de amantă a lui Giu-
seppe Lechi sau, dacă preferaţi, de curtezană sau însoţitoare.
Pare-se că la finele insipidului secol al XVIII-lea era soţia unui
avocat milanez, alături de care mult trebuie că se plictisise îngro-
zitor. A devenit repede amanta lui Joachim Murat, căsătorit pe
atunci cu Carolina Bonaparte, sora cea mică a lui Napoleon. Se
spune că împăratul însuşi l-a convins să o părăsească, pentru că
era prea vrăjit de farmecele ei sau pentru că o neglija pe Caro-
lina. Poate că asta a şi aruncat-o în braţele lui Lechi, erau suflete
gemene. Cu Lechi a ajuns la Barcelona, unde a devenit repede
celebră. Se spune că-i plăcea să se aplece peste balconul palatului
Sessa-Larrand numărul 28, unde locuia cu iubitul ei. Decolteuri
mult prea adânci, după moda napolitană, scandalizau habotnicele
şi atrăgeau trecătorii, iscând nu puţine conflicte la orele de vârf.
Popularitatea ei a ajuns atât de mare, încât mai multe prostituate
au dorit să o imite, luându-şi diverse nume, precum Franţuzita,
Garsona, Mareşala sau Caporala.
Se dă ca sigură încercarea ei de a fugi din oraş cu două cufere
burduşite cu lucruri furate de la amantul ei. După 1809 nu se
mai ştie nimic de ea. Dacă a rămas acolo, dacă s-a întors sau a

51
dispărut, nimeni n-a aflat. La urma urmei, femeile nu scriu isto-
ria, poate doar o pagină de dicţionar bizar.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
 La două zile după ce Barcelona s-a cutremurat de salvele de
tun de pe Montjuïc, Rita Neu se cutremura toată auzind întâm-
plător o discuţie. Împăturea cearşafuri murdare la spitalul Santa
Cruz pentru a fi mai uşor de transportat, când a auzit un glas
bărbătesc care-l întreba pe un Frate al Carităţii, un bătrân aproa-
pe mumificat de vârstă, dacă ştia ceva de un tânăr soldat geno-
vez, un lungan slăbănog pe nume Brancaleone, care sosise acolo
la jumătatea lui iunie, rănit la un picior. Infirmierul a îngăimat
cu un firicel de voce:
— Cine vrea să ştie?
— Ramón Casanova, comisar general de poliţie.
— A, a zis moşul, impresionat, după care s-a scufundat într-o
meditaţie letargică.
— Îl cunoşti deci pe genovezul de care-ţi zic?
— Genovez? N-o fi napolitan?
— E genovez! s-a răstit Casanova nerăbdător.
— Şi funcţia asta de comisar de poliţie e mai nouă, nu-i aşa?
— E recent creată, părinte. Are cel mult optsprezece ani.
— Funcţia?
— Genovezul!
— Da, ai mai zis asta. Genovez. Tânăr. Şi ziceai că era rănit
la un picior?
— Da, părinte, aşa am zis.
— Da’ mai’nainte nu erai poliţai, nu?
— Nu, părinte, eram avocat.
— Aha, dar francezii au avut încredere în mata. Trebuie că
eşti de-al lor, a cugetat moşul, faţa i s-a încreţit toată de atâta
perspicacitate.

53
 — Gândeşte-te, părinte. Caut un bărbat tânăr, slăbănog şi
lungan, cu o figură tristă şi rănit la un picior. Şi genovez.
— Aha. Da’ de figura tristă n-ai zis până acum. Lasă-mă să
mă gândesc, şi-a scărpinat moşul barba îndelung. Da’ la spital
l-ai căutat?
— Pat cu pat!
— Şi nu l-ai găsit?
— Păi, ce crezi? a urlat Casanova.
— O fi murit, Dumnezeu să-l odihnească, a spus călugărul
abia auzit.
— Bun, dacă a murit, ce-aţi făcut cu lucrurile lui?
— Şi poliţia asta nouă o să urmărească şi preoţii, şi călugă-
riţele?
— Doar dacă nu ascultă de autorităţi.
— Parcă ştiam că legile voastre sunt deranjate doar prin fap-
tul că existăm.
— Te-am întrebat de lucrurile lui, părinte. Refuzi să răspunzi
autorităţii?
— Lucrurile lui?
— O legătură, o boccea, ce-o fi avut la el.
Rita se sufoca. Se prefăcea că munceşte, dar împăturise deja
de trei ori acelaşi cearşaf. Poliţaiul ştia exact ce căuta. Cu cât au-
zea mai mult, cu atât era mai speriată.
— Pe morţi îi ducem la groapa comună, sărmanii de ei, a
lămurit călugărul într-un târziu.
— Cu sau fără lucruri?
— Asta aş vrea să ştiu şi eu, s-a bâţâit moşul şi a suspinat de
trei ori. Da’ mai bine întreabă-l pe paznicul cimitirului, că tare-i
place să caute prin buzunarele morţilor.
Dar Casanova se săturase să caute degeaba. S-a întâmplat
exact de ce se temea Rita, s-a pomenit nas în nas cu poliţaiul cel
furios, care n-a lăsat-o să treacă:
— Ei, tu! Vii des pe aici?
— O dată pe săptămână, domnule.
— N-ai văzut un soldat tânăr, cam de vârsta ta, rănit la un
picior?

54
 — Nu, domnule; nu cred, domnule, s-a corectat ea apoi, că
prea rapid răspunsese prima oară.
— Cum te cheamă?
— Rita Neu, domnule.
În clipa aceea, bătrânul călugăr, parcă trezit din somn, a
tresărit şi s-a apropiat de ei, vrând să fie de folos:
— Fato, nu-ţi aduci aminte de bietul băiat căruia îi dădeai
supa cu lingura în gură? Nu era genovez?
Frica îi întuneca Ritei privirile.
— Nu… nu ştiu… nu sunt sigură, părinte.
Numai că bătrânul se înviorase brusc, chiar şi glasul îi suna
mai tare:
— Ba eu sunt singur, a arătat el spre un pat de la geam,
parcă vă văd aievea, uite, chiar acolo!
Acum Casanova îşi îndreptase toată atenţia asupra Ritei.
— Tu ştii unde se află!
— Nu, domnule. Cred că a murit.
— Ca atâţia alţii, sărăcuţul, l-a iertat Dumnezeu, s-a întristat
călugărul.
— De unde ştii?
— Pentru că azi a fost, mâine n-a mai fost, a spus Rita.
Călugărul s-a simţit dator să intervină, ridicând un deget
zbârcit:
— Asta înseamnă că a murit. Fantomele nu există, vă spun
eu. Oricât s-ar spune că pe aici sunt din belşug, eu n-am văzut
nici una. Iar dacă genovezul ar fi o fantomă, tot nu v-ar ajuta la
nimic. Că doar n-o să arestaţi o fantomă. Auzi, carcera Cetăţuiei
ticsită de fantome, să mori de râs, nu alta…
 ramón casanova
(1756-?)

Urmând vechiul proverb latinesc similis simili gaudet, ceea ce

s-ar putea traduce prin cine se aseamănă se adună, Giuseppe
Lechi, la recomandarea unui viceconsul francez, a dispus ca Ra-
món Casanova să fie braţul său drept în represiunea Barcelonei.
Până la 30 iulie 1808, când a fost numit comisar general de
poliţie, Casanova era un avocat şi un agent comercial de cinci-
zeci şi doi de ani, cu singurul merit de a se fi însurat cu fiica unui
consilier de primărie. Om lipsit de scrupule, dar enorm de am-
biţios, n-a ezitat să se vândă francezilor spre propriul său bene-
ficiu şi în dauna tuturor celorlalţi, căci tehnicile sale de represiune
s-au dovedit cele mai arbitrare şi criminale din vremea aceea.
Corpul poliţienesc, format sub ordinele sale, a fost un exemplu
de corupţie şi rele practici, având ca principal succes descoperirea
conspiraţiei din mai 1809 şi trimiterea la eşafod a căpeteniilor.
În timpul mandatului său mortalitatea la Barcelona s-a situat
printre cele mai mari din istorie, iar eficienţa activităţii sale a
întrecut-o pe cea a tuturor corpurilor represive din perioada
burbonică, inclusiv Inchiziţia. Iar el a ajuns într-un timp record
unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş.
Logic, activitatea poliţiei nu provoca tocmai simpatie printre
barcelonezi, cum bine o demonstrează un cuplet popular care a
supravieţuit trecerii timpului:

Policies e francesos,
La fam us matarà.

56
 La divina justícia
Bon càstig us darà.1

Sfârşitul măreţiei acestui atât de onorabil personaj a fost

marcat de scandal când s-a descoperit o crimă oribilă, cea a că-
mătarului Giuseppe Cantón, ucis cu lovituri de pumnal de către
oamenii lui şi aruncat de pe o coastă a muntelui Montjuïc, după
ce i s-a confiscat averea, ca să nu vorbească. Nou-venitul general
Pierre Francois Augereau, doritor să spele numele alor săi şi să
câştige simpatia populaţiei, l-a silit să-şi recunoască faptele în
faţa comisiei judiciare, l-a plimbat în cătuşe sub privirile tuturor
şi l-a deportat în Franţa, alături de alţi complici ai săi.
Poate că, dacă Napoleon n-ar fi căzut, iar odată cu el şi impe-
riul, Casanova ar fi putrezit în închisorile din Franţa şi acum am
fi în măsură să le prezentăm curioşilor date mai exacte despre
sfârşitul lui. Numai că lucrurile au stat altfel: Napoleon a căzut,
aceasta a schimbat soarta a mii de oameni, inclusiv pe cea a bar-
celonezului nostru, care pe la 1816 s-o fi văzut eliberat şi cine ştie
în ce fel şi-o fi administrat el zilele, averea şi memoria rămase.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870

1 Poliţai şi francezi / de foame veţi crăpa / dreptatea divină / bună

pedeapsă vă va da (în catalană, în original).

57
 În ziua întâlnirii cu Ramón Casanova la spital, Rita a ajuns
acasă mai devreme, după ce verificase cu grijă dacă nu e urmă-
rită. S-a dus direct la îngerul ei ca să-i spună că era în mare
primejdie.
— Ce ai în desaga aia şi de ce o caută francezii?
Brancaleone nu avea secrete faţă de Rita. A închis uşa şi
fereastra odăii şi a tras de sub pat o legătură pe care a desfăcut-o
pe pat. Sub privirile lor uimite a apărut cartea lui monsieur Guil-
lot, la care s-au uitat fără a pricepe nimic.
— Nu se poate să caute doar o carte, altceva nu ai?
Brancaleone a clătinat din cap, tremurându-şi buclele. Titlul
cărţii era lung şi complicat şi, fireşte, nu le spunea nimic, mai
ales lui Filippo, care nu ştia să citească.
— Trebuie să o dau înapoi. Când se vor mai potoli vremurile.
— Şi crezi tu că asta se va întâmpla într-o bună zi? l-a mân-
gâiat ea pe obraji şi l-a sărutat pe vârful nasului.
— Am încredere că da, a zâmbit naiv îngerul.
— Atunci cred şi eu.
După care a dat fuga la mama ei cu o rugăminte care nu
suferea amânare:
— Ajută-mă să-l ascundem pe îngerul meu de soldaţii care-l
caută!
Maria s-a înfiorat toată. Şi-a legat espadrilele, şi-a pus pe cap
basmaua de duminică, iar lui Filippo i-a dat o pălărie uriaşă,
care-i cădea până spre bărbie, l-a luat de o aripă şi l-a dus pe stra-
da Pi, la casa Cortada, locuinţa singurei fiinţe în stare să-i ajute:
don Rafael Amat, primul baron de Maldà.

58
 Pe drum n-au văzut decât străzi pustii şi nişte ofiţeri care
lipeau pe ziduri ultimul decret al lui Duhesme: „În numele Ma-
jestăţii Sale Împăratul Francezilor şi rege al Italiei, oraşul Barce-
lona se declară în stare de asediu“. Nu i-au dat importanţă.
La palatul lui don Rafael era zarvă mare. Maria a cerut să fie
primită de baron, dar majordomul s-a strâmbat:
— Nu cred că se poate, don Rafael e nervos.
— Nu şi-a luat micul dejun? Atunci venim mai târziu, a
spus ea, cunoscând obiceiurile casei şi ale stăpânului.
— E mult mai rău, a rostit grav majordomul.
— Noi venim pentru o problemă de viaţă şi de moarte, a
subliniat femeia, care avea şi ea motive de nervozitate.
Baronul era un excentric, dar avea o inimă bună. Sau cel pu-
ţin avea mare grijă ca lumea să creadă asta, drept care a catadicsit
să o primească. Maria a urcat scările trăgându-şi ginerele după
ea, iar în anticameră, unde nobilul îşi aştepta micul dejun, a fă-
cut o reverenţă respectuoasă.
— Bună ziua, excelenţă, Dumnezeu să vă răsplătească.
Baronul a mijit ochii. O cunoştea pe Maria de când era o co-
pilă. Îl slujise o viaţă, ca spălătoreasă, ajutor la bucătărie, ba
chiar şi cameristă a răposatei sale soţii, fără a da vreodată cel mai
mic prilej de nemulţumire. Îi binecuvântase căsătoria cu un
tânăr cam petrecăreţ şi neiubitor de muncă, îi dăruise o tavă cu
fructe din propria sa livadă când i se născuseră copiii, băiatul,
semănând leit cu taică-său, dar şi mai descreierat, şi fata, care era
maică-sa întreagă. Pe junele lungan care-i stătea acum înainte
nu-l mai văzuse, lucru ciudat, căci îi ştia bine pe băieţii din zonă,
pe care uneori îi urmărea printr-o lunetă care-l costase o avere,
dar care-şi scotea banii din plin pentru că-i producea multe bu-
curii. Pe acesta însă nu-l mai văzuse, era un mister care se cerea
dezlegat degrabă, numai că Maria i-a luat-o înainte:
— Vi-l prezint pe Filippo, excelenţă.
— Fi-lip-po, a savurat numele baronul, căscând ochii şi în-
cercând să stea drept. Oi fi napolitan?
— Nu, a sărit Maria, e genovez, excelenţă.
— A, Genova e cu totul altceva. Pământ de navigatori. Şi
câţi ani ai, băiete? a întrebat bătrânul nobil, murind de curiozi-
tate să audă glasul neaşteptatului vizitator.

59
 Dar tot Maria a sărit să răspundă:
— Are şaptesprezece ani.
— I-auzi, şaptesprezece! Mai mult de paisprezece nu-i dă-
deam.
— Asta pentru că e plăpând, dar când o să mănânce mai cu
poftă…
— A, nu, e bine aşa, Maria. Are pielea albă ca un heruvim!
Maria nu i-a spus că asta era şi părerea fie-sii. Şi nici că he-
ruvimul era însurat şi aştepta un copil.
— Şi ce poate face pentru tine moşul? a întrebat baronul
fără să se uite la ea, cu un surâs vrăjit pe chip şi cercetându-l pe
vizitator cu nişte ochi care roiau precum furnicile în jurul fur-
nicarului.
— Îl caută francezii pentru că e dezertor, excelenţă.
— A, dezertor, mare lucru, a zâmbit don Rafael, privindu-l
extaziat pe junele care-şi scărpina o ureche. Foarte bine. Cu con-
diţia să nu pună mâna pe tine, fireşte.
Baronul a râs nervos, interpelatul a tăcut, soacra a intervenit
din nou:
— Tocmai de aia vi l-am adus, excelenţă. Poate ne ajutaţi.
Să ştiţi că băiatul are calităţi.
— Văd, văd, a cântărit baronul afacerea; şi, dacă nu mă înşel,
principala calitate e că o fi fermecat-o pe fiică-ta, nu?
Maria a roşit.
— Nu te ruşina, femeie, Rita ştie ce vrea, a ştiut mereu. Ia
zi, cu ce pot eu să vă ajut?
— Ascunzându-l, excelenţă. Aveţi o casă respectabilă, aici
n-o să-l caute.
— Vai, femeie, tigrii ăştia de francezi nu respectă nimic, nici
pe Dumnezeu!
— Mă gândeam să stea în pod, e plin de vechituri…
— Şi de şobolani! Nu, nu, nu e un loc pentru el!
— Orice ascunzătoare e bună, excelenţă…
Buzele fine ale baronului s-au strâmbat:
— Nu, nu-mi place. Şi nici nu se poate: chiar mâine vine să
se instaleze aici unul dintre… francezii ăia. Un ofiţer de rangul
doi, nici măcar unul de vază, deşi e tot aia, animalele astea sunt

60
o apă şi-un pământ. Am obligaţia să-l hrănesc pe el şi pe caii lui,
e tot aia, iar dacă refuz, o să-mi confişte casa. Ce părere ai?
— E groaznic!
— E groaznic, dar n-am încotro. Ba am: să plec înainte de a
da ochii cu el.
— Plecaţi?!
Maria era deznădăjduită, dacă baronul părăsea Barcelona,
ginerele ei era ca şi mort.
— Am deja paşaportul. Doctorul meu personal mi-a reco-
mandat să schimb aerul – lipsa de libertate îmi face rău la plă-
mâni! Şi ăia au fost de acord, mare minune. Am auzit că se
pregăteşte un atac serios asupra oraşului. La vârsta mea nu cred
că aş suporta. Mâine plec la Vic, unde marchiza de Castellbell
are gentileţea de a mă găzdui.
Marchiza de Castellbell era fiica cea mare a lui don Rafael,
care în urmă cu două decenii se măritase cu vărul lui primar Ga-
ietà Maria d’Amat, marchiz prin născare. Baronul era atât de
mândru, încât se referea la fiică-sa doar cu titlul ei nobiliar, căci
altminteri femeia purta un nume deloc frumos: Maria Escolástica.
— Şi-o să fiţi mult timp plecat, excelenţă?
— Atât cât trebuie până să văd iar străzile astea curăţate de
francezi, a rostit el ca şi cum ar fi închis un lacăt, după care s-a
cufundat într-o tăcere meditativă.
— Nu ştiam că plecaţi, excelenţă. Permiteţi să vă spun că vă
vom duce dorul. Oraşul n-o să mai fie la fel fără domnia voastră.
— Ştiu, femeie, ştiu. La anii mei e dureros să laşi Barcelona
lipsită de ultimul stâlp al familiei mele… e o mare pierdere. Dar
ce vrei, trebuie să joc cum mi se cântă… Şi revenind la băiatul
Filippo…
— Nu mai e nimic de spus, excelenţă, iertaţi-mă că v-am
deranjat în preziua plecării, e numai vina mea…
— Nu, nu, aşteaptă o clipă, femeie, a ridicat baronul un de-
get în sus: Magister alius casus! Nu crezi?
Maria a rămas stană de piatră, neştiind dacă să-i dea dreptate
sau nu, ca de fiecare dată când auzea cuvinte străine. Baronul a
tradus:
— Hazardul e al doilea învăţător, Maria. Deşi în latină sună
mai bine, şi în limba noastră e cât se poate de adevărat. Chiar

61
mă gândeam că mâine am nevoie urgentă de un paj care să mă
însoţească în exil, aşa că vizita ta a fost providenţială, o mană
cerească!
Tocmai atunci a intrat majordomul, anunţând că ciocolata
era servită.
— A, ciocolata! Aproape am uitat că mi-e foame. Vin, vin
acuşi. Dar mai întâi să tranşăm afacerea. Spune, băiete, ai oarece
experienţă ca paj sau asistent?
Filippo a deschis gura, dar ca de obicei a răspuns Maria:
— Nici una, excelenţă. E o nulitate în toate cele.
— N-are a face, nu trebuie să fii doctor ca să încarci cufere.
Să încarci un cufăr poţi, nu-i aşa?
— Băiatul e şchiop, excelenţă.
— Zău? Ia să văd, păşeşte un pic până la uşă, băiete. Aşa,
foarte bine. Aha. Ai picioarele bine formate şi fesele puternice,
a tras baronul concluzia de parcă ar fi preţăluit un armăsar, apoi
a ţopăit emoţionat. O minune! Să i se dea o livrea şi o pălărie! E
bine, băiete? Ai să călătoreşti cu mine în trăsură şi ai să mă ajuţi
tot timpul. Îţi place salamul? Ginerele meu are salam de cea mai
bună calitate.
— Nu cred că a gustat vreodată aşa ceva, excelenţă, şi ca să
fiu sinceră, cred că…
Dar baronul a întrerupt-o fluturând nervos din mână. Exce-
lenţa sa îşi pierduse răbdarea.
— Dar mai taci, femeie, lasă-l pe micul paj să răspundă. Sau
nulitatea e şi mută?
— Nu, domnule, a grăit Filippo Brancaleone spre mirarea
soacră-sii.
Don Rafael Amat, prim-baron de Maldà, om ancorat în bu-
nele tradiţii, care folosea şi acum perucă şi ciorapi de mătase,
care-i ura pe francezi, iubea Inchiziţia, se temea de furtună, ad-
mira tinereii, iar în clipele de răgaz scria într-un caiet şi cânta la
clavicord, a zâmbit extrem de satisfăcut. Vocea noului paj, pe
care ardea de curiozitate să-l vadă în uniformă, tocmai îi răsco-
lise aşteptările.

62
 rafael d’amat i cortada, baron de maldà
(1746-1819)

Rafael d’Amat s-a născut nobil, nepot al unui arhiepiscop

din Tarragona (din partea mamei) şi al unui vicerege al Perului
(din partea tatălui), dar a fost făcut baron de regele Carlos III.
A învăţat la iezuiţii Colegiului din Cordelles, deşi se spune că
studiile nu prea i-au folosit în afară de a-l transforma într-un
catolic aproape fanatic. La douăzeci de ani a făcut ce era de fă-
cut, adică s-a însurat cu o verişoară, Esperanca d’Amat i Roca-
bertí, cu care a zămislit în mod disciplinat opt copii, din care au
trăit şase. Femeia a murit în 1788, iar el nu s-a recăsătorit nici-
odată, nu se ştie dacă din lipsă de chef sau de candidate.
Pe 10 iulie 1769, la douăzeci şi trei de ani, baronul a început
să scrie un jurnal. L-a continuat timp de cincizeci de ani, până
la 14 februarie 1819, cu puţin înainte de a muri, şi l-a intitulat
Calaix de sastre (Talmeş-balmeş). În jurnal a notat tot: starea vre-
mii, zilele sfinţilor, liturghia, evenimentele care se succedau în
oraş, nunţile despre care afla, plimbările şi mesele. Şi-a cultivat
şi alte pasiuni în afară de scris: clavecinul, ciocolata, tutunul,
slujba zilnică, sărbătorile importante ale oraşului, piersicile um-
plute cu carne şi băieţii tineri. Pe aceştia din urmă îi invita acasă
şi le cânta câte o bucată de Bach sau le citea din Biblie. Apoi îşi
aşternea în jurnal impresiile, atât ale sale, cât şi ale lor.
În septembrie 1809 baronul a trebuit să se exileze din Barce-
lona, ca mulţi alţii de condiţia sa, de frica francezilor. A revenit,
euforic, în mai 1814, strigând „Trăiască regele Fernando VII,
trăiască regatul Spaniei, trăiască Barcelona şi moarte Constituţiei,
bună doar de împachetat săpun!“

63
 Jurnalul său se păstrează în Arhiva Istorică a oraşului. Cu-
prinde mai bine de şaizeci de caiete. Nici un editor n-a îndrăznit
să-l publice integral. În palatul unde s-a născut, a trăit şi a murit
funcţionează în prezent o galerie comercială care-i perpetuează
cum-necum numele.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
3. Scrisoarea lui Josep Xifré i Casas către prietenul său V.P.
Guillot şi răspunsul acestuia

Havana, 1 aprilie 1809

Drag prieten de departe,

Epistola ta mi-a adus atât marea bucurie de a mi te reaminti, cât ºi marea
tristeþe de a afla de pierderea comorilor din biblioteca ta. Ca iubitor de lucruri
frumoase ºi înãlþãtoare, înþeleg bine cã þi-e greu sã regãseºti bucuria dupã ase-
menea infamie ºi cã ai avut nevoie de evadarea pe care o presupune cunoaºterea
altor locuri întru calmarea spiritului. Cât despre delãsarea ºi apatia în care
spui cã te-ai cufundat, permite-mi sã spun cã sunt mândru cã n-ai fost în stare
de anumite fapte josnice menite a recupera cele furate. A plãti rãutatea cu rãu-
tate o poate face oricine, pe când a rãspunde cu moderaþie e dat doar marilor
spirite. În cazul de faþã, resemnarea ta mã face sã te preþuiesc ºi mai mult ca
om ºi ca prieten.
Aº vrea sã-þi pot da vreun sfat folositor, deºi bãnuiesc cã oi fi fãcut de-acum
tot ce-þi zic. Oi fi scris librarilor de încredere, asta dacã mai meritã vreunul sã
fie numit astfel în aceste vremuri furtunoase. Oi fi cãutat în depozitele lor, oi
fi citit atent cataloagele ºi oi fi cercetat pe tarabele de pe stradã. Acelaºi
lucru ºi cu comercianþii strãini, presupun. ªtiu din sursã sigurã cã în breasla
neguþãtorilor de cãrþi veºtile se rãspândesc cu viteza prafului de puºcã, aºa cã
dacã aflã unul, le dã de ºtire celorlalþi. Dar toate astea le ºtii mai bine decât
mine. Îmi pare rãu cã nu-þi pot fi de mai mare ajutor.
Îmi ceri veºti despre trecerea mea prin lume. Ei bine, afacerile cubaneze
au fost prospere ºi n-am de ce sã mã plâng câtuºi de puþin. Totuºi, chiar ºi
aerul cald al insulei devine irespirabil pentru cineva care, asemeni nouã, detestã
sã se amestece în politicã. Aici unii vor sã fie francezi, alþii ar vrea sã aparþinã
65
de Statele Unite, unii se mulþumesc sã fie spanioli, alþii viseazã chiar sã fie
cubanezi, lucru pentru care ºi insula ar trebui sã fie, în ºi mai mare mãsurã.
Cuvântul „independenþã“ se aude mai des ca oricând. Totul e cât se poate de
legitim, cred eu, dar atâta pãlãvrãgealã ideologicã mã ameþeºte de-a dreptul.
Pânã ºi muncitorii de la fabricã îºi dau cu pãrerea despre toate astea, toate
bune ºi frumoase, doar cã nu ºtiu ce sã creadã sau nu gândesc deloc. Aºa cã
mã bate gândul sã mã duc undeva unde nu se pierde timpul cu asemenea lucruri.
Am ales New Yorkul, un oraº murdar, dar interesant, care în curând va sur-
prinde lumea întreagã ºi unde vreau sã-mi aranjez niºte afaceri cu ajutorul aso-
ciatului meu, un om care este paradigma a tot ce þi-am spus ºi care rãspunde
la numele de Thomas Downing. Are o fiicã frumoasã cu care nu mi-ar displã-
cea sã mã însor, deºi despre aceste planuri am sã-þi povestesc altã datã.
Cam atât despre mine. Acum aº dori veºti despre tine. Spune-mi de Car-
lota. Sã tot aibã acum… trei aniºori? Iartã-mi incapacitatea de a-mi aminti da-
tele (nici ziua mea de naºtere n-o þin minte), dar cred cã s-a fãcut o domniºoricã.
Cum aratã? Îþi lumineazã zilele ºi necazurile? Dacã ai ºti cât de des mã
gândesc la nefericita de Juliana! Sper ca fiicã-ta sã moºteneascã ceva din
esenþa ei când va mai creºte.
În fine, acum trebuie sã mã ocup de treburile mele ºi sã pun punct acestei
misive dacã vreau sã prindã cliperul care pleacã în dupã-amiaza asta. Dacã
reuºesc sã duc la bun sfârºit planul trãsnit de care þi-am pomenit, sper sã nu
ocoleºti locuinþa mea newyorkezã în drumurile tale prin lume. Nimic nu m-ar
face mai fericit decât sã te reîntâlnesc în acest capãt de lume, unde nu se în-
tâmplã niciodatã nimic. Cel puþin nimic din ce ne-ar putea îngrijora.
Al tãu pentru totdeauna,
J. Xifré

Mataró, 28 mai 1813

Dragul meu prieten,

Îþi vine sã crezi cã misiva ta a sosit de-abia azi-dimineaþã? Când am vãzut
data mi-a îngheþat sângele în vine. Patru ani! S-a mai pomenit oare aºa ceva?
Nici dacã ar fi pãºit peste apele Oceanului Atlantic de la Havana pânã
la mine acasã n-ar fi întârziat atât. Ca sã compensez cât de cât nebunia asta
îþi rãspund imediat.
66
 Patru ani… Multe s-au schimbat pe lume în timpul ãsta. Dacã atunci
când îmi scriai oamenii lui Napoleon abia veniserã în þarã, acum sunt pe punc-
tul de a o abandona. Mulþi se întreabã ce-o sã urmeze. Unii, pentru cã doresc
sã revinã la vechile ºi înapoiatele obiceiuri care au caracterizat dintotdeauna
poporul spaniol. Alþii, pentru cã ar dori sã fie siguri cã aceºti patru ani n-au
trecut în zadar. Soldaþii au adus sãrãcie ºi umilinþã, desigur, dar ºi idei noi ºi
avansate, care-ar putea gãsi în acest colþ de lume un loc în care sã germineze,
sã creascã, sã rodeascã ºi sã ne ocroteascã într-o bunã zi la umbra lor. Din
pãcate, atâtea sacrificii n-au prea fost de folos.
Iartã-mã, n-aº vrea sã te plictisesc cu un subiect pe care-l deteºti. Mai
bine sã-þi spun despre casa mea ºi despre ceea ce iubeºti tu la ea. Trebuie sã-þi
spun cã dacã la vremea scrierii misivei tale Carlota era un drãcuºor adorabil,
fãrã maniere ºi neascultãtoare, acum devine pe zi ce trece o domniºoarã care ne
aduce aminte de toate calitãþile maicã-sii, dar pe de altã parte a moºtenit de
la mine ºi câteva defecte. Ar trebui s-o vezi: piele albã, pãr castaniu-închis ºi
ochi mari ca ai mamei sale. ªi tot ca ea, e dulce ºi veselã, îmi umple casa ºi-mi
dã motive sã trãiesc.
Acum defectele: e o nulitate la cusut ºi brodat, spun cele în drept, însã
adorã cãrþile ºi se ascunde întruna în bibliotecã. ªi e foarte pioasã, nu ºtiu dacã
din cauza guvernantelor sau din neglijenþa mea, care nu mi-am ascuns niciodatã
ateismul. Dar creºte sãnãtoasã, veselã ºi frumuºicã, mi se umple sufletul când
o privesc. Iar cel care-o va alege sã-i fie soaþã va fi cât se poate de fericit.
În fine, biblioteca. A, biblioteca! Am fãcut tot ce mi-a stat în putinþã,
te asigur, dar cu destulã discreþie. I-am scris lui Didiot, amicul meu tipograf
ºi librar de la Paris, prevenindu-l cã, dacã îi cad în mânã anumite cãrþi, sã
caute semnul meu personal, asta m-ar face omul cel mai fericit de pe lume. Pe
credinciosul meu Girabancas l-am trimis sã întrebe pe la negustorii de vechituri
de la Lonja ºi pe la alþii mai serioºi, dar fãrã nici un rezultat. Nici pe cale
oficialã n-am obþinut nimic, unde a trebuit sã umblu cu multã ferealã, datã fiind
natura celor treisprezece volume pierdute. Aºa cã la capãtul cãutãrilor zadar-
nice m-am dat bãtut. Sã zicem cã, aºa cum anahoreþii din vechime trãiau cu aer,
eu trãiesc acum din amintirea cãrþilor mele. Le-am þinut de atâtea ori în mânã,
le-am rãsfoit, le-am savurat, admirat ºi citit, încât îmi imaginez cã o fac ºi
acum. Ba chiar ºtiu pe dinafarã anumite fragmente, atât de mult le-am iubit.
Dintre toate, pierderea unei anumite cãrþi mã doare mai mult decât pier-
derea celorlalte, pentru cã are legãturã cu propria mea biografie ºi pentru cã
67
graþie ei am deprins viciul bibliofiliei. Poate cã titlul n-o sã-þi spunã nimic,
totuºi þi-l spun, poate, cine ºtie: Mémoires secrets d’une femme publique.
Ce mai, sunt un babalâc caraghios care vorbeºte despre niºte cãrþi care
s-au transformat în fum. Poate cã timpul mi le va readuce, ca sã pot muri
împãcat cu lumea. Deocamdatã sunt în rãzboi cu ea pentru cã m-a lipsit de
ceva atât de drag mie.
Acum îþi spun rãmas-bun, sperând sã nu mai treacã încã patru ani, ºi te
îmbrãþiºez,
Guillot

Post-scriptum: Girabancas a fost la rudele tale din Arenys ºi mi-a adus

adresa ta din New York, la care îþi trimit scrisoarea, încredinþând-o Maicii
Domnului ºi Poºtei ºi oficianþilor ei.

Însemnare scrisă de mâna lui Antoni Rogès cu creionul pe

dosul scrisorii:

Mémoires secrets d’une femme publique – dacã volumul existã, e vorba

de un exemplar unic în lume, de o valoare incalculabilã. Biblioteca Naþio-
nalã de la Paris ar trebui sã-ºi dea silinþa sã îl cumpere ºi sã îl adauge mag-
nificei sale colecþii.
Biblioteca furatã a lui Victor Philibert Guillot ar putea fi compusã din
cãrþi galante, numite ºi erotice. Asta ar explica ºi teama sa de a le reclama
în mod oficial.
 Virginia a răspuns la telefon la primul apel.
— Lucrai?
— Da, pentru variaţie.
— Ai idee de o carte intitulată Mémoires secrets d’une femme
publique, adică Memorii secrete ale unei femei publice, de un oare-
care Charles Théveneau De Morande?
— Habar n-am. Ce e aia?
Eram tare mândră că-i puteam da explicaţii amicei mele li-
brărese. De fapt, avocată, nu librăreasă, iar asta se cam vede.
— De fapt, Morande ăsta a fost un şarlatan literar, primul.
Perioada istorică: Franţa, ultima treime a secolului al XVIII-lea.
Omul a scris un pamflet pornografic împotriva favoritei lui Lu-
dovic al XV-lea, Madame du Barry, în care-i dezvăluia vulgarită-
ţile în intimitate şi o acuza că-l degrada moralmente pe rege. A
tras şase mii de exemplare, ilustrate cu două duzini de gravuri
foarte explicite şi a ameninţat curtea că le va publica dacă nu lua
anumite măsuri care să-l oprească.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Fireşte, scandalul a fost evitat. O misiune diplomatică a
fost trimisă să stea de vorbă cu Morande, care s-a lăsat convins
pentru suma de treizeci şi două de mii de livre şi o pensie viageră
pentru el şi nevastă-sa. Iar toată ediţia a dispărut într-un cuptor
de pâine, voilà, adică a ars.
— Ce păcat.
— Şi un amănunt curios: emisarul trimis la Londra să nego-
cieze cu autorul a fost Beaumarchais. Interesant, nu?
— Beaumarchais? Ăla cu Nunta lui Figaro?

69
 — Chiar el. A relatat-o în memoriile sale, pe care mi-am dat
osteneala să le citesc. Şi, deşi nu spune, pot să te asigur că nu a
călătorit singur, ci însoţit de un paj. Cineva de la curte, foarte
tânăr şi foarte isteţ.
Virginia a tăcut, nedumerită, neştiind la ce-i puteau sluji con-
cluziile mele. Am auzit clopoţelul de la uşă, m-a rugat să aştept,
apoi un glas feminin şi languros i-a propus spre vânzare enciclo-
pedia Monitor. Virginia a spus politicos că nu era interesată să
cumpere enciclopedii, glasul feminin a asigurat-o că era „foarte
veche“, dar ca şi nouă, Virginia a refuzat din nou, de data asta
mai ferm. S-a auzit din nou clopoţelul, apoi uşa care se închidea.
— Scuză-mă, aceleaşi plictiseli.
Am continuat ca şi cum întreruperea nici n-ar fi avut loc:
— Memoriile secrete ale unei femei publice e o carte celebră,
figurează în istoriile de literatură erotică, deşi nimeni n-a citit-o
vreodată şi conţinutul i se cunoaşte doar din scrisorile pe care
Beaumarchais i le-a trimis regelui din călătoria sa diplomatică.
Mă urmăreşti?
— Cred că da.
— Ei bine, monsieur Guillot al nostru avea un exemplar în
biblioteca sa. O spune într-o scrisoare trimisă lui Josep Xifré, pe
care taică-tău a adăugat o însemnare manuscrisă. Fireşte, el cre-
dea că dacă volumul există, Biblioteca Naţională din Paris ar fi
trebuit să-l cumpere cu o sumă astronomică. Nu crezi că asta poate
fi un bun început pentru cariera ta ca librăreasă?
Tăcere la capătul firului, apoi:
— Bănuieşti unde ar putea fi?
— Sigur că nu! Dar putem încerca să-l căutăm. Să ne jucăm
de-a detectivii livreşti, ca în Numele trandafirului. E amuzant.
Şi-mi dă chef să scriu un roman.
— Mă şi vezi jucându-mă de-a detectivii când n-am timp
nici să mă culc cu iubitul meu, a pufnit Virginia.
— Atunci mă joc eu, nu-ţi face griji. Tot ce trebuie să-mi
spui e cum a făcut tatăl tău rost de hârtiile lui Guillot. Poţi?
De data asta tăcerea Virginiei mi s-a părut obosită şi plină de
regrete. Poate că-i părea deja rău că-mi ceruse ajutorul. Tipic
pentru ea. În cele din urmă a zis:

70
 — Cred că da. Tata era maniac, ştii doar. Avea un jurnal în
care nota tot ce cumpăra, de la cine, cum, unde… ce vindea,
cui, cine-l vizita… Tot.
— Trăiască Antoni Rogès şi maniile sale! Te poţi uita pe ele
până mâine?
— Până mâine? Nici vorbă, trebuie să merg cu Braulio la Mo-
nistrol să vedem o bibliotecă. Dar, dacă vrei, îţi las toate caietele,
vezi că sunt peste douăzeci, treaba ta ce faci.
M-a pasionat mereu să-mi bag nasul în treburile altora, aşa
că n-am stat pe gânduri:
— De acord. Ai zis că te duci cu Braulio?
— S-a oferit să mă ajute. Încă mi-e peste mână să cumpăr
biblioteci întregi. Dar se poartă bine cu mine, adevărul e că nici
nu mă aşteptam.
Treaba ta, mi-am zis, culcă-te cu concurenţa, numeşte-o şi
„iubitul meu“ într-un moment de exaltare, dar să mergeţi îm-
preună la posibili clienţi e o greşeală de puştoaică de cincisprezece
ani.
— Tu ştii ce faci, Virginia. Ştii ceva, într-o clipă sunt la tine.
Pregăteşte-mi caietele alea, că pe strada ta nu-i chip să parchezi.
 ordonanţă

Se pune în vedere locuitorilor acestui oraş ca la primul sem-

nal de alarmă să nu îndrăznească să se urce pe acoperişul
casei, iar celor ce au ferestre sau balcoane care dau spre zi-
duri să nu le deschidă sub nici un pretext. Să ştie că vor fi
persoane anume puse să controleze îndeplinirea acestui or-
din, iar contravenienţii vor fi pedepsiţi milităreşte.

Semnat: Lechi, comandant suprem

al acestui oraş şi al forturilor sale.
Pentru conformitate: R. Casanova,
comisar general de poliţie
Barcelona, 10 martie 1809
 După lăsarea serii – încă rece pentru acea zi de vineri şi de
primăvară – Rita Neu şi mama ei stăteau în jurul puţinului jar
rămas în brasero, temându-se împreună de ce avea să vină. Pân-
tecul Ritei era umflat, angelicul ei soţ era tot în exil, fratele cel
mare punea ceva la cale, toamna fusese groaznică şi lăsase locul
unei ierni şi mai şi, era foamete şi oraşul continua să fie pustiu
şi trist.
Francezii se înfiinţau pe neaşteptate la casele oamenilor şi,
sub pretextul încasării unor impozite mai mari sau al căutării de
arme, jefuiau totul. Nu mai rămăsese nimic de valoare. Biroul
de încasare a birurilor, acum situat în palatul baronului de Maldà,
era deschis zilnic, inclusiv duminica, şi veşnic vedeai o coadă de
oameni speriaţi în faţa porţilor. Locuinţele celor plecaţi în exil
fuseseră rechiziţionate, zilnic se scoteau la licitaţie bunurile bo-
gaţilor sau ale clericilor fugiţi, iar strada Ample, prima alee străju-
ită de arbori din oraş, care făcea mândria barcelonezilor, devenise
un loc sinistru, căci în toate palatele ei stăteau acum generali
străini. De când ocupase palatul cu două etaje de la numărul 28
de pe strada Ample, pe care lumea îl cunoştea încă după numele
constructorului (ducele de Sessa) şi al celui care îl modernizase
(bancherul Juan de Larrand), Giuseppe Lechi devenise noul său
stăpân şi totodată cel al oraşului.
Rita îi vorbea mamei de locul acela, pe care-l ştia bine, căci
muncea acolo în fiecare săptămână. În odăile de la parter se în-
grămădea prada rezultată din jafuri. În fiecare zi veneau căruţe
burduşite cu tot felul de lucruri – plăpumi, mobilă, şunci, obiec-
te de valoare – pe care soldaţii le înghesuiau ca într-o prăvălie.

73
Periodic, generalul tiran trecea pe acolo şi dădea ordine scurte:
asta se trimite la Paris, asta la anumiţi generali cărora le era
îndatorat, asta rămâne aici. Pentru el sau pentru a-i face plăcere
capricioasei sale amante, care avea darul de a se plictisi repede.
Uneori, printre obiectele prăduite se aflau cearşafuri, draperii,
feţe de masă şi alte ţesături care aveau nevoie să fie spălate îna-
inte de a ajunge la următorul destinatar, astfel că Rita Neu se
făcea utilă în casa aceea de nebuni şi despoţi.
Rita se deprinsese să se prefacă nepăsătoare la cele ce se petre-
ceau acolo, de parcă totul ar fi fost ceva obişnuit, şi nici nu se
gândea de unde veneau splendorile acelea. Ea spăla, primea pen-
tru asta un salariu generos şi pleca fără a ridica privirile din pă-
mânt, ca să nu vadă ce nu era cazul.
La etaj Lechi îşi instalase biroul şi primea un alai nesfârşit de
persoane care veneau să ceară favoruri sau să dea raportul. Ve-
neau multe mame sau neveste ale condamnaţilor la moarte ca să
implore o amnistie, cu orice preţ. Dar alteori era vorba de pro-
bleme mărunte, de pildă ca atunci când căpitanul general, don
José Manuel de Ezpeleta, venea să se plângă de starea proastă a
Ramblei:
— Balustrada cade bucăţi-bucăţi, excelenţă. Ieri s-a prăbuşit
un pinaclu peste căţeaua unei trecătoare şi a storcit-o. Ca să nu
mai zic de copaci, excelenţă.
Lechi întreba ce era cu copacii, zicându-şi că era absurd ca
starea acestei artere să depindă de autoritatea militară, şi nu de
administraţia municipală, mai specializată în astfel de mărunţişuri,
însă Ezpeleta îşi pregătise bine discursul:
— Grădinarul de serviciu spune că sunt pe moarte, excelenţă.
Vina o poartă umezeala din aer şi uscăciunea din pământ, aşa
zice. Plopii negri nu sunt potriviţi pentru clima de aici şi a fost
o mare prostie să fie plantaţi, chiar dacă a fost ideea marchizului
de Mina, care, cu respect vă spun, nu se pricepea defel. Propune
să fie înlocuiţi cu alte specii. Cea mai potrivită ar fi salcâmul.
Asta după ce se rezolvă problema balustradei, excelenţă…
Lui Lechi nu-i ardea de reurbanizarea Ramblei şi nici de cău-
tatul salcâmilor. Chiar era mirat că Ezpeleta, căruia el şi subal-
ternii săi îi făcuseră viaţa imposibilă încă de când venise, era

74
preocupat de nişte copaci ofiliţi. L-a concediat cu o promisiune
vagă ca să scape de el, căci era absurd să mai piardă timpul cu
unul care în doar câteva ore n-avea să mai îndeplinească nici un
rol. Doar scrisese cu mâna lui ordinul de destituire şi arestare.
Însă răul cel mare de la numărul 28 de pe strada Ample era
stăpâna casei. Madame La Ruga era dintre puţinele femei care par
exact ceea ce sunt. Ajungea să-i vezi decolteul exagerat, aluniţa
falsă de pe bărbie şi neruşinarea cu care le vorbea ofiţerilor ca să
nu mai ai nici o îndoială asupra trecutului ei. Când venise la
Barcelona, îşi păstra încă frumuseţea exuberantă care o adusese
atât de sus, deşi dantura începea s-o lase, părul să-i încărunţească,
iar pielea, tratată din belşug cu cosmeticale, să-i fie semănată cu
pete maronii. Compensa aceste semne de neoprit ale timpului
cu o cochetărie sporită, drept care puteai ghici ce avea să fie
peste nişte ani: o babă jalnică ce voia s-o facă pe fetiţa de cinci-
sprezece ani.
În anii petrecuţi la Barcelona, care au fost cei mai buni ani
ai ei, în afară de frumoasă, inteligentă şi curvă, Madame La Ruga
a fost şi foarte poruncitoare, un fel de versiune feminină a gene-
ralului Lechi. Nimic n-o făcea mai fericită decât să vadă cum
toţi se dădeau de ceasul morţii ca să-i îndeplinească ordinele.
Serviciul casei cuprindea peste cincizeci de slujitori pe care-i chi-
nuia din zori şi până-n noapte. Ca să o vadă ocupată şi să-şi poată
vedea de propriile despotisme, Lechi îi dăruia întruna servitori
noi. Până şi un negru furat de pe o corabie marocană care acos-
tase în port cu o duzină de sclavi ce urmau să fie dăruiţi beiului
din Tunis. Capriciul aproape că provocase un conflict diplomatic,
pe care Lechi l-a rezolvat, ca de obicei, prin forţă, ameninţându-l
pe căpitanului corabiei cu carcera din Cetăţuie.
Alt capriciu al lui Madame La Ruga a fost Rita Neu, pe care
a convocat-o de cum aflase de existenţa ei la banchetul din casa
lui Duhesme.
— Cu oraşul asediat n-am cum trimite rufele la spălat la Paris,
e o nenorocire! Cine-o să-mi spele rochiile fără să le strice? Te
crezi în stare?
— Sigur că da, madame, a răspuns Rita calm.

75
 Siguranţa asta i-a fost pe plac femeii obişnuite să vieţuiască
printre incertitudini insuportabile. Aşa că Rita i-a plăcut de la
bun început, nu s-a oprit să vadă că era cu aproape douăzeci de
ani mai tânără decât ea şi că vorbea cu un aplomb şi o francheţe
identice cu ale sale. Şi-a mai zis şi că, dacă şi-ar fi propus, fata
asta ar fi putut să-i facă concurenţă, îi trebuia doar un pic de
machiaj, ceva cochetărie şi ambiţia necesară. Apoi a constatat că
burta îi creştea săptămână de săptămână şi s-a liniştit: tot ea era
cea mai tare, nu mai era nimeni ca ea, deşi Rita Neu avea stofă
şi îi plăcea. Dar aşa hotărâse ea.
Madame La Ruga, care n-avea nici cea mai mică intenţie să-şi
amintească cum fusese botezată şi cu atât mai puţin ce vârstă
avea, îşi schimba rochiile cel puţin de patru ori pe zi. O modistă
de la Paris lucra exclusiv pentru ea şi în fiecare lună operele ei
traversau Franţa, păzite de un detaşament de infanterie şi cavale-
rie, pentru a ajunge în dulapurile ei care dădeau pe afară. Asta
dacă alaiul nu cădea în mâinile bandiţilor, puşcaşilor catalani
sau haiducilor, cum se întâmplase nu o dată, făcând-o să bles-
teme cuprinsă de furie că prin Manresa, Hostalrich, Molins de
Rei sau prin alt colţ din ţara asta de barbari nişte ţărănci negri-
cioase i-ar putea purta splendorile franţuzeşti. Îi venea să plângă
doar când se gândea.
Ca să spele o rochie, Rita Neu avea nevoie de cel puţin două
zile de muncă. Nu era vorba doar de metrii de ţesături diferite
care trebuiau puse la muiat separat, ci şi de adevărata simfonie
de cute, volane şi borduri. Pentru ca Rita să se poată desfăşura
în voie, italianca îi rezervase fosta cusătorie a casei, o odaie mică
lipită de biroul lui Giuseppe Lechi.
Aşa cum alte femei se distrează ascultând ce li se citeşte sau
trecând peste toate rugăciunile rozariului, Rita Neu îşi petrecea
lungile ceasuri de cusut auzind ce se întâmpla în biroul stăpânului
oraşului. A aflat astfel că în aceeaşi dimineaţă Lechi trimisese la
spânzurătoare un toboşar italian care atacase fără motiv cu sabia
doi prăvăliaşi catalani şi un ofiţer spaniol care ucisese un soldat
francez. A aflat şi mai devreme decât oricine despre repunerea în
funcţiune a fabricii de pâine de categoria a doua (care se mânca
în majoritatea căminelor, inclusiv în al ei) şi care costa exorbi-

76
tanta sumă de douăsprezece monede. Că se construia un spital
pentru răniţi în garnizoana de la Atarazanas, pe Rambla; că şase
judecători şi trei grefieri tocmai îşi luaseră în primire posturile;
că nimeni nu avea voie să circule pe stradă dacă purta mantie,
pelerină sau baston dacă nu voia să fie arestat şi judecat sub acu-
zaţia de conspirator sau asasin de o comisie militară; că de-acum
gărzile puteau băga la închisoare pe oricine ar fi mers călare pe
stradă sau măcar să-l taxeze cu o amendă de şase peso pe care o
băgau în propriul buzunar; că la biserica Sfântului Francisc din
Assisi avea să se celebreze un tedeum în semn de recunoştinţă
pentru victoriile lui Napoleon şi intrarea sa triumfală într-un loc
de care nu-şi mai amintea. Toate astea şi multe altele de care uita
le-a aflat Rita doar trăgând cu urechea la discuţiile din birou.
— Da’ francezii nu-s oare atei? Adică cum, întâi îi gonesc pe
preoţi din biserici şi pe urmă se duc la slujbă? se mira Maria.
Rita ridica din umeri, pentru că nu-i păsa dacă francezii se
duceau la slujbă sau dacă-i lua dracu’, mult mai mult îi plăcea
să-i descrie maică-sii rochiile lui Madame La Ruga.
Într-o zi în care monta nişte mâneci din catifea albastră pe
un corsaj de mătase, Rita a zărit o persoană cunoscută care tre-
cea prin faţa uşii întredeschise. L-a recunoscut pe comisarul de
poliţie care-i întrebase de îngerul ei pe călugării de la Spitalul
Santa Cruz şi a trecut-o un fior de panică. Era directorul de po-
liţie Casanova, în uniformă, grosolan, dar servil, gata de orice şi
aducând veşti rele:
— Am prins de ştire că în oraş au intrat arme şi praf de puşcă,
excelenţă, credem că se organizează o conspiraţie şi că preoţii o
sprijină. Vă cer permisiunea să le adăpostesc în garnizoane pe
nevestele ofiţerilor cu tot cu bunurile lor.
— O conspiraţie? Şi cine sunt conspiratorii?
— Îi căutăm, excelenţă.
— Dar nu i-aţi descoperit.
— Avem oarece indicii, încă mai cercet…
— Pe scurt: habar n-aveţi unde se află.
Ar fi fost tare amuzant să i se spună lui Lechi şi mâinii sale
drepte că doar trecând strada, la numărul 35, în spatele marilor
ferestre ale palatului exilatului José Francisco Murnau, se găsea

77
un salon cu şemineu unde se adunau capii conspiraţiei. Şi că în
chiar clipa aceea erau acolo cu toţii, visând cu ochii deschişi la
curajul şi idealismul lor – Joaquim Pou, Joan Gallifa, Salvador
Aulet, Joan Massana, Josep Navarro şi alţii, aceiaşi care peste
câteva săptămâni aveau să fie executaţi pe esplanada Cetăţuiei în
virtutea unei sentinţe redactate în franceză şi pe căprării: clericii
la eşafod, ceilalţi la spânzurătoare. Dar să nu-i executăm încă şi
să revenim la conversaţia pe care am lăsat-o la jumătate.
— Cercetările durează, e nevoie de timp, excelenţă, îmi cer
scuze.
— Nu de scuze am eu nevoie.
— Sper să vă aduc noutăţi în curând…
Tăcerea furioasă a celor doi a fost ruptă de admonestarea lui
Lechi:
— Asta sper şi eu, Casanova. Nu te-am numit ca să-ţi pierzi
timpul scuzându-te. Găseşte mai bine ceva. Ce ştii de hoţul căr-
ţii interzise pe care mi-ai jurat c-o să pui mâna? Nici pe ăsta nu
l-ai găsit?
— Încă nu, domnule general. Dar sunt pe urmele lui, iar în
cazul acesta cred că sunt foarte aproape.
Rita Neu a tresărit, neştiind să facă deosebirea între lăudăroşe-
niile lui Casanova şi adevăr. Şi-a zis că îngerul ei reuşise până la
urmă să-i restituie cartea proprietarului. Şi că trebuia să-şi pre-
vină fratele că autorităţile prinseseră de veste de activităţile sale.
Povestea cu praful de puşcă era adevărată, la fel cu armele, doar
ea însăşi le ascunsese sub pat trei nopţi la rând, până când veni-
seră prietenii lui José să le ducă la catedrală, unde preoţii le pă-
zeau cu străşnicie.
Dincolo, discuţia livrescă nu se terminase:
— Am de gând să-i ofer cărţile astea lui Napoleon, ca dar
personal. După cum ştii, împăratul nostru e un mare cititor şi
sunt convins că vor fi pe placul său. Dar (şi aici Lechi şi-a îngro-
şat vocea) pentru asta trebuie să am toată colecţia. Sper să nu mă
dezamăgeşti.
— Am să încerc, domnule.
— Nu e de-ajuns, având în vedere cu cât eşti plătit.
— Înţeleg, domnule.

78
 — Altceva nu ştii să spui?
— Nu ştiu ce-aş putea să…
— Ajunge! Afară!
Lechi vorbise din ce în ce mai tare, iar ultimele cuvinte le
răcnise stând în picioare în spatele biroului, de parcă s-ar fi aflat
pe un câmp de luptă. Şeful poliţiei a priceput că era cazul să
plece şi să închidă uşa după el, ca să nu arunce cumva generalul
cu ceva după el şi să-l rănească. Pe coridor, Casanova a zăbovit
o clipă în faţa uşii, nebănuind cât de atentă era spălătoreasa, a
scos o batistă albă şi foarte murdară din buzunarul cazacii, şi-a
şters sudoarea de pe fruntea unsuroasă şi a închis o clipă ochii.
A pufnit, şi-a reluat ţinuta şi a pornit să înfrunte lumea cu aro-
ganţa lui obişnuită.
Între timp, Lechi căuta să-şi descarce furia. A trântit un pumn
în masă, s-a lăsat în fotoliu şi a slobozit un răcnet:
— Péreeeez!
Rita Neu a auzit nişte paşi care se grăbeau pe coridor şi prin
faţa ei a trecut un tinerel de vreo douăzeci de ani, ducând tot ce
trebuie pentru scris. Încă înainte de a da ochii cu Lechi adoptase
o atitudine servilă, plină de umilinţă. Era îmbrăcat după moda
franţuzească, cu cizme, pantaloni până la genunchi, purta favo-
riţi şi o mustaţă deasă. Ţinută de filfizon, aşa li se spunea celor
care se afişau astfel.
— Bună ziua, excelenţă!
— Bine, bine, lasă. Ce ştii despre cărţi?
— Păi, atât cât trebuie, excelenţă.
— Dar despre neguţătorii de cărţi?
— Ceva mai mult. Îşi fac afacerile la Arcos de los Encantes
Viejos, unde se scot la licitaţie vechiturile. Vizavi de Lonja. Sunt
nişte şarlatani.
— Vreau să te duci acolo şi să faci nişte săpături. Dar fii
atent, Pérez, trebuie să fii discret.
— Da, domnule. Şi ce trebuie să caut?
— O carte care nu există.
— Domnule?
— Notează titlul.

79
 — Da, domnule, vă ascult (Rita parcă-l vedea aplecându-se
peste măsuţa de scris, cu pana în mână).
— Me-muars-secre-du-na-fam-pu-blic, a silabisit Lechi.
— Am înţeles, domnule, am să răscolesc cerul şi pământul.
— Aştept să-mi raportezi, Pérez.
— Domnule…
— Da, Pérez.
— Dacă-mi permiteţi… Numele meu e compus: Pérez de
León. Dacă aţi avea amabilitatea să-mi spuneţi aşa…
— Pérez de León? E un singur nume?
— Da, domnule.
— Şi nu mai e unul?
— Nu, domnule, sunt copil din flori.
— Cu atât mai bine. Dar nu cred c-o să ţin minte.
— Dar nu-i greu, domnule, vă gândiţi la felina cu acelaşi
nume.
— Pérez e mai uşor.
— Da, domnule, însă numele meu este…
— Ajunge, Pérez, ajunge! Mă ameţeşti cu prostiile astea, gata,
du-te!
După plecarea secretarului cu tot cu uneltele de scris, Lechi
a mai slobozit un răcnet:
— Ruuuuuugaaaaaa!
De undeva de la etaj s-a auzit glasul piţigăiat al amantei:
— Da, choux-choux.
Apoi femeia a coborât legănându-se şi ţăcănind cu tocurile
pe scări. S-a oprit în uşa biroului şi a întrebat cântat, ca la teatru:
— Ce e, chéri?
Uşa s-a închis cu cheia. Rita Neu a suspinat. Erau lucruri pe
care prefera să nu le audă, iar după lunile petrecute în casa aceea
le ghicea înainte de a avea loc. S-au auzit nişte bufnituri, nişte
lucruri trântite, după care tropăiturile ritmate bine cunoscute,
însoţite de mormăielile lui şi de vorbele în franceză şi italiană ale
ei, căci stăpâna casei obişnuia să copuleze poliglot. Zbuciumul
dacă a ţinut un minut, s-a făcut linişte, pesemne că şi-au rearan-
jat ţinuta şi şi-au dat un sărut, poate că ea i-a şoptit la ureche
„Acum te-ai mai liniştit, choux-choux?“, în vreme ce Rita îşi zicea

80
că pentru a scoate petele fluidelor corporale mai dense erau po-
trivite apa acră şi sarea de plumb şi că avea nevoie de mai mult
acid carbonic, care se terminase de trei zile, şi că nu era chip ca
omul ăla să facă lucrurile cum trebuie.
Când Madame La Ruga a ieşit din biroul lui Lechi deja cu
numele Ritei pe buze şi cu mâna pe pata dintotdeauna, a dat nas
în nas cu generalul Saint-Cyr, care a măsurat-o de sus până jos,
oprindu-se la detaliile mai interesante şi aruncându-i un zâmbet
pişicher:
— Văd că nici nu puteam găsi un moment mai potrivit pen-
tru a aduce veşti bune!
Madame La Ruga a înclinat graţios capul şi i-a întors zâmbe-
tul. Înainte de a bate la uşa biroului, Laurent Gouvion Saint-Cyr
a avut timp să se întrebe dacă serviciile doamnei atât de euforice
erau incluse printre facilităţile somptuosului palat. Planul său
era să ia cât mai curând locul lui Lechi, pe care înşişi superiorii
săi îl considerau nedemn, şi spera să-i comunice la momentul
potrivit italiencei că era preferabil să rămână în oraş decât să-şi
urmeze amantul.
S-a auzit un „intră“, Gouvion a lepădat aceste gânduri şi a
deschis uşa, salutând milităreşte şi anunţând:
— Ieri a murit generalul Teodoro Reding la Tarragona, ca
urmare a rănilor pe care i le-am făcut chiar eu acum două luni.
Am venit să bem pentru asta.
— Neapărat, a spus Lechi, poruncind să se aducă şampania
rezervată marilor victorii, motiv pentru care şi rămăsese neatinsă.
Pentru ce închinăm, generale?
— Pentru victoria celor mari, a spus Saint-Cyr, privindu-l în
ochi.
Lechi a băut cu plăcere, nebănuind nici o intenţie ascunsă
din partea celui pe care-l considera prieten. Saint-Cyr aşijderea,
nebănuind că nu bea în sănătatea sa, ci în cea a celui care avea
să vină în locul său: Augereau.
Deşi Saint-Cyr avea să-şi vadă visele împlinite, însă pentru
puţin timp. Căci cel mai tactician dintre generalii francezi, prin-
tre meritele căruia se număra deblocarea Barcelonei după ce
rupsese apărarea spaniolă, a fost destituit trei luni mai târziu,

81
pentru că refuzase să atace simultan Tortosa, Tarragona şi Gi-
rona, pretinzând că aşa ceva ar fi fost aberant. A fost arestat, apoi
eliberat, s-a retras la casa lui, a fost acuzat ca dezertor şi chinuit
preţ de optsprezece luni interminabile cu tot felul de anchete, în
cele din urmă absolvit. Procesul cel îndelungat l-a ajutat să uite
definitiv Barcelona şi tot ce-i văzuseră ochii acolo, inclusiv pe
Madame La Ruga.
Cam astfel de întâmplări îi povestea Rita Neu maică-sii în
timp ce jarul se răcea în noaptea neagră şi plină de ameninţări.
Tot râzând de păţaniile militarilor au mai uitat de frica ce le lua
somnul. Asta până au auzit un zgomot în tavan şi au tresărit,
căci acolo era José Neu, poate beat, dar poate foarte treaz, care
lua parte la rebeliunea poporului.
Au rămas tăcute ca două pisici la pândă. Nu s-a mai auzit ni-
mic o vreme, doar bătăile propriilor inimi, dar deodată în noap-
tea cea neagră a răsunat un duet de voci bărbăteşti care cânta un
cântec. José şi un amic revoluţionar intonau un cuplet care era
un adevărat paşaport pentru infern:

Malaparte és un dimoni
Es menester fer-li creu,
És banyut com una cabra,
És pelut de cap a peus.
Si li afaitéssim les barbes
En sortiríem triomfants.
De la sang de Malaparte
Nos en rentarem les mans.1

Într-adevăr, nici nu apucaseră să repete refrenul, când s-au

auzit împuşcături care păreau să vină din toate părţile. S-a auzit
un strigăt, altul, cineva s-a rostogolit pe acoperiş. Maria şi-a
înăbuşit un ţipăt şi şi-a acoperit gura. Tatăl beteag s-a trezit din
letargie şi a şchiopătat până la geam, l-a deschis, a tras o înjură-

1 Malaparte e un diavol / trebuie să-i facem cruce / e cornut precum

o capră / e păros precum un demon / dacă-i radem barba / vom învinge. /
Cu sângele lui Malaparte / ne vom spăla mâinile (în catalană, în original).

82
tură şi s-a prăbuşit înainte s-o termine. Rita a fugit la el, dar era
prea târziu. Tatăl ei era rănit mortal şi strada pustie era luminată
de focuri de armă. A apucat să vadă un francez căzut la pământ
un pic mai încolo, l-a crezut mort. De la catedrală se auzeau
împuşcături şi strigăte sălbatice. Până să închidă fereastra la loc,
un corp omenesc s-a prăbuşit cu zgomot mare de pe acoperiş
direct în mijlocul străzii, cu maţele pe afară, ochii deschişi şi un
zâmbet batjocoritor desenat pe buze. Era fratele ei, José Neu, de
douăzeci şi doi de ani, patriot, idealist, conspirator şi, de zece
secunde, mort.
Şi, pentru că nu putea fi altfel, în clipa aceea, de supărare, pe
Rita Neu au apucat-o durerile facerii.
 decret

Art. III: În caz de revoltă populară, orice casă în care a fost

ucis un francez sau un funcţionar al administraţiilor acestui
oraş, orice casă din care s-a aruncat cu pietre, s-a tras sau în
care s-a ţinut vreo adunare conspirativă va fi jefuită. Iar
dacă proprietarii au avut cunoştinţă de astfel de lucruri şi
nu au anunţat Guvernul, casele acelea vor fi dărâmate.

guillermo filiberto duhesme,

mare ofiţer al Legiunii de Onoare,
general de divizie,
comandant al Provinciei Catalonia

Barcelona, 22 mai 1809

 În dimineaţa care a precedat marea conspiraţie, nevestele ofi-
ţerilor au fost mutate, cu tot cu bunurile lor, în Cetăţuie. Stra-
da Ample a fost martora unei elegante procesiuni de cucoane
speriate, resemnate sau supărate de acest deranj. Porţile fortu-
rilor au fost apoi ferecate şi păzite, gărzile au fost puse să pă-
zească şi taluzurile, şi crenelurile. Era interzisă circulaţia pe străzi,
două tunuri apăruseră în faţa palatului March, pe Rambla, încăr-
cate şi gata de tragere. Căci te puteai aştepta la orice de la cata-
lanii cei căpoşi, care opuneau rezistenţă mai abitir decât oricare
dintre popoarele pe care le cuceriseră francezii.
Madame La Ruga nu se avea bine cu nevestele ofiţerimii. Le
suporta doar dacă n-avea încotro, adică la evenimentele oficiale,
unde se bucura de privirile bărbaţilor aţintite spre decolteul ei şi
de plictisitoarele legitime care crăpau de furie, dar nu suporta să
petreacă alături de ele nici măcar un minut de captivitate. O
captivitate preventivă, fireşte, dar tot captivitate, la urma urmei.
De aceea, noaptea marii conspiraţii şi-a petrecut-o în castelul
Montjuïc păzită de patru veliţi din Garda Regală Italiană, bata-
lionul vânătorilor de munte, care o mâncau din priviri. Din foişor
a văzut oraşul care ardea, s-a întrebat de o mie de ori de dragul
cui stătea ea într-un loc atât de oribil, iar înainte să răsară soarele
avea deja planul făcut ca să fugă, pentru care avea nevoie să-i
păcălească pe soldaţii care o păzeau. Singura ei problemă erau
lucrurile care burduşeau şaptesprezece cufere mari şi care i-ar fi
făcut evadarea dificilă şi indiscretă.
La şase dimineaţa, gătită ca pentru o cină de gală, Madame
La Ruga, cei patru italieni şi opt căruţe încărcate coborau muntele

85
Montjuïc spre port. Acolo a dat tot felul de explicaţii, adevărate
sau false, în mai multe limbi, cerând să se îmbarce pe o corabie
sub pavilion englez. A reuşit, aşa cum prevăzuse, căci nici un
bărbat nu rezista farmecelor ei autumnale şi pentru că nu se uita
la bani când era vorba de scopurile ei.
Un grup de marinari englezi au încărcat cuferele, în timp ce
ea-şi lua drăgăstos rămas-bun de la veliţii italieni, declarându-le
că hotărâse să treacă de partea inamicului. Apoi s-a îmbarcat şi
a privit fericită ţărmul catalan care rămânea în urmă. A simţit o
împunsătură în inimă gândindu-se la Giuseppe Lechi, la ce-avea
să facă fără ea în clipele de nervozitate şi la cum avea să le spună
trufaşilor săi ofiţeri că fusese părăsit de curvuliţa sa oficială şi
cum avea să-şi ducă el zilele fără cineva care să-i încălzească pi-
cioarele în pat. Căci cuceritorul Napolelui şi Barcelonei avea
picioarele reci ca gheaţa şi nu putea adormi dacă nu i se încăl-
zeau cât de cât. S-a consolat însă la gândul că era preferabil să
plece decât să fie repudiată, căci asta s-ar fi întâmplat mai devre-
me sau mai târziu dacă ar fi rămas cu el.
Numai că era luna mai, iar în mai prin acest colţ de lume cad
din cer fabuloase cantităţi de apă. Iar o trombă de apă a început
să cadă atât de repede şi cu atâta virulenţă, încât căpitanul a dat
ordinul de întoarcere. Vântul sufla atât de puternic, că nu vedeai
nimic la jumătate de metru. Vasul a revenit în portul Barcelonei,
căpitanul a spus că aşteptau să se îndrepte vremea, numai că în
timpul acesta pasagera a fost scoasă din cabină şi debarcată, sub
pretextul că aşa sunau ordinele primite de la autorităţi. Căpitanul
şi-a cerut scuze – vezi Doamne, aste erau condiţiile impuse de
război –, dar tot a confiscat cele şaptesprezece cufere şi nu i-a dat
femeii nici măcar o trăsură care să o ducă acasă.
Cuferele erau burduşite cu obiecte de valoare jefuite de Lechi,
pe care La Ruga avea de gând să le valorifice odată ajunsă la des-
tinaţie, oricare ar fi fost aceasta, sperând să reziste astfel până la
apariţia următorului bogătan din viaţa ei, probabil şi ultimul.

Dintre toţi bărbaţii care şi-ar fi dat o mână pentru un ceas

petrecut între picioarele ei, Madame La Ruga numai la tânărul

86
secretar al lui Giuseppe Lechi nu s-a gândit. Nici nu ştia că
există până în seara când a intrat la ea în cameră – fără să bată
la uşă – ca să-i spună că-i recuperase o parte din bunuri. Şi că
amantul ei urma să plece a doua zi în zori, împreună cu gene-
ralul Saint-Cyr şi cu câteva mii de prizonieri, în Franţa.
— Un drum fără întoarcere, a adăugat cu o sclipire de ambi-
ţie în ochi. Dar el încă nu ştie asta.
Madame La Ruga s-a uitat atent la tinerelul acesta pe care era
limpede că-l judecase în mod superficial. Expresia lui te ducea
cu gândul la o pasăre închisă în colivie, dar n-arăta rău deloc,
avea umeri laţi, bărbia proeminentă şi un păr negru şi cârlionţat
care i-l amintea pe Murat. Ca să-l ia în serios îi lipseau douăzeci
de centimetri şi vreo zece ani. Timpul putea şterge cel de-al doi-
lea defect, dar cu înălţimea nu era nimic de făcut. Mare păcat,
şi-a zis femeia, care nu putea suferi bărbaţii care o priveau de jos.
O chestiune de cochetărie, în fond, pentru că era convinsă că o
privire de sus îi era mult mai favorabilă.
— Câţi ani ziceai că ai dumneata?
— Chiar nu vreţi să ştiţi unde vă sunt lucrurile şi ce vreau în
schimbul lor?
— Dacă insişti… a spus ea cu abilitatea ei specială de a mima
indiferenţa înaintea bărbaţilor pe care-i mânuia ca pe pe ma-
rionete.
Numai că acum avea de-a face cu un inamic care o egala în
viclenie.
— Nu insist defel, seară bună, a rostit junele, închizând uşa
după el.
Madame La Ruga a judecat situaţia: dacă mergea după el,
s-ar fi aflat; dacă nu, trebuia să găsească ceva de făcut până ce
omul avea să se întoarcă. Căci dacă învăţase ceva la viaţa ei era
că, oricât de departe s-ar fi dus, un bărbat se întoarce, negreşit.
Până una-alta, avea să-şi ia rămas-bun cum se cuvine de la
Lechi, cel care-i ocupase ultimii ani, de când îl cunoscuse la Mi-
lano, pe când era amanta lui Murat. O sedusese dovedindu-i că
putea să-l influenţeze până şi pe Napoleon. Şi o făcuse, învrăj-
bindu-l pe împărat cu cumnatul său Murat, care îl acuza că se
ocupa doar de amanta lui în timp ce micuţa Carolina Bonaparte

87
se ofilea de tristeţe sub privirile tuturor. Astfel că, la mijlocul
celei de-a doua campanii din Italia, Napoleon îi poruncise lui
Murat să scape fără întârziere de La Ruga. O victorie strategică
în toată regula. Iar acum îi era recunoscătoare că nu se arătase
supărat de tentativa recentă de evadare. Mai presus de orice,
Lechi era un strateg şi un om practic: ştia că nu-i era dator şi nu
putea exercita anumite drepturi asupra ei. Cel care nu cere ni-
mic nici nu datorează nimic.
Madame La Ruga era mare iubitoare de finaluri dramatice.
Astfel că s-a gătit atent pentru ultima întâlnire, renunţând la
lenjeria intimă şi alegând o rochie care se deschidea în faţă. Şi-a
parfumat decolteul, pubisul şi anusul, a cerut la bucătărie o ca-
rafă cu cremă de ou şi vanilie şi s-a înfiinţat la biroul în care
Lechi îşi punea în ordine afacerile. A încuiat uşa cu cheia, s-a
răsturnat pe masă, şi-a desfăcut rochia şi şi-a turnat crema pe
sâni şi pe vagin.
Pentru un timp, cei doi au dat uitării totul. Trădări, evadări,
perioade bune sau rele, englezi, catalani, secretari vicleni, poli-
ţişti corupţi, chiar şi pe fraţii Bonaparte, cu bătăliile lor menite
a domina biată ţară asta şicanându-se reciproc. Cât a durat cre-
ma, biroul a fost scena unui festin nemăsurat prin care au ce-
lebrat marele noroc de a fi în viaţă, de a-şi aminti toate plăcerile
şi de a se bucura şi acum. Mai târziu, răsuflând satisfăcuţi de
scena care fusese la înălţimea propriei lor istorii, s-au întors la
treburile lor, însuşindu-şi cuvintele pe care le rostise Murat după
ce lansase cea mai mare şarjă de cavalerie din istorie: „Domnule,
bătălia s-a terminat din lipsă de combatanţi“.

Néstor Pérez de León a căutat şi el oarece motive de distrac-

ţie în seara aceea, însă departe de biroul lui Lechi. Mai concret,
sub arcadele târgului de vechituri, unde obişnuiau să vină şi ne-
gustorii de cărţi. Nu venea pentru prima dată acolo, începea să
cunoască anumite figuri. Nu doar cele ale vânzătorilor, ci şi ale
clienţilor, mai ales ale celor fideli, dependenţi de o plăcere de
neînlocuit.

88
 Prima dată venise acolo în calitate de secretar al lui Lechi.
Întrebase de cartea pe care o căuta acesta şi fusese mirat de igno-
ranţa librarilor, care n-auziseră de ea şi n-o văzuseră nicicând.
Luase la întrebări vreo şase dintre ei, fără nici un rezultat. Până
dăduse de unul mai şcolit, care după ce-l rugase să repete titlul
şi stătuse un pic pe gânduri, îi spusese: „Dumneata cauţi o fan-
tomă, domnule. O asemenea carte nu a fost niciodată scoasă la
vânzare. Iar dacă ar exista şi mi-ar pica în mâini, jur că n-aş
arăta-o într-un loc ca acesta“.
Pérez de León ceruse explicaţii suplimentare şi le primise.
Omul era doct ca un adevărat librar şi i-a vorbit de Londra, de
regele Franţei, de un şantaj, de favorita regelui, până şi de Beau-
marchais, al cărui rol nu fusese deloc minor. Totul cu glas scăzut
şi repede. Şi aşa a început Néstor Pérez de León să fie interesat
de cărţi. Mult mai târziu, a fost chiar convins că la târgul acela
se născuse în el un adevărat bibliofil. Numai că neguţătorii de
cărţi îl vedeau cu totul altfel: ca pe un iubitor de ciudăţenii, de
lucruri scumpe sau unice. Ca pe un vânător de piese rare şi
ostentative, pe care adevăraţii iubitori de cărţi îi tratează fără pic
de respect şi-i numesc „bibliofagi“. Oricum, cert este că acolo a
început să simtă o foame pe care n-o mai simţise.
Plimbându-şi Pérez pentru a doua oară cârlionţii pe sub ar-
cadele medievale ale târgului, avuseseră de-acum loc nişte schim-
bări însemnate; principala schimbare a izvorât din discuţia cu
Şeful poliţiei, Ramón Casanova, pe care-l întâlnise la o prosti-
tuată poreclită „Madrilena“ şi care avea o cameră aproape curată
pe strada Regomir. Casanova ieşea, el dădea să intre, iar pe cu-
loarul strâmt nu era loc de fasoane.
— Eraţi la lucru, întrebase Pérez politicos.
— Aş minţi dacă aş spune că da.
— Vă apreciez încrederea. Vă voi răsplăti cu aceeaşi discreţie.
— Aşijderea, zâmbise Casanova. Apropo, vă admir gustul,
nu există un pat mai bun în tot oraşul.
Casanova avea de două ori vârsta tânărului Pérez de León,
drept care a fost destul de uimit să-i audă răspunsul:
— Sunt perfect de acord; şi nu numai în ce priveşte patul.

89
 Şeful poliţiei a ridicat din sprâncene şi l-a privit de sus (nu
intenţionat, ci din cauza staturii) înainte de a vorbi:
— A, avântul tinereţii! Câtă capacitate de iubire irosită!
Pérez a cumpănit şansele de succes şi şi-a zis că locul era
tocmai potrivit pentru a da curs unor planuri pe care le rumega
de câteva zile:
— Cu permisiunea voastră, aş dori să vă pot sluji.
— În ce calitate?
— Vedeţi dumneavoastră, în munca mea am cunoştinţă de
diverse indiscreţii…
— Înţeleg. La obiect, că e târziu.
— Am auzit că adunaţi oameni pentru o echipă specială, un
corp care să se ocupe de chestiuni delicate. Persoane dispuse să
asculte şi să privească cu discreţie şi să dea seamă.
— Li se zice spioni, a lămurit Casanova.
— Deci, mă consider în stare să fac parte din acest corp, cu
tot respectul.
Casanova a ridicat iar din sprâncene. Fără doar şi poate, sea-
ra aceasta era plină de surprize plăcute.
— Şi, dacă-mi permiteţi, pentru început v-aş putea ajuta în-
tr-o chestiune dintre cele mai urgente.
— La ce chestiune te referi, tinere? a spus el neîncrezător.
— La cartea pe care excelenţa sa Giuseppe Lechi vrea s-o
recupereze cât mai repede, a zâmbit el moale. Am senzaţia că n-a
prea avut succes căutarea acelui dezertor italian cu nume curios.
Scuze că aud uneori ce nu trebuie să aud…
— Nu, nu, dimpotrivă. Exact asta caut eu, oameni care să
asculte, să vadă şi să afle ce nu trebuie. Deşi, recunosc, nu m-am
gândit niciodată că dumneata…
Exact atunci Madrilena a apărut în pragul uşii. Dând cu ochii
de Pérez de León, pe chip i s-a aşternut o expresie de panică. Ca-
sanova a observat scena şi a ridicat din nou din sprâncene, dar
de data asta admirativ:
— Am să te ţin minte, domnule. În ciuda tinereţii dumitale…
Era gata să adauge „şi a staturii scunde“, dar nu i s-a părut
relevant. În fond, istoria a dovedit că există destui oameni scunzi
şi mari ticăloşi. Aşa că s-au despărţit după ce Pérez a promis că

90
va fi discret şi îi va da informaţii pe acelaşi culoar după douăzeci
de zile. După care el a intrat, iar Casanova a coborât scările, cră-
pând de invidie şi de curiozitate.
Trecuseră de atunci optsprezece zile şi Pérez de León nu fă-
cuse nimic şi nu descoperise cartea pe care o căuta. Dar asta nu-l
deranja defel, căci tocmai aflase de la Casanova că Lechi urma să
fie defenestrat, deci povestea cu cartea nu mai era de interes.
Acum important era să se asigure că noul guvernator, acel Pierre
Francois Augereau, duce de Castiglione, care venea aureolat de
nobleţe şi doritor să se facă plăcut, n-avea să-i taie şi lui capul.
Iar ceea ce făcea spionul amator sub arcadele târgului de ve-
chituri n-avea nici o legătură cu Lechi sau cu Casanova, ci doar
cu el însuşi. Reuşise să noteze titlurile, autorii şi anii de apariţie
ai cărţilor din lădiţa căptuşită cu catifea verde, drept care, cu lista
în mână, se ducea la librarul cel cult pentru evaluare. Constatase
că cele mai multe erau în franceză, dar mai erau şi în engleză sau
spaniolă. Aflase şi despre librar anumite lucruri: că se numea
Francisco Codolosa, că-şi avea prăvălia la intersecţia dintre stra-
da care cobora de la închisoare şi strada Freneria, că învăţase
meseria de la tatăl său şi că era librarul cel mai vechi din oraş.
Că era discret în politică, punctual la plata impozitelor şi nu
avusese niciodată de-a face cu justiţia. Un om ireproşabil.
În ziua aceea librarul nu era singur.
— Ţi-l prezint pe prietenul meu Salvá, librar din Valencia,
a spus Codolosa.
Pérez şi Salvá şi-au strâns mâinile politicos. Iată ce noroc avea
el, să dea de doi experţi, aşa că nu a stat pe gânduri şi i-a arătat
lista lui Codolosa:
— Aş vrea să vă cunosc opinia în legătură cu această colecţie
de cărţi.
Codolosa a aruncat o privire peste hârtie, mijindu-şi ochii:
— Treisprezece cărţi, ce să zic, cam calic colecţionarul ăsta,
a zâmbit el.
Prietenul s-a aplecat şi el să citească lista şi a început să enu-
mere, mai întâi calm – Postures, Decameron, Thérese philosophe,
Erotika Biblion, Mémoires secrets d’une femme publique – apoi
atent şi la anii de apariţie – La Pucelle d’Orléans, 1762, Memoirs

91
of a Woman of Pleasure, 1749, Arta prostituatelor, 1777 – pentru
a sfârşi prin a reveni la titlurile pe care Codolosa le enumera mur-
murând: Tractatus amoris, Les Aphrodites, Whore’s Rhetorik, Para-
pilla, Histoire de Dom B… Portier de Chartreux…
Salvá şi-a ridicat privirea şi a întrebat:
— Colecţia asta chiar există?
— Să presupunem că da, a zâmbit Pérez.
Cei doi prieteni au schimbat o privire complice.
— Cel care le-a adunat nu e un calic, ci un sibarit, a decretat
Salvá.
Pérez de León a dat glas întrebării care-l rodea de la bun
început:
— Mi-aţi putea spune care e valoarea lor?
— Incalculabilă, neîndoielnic, s-a repezit librarul, după care
s-a întors spre prietenul său: Ce părere ai?
Salvá şi-a pipăit ţăcălia rară:
— Greu de spus… Oricum, face o avere, cu siguranţă.
— Domniile voastre cât aţi oferi?
— Fără să vedem cărţile nu putem risca nici o cifră, a subli-
niat Codolosa.
— Aşa e, trebuie să le vedem, a întărit şi celălalt. În orice caz,
nu mai puţin de… să zicem optzeci de mii de peso noi.
Pérez de León s-a bucurat auzind cifra, nu se aşteptase nici
la jumătate. Pentru nişte simple cărţi… Dar cum nu avea nimic
de pierdut şi îi plăcea jocul, a riscat:
— Optzeci de mii? Nici vorbă! Proprietarul lor nu le dă pen-
tru mai puţin de trei sute de mii.
Altă privire complice între cei doi, care şi-au apropiat cape-
tele, şoptindu-şi ceva, poate un început de acord.
— Trei sute de mii, a repetat Codolosa.
— Merită, nici vorbă, a fost Salvá mai la obiect.
— E o sumă mare, foarte mare, mai ales pentru vremurile
astea… Eu unul nu cred că… Poate tu…
— Eu nici atât, a sărit valencianul.
— În fine, am putea ajunge la cel mult două sute de mii, e
ultimul meu cuvânt, a cedat Codolosa.

92
 — Nu ne interesează, le-a smuls Pérez de León lista din
mâini. Vă doresc o zi bună pentru afaceri, domnilor.
Văzându-l că dă să plece, Codolosa a fost cuprins de teama
ancestrală a oricărui cumpărător, teama de concurenţă, teama
de a pierde ocazia vieţii: dacă nu cumpăra el, precis avea să o
facă altul, era sigur de asta.
— De acord! Două sute cincizeci de mii şi nici un real în plus,
a strigat instinctiv.
Însă Pérez de León aflase ce dorea să afle şi se îndrepta deja
spre Lonja.
— Nu sunt de vânzare! le-a strigat fără să se întoarcă.
Iar după ce a dat colţul, intrând în Piaţa Palatului, pe chipul
său se putea citi cea mai mare satisfacţie.
 pierre francois charles augereau
(1757-1816)

Cam multe prenume pentru fiul unui servitor şi al unei vân-

zătoare de fructe, născut la Paris, deloc iubitor de şcoală şi care,
până să se înroleze în armată, se ocupase cu tot felul de treburi
mărunte. Dar apărarea eroică a satului Castiglione împotriva
unui mareşal austriac i-a adus titlul de duce care s-a adăugat
listei de nume de mai sus.
A ajuns în Spania în 1809, obţinând din prima ceea ce Du-
hesme nu putuse face nici din trei încercări: capitularea Gironei.
Napoleon l-a numit guvernator general al Cataloniei şi i-a ordo-
nat să izoleze provincia de restul Spaniei, guvernată de fratele lui
mai mare, Joseph I. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o pe 19 fe-
bruarie 1810, Napoleon îi spunea textual: „Nu trebuie să per-
miţi nici un fel de comunicare între Catalonia şi Madrid, neuitând
nici o clipă că dorinţa mea e să unesc această provincie cu Franţa.
Nici regele Spaniei, nici miniştrii săi nu mai au de-acum nici o
legătură cu Catalonia. Şi să fie arborate drapelele franceze şi ca-
talane, în nici un caz cele spaniole“.
Coşmarului de a fi singur i s-a adăugat în curând încă unul:
Juan Clarós, un fost militar din Barcelona care se răzvrătise, un
om curajos şi abil, care şi-a dus trupele de voluntari până sub
zidurile oraşului, punându-l pe Augereau într-o situaţie gravă şi
tăind chiar şi drumul convoaielor către Franţa. Astfel că învingă-
torul de la Girona şi Castiglione, care intrase în Barcelona cu
mare tam-tam şi încercase prin orice mijloace să câştige simpatia
catalanilor fără să reuşească, s-a prăbuşit. N-au folosit la nimic
proclamaţiile înflăcărate din februarie, prin care promitea să se

94
dedice fericirii catalanilor, nici faptul că învăţase limba băştinaşilor
ca să se poată adresa poporului. Napoleon l-a destituit la doar
trei luni după ce-l numise şi l-a trimis acasă. Trecerea sa prin
Barcelona a fost rapid dată uitării.
Însă povestea nu se termină aici, pentru că Augereau se afla
de partea lui Napoleon când armatele ruse l-au înfrânt la Leip-
zig. Zile în şir a ajutat la îngroparea miilor de morţi. Pe urmă
Napoleon a fost exilat la Sfânta Elena şi fostul său general a jurat
credinţă Bourbonilor. Ceva trebuia să facă în timp ce imperiul
se dezmembra. Se spune că a murit fără ca Napoleon să-l fi ier-
tat, retras la proprietatea sa din Île-de-France, departe de armată,
departe de Paris, departe de adevărata bătrâneţe, pe chip cu ex-
presia tristă pe care i-o vedem în toate portretele oficiale.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
 Au trecut câteva zile până când Pérez de León a venit din
nou la Madame La Ruga. Plecarea lui Lechi şi arestarea lui
Casanova îl ţinuseră mai ocupat decât crezuse. În plus, era şi
curios să vadă cât putea să reziste ea. De data aceasta a bătut la
uşă.
— Ştiam eu că n-ai să poţi aştepta prea mult, i-a spus femeia
fără să se uite măcar la el.
Era aşezată în faţa oglinzii, în timp ce o cameristă încerca să-i
dea o formă claiei de păr blond.
— Bună ziua, madame, sunteţi tare frumoasă în dimineaţa
asta, a complimentat-o el, fără ca La Ruga să-l ia prea în serios.
Vă rog să-mi iertaţi întârzierea, am avut multe de făcut zilele
astea.
— Îmi închipui, l-a privit ea prin oglindă. Am fost informată
de ascensiunea dumitale fulminantă. Felicitări.
— Ştiţi, în clipe ca acestea, lucrurile astea nu ţin decât de
noroc. Postul rămăsese vacant, eu aveam oarece experienţă şi am
făcut impresie bună…
— Şi presupun că norocul dumitale e legat de ghinionul
altora.
Pérez de León a luat loc neinvitat şi a rostit pe un ton firesc:
— Păi aşa funcţionează lumea, madame.
— Am mai aflat şi că principalul martor al acuzării lui Casa-
nova e protejatul dumitale, dintre cei care pentru bani ar face
orice.
Omul a surâs, flatat:
— Ar trebui să vă angajez ca spioană, sunteţi tare isteaţă.

96
 — Sau dumneata foarte previzibil.
— Aşa să fie? Hai, impresionaţi-mă: spuneţi-mi ce-am să fac
acum.
— O să-i cereţi cameristei să iasă din cameră.
— Greşit. Voiam să vă întreb dacă nu vă e dor de Lechi.
— Câtă lipsă de educaţie! Nu ştii că o doamnă nu trebuie
niciodată întrebată despre alt bărbat?
— Ba da, numai că nu sunteţi o doamnă, draga mea… Nu
vă lipseşte? a adăugat după tăcerea de gheaţă pe care o produse-
seră vorbele sale.
— Numai când mă plictisesc, a minţit femeia, care de câteva
zile bune nu făcea decât să se gândească la vremurile trecute.
La Lechi, dar şi la Murat, mai ales la Murat. Nu mai cunos-
cuse altul ca el. Cârlionţii negri ai scârbosului de Pérez îi rea-
minteau cât de mult se înrăutăţiseră lucrurile.
— Şi nu faceţi nimic împotriva plictiselii? Nu vă duceţi la
teatru?
— La teatru? În compania cui?
— Nu are cine să vă însoţească, madame?
— Adevărul e că nu. Toţi cei interesaţi au plecat la Paris!
Zâmbetul s-a şters de pe chipul lui Néstor Pérez de León,
care s-a răsucit pe scaun şi i-a poruncit cameristei să iasă din
odaie. Fata a lăsat totul din mână, inclusiv o buclă rebelă care a
rămas să atârne pe o ureche, a făcut o reverenţă şi a închis uşa
după ea.
— Până acum totul decurge cum am prevăzut, a constatat
Madame La Ruga, încercând să aşeze cumva bucla nedisciplinată.
— De fapt, am venit să discutăm afaceri.
— Ştiu. Adică să stabileşti un preţ pentru lucrurile mele.
— Nu, preţul e deja stabilit.
— Aşa, unilateral?
— Chiar aşa.
— Nu mi se pare corect.
— Păi, ştiţi, aşa funcţionează lumea.
— Şi nu pot să mă tocmesc?
— Nu. E preţul final.
— Atunci nu-mi rămâne decât să refuz.

97
 — Sau puteţi să acceptaţi.
La Ruga s-a întors spre el şi l-a fixat cu ochii ei machiaţi şi
reci:
— Nici legată!
— Cum puteţi fi atât de categorică dacă nici nu ştiţi preţul
pe care vreau să vi-l cer?
— Domnule Pérez, preţul acela îţi este scris pe chip de când
ai intrat pe uşă. Nici răspunsul meu nu e negociabil, i-a dat apoi
lovitura de graţie. N-ai decât să arunci în mare cuferele alea.
Néstor Pérez de León s-a ridicat furios, s-a uitat la adversara
care-l învingea pentru a doua oară şi a ieşit fără o vorbă. Înainte
de a închide uşa i-a auzit glasul:
— Şi te rog să-i spui cameristei să se întoarcă, da?

Numai că ziua aceea avea să se termine şi mai rău. Intrând în

ceea ce fusese biroul lui Lechi, acum un simplu decor fără figu-
ranţi, a constatat că lipseau de acolo multe lucruri.
— Unde e cufăraşul de catifea verde care era aici? a întrebat
arătând spre colţul dintre masă şi perete.
— A fost pus bine la ordinele mareşalului Augereau, dom-
nule, a răspuns majordomul.
— Pus bine, unde? În pivniţă?
— Nu, domnule.
— Dar unde?
— Nu ştiu, domnule. Poate că a plecat la Paris cu unul din-
tre convoaie.
— Imposibil! Am inventariat eu însumi conţinutul convoa-
ielor!
— Atunci nu ştiu ce să vă spun, domnule.
— Ce înseamnă asta?
— Că habar n-am, că nu ştiu nimic, că de unde…
Şi atunci, în acelaşi loc, în acelaşi fel şi aproape pentru
aceleaşi motive care fuseseră şi ale lui Lechi nu cu mult timp în
urmă, Néstor Pérez de León, june comisar de poliţie, bibliofil
amator fără cărţi şi amant respins de curtezana cea mai faimoasă
din oraş, a trântit un pumn zdravăn în masă.

98
De la sosirea francezilor se poate constata că purtările sunt
mai puţin grosolane, iar reuniunile de plăcere, mai nume-
roase; că bărbaţii şi femeile încearcă să se ţină după moda
franţuzească, doresc să înveţe limba şi să-i facă şi pe copiii
lor s-o înveţe. Deşi nu există încă nici un stabiliment de băi
publice în oraşe şi folosirea lor le e necunoscută ambelor sexe,
domneşte mai multă curăţenie prin urbe şi prin case, iar
locuitorii încep deja să ia în râs vechile obiceiuri.

Din memorialul trimis lui Napoleon

de către Alban de Villeneuve-Bargemont,
prefect al Departamentului Boques d’Ebre
(Lérida), în ianuarie 1813
 La tombola în beneficiul Casei de Caritate care a avut loc în
prima săptămână din august 1811, Madame La Ruga a câştigat
un porc. Viu şi grohăitor, conform obiceiului. A trimis-o să i-l
aducă pe o slujnicuţă necoaptă şi sfrijită, care a mânat râmătorul
pe Rambla moartă de frică. Apoi, porcul a fost legat de balus-
trada scării principale, unde era de presupus că avea să-l vadă
noua sa stăpână.
Numai că nu Madame La Ruga l-a găsit acolo, ci David-Mau-
rice-Joseph Mathieu de Saint-Maurice, conte al imperiului şi
proaspăt numit guvernator al Barcelonei şi al Cataloniei de Jos,
care a dat nas în nas cu el de cum a coborât din trăsura în care
petrecuse multe ore de mers. Alaiul lui Mathieu aducea de ase-
menea funcţionari, comercianţi, câţiva aventurieri, până şi o tru-
pă de comedianţi care anunţase deja premiera unei piese de
Molière pentru sărbătorirea zilei de naştere a lui Napoleon.
Palatul de la numărul 28 de pe strada Ample i s-a părut abso-
lut deplorabil contelui, care a hotărât să-şi găsească altă reşedinţă
fără să urce măcar la etaj ca să-i cunoască pe cei care locuiau aco-
lo: milaneza aceea jalnică care trecuse prin braţele întregii armate
imperiale şi amantul acesteia, sau ce-o fi fost el, şeful poliţiei, care
cu timpul avea să devină stăpânul casei. După ce i-a studiat dosa-
rul şi i-a apreciat tinereţea, cel din urmă şi-a păstrat postul. Sub
mandatul său, care a fost mai puţin efemer decât al predecesorilor
săi, Pérez de León s-a făcut temut şi respectat, s-a îmbogăţit, a
început să colecţioneze cărţi la întâmplare, fără nici un criteriu, şi
a devenit braţul înarmat al intendentului de la finanţe, un oare-
care Luppé. Căci hoţii se înţeleg între ei e bine ştiut.

100
 Madame La Ruga a strâns şi ea relaţiile cu departamentul de
finanţe, după ce observase cum o privea Luppé, şi astfel şi-a făcut
loc în noua situaţie. S-au instalat în palatul confiscat de la mar-
chizul de Villel, poate pentru că nu avea balcoane la stradă, sau
pentru că strada era mult prea îngustă pentru ca cineva să se
oprească să se uite în sus. Pesemne că noul intendent fusese in-
format despre obiceiul de a se „aerisi“ al noii sale iubite.
Pe 15 august cu toţii au sărbătorit cu solemnitate ziua de
naştere a lui Napoleon, mai întâi cu un Te Deum la catedrală,
prezidat de Mathieu. Pe urmă au admirat uniformele de gală ale
militarilor care au defilat la paradă, au participat la un banchet
pentru o sută de comeseni în palatul guvernatorului, au închi-
nat în cinstea împăratului şi l-au ovaţionat şi au aplaudat jocu-
rile nautice pe care trupele garnizoanei le-au făcut pe mare, în
faţa zidului ticsit de spectatori fericiţi; s-au minunat de focurile
de artificii lansate de la cele trei garnizoane principale – Ciuda-
dela, Atarazanas şi Montjuïc – şi s-au plimbat pe Rambla, care
tot spartă şi străjuită de copaci pe moarte era, însă fusese lumi-
nată cu nu mai puţin de o sută de felinare cu ulei, care au stârnit
mare admiraţie. Căci e greu de imaginat în ziua de azi cât de
adâncă era bezna nopţii în clipa când se stingeau felinarele şi cât
de periculos era să mergi pe stradă fără să vezi nici la doi paşi.
Străzile erau străbătute doar de paznicul de noapte, de hoţi, de
vreun preot care ducea maslul, de comercianţii de latrine şi de
gropari.
Cu sau fără lumină, lumea funcţiona mai departe aşa cum
putea. Într-o zi, Napoleon s-a trezit cu ideea de a anexa Cata-
lonia la Franţa. Aşa că, de pe 26 ianuarie 1812, timp de mai
bine de doi ani, catalanii au fost francezi, mulţi dintre ei fără a
prinde de veste. Unii au aplaudat acest gest de revanşă faţă de
guvernul spaniol, de pildă cel care semna „Dezamăgitul catalan“
şi scria astfel în Diario de Barcelona:

Şi ce avantaj avem noi de la guvernul spaniol? Nici unul, în afară de

taxe noi şi tot mai mari, frumos avantaj, Părinţi ai Patriei! Nişte pă-
rinţi tare egoişti, căci se folosesc de forţă pentru a colecta astfel nişte
bani pe care industria şi comerţul nostru nu sunt în stare să-i producă.
Aşa că afară, spaniolilor, să plătim o singură taxă, să scăpăm de o

101
 asemenea guvernare! Iar dacă ne-au vândut, să ne căutăm adăpost la
duşmanii noştri, să profităm de ce-am pierdut, în felul ăsta vom şti în
cele din urmă cum trebuie să trăim.

Prin urmare, cei care se gândeau la buzunarele lor l-au ova-

ţionat cu drag pe Napoleon şi s-au lăsat cuprinşi de acvilele im-
periale. Ceea ce n-a schimbat mare lucru, doar i-a băgat în ceaţă
pe avocaţi şi pe oamenii legii, care nu mai ştiau după ce coduri
să se ia, după cel napoleonian sau după constituţie, dacă nu
cumva după vechiile privilegii, care au fost şi ele scoase de la
naftalină.
Luptele au continuat şi ele, atât vitejia Juntelor Provinciale,
cât şi atacurile tot mai nebuneşti şi disperate ale celor care se
opuneau invadatorilor de unii singuri. Cam aceleaşi sentimente
care aprindeau luptele la Madrid, Zaragoza sau Cádiz, cu para-
doxul că singura dată când Madridul şi Barcelona au fost pe
aceeaşi lungime de undă şi au luptat pentru aceleaşi cauze, ca
doi fraţi buni, a fost în timp ce nu făceau parte din aceeaşi ţară.
Dar să revenim la nişte lucruri mai banale: şi porcul?
Porcul a fost luat de Madame La Ruga şi de insipidul Luppé
la noua lor reşedinţă, unde n-a îndrăznit nimeni să-l taie, pentru
că noua lege municipală interzicea sacrificarea animalelor pe
stradă, cum se făcuse dintotdeauna. Era vorba de obsesia franţu-
zească pentru curăţenie, pe care catalanii n-o pricepeau neam.
Astfel că bietul porc a stat mai multe zile legat de gard, fiind
hrănit cu cartofi, napi şi resturi de la masă.
Asta până când a rămas singur, căci lumea ieşise în stradă, se
auzeau urale, muzică şi strigăte de bucurie şi trăgeau tunurile,
iar bietul porc nu pricepea nimic, dar grohăia ca să participe la
vacarm şi încerca să se dezlege, însă frânghia era solidă.
Şi atunci a intrat unul şi a spus „uite-l pe Napoleon“, frân-
ghia a fost tăiată şi porcul a fost dus în piaţa Pi, prin mulţimea
care cânta, cineva a făcut să sclipească lama unui cuţit şi porcul
a guiţat amarnic şi chiar a fost tăiat. Sângele a curs în piaţă şi a
fost ziua în care ordonanţa a fost încălcată, dar nimeni n-a avut
de obiectat pentru că nu mai rămăsese picior de francez care să
susţină legile alea stupide şi pentru că orice porc îşi are Ignatul,
deşi era ziua Sfântului Justinian, o zi la fel de bună. Era 28 mai,

102
iar în zori ultimul soldat francez ieşea din Cetăţuie pe poarta
San Carlos, în drum spre casă.
Celălalt Napoleon continua să urzească planuri din exilul său
de pe insula Elba, căci mai avea să producă lumii o ultimă sur-
priză. Cât despre porcul Napoleon din piaţa Pi, mulţimea abia
aştepta să-l transforme în cârnaţi, şunculiţe, jumări şi, fireşte,
caltaboşi.

Un singur episod ne interesează însă pe noi din toate cele

petrecute în anii aceia: e vorba de o anume licitaţie care a avut
loc în ziua Sfântului Valentin a anului 1813, astfel anunţată în
paginile Diario de Barcelona:

Pe 14 februarie, între orele 9 şi 15, se purcede la licitaţia (condusă de

un funcţionar al administraţiei) bunurilor provenite din succesiunea
fără moştenitori a lui Pablo Camilleri Maltés, răposat în acest oraş pe
18 noiembrie.
Numitele bunuri constau în oarece rufărie, ustensile de argintar,
pietrărie, creuzete şi cărţi; licitaţia are loc în camera defunctului de la
etajul al doilea al casei sale de pe strada Asalto numărul 44.

La licitaţie s-au prezentat câţiva negustori de vechituri şi

librarul Codolosa. Odaia defunctului era împodobită cu mensole
şi floroane, nu arăta ca a unui om bogat, ci ca a unuia care trăia în
largul lui. Funcţionarul semăna cu o şopârlă cu ochelari. Licita-
ţia a decurs fără probleme, într-o plictiseală cruntă. Nimeni n-a
licitat pentru cărţi, contrar obiceiului. Dar Codolosa avea nas
bun. De cum intrase a bănuit să-l aşteaptă o surpriză. A venit şi
rândul cărţilor, astfel anunţate de funcţionar: „O lădiţă legată în
catifea verde, cu bare şi lacăte de aramă (sparte), conţinând două-
sprezece cărţi. Preţ de pornire: treizeci de peso noi“.
Doar douăsprezece cărţi? Să fi făcut drumul de pomană? Pre-
ţul era cam mare. Era gata să renunţe, dar cineva i-a spus că erau
volume mari şi grele şi că unul avea litere aurii pe cotor. Fireşte,
acela văzuse doar cotoarele şi mai mult ca sigur că nu citise titlurile.
Aşa că a licitat. După nici un minut, lădiţa era a lui. Când a
deschis-o, primul lucru de care a dat au fost câteva scrisori. Iată
ce spunea prima dintre ele:

103
 Dragul meu Camilleri, sunt iarãºi liber ºi mã întorc la Napoli. Aº dori
sã-mi trimiþi cât mai curând cãrþile pe care le-am depozitat la tine acasã ca sã
ai grijã de ele. Bineînþeles, osteneala îþi va fi rãsplãtitã.
Te îmbrãþiºez,
G. Lechi
Aprilie 1812

Următoarele erau redactate în termeni asemănători, dar din

ce în ce mai imperativi. Nici măcar ultima nu conţinea insulte
sau ameninţări grave, ci spunea doar atât:

Camilleri, îmi este cu neputinþã sã reclam aceste cãrþi autoritãþilor, ºtii

bine de ce. Îþi poruncesc sã mi le trimiþi imediat. Încep sã-mi pierd rãbdarea.
Sau vrei sã vin eu dupã ele?
Lechi
Noiembrie 1812

A lăsat la o parte scrisorile şi s-a uitat la cărţi. Şi atunci Co-

dolosa a simţit că-i stă inima în loc. Şi-a amintit de întrebările
capelanului care-l asigura că fuseseră furate de la un prieten de-al
său, deşi omul promisese o recompensă serioasă. Şi-a amintit de
junele cu cârlionţi negri care-şi bătuse joc de el şi de amicul său
Salvá, smulgându-le o ofertă exorbitantă pentru o colecţie care
nu îi aparţinea. Şi-a amintit discuţia pe care o avusese apoi cu
librarul din Valencia pe marginea valorii reale a acestor minuni
pe care le ţinea acum în mâini.
A cercetat cărţile, una după alta. Toate era superbe. Iar în
colţul de jos de pe ultima pagină, toate aveau acelaşi semn: o
rămurică de salcâm cu şapte frunze.
A recapitulat totul – Lechi, capelanul, junele cârlionţat – şi
s-a felicitat pentru afacerea grozavă pe care-avea să o facă.
 Am ajuns la librărie zburând, abia aşteptând să-i povestesc
Virginiei tot ce descoperisem: scrisorile, biografiile, notiţele ta-
tălui ei. Într-unul dintre caietele de însemnări maniacale ale lui
Antoni Rogés corespunzând lunii decembrie 2010, descoperisem
o pistă importantă, ziceam eu: „Am cumpărat de la Gusi o cutie
cu hârtii (inclusiv corespondenţă) din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, provenid din casa unui oarecare V.P. Guillot, bi-
bliofil“. Trebuia s-o întreb pe amica mea dacă tatăl ei lăsase vreun
carnet de adrese sau alt caiet în care să dau de acel domn Gusi.
Am intrat în librărie şi am observat imediat că Virginia mu-
tase masa tatălui ei şi plasase pe ea un computer nou. Mirosea a
tămâie. Fotoliul ros fusese înlocuit cu două fotolii din acelea cu
nume de vikingi, Tromsnes, Grundtal, Waastat sau cam aşa ceva,
pe care zăceau Braulio Daza şi ea însăşi, sorbind din ceştile cu
ceai verde. Ea era înţolită ca o avocată din lumea bună. Mi-am
spus că făcea notă disonantă cu ambianţa.
— Vai, ce surpriză, stai jos! m-a salutat Virginia.
Numai că nu aveam unde. Am spus că aveam să vin altă dată,
că nu voiam să-i deranjez.
— Lasă prostiile, nu pleca. Ţi se citeşte pe faţă că ai desco-
perit ceva interesant.
Asta m-a descumpănit. Nu voiam ca Braulio să ştie de exis-
tenţa hârtiilor lui Guillot, şi pentru o clipă am rămas mută.
— I-am povestit tot, poţi să vorbeşti liniştită, a rostit ea,
după care a decretat, fericită ca un copil în recreaţie: În sfârşit,
l-am găsit pe bărbatul vieţii mele!

105
 „A luat-o razna“, mi-am zis. Există oameni cărora amorul le
vine ca dracu’. O fi din lipsă de obişnuinţă.
Am luat loc pe una dintre multele banchete din lemn. Par ino-
fensive, dar nu sunt, căci ascund o istorie sângeroasă, cea a celor
care le-au asamblat. Aveam şi eu chef s-o dezasamblez pe Virginia
şi-apoi s-o asamblez la loc, poate că aşa redevenea ea însăşi.
M-am uitat la cei doi porumbei. Virginia era topită cu totul
de amorul cel nou, zâmbea ca o idioată, făcea fiţe, se dădea mare
la fiecare două vorbe. El părea acelaşi dintotdeauna, inclusiv hă-
lăciuga de păr slinos şi vocea de dresor de tigri.
— Ai descoperit ceva? Povesteşte-ne, a insistat ea.
— Am început să scriu un roman, am luat-o eu oblu, fără să
mint deloc.
— Dar scriai deja unul!
— Ăsta e altul.
Virginia a căscat ochii şi gura, de parcă aş fi spus ceva nemai-
auzit. În cele trei secunde care au trecut până la următoarele ei
cuvinte, mi-am zis că nu nebunia i se citea în priviri, ci efectul,
catastrofal, al unei substanţe.
— Vai, cât admir eu oamenii care au un talent! E un adevă-
rat dar de la Dumnezeu.
Dumnezeu s-ar fi simţit foarte jenat să asiste la conversaţie.
Şi eu la fel.
S-a auzit clopoţelul de la uşă şi a intrat un tip în pardesiu,
care s-a oprit la un metru de prag şi s-a uitat înăuntru, mijin-
du-şi ochii. „Bună seara, aş dori să vă vând nişte cărţi foarte
vechi pe care le am acasă. Uitaţi, v-am adus şi fotografiile“. Vir-
ginia a aruncat o privire şi a spus: „Mulţumesc, nu mă interesea-
ză“. „Dar nici nu v-aţi uitat bine.“ „Ba m-am uitat, dar nu cumpăr
enciclopedii.“ „Nu? Dar ce cumpăraţi?“ „Cărţi vechi.“ Omul a
văzut o posibilitate de a reveni la atac: „Ale mele sunt foarte
vechi, Marea enciclopedie a mamiferelor să tot fie din anii opt-
zeci, iar Enciclopedia generală a Cantabriei poate e ceva mai re-
centă, dar tot are treizeci de ani bătuţi pe muchie, jur“. Virginia
s-a strâmbat resemnată „Nu, mulţumesc“. Omul a ieşit cu un
aer de parlamentar jignit.

106
 Virginia s-a întors în cameră. Braulio părea extrem de amu-
zat. Pe chip avea o expresie care voia să spună „uite, aşa păţeşte
mereu“, sorbea din ceai şi-şi legăna un picior în aer. A reluat
conversaţia întrebându-mă cu un aer condescendent:
— Şi despre ce e vorba în romanul tău?
Există oare o întrebare mai odioasă pentru un scriitor? De-
spre ce e vorba? E ca şi cum ai întreba despre ce e vorba în viaţă,
sau cum e lumea asta. Eu n-am fost niciodată în stare să răspund
convingător la o astfel de întrebare, drept care m-am limitat la
o onomatopee.
— E clar! a râs odiosul de el.
Râdea şi Virginia, parcă era beată. Mă întrebam ce luaseră.
Lichid sau solid? Nu i se potrivea deloc, dar asta-i viaţa, ce să-i
faci.
— O să fie un roman minunat, ca şi celelalte, a mai spus ea,
ridicând ochii în tavan într-un gest afectat.
Şi pentru că nici unul din ei nu avea să-mi pună întrebarea
esenţială, am spus:
— Ideea mi-a venit de la hârtiile pe care mi le-ai dat.
— Serios? a făcut ea din nou figura aceea de parcă ar fi văzut
a opta minune a lumii.
— Tatăl tău avea dreptate. Hârtiile acelea spun o istorie. Eu
nu fac decât s-o scriu şi să umplu golurile.
Virginia s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă pupe. Apoi
s-a ridicat, m-a luat pe după umeri, s-a uitat duios şi bleg la
Braulio şi i-a spus:
— Poţi să crezi că am stat optsprezece ani fără să ne vedem,
deşi eram ca două surori? După care către mine: Promite-mi că,
dacă mă mărit, ai să-mi fi naşă. Dacă Braulio e de acord, fireşte.
Braulio a făcut o mutră de „sigur, cum vrei tu, scumpo“. Era
cazul s-o şterg, le-am spus că am mult de citit şi am întins-o, cu
gândul de a nu mai călca în locul acela în care oamenii normali
deveneau odioşi, iar cei odioşi te lăsau în viaţă.

107
4. Scrisoarea librarului Francisco Codolosa către Serafín Girabancas
în legătură cu anumite cărţi

Scumpe domn,
E posibil sã nu mã mai þii minte. Ne-am cunoscut la taraba mea de la
târgul de vechituri, sã tot fie trei ani de-atunci, pe când cãutai anumite cãrþi
care i se furaserã unui prieten al domniei tale ºi care puteau fi identificate
printr-un anumit semn personal, pe care mi l-ai descris amãnunþit.
Dacã atunci nu am putut sã-þi dau veºti bune, astãzi îþi scriu sperând sã-þi
fac o bucurie, cãci acele cãrþi pierdute – cu o singurã excepþie, cred – au ajuns
în mâna mea printr-o ciudatã lucrare a hazardului, acest grozav fãuritor de
biblioteci.
Dacã nu propui altceva, miercurea viitoare pornesc spre dumneata ca sã þi
le restitui. Slavã Domnului, þi-am pãstrat adresa. Pânã atunci, te îmbrãþiºez,
Francisco Codolosa
Martie 1813
 Marea nenorocire a lui Francisco Codolosa a fost că era cin-
stit. În orele care au urmat achiziţiei cărţilor la licitaţia de pe
strada Asalto, s-a frământat îndelung întrebându-se ce trebuia să
facă. Răspunsul la îndemână, dat fiind că el era negustor şi nu
avea altă sursă de venit, ar fi fost să vândă marfa cui oferea mai
mult, fără să mai stea pe gânduri. Ar fi putut să-i scrie lui
Giuseppe Lechi şi să-i ceară o sumă însemnată. Sau la fel de bine
putea să se adreseze acelui tinerel cu păr cârlionţat care con-
ducea corpul de poliţie. Din punct de vedere economic, erau
două opţiuni bune. Dar nici una din ele nu-i era pe plac, din
motive prea puţin practice: doar când îşi imagina cărţile în mâi-
nile unuia din cei doi, indiferent care, îl cuprindea o nemulţumire
aproape dureroasă.
Şi nu era doar ideea de a face dreptate. Era ceva mai mult.
De parcă acele cărţi ar fi fost nişte fiinţe vii, iar el trebuia să le
găsească un tutore, un îngrijitor, un iubitor. Există persoane ne-
demne de a poseda anumite cărţi, după cum există cărţi care îşi
merită stăpânii. Argumente de librar bătrân pe care prea puţini
le puteau pricepe, o ştia bine. Dar aşa era el: un librar bătrân,
romantic şi învechit. A hotărât deci să acţioneze conform princi-
piilor sale.
A găsit o trăsură confortabilă pe patru roţi care pleca din
Barcelona în miercurea cu pricina către Girona şi care, pentru
un supliment modic, putea să-l ducă până la casa lui Guillot.
Şi-a rezervat locul la biroul de pe Rambla Santa Mònica, men-
ţionând că va avea un bagaj care nu trebuia să sufere pe drum.
La opt dimineaţa în miercurea fixată, el şi cufăraşul ieşeau din

109
Barcelona după ce străbătuseră strada Ample – ale cărei case
tocmai fuseseră fumigate din pod până-n pivniţă la ordinul
autorităţilor –, merseseră pe Borne până la esplanadă şi la poarta
nouă, unde aşteptaseră ca doi gardieni să verifice documentele
călătorilor: două doamne de vârstă medie, un domn bătrân şi
ghebos, un preot franciscan şi el însuşi. Bagajele n-au fost con-
trolate pentru că la ora aceea era multă circulaţie, mai ales la
intrarea în oraş, nici unul nu părea să fie vreun bogătan şi nici
nu avea o mutră suspectă.
Drumul a fost destul de plăcut, tovarăşii de călătorie erau
civilizaţi şi tăcuţi, petrecându-şi timpul citind sau moţăind, nu
povestind cine ştie ce bătălii sau punând ţara la cale din punct
de vedere politic sau religios, aşa cum i se întâmplase în alte oca-
zii. Şi în afară de praf şi hârtoape, drumul decurgea cât se poate
de normal. Totul a fost perfect până când au ajuns la El Masnou
şi au auzit nişte răcnete; părintele franciscan a dat perdeluţa la o
parte şi a constatat că erau atacaţi de o bandă de bandiţi la dru-
mul mare, care aşteptaseră ascunşi sub coroanele bogate ale unor
copaci, iar acum îl ameninţau pe vizitiu. Locul era bine ales,
fiind izolat. Nu avea cine să le sară în ajutor. Drept care nu au
opus rezistenţă, căci hoţii îşi cunoşteau bine meseria, erau orga-
nizaţi, înarmaţi şi începuseră prin a-l uşura pe vizitiu de cuţit şi
de pistolul pitit sub scaun. După care i-au jefuit, însă elegant,
fără să rănească sau să ucidă pe nimeni, lăsându-le caii şi neatin-
gându-se de cele două femei.
Dar i-au curăţat, au luat bijuteriile, mantilele şi încălţările
doamnelor, un rozariu şi biblia franciscanului (espadrilele i le-au
lăsat, că erau hărtănite rău), cât şi toate bagajele, fără să cerceteze
conţinutul. Ajungând la cufăraşul legat în catifea verde şi abur-
cându-l pe spinarea unui catâr, s-au mirat de greutatea sa.
— Ce-aveţi aici? Trage cât un mort!
Codolosa a încercat să minimalizeze importanţa comorii:
— A, nimic important, doar nişte cărţi de studiu.
— Dă capacul la o parte, a poruncit cel ce părea să fie şeful.
Hoţii au inspectat conţinutul. S-au bucurat de mărimea căr-
ţilor, cineva a spus că hârtia era bună de împachetat caltaboşii.
Fireşte, nici n-au văzut rămurica de salcâm cu şapte frunzuliţe

110
de pe ultima pagină. Unul a scos un volum – Thérese philosophe –
şi l-a răsfoit neatent, oprindu-se la o gravură care ocupa o pagină
întreagă. Reprezenta o jună stând cu spatele şi în genunchi în
faţa confesionalului, într-o atitudine pioasă, dar cu fusta sumeasă
până la brâu, lăsând vederii două fese consistente şi bine for-
mate, urmate de nişte pulpe ca două şunci. Alături, interesul
confesorului pentru nurii ei era la fel de limpede, căci sub sutana
neagră, suflecată la rândul ei, se iţea un membru viril într-o erec-
ţie năprasnică.
Hoţii au izbucnit într-un râs grosolan.
— Frumoasă materie de studiu! a rostit şeful, arătându-le
ilustraţia celor prezenţi.
Una din doamne a leşinat pe loc, trebuind să fie trezită cu
sărurile din bagajele confiscate; din fericire, bandiţii au permis
manevra. Cealaltă, mai tânără, a rămas mută de uimire. Părintele
franciscan s-a înroşit până-n vârful urechilor, cine ştie din ce
motiv. Femeile şi-au zis că era virgin, sărăcuţul.
Tot restul drumului nimeni n-a vorbit cu Codolosa, stigma-
tizat în urma descoperirii. Căci drumul a continuat până la des-
tinaţie, după o deliberare. Astfel că librarul din Barcelona a
ajuns acasă la Guillot cu mâinile goale. Aflând istoria, acesta a
murmurat doar:
— Habent sua fata libelli…
Într-adevăr, cărţile îşi au soarta lor. Iar uneori, din păcate,
aceasta diferă de cea a celor care le iubesc.

La puţin timp după întoarcerea din trista sa călătorie, Codo-

losa a primit din nou vizita junelui cu cârlionţi negri. Avea ace-
eaşi expresie de pasăre în colivie şi zâmbea întruna, dar cu un
zâmbet fals.
— Mi s-a spus de o carte care cică ar fi o culme a tiparului
spaniol din secolul al XVIII-lea, a aruncat omul o nadă.
— O fi vorba de Salustius de Ibarra, a spus Codolosa.
— Exact. Aveţi un exemplar ca să-l văd şi eu?
— Întâmplarea face să am, dar va trebui să veniţi cu mine la
prăvălie, astfel de cărţi nu se scot la vedere.

111
 Pérez de León l-a urmat pe don Francisco pe sub arcadele
medievale. Librarul a descuiat uşa, au intrat, a încuiat-o la loc,
aşa cum proceda când avea nevoie de linişte ca să facă o afacere
bună. Dacă l-ar fi privit mai atent pe clientul său, ar fi constatat
că acest lucru părea să-i facă mare plăcere.
Odată ajunşi înăuntru, Codolosa s-a dus în camera din spate
şi a revenit cu un volumen in-folio legat în catifea roşie, pe care
l-a lăsat pe tejghea.
— E o adevărată minune, a rostit precum un bijutier care
apreciază un diamant.
Conjuraţia lui Catilina şi războiul lui Iugurta de Caius Salus-
tius Crispulus, a citit Pérez de León titlul. Hârtia era fibroasă,
extrem de albă şi foşnitoare, chenarele late şi gravurile superbe,
textul era foarte curat, parcă de-abia tipărit. Marginile de sus
erau aurite. Era mai mult decât o minune. Codolosa i-a atras
atenţia asupra ultimei pagini:
— Apreciază, te rog, Finis Coronat Opus, i s-a adresat el ca
unui expert, arătându-i parafa autorului minunii tipografice:
„Tipărită la Madrid, de către Joaquim Ibarra, tipograf personal
al Regelui, Stăpânul Nostru. M.DCC.LXXII“, apoi a continuat:
Ibarra a creat caractere de literă noi pentru această carte. Şi cred
că ai observat că e o ediţie bilingvă, în latină şi spaniolă.
Pérez de León l-a privit însă fix în ochi şi l-a întrebat pe ne-
aşteptate:
— Ţii aici şi cărţile interzise?
— Ce cărţi interzise?
— Când regele nostru Fernando se va întoarce şi va reinstau-
ra legile cele vechi, posesia de cărţi pornografice va fi un delict
grav. La asta te-ai gândit? Ce-ai să faci atunci cu colecţia pe care
ai cumpărat-o cu un preţ de nimic la licitaţia de pe strada Asalto?
Codolosa a pălit şi a spus:
— Nu o mai am.
Presupusul client s-a uitat la el cu milă:
— Caută altă scuză, nefericitule. Unde sunt cărţile? Ştiai doar
că sunt interesat. Le-ai vândut altuia?
— Nu, eu…
— Unde sunt? a repetat celălalt pe un ton ameninţător.

112
 Instinctiv, Codolosa a făcut un pas îndărăt, către camera din
spate, urmat de Pérez care-l privea ucigător. Trecând pe lângă
masa pe care librarul îşi sorta cărţile, a trântit pe jos ca din în-
tâmplare un teanc de volume.
— Vă spun adevărul, domnule, nişte hoţi ne-au prădat pe
drum şi le-au furat!
— Sigur, acum avem şi hoţi cultivaţi, iar tu obişnuieşti să
pleci la drum cu o duzină de cărţi galante, a râs cinic Pérez.
— Credeţi-mă, domnule, vă jur pe Dumnezeu că acesta e
adevărul!
— Nu lua numele Domnului în deşert, pui de târfă! Mai ai
timp să scapi cu viaţă, a spus Pérez, dând la iveală lama lungă,
îngustă şi foarte ascuţită a stiletului ascuns în cizmă, la vederea
căruia pe librar l-a apucat tremuratul.
— Vă implor, sunt un biet vânzător de cărţi care n-a făcut
rău nimănui niciodată!
— Greşeşti, şobolanule, mi-ai făcut rău mie. Cărţile alea îmi
plăceau.
— V-am spus adevărul-adevărat, dacă le-aş mai avea, vi le-aş
da pe loc, a plâns librarul.
— Numai că tu ai preferat să le iei la drum. Şi pot să aflu
unde te duceai?
— La Mataró…
Auzind numele oraşului, Pérez şi-a pierdut răbdarea. A apu-
cat stiletul şi l-a împlântat unde a nimerit. Nu foarte sus, fireşte,
ci în vezică. Apoi, cu o mână a împins victima îndărăt, iar cu
cealaltă a spintecat-o, trăgând în sus, ca pe un porc. Având grijă
să dea la o parte ediţia lui Ibarra, ca să n-o murdărească de sânge.
Nu a scos stiletul, care nu-l părăsea nicicând, decât când a fost
sigur că îşi îndeplinise treaba.
La plecare a ocolit intestinele revărsate pe jos. Şi, fireşte, a
luat volumul lui Salustius.
 Filippo Brancaleone s-a întors din exil transformat într-un
bărbat adevărat. Văzuse ceva lume, fusese bătut de soare, se de-
prinsese să deosebească un castravete de un dovlecel, dar şi să
mânuiască briciul de ras, vorbea mai mult ca înainte şi din
peroraţiile interminabile ale baronului învăţase destule. Şi dacă
baronul revenea la Barcelona strigând din rărunchi „ura şi
trăiască“, îngerul italian era şi mai fericit la gândul că avea să-şi
reia viaţa dinainte: partidele de şah cu socrul, ajutorul dat
soacrei, absenţa cumnatului şi râsetele pe întuneric cu nevastă-sa,
de care-i fusese dor până la disperare.
Oraşul era plin de veselie, oamenii se salutau de pe un tro-
tuar pe altul, femeile măturau sub soare şi copiii se jucau. Doar
ce l-a condus pe don Rafael la palatul său, unde baronul a cer-
cetat fiecare cameră cu o privire de inchizitor – „ca să văd dacă
e nevoie de fumigaţie“ – şi a şi zbughit-o spre casa Ritei Neu cât
de repede îi permitea piciorul, pe care călca acum mai bine, dar
care n-avea să se vindece niciodată.
Numai că, ajungând pe strada Santa Anna unde fusese casa,
a găsit acolo doar un morman de ruine înnegrite din care răsă-
reau nişte lujere verzi. În curte mai erau amintiri dintr-o viaţă
precedentă: o găleată spartă, toarta unei crătiţi, locul în care fu-
sese cuptorul… I s-a oprit respiraţia. S-a luat de cap şi a încercat
să nu dea frâu liber lacrimilor. A întrebat un trecător, acela nu
ştia nimic. În fine, o vecină pe care n-o văzuse niciodată l-a lă-
murit, cu mătura în mână, că acela fusese un sălaş de conspiratori
şi traficanţi de arme pe care francezii îl incendiaseră şi uciseseră
tot ce le picase în mână, în noaptea aceea grozavă a Înălţării

114
Domnului de acum cinci ani. După care şi-a continuat mătu-
ratul, lăsându-l pe bietul Filippo fără grai şi scop în viaţă.
Asta până a luat drumul bisericii Santa Anna, un drum cu-
noscut, sperând să afle acolo vreo soluţie pentru deznădejdea sa.
Mânăstirea avusese şi ea de suferit. Francezii nu lăsaseră decât
parohia, una dintre cele şapte care existau acum în oraş. Jumătate
dintre călugări nu se întorseseră din exilul forţat, dar părintele
Bardaxí, stareţul comunităţii, da, iar acum era la Madrid, unde
îşi întărea legăturile cu guvernul reinstaurat şi îi blestema pe
francezi cum îi venea la gură.
Dar toate acestea nu-l interesau defel pe Filippo, care a în-
trerupt relatarea călugărului întrebând de Rita Neu, spălătoreasa.
Omul habar n-avea de cine e vorba, mult prea ocupat să-şi po-
vestească propria epopee a revenirii din exil. Filippo l-a lăsat
vorbind singur şi s-a dus la spitalul Santa Cruz, unde a ajuns în
doar câteva minute. A întrebat şi acolo de Rita, dar nici călugă-
rul acela nu ştia nimic. „Întreabă-l pe părintele Bartolomé, el are
în grijă saloanele“.
Părintele Bartolomé era tocmai bătrânelul acela sfrijit şi ab-
sent pe care Casanova îl întrebase de dezertorul genovez. Res-
tauraţia nu-i insuflase forţe noi, cum ar fi fost de aşteptat, era şi
mai prăpădit, şi mai pe altă lume decât atunci.
— Rita Neu? Rita Neu? Nu e din parohia asta.
— Ba e, părinte. Locuia pe strada Santa Anna. E spălătoreasă.
— Spălătoreasă? Ai căutat pe strada Rec, unde se adună multe
femei să spele rufele? Sau mai bine la Casa Carităţii? Poate că e
acolo, poate că familia ei a avut de suferit din cauza francezilor,
poate că ea a născut un copil, poate că maică-sa s-a îmbolnăvit
şi a murit după o vreme, iar ea n-a mai avut nici putere şi nici
unde să muncească şi a căutat adăpost acolo, sărăcuţa, dacă o
mai fi găsit loc, că mulţi au pierdut totul din vina acestor vre-
muri nesăbuite, a şoptit omul de parcă s-ar fi rugat.
Filippo Brancaleone a alergat într-un suflet la mânăstirea
Îngerilor, a cotit la dreapta şi a ajuns la faţada mâzgălită a Casei
Carităţii. A întrebat-o de Rita Neu pe măicuţa care i-a deschis uşa.
— Vai, fiule, nu ştiu, e multă lume la noi. Intră şi caut-o
chiar tu.

115
 Speranţele lui Filippo se năruiau pe măsură ce străbătea sală
după sală. A căutat în fiecare pat, în fiecare colţ, a scrutat chipu-
rile care se uitau pe geam, care-şi mâncau supa în refectoriu sau
care se plimbau pe coridoarele murdare. În cele din urmă a ieşit
în curte ca să plângă fără martori, ghemuindu-se cu capul între
genunchi. Avea să treacă mult timp până să se liniştească, du-
rerea era mult prea mare, dar i-a ajuns la urechi un glăscior de
copil:
— Domnul acesta e tare trist.
Apoi a auzit un glas feminin:
— Vino aici, Ángel, nu-l deranja pe domnul.
Ángel. Poate că n-ar fi ridicat capul dacă ar fi fost vorba de
alt nume. Dar acesta venea din alt timp, unul intact în ciuda tu-
turor celor petrecute.
A ridicat privirea şi a dat de ochii trişti, epuizaţi, transparenţi
şi atât de ai săi, mai ai săi decât toate de pe lume, ai Ritei Neu.
Iar fiul pe care nu-l văzuse niciodată stătea acum între cei doi, pri-
vindu-i nedumerit şi zicându-şi că oamenii mari fac uneori nişte
chestii cam ciudate şi cam de ruşine, căci ce-o fi apucat-o acum
pe maică-sa să plângă şi să-l îmbrăţişeze pe domnul acela trist,
repetând în neştire mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi
ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne…
 ii

Lumea e o carte deschisă pentru sufletul treaz

Aforism

despre delictele împotriva

bunelor moravuri

Art. 532: Cel care va publica în limba vulgară o carte sau

altă tipăritură sau va face public vreun manuscris cu obsce-
nităţi sau care jigneşte bunele moravuri va plăti o amendă
de la treizeci la o sută de duro sau va face închisoare între
două şi şase luni. Dacă tipăritura sau manuscrisul e într-o
limbă străină din cele vorbite acum în Europa, şi nu într-una
veche, numite şi moarte, acuzatului i se va înjumătăţi amen-
da şi şederea la închisoare. Cel care va introduce cu bună
ştiinţă în Spania, în scop de vânzare sau distribuţie, cărţi
sau alte tipărituri de acest gen, va fi pedepsit ca şi cum le-ar
fi tipărit el însuşi.

Codul Penal Spaniol

(Tipografia Naţională,
Madrid, 1822)
 De pus totul la locul lui. De readus totul aşa cum era la finele
anului 1807, ca şi cum n-ar fi trecut şapte ani de atunci şi fran-
cezii n-ar fi fost decât o vijelie care zăpăcise casa şi o răsturnase
cu susul în jos. Asta şi-a propus guvernul restaurat, nici mai
mult, nici mai puţin.
Pe 27 decembrie 1814, la prânz, comisia de recuperare a ca-
davrelor, numită de primărie, care începuse să sape încă în zori
în Piaţa Evlavioaselor, scosese la lumină cinci leşuri întregi, îm-
brăcate şi recognoscibile. Au fost identificate pe dată drept cinci
eroi ai marii conspiraţii. Trei dintre ei, iluştri: doctorul Pau,
părintele Gallifa şi sublocotenentul Navarro. Ceilalţi doi, ano-
nimi. Cei care fuseseră ucişi prin strangulare aveau mărul lui
Adam zdrobit, Navarro mai avea şi acum mâinile legate, ceilalţi
doi aveau stomacul plin de plumbi. Unul din ei era José Neu.
Cadavrele au fost tratate de parcă ar fi fost moaştele unor
martiri, au fost ridicate cu grijă şi puse în coşciuge. La patru
după-amiaza, în prezenţa membrilor tribunalului militar şi a unei
mulţimi de gură-cască, au fost duse la biserica Cetăţuiei, unde
un preot a citit rugăciunile în latină şi au rămas să aştepte cere-
monia de înmormântare, care avea să fie după trei zile.
La şapte fără un sfert în ultima zi a surprinzătorului an 1814,
Filippo Brancaleone a ieşit din casă şchiopătând mai abitir din
pricina frigului, a tras clopotele de prima, apoi de jumătate, s-a
împărtăşit la iuţeală, şi-a strâns sculele de bărbier şi s-a dus la
baronul de Maldà, care-l aştepta nemâncat şi teribil de prost
dispus.
— Ce dracu’, Filippo, pe zi ce trece vii tot mai târziu!

118
 La care singura reacţie a fost un Belin!.
De când începuse şi el să se bărbierească şi-şi pierduse frăge-
zimea aceea de la început, don Rafael Amat, prim-baron de Maldà,
îşi pierduse interesul pentru junele său pupil. Nu-i mai contem-
pla coapsele şi nu-i mai cânta la clavecin, însă rămăsese fidel
serviciilor şi mâinilor sale, care erau moi precum cele de femeie,
dar sigure precum cele de bărbat, oricum mai potrivite decât
cele ale cuiva născut ca să nu le folosească, cum era el.
În dimineaţa aceea Brancaleone l-a bărbierit pe baron ca în
fiecare zi de când ambii luaseră drumul exilului cu cinci ani în
urmă. Baronul îşi mişca tăcut buzele, poate era un tic nervos,
poate se ruga, şi protesta întruna: „Mai repede, Filippo, ai ador-
mit?“ sau: „Mai încet, Filippo, pentru Dumnezeu, vrei să mă
laşi fără urechi?“
De regulă, don Rafael profita de acest răgaz ca să afle, curios
cum era, ce se mai petrecuse prin cartier sau ca să bârfească.
Baronul era mândru că bărbierul său personal era clopotarul de
la Santa Anna, se lăuda cu asta ori de câte ori avea ocazia, neui-
tând să povestească începuturile învăţăcelului care confunda orele
în aşa hal, încât vecinii nu mai ştiau dacă trebuiau să vină la
slujbă, să stingă un foc, să se lupte cu duşmanul sau dacă sărbă-
torile din an nu cădeau mai devreme. Baronul, care se temea de
furtună ca de dracu’, îl ruga să bată cu putere clopotele, convins
fiind că zgomotul metalului lovit avea darul să împrăştie norii.
Iar dacă furtuna totuşi se dezlănţuia, îl certa de parcă ar fi fost
vina lui. Vremea era una dintre preocupările baronului, dar nu
unica. Iar acum, întors acasă, îi mărturisea cât de mulţumit era
pentru că „sfântul nostru rege Fernando VII, să-l ferească Dom-
nul de toate relele şi pe noi alături de el“, eliminase impozitele pe
produsele fabricate în oraş şi pentru că venise, în fine, din Ame-
rici, aurul menit să umple vistieria. Cele două măsuri i se păreau
extrem de bine-venite pentru a-i pune în mişcare pe comercianţi,
care erau cam toată suflarea.
Mai era curios şi să afle cum avansa Brancaleone cu recon-
strucţia casei, pentru care îi dăruise oarece dale vechi, o bucată
de balustradă şi două scrinuri roase de cari, iar tânărul îi dădea
raportul amănunţit, tare mândru de progresele lui de zidar. Şi

119
astfel, zilnic, petreceau dimineaţa până la clopotele pentru sluj-
ba principală, sperând că în răstimpul ăsta nu murise nimeni,
nu izbucnise nici un incendiu, nu era nici o sărbătoare impor-
tantă, nu era nimeni dus la spânzurătoare şi nu era de botezat
nici un plod, căci meseria de clopotar, în acele timpuri în care
viaţa oamenilor era condusă de clopote, îi cerea să fie atent la
toate acestea şi la altele pe deasupra.
Lucru rar, în ziua aceea Filippo şi baronul aveau acelaşi drum:
biserica Cetăţuiei, unde urma să aibă loc ceremonia solemnă
pentru martirii recuperaţi. Aşa că, lăsându-l pe don Rafael în
faţa ceştii cu ciocolată caldă şi cu peruchierul aşteptând în anti-
cameră, mângâind peruca de ceremonie de parcă ar fi fost un
animal de companie, Filippo a dat şi el fuga acasă să se gătească.
Rita Neu îşi pusese cea mai frumoasă rochie. El, doar ce-şi
putuse cumpăra, adică nişte espadrile noi. Copilului i-au pus pe
cap o tichie, deşi era şi aşa deosebit de frumuşel. S-au aşezat cu
plebea, pe latura din stânga, unde vedeai basmale legate sub băr-
bie şi pletele bărbaţilor, care la muncă erau legate la ceafă.
Pe latura din dreapta, în schimb, perucile celor legaţi de tra-
diţie alternau cu părul natural – uneori chiar scurtat –, semn
limpede că, oricât ar fi vrut să uite, francezii trecuseră pe aici şi
îşi lăsaseră influenţa. În plus, unele femei îndrăzniseră să schim-
be mantila cu pălăria, un obicei străin pe care multe îl găseau
foarte puţin patriotic.
Printre criticii cei mai acerbi ai noilor mode se număra, fi-
reşte, baronul de Maldà, aşezat, cu peruca sa albăstrie şi cu serio-
zitatea sa ofilită, între marchizii de Villel şi de Monistrol. În faţa
lor, autorităţile militare şi ecleziastice conduceau ceremonia, do-
rindu-şi ca atunci când avea să le sune ceasul vremurile să fie
ceva mai sigure, căci nu există lucru mai complicat decât să fii
cadavru în Spania. Era de faţă şi episcopul, evident, care tuşea
urât din cauza unei răceli prost tratate, şi era însoţit de mai mulţi
preoţi şi de stareţul de la Santa Anna, don Dionisio Bardaxí, pe
care-l cunoaştem de-acum.
Pe a doua bancă din dreapta se uita în toate părţile un cap
încununat de cârlionţi negri, de asemenea familiar nouă: Néstor
Pérez de León, în uniformă de gală, era atent la toate detaliile şi

120
la toate gesturile, la figurile cunoscute şi la cele pe care nu le
văzuse niciodată, pe scurt, la tot ce i-ar fi putut fi de folos în do-
rinţa şi misiunea de a deveni omul cel mai bine informat din
oraş. Adică una dintre cele mai puternice, căci a avea certitudini
înseamnă dintotdeauna a le utiliza în folos propriu.
Brancaleone şi Rita stăteau pe banca indicată de cei din co-
misie. El nu se obişnuise încă să se amestece cu oamenii fără să
se ascundă sau să se teamă pentru viaţa sa. Luaseră şi copilul,
pentru că Rita insistase ca acesta să-şi cunoască unchiul, chiar la
cinci ani după moarte, pentru a nu-l uita nicicând. Era convinsă
că spiritul acestuia, doritor să-şi continue prezenţa pe lume, tre-
cuse în copilul ei imediat ce-şi părăsise învelişul muritor. Astfel
că Ángel era menit încă înainte de a se naşte să fie rebel, zvăpăiat
şi temerar. Nu degeaba o apucaseră durerile facerii când trupul
lui José nici nu se răcise, iar pruncul apăruse pe lume cu o viteză
explicabilă nu prin legile medicinii, ci prin cele ale predestinării.
Nerăbdarea care-l caracterizase pe José avea să fie şi trăsătura
principală a lui Ángel.
Cam asta, plus altele, a mormăit printre dinţi Rita Neu în
faţa cadavrului mai uscat decât un peşte afumat al scumpului ei
frate. A recunoscut hainele pe care le purta, i-a numărat rănile de
glonţ din burtă, a avut până şi impresia că mai păstra pe chip
rictusul batjocoritor cu care părăsise această lume. Şi-a luat rămas-
bun pentru totdeauna, a lăsat să se închidă sicriul şi şi-a zis că nici
o idee de pe lumea asta nu îndreptăţeşte o durere atât de mare.
După slujbă, sicriele celor mari au luat drumul catedralei.
Nu toate, fireşte, pentru că şi gloria postumă funcţionează pe
căprării. José şi prietenul său au fost duşi în curtea mânăstirii
Santa Anna, la doi paşi de locul unde muriseră în noaptea aceea
în care-i apucase cântatul. Au fost şi ultimii morţi îngropaţi acolo:
curând s-a dat legea care interzicea înmormântările intra muros
din raţiuni de salubritate. Povestea asta cu salubritatea era de pe
vremea francezilor, deşi lumea uitase, căci e tare greu să-ţi aduci
aminte ce nu-ţi place.
Mai-marii oraşului s-au dus deci la catedrală să-şi îngroape
martirii în claustru, de parcă ar fi fost cardinali. Cineva a spus
că meritau un monument, dar din tăcerea evazivă care i-a urmat

121
cuvintele a fost limpede că proiectul avea să fie unul de durată.
Apoi şi-au luat la revedere, pătrunşi de gravitatea iremediabilului
şi de satisfacţia datoriei împlinite, după care câţiva privilegiaţi,
mai liniştiţi, au străbătut piaţa Nova şi strada Palla, ajungând la
biserica Pi, unde marchizii de Villel îşi aveau palatul şi unde urma
să fie parastasul.
A fost o companie selectă, printre care patru sau cinci doam-
ne, şase fraţi benedictini, baronul de Maldà şi marchizul de Cam-
po Sagrado, scăpat de oficialităţi şi bun prieten al casei. În total,
douăzeci şi patru de comeseni. Li s-a servit supă de macaroane
cu brânză rasă din belşug, apoi cărnuri şi legume bine fierte, un
fel de peşte, altul de pasăre, crochete, prăjituri, creme, brânză
dulce îngheţată cu lapte şi lămâie, pâine proaspătă, deserturi, vin
dulce, iar la sfârşit cafea îndulcită cu zahăr. Doamna casei, mare
admiratoare a obiceiurilor englezeşti, a servit băuturile în pahare
diferite, după moda din marea naţiune. A poruncit şi să se pună
pe masă trei feluri de furculiţe şi de cuţite, cât şi patru linguri şi
linguriţe, inclusiv pentru cafea şi desert, semănând printre invitaţi
o confuzie atât de adâncă, încât unii nici nu s-au atins de anumite
bucate, neştiind ce tacâmuri trebuiau folosite.
— Şi când te gândeşti că până mai ieri mâncam cu mâinile
şi nu se întâmpla nimic, a glumit unul pentru care rafinamentul
nu era semn de distincţie.
— Unii o mai fac şi acum! Păi nu se spune că însuşi Napo-
leon nu ştie să mânuiască tacâmurile? a spus altul.
Odată stomacurile îndestulate, inimile au dat frâu liber pati-
milor. Cei reveniţi la Barcelona după ani de exil erau mai ru-
meni, mai graşi şi mai sănătoşi decât la plecare, şi cu toţii au fost
de acord că asta se datora aerului de la ţară. Totuşi, fiecare dintre
aceştia avea câte o poveste de spus din care să rezulte cât de mult
suferise. Unul s-a plâns că nu găsise un pian ca lumea, trebuind
să se mulţumească cu unul ciobit şi neacordat. Altul, că din ca-
uza frigului făcuse degerături. Până şi don Rafael d’Amat, care se
simţea perfect între fraternitatea aceea de nefericiţi, a mărturisit
marea umilinţă prin care trecuse în exil:
— Am fost silit să mănânc cartofi!
— Cartofi?! Dar de ce?

122
 — Altceva nu se găsea, contesă, iar foamea îmi dădea ghes.
Contesa cea mofturoasă a clătinat din cap, dând de înţeles
că, oricât de foame i-ar fi fost, ea nu s-ar fi coborât atât de jos.
— Şi ce gust au? a vrut să ştie stăpâna casei.
Baronul s-a strâmbat a silă, numai amintindu-şi de hrana
aceea bună doar pentru animale:
— N-aş putea să vă spun, scumpă doamnă. Sunt păstoşi,
insipizi şi nesănătoşi. Provoacă flatulaţii şi nu se pot mistui în-
tr-o singură zi. Sunt pentru palate grosolane, sper să nu fiu silit
să repet experienţa.
S-a mai vorbit şi de Napoleon în insula Elba, unul şi-a expri-
mat entuziasmul şi a strigat: „Acolo să crape vita asta, balaurul
Apocalipsei, Anticristul!“, iar ceilalţi au ridicat cupele şi au în-
chinat plini de însufleţire.
Schimbările din oraş erau la ordinea zilei: cineva văzuse cum
erau duse tunurile plasate de francezi la poarta San Antonio, o
parte făcute din clopotele cele mai vechi şi mai iubite; altul a
aplaudat înlocuirea caldarâmului spart de pe străzi, repararea
clădirilor, readucerea tablourilor furate în biserici şi revenirea
Inchiziţiei. Aici n-a mai fost unanimitate, unele voci s-au între-
bat dacă era nevoie într-adevăr să se revină la o instituţie atât de
arhaică în nişte vremuri atât de avansate. La care un canonic a
ridicat un deget şi a proclamat:
— Vremurile avansează spre prăpastie.
Un subiect asupra căruia au fost cu toţii de acord a fost să-i
bombăne pe militarii spanioli care se instalaseră în unele case şi
nici nu voiau să audă de ordonanţa care-i obliga să plece.
— Până de curând l-am avut la mine acasă pe un căpitan
castilian îngrozitor de enervant; s-a instalat în camera mea şi pe
mine m-a trimis la etaj, ca pe o slujnică. Timp de trei luni am
dormit foarte prost, noroc că s-a cărat, slavă Domnului, a spus
baronul de Maldà, pe care vinul cel dulce îl făcuse vorbăreţ.
Au urmat întrebările puse autorităţii competente, la care
marchizul a răspuns cu plăcere, dar fără să se ia prea în serios.
Cei care mai găzduiau câte un spaniol voiau ca marchizul de
Campo Sagrado să le spună când vor scăpa, dar răspunsul era
evaziv. Cineva a vrut să ştie când avea să fie refăcută partea de

123
jos a Ramblei, la care marchizul a spus că deocamdată aveau
chestiuni mai urgente, de exemplu să redea carmelitelor mânăs-
tirea Santo Ángel, pe care francezii o transformaseră în cârciumă.
Altcineva a întrebat de biblioteca călugărilor, dar nimeni nu ştia
nimic. Asta i-a adus altuia aminte de marea bibliotecă de două-
zeci de mii de volume a benedictinilor de la Santa Caterina, însă
aici marchizul i-a liniştit pe toţi:
— E intactă. Francezii au respectat-o, ba chiar au apărat-o.
— Ca să vezi, s-a mirat cineva.
— Nu a fost totul rău, nepoftiţii ăştia or fi lăsat şi ceva bun.
— Nu zău! Ca de pildă ce? Spuneţi-mi un singur lucru, ia să
vedem, a sărit don Rafael, intransigent ca de obicei.
— Viitorul, poate, a propus cea mai tânără dintre doamne.
— Vai, să mori de râs, pentru asta n-avem nevoie de nimeni!
Viitorul vine oricum. Altceva?
Oricât şi-au stors creierii, altă idee nu le-a mai venit.
 josep xifré
(1777-1856)

Mulţi dintre contemporanii săi ar fi vrut să fie în locul aces-

tui filantrop, mecena şi om de afaceri, care a fost omul cel mai
bogat din Catalonia în vremea sa. Originile sale îl situează într-o
situaţie economică deplorabilă şi în Arenys del Mar, un sat de
pe coastă din care bărbaţii plecau pe mare – adesea în bărci con-
struite de ei înşişi –, iar nevestele îi aşteptau croşetând dantele.
Tatăl i-a murit sărac şi înglodat în datorii, drept care fiii au emi-
grat – sau au fugit – în Cuba ca să scape de creditori.
În insula din Caraibe, tânărul Xifré, de doar douăzeci şi unu
de ani, a descoperit multiple oportunităţi de afaceri, nerenunţând
la nici una. A avut fabrici de pielărie, plantaţii, corăbii, a făcut
comerţ cu piei, zahăr, cafea, rachiu, rom, foarte probabil şi cu
sclavi. A fost şi bancher, a speculat şi a făcut contrabandă, iar mu-
tarea cea mare a fost să intre ca ucenic în Loja Masonică Los Valles,
una dintre cele multe de pe insulă, unde pesemne că l-a cunoscut
pe Thomas Downing, care avea să fie agentul său la New York.
E neîndoielnic că instituţia discretă, aconfesională, filantropică
şi filozofică a masoneriei, fondată pe ideea fraternităţii între oa-
meni şi având scopul de a realiza progresul intelectual şi social
al membrilor săi, i s-a potrivit mănuşă lui Xifré. Mai mult chiar:
părea special creată pentru el şi pentru multiplele sale interese,
care erau progresiste şi avansate pentru epoca sa şi care l-au de-
terminat să facă numeroase opere de binefacere, să plătească
studiile unor capete luminate – de pildă, Marià Cubí – sau să
aibă faţă de sclavii săi o atitudine părintească, pe cât de elogiată,
pe atât de rară.

125
 În 1818, omul nostru s-a căsătorit civil cu fiica asociatului
său, Judith, un nume extrem de frecvent în masoneria feminină.
El avea patruzeci şi unu de ani, ea, şaptesprezece. Au avut un
singur fiu. Au locuit mai bine de cinci ani la New York, după
care Xifré şi-a lichidat afacerile şi a decis să revină în scumpa sa
patrie. În 1829 s-a instalat la Barcelona, dar Judith a ales Pa-
risul, căci Barcelona i se părea un oraş provincial şi dezagreabil.
A mai venit să-şi vadă bărbatul doar pe patul de moarte, căci
capitala franceză avea o frumoasă ofertă de teatru şi operă, dar şi
o serie de intelectuali de salon disponibili, printre care Prosper
Merimée, a cărui prietenă a fost.
Ajuns la Barcelona, Xifré s-a stabilit pe Rambla şi s-a apucat
de ce-i plăcea mai mult: să proiecteze mari opere. Pe cea mai im-
portantă a realizat-o între 1836 şi 1840, pe aleea Isabel II, pe
locul fostei mânăstiri San Sebastián, foarte aproape de mare. Pe
acest loc privilegiat, care foarte curând avea să devină un cartier
la modă, a proiectat şi a desenat cu mâna lui prima clădire de
locuinţe burgheze din oraş, care au rămas cu numele de „casele
lui Xifré“. Edificiul poartă o serie de simboluri personale: pe
faţada neoclasică se zăresc chipurile conquistadorilor Americii –
Elcano, Pizarro, Columb, Cortés… – drept tribut adus propriei
sale condiţii de „indian“, iar deasupra sunt gravate câteva versuri
ale poetului Ausonius către Urania, muza arhitecturii şi a astro-
nomiei, atât de importantă pentru masoni: Uranie Coeli Motus
Scrutator en Astra (Urania scrutează astrele şi mişcările cerului).
Onorând culorile cele mai importante ale ceremoniilor societăţii
secrete, podelele sunt în mozaic alb şi negru, ca tabla de şah.
Faţada a fost vopsită în albastru, culoarea Marilor Maeştri, ceea
ce ne face să credem că atunci când Xifré venise la Barcelona era
posesor al gradului maxim al vreunei loje, deşi dovezi nu există.
A instalat cupole asemenea celor pe trebuie să le fi avut Templul
lui Solomon. A pus să se construiască o serie de coloane şi arce
plasate sub semnul numărului masonic şapte. Sub aceste coloane
a instalat o cafenea numită „a celor şapte porţi“, iluminată cu
şapte candelabre de cristal atârnate în tavan şi cu pereţii împo-
dobiţi cu alt simbol drag francmasoneriei: rămurica de salcâm
cu şapte frunze.

126
 Cafeneaua celor şapte porţi a fost inaugurată în ziua de Cră-
ciun a anului 1838, devenind iute localul cel mai căutat din noua,
luminata, cosmopolita şi atât de căutata piaţă a Palatului. „Când
în capitală va exista o cafenea care să ofere condiţii bune de con-
fort şi un aspect atrăgător, acolo vor veni familii întregi. Cafe-
neaua nu va mai fi în Barcelona locul de adunare al vagabonzilor
şi vicioşilor, ci îi va primi pe toţi barcelonezii de treabă care vor
dori să-şi petreacă în mod cinstit timpul liber“, scrisese Xifré în
timp ce punea la cale proiectul. Iar predicţiile sale s-au împlinit
cu succes, căci cele şapte porţi a devenit şi loc de întâlnire pentru
societăţile secrete şi pentru detractorii infamului Fernando VII,
leagăn al revoluţionarilor, şi portavoce a cererilor de amnistiere
a deţinuţilor politici. Ce mai, un loc de care să fii mândru.
În ultimii ani, Xifré a stat, ca de obicei, departe de partidis-
mul politic şi de conducătorii care au încercat în zadar să-l atra-
gă. A refuzat să fie primarul oraşului în 1850, dar a avut funcţii
de conducere în noile bănci şi legături cu finanţele. A finanţat şi
construcţia unui mare spital în oraşul său de baştină.
A murit în conacul său de la Horta la şaptezeci şi nouă de
ani, vegheat de nevastă-sa, care catadicsise să se deplaseze de la
Paris, şi de un fost călugăr capucin, pe 7 august 1856. Fiul lui s-a
îngrijit să-i mute rămăşiţele la Arenys del Mar, unde se odihnesc
într-un panteon vizavi de spitalul care-i poartă numele. Amintirea
sa dăinuie, chiar şi printre cei care nu l-au cunoscut, în expresia
populară „a fi mai bogat decât Xifré“.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
 Funcţia pe care foarte monarhistul general Francisco Javier
Castaños Aragorri Urioste y Olavide, acum căpitan general al
Cataloniei, a inventat-o pentru foarte ambiguul Néstor Pérez de
León nici nu putea fi mai nimerită. Misiunea sa consta în a se
îngriji ca orice condamnat la moarte să aibă parte de toate cele
prevăzute de lege, de la asistenţa religioasă din clipa în care pă-
şea în capelă şi până la numărul exact de zile în care trupul
sfârtecat trebuia să atârne de porţile oraşului. La început, a făcut
lucruri însemnate. Le-a comandat unor meşteşugari să ridice
spânzurători noi, cu o capacitate de până la şase condamnaţi si-
multan, grozav spectacol, păcat doar că minunata construcţie a
fost ascunsă după copacii Esplanadei, în loc să fie la vedere,
unde tot plimbăreţul ar fi dat nas în nas cu ei, şi ce instructiv ar
fi fost pentru copiii care-şi făceau plimbarea de duminică să
vadă cum pică în acelaşi timp şase ticăloşi. Fireşte, şi felul de a
face dreptate urma anumite tendinţe: dacă francezii preferau
strangularea condamnatului care şedea comod pe un fel de foto-
liu, absolutiştii duşmani ai modernităţii nenecesare preferau
spânzurarea, în definitiv un lucru foarte vechi, e pomenit chiar
şi în Biblie.
Lui Pérez nu-i păsa de metodologie, îl interesa doar să se
păstreze obiceiul. În schimb, s-a luptat ca ţestele condamnaţilor
să fie agăţate ceva mai departe de porţile oraşului, argumentând
că, mai ales în zilele de vară, nişte călători mai fandosiţi ar putea
fi deranjaţi. A reuşit şi să scape de cucoanele din Confreria Sân-
gelui, care veneau să-i ameţească pe condamnaţi cu rugăciuni şi
colecte, convinse fiind că un sacrificiu atât de creştinesc avea să

128
le aburce direct în rai. N-aveau decât să ajungă acolo, îşi zicea
Pérez, cu condiţia să nu-i calce pragul biroului şi să nu-l bată la
cap, drept care le-a dat deplină libertate.
O altă misiune a sa era să controleze munca silnică a deţinu-
ţilor. Astfel, a numit nişte vătafi, le-a dat câte un bici şi o bâtă,
ca să se facă respectaţi, şi i-a pus să dirijeze şirurile de prizonieri
înlănţuiţi care ieşeau zilnic din închisoare ca să cureţe străzile
sau să construiască clădirile oficiale. Tot ei au nivelat Rambla
după ploile din 1817, cărând pământul cu căruţele şi bătătorind
locul cu sapa. Când era cazul, erau însoţiţi şi de nişte soldaţi.
Săptămânal, directorul execuţiilor capitale făcea turul închiso-
rilor din oraş, de la impunătorul turn San Juan din Cetăţuie
până la carcera de la Canaletas, de la Atarazanas la Montjuïc, de
la vechea şi insalubra închisoare din piaţa del Ángel la corabia
ponton veşnic ancorată în port şi ticsită de deţinuţi politici. Tre-
cea şi pe la arestul religios de pe strada Bisbe, pentru că-i plăcea
să vadă călugări şi măicuţe ţintuiţi cu belciuge de ziduri la ordi-
nul stareţilor mănăstirilor respective. Dar cel mai mult îi plăcea,
era un adevărat deliciu, să meargă la închisoarea femeilor, cu-
noscută sub numele La Galera şi situată în livezile de pe strada
Sant Pau, cam pe la jumătatea drumului între Rambla şi zidul
Sant Antoni. Îi plăcea să adulmece prin pleava carcerelor, cău-
tând femei cunoscute gata să-l convingă cu orice preţ de nevino-
văţia lor. Astfel de cazuri îl interesau într-atât, încât porunci să
i se aloce un spaţiu unde să le primească în spatele uşilor închise.
Şi, cum erau numeroase, începu să viziteze locul asiduu, de trei-
patru ori pe săptămână. A fost perioada în care Pérez a cheltuit
cel mai puţin cu curvele.
Însă nu doar prostituatele se bucurau de atenţia sa. Îi plăceau
şi tinerelele care se lăsaseră răpite fără consimţământul părinţilor
(dacă era vorba şi de un soţ încornorat, cu atât mai bine), cele
care avortau mânate de disperare, cele arestate pentru că atenta-
seră în public împotriva bunelor maniere, cele care îşi furau stă-
pânii şi cele care seduceau băieţii, cu condiţia să fi fost tinere şi
arătoase. Iar dacă mai păstrau şi o brumă de candoare, cu atât
mai bine. Le răsplătea pe toate cu un avantaj oarecare, o redu-
cere de pedeapsă, o favoare administrativă. Cu condiţia să petreacă

129
un timp cu el între patru ochi în biroul acela şi să se arate
binevoitoare.
Néstor Pérez îşi avea normele sale. Nu le primea niciodată pe
cele care îi cereau acest lucru, nici nu se uita la cele care insistau
să-l vadă. Îşi alegea favoritele, toate ştiau asta, aşa cum ştiau şi că
în prezenţa lui n-aveau voie să se smiorcăie sau să-şi plângă de
milă, căci, dacă făceau asta, erau imediat trimise înapoi în car-
ceră. Cele convocate în biroul directorului ştiau că acolo le aş-
tepta un sacrificiu, dar şi că aveau să primească în schimb o
răsplată. Sigur, puteau refuza şi să-şi ducă soarta mai departe,
numai că nici una nu refuza. În fine, Pérez de León nu admitea
să vorbească despre condamnaţii la moarte. Semna ce era de sem-
nat şi se purta de parcă omul ar fi fost deja executat, fie el bărbat
sau femeie, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac. Nu admitea mame
scăldate în lacrimi şi nici fii deznădăjduiţi. Şi, bineînţeles, nici
nu-i trecea prin minte să-i viziteze pe aceşti nefericiţi în ultimele
lor ceasuri de viaţă, când iminenţa morţii devine tangibilă odată
cu cea a confesorului şi a habotnicelor Confreriei. Pe Néstor
Pérez de León iminenţa morţii îl îmbolnăvea.
Dar o excepţie tot a făcut.
Unul dintre preoţii care aveau grijă de sufletele condamnaţilor
la moarte aduşi în capelă în ziua de miercuri 8 martie 1820 i-a
adus un mesaj scris pe o bucată de hârtie. Deşi dăduse ordine
stricte în sensul acesta, omul Domnului, nou în meserie, nu le
respectase şi depusese pur şi simplu mesajul pe masă.
— Ce-i asta, un testament?
Osândiţii la moarte aveau obligaţia să redacteze un testament
pentru a-l numi pe moştenitorul firavelor sale bunuri, printre
care şi pomenile adunate de confrerii. De obicei, aceste pomeni
erau lăsate parohiei, ca să facă slujbele întru salvarea sufletului.
Scrise sub tensiunea clipei, documentele erau plictisitoare; în
afară de testament şi de două scrisori către familie, condamnaţii
nu aveau voie să scrie altceva.
— Nu, domnule, e o misivă scrisă în capelă. Pentru domnia
voastră.
— Mă cunoaşte?
— Zice că da.

130
 — Şi cum îl cheamă pe condamnat?
— E o femeie: Simona Carlassare.
— N-o cunosc, a spus Pérez de León după ce s-a gândit o
clipă, apoi a luat hârtia, a admirat caligrafia frumoasă şi îngrijită
a unei persoane cu educaţie şi a citit: „E posibil oare să faceţi
ceva pentru mine dacă vă dezvălui locul în care s-ar găsi anumite
cărţi?“
— Şi pentru ce a fost condamnată?
— Pentru prostituţie, domnule.
— Vorbeşti prostii, pentru aşa ceva nu se dă pedeapsa ca-
pitală.
— S-a certat şi a rănit un client, domnule. Judecata a fost
foarte rapidă.
— Cine a fost judecătorul?
— Don Elías Tosquillas.
— Mda, a mormăit Pérez, adăugând în sinea lui „cel mai co-
rupt şi mai lesne de mituit“. Bănuiesc că clientul a dat ortul
popii.
— Nu, domnule, dar a rămas şchiop.
— Atunci chiar că nu pricep. O fi fost un client foarte im-
portant; ca să primească o osândă atât de mare trebuie ca omul
să fi fost regele în persoană.
— E mai grav decât atât, s-a ruşinat preotul. E vorba de
episcop.
— Nu mai spune! a izbucnit Pérez de León în râs.
— Păi, nu l-aţi văzut recent? N-aţi văzut cum merge? Fe-
meia asta i-a stors un testicul.
— Pe ce motiv?
— Nu ştiu, domnule.
— Am s-o întreb chiar pe ea, trimite-o la mine.
— Nu se poate, domnule, că e în capelă. Trebuie să vă du-
ceţi domnia voastră acolo.
Pérez a plescăit din limbă: nu-i plăcea să-şi încalce propriile
reguli. Totuşi, şi-a zis că poate merită osteneala. Poate că, cine
ştie, cu un pic de noroc, moartea nu se apropiase atât de tare de
nefericita asta cum credeau ceilalţi. Santinelei care i-a deschis
uşa i-a poruncit să-i dea afară pe toţi de acolo, apoi a pătruns în

131
spaţiul deloc vast, dar printre cele mai frumoase ale închisorii,
cu impetuozitatea unui erou al Troiei. Osândita stătea culcată
pe un prici, cu spatele la el, şi părea că doarme. Pérez de León
s-a aşezat pe jilţul adus de doi gardieni, a pus picior peste picior,
şi-a mângâiat barba şi a rostit de parcă ar fi fost un zeu:
— Tu de colo! Avem de vorbit.
Atunci, prostituata care-l storsese pe episcop de un testicul
s-a răsucit spre el, punându-i sub ochi un decolteu încă arătos şi
un surâs satisfăcut, iar Pérez de León s-a simţit imediat altul.
Neînsemnat, mărunt, ridicol. Şi atât de scund.
Căci o singură femeie de pe lume era în stare să-i producă
astfel de simţăminte ticălosului acestuia: Madame La Ruga. Chiar
şi acum, trecută de cincizeci de ani, chiar nemachiată şi cu stra-
iele sfâşiate şi murdare, chiar şi osândită la moarte, femeia asta
continua să fie afacerea nerezolvată din viaţa lui Néstor Pérez de
León.
Ne aflăm în după-amiaza zilei de 10 martie 1820 şi afacerile
personale îl împiedicaseră pe directorul închisorilor să fie la cu-
rent cu veştile care puseseră pe jar întreg oraşul. După două luni
pline de succese, care începuseră cu revolta de la Cabezas de San
Juan, generalul Rafael de Riego dobândise victoria liberalilor.
Cu doar câteva zile în urmă, regele tiran semnase la Madrid un
manifest de fidelitate faţă de Constituţia din 1812 pe care el
însuşi o interzisese. Astfel, a scris negru pe alb celebra frază „Să
avansăm neabătut, cu mine în frunte, pe calea constituţională“;
liberalii au răsuflat uşuraţi, monarhiştii au blestemat, oamenii
Bisericii au tremurat, militarii s-au divizat, iar poporul n-a pri-
ceput nimic, doar că de-acum pretutindeni era câte o Piaţă a
Constituţiei şi că deţinuţii ieşeau din închisori ca să ocupe ran-
guri guvernamentale. Dar şi că lucrurile cu adevărat importante
rămâneau tot nerezolvate: ogoarele în paragină, populaţia dimi-
nuată şi sărăcită, coloniile care profitau să-şi ceară independenţa,
comerţul întrerupt, visteria la un nivel minim, bogăţia prost îm-
părţită, foametea omniprezentă. Nimic deci care să-i fi preocu-
pat vreodată pe guvernanţii porniţi să-şi umple buzunarele şi
după ei potopul.

132
 Ar fi putut comenta toate noutăţile astea, dacă ar fi fost la
curent, însă au preferat să abordeze chestiuni personale şi posi-
bilitatea de a câştiga ceva din ele, adică să vorbească despre bani.
Aici, Néstor Pérez de León şi Simona Carlassare, alias Madame
La Ruga în mizerie, au dovedit că aveau fler de politicieni.
— La ce cărţi te referi?
— Mă întrebi ceva ce ştii bine.
— Răspunde-mi la întrebare.
— La cărţile pe care Lechi voia să i le trimită lui Napoleon,
fireşte.
— Iar tu ştii unde se află.
— Da.
— De unde ştii?
— De la omul care le-a cumpărat şi cu care m-am culcat.
— Le-a cumpărat?
— Da, de la nişte bandiţi. Pe un preţ de nimic.
Pérez de León a mârâit fără să-şi dea seama, precum fiara
care reacţionează dacă e deranjată:
— Şi ai să-mi spui unde se află?
— Nu. Am să ţi le vând.
— Aha, în schimbul libertăţii tale, presupun.
La Ruga a plescăit şi s-a strâmbat:
— Mă tem că nu pot aspira la atât de mult, dar mă mulţu-
mesc şi cu o condamnare pe viaţă. Deocamdată.
— Şi de ce crezi că aş putea să aranjez asta?
— Pentru că prietenul meu era episcopul şi lumea îi urăşte
pe popi. N-ai auzit ce se vorbeşte peste tot? Anticlericalismul se
întinde ca o pecingine.
— Dar nimeni nu se opune faptului că Preasfinţia Sa se în-
tinde cu târfele, nici credincioşii, nici ateii. În definitiv, huma-
num est, nu doar episcop.
— Humanum est, nu încape nici o îndoială. O dovedesc
interesele sale.
— Te referi la cărţi sau la târfe?
— Mă refer la arme.
— Ce arme?
— Armele ascunse prin mânăstirile de pe Rambla.

133
 — Pregăteşte cumva episcopul o nouă cruciadă?
— Împotriva liberalilor, pentru Dumnezeu şi rege. Lumea
ar trebui să ştie.
— Şi cărţile…?
— Cărţile le-a încredinţat bibliotecarului de la Santa Cate-
rina. După ce le-a dat la relegat. În pergament.
— Cu ce scop?
— N-am întrebat. Literatura nu făcea parte dintre preferinţele
noastre.
— Şi despre toate celelalte vorbea Sfinţia Sa în timp ce vă
culcaţi împreună?
— Nu, după. Căci tot acolo îşi primea vizitatorii şi îşi aranja
afacerile.
— Şi nu-l deranja că ascultai?
— Aştepta să adorm.
— Şi dormeai?
— Ca un prunc. Ba şi sforăiam.
— Grozavă şmecherie!
— Deloc, posed capacitatea de a auzi şi în somn. Posed de
asemenea o reţea de informatoare bine instruite şi răspândite
prin principalele paturi ale oraşului.
— Informatoare? a ridicat Pérez din sprâncene.
— Lucrătoare în serviciul meu.
— Acum te-ai apucat să corupi fetişcane?
— Nu, acum sunt o femeie de afaceri.
— Prospere, presupun.
— Nu pot să mă plâng.
— Şi plăcute…?
— Aproape mereu.
— Şi ce trebuie să faci ca să te bucuri de favorurile patroa-
nei? Să fii vreo înaltă faţă bisericească?
— Să plăteşti cât fac.
— Adică?
— O avere.
— Văd că nu te-ai schimbat deloc.
— Asta ziceam şi eu.

134
 În pauza care a urmat, Pérez de León ajunge la nişte con-
cluzii deloc plăcute.
— Iar acum trebuie să plăteşti preţul promis, spune ea.
Omul se relaxează, lasă prefăcătoria la o parte şi revine la atac:
— Şi dacă stabilesc eu condiţiile ca să te scap de la moarte?
— Nu cred că mă interesează.
— Preferi deci să mori?
— Care ar fi alternativa?
— Să te laşi iubită de mine, fireşte.
Încercănată şi palidă, La Ruga strâmbă din buze în timp ce
bărbatul turbează de dorinţă.
— Poate mai încolo, rosteşte femeia cu un rictus dispreţuitor.
— Mai încolo poate ai să fii moartă!
— Ştiam că există şi acest risc.
El e bărbat şi simte nevoia să i se confirme ceea ce nu pri-
cepe, oricât de neplăcut ar fi, aşa că insistă:
— Preferi deci să mori decât să fii a mea?
— Prefer să pot alege.
— Chiar dacă alegi moartea?
— Uneori alegerile pot fi deprimante.
Pérez de León se ridică, răstoarnă jilţul cu o lovitură de pi-
cior, se întoarce spre ea. Pentru o clipă, femeia se teme să nu se
repeadă şi să ia ceea ce jinduieşte atât de mult. Sunt singuri, ea e
o condamnată la moarte, nimeni n-ar mişca un deget. Dar ime-
diat îşi dă seama că a fost o teamă falsă, că el n-o să facă nimic.
Precis că i-a trecut şi erecţia care-l chinuia până de curând.
Pufnind, omul se duce spre uşă şi porunceşte gardianului să
o deschidă.
— Păcat că n-am mai putut vorbi despre afaceri, domnule
Pérez. Am senzaţia că noi doi am face o echipă bună. Iar fetele
mele cred că ţi-ar plăcea mult mai mult decât mine.
— Dumneata nu-mi placi, Simona.
Femeia încasează lovitura. Numele de care vrea să uite rostit
de gura acestui avorton mai că reuşeşte să facă mai mult decât
tot ce a avut loc în răstimpul acesta.
— Ai dreptate. Îţi provoc frică.
Omul râde forţat, artificial, pretenţios.

135
 — Cum de-ai ajuns la concluzia asta?
— Pentru că mă respecţi. N-ai încotro.
— Să respect o târfă care se vinde în tot oraşul?!
— Respecţi femeia pe care n-o poţi avea. Uite, îmi vorbeşti
cu dumneata, chiar şi aici. Nu ţi-ai dat seama?
— Sigur că mi-am dat seama, dragă, dar nu de asta. Nu pot
tutui doamnele de vârsta dumitale, ce vrei, sunt demodat.
Gardianul deschide uşa, Pérez de León iese încruntat, uşa
scârţâie închizându-se în urma lui. Gardianul îşi zice: „Ca să vezi,
nu ştiam că directorul e atât de scund. Zău că e tare mărunţel“.
În aceeaşi noapte deţinuţii politici sunt eliberaţi. Pentru că a
atentat împotriva unei înalte feţe biserieşti provocându-i un
şchiopătat permanent, La Ruga e considerată deţinut politic.
5. Scrisoarea pe care fratele Sebastián Pier, părinte dominican,
bibliotecar al mânăstirii Santa Caterina din Barcelona, a trimis-o
superiorului său, abatele congregaţiei, dându-i veşti despre cele
petrecute cu biblioteca pe 26 martie 1823

Infamii! Mizerabilii! Totul e pierdut, iar noi, oamenii Domnului, tare

am pãtimit în acest oraº al Satanei.
O piaþã. În aºa ceva s-a transformat locul unde se înãlþau zidurile gotice
ale refectoriului încununat de nobila bibliotecã. Un loc gol în care se vând
pepeni galbeni, asta a fost ambiþia diavolii liberali, care îndrãznesc sã se pre-
tindã culþi. Nici nu le-a pãsat cã au demolat sãlaºul care a adãpostit douã-
zeci de mii de cãrþi, adunate cu iubire ºi sacrificii ºi pãzite cu generozitate, cãci
noi am fost cei care le-au pus la dispoziþia studioºilor doritori sã le citeascã,
primindu-i în casa noastrã pe care le-am deschis-o cu drag. Ãsta sã fie folosul
pe care l-au tras din citit? Aºa ne plãtesc ei? Infamii!
Ultimele ceasuri au fost cele mai rele din viaþa mea, le-am petrecut ascuns
la niºte buni creºtini de pe strada Treixures. Înainte de demolare, biblioteca
a fost mutatã, dar în mare grabã ºi fãrã nici o noimã. Autoritãþile militare ºi
municipale dãdeau ordine contradictorii. Am vãzut printre ei neguþãtori de cãrþi
care cercetau totul de parcã se pregãteau sã le vândã. Unele exemplare au
rãmas la noi, bineînþeles, dar n-aº putea sã precizez care ºi în ce condiþii ºi,
drept sã spun, mari speranþe nici nu-mi fac.
În toiul dezastrului n-am neglijat nici o clipã misiunea ce mi-aþi dat-o de
a vã salva cãrþile, înãlþimea voastrã. Am intrat în bibliotecã ºi m-am dus glonþ
la dulapul zidit în care v-am pãstrat sub cheie cãrþile încredinþate de domnia
voastrã în numele episcopului. Aº dori sã vã spun cã nici hârtia ºi nici perga-
mentul n-au avut de suferit, însã adevãrul e altul ºi e groaznic.
Cele unsprezece volume erau acolo când am deschis dulapul, în starea în
care mi le-aþi încredinþat, ba chiar mai bunã, cãci în clipele mele de rãgaz îmi
plãcea sã le scot ca sã ia aer ºi sã ºterg pergamentul cu o cârpã umezitã. Cunos-
cându-le deci bine – deºi nu le-am deschis niciodatã, cã aºa mi-aþi poruncit –
137
vã pot spune cã era vorba de volume foarte grele, ce nu pot fi transportate
toate de un singur om. Cu multã trudã, am reuºit sã car cinci dintre ele, încuind
la loc cãrþile rãmase. Le-am pus la adãpost în casa de pe strada Treixures,
dar, vai, când m-am întors uºile erau forþate, lacãtul spart ºi dulapul gol.
Degeaba i-am întrebat pe cei care se învârteau pe acolo, în cele din urmã
ºeful lor mi-a spus:
— Nu-þi forþa norocul, pãrinte, mai bine uitã de ele.
În schimb, unul dintre muncitorii de la demolãri a fost mai slobod la gurã,
dând glas pãrerii unanime:
— Ceea ce se gãseºte între aceste ziduri aparþine tuturor, cãci cu toþii am
hrãnit lipitorile Bisericii cam prea mult timp.
Deºi mâna îmi tremurã în timp ce scriu aceste rânduri, despre soarta celor
ºase cãrþi alte veºti nu am. Presupun cã vor fi vândute la bucatã sau cã vor
ajunge la fabricanþii de tobe, care le vor smulge pergamentul coperþilor. Sau
poate cã vor fi apreciate chiar de cei care ne urãsc, care în felul acesta vor
comite pãcatul incongruenþei.
Din partea mea, nu mai am nimic de adãugat. Cu misiva aceasta, pe care
i-o înmânez fratelui bibliotecar al mânãstirii San José, predau ºi cele cinci vo-
lume salvate, împreunã cu prea-plecatele mele scuze cã n-am putut sã le salvez
ºi pe celelalte ºi cã n-am reuºit sã mã achit de misiune. Îmi încredinþez viaþa
Celui de Sus ºi plec de aici, nãdãjduind cã ultrajul sã nu fi fost în zadar ºi
neputând sã nu-i blestem întruna, e peste puterile mele:
Sã cadã peste hoþi blestemul celor care au iubit ce-au furat ei.
Sã semene aceste cãrþi discordia printre cei care le nãzuiesc. Sã se despar-
tã prieten de prieten ºi sã cadã mãrimile orbite de ambiþii neîmplinite.
Sã putrezeascã hârtia în beciuri imunde înainte ca alþi ochi sã se poatã
delecta cu ele.
Sã roadã ºobolanii paginile cele mai frumoase, gravurile cele mai mãiestre,
versurile cele mai iscusite pânã nu mai pot fi desluºite.
Sã pãtrundã umezeala în exemplarele unice care au supravieþuit vitregiei
timpului.
Sã devoreze termitele ceea ce au lãsat ºobolanii.
Sã rãmânã aceste cãrþi în bezna ignoranþei vreme de decenii ºi secole.
Sã nu gãseascã invadatorii nimic bun de citit pânã la sfârºitul zilelor lor
prãpãdite.
Deie Domnul ca umilul bibliotecar care sunt sã trãiascã îndeajuns ca sã
asiste la toate acestea. Amin.
138
6. Scrisoarea lui V.P. Guillot către prietenul său Josep Xifré i Casas

Mataró, 18 aprilie 1823

Scump prieten,
Constat uneori cã timpul care trece târãºte cu el, în vâltoarea tulbure care
le duce pe toate, mult prea multe lucruri importante. Prietenia noastrã nu intrã
în discuþie, oricât ar întârzia scrisorile noastre ºi oricâte pauze am face în culti-
varea acestei amiciþii cãreia îi sunt atât de îndatorat. Drept care iatã cã îþi scriu,
pentru cã nu mai ºtiu când a fost ultima misivã ºi al cui era rândul sã rãspundã,
ca sã-þi dau un semn de viaþã ºi sã te pun la curent cu ultimele nimicuri.
De fapt, în ultimii ani un singur eveniment meritã atenþie: Carlota a devenit
femeie. Nu mã întreba cum, cã nu pricep nici eu. Dintr-odatã, privind-o, n-am
mai gãsit nici urmã din copila care fusese. În locul ei, acum se aflã o domni-
ºoarã frumoasã ºi inteligentã de ºaptesprezece ani, veselã ºi curioasã, care
începe sã viseze la bãrbatul ce o va lua de lângã mine. Pretendenþi nu lipsesc,
fireºte, unii chiar au îndrãznit sã o curteze. Deocamdatã e vorba doar de mici
moºieri locali sau de vreun fante de oraº, nimic care sã o intereseze, deºi le
ascultã tuturor vorbele ºi cochetãria ei sporeºte cu fiecare dintre ei. O are alã-
turi pe Salvia, sora ei de lapte, care îi e prietenã bunã ºi, în plus, se dã mare
expertã în materie. Împreunã îi judecã pe toþi candidaþii ºi pesemne cã formeazã
un tribunal în toatã regula, cãci nici unul nu le obþine aprobarea. Tare aº vrea
sã aflu, prietene drag, care sunt criteriile pe care trebuie sã le îndeplineascã
un domn pentru a fi demn de atenþia exigentelor dudui.
S-a întâmplat recent ceva ce-aº vrea sã-þi spun, deºi Carlota nu mi-ar
ierta-o. Dar vei vedea cã meritã ºi sper sã te facã sã râzi. Totul a început
când la uºa noastrã a tras o caleaºcã împodobitã ca pentru o procesiune ºi din
ea au coborât o matroanã grasã, înveºmântatã în dantele ºi catifea albã, ca o
139
mireasã, ºi un domniºor înþolit dupã moda de la Paris, cu mustãcioara afe-
rentã. Au întrebat de mine, iar credinciosul meu Girabancas i-a poftit în salo-
nul cel mare, unde portretul scumpei mele soþii îmi inspirã de regulã cele mai
potrivite hotãrâri. Nu i-am lãsat sã aºtepte ºi, dupã politeþurile de rigoare,
doamna a grãit:
— Bãiatul e nepotul meu. Taicã-sãu, adicã fratele meu, are inima slabã
ºi cãlãtoriile îi fac rãu. M-a rugat sã vã transmit din partea lui toate cele
bune, cât ºi recunoºtinþa sa eternã, care rãmâne neschimbatã în ciuda anilor ºi
pe care nu o uitã.
Am fost uluit:
— Recunoºtinþã, doamnã…?
— Fratele meu spune cã, dacã n-aþi fi fost dumneavoastrã ºi talentul diplo-
matic pe care-l aveþi, francezii l-ar fi omorât când cu atacul asupra oraºului,
în iunie 1818.
— Pãi, atunci mã bucur c-am fãcut-o, cãci altminteri n-am fi avut prilejul
de a ne afla acum împreunã. Cum îl cheamã pe fratele dumnevoastrã?
— Valentín Gusi, a rãspuns ea, plinã de mândrie.
M-am arãtat entuziasmat, deºi mãrturisesc cã nu mai ºtiu nici cum arãta
omul cãruia, dupã cum se vede, îi salvasem viaþa. Au fost vremuri tulburi, dupã
cum bine se ºtie, în care orice om de bunã credinþã a ajutat pe cine a putut.
Am fãcut-o ºi eu, dupã puterile mele, de ce sã mint, deºi eram convins cã pu-
team face mai mult. Uneori, prietene, mã ºi minunez cã a mai rãmas cineva în
viaþã dupã toate cele petrecute.
Dupã care am aflat ºi motivul vizitei: domniºorul, care purta acelaºi nume
cu al tatãlui sãu, era îndrãgostit de fiicã-mea ºi aspira sã-mi devinã ginere. Exact
aºa s-a exprimat cucoana.
De parcã mãtuºã-sa nu s-ar fi exprimat cu destulã ardoare, junele a in-
tervenit:
— Îndrãgostit e puþin spus. Sunt nebun de amor, a rostit el, iar strãlucirea
dementã a ochilor sãi m-a cam speriat, se vede treaba pentru c-oi fi uitat cum
aratã amorul autentic.
Iar amorul lui trebuie cã era cât se poate de autentic, judecând dupã cum
se purta bietul bãiat. Judecã ºi tu: dupã ce a spus cuvintele acelea, s-a întors
cu spatele la noi ºi s-a apucat sã suspine cu ochii la ºemineu. Apoi ºi-a ºters
ochii ºi s-a întors, dar cu un aer absent, iar mãtuºã-sa s-a apucat sã-i facã vânt
cu evantaiul de cãlãtorie, care-i folosea sã se rãcoreascã. Dupã care ºi-a cerut
140
scuze ºi m-a întrebat dacã aveam sã o informez pe Carlota despre nobilele
porniri cu care plecaserã la drum, la care tânãrul a luat din nou cuvântul:
— Trebuie sã ºtie, domnule, eu o iubesc, nimeni n-are s-o iubeascã atât, tre-
buie sã ºtie asta, în caz contrar, jur cã nu-mi rãmâne decât sã-mi iau…
Evantaiul energic al mãtuºii l-a oprit sã continue cu gafele. Era roºu la
faþã de supãrare ºi, în acelaºi timp, palid, precum o pãpuºã de porþelan cu
obrajii vopsiþi. I-am promis sã-i iau în seamã cererea ºi sã le dau un rãspuns
cât mai curând posibil, la care mãtuºa a zis ceva de moºtenirea junelui ºi de
condiþia sa de fiu unic, douã lucruri care m-au fãcut sã ciulesc urechile, cãci
averea sa nu era deloc de lepãdat.
Au plecat, am avut impresia cã bãiatul plângea ºi cã mãtuºa îl certa în
timp ce coborau scãrile ºi mai târziu, pe când caleaºca se depãrta pe aleea cu
chiparoºi. Girabancas, care asistase discret dintr-un colþ la întrevedere, a râs
din tot sufletul amintindu-ºi anumite detalii ºi a fost de pãrere cã n-avea sens
sã-i vorbesc Carlotei despre intenþiile acestui filfizon atât de jalnic. Dar m-am
gândit mai bine ºi mi-am zis cã trebuia sã ºtie, cãci nu voiam sã iau asupra
mea vreo decizie care ar fi putut afecta într-un fel sau altul fericirea fiicei mele
ºi pentru cã dragostea e oarbã ºi toantã ºi s-au mai vãzut ºi cazuri mai rele
cu rezultat fericit.
M-am mai liniºtit când Carlota mi-a dat un rãspuns limpede ºi categoric,
care precis cã l-ar fi amuþit de durere pe bãiat:
— Valentín Gusi? Blegul ãla plângãcios? Te rog, tatã, unul mai bun
nu ai?
Am fost mirat cã Salvia nu avea nici o pãrere, expertã cum era în treburi
sentimentale.
Fericit, i-am comunicat doamnei Gusi cã îi respingeam oferta în ciuda nu-
meroaselor merite ale nepotului sãu ºi cã speram din tot sufletul sã gãseascã
repede o fatã care sã corespundã inimii lui avântate ºi bla-bla-bla, cu conside-
raþie, semnãtura ºi parafa.
N-au trecut nici zece zile când caleaºca a revenit, cucoana îmbrãcatã la
fel, iar junele ceva mai calm. Mi-am zis cã nu erau în stare sã admitã un refuz
ºi m-am pregãtit sufleteºte sã-i ascult resemnat ºi sã le dau un rãspuns cât mai
puþin dureros ºi cât mai amabil. M-am aºezat în faþa portretului iubitei mele
Juliana, pentru ca privirile ei senine sã-mi inspire cuvintele potrivite. Mare
mi-a fost însã mirarea când doamna Gusi, în loc sã protesteze, mi-a solicitat
mâna Salviei, de care junele era la fel de amorezat, deºi de mai curând.
141
 M-am vãzut obligat, punându-mã în locul lui, sã-i recomand sã mai cugete
puþin, deoarece cãsãtoria e un contract care, odatã semnat, nu se mai poate des-
face. Dar junele mi-a spus, cu fermitatea ºi siguranþa aceea a tinereþii care te
duc direct în prãpastie, cã se gândise bine. L-am rugat sã pãrãseascã salonul
ºi sã aºtepte un pic pe culoar; Girabancas a stat cu el din politeþe. Rãmas
singur cu mãtuºa, i-am sugerat cã poate cã nepotul ei o alegea pe prietena
Carlotei nu din dragoste pentru Salvia, ci ca ultimã posibilitate de a fi aproa-
pe de iubita sa; cã a te cãsãtori nu cu femeia pe care o iubeºti, ci cu prietena
ei cea mai bunã nu e ceva menit sã ducã la fericirea nici uneia din pãrþi.
Doamna Gusi m-a ascultat atent, tremurându-ºi guºa ºi fãcându-ºi vânt cu
evantaiul, dupã care a spus:
— Exact asta i-am zis frate-meu ºi cu mine, domnule Guillot, aproape cu
aceleaºi cuvinte!
— ªi nu l-aþi convins?
— Nu, domnule. Bãrbaþii din familia mea nu obiºnuiesc sã se lase convinºi.
— ªi credeþi cã o sã fie o afacere bunã dacã acceptãm?
— Cred, iertat sã-mi fie, cã o cãsãtorie e mai curând o loterie decât o afacere.
A trebuit sã accept argumentele atât de categorice ºi sã dau curs cererii
în cãsãtorie, sperând în secret cã Salvia, care e mereu de acord cu fiicã-mea,
sã refuze la fel de fulminant ºi sã-l ducã la disperare pe bietul Gusi. Totuºi,
ce de surprize îþi rezervã femeile, dragul meu prieten! Salvia a plâns de emoþie
aflând vestea, iar mama ei a plâns aflând zestrea pretendentului. Carlota ºi-a
îmbrãþiºat prietena de parcã între ele n-ar fi existat nici o pãrere în contradic-
toriu asupra junelui Gusi, iar în casã au început pregãtirile pentru o nuntã ca
pentru fata mea. Pentru cã, într-un fel, Salvia îmi este ºi ea ca o fiicã. Pentru
preþuirea pe care i-o port maicã-sii ºi pentru dragostea pe care i-o poartã Car-
lota, pentru care a fost mai bunã decât o sorã de acelaºi sânge.
Asta voiam sã-þi povestesc, prietene. Nunta s-a hotãrât pentru la anul ºi
toþi sunt în al nouãlea cer. Fratele emisarei mi-a scris despre fericirea care i-a
fost datã „de a strânge legãturile cu omul cãruia îi voi fi îndatorat câte zile
voi avea“. Iar eu abia aºtept sã vinã ziua nunþii, ca sã-l vãd în fine pe cel care
mã stimeazã atât de mult.
Carlota e ºi ea fericitã, cu gândul la þesãturile franþuzeºti din care va fi
fãcutã rochia de domniºoarã de onoare. Deocamdatã, mãritiºul gemenei sale
nu i-a trezit dorinþa de a o imita. Mai curând, dimpotrivã, pare mult mai seninã
decât înainte, de parcã ar ºti cã aºteptarea se va termina odatã cu venirea celui
la care viseazã. Nu þi se pare cam ciudat?
142
 Cãci pânã acum n-au prea venit mulþi, drept sã-þi spun. Cu excepþia nota-
bilã a unui domn de care precis ai auzit, cãci are legãturã cu o parte dintre
prietenii noºtri din Barcelona. A îndeplinit funcþia de ºef al poliþiei în timpul
rãzboiului, deºi nu ºtiu dacã era simpatizant al ocupanþilor. În timp ce Casta-
ños era cãpitan general, l-a scos din funcþie pe considerentul cã era un potenþial
duºman, l-a dat afarã din casa pe care o ocupa pe strada Ample ºi l-a numit
director cu execuþiile capitale, ca sã-ºi dovedeascã astfel lealitatea ºi curajul,
cicã. A fãcut asta mai mulþi ani, pesemne cei mai rãi din viaþa sa, dar pânã
la urmã a ieºit cu bine din aceste vremuri de rãzboi permanent ºi ºi-a pãstrat
rangul ºi capul fãrã sã manifeste vreo preferinþã ideologicã. Acum vreo doi ani
i s-a oferit vechiul post de ºef al poliþiei, de data asta sub guvernare liberalã,
dar a refuzat onoarea, preferând sã stea deoparte ºi ocupându-se cu oarece afa-
ceri împreunã cu un asociat italian, zice-se.
L-am cunoscut recent ºi mi s-a pãrut a fi un om cultivat, sensibil, colecþio-
nar – ca ºi mine – de cãrþi frumoase, iubitor de lucruri rafinate ºi foarte bogat.
Ajunge sã-þi spun cã a cumpãrat palatul rãposatului baron de Malvá de pe
strada Pi ºi l-a pus la punct preþ de patru ani, transformându-l, pare-se, într-o
reºedinþã demnã de un rege.
Dar nu þi-am spus încã de ce a venit la mine, o vizitã care m-a umplut de
satisfacþie. Ca urmare a unor schimburi epistolare cu câþiva bibliofili importanþi
din toatã Europa, a aflat cã bunul meu prieten Charles Nodier ºi librarul
din Valencia atât de cultivat, mã refer la Vicente Salvá, se vor afla sub cerul
Barcelonei, drept care s-a hotãrât sã dea o petrecere la el acasã în cinstea
lor. A avut deci amabilitatea sã vinã sã mã anunþe personal, nu printr-un slu-
jitor, astfel cã l-am invitat la masã, prilej cu care am vorbit despre cãrþi ºi
despre cei care le înjosesc. Mare mi-a fost mirarea aflând cã era la curent cu
furtul preþioasei mele colecþii pentru cã fusese secretarul lighioanei aceleia de
Lechi ºi cã de atunci dorinþa sa cea mai fierbinte era sã-mi recupereze cãrþile
ºi sã mi le restituie, însã nu reuºise încã sã dea de urma lor. Cãrþile, a spus
el, dispãruserã de parcã le-ar fi înghiþit pãmântul.
I-am spus cã nu era chiar aºa ºi, rãspunzând mãrturisilor sale, i-am po-
vestit de librarul acela ghinionist care voise sã mi le aducã ºi fusese jefuit.
Tare s-a mirat, auzind numele nefericitului, al cãrui asasinat îl investigase el
însuºi ca ºef al poliþiei ca sã vezi ce coincidenþe ne oferã viaþa, nu? –, dar le
abandonase ajungând într-o fundãturã.
— Adicã n-ai dat de ucigaºii lui?
143
 — Nu, din pãcate.
— Dar librãria mai funcþioneazã?
— S-a închis. Librarul nu avea urmaºi.
— ªi cãrþile?
— Au fost furate înainte de a fi scoase la licitaþie.
— O nenorocire dupã alta!
— Aºa e. ªtiþi vorba: o nenorocire nu vine niciodatã singurã.
Ei, ce pãrere ai, Xifré? Sã nu te faci niciodatã librar, cã vei fi jumulit
ca o curcã ºi-apoi o sã-þi jefuiascã ºi casa. Aºa cã vezi cum stau lucrurile.
Dupã cum cred cã þi-ai dat seama, m-am mai lecuit de tristeþile mele livreºti,
drept care mã simt în stare sã dau curs invitaþiei de care þi-am spus. Astfel
cã i-am zis domnului Pérez de León cã voi veni. Ah, nu þi-am spus cum îl
cheamã: Néstor Pérez de León, un nume compus. M-a lãmurit el, pentru cã-i
ziceam întruna „domnule Pérez“, ceea ce, e limpede, îl jigneºte. Preferã nu-
mele cel lung, care contrasteazã cu statura sa scurtã. Cãci iatã ºi primul defect
pe care i-l gãsesc. Deºi, dacã mã gândesc mai bine, faptul de a fi reuºit sã
conducã atâta vreme fiind atât de scund poate fi o calitate.
Promit sã-þi relatez tot ce va fi fost interesant la reuniunea bibliofililor
de pe strada Pi. Mã voi duce cu fiicã-mea, care a insistat sã mã însoþeascã,
fiind o tot atât de mare iubitoare de cãrþi ca ºi mine. Sau poate c-o intereseazã
domnul Pérez? A, femeile, ce minune indescifrabilã!
Rãspunde-mi negreºit, prietene al meu vechi. Dã-mi veºti despre tine care
sã mã bucure. ªi nu uita cã aici e ºi casa ta ºi cã o casã e locul unde eºti aº-
teptat cu bucurie.
Prietenul tãu,
Guillot
 Pe 12 decembrie 1828, în timp ce cobora din clopotniţă după
ce bătuse clopotele de stingere, ultima bătaie din zi, spunându-şi
rugăciunile, Filippo Brancaleone a pus greşit piciorul beteag pe
treptele abrupte şi a alunecat atât de rău că a aterizat pe spate,
s-a lovit la ceafă şi a murit pe loc.
Când i l-au adus acasă şi l-au întins pe patul atâtor întâm-
plări, Rita Neu şi-a amintit obsesia pe care îngerul ei nu o pu-
tuse pune în practică din lipsă de timp sau de curaj, s-a aplecat
să caute sub pat, a tras de acolo un pachet voluminos şi i l-a pus
în braţe fiului:
— Te duci să restitui asta! i-a poruncit.
Ángel Brancaleone, ajuns între timp un june de nouăsprezece
ani, şi-a zis că durerea îi luase minţile maică-sii, numai că Rita
era mai înţeleaptă ca oricând.
— Sufletul morţilor nu-şi găseşte odihna cât timp nu se re-
zolvă lucrurile pe care le-au lăsat neterminate aici, pe pământ.
Tu trebuie să-ţi ajuţi tatăl să ajungă în cer. Vei pleca mâine-di-
mineaţă după prima bătaie de clopot. Aici e adresa, i-a indicat
ea cuvintele scrise cu cărbune cu numele lui Victor Philibert
Guillot şi adresa casei sale de la marginea localităţii Mataró.
Băiatul nu a protestat. Nu pentru că ar fi fost docil din fire,
ci pentru că înţelegea gravitatea situaţiei şi nu era cazul să se
opună. În plus, orice aventură era ceva pasionant, pentru că cre-
dea în posibilităţile extraordinarului şi îi plăcea să-şi încerce
norocul. Cu timpul, exact cum prevăzuse Rita Neu, Ángel deve-
nise imaginea fidelă a unchiului său José, dar mai deştept, mai
instruit – învăţase îndelung de la un iezuit foarte cultivat şi

145
învăţătura chiar se lipise de el – şi, spera ea, mai chibzuit, deşi
aici mai avea îndoieli.
Ritualul extenuant al morţii avea să înceapă în curând. Dar
înainte de a atârna pânzele negre la ferestre, Rita Neu a petrecut
o vreme cu îngerul ei mort. L-a dezbrăcat, l-a spălat cu apă căl-
duţă, l-a pieptănat cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu-l tre-
zească, i-a pus straiele de duminică, l-a încălţat şi i-a încrucişat
mâinile pe piept.
Apoi s-a aşezat pe un scăunel la picioarele patului şi, cu glas
scăzut, i-a spus, ca să ştie el bine, că-l iubise la nebunie încă din
prima zi, când ajunsese ca vai de el pe patul acela al spitalului
Santa Cruz; că la început l-a iubit pentru că era neajutorat şi
părăsit, dar apoi pentru că era bun şi simpatic şi pentru z-urile
alea pe care i se şoptea la ureche pe întuneric; şi pentru că mă-
tura casa şi atârna rufele la uscat, l-a iubit pentru că era ciudat,
pentru că era altfel; apoi l-a iubit pentru că pe bărbat trebuie să-l
iubeşti (a spus-o chiar părintele Bardaxí), dar imediat a descoperit
că o iubea şi el, drept care l-a iubit şi pentru asta; mai târziu l-a
iubit pentru că fusese plecat, pe urmă pentru că s-a întors şi
pentru că o căutase, pentru că s-a prefăcut că ştie să ridice o casă
doar ca s-o vadă mulţumită. Iar apoi s-a dovedit că ştia într-ade-
văr să ridice o casă, precum îngerul păzitor căruia îi ceruse aju-
torul în zilele ei de singurătate, l-a iubit pentru că ştia să facă
lucruri grele şi pentru că avusese grijă de ea şi de copil. Iar odată
casa terminată, l-a iubit pentru că nimeni nu trăgea clopotele
mai bine ca el, că era vorba de un botez sau de chemarea la
slujbă, de parcă şi clopotele ar fi simţit ca ea şi n-ar fi găsit unul
mai bun, şi atunci l-a iubit pentru că erau fericiţi şi aveau ce
pune pe masă în fiecare zi şi pentru că băiatul lor creştea sănătos
şi s-a gândit ea că e bine să iubeşti chiar şi atunci când toate
merg ca unse. Iar acum, stând lângă trupul inert, iubit şi inert,
câtă nedreptate, îl iubea pentru toate amintirile astea pe care nu
i le va lua nimeni şi pentru că o făcuse să fie o femeie pe care tre-
cutul nu o doare şi viitorul nu o sperie.
Toate astea i le-a spus într-o şoaptă care a ţinut toată noap-
tea. Pe urmă l-a sărutat pe vârful nasului, şi-a aranjat hainele şi
a făcut ce avea de făcut. A pus draperii negre la ferestrele către

146
stradă, a dat explicaţii celor care întrebau, l-a plătit pe omul din
breasla clopotarilor ca să spună câte o rugăciune la fiecare colţ
de stradă pentru sufletul răposatului, a ascultat jelaniile şi „Dum-
nezeu să-l ierte“ al celor care veneau să o consoleze şi a surâs
fericită şi fără să leşine atunci când clopotele oraşului, de la San
Miguel, San Jaime, Santa Ana şi Santa María de Pi, inclusiv clo-
potul cel mare de la catedrală, „Tomasa cea mare“, au bătut la
unison pentru Filippo Brancaleone, clopotar, italian, dezertor,
îngerul Ritei Neu, mort la treizeci şi şase de ani la datorie.
 decret regal împotriva rebelilor
şi a revoluţionarilor

Art. 2: Pentru faptul de a purta corespondenţă epistolară cu

oricare dintre duşmanii care au emigrat din Regat pentru că
au fost implicaţi în delicte politice în perioada dintre anii
1820 şi 1823 se impune o pedeapsă de doi ani de închisoare
şi o amendă de două sute de ducaţi.
Iar dacă numita corespondenţă se dovedeşte a fi avut sco-
pul de a sprijini atentate contra statului, făptaşii vor fi con-
sideraţi trădători şi condamnaţi la moarte.

Decrete ale Regelui Nostru, Fernando VII

7. Scrisoarea librarului Vicente Salvá către prietenul său V.P.
Guillot despre mai multe chestiuni foarte periculoase

Londra, noiembrie 1828

Prietene Guillot,
Am sã mã prefac cã misiva aceasta a mea nu te pune în primejdie ºi-am
s-o încep ca ºi cum relaþia noastrã epistolarã ar fi lipsitã de orice riscuri.
Îþi pãstrez o amintire extrem de plãcutã, prietene. Dacã nu þi-am scris pânã
acum este pentru cã treburile zilnice mã þin atât de ocupat, cã nu mai am timp
aproape pentru nimic altceva. Înainte de a ajunge la subiectul principal, doresc
sã-þi povestesc cum mi-a mers dupã ce ne-am vãzut ultima datã în casa din
Barcelona a acelui domn Pérez. Adevãrul e cã nu-mi pasã cã sunt un proscris
în Spania, dupã cum merg lucrurile. Am pãrãsit þara acum cinci ani, când
atmosfera devenise irespirabilã pentru noi, iubitorii libertãþii. Am fãcut-o dupã
ce am suportat injurii, ameninþãri ºi atacuri. Ultimul a fost atât de serios, încât
viaþa mea ºi a familiei mele a fost în pericol, ca sã nu mai vorbesc de librãria
mea de pe strada San Vicente din Valencia, din care a rãmas doar cenuºa.
Am priceput deci cã pentru a-mi face mai departe meseria trebuia sã mã exilez,
aºa cã am lãsat scumpa noastrã patrie, la fel ca atâþia bãrbaþi mai valoroºi
decât mine, ºi m-am dus la Londra.
Aici colonia exilaþilor spanioli formeazã o trupã nostalgicã, dar bãtãioasã,
cãci altminteri n-am fi putut-o lua de la început. Portdrapelul nostru e genera-
lul Espoz y Mina, cu bune relaþii cu guvernul englez, deºi cu un comporta-
ment misterios. Am înfiinþat aici un cenaclu într-un loc numit British Coffee
House, ne gândim sã deschidem ºi un Ateneu Spaniol în care copiii noºtri sã
poatã învãþa frumoasa noastrã limbã, Marcelino Calero a înfiinþat o tipo-
grafie care lucreazã din plin ºi scoate revistele noastre – Ocios de Españoles
Emigrados ºi No me olvides –, Alcalá Galiano are o catedrã la universitate,
149
iar poetul Espronceda dã lecþii de scrimã (în restul timpului îl admirã pe
lordul Byron). Ca sã nu-þi mai spun de Blanco White ºi de Martínez de
la Rosa, care se înþeleg de minune, sau de atâþia alþii care trãiesc traducându-i
pe aceºti englezi la modã, cu Walter Scott în frunte. Dacã ne-am afla aici
de plãcere ºi nu ne-ar durea cât au pãtimit în þara noastrã atâþia oameni
talentaþi, am fi chiar mândri de felul în care colonizãm astfel pãmântul
Albionului. În ce mã priveºte, am deschis în cartierul Somers Town o librãrie
primitã cu multã cãldurã de fraþii noºtri. Vând cãrþi în limba noastrã celor
care vor sã petreacã clipe plãcute sau celor care vor sã atingã sentimente
elevate. Îmi picã în mânã multe cãrþi bune ºi de la Sanctitatea Sa Pius VII
am primit o bulã care-mi dã dreptul sã citesc, sã achiziþionez ºi sã pãstrez –
nu sã ºi vând – cãrþi interzise: bula a fost emisã pentru a-mi lãrgi cunoºtinþele
de bibliofilie veche, atâta tot. Dumneata înþelegi exact, iar dacã ai vreodatã
nevoie anume de o carte care sã-þi lãrgeascã orizontul, dã-mi de ºtire, cãci e
foarte posibil sã þi-o trimit bine ascunsã printr-un mesager de încredere care
cãlãtoreºte în Spania (cãci, cum bine ºtii, alte cãi ies din discuþie).
În concluzie, chiar dacã eu ºi cãrþile mele ne aflãm într-o þarã rece, cu
climã neplãcutã ºi oameni care nouã, celor veniþi din sud, ni se pot pãrea po-
saci, te asigur cã doar pãºind pragul librãriei mele te simþi în Spania. Nu în
cea de azi, ci în cea la care visãm adesea ºi de la care parcã ne-am luat gân-
dul. O þarã cu oameni curioºi ºi cultivaþi, care n-a plecat urechea la chemarea
fanatismului ºi a urii, care se înþelege ºi se respectã în loc sã se dezbine ºi în
care cãrþile triumfã, cãci ne fac liberi ºi mai buni. Acum cred cã e limpede de
ce suntem la Londra.
Iartã-mi lunga peroraþie. Aº vrea sã fii aici, ca sã-þi povestesc totul mai
amãnunþit. Dar sã trec la subiect. Îþi scriu pentru cã un prieten al nostru are
urgent nevoie de ajutor ºi pentru cã ºtiu cã dumneata eºti un bun mediator ºi un
diplomat ºi mai bun. Este vorba de Antonio Miyar, un eminent coleg asturian,
un erudit, un om de o sensibilitate ºi o înþelepciune ieºite din comun. Acum câþiva
ani a editat un buletin de librãrie în care se susþineau ideile liberale ºi dragostea
pentru cãrþi. De atunci, guvernanþii l-au luat la ochi ºi i-au tot dat târcoale,
precum muºtele la miere, ºi nu s-au lãsat pânã nu au pus mâna pe el.
Pare-se cã e arestat la Barcelona, dupã ce cineva, nu ºtim cine, i-a întins
o cursã. Înþeleg cã se aflã închis ºi în aºteptarea osândei, ceea ce ar fi o mare
pierdere nu numai pentru breasla noastrã, dar ºi pentru toþi oamenii decenþi de
pe lume. Toate astea le-am aflat de la cineva care a ajuns aici ieri ºi ne-a
150
întristat pe toþi nespus cu aceste veºti. Ne-a mai spus ºi cã acel Pérez de
León în casa cãruia ne-am vãzut noi pentru ultima oarã e acum ºeful poliþiei
din Barcelona, dar cu el nu þin nici negocierile, nici prietenia, cãci este vorba
de un om lipsit de suflet, care nu-ºi urmeazã decât propria ambiþie.
Cum am impresia cã erai în relaþii bune cu Pérez, care mi se pare mai
tulbure decât o mlaºtinã, te rog din suflet sã ne ajuþi în aceastã cauzã dispe-
ratã, având convingerea cã o vei face pentru cã e vorba de o nedreptate ºi o
ticãloºie. Încã una dintre cele multe pe care le pãtimim cei cu spirit liber, ca
dumneata sau ca mine.
Te rog sã-mi rãspunzi la întoarcerea poºtei ºi sper sã-mi dai veºti liniºti-
toare, cãci doar la gândul cã Miyar ar putea urca în orice clipã la eºafod mi
se taie rãsuflarea.
Al dumitale, cu drag,
Vicente Salvá

Post-scriptum: ªtiam eu cã am uitat ceva important. Prietenul nostru

comun Firmin Didiot, tipograful francez, mã roagã sã primeºti pe cineva care
va veni zilele astea la dumneata ca sã-þi aducã o carte în dar. Este vorba de
un ucenic al lui Didiot, un om de treabã, pe care-l ºtiu ºi eu, pe numele sãu
Verdaguer. Vine la Barcelona cu intenþia de a deschide o librãrie ºi am fi
tare onoraþi dacã i-ai da niºte sfaturi. E tânãr ºi îndrãzneþ, ai sã vezi, credem
cã va avea un viitor frumos ca librar. Cartea pe care þi-o aduce e o copie manu-
scrisã, neilustratã, cred cã de pe la 1760, a volumului La puttana errante
de Lorenzo Veniero. Te asigur cã nu vei gãsi o mai reuºitã parodie a cãrþilor
noastre de cavalerie decât aventurile acestei târfe. Se zice cã Veniero a scris-o
ca sã se rãzbune pe o anume Elena Ballerina, o prostituatã care l-a taxat
exagerat pentru serviciile ei. Ca sã nu pãþim la fel, cartea e un dar, ca semn
al stimei pe care þi-o poartã prietenii din strãinãtate. Fie ca târfa rãtãcitoare
sã-þi ofere multe clipe de delectare ºi nici nouã sã nu ne meargã mai rãu.
 vicente salvá
(1786-1849)

Iată un librar erudit cum nu au fost mulţi. Născut în acest

adevărat leagăn al tipografilor şi librarilor care a fost Valencia, la
şaptesprezece ani era deja profesor suplinitor de greacă la uni-
versitate, iar la douăzeci, la cea din Alcalá de Henares. Invazia
franceză i-a curmat promiţătoarea carieră academică, dar nu l-a
împiedicat să ajungă un gramatician eminent. A îndeplinit şi
funcţia de consilier la primăria liberală a Valenciei, a fost în
miliţia voluntară şi deputat în parlamentul local, înainte de a se
însura cu fiica librarului francez Diego Mallen. La moartea că-
ruia s-a asociat cu cumnatul său, Pedro Juan, înfiinţând cu acesta
cea mai bună librărie a epocii sale, Mallen, Salvá and Co., pe
strada San Vicente numărul 18, Valencia.
Revenirea absolutismului l-a silit să emigreze la Londra, unde
a fondat legendara Librărie Clasică Spaniolă de pe Regent Street
numărul 124, devenită loc de întâlniri liberale. A strâns şi cea
mai impresionantă colecţie de cărţi de care se ştie, după cum o
dovedeşte catalogul bibliografic pe care fiul său l-a editat câţiva
ani mai târziu. De asemenea, avea acces la cărţi interzise, căci
obţinuse o bulă papală care-i dădea dreptul să le achiziţioneze, să
le citească şi să le conserve. Deşi a mai şi vândut din ele, fireşte.
În 1830 a emigrat la Paris, în 1835 a revenit în Spania, con-
tinuându-şi afacerea, acum în asociaţie cu fiul său, Vicente Salvá
Mallen. Ex-librisul casei Salvá, vizibil pe toate volumele legate
din biblioteca sa, e unul dintre cele mai căutate de bibliofilii
moderni. Înfăţişează un scut în chenar, la picioarele căruia se
află S-ul numelui său şi două mâini înlănţuite, simbol al frater-
nităţii dintre tată şi fiu şi al muncii lor împreună.

152
 Salvá tatăl a mai avut timp să dea la tipar o gramatică a
limbii spaniole considerată în prezent de neevitat, câteva romane
fără mare ecou şi o lucrare de pionierat în ceea ce priveşte apăra-
rea drepturilor de autor, intitulată Însemnări despre proprietatea
literară. Dar faima lui reală printre bibliofilii din lumea largă
vine din faptul că a avut o colecţie de cărţi unanim invidiată. Un
motiv excelent ca să intri în istorie.

Din Îndrăzneţi, aventurieri şi

heterodocşi care merită amintiţi
Editura Pampalluga, Malgrat de Mar, 1985
 Serafín Girabancas, omul Domnului, căuta de mai bine de
jumătate de oră o foaie pe care notase felurile ce urmau să fie
servite la banchet. Căutase peste tot, dar mai căuta o dată. Ser-
tarele se purtau cu el de parcă ar fi fost anticamera iadului, îi
stăteau împotrivă, râdeau de el, îl provocau. Timpul trecea, iar
bucătarul, special angajat pentru această ocazie, aştepta instruc-
ţiuni. Aştepta adică hârtia aia unde era notat totul.
Capelanul Girabancas transpira de nervi, tâmplele şi mâinile
i se umeziseră, începea să cadă pradă grabei, pe care o detesta.
„Graba te face mai slab“, obişnuia el să spună. Şi în timp ce căuta
iar pe unde mai căutase de zeci de ori, mormăia printre dinţi
„Ubi, ubi, ubi?“. Brusc, a fost străfulgerat de o idee, care l-a izbit
precum un cârcel. S-a dus glonţ la măsuţă, a ridicat sfeşnicul.
— Aici erai, drace!
Şi-a şters sudoarea de pe frunte, şi-a aranjat hainele, s-a uitat
la ceasul cel mare de pe scară în timp ce cobora grăbit şi a mur-
murat:
— Gata cu necazurile pe ziua de azi, te rog, Omnipotens Deus,
gata cu necazurile!
Pe palierul de la primul etaj a dat de un slujitor pe al cărui
chip se citea „necaz“.
— Un tânăr insistă să-l vadă pe stăpân, domnule capelan. E
cam obraznic.
— Un tânăr? Îl cunoaştem?
— Nu l-am văzut niciodată. Zice că a adus ceva şi trebuie să
i-l predea personal. Nici provizii, nici dulciuri, nici văsărie. Zice

154
că îndeplineşte ultima dorinţă a unui mort şi că vine de la Barce-
lona. Mi-a cerut un pahar cu apă, i l-am dat, iar când m-am
întors să iau tava adormise deja ca un prunc, cu mâinile încleştate
pe pachet.
— A adormit? Unde?
— La piciorul scării, părinte.
— Trebuie mutat imediat de aici, cu siguranţă că e şi murdar!
— Păi, cam este.
— Ai încercat să-i dai ceva de pomană?
— Am încercat, părinte, dar a refuzat.
— I-ai spus că şi-a ales cea mai nepotrivită zi ca să ne de-
ranjeze?
— I-am zis, dar mi-a răspuns că asta să i-o spun morţii, care
a venit pe nepregătite să-i răpească tatăl.
— Requiescat in pace, bietul om, a ridicat Girabancas ochii
spre cer. Dar mutaţi-l de aici pe somnoros.
— Şi unde să-l ducem, părinte?
— Undeva unde să nu deranjeze. În grajd, de pildă. Hai, iute,
a bătut el din palme, lucru ce a avut efectul scontat.
A băgat mâna în buzunar, n-a găsit lista fatidică, până să dea
de ea în celălalt buzunar l-au trecut din nou sudorile.
A dus hârtia la ochi, a citit: „Supă cu găluşti, escudella de ma-
caroane, carn d’olla cu trei sosuri şi pepeni galbeni şi verzi“.
— Ce manie are şi stăpânul cu escudella asta, ce mâncare
insipidă, a bombănit.
După care a închis ochii ca să-şi imagineze mai bine culorile
fiecărui fel şi modul de prezentare, care trebuia să fie exact ca
într-un tablou, după obiceiul unei epoci în care mâncarea ajun-
gea pe masă gata rece.
A bombănit încă o dată la adresa macaroanelor deloc estetice
şi a luat-o spre bucătăria în care bucătarul îşi pierduse răbdarea,
pregătit să-i contrazică pe toţi.

155
8. Meniu pentru nunta domnişoarei Carlota

Mai întâi se vor servi:

Supã cu gãluºti
Escudella cu macaroane
Carn d’olla cu cele trei sosuri
Pepeni galbeni ºi verzi

Vor urma:
Miel cu sos de mure ºi ciocolatã
Prepeliþe în sos de capere
Creier ºi ficãþei îndulciþi
Plãcinte de porumbel ºi iepure
ªniþele de gãinã
Heringi cu portocale
Chifle umplute, cu cidru ºi zahãr
Ouã moi
Clapon rumenit în unt

Apoi (dacã n-au crãpat comesenii):

Langustã friptã
Creveþi cu ulei ºi oþet
Peºte-spadã marinat
Cremã de zahãr ars, gogoºi

156
Nu uitaþi de fructele glasate, de compot, de brânza de la gheaþã
ºi de friºca bãtutã. Cât ºi de bomboane, halviþã, fistic ºi migdale.
Stãpânul a interzis mujdeiul (din nenorocire).
Pentru cei de acolo e vin de Bordeaux, pentru cei de aici,
vin de Málaga ºi Porto.
Atenþie la vasul pentru dulciuri ºi la sticluþele pentru oþet
(sunt împrumutate).
Deo gratias, amin.
 Ángel Brancaleone se trezi pe întuneric, într-o duhoare insu-
portabilă. Nu ştia unde se află şi nici când adormise, ştia doar că
visase vaci care mugeau. La mai puţin de un metru de el se aflau
trei, enorme şi vorbind pe limba lor. Mai întâi s-a speriat. Nu
din cauza animalelor, ci pentru că nu-şi găsea pachetul. I-a fost
frică să nu-l fi pierdut sau să i se fi furat, dar s-a liniştit văzându-l
în mizeria de pe jos. „Nu-l deschizi, nu scotoceşti, ascultă-mă
măcar o dată în viaţă“, îi spusese maică-sa, cu o seriozitate atât
de înfricoşătoare, încât nu îndrăznise să nu-i dea ascultare.
Îşi ciuli urechile. Se auzea o muzică îndepărtată, ca de petre-
cere. Şi-a amintit că, ajungând aici, după ce străbătuse aleea cu
chiparoşi, văzuse mişcare şi agitaţie, ca şi cum ar fi nimerit o zi
specială ca să facă ceea ce tatăl său nu reuşise.
O slujnicuţă căra nişte cratiţe de aramă, două fete trupeşe ju-
puiau iepuri, alta jumulea pui, un cărucior tocmai aducea dul-
ciuri şi pişcoturi, altul era încărcat cu migdale zaharisite aduse
de la Arenys. Un bucătar dădea ordine în franceză.
— Ce se sărbătoreşte? o întrebă el pe o servitoare care trecea
grăbită cu o tavă cu piersici.
— O nuntă, monsieur, nunta domnişoarei Carlota, monsieur,
răspunse fata fără să se oprească.
Apelativul monsieur şi agitaţia aceea l-au ameţit. A urcat scă-
rile şi a fost oprit de un lacheu care-şi îmbumba livreaua staco-
jie. Brancaleone a recitit numele de pe pachet:
— Aş dori să-l văd pe Victor Philibert Guillot.
Lacheul şi-a ridicat privirea spre un cer imaginar, de parcă
i-ar fi cerut ceva imposibil, Ángel i-a cerut un pahar cu apă,

158
omul i l-a dat, dar înainte de a mai putea spune ceva, a adormit
iar. Când s-a trezit, neştiind cât era ceasul, şi-a zis că nunta s-o
fi terminat şi-acum putea să-l vadă pe stăpânul casei. Trăsnea a
bălegar şi stomacul îi chiorăia de foame de-ai fi zis că era un
tigru. A ieşit în curte, ţinând strâns pachetul, şi răcoarea l-a mai
înviorat. În vestibulul principal nu era nimeni. Activitatea părea
să se fi mutat în altă parte. Muzica se auzea acum mai limpede –
instrumente cu coarde, poate şi un ţimbal – şi se confunda cu
clinchetul cristalurilor şi cu murmurul vocilor. S-a luat după
zgomotele petrecerii, care pesemne că era în toi.
A traversat un salon a cărui menire părea să fie doar să slu-
jească drept decor fastuos portretului unei femei cu păr negru,
ochi mari, talie fină şi zâmbet deschis. Alături, un buchet de
trandafiri roşii, proaspăt tăiaţi. A trecut în salonul de muzică,
altă încăpere burduşită de catifele, ciucuri, panglici, foiţă de aur
şi cristaluri sclipitoare, unde se plictisea un pian şi o harfă îşi
aştepta parcă degetele de zână.
În cele din urmă a ajuns la uşile salonului principal, cel mai
mare din casă, folosit doar la ocazii speciale, adică aproape nici-
odată, căci monsieur Guillot nu prea avea prilej pentru astfel de
petreceri. A zărit de afară tavanul împodobit cu medalioane de
stucărie şi pictat cu alegorii câmpeneşti. Invitaţii – vreo treizeci –
îşi luau ciocolata, după un festin care-i lăsase laţi. Până să-şi în-
vingă Brancaleone frica produsă de această adunare, capelanul
Girabancas era la uşă, roşu în obraji şi întrebându-l indignat:
— Cum îndrăzneşti să urci aici?
„Nu poţi face un pas în casa asta fără să dai de umflatul ăsta“,
şi-a zis emisarul nostru, strângând la piept pachetul.
— Nu plec până nu-l văd pe stăpânul dumitale!
— Dar ţi s-a spus limpede, asta nu se poate. Eu sunt mâna
dreaptă a stăpânului şi mă ocup de toate, în plus, sunt un slu-
jitor al Domnului. Deci poţi avea încredere în mine. Dă-mi
pachetul.
— V-am spus şi eu la fel de limpede: trebuie să îndeplinesc
o misiune exact aşa cum mi s-a spus.
Omul nu era obişnuit să fie contrazis. S-a înroşit şi mai mult,
s-a răsucit graţios pe călcâie şi i-a trântit un „lasă că vezi tu“.

159
Apoi a plecat, aspirat de pântecul zumzăitor al petrecerii, nu
înainte de a le porunci celor doi servitori care păzeau uşa – ţepeni
precum doi valeţi, dar cu o plictiseală de moarte în priviri – să
nu-l lase în nici un chip să intre.
O vreme s-a distrat copios urmărind de pe culoar zaiafelul.
I-ar fi plăcut să-i vadă pe miri, dar a trebuit să se mulţumească
cu un grup de cucoane de o anumită vârstă care comentau pros-
tul gust al modei franţuzeşti. Toate purtau o pieptănătură înaltă,
compusă din trei cocuri, aranjate mai curând cu simetrie decât
cu bun-gust pe capetele lor auguste şi, fireşte, acoperite cu man-
tila pe care în ruptul capului n-ar fi înlocuit-o cu franţuzitele
pălării împodobite cu flori şi panglici. Care pălării se puteau însă
vedea pe capul unora mai tinere, care le purtau cu dezinvoltură,
laolaltă cu rochiile cu mâneci bufante până la cot şi hermină în
jurul gâturilor fine. Ultimul răcnet al modei feminine.
Cele două tendinţe erau vizibile şi în cazul domnilor. Puteai
vedea mustăţi, favoriţi şi păr bine scurtat, cât şi alte noutăţi care
începeau să nu mai fie chiar noutăţi. Nu dispăruseră încă fracu-
rile cu nasturi auriţi, stil amiral, dar nimeni nu mai căsca ochii
a mirare înaintea redingotelor şi a pantalonilor lungi. Ceea ce nu
mai vedeai nicicum erau perucile pudrate şi tricornurile, picioa-
rele bărbăteşti trase în ciorapi de mătase şi pantofii cu cataramă.
Revoluţia ideilor impusese bărbaţilor stilul vestimentar al clasei
umile. Avea să sfârşească făcând acelaşi lucru şi cu sentimentele,
dar ceva mai târziu. Marile schimbări încep întotdeauna cu as-
pectele cele mai vizibile.
Amfitrionul, îmbrăcat la patru ace, le surâdea invitaţilor. Us-
căţiv precum Don Quijote şi enigmatic precum Hamlet, era
însă trădat de gesturi; junele nostru a conchis că se afla înaintea
unui francofil şi l-a cuprins pe dată o mare simpatie, ca de la
revoluţionar la revoluţionar.
Ca în atâtea alte aspecte, casa lui monsieur Guillot era un cre-
uzet de tendinţe, care convieţuiau armonios în timp ce lacheii în
livrea stacojie serveau invitaţilor băuturile calde şi aparul le po-
tolea setea. În toate conversaţiile Napoleon era nelipsit, iar ele-
mentul francez contrasta puternic cu cel autohton, politichia
patriotică era criticată acerb, însă fără a pomeni de rege şi de

160
miniştrii săi, se suspina adânc cu gândul la adevăratele naţiuni
europene. Totuşi, era o atmosferă paşnică.
Toate acestea le observa junele nostru de dincolo de uşi până
s-a plictisit, a luat-o în sus şi în jos şi a ajuns la o fereastră mare
care dădea într-o terasă. Nu chiar un foişor, mai curând o as-
cunzătoare. A îndrăznit să tragă draperiile de mătase şi să deschi-
dă uşa. La stânga se vedeau acoperişurile oraşului Mataró. În
zare, luna plină se ridica peste mare. S-a sprijinit de balustradă,
încercând cu naivitate să zărească în dreapta propriul său oraş,
când un zgomot l-a făcut să tresară.
— Vai, scuze, a rostit un glas feminin.
Era o tânără, poate de vârsta lui sau ceva mai mare. Era aşe-
zată pe jos, sprijinită cu spatele de perete şi cu rochia lungă aco-
perindu-i picioarele lipite.
— Dumneata să mă scuzi, nu trebuia să ies, a spus Branca-
leone ruşinat, dând să se întoarcă.
— Nu te supăra, n-ai cumva o batistă?
Avea. Maică-sa îi punea mereu două batiste curate în buzu-
nare când pleca de acasă. Niciodată nu se bucurase atât de mult
că le avea. I-a dat o batistă, pe care fata a dus-o la nas şi a schiţat
un gest de respingere:
— Miroase a vaci.
— Aşa e, îmi pare tare rău.
Tânăra şi-a suflat nasul viguros, cum nu te-ai fi aşteptat din
partea ei, apoi a pus batista în mâneca rochiei.
— Am să ţi-o restitui, nu-ţi face griji.
Era drăguţă. Rochia albă cu dantelă fină i-o cususe cea mai
bună modistă franceză de atunci, madame Ninette. Pe decolteu,
un medalion cu o piatră albastră de formă ovală: un acvamarin
splendid, care fusese al mamei sale. La urechi, doi cercei asortaţi,
cu două pietre mai mici. Un inel îi strălucea pe inelarul stâng.
Lipsa de experienţă a junelui l-a împiedicat să recunoască
semnificaţia, dar a constatat că fata plânsese. De data acesta s-a
stăpânit şi n-a pus întrebări. Lămuririle i le-a dat chiar ea:
— Nu mai suportam să văd toată lumea asta atât de mulţu-
mită. Nici nu ştiu ce sărbătoresc oamenii ăştia!
— A fost o nuntă, sărbătoresc fericirea mirilor.

161
 — Dar mirii nu sunt fericiţi! Mireasa e cea mai nefericită
făptură de pe pământ! Şi ce-i mai rău e că nimeni n-o înţelege!
Perplex, Brancaleone a întrebat:
— O ştii dintr-o sursă de încredere?
— De cea mai mare încredere! Mireasa sunt eu!
S-a ruşinat de ignoranţa sa, pe întuneric nu-şi dăduse seama.
Dar ea a râs:
— Nu ştiai! Minunat!
I s-a părut adorabilă când a văzut-o zâmbind; atât de adora-
bilă, încât l-a cuprins agitaţia. Curiozitatea a fost mai puternică,
deşi călca pe un teren alunecos:
— Şi de ce te simţi nefericită în ziua nunţii?
— Pentru că m-am măritat prin procură.
— Nu mai spune! Ca regii? Ce impresionant! Şi e rău?
— E rău pentru că mi-am imaginat de mii de ori c-o să fie
altfel. Romantic, a suspinat ea din nou, dar s-a stăpânit. Spune,
nu ar fi minunat să pot admira luna asta alături de soţ? Iar eu
am să-mi petrec singură noaptea nunţii! Şi, ca şi cum asta n-ar fi
de ajuns, nu o am alături nici pe prietena mea Salvia. N-a putut
veni pentru că e bolnavă şi e departe, cu mătuşa ei prin alianţă
într-o staţiune balneară. N-am pe nimeni! Aceste două absenţe
sunt de rău augur!
— Ba deloc, a consolat-o el, nu spuneau cei din vechime că
ce începe prost se termină cu bine?
Ea s-a aplecat puţin spre el, ca să-l vadă mai bine:
— Asta o spui doar ca să-mi alini durerea.
— Ba deloc, e adevărul curat, dovedit ştiinţific, a inventat el
pe loc.
Ea a izbucnit în râs:
— Asta înseamnă că am să fiu femeia cea mai fericită din
univers.
— Sper să fie aşa, doamnă, a deschis Brancaleone uşa. Să in-
trăm.
— Vai, doamnă, eşti primul care mi se adresează astfel, a puf-
nit ea.
— Asta pentru că, dacă stai aici ascunsă, n-are nimeni prile-
jul să o spună. Şi cum îl cheamă pe fericitul soţ?

162
 — Néstor Pérez de León, a recitat ea mândră.
I-a îngheţat sângele în vine. Acum agitaţia lui avea alte motive.
— A, soţul dumitale este noul comisar general de poliţie?
— Chiar el! A mai fost inspector de poliţie, demult, dar noul
căpitan general, cu care e bun prieten, l-a numit mâna sa dreaptă.
— Soţul dumitale e prieten cu Carlos de Spania?
— Prieten intim! Vrei să-l vezi? E în salon.
— Nu, nu, nu, a sărit Brancaleone, apoi a trecut la un ton
mai calm: Nu-l deranja de la petrecere, poate altă dată.
— Îl cunoşti pe bărbatul meu şi pe monsieur de Spania?
— La Barcelona se vorbeşte mult despre ei…
— A, Barcelona, a suspinat Carlota. Când se va întoarce de
la afacerile lui din străinătate, o să fie cu mine. Eu plec chiar
mâine, a adăugat ea, plină de speranţă.
— Nici nu ştii cât mă bucur, dar acum trebuie să intrăm, a
spus Brancaleone, căruia numele pe care le auzise îi luaseră
liniştea.
Dar Carlota nu părea doritoare să pună punct conversaţiei.
— Prin urmare, eşti din Barcelona…
— Da, doamnă.
— Şi chiar e un oraş aşa de mare cum se spune?
— Da, doamnă.
— Şi e aşa de periculos?
— Depinde pentru cine, doamnă, a spus el, zicându-şi în
gând: „Pentru duşmanii prietenului soţului, adică pentru aproa-
pe toţi, e mortal de periculos“.
— Abia aştept să ajung, vreau să cunosc tot! Crezi că dacă
mă plimb însoţită de guvernanta mea o să fim atacate?
— Nu, doamnă, dacă vă plimbaţi la nişte ore decente.
— Nu-mi mai spune aşa, mă enervezi!
— Bine, doam…, bineînţeles.
— Mă cheamă Carlota.
— Carlota, a repetat el.
— Vai, ce emoţionant e totul!
El era de acord. Doar motivele erau diferite.
— Ei, nu intrăm?

163
 — Dar până la urmă cine eşti dumneata? Nu poţi fi un
musafir, cu duhoarea asta de grajd.
— Nu sunt, într-adevăr, a lăsat el capul în jos, ruşinat. E doar
vina grăsanului ăluia cu sutană, el m-a trimis să dorm în grajd.
Carlota a râs:
— Păi cel care porunceşte în casa asta e capelanul Girabancas,
nu ştiai? Dacă vrei ceva, trebuie să te pui bine cu el.
— Am constatat. Încep să cred că va trebui să plec cu coada
între picioare fără să-mi fi îndeplinit comisionul.
— Ce comision?
Brancaleone i-a arătat pachetul cel greu:
— Trebuie să-i predau asta lui monsieur Guillot. E un comi-
sion special, trebuie să i-l predau personal.
— Şi de ce n-ai spus nimic? Te ajut eu.
S-a ridicat, şi-a scuturat fusta, şi-a mai suflat o dată zgomotos
nasul şi a tras adânc aer în piept, ca pentru a prinde puteri.
— Hai! A, încă ceva. Nu-i spune tatălui meu unde m-ai găsit.
— Pe cuvântul meu c-am să fiu discret. Atât cu tatăl, cât şi
cu soţul dumitale, căci nici lui nu i-ar face plăcere să ştie că am
stat între patru ochi în…
— Ce spui? Dar nu de asta…! Tata e un om cu concepţii
foarte avansate, treaba e că nu vreau să-l întristez, vreau să crea-
dă că sunt cât se poate de fericită, pricepi?
— Da, doamnă. Pardon. Carlota.
— Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre soţul meu, dacă
l-aş cunoaşte ceva mai bine. L-am văzut doar de două ori, dar
ştiu că e un om cultivat şi apără idelile moderne.
„Sărăcuţa de tine“, şi-a zis el.
Au intrat, în sfârşit. Au străbătut repede cele şapte încăperi,
două coridoare, paisprezece ferestre şi patru sute şaptezeci de dale
geometrice care îi despărţeau de cabinetul lui monsieur Guillot.
— Apropo, şi-a amintit ea, pe cine trebuie să anunţ?
— Pe Ángel Brancaleone. Începând de astăzi, prea-plecatul
dumitale servitor.
— Încântată, domnule Brancaleone. Aşteaptă aici, mă duc
să-l caut pe tata.

164
 I-a arătat o banchetă şi a plecat, legănându-şi dantelele. De
cum a dispărut, inima lui Brancaleone a început să bată năval-
nic, nu se ştie dacă din entuziasm pentru cea pe care tocmai o
cunoscuse sau de frica celor pe care urma să-i cunoască.

Între timp, tânărul Brancaleone dedusese că stăpânul casei era

mai mult decât francofil: era chiar francez. Lucru pe care l-a
ghicit din anumite indicii: preferinţa pentru şeminee, în detri-
mentul tradiţionalelor braseros, sau gustul pentru curăţenie, care
scandaliza slujnicele care ştiau că făcea baie săptămânal într-o al-
bie mare. Multe erau convinse că de aici i se trăgeau toate slăbi-
ciunile, sau ceea ce considerau ele ca fiind slăbiciuni: blândeţea
sa ciudată în ale politicii, celibatul în care se cufundase după moar-
tea soţiei sau frugalitatea lui enervantă la masă. O altă consecinţă
era capriciul său pentru cărţi: nici un om sănătos la cap nu ar fi
stat cu orele închis în bibliotecă, precum dihorul în vizuină.
Însă ceea ce-i nedumerea pe toţi erau ideile sale politice. Aici
se aflase Guillot atunci când lui Napoleon Europa i se părea
prea mică. Aici se văzuse cu generalii acestuia şi le oferise casă şi
masă. Aici îi primise pe câţiva prieteni din oraş care veneau să
ceară favoruri de la francezi. Îi ajutase pe toţi fără să ia partea
nimănui. Francezii îl numeau colaboraţionist, liberalii îl învino-
văţeau că-i protejase pe preoţi, monarhiştii îl acuzaseră de ateism.
Fusese urât de toţi, fără ca nimeni să poată spune cine era el cu
adevărat. Pentru că pe Guillot îl încânta să fie prieten cu oameni
cu care nu putea fi de acord, de pildă cu acest Carlos de Spania,
pe care îl detesta pentru ideile sale şi pentru modul în care le pu-
nea în practică, dar care se înfrupta la masa lui şi îi trezea o enor-
mă curiozitate, de parcă ar fi avut un urs brun printre invitaţi.
Nimeni nu-l înţelegea. Iar el nu se ostenea să le explice, căci
nu ştia cum. Se mulţumea să spună doar, când cineva îl făcea
slab: „Pe mine nu mă interesează politica“. Un adevărat lux pen-
tru vremurile în care i-a fost dat să trăiască.

165
 — Tinere prieten, îţi sunt recunoscător pentru că m-ai sal-
vat din adunarea aia care mă făcea să adorm de plictiseală! De
necrezut: nişte persoane onorabile care se bucură ca nişte plozi
dând din fălci şi din picioare! N-ar trebui să se facă nunţi, nu
crezi? Nu sunt defel elegante, oamenii o iau razna. Dar lasă-mă
să te văd, sunt atât de bucuros că ai ajuns în sfârşit. Să trecem în
cabinetul meu unde vom avea liniştea necesară. Vom bea pentru
asta. Auzi, nu simţi un miros ca de balegă de vacă? Sau poate mă
înşală pe mine simţurile, nu mă lua în seamă. Preferi Bordeaux
sau Málaga? Mai bine Málaga. În străinătate ţi-o fi fost dor de
aromele patriei. Dar povesteşte, fiule, ce mai face vechiul meu
prieten?
Inima lui Brancaleone iar o luase la galop odată cu apariţia
lui Guillot, care-l zăpăcise cu noianul de cuvinte la care nu se aş-
tepta. Înainte de a putea spune ceva, s-a pomenit aşezat înaintea
lui, mut şi uluit, cu pachetul pe genunchi şi un pahar de vin în
mână. Guillot a ridicat paharul şi a închinat vesel:
— Pentru prieteni!
Cupele s-au ciocnit, cei doi au băut, Guillot s-a sprijinit feri-
cit de spătarul scaunului. Ochii i s-au oprit pe numele său scris
pe pachet şi au licărit precum ai unui copil care îşi vede darurile
de Crăciun.
— Îmi dai voie?
— Fireşte, domnule, s-a ridicat tânărul nostru înmânându-i,
în sfârşit, pachetul. Am venit să-l depun în mâinile domniei voas-
tre. Dar trebuie să vă spun că acel călugăr care vă e santinelă
aproape că mi-a zădărnicit misiunea.
Guillot a zâmbit, înduioşat.
— Ce ciudat… Din spusele lui Salvá credeam că nu e aşa de
mare, a mângâiat el pachetul, apoi l-a ridicat, cântărindu-l, şi l-a
pus pe masă. Să mai amânăm puţin fericita întâlnire, ce zici? Ca
şi în amor, goliciunea anticipează sfârşitul fericirii. Între timp,
povesteşte-mi de dumneata. Ai călătorit bine?
— Nu mă pot plânge, domnule.
— Trebuie să ştii că sunt la curent cu planurile dumitale de
viitor.
— Cum aşa? s-a încruntat Brancaleone.

166
 — Vechiul meu prieten mi-a spus totul! Şi trebuie să ştii că
te apreciază mult. M-a rugat să te ajut în numele lui, ceea ce,
fireşte, voi şi face. Oricând mi-o vei cere. Să începi o afacere e o
aventură entuziasmantă, pe care sunt gata s-o împărtăşesc cu
dumneata. Dacă ai nevoie de ajutor, aici mă găseşti. Suntem şi
noi, bătrânii, buni la ceva!
Brancaleone îşi cântărea norocul şi posibilităţile. Pricepuse
de-acum că tatăl său nu putuse fi prieten cu Guillot: erau firi
diferite şi, mai ales, nu avuseseră ocazia să se cunoască. Totul era
o neînţelegere pe care orice om cu scaun la cap ar fi lămurit-o
înainte ca lucrurile să meargă prea departe. Numai că el – şi o
ştia – nu era un om cu scaun la cap şi chiar se mândrea cu asta.
Aşa că a ascultat mai departe, convins că ziua aceea era ori noro-
coasă, ori ultima din viaţa sa. Totul depindea de reacţia pe care
avea s-o aibă interlocutorul său în clipa în care avea să cunoască
adevărul. Guillot vorbea în continuare, animat şi binedispus:
— Mă bucur şi pentru dumneata, dar mai ales pentru mine.
Văd în întâlnirea noastră o şansă a destinului, pe care o aştept
de ani de zile. De când am fost deposedat de cărţile mele cele
mai iubite, acum douăzeci de ani.
Brancaleone s-a uitat în jur la rafturile burduşite de cărţi.
— Nu mă refer la astea. Cel mai groaznic e când ţi se fură
anumite lucruri în care ţi-ai pus sufletul. Şi sufletul omului e
complicat, nu crezi? Să nu te încrezi niciodată în cele prea sim-
ple… Cred că am băut destul. Ai priceput ceva din ce ţi-am spus?
Brancaleone simţea că vinul de Málaga i se urcă la cap şi că
energia i se lăsă în picioare. Guillot era un exaltat senil, iar el un
impostor năucit. Îi era limpede un singur lucru: nu mai putea
da înapoi. Cu un firicel de voce a grăit cu toată sinceritatea:
— N-am priceput nimic, domnule. Cărţile acelea erau valo-
roase?
— Foarte.
— Şi nu aţi reclamat furtul?
— N-ar fi folosit la nimic.
— Ginerele domniei voastre este noul inspector de poliţie.
Nu i-aţi spus?

167
 — E un om ocupat şi a făcut deja cercetări, dar zice că fără
nici un rezultat.
Brancaleone şi-a frecat tâmplele înainte să grăiască:
— Păi, dacă el n-a putut să le găsească, de ce credeţi că eu
voi putea?
— Mari speranţe nu-mi fac, e mult de când m-am dat bătut.
Dar dumneata, tinere prieten, ai şanse mari, e posibil să dai de
ele când te aştepţi mai puţin. Ar fi nemaipomenit!
Fruntea lui Brancaleone se încreţise de gânduri. Acum era
convins că Guillot era nebun. Iar dacă nu, era fiinţa cea mai ex-
centrică pe care o cunoscuse vreodată.
— Habent sua fata libelli…, a murmurat Guillot, după care
şi-a aţintit privirile asupra junelui său interlocutor: Cunoşti opera
gramaticienilor latini?
— Doar pe Terentianus Maurus, nu ştiam că mai sunt şi
alţii (Guillot zâmbea mulţumit). Deşi, cu respect vă zic, dom-
nule, cred că Terentianus Maurus se referea la altceva. Dacă ţin
eu bine minte, citatul original sună Pro captu lectori habent sua
fata libelli…
— În capacitatea cititorului stă soarta cărţilor, a tradus Guil-
lot, privindu-l atent. Exact la asta mă refeream, la capacitatea
anumitor persoane. La a dumitale, ca să fiu mai clar… Pe neaş-
teptate, cineva poate reuşi acolo unde alţii au dat greş. Lumea e
plină de astfel de exemple.
— Şi de ce credeţi că aş putea eu găsi cărţile?
— Te văd isteţ, a sorbit Guillot din pahar, şi eşti la început
de drum. Ai nevoie de bani pentru afacerea dumitale.
S-a lăsat tăcerea. Brancaleone începea să-şi ia rolul în serios.
— Despre câte cărţi e vorba?
— Erau douăsprezece ultima dată; colecţia mea cuprindea
una în plus.
— Sunt semnate?
— Fireşte că nu! Prin natura lor posesorul cărţilor nu poate
risca să fie identificat.
— Înţeleg, sunt cărţi licenţioase.
— În cea mai mare măsură.
— Şi au şi ilustraţii? (ochii lui Brancaleone străluceau de
emoţie).

168
 — Multe ilustraţii.
— Şi-or fi şi interzise.
— Interzise încă dinainte de a fi fost tipărite.
— Şi-or fi şi contrare legilor Domnului?
— Chiar şi legilor oamenilor, majoritatea.
Alt moment de tăcere. Cei doi se cântăreau din priviri, fieca-
re întrebându-se dacă celălalt e omul potrivit.
— Şi bănuiţi unde s-ar putea afla?
— N-am nici cea mai mică idee.
— Atunci nu ne rămâne decât să stabilim preţul.
— O sută de duro pentru fiecare carte pe care o recuperezi.
Brancaleone s-a speriat. Era un preţ mult prea mare pentru
o afacere cinstită.
— Păi, dacă nu sunt însemnate, cum o să le recunosc?
— Vezi că n-ai fost atent? Am spus că nu poartă semnătura
mea, n-am zis nimic de semne.
Guillot a luat o foaie de hârtie dintr-un teanc, a muiat pana
în călimară şi a desenat ceva. Un motiv vegetal, o rămurică cu
şapte frunzuliţe mici, cât o jumătate de deget.
— O ramură de salcâm cu şapte frunze, pe marginea de jos
a ultimei pagini de gardă. Însemnul meu personal.
— Sunteţi mason, a mijit ochii Brancaleone.
— Iar dumneata, foarte isteţ. Văd că am ales bine, a răspuns
Guillot, întinzând un deget osos şi alb, terminat cu o unghie im-
pecabilă. Stai să-ţi arăt ceva. Uite, am făcut din memorie inven-
tarul infernului din biblioteca mea. Ai aici descrierea completă a
fiecărei cărţi, plus locul şi împrejurările în care au fost cumpărate.
— Aţi spus „infern“, domnule?
A fost pentru prima dată de când începuse întrevederea când
Guillot s-a mirat foarte: era oare posibil ca tânărul emisar al lui
Salvá să nu fie familiarizat cu un concept cunoscut tuturor bi-
bliofililor?
— După cum bine ştii, colecţionarii numesc „infern“ acea
parte a bibliotecii lor care prin simpla sa existenţă ne-ar putea
duce direct în locul cu acelaşi nume.
— Da, da, desigur, a bâiguit Brancaleone în timp ce studia
lista.
— Atunci, asta e totul. Înţeleg că primeşti târgul.

169
 Brancaleone a oftat, zicându-şi: „Asta nu se mai poate, tre-
buie să punem punct“. Văzându-l atât de posomorât, Guillot a
crezut că voia să renunţe şi s-a întristat la rândul său.
— Vă rog să deschideţi pachetul, monsieur…
Resemnat, degetele fine au scos la lumină volumul, apoi ochii
l-au privit uluiţi. I-a luat ceva timp să priceapă.
— Dar… asta nu… cartea asta, a bolborosit Guillot pipăind
cu ambele mâini coperta. Cerule!
Buzele îi tremurau de emoţie, a tăcut, incapabil să mai scoată
un cuvânt. Se uita la carte ca la o minune. Din ochi i s-a curs o
lacrimă, a şters-o, a deschis gura, dar toată elocinţa sa dispăruse,
nu putea spune decât „cum…?“.
— Mă tem că m-aţi luat drept cine nu sunt, a recunoscut
Brancaleone, sincer impresionat de scena de adevărată iubire la
care fusese martor. Am venit să vă restitui această carte în numele
tatălui meu, care a trăit toată viaţa cu regretul de a o vă fi furat.
În timp ce rostea aceste cuvinte, tânărul încerca să vadă titlul,
curios să afle ce carte putea provoca astfel de sentimente, dar fără
să reuşească. Expresia lui Guillot se înăsprise între timp.
— Cine e tatăl dumitale?
— Era, din păcate. A murit ieri. Filippo Brancaleone, de
meserie clopotar. A ajuns pe meleagurile noastre cu trupele lui
Lechi.
— A, Lechi. Atunci nu e vina lui.
— Nu ştiu de ce nu v-a restituit-o mai înainte.
— A restituit-o, asta contează, a spus Guillot, gata să înţelea-
gă şi să ierte totul, în timp ce mângâia mai departe volumul. E
neatins, nu s-a stricat nimic, îţi mulţumesc mult!
E cam greu să strici ceva la care nici măcar nu te-ai uitat, a
cugetat Brancaleone. Maică-sa ţinuse tot timpul pachetul sub
pat. Guillot vorbea singur:
— De-ar fi fost să aleg o singură carte dintre toate, precis că
asta ar fi fost. Să ştii, coincidenţe nu există, totul se întâmplă cu
un scop, nu crezi, tinere, oricine ai fi? Autorul acestei cărţi a
mers prea departe, la fel ca dumneata, dar a fost răsplătit pentru
asta. Uneori isteţimea primeşte un premiu. Tatăl dumitale a re-
uşit să mi-o fure. Dacă ar putea vorbi, cartea ţi-ar spune şi cum.

170
Şi ţi-ar spune şi că n-a fost pentru prima oară. Dacă n-ar fi fost
furată, n-ar fi supravieţuit. Ea există pentru că cineva a furat-o.
Eu însumi. Apoi tatăl dumitale.
Brancaleone nu ştia cum să ia aceste cuvinte pe care nu le pri-
cepea defel. Ghicindu-i nedumerirea, amfitrionul i-a dat lămuriri:
— Ediţia completă a fost distrusă din ordinul regelui Fran-
ţei. Eu eram foarte tânăr pe atunci, aproape un copil. Nimeni
nu mă bănuia. De aceea am furat-o, pentru că nimeni nu mă
credea în stare.
Atunci a putut vedea Brancaleone coperta şi curiozitatea sa,
care sporise şi mai abitir, a fost satisfăcută. Mémoires secrets d’une
femme publique, Charles Théveneau De Morande. Nici titlul,
nici autorul nu-i spuneau nimic. Şi în acest domeniu, ca şi în
altele, ignoranţa sa era aproape nemărginită.
— Cum te cheamă? a întrebat Guillot, cu un glas mult mai
calm.
— Ángel Brancaleone, monsieur.
— M-ai minţit fără să stai pe gânduri.
— Din teamă şi respect.
— Dar intenţiile îţi sunt sincere?
— Da, domnule, toate.
— Te pricepi cât de cât la cărţi?
— Deloc, domnule.
— Va trebui să înveţi.
— Da, domnule.
— Ai vreo meserie?
— Ajutor de clopotar, domnule. Fără vocaţie, a ridicat el
nişte ochi trişti.
— Şi nu vrei să fii clopotar?
— Nu, monsieur! Eu sunt făcut pentru lucruri mai înalte.
N-am apucat să vă zic că sunt poet.
— Bănuiam eu.
— Ştiţi să recunoaşteţi talentul?
— Mai curând nebunia.
— Mă credeţi nebun?
— Am bănuielile mele.
— Şi-atunci de ce aveţi încredere în mine?

171
 — Pentru scopurile mele nu prea am ce face cu oamenii cu-
minţi. Fac pariu că eşti şi conspirator.
— Fireşte, monsieur.
— Bravo, băiete! Te plătesc în avans, a scos el din sertar o
pungă cu bani. Uite patru duro pentru primele cercetări. Să nu
mă dezamăgeşti.
— Nu, domnule.
— Şi încă ceva. Îţi încredinţez o misiune specială.
Brancaleone a făcut ochii mari. Începea şi el să creadă în
destinul său.
— E vorba de fiică-mea. Ai cunoscut-o. E un suflet nevino-
vat. Mâine se mută la oraş. Curiozitatea ei va fi de nestăpânit.
Mă tem că oraşul va fi prea mare pentru ea şi că soţul ei e prea
ocupat ca să-şi dea seama. Fii cu ochii pe ea, Brancaleone. Fii
precaut, nu da naştere la bănuieli, nu o compromite. La fiecare
cincisprezece zile scrie-mi un raport amănunţit. Un lacheu va
veni să-l ia chiar de la locuinţa dumitale. Ai priceput?
— Da, monsieur. Mă simt deosebit de onorat de încredere…
— Scuteşte-mă de discursuri, băiete. Cred că e timpul pen-
tru distracţiile de la miezul nopţii. Îţi place să dansezi?
— Nu, domnule.
— Mă bucur. Un adevărat cavaler e incapabil să se mişte în
ritmul muzicii şi în acelaşi timp să-şi păstreze demnitatea. Bine
faci.
Brancaleone se ridică în picioare, împreună cu duhoarea care-l
însoţea. Înainte de a-şi lua rămas-bun, avu parte de un ultim sfat:
— Şi spală-te, omule, pentru numele lui Dumnezeu! Nu poţi
face treabă cu cineva care pute a balegă de vacă!
 Virginia era singură în librăria care continua să miroasă a tă-
mâie. Fotoliile cu nume de viking erau goale.
— Te-am rugat să vii pentru că vreau să te întreb ceva, a
cântat ea, invitându-mă să iau loc. (Uite că a ştiut să-mi găsească
numărul de telefon, mi-am zis.)
Mă privea fix, cu ochi de psihopat:
— Crezi în neprevăzut?
— Sigur că da, cine nu crede?
— Bei o cafea?
— Cu plăcere.
Fotoliile extrem de comode induceau o stare de letargie. Li-
brăria era impecabilă. Computerul de pe biroul tatălui ei conti-
nua să mi se pară un sacrilegiu, deşi începeam să accept ideea.
Pesemne că absenţa lui Braulio Daza îmi sporea capacitatea de
înţelegere.
— Cum merge treaba cu romanul?
— Avansez încet, epoca aceea e tare încurcată, i-am răspuns.
— Ce epocă?
— Prima jumătate a secolului al XIX-lea. Încep să cred că nu
prea s-au scris cărţi plasate în perioada asta, majoritatea colegilor
mei sunt mai isteţi decât mine, au renunţat să se documenteze.
— Sau nu i-au ţinut puterile.
— Posibil. Şi tu ce mai faci? Cum merge treaba cu Braulio?
A lăsat să cadă o tăcere neliniştitoare, întreruptă doar de
zăngănitul ceştilor şi de gâfâitul aparatului Nespresso, după care
a întrebat:
— De ce-ţi pică atât de prost iubitul meu?

173
 — Nu-mi pică prost, am minţit eu.
— Nu-i adevărat. Mi-am dat seama imediat.
Puteam să mint, să-i spun că era un tip grozav, că în ziua
aceea nu fusesem în apele mele, orice, dar am optat pentru o sin-
ceritate brutală. Poţi ajunge la rezultate surprinzătoare spunând
oamenilor adevărul.
— Cred că vrea să profite de tine.
— Cu privire la ce?
Câteodată Virginia e de-a dreptul exasperantă.
— La librări, la ce altceva?
A adus tava cu ceşti. Era mai rece decât un gheţar.
— Mă rog, e părerea ta. Mie mi se pare o comoară. Nu ştiu
ce m-aş fi făcut fără el zilele astea.
— Poate m-am înşelat eu, în fond n-are nici o importanţă,
e viaţa ta, am dat eu înapoi.
— Dar tu eşti o psiholoagă mai bună decât mine.
„Până şi cafetiera e mai bună psiholoagă decât tine“, mi-am
zis în gând, apoi am schimbat foaia, dintr-un fel de instinct de
supravieţuire:
— Adevărul e că m-am cam plictisit să tot analizez oamenii,
e obositor, mai bine o las baltă… Librăria arată formidabil.
Virginia s-a uitat în jur, apoi s-a înfundat în fotoliul viking
şi a zâmbit.
— Nu-i aşa? Am muncit de m-am spetit.
— Eşti mulţumită?
— Deocamdată sunt epuizată. De muncă şi de Braulio.
(M-am uitat la ea nedumerită; a continuat pe acelaşi ton.) Nici
nu ştii ce fiară e în pat, mă dor până şi urechile.
Am ridicat sprâncenele a mirare: nu i se potriveau defel vor-
bele astea, mai ales că-mi erau adresate mie. Nu ne împărtăşiserăm
niciodată intimităţi, aş fi preferat ca lucrurile să nu se schimbe
nici acum, dar ea îi dădea înainte:
— E atât de priceput, ştie mereu ce trebuie să facă.
— Dragă, adevărul e că încă n-am cunoscut un bărbat care
să nu ştie ce are de făcut…
— Nu? Norocul tău. Eu a trebuit să dezvirginez destui. (Re-
cunosc că am rămas cu gura căscată, aşa că a adus lămuriri.) Asta

174
a fost demult. Acum nu mai există virgini, doar împiedicaţi sau
foarte împiedicaţi.
— Cu excepţia lui Braulio, care e o fiară.
— Da, cu excepţia lui Braulio, a devenit ea visătoare, amin-
tindu-şi pesemne ultima bacanală. Lui Braulio îi place să deţină
controlul, iar pe mine mă înnebuneşte faptul că nu trebuie să
mai gândesc.
— Să nu mai gândeşti?
— Vai, da, a făcut ea o mutră extaziată, ţie nu-ţi place să
pierzi pentru o vreme controlul? Stai aşa, fă-mi asta şi ailaltă,
taci… E minunat să îndeplineşti ordine!
Conversaţia începea să alunece spre o zonă ciudată, iar tim-
pul trecea.
— Ziceai ceva de neprevăzut.
— A, da, a lăsat ea ceaşca pe masă şi s-a aşezat picior peste
picior. Ieri am primit vizita unui angrosist.
— Un angrosist? Credeam că voi n-aveţi aşa ceva.
— Tata îi numea aşa, a râs ea. E vorba de negustori de ve-
chituri, de căutători de ocazii. De regulă, ţigani. Bat oraşul vâ-
nând ocazii pe care le pot găsi la gunoi. Au contactele lor, află
primii dacă un apartament din zonele bune e golit în mare
grabă. Iar când oamenii se mută, nu mai stau să-şi bată capul cu
hârtiile, le aruncă la gunoi şi gata. Nici nu-ţi imaginezi câte se
găsesc în felul ăsta şi ce pricepuţi sunt ăştia să le trieze. Sigur,
uneori o dau în bară sau vor să te păcălească, dar tata era de
părere că mai bine le dădea ceva bani ca să fie mulţumiţi şi să
nu-l ocolească. Tata era mândru că-i plătea cel mai bine, aşa că
tipul de ieri, un anume Pantágato, a fost dărâmat aflând că Ro-
gés murise, nu mai ştiam cum să-l consolez. Şi să vezi cum arată!
Jumătate de dentiţie din aur, negru ca tuciul, pieptănat ca Elvis
şi pe puţin şaptezeci de ani. M-a trezit din somn la şase diminea-
ţa, ce m-am mai speriat! De fapt, îl suna pe tata, că i-am păstrat
mobilul la care îl căutau clienţii.
— Şi cum de aveai telefonul deschis la şase dimineaţa?
— Îl ţin mereu deschis atunci când nu dorm acasă. Pentru
orice eventualitate. Şi bine am făcut, că, dacă n-ar fi dat de mine,

175
s-ar fi adresat următorului de pe listă. Ar fi fost comic ca acesta
să fie chiar Braulio.
— Erai în pat cu el, am dedus eu.
— Evident, a spus de parcă ar fi fost cel mai normal lucru de
pe lume. Ei, şi Pantágato ăsta mă suna ca să-mi spună că e pe
strada Lancaster unde stătuse toată noaptea să păzească şapte lăzi
pline de cărţi şi hârtii pe care cineva le scosese din Teatrul
Principal, că murea de somn şi să-l iert că suna atât de devreme
şi să vin chiar acum la librărie că mi le aduce, dar să-i plătesc
taxiul, fireşte.
— Taxiul?
— Păi, da, pentru că el nu are maşină. Iar tata conta şi pe
serviciile unui taximetrist. Un anume Mariano José. Columbian
sau venezuelean, nu ştiu.
— Mariano José? Ca scriitorul Larra?
— Da, dar în versiune pressing catch. Să-l vezi numai! E cât
un dulap. Aşa că Pantágato l-a sunat, omul a venit, că lucrează
de noapte, şi, până să ajung, cele şapte lăzi mă aşteptau deja la
uşa librăriei. Iar eu, adormită, neduşată şi în întârziere, pentru
că pe strada lui Braulio nu există nici un bancomat. Şi, când
ajung, cu toate lăzile alea în faţa nasului, ţiganul îmi cere cinci
sute de euro.
— Şi ce-ai făcut?
— Mai întâi am încercat să negociez, fireşte. După care am
plătit fără să crâcnesc. Deşi i-am notificat că, dacă mă păcăleşte
o singură dată, gata cu încrederea. Mi-a jurat că în lăzile alea
jegoase e aur curat, că până atunci nimeni nu scosese nici măcar
o foaie din teatru, şi să le fie ruşine, că doar e vorba de primul
teatru care a funcţionat în oraş.
— Aşa că a acceptat şi el târgul, presupun.
— Ba chiar mi-a spus textual: „Sunteţi o fiică demnă de tatăl
dumneavoastră, duduie Virginia“. Nu ştiu la ce se referea, dar
mi-a făcut plăcere.
— Şi lăzile alea chiar fac atât?
— Încep să mă îndoiesc…
Tocmai atunci a sunat telefonul şi ea a răspuns imediat.
— Alo?… Ce fel de cărţi?… Nu mă interesează, mersi

176
frumos, dar nu cumpăr enciclopedii… Pentru că nu, doamnă,
pentru că eu cumpăr altele… Nu, doamnă, nici enciclopedia
Espasa… N-aveţi de ce, succes.
A închis, mi-a aruncat o privire resemnată, a băut restul de
cafea, a dus tava. La întoarcere a pescuit un dosar care era aşezat
pe un teanc de ediţii din Don Quijote.
— Am făcut o primă clasificare a conţinutului lăzilor. Ma-
joritatea sunt piese de teatru din prima jumătate a secolului al
XIX-lea, în manuscris sau ediţii originale. În mai multe exem-
plare, ca şi cum ar fi fost folosite de distribuţia unei întregi trupe
de teatru. Titluri ciudate, Spion fără voie, Napoleon porunceşte,
Orfanul ilustru şi aşa mai departe, îţi spun ceva? (Am dat din cap
că nu.) Nici mie. Nici titlurile, nici autorii. Şi o grămadă de hâr-
tii, note, scrisori, contracte, facturi, programe de sală, de toate,
într-un hal fără hal şi roase de şoareci! Şi printre toate porcăriile
alea, am găsit asta.
A deschis dosarul şi a scos un teanc de foi groase şi cenuşii,
cusute la un loc într-un mod rudimentar, scrise pe toate părţile
cu trei caligrafii diferite şi cu marginile roase. Aveau un titlu:

infern
Iar mai jos, cu litere tremurătoare:

Memoriile unei măicuţe de la mânăstirea De los Ángeles

scrise în luna iulie a anului 1835

— Iulie 1835, am observat eu cu glas tare, când au avut loc

evenimentele din noaptea Sfântului Iacob. Incendierea mânăs-
tirilor, debandada clerului şi începutul legilor de secularizare
date de Mendizábal. Secularizarea lui Mendizábal: istoria drep-
tului, drept civil, filozofia dreptului – un întreg capitol al isto-
riei noastre.
— Mânăstirea Sfintei Fecioare a Îngerilor nu mai e şi acum
în picioare?
— Doar parţial. E folosită ca sală de expoziţii. E chiar vizavi
de Muzeul de Artă Contemporană, MACBA, în centru. (Mi-a

177
plăcut de când mă ştiu să cercetez trecutul clădirilor, sunt aproa-
pe o expertă.)
Am aruncat o privire pe foile acelea, a citit începutul:

Pentru tine scriu, lumina ochilor mei, cu singura dorinţă ca

aceste cuvinte să ajungă cândva la tine. Cu speranţa asta le aştern
pe hârtie, după ce ani de zile le-am dezmierdat în gând.

Era suficient, mi se părea ceva fascinant.

— Ia-le, cred că au legătură cu ce cercetezi tu.
Am primit pe loc, bucuroasă ca un copil. Alte lucruri în care
să-mi bag nasul! Iar dacă sunt vechi de două secole, cu atât mai
bine.
— Măicuţa asta de la mânăstire are vreo legătură cu domnul
Guillot al nostru?
— Nu-ţi spun nimic, ai să vezi singură. O să fii surprinsă.
— Şi ce căutau hârtiile astea la Teatrul Principal?
— Asta chiar că nu ştiu. O să-mi spui tu, asta dacă apuci să
afli, a zâmbit ea şmechereşte.
Nu mai aveam răbdare. Le-am citit chiar acolo, cu glas tare,
în timp ce Virginia asculta vrăjită şi-mi reumplea ceaşca cu cafea.
În tot timpul ăsta n-a intrat nici un client. Poate că Virginia
încuiase uşa, ca să nu fim deranjate.
 charles d’espagne sau carlos de spania
(1775-1839)

Carlos de Spania de Cominges de Couserans y de Foix. Titu-

latura asta lungă cât pentru doi oameni ocupă un loc de cinste
în lista de canalii care ne-au guvernat. A ajuns în Spania fugind
de teroarea Revoluţiei Franceze, a luptat împotriva fraţilor săi în
Războiul de Independenţă şi i-a mers destul de bine, pentru că
în 1812 era deja guvernator militar al Madridului, deşi doar pen-
tru două luni. La puţină vreme după restaurarea absolutismului
şi-a schimbat numele francez, care pesemne că-i devenise inco-
mod, el fiind un renegat, şi s-a proclamat supus al lui Fernando
VII şi duşman al liberalismului, cu egală fervoare. În schimbul
acestei mari generozităţi, a primit de la monarhie ceea ce se obiş-
nuieşte: un titlu nobiliar de Grande de España.
În 1820, când s-au impus liberalii, regele a fost atât de dispe-
rat, încât l-a trimis ca emisar în cealaltă ţară a sa, de unde a re-
venit cu trupele pe care istoria le-a numit Cei O Sută de Mii de
Fii ai Sfântului Ludovic, deşi mai corect ar fi fost să le zică cei o
sută de mii de fii de târfă, dar ce să-i faci, posteritatea nu e atentă
la detalii şi a prezentat ca pe o armată salvatoare ceea ce n-a fost
decât încă o buluceală infamă.
Dar să nu creadă cititorul că asta n-a fost pe placul unora,
căci în Spania de atunci se găseau unii mai monarhişti decât re-
gele, ba chiar îndrăzneau să se pună în fruntea unui război ca să
ceară şi mai mult absolutism, şi mai mult catolicism, şi mai mulţi
militari şi să-i numească liberali pe Bourboni. Bătălia asta sim-
patică a fost numită Războiul Ofensaţilor şi a cunoscut la Barce-
lona unul dintre episoadele sale cele mai glorioase, când regele

179
şi prietenul său Carlos de Spania au trecut prin foc şi sânge pe
cine nu le convenea şi nici nu le-a păsat.
Viaţa politică a lui Carlos de Spania a fost plină de neprevă-
zut şi de episoade pitoreşti. În nefericita perioadă în care a fost
căpitan general al Cataloniei – între 1827 şi 1832 – a comis atâ-
tea tâmpenii, încât faptele acelea ne-ar face să râdem dacă n-ar
fi cauzat suferinţa a mii de nevinovaţi şi nu i-ar fi adus porecla
de Tigrul Cataloniei. Scriitorul newyorkez Washington Irving,
aflat în misiune diplomatică, a avut prilejul să prânzească cu el
în palatul său din Barcelona. A scris mai târziu despre impresia
pe care i-o făcuse personajul: „Avea în jur de patruzeci şi cinci
de ani, era de statură mijlocie, arăta destul de bine, purtarea sa
la masă era politicoasă, agreabilă şi chiar glumeaţă. Dar mi s-a
părut că văd în privirea sa un diavol la pândă, iar în râsul său o
nuanţă batjocoritoare, tipică unei persoane cu inima împietrită“.
Când ieşea în stradă, le cerea trecătorilor să-i arate rozariul,
iar dacă nu-l aveau îi trimitea la închisoare. A interzis pălăriile şi
părul lung, caracteristice liberalilor; a interzis şi reclamele pen-
tru alifii împotriva hemoroizilor sau uleiurile de depilat pentru
femei, sub pretext că duceau la liberalizarea moravurilor. A dat
ordin ca toţi bărbaţii din oraş să-şi radă mustaţa, iar toate fe-
meile să se arate supuse şi rezervate. Acestora din urmă le-a mai
poruncit printr-un decret să-şi taie pletele, iar cele care au refu-
zat au fost tunse în public, pentru luare-aminte. De nebunia lui
n-a scăpat nici nevastă-sa: într-o zi a uitat să cumpere peşte şi a
stat o zi întreagă în carceră.
Carlos de Spania asista zilnic la slujbă, în genunchi şi cu bra-
ţele răstignite, ca un fanatic ce era. Îşi agăţa atâtea scapulare şi
medalii, încât într-o zi a avut parte de un extaz mistic, s-a prăbu-
şit pe burtă atât de zgomotos, că s-a speriat toată parohia. Pe
urmă, după capitolul mistic, îşi petrecea ziua trăgând dintr-o
băutură special pregătită, jumătate rom, jumătate rachiu, care
poate c-a avut şi ea un rol în aiurelile sale, de exemplu atunci
când l-a judecat şi condamnat la moarte pe calul care îndrăznise
să-l trântească la o defilare.
Extravaganţelor menţionate guvernarea căpitanului general
le-a adăugat o seamă de judecători corupţi, o poliţie asasină,

180
închisori ticsite şi execuţii sumare, incitarea la delaţiune între
vecini, arbitrariu judiciar, deportări şi exilări în masă, cât şi un
festin de execuţii prin împuşcare, pentru care avea un adevărat
ritual: mai întâi trăgea tunul de pe Cetăţuie, apoi cadavrele erau
atârnate pe Explanada şi se fredona un cântecel la modă pe
care-l cântau fetiţele când se dădeau în leagăn, Bobul verde. Iar
el dansa cu spânzuratul, sub privirile uluite ale celor prezenţi, în
uniformă de gală şi cântând la rândul lui cât îl ţineau bojocii:

Dacă mă iubiţi, ştiu să iubesc,

Dacă mă uitaţi, ştiu să uit,
Dacă mă dispreţuiţi, dispreţuiesc,
Pentru că asta mi-e firea.

Nu doar o dată Fernando VII, care în comparaţie cu el era

regele moderaţiei, a trebuit să intervină ca să-l mai potolească
sau să-i justifice purtările. Ca atunci când a spus: „Da, da, o fi el
nebun, dar pentru chestiile astea altul mai bun nu am“. În
schimb, n-a mai sărit să-l apere când generalul Llauder l-a înlo-
cuit în 1832 şi nici atunci când barcelonezii, în chip de rămas-
bun, au aruncat în el cu pietre, l-au scuipat şi l-au înjurat cu
vorbele cele mai buruienoase pe care le cunoaşte catalana.
Moartea monarhului, survenită doar un an mai târziu, nu i-a
fost nici ea de folos tigrului nostru, care devenea tot mai pisoi.
Nici tot ce-a fost în anii următori. I-a stat în gât venirea pe tron
a Mariei Cristina, pentru că era femeie. L-a îmbolnăvit faptul că
moştenitoarea tronului era o fată. Drept care nici n-a stat pe gân-
duri să se situeze împotriva lor şi de partea candidatului mascu-
lin, nu pentru că ar fi fost mai bun, ci pentru că era de parte
bărbătească. Acţiunile sale militare din timpul războaielor carlis-
te au fost pătate de sânge, ca de obicei, până acolo încât propriii
săi coreligionari i-au cerut destituirea, pe care au reuşit-o în oc-
tombrie 1839. Socotind asta insuficient, miliţiile catalane – care
n-au fost niciodată moderate – au hotărât să-l stranguleze, l-au
desfigurat cu un cuţit şi cu leşul au întinat apele râului Segre.
Carlos de Spania a murit la şaizeci şi patru de ani ca un infam,
ceea ce a şi fost.

181
 Dar iată că povestea asta mai are un capitol, precum spânzu-
raţii cu care dansa acela după moarte. Spune legenda, care ştie
să facă dreptate mai bine decât istoria, că nevasta lui Carlos de
Spania i-a cerut cadavrul şi i-au dat altul. Iar al său a fost descă-
păţânat şi capul acela s-a tot învârtit ani în şir prin Europa şi
nimeni nu ştie unde a ajuns.

Din Dicţionarul excentricilor şi egocentricilor

din Barcelona de odinioară
Tipografia La Acacia, Argentona, 1870
9. Raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Pérez de
León, din ziua de 10 ianuarie 1829. De la Ángel Brancaleone,
ucenic de negustor de cărţi, pentru V.P. Guillot, filantrop

La ora opt dimineaþa aproape fix, proaspãta doamnã Pérez de León iese
din casã ºi strãbate strada Pi, agãþatã de braþul unei cucoane trupeºe ºi mai
urâte ca pãcatul, pe care am identificat-o drept guvernanta ei. Intrã în biserica
Santa Maria, unde asistã la slujbã, se împãrtãºesc, îi salutã cu cãldurã pe
paroh ºi pe mai mulþi enoriaºi ºi pleacã. Merg în urma lor, strãbatem mai
multe strãzi în direcþia Zidului de la Mare. Ajungând pe strada Ample,
ºovãie, se sfãtuiesc dacã s-o ia la dreapta sau la stânga. Adicã spre Rambla
sau spre Piaþa Palatului. Aleg prima direcþie.
Se opresc la mânãstirea San Francisco, proaspãt refãcutã, admirã pictu-
rile cam în grabã ºi fãrã prea mare interes, îºi continuã drumul de-a lungul
gardului destul de lugubru, ignorã zidul care urcã ºi primesc salutul soldaþilor
postaþi în faþa garnizoanei de artilerie ºi a grenadierilor. Dupã ultimele ploi
Rambla e o baltã de noroi, doamnele îºi murdãresc pantofii ºi volanul rochiei.
Când ajung la partea pietruitã, doamna Pérez de León se aºazã pe o bancã
ºi îºi curãþã încãlþãrile cu batista, în timp ce guvernanta o ceartã. Ceartã care
nu o afecteazã defel, mai curând, dimpotrivã, cred cã se amuzã. Mai cred ºi
cã-i face plãcere sã fie pe Rambla, pe care o admirã cu gura cãscatã, de parcã
ar fi a opta minune a lumii. Guvernanta o ceartã ºi o îndeamnã sã meargã, sã
nu stea ca o momâie, cã acum e femeie mãritatã ºi nu se mai cade sã se poarte
cum îi vine, trebuie sã devinã o femeie serioasã, discretã, severã ºi precautã.
Carlota suspinã ºi, în cele din urmã, îi dã ascultare.
Traverseazã ºi se duc direct la mânãstirea augustinilor desculþi, numitã ºi
Santa Monica, unde întreabã dacã se poate vizita capela, li se pune cã da ºi
intrã. Mã iþesc din uºã, am impresia cã o vãd pe fiica domniei voastre ru-
gându-se ºi pe guvernantã moþãind alãturi. Trece un timp, privesc plecarea
183
diligenþei de Valencia, doamnele ies foarte zâmbitoare ºi o iau în susul strãzii
de parcã ar fi în întârziere. Carlota e impresionatã de locul unde a fost mânãs-
tirea cãlugãrilor din ordinul Merced, care, dupã cum ºtiþi, e pe dreapta, vizavi
de poarta Escudellers, ºi se închinã de câteva ori gândindu-se la soarta cãlugã-
rilor fugari. Se aud clopotele pentru slujba de la Santo Ángel, iar doamna
Pérez de León vrea sã le audã mai bine ºi grãbeºte pasul, trece pe lângã Casa
Operei, pe lângã hanul care urmeazã ºi ajunge, urmatã de guvernanta care gâ-
fâie, la marea statuie barocã a Sfântului Mihail, din faþa bisericii carmelitelor.
Le urmez, deºi cred cã-n viaþa mea n-am vãzut atâtea biserici ca în sãptãmâna
asta, ºi aþipesc pe o bancã, imitând-o pe guvernanta fiicei domniei voastre.
Mã trezesc niºte glasuri. Casc ochii ºi vãd o bãtrânã care abia poate sã
meargã îngenunchind înaintea Carlotei ºi implorând-o:
— Iertare, doamnã, cã vã vorbesc astfel, dar mã mânã disperarea. Fiul
meu e închis pentru o faptã pe care nu a comis-o. Domnia ta eºti ca mine, ºtii
cã asculþi de inima frântã a unei mame. Cãci pe bãrbaþi lãcomia îi face surzi.
Fiul meu e nevinovat, doamnã, dacã nu-l salveazã nimeni va muri sãptãmâna
asta. Vã implor, ajutaþi-l, ajutaþi-ne! E unicul meu fiu, primul meu nãscut, fãrã
el ne prãpãdim. Sunteþi aproape o copilã, sunt sigurã cã nu aveþi inima atât
de împietritã ca a soþului dumneavoastrã.
Carlota se apleacã, o ajutã sã se ridice ºi îi spune:
— Liniºtiþi-vã, doamnã, vã rog, nu mai plângeþi.
Biata femeie parcã a primit un balsam pe suflet. Carlota continuã:
— Nu spuneþi cã bãrbatul meu are inima de piatrã, vã rog. E un om drept,
doreºte ca adevãrul sã iasã la luminã.
Ochii uluiþi ºi înconjuraþi de riduri ai bãtrânei se uitã în ochii Carlotei.
Mama deznãdãjduitã se întreabã pesemne cum de o fãpturã atât de angelicã
poate fi nevasta aceluia.
— Condamnarea la moarte e semnatã de el.
Carlota scuturã din cap ºi buclele îi tremurã sub mantilã.
— Nu, nu, dacã fiul dumitale e nevinovat nu va pãþi nimic. Doar criminalii
trebuie sã se teamã de justiþie.
— Spuneþi-i asta soþului dumneavoastrã, puneþi o vorbã bunã pentru bãiatul
meu, vã implor. Vã plãtesc, vã dau tot ce am, deºi nu e mult. ªi-am sã mã
rog pentru domnia voastrã pânã voi închide ochii…
Carlota n-o lasã sã termine, îi ia mâinile, o priveºte candid.
184
 — Nu vreau nimic pentru cã nu merit nimic. Soþul meu nu va permite moar-
tea unui inocent, vã asigur.
— Spuneþi-i. Spuneþi-i domnia voastrã, care sunteþi un suflet curat.
— Am sã-i spun, pe cuvântul meu. Deºi, repet, nu e necesar.
Vorbele atât de categorice o dezarmeazã pe femeia care are atâta nevoie
sã creadã, încât uitã sã respire.
— Sunteþi un înger!
— Nu, doamnã, doar o femeie, cum aþi spus. Suntem la fel. Încã nu am
cunoscut fericirea de a fi mamã, deºi sper sã se întâmple în curând, aºa cã
nu-mi este greu sã mã pun în locul dumitale.
Necunoscuta îi sãrutã mâinile. Carlota o opreºte blând. Chiar dacã e
stânjenitã, nu o aratã. Pãstreazã controlul tot timpul.
— Spune-mi de cine e vorba.
— Da, sigur, ce proastã sunt. Antonio Miyar. De treizeci ºi ºapte de ani.
E închis în turnurile de la Canaletas. Voiam sã-l vãd, dar nu mi-au dat voie.
— Liniºteºte-te, femeie, în curând ai sã-l strângi în braþe, ai sã vezi.
Despãrþirea e scurtã. Apoi, plimbarea continuã într-o dispoziþie diferitã.
Carlota e tãcutã, afectatã de cele auzite. Mai sunt o grãmadã de mânãstiri
pe drum – Rambla toatã e plinã de ele, mai ales pe partea dinspre rãsãrit –
ºi Carlota pare dispusã sã nu-i scape nici una. Urmãtoarea e a capucinilor,
Santa Madrona, sau mai bine zis ce-a mai rãmas din ea, pentru cã acolo unde
era chinovia acum e o stradã care începe, dar nu se terminã ºi toatã lumea se
întreabã la ce foloseºte un drum care nu duce nicãieri. Deºi, date fiind aiurelile
celor care ne guverneazã, degeaba îi întreabã lumea. Oricum, domnule, regaliº-
tii absoluþi au profitat de reformele urbanistice proiectate de liberali, mulþumin-
du-se sã comitã aceleaºi barbarii, dar cu alt nume. Strada Eroilor spanioli e
la fel de inutilã ca aceea numitã Fernando VII, zic eu, dar mai bine sã
revin la cronica mea, cã am intrat pe un teren alunecos.
Capucinii tocmai servesc supa sãracilor, ca în fiecare zi la prânz, dar sunt
doar doi pentru o mulþime de nevoiaºi. Carlota nu stã pe gânduri ºi le oferã o
mânã de ajutor, îi dã guvernantei sã-i þinã mantia, împrumutã un ºorþ ºi prinde
a umple strãchinile. Cãlugãrii îi admirã bunãtatea, în schimb, dãdaca îºi bles-
temã soarta, închiriazã un scaun de pe stradã ºi-ºi leapãdã încãlþãrile care o
chinuie. O aud bombãnind cã i s-au umplut picioarele de bãºici ºi rosãturi. Dupã
ce supa a fost împãrþitã ºi oamenii au plecat, cãlugãrii le invitã pe cele douã
sã viziteze operele mânãstirii, care se aflã în permanentã reconstrucþie de când
185
francezii au semãnat printre noi sãmânþa urii faþã de popi; Carlota acceptã,
cealaltã pufneºte, iar eu le aºtept la soare, gândindu-mã la aceste rânduri pe
care le scriu ºi la cum sã dau eu o notã personalã acestei relatãri care, dacã
n-aº fi poet, ar fi insuportabilã.
Doamnele ies, constat cã fiica domniei voastre pare mai binedispusã ºi
guvernanta gata sã moarã, asta dacã o durere de picioare poate ucide o femeie
atât de bine hrãnitã. Acum o luãm spre mânãstirea San José, care e pe partea
cealaltã a strãzii, vizavi de piaþa în care s-au instalat de câþiva ani cu tarabele
la care se vând carne, fructe, legume ºi flori, într-o ordine strictã. Dar mai îna-
inte ajungem la scribi ºi la clienþii lor, care la ceasul acesta sunt mulþi. Carlota
încetineºte pasul, curioasã sã audã mesajele. Majoritatea sunt comerciale sau
juridice, dar mai gãseºti ºi câte o junã analfabetã care închide ochii la cuvintele
pe care curtezanul, sau scribul, i le dedicã. Carlota se uitã curioasã la cãli-
mãri, la penele de scris ºi la teancurile de foi. Aruncã o privire distratã spre
palatul vicereginei, a cãrui faþadã i se pare prea încãrcatã. Apoi intrã în bise-
rica San José, se roagã, ba chiar cere sã se spovedeascã, nu ºtiu pentru ce pãcate,
cã nici n-are timp sã le comitã, fiind atât de pioasã. La ieºire observã o tarabã
unde sunt niºte peºti pe care eu nu i-am vãzut niciodatã ºi care duhnesc ca toþi
dracii, deºi omul insistã cã în aceeaºi dimineaþã mai înotau încã în Mediterana.
E lesne – ºi tare plicticos – sã ghiceºti urmãtoare oprire. Biserica Sfintei
Iesle. O scurtã rugãciune pentru sufletele din purgatoriu, care-ºi au aici alta-
rul. Apoi încet în sus, cãtre garnizoana de instrucþie. Deodatã, Carlota pri-
veºte spre dreapta, vede ce-a mai rãmas din vechiul zid de la capãtul strãzii
Santa Anna ºi întreabã:
— Mai servesc la ceva turnurile astea?
— La nimic, doamnã. Sunt resturile vechiului zid medieval, rãspunde guver-
nanta, care a mai citit câte ceva.
— Urâþesc tare mult drumul, ar trebui demolate. Am sã-i spun asta dom-
nului Carlos de Spania.
Mã cutremur auzind de pe buzele ei numele cãpitanului general. L-am
vãzut doar o datã ºi de departe, dar mi-e de-ajuns. Unul dintre zbirii lui m-a
ameninþat cã mã paºte moartea dacã nu-mi tai pletele. Oamenii ãºtia urãsc tot
ce le miroase a liberalism. Nici nu vreau sã-mi imaginez cã fiica domniei voas-
tre ar putea purta o conversaþie cu el.
Ne aflãm, cum v-aþi dat seama, în partea de sus a Ramblei. În faþa
noastrã e garnizoana de instrucþie, apãratã de cele douã turnuri impunãtoare de
186
la Canaletas. Nu mai e voie sã urci pe zid, pãcat, Carlota voia sã admire
Barcelona de sus. Se îmbufneazã, deºi mare lucru n-ar fi putut vedea: doar
ogoarele semãnate, niºte râuri revãrsate, vreun schit în depãrtare ºi muntele care
ne strãjuieºte destinul, aºteptând ceva ce nici noi nu ºtim, ceva ce poate, cândva,
acest oraº va reuºi sã facã.
Carlota ºovãie în poarta garnizoanei. Guvernanta vrea acasã, dar vrea
degeaba.
— Ce faci? întreabã femeia când vede cã dã sã intre.
— Vreau sã-l vãd pe fiul doamnei aceleia, a spus cã e aici.
— Nu trebuie sã faci aºa ceva!
— De ce?
— Pentru cã nu e treaba ta.
— Ba e, de când mama lui mi-a cerut ajutorul.
— Mergi prea departe, se sufocã femeia, apucând-o de braþ.
— Dimpotrivã. Îl ajut de soþul meu sã facã dreptate. Am sã-l întreb pe
omul acesta ce a fãcut.
— Pentru asta existã judecãtorul!
— Nu înþelegi, Cornelia, eu nu vreau sã fac pe judecãtorul, vreau doar sã
fiu bunã.
Guvernanta rãmâne pe stradã, clãtinând din cap foarte supãratã. Carlota
pãtrunde în garnizoanã ºi revine dupã nici douã minute.
— Nu poate fi vizitat, n-are voie sã primeascã pe nimeni.
— Dar n-ai spus a cui nevastã eºti?
— Ba sigur c-am spus! Dar sunt ordinele lui Carlos de Spania, nu e nimic
de fãcut… În fine, am sã vin altã datã, dupã ce vorbesc cu bãrbatul meu. Hai
acasã, Cornelia, pari obositã.
Vorbele astea sunt un adevãrat balsam pentru femeia care cere – ºi pri-
meºte – permisiunea de a scurta drumul ca sã ajungã mai repede, astfel cã de
la Sfânta Iesle o taie pe Puertaferrisa, ajung pe strada Pi ºi intrã în casã,
închizând bine uºile, ca ºi cum n-ar mai aºtepta pe nimeni.
Addenda: Încã ceva, domnule, ca sã vã mulþumesc pentru recomandarea
fãcutã. Domnul Verdaguer m-a însãrcinat sã am grijã de librãrie (el se ocupã
de tipografie), care se aflã pe Rambla Centralã, vizavi de piaþa de care pome-
neam mai sus. Deocamdatã, sarcina mea e sã nu mã las pãcãlit de clienþii care
sunt cu toþii mult mai versaþi decât mine ºi-ºi freacã mâinile vãzându-mã atât de
boboc. Din fericire, progresez rapid ºi cred cã voi ajunge un librar acceptabil.
187
 În camera din spate a librãriei prietenii mei ºi cu mine þinem un fel de
cenaclu (clandestin). E vorba de niºte tipi cam trãsniþi ºi mai curând opuºi
acestei rele guvernãri de care avem parte ºi prieteni cu mulþi exilaþi, pentru
reîntoarcerea cãrora ciocnim uneori paharele. Inutil sã vã spun cât de onoraþi ar
fi sã vã cunoascã, dacã vreodatã ne-aþi face cinstea sã veniþi. V-o cer în numele
lor ºi al meu. Poate vreþi sã ºtiþi ºi cum am numit acest grup al nostru: „Înþelepþii“
– convinºi fiind cã chiar aºa ºi suntem. Dar în mult mai mare mãsurã, petrecãreþi.
În raportul meu am omis un amãnunt agreabil. Trecând prin faþa librãriei,
fiica domniei voastre s-a oprit o clipã ºi a aruncat o privire plinã de interes
spre vitrinã. A întrebat dacã aici lucra „acel prieten al lui tata“ ºi guvernanta
a confirmat. Din pãcate, librãria era închisã, având eu treabã cu urmãrirea,
aºa cã cele douã au trecut mai departe.
— Bine, mã voi întoarce în altã zi, a spus Carlota.
Iar din clipa aceea, domnule, o aºtept.
10. Alt raport despre activităţile din Barcelona ale doamnei Pérez
de León, din ziua de 25 ianuarie 1829. Scris de Brancaleone
pentru V.P. Guillot

Vinerea trecutã pe la prânziºor pe Rambla a venit o trãsurã care s-a

oprit la uºa librãriei Verdaguer ºi din care, spre marea mea surprizã, a co-
borât fiica domniei voastre, însoþitã de guvernantã. Carlota a împins uºa ºi a
intrat, dar dãdaca a rãmas afarã pentru cã nu suportã mirosul de hârtie veche,
aºa a zis. Scopul vizitei era sã-mi restituie o batistã pe care avusesem onoarea
sã i-o împrumut. M-a gãsit singur, ca de obicei (v-am spus cã domnul Verda-
guer se ocupã de tipografia care se aflã pe strada din spate). Am purtat cu
Carlota o conversaþie foarte scurtã – caracterizatã prin prudenþã – ºi mai
curând circumstanþialã. I-am spus cã n-ar fi trebuit sã se deranjeze venind în
persoanã, ci sã trimitã un servitor, la care mi-a rãspuns cã fusese mânatã de
un interes personal. Am întrebat-o cum i se pare oraºul, mi-a spus cã o fas-
cineazã ºi cã se simte cam singurã, însã fericitã. Am întrebat-o dacã îi place sã
citeascã romane, a spus cã foarte mult, mai ales dacã sunt scrise de Walter
Scott. Mi-am dat seama cã scoþianul e autorul ei preferat. M-a întrebat dacã
poate sã se uite printre rafturi, sigur cã da, i-am spus eu, dar privirile reproba-
toare ale guvernantei de dincolo de vitrinã au fãcut-o sã renunþe.
— Mai bine vin altã datã, cu soþul, a spus cu un zâmbet frumos.
Mi-a strâns mâna ºi s-a urcat în trãsura care se apropiase sã le ia.
Preþ de câteva zile n-am avut ocazia sã mã dedic misiunii primite. ªeful
meu a cumpãrat biblioteca unui mare colecþionar care a murit de curând, aºa
cã am fost ocupat cu clasificarea a mii de cãrþi.
Trebuie sã vã mai spun, pentru cã se leagã, cum l-am cunoscut pe ginerele
domniei voastre, domnul Pérez de León. S-a întâmplat chiar în prima zi în
care stãteam în spatele tejghelei, mort de fricã ºi de lipsã de experienþã. El a
intrat în librãrie ºi s-a dus glonþ la locul în care þinem tomurile mari, cele mai
189
fãþoase ºi mai frumos legate. S-a uitat ºi la altele, legate în pergament, apoi
a venit la mine:
— Vreau sã vorbesc cu librarul.
— Eu sunt, domnule.
— Nu te cunosc, eºti nou?
— Sunt încã ucenic. Brancaleone, la ordinele domniei voastre. Proprietarul
are treabã la tipografie, e aproape, chiar în spate. Dacã vreþi, îl chem.
— Nu-i nevoie. ªtii cine sunt eu?
— Nu, domnule, iertaþi-mã.
— Néstor Pérez de León.
Cred cã m-a apucat tremuriciul. Sigur cã ºtiam cine e, tot oraºul ºtie.
Altuia i-aº fi spus cã am de-a face cu socrul sãu ºi cã o cunosc din vedere pe
nevastã-sa, dar în cazul de faþã nu mi s-a pãrut prudent.
— Sunteþi foarte popular, domnule, am recunoscut eu.
— Atunci ºtii cã fac colecþie de incunabule.
— Am aflat, domnule.
— Cât ºi de cãrþi începând cu secolul al XV-lea, dar numai dacã sunt cu
adevãrat speciale.
— Cu toþii vã considerãm un colecþionar plin de bun-gust, domnule.
— Chiar sunt. ªi plãtesc bine dacã marfa meritã. Cu banii jos. Sper cã ai
aflat ºi asta.
— Am aflat, domnule, aveþi o reputaþie bunã.
— Atunci nu mai e nevoie de alte explicaþii, a zâmbit el. Bãnuiesc cã ºtii
ºi unde locuiesc.
— Da, domnule (nu i-am spus ºi cum de ºtiam).
— Fã-mi o vizitã dacã ai în vedere o afacere bunã.
— Da, domnule. Vreþi sã vã arãt câte ceva chiar acum?
A aruncat o privire dispreþuitoare în jur.
— Cãrþile pe care le cumpãr eu nu se expun publicului. Þine minte asta.
Nu-mi place sã cumpãr ce au vãzut alþi ochi.
— Înþeleg, domnule, vã place sã fiþi primul.
— Foarte bine, Francaleone, a rostit cu un zâmbet teribil.
— Brancaleone, domnule Pérez.
— Pérez de León, dacã nu te superi. Numele meu e compus. Dacã vrei
sã facem afaceri, nu uita nici asta.
Dupã care a plecat.
190
 Sper sã nu mã consideraþi din cale-afarã de impresionabil dacã vã spun cã
tremuratul nu m-a pãrãsit câteva zile bune. Dar cum în afarã de un tip sensibil
mã ºtiu ºi destul de nechibzuit, doritor de aventuri imposibile, am fãcut ceva de
care mi-e cam ruºine, dar vã povestesc, cu toate cã n-are legãturã cu scopul
acestor rapoarte. ªi mai cred, nu ºtiu de ce, cã n-o sã vã supãraþi.
Ca orice bun vânzãtor, am stat sã mã gândesc cam ce gen de marfã aº fi
putut gãsi pe placul ginerelui domniei voastre. Tocmai ajunsese la noi biblio-
teca de care am pomenit, care aparþinuse unui cunoscut bibliofil, al cãrui nume
prefer sã-l omit ca sã nu fiu indiscret, pe care vãduva sa o vânduse mânatã de
furie, dorind sã se rãzbune pe cãrþile care îi ocupaserã o viaþã întreagã bãrba-
tul ºi casa. Acesta era motivul pentru care biblioteca era neatinsã, cu toate
comorile intacte, cãci femeia nici nu se uitase la ele, preferând sã scape odatã
de toate.
A fost pentru mine o adevãratã lecþie sã le cataloghez, deºi m-a costat
multe nopþi nedormite. În ce priveºte partea cea mai dificilã, adicã exemplarele
cele mai valoroase, domnul Verdaguer mã învãþase câte ceva, care acum s-a
dovedit de folos. Printre cãrþi se afla ºi un exemplar din prima ediþie a lui
Tirant lo Blanc, ieºitã din tiparniþa de la Valencia a lui Juan Spindeler la
1490. A fost o onoare sã þin în mâini opera de vârf a acelei tipografii, am
fost de-a dreptul fascinat. Numai cã ochii lui Verdaguer, mai experþi decât ai
mei, i-au gãsit defectul.
— E un exemplar incomplet, ce pãcat!
— Cum adicã, incomplet?
— Îi lipsesc câteva pagini, douã, mai exact, vezi? Asta îi scade valoarea.
Dacã ar fi complet, ar face o avere.
În fine, cu ajutorul sãu am pus deoparte douã duzini de cãrþi care ar fi
putut fi pe placul clienþilor. ªeful i-a scris lui Salvá dându-i de ºtire despre
unele, realmente fabuloase, pe altele le-am pus în camera din dos, restul l-am
expus la vederea publicului.
În aceeaºi searã am vorbit cu Insúa, un bun prieten al meu, care lucreazã
la tipografia lui Agustí Gaspar, întrebându-l dacã se încumetã sã tipãreascã
o paginã care sã imite o carte veche. ªi i-am spus despre ce carte e vorba,
dându-i toate amãnuntele. Mi-a cerut rãgaz câteva zile, trebuia sã facã oarece
sãpãturi.
Nu peste multe zile ne-am vãzut la Hanul Alba. Insúa exulta. Procu-
rase niºte hârtie autenticã din secolul al XV-lea, mai exact paginile albe ale
191
unui vechi ceaslov. Dar vestea cea mare era alta, ºi trebuie sã v-o împãrtãºesc,
cãci e de roman. Cum probabil cã ºtiþi, tipograful saxon Spindeler a murit la
Barcelona în 1507. Mult timp s-a crezut cã instrumentele sale de lucru nu
ajunseserã la alt tipograf. Ei bine, amicul meu cel isteþ a fãcut legãtura între
ce-i spusesem ºi niºte lãzi care zãceau într-un colþ al atelierului unde lucreazã,
le-a deschis ºi mare i-a fost surpriza sã gãseascã în tot praful de acolo niºte
litere gotice care pãreau sã fie din acel secol ºi care, dupã ce am fãcut compa-
raþia, ni s-au pãrut identice – poate chiar aceleaºi – cu cele din ediþia princeps
a lui Tirant lo Blanc. Cert e cã am fãcut proba, cu uºa zãvorâtã ºi la lumina
lumânãrilor, ºi am tipãrit o paginã care putea lesne trece drept cea lipsã, fi-
reºte, nu pentru un expert. Restul s-a fãcut în câteva seri bine stropite cu vin
ºi rachiu, cãci trebuie sã ºtiþi cã amicii mei se aruncã voios în orice aventurã,
cu cât mai trãsnitã, cu atât mai bine. Prilej cu care beau vârtos ca sã prindã
curaj, compun sonete ºi sunt tot mai fericiþi.
Dupã cum bãnuiþi, rezultatul au fost douã frumoase pagini falsificate care
semãnau mult de tot cu cele originale. Fireºte, Verdaguer sau Salvá ar fi des-
coperit pãcãleala, însã eu mi-am pus gâtul la bãtaie ca sã dovedesc cã Pérez
face parte din altã categorie. Odatã pus la punct exemplarul, m-am înfiinþat la
locuinþa ginerelui domniei voastre cu tomul în mânã ºi i-am susurat la ureche:
— Un exemplar complet din prima ediþie a lui Tirant lo Blanc. Unul
singur în afarã de acesta se mai cunoaºte în lume. Din cele douã mii care s-au
tras se mai pãstreazã douã, dar le lipsesc niºte pagini.
Mai mult nici n-a vrut sã ºtie. Ochii i s-au cãscat lacomi, a aruncat o pri-
vire asupra tomului, fãrã altã dorinþã decât de a-l avea. Paginile falsificate
nici nu le-a observat. A întrebat de preþ. Am spus o cifrã exorbitantã. A în-
cercat sã se tocmeascã. I-am spus cã nici nu se pune problema. A bombãnit
un pic, dar a plãtit pe loc. Înainte sã plec, m-a întrebat:
— ªi pe când altã minunãþie asemãnãtoare?
— Nu ºtiu, domnule, ocazii ca aceasta apar extrem de rar.
— Îmi poþi face rost de Biblia lui Gutenberg?
Mi-am zis cã e nebun ºi cã habar n-are de meseria mea, dar am spus fãrã
sã clipesc:
— Am sã vorbesc cu relaþiile mele, domnule.
— Aºtept cu nerãbdare, domnule Francaleone.
— Voi încerca sã nu vã fac sã aºteptaþi prea mult, domnule Pérez, am
spus eu ºi am zbughit-o.
192
 Drept încheiere, sã vã spun de un miracol care a avut loc ieri ºi despre
care vorbeºte toatã lumea. Era dus la spânzurãtoare un om acuzat cã ar fi
furat cãrþi din mânãstirea Santa Caterina. Pe tot drumul, nefericitul îºi stri-
gase cât îl þineau bojocii nevinovãþia. Ajungând înaintea capelei Marcús, a
îngenuncheat ºi s-a rugat Maicii Domnului: „Salveazã-l pe fiul Tãu nevino-
vat“, a repetat de câteva ori. La fel s-a rugat ºi la biserica Santa Maria del
Mar, iar pe eºafod, cu laþul de gât ºi chiar înainte ca scara sã fie trasã de
cãlãu, tot îºi mai clama inocenþa.
Dar cãlãul a tras scara ºi s-a lãsat o liniºte adâncã, se auzea doar gla-
sul franciscanului de serviciu care spunea rugãciunea. Cãlãul, vãzând cã bietul
om era destul de pirpiriu, a dat sã-i scurteze agonia sãrind pe el, aºa cum se
obiºnuia. Numai cã exact atunci bârna de sus a spânzurãtorii s-a rupt ºi cei
doi s-au prãbuºit împreunã. Franciscanul a amuþit, cãlãul a rãmas cam beteag
ºi osânditul a luat-o la goanã ºi s-a fãcut nevãzut înainte ca lumea sã se dez-
meticeascã. Autoritãþile au fost extrem de contrariate. Mai ales ginerele dom-
niei voastre, care a fost principalul acuzator al osânditului, dupã cum mi s-a
spus. Cel scãpat ca prin minune se numeºte Antonio Miyar ºi este fiul acelei
femei care a îngenuncheat sãptãmâna trecutã înaintea Carlotei la mânãstirea
pãrinþilor trinitarieni. Dacã aº crede în chestiile astea, aº zice cã draga de
Carlota a pus o vorbã bunã la Dumnezeu, dacã n-a putut interveni înaintea
soþului, care e doar un om.
 antonio miyar otero
(1794-1831)

Antonio Miyar a fost librar, tipograf, liberal, bibliofil, ţap

ispăşitor şi una dintre marile gafe ale unui guvern căruia nu-i
păsa de nimic.
Fiu de agricultor, s-a născut în Corao, un sătuc asturian din
plasa Cangas de Onís. A rămas de mic orfan de tată, nevoit fiind
să muncească şi să renunţe la şcoală. La optsprezece ani un unchi
i-a găsit un loc de ucenic de librar la Madrid, a murit şi acela
după doi ani, lăsându-l moştenitorul său, astfel că, de pe o zi pe
alta, s-a pomenit bogat şi independent. A profitat ca să se însoa-
re cu Rufina Ortega şi ca să participe activ la revoluţia genera-
lului Riego. Apoi şi-a deschis propria afacere, librăria Cruz y
Miyar de pe strada Principe. Loc de adunare pentru liberali şi de
propagare a ideologiei, mai ales prin ziarul pe care-l scotea pa-
tronul şi unde bibliofilia mergea mână în mână cu politica.
Miyar a fost şi în miliţiile naţionale, regidor la primăria constitu-
ţională din Madrid, iar după intrarea Celor O Sută de Mii de
Fii ai Sfântului Ludovic, exilat în Franţa.
Primind voie să revină după trei ani, s-a străduit să-şi recupe-
reze librăria pe care prietenul său Manuel de Pando, absolutist
convins, i-o păstrase intactă. „Pretutindeni şi în toate partidele
se găsesc oameni de ispravă“, avea să scrie despre acesta Miyar.
Reîntors în afaceri, a început editarea unui catalog bibliografic
şi şi-a revenit din punct de vedere economic. A avut şi o fiică, pe
Ramona Dominga.
În seara zilei de 17 aprilie 1831 era în vizită la prietenul său
Agustín Marcoartu când au fost surprinşi de o razie militară. Îl

194
căutau pe prietenul său, implicat în insurecţia generalului Torri-
jos, dar omul a scăpat fugind pe acoperiş. Au ridicat documentele
şi l-au arestat pe Miyar, asupra căruia au găsit o scrisoare către o
rudă din exil în care mărturisea că regretă perioada constituţională.
A fost judecat pentru conspiraţie împotriva lui Fernando VII şi
pentru trădare de patrie şi condamnat la spânzurătoare „ca revo-
luţionar“. Nevastă-sa a cerut clemenţă lui Fernando VII însuşi,
dar degeaba. Nici intervenţiile prietenilor săi n-au ajutat la ni-
mic. Pe drumul către spânzurătoare condamnatul s-a comportat
„cu măreţia pe care o dictează nevinovăţia“. Sentinţa a fost exe-
cutată în piaţa Cebada din Madrid, pe 11 aprilie al aceluiaşi an
care o văzuse murind în acelaşi fel şi pe o jună din Granada, pe
numele ei Mariana Pineda.
Un magistrat a îndrăznit să critice rapiditatea proceselor, dar
a fost destituit şi osândit la fel de rapid. Altul, precum Salustia-
no Olózaga, a scris: „Oribilă a fost pentru noi ziua de 11 aprilie,
când a fost spânzurat un cetăţean valoros şi plin de virtuţi“.
Ceilalţi au tăcut, înfricoşaţi de sabatul sângeros pus la cale de
guvern. Iar cine nu a tăcut a plătit scump. Precum Torrijos în-
suşi, trădat, învins şi împuşcat înainte să se termine anul.
În acea Spanie crudă şi sălbatică, se dovedea exactă vechea
vorbă:

În arena noastră bravă şi fioroasă

Dreptate are cel ce mai abitir aţâţă.

Din Îndrăzneţi, aventurieri şi heterodocşi

ce merită a fi amintiţi
Editura Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985
 despre adulter

Art. 683: Femeia măritată care va comite adulter îşi va

pierde toate drepturile conjugale şi va fi închisă cât va voi
bărbatul ei. Dacă bărbatul moare, va mai sta închisă un an
după moartea acestuia. […] Complicele în adulter va avea
aceeaşi soartă ca şi femeia şi va fi exilat pe parcursul vieţii
soţului, dacă acesta nu se opune cumva.

Codul Penal Spaniol, Tipografia Naţională,

Madrid, 1822
 infern
Memoriile unei măicuţe din mânăstirea De los Ángeles
scrise în luna iulie a anului 1835

Ziua 1
Pentru tine scriu, lumina ochilor mei, cu singura dorinţă ca
aceste cuvinte să ajungă cândva în mâinile tale. Cu această spe-
ranţă le aştern pe hârtie, după ce ani de zile le-am dezmierdat în
gând. Ani, noapte de noapte. Ele sunt respiraţia care mă ţine în
viaţă, deşi scrisul îmi topeşte puţinele puteri care mi-au rămas şi
simt că fiecare nou paragraf mă apropie de moarte.
Ştiu că exact acesta e motivul pentru care maica stareţă, după
luni de rugăminţi, a acceptat în sfârşit să-mi pună la dispoziţie
uneltele de scris. Azi-dimineaţă, când a deschis uşa celulei şi mi-a
adus ea însăşi hârtia, călimara şi două tocuri, mi-am dat seama
că mă consideră terminată. Nu mai prezint nici un pericol pen-
tru nimeni. N-am să fiu în stare să mai fac nimic. Sunt prea slabă.
Îi dau dreptate, cu adâncă părere de rău. Mă aflu pe de-a-ntregul
în mâinile ei, aşa cum sunt şi aceste mărturii pe care doar ochii
tăi vor trebui să le vadă, îngerul meu, căci din tine izvorăsc, iar
dacă ţi se vor fura, ţi se va fura lucrul cel mai sfânt pe care-l
poate avea o făptură omenească: adevărul.
N-am să cer iertare pentru cele ce voi spune. Dacă reputaţia
unui om va fi mânjită de vorbele mele e doar pentru că o merită.
Nimic nu mă sperie, pentru că am cunoscut ce e mai rău pe
lume. Nimic nu poate înspăimânta pe cineva care a trăit atâţia
ani în infern. Cinci ani, două luni şi douăzeci şi una de zile.
Capul mi se învârte şi simt o oboseală nesfârşită. Deie Dom-
nul ca mâine se fiu în stare să continui.

197
 Ziua 2
Nu mi-este mai bine, dar îmi impun să scriu. Sora Elisabet,
care mă veghează zi şi noapte de când am căzut la pat, mă roagă
să nu o fac, dar îi spun că nu pot da cu piciorul acestei şanse,
chiar dacă a venit atât de târziu. Nu am mâncat nimic. Mă hră-
nesc cu apă (am băut mai multe pahare începând de dimineaţă).
Moartea îmi dă târcoale şi n-am cum să mă feresc de ea.
Ştiu că toată strădania e inutilă. Când o să mor, maica stareţă
va găsi foile astea şi va porunci să fie arse, sau le va arde ea însăşi.
Povestea mea va fi murit odată cu mine. Iar tu, iubirea mea, nu
vei şti niciodată cât te-am adorat, cât am dorit ca totul să fie
altfel. Nu vei şti niciodată că mi-am cheltuit ultimele puteri ca
să-ţi scriu o scrisoare pe care n-ai primit-o niciodată. Nu vei şti
niciodată.
E foarte frig.

Ziua 3
Dârdâi întruna, atât ziua, cât şi noaptea.
Nu pot mânca.
Doamne, ai milă de sufletul meu.

Ziua 4
Am avut coşmaruri care nu se mai terminau. Într-unul venea
preotul cu împărtăşania, însoţit de un ministrant care suna din
clopoţel. Maica stareţă avea în mână o lumânare, mai erau trei
sau patru maici, dar nu le vedeam chipul. Uşa era deschisă şi o
lumină ciudată se strecura din claustru. Cineva a spus că o să
mor, victimă a ciumei, exact ca tata. Am întrebat de tine. N-au
vrut sau n-au ştiut să-mi spună nimic. Ţi-au rostit numele. M-am
cutremurat. Am întrebat dacă avuseseşi aceeaşi soartă. N-au răs-
puns. Atunci mi-a fost frică de ce e mai rău şi am văzut totul la
fel de limpede precum flacăra care dansa înaintea ochilor mei
osteniţi. Lumea mi s-a părut un loc lipsit de importanţă şi m-am
lăsat să alunec spre nicăieri, în gol, în bezna de a nu te avea
aproape. Părintele Celestino m-a absolvit de toate păcatele (el le

198
numeşte paşapoarte pentru infern, pentru că-şi imaginează că
sunt multe şi grele), iar eu, de data asta, nici n-am încercat să mă
apăr. Cel care cedează primul e mai înţelept.
Când m-am deşteptat, în zori, luna îmi scălda chilia şi sora
Elisabet mă privea blând cu ochii ei asimetrici. Am întrebat de
tine. Mi-a spus că e bine. M-a rugat să mănânc ceva. Lângă pat
era o farfurie. Fructe, apă, o bucată de pâine. Mi-am dat seama că
totul fusese un coşmar şi că singurul lucru real era hrana aceea pe
care o vedeam şi o atingeam. Am înghiţit ceva. Am adormit.
Încă n-am murit. Poate mâine.

Ziua 5
În semitrezia febrei aud paşii celei care mă veghează. Din
când în când îmi reaminteşte că trebuie să mănânc, pentru că
am slăbit mult. Astăzi pe farfurie erau brânză, puţin orez, o felie
de pâine de secară şi două migdale trase în zahăr. Migdalele mi-au
amintit de copilărie şi m-au făcut să plâng. Am pierdut în ase-
menea măsură obişnuinţa vorbitului, că propriul meu glas mi se
pare străin.
Mă frământă nesiguranţa, zi şi noapte. E mai grea decât fia-
rele osândiţilor.

Ziua 6
Astăzi, supă, două pere şi o felie de pâine. Şi apă. „Trebuie
să bei“, îmi şopteşte glasul surorii Elisabet, iar eu mă supun.
Azi-dimineaţă, îngrijitoarea mea se uita la mine la lumina lumâ-
nării. Chipul ei diform nu-mi inspira teamă, dimpotrivă. Şi-a
lăsat pe fruntea mea mâna caldă şi moale, asta mi-a făcut bine,
şi a schiţat o strâmbătură: e felul ei de a zâmbi.
În timp ce scriu, mă priveşte cu atenţie. Chipul ei e o întrea-
gă istorie pe care mi-aş dori să o cunosc.
În timpul zilei am fost atentă la toate. Clopotele care anun-
ţau trecerea timpului, utrenia, citirea psalmilor după utrenie, sluj-
ba de dimineaţă, maicile târşâindu-şi paşii pe galerie în drum
spre biserică, tăcerea din timpul rugăciunii, paşii care la întoar-
cere păreau mai vioi, din nou compania tăcută a surorii Elisabet.

199
 După terţă am primit vizita maicii stareţă.
— Cum îi e? a întrebat-o pe veghetoarea mea.
— La fel.
— Scrie?
— Abia.
Stareţa e nedumerită. Nu pricepe cum de n-am murit încă.
Nu înţelege de ce pronia n-o ajută să scape de mine. Sunt o po-
vară pentru mânăstire şi un coşmar pentru ea, care a fost dintot-
deauna un model de rectitudine şi severitate. Ar dori să se termine
odată, iar dorinţa asta o chinuie. A dori moartea unei măicuţe nu
e tocmai potrivit pentru o călugăriţă, e bine că se simte vinovată.
De asta respiră greu, ca un animal de povară, atunci când e lângă
mine. De asta se închină, închide ochii, clatină din cap şi pleacă
fără să fi găsit o rezolvare pentru problema ei.
Se teme oare că-mi scriu povestea? Dar ce ştie ea despre mine?
De cine ascultă şi de ce? Şi lucrul cel mai important: de ce minte
pentru mine sora Elisabet?
Am rămas nemişcată, prefăcându-mă că dorm, pe gânduri,
fără să înţeleg nimic. Mi-am spus: „Mâine mă apuc să scriu cu
adevărat“.

Ziua 7
Acum mai bine de cinci ani, în ziua Sfântului Iosif a anului
1830, la doar o săptămână de la moartea iubitului meu tată, am
fost închisă împotriva voinţei mele în mânăstirea Nuestra Señora
de los Ángeles, unde mă aflu de atunci. Am îmbrăcat rasa domi-
nicană, la fel ca celelalte măicuţe ale ordinului. Părintele Celes-
tino, duhovnicul călugăriţelor, mi-a dat un alt nume, prin care,
după cum a spus, voia să-mi impună şi o nouă soartă: sora Re-
signación („Resemnare“). De atunci m-am supus regulilor chi-
noviei, care vieţuieşte în rugăciune şi contemplaţie şi pe care o
conduce cu mână de fier sora Verónica.
De cum m-a primit, mi-a dat de înţeles că regulamentele
aveau să fie mai dure pentru mine decât cu celelalte:
— În această sfântă casă nu suntem obişnuite să convieţuim
cu delincvente. Poartă-te ca toate celelalte şi va fi bine. Ieşi în
evidenţă şi mă voi vedea silită să-ţi aduc aminte ce eşti.

200
 Delincventă! Inima îmi bătea nebuneşte, îndurerată. Dar
n-am răspuns. După câteva zile m-am dus la maica stareţă şi am
rugat-o să-mi dea hârtie şi pană de scris.
— Nu ai venit aici ca să scrii, ci ca să-ţi ispăşeşti păcatele.
Ocupă-ţi timpul cu meditaţia şi roagă-te Domnului să te ierte.
— Una n-o împiedică pe cealaltă, maică stareţă.
Privirea ei împietrită s-a aţintit asupra mea. Buzele îi tremu-
rau într-un rictus de furie sau poate de neputinţă.
— Răspunzi, soră? E timpul să înveţi să asculţi. Din clipa
asta n-ai voie să vorbeşti cu celelalte călugăriţe, ai voie doar să te
spovedeşti o dată pe săptămână părintelui Celestino, a rostit ea
cu o seninătate răutăcioasă. Iar mie îmi adresezi cuvântul doar
dacă ţi-o cer eu. Ai înţeles?
— Da.
— Tempus omnia revelat1, soră Resignación. Cugetă ca să
găseşti răspunsuri pentru sufletul tău.
Poate că avea dreptate, mi-am spus. Să învăţ să ascult de
ordine nu făcuse parte din educaţia mea, oricât de mult s-ar fi
străduit cei care doriseră asta. Supunerea nu fusese materie de
studiu. Am avut un tată care mi-a acceptat toate capriciile, in-
clusiv acela de a mă mărita cu un bărbat pe care îmi căşunase,
servitori pe care-i puteam numi prieteni şi, deşi am fost lipsită
de grija unei mame, abia dacă am avut ocazia să o regret. Mulţi
ani am fost convinsă că pe lumea asta toate au să fie la fel, că
răutatea nu era de găsit decât în romane.
Până în ziua în care am ajuns aici mi-am purtat cu mândrie
numele de Carlota Guillot, apoi de doamna Pérez de León. L-am
lăsat pe primul pentru a-l lua pe al doilea pe 13 decembrie 1828,
şi am făcut-o iubindu-mi nespus bărbatul şi crezând – proasta de
mine – că mă iubea şi el. Am ajuns aici la douăzeci şi cinci de ani
împliniţi şi, fără s-o ştie nimeni, nici măcar eu, însărcinată.
Scriu aceste rânduri în zori, pe întuneric, fără lumânare sau
opaiţ, în timp ce sora Elisabet doarme adânc alături de mine.
Casa e cufundată în tăcere. Am mâncat (pâine, brânză, un măr,
două smochine uscate) şi îmi uşurez sufletul scriind.

1 Timpul le scoate la lumină pe toate (lat.).

201
 Frigul scade, iar puterile îmi sporesc.
Scrisul e singurul leac împotriva uitării.

Ziua 8
Munca grea din mânăstire n-a fost un sacrificiu pentru mine.
În definitiv, am fost crescută în spiritul exigenţei şi al hărniciei.
Nu mi-a fost niciodată greu să mă scol devreme, iar rutina mi se
potriveşte ca o mănuşă. Îmi plăcea să muncesc în grădină, să
simt soarele pe obraz şi mirosul lumii de dincolo de ziduri. Îmi
plăcea să muncesc la bucătărie, chiar şi să servesc la masă. Tor-
tura cea mare a fost interdicţia de a vorbi. A fi privată de conver-
saţie a fost groaznic, dar şi mai rea a fost despărţirea de cărţi.
Maica stareţă mi-a interzis să intru în biblioteca mânăstirii –
oricum, plicticoasă şi cu cărţi puţine – şi să am cărţi în chilie.
Fireşte, maicile au primit ordine stricte să nu-mi împrumute
nimic de citit, iar portăreasa, să oprească orice ar fi sosit pentru
mine, deşi eu cred că n-a ajuns niciodată nimic.
Sora Elisabet nu mă înţelege. Îi explic că o pagină bine scrisă
te ajută să visezi. Că în romane te poţi transforma în altcineva,
într-o prinţesă, într-o vrăjitoare, într-un om bun care-şi caută o
nevastă, într-o fetiţă rătăcită într-o pădure uriaşă.
— Toate suntem nişte fetiţe rătăcite într-o pădure, nu crezi?
îmi şopteşte ea la ureche.
O întreb cum a fost viaţa ei. Începe să povestească, atât de
încet că mai pierd câte un cuvânt.
S-a născut într-o familie nobilă din Tarragona, a fost fiica
cea mai mare. Abia începuse să meargă când, într-o zi nefastă, a
căzut în cuptor. Un accident, o neatenţie a slujnicei, nu ştie
exact. Mama tocmai îl năştea pe fratele ei, era o naştere dificilă,
toată suflarea casei era ocupată cu asta. Fetiţa a fost grav rănită
şi s-a zbătut câteva zile între viaţă şi moarte. La sfârşitul luptei
moartea chiar a venit, dar nu pentru ea, ci pentru mama răpusă
de febră puerperală. Tatăl a rămas văduv, cu un nou-născut şi o
fetiţă pocită. Nici nu reîncepuse să meargă când tatăl a dăruit-o
maicilor dominicane, fără zestre, ca să le fie servitoare. După
care a emigrat, luând cu el băiatul, pe fratele pe care ea nici n-a

202
apucat să-l cunoască. Aşa că lumea – dincolo de zidurile mânăs-
tirii – nu înseamnă nimic pentru ea. Nu-şi amintea nimic, o lua
frica doar când încerca să-şi imagineze câte ceva. Avea să moară
aici şi era împăcată cu soarta ei. Îi era foarte recunoscătoare
tatălui, căci, dacă n-ar fi adus-o aici, n-ar fi supravieţuit nicicum.
Nu cu chipul acesta şi în lumea aceasta.
Toate suntem nişte fetiţe rătăcite într-o pădure uriaşă, într-a-
devăr. Sau în străfundurile iadului.

Ziua 9
Sora Elisabet mi-a adus migdale în zahăr. Mi le-a pus în pal-
mă şi a şoptit:
— Cred că-ţi plac, soră.
Le mâncam în copilărie, când veneau de la Arenys, cerute de
tata, care se dădea în vânt după ele. Veneau în fiecare miercuri.
Mă cocoţam pe geam ca să văd sosirea şaretei. Cornelia mă cer-
ta, argumentând că o domnişoară nu avea voie să-şi piardă dem-
nitatea pentru nişte dulciuri. Dar eu nu plecam şi de fiecare dată
îl salutam pe căruţaş făcându-i cu mâna. Pe Cornelia o treceau
năduşelile, clătina din cap, invoca ajutorul Domnului ca să mă
pedepsească aşa cum se cuvine. Dar pe urmă se topea în faţa dră-
gălăşeniilor mele şi a căinţei mele prefăcute. După care împăr-
ţeam migdalele cu Salvia şi Isidra.
Cornelia era institutoarea şi guvernanta mea. Tata o alesese
pentru că era catolică fără să fie fanatică, văduva unui general
francez şi avea păreri clare şi neclintite. Sosise în ziua înmormân-
tării maică-mii şi acolo, în faţa mormântului, jurase să aibă grijă
de mine până la sfârşitul zilelor ei. Prima decizie luată a fost
să-mi găsească o dădacă. Aşa au ajuns la noi draga mea Isidra şi
fiică-sa, Salvia, cu doar câteva săptămâni mai mare decât mine.
Şi acolo au rămas.
Pe atunci tata şi nedespărţitul său Girabancas petreceau o
bună parte din an călătorind prin diferite ţări europene. La în-
toarcere, regăseau casa transformată într-un gineceu, cu excepţia
bătrânului majordom, care, vieţuind între atâtea femei, devenea
tot mai feminin şi mai mut.

203
 Amintirile mele de copilă se petrec în odaia mea de la etaj,
un loc însorit şi spaţios, în care frigul iernii era ţinut la distanţă
cu ajutorul unui brasero mereu încărcat. Vara, alergam împreună
cu Salvia pe nisipul plajei sau prin curtea din spate, căutând co-
mori animale sau minerale, în timp ce mama ei şi guvernanta
mea vorbeau câte-n lună şi în stele. Muzica acelor ani ar fi neîn-
doielnic litania acelor discuţii interminabile.
Subiectul n-avea importanţă, fie el mare sau mărunt. Se con-
traziceau reciproc chiar şi fără cuvinte: Cornelia era catolică,
Isidra se declara agnostică. Dacă guvernanta simpatiza cu repu-
blicanii, Isidra era mai monarhistă decât regele. Dacă Cornelia
lăuda virtuţile soarelui, Isidra detesta pielea bronzată. Dacă una
voia la masă carne, cealaltă voia peşte. Şi tot aşa ani în şir, fără
preget, adică până să mă mărit.
Controversa cea mai aprigă a avut loc atunci când Cornelia
a expus planul complet de studii pentru instrucţia mea, depă-
nându-l fără să uite nimic:
— Citit, scris, socotit, doctrina creştină, istoria sfântă, istoria
Spaniei şi a Europei, gramatica franceză şi spaniolă, geografia,
algebra, italiana, engleza, compoziţia poetică, literatura universală,
muzică şi canto, desen după natură şi unele mişcări de dans.
Cele două stăteau în picioare una lângă alta înaintea tatălui
meu, precum doi miniştri primiţi în audienţă regală.
— Maică Precistă, a sărit Isidra, albă la faţă, dar n-o să-i
ajungă toată viaţa bietei copile ca să înveţe toate astea!
— Ba o să-i ajungă. Dacă munca e bine organizată, e timp
pentru toate.
— Şi la ce-o să-i servească atâta muncă?
— Ca să fie ea însăşi şi să nu depindă de nimeni, bineînţeles.
— Păi, n-o să se mărite?
— Ba da, cu un bărbat cultivat, capabil să o aprecieze.
— Şi dacă bărbatului îi cade un nasture de la pantaloni? O
să-i compună un poem anacreontic?
— Nu, doamnă, în acest caz fata noastră se va comporta ca
orice femeie la casa ei: îi va cere cusătoresei să pună nasturele la
loc.
— Cusătoreselor trebuie să le spui exact ce să facă, doamna
mea, că de obicei sunt cam necizelate.

204
 — Vorbeşti în numele dumitale, presupun.
— Aşa o fi, dar mai cunosc şi anumite institutoare atotştiu-
toare care nu-s în stare să coasă cele patru tivuri la o batistă. Sau
mata oi fi ştiind?
— Nu, şi nici nu văd de ce-ar trebui.
— Nu foloseşti batiste?
— Le cumpăr gata cusute.
— Ce vulgar! Tivul e făcut după gustul străin!
— Zău dacă mă deranjează.
— Pentru că nu eşti în stare să le schimbi.
— Prefer să pot schimba alte lucruri.
— Adică mai elevate?
— Adică mai pe gustul meu.
— Eşti o înfumurată!
— Iar dumneata, o femeie simplă!
— Lumea are nevoie de femei ca odinioară.
— Aiurea, cucoană! Lumea se duce naibii.
Când Cornelia vorbeşte aşa, înseamnă că a ajuns la limita
răbdării. Mai departe ar ajunge poate să vorbească şi mai urât,
şi-atunci ar trebui chemat doctorul. Isidra ştia asta şi continua
s-o întărâte, ieşindu-şi din fire:
— Lucru manual, scumpă doamnă, asta ar trebui să înveţe:
broderie pe pânză albă şi tul de diferite cusături, pe velutină, tul,
voal, cu mărgele, cu păr de aur şi alte fire, pe hârtie, pe canava,
pe mătase groasă, să ţeasă covoare şi suporturi pentru lămpile cu
gaz, şnururi pentru clopoţel, flori artificiale, pungi pentru tot
felul de lucruri, desagi de sfoară, să coasă cămăşi bărbăteşti, să
împletească câte şase ciorapi în acelaşi timp, să confecţioneze pă-
sări din pene precum cele din India, să picteze pe catifea… şi
mai bine mă opresc ca să nu ţi se facă rău, că te văd cam palidă.
Isidra era fiică de modistă, crescuse printre tigheluri şi învă-
ţase meseria înainte de a merge bine pe picioare. Cât îmi fusese
doică, alternase alăptatul cu acul, apoi rămăsese la noi în calitate
de croitoreasă. Tata acceptase în numele prieteniei mele cu Sal-
via şi pentru că desele lui plecări îl făceau să nu se poată ocupa
de noi trei. Intervenea doar în chestiunile polemice sau însem-
nate, precum cea în curs. Drept care a ridicat vocea ca să fie
auzit de cele două:

205
 — Cred, dragele mele, că ar trebui să vă împărţiţi sarcinile,
dat fiind că nici o cunoştinţă nu strică. Isidra o va învăţa pe fată
lucrul cu acul, iar dumneata, Cornelia, tot restul.
Guvernanta şi croitoreasa au părăsit câmpul de luptă cu
bărbia ridicată, precum două dueliste care nu şi-au potolit setea
de sânge. Aşa a descoperit Isidra că fiica stăpânului era o catas-
trofă dacă ţinea un ac în mână. Totul mi se părea îngrozitor de
complicat, chiar dacă era vorba de o cusătură cât se poate de
simplă. Nu eram în stare să fac două împunsături egale, iar în
mâinile mele chiar şi cele mai strălucitoare mătăsuri semănau cu
nişte cârpe vechi. În schimb, Cornelia a avut satisfacţia că cele
două eleve erau silitoare, o ascultau la fel de fascinate şi se în-
treceau care să ştie mai mult. Deşi cea mai bună a fost mereu
Salvia. Scumpa mea Salvia, care eşti departe, ce n-aş da să te mai
pot vedea…

Ziua 10
Nu ne aşteptam la asta, dar Salvia şi-a găsit un soţ înaintea
mea. Sau mai bine zis el a găsit-o pe ea, căci a fost o surpriză
pentru toţi când Valentín Gusi i-a cerut mâna.
Uneori viaţa apelează la o ironie crudă ca să ne facă să înţe-
legem lucrurile. Dacă vreodată am căinat-o pe Salvia pentru că
acceptase ceea ce eu refuzasem, dacă crezusem că mariajul meu
era superior căsniciei sale pe motiv că făcusem o partidă mai bună,
de câte ori nu i-am invidiat mai târziu soarta şi am blestemat-o
pe a mea! De câte ori nu mi-am dorit să-i pot cere iertare pentru
aceste gânduri! De câte ori mi-am dorit ca distanţa să nu fi inter-
venit între noi…
După căsătorie, Salvia şi mama ei s-au instalat în casa bărba-
tului ei, un mare conac nu departe de casa noastră, în Dosrius.
La început ne vedeam des, căci eram obişnuite să depindem una
de cealaltă. Apoi vizitele s-au rărit. Mai ales după ce mătuşa so-
ţului meu a căzut la pat şi a avut nevoie de îngrijire şi mai ales
de timp. Pe urmă Salvia a rămas însărcinată, iar eu m-am mutat
câteva zile la ei, bucuroasă să-i fiu alături şi de folos, să împărţim
iar totul, visuri şi realitate, seri de cusut, trecut şi viitor, ca de

206
obicei. Dar copilul s-a născut mort şi Salvia s-a ofilit, s-a stins, n-a
mai fost ea. Apoi mătuşa s-a îmbolnăvit din nou, iar Valentín, la
sugestia tatălui său, le-a dus pe amândouă la o staţiune balneară
din Franţa, unde se vindecau toate bolile, inclusiv melancolia.
Acolo erau când m-am măritat şi au stat încă mult, timp în care
Salvia abia dacă mi-a scris de vreo două ori. Eu i-am scris des,
mirată, întrebându-mă dacă primise misivele mele. Am primit în
cele din urmă un răspuns prea laconic de la Valentín: „Salvia face
progrese, dar încă nu e destul de puternică pentru a suporta ferici-
rea altora. Te rog s-o ierţi, Carlota. A suferit peste poate“.
Nu-i uşor să iubeşti un om fericit dacă tu eşti nefericit. Dacă
lucrurile ar fi stat invers, poate că nici eu n-aş fi suportat.
Acum suntem împăcate.

Ziua 11
Scrisul îmi face bine. I-am spus asta surorii Elisabet de dimi-
neaţă, când mă certa iar pentru încăpăţânarea mea de a-mi con-
tinua memoriile deşi mi se terminase hârtia.
— Dac-aş mai avea nişte hârtie…
— Trebuie să mănânci. Uite, ţi-am adus smochine.
E adevărat: amintirile îmi alină tristeţea. Să deschid călimara
e un fel de a mă simţi mai aproape de ceea ce iubesc mai mult
pe lume: tu, care vei citi aceste pagini, sper.
Am aşteptat neliniştită venirea serii. Maica stareţă mi-a făcut
vizita obişnuită după sexta, însoţită de părintele Celestino. Vor-
beau în şoaptă:
— O vezi? Spune-mi cum să interpretez ceva atât de neobiş-
nuit, l-a întrebat nedumerită.
— Nu pare moartă.
— Pentru că nu a murit.
— Ar fi şi alte posibilităţi. Poate fi ceva asemenea sfinţilor
atinşi de graţia divină…
— Femeia asta nu e o sfântă, părinte!
— Ştiu, ştiu, dar Domnul ar fi putut să o aleagă. Există ca-
zuri celebre. Jurisdicţia Domnului ajunge mai departe decât tri-
bunalele oamenilor.

207
 Stareţa pufnea şi se enerva, părintele Celestino trăncănea mai
departe:
— Ar fi grozav să avem sfânta noastră! Câtă prestanţă, cât
cosmopolitism! N-ar fi frumos să vină credincioşii în pelerinaj?
— Gândeşte-te la bărbatul ei, părinte.
— Păi, să vină şi el! Primul pelerin, întristatul ei soţ!
— Nu, părinte, mai bine nu, a spus stareţa, scandalizată.
Mai bine să-ţi dau nişte moscatel, că te văd cam exaltat.
Au plecat tăcuţi în scârţâit de podele şi foşnet de fuste.
Cred că mă simt mai rău.

Ziua 12
Am avut o recădere, n-am mai scris de două zile, mistuită de
febră. Când m-am trezit, arsă de sete, sora Elisabet mi-a dat un
pahar cu apă şi mi-a şoptit la ureche:
— Ţi-am făcut rost de hârtie.
M-am bucurat din inimă şi m-am rugat să o pot folosi.

Ziua 13
Suntem între miezul nopţii şi ora canonică laudes. Sora Eli-
sabet transcrie pe hârtie ceea ce-i dictează buzele mele. N-am
putere să ţin pana, abia pot vorbi, dar trebuie să continui poves-
tea asta care nu ştiu unde va duce. Poate că unica finalitate e
să-mi aline sufletul.
Întrebările pe care mi le pun de când sunt închisă între aceste
ziduri sunt: „În ce moment m-a înşelat intuiţia? Când anume
am apucat-o pe calea greşită?“
Pe viitorul meu soţ l-am văzut prima dată călare, venind în
vizită la tata. Au stat de vorbă în salonul principal, între patru
ochi, dar eu îl văzusem căci pândeam de la etaj, de la fereastra
mea. A rămas la masă şi am fost şi eu de faţă. Mi s-a părut tare
chipeş, avea o figură expresivă, maxilarul puternic, părul negru,
des şi creţ. Mi-au plăcut atât de mult ochii şi mâinile sale, încât
am trecut cu vederea faptul că nu era mai înalt decât mine. La un
moment dat în timpul prânzului s-a uitat la mine, i-am susţinut
privirea şi am simţit un fior, care era de fapt o presimţire.

208
 Câteva zile mai târziu am fost cu tata la el acasă – era vorba
de o adunare selectă a unor iubitori de cărţi –, unde am cunoscut
nişte oameni fascinanţi. Se întreceau care mai de care în a po-
vesti ce incunabul rar mângâiaseră, ce tipăritură veche, ce codex
cu anluminuri, însă nici unul nu recunoştea că ar fi stăpânit
acele rarităţi. „Parcă ar vorbi de fum, de ce nu mărturisesc ce
au?“ l-am întrebat pe tata. La care el mi-a replicat cu o vorbă a
bibliofililor: „Nici un bibliofil nu va recunoaşte în veci ce ascun-
de în bibliotecă, fiica mea, şi bine face, căci a recunoaşte înseam-
nă a începe să pierzi“.
Prin vârsta şi condiţia mea de femeie, am fost centrul privi-
rilor şi nu mi-a scăpat că cele ale gazdei erau cele mai perseve-
rente, mai curioase şi mai încărcate de subînţelesuri.
A treia oară abia împlinisem optsprezece ani. Tata trebuia să
participe la o „bufonadă mondenă“, aşa le spunea el, şi n-avea
chef să meargă singur. Mai ales că gazda era bunul său prieten
Josep Xifré (totodată naşul meu de botez), care-şi serba reîntoar-
cerea acasă după mulţi ani trăiţi în Cuba şi în Statele Unite. A
fost o petrecere de pomină. Grădinile casei pe care o închiriase
Xifré colcăiau de lume. Pretutindeni se aflau mese încărcate cu
mâncăruri delicioase, oferite invitaţilor iluştri de servitori extrem
de eleganţi. Două orchestre cântau fiecare altceva: una, muzică
la modă, alta, mai pe gustul babalâcilor iubitori ai secolului al
XVIII-lea, care erau puzderie. Aerul mirosea a iasomie, fântânile
arteziene cântau şi servitorii nu mai pridideau. Şi printre toţi cei
care au vorbit cu mine în noaptea aceea s-a aflat şi Néstor Pérez
de León, elegant, misterios, cu privirea aceea un pic impertinentă
şi cu purtările lui alese care cucereau.
Eu aveam o rochie nouă, tata era ocupat cu invitaţii şi stupi-
ditatea vârstei de optsprezece ani era în floare. Cu atât mai mult
dacă eşti o jună cochetă şi sigură pe sine şi care, în virtutea edu-
caţiei, se crede îndreptăţită să aleagă prăpastia în care să se arun-
ce. Néstor Pérez de León mi-a confirmat cu vârf şi-ndesat părerea
pe care o aveau despre el. Mi se părea un om cultivat pe care-l
respectau toţi. Mă fascina faptul că avea treizeci şi opt de ani.
Experienţa sa mă punea pe jar, doritoare cum eram de a învăţa
orice. În plus, se bucura de o bună poziţie economică şi se

209
spunea că avea să ocupe din nou funcţii de mare răspundere la
Barcelona. Funcţii pentru care e musai să trăieşti într-un palat şi
să participi la toate recepţiile oficiale, inclusiv cele ale casei re-
gale. Era un vis, chiar şi dacă ar fi avut mult mai puţin.
O îndrăzneală din partea sa a sfârşit prin a mă seduce
definitiv. O misivă scrisă de mâna lui cu o umilinţă încântătoare.
Şi de o verosimilitate bine calculată. Zicea aşa:

Admiratã domniºoarã Guillot,

Iartã-mi îndrãzneala acestor rânduri. Îþi cer permisiunea de a vorbi despre
o anumitã chestiune cu tatãl dumitale. Din ziua când am avut plãcerea de a
te vedea pentru prima datã nu mã gândesc decât la dumneata, atât de intens,
încât vãd în asta un semn al providenþei. Dorinþa mea e sã-mi fii soþie dacã
aceastã posibilitate nu îþi provoacã neplãcere. Dacã mã refuzi, n-am sã te mai
plictisesc ºi n-am sã mã plâng. Dacã mã accepþi, voi fi amantul dumitale fidel
pentru totdeauna. Te rog doar sã nu mã faci sã aºtept.
Îþi sãrut tãlpile,
Néstor Pérez de León

Neplăcere? Brusc, am simţit că mă născusem ca să-i fiu soţie.

Nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mărturisesc dragostea
mea necondiţionată. Eram nebună după el şi abia aşteptam ca
treaba să se întâmple, să nu mai rabd nici o clipă în plus.
Aşa că i-am acordat permisiunea fără condiţii. A avut o în-
trevedere cu tata şi au vorbit despre lucruri pe care bărbaţii le
pun înaintea amorului: venituri, zestre, viitor, până şi servitori…
Mie-mi rămânea întreg patrimoniul visurilor, pe care în zilele
alea le împărtăşeam cu Salvia, venită în vizită, şi cu Isidra, care
pentru prima dată aplauda o hotărâre luată de mine. În schimb,
Cornelia m-a felicitat fără pic de entuziasm şi n-a mai scos o
vorbă, nici măcar după ce primise să fie umbra şi prietena mea
în noua mea existenţă de femeie importantă şi mutată în capi-
tală. Iar odată ajunse la Barcelona avea grijă să-mi aducă aminte
cât de mult învăţasem – şi la ce bun –, iar pe bărbatul meu îl
privea plină de neîncredere, aşa cum priveşte şoricelul mâţa care
doarme.

210
 Tata n-a avut mai nimic de obiectat. Averea pretendentului
era mai mult decât frumoasă, iar recomandările, splendide. În
plus, viitorul meu soţ părea hotărât să-mi îndeplinească orice ca-
priciu. Drept care, cu conştiinţa datoriei împlinite, tata şi-a măritat
unica fiică cu un om care avea totul pentru a o face fericită. Şi de
care fata era şi amorezată, împrejurare foarte în ton cu vremurile
noi şi care adăuga datelor precedente o notă de încântare.
— Promite-mi c-ai să-ţi păstrezi mintea limpede şi c-ai să fii
demnă. Nu e bine ca bărbatul să ştie că o femeie moare după el,
chiar dacă ţi-e soţ, m-a rugat tata.
Dar poţi oare cere vulcanului să stea cuminte sau soarelui să
nu ardă? I-am promis tatălui meu ceva ce nu puteam face. Zilele
următoare mi le-am petrecut visând la Néstor, la tainele maria-
jului, la viitoarea mea viaţă la Barcelona şi la rochiile croite după
ultima modă care-aveau să-mi trebuiască pentru a-l însoţi la re-
cepţii. Nu mai puteam aştepta. Nici el, după cum mi-a comuni-
cat: trebuia să plece urgent să rezolve oarece afaceri în străinătate
şi dorea să o facă în calitate de soţ al meu.
Aşa că data nunţii a fost grăbită, doar că el a plecat înainte.
M-am măritat prin reprezentare – în locul lui a apărut naşul
meu, Josep Xifré, drept amintire a locului şi prilejului în care ne
logodiserăm. Noaptea nunţii mele a fost umbrită de lacrimi.

Ziua 14
Continui să dictez. Sora Elisabet scrie cu tragere de inimă,
hârtie avem din belşug, călimara e pe jumătate plină. Am gustat un
pic de peşte şi nişte bob. Sunt slăbită, dar spiritul îmi dă putere.
A doua zi după nuntă, m-am mutat cu Cornelia în casa cea
nouă de pe strada Pi. O trăsură mânată de un lacheu în livrea
ne-a luat imediat după micul dejun. Mi-a luat trebuit mai mult
de un ceas să mă despart de Girabancas, de majordom şi de slu-
jitori. I-am rugat de o sută de ori să aibă grijă de tata, de o sută
de ori m-au rugat să vin să-i văd uneori, chiar şi împreună cu
soţul, dacă altfel nu era posibil.
Nu voi uita nicicând sosirea la palatul de pe strada Pi. Trăsu-
ra a trecut pe lângă o mulţime de gură-cască, a intrat pe porţile

211
ţinute deschise de doi grăjdari şi s-a oprit în mijlocul curţii. Am
coborât, ajutată de lacheu, şi m-am simţit ca la teatru. Cerul
albastru, ferestrele ca nişte loje, scara în unghi drept, arcadele,
grilajele, coloanele, statuia din piatră a Sfântului Cristofor. Ma-
jordomul ne-a primit la baza treptelor şi ne-a condus în came-
rele noastre precum un hangiu care-şi primeşte oaspeţii. Ne-a
anunţat că cina se serveşte la ora opt şi jumătate în salonul al-
bastru şi că vom fi conduse de un servitor. S-a declarat la dispozi-
ţia noastră şi ne-a sfătuit să ne odihnim după drum. L-am întrebat
când se întoarce domnul, iar răspunsul său m-a dezamăgit:
— Nu ne-a anunţat că vine, doamnă.
Următoarele două zile le-am umplut cu despachetatul, cu
modista şi cu cercetarea casei de sus până jos. Cornelia mă certa
întruna că eram curioasă şi nerăbdătoare, enervându-mă, doar
eram femeie măritată şi în casa mea.
— Vezi ce faci cu orgoliul ăsta, fato, că la mine nu ţine! s-a
încruntat ea.
Cred că de şase ori l-am întrebat pe majordom dacă domnul
îşi anunţase sosirea, dar răspunsul era mereu acelaşi:
— Încă nu, doamnă.
În cea de-a treia zi am decis să ies la plimbare şi i-am comu-
nicat majordomului intenţia mea.
— Imediat poruncesc să vină trăsura.
— Nu e nevoie, prefer să merg pe jos. Dacă sunteţi de acord,
fireşte, am adăugat apoi, văzându-i mutra uimită.
— Vai de mine, se poate, doamnă?
Cornelia era cea care nu era de acord, dar n-a avut încotro,
pentru că am ameninţat-o că plec de una singură.
— Soţului tău n-o să-i fie pe plac atitudinea asta, mi-a suflat
ea prost dispusă şi supărată.
Am mers mai întâi la slujbă la Santa María del Pi, apoi am
luat-o spre Rambla. Am mers de colo-colo, am intrat peste tot,
am avut până şi o simpatică întâlnire cu nişte capucini care îm-
părţeau supa săracilor. Eu debordam de energia aceea care e de
fapt dorinţa nesatisfăcută şi pe care n-o puteam potoli decât en-
tuziasmându-mă de tot ce vedeam. Din fericire, Barcelona e toc-
mai potrivită pentru entuziasmul inimilor neliniştite.

212
 Seara, ajungând acasă târând după mine o Cornelie care ge-
mea şi-avea picioarele umflate, majordomul m-a informat înainte
de a apuca să-l întreb eu:
— Domnul tot nu ne-a trimis veşti.
Am cinat în salonul albastru – guvernanta mea cu picioarele
într-un lighean cu apă caldă şi sare – prea obosite ca să comen-
tăm tot ce văzuserăm. Ne-am dus la culcare devreme, dar eu am
citit un roman de Walter Scott până aproape în zori.
În zilele care au urmat m-am revăzut şi cu un ucenic librar
pe care-l cunoscusem printr-o întâmplare ciudată chiar în ziua
nunţii. Brancaleone se numea. Trebuia să-i restitui un obiect pe
care mi-l împrumutase, prilej cu care m-am dus la librăria de pe
Rambla unde lucrează. Nu am cumpărat nimic atunci, dar i-am
spus că-mi plac romanele şi că mă dau în vânt după acel Walter
Scott de care vorbea toată lumea.
De atunci, Brancaleone a devenit furnizorul meu. Isteţul de
el şi-a făcut obiceiul să vină săptămânal acasă şi să lase un pachet
pentru mine. N-a cerut niciodată să-l primesc, dar soţului meu
îi prezenta regulat respectele; bănuiesc că aveau ei oarece afaceri.
Cărţile primite nu le-am restituit, deşi nu exista vreo înţelegere
în acest sens. Am citit atunci pe rupte: Persuasiune, Joseph An-
drews, Corsarul, Nopţi lugubre, plus tot ce nu citisem din opera
dragului meu scoţian: Fiica ceţei, Rob Roy, Doamna lacului, Mar-
mion, Ivanhoe… câte tentaţii pentru o cititoare însetată!
„Dacă librarul îţi cunoaşte preferinţele, eşti pierdut, o să te
ruineze“, obişnuia să spună tata, care la viaţa lui văzuse multe.
Din fericire, preferinţele mele se limitau la ediţii populare care
nu ruinau pe nimeni; mai ales cărţile scoase de editorul Cabre-
rizo din Valencia.
S-ar putea crede că numele lui Brancaleone e prea lipsit de
importanţă pentru a apărea în aceste amintiri, şi pe bună drep-
tate. Am spus deja la ce s-a limitat prezenţa sa în viaţa mea. Însă
o lege sinistră i-a acordat o însemnătate capitală, acuzându-l de
acelaşi delict care m-a condamnat şi pe mine – şi la fel de ne-
drept. Nu ştiu ce urmări a avut pentru el calomnia, dacă a fost
condamnat, pe unde o fi acum sau dacă îşi poate face mai de-
parte meseria. Poate că-mi blestemă numele seară de seară, înainte

213
de a merge la culcare, poate că nici nu mai trăieşte. Ştiu doar că,
dacă mai trăieşte, e singurul om de pe faţa pământului care ar
putea jura cu mâna pe inimă că nu am comis păcatul pentru
care am fost închisă.
În cele din urmă, ostenit, neras şi mai murdar ca o mătură,
Néstor Pérez de León s-a întors acasă după optsprezece zile in-
terminabile, pe când eu mă plictisisem de-acum să bat oraşul
ascultând vaietele Corneliei şi să-l aud pe majordom repetându-mi
că domnul nu-şi anunţase sosirea. În fine, stăpânul casei venea
acasă după călătoria de afaceri. În fine, bietul servitor putea să-i
dea copilei care-şi petrecea nopţile plângând cu lacrimi adevărate
soarta tragică a eroinelor lui Walter Scott şi o veste bună. În fine,
aşteptarea exasperantă lua sfârşit.
Numai că domnul era obosit, nu voia să vadă pe nimeni şi a
cinat în camera sa. Ştiam care era camera, căci cercetasem pa-
latul dală cu dală, însă am preferat să fac pe ignoranta şi să mă
prefac că citesc, ca de obicei. A doua zi am decis s-o fac pe supă-
rata. Să o fac pe nevasta ursuză, să-i amărăsc micul dejun nevor-
bind cu el, până ce avea să-mi ceară iertare în genunchi şi să se
simtă iertat doar făcându-mi un cadou. Poate un căţel. Un că-
ţeluş ar fi răscumpărat totul şi mi-ar fi ţinut şi de urât când avea
să fie el plecat.
Numai că la micul dejun domnul era deja plecat şi nici seara
nu s-a întors. Majordomul o ţinea una şi bună, „nu ştiu nimic,
doamnă“, şi spunea vorbele acestea de parcă ar fi fost vina lui.
Încă trei zile de singurătate, încă o sosire epică, încă o noapte
cu Walter Scott (acum îl reciteam), iar Cornelia, asta e culmea,
îmi dădea sfaturi pe care nu i le cerusem: „Bărbaţii sunt distraţi,
Carlota, cel mai bine e să te prefaci că nici nu-ţi pasă“.
N-au fost împăcări, nici încruntări, nici căţeluşi, nimic. Au
trecut zile, săptămâni şi luni, iar Néstor Pérez de León îşi petre-
cea nopţile plecat sau închis în camera lui. Era prezent doar la re-
cepţii, rar, arătându-mi ceva mai multă atenţie decât unui covor.
Până când, după luni de zile, a ajuns beat acasă, a venit drept
în camera mea, a deschis uşa cu piciorul, mi-a smuls din mâini
romanul lui Walter Scott pe care-l învăţasem pe de rost şi a con-
sumat căsătoria fără măcar să-şi scoată cizmele din picioare.

214
Gura îi duhnea înfiorător, iar cuvintele pe care le-a rostit nu pot
fi reproduse de o persoană decentă. Voi spune doar că m-a tratat
mai rău decât pe o târfă, m-a rănit cu nişte ameninţări teribile –
unele adresate tatălui meu – şi mi-a arătat adevărata sa natură.
Când l-am întrebat, plângând ca o copilă, de ce se purta astfel
cu mine, că doar nu făcusem nimic ca să merit aşa ceva, a ridicat
din umeri şi a spus:
— Aşa funcţionează lumea asta, dragă.
Mă măritasem cu o bestie şi nu exista scăpare. De ruşine, nu
i-am spus nimic Corneliei. Din mândrie nu m-am dus nici la
tata. Din orgoliu n-am căutat complicitatea Salviei şi nu i-am
mai scris. Am păstrat tragedia doar pentru mine şi astfel mi-am
săpat singură groapa.
Astăzi, când mai am atât de puţin, jur pe onoarea mea că acel
contact carnal a fost singurul pe care l-am avut cu soţul meu în
cele aproape cincisprezece luni cât am trăit sub acelaşi acoperiş.
Singurul pe care, săraca de mine, l-am cunoscut vreodată.
Să mai spun doar că noaptea aceea a avut două urmări: am
zămislit un fiu şi l-am detestat pe Walter Scott.

Ziua 15
I-am spus surorii Isabel, care face pe scribul, de cum am vă-
zut-o: „Astăzi simt nevoia să mă întorc la copilărie“. La anii când
Salvia, Isidra şi cu mine brodam în camera mea la lumina soa-
relui care scălda odaia. Cornelia participa arareori, spunea că nu
vede bine, deşi bănuiesc că nu avea răbdare pentru aşa ceva. Isidra
ne îndemna să recităm rozariul, „ca să n-adormiţi“, dar litania
de mistere şi Ave Maria era mai soporifică decât liniştea. Când
ajungeam la ultimul mister, ea picotea peste gherghef mai abitir
decât noi, se trezea tresărind, chinuindu-se să deschidă ochii şi
ne întreba:
— Aţi meditat cum se cuvine asupra celor cinci mistere,
fetelor?
La care Salvia îmi făcea cu ochiul şi răspundea:
— Da, mamă, am făcut-o urmându-ţi exemplul.

215
 Uneori, când era sigură că n-avea să ne întrerupă nimeni,
Isidra dădea la iveală o cărţulie şi ne citea un pasaj, chipurile ales
la întâmplare:

Căsătoria e marea ispravă din viaţa unei femei. Religia şi societatea ne

cer să avem un protector bun sau rău şi o casă mare sau mică. Există
două motive pentru asta: primul e că nu suntem nimic fără soţul nostru.
Al doilea e că o femeie necăsătorită e o fiinţă antipatică, precum o
ciupercă în mijlocul unei poieni, care nu umbreşte nici măcar iarba din
jurul ei.

După care ne spunea: „Amintiţi-vă vorbele astea toată viaţa,

fetelor. Trecerea anilor vă va dezvălui adevăratul lor înţeles“.
Şi broda mai departe, mulţumită că ne aruncase sămânţa
aceea în suflet.

Ziua 16
Când tata s-a îmbolnăvit, i-am cerut voie soţului meu să mă
duc să-l îngrijesc. Mi-a permis fără nici un chef, dar nu mi-a
păsat. Locul meu era la fosta mea casă, lângă patul celui care-mi
dăduse viaţă, acolo am plecat împreună cu Cornelia.
Când l-am găsit era aproape o fantomă. Avea pielea albă ca
varul, rece şi uscată ca hârtia şi lipită de oase, din bărbie îi creş-
teau câteva fire albe şi încâlcite, era nepieptănat, camera mirosea
a urină. Am poruncit să se facă curat, l-am dichisit, i-am dat
schimburi curate. L-am rugat pe Girabancas să-i aducă de citit,
le-am eliberat pe servitoare de grija lui, mă ocupam eu de toate.
Preţ de câteva zile am avut rezultate vizibile, tata părea să fie mai
bine, îşi recăpătase luciditatea şi era fericit că mă aflam acolo.
Au fost zile ciudate, în care am vorbit despre multe. Tata,
simţindu-şi sfârşitul aproape, şi-a recapitulat întâmplările vieţii,
şi-a reamintit cu glas tare istoriile prin care trecuse, mi-a vorbit
de mama cu multă seninătate, mi-a făcut confidenţe. S-a încu-
metat şi să mă întrebe de singurul lucru care-l preocupa: feri-
cirea mea.
— Bărbatul tău e aşa cum ţi-ai dorit, fata mea?

216
 N-am vrut să-l întristez. Am mimat din răsputeri un entu-
ziasm inexistent ca să-i povestesc de minunata mea viaţă de fe-
meie măritată: bărbatu-meu avea mereu grijă de mine, mă lua
cu el peste tot, se dădea peste cap ca să-mi facă toate poftele, mă
făcea să mă simt cea mai fericită femeie de pe pământ, ba chiar
îmi făcuse cadou o căţeluşă ca să nu fiu singură când era el ple-
cat. A zâmbit epuizat şi mulţumit:
— Atunci pot pleca liniştit. În ultimul timp mi-au ajuns la
urechi păreri foarte contradictorii despre el, dar e limpede că tu
îl cunoşti cel mai bine. (Am consimţit, cu un nod în gât.) Mă
bucur să aflu că e un om integru şi nobil. Regret doar că părăsesc
această lume fără să-mi fi cunoscut nepoţii. Chiar, nu înţeleg de
ce n-aţi…
— Dumnezeu hotărăşte, tată.
— A, Dumnezeu, băgăciosul ăsta…
M-a apucat de mână. A lui era rece ca gheaţa. A adormit
continuând să zâmbească.
A doua zi m-a trezit devreme. M-a rugat să-i citesc ceva, orice.
A arătat spre o carte de pe jos, de sub măsuţa pe care se afla lam-
pa. Am aprins lumina, am ridicat volumul. Era un roman galant,
de prost gust, a cărui eroină era o prostituată care străbate lumea
căutând bărbaţii cei mai înfocaţi.
— Nu mi se pare tocmai potrivită, tată, mă duc în bibliotecă
să caut altceva dacă…
— Citeşte, mironosiţo! mi-a poruncit el.
Stingherită, am început să citesc, scandalizându-mă, coborând
vocea de fiecare dată când dădeam peste un cuvânt buruienos,
ceea ce se întâmpla destul de des, îngrozită că cineva putuse să
scrie aşa ceva şi mai ales că tata cumpărase cartea. Habar nu avu-
sesem că existau astfel de cărţi.
Am citit întreg episodul din Bologna, în care protagonista
declară sus şi tare că în noaptea cu pricina aşteaptă la han orice
bărbat dispus să se culce cu ea. Tata a murit înainte de a afla câţi
bărbaţi răspunseseră invitaţiei.
Deşi bănuiesc că ştia deja.

217
 Ziua 17
La doar şase zile după înmormântarea tatei am fost citată să
mă prezint la tribunal. Nu mi s-a spus de ce eram acuzată. Soţul
meu era plecat, nu se ştia când avea să se întoarcă.
— Trebuie să fie o greşeală, am spus eu, ofensată.
— Oricum, trebuie să veniţi cu noi, mi s-a răspuns.
Judecătorul era acel Tosquillas pe care-l ştiam de la vreo
recepţie sau mascaradă. Bun prieten cu bărbatu-meu. Care îl şi
desemnase să se aşeze la masa de stejar de la care avea să mă inte-
rogheze. Părea extrem de jignit şi vorbea în numele prieteniei.
Mi-a spus, pe un ton poruncitor, să iau loc. S-a uitat peste hâr-
tiile pe care le avea înainte şi i-a spus secretarului să iasă din încă-
pere. Omul, obişnuit să asculte, s-a retras imediat. Interogatoriul
a început în prezenţa celor doi poliţai care mă aduseseră:
„Recunoşti că pe data de 25 ianuarie ai ieşit la plimbare pe
Rambla însoţită de guvernanta dumitale?“
„Ai vizitat atunci, sau în altă zi, librăria numită Casa Verda-
guer, care se află vizavi de mânăstirea carmelitelor?“
„Eşti bună să spui cu ce bărbat te-ai întâlnit în acest stabili-
ment şi cu ce scop?“
„E adevărat că-l cunoşteai pe acest librar dinainte?“
„Ne poţi spune exact de când?“
„Se întâmplă să-ţi aminteşti unde a rămas guvernanta în timp
ce tu aveai treabă cu librarul Brancaleone?“
„I-ai poruncit dumneata să rămână afară ca să nu deranjeze?“
„Şi-atunci, de ce ai făcut-o?“
„I-ai spus la ce fel de pericole te gândeai?“
„Ai putea preciza (în minute) cât a durat întrevederea?“
„Eşti sigură? N-o fi fost mai mult? Gândeşte-te bine.“
„Ai spus că ai intrat în librărie cu scopul de a-i restitui o ba-
tistă pe care ţi-o împrumutase. Nu aţi vorbit şi despre altceva?“
„În ce termeni aţi comentat cărţile lui Walter Scott?“
„Poţi preciza ce vrei să spui când te referi la talentul unui
bun negustor de cărţi?“
„Crezi că e normal ca o doamnă cu statutul şi vârsta dumi-
tale (douăzeci şi patru de ani, dacă nu mă înşel), şi măritată pe
deasupra să meargă singură la o librărie doar din plăcerea de a
scotoci pe acolo şi de a trăncăni cu librarul?“

218
 „Ai revenit la librărie în zilele următoare?“
„Îţi aminteşti cât de des l-ai revăzut pe domnul Brancaleone?“
„Soţul dumitale te-a însoţit vreodată în aceste vizite?“
„Ai fi dispusă să recunoşti că nu a făcut-o pentru simplul
motiv că nu voiai să te însoţească?“
„Nu te-ai gândit că aceste întâlniri erau de natură să-l
ofenseze sau să-l umilească pe soţul dumitale?“
„Au existat vreodată martori la întrevederile dumitale cu
Brancaleone?“
„Recunoşti că batista aceea era de fapt un zălog amoros între
dumneata şi librarul Brancaleone?“
„Sincer, dragă doamnă, nu crezi că adulterul e un delict care
merită pedepsit?“
Nu am avut nici un apărător. Am aflat că şi Ángel Branca-
leone fusese chemat să dea declaraţii. Patru zile a ţinut coşmarul
interogatoriilor şi bănuielilor. De la tribunal, doi poliţai mă es-
cortau în trăsură până acasă şi stăteau de pază în faţa uşii de la
camera mea şi în stradă, sub fereastră. Casa mi-a devenit închi-
soare. În zadar am aşteptat întoarcerea soţului care să pună capăt
neînţelegerii, n-a venit. N-a venit să mă scape de condamnare şi
de sentinţă. Am crezut că leşin când judecătorul, privindu-mă
dezaprobator, a spus pe un ton grav că eram acuzată de adulter şi
de a fi întinat prin purtarea mea bunul renume al onorabilului şi
fidelului meu soţ, drept care aveam să fiu închisă pe viaţă în mâ-
năstirea De los Ángeles, supunându-mă întru totul maicii stareţe.
Am întrebat de Cornelia, şi abia după multe insistenţe mi s-a
spus că, dezamăgită de mine şi de viaţă, se hotărâse să se întoarcă
la Mataró şi să o ia de la început alături de rudele ei. Am între-
bat despre ce rude era vorba, căci n-avea pe nimeni, mi-au răs-
puns în doi peri sau deloc. Am întrebat de Girabancas, de casa
tatălui meu şi de restul proprietăţilor mele, mi s-a spus că Gira-
bancas era la Paris şi că de-acum nu mai aveam nimic, pentru că
bunurile unei femei condamnate la recluziune treceau în mâinile
soţului, care avea obligaţia de a le administra până când moşte-
nitorii ajungeau la vârsta legală. Deşi în acest caz nu existau
moştenitori, aşa că soţul avea mână liberă, au mai spus.
Sentinţa s-a îndeplinit câteva ore mai târziu, a doua zi după
prima bătaie a clopotelor. În faţa casei aştepta o trăsură oficială

219
din care a coborât un tip cu alură de călău. Mi-a oferit braţul ca
să urc în trăsura în care mă aşteptau cei doi poliţai. Mi-am zis
că, decât să fiu închisă pe viaţă, mai bine moartea, mi-am zis şi
că soţul meu n-avea să admită aşa ceva. Din strada Boquería am
ieşit pe Rambla, care la ceasul acela era ticsită de lume, am stră-
bătut partea de sus la umbra zidurilor mânăstireşti care se înăl-
ţau de o parte şi de alta şi care acum mi se păreau ameninţătoare
şi triste. M-am înfiorat auzind clopotele care băteau rar pentru
slujbă, parcă de pe altă lume. Apoi am zărit clopotniţa de la Santa
Isabel, iar mai departe poarta bisericii De los Ángeles, încadrată
de două coloane subţiri în stil neoclasic, şi mi s-a tăiat respiraţia.
O mică mulţime era adunată pe stradă, printre ei l-am re-
cunoscut pe Néstor. Vorbea cu o cucoană, ţinându-şi pălăria în
mână şi privind fix la trăsură. Păzitorii meu l-au salutat milită-
reşte, el le-a răspuns. Preţ de o clipă, privirile lui de oţel s-au în-
fipt în ochii mei, aşa cum făcuseră cu câţiva ani în urmă, în
timpul acelei mese din casa tatălui meu. Mi-a fost limpede: viaţa
mea se terminase. Nu era loc de îndoială, nimeni nu avea să mă
ajute, totul fusese planificat de la bun început mulţumită unui
calcul meticulos. Cu prefăcuta lui tristeţe îmi pecetluia soarta şi
devenea el subiect de milă. Pentru toţi, victima era el. Iar eu,
femeia cea rea care trebuia să plătească pentru ce făcuse.

Ziua 18
Uneori lumea reală nici nu mă mai interesează. Trăiesc în
ficţiunea propriilor mele amintiri. De când n-am mai mâncat
nimic?
Ba nu, îmi zic. Mai e ceva. Tot sacrificiul ăsta are un sens.
Nu mi te pot scoate din minte, fie zi, fie noapte. Tu eşti singurul
motiv pentru care mai trăiesc.
Trebuie să fac inventarul puţinului pe care-l mai am.
Afară e zarvă mare. Rar ajung zgomotele de pe stradă până
aici. Pesemne că se petrece ceva grav.
Când se întoarce Elisabet, am să-i dictez mai departe. E ciu-
dat că întârzie. Mă simt tare slăbită.

220
 Ziua 19
Fără să bănuiesc măcar, am intrat în fericita aşteptare. Mi-am
dat seama abia după patru luni, când a început să-mi crească
burta. Descoperirea m-a speriat, sub haina monahală am păstrat
încă o vreme taina, până a devenit vizibilă.
Primul care a aflat a fost părintele Celestino, mare amator de
discursuri grandilocvente şi de fenomene stranii. Într-o zi, ob-
servând că nu prea eram în apele mele, omul şi-a zis să vadă cum
stau cu păcatele şi m-a întrebat în ce relaţie mă aflam cu voinţa
Domnului, căci maica stareţă îi spusese că nu mă resemnasem
cu claustrarea şi mă purtam ca o fetiţă răzgâiată.
— Cred că am fost mereu o fetiţă răzgâiată, părinte.
— Crezi că te supui cum se cade vrerii Domnului, fiica mea?
Părintele confesor era alb şi gras ca un monstru, avea pleoa-
pele umflate, chipul plin de negi şi buzele grăsoase.
— Nu sunt convinsă că mă aflu aici din vrerea Domnului,
părinte.
— A, ce interesant! Dar din a cui, fiica mea?
— Prefer să nu-i rostesc numele, părinte.
— Crezi oare că ai fost pedepsită prea aspru? Oare ştii ce pă-
ţeau în trecut femeile adultere?
— Nu ştiu, părinte, dar eu nu…
— Greşeala ta e cumplită, fiica mea, cuprinde de fapt trei în
una singură: o încălcare de jurământ, un păcat social şi un delict
privat. Moise pedepsea aşa ceva cu moartea, la fel ca Romulus şi
Constantin. Justinian poruncea biciuirea vinovaţilor, cum stă
scris şi în ale noastre legi ale lui Alfonso. Egiptenii porunceau tă-
ierea nasului. Saxonii aruncau victimele în foc. Sarmaţii porun-
ceau să fie sfâşiate de câini. O legislaţie mai nouă îi permitea
soţului înşelat să facă ce vrea cu adultera şi cu averea ei. Şi aşa
mai departe, în acest adevărat muzeu de antichităţi. Tu ai avut
norocul de a te naşte în vremuri de modernitate şi civilizaţie, a
continuat părintele Celestino, a cărui mutră de peşte îmbufnat
se însufleţea tot mai mult.
— Nu văd o mare deosebire între ce aţi spus şi cazul meu…
— Acuzi pe cineva în mod special? Crezi că Domnul ar ac-
cepta să suferi dacă ai fi complet nevinovată, fiica mea?

221
 — Dar eu sunt complet nevinovată, părinte.
— Insinuezi că Domnul s-a înşelat în ce te priveşte?
— Nu, părinte, Dumnezeu nu se înşală, dar toţi ceilalţi, da.
— Atenţie! Oare Maria Magdalena era conştienţă de păcatul
ei înainte de a-l fi cunoscut pe Domnul Nostru Isus Christos? Era
conştientă Edith de păcatul neascultării cu o clipă înainte de a fi
prefăcută în statuie de sare? Tu eşti la fel ca ele, nici mai mult, nici
mai puţin! O, fiică a Evei, care porţi păcatul în însăşi natura ta!
Părintele confesor se aprindea tot mai tare şi inima mea bă-
tea cuprinsă de teamă. Ceva din mine s-a revoltat împotriva
rasei albe a bietului grăsan, am vomitat murdărindu-l tot. Omul
a sărit de pe scaun, a cerut un prosop cu care a încercat să se cu-
reţe, dar nici mirosul, nici faptul că era ud nu l-au împiedicat
să-şi continue predica.
— Spune-mi, oare numele acestor păcătoase ţi-a provocat
această reacţie demnă de admiraţie?
— Nu ştiu, părinte.
— Te-ai încumeta să repeţi experienţa asta ca pe o, să zicem,
dovadă de sfinţenie? S-ar putea, fiica mea, să fii atinsă de degetul
Domnului!
Fenomenul dovezilor de sfinţenie se află în creştere în vre-
murile noastre şi părintele confesor avea iluzia unui descoperitor.
— Cu iertare, părinte, însă cred că voma se datorează altor
cauze.
— Ai putea să-mi spui care sunt acestea?
— Cred că sunt însărcinată, părinte.
S-a lăsat o tăcere, frumoasele sale iluzii s-au transformat în
dezamăgire.
— Este vorba de un copil al păcatului?
— Nu, părinte, ci de unul al soţului meu.
— Al domnului Néstor Pérez de León?
Am fost perfect conştientă de impertinenţa răspunsului meu:
— Nu am alt soţ, părinte.
— Eşti sigură, fata mea?
— Sigură de ce, părinte?
— Că rodul pântecelui tău este rodul sfintei împreunări con-
jugale, fata mea, şi nu al vreunei alte, cum să zic, concupiscenţe?

222
 — Nu înţeleg întrebarea, părinte.
— S-o spun mai de-a dreptul: ai cunoscut, să zicem, vreun
alt bărbat, fata mea?
— Am cunoscut mai mulţi. Începând cu tata şi terminând
cu domnia voastră.
A pufnit supărat şi s-a foit în confesional, făcând să scârţâie
scaunul, de parcă şi lemnul s-ar fi săturat de el.
— Nu, nu aşa! Eu n-am nimic de-a face cu asta! Fii atentă la
ce te întreb, e o întrebare delicată: te-ai culcat vreodată cu un
bărbat?
— Da, părinte, cu bărbatul meu. Cu Néstor Pérez de León.
— Bine, bine. Ai avut sau ai vise lubrice?
— Nu, părinte.
— N-ai avut sau nu ai?
— Nici, nici.
— Şi, să zicem, ţi-ar plăcea să experimentezi, sau ţi-ar fi
plăcut, atingerile altui bărbat?
— Nu, părinte.
— Soţul tău ştie?
— Ce să ştie?
— Că eşti însărcinată.
— Nu, părinte. Deocamdată ştim doar domnia ta şi cu mine.
— Sfinte Domingo de Guzmán, eliberează-mă de răspun-
derea asta!
S-a închinat de două ori, şi-a mângâiat guşa care i se revăr-
sase peste bărbie şi a cugetat o vreme până a început să sforăie,
apoi s-a trezit, s-a îndreptat în scaun şi a rostit pe un ton solemn:
— Eşti hotărâtă să confirmi şi să juri pe Isus Christos şi pe
Sfânta Scriptură adevărul cuvintelor tale?
— Da, părinte, am răspuns eu mirată.
— Bine atunci. În numele Domnului, care ne-a scos din
neant, şi al lui Isus Christos, care ne-a mântuit, repetă după mine:
să mă bată Dumnezeu, jur în faţa Lui că spun adevărul, iar dacă
mint sau jur strâmb şi copilul meu nu e legitim, blestemul Dom-
nului să cadă asupra pruncului nenăscut şi Domnul să-l pedep-
sească prefăcându-l într-un monstru fără asemănare, atât fizic, cât
şi moral, şi să se nască strâmb, cocoşat şi saşiu, pentru ca nimeni

223
să nu ştie unde merge şi unde se uită; şi să cadă blestemul peste
cel care l-a zămislit şi peste ceasul în care s-a născut, prefăcându-l
într-un vampir turbat care suge sângele maică-sii.
Am repetat vorbele teribile, una după alta, în timp ce părin-
tele Celestino îmi pândea fiecare gest, după care a adormit iar,
s-a trezit brusc şi a mai ajuns la o concluzie:
— Prin urmare: îţi dau canon să dormi pe jos, fără saltea şi
pătură, timp de şapte nopţi. Roagă-te Domnului să te lumineze
în timpul ăsta. Şi ca pruncul să nu fie pentru măicuţe o corvoa-
dă prea mare, că şi-aşa le e prea de-ajuns cu tine, fata mea. Dum-
nezeu i-ar face o favoare acestei făpturi împiedicând-o să vină pe
lume şi să poarte păcatele tale toată viaţa, aşa că bine ai face dacă
i-ai cere asta Preaînaltului. Mulţi prunci se sufocă în timpul du-
rerilor facerii şi nu suferă defel. Ar fi o lucrare mizericordioasă,
fata mea, să vezi lucrurile în aceşti termeni, şi tare lesne de dus
la capăt. Iar dacă se întâmplă aşa, să punem cazul, nu uita să faci
asupra corpului micuţului semnul crucii şi să-i ceri Domnului
să-l primească la El ca pe un înger. Precis o să te asculte, pentru
că eşti o oiţă rătăcită, iar asta contează mult acolo în cer. Gân-
deşte-te bine. Între timp, ego te absolvo a peccatis tuis in nomine
Patris, et Filii, et Spiritus Sancti.
Am vrut să-l întreb dacă penitenţa era pentru că eram borţoasă
sau avea cumva alt motiv pe care nu-l pricepusem, dar omul
adormise din nou şi o aştepta pe următoarea măicuţă pe care s-o
bombardeze cu „să zicem“ şi „să punem cazul“ până la Judecata
de Apoi, amin. De pata de vomă părea să fi uitat.
Am dormit pe jos, fără saltea sau pătură timp de şapte nopţi,
dar nu m-am rugat nici o clipă ca fiul meu să se nască mort
şi nici nu l-am asfixiat cum îmi recomandase confesorul meu.
M-am rugat în schimb, şi des, să am putere să aduc pe lume un
prunc într-un loc atât de ostil, însoţită doar de propria-mi frică
şi de bunăvoinţa sorei Elisabet. Şi să mă lumineze ca să pot ho-
tărî ce e mai bun pentru fiul meu, care avea să fie raţiunea exis-
tenţei mele.
Dumnezeu m-a ascultat. Am născut un băiat sănătos şi fru-
mos, cu părul negru, pe care l-am iubit cum nu credeam c-ar fi
posibil din clipa în care a venit pe lume, într-o zi îngheţată de
10 octombrie 1830.

224
 Mai vreau să adaug ceva. A doua zi am auzit clopotele care
băteau cu o insistenţă atât de voioasă, că am fost curioasă să aflu
de ce. Sora Elisabet, singura care-mi vorbea, trecând peste inter-
dicţia maicii stareţe, mi-a spus că regina născuse o fetiţă şi clo-
potele din toată ţara băteau în cinstea ei. „Poate că soarta fiului
meu se leagă începând de azi de cea a micuţei prinţese“, mi-am
spus eu. Mi s-a părut, proasta de mine, de bun augur.

Ziua 20
Spectacolul pe care-l oferea o călugăriţă borţoasă fiind ceva
tulburător pentru măicuţe, începând din luna a şasea de gravi-
ditate fusesem consemnată în chilie. Am avut timp din belşug să
mă gândesc, să mă plictisesc, să jinduiesc după orice fel de ocu-
paţie intelectuală, să plâng ca o copilă şi să mă tem precum o
condamnată la moarte. Niciodată orele n-au fost mai lungi, dar
nici mai pline de speranţă. În sinea mea tot mai speram ca maica
stareţă să-l anunţe pe soţul meu în clipa în care se va apropia
ceasul facerii, ca să pot naşte în libertate, chiar de-ar fi fost să
revin apoi în chilie.
M-am înşelat.
Când a sosit ceasul, m-am pomenit la fel de singură ca şi până
atunci. Am rupt legământul tăcerii cu nişte gemete de durere
care au răsunat sfâşietor sub arcadele gotice, dar n-a venit ni-
meni să mă ajute. Măicuţele se rugau în capelă şi clopotele bă-
teau, nu mai ştiu dacă de alarmă sau a mort. Mi-am pescuit
pruncul dintr-o zeamă sângerie, l-am şters cu cearşafurile şi l-am
cercetat. Am dedus că trebuia să tai cumva maţul acela albăstriu
care-i atârna din buric, am făcut-o cu dinţii şi din a treia încer-
care, că era mult mai rezistent decât părea. Apoi l-am legat cu
un nod. Pe urmă am mai eliminat ceva alunecos şi mare ca un
şniţel, m-am golit. În ciuda spaimei prin care trecusem, eram
bucuroasă. Durerea lăsase loc unei epuizări necunoscute. Mi-am
legănat fiul în timp ce mă goleam de sânge, am închis ochii.
Credeam că era sfârşitul.
Când m-am trezit, uşa era deschisă şi chipul pocit al lui Eli-
sabet mă privea duios.

225
 — Ridică-te, trebuie să te speli şi să schimb salteaua şi cear-
şafurile.
M-am târât într-un colţ în timp ce ea se ocupa de tot.
— Ai să sângerezi vreo şase săptămâni, apoi ai să fii ca nouă,
mi-a mângâiat sora Elisabet obrajii, ca să mă liniştească. E bine,
ai făcut ceea ce trebuia.
Săptămâni în şir am tot aşteptat să se întâmple ceva. Să vină
bărbatu-meu, să ia copilul. Pe urmă mi-am zis că n-o fi fost in-
format de naşterea pruncului şi am dat vina pe maica stareţă.
Singurul lucru demn de menţionat este că predicţiile îngriji-
toarei mele s-au confirmat: la două luni după naştere redevenisem
cea de dinainte. Am fost scutită de obligaţiile liturgice ca să-mi
alăptez fiul. Petreceam mult timp doar cu el în chilie. Deşi mi
se interzisese, îi vorbeam în şoaptă. Ziua, dar mai ales noaptea,
când se trezea ca să sugă. Plânsul lui, pe care nici o interdicţie
nu-l putea opri, îmi dădea energie ca să merg mai departe.
La şase luni era o făptură zâmbitoare şi dolofană, care bătea
vesel din palme la toate cele. Mai ales maica stareţă i se părea
teribil de amuzantă, şi o arăta. Celelalte măicuţe se jucau cu el
în clipele lor libere, îi cântau cântece niciodată auzite prin locu-
rile acelea şi-l luau pe rând în braţe. Chiar şi cele mai ofilite au
renăscut cumva în contact cu pruncul, până şi maica stareţă, care
a încetat să se poarte atât de dur cu mine, ca şi cum fiul meu ar
fi convins-o cu inocenţa sa de propria-mi nevinovăţie.

Ziua 21
L-am numit Victor, ca pe taică-meu. Duhovnicul, căci el l-a
creştinat, i-a mai dat şi alte nume: Domingo, de la Sfântul Do-
mingo de Guzmán, şi Ezequiel, după sfântul zilei în care se
născuse.
Victor a făcut primii paşi pe coridoarele mânăstirii la nouă
luni. Nu puţine au fost străchinile cu supă răsturnate pe fustele
imaculate ale măicuţelor. Scotea napi din grădină şi-şi umplea
gura cu pământ, se căţăra pe iconostas, stingea lumânările mari
din seu şi dădea să se aplece pe geam, dar stareţa s-a înfuriat şi
mi-a reamintit că făpturile Domnului trebuie învăţate să nu mai
fie sălbatice.

226
 Noaptea, mânuţa lui se încleşta de mâna mea şi răsuflarea sa
îmi mângâia obrazul. Uneori aproape că uitam unde ne aflăm,
ce-avea să se aleagă de noi şi de el mai târziu. Numai că timpul
trecea, de neoprit, făcând ravagii în nervii stareţei, care nu mai
ştia cum să facă faţă situaţiei. Victor alerga de colo-colo, se as-
cundea pe sub fustele măicuţelor şi-l întreba pe duhovnic unde-şi
lăsase vălul de călugăriţă, căci era singurul care nu purta aşa
ceva. La slujba funerară pe care am ţinut-o cu prilejul morţii re-
gelui nostru Fernando VII a cântat cu atâta avânt în timpul ru-
găciunilor rostite de părintele Celestino, c-a trebuit să-i astup
gura cu mâna. N-a priceput defel doliul nostru, iar după prânz
ne-a uluit pe toate fugind vesel şi chiuind prin refectoriu. Aşa
făcea şi la celebrările monastice, în timpul spovedaniilor sau
când răposa vreo măicuţă – atunci alterna plânsetele cu între-
bările. Până într-o zi când a deschis o uşă şi a intrat în latrină,
exact când maica stareţă constata că se stricase la stomac.
— Ori îl înveţi pe mucosul ăsta să se poarte, ori îl duc la or-
felinat mai devreme decât stabilisem, nu mai accept să ne dea
viaţa peste cap în halul ăsta! E inadmisibil! a urlat ea scoasă din
minţi şi aducându-mi copilul de ceafă, ca pe un pisoi.
— La orfelinat? am bâiguit eu.
— Fireşte, acolo e locul lui, căci e copilul unei adultere.
— Ba e legitim, maică, şi are un tată.
A negat dând din cap înainte de a răspunde:
— Ba n-are, dacă te referi la soţul tău. L-a repudiat, fireşte,
aşa cum se face când e vorba de un copil al păcatului.
— Dar Victor nu e un copil al păcatului, i-am spus asta pă-
rintelui Celestino! Şi nu am fost cu nici un alt bărbat în afară de…
— Judecătorul a spus altceva, a replicat maica stareţă pe un
ton categoric.
I-am căzut în genunchi.
— E adevărul curat, maică, Victor e fiul soţului meu, dacă-l
luaţi de lângă mine… mi s-a frânt glasul, dar trebuia s-o spun,
pentru el, ca să scape de o copilărie tristă de copil părăsit, chiar
dacă asta ar fi însemnat cea mai dureroasă renunţare din viaţa
mea: Dacă-l luaţi de lângă mine, vă rog, duceţi-l lui.
Nu a răspuns. Buzele îi erau tot strânse într-un rictus şi privi-
rea înzestrată înainte, de parcă situaţia n-ar fi meritat pic de milă.

227
 — Vă rog, vă rog, vă rog, am gemut eu, cuprinsă de spaimă,
convinsă că nimic nu va mai fi ca înainte.
Apoi m-am îmbolnăvit. Ciumă, mi-am spus. L-a ucis pe tata,
n-ar fi de mirare să mă termine şi pe mine. M-au pregătit pentru
moarte. Dominicanele nu se tem de moarte, mai curând dimpo-
trivă: asta le dă un fel de exaltare, posibilitatea de a vedea chipul
lui Dumnezeu după o viaţă de căutare. Dacă Domnul te chea-
mă la El, înseamnă că ai noroc.
Eu nu sunt ca ele. Nu vreau să mor.

Ziua 22
Abia am timp să fac inventarul bunurilor de care am fost je-
fuită şi care-ţi aparţin, dragul meu:
Casa tatălui meu de lângă râul Argentona, cu pământurile
adiacente. Animalele care-or fi rămas acolo: cai, catâri, vaci, ca-
pre, găini şi iepuri, căci erau de toate când am plecat, nu ştiu
dacă mai trăiesc şi câte or fi. Unelte agricole. Două căruţe, o
berlină. Lucrurile din casă, inclusiv cărţile, chiar şi cele care au
fost furate, de s-or găsi sau nu. Zestrea pe care am adus-o la mă-
ritiş, în valoare de patru mii de peso. Şi paginile astea.
Azi, în noaptea de San Jaime, lumea a înnebunit. Din stradă
se aud strigătele şi cântecele unei mulţimi aprinse de ură. Mi s-a
părut că aud mai devreme nişte voci care spuneau:

Visca el general Llauder!

Mentre hi hagi frares
Mai no anirem bé.1

Din când în când răsunau explozii înfundate şi zgomote de

sticlă spartă în mii de cioburi. Măicuţele s-au adunat în capelă
şi se rugau. M-am dus şi eu, dar mi se învârtea capul şi nu mă
ţineau picioarele. Îmi ard tâmplele, iar fac febră.

1 Trăiască generalul Llauder! / cât timp vor mai exista popii / n-o să
ne meargă bine (în catalană, în original).

228
 Atunci maica stareţă a dat buzna în chilia mea. Te ţinea de
mână. Ca să-şi ia rămas-bun, a spus. Aducea şi haine. Civile, pe
care trebuia să le punem pe noi ca să scăpăm. Sora Elisabet m-a
ajutat să mi le pun, apoi s-a îmbrăcat şi ea.
— Să scăpăm de ce? am întrebat eu.
— De iad, soră, a sunat răspunsul ei.
Am întrebat-o unde te ducea, de ce nu puteam să merg cu
tine. A răspuns cu răceala dintotdeauna că trebuie să-şi urmeze
obligaţiile şi credinţa, că a luat o hotărâre şi trebuie s-o ducă la
bun sfârşit, orice-ar fi. „Orice-ar fi“ – ce-o fi vrând să spună?
Celelalte şi cu mine să o aşteptăm în trăsură, o să vină şi ea, nu
durează mai mult de o jumătate de oră. Dar eu insistam de zor
să-mi spună unde te duce, aşa că mi-a spus:
— Îl las undeva unde o să fie apărat.
Glasul parcă nu-i mai suna la fel de categoric ca de obicei,
am avut impresia.
— Îl duceţi la azil?
— Trăsurile trebuie să sosească, a spus ea pe un ton superior.
Ajut-o, soră Elisabet. Aşteptaţi-mă în ultima.
Inevitabilul mă înjunghie ca un pumnal. Mă ghemuiesc lân-
gă tine şi-ţi şoptesc: „Nu mă uita, fiule, nu mă uita niciodată.
Am să te caut, îţi promit“. Căldura trupuşorului tău mic şi tare,
mirosul tău, îmbrăţişarea ta strânsă şi plânsul tău mă ajută să-mi
înving slăbiciunea şi s-o rog pe femeia asta de gheaţă:
— Lăsaţi-l să stea cu mine, vă rog, e copilul meu, nu-l smul-
geţi de lângă mine…
Dar nu mă ascultă, pleacă trăgându-te după ea, îi spune pă-
rintelui Celestino să nu mă lase să ies din chilie. Nici nu aş fi în
stare, chiar de-aş vrea. Simt că leşin. Sunt urcată în trăsură, m-au
lăsat puterile. Sora Elisabet e acolo. Aşteptăm. E îmbrăcată civil,
să n-o recunoşti. Arsurile de pe gât, până acum ascunse de tocă,
sunt groaznice. A adus o carte de rugăciuni din bibliotecă.
— Ca să ascunzi foile tale, îmi spune pe un ton complice.
Am eu grijă, tu eşti prea slabă, nici să mergi nu poţi, darămite
să mai şi cari ceva.
Sora Elisabet crede în nevinovăţia mea, acum îmi este lim-
pede. E de partea mea. Am s-o ascult, cred în ea, deşi nu ştiu

229
care-i e planul. Poate cred în ea pentru că nu mi-a mai rămas
nimic altceva. E ceva puternic şi curajos în femeia asta, deşi
n-are decât şaisprezece ani.
Nesiguranţa asta a aşteptării e şi ea un fel de iad.
E ca şi cum în noaptea asta s-ar termina totul.

aici se termină însemnările carlotei guillot

 adăugat de altă mână
Pentru a fi citite de librarul Ángel Brancaleone

Cum neîndoielnic veţi fi ştiind, măicuţele dominicane de la

Nuestra Señora de los Ángeles au fost silite, la fel ca atâtea altele,
să-şi părăsească mânăstirea în noaptea de San Jaime a anului 1835,
în urma insurecţiilor anticlericale care au avut loc în oraşul Barce-
lona şi, prin extensie, în toată Spania. Majoritatea au reuşit să scape
deghizate în mirene şi şi-au găsit adăpost în alte comunităţi femi-
nine. Ştim, de pildă, că douăzeci şi una dintre ele au ajuns la mâ-
năstirea aparţinând aceluiaşi ordin din oraşul Manresa, iar alte
şaptesprezece s-au răspândit prin comunităţile din Huesca, Palma
de Mallorca şi Girona.
Altele şi-au lepădat rasa şi au trăit în civilie educând copii din
familii bine situate. În schimb, despre unele nu s-a mai aflat nimic,
deşi bănuim că au mai trecut şi în Franţa sau au pornit în peleri-
naj spre oraşul sfânt Roma.
De asemenea, avem a deplânge şi câteva pierderi tragice: maica
stareţă Verónica Escuder a fost înjunghiată mişeleşte de o bandă de
hoţi pe strada Semoleres, departe de mânăstirea pe care o abando-
nase. A murit golindu-se de sânge.
Carlota Guillot şi-a pierdut şi ea viaţa, de data asta într-un
accident nefericit, în timp ce trăsura în care fugea alături de şapte
măicuţe s-a prăbuşit într-o râpă din munţii Collserola. Trupul i-a
fost redat pământului câteva săptămâni mai târziu, graţie inter-
venţiei naşului ei, Josep Xifré, care a plătit recuperarea cadavrelor.
Azi odihneşte în Cimitirul Nou din Barcelona, într-un frumos ca-
vou încununat de un înger de marmură. Epitaful spune „Adevărul
va ieşi la lumină“.

231
 Despre Victor, fiul de vârstă fragedă căruia îi sunt adresate aceste
mărturii, n-am reuşit să aflu nimic, şi nici despre sora Elisabet, care
a participat la redactarea acestora.
Cât despre mine, permiteţi să-mi păstrez anonimatul ca măsură
de precauţie. Foile ce însoţesc aceste cuvinte au ajuns în mâinile mele
acum două zile de la o tarabă din piaţa din Bellcaire, unde, cum
bine ştiţi, poţi găsi de toate. Mi-au căzut ochii pe o carte de rugă-
ciuni care mi s-a părut veche şi care purta însemnul mânăstirii De
los Ángeles. Am plătit un preţ derizoriu, tarabagiul m-a privit dis-
preţuitor, de unde am dedus că marfa făcea chiar mai puţin decât
îmi ceruse.
Spre marea mea mirare, foile scrise de mână erau atât de bine
ascunse, încât le-am descoperit abia după ce am ajuns acasă. Iniţial
am crezut că erau însemnările unui nebun, am început să le citesc
cu curiozitatea provocată de ciudăţenii. Pe urmă am descoperit că
de fapt caligrafia strâmbă şi aplecată avea alte cauze şi povestea m-a
captivat pe de-a-ntregul. Unele pasaje păreau ficţiune curată, căci
viaţa nu prea are obiceiul de a fi atât de bine urzită şi nici să ne
copleşească cu întâmplări atât de intense. Mare mi-a fost surpriza
să vă văd numele în poveste, ba chiar să văd acest nume rar pus în
legătură cu cel al unui clopotar din parohia Santa Val – de care
aparţin – şi să aflu apoi că eraţi tată şi fiu. Cel care m-a lămurit,
un canonic pe cât de bătrân, pe atât de bun prieten, mi-a mai spus
că vă aflaţi la închisoare, spre adânca durere a mamei domniei
voastre. Imediat am făcut legătura între detenţie şi enigmaticele
cuvinte ale autoarei, am cercetat oarece date, am făcut presupuneri,
m-am îngrozit de coincidenţe, în fine, am dedus că povestea putea
fi adevărată, caz în care trebuia predată neîntârziat celui care pu-
tea scoate din ea oarece profit.
Aş fi putut apela la poliţie sau trimite foile faimosului soţ, însă
nu sunt atât de naiv ca să nu ştiu că orice poveste ascunde un ade-
văr şi că adevărul ce răsare de aici mă depăşeşte în multe privinţe.
Sunt un om bătrân şi prefer să las emoţiile mai tari pe seama fic-
ţiunii. În plus, ce naiba, e treaba domniei voastre, doar nu a mea,
că nu eu sunt pomenit acolo. Faceţi ce vă spune bunul-simţ. Sau nu
faceţi nimic şi scoateţi din nou foile la vânzare. În definitiv, e doar

232
o chestiune de timp ca un necredincios să le ia drept roman sau ca
vreun cititor dintre ăştia care cred că le ştiu pe toate să le găsească
mult prea pline de exagerări pentru a fi adevărate. Eu mi-am
îndeplinit rolul de cititor – vârându-mi nasul – şi pe cel de om –
predându-vi-le. Restul e plictiseală.
Rămân cu conştiinţa curată şi la ordinele domniei voastre.
 iii

Departe sunt
De amintiri,
Iar de griji
Am scăpat:
Caute alţii
Aur şi glorie,
Eu nu mă gândesc
Decât la azi.
josé de espronceda

decret regal al majestăţii sale isabel ii

emis în numele său regal de către
augusta sa mamă regina guvernatoare

Acord amnistia cea mai generală şi totală din câte au fost

emise până în prezent de regi tuturor celor care au fost
urmăriţi până acum ca acuzaţi ai statului, oricare ar fi nu-
mele sub care s-ar fi făcut cunoscuţi şi evidenţiaţi.
Emis la palat la douăzeci ale lunii octombrie 1832.
Eu, regina
 Şase ani petrecuţi într-o celulă îţi dau timp pentru multe. Ca
să te gândeşti până o iei razna, ca să-ţi revizuieşti credinţa, ca să
te acreşti, ca să-ţi iubeşti prietenii, ca să-ţi blestemi soarta, chiar
şi să-ţi pierzi încrederea în poezie şi să devii scriitor de memorii.
Ceea ce n-au reuşit cei şase ani infami de detenţie la care fusese
osândit pentru un delict de adulter niciodată comis a fost să stin-
gă idealurile politice ale lui Ángel Brancaleone, şi cu atât mai
puţin să-l potolească. Nu se transformase într-o fiinţă sperioasă
sau gata de orice în schimbul libertăţii. Maică-sa nu mai ştia cum
să-i spună că mândria asta n-avea să-l ducă nicăieri şi că trebuia
să găsească o soluţie, măcar ca să scape de ruşine şi de singurătate.
De aceea, când în dimineaţa aceea de la finele lunii august a
anului 1835 Brancaleone l-a văzut intrând în celula sa pe gar-
dian împreună cu un preot, şi-a zis că era trimis de mama sa ca
să-l convingă încă o dată de acelaşi lucru: să implore clemenţă şi
să-şi schimbe atitudinea, adică să-şi schimbe prietenii şi poate şi
munca, ceea ce Brancaleone nu avea de gând să facă.
— Pacea fie cu tine, fiule, a rostit omul Bisericii trecând pra-
gul uşii cu gratii, care s-a trântit zgomotos în urma lui.
— Bună ziua, părinte, s-a ridicat el în picioare.
Abia atunci l-a recunoscut pe părintele Pablo Irazogui, prio-
rul de la Santa Anna, pe care dacă apucase să-l vadă de vreo şase
ori înainte de a fi închis. Papa îl numise la puţin timp după moar-
tea predecesorului său, don Dionisio Bardaxí, răposat în anul
1827, iar în cei opt ani de priorat îi fusese dat să se confrunte cu
cele mai mari probleme prin care trecuse Biserica în timpurile
moderne. Mânăstirea era ruinată, pământurile, livada şi clădirile

235
erau obiect de litigiu cu primăria, biserica trebuia reconstruită,
cei nouă supravieţuitori ai ordinului ajunseseră muritori de foa-
me după ce statul pusese mâna pe toate bunurile, veniturile şi
dijmele pe care până atunci le încasau de la enoriaşi. Peste toate
acestea, un decret o transformase în simplă parohie, modificând
însă şi graniţele parohiale, drept care Santa Anna rămăsese doar
cu un fel de maidan care se întindea de la ziduri până la cătunul
Gracia, o milă şi jumătate pe care nici iarba nu creştea. Aşa că
priorul avea problemele lui, şi erau destule.
Ángel Brancaleone i-a oferit singurul scaun din încăpere, un
taburet ros de cari pe care se aşeza el să scrie, apoi el s-a sprijinit
de zidul zgrunţuros de piatră, dispus să-l asculte răbdător de omul
care venea mânat de intenţii bune. Dar, spre mirarea sa, don Pa-
blo nu a vorbit, ci a extras din mânecă un teanc de foi împăturite.
— Am venit să-ţi aduc hârtiile astea, fiule, le-am primit
acum vreo două zile şi sunt pentru tine.
Brancaleone a citit titlul: Infern. Memoriile unei călugăriţe de
la mânăstirea De los Ángeles. S-a uitat întrebător la cel ce le adu-
sese:
— Precis sunt pentru mine?
— Fireşte.
— Cine spune asta?
— După cum se vede, cel care le-a scris. Eu nu le-am citit.
Brancaleone vâră foile sub pătura roasă de pe pat. E tare cu-
rios să le citească şi abia aşteaptă să rămână singur.
— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscător că aţi riscat pen-
tru mine.
— Maică-ta nu ştie de existenţa acestui document, dar in-
sistă de mult să stau de vorbă cu tine, fiule. Doreşte să-ţi bagi
minţile în cap.
Brancaleone ridică privirile spre cer, care în cazul de faţă e un
tavan jegos şi înnegrit, şi suspină.
— Ştiu, părinte.
— Nu trebuie să le provocăm suferinţe inutile celor care
ne-au dat viaţă, fiule.
— Aşa e, părinte.
— Dimpotrivă, trebuie să le oferim seninătate spirituală şi
bucurie.

236
 — Aşa e, părinte.
— Şi-atunci, de ce nu te porţi cu chibzuinţă, ca un fiu bun,
şi nu faci ce-ţi cere ea? Uite, mie nu mi se pare c-ar fi ceva nesă-
buit. Maică-ta are nevoie de tine, şi-n plus, eşti prea tânăr ca să
mucezeşti în văgăuna asta, câţi ani ai tu de fapt?
— Douăzeci şi şase, părinte.
— Păi vezi? Locul tău ar trebui să fie lângă maică-ta. Păcăto-
sului îi şade bine căinţa, un bun creştin trebuie să se căiască! Nu
e nimic ruşinos în asta.
— Se căieşte şi cere iertare doar cel care este vinovat, părinte.
— Aşa e, fiule, aşa e, surâde cu beatitudine Irazogui, convins
că aduce pe calea cea bună o oiţă rătăcită.
— Numai că eu nu sunt vinovat de nimic, părinte, continuă
Brancaleone.
Părintele îşi zice că Dumnezeu nu-i uşurează deloc misiunea,
oiţa e cam năbădăioasă.
— Ne e greu nouă, oamenilor, să ne recunoaştem propriile
greşeli, ceea ce e o prostie, căci Cerul vede fiecare pas pe care-l
facem pe pământ. Ne păcălim singuri. Şi nici măcar asta, fiule.
Ia zi, când eşti singur doar cu conştiinţa ta, ce-ţi spune ea?
— Că sunt nevinovat şi că mama nu mă crede, părinte.
— Şi crezi că Dumnezeu e de acord?
— Da, dacă e bine informat.
— Dumnezeu e mereu bine informat, fiule, sare omul Bise-
ricii, după care se calmează şi încearcă s-o ia altfel. Şi dacă, în loc
să te ţii de orgoliul ăsta nestăpânit, te-ai gândi ceva mai mult la
sfânta ta mamă? E chiar atât de greu să ceri îndurare? Îl cunosc
destul de bine pe cel pe care l-ai jignit grav, fiule. Îl consider un
domn şi un om dintr-o bucată. Sunt sigur că, dacă arăţi că te
căieşti, dacă îngenunchezi înaintea lui şi îi ceri iertare, o să fie
îngăduitor cu tine. Cu atât mai mult acum, după moartea soţiei
sale.
Brancaleone tresare. Părintele Irazogui e atent la reacţia lui,
care ar trebui – sau nu – să-i întărească teoria.
— Carlota Guillot a murit?
— Da, fiule, atât de tânără! Domnul nu face deosebire între
sfinte şi păcătoase, e limpede. Trăsura cu care fugeau de oroarea

237
nopţii de San Jaime s-a răsturnat într-o prăpastie. Cu ea mai erau
şapte măicuţe, săracele, n-a scăpat nici una.
Tulburat de această veste, care vine să se adauge altor tristeţi,
Brancaleone se bâlbâie:
— Carlota Guillot nu a fost o păcătoasă.
Irazogui îşi zice că oiţa e mai curând berbec sadea, căpos şi
obraznic.
— Uite ce e, fiule, ştiu eu că voi, ateii, numiţi lucrurile altfel
şi asta vă face să vă rătăciţi de la adevăratul lor sens. Numai că
lucrurile sunt tot cum au fost dintotdeauna. Păcatul desfrâului,
adică dorinţa nesăbuită de plăcere trupească, e de mult timp
definită de legea oamenilor, şi mai ales a lui Dumnezeu. Iar după
legile astea, care au mers mână în mână până ce-au venit unii ca
tine să dea totul peste cap, doamna Pérez (Dumnezeu s-o ierte!)
a fost o păcătoasă, şi tu la fel.
Părintele Irazogui, care în copilărie a fost căprar, ştie să une-
ori vitele trebuie să primească un bici pe spinare ca să găsească
drumul spre casă. Dacă scaunul pe care începe să amorţească ar
avea şi spătar, ar continua cu drag peroraţia.
Brancaleone tace. Consideră bătălia pierdută, iar vestea mor-
ţii Carlotei Guillot a fost ca o lovitură de măciucă. Bâiguie:
— Am să mă gândesc…
Părintele Irazogui zâmbeşte mulţumit, chipul i s-a înseninat.
— Foarte bine, fiule, se ridică el şi constată că îşi poate mişca
toate cele. Vezi, fii modest când ai să te umileşti înaintea persoa-
nei pe care tu şi concubina ta aţi ofensat-o grav. Clemenţa e
podoaba unui bun creştin, nu uita.
După plecarea lui, Brancaleone s-a repezit să citească foile
scrise de Carlota. Le-a citit cu inima strânsă, când necăjit, când
furios, iar după ce-a terminat l-a cuprins o tristeţe care l-a făcut
să rămână preţ de câteva ceasuri cufundat în gânduri. Timp în
care a trecut în revistă tot ce se schimbase în lume de când el
fusese lăsat pe dinafară. Nunta regelui cu nepoata venită de la
Napoli, naşterea unei fetiţe care, se zicea, ar fi putut ajunge
regină dacă nu s-ar mai fi născut un băiat, naşterea altei infante
regale, abolirea legii salice, moartea regelui, regina de trei anişori
guvernată de maică-sa, acea Maria Cristina care-i proteja pe

238
liberali iertându-i şi deschizându-le uşile casei pe care o părăsi-
seră, reîntoarcerea atâtor prieteni de departe şi atât de curajoşi,
războiul civil între susţinătorii reginei-copilă şi cei ai infantelui
don Carlos; epidemia de holeră din 1834 care golise oraşul şi
umpluse cimitirele şi, peste toate acestea, cumplita noapte de 25
iulie 1835, când arseseră mânăstirile şi faţa oraşului se schimbase
definitiv.
Despre toate acestea şi despre multe altele Brancaleone aflase
graţie vizitelor primite în celulă şi care-i aduseseră porecla gar-
dianilor: „Vizitatul“. Căci nu trecea săptămână fără să vină să-l
vadă doi sau trei vizitatori, printre aceştia negreşit şi Rita Neu,
foarte slabă, strânsă într-un şal de lână ca să lupte împotriva fri-
gului de care nu putea scăpa, cu dezolarea aşternută pe chip şi
reproşurile pe buze. Umbla gârbovită ca o babă, deşi abia împli-
nise patruzeci şi şase de ani.
În săptămâna aceea vizita mamei a fost cât pe ce să coincidă
cu cea a stareţului de la Santa Anna.
— Tot mai scrii? l-a întrebat ea după ce l-a sărutat.
— Da, mamă. E singura mea distracţie. În afară de cărţi.
— Văd că prietenii ăştia ai tăi nu te lasă în pace.
— Slavă Domnului! De când mă aflu aici, lor le datorez fap-
tul că sunt în viaţă.
— Zi mai bine că le datorezi ruina în care ai ajuns.
— Ruina?
— Morală, cel puţin.
— Mamă, nu admit să vorbeşti aşa despre cei care…
— Nu admiţi? Cum îndrăzneşti, băiat rău ce eşti? Prefer să
arunc vina pe ei decât pe mintea ta proastă. Deşi nici nu ştiu de
ce mă mir, că ai cu cine semăna.
Ángel Brancaleone era sătul de litania asta care se tot repeta.
„Ai cu cine semăna“ voia să spună că răspunzător pentru toate
relele întâmplate era spiritul rebel până la moarte al unui unchi
pe care nici nu-l cunoscuse.
— Nici frate-meu nu se gândea niciodată la ceilalţi, a mai
spus Rita Neu, aşezându-se pe taburetul pe care cu puţin timp
înainte îl încălzise părintele Irazogui. Eu nu mă mai aştept la
minuni. Am renunţat să tot încerc să te schimb.

239
 Spre deosebire de maică-sa, Brancaleone nu credea în inter-
venţiile cereşti. Mai ştia şi la ce se referă Rita şi îi părea la fel de
rău. Regreta şi el că nu putuse să se însoare, nu-i adusese mai-
că-sii o noră cu care să împartă durerea, nu zămislise copii, care
acum ar fi fost bucuria femeilor şi un motiv să lupte mai depar-
te. În loc de toate acestea, singurii care-i duceau dorul afară erau
prietenii săi şi câteva prostituate.
— Îmi pare rău că te-am supărat, mamă… (Rita Neu i-a
aruncat o privire tulbure.) Azi am primit nişte veşti foarte triste,
sunt cu nervii la pământ.
— Ce veşti?
— Despre Carlota Guillot. Care a murit.
— Tot te mai gândeşti la ea? a sărit Rita Neu de pe scaun.
— Era un suflet curat. Şi îi datorez multe tatălui ei.
— Ai orbul găinilor, fiule! Tot ce-i datorezi acelui om e în-
chisoarea! a strigat ea, apoi s-a oprit ca să-şi tragă sufletul. Şi poţi
să zici mersi că nu te-ai procopsit cu o boală lumească. Sau eşti
atât de tont să crezi că cine-şi înşală soţul o face cu unul singur?
— Nimeni nu l-a înşelat pe soţul ei!
— Să taci! Încep să cred că eşti tare naiv, m-am săturat până
peste cap de toate astea. Şi am luat o hotărâre – a făcut o pauză,
privindu-l cu o expresie sfidătoare, dar tristă şi obosită – pe
care-am s-o duc la îndeplinire, că-ţi place sau nu.
Brancaleone se temea de ameninţările maică-sii, care se cam
îndeplineau.
— Am să mă duc să-l văd pe bietul văduv şi-am să-l rog să
se milostivească de mine.
— Nu, mamă, te rog să n-o faci!
— Ba am s-o fac, orice-ai spune tu. Unul din noi trebuie să
fie chibzuit, a spus Rita cu o expresie înfricoşătoare.
— Greşeşti, mamă, şi află că o faci împotriva voinţei mele!
Rita Neu l-a mângâiat pe obraz cu o mână rece şi aspră.
— Nu-mi pasă de voinţa ta. Din cauza ei ne aflăm aici.
Şi începu să plângă. Doar lacrimile ei îi mai lipseau lui Ángel
Brancaleone în ziua aceea cu veşti rele. Nu ştia ce să spună, nu
era nimic de făcut, nici împotriva plânsului, nici împotriva ho-
tărârii femeii. După o vreme, Rita a plecat, plângând, iar el a
rămas să-şi rumege tristeţea.

240
 Când l-a văzut apărând pe Insúa, s-a temut că şirul veştilor
rele avea să continue, dar amicul venea să schimbe foaia. Chipul
său strălucea de veşti bune, aducea un pachet cu cărţi şi altul cu
cârnaţi, aceştia din urmă tocmai sosiţi din Extremadura.
— Aoleu, ce faţă ai, s-ar zice că-ţi aştepţi moartea. Îi arătă
cele două pachete: Cu care încep?
Brancaleone optă pentru cârnaţi. Insúa desfăcu ştergarul şi
un miros pătrunzător de boia inundă celula:
— Ia şi-nghite. E atât de iute, c-ai să uiţi şi cum te cheamă.
Au rupt cârnatul cu mâna şi s-au înfruptat cu plăcere, pof-
tindu-l şi pe temnicer, care-i cunoştea de-acum atât de bine pe
prietenii care veneau acolo, că-i întreba de sănătatea rudelor.
— Ieri l-am cunoscut pe dramaturgul Altés. Un tip de mare
prestanţă! Îţi spune ceva? (Brancaleone făcu semn că nu.) Sem-
nează piesele cu numele Selta Runega; ei? (Altă negaţie.) Nici de
drama lui, Orfanul ilustru, n-ai auzit? (Aici Brancaleone mai
venea de-acasă, premiera de acum câţiva ani făcuse senzaţie.) E
opera sa cea mai faimoasă! Cu ambianţă medievală, personajele
se transformă în fantome, se ţipă tare şi din când în când are loc
câte o atrocitate sângeroasă. Vrea să o reia la teatrul Santa Cruz.
Şi zice că în exil a scris pe rupte şi vrea să-şi dea textele la citit,
sau să le citească el însuşi unui impresar. Vrea să inunde Barce-
lona cu versurile lui! Nu că-i fantastic?
Brancaleone se uita la el mestecându-şi cârnatul. Dacă ar fi
fost liber, sigur c-ar fi vrut să-l cunoască pe numitul Altés, i-ar
fi organizat un recital în odaia din spate a librăriei şi ar fi aplau-
dat vârtos după ultimul vers, dar aşa, închis, îi era indiferent. Cu
atât mai mult azi.
— Altés a venit de la Marsilia acum mai puţin de un an. Şi
s-a dus glonţ să-şi caute prietenii de la Acadèmia de Bones
Lletres, bucurându-se să-i găsească aproape pe toţi. La cenaclu
l-a adus Brau, care avea şi el multe de povestit. Următoarea în-
tâlnire precis c-o să fie la teatru. Şi poate ne încumetăm să jucăm
şi noi în vreo dramă. Tu ce rol ţi-ai dori?
— Rolul celui care moare înainte de a intra în scenă, fireşte.
— Păi, în vremurile pe care le trăim, rolurile astea se găsesc
la tot pasul!

241
 — Atunci sunt liniştit.
Văzând că prietenul său e deprimat, Insúa a trecut la alt su-
biect:
— Ştii că primăria formează o comisie de cinci înţelepţi ca
să adune cărţile din mânăstirile în ruină şi să formeze cu ele o
singură bibliotecă? Brau se numără printre aceştia.
— O să iasă ditamai biblioteca.
— Bineînţeles, se vorbeşte de zeci de mii de volume. Deo-
camdată o să-i ducă la mânăstirea capucinilor. Brau zice că ăia
de la primărie nu ştiu ce vor şi n-au nici o para chioară.
— Mi se pare normal.
— Preşedintele comisiei e Pi Arimón, care e jumătate mili-
tar, jumătate popă şi jumătate om cu capul pe umeri.
— Asta face trei jumătăţi.
— Mă rog, mă rog. Uite, ţi-am adus tot ce-i mai bun, des-
făcu Insúa pachetul cu cărţi şi le scoase de parcă ar fi fost ade-
vărate trofee: Hernani de Victor Hugo, Corsarul de Byron şi
Anthony de Alexandre Dumas. A, uitam, uite şi ultimele numere
din El Vapor şi El Artista. Nu poţi fi romantic dacă nu citeşti
presă romantică.
— Crezi tu că mai sunt romantic?
— Sigur că da, romantic eşti din leagăn până-n mormânt,
asta dacă nu apare o femeie şi-n cinci minute face din tine un
raţionalist.
— Asta n-o să se întâmple, a surâs cu tristeţe Brancaleone.
— Bine zis! Nu există femeie care să merite un astfel de sa-
crificiu. Şi, apropo, trebuie să ştii că treaba cu femeile începe să
fie o problemă. Înţelepţii şi cu mine suntem cam îngrijoraţi că
s-au cam rărit curvele, l-a lămurit el văzând că Brancaleone
ridică din sprâncene.
„Înţelepţii“ era răsunătorul nume pe care şi-l dăduseră prie-
tenii. Deloc exagerat, căci fiecare dovedea câte un fel de înţelep-
ciune. Sau măcar aspira la ea.
— Ce s-a întâmplat?
— Foarte bine nu ştim nici noi, dar ceva se întâmplă în casa
din piaţa Verónica.

242
 — Lipsă de aprovizionare?
— Posibil. Anul trecut holera a secerat şase fete, apoi aface-
rea s-a închis pentru patruzeci de zile. Nu ne-a păsat, că majori-
tatea eram plecaţi din oraş. Dar, când ne-am întors la dragele
noastre obiceiuri, am dat de un puhoi de clienţi care aşteptau şi
ne-am cam alarmat. Pe urmă au mai venit două fete noi, dar n-a
fost suficient. Aşa că de-atunci nu mai ştim la ce ne putem aştepta.
Brancaleone îşi aminti de orele fericite petrecute împreună
cu prietenii săi la acel bordel. Era ţinut de o italiancă cam grasă,
căreia i se spunea La Ruga şi care la vremea ei fusese tare fru-
moasă, căci mai păstra şi acum urme ale trecutei splendori. O
vedeai rar la faţă, dar se ştia că avea grijă de toate amănuntele,
de la marea sală de aşteptare unde clienţii stăteau comod, până
la dormitoarele luminate din plin, în care nu te îneca mirosul,
căci se foloseau lămpi cu ulei aduse de la Paris. Clienţii mai pri-
meau şi un fel de acoperământ din pânză pentru mădular, cică
asta prevenea sifilisul, iar toate fetele aveau un aspect sănătos,
chiar şi în părţile cele ascunse, pe care le arătau de bunăvoie
când li se cerea. Fireşte, atâta rafinament îşi avea preţul, care era
dublu sau triplu faţă de costul plăcerii în alte colţuri ale Barce-
lonei, însă Brancaleone şi amicii săi scoteau banul cu drag, căci
după ce încercai stabilimentul din strada Verónica nici că-ţi mai
doreai altceva.
— De asta mie cel mai dor, a spus Brancaleone.
Amândoi ştiau bine la ce se referă şi i-a cuprins o jale adân-
că. Dar timpul trecea, aşa că musafirul a căutat un subiect mai
vesel pentru încheiere, coborând vocea:
— Plănuim şi noi un asalt asupra mânăstirilor, dar nu ca să
căutăm cărţi. Avem de gând să ţinem un cenaclu într-un cimitir
în ruină. Încă nu ne-am hotărât în care. (După cum se aşteptase,
deţinutul zâmbea.) O să sărim gardul, dacă altfel nu putem in-
tra, o să dăm un recital de poezie printre morminte şi-o să bem
mult rachiu, la care o să invităm şi morţii.
— N-o să aveţi curaj!
— Ba da, căci Robles are nevoie de oase.
— Pentru ce?

243
 — Ca să le studieze, doar e aproape doctor. În plus, sfinţii
călugări o s-o ducă mai bine cu el decât cu primarul, care acuş-
acuş îi lasă fără loc de veci.
— Vai, dac-aş putea să merg şi eu cu voi, a suspinat Bran-
caleone.
Insúa s-a ridicat în picioare, vizita se terminase.
— Las’ că venim să-ţi povestim, prietene. Şi-o să-ţi aducem
şi un călugăraş sfarogit, ca să-ţi ţină companie.
 Am sunat la librărie, dar Virginia n-a răspuns, aşa că am în-
cercat pe mobil.
— Poţi vorbi?
— Mai mult sau mai puţin.
— Eşti cu Braulio?
— Îhm.
— În pat?
— Într-o pizzerie.
Logic. Era sâmbătă şi de-abia ora nouă seara. Uneori, când
mă obsedează ceva, pierd noţiunea timpului.
— Îi ştii pe prietenii tatălui tău?
— Pe unii dintre ei, da’ de ce?
— Ştiai că printre ei era şi Gusi?
— Gusi? Ăla cu hârtiile?
— Încearcă să fii mai discretă. Da, ăla. Îl cunoşti?
— Nu cred.
— Am nevoie de adresa lui. O ai?
— Încă nu. Nu găsesc nicăieri agenda lui tata.
— Păi caut-o, e urgent. Încă ceva: ştii cine e Horace Perry?
— Habar n-am, alt amic de-al lui tata?
— A fost secretarul ambasadei Statelor Unite la Madrid la
jumătatea secolului al XIX-lea. Când şi-a încetat activitatea, în
1854, a plecat la Lisabona împreună cu nevastă-sa, scriitoarea
Carolina Coronado. Îţi spune ceva numele ăsta?
— De ce mă mai întrebi dacă tot ştii răspunsul?

245
 — Carolina Coronado a fost poetă şi romancieră, deşi cred
că partea cea mai interesantă a operei sale sunt articolele. A fost
un soi de pionieră a feminismului şi un personaj cât se poate de
ciudat. De exemplu, era convinsă că murise şi renăscuse de mai
multe ori. Ce zici?
— Catalepsie?
— Bravo! Dar un romantic ar vedea altfel lucrurile. Ea, cel
puţin, avea alt punct de vedere. Şi o încântau cimitirele, despre
care vorbeşte mult în articolele ei. Îţi spun toate astea pentru că
am găsit o conexiune între cuplul Perry şi amicul nostru Branca-
leone. Carolina Coronado vorbeşte de el şi de amicii lui, un grup
de poetaştri autointitulaţi „Înţelepţii“, într-unul dintre articole;
pare-se că le plăcea să dea recitaluri prin cimitire. Vezi câte des-
coperi dacă te documentezi un pic, nu-i aşa că-i minunat?
— Auzi, ni se răceşte mâncarea, nu vrei să vorbim altă dată?
— Sigur, dar promite-mi c-ai să cauţi agenda aia, am nevoie
de adresă. Şi, te rog, dacă Braulio trage cu urechea, nu pronunţa
nume.
A râs.
— Ce prostii poţi să spui, eşti mai rău ca James Bond. Am
să caut agenda şi-am să-ţi dau adresa lui Gusi.
— Promiţi?
— Promit, a răspuns pe un ton de adâncă plictiseală.
— Auzi, nu vrei să ne vedem mai târziu la librărie şi să te
ajut?
— Scumpo, am alte planuri pentru seara asta.
Mi-am imaginat-o surâzând şi uitându-se la Braulio, care su-
râdea şi el şi o privea şi mi s-a făcut silă.
— E important, am insistat.
— Ce am eu de făcut e şi mai important.
— Virginia, nu uita, tu m-ai băgat în povestea asta. Acum aş
putea fi la film cu copiii mei, dar uite că stau aici vorbind cu tine
despre oameni care au trăit în secolul al XIX-lea, aşa că să nu-mi
spui că n-ai timp.
— Dacă aş fi ştiut c-ai s-o iei atât de în serios, nici nu te-aş
fi rugat. Eşti obsedată.
Avea dreptate, eram obsedată, ca de fiecare dată când scriu.
M-am despărţit cu un laconic „bine, mai vorbim“ şi am închis.

246
 Nu mă aşteptam să mă sune atât de curând, dar a făcut-o.
— Notează, a spus cu un glas neprietenos, am adresa dom-
nului Gusi: Plaza Real numărul 1, ultimul etaj.
— Ce-i cu tine?
— Păi aseară m-ai molipsit cu paranoia ta.
— Nu ţi-a fost bine aseară?
— Dacă te gândeşti la aspectul sexual, dimpotrivă, sunt zdro-
bită. Dar după aia m-am tot gândit la acest domn Gusi şi n-am
putut să dorm. (Iată un lucru care nu se potrivea defel nici cu
ea, nici cu începutul poveştii de amor de care avea parte, mi-am
zis.) Mi-am adus aminte de carnetul de adrese al lui tata, unul
în care nota totul, până la cel mai mic detaliu, ştii şi tu cum
era… Şi mi-am amintit că văzusem carnetul ăla cu câteva zile
înainte, m-am enervat şi m-au năpădit tot felul de gânduri rele,
din alea care-ţi vin în zori şi te trezesc şi mai abitir. Şi m-am
sculat şi-am început să caut carnetul.
— În librărie?
— Nu. La Braulio acasă.
Am tăcut. Acum pricepeam tonul ei acru. Şi m-am bucurat
să constat că amorul nu-i năclăise total inteligenţa.
— Şi…?
— Şi nimic. Nu l-am găsit. Dar l-am găsit pe el, care apăruse
brusc lângă fereastră şi se uita la mine cum îi scotoceam prin ser-
tarele biroului.
— Mamă! Şi ce-a făcut?
— Mi-a tras-o ca o best… (s-a corectat după o fracţiune de
secundă): nimic, am făcut amor cam violent.
— Pe birou?
— Pe duşumea.
Al naibii Braulio. Breasla librarilor e mai energică decât cre-
deam.
— Şi asta-i tot?
— Da.
— Şi adresa lui Gusi…?
— Azi-dimineaţă la şase era la librărie. Să nu-ţi vină să crezi.
Carnetul de adrese al lui tata era pe masa lui, sub nişte cărţi.

247
Nu-mi amintesc să-l fi pus acolo… Deşi, ştii ce zăpăcită sunt…
poate că a fost acolo tot timpul.
Am lăsat să treacă o pauză, apoi am spus:
— N-am înţeles dacă eşti supărată pe tine sau pe Braulio.
— Pe amândoi. Pe mine, că sunt o idioată. Pe el, încă nu
ştiu bine de ce.
 Unor anumite femei diavolul le face favoarea de a le lăsa să
îmbătrânească fără să se dărâme cu totul. La Ruga este una din-
tre ele. La vârsta ei – pe care n-o mai declară de mai bine de
două decenii – încă mai sunt bărbaţi care o privesc doritori.
Sigur că aceştia se mulţumesc cu puţin, îşi spune ea privindu-se
în oglindă, deşi le răspunde cu indiferenţă, aşa cum a făcut o
viaţă întreagă. Şi nimeni nu bănuieşte că acum, pentru prima
dată, e sinceră. Pentru italianca noastră elementul carnal a do-
bândit o dimensiune nouă, pe care nu o potoleşte nimeni, căci
pentru asta ar avea nevoie de un partener care să perceapă, ca şi
ea, trecerea timpului şi nevoia urgentă de a fi iubită firesc, fără
tam-tam, fără bravada unui conchistador, aşa cum n-a mai fă-
cut-o nimeni niciodată. Cel care s-ar apropia cel mai mult de aşa
ceva e Néstor Pérez de León, asociatul ei, dar ştim cu toţii de ce
nu se poate. Când, după atâţia ani, La Ruga priveşte înapoi, îi
vine s-o ia la sănătoasa.
Bate la uşă şi-şi aranjează rochia. Formele ei sunt acum mai
rotunde, mai pline. S-a şi fardat.
— Intră, se aude glasul şefului poliţiei.
Ca de fiecare dată în ultimii douăzeci şi cinci de ani, vă-
zând-o, Pérez lasă totul şi ia un aer mândru, teatral, de bărbat
care vrea să pară mai înalt decât este.
— Ai un moment?
— Pentru domnia ta întotdeauna, madame, zâmbeşte el şi îi
arată fotoliul din faţa biroului.
Ea se aşază. Silueta i se desenează pe fundalul bibliotecii tic-
site de volume care văd totul.

249
 — Am venit să-mi iau rămas-bun.
— Pleci într-o călătorie?
— Nu. Mă întorc în Italia.
Stă cu spatele drept, cu bustul ferm, decolteul e la fel de ex-
cesiv ca oricând, dar glasul e sigur, aluniţa falsă e la locul ei, e
coafată atent şi şi-a pus rochia cea mai scumpă pe care i-a cu-
sut-o modista ei de la Paris. De inspiraţie renascentistă, ca s-o
deosebească de toate modele astea care o plictisesc.
— Pot să întreb unde anume?
— Sigur, la Brescia.
— Brescia, repetă Pérez de León, ciudată alegere.
La Ruga scoate din mânecă o foaie de hârtie şi i-o întinde,
deschisă. Sunt doar câteva rânduri:

Doamnã dragã, nu ne cunoaºtem. Soþul meu e în agonie ºi vã rosteºte nu-

mele zi ºi noapte. Dacã puteþi, vã rog sã veniþi la noi pentru ca el sã poatã
muri împãcat. Mã simt obligatã sã vã mai spun cã din gura lui nu iese un
cuvânt care sã nu fie obscen sau murdar, aiureli care vin neîndoielnic din alt
timp ºi care n-au nici o legãturã cu mine. Dacã acceptaþi invitaþia mea, vã pro-
pun sã nu vorbim despre trecut.
A dumneavoastrã,
Eleonora Simon de Lechi

Gânditor, Pérez împătureşte foaia şi i-o dă înapoi femeii.

— Şi te duci.
— Mă duc.
— Şi ai de gând să asculţi de femeia asta pe care nici n-o cu-
noşti?
— Ba nu. O să vorbesc tot timpul despre trecut.
— Şi crezi că şobolanul ăla de Lechi merită osteneala?
— Amintirile mele o merită.
— Şi nu-ţi pasă ce-o să zică numita Eleonora?
— Toată viaţa am avut ca regulă să nu-mi pese deloc de
femeile bărbaţilor mei.
— Şi hotărârea dumitale e irevocabilă?
— Asta dacă există ceva irevocabil.
— Şi cu afacerile noastre ce-o să se întâmple?

250
 — M-am gândit şi la asta, Néstor. Vreau să termin cu totul,
vreau să-ţi vând partea mea. Şi te las să stabileşti dumneata preţul,
cu condiţia să nu abuzezi.
— Să stabilesc eu preţul… calculează Pérez. Dar cine-o să
conducă afacerea aşa bine cum o făceai domnia ta?
Madame La Ruga face o strâmbătură cochetă:
— Ei, candidate se găsesc. Uite, sunt două fete care merită
să iasă la pensie. Le poţi avansa pe ele în grad. Două directoare,
nu e simpatic? Una să se ocupe de casa din Mataró, alta de casa
de pe strada Verónica. O să fie chiar mai bune decât mine.
— Răspunzi pentru ele?
— Ca de propriile mele fiice. Eu le-am educat. Sunt cunos-
cute sub numele de Venus şi Afrodita.
Ideea nu era rea. Pérez de León clatină din cap. Ceea ce-l
îngrijorează cu adevărat nu e succesiunea conducerii celui mai
faimos bordel din oraş, pe care el nici nu l-a frecventat, şi nici
reînnoirea „lucrătoarelor“, asigurată graţie comerţului de fete de
toate rasele şi originile, tot o idee a asociatei sale, care îi îmbogă-
ţise pe amândoi. Îl îngrijorează că se va plictisi.
— Presupun că-ţi doreşti bani peşin pentru călătoria asta.
— Aş prefera să-mi doresc, dar chiar am nevoie.
— Draga mea, nu e recomandabil să doreşti decât dacă do-
rinţa poate fi satisfăcută.
— Depinde, domnule Pérez. Insatisfacţia e vântul care îm-
pinge corabia.
— Şi dacă vântul se opreşte?
— Atunci pluteşti.
— În derivă?
— Niciodată. Spre aventură.
— Văd că nu-i chip să te conving.
— Nici n-a fost vreodată, zic eu.
— Pot măcar să încerc? Dacă te-aş ruga, ai rămâne?
— Nu, domnule Pérez. Mai repede m-aş lăsa convinsă de ştii
dumneata ce.
Pérez deschide gura, gata să insiste pentru ceva ce încearcă de
mai bine de douăzeci şi cinci de ani, parcă nici nu-i vine să crea-
dă ce a auzit şi simte în vintre o agitaţie.

251
 — Însă te rog să nu încerci, i-o ia ea înainte. După atâta
amar de vreme, nu mi-aş permite să nu fiu la înălţime.
— Nu-ţi face griji, madame, greşeala asta n-ai făcut-o nicicând.
— A, uitam. Ţi-am pregătit un cadou de despărţire… O
fată africană. Vine diseară, dacă n-ai alte planuri.
— Neagră?
— Exact. Ai încercat vreodată aşa ceva?
— Niciodată.
— Ei, atunci o să-ţi placă. Experţii spun că sunt mai bune
decât albele.
— Îmi miroase a premiu de consolare…
— Dragul meu, uneori consolarea poate fi un premiu.
Pérez de León se ridică, dă ocol mesei, vine în faţa ei, se în-
clină, îi sărută mâna înmănuşată cu multă afectare, lungind
momentul, simţind atingerea mătăsii pe buze ca pe pielea însăşi
a femeii. Reuşeşte totuşi să-şi revină.
— Presupun că n-o să te mai văd, madame.
— Sincer, sper să fie aşa.
 Două zile după vizita părintelui Irazogui, Ángel Vizitatul a
avut parte de o surpriză neplăcută. A auzit nişte paşi care se apro-
piau, glasul temnicerului, zăngănitul cheilor şi scârţâitul uşii. Era
întins pe pat, cufundat în gânduri, nici nu s-a ridicat. Dar o voce
neplăcută şi bine cunoscută l-a făcut să sară în picioare:
— Sus, Francaleone!
Nu-l mai văzuse pe Néstor Pérez de León din ziua în care
fusese chemat de judecător să facă declaraţii. Atunci crezuse că
motivul era descoperirea falsificării exemplarului din Tirant lo
Blanc. Dar constatase repede că Pérez era imprevizibil şi încre-
menise aflând de ce era acuzat, mai cu seamă auzind că însăşi
Carlota îşi recunoscuse vina şi de câteva ore îşi ispăşea pedeapsa.
Atunci a fost închis aici, în piaţa Del Ángel, închisoarea cea mai
infectă din oraş, pentru că era şi cea mai veche.
Iar acum omul se uita la el, transpirând ca un porc, iar el se
întreba ce-o mai fi vrând oare, căci nu se aştepta la nimic bun.
— Azi a venit maică-ta să mă vadă, tu ai trimis-o?
— Nu, domnule.
— M-a implorat să mă milostivesc de tine. A căzut în ge-
nunchi. A fost foarte neplăcut.
Scrâşnind din dinţi, Brancaleone avea chef să-l pocnească pe
piticul ăsta înfumurat.
— Biata femeie, n-ar trebui s-o faci să sufere.
— Nu stă în puterile mele, domnule.
— Înţeleg, înţeleg. (Pérez s-a aşezat pe pat, bătăile inimii lui
Brancaleone s-au accelerat: omul se aşezase exact pe paginile Car-
lotei, doar pătura aspră se interpunea între caligrafia ei şi fundul

253
lui Pérez de León. Omul a scos batista, şi-a şters transpiraţia de
pe obraz şi de pe guşă.) Cât de mult îţi doreşti să ieşi din închi-
soare, băiete?
— O doresc din tot sufletul!
— Numai că eşti prea mândru ca să-mi ceri îndurare, nu-i
aşa?
— Recunosc, domnule.
— Te înţeleg, băiete, şi eu mai curând aş muri decât să mă
umilesc înaintea cuiva. Chiar dac-ar fi să mucezesc într-un loc
ca ăsta. (Şeful poliţiei s-a uitat în jur, a strâmbat din nas.) Dar
am eu bănuiala că nu vrei să putrezeşti încă, nici aici, nici altun-
deva, şi că ai fi dispus să accepţi anumite condiţii în schimbul
libertăţii. Zic bine?
— Depinde, domnule.
— Bun! Ei, află atunci că azi e ziua ta norocoasă, a rânjit
grotesc, aşteptând poate ca el să mai spună ceva, apoi a conti-
nuat: Cred că eşti la curent cu ce-au păţit călugării şi măicuţele
în toată ţara. Eu speram ca Barcelona să se arate mai cumpătată
în ură, să dea dovadă de iluminismul ăla cu care se mândreşte,
dar fapt este că au dat drumul taurilor, au ieşit în stradă toţi ne-
bunii, doar cei cuminţi au rămas acasă. Totul a început la tur-
nul Barcelonetei, publicul s-a enervat pentru că taurii erau prea
blânzi, ca să vezi ce prostie, ce fleac…
— Omnia rerum principia parva sunt… a murmurat Branca-
leone.
— Cum, cum?
— Toate lucrurile încep cu un lucru mărunt. Cicero.
— Da, da, bine, cum zici tu – doar de Cicero nu-i ardea lui
Pérez –, ziceam deci că totul a început cu fleacul ăsta şi două ore
mai târziu mulţimea înfierbântată târa ultimul taur pe Muralla
del Mar până la Rambla. Taurul a ajuns mort, fireşte. Pe urmă
furia s-a mutat, nu ştiu cum, asupra mânăstirilor, mai întâi la San
José, care a ars prima, apoi la celelalte: ale franciscanilor, augus-
tinilor, trinitarienilor, dominicanilor. Rambla toată semăna cu
un câmp de luptă. La Seminar, câţiva călugări s-au apărat cu puş-
tile, omorând câţiva atacatori; alţii au pierit în foc; cei mai mulţi
au fost duşi în forturi de militarii care-i protejau. Oamenii de

254
ordine erau îngroziţi, mulţimile erau furioase, liberalii – a făcut
o pauză – dar pesemne că amicii tăi văd altfel lucrurile.
— Ce să spun, domnule… a minţit Brancaleone.
A doua zi după nebunia din noaptea de San Jaime, Insúa îi
prezentase versiunea sa: că oamenii, sătui de abuzurile clerului,
plătiseră astfel o ranchiună care dura de prea mult timp. Pică-
tura care umpluse paharul fusese sprijinul multor oameni ai Bi-
sericii faţă de cauza carlistă, care-i apăra pe ei şi pe averile lor,
sau poate epidemia de holeră din urmă cu un an, care decimase
populaţia. Dărâmarea porţilor bisericilor şi incendierea fuseseră
semnul prin care le spuneau călugărilor şi măicuţelor că nimeni
nu mai trăia ca ei în oraşul sufocat de ziduri, în care populaţia
se înghesuia în locuinţe minuscule şi bolile făceau ravagii. Iar
acum legea trebuia să termine treaba, suprimând toate ordinele
religioase şi confiscându-le bunurile, ce aveau să treacă în mâini-
le poporului, care avea atâta nevoie de ele. Era, desigur, un alt
mod de a vedea lucrurile. În viaţă, totul se reduce la o chestiune
de puncte de vedere.
— Zău? (Pérez a ridicat din sprâncene neîncrezător, apoi s-a
întors la ceea ce îl interesa.) Mă rog, n-are importanţă. În urma
acestor evenimente neplăcute de luna trecută, primăria a insti-
tuit o comisie formată din cinci academicieni care trebuie să adu-
ne repede cărţile mânăstirilor care au ars. E urgent, multe cărţi
au rămas sub cerul liber şi se pot degrada. Un om de-al meu de
încredere va însoţi comisia pentru a evita orice pericole neprevă-
zute şi a colabora pe cât posibil cu aceasta. La început au fost
reticenţi, argumentând că bibliotecile mânăstireşti nu sunt toc-
mai locul potrivit pentru un agent al legii, nouă ne-ar conveni
mai curând spaţiile deschise. (A rânjit răutăcios.) Dar până la
urmă însuşi primarul s-a lăsat convins şi mi-a dat mână liberă.
Omul ăla vei fi tu, băiete.
Situaţia avea haz, şi-a zis Brancaleone. Numai că va ajunge
colaborator al poliţiei şi om de încredere al şefului ei nu-i trecuse
lui prin cap în dimineaţa aceea. Exact atunci, Pérez de León a
simţit o pişcătură pe fesa stângă şi s-a scărpinat, făcând să foş-
nească hârtiile Carlotei. Dar era atât de bucuros de cum se aran-
jau lucrurile, că n-a dat importanţă.

255
 — Adică vreţi ca eu să-i apăr de pericole pe cei din comisie şi
să-i ajut, a repetat Brancaleone ca să fie sigur că înţelesese corect.
— Sigur că nu, imbecilule! Acesta e doar pretextul. Ce vreau
eu este să caşti bine ochii. Şi să-mi aduci mie ce găseşti mai va-
loros în bibliotecile alea.
— Ce e mai valoros, domnule…?
— Tu-mi cunoşti gusturile. Şi ştii să recunoşti cărţile bune.
Ne aflăm înaintea unei şanse extraordinare.
— Aşa e, domnule, alta ca asta n-o să mai fie.
— Tocmai! N-o pot lăsa să-mi scape. Aşa că ăsta e târgul:
cărţi în schimbul libertăţii tale.
— Şi după ce-o să se termine treaba comisiei…?
— Rămânem la fel de prieteni ca înainte, a zâmbit sinistru
Pérez.
— N-o să mă întorc la închisoare?
— Nu, dacă te porţi cum trebuie.
— Şi exilul…?
— Aş, prostii. Se pleci în exil nu-mi foloseşte la nimic.
— Cu respect vă spun, dar toate astea le vreau puse pe hârtie.
Acum cel mirat era Néstor Pérez de León. A stat pe gânduri.
— Nu, Francaleone, asta e imposibil.
— Atunci rămân în închisoare.
Prins la înghesuială, Pérez a fornăit ca un bivol şi a clătinat
din cap.
— Şi de unde hârtie şi condei?
— Staţi liniştit, am eu.
Brancaleone a tras micul sertar al mesei de brad şi a scos o
călimară rotundă din plumb, fără capac, şi o pană cam răşchi-
rată. Apoi şi-a amintit că exact cu o seară înainte îşi terminase
raţia săptămânală de coli şi s-a panicat, dar a optat repede pen-
tru o soluţie de urgenţă. S-a apropiat de pat, a scotocit delicat
pe sub fundul vizitatorului, a extras teancul de hârtii şi l-a disi-
mulat iute sub cărţi, păstrând doar ultima coală, care era scrisă
doar pe o parte. Cu un pic de noroc, dacă n-o răsucea, şi la lu-
mina aceea slabă, Pérez n-ar fi observat caligrafia tremurătoare
de pe verso. I-a oferit deci instrumentele de scris.
— N-am nici o idee, scrie tu, a spus Pérez.

256
 Aşa că Brancaleone a înmuiat pana în cerneală şi, fără să stea
pe gânduri, fără să-şi facă probleme de vocabular sau ortografie,
de parcă scrisul i-ar fi fost o a doua natură, a aşternut următorul
text:

Prin prezenta, eu, Néstor Pérez de León, inspector general de poliþie al

acestui oraº, îl desemnez pe librarul Ángel Brancaleone Neu pentru a-i
proteja ºi a-i ajuta pe domnii din comisia primãriei, scopul fiind sã-i însoþeascã
la toate mânãstirile la care aceºtia vor cãuta cãrþile vechilor biblioteci ºi sã-i
apere de conflictele sau pericolele care-ar putea apãrea.
În schimbul acestor servicii, Ángel Brancaleone primeºte anularea totalã
a pedepsei cu închisoarea ºi cu exilul la care a fost condamnat în calitate de
complice la adulter ºi nu va trebui sã revinã în detenþie (decât dacã nu-ºi înde-
plineºte misiunea). Iar pentru ca acest document sã dobândeascã validitate
completã, îl semnez la Barcelona, azi, 28 august 1835.
Semnat: Néstor Pérez de León, directorul poliþiei.

Minunându-se de iuţeala cu care se mişca pana în mâinile

junelui, Pérez a citit şi a semnat, venind pentru aceasta la masa
de brad. După care a plecat fără să mai spună nimic, mândru ca
un as din pachetul de cărţi de joc.
După două ore, temnicerul deschidea uşa celulei:
— Brancaleone, strânge-ţi lucrurile. Eşti liber.
 Grupul „Înţelepţilor“ era format din şase zăpăciţi cu vârste cu-
prinse între şaptesprezece şi douăzeci şi opt de ani. Mai exact: Ro-
bles, pictor pasionat de anatomie; Insúa, tipograf-şef şi falsificator
de incunabule; Rojo, editor de romane şi aproape spiritist; Piferrer,
actoraş, dramaturg şi, fără să ştie încă, medium; Brau, înfumurat,
mare admirator al lui Larra şi profesor de mecanică teoretică;
Brancaleone, librar, poet, adulter fără vină şi căutător de cărţi.
Pe 7 septembrie era lună plină, era luni şi era o zăpuşală de
groază. Şi-au dat întâlnire la ora opt la Taverna Norocului; cei
mai punctuali au fost, ca de obicei, Insúa şi Brancaleone. Primul
exulta de bucurie şi era mândru de bafta sa, pe care o credea ne-
sfârşită, căci tocmai fusese angajat de unul dintre întreprinzătorii
la care visează orice ucenic tipograf: peste mai puţin de o săptă-
mână avea să lucreze cu Tomás Gorch. Au cerut rachiu şi au în-
chinat pentru libertate, un toast obişnuit pentru ei, dar care acum
avea o semnificaţie specială, mult mai veselă. Era prima dată când
se întâlneau cu toţii după detenţia lui Brancaleone.
Următorul venit a fost Robles, instigatorul acestei aventuri.
Era înveşmântat într-un pardesiu lung, care te făcea să transpiri
doar privindu-l, dar care stârnea admiraţie pentru croiala sa neo-
bişnuită şi nouă. Îi fusese adus de nişte prieteni din Prusia, unde
nici un bărbat care se respecta nu ieşea pe stradă altfel îmbrăcat.
— Pare să ţină mai cald decât capa noastră, măcar nu simţi
vântul pe la picioare, şi-a dat cu părerea cârciumarul, care trăsese
cu urechea.
Rojo şi Piferrer au venit împreună. Primul, vorbind tare şi pe
un ton peremptoriu, ca din amvon. Celălalt, dându-i dreptate,

258
convins de adevărul cuvintelor sale. De data asta nu mai vor-
beau de politică, ci de teatru. Rojo îl cita pe Victor Hugo, susţi-
nând că autorul era precum un demiurg care trebuie să fie atent
la toate detaliile, chiar şi la cele nesemnificative, drept care e
musai să nu le neglijezi niciodată.
— Niciodată! a repetat, ridicând un deget în sus.
Rojo şi Piferrer erau un cuplu de maestru şi învăţăcel şi, în
plus, extremele de vârstă ale grupului. Rojo devenise o autoritate
în materie de scriitori la modă şi Piferrer visa să ajungă şi el la
fel înainte de a împlini douăzeci de ani. Şi pentru că Piferrer pro-
venea dintr-o familie umilă care o ducea tare rău, Rojo îl anga-
jase corector la editura sa, lucru care le consolidase şi mai mult
relaţia şi rolurile. Ajunşi la cârciumă, s-au relaxat şi au lăsat ches-
tiunile demiurgice pentru altă ocazie. Au închinat pentru cama-
radul recuperat, apoi pentru aventura care-i aştepta.
Ultimul venit, ca de obicei, a fost foarte ocupatul Brau, care
s-a înfăţişat gătit ca pentru o premieră la operă, cam nelalocul
său şi afişând privirea dispreţuitoare pe care o dobândise după
ce fusese primit în Academia de Bones Lletres, dar care i se ierta
lesne, căci trecea după al doilea pahar. Aşa că i-au dat iute o por-
ţie dublă de rachiu, au plătit şi au plecat la morţii care-i aşteptau
la cimitir.
— Vă duceţi să vedeţi morţi? Păi ce, n-aveţi oglindă acasă?
i-a ironizat Brau.
Aleseseră cimitirul mânăstirii San José din raţiuni estetice. În
noaptea de San Jaime arsese prima şi fusese apărată de călugări
până-n ultima clipă, unul dintre ei pierind în flăcări. Atitudinea
sa eroică, potrivită parcă unei drame din Secolul de Aur, le sluji-
se ca motiv de inspiraţie pentru nişte poeme pe care voiau să şi
le citească unii altora sub clar de lună, printre lespezile cimiti-
rului mânăstiresc. Asta era ideea acelor juni despre o întâlnire
între prieteni.
Mânăstirea San José se afla puţin mai sus de jumătatea Ram-
blei, pe partea stângă cum urci, şi chiar vizavi de Llano de la Bo-
quería. Brau şi Brancaleone fuseseră acolo cu două zile în urmă.
Primul, ca membru al comisiei de salvare a cărţilor; cel de-al doi-
lea, ca spion al nefastului Pérez de León. Cunoşteau locurile şi

259
ştiau că nu era cazul să sară gardul: biserica era deschisă, de acolo
ieşeai în claustru, apoi în grădină, nici măcar nu îţi murdăreai
încălţările.
Grădina fusese a carmeliţilor şi era foarte mare. Cuprindea,
în afară de pământul pentru ogoare, o moară pentru scos apa
din puţ, o esplanadă pe care călugării jucau petancă în timpul
liber, iar la margine, chiar lângă zidul lipit de strada Petxina, o
capelă mică, înconjurată de morminte: cimitirul mânăstiresc. În
timp ce se apropiau de acesta, îşi povesteau ce auziseră despre
călugării carmeliţi, întâmplări destul de lugubre, deloc potrivite
pentru ocazie, precum cea a călugărului lapidat de viu pentru
că-i apărase pe vânzătorii ambulanţi şi fusese descoperit de un
general francez într-o razie.
Acolo, la zid, printre lespezi, fiecare şi-a găsit locul, iar după
ce-au scos rachiul, a început şi recitalul poetic.
Primul a citit Rojas. Scrisese, le-a spus el, două mii cinci sute
de versuri hexasilabice pentru care încă nu găsise titlul potrivit.
S-au temut o clipă că le va citi pe toate, exagerat cum îl ştiau, şi
că vor muri pe loc de exces de lirică. Dar s-au liniştit, căci făcuse
un rezumat de trei pagini, pe care le-a declamat mişcat până la
lacrimi şi care se terminau astfel:

Ţărâna se întoarce în ţărână?

Sufletul se întoarce în cer?
Totul e doar materie pieritoare,
Putreziciune şi noroi?
Nu ştiu; dar e ceva
Ce nu pot explica,
Ceva ce ne provoacă silă şi teamă
Şi îi face atât de trişti
Şi atât de singuri… pe cei morţi.

A fost foarte aplaudat. S-a auzit un glas: „Să ştiţi că nu-mi

mai văd nici mâinile“. Aşa că au aprins o lumânare, iar cei şase
au devenit şase prezenţe spectrale.
A urmat Brancaleone. Cum fusese foarte ocupat să-şi reia noua
sa viaţă, n-avusese timp decât pentru o satiră:

260
 Aici zac doi soţi,
Două cumnate, soacra şi ginerele.
Doar dracul mai lipseşte
Ca să avem de-a face cu Iadul.

Când i-a venit rândul, Brau, care rămăsese în picioare lângă

zid ca să nu se murdărească, a refuzat: „Avem tot timpul să vă plic-
tisesc altă dată“. Au insistat degeaba. Erau convinşi că adusese
ceva, dar că marele său orgoliu îl împiedica să împărtăşească ceea
ce scrisese cu prietenii săi. Sau nu era orgoliu, ci teroarea poetu-
lui mascată în vanitate, cine ştie. Cert e că nu le-a citit nimic,
dar a decretat pe un ton misterios:
— Biata omenire, sortită ori să rămână pe loc, ori să meargă
în altă parte.
— Mare adevăr ai spus, a sărit Piferrer, cu gura căscată de
admiraţie, şi ce frumos!
— Frumuseţea nu constă în a spune lucruri noi şi nemaiauzite,
ci în a formula adevărurile cele mai ştiute, a mai adăugat Brau.
Cineva l-a întrebat de ce mai venise dacă n-avea de gând să
citească nimic, la care răspunsul lui a sunat astfel:
— Viaţa mea se rezumă la a voi să spun ceea ce alţii nu vor
să audă.
— Şi asta nu te îngrijorează? a vrut să ştie Piferrer, adânc
impresionat de retorica idolului său.
— Lipsa de îngrijorare e prima îngrijorare a secolului nostru,
a spus imediat Brau, de parcă-şi pregătise toate răspunsurile.
A urmat Insúa. A scos nişte hârtii, s-a ridicat, s-a aşezat cu
faţa spre lună şi s-a văzut limpede că-i tremurau atât mâinile, cât
şi foile.
— N-aş vrea să vă plictisesc, prieteni, nu sunt decât un scrib,
s-a scuzat el.
— În ţara asta nu există scribi care să ştie să scrie! a strigat
Brau, dar a fost ţistuit să lase obrăzniciile.
Insúa ezita şi mai mult. Poemul său se intitula Visare şi înce-
pea astfel:
Am avut un vis, un vis ciudat
Şi înfricoşător, dar şi plăcut,

261
 Fioros şi dulce în acelaşi timp,
Mă tot chinui să-l dau uitării,
Dar încă mă face să tremur.

Visul lui era aşa: se plimba printr-o grădină idilică, numai

verdeaţă, flori şi izvoare cristaline. Deodată, în paradisul ăsta, se
întâlnea cu o frumuseţe de fată blondă cu ochi albaştri care spăla
un cearşaf la râu. O întreba ce spală acolo, iar angelica făptură îi
spunea:

Pânza asta pe care o spăl

E giulgiul morţii tale.

Mergea mai departe şi iar se întâlnea cu fata, care de data asta

tăia scânduri dintr-un stejar. O întreba ce face cu scândurile alea,
iar ea îi spunea cu un glas înfricoşător:

Se apropie ceasul,
Ce vezi aici e chiar coşciugul tău.

Cea de a treia întâlnire, pe care Insúa a citit-o într-o tăcere

înfiorată, era cea mai sinistră dintre toate: frumoasa săpa pă-
mântul cu o cazma. Poetul o întreba pentru cine e groapa aceea,
iar poemul se sfârşea lăsându-i pe toţi cu respiraţia tăiată:

„Acum totul e pregătit:

Groapa asta e pentru tine.“
Şi spunând ea asta,
Mi-am văzut mormântul la picioare.

Înţelepţii au aplaudat mai abitir ca niciodată. L-au asigurat

pe Insúa că era cel mai bun lucru pe care-l scrisese, i-au lăudat
progresele şi maturitatea literară. Obişnuit mai curând cu îndo-
ielile proprii decât cu entuziasmul celorlalţi, omul nu mai ştia ce
să zică.
— Te public! a sărit Rojo din colţul lui.
— Nu e corectat, nu merită, s-a apărat Insúa.

262
 — Îndoiala ucide mai mulţi scriitori decât foamea, a decretat
cu înţelepciune Rojo. Scapă de versurile astea dându-le la tipar
şi scrie altele!
— Ştiu eu ce să zic… ezita autorul.
— N-am dreptate, Brau?
— Cuvântul scris trebuie să se audă, prietene, l-a susţinut
acesta pe Rojo.
Lectura odată terminată, trebuia isprăvit rachiul ca să nu-l mai
care înapoi. Cum din acesta aveau din belşug, au tot închinat
din ce în ce mai cu foc: pentru călugărul carmelit, pentru luna
cea impasibilă, pentru prietenia poeţilor, pentru reînvierea mor-
ţilor, pentru inspiraţia arhitectului municipal, pentru sufletul lui
Garibay şi pentru cele o sută de tunuri. Erau tare veseli când
Robles a dat ordinul:
— Şi acum, la treabă!
Au rămas mai tăcuţi decât mormintele din jur constatând că
sub pardesiul la modă studentul la anatomie avea doi saci de
pânză. Cu ei în mână, s-a apropiat de mormântul cel mai prăpă-
dit, şi-a scos cu gesturi de dandy pardesiul, l-a agăţat grijuliu de
altă piatră de mormânt ca de un cuier şi, în haine de lucru, s-a
apucat să dea la o parte pământul.
— Ajută-mă, Piferrer! i-a ordonat celui mai tânăr, care a dat
fuga, mai doritor ca niciodată să ajungă poet.
Au săpat de zor şi au dat de nişte zdrenţe putrede.
— N-a avut sicriu, a informat Robles asistenţa.
— Doar un giulgiu, a completat Piferrer.
Cei patru care nu-şi murdăriseră mâinile observau scena fie-
care în felul lui. Brancaleone îşi zicea că amicii săi rămăseseră la
fel de nesăbuiţi, dar n-avea de gând să-i imite aşa cum ar fi
făcut-o negreşit înainte vreme; parcă nu mai era ca în urmă cu
şase ani. Rojo, aşezat cu spatele sprijinit de zid, simţea cum i se
învârte capul, dar nu scăpa nici un amănunt. Căuta ceva indicii
de spectral, era convins că ocupantul mormântului profanat
avea ceva de spus în privinţa asta. Poate că era posibil, îşi zicea,
ca protagoniştii scenei să devină ţinta unei răzbunări sângeroase
şi îngrozitoare, din care-şi dorea să scape cu viaţă doar ca să poa-
tă scrie ce se petrecuse. Insúa nu credea în fantome, dar în noaptea

263
aceea zăpuşitoare locul i se părea deosebit de plăcut şi nu se gân-
dea la nimic, nici supranatural, nici altfel: abia-şi revenea din
elogiile primite, ceea ce pentru un scriitor e mult mai important
decât orice primejdie. În fine, Brau, care-şi păstrase distincţia,
trădată doar de o meşă rebelă de pe frunte, zâmbea enigmatic (şi
cam beat).
— Când o afla că i-am cărat biblioteca… a spus Brancaleone
uitându-se la Brau şi referindu-se la călugărul profanat.
— Precis că ştie deja, a răspuns din spate Rojo, pe lumea de
dincolo veştile ajung mai repede. Nu vezi că aici n-avem habar
de nimic?
Între timp, Robles ieşea din groapă cu câte un femur în am-
bele mâini:
— Iată-l! Amicul nostru Cel-Fără-De-Odihnă! Salutaţi-l
cum se cuvine.
Piferrer a adus sacul în care studentul la anatomie a vârât pe
rând tot scheletul. Insúa şi Brancaleone s-au apropiat curioşi,
urmaţi de Brau, care a decretat:
— Aici zace jumătatea de Spania ucisă de cealaltă jumătate.
În nici trei minute, călugărul exhumat se găsea în noul său
giulgiu, care cel puţin avea pânza întreagă. Robles a legat sacul
la gură, l-a pus jos şi s-a dus la alt mormânt, chemându-l pe
Piferrer, care a dat fuga. Au săpat şi acolo, de data aceasta aveau
experienţă. Călugărul acesta avea parte de un sicriu simplu de
brad, care rămăsese întreg.
— Ăsta e mai proaspăt, a fost de părere Robles, pipăind lemnul.
— Învierea morţilor, fraţilor, a conchis Rojo.
— Categoric, sunt pentru genul de moarte din care poţi în-
via, a decretat Brau, foarte convins. Dacă nu poţi învia, nu me-
rită să mori.
— Bine zis! Robles a tras, lemnul rezista, Piferrer era prea
pirpiriu ca să-i fie de folos, aşa că a strigat: Înţelepţilor, o mână
de ajutor!
Au venit toţi, în afară de Brau, care n-avea chef să se murdă-
rească.
— Nu înţeleg de ce-ţi trebuie doi morţi, doar ai deja unul,
s-a mirat Insúa.

264
 — Am, dar unul e pentru o afacere cu nişte florentini, trăgea
Robles de scândurile care nu se clinteau.
— Tot studenţi la anatomie?
— Cămătari. Vor să scape de nevasta unuia, care e cumnata
altuia, dar fără să ucidă pe nimeni.
— Şi femeia unde e?
— A fugit cu un soldat turc.
— Şi de ce nu o lasă să moară de moarte bună?
— Pentru că au nevoie de un cadavru ca să primească moşte-
nirea.
— Şi ai de gând să-l dai pe omul Domnului drept cumnata
florentinului?
Cam aşa vorbeau Robles şi Insúa în timp ce se luptau cu si-
criul de brad. Deodată s-a auzit un zgomot mare care i-a făcut
să tresară speriaţi şi au prins să bată clopotele mânăstirii. Un
sunet lugubru, grav, haotic.
— Ce, bat clopotele de la sine?
— Pesemne, că n-a rămas nimeni să le tragă.
Toţi ochii erau aţintiţi spre clopotniţa foarte înaltă.
— Eu zic că le mişcă vântul, a fost de părere Piferrer, încer-
când să-şi facă singur curaj.
— Ce vânt, băiete, de ani de zile n-am văzut o noapte mai
liniştită, a răspuns Insúa.
— Acolo sus o fi bătând vântul, a arătat băiatul spre clopot-
niţă.
— S-ar zice că se înalţă întruna, nu ţi se pare?
— Ba da, semn rău, a şoptit Piferrer.
— Ştiţi ceva, hai mai bine să terminăm treaba, a hotărât
Robles.
— Clopotniţele cresc pentru ca sufletele să poată coborî din
cer, a explicat Rojo.
— Şi de ce-ar face asta? a vrut să ştie Insúa.
— Ca să ne ia locul pe pământ.
Între timp, clopotele băteau, clopotniţa se tot înălţa şi sicriul
a cedat în sfârşit. Înăuntru era leşul unui călugăr carmelit pe ju-
mătate putrezit. Cu toţii au strâmbat din nas. În afară de Pifer-
rer. Care şi-a dat ochii peste cap şi a început să fie scuturat de
convulsii.

265
 — Bandiţilor, jefuitori de morminte, liberalilor, derbedeilor,
elisabetanilor, îndrăciţilor, lăsaţi-mă imediat acolo unde eram! a
rostit acesta cu un glas care nu era al lui.
Ceilalţi au rămas muţi şi livizi, incapabili să se mişte. Chiar şi
Brau rămăsese fără sentinţele sale obişnuite. Piferrer a grăit iar:
— Ce mai staţi? Acoperiţi-mă odată! Puneţi-mă în pământul
din care n-ar fi trebuit să mă scoateţi!
Clopotniţa era acum enormă, cupola i se pierdea în cerul ne-
gru fără nori, clopotele răsunau tot mai de departe, sus, foarte sus.
— Văd că trebuie să fac eu totul, a pufnit Piferrer, l-a împins
cât colo pe Robles, şi-a pus sicriul în spate, l-a aruncat înapoi în
groapa pe care a acoperit-o cu pământ fără ajutorul nimănui,
după care s-a întors către prietenii săi şi le-a spus cu o privire în-
cărcată de ură:
— Veţi muri ucişi de libertatea pe care o predicaţi atâta, bles-
temaţilor!
Apoi s-a prăbuşit ca un sac pe pământul răscolit. Clopotele
au tăcut, turnul a revenit la înălţimea cunoscută, încremeniţi,
cei care asistaseră la întâmplare au tăcut mâlc. Doar Brau s-a
uitat la clopote şi a grăit:
— Şi ele vor muri din cauza libertăţii.
 pau piferrer fábregas
(1818-1848)

S-a născut într-o familie umilă originară din Vilassar de Mar.

Părinţii erau agricultori, însă au emigrat la Barcelona ca să lu-
creze în industria mătăsii. Tatăl a ajuns învăţător şi a murit tâ-
năr, aşa că fiul i-a luat locul pentru a ţine casa şi a-şi plăti studiile.
A studiat filozofia şi literele şi a fost unul dintre cursanţii cei mai
străluciţi ai şcolii de la Junta de Comercio.
Nu e greşit a-l defini ca revoluţionar. În 1835, în urma in-
cendierii mânăstirilor, scria: „Convulsiile politice îmi ocupă me-
reu gândurile, nimic altceva nu mă atrage“. Un an mai târziu,
împlinind optsprezece ani, se înrolează voluntar pentru a lupta
împotriva carliştilor. În aceeaşi perioadă începe să scrie şi să-şi
publice primele texte în revista El Vapor – emblemă a liberalilor
din Barcelona –, în 1837. De atunci nu se mai opreşte din scris
şi din publicat, devenind un nume în critica de teatru şi muzică.
În 1839 i se încredinţează lucrarea cea mai de seamă din cariera
sa: redactarea primului volum al operei de dimensiuni ambiţioase
Amintiri şi frumuseţi din Spania. În timp ce se ocupă de aceasta
e numit bibliotecar la San Juan, unde s-au strâns toate cărţile re-
cuperate din bibliotecile mânăstirilor din Barcelona. Scrie o
faimoasă odă către familia regală, pleacă la Mallorca pentru a
continua redactarea comandată, iar în 1842 e lovit de tuberculoza
de care nu va mai scăpa.
E ales membru al Academiei de Bones Lletres, publică în
Diario de Barcelona, devine conservator, compune poeme pe te-
me de credinţă şi primăvară, îşi neglijează activitatea literară, do-
bândeşte o catedră de retorică la Universitatea din Barcelona şi

267
scrie: „Odată pierdută, inocenţa vieţii nu se mai întoarce“. Nu-
mai că-ntr-o bună zi pare a-şi recupera încrederea în literatură şi
declară în stânga şi-n dreapta că vrea să se dedice poeziei. Moare
la puţin timp după asta, în altă zi de San Jaime, cea a anului
1848. Avea treizeci de ani.
Criticii l-au considerat poetul cel mai promiţător al romantis-
mului catalan, deşi unul dintre cei mai puţin productivi. A exer-
citat o influenţă hotărâtoare asupra grupului de intelectuali care
au reuşit să ridice literele catalane la un înalt nivel cultural, nu-
mindu-şi isprava la Renaixenca (Renaşterea), însă nici unul din-
tre aceştia nu l-a considerat de-al lor pe cel care venea de la ţară
şi care fusese primul culegător de poezie populară, asta pentru
că a scris mereu în castiliană. Pentru el nu era loc în vreo anto-
logie, nici nu avea rezervat un Parnas bilingv. Alt catalan, Ra-
món Carnicer, l-a revendicat oarecum în 1963. Menéndez y
Pelayo îl include printre cei mai buni o sută de poeţi în limba
comună şi astfel se epuizează posteritatea unui om care poate
chiar a meritat-o.
Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi
Ediciones Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985
 Multe sunt de făcut ca să-ţi repui pe picioare o viaţă din care
ai pierdut şase ani, iar Ángel Brancaleone nu ştia ce să facă mai
întâi. Priorităţile erau să-şi aline mama după atâta durere şi să
găsească un mod mai mult sau mai puţin onest de a-şi câştiga
pâinea, pentru că Verdaguer nu mai voia să-l vadă în librăria sa.
Între una şi alta, la care se adăuga misiunea pe care i-o dăduse
Pérez de León, a găsit timp să se ducă la părintele Irazogui. Cum
şi acesta era extrem de ocupat, a reuşit să-l vadă după a treia
încercare.
— Văd că intervenţia mamei tale n-a rămas fără rezultat, a
spus stareţul.
Brancaleone a adoptat atitudinea pe care o avea şi faţă de
maică-sa şi nu s-a străduit să-l convingă de faptul că ieşirea sa din
închisoare n-avea nimic de-a face cu acţiunile Ritei Neu, drept
care a dat din cap şi a ţinut-o pe-a lui:
— Părinte, voiam să vă întreb ceva.
— Te-ai spovedit, fiule?
— Nu, părinte. (Altă explicaţie inutilă: motivele sale pentru
a nu se spovedi.)
— Păi, ar trebui s-o faci, fiule. Omul se simte mult mai bine
după ce primeşte sfânta cuminecătură.
— Am să ţin minte, părinte. De fapt, eu am venit pentru că
voiam…
— De când nu te-ai mai spovedit?
— E mult de-atunci, părinte.
— Ai avut vreun motiv?
— Pentru că nu am păcătuit, a zâmbit el şmechereşte.

269
 — Da, sigur! Fac pariu că ai dat fuga să-ţi vezi prietenele alea
din piaţa Verónica, sau greşesc?
— Chiar aşa, părinte: n-am avut timp pentru distracţii.
— Distracţii! (Părintele Irazogui s-a închinat.) Castitate, fiule!
Castitatea e un dar divin, nu uita; trebuie să ştii să te stăpâneşti.
— Da, părinte.
— Să te stăpâneşti şi să te spovedeşti.
— Da, părinte.
— Iar acum, dacă-mi dai voie, am întâlnire cu arhitectul mu-
nicipal ca să vorbim despre arcuri butante. Sper să nu mă bată
prea mult la cap.
— Părinte, voiam să vă întreb ceva!
— Păi întreabă, fiule, ce tot vorbeşti despre alte lucruri, zi
odată, despre ce e vorba?
— E legat de domnul acela care v-a dat paginile pe care mi
le-aţi adus la închisoare.
— Sper că maică-ta nu le-a văzut, a coborât părintele glasul.
— Nu, părinte, staţi liniştit, le păstrez la loc sigur. (Stareţul
a răsuflat uşurat.) Domnul acela… ştiţi unde-aş putea da de el?
— Nu, fiule, nu-l cunosc. Hârtiile alea mi le-a dat un cano-
nic. Te sfătuiesc să ţi-l scoţi din minte, precis că era un oportunist.
— Dar poate că l-a trimis cineva…
— Se poate, se poate, fiule.
— Sunt cam buimăcit, părinte…
— Dar cine nu e, fiule? Dacă trăim în harababura asta… Gata,
am plecat.
Părintele Irazogui a pornit vijelios, nu înainte de a-i mai spune:
— Şi te sfătuiesc să-ţi ocupi timpul cu chestii mai importante
decât să umbli după necunoscuţi, fiule.

Brancaleone a ajuns acasă la Pérez de León într-o după-amiază

dogorâtoare. Un soare crepuscular năvălea prin geamuri, nici ora,
nici temperatura nu erau propice afacerilor.
— Ei, ce ai găsit?
Biroul şefului poliţiei ocupa aproape întregul etaj al palatului
de pe strada Pi. Ferestrele de la care baronul de Maldà se uita în

270
stradă în timp ce-şi sorbea ciocolata luminau acum un spaţiu
dominat de un uriaş birou în stil englezesc, pe care tronau un
set arătos pentru scris şi un ceasornic din aur bătut cu pietre
scumpe, provenit parcă dintr-o clopotniţă, şi care, culmea, ră-
mânea în urmă.
În spatele acestei opulenţe se aşeza zilnic Néstor Pérez de
León ca să-şi rezolve problemele. Acolo primea secretari, judecă-
tori, poliţişti, comisionari, prostituate şi tot ce mai avea nevoie.
Înaintea sa, cărţile erau aliniate în mai multe rafturi făcute spe-
cial din lemn nobil obţinut din cine ştie ce colţ al lumii, strălu-
cind de mama focului, căci pentru asta fuseseră aduse aici şi
pentru asta le dorea stăpânul lor.
— N-am reuşit mare lucru, domnule, membrii comisiei lu-
crează cu multă grabă. Sunt mii de volume, e greu să mă uit cu
atenţie.
— Bine, bine, dar n-ai găsit nimic interesant?
— Sincer, domnule, am nevoie de mai mult timp. Deocam-
dată n-am văzut decât cotoarele. Şi mi-am rupt spinarea cărân-
du-le.
— Ai ţinut cărţile astea în mână şi nu poţi să-mi spui nimic
mai precis?
— Îmi pare rău, domnule. Membrii comisiei sunt tare bă-
nuitori în ceea ce priveşte biblioteca care se adună în fosta
mânăstire a capucinilor. Parcă ar considera-o a lor. Nu lasă pe
nimeni să se apropie de ea.
— Şi cine le pune în ordine?
— Pi Arimon, domnule.
— Vulpea asta bătrână, mârâi Pérez. Şi câte cărţi s-au recu-
perat?
— Păi, mi-am notat aici, scoase Brancaleone o hârtie moto-
tolită: „De la mânăstirea San Agustín 15 392 de volume, de la
San José 10 624, de la Santa Caterina 19 673, de la San Fran-
cisco 13 940, de la capucini 5 395…“
— Bine, lasă, spune-mi totalul.
— În total sunt 133 835, domnule.
Pérez căscă ochii, impresionat:
— O sută treizeci şi trei de mii de cărţi! Credeam că-s mai
puţine, după incendiile şi jafurile care au avut loc.

271
 — Au fost şi jafuri, desigur. De la dominicani pare-se că au
dispărut aproape patru sute de exemplare. Dar, una peste alta,
biblioteca rămasă e notabilă. Cât despre incendii, presupun că
ştiţi că bibliofilii s-au temut dintotdeauna mai curând de apă
decât de foc. În ciuda părerii comune, cărţile ard greu. Dacă nu
e vorba de flăcări devastatoare, se pârlesc doar coperţile şi mar-
ginile, dar textul nu are de suferit.
Pérez de León îl asculta cu plăcere pe junele librar, deloc
grăbit şi întrerupându-l mult mai rar decât îi stătea-n obicei.
— Vreo Biblie, ceva?
— Chiar mai multe, domnule, răspunse Brancaleone, iar
chipul interlocutorului său prinse a străluci. Câteva Poliglote de
Alcalá şi una a lui Plantino, una pariziană din secolul al XIII-lea…
— Nu, nu, nu astea. Ştii tu la ce mă refer.
— Bibliile lui Gutenberg sunt greu de găsit, domnule. Au
rămas foarte puţine.
— Tocmai de-aia vreau una! Şi doar tu o poţi găsi. Nu pot
să cred că din atâtea biblioteci mânăstireşti n-o să apară o minu-
năţie din asta. Caut-o, trebuie să fie.
— Prea bine, domnule.
— Altceva?
Brancaleone spunea mai puţin decât ştia. Nici nu-i trecea
prin minte să-i împărtăşească emoţia trăită în zilele din urmă
când răsfoise cărţi de o frumuseţe unică în lume, precum ediţia
din 1470 de la Veneţia a Operelor lui Vergiliu, o minune cu lite-
re gotice, chenare şi ilustraţii cât pagina. Sau când ţinuse în mâini
o mărturie a adevăratei dragoste de cărţi: indicele bibliotecii
mânăstireşti scris şi ilustrat de mână, realizat de carmelitele de la
San José, care cuprindea titlul fiecărui exemplar, autorul, numă-
rul de pagini, caracteristicile, data şi locul cumpărării şi preţul
plătit atunci. Sau admiraţia pe care i-o treziseră vinietele cu mult
roşu ale Ordenacions de Pere el Cerimoniós, un manuscris din se-
colul al XIV-lea pe foi de pergament. Delectări pentru degustători
exigenţi, nu pentru cineva pentru care cărţile erau doar obiecte
cu care să se împăuneze. În altă ordine de idei, nu i-a spus nici
că un bibliofil autentic n-ar fi expus în ruptul capului biblioteca
sa luminii soarelui, care ar fi riscat să decoloreze volumele în

272
doar câţiva ani. Şi nici că obsesia pentru Biblia lui Gutenberg
era o nerozie tipică pentru cineva obişnuit să obţină totul şi că
virtutea principală a unui colecţionar adevărat e răbdarea. Răb-
darea de a aştepta, căci cărţile sunt capricioase, apar târziu sau
când nu te aştepţi, când e deja prea târziu pentru cel ce le-a dorit.
Un pumn în masă care a făcut să tresalte obiectele şi ceasul
care rămânea în urmă l-a trezit din aceste gânduri.
— Ce dracu’, Francaleone, nu te-am scos din închisoare ca
să-mi spui că n-ai avut ocazia s-o găseşti! Găseşte-o, să nu-mi
mai vii aici cu mâna goală. Mâine la aceeaşi oră. Şi să-mi aduci
ceva de pus aici, a indicat el raftul unde se găseau cărţile pe care
dăduse cei mai mulţi bani, şi prin urmare le considera cele mai
valoroase.
— Bine, domnule.
— Dacă mâine nu-mi aduci ceva care să-mi placă, te trimit
înapoi la pârnaie. Doar am făcut un târg, ai uitat?
— Nu, domnule.
— Păi, atunci fă-ţi treaba. Afară!
Delicateţea nu fusese niciodată specialitatea lui Pérez, mai
ales că era trecut de şapte şi jumătate şi mai era lume care-l aş-
tepta la uşă.
La plecare, Brancaleone se opri o clipă pe palier. Păstra ceva
amintiri din locul acesta când venea cu maică-sa, deşi pe fostul
stăpân al casei abia dacă-l ţinea minte, căci murise înainte să îm-
plinească nouă ani. Dar îşi amintea, de pildă, că de fiecare dată
când trecea pe lângă Sfântul Cristobal sculptat în piatră din ca-
pul scărilor, baronul îi atingea capul şi se închina. Păstra intactă
amintirea aromei de ciocolată care inunda casa – exceptând zile-
le când se goleau latrinele, atunci duhnea fioros. Şi îşi amintea
şi moneda pe care i-o strecura în palmă de ziua lui de naştere.
Toate acestea şi le amintea Brancaleone, gândindu-se la longevi-
tatea pietrelor.
Pe o bancă de lemn stăteau două femei pe care le cunoştea,
dar s-a prefăcut că nu le văzuse în viaţa lui. Li se spunea Venus
şi Afrodita şi erau două dintre cele mai vechi prostituate ale casei
din piaţa Verónica. Era limpede că nu veniseră să-şi exercite me-
seria, căci erau îmbrăcate urât, cu totul altfel decât ţinea el minte.

273
Nici ele nu l-au salutat – în afara casei şi a patului nu le cunoştea
nimeni, erau obişnuite cu asta.
Coborând scările, Brancaleone a trebuit să facă loc unui mic
şi încântător grup. O slujnică a casei urca împreună cu patru
copii mici, trei băieţi şi o fetiţă, cel mai mare nu depăşea opt sau
nouă ani. Slujnica îi mâna ca pe o turmă, având grijă să nu se
împiedice. Ajunsă pe palier, fata îi îndemnă să fie politicoşi:
— Spuneţi frumos: să aveţi o zi bună, domnule!
La care cei mici repetară în cor urarea, cu destulă convingere.
În timp ce mulţumea şi prindea privirea slujnicei, Brancaleone
simţi fiorul coincidenţelor. Vru să o întrebe ceva, dar nu putu.
Emoţia îl făcu să-şi înghită întrebarea. Salută politicos, îi lăsă să
treacă, îi văzu depărtându-se şi dispărând pe uşa de la etaj, între-
bându-se în tot acest timp dacă întâmplarea avea vreun înţeles
sau era doar un joc al hazardului.
Dădaca avea obrazul oribil de desfigurat, de parcă cineva s-ar
fi înverşunat special împotriva ei. Sau de parcă ar fi suferit un
accident în prima copilărie, unul teribil, care îi marcase soarta şi
de care nu ştia nimeni. Dar el ştia.
A ieşit pe stradă fără să fi găsit un răspuns şi, fără vreun mo-
tiv anume, a atins capul sfântului şi s-a închinat.
 Plaza Real numărul 1, la mansardă. Ca mulţi locuitori ai Bar-
celonei, dacă trebuie să trec pe Rambla încerc s-o fac devreme,
când nu e încă invadată de turişti. În duminica aceea m-am
bucurat de dimineaţa călduţă de noiembrie, am ajuns în piaţă
înainte de ora nouă, m-am dus până la fântâna din centru şi
m-am oprit să privesc. La ceasul acela totul strălucea. Soarele
abia răsărit făcea ca faţadele gălbui să lucească de parcă erau
proaspăt vopsite. Pretutindeni, chelnerii aranjau scaunele pe te-
rasele care aveau să fie ticsite toată ziua. Piaţa asta are viaţă de
noapte, drept care trezirea îi este lentă şi leneşă. Eram încântată
să asist la ea.
De fapt, eram şi nu eram acolo. Eram şi foarte departe, pe
vremea când nimănui nu-i trecea prin gând că aici ar fi fost
aceste frumoase portaluri şi clădirile încununate de frize. Chiar
aici, cam pe unde e acum fântâna, se afla mânăstirea Santa Ma-
drona, cea dintâi. După calculele mele, fântâna se află pe locul
refectoriului şi al chiliilor maicilor. În spatele meu o fi fost că-
mara. Prima mânăstire, cea pe care primăria a dărâmat-o ca să
croiască strada Ferran, era uriaşă, un mic univers în care toate îşi
aveau locul şi în care viaţa se scurgea în alt ritm.
De fapt, piaţa ocupă locul grădinii celei de-a doua construcţii,
pe care călugării au finanţat-o la puţin timp după demolare cu
banii obţinuţi din vânzarea terenului şi sacrificând şi altele, in-
clusiv claustrul. Nu mi-a fost greu să mi-o imaginez, o făceam
de mult: la dreapta mea, o chinovie mult mai mică, cu o biserică
în centru, cam pe acolo unde acum se află un pasaj către strada
Ferran. Vizavi, casele particularilor, preţul plătit pentru a rămâne

275
pe loc, în ciuda vremurilor potrivnice. Iar în mijloc, grădina ca-
pucinilor, îngrijită cu drag, strălucind sub soarele dimineţii unei
duminici de după două secole.
Ca să treacă timpul şi să revin în lumea şi epoca de acum,
m-am hotărât să iau micul dejun. Dar mai întâi am localizat adresa
pe care o căutam. Apartamentul domnului Gusi ocupa întregul
colţ al pasajului Madoz, cu vedere spre Rambla şi spre piaţă.
Pesemne că Gusi avea o situaţie economică bună, mi-am zis eu.
Am cumpărat un ziar, m-am aşezat la o terasă şi am savurat pe
îndelete micul dejun, molipsită de spiritul părinţilor capucini.
Am profitat de răgaz ca să-mi revăd notiţele şi să mă gândesc la
strategia pe care aveam s-o urmez în timpul conversaţiei. Recu-
nosc că eram cam agitată.
Ce nu-i spusesem Virginiei la telefon era că ultima notă din
caietele tatălui ei făcea referire la Gusi. O scrisese pe 8 august,
doar cu câteva ore înainte de a muri. Exactă şi concisă, în stilul
lui: „Am sunat la Gusi ca să-i spun ce am de gând cu cărţile vă-
duvei supărate. Ne vedem mâine, nu vreau să-i spun la telefon.
A rămas să ne întâlnim la prima oră“.
Cine era văduva supărată? Ce nu putea spune la telefon? Ce
afaceri făceau Gusi şi Rogés? Din lectura caietelor constatasem
că întâlnirile celor doi erau mai frecvente decât credeam. Înce-
puseră cu cumpărarea acelor documente şi continuaseră în timp.
„Prânz cu Gusi, la sosirea sa“, 16 octombrie. „Gusi m-a vizitat
la librărie. Conversaţie agreabilă“, 9 decembrie. „M-a sunat Gusi.
A rămas să ne vedem mâine“, 8 februarie. „Gusi mă roagă să-i
fac rost de un cadou pentru un prieten care împlineşte şaptezeci
de ani. Să coste (cel mult) 1500 de euro. De trimis acasă“,
25 aprilie. „Luat prânzul cu Gusi la cafeneaua celor 7 porţi. Am
vorbit despre totul şi nimic. Minunat“, 14 mai. Şi tot aşa, între-
vederi avute în ultimul an de viaţă al lui Rogés, notate în ter-
meni asemănători. Domnul Gusi şi dragul meu librar păreau să
se înţeleagă bine. Şi atunci de ce nu-l cunoştea Virginia?
La zece fără cinci am închis ziarul, am plătit nota şi m-am
îndreptat spre clădirea cu numărul 1 din piaţă, un mare conac
seniorial în care pătrundeai printr-un vestibul împodobit cu
candelabre şi cornuri ale abundenţei. Am intrat într-un ascensor

276
vechi cu uşă de grilaj şi băncuţă, din acelea concepute parcă
pentru a te bucura de suiş ca într-un parc de distracţii. O smuci-
tură m-a anunţat că ajunsesem, am deschis şi închis grilajul şi
am constatat că domnul Gusi era singur pe palier. Am sunat şi
am aşteptat cu inima bătând şi întrebându-mă oare de ce. Din
fericire, uşa s-a deschis înainte ca dialogul dintre minte şi inimă
să înceapă. După oarece scrâşnet de zăvoare şi ivăre s-a arătat o
tânără cu pletele strânse într-o coadă, în iegări negri şi tricou roz,
mulat. După trei cuvinte, din felul în care sâsâia, mi-am dat
seama că probabil era columbiancă.
— E acasă domnul Gusi?
— Domnul Gusi? Nu, nu, aici nu e nici un domn Gusi, a
răspuns ea pe un ton dulce şi cântător.
— Nu? Mi-oi fi notat greşit adresa, am căutat eu hârtiuţa pe
care o scrisesem.
— Vreţi să spuneţi doamna Gusi. Dânsa e acasă.
Doamna Gusi? Ia te uită, nu-mi trecuse prin minte că Gusi
putea să fie o femeie. Asta pentru că mi-a intrat în cap o chestie
pe care am tot auzit-o: că nu există femei bibliofile.
— Atunci, pot să o văd pe doamna Gusi?
— Poftiţi, s-a tras ea la o parte, lăsându-mă să pătrund într-un
hol de o sobrietate orientală: pereţi albi, tocărie albă, vaze albe,
flori albe, o poliţă albă, doar parchetul era întunecat, aproape
negru. Pe cine să anunţ?
— Spuneţi-i că vin din partea Virginiei, fiica librarului An-
toni Rogés.
Chipul columbiencei s-a întunecat:
— Vai, mare supărare că s-a prăpădit domnul Antoni, ce om
drăguţ! Şi ce bun! Aşteptaţi aici, acuşica o anunţ, mi-a indicat ea
un fotoliu tapiţat cu catifea albă.
Şi a ieşit, închizând după ea uşa – albă – şi lăsându-mă cam
mirată de familiaritatea cu care se referise la Rogés, de parcă ar
fi fost un intim al casei. După câteva clipe am auzit un glas – „o
primesc eu“ –, uşa s-a redeschis şi a apărut o doamnă în etate –
dar îşi purta bine vârsta – în pantaloni albi şi un tricou roşu, peste
care purta un colier simplu şi multicolor de gablonţ. Nici cercei,

277
nici inele, nici machiaj; părul cărunt prins cu o diademă. Şi pa-
puci cu broderii orientale.
— Poftiţi, poftiţi, prietenii lui Antoni Rogés sunt bine-veniţi
în casa asta. O să trecem în salon, pe aici.
Am străbătut un culoar lung şi îngust ce repeta stilul decora-
tiv tonic al holului şi am pătruns într-o încăpere vastă, împărţită
în două. În prima parte, două ferestre mari cu arcadă ofereau o
privelişte impresionantă asupra pieţii Real şi lăsau să intre din
plin soarele dimineţii care scălda tapiţeria albă a două canapele
şi patru fotolii aşezate în jurul unor măsuţe, pentru ca locul să
nu semene cu un magazin de mobilă. Fireşte, totul era alb. Celă-
lalt spaţiu, fără ferestre, era ocupat de biblioteca din lemn negru
şi cu uşi de sticlă. Contrastul era superb.
— Vă rog, luaţi loc, vă ofer o cafea, mi-a indicat amfitrioana
două fotolii separate de o măsuţă joasă.
— Mulţumesc, tocmai am băut una. Aveţi o locuinţă minunată!
— Atunci o să bem apă, i-a spus ea femeii în tricou roz care
aştepta ordinele lângă uşă, după care m-a privit şi a spus: Aveţi
dreptate, e un loc minunat. Nu l-am ales eu, dar mă simt ca acasă
de fiecare dată când vin aici.
— Nu locuiţi în Barcelona, doamnă Gusi?
— Olivia, a zâmbit ea graţios. Locuiesc la Palma de Mallorca,
sunt tare friguroasă.
— Aveţi o bibliotecă frumoasă, am schiţat eu un gest.
— A, o amintire de familie, ca şi apartamentul, a spus ca şi
cum n-ar fi fost ceva important.
— Nu sunteţi bibliofilă?
— Bibliofilă? a râs, arătându-şi dantura perfectă de porţelan,
apoi s-a strâmbat elegant. Nu, nu, filiile mele sunt mai simple.
A fi bibliofil cere multă muncă.
Columbianca a adus o tavă pe care se aflau două pahare cu
apă.
— Spuneţi-mi ce relaţie aţi avut cu dragul meu Antoni Rogés.
— Sunt prietenă cu Virginia, fiica lui. O ajut la librărie.
— Splendid! Două femei tinere care se ocupă de o afacere
veche, iată cum se învârte lumea!

278
 — Acum câteva zile, Virginia m-a rugat să revăd nişte docu-
mente pe care tatăl ei le considera forate importante. Cred că de
la dumneavostră le-a cumpărat.
— N-or fi hârtiile alea vechi de la monsieur Guillot?
— Exact. Mi s-au părut foarte interesante. Iar monsieur Guil-
lot, ce personaj!
— Se pare că a fost un tip pitoresc, într-adevăr, genul de om
care pare scos dintr-un roman. Aţi aflat mai multe despre el?
— Am aflat câte ceva, dar mă tem că nu e totul adevărat. Am
citit şi caietele lui Rogés, dar nici de acolo n-am aflat mare lucru.
— Trecutul nu e uşor de aflat. Ni se dezvăluie parţial, face
pe interesantul – a decretat ea pe un ton sentenţios – şi ne obligă
să punem lucrurile cap la cap şi să încercăm să pricepem ce
putem.
— Deocamdată, un amănunt care mă intrigă e cum au ajuns
aceste hârtii la dumneavoastră.
— Păi, v-am spus. Biblioteca e o moştenire de familie. Hâr-
tiile erau în bibliotecă.
— În corespondenţa lui Guillot apare un domn Valentín
Gusi. Era cumva bunicul dumneavoastră?
— Toţi bărbaţii din familia mea s-au numit Valentín Gusi,
din vremuri imemoriale, aşa că numele nu e un dat exact. Dar
vă pot spune că acel Valentín Gusi pomenit de Guillot în co-
respondenţa sa, care a fost căsătorit cu o anume Salvia, care era
un soi de protejată a sa, a făcut parte din altă ramură a familiei,
cea care a rămas la Dosrius. Salvia a fost prima lui soţie, cu care
n-a avut copii. Câţiva ani după moartea ei, Gusi s-a însurat din
nou cu o săteancă şi a avut nu mai puţin de opt copii.
— Mai păstraţi legătura cu această parte a familiei?
— Până de curând mai corespondam cu o verişoară, dar a
murit primăvara trecută. Acum nu mai am contact cu nimeni.
Deşi toţi Gusii din lumea asta se trag din progeniturile de care
tocmai v-am spus, a zâmbit amuzată. Pe urmă e cealaltă ramură,
care începe tot cu o nuntă. Străbunicul meu, care cred că a fost
un mare afemeiat sau un ţicnit sadea, s-a recăsătorit doar cu două
zile înainte să moară. Prin testament a recunoscut un fiu, deşi
familia susţinea că e ilegitim, o fi ştiut ea ceva. Cu toate că pe

279
atunci aşa ceva era imposibil de dovedit. Poate că se bazau pe
faptul că băiatul nu se numea Valentín, ca toţi bărbaţii Gusi, o
chestie absolut neştiinţifică, fireşte. Oricum ar sta lucrurile, toţi
strămoşii mei şi eu însămi ne tragem din această ramură presu-
pus falsă. Pe Rogés toată povestea asta îl amuza teribil, zicea că
îi sugera serialele alea de la TV cu rude bune şi rele. Aşa că nu
ştiu în care tabără mă aşeza pe mine.
— Păi atunci nu pricep care e legătura dumneavoastră cu
Guillot.
— Draga mea, nici eu. Speram să mă lămurească Antoni
Rogés. El avea de gând să facă cercetări despre căsătoria asta a
străbunicului meu şi despre nevasta aceea, era convins că acolo
se ascunde misterul, dar n-a mai avut timp. Ani în şir am crezut
că hârtiile alea ale lui Guillot erau material de lucru pentru tatăl
meu, care era pasionat de studiile de istorie. Până târziu n-am
ştiut că documentele ajunseseră la mine pe filieră familială, dar,
sinceră să fiu, eu nu am pasiunea asta de a pricepe totul. Mă in-
teresează mai mult prezentul. Ai destulă bătaie de cap să înţelegi
ziua de azi ca să îţi mai ardă să cauţi misterele secolelor trecute.
Probabil că sună dezamăgitor…
— Ştiţi de ce era Rogés interesat de povestea asta?
— Dar cine ştie! Rogés nu avea nevoie de motive. Era intere-
sat de orice presupunea un pariu intelectual şi posibilitatea de a
scotoci prin biblioteci străine. Era un curios fără leac, un om
avid de cunoaştere.
— Aţi vorbit vreodată de o colecţie de cărţi decoltate? am
lansat eu întrebarea esenţială.
— Faimoasa colecţie de cărţi galante a lui Guillot? (iată că
era la curent cu subiectul, nici nu mă aşteptam). Bineînţeles!
Antoni şi-a dedicat mult timp încercând să dea de urma acestor
cărţi, s-a dus chiar şi la Londra şi la Paris să caute prin biblioteci.
Cred că a reuşit să le localizeze aproape pe toate.
— De ce s-o fi chinuit atâta…
— Ce chin? Pentru el nu era decât pasiune, cea mai mare.
Să-l fi văzut cum i se lumina chipul când reuşea să descopere câte
ceva despre cărţile astea… Când s-a întors de la British Library,
de exemplu, convins că exemplarul din Boccaccio păstrat acolo

280
era chiar cel din biblioteca lui Guillot, era fericit ca un copil. Şi
nu erau căutările unui nebun sau ale unui obsedat, ci ale unui
erudit, deşi ambele stau destul de aproape uneori. Rogés strân-
gea material ca să scrie un articol despre această colecţie de cărţi
erotice pentru revista unui club de bibliofili. A umplut un caiet
pe tema asta, a găsit şi documente inedite, avea de gând să le
includă. Îmi amintesc de unul impresionant, scrisoarea unui pă-
rinte dominican care lansa blesteme după furtul cărţilor dintr-o
mânăstire. Aţi citit-o?
— Blestemele, da, despre caiet nu ştiu nimic.
— Curios, ar fi trebuit să fie cu celelalte. Coperţile sunt de
culoare bordo. Nu l-aţi văzut?
— Sunt sigură că nu se afla printre celelalte.
— Ce curios…
Am luat notă în tăcere de existenţa caietului şi mi-am propus
să-l caut cu prima ocazie.
— Şi dumneavoastră îl ajutaţi în cercetările sale?
— Da, în măsura posibilităţilor.
— Aţi mers cu el la Paris şi la Londra?
— Doar la Paris. Când a plecat la Londra, eu aveam de re-
zolvat nişte probleme la Palma şi nu l-am putut însoţi, dar mi-a
părut rău, pentru că toată chestia mă amuza enorm.
— Eraţi un fel de colaboratoare a lui? am întrebat, cam ne-
dumerită de noutăţile pe care le aflam.
— Putem spune şi aşa… Punea mare preţ pe participarea mea.
— Deci relaţia dumneavoastră cu Rogés a depăşit cu mult
afacerea documentelor.
— A depăşit-o? Ştiu eu… Documentele au fost începutul,
dar şi cel mai bun pretext pentru a continua împreună. Cred
că-i era mai uşor aşa…
Surâsul i-a rămas pe buze, privirile îi rătăceau undeva prin
încăpere. Expresia era de tristeţe, dar era o tristeţe mulţumită, a
cuiva care se bucură că nu a renunţat la nimic. A sorbit din pa-
harul cu apă, s-a uitat la mine cu o privire voalată de ani şi de
experienţă:
— Trebuie să ştiţi că Rogés şi cu mine eram ceva mai mult
decât colaboratori.

281
 — Prieteni.
— Şi amanţi.
M-au impresionat atât francheţea, cât şi vestea. Eram şi bu-
curoasă. Îmi plăcea să mi-i imaginez pe Olivia Gusi şi pe Antoni
Rogés plimbându-se prin Paris ţinându-se de mână.
— Sunt încântată să aflu, am spus absolut fascinată.
— Zău? (a râs). Şi de ce?
— Nu ştiu, mă bucur pentru amândoi.
— Credeţi că şi Virginia s-ar bucura, dacă ar şti?
Uite că la asta nu mă gândisem.
— Habar n-am, dar presupun că, după surpriza iniţială, s-ar
bucura şi ea. În definitiv, maică-sa a murit de mai bine de zece
ani.
— Antoni se temea de judecata fie-sii, credea că n-o să fie de
acord. Prefera să fie discret în legătură cu acest lucru.
— Acum pricep eu de ce apăreţi în caietele lui doar cu nu-
mele mare. Eram convinsă că Gusi e bărbat.
— Păi nici n-ar fi prea departe de adevăr. Eu sunt cumva o
eroare genetică: până la mine, în familie nu s-au născut decât
băieţi. Dacă priveşti lucrurile aşa, statistic, eu n-ar trebui să fiu
aici. (A mai luat o sorbitură de apă, conversaţia a continuat flui-
dă şi transparentă precum lichidul din pahar.) Eram gata să vor-
besc cu ea, cu Virginia, la înmormântarea tatălui ei, dar n-am
avut curaj. N-am ştiut ce să-i zic.
— Aţi fost la înmormântarea lui Rogés?
— Desigur. În ultimul rând.
Buzele îi tremurau de emoţie. M-a tulburat, era doar atât de
senină şi imperturbabilă. Eram pe punctul de a o întreba de în-
tâlnirea ce nu mai avusese loc din cauza morţii lui, ce avea el să-i
spună şi nu putea vorbi la telefon, cine era văduva la care făcea
referire. Dar am tăcut. Nu era momentul. O lacrimă i-a alune-
cat pe obraz, a stăvilit-o imediat.
— Poate c-ar fi bine să reveniţi altă dată. Trebuie să mă în-
tâlnesc cu nişte prietene să mergem la o expoziţie, nu vreau să le
las să mă aştepte. Nu credeam că discuţia noastră va fi atât de
agreabilă, a spus ea cu graţie.

282
 Felul în care ne manifestăm emoţia spune multe despre noi.
Olivia Gusi făcea parte dintre cei care nu-şi exteriorizează senti-
mentele pentru nimic în lume. Cei cărora orice dovadă de sensi-
bilitate li se pare un risc de nepermis. Sau cel puţin asta a fost
impresia mea la despărţirea rapidă. Cordială, dar primejdioasă.
Amanta lui Antoni Rogés şi-a luat rămas-bun în vestibul, cu cel
mai frumos surâs al ei. În timp ce columbianca descuia uşa blin-
dată, ochii mi-au căzut pe ceva aflat pe măsuţa albă. Un cartonaş
tot alb, greu de văzut. Cartea de vizită a lui Braulio Daza: „Cărţi
şi gravuri Daza. Cumpăr biblioteci la domiciliu. Plătesc cash“.
— Scuzaţi-mă, Olivia, îl cunoaşteţi pe Braulio Daza?
Olivia s-a uitat în ochii asistentei ca să caute răspunsul.
— E domnul care a venit ieri după-masă ca să întrebe dacă
îi vindeţi biblioteca.
— A, da, a zâmbit ea. N-a vorbit cu mine. Îl voi suna zilele
astea ca să-i spun că încă n-am hotărât nimic. Îl cunoaşteţi?
— Nu e de încredere, m-am repezit eu. Aveţi grijă.
Nu se aştepta la reacţia mea vehementă. Drept e că nici eu,
dar apariţia lui Braulio mă făcuse să fiu alta.
— O să ţin seama, a spus pe un ton prudent.
Iar după pupăturile pe obraz şi urările de bine, uşa s-a trântit
în urma mea cu un clang care a răsunat pe scări.
 În afară de cărţi, cei din comisia de la Acadèmia de Bones
Lletres adunau din mânăstiri şi puţinele opere de artă şi obiecte
de valoare lăsate în urmă de jefuitori. La San José, în afară de
valoroasa, uriaşa şi bine catalogata bibliotecă, domnii din comi-
sie au găsit şi imagini, tablouri şi tot instrumentarul necesar pen-
tru a fabrica litere tipografice, alături de o cantitate serioasă de
litere încă nefolosite. Pe vremea aceea, doar în două locuri se
produceau litere pentru tipografiile din toată ţara. Unul la Ma-
drid, altul la mânăstirea San José, pe Rambla. Brancaleone a des-
coperit maşinile şi literele când s-a urcat la primul cat al mânăstirii
pentru a arunca o privire: imediat a dat ordin să fie duse în ma-
gazia unde se depozitau în devălmăşie toate acele comori.
La doar câteva ore după întrevederea în timpul căreia Pérez
de León bătuse cu pumnul în masă, făcând să se cutremure tot
ce se afla pe ea, comisia primea surprinzătoarea veste că biblio-
teca de cărţi recuperate urma să fie mutată. Şi nu în vechea mâ-
năstire a capucinilor, la rândul ei demolabilă pentru a se ridica
acolo o mare piaţă cu porticuri. Noul sediu era vechea şi la rân-
dul ei abandonata mânăstire San Juan de Jerusalén, pe Riera de
San Juan, nu departe de piaţa Îngerului. Mutarea a început chiar
a doua zi şi a ţinut trei, operaţiunea făcându-se cu ajutorul unor
transportatori angajaţi special, căci în Barcelona acelor schimbări
permanente nimic nu putea aştepta prea mult.
Brancaleone a ajutat la încărcarea lăzilor grele cu cărţi, arun-
cate fără nici o noimă în fostul refectoriu al casei maicilor şi aş-
teptând ca cei de la Acadèmia de Bones Lletres, foarte mulţumiţi
de hotărârea luată, să le pună în ordine. Ocazii pentru a şterpeli

284
cărţi au fost cu duiumul în acele zile. Au dispărut multe volume,
ba chiar lăzi întregi, căci oricine putea intra fără să fie luat la
întrebări. Brancaleone a petrecut multe ore cercetând cărţile la
ordinul lui Pérez, dar şi în propriul său beneficiu. A reuşit să as-
cundă două lăzi acasă la el, pe strada Santa Anna, pitindu-le
într-un dulap sub un teanc de cearşafuri. Pe moment nu era ca-
zul să vândă nimic, cel puţin cât timp şeful poliţiei era cu ochii
pe el, era o investiţie pentru viitor. Într-o bună zi, când vremu-
rile se vor fi potolit, avea să-şi deschidă propria afacere, chiar
dacă pentru asta trebuia să aştepte o jumătate din viaţă.
În aceeaşi seară, după mutarea cărţilor, s-a prezentat acasă la
Pérez de León cu o carte furată sub braţ.
— Aha, văd că ţi-ai băgat minţile în cap. Ce mi-ai adus?
Era Libre dels fets a regelui Jaume I, o cronică manuscrisă cu
intervenţii scrise de mâna monarhului, comandată spre copiere
unui scrib de la mânăstirea Pobles şi scrisă în catalană. Valoarea
incalculabilă era sporită de particularitatea că nara isprăvile celui
care stabilise practica folosirii hârtiei în locul pergamentului în
anul 1238. Într-un fel, era inventatorul acestui fel de cărţi. Fi-
reşte, toate acestea nu-i spuneau nimic lui Néstor Pérez de León.
— În catalană? Nu există şi în altă limbă?
— Ba da, domnule, se cunoaşte şi o variantă în latină, dar
n-am găsit nici un exemplar. După părerea mea, acesta e mai
valoros, pentru că e scris în limba poporului.
— Aş fi preferat cealaltă variantă, catalana e o limbă pentru
ţărani. Ia să văd.
Până şi nişte beţivani care-şi pierduseră simţul gustului ar fi
ştiut să aprecieze frumuseţea acelei cărţi. Chenarele italienizante,
literele gotice caligrafiate şi marea scenă a banchetului regal de
la pagina 27 erau o adevărată minune. Ochii şefului poliţiei o
studiau fără chef în vreme ce mâinile îi treceau zgomotos peste
foile de pergament, de parcă ar fi fost vorba de o ediţie populară
a vreunui tipograf valencian la modă.
— Bine, o păstrez, a catadicsit el să spună de parcă i-ar fi
făcut un mare hatâr. Pune-o tu alături de celelalte. Şi chiar nu
mai era nimic altceva? Nu cumva le vinzi tu pe furiş, împotriva
vrerii mele?

285
 — Nu, domnule, mă străduiesc să vă îndeplinesc gusturile.
— Păi, nu prea te-ai străduit cine ştie ce.
Brancaleone a aşezat acest exemplar unic în lume alături de
celelalte, gândindu-se că a doua zi lumina soarelui avea să îl scal-
de din plin şi fără milă.
— Pi Arimón va trebui să ia lucrurile de la început, a mârâit
Pérez rânjind satisfăcut.
— Da, domnule, cred că a început deja.
— Şi-l ajută înfumuraţii ăia de la Academie?
— Da, domnule.
— Păi, să aşteptăm să termine. După ce le-au catalogat, să
sperăm că găsim ceva pe gustul meu. Deduc că atâta timp cât se
află în lăzi e greu de descoperit ceva.
— Aşa e, domnule.
— Bine. Eşti liber, Francaleone. Şi vezi să n-ajungi iar la
pârnaie.
— Da, domnule.
A făcut o reverenţă, care l-a făcut să se simtă ca ultimul ne-
norocit, şi s-a retras, fără să-i mai zică lui Pérez că numele său
nu era Francaleone, ci Brancaleone. Pe palier a adăstat o vreme,
poate trecea vreun servitor. A apărut o slujnică între două vârste
şi a întrebat-o fără să stea pe gânduri:
— Lucrează cumva aici o femeie cu chipul desfigurat?
Slujnica l-a măsurat din cap până-n picioare, ajungând la
concluzia că nu era cine ştie ce de capul lui.
— E cea nouă.
— Şi copiii de care are grijă? Cine sunt?
Femeia l-a privit din nou, apoi a căscat:
— Domnu’, dacă vrei răspunsuri du-te la preot! i-a trântit,
şi a luat-o pe scări în sus, bombănind.
Dacă ar fi avut cu ce s-o mituiască… dar nu avea nici măcar
un real ca să-şi cumpere un codru de pâine sau o curea pentru
nădragii care cădeau de pe el de slab ce era. „Am să revin când
voi avea cu ce să plătesc informaţia“, şi-a zis şi a coborât scările
în fugă, căci era în întârziere.
Rojas îi convocase la el acasă şi de-acum se înnoptase. Scopul
reuniunii era un mister cunoscut doar de cei implicaţi, iar el

286
ardea de curiozitate să-l dezlege. Îşi dorea însă şi un mic răgaz
pentru a-l informa pe Insúa că făcuse rost de literele de la San
José. Le avea acasă, în siguranţă, iar operaţiunea fusese mai sim-
plă decât se aşteptase, căci membrii comisiei erau mult prea ocu-
paţi cu cărţile, tablourile şi sfinţii ca să se uite şi la urâţeniile
acelea.
Când a ajuns la Rojo, pe strada Argenteria, Brau încă nu ve-
nise, astfel că a avut timp să-i zică lui Insúa de literele pe care
avea de gând să le ducă la tipografia lui Tomás Gorchs, unde
spera să obţină pe ele un preţ bun. Şi, cu aceeaşi ocazie, să-i pro-
pună să-l ia ucenic, căci avea mare nevoie de bani ca să apară în
faţa maică-sii cu oarece demnitate. Insúa l-a întrebat cum merg
afacerile cu Pérez.
— Tâmpitul ăsta nu apreciază nimic, prevăd c-am să fac ul-
cer de fiecare dată când îi voi aduce o carte bună.
— Mai bine ulcerul decât pârnaia, a glumit Insúa, apoi i-a
întins cinci monede: Ia aici ca să mănânci ceva şi să nu faci ulcer.
Brau tot nu venea, aşa că Brancaleone l-a întrebat pe Robles
de afacerile sale cu florentinii.
— A mers bine, cei doi cumnaţi au reuşit să intre în posesia
moştenirii.
— Asta înseamnă că în mormântul acelei femei odihneşte
acum carmelitul?
— Exact, a zâmbit Robles, mulţumit că schimbul îi umpluse
buzunarul. Uite că mutarea morţilor e o industrie prosperă.
— Şi câte morminte or mai fi unde nu zace cine trebuie… a
spus Rojo pe un ton visător.
— Şi câte or fi goale, cu mortul cât se poate de viu, a adăugat
Robles.
S-a scos rachiul. Brancaleone s-a abţinut, băutura pe burta
goală nu i se părea ceva potrivit.
— Iar pentru cei care nu pot aspira la un mormânt străin şi
nici la altul există casa lui Robles, care mai nou seamănă cu un
cimitir, a tras concluzia Insúa.
Care Robles a recunoscut că, într-adevăr, în ultimele zile se
aprovizionase cu o cantitate serioasă de oseminte de la mai mul-
te mânăstiri.

287
 — Şi ce-ai să faci cu atâtea oase? a vrut să ştie Insúa.
— Nu se ştie niciodată, deocamdată ne împrietenim.
Sătul să mai aştepte, Rojo s-a ridicat, a lăsat aprinse doar două
lămpi cu ulei şi a devenit prezentatorul unui spectacol despre
care nimeni nu ştia nimic.
— V-am convocat aici, dragi şi înţelepţi prieteni, ca să vă
arăt o minunăţie fără seamăn – a făcut o pauză dramatică, me-
nită să sporească aşteptarea –, dar mai întâi Robles vă va pune la
curent cu antecedentele. Te rog, a făcut el un gest cavaleresc.
Robles s-a ridicat la rândul lui, a ridicat paharul şi a închinat:
— Pentru imposibil, prieteni!
Cu toţii au ridicat paharele, nepricepând nimic, după care
Robles a început să povestească:
— Acum două nopţi tocmai voiam să intru în mânăstirea
Pocăitelor ca să caut oseminte de femeie, de care duceam lipsă,
când amicul nostru Rojo mi-a propus să mă însoţească. Bazân-
du-se pe cele petrecute în noaptea aceea cu clopotele – aţi fost
cu toţii de faţă – a susţinut că prietenul nostru Piferrer are darul
de a fi medium, deşi nici el, nici noi nu ştim în ce fel l-am putea
exploata. Mi-a propus deci să-l luăm şi pe el şi să-l punem în
legătură cu răposatele, recreând ambianţa din nopatea aceea şi
văzând ce se va petrece. Ceea ce am şi făcut. Am sărit gardul, am
coborât în cripta în care măicuţele îşi puseseră surorile răposate,
am ales un mormânt la întâmplare, am dat la o parte piatra, am
ajuns la osemintele călugăriţei când, deodată, Piferrer a prins a
tremura din cap până-n picioare, şi-a dat ochii peste cap şi s-a
pornit să recite cu un glas care nu era al său nişte endecasilabi
ale căror stil şi cadenţă ni-l sugera pe Lope de Vega, dar pe care
nu le ştiam nici eu, nici Rojo.
Şi, cu un gest, Robles a arătat spre prietenul întârziat, care
tocmai intrase, ca să continue el povestea.
— Mi-a venit ideea să-l întreb pe Piferrer, într-un moment
în care părea dispus să mă asculte, ce recita el acolo. „Un sonet
inventat de mine“, a spus el. Am insistat, am vrut să-mi spună
când îl compusese. „Acum mai puţin de o oră“, a răspuns el cu
o siguranţă care nu-l caracteriza defel. În fine, am pus întrebarea
principală: „Şi cum îl cheamă pe cel care a compus sonetul?“. La

288
care el, fără pic de ezitare sau ironie: „Don Félix Lope de Vega y
Carpio“. După care s-a apucat să recite o baladă pastorală, s-a
oprit la jumătate şi a picat leşinat, la fel ca prima dată.
Au tăcut cu toţii, impresionaţi de acele lucruri ieşite din co-
mun. Se uitau la Piferrer, care era cam stânjenit să se vadă cen-
trul atenţiei, deşi mândru că slujise drept recipient lui Lope de
Vega. Rojo a continuat:
— Atât Robles, cât şi eu eram convinşi că fenomenul care se
manifestase spontan şi în două rânduri putea fi provocat. Dacă
apăruse însuşi Phoenixul poeziei, de ce n-ar fi apărut şi alţii să-şi
recite poemele, dramele sau romanele încă inedite, pe care eu
le-aş fi transcris şi le-aş fi dat la tipar? N-ar fi fantastic să avem
astfel o colecţie completă de opere noi de Quevedo, Cervantes,
Calderón, Lope şi alţii? Succes garantat! Ca să nu mai spun c-ar
fi şi o contribuţie de seamă la literatura noastră… Ne-am gândit
bine şi am ajuns la concluzia că trei circumstanţe l-au pus pe
Piferrer în comunicare cu lumea de dincolo: noaptea, rachiul şi
proximitatea unui mort. Nu credem că locul acţiunii are impor-
tanţă, având în vedere că cele două cimitire în care s-a produs
fenomenul nu seamănă defel. A tras un gât de rachiu, s-a uitat
la prietenii săi şi a continuat: Noapte e, rachiu avem, nu lipseşte
decât mortul, dar a avut Robles grijă să-l aducă.
Un „o!“ unanim s-a auzit când Robles a scos la iveală o hârcă,
înclinându-se ca înaintea unei actriţe principale, apoi Rojo a în-
cheiat:
— Vom provoca darul amicului Piferrer aici şi acum, iar voi
veţi fi martorii a ceea ce se va întâmpla, asta dacă se va întâmpla
ceva.
Entuziasmul era general, paharele se goleau şi se reumpleau,
toţi cereau să se facă linişte, tremurau de nerăbdare.
— Şi-acum, dacă n-am uitat nimic, să-i dăm drumul, a spus
Rojo.
Piferrer a venit în mijlocul odăii şi s-a aşezat pe un fotoliu
prevăzut cu o pernă mare.
— Te simţi bine? a vrut să ştie Robles.
— Minunat.
— Nu ţi-e sete? Nu vrei să faci pipi?

289
 — Nu.
— Atunci, totul e în ordine. Apucă bine în mâini hârca asta
de om, a indicat Robles, dându-şi aere de mare maestru de cere-
monii secrete.
Piferrer a apucat hârca şi a închis ochii. O vreme nu s-a pe-
trecut nimic, omul şi hârca nu s-au mişcat, dar în cele din urmă
băiatul a deschis gura şi a recitat cu un glăscior subţire:

Isus din Nazaret,

Care te-ai născut la Betleem
Şi-ai murit la Ierusalim,
Şterge răul şi adu binele.
Şi deie Atotputernicul
Ca totul să crească
Acolo unde pun eu mâna.

După aceste versuri atât de lipsite de talent, cineva a tras

concluzia, întărită şi de ceilalţi:
— Astea nu-s de Lope de Vega.
— De cine sunt? nu s-a lăsat Rojo.
— De Anastasio Pantaleón de Ribera, a spus Piferrer.
S-au uitat unii la alţii, poate ştia careva despre cine era vorba,
dar era limpede că omul nu merita să apară aici, unde erau aş-
teptaţi doar poeţi importanţi. Fără să-şi piardă speranţa, Insúa a
insistat:
— Cine mai e cu tine?
— Toată eternitatea, a zis Piferrer.
Rojo, care ştia de-acum cum se convoacă spiritele lumii ce-
leilalte, dar habar n-avea cum pot fi trimise înapoi, a riscat:
— Ai şi ceva inedit?
— Nu, din câte ştiu. Prietenii mei mi-au publicat toată ope-
ra când am murit, iar de-atunci nu mi-a mai venit nimic altceva
în minte.
— Nu găseşti inspiraţie acolo unde te afli?
— Nu, din păcate. Avem multe distracţii pe aici.
Prietenii au rămas pe gânduri, unii cugetau la distracţiile eter-
nităţii, alţii la cum să-l scape pe Piferrer de ciudatul ăsta – când
acesta a întrebat:

290
 — Vreţi să vă mai recit ceva?
— Mai bine altă dată, Anastasio, ne-a plăcut mult, zău aşa.
— E adevărat, a vrut să ştie Piferrer, care încă nu era Pifer-
rer, vorbiţi din inimă?
— Din inimă şi chiar din ficat, a spus Rojo, apoi, de parcă
ar fi vorbit cu o slujnică, a grăit: Acum te poţi retrage.
Bietul spirit s-a arătat docil, dar înainte de a se retrage a mai
cuvântat:
— Să aveţi o seară bună, domnilor, şi pe curând.
După care Piferrer a leşinat în fotoliul său, lucru aşteptat de
toţi. Comentau amănuntele şedinţei, când cineva a întrebat de
Brau.
— S-a scuzat, a explicat amfitrionul, avea întâlnire cu Prós-
pero De Bofarull, directorul Arhivei Coroanei de Aragón, ceva
important. Pare-se că se caută colaboratori pentru o treabă ne-
plăcută. Brau îi dă o mână de ajutor.
— Şi cum de nu mi-a zis nimic? s-a mirat Brancaleone, care
căuta orice fel de slujbă, lucru pe care Brau îl ştia.
— Habar n-am. Doar îl ştii, are ciudăţeniile lui.
Brancaleone a plecat spre casă, hotărât să se ducă a doua zi la
De Bofarull şi să nu-i ierte nicicum ciudăţeniile lui Brau.
Din fericire, De Bofarull era mai de treabă decât prietenul
său. L-a primit imediat, l-a ascultat răbdător, luând notă de tot
ce-i spunea, apoi i-a explicat ce dorea de la colaboratorii săi:
— Vei fi apărătorul cauzelor drepte, nicidecum ale nedreptăţii;
vei avea oroare de duşmănie, vei arăta un dispreţ prudent intere-
selor şi vei dori din tot sufletul să faci bine semenilor tăi; nu do-
resc ca atitudine politică decât ascultarea de autoritatea legitimă,
oricare ar fi aceasta, iar dacă nu te mulţumesc legile ţării tale, pleci
în alta care ţi se potriveşte mai mult, totul e să nu faci valuri.
Pătimaş, Brancaleone a fost de acord pe de-a-ntregul. Atunci,
De Bofarull i-a explicat pe îndelete ce ar fi avut de făcut: abaţia
Ripoll, leagăn al unei culturi seculare şi doldora de splendori,
fusese jefuită cu sălbăticie de o şleahtă de demenţi înarmaţi (de
fapt, un batalion al armatei elisabetane, după părerea experţilor).
În culmea nebuniei, au scos din mormânt mumia contelui Ra-
mon Berenguer IV, zis „Cel Sfânt“, batjocorindu-l îngrozitor,

291
totul terminându-se cu o judecată populară în care a fost găsit
vinovat de crima de a fi propovăduit credinţa catolică şi con-
damnat la arderea pe rug. Au dat foc băncilor din biserică şi
obiectelor din altar l-au aruncat în flăcări pe sfântul conte de
Barcelona împreună cu osemintele vechi ale unor călugări, asta
după ce le-au spart sarcofagele. Apoi au incendiat arhiva şi
biblioteca. Cineva a întrebat în numele cui au făcut toate bleste-
măţiile astea, dar De Bofarull a dat din mână: „În numele vanda-
lismului şi al ignoranţei, care proliferează pretutindeni“. Misiunea
era, le-a explicat, să meargă la mânăstire – sau la ce mai rămăsese
din ea – şi să inventarieze ce mai era pe acolo, ce mai rămăsese
în picioare, să facă un pic de ordine printre toţi morţii ăia, să dea
seamă de dezastru la Madrid, apoi să revină acasă. De Bofarull
mai avea şi un interes personal: pregătea o lucrare istorică ambi-
ţioasă despre conţii de Barcelona şi avea nevoie de un asistent
isteţ care să-l ajute să organizeze informaţia. Dar despre asta încă
n-a suflat o vorbă, era mai prudent.
Brancaleone s-a arătat entuziasmat de proiect – chiar era – şi
a spus deschis ce cunoştinţe avea şi ce mai învăţase lucrând cu
comisia bibliotecilor mânăstireşti. A mărturisit şi incursiunile în
cimitirul de la San José, că aveau legătură cu acest caz. Brau a
pălit, îi era frică să nu fie dat în vileag, dar Brancaleone chiar
avea nevoie de slujba asta, drept care a mărturisit şi că stătuse
şase ani la închisoare pentru o vină închipuită. Brau a făcut o
strâmbătură, dar De Bofarull l-a lăsat să termine, apoi i-a spus:
— Mâine ai să primeşti răspunsul scris de mâna mea.
Erau mai mulţi candidaţi. Brancaleone era convins că n-o să
fie ales.

Ieşind de la Arhiva Coroanei de Aragón unde avusese loc

interviul, Brancaleone s-a dus iar la casa lui Pérez de León, deşi
nu era aşteptat. A urcat scările cu siguranţa cuiva care ştia bine
drumul şi a avut norocul să dea de femeia cu care vorbise ultima
dată. Şi i-a arătat cele cinci monede. Femeii i-au sticlit ochii.
— Crezi că azi ai să ştii să-mi spui cine e cea cu chipul pocit?

292
 — V-am spus şi ieri, domnule: o slujnică nouă. Nu ştiu cum
o cheamă.
— De când slujeşte în această casă?
— Să fi venit nici acum o săptămână, domnule.
Brancaleone a lăsat o monedă în palma femeii, care a făcut-o
să dispară în buzunarul şorţului.
— Şi copiii?
— Sunt slugi, domnule. Adică copii ale servitoarelor. Dom-
nul Pérez de León e tare bun cu noi, le dă de mâncare copiilor
noştri şi îi lasă să stea sub acelaşi acoperiş. Chiar şi pe cei nele-
gitimi.
Altă monedă a trecut din mâna lui în cea a femeii, apoi a dis-
părut în buzunarul şorţului.
— E vreunul nou, ajuns recent în casa asta?
— Nu ştiu, domnule. Eu sunt bucătăreasă, abia dacă-i văd.
A treia monedă a urmat acelaşi drum.
— Mai înainte muncea aici o femeie pe nume Cornelia, era
damă de companie pentru stăpâna casei, o ţii minte, nu? Ce s-a
întâmplat cu ea?
Bucătăreasa s-a făcut albă la faţă şi a căscat ochii.
— Vai, domnule, ce nenorocire! A fost ucisă. Chiar aici, în
casa asta, fără ca nimeni să afle de către cine şi de ce.
— Când a fost asta?
— Păi, să tot fie o vreme de la scandalul ăla cu doamna,
Dumnezeu s-o ierte. Au spintecat-o, uite-aşa – a arătat ea de la
buric la gât.
Cea de-a patra monedă a ajuns în palma avară a servitoarei.
— Asta e tot, multe mulţumiri, a spus Brancaleone.
— Da’ a mai rămas una, domnule, privi ea insistent ultimul
ban.
— Cum te cheamă?
Slujnica tăcu, uitându-se lacom la moneda rămasă. O primi.
— Fernanda, domnule, la ordinele domniei voastre, zise, apoi
o zbughi pe scări în sus.
Şi uite aşa a rămas Ángel Brancaleone, fost puşcăriaş, fost li-
brar, un om cu mai mult trecut decât viitor, cu burta goală şi
fără chip de a o umple.

293
 Domnule Brancaleone,
Am plãcerea de a vã anunþa cã, în urma întrevederii avute ieri la prima
orã, am hotãrât sã vã aleg ca ajutor pentru viitoarele mele lucrãri de la aba-
þia Ripoll. Vom pleca într-acolo lunea care vine la ora zece a dimineþii, cu
diligenþa de la Santa Monica. Fiþi punctual ºi nu vã luaþi multe bagaje.
Próspero De Bofarull
 próspero de bofarull
(1777-1859)

Despre viaţa acestui înţelept bărbat, Milà i Fontanals a scris

că a fost „nezgomotoasă, dar se poate povesti toată“, ceea ce,
spre liniştirea cititorilor, nu ne propunem să facem. Neplăcându-i
să fie în centrul atenţiei, a refuzat nu o dată să furnizeze date
pentru o biografie a sa, declarând că doar celor morţi li se poves-
teşte viaţa. Ceea ce e şi cazul.
Acest om înclinat spre toleranţă, moderat în opiniile politice
şi neîncrezător în utopii învăţase pesemne din Istorie că nu tre-
buie să te aştepţi la mare lucru de la oameni. Născut la Reus şi
botezat la biserica San Pedro cu numele Miguel, Gil şi Lobo, a
studiat latina încă de foarte tânăr şi a intrat seminarist la cole-
giul Tridentino din Tarragona. După ce a trecut pe la universi-
tăţile din Cervera şi Huesca, a primit gradul de doctor în drept,
a făcut stagiul la Reus, apoi a plecat la Madrid, unde l-a prins
ziua de 2 mai 1808. „Am văzut străzile Madridului scăldate în
sânge. Am văzut naţia scoasă din ţâţâni şi pe spanioli punând
mâna pe arme ca să răzbune un asemenea ultraj. Eram spaniol,
am urât din tot sufletul invazia franceză“, va scrie el. A fugit la
Cádiz, de unde a încercat în câteva rânduri, fără succes, să revină
în Catalonia pe mare. S-a stabilit acolo, a deschis un birou de
avocatură, l-a slujit ca avocat personal pe contele de Altamira, a
fost judecător şi primar al insulei León. A cunoscut o fată de
familie bună cu care s-a însurat. În 1814, plecarea francezilor şi
bunele sale relaţii cu Madridul au făcut să fie numit arhivar la
Arhiva Coroanei de Aragón – ulterior director – şi astfel revine
în Catalonia şi se dedică din plin acestei noi sarcini.

295
 De fapt, viaţa lui Próspero De Bofarull departe de arhiva sa
nu e decât un soi de introducere. Şi-a luat în posesie noua sar-
cină pe 12 august 1814 şi a rămas legat de aceasta – în ciuda
succesivelor schimbări de guvern – timp de patruzeci de ani. În
1827 a primit vizita lui Fernando VII însuşi, care, cu toate um-
brele sale, era un mare iubitor de ordine. Se spune că abia intrat
pe uşă, regele şi-a aprins un trabuc şi că De Bofarull a venit la el
şi i-a şoptit cât mai discret posibil că nu-i putea permite să fu-
meze în arhivă, doar dacă nu cumva Majestatea Sa dădea un
decret de schimbare a regulamentelor. Regele a stins trabucul şi
pesemne că îndrăzneţul arhivar i-a devenit simpatic, pentru că a
favorizat arhiva pe tot parcursul vieţii sale. Drept compensaţie,
De Bofarull i-a dedicat opera sa istorică majoră, Conţii de Barce-
lona răzbunaţi, care a văzut lumina tiparului în 1836.
De Bofarull a continuat să muncească în ciuda tuturor vicisi-
tudinilor. În timpul epidemiei de holeră din 1834, care a ucis o
zecime din populaţie, cât şi în timpul evenimentelor din 1835,
care însă l-au afectat sufleteşte. Cu toate că în 1840 a fost rugat
să lase arhiva şi să-şi asume răspunderi politice, a revenit în 1844
şi acolo a rămas până la pensionarea din 1849. În urma unei boli
care l-a ţintuit la pat în ultimii ani de viaţă, în ziua de Crăciun
a anului 1859 şi-a chemat fiul şi a purtat cu el o lungă discuţie
despre interesele familiei şi educaţia nepoţilor. Patru zile mai
târziu a murit. Într-o scrisoare autografă, fiul primea şi o ultimă
rugăminte: să fie înmormântat fără pompă, doar în prezenţa ru-
delor apropiate. Aşa s-a şi întâmplat.
Numele său se leagă de perioada de maximă înflorire a Arhi-
vei Coroanei de Aragón, istoricii îi datorează uriaşa muncă de or-
donare, clasificare şi curăţenie pe care a depus-o, ceea ce ne-a făcut
să cunoaştem multe texte până atunci ignorate. I-a succedat fiul
său Manuel, căruia tatăl îi lăsase scris următorul sfat: „Păstrează
bunul renume pe care l-am moştenit de la bunicii noştri, fă-te
iubit de copiii tăi, dar şi de rude şi angajaţi, de lume în general,
astfel vei fi respectat şi ascultat şi vei trăi şi vei muri în pace“.
Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi
ce merită a fi amintiţi
Ediciones Pampalluga, Malgrat de Mar, 1985

296
 purgatoriu
Sau cum a devenit Ángel Brancaleone altă persoană fără a
înceta să fie el însuşi

1836, ianuarie
Să ţin un jurnal pentru a-mi purifica viaţa de până acum sau
pentru a deveni un om nou. Nu ştiu dacă voi fi în stare de con-
stanţa pe care o cere scrisul, orice fel de scris. Căci asta e diferen-
ţa, cred eu, între un scriitor şi un nescriitor: tenacitatea, convingerea
surdă că trebuie să continui, orice-ar fi, chiar dacă s-ar sfârşi
lumea. Uite, abia am început şi constat deja c-am să fiu incon-
secvent şi leneş.
A fost o idee bună, după cât de rău mi-au mers lucrurile, să
iau distanţă de viaţa mea anterioară, să mă apuc de lucru, să me-
ditez şi să devin alt om. Părintele Irazogui s-a arătat foarte mul-
ţumit când m-am dus să-i dau vestea şi să-l rog să aibă grijă de
mama în timpul absenţei mele.
— La cele spuse de tine, fiule, trebuie să adaugi castitatea.
Căci castitatea, ca şi postul, ascute mintea omului şi-l face mai
harnic. În plus, nu uita, e şi un dar de la Dumnezeu.
După care a vrut să ştie când mă întorc.
— Când voi fi devenit un alt om, părinte.
— Vezi să nu pierzi părţile bune şi să nu aduni toate relele,
mi-a mai spus în timp ce plecam.
Cred în cuvintele părintelui Irazogui. În afară de cele referi-
toare la castitate. Şi cum poate să spună că postul ascute mintea?
Deocamdată pe aici singurul lucru care mă deranjează e că lip-
sesc prostituatele.
Ajungând la Ripoll am dat de un peisaj dezolant. Splendida
abaţie romanică ridicată la ordinul contelui Wilfredo el Velloso

297
a ajuns o grămadă de ruine înnegrite. Câteva ziduri s-au prăbu-
şit. Turnul clopotniţei, încă în picioare, seamănă cu fantoma unei
santinele. Arhiva şi biblioteca, cea mai bogată din ţara catalană,
în care se păstrau codexuri cumpărate din toată Europa de aba-
tele Oliba în Evul Mediu, au fost arse cu sălbăticie. Habar
n-aveam dacă unele cărţi au scăpat de incendiu în timpul jafuri-
lor precedente, despre asta nu se ştie nimic. Am aflat apoi că
legile cele noi vor să transforme acest loc într-o carieră de piatră,
teribilă veste, căci nici măcar nu se pune problema reconstrucţiei,
nu vor decât să folosească piatra pentru lucrări mai utile. Au
preţăluit totul la opt mii de peso. Domnul De Bofarull spune că
ăsta e sfârşitul unui loc unic şi că, dacă nimeni nu face nimic, va
decade şi va dispare complet în următorii douăzeci de ani. Zice
că cea care urmează să se prăbuşească e bolta. Şi încet-încet nu
va mai rămâne piatră peste piatră.
Peste toate acestea, domnul De Bofarull a mai primit şi trista
veste a pierderii unui drag prieten. Este vorba de domnul Roc
d’Olzinellas, de care a fost legat de relaţii de colaborare şi de
pasiunea comună pentru istorie. Până în ziua atacului, acesta a
fost arhivarul abaţiei şi, laolaltă cu fraţii întru credinţă, a fugit
în noaptea atacului, care aici s-a produs pe 9 august. De atunci
nu se mai ştie nimic de el, dar destul de repede ne-a parvenit
ştirea morţii sale, la Oceja, în Rosellón. Nu se ştie ce l-a ucis, dar
domnul De Bofarull zice că a murit de tristeţe.
În primele zile ne-am ocupat cu redarea osemintelor profanate
odihnei eterne şi cu cercetarea celorlalte morminte. Unele sunt
neatinse, precum cel al contelui Wilfredo, pe care vandalii ăia
nu l-au văzut (sau habar n-aveau de marile sale merite). Altele,
precum cel al lui Ramon Berenguer IV, vor rămâne goale de-acum
înainte, căci n-am reuşit să găsim nici măcar un oscior. Domnul
De Bofarull a înaintat ipoteza că poate am confundat noi rămă-
şiţele, drept care am căutat indicii pe sicriele de lemn, dar ne-am
dat bătuţi, căci trecerea secolelor face ca oasele oamenilor să
ajungă la fel de jalnice.
M-am gândit adesea la Robles în timpul manipulării osemin-
telor şi leşurilor. I-am scris o lungă misivă povestindu-i greaua
sarcină care-mi parvenise şi mi-a răspuns imediat, cerându-mi să-i

298
aduc ceva oase vechi, cu cât mai vechi, cu atât mai bine, căci îi
lipseau din colecţie. Am luat-o ca pe o neghiobie şi am dat
uitării cererea sa, dar pe urmă m-am căit, în fond ce mă costa să
vâr un călugăraş într-un sac şi să i-l trimit în dar amicului? Nu-mi
face plăcere să relatez amănunţit cum i-am satisfăcut comanda,
voi spune doar că, odată clasate şi puse în ordine osemintele, tot
mai rămăseseră destule. La urma urmei, să ajungi într-un mor-
mânt străin e mai rău decât să apreciezi un amator de oase, aşa
că i-am trimis lui Robles darul. Prietenia adevărată e unul dintre
rarele lucruri pentru care merită să calci strâmb.
Tot în primele zile am început să-i primim, pe rând, pe cei
care în noaptea atacului avuseseră curajul să salveze câte ceva din
mânăstire. E vorba de oameni simpli din apropiere, de regulă ţă-
rani analfabeţi şi fără multă minte, dar legaţi de ce e al lor, cre-
dincioşi, buni la inimă şi tare mândri că puteau restitui obiecte
umile, precum un clopoţel, sau mai valoroase, precum un litur-
ghier roman. Graţie lor am recuperat nu puţine lucruri, pe care
domnul De Bofarull le cataloghează şi le pune la păstrare în lăzi
de lemn, la fel ca pe morţi. Toţi cei care vin să ne aducă ceva sunt
primiţi pe loc. Şi oamenii vin.
De când am venit aici, dormim într-un han din capul satu-
lui, fiecare are camera lui. E un loc umil, însă mâncarea e de-
centă şi patul destul de confortabil (mie mi se pare prea moale).
Domnul De Bofarull e mulţumit, ba spune că e mai mult decât
ar avea nevoie corpul şi spiritul. Binecuvântează de fiecare dată
masa, vorbeşte puţin sau aproape deloc şi le scrie săptămânal so-
ţiei şi fiului, rămaşi la Barcelona. Pe mine mă tratează mai cu-
rând ca pe un nepot decât ca pe un angajat şi, când lucrăm, adică
mai mereu, îmi dă sfaturi înţelepte, pentru care îi mulţumesc în
puţine cuvinte, aşa cum cred că ar şi dori.
În zilele acestea atât de pline am avut parte de ceva care a
rupt monotonia şi care mie mi-a făcut mult mai multă plăcere
decât domnului De Bofarull. Am fost invitaţi la o gustare în casa
marchizului de la Brocca, un domn în vârstă care pesemne se
plictiseşte zdravăn în conacul său şi pe care sosirea noastră l-a
pus pe jar. Mai întâi domnul De Bofarull a refuzat invitaţia,
spunând că trebuie să termine treaba şi-apoi să se întoarcă la

299
Barcelona. Numai că marchizul de la Brocca nu e dintre cei care
admit vreun refuz, astfel că a doua zi la mânăstire ne aştepta o
surpriză sub forma unui slujitor zâmbitor, postat sub porticul
Santa Maria.
— Mă trimite stăpânul meu, marchizul de la Brocca, cu po-
runca de a fi la ordinele domniei voastre şi a vă ajuta la ce e
nevoie. Mai zice că astfel vi se uşurează munca şi-o să aveţi timp
să luaţi masa cu domnia sa, ceea ce doreşte din tot sufletul.
Domnul De Bofarull a încercat să-l trimită acasă cu duhul
blândeţii, dar slujitorul nu se lăsa, având un singur argument: stă-
pânul lui îi ceruse să rămână şi să ajute. De Bofarull era gata să-şi
iasă din ţâţâni, dar şi-o fi zis că nu merită, astfel că a suportat
prezenţa zâmbitoare şi inutilă a băiatului toată ziua.
— Pe mâine, domnule, odihnă plăcută, a zis junele la plecare.
— Cum, te gândeşti să mai vii şi mâine? a întrebat De Bo-
farull cu o umbră de panică pe chip.
— Desigur, domnule. Dar eu nu gândesc, domnule. E po-
runca marchizului, a răspuns slujitorul cu acelaşi zâmbet exaspe-
rant pe buze.
— Bine, a mârâit De Bofarull, atunci spune-i marchizului
tău că mâine după-masă îi facem o vizită. Să ne trimită o trăsură
la ora cinci fix, că la şapte trebuie să fim înapoi.
— Prea bine, domnule.
A doua zi, nu bătuse bine de ora cinci că trăsura era în piaţă
şi noi în ea, De Bofarull enervat că trebuia să-şi piardă timpul
cu un moş plictisit, iar eu încântat că era ceva nou. Marchizul
locuieşte la o jumătate de ceas de mânăstirea Santa Maria, în-
tr-un conac fortificat situat într-o zonă împădurită. Plăcerile lui
sunt vânătoarea, femeile şi antichităţile. A fost însurat de şapte
ori şi pretinde că are o teorie asupra caracterului şi firii femeilor
după locul de naştere al acestora, dar n-a apucat să ne-o expună
pentru că De Bofarull l-a întrerupt întrebându-l care era moti-
vul invitaţiei. Între timp, eu savuram ciocolata cu biscuiţi pe care
ni le adusese o slujnică tânără şi rotunjoară, pe care aş fi devo-
rat-o cu egală plăcere dacă aş fi putut.
— Vedeţi, domnule De Bofarull, pe aici nu avem multe dis-
tracţii. De aceea, pe vremuri, mă duceam des la Barcelona.

300
Acolo am auzit prima dată de domnia voastră şi am început să
vă respect. De aceea, aflând de lucrările pe care le faceţi la abaţie,
mi-am zis că, în fine, a venit şi clipa mea. Veţi înţelege că astea
nu sunt vremuri potrivite pentru călătorii şi nici pentru a neglija
patrimoniul. Vandalii ăştia sunt ca animalele, poftesc la tot ce
nu pricep. De aceea mă bucur atât de mult să vă văd aici, în
umila mea locuinţă.
Umila locuinţă a domnului Brocca numai umilă nu era. Ar-
gintăria şi aurăria sclipeau peste tot, vedeai doar catifea, tapiserii,
mobilă franceză, covoare orientale, candelabre, fotoliile pe care
stăteam aveau spătarul sculptat cu scene mitologice, ceştile din
care beam erau din porţelan fin şi aveau gravat blazonul familiei.
Marchizul purta mătăsuri şi taftale. Într-un colţ se afla un chivot
care data cel puţin din secolul al XV-lea, iar pe un pupitru era
deschisă o carte bisericească bogat ornamentată, pe care De Bo-
farull o privise încruntându-se de cum intrase. Nu, nu era o casă
austeră, nici pe departe.
— După cum vedeţi, a spus marchizul arătând împrejur, sunt
un mare admirator al lucrurilor vechi. De când mă ştiu, colec-
ţionez obiecte de tot soiul. Ca orice colecţionar, am slăbiciunile
mele. În cazul meu este vorba de codexurile carolingiene şi de
obiectele bisericeşti. Din ambele am o colecţie notabilă, pe care
sper s-o văd sporită în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu şi dacă
voi fi sănătos. Şi cum, din fericire, anii m-au făcut pe cât de
bogat, pe atât de capricios, aş vrea să vă susţin lucrul în schimbul
anumitor… împrumuturi.
— Cum adică, împrumuturi? a întrebat De Bofarull, tot în-
cruntat şi fără să se fi atins, nefericitul, de ciocolată şi de biscuiţi.
— Exact aşa cum am zis, a grăit marchizul resemnat. Vedeţi,
voi muri fără urmaşi, la fel ca bunul nostru rege Fernando, şi,
pentru ca în preajma morţii mele să nu se bată toţi neaveniţii ca
să pună mâna pe ceva ce nu aparţine nimănui, m-am hotărât să
las totul mânăstirii Santa Maria de Ripoll, cât a mai rămas din
ea. De asemenea, să finanţez reconstrucţia ei, imediat ce vor
ajunge la guvernare oameni de treabă şi lucrul va fi posibil. Căci
vedeţi doar ce se înţelege în ţara asta prin politică: să dărâmi
ce-au făcut predecesorii noştri şi să construieşti ceva ce va fi la

301
rândul său făcut ţăndări de cei care vor urma. Şi tot aşa, in sae-
cula saeculorum, să te apuce deznădejdea. Dar, revenind la su-
biectul nostru, vă asigur că toate lucruşoarele pe care mi le veţi
aduce pe voi vă vor îmbogăţi, iar pe bătrânul care sunt îl vor face
fericit până când va închide ochii. Am avut grijă să-mi fac testa-
mentul în care spun răspicat că această casă cu tot ce se află în
ea trebuie să rămână mânăstirii Santa Maria de Ripoll.
De Bofarull se uita în podea, încruntat şi stânjenit. Eu devo-
ram şi biscuiţii lui şi picoteam fericit. N-am spus nimic, părerea
mea nu conta, dar mi se părea o afacere rezonabilă. Şi utilă, căci
asigura conservarea unor bunuri care altminteri cine ştie ce-ar fi
păţit.
— Mă voi gândi la oferta atât de trăsnită a domniei voastre,
în câteva ore veţi primi răspunsul meu, a spus De Bofarull ridi-
cându-se şi punând capăt întrevederii.
— Cum, plecaţi deja?
— Am mult de lucru, domnule marchiz.
— Ce noroc aveţi, a râs marchizul, deşi cred că e o muncă
pentru firi mai puţin capricioase decât a mea: dacă ar fi după mine,
aş şterpeli tot ce mi-ar cădea în mână. Vreau să spun, aş împru-
muta, s-a corectat imediat.
Pe drumul de întoarcere, De Bofarull m-a întrebat ce cre-
deam eu despre toate astea. I-am spus exact ce am relatat mai sus.
A mârâit, şi-a frecat barba pe care nu o avea, şi-a privit încălţările.
La hanul unde ne aştepta supa caldă a fiecărei seri, a spus:
— Am să mă gândesc.

1836, februarie
Veşti din Barcelona: scrisoare de la Robles, în care îmi re-
latează expediţiile sale la mai multe cimitire părăsite şi alte afa-
ceri. Osemintele mai recente, odată bine lustruite, le vinde
studenţilor de la medicină. S-a aflat deja că are acasă un adevărat
panteon şi primeşte cereri chiar şi din străinătate, pentru că şi-a
făcut o faimă bună şi oasele sunt de calitatea întâi, aşa pretinde.
Devine o adevărată autoritate în materie, e solicitat de anumite
parohii care vor să scape în mod discret de răposaţii care deran-

302
jează. Săptămâna trecută, scrie el, a tras din greu curăţând Santa
Maria del Pi: în locul mormintelor va fi în curând o piaţă.
Despre alte oseminte, cele mai vechi, promite că-mi va da amă-
nunte mai târziu şi-mi spune că voi fi uimit să aflu câtă lume are
urgent nevoie de un cadavru pentru un scop sau altul. De exem-
plu, a venit la el văduva unui marinar mort într-un naufragiu ca
să-i ceară un schelet pe care să-l pună în cimitir. Iar mai nou a
venit să-i ceară ajutorul arhidiaconul catedralei, cu o pretenţie
absolut trăsnită şi amuzantă, spunându-i următoarele: „Fiule, în
vremurile astea de război, sărăcie şi foamete, lumea are nevoie de
oarece distracţii. Mă gândesc că nişte oseminte frumos înveşmân-
tate, cu toată solemnitatea cuvenită unei prinţese şi slujite de epis-
cop le-ar mai ridica moralul, nu crezi?“ „Ce prinţesă? A murit
vreuna?“ „Da, fiule. A murit în secolul al XII-lea. Regina Petro-
nila a Aragonului, contesă de Barcelona după căsătoria cu Ramon
Berenguer IV, mamă de eroi şi conţi, înmormântată în catedrala
noastră, cu toate onorurile“, a spus omul cu atâta tristeţe c-ai fi
zis că o cunoscuse personal. Robles nu pricepea nimic: „Păi,
dacă e îngropată, cum de vreţi s-o înmormântaţi din nou, pă-
rinte?“ „Vai, fiule, a fost ea îngropată, dar nu mai e. Nişte idioţi
i-au rătăcit rămăşiţele în timpul construcţiei naosului gotic, ăsta
de acum, undeva prin secolul al XIII-lea. Nu se ştie dacă le-au
aruncat la gunoi, crezând că erau ale vreunei pisici, sau le-au
amestecat cu alte oseminte. Treaba e că biata regină Petronila
stă de o veşnicie fără mormânt. Şi zic eu că e timpul să reparăm
situaţia asta. M-am gândit că ar putea apărea ca prin minune în
timpul lucrărilor stradale. Desigur, vestea va fi răspândită cum
se cuvine, va fi un eveniment! Ce zici? Mă poţi ajuta?
Aşa că Robles s-a pus pe treabă şi, cu un os de ici, unul de
colo, a alcătuit iute scheletul reginei aragoneze. A folosit şi din
oasele pe care i le-am trimis eu de la Ripoll, plus altele, pe care
le-a vopsit, ars sau ciobit ca să pară de atunci. După şase veacuri
petrecute în pământ nu puteau arăta ca venite de la operă. Aşa
că mumia reginei Petronila avea tot ce-i trebuia – lipseau doar osi-
şoarele de la degetele de la picioare, care de regulă se rătăcesc –,
purta un inel mare de aur pe falanga inelarului mâinii stângi şi
rămăşiţele unei diademe regale pe ţeasta lucioasă. Veşminte nu

303
mai avea, doar ce mai rămăsese dintr-un cordon incastrat într-o
vertebră lombară. O adevărată operă de artă, ţi-era şi milă s-o
îngropi. Numai că neprevăzutul s-a produs: arhidiaconul a mu-
rit cu câteva ore înainte de data fixată pentru predare, succesorul
său nu s-a arătat dispus să bucure poporul cu o ceremonie fune-
bră de mare solemnitate, astfel că Petronila de Aragón în versiu-
nea Robles a rămas fără mormânt. Amicul meu zice că o păstrează
pentru altă ocazie, care cu siguranţă se va ivi.
Am primit veşti şi de la ceilalţi: Piferrer s-a înrolat în trupele
reginei Isabel, cum îşi dorise întotdeauna. În lipsa actorului prin-
cipal, amicul Rojo umblă să găsească alt intermediar pentru con-
versaţiile sale cu lumea cealaltă, deocamdată, fără succes, dar nu-şi
pierde speranţa. Brau, despre care nu vreau să ştiu nimic, are o
nouă catedră. Cât despre dragul meu Insúa, cică umblă de ne-
bun să pregătească o nouă ediţie a lui Don Quijote, prima reali-
zată integral la Barcelona, atât de frumoasă, că se va vorbi mult
timp de ea.
Scrisoarea e doldora de veşti bune. Cea mai bună e, neîndo-
ielnic, redeschiderea universităţii din Barcelona. A fost instalată în
fosta mânăstire del Carmen, ceea ce nu mi se pare potrivit, căci
locul e strâmt şi vetust. De universitate ţine acum şi Biblioteca de
la San Juan, unde lucrurile continuă aşa cum le-am lăsat: Pi
Arimón pune în ordine tomuri tot mai prăfuite şi nimeni nu ştie
ce să facă cu ele. Primăria e pe butuci, nu există bani destinaţi
unui lucru atât de inutil precum păstrarea cărţilor. Politicienii
dovedesc grabă şi abilitate doar când e ceva de furat. Şi iau şpagă.
Bunul meu prieten îmi scrie şi despre mama. S-a întâlnit
acum câteva zile cu ea la poarta Îngerului Păzitor şi a găsit-o mult
mai bine. Au vorbit puţin, era concentrată să se roage, zice el.
Eu zic altceva: a vorbit puţin pentru că pentru ea amicii mei
sunt un fel de odrasle ale Satanei. Oricum, e de bine.
După ce-am citit scrisoarea, i-am scris părintelui Irazogui pen-
tru ca acesta să-i dea maică-mii veşti despre mine. Le-am scris
deci amândurora că mă bate gândul să rămân aici după plecarea,
iminentă, a lui De Bofarull. Mă simt un alt om, eliberat de toate
relele care mă apăsau la Barcelona, în plus am primit şi o ofertă
bună de lucru, pe care o iau în considerare. Ca să-i câştig sim-

304
patia omului Bisericii i-am spus de legământul de castitate pe
care-l urmez cu străşnicie de când am sosit la abaţie, eram gata
să-i spun şi ce efecte a avut acesta asupra spiritului meu, dar
mi-am dat seama că nu puteam fi sincer, aşa că mai bine nu.
N-am zis nimic nici de lipsa femeilor uşoare. După ce le-am
transmis complimente tuturor, m-am semnat.

1836, martie
Domnul De Bofarull pleacă. E chemat la Barcelona ca să
ocupe un post de mare răspundere, deşi el nu-şi doreşte asta.
Dar acceptă din pur simţ de responsabilitate, am eu impresia. În
viaţa mea n-am văzut un om mai puţin interesat să obţină func-
ţii şi glorie, mai puţin pasionat de politică şi mai disciplinat,
adevărul e că-l interesează doar studiul istoriei. În ultimul timp
a lucrat la o carte despre conţii de Barcelona, pentru care i-am
slujit pe post de secretar până ieri. La ultima cină pe care am
avut-o, a vorbit şi a băut ceva mai mult ca de obicei şi mi-a po-
vestit multe întâmplări de la începuturile sale ca arhivar al Co-
roanei de Aragón, cum a găsit documente aruncate şi roase de
şoareci şi insecte, cum a stat luni în şir ca să cureţe şi să pună
totul în ordine. Era trist şi se vedea limpede că munca de arhivar
îi dăduse putere în toţi anii aceştia şi că-l durea sufletul să lase
totul pe alte mâini ca să ocupe funcţia de la deputăţie. Înainte
de a pleca la culcare, devreme, cum îi era obiceiul, m-a felicitat
pentru noua mea muncă de scrib-secretar al marchizului de la
Brocca. M-am mirat cu glas tare: ştiam că nu se dădea în vânt
după marchiz, deci nici faptul c-aveam să lucrez cu acesta nu
avea cum să-l bucure.
— Ar fi vai de noi dacă am înţelege doar ce ne place, mi-a
spus el, privindu-mă fix în ochi.
Mi s-a strâns inima când l-am văzut plecând. Aseară ar fi
trebuit să-i spun cât de mult îi datorez… Îmi adun puţinele
lucruri, căci mâine la prima oră mă mut în casa marchizului.

305
 1836, mai
Marchizul de la Brocca petrece în pat cam cincisprezece ore
pe zi. În afară de somn, acolo îşi parcurge corespondenţa, ci-
teşte, primeşte bărbierul, frizerul, notarul şi pe cine-o mai fi.
Spune că un nobil nu trebuie să se scoale din pat de cum face
ochi. Ca să te arăţi lumii aşa cum trebuie, e nevoie de pregătiri.
Îl vizitez şi eu în iatac înainte de a se scula; îl pun la curent
cu treburile din ziua respectivă, el alege ce are chef. Nu face nici-
odată planuri pentru a doua zi, cu atât mai puţin pentru o dată
mai îndepărtată. Iar dacă n-are chef de ceva, nu-mi dă explicaţii.
Marchizul nu are multe afaceri. Răspunde la câte o scrisoare,
primeşte în audienţă vreun sătean, examinează obiectele pe care
i le aduc tot felul de oameni care-i cunosc gustul pentru antichi-
tăţi, plăteşte prostituatele cu care a petrecut noaptea, îl primeşte
pe contabil, dar îl expediază rapid, că-l plictiseşte.
— Spune-i să facă ce vrea şi să vină doar când trebuie să
semnez, să-mi zică el unde, îmi porunceşte.
Contabilul e tare bătrân, parcă ar fi aici de pe vremea lui
Wilfredo cel Păros, şi exprimă un aer de catastrofă chiar când
tace, darămite când vorbeşte.
— Brancaleone, spune-i, te rog, marchizului că nimeni nu
vrea să plătească nici un ban, că recolta a fost un dezastru, că se
vede cu ochiul liber nesupunerea faţă de autoritate şi dispreţul
îngrijorător faţă de nobilime, că grajdurile sunt în ruină, avem
mai multe vite bolnave decât sănătoase, că de la trăsura cea nouă
s-a furat o roată…
Nimic din toate acestea nu-l deranjează pe domnul marchiz:
— Da, da, nimic nou.
Contabilul insistă:
— Domnul marchiz trebuie să afle că, dacă lucrurile conti-
nuă aşa, averea i se va topi în mai puţin de un an şi va fi nevoit
să vândă pământurile (care au mai rămas), casa şi vitele (care mai
trăiesc) şi să găsească alt mijloc de subzistenţă, poate să ceară azil
la rudele din Franţa, care au ştiut mereu cum să se gospodărească,
şi să renunţe cât mai curând la felul ăsta de a cumpăra de peste
tot tot felul de lucruri pentru care aruncă pe fereastră averi pe
care nu le are; că ori îmi ascultă sfaturile, ori plec unde o să fiu

306
măcar primit. A, şi să mai reducă din banii pentru damele de
companie; sau măcar să se mulţumească cu câte una pe noapte,
că are şaptezeci şi patru de ani.
I-am transmis domnului marchiz îngrijorările contabilului,
inclusiv partea cu fetele şi ameninţările de plecare.
— Păi, să plece. Era şi timpul, a sunat răspunsul său.
Fireşte, nu s-a schimbat nimic. Marchizul continuă să cum-
pere tot ce-i căşună, cu condiţia să semene cu ceva din altă epo-
că. Ultima chestie au fost nişte pietroaie despre care ţăranii care
le-au adus s-au jurat că erau din templul lui Solomon. Continuă
să cheme câte două sau trei fete pe noapte, pretinde că femeile
sunt mai puţin periculoase dacă vin câte trei. Contabilul nu mai
e cu noi, dar viaţa-şi urmează cursul.

1837, iunie
Robles îmi scrie, euforic: la Madrid a fost numită o comisie
însărcinată cu crearea unui Panteon al Oamenilor Iluştri. Deo-
camdată se lucrează la stabilirea listei de morţi care să onoreze
locul cu rămăşiţele lor – e vorba de biserica Sfântului Francisc
cel Mare, părăsită de când comunitatea clericilor franciscani a
fost expulzată. Totul e încă în stadiu de proiect, deşi toate
provinciile au primit misive cu antet oficial în care la porunca
reginei se cere câte o listă de oseminte ilustre disponibile care să
poată fi mutate în panteonul madrilen. Amicul meu vede în
aceste liste mari oportunităţi pentru afacerea sa. Cred că pe drept
cuvânt.
Mi-a dat veşti şi despre Rojo. Din februarie trecut, când cu
toţii ne-am cutremurat aflând de sinuciderea lui Mariano José
de Larra, prietenul nostru editor încearcă disperat să stabilească
un contact supranatural cu nefericitul, sperând să-l convingă să-i
dicteze oarece articole despre amorul fatal, sinuciderea din dra-
goste, obiceiurile de Dincolo şi câte şi mai câte, a notat totul pe
o hârtie. Nu rezolvase însă problema esenţială, adică să găsească
persoana cu harul spiritismului care să-l înlocuiască pe dragul
nostru Piferrer. Îl apucase disperarea, încercările sale se dovediseră
fără rezultat, când Piferrer s-a întors din război, atât de slab şi de

307
plin de păduchi, că nici maică-sa nu l-a recunoscut. Şi mult mai
potolit, mai înţelepţit.
Ceea ce n-a fost o piedică în calea şedinţei care a avut loc
acasă la Rojo, unde au venit toţi în afară de Brau şi unde cică
mi-au dus dorul. Ceremonia a fost exact ca acelea de care îmi
amintesc cu multă plăcere: rachiu, lumină scăzută, un fotoliu
pentru spiritist şi hârca unui mort anonim. Nu după mult timp,
Piferrer a intrat în transă, a dat ochii peste cap şi a început să
tremure, la fel ca în noaptea aceea de la mânăstirea San José.
Numai că de data acesta a scos mai întâi nişte mugete şi a înce-
put să recite nişte chestii care rimau, dar nu le pricepea nimeni,
căci erau în engleză. A tot recitat un timp, n-a răspuns la nici o
întrebare – pesemne că nici el nu pricepea nimic. În fine, spi-
ritul s-a retras şi în locul lui a apărut un glas tunător care s-a
prezentat drept federalist mânat de răzbunare. „Federalist?“ s-a
mirat unul. „Aşa cum auziţi, am scris o constituţie în care expli-
cam totul şi arătam limpede că asta e singura soluţie pentru
problemele noastre.“ „Şi ce s-a întâmplat?“ „M-au împuşcat. În
plină Rambla, într-o zi cu soare. Să mai vii cu idei noi! Mare
supărare.“ A fost întrebat dacă nu-l putea trimite pe Mariano
José de Larra. „Ăsta cine mai e?“ I s-a explicat că fusese un
excelent ziarist care murise recent după ce primise un glonţ în
cap. Spiritul lui Torrijos a vrut să ştie cine trăsese glonţul, iar
aflând că Larra era un sinucigaş, a spus pe un ton categoric: „Eu
cu ăştia n-am treabă, mă sperie“. Şi s-a tot dus, fără măcar să-şi
ia la revedere. După care Piferrer a fredonat aria Reginei Nopţii
din Flautul fermecat, pe urmă nişte porcărele în versuri despre
femeile care devin curve cu ştirea bărbatului, care au stârnit
ovaţii şi care l-au gonit urgent pe autorul lor, profund jignit. A
mai trecut o vreme, bietul Piferrer era tot mai epuizat, când a
grăit pe alt ton, pentru a nu ştiu câta oară, întrebând:
— M-aţi căutat, domnilor? Iată-mă-s. Despre ce e vorba?
— Sunteţi don Mariano José de Larra? a vrut să se asigure
Rojo pe un ton plin de respect, spre deosebire de cel pe care-l
folosise cu răposaţii precedenţi.
— Într-adevăr, eu sunt. Şi dumneavoastră…?
— Rojo, de profesie editor.

308
 — Începem rău, nici acum n-aveţi de gând să mă lăsaţi în
pace?
Rojo i-a explicat proiectul său şi l-a asigurat, de faţă cu mar-
tori, că el şi nu altă celebritate va inaugura colecţia de autori de-
funcţi. La care defunctul Larra a spus, printre hohote de râs:
— Reveniţi mâine, domnule, reveniţi mâine!1
Şi s-a tot dus, lăsându-i pe toţi cu ochii în soare şi pe Rojo
fără nici un chef să repete experienţa. În ciuda acestui eşec, Rojo
n-are de gând să se dea bătut: pune lipsa rezultatelor pe seama
slabei condiţii fizice a lui Piferrer. Acum aşteaptă ca acesta să se
mai întremeze şi să-l folosească la altă şedinţă de spiritism, care
să iasă mai bine.

1839, mai
Ieri mi s-a întâmplat ceva de-a dreptul extraordinar. Ca de
obicei, am rezolvat cu domnul marchiz treburile zilnice, i-am
dat la semnat ce era de semnat, l-am informat despre starea vre-
mii, după care am îndrăznit să-i spun că e ziua mea de naştere.
— Bravo! Şi câţi ani faci, patruzeci?
Asta m-a speriat de-a binelea. Chiar arăt de patruzeci de ani?
Până să intru la închisoare lumea mă credea mai tânăr decât
eram. Sau o fi din cauza vederii slabe a marchizului?
— Nu, domnule, treizeci.
— Treizeci… frumoasă vârstă, atât de vioaie… A stat puţin
pe gânduri, privind o scamă care plutea în aer, apoi a spus:
Brancaleone, comit poate o indiscreţie, dar vreau să te întreb
ceva dacă-mi permiţi. Am observat să urmezi cu stricteţe un
legământ de castitate. Oi fi cumva preot?
— Nu, domnule.
— Ai vreun beteşug?
— Nu, domnule.
— Preferi cumva băieţii?
— Nu, domnule.

1 „Vuelva usted mañana“, titlul unui celebru articol al lui Larra, în care
satirizează lentoarea funcţionarilor spanioli.

309
 — Păi atunci, ce eşti? Căci bărbat normal nu pari. Eu, la
vârsta dumitale, aveam nevoie să mă descarc cel puţin de două
ori pe zi…
— Eu am cerinţe mai modeste…
— Eşti căsătorit?
— Nu, domnule.
— Păi să nici nu te căsătoreşti. Căsnicia e mormântul plă-
cerii, nu uita. Uite, îţi fac un cadou, cred că ai mare nevoie.
Adu-mi de scris.
Şi mi-a dictat următorul mesaj, pe care l-am copiat apoi pe
o foaie in-octavo care-i purta sigiliul:

Stimate prietene, te rog sã-i administrezi acestui om grav bolnav o cantitate

serioasã din medicamentul cel vindecãtor. Tratamentul va dura trei luni ºi va
fi plãtit de mine. Al dumitale,
Doroteo Manfredo de la Brocca

A semnat şi mi-a dat drumul, spunând că vizitiul avea să mă

ducă undeva unde voi înţelege totul; să nu pun întrebări, să mă
spăl bine, mai ales pe părţile ruşinoase, şi să am încredere. I-am
dat ascultare, pas cu pas. Vizitiul m-a dus pe drumuri necunos-
cute într-un sat la o oră distanţă şi a oprit înaintea unei case cu
aspect nobil, a sunat şi a aşteptat să se deschidă uşa. A deschis o
femeie între două vârste, îmbrăcată à la francaise, nemachiată şi
cu obrajii ca merele. A citit biletul, a surâs şi s-a uitat la mine
peste marginea foii, apoi m-a poftit înăuntru. Interiorul era fru-
mos, dar neostentativ. Am urcat la primul cat, acolo erau mai
multe uşi, toate închise. Mi-a deschis una fără să bată, a apărut
o jună cu lungi plete negre, piele foarte albă şi ochi migdalaţi,
care m-a lăsat fără suflare. Purta o rochie simplă şi era desculţă.
În braţele ei mi-am pierdut darul divin al castităţii şi mi-am
promis să nu-l mai repet niciodată.

1839, octombrie
Prietenii mei Înţelepţii exultă de fericire că infantele Carlos
şi clica sa au fost înfrânţi şi s-au dus să sărbătorească evenimentul

310
la balul La Patacada, unde doar eu lipseam, căci venise tot ora-
şul. S-a celebrat şi un Te Deum, căci fără aşa ceva nu se poate,
şi fanfara militară a cântat în Llano de la Boquería.
Zice Robles că liberalismul nostru abstract, lipsit de concreteţe
şi nu întotdeauna logic se află acum în perioada sa cea mai bună.
Acum putem ieşi să cântăm în gura mare „trágala, trágala1, slu-
goiule care nu vrei Constituţie“, carliştii ne răspund cu „trágala,
trágala, liberalule care nu vrei coroană regală“ şi să iasă o bătaie
de nu vezi om cu om.

1841, decembrie
M-am predat modei: mi-am cumpărat un pardesiu. N-are
sens să te opui, până la urmă tot te supui. Când mi-l pun parcă
sunt un personaj aiurit dintr-o gravură străină. E drept că te
apără mai bine decât mantia, căci a avea mâneci şi nasturi e un
mare avantaj, mai ales în zilele cu vânt şi ploaie. Marchizul de la
Brocca e însă foarte critic în această privinţă, zice că e îm-
brăcămintea cea mai oribilă inventată vreodată de om. Refuză
cu străşnicie să aibă aşa ceva în garderobă şi a fost pe punctul de
a-mi interzice să intru în casa lui îmbrăcat aşa. Încă eu cred că
ar fi potrivit pentru septuagenari friguroşi, ca el, şi că încăpăţâ-
narea sa o să-i aducă destule răceli în iarna care se apropie.
Căpos, îşi expune teroriile:
— Pardesiul, ce prostie! O pânză ce acoperă golul, aşa cum
raţiunea e acoperită de palavre. Îmbrăcaţi astfel, toţi arătăm la
fel, nu mai deosebeşti bogatul de sărăntoc, uite unde am ajuns!
Nu ştiu dacă noii noştri conducători poartă pardesiu, încerc
să mi-o imaginez pe María Cristina îmbrăcată aşa, deşi încă nu
s-a inventat pardesiul pentru femei; nu şi pe Espartero2, cred că
ăsta nu suferă de frig.
Ziua de astăzi ne-am petrecut-o cu corespondenţa. Marchizul
dorea să-şi pună la curent rudele din Franţa cu noua situaţie

1 Trágala, cântec satiric antiabsolutist din sec. al XIX-lea.

2 Baldomero Espartero, om politic spaniol, regent după retragerea
Mariei Cristina.

311
politică. În misivele sale îl numeşte pe Espartero „Espartaco“
(Spartacus) şi o confundă pe regenta Maria Cristina de Borbón
cu biata Isabel de Braganza, a doua soţie a lui Fernando VII,
moartă de epilepsie la douăzeci şi unu de ani, citând până şi stri-
găturile cu care poporul o primise la Madrid – „nasoală, săracă
şi portugheză / să ne-o sugi“ – şi zice că ceva care a început atât
de rău nu se putea sfârşi decât cu o lovitură de stat; carliştii, mai
spune el, vor să-l scoată pe Carlos V din groapă, regina Isabel e
de fapt un paj de la Curte pe care l-au îmbrăcat în fustă pentru
tablouri, pentru că regele şi regina n-au avut copii. În fine, are
şi o explicaţie pentru presupusa infertilitate regală: regina l-a în-
şelat tot timpul pe soţul ei cu un chipeş soldăţel de la palat pe
nume Muñoz sau Sánchez şi îi naşte doar băieţi şi, oricum, aşa-i
trebuia regelui, de curvar, sifilitic şi bătrân ce e. Mi-am permis
să-i sugerez marchizului să corectăm anumite păreri (în ce pri-
veşte calificativele date regelui şi adulterul reginei nu am obiec-
ţii), dar el s-a mulţumit să spună:
— Lasă aşa, Brancaleone, lasă amănuntele, crezi că pe rudele
mele le interesează ce le spun? Sau crezi tu că neroziile politicie-
nilor se deosebesc atât de mult de cele spuse de mine?
— Dar trebuie să vă gândiţi şi la posteritate, domnule mar-
chiz, am argumentat eu. Cine ştie ce soartă vor avea aceste scri-
sori, de ce ochi vor fi citite peste două sute de ani.
— Două sute de ani? a râs el din tot sufletul. Chiar crezi că
peste două sute de ani se va mai interesa careva de noi? Şi, chiar
de-ar fi aşa, crezi tu că cineva va pricepe ceva din secolul acesta,
pe care nu-l înţelegem nici noi, cei care trăim în el?
Nu ştiu ce efect ar putea avea aiurelile astea asupra verilor şi
unchilor săi răspândiţi prin toată Europa, eu le-am transcris pe
curat, dar am adăugat un post-scriptum ca să nu fim luaţi de ne-
buni: „În ciuda tuturor celor spuse, din octombrie trecut aici
conduce generalul Espartero, regent al regatului“.

1842, ianuarie
Barcelona e cuprinsă de o nouă dârdoră: dărâmarea zidurilor.
Cuiva i-a venit ideea să numere casele cuprinse în interiorul

312
centurii de piatră şi i-au ieşit mai bine de zece mii. Noi vrem să
atragem semnele progresului, se spune, precum omnibuzul, şco-
lile de nataţie, cazinourile şi cabinetele de lectură, şi n-o vom
putea face cât timp ne vom vedea condamnaţi să vieţuim în
spatele acestor ziduri groase. S-a instituit deja Junta demolării,
aflu că din ea face parte şi amicul Insúa.
Capetele luminate pretind că dărâmarea zidurilor va însemna
sfârşitul tuturor relelor. Se va termina cu specula şi cu preţurile
umflate la care au ajuns casele în ultimii şase ani, duse vor fi de-
testatele „drepturi de poartă“, vor deveni istorie epidemiile mor-
tale provocate de înghesuiala în care trăim şi de lipsa de aer
proaspăt, vom fi mai curaţi, căci acesta e primul efect al traiului
neîngrădit. Prin urmare, vom fi mai pe placul străinilor, a căror
părere contează mult pentru noi.
Tot ce sper eu e ca de data asta lucrurile să iasă mai bine
decât anul trecut, când unora le-a venit ideea să culce la pământ
Cetăţuia fără să ceară voie de la nimeni; au organizat o ceremo-
nie solemnă care să celebreze iniţierea lucrărilor, au început apoi
treaba, au apucat să dărâme pe jumătate un turn, după care a
venit căpitanul general, s-a supărat peste poate de atâta îndrăz-
neală şi a poruncit să se reconstruiască totul, plătind pe deasupra
din buzunarul lor, ca să le fie învăţătură de minte că n-au întrebat.
Azi marchizul de la Brocca a vrut să ştie dacă mi-e dor de
oraşul meu. Mă rog, s-ar putea, i-am răspuns, deşi amintirile
mele sunt mai curând concrete. Mi-e dor de mama, de prieteni,
de bătaia matinală a clopotelor de la Santa Anna, de soarele căl-
duţ de toamnă care aureşte copacii bătrâni de pe Rambla, de
marea văzută într-o zi de iarnă de pe zid, de vânzătorii de car-
quinyolis şi de cei care vând cărţi la Arcos Viejos de Encantes, de
piaţa palatului unde vezi ultima modă, de Carnavalul de la Lonja,
de cerul albastru al fiecărei veri, de cafenelele din Piaţa Teatrului,
de dramele exgerate ale lui Altés, de castanele coapte, de reu-
niunile acasă la Rojo, de clopotniţele amuţite ale mânăstirilor…
— Băiete, ajungea un simplu „da“, m-a întrerupt marchizul.

313
 1842, aprilie
Ultima scrisoare de la Robles a venit, ca de obicei, doldora
de noutăţi. Mă întreabă când mă întorc. „Când n-o să am în-
cotro“, i-am răspuns.
Rojo s-a însurat cu o croitoreasă şi aşteaptă deja un copil,
grăbit ca întotdeauna. Brau a părăsit universitatea ca să fie depu-
tat în Cortes. Dacă înainte era insuportabil, acum nu-i mai ajungi
nici cu prăjina la nas; nu se mai vede cu prietenii, s-a căsătorit
cu o domnişoară fină de la Madrid, Robles află toate amănuntele
din presă. Şi nici nu ştie de ce-mi spune toate acestea, căci pe
unul ca el merită să-l dai afară din gaşcă.
Insúa a ajuns omul de încredere la tipografia lui Gorchs. A
cunoscut o fată frumuşică şi simpatică, dar a părăsit-o, că-i ră-
mânea prea puţin timp pentru Junta demolărilor. Care mai nou
are probleme cu militarii, pentru că acestora li se pare cât se
poate de oportun ca un oraş să rămână fortificat în plin secol al
XIX-lea şi nu vor ca nimeni să se atingă de creneluri.
Piferrer locuieşte acum lângă mânăstirea San Juan de Jeru-
salén, a fost numit bibliotecar al noianului de cărţi în devălmăşie
de acolo. Încearcă să pună ordine în haos şi să-l catalogheze cât
de cât, dar nu există fonduri pentru asta, şi mai lucrează şi sin-
gur. Nimeni nu consultă cărţile scoase din mânăstiri, nu folo-
sesc nimănui, mulţi nici nu ştiu că se află acolo, în afară de cei
de la Acadèmia de Bones Lletres, care continuă să ceară custodia
mânăstirii şi a bibliotecii. Deocamdată în clădire a început să
funcţioneze un muzeu de antichităţi cu lucruri salvate din bise-
rici, lumea vine să le vadă, îngenunchează şi se roagă în faţa lor,
nu ştie cum trebuie să se poarte într-un muzeu.
Robles nu-mi spune nimic despre alte şedinţe cu rachiu şi
vorbit cu morţii, doar de prospera sa afacere, care l-a făcut să
abandoneze studiile de medicină şi să se dedice pe de-a-ntregul
picturii şi osemintelor. Treaba cu comisia de la Madrid care urma
să caute morţi prin toată Spania şi chiar şi în străinătate a rămas
în suspensie, cu lista celebrităţilor dorite cu tot, pe urmă lucru-
rile s-au schimbat din nou, regenta a plecat la Paris, la Madrid
a rămas regina copilă doar cu soră-sa, sub tutela lui Espartero,
iar despre subiectul acesta nu s-a mai vorbit defel. Nu contează,

314
zice Robles, morţii sunt răbdători, o să-l aştepte pe cel care va
repune pe tapet ideea, între timp el onorează alte comenzi, mai
mărunte, dar la fel de stimulative.
Îmi mai relatează, amănunţit, schimbările care au loc în oraş.
Mânăstirea San José a fost demolată complet, în locul ei s-au in-
stalat vânzătorii ambulanţi care până acum ocupau drumul pu-
blic, aşezaţi în cerc în jurul pescăriilor; urmează măcelarii, iar
spre stradă stau florarii. E buluceală şi mişcare continuă, e o plă-
cere să te uiţi la negustorii şi cumpărătorii aflaţi în largul lor.
Piaţa a fost numită „San José“, în amintirea fostului locaş, însă
lumea tot „la Boquería“ îi spune locului, ca şi până acum.
La capucini situaţia e alta. În biserica Santa Madrona (care
nu e cea originală, ci cea pe care au ridicat-o călugării la 1824)
s-a deschis un teatru. Primăria se mai gândeşte ce să facă acolo,
o piaţă sau un amfiteatru, până se hotărăşte se reiau dramele lui
Altés, care nu vor muri niciodată, deşi el a făcut-o de-o bucată
de vreme, astfel că Piferrer şi ceilalţi se bucură ca nişte copii doar
citind titlurile: Mormântul dintre ruine, Gonzalo Bustos de Lara
şi, fireşte, Orfanul ilustru. Cât despre opera italiană, aceasta se
poate vedea nu doar la Santa Cruz, ci şi sub bolţile care le au
adăpostit pe măicuţele de la Montesión. Îmi imaginez cât de im-
presionant sună în acel loc aria Sul mio capo il celo avventa a Lu-
creziei Borgia. E limpede că Barcelona se transformă într-un
oraş al scenelor, nu prea văd însă cum se vor umple trei teatre
care funcţionează zilnic în acelaşi timp.
Colegiul San Buenaventura a avut şi el parte de o viaţă mai
bună. A fost cumpărat la o licitaţie publică de un particular bo-
gat cu gândul de a deschide acolo un restaurant de lux. L-a
demolat complet, dar în ultima clipă a lăsat în picioare fosta
mânăstire, în care a avut îndrăzneala de a amplasa salonul de
mese, cel mai luxos din oraş, depăşind până şi localurile Falcón
şi Cuatro Naciones. L-a botezat Fonda de Oriente, la inaugurare
a asistat până şi ambasadorul Statelor Unite, un anume Washing-
ton Irving, om care nu stă locului, şi tot atunci s-au aprins cinci-
zeci şi trei de felinare cu gaz aduse din Anglia, care cică luminează
într-atât, încât poţi citi ziarul în plină noapte (nu cred până nu

315
văd). Şi se spune că au de gând să instaleze astfel de lumini ma-
gice peste tot prin oraş, chiar şi în casele noastre!
Porţiunea asta din Rambla, cea cuprinsă între Piaţa Teatrului
şi strada Sant Pau, a devenit promenada celor cu stare şi unii
închiriază scaune de răchită ca să asiste la defilarea familiilor
sâmbăta şi duminica, mai ales la ieşirea de la biserică, când co-
chetele care se îmbracă după ultima modă îşi agită evantaiele
pentru a transmite un mesaj amoros pretendenţilor fără ştirea
părinţilor, când fustele se leagănă, umbrelele se deschid şi batis-
tele cad acolo unde trebuie să cadă, sunt culese de amorezi, co-
chetele prind de veste, nu şi părinţii, care comentează slujba şi
habar n-au de nimic, săracii de ei. Iar acum se adaugă şi minu-
năţia de a vedea aceste plimbări seara târziu, când femeile fru-
mos gătite par dansatoare strălucind precum licuricii la lumina
felinarelor. Până la zece ţin plimbările astea, fără ca nimeni să-şi
dea seama că dincolo de Rambla e noapte neagră! Drept care
niciodată n-a fost mai potrivit cântecelul care zice:

No es bon barceloní
El qui a la Rambla no va
O bé al vespre o bé al matí 1

Mai zice Robles că fără zidurile mânăstirilor Rambla e acum

un alt loc, că e vorba să se deschidă şi porţi, pentru ca prin
partea de jos să se poată ajunge la mare şi pe sus, la câmpie. Iar
toţi locuitorii oraşului visează cu ochii deschişi la ce vor face
atunci. „Pe scurt, prietene dragă, dacă mai întârzii mult, n-ai să
mai recunoşti oraşul în care te-ai născut“, îşi încheie Robles
misiva.

1842, octombrie
Marchizul de la Brocca a murit în zori, de faţă fiind duhov-
nicul (şi totodată medicul) său, două domnişoare de companie

1 Nu e barcelonez adevărat / cel care nu se duce pe Rambla / fie seara,

fie dimineaţa (în catalană, în original).

316
(foarte speriate) şi eu însumi. Duhovnicul pretinde că moartea
i-a adus-o excesul de concupiscenţă. Funeraliile au avut loc în
comitet restrâns (în lipsa rudelor) şi în incertitudine, pentru că
nimeni nu ştie ce se va alege de casa asta.
A doua zi, îndeplinind ultimele dorinţe ale marchizului şi
instrucţiunile domnului De Bofarull, am dus, cu ajutorul unor
servitori, colecţia de antichităţi acasă la un nobil domn din Vic,
care a luat-o în custodie. Am aflat ulterior că e vorba de un be-
nedictin primit în casa unor neamuri şi care se declară civil. Un
om de încredere şi cu inimă mare. Operaţiunea s-a făcut rapid –
comoara trebuia pusă la adăpost înainte de sosirea rudelor
cărora le scrisesem eu însumi dându-le vestea morţii marchizului.
Ce-i drept, n-am rezistat tentaţiei de a cerceta cărţile, pentru
asta am rezervat o noapte întreagă pe care am petrecut-o treaz în
micul cabinet de lângă dormitor, veşnic închis cu cheia, în care
marchizul îşi păstra comorile doar pentru el. Aşa că am răsfoit,
citit, admirat şi m-am minunat de ce era acolo, inclusiv codexuri
considerate pierdute în urma evenimentelor de la 1823. Cel mai
fabulos, căci nu mai văzusem – nici nu voi mai vedea – ceva ase-
mănător, era un evangelliarium copiat cu cerneluri de argint şi
aur pe pergament purpuriu, scris în greacă şi într-o altă limbă pe
care n-o cunosc. O singură dată auzisem vorbindu-se de ceva
asemănător: era vorba de o carte eretică din secolul al VI-lea,
păstrată, dacă memoria nu mă înşală, la Uppsala.
Dar mă aştepta şi altă surpriză, cea mai mare, căci am dat de
o carte legată în pergament şi cu tartanele prinse cu o panglică
de mătase verde. Părea foarte veche, astfel că am deschis-o cu grijă
şi în faţa ochilor mi-a apărut o colecţie de sonete în italiană şi
ilustrate cu gravuri de bărbaţi şi femei care se dezmăţau în pozi-
ţiile cele mai indecente. Purta semnătura marelui poet Aretino
şi fusese tipărită în 1527 într-un loc, fireşte, nemenţionat. Era
vorba de prima ediţie a celebrelor Postures, o serie de sonete scrise
spre batjocura papei şi care le adusese autorilor săi – poetul şi
ilustratorul – câţiva ani de închisoare. Izbit de o siguranţă stra-
nie, aproape instinctivă, am căutat în partea de jos, în dreapta,
a ultimei pagini. Într-adevăr, era acolo, şi inima mi-a bătut mai
tare în piept: rămurica de salcâm cu şapte frunze.

317
 Ţineam în mână exemplarul din biblioteca lui Guillot.
Cărţile îşi au soarta lor, mi-am amintit, punând cu tristeţe
cartea la o parte şi întrebându-mă ce să fac cu ea, căci nu aveam
cui s-o restitui.
După ce am terminat şi mi-am strâns lucrurile, mi-am luat
rămas-bun de la cei din casă, le-am urat succes cu rudele care
aveau să vină, am mers cu şareta până la Ripoll, am aşteptat dili-
genţa de Vic, am dormit ca vai de mine la o cârciumă de doi bani,
am închiriat un cal la Tona, l-am lăsat la Centelles, am urcat
într-o trăsură de poştă care s-a milostivit de mine, m-am cazat
mai bine la Garriga, mi-am continuat drumul dis-de-dimineaţă
sperând să înnoptez la Barcelona, unde am ajuns mai repede de-
cât mă aşteptam graţie drumurilor refăcute, în fine, am pornit
să străbat ultima parte a drumului, dar am avut ghinion de o
furtună, astfel că m-a prins ora nouă şi jumătate, porţile din zid
se închiseseră de-acum. Mi-am petrecut noaptea într-un han
unde trag întârziaţii.
Nu am vrut să cinez. Am dormit, dar iepureşte şi neliniştit.
M-am uitat de mai multe ori pe geam la santinelele care făceau
de gardă. Mi-am amintit de cuvintele lui Robles, mi-a venit să
mă întorc, aproape că-mi părea rău că mă aflam acolo. Mă între-
bam dacă voi găsi un rost în oraşul pe care nu-l mai cunoşteam.
În zori, treaz şi mai obosit ca oricând, mi-am spus că exista un
singur mod de a afla.
 iv

Nici un muritor nu ştie ce-i e scris în cer.

mariano josé de larra

delictele împotriva
onestităţii

Art. 357: Cei care promovează sau facilitează în mod obiş-

nuit sau abuzând de puterea lor prostituţia sau coruperea de
minori pentru a satisface dorinţele altora vor fi pedepsiţi cu
închisoare corecţională.
Codul Penal
(1822)
 Femeia care aşteaptă la uşa biroului lui Pérez de León într-o
sâmbătă la ora nouă dimineaţa n-are de la Venus decât numele –
şi nici măcar nu e cel adevărat. Are sprâncenele înnegrite, gene
false şi chipul atât de alb de parcă ar fi spoit, deşi boiul nu-i as-
cunde mustaţa care-i umbreşte buza de sus. De cele patru fire de
păr rămase îi atârnă o duzină de bucle false care stau ca naiba,
peste talie i se revarsă colaci de carne din care poţi face o tobă pe
cinste, totul o strânge, de la corsetul invizibil şi până la podoa-
bele care n-o ajută deloc.
Plictisită de aşteptare, Venus începe să-şi piardă ţinuta: se fo-
ieşte pe scaun, îşi roade o unghie ruptă, se sufocă de căldură şi-şi
face vânt cu fustele, împrăştie în jur mirosul de la subţiori. În cele
din urmă, uşa se deschide, ea tresare şi se ridică, doar ca să-l vadă
ieşind pe judecătorul Tosquillas, mai scofâlcit şi mai ridat decât
o stafidă. Ambii pretind că nu se cunosc, dar îşi fac cu ochiul, nu
se ştie niciodată. Din birou răzbate glasul stăpânului casei:
— Următorul!
Venus îşi aranjează cârlionţii şi intră la şef.
— Ce dracu’ ai mai păţit?
Cu trecerea anilor, Pérez e tot mai acru şi pe chip poartă o
expresie de suferinţă nedefinită. Venus îşi zice c-o avea probleme
de digestie, o fi poate constipat, chestii din astea care îţi şterg
buna dispoziţie. Adevărul e că suferinţele lui Pérez nu au legă-
tură cu stomacul, ci cu degetul mare de la piciorul drept, care
s-a umflat şi a prins culoarea cârnaţilor bine afumaţi şi nu mai
încape în nici un pantof fără să-l doară cumplit. Podagra, de care
a suferit până în ultima clipă şi Fernando VII, dovedeşte doar

320
cât de monarhist e, chiar şi în suferinţă, detestabilul Pérez. Ve-
nus ia loc fără a fi poftită, hotărâtă să-şi acorde cu de la sine
putere tratamentul pe care ceilalţi i-l refuză.
— Toate merg bine, domnule Pérez, spune ea cu un zâmbet
ştirb şi mânjit de carmin.
— De León, mârâie el.
— Poftiţi?
— Pérez de León. E un nume compus.
— Mă scuzaţi, mereu uit. Totul merge bine, domnule Pérez
de León, silabiseşte ea cu efort prefăcut. Fetele cele noi au mare
succes, nici nu facem faţă.
— Da, sigur, noutatea, a, noutatea. Noi, oamenii, mai ales
bărbaţii, ne plictisim repede să pipăim aceleaşi lucruri.
— Mare adevăr aţi spus, domnule Pérez. Domnule de León.
Domnule Pérez de León. Uf, oftează Venus, epuizată. Deşi unii
se plâng că fetele nu ne vorbesc limba şi că nu pricep o boabă
din ce li se spune.
— Păi ce, vor să le ţină conferinţe curvelor? N-au decât să se
ducă la un cenaclu! Sau să vorbească de la amvon! Sunt situaţii
în care nu e nevoie de cuvinte.
— Mai sunt şi unii care se îndoiesc că ar fi portugheze pur-
sânge.
— Cum să nu fie? Tocmai au sosit de la Lisabona!
— Zic că par galiciene. Adevărul e că nu sunt vesele deloc,
uneori mă cam scot din sărite cu plânsetele lor.
— Şi nu foloseşti nuiaua?
— Cum să nu, domnule, câteodată le mai închid şi în dulap,
dar plâng şi mai abitir. Chiar că nu pricep.
— Mă rog, se vor obişnui, dă-le timp, spune Pérez de León
cu o umbră de căldură în glas. Voi, femeile, ştiţi să fiţi foarte
practice – până la urmă o să-şi dea seama că asta e cea mai bună
soluţie pentru ele, clatină el din cap, mulţumit. În curând vine
o nouă încărcătură de franţuzoaice şi italience. Acum se află la
Mataró, să-şi revină cât de cât, că erau ca vai de ele, numai piele
şi os şi pline de păduchi. Dacă avem noroc, Tosquillas aranjează
treaba până-n Paşti.
— Îi pot anunţa pe clienţii cei mai buni?

321
 — Nu văd de ce n-ai face-o. Că m-a costat o avere să le fac
rost de acte. Aşa că trebuie să le pui serios la produs.
Omul nu era mulţumit. Problema nu erau angajatele, Venus
şi Afrodita conduceau bine afacerea, recomandarea fostei sale
asociate fusese una corectă: cele două erau dure cu fetele, atente
cu clienţii, discrete cu toată lumea şi tăcute ca un mormânt în
ce priveşte autorităţile. Numai că banii zburau mai lesne decât
intrau, şi în cantităţi mai mari. Ca să ţii o casă ca a sa era foarte
costisitor. Nu numai din cauza numeroaselor guri care trebuiau
hrănite, ci şi a celor care trebuiau închise. Tosquillas, de pildă,
bătea atât de des drumul la el ca să-şi ceară mita, că nici măcar
nu se mai ostenea să găsească alt cuvânt pentru asta. Aproviziona
bordelurile lui Pérez cu fete furate de prin toată Europa, le as-
cundea identitatea cu documente false, pentru asta primea o
cotă-parte care-i acoperea toate plăcerile. Sau noul şef al poliţiei,
care-l costa enorm, căci tipul afişa un simţ al dreptăţii care nu se
mulţumea cu mărunţiş. Iar lista devenea interminabilă, pentru
că de ani de zile Pérez tot cumpăra opiniile, tăcerea şi voturile
concetăţenilor cu vază şi influenţă, iar cu timpul cercul persoa-
nelor de vânzare se tot lărgise şi banii abia dacă mai ajungeau.
Ultimii fuseseră magistraţii tribunalului, care cereau un preţ
uriaş pentru cele mai mărunte favoruri, precum a-şi aşterne opi-
nia pe o bucăţică de hârtie. Până acum făcuse rost de două
scrisori de recomandare în care respectivii vorbeau despre el în
termeni elogioşi, spunând şi că fusese mereu un om cu idei
progresiste, neimplicat politic, însă credincios idealurilor epocii
şi patriei sale. Redactarea era destul de ambiguă, dar lui Pérez
ambiguitatea i se potrivea mănuşă şi era convins c-avea să dea
roade. Se mai opunea încă magistratul Alós, cel care, având fai-
mă de om corect, era şi cel mai influent dintre toţi, cel care făcea
să se încline balanţa. E doar o chestiune de timp, îşi zicea Pérez.
Şi de sumă, căci orice om îşi are preţul.
Cât despre autorităţi, nu-şi făcea griji, nici măcar acum când
lăsase şefia poliţiei pentru a se dedica din plin pretenţiilor şi stu-
pizeniilor sale. Căci îi ştia pe toţi, încă de la începuturi, mulţi îi
datorau postul, cu toţii îl admirau, iar el îi răsplătea pe cei care-i
erau fideli. Cu pungi burduşite de reali, dacă erau mai căpoşi.

322
Dacă ocupau funcţii ceva mai înalte, cu nopţi lungi de plăceri
gratuite în piaţa Verónica, unde Venus îi trata ca pe moştenitorii
tronului. Acelaşi lucru în ce priveşte judecătorii, înalţii funcţionari
municipali, arhiepiscopi, guvernatori, până şi răposatul rege în
ultimele sale zile, cu toţii întinaseră cearşafurile casei. Iar cercul
de prieteni se va lărgi şi mai mult după ce va obţine postul de
magistrat, pentru asta mai lipsea puţin, doar un brânci, o sem-
nătură pe un act, un cuvânt plasat într-o adunare la nivel înalt,
un fleac, aproape că simţea sub fese moliciunea viitorului fotoliu.
La cei cincizeci şi patru de ani ai săi, Néstor Pérez de León
începea să fie un bătrân ce priveşte lumea cu dispreţ şi plicti-
seală. Intactă ca la douăzeci de ani îi rămăsese doar dorinţa de
putere. Era gata să-i spună lui Venus, bucuros ca un copil care
are o jucărie nouă, că în curând va fi judecător, dar renunţă,
lucrurile se strică dacă vorbeşti prea devreme despre ele. Oricum,
femeia avea ceva de spus:
— Tocmai voiam să vă spun de cererea unui client de vază,
de asta am şi venit. Ar dori un serviciu de care nu dispun, aşa că
să vedem dacă putem să-i satisfacem acest capriciu.
— Mda. Dar până la serviciul pe care-l cere aş vrea să aflu
cine e clientul.
— Nu vă pot spune numele său, domnule – sprâncenele lui
Pérez se ridică a mirare; dacă nu aş fi admirată pentru discreţia
mea, n-aş fi decât o biată curvă.
Omul apreciază raţionamentul şi blestemă în gând înfumurarea
femeii.
— E o persoană importantă?
— Foarte importantă.
— De aici?
— Nu, domnule, de dincolo.
— Militar?
— Cleric.
— Secular sau de mir?
— Mai curând secular, că o avea vreo sută de ani.
— De la o parohie?
— De la episcopie, domnule, spune femeia coborând glasul.
— Şi chiar acolo vrea el să…?

323
 — Trebuie să vă transmit ceva din partea lui, îl întrerupe
femeia, el m-a rugat să vă spun… Doreşte să ştiţi că răsplata va
fi substanţială şi nu doar în bani.
— Nu doar în bani? Dar în ce?
— Fără să spună ceva concret, a pomenit de o anumită func-
ţie în magistratură pe care se pare că…
— Şi care e serviciul acela atât de excepţional pe care nu-l ai
la bordel? îi taie vorba Pérez.
Venus tace, se uită spre uşă; e posibil să mai aibă o urmă de
decenţă.
— Un băiat impuber, domnule… De vreo doisprezece ani,
cel mult. Bine dezvoltat. Virgin.
Pérez analizează condiţiile, care în definitiv nu i se par chiar
atât de neobişnuite. Şi, fireşte, deloc imposibile, drept care po-
runceşte:
— Păi, fă-i rost.
— Asta şi încerc, domnule. M-am gândit şi mi-am adus amin-
te de copiii pe care-i aveţi aici, acasă.
— Aici?
— Copiii servitoarelor.
— Aha, sigur. Sunt şi servitorii mei.
— De-aia sunt perfecţi: n-o să fie nevoie să bat orfelinatele.
— Venus, ştii că eşti cam comodă?
— Aşa am fost mereu, râde ea, de ce să cauţi departe ce poţi
găsi aproape?
— Bine, aşa să fie, spune Pérez, sunând din clopoţelul care-l
cheamă pe majordom, căruia îi porunceşte: Să vină servitorii cei
tineri.
— Domnule…?
— Toţi cei de până în doisprezece ani, cheamă-i aici.
— Prea bine, domnule.
Între timp, Pérez de León vrea să-şi satisfacă o curiozitate.
— Ce porţi tu acolo, Venus? îi indică din ochi obiectul la
care se uita de o vreme: un medalion cu piatră albastră, ovală,
care se iţeşte dintre dantelele de pe pieptul femeii.
— A, asta. Un cadou de la Madame La Ruga înainte de ple-
care. Voia să ne aducem aminte de ea cu drag, atinge ea bijuteria.

324
Afrodita şi cu mine. Ei i-a dăruit cerceii din acelaşi set. Drăguţ
din partea ei, nu? Vă place, domnule?
Da, lui Pérez de León îi plac acvamarinele, sunt chiar pie-
trele lui preferate. Au aceeaşi culoare ca ochii femeii celei mai
admirabile şi mai evazive pe care a cunoscut-o. Alţii o numeau
curtezană, dar cu el a fost mai castă decât propria sa mamă. De
aceea i-a dat aceste bijuterii, unul dintre multele gesturi inutile
de mulţumire. După ce a lăsat-o să plece, căci a reţine o astfel
de femeie ar fi fost o nerozie, s-a consolat cu gândul că plecase
odată cu ea şi această mică dovadă de admiraţie; ceva mai târziu
şi-a imaginat-o lângă patul morţii acelui general italian şi pur-
tând bijuteriile ca pe un zălog de iubire.
Dar, văzând medalionul la gâtul lui Venus, face un efort să
scape de senzaţia de ridicol. Şi reuşeşte, aducându-şi aminte că
La Ruga le primise doar pentru că proprietara legitimă nu le mai
putea purta. Că niciodată nu-i aparţinuseră. Şi coincidenţa de
culoare nu fusese decât asta, o simplă coincidenţă. Că ea nu fu-
sese decât un capriciu, o târfă, o babă care n-a ştiut să aleagă,
nici măcar la sfârşit.
Apare majordomul, urmat de vreo şase ţânci şi de bucătăreasa
care ţine în braţe un plod. De cum îi vede, Venus dă din cap că
nu:
— Nu sunt buni, sunt prea mici.
Copiii au pe ei un fel de halate şi umblă desculţi. E prima
dată când se află în partea nobilă a casei, căci habitatul lor e com-
pus din pod, bucătărie, magazia de cărbuni, latrine şi, uneori,
curte. Par nişte mici animale domestice.
— Câţi ani au?
Bucătăreasa răspunde, arătându-i pe rând:
— Şase, şase, cinci, patru, trei, iar ăsta din braţele mele are
vreo nouă luni.
Venus îşi pune mâinile în şolduri şi pufneşte:
— Deci tot orfelinatele mă pasc.
— Nu mai sunt şi alţii? întreabă Pérez.
— Ba da, dar cei mai mari nu sunt acasă, domnule.
— Şi unde sunt?

325
 — I-aţi închiriat domnia voastră înşivă filaturii de bumbac,
aţi uitat?
— Mormolocii ăştia trebuie cumva să-şi scoată banii pentru
întreţinere, se scuză el către Venus. Şi dorm acolo?
— Nu, domnule, vin la zece seara şi pleacă a doua zi la cinci.
— În fiecare zi?
— În afară de duminică.
— Şi câţi sunt? Câţi ani au? Da’ zi odată, ce dracu’!
— Sunt cinci. Cel mai mare are doisprezece ani, cel mai mic,
şapte.
Venus zâmbeşte, poate că iese ceva.
— Mă întorc diseară la nouă.
— Perfect, s-a rezolvat, tranşează Pérez problema. Vino, dar
nu mă deranja în nici un chip, la ora aia obişnuiesc să-mi fac ru-
găciunile. Alege ce vrei, mâine la fabrică să spună că s-a îmbol-
năvit brusc şi nu poate munci. Iar după aia, că a murit. Între
timp, fericeşte-ţi clientul cu trei portugheze. Din partea casei.
Gata, afară!
Seara, detestabila şefă de bordel revine. Grupul de mici mun-
citori devorează în bucătărie o supă de păsat, alături de o sluj-
nică cu înfăţişare sinistră – faţa şi gâtul poartă urmele unor arsuri,
ce scârboşenie –, care mănâncă acelaşi lucru.
— Ăştia sunt, spune bucătăreasa.
Copiii nici măcar nu au putere să se uite la necunoscuta care
îi priveşte cu mâinile în şolduri, de parcă ar fi nişte peşti la piaţă.
De dimineaţă, bucătăreasa nu spusese că printre copii erau şi
fete, de astea Venus n-are nevoie. Ea caută băieţi, iar din aceştia
nu sunt decât doi. Dar a avut noroc, se încadrează amândoi ce-
rinţelor.
— Câţi ani ai? îl întreabă pe primul.
— Unsprezece, doamnă.
— Şi tu?
— Doisprezece, doamnă.
— Ia deschideţi gura.
Băieţii se execută, Venus le studiază dantura şi dă verdictul:
— Par sănătoşi, spune, deşi sunt unul mai costeliv decât altul.

326
 Cel de doisprezece ani are ochi vioi şi părul aproape negru,
celălalt e mai castaniu, dar fără să bată spre blond. Sunt cam de
aceeaşi înălţime. Venus nu ştie pe cine să aleagă, e gata să dea cu
banul când intervine servitoarea cu arsuri pe faţă:
— Ce căutaţi de fapt, doamnă?
— Un servitor pentru mine.
— Şi ce-ar trebui să facă?
— Să mă asculte.
— Nici unul din ei n-ar fi în stare să vă satisfacă. Iar dacă
lipsesc de la lucru, stăpânul o să se supere. Luaţi-mă pe mine.
Venus aruncă o privire spre obrajii deformaţi ai femeii şi puf-
neşte într-un râs jignitor:
— Pe tine? Ce, ca să-mi sperii musafirii? Lasă prostiile. Îl iau
pe ăsta, arată spre cel cu părul castaniu, care de frică scapă lin-
gura din mână şi rămâne cu ochii aţintiţi asupra celei care are
grijă de el, care protestează:
— Nu-l puteţi lua!
— Ba pot, am acordul stăpânului casei.
— Atunci mă duc să vorbesc cu el.
— Nu vrea să fie deranjat.
— Aveţi o hârtie semnată care să vă confirme spusele?
— O hârtie semnată? Da’ unde te crezi, la tribunal? Nu am
şi nici nu am nevoie, obraznico!
Şi-l apucă pe băiat de o mână şi-l trage spre ea. Slujnica îl
apucă de cealalată şi trage şi ea, strigând la Venus să-i dea dru-
mul. Venus strigă şi mai tare:
— În lături! Am eu grijă să fii dată afară!
Bucătăreasa face un pas înainte şi pune lucrurile la punct:
— Nu te băga, Margarita, domnul şi-a dat consimţământul.
Margarita cea cu urme de arsuri pe faţă se predă şi renunţă
la luptă. Venus trage de copil ca să se ridice în picioare, îl mă-
soară de sus până jos, căutând vreun defect. În afară de slăbiciu-
ne, totul e perfect. Are trăsături armonioase, ochi frumoşi, pielea
albă. Va trebui spălat ca lumea şi îmbrăcat frumos, dar asta face
parte din plan.
— Ia-ţi rămas-bun, plecăm, îi porunceşte.

327
 Copilul are nişte priviri speriate când se duce să fie sărutat de
Margarita, care-i şopteşte să fie ascultător şi cuminte; amândoi
abia-şi reţin lacrimile, în vreme ce Venus îşi roade nervoasă o
unghie: clientul aşteaptă, pesemne că şi-a pierdut răbdarea.
— Da’ hai odată! izbucneşte în cele din urmă, apucându-l
de ceafă.
Margarita tremură toată, se duce la celălalt băiat, îl mângâie
blând pe spate:
— Te rog, Victor, termină de mâncat.
Dar tuturor le-a pierit pofta. Cele trei fetiţe şi Victor se uită
fără chef la farfuriile pe jumătate pline şi la linguri.
 Pe 3 decembrie 1842, la miezul zilei, după două luni de agi-
taţii populare care transformaseră străzile Barcelonei în câmp de
luptă, căci conflictele se lăsau întotdeauna cu împuşcături, două
luni în care oamenii se săturaseră şi cereau Madridului să-şi re-
zolve problemele fără să le bage mâna în buzunare, generalul
Espartero se hotărî să treacă la acţiune: ordonă închiderea por-
ţilor din zid şi dădu cale liberă artileriei. Bombele – peste o mie
– au fost trase de pe Montjuïc timp de două ore, au murit aproa-
pe 400 de oameni şi au fost distruse 462 de clădiri.
În spatele revoltelor care-l determinaseră pe Espartero să fe-
rece zidurile pentru ca bombardamentul să fie mai eficient se
afla – paradoxal – chiar chestiunea zidurilor. Barcelona era ho-
tărâtă să scape de ele. O recomandau studii cât se poate de
ştiinţifice, urma să se demoleze garnizoana de pe Rambla de los
Estudios, se aprobaseră deja proiecte economice care contau pe
vinderea pietrei pentru a finanţa lucrările, unui mare arhitect i
se încredinţase un studiu serios asupra fundaţiilor zidurilor, lip-
sea doar autorizaţia de la Madrid pentru ca lucrurile să se por-
nească. Se conta şi pe sprijinul lui Prim şi al lui Milans del Bosch,
pe atunci militari în plin avânt, dar care, odată ajunşi la putere,
au fost loviţi de tipica amnezie a politicienilor şi şi-au uitat toate
promisiunile.
Revolta din 1842 n-a fost decât începutul unei etape absolut
catastrofale. Cei care au trăit-o au calificat-o drept „cea mai rea
din tot secolul“, deşi e greu de stabilit dacă aşa a fost. Nu că n-ar
fi crezut cu sinceritate acest lucru, căci mereu ni se pare că mai rău
nu se poate. Dovadă că anul următor Barcelona a fost bombardată

329
din nou, de data aceasta de generalul Prim, nu e cert dacă îna-
inte sau după ce s-a dat vestea că provincia Catalonia devenise
independentă de Spania şi plutea în derivă, liberă, singură şi fe-
ricită, exact aşa cum visau idealiştii de câteva decenii bune. Drept
urmare, în 1844 a fost declarată asupra principatului o stare de
excepţie care avea să se prelungească încă zece ani, iar Barcelonei
şi catalanilor le-a rămas pe veci faima – meritată, dar prea sim-
plistă – de indivizi problematici şi periculoşi. Mai trebuie adău-
gat doar la această imagine faptul că lumea îşi celebra nenorocirea
cu nişte cântecele menite să ridice moralul:

Sí, Mariquita, sí,

No, Mariquita, no.
Ja poden tirar bombes
Que no ens fan por.1

Pe 3 decembrie 1842, profitând de haosul ce domnea în oraş,

o umbră se strecura ieşind din palatul de pe strada Pi, ocolea
catedrala, trecea pe străzile Ciutat şi Regomir, înainta pe strada
Ample până la Lonja, traversa piaţa palatului şi căuta intrarea
acelei clădiri atât de noi şi de pătrate şi cu atâtea coloane care
sugerau un templu grec şi unde i se spusese că locuia domnul
Josep Xifré.
Mai întâi a intrat în cafeneaua celor şapte porţi, atât de aglo-
merată de obicei, dar acum pustie – nu erau decât patronul şi
câţiva chelneri. A urcat la primul etaj pe nişte scări largi, a bătut
la prima uşă şi i-a spus celui care i-a deschis pe cine căuta. Acela
a luat-o drept o cerşetoare şi i-a trântit uşa în nas. A bătut iar şi
a spus că avea un mesaj important, atunci i s-a spus că domnul
Xifré era plecat din oraş, urmând să revină după ce se va fi cal-
mat situaţia.
Umbra a coborât scările şi a ieşit în stradă. Cerul era gri, dar
ploaia care ameninţa nu era de apă, ci de foc. S-a întors din drum.
Când a ajuns în piaţa catedralei, a auzit o explozie. A luat-o la

1 Da, Mariquita, da / nu, Mariquita, nu / N-au decât să dea cu bom-

be / Că nu ne e frică (în catalană, în original).

330
fugă, s-a refugiat sub un balcon pe o stradă îngustă, aşteptând
explozia, care s-a auzit în tot oraşul. Peste strigăte şi plânsete s-a
suprapus încă o bombă, a auzit şuieratul, apoi explozia. De data
asta mult mai aproape, poate de la mânăstirea Merced sau de la
tribunal, era greu de stabilit direcţia. A mers mai departe pe stră-
zile pustii, astupându-şi urechile, cu bărbia în piept, un gest
atavic de apărare, deşi ştia că e inutil. Dar îşi croise o soartă
nouă, în ciuda a toate, şi era ferm hotărâtă să şi-o urmeze. Bom-
bele continuau să cadă, pe drum a văzut chipuri însângerate,
răniţi care ţipau după ajutor, incendii care mistuiau totul. Ajun-
gând la biserica Santa Maria del Pi a descoperit cu oroare că un
proiectil căzuse chiar acolo: în faţa uşii Angelus se căsca o groapă
mare şi adâncă precum craterul unui vulcan. A strâns din dinţi
şi a mers mai departe până la fosta mânăstire Santa Anna, acum
parohie. Biserica era închisă, nu se vedea ţipenie de om. A ocolit
lipită de zid până la o uşă lăturalnică, a împins-o şi s-a pomenit
în claustru, de unde a pătruns în biserică. S-a simţit pe loc uşu-
rată, era acasă. A tras aer în piept, s-a închinat, s-a tras într-un
colţ să se liniştească şi să se roage.
Acolo a găsit-o părintele Irazogui, alertat de un zgomot dife-
rit de cel al canonadei. E limpede că omul era curajos şi avea un
auz fin.
— Am nevoie de ajutor, părinte.
— Desigur, fiica mea, toţi avem sufletul zdruncinat. Vino
cu mine.
— Nu, părinte, nu bombele mă sperie. Trebuie să-l văd pe
domnul Brancaleone. Ştiu sigur că face parte din parohia asta.
Îmi puteţi spune cum să dau de el?
— Vino cu mine, fata mea, a repetat omul Bisericii.
— Vă repet că n-am nevoie de protecţie şi nici de mângâiere,
părinte, doar să dau de domnul Brancaleone, a insistat ea.
Părintele Irazogui a apucat-o de un braţ pe încăpăţânata vizi-
tatoare şi a tras-o spre fundul bisericii:
— Încrede-te în tăcere, fato, şi în norocul cel bun. Hai, vino.
În spatele naosului se afla o uşă grea prin care se intra în sa-
cristie. Acolo, în mijlocul unui grup de enoriaşi, să fi fost între
patruzeci şi cincizeci de suflete, se afla Rita Neu, speriată rău,
împreună cu fiul ei, Ángel Brancaleone.

331
 Ángel s-a cutremurat dând cu ochii de femeia cu chipul ars.
Într-un fel sau altul, întâlnirea trebuia să aibă loc, o ştiuse de
când o văzuse pe scările casei lui Pérez, dar parcă nu avea curaj.
Prezenţa ei îi readucea imediat în minte amintirea Carlotei
Guillot şi îi spunea că uneori marile şi groaznicele nedreptăţi
sunt fără leac.
— Domnule Brancaleone, în sfârşit… a şoptit ea, abia tră-
gându-şi sufletul.
Erau înconjuraţi de oameni şi nu foarte departe explodau
lugubru bombele care devastau oraşul, cu toate acestea sora
Elisabet şi-a spus povestea singurului om care putea s-o ajute,
începând cu fatidica noapte de 25 iulie a anului 1835 când, la
dorinţa Carlotei, ieşise după maica stareţă pe străzile ticsite de
lume şi peste tot se vedeau mânăstirile incendiate…
— …da, da, peste tot. Primele flăcări pe care le-am văzut
cred că erau de la San José. Se ridicau spre cer precum un rug
uriaş. Şi pretutindeni era la fel. De pe Llano de la Boquería se
vedeau cinci sau şase astfel de incendii macabre. La un moment
dat am crezut c-o pierdusem pe stareţă în mulţime, pe urmă mi
s-a părut că o recunosc, ea era. În dreptul Ramblei am văzut-o
ezitând, de parcă s-ar fi temut. Ea, atât de dură mereu! Cred că
atunci am început să o iert. Neîndurarea e un fel de orbire, iar
în acele clipe dramatice am început să văd totul mai limpede.
Cum spuneam, pe străzi era nebunie curată. Oamenii strigau
lozinci, se buluceau, alergau, era ca şi cum ai fi mers în plin
coşmar într-un oraş de nebuni. Aveam cu mine hârtiile pe care
promisesem să le salvez. Un sfat al Domnului pe care eu l-am
numit intuiţie m-a făcut să pun cartea de rugăciuni într-o legă-
tură şi s-o port strâns lipită de mine. Astfel am fugit pe Rambla
după sora Verónica şi micul Victor, care la fiecare bubuitură se
ascundea speriat printre fustele ei…
Au străbătut Rambla îndreptându-se spre strada Santa Anna,
unde atmosfera părea oarecum mai calmă. Pesemne că stareţa
şi-a zis că străduţele înguste sunt mai sigure. A apucat pe una
dintre ele, întunecată precum gâtlejul unui lup, luminată doar
de propriul ei curaj. Mergea repede, hotărâtă, cunoştea bine dru-
mul. Numai că de după un colţ ne-au ieşit în cale nişte petrecă-

332
reţi. Beţi, purtând torţe, urlau de parcă ar fi fost posedaţi de
Satana. Unul a scos un cuţitoi de la brâu şi a ameninţat-o pe
maica Verónica. M-am ascuns sub un portic, în întuneric. Ea
striga să o lase să treacă, că era o persoană paşnică şi nu dorea
decât să salveze viaţa copilului.
— Paşnică? I-auzi, mai există aşa ceva? a râs sinistru unul din
ei.
— Ia ridică-ţi fustele, să vezi ce război am să-ţi dau, a spus
altul.
Maica Verónica s-a închinat, Victor plângea.
— Dă-ne ce ai sau îţi omorâm fiul – lama cuţitului a sclipit
la un lat de palmă de obrazul micuţului.
Sora Verónica a scos tot ce avea: două scapulare, un rozariu
de argint, inelul modest al profesiei sale, întinzând obiectele cu
o mână tremurătoare.
— Ce e gunoiul ăsta? şi-a vârât ghearele printre ele cel ce pă-
rea să fie şeful. Eşti călugăriţă?
— Da, domnule, a răspuns maica stareţă cu glas ferm şi pri-
vire mândră, sunt servitoarea Domnului.
— O călugăriţă! Avem aici o călugăriţă! O vrea cineva? a
urlat omul cu cuţitul.
Maica Verónica l-a luat de mână pe Victor care nu mai plân-
gea şi încremenise şi a încercat să treacă mai departe. Chiar dacă
era înspăimântată, părea de-acum foarte sigură pe ea.
— Ei, unde crezi că pleci?
— Lasă-mă să trec, om bun, dacă nu pentru mine, măcar
pentru copilul ăsta nevinovat!
— Auzi, ne dă şi ordine, a zis unul, abia silabisind cu un glas
încleiat de băutură. Nu pleci nicăieri!
A urmat un fel de luptă. Unul s-a pus înaintea stareţei, era
cel beat, s-au auzit strigăte, un fel de mârâit, apoi la urechi mi-a
ajuns geamătul prelung de durere al stareţei. Am zărit-o cum se
apleca, ducându-şi mâinile la pântec, în timp ce şleahta o ştergea
înjurând şi râzând.
M-am dus la ea şi am vegheat-o în ultimele ei clipe. Fusese
înjunghiată în stomac, când au tras lama cuţitului i-au luat şi
viaţa. Cu ultimele suflări m-a rugat să-l duc pe fiul Carlotei acasă

333
la Néstor Pérez de León, să vorbesc cu el şi să-i spun că era fiul
său de care trebuia să aibă grijă, căci venirea lui pe lume fusese
vrerea Domnului. M-a rugat să am grijă de el, pentru că Dum-
nezeu e de partea celor nevinovaţi. Apoi am ajutat-o să-şi spună
ultimele rugăciuni. A murit la jumătatea unui Tatăl nostru.
Pitit în întuneric, Victor aştepta. L-am luat de mână şi am
pornit-o spre casa de pe strada Pi. Era înconjurată de gărzi
înarmate şi cu toate uşile închise. N-avea sens să încerc să intru,
trebuia să aştept într-un loc sigur. Mi-am zis că cel mai bine e
să caut compania morţilor, în cei vii îmi pierdusem orice spe-
ranţă. Astfel că am intrat în cimitirul Santa Maria del Pi, m-am
ghemuit între două morminte, cu copilul în braţe. Noaptea era
umedă şi caldă. Acolo, ceva mai liniştită, mi-am dat seama că nu
mai aveam foile de la Carlota Guillot. Lăsasem cartea de rugă-
ciuni pe străduţă, lângă trupul neînsufleţit al maicii stareţe. Era
mult prea periculos să mă întorc după ele, nu puteam să pun din
nou în primejdie viaţa copilului.
A fost cea mai lungă veghe din viaţa mea.
De dimineaţă, oraşul era tăcut, străzile erau murdare şi pre-
sărate de leşuri. M-am întors la străduţa aceea. Maica Verónica
nu mai era acolo, cu atât mai puţin legătura în care pusesem car-
tea de rugăciuni care adăpostea memoriile Carlotei. Rămăsese
doar o pată de sânge uscat. Făcându-mi o mie de reproşuri, m-am
întors pe strada Pi. Casa era şi acum păzită, dar uşile erau des-
chise şi o slujnică grasă cu obrajii roşii trăncănea cu gărzile. Vă-
zându-mă că apar cu Victor de mână mi-a spus:
— Dacă ai venit pentru anunţul din ziar, du-te la bucătărie
şi aşteaptă împreună cu celelalte.
Mi-am binecuvântat norocul, Dumnezeu nu mă părăsise.
Am coborât la bucătărie şi am aşteptat alături de alte femei care
doreau să fie angajate acolo. Când mi-a venit rândul, grasa m-a
întrebat dacă Victor e copilul meu.
— E nepotul meu.
— Câţi ani are?
— Cinci.
— Ai ceva scrisori de recomandare? În ce case ai mai slujit?

334
 — N-am slujit în nici o casă şi nu am scrisori de recomandare,
doamnă. Până ieri am fost călugăriţă la mânăstirea de los Ánge-
les, în ultimii cincisprezece ani acolo am lucrat pentru măicuţe.
— Asta înseamnă că ştii să faci prăjituri bune, a dat ea din
cap, mulţumită.
— Da, doamnă. Ştiu şi să brodez, să gătesc, să albesc rufele,
să fac curat, să cultiv grădina, să văd de copii…
— Să vezi de copii? Da’ ce, erau copii la mânăstire? a râs ea
ca de o glumă bună.
— Nu, doamnă, mi-am muşcat eu limba.
— Semnele de pe faţă le ai din naştere?
— Nu, doamnă.
A urmat o tăcere laşă. Tăcerea celor care n-au curaj să între-
be. Cât de bine o cunosc…
— Bine. Cum te cheamă?
— Margarita.
— Bine, Margarita, eşti angajată. Dacă n-ai unde te duce,
rămâi aici şi începi chiar de azi.
Un salariu de mizerie, un acoperiş deasupra capului, un pat
pentru amândoi într-un pod prin care ploua, o mâncare caldă.
Mai mult decât puteam spera, domnule. Mult mai mult, mai ales
că aveam doar şaisprezece ani şi vedeam lumea pentru prima dată.
N-am spus nimănui cine e tatăl lui Victor. Eram mereu în
gardă. Încercam din toate puterile să asigur bunăstarea acestui
copil care nu era al meu, dar pe care mi-l încredinţase Domnul.
Obsesia mea era să compensez lipsa mamei sale, să-i păstrez vie
amintirea până când avea să vină după el. Aveam tot timpul în
minte cuvintele Carlotei, plecarea ei disperată, durerea ei şi pro-
misiunea pe care o făcuse. Fiecare zi o trăiam ca pe ultima, de
parcă în următoarea ea ar fi venit să ne salveze: Victor avea să-şi
îmbrăţişeze mama, iar eu aveam în sfârşit să fiu liniştită, ştiind
că îmi îndeplinisem misiunea, că îl apărasem de lumea cea rea.
Dar uite că încep să-mi pierd puterile. Au trecut de-acum mai
bine de opt ani şi nu mai ştiu nimic de Carlota. Toate încercă-
rile de a da de naşul ei, de domnul Xifré, au fost în zadar. Stăpâ-
nul casei unde stăm e un monstru, nu-l pot apăra pe Victor de
el, nici pe ceilalţi copii care au crescut sub ochii mei, căci nu se

335
sfieşte să-i vândă, să-i închirieze sau să-i despartă de familiile lor.
În plus, Victor a crescut, duce o viaţă mizerabilă, începe să pună
întrebări la care nu ştiu să-i răspund şi abia de-şi mai aduce
aminte de maică-sa.
Am rămas doar cu Domnul – care de mult nu-mi mai vor-
beşte – şi cu dumneata, domnule Brancaleone. Spune-mi, ce să
fac?
Tare i-ar fi plăcut lui Brancaleone să facă precum Domnul,
dar a bâiguit doar nişte cuvinte pline de tristeţe:
— Margarita… soră Elisabet. Hârtiile alea pe care le-ai pier-
dut… sunt la mine. O mână anonimă mi le-a trimis acum
câţiva ani, nu ştiu cum. Mână care mi-a scris şi că în timpul
fugii Carlota a murit. Mă tem că aşa este, am văzut eu însumi
mormântul grandios din Cimitirul Nou, cel de dincolo de ziduri.
— Şi avea scris numele ei pe piatră?
— Îl avea. Şi anul naşterii, şi cel al morţii. Am văzut cu ochii
mei.
A făcut o pauză, şi-a tras sufletul, sora Elisabet a suspinat
adânc.
— Trebuie să găsim alt mod de a-l salva pe Victor, soră,
pentru că mama lui n-o să vină, aşa cum a promis…
 După vizita mea la doamna Gusi am încercat să uit o vreme
de Virginia şi mai ales de Braulio şi m-am închis să scriu. E
metoda mea infailibilă pentru a mă depărta de lume, şi asta de
mult, de când am uzul raţiunii. Viaţa poate fi nesatisfăcătoare
sau prea alambicată, ne poate plictisi de moarte, dar rămâne me-
reu posibilitatea de a inventa altceva care să ne facă mai fericiţi.
Asta facem noi, scriitorii, mai mereu: scriem ca să scăpăm.
Aşa că eram cu hârtiile lui Guillot, cu un munte de biblio-
grafie care creştea pe măsură ce romanul avansa, încercam să
reconstitui o istorie care se petrecuse acum două sute de ani. Şi
într-o zi m-a sunat Virginia.
— Ce faci, mai trăieşti?
— Cred că da.
— Ai dispărut brusc. Nu-mi spui cum a decurs întâlnirea cu
domnul Gusi?
Când sunt întreruptă de la scris, cuvintele îmi ies greu, de
parcă aş fi adormită.
— Te-am trezit?
— Scriam.
— Te deranjez?
Adevărul e că da, şi mult. A fi prieten cu un scriitor înseamnă
şi asta: să-l laşi să scrie. Să dispari din viaţa lui, să aştepţi să ter-
mine. Lucru aplicabil – cu atât mai abitir – şi partenerului de
viaţă, copiilor, mamelor… Uneori îmi zic că le cer alor mei un
sacrificiu exagerat de mare, pentru care n-au nici o vină. Nu
i-am răspuns Virginiei.
— Pot să-ţi fac o vizită?

337
 — S-a întâmplat ceva?
— Mai bine îţi spun personal.
— Bine, în cât timp vii?
— Chiar acum. Sunt jos. Hai, deschide-mi.
Virginia avea o mutră de înmormântare şi adusese un pachet
de croasanţi: „Pentru deranj“, a explicat ea, arătând punga.
Ne-am aşezat la masa din bucătărie. Am reîncălzit cafeaua făcută
de dimineaţă şi am turnat două ceşti. Croasanţii i-am pus pe o
farfurie, unde au rămas ca la priveghi, căci nici una din noi nu
s-a atins de ei.
— Am venit să-ţi spun că ai avut dreptate. Braulio e un porc,
a anunţat cu tristeţe în glas.
Bravo ei, mi-am zis. A recunoaşte că ai greşit nu e ceva la
îndemâna tuturor. Mai rămânea de aflat dacă se referea la Brau-
lio librarul sau la Braulio amantul. Virginia era însă dispusă să
mă lămurească.
— Îţi aminteşti de biblioteca aia pe care am cumpărat-o la
Monistrol?
— Da, el a mers cu tine atunci (eram gata să spun „iubitul
tău a mers cu tine“, dar m-am răzgândit la timp).
— Era o bibliotecă mare, cu de toate, inclusiv o colecţie de
cărţi din secolul al XIX-lea de-a dreptul grozavă. I-am spus pro-
prietarei că-i dau trei mii de euro şi iau doar cinci sute de cărţi,
dar alese de mine. E o practică obişnuită – a adăugat ea, văzân-
du-mi mutra mirată –, eu plătesc, eu aleg. Restul nu mă intere-
sează. Mă urmăreşti?
— Îndeaproape.
— Bine. Am ales cărţile şi le-am pus deoparte. Braulio mi-a
spus că se ocupă el împreună cu un ucenic pe care-l aduseserăm
cu noi de la Barcelona să facă treburile grele. Au împachetat
toate cărţile pentru ca a doua zi să fie ridicate de o maşină. Am
plătit ce stabilisem cu doamna şi am considerat treaba încheiată.
Numai că a doua zi Braulio mi-a spus că avea o veste bună şi
una rea. Cea rea era că tipa se răzgândise şi hotărâse să păstreze
o sută cincizeci de cărţi; cea bună era că-mi restituia o mie de
euro. Nu-i o afacere rea, a mai adăugat: trei sute cincizeci de cărţi
bune pentru două mii; maşina avea să mi le aducă după-masă.

338
L-am întrebat de ce stabilise femeia asta cu el, din moment ce
încheiase afacerea cu mine. Mi-a spus că nu ştia, o fi crezut că
eram asociaţi sau aşa ceva, dar să nu mă supăr, că în definitiv ie-
şeam în câştig, cele trei sute cincizeci de cărţi erau o afacere si-
gură; că astfel de lucruri se întâmplă, clienţii nu se ţin întotdeauna
de cuvânt, cred că librarii vor să-i înşele, sau îşi schimbă părerea
influenţaţi de vreo rudă… cert e că m-a convins. Asta până când
a venit maşina, am început să deschid lăzile şi am constatat că
lipseau cărţile cele mai valoroase, exact cele care mă făcuseră să
ofer atâta şi pe care mi le imaginasem deja frumos aliniate în raf-
turile de la Palinuro, cu legătura originală şi cotoarele lor aurite.
M-a apucat furia şi am sunat-o pe tipă ca să încerc să o conving
şi, cu aceeaşi ocazie, să-i spun că nu-mi plăcea defel această lipsă
de seriozitate. Şi ştii ce mi-a zis? Că nu se răzgândise şi nici nu
restituise vreun ban. Că şoferul ridicase toate cărţile, cele cinci
sute stabilite, şi să caut în altă parte înşelătoria. Bingo!
Tocmai atunci i-a sunat mobilul. A ascultat un pic, apoi a răs-
puns repede că nu era interesată să cumpere enciclopedia plan-
telor carnivore; nici pe cea a personajelor din Star Trek, nici altă
enciclopedie, oricare ar fi fost, a încheiat politicos şi a închis.
— Ce porc! am revenit eu la Braulio. Ai vorbit cu el?
— N-am putut. Nu-i place să vorbească în post coitum.
Am pufnit în râs:
— Asta înseamnă că te-ai culcat cu el?
Virginia s-a făcut mică, de pară era ca o fetiţă prinsă cu o
şotie. O fetiţă fandosită prinsă asupra faptului.
— Dă dependenţă, ştii? Dacă ai fi cunoscut aşa ceva, ai ştii
ce înseamnă asta.
— Deci un tip îţi face o porcărie şi tu te culci cu el?
— Da, şi? Cei răi sunt personajele interesante din toate po-
veştile…
Începeam să înţeleg de ce avea Virginia aceeaşi problemă
cronică cu bărbaţii. Se numeşte idioţenie.
— Şi când ai de gând să-i spui?
— Asta e problema. După noaptea trecută nici nu ştiu dacă
am să-i mai spun. Da, ştiu că sunt o fraieră, dar i-o iert.
— Păi, n-ai venit să-mi ceri părerea?

339
 — Nu, am venit să mă descarc.
— Păcat. Ţi-aş fi spus să-l omori.
— Nu pot, mobilul e mult prea evident.
— Dar ar mai fi şi circumstanţele atenuante.
— Care? Alienare mintală tranzitorie?
— Nu, alienare mintală permanentă. A ta. Virginia, asta tre-
buie să înceteze, nu vezi că profită de tine?
— Atâta timp cât face treaba cealaltă…
Începeam să înţeleg şi de ce mă îndepărtasem de Virginia:
avea o capacitate impresionantă de a mă scoate din ţâţâni.
— Uite, îţi dau şi alte motive pentru o crimă perfectă. Sunt
convinsă că ţi-a furat un caiet de-al tatălui tău. Unul cu coperţi
bordo. Ţi se pare cunoscut?
— Da… tata adora culoarea bordo.
— Şi încă unul: cred că umblă să cumpere biblioteca doam-
nei Gusi – „domnul Gusi“ e femeie, am lămurit-o văzând că ri-
dică din sprâncene. A, şi încă ceva: tatăl tău şi doamna Gusi erau
amanţi, i-am trântit-o cam răutăcios.
Virginia a căscat ochii şi gura ca un peşte pe uscat:
— Glumeşti?
— Dimpotrivă, mi se pare ceva cât se poate de serios.
— Tata avea o amantă?
— Şi nu una oarecare. E o femeie specială. Cred că o să-ţi
placă.
— Asta dacă aş vrea s-o cunosc. Şi când aveau de gând să-mi
spună şi mie?
— Mă tem că niciodată. Cel puţin aşa am dedus.
— Nu pot să cred! Şi eu care eram convinsă că se topeşte de
dorul maică-mii!
— Poate că una n-o exclude pe alta.
— Auzi, spui prostii. Îi era dor de mama şi se culca cu Gusi
aia?
— Ba mai mergea cu ea şi la Londra… Eu cred că lucrurile
sunt compatibile. Un om nu îndeplineşte niciodată toate dorin-
ţele altui om.
— Ce tâmpenie! Se presupune că, dacă alegi pe cineva, o faci
tocmai pentru că îţi oferă tot ce ai nevoie, a spus ea, dându-mi

340
apă la moară pentru a adânci incapacitatea ei de a rămâne alături
de un bărbat, însă nu era momentul pentru a face filozofia vieţii
conjugale.
— Chiar nu eşti curioasă să o cunoşti?
— Deloc! Acum? Şi despre ce să vorbim? Despre cât de mult
îl iubeam amândouă pe minunatul Antoni Rogés? Mi se face
ruşine doar când mă gândesc… Spune-i că sunt foarte ocupată,
că am plecat într-o călătorie, ceva, îţi vine ţie vreo idee.
M-am hotărât să-i spun Oliviei Gusi adevărul. În definitiv,
îl ştia deja.
— Şi cu caietul ce facem?
— E important?
— Foarte.
— Atunci am să-l caut.
— Acasă la Braulio?
Mi-a aruncat o privire sfredelitoare, apoi s-a ridicat şi şi-a
pus haina.
— Măcar am nimerit-o cu ceva. Venisem să caut o consolare
pentru tristeţe, dar acum sunt atât de enervată de chestia cea-
laltă, c-am şi uitat. Chiar nu ştiu ce m-aş face fără tine, scumpa
mea prietenă.
Şi a coborât scările în fugă, apoi a ieşit în stradă trântind uşa
după ea. Eu ştiu ce m-aş face fără ea, mi-am zis, întinzând mâna
după un croasant. Aş scrie.
 Când are o zi proastă, Venus e boccie rău. Pérez de León
abia poate suporta să se uite la ea, cu atât mai mult azi, când are
atâtea probleme, când toată lumea îi cere bani şi el n-are cum
să-i mulţumească pe toţi. Astfel că are pe cine-şi vărsa dracii, cu
atât mai abitir când dă cu ochii de medalionul cu acvamarin
care se lăfăie pe decolteul de peşte fiert al femeii. Şi mai e şi ora
nouă.
— În ultimul timp nu prea lucrezi cum trebuie, îi zice în
chip de bună ziua. Stabilimentul tău nu mai dă randamentul de
până acum.
— Am avut nişte fete bolnave, domnule, şi săptămâna asta
au tot venit prietenii pe care i-aţi trimis. Ar fi trebuit să li se spu-
nă să nu abuzeze…
— Asta nu e treaba ta! Treaba ta e ca fetele să presteze. Chiar
dacă sunt bolnave. N-au decât să doarmă dimineaţa.
— Da, domnule. Problema nu e cu fetele: e vorba de clienţii
care cer femei sănătoase.
— N-ai decât să le spui că sunt bete.
— Da, domnule.
— Mie trebuie să-mi dublezi producţia, Venus, ai priceput?
Dacă nu, voi fi nevoit să-ţi închid afacerea.
— Chiar aşa de rău stăm, domnule? tresare femeia.
— Nu am spus asta. Am spus că ai devenit indolentă! Ori
îmi aduci câştig, ori iau măsuri! Ai înţeles?
— Am înţeles, domnule.
— Şi acum ce mai vrei? rosteşte el ceva mai potolit, dar tot
furios.

342
 — Am nevoie de încă un băiat, domnule Pérez, zice ea cu o
strâmbătură, apoi, văzându-i expresia feroce, se corectează iute:
de León.
— Păi ce s-a întâmplat cu ăla pe care l-ai luat acum câteva
luni?
— L-am supraevaluat, domnule. Era mai plăpând decât pă-
rea… A murit, domnule, n-a rezistat decât câteva săptămâni.
— Şi cadavrul?
— La groapa comună.
Viitorul magistrat dă din cap, aprobator. Îl doare piciorul şi
e cu gândurile aiurea. Tot ce-şi doreşte e să se descalţe şi să ră-
mână singur. De ce l-o bate la cap pacostea asta? Dacă vrea să ia
alt puşti, să-l ia de la bucătărie şi să nu-l mai plictisească. Şi dacă
mai vrea ceva, păi să spună odată.
— Ce mai e?
Venus se foieşte, scoate din decolteu o hârtie împăturită în
patru.
— Clientul meu mi-a dat asta pentru domnia voastră, dom-
nule Pérez.
— Episcopul?
— Eu nu am zis că ar fi episcop…
Pérez rânjeşte de parcă ar fi un om de lume căruia nu-i scapă
nimic.
— Există lucruri pe care îndrăznesc să le ceară doar cei care
au totul. Ia să vedem ce zice, îşi caută ochelarii sub teancul de
hârtii nerezolvate. Zău aşa, Venus, cum de nu pricepi că numele
meu e unul compus, Pérez de León, ce e aşa greu?
— Da, domnule, ce proastă sunt, mereu uit. Pesemne pen-
tru că îmi imaginez că Pérez era tatăl domniei voastre şi León
era numele mamei, parcă-i văd înaintea ochilor.
Pérez mârâie, găseşte ochelarii, şi-i pune pe nas, desface hâr-
tia şi citeşte:

Domnule Pérez,
Nimic nu m-ar face mai fericit decât sã vã restitui un pic din fericirea pe
care o primesc din casa domniei voastre, dar îmi lipsesc ideile ºi n-am nici timp
sã le caut. Drept care vã rog sã-mi aºterneþi pe hârtie o dorinþã care nu vi s-a
343
îndeplinit încã, oricât de trãsnitã ar fi aceasta, ºi-am sã mã dau de ceasul morþii
pentru a v-o îndeplini.
Prietenul domniei voastre,
M. N.
P.S. Postul de magistrat nu se pune, cãci e ca ºi rezolvat. Trebuie doar
sã aºteptãm sã se reconstruiascã clãdirea, dupã cum ºtiþi.

Referirea la sediul tribunalului îi sporeşte proasta dispoziţie.

N-avea nimic împotriva generalilor care au bombardat tot ce-au
vrut, dar măcar să fi ţintit mai atent, ce dracu’! Dar revine la me-
saj, care e simpatic.
— M. N. sunt iniţialele sale?
— Eu nu ştiu nimic, răspunde Venus automat, pe tonul „şi
nu mai întreba, că tot nu-ţi spun nimic“.
Pérez de León reciteşte biletul şi conchide:
— Cred că e un tip special.
— Este.
— Păi atunci să nu-l facem să aştepte! Să-i facem plăcerea
să-mi facă o plăcere!
Trage o foaie albă, o pune sub lumina lămpii, înmoaie pana
în cerneala cea mai bună – de culoarea purpurei, în onoarea
înaltului său corespondent – şi scrie:

Preasfinþia Voastrã,
Mã onoraþi cu cuvintele adresate mie. Dacã serviciile modestei mele case
v-au fost pe plac ºi dat fiind cã aveþi gentileþea de a-mi permite sã vã exprim
o dorinþã, vã spun cã nimic nu m-ar face mai fericit decât sã posed o Biblie
cu treizeci ºi trei de rânduri, mai cunoscutã probabil dupã numele celui care a
tipãrit-o, Johannes Gutenberg.
Vã sãrut inelul ºi rãmân la dispoziþia Sfinþiei Voastre,
Néstor Pérez de León

Împătureşte hârtia în patru şi i-o întinde lui Venus, care

tropăie de nerăbdare de parcă ar mânca-o tălpile.
— Mă duc la bucătărie după băiat şi sper ca ăsta să fie mai
zdravăn.

344
 Îi dă drumul să plece, apoi sună tare din clopoţel. Majordomul
îşi face pe dată apariţia:
— Ce doreşte domnul?
— Azi am cam întârziat la rugăciuni.
— Da, domnule, dar nu prea mult.
— E totul pregătit?
— Da, domnule.
— Ajută-mă.
Majordomul ocoleşte masa şi-l ajută să se ridice, îi dă basto-
nul ascuns în bibliotecă şi-l duce anevoie în dormitor. Acolo îl
ajută să-şi schimbe hainele şi să intre într-o cămaşă şi un halat
de mătase cam murdar. Îl aşază în faţa ferestrei, trage în lături
draperiile şi stinge lumânarea pe care tocmai o aprinsese ca să
ajungă, ca în fiecare seară, înaintea geamului fără să se împiedice.
— Uite că au început deja, îl aude şoptind pe stăpân, supă-
rat de întârziere.
Îl întreabă dacă mai doreşte ceva, apoi se retrage discret, ca
de obicei. Pérez rămâne singur în faţa geamului, observând ce se
petrece, ţinându-şi respiraţia, încercând să descopere ce a pier-
dut. Ce se petrece în casa unei vecine, o doamnă văduvă cu
stare, mamă a două fete frumoase foc, care împreună nu fac nici
treizeci de ani, şi care la ceasul acesta se adună la fereastră, în
cămaşă de noapte, ca să-şi spună rugăciunile. O scenă încântătoare
de armonie familială, mama cu cele două fiice, toate atât de fru-
moase şi de pioase, atât de adâncite în rugăciuni, că nici nu-şi
dau seama că o cămaşă e cam deschisă, că alta se lipeşte atât de
voluptuos de coapsa fragedă a mezinei, ceea ce îngălatului de
Pérez îi trezeşte nişte patimi atât de josnice, că-l fac să se simtă
cam caraghios, dar delectarea şi vârtejul senzaţiei sunt mai
puternice.
În timp ce sus are loc stupizenia asta, jos în bucătărie are loc
o tragedie. Supa a rămas neterminată, cu lingura lăsată pe lem-
nul gol la mesei, cel care o mânca tremură în braţele Margaritei,
pe al cărei chip mutilat curg lacrimile şi care întreabă ţipând
unde vor să-i ducă copilul, cine e monstrul care a autorizat ple-
carea şi ce s-a întâmplat cu celălalt băiat de la care n-au nici un
fel de veşti.

345
 Numai că în materie de ţipete nimeni nu se poate lua la în-
trecere cu Venus, care trage de Victor şi o ameninţă pe Marga-
rita că o spune că vrea să împiedice afacerile stăpânului. Termen
care pică precum bomba lui Espartero care a distrus clădirea
tribunalului.
— Afaceri? Ce afaceri? Unde-l duci, femeie rea ce eşti?
— Ca să-i fie de folos unui domn de vază! răspunde ea,
scoţându-l pe uşă cu forţa. Ceea ce n-a făcut încă niciodată pu-
turosul ăsta!
Aşa a început o noapte neagră pentru Elisabet. Dacă ar fi
putut s-o urmărească pe ticăloasa de Venus pe sub lumina feli-
narelor cu gaz, ar fi văzut că Victor era dus până pe o străduţă
la care iluminatul stradal încă nu ajunsese, unde aştepta o birjă
cu vizitiul gata de plecare. Ar fi simţit o durere adâncă pentru
băiatul care tremura de frig şi de frică şi nu îndrăznea să se uite
la muierea care-l târa după ea ca să nu-i citească în ochi adevă-
rul, pe care nu-l ştia, dar îl ghicea ca fiind funest.
Prevăzătoare, Venus pregătise straiele pentru Victor, l-a dez-
brăcat şi l-a schimbat chiar în birjă, hainele cele noi îl făceau să
pară mai mare şi mai sigur pe el: pantaloni atât de strâmţi că
abia putea respira, cămaşă, o haină la fel de lipită de corp, pan-
tofi de lac. Venus şi-a scuipat în palmă şi i-a şters obrajii, apoi
şi-a trecut degetele ca un pieptene prin părul negru şi des. Mul-
ţumită, a admirat rezultatul:
— Parcă eşti făcut pentru hainele astea, a spus, fără să ştie
cât adevăr grăia.
Ajungând în piaţa Verónica, Venus a avut şi confirmarea: i-a
spus vizitiului să oprească la un colţ şi să se apropie de altă tră-
sură ce aştepta pe sensul opus. Cei doi vizitii au schiţat un mic
gest de salut. Venus a deschis portiera, o mână invizibilă a făcut
acelaşi lucru din trăsură.
— Urcă în trăsură, vezi să nu mă faci de râs. Să nu plângi şi
să nu dai din picioare, i-a poruncit copilului. După care, bună
cunoscătoare a slăbiciunilor sufletului omenesc, s-a corectat: Doar
dacă nu cumva asta ţi se cere, fireşte.
Victor tremura tot, abia a nimerit clanţa portierei. O mână
viguroasă şi păroasă a ieşit să-l ajute să urce, un glas aspru a

346
ajuns la urechile femeii: „Bine ai venit, fiule“. L-a văzut dispă-
rând în întunericul dinăuntru, protejat de privirile indiscrete de
perdeluţa de catifea ce acoperea geamul. A întins gâtul, curioasă
să-l zărească la chip pe clientul atât de important şi cu pungă
atât de generoasă, dar n-a avut noroc. I-a întins vizitiului misiva
destinată stăpânului, acesta a luat-o şi a dat bice cailor fără să
spună un cuvânt. Curiozitatea nesatisfăcută o apăsa ca o piatră
pe inimă. A stat aşa până când trăsura s-a făcut nevăzută în bez-
nă, în direcţia Ramblei.
Beznă era şi pentru Elisabet. O noapte de furie şi disperare,
pe care ceilalţi servitori degeaba încercau să le calmeze, ţinând-o
cu forţa să nu urce scările la stăpân şi să urle la el. Sau să-l
lovească. Asta i-ar fi pecetluit soarta. I-au dat să bea o fiertură de
ierburi şi au culcat-o, însă Elisabet sau Margarita – sau poate
ambele, căci plângea pentru amândouă – nu şi-a găsit liniştea,
neputinţa, ciuda şi furia o ardeau. Ca să fie lăsată în pace n-a
mai plâns; au învelit-o cu o pătură, ea s-a prefăcut adormită.
Dar arsura nu se potolea, trebuia să facă ceva ca să scape de ea,
sau să moară, căci nu putea respira cu piatra aceea pe inimă.
Piatra de a-l fi pierdut pe micuţ, de a fi permis să-i fie luat, de a
nu fi ucis-o pe târfa care îl luase. Mai erau şi întrebările fără
răspuns, care ardeau la fel de tare: ce-l aştepta pe Victor, de ce
se întâmplase totul, la ce bun atâtea privaţiuni, atâta frică, atâtea
minciuni dacă nu fusese în stare să-l păstreze lângă ea pe copilul
care era aproape un bărbat.
S-a ridicat din pat mânată de acel noian de gânduri, a căutat
într-un sertar din bucătărie, a găsit un cuţit, cel mai mare, a ur-
cat scările la etaj, spre dormitorul stăpânului. Era gata să dărâme
uşa, dar a găsit-o deschisă şi nepăzită. Patul era în penumbră,
nedesfăcut, perdelele erau trase, iar în faţa ferestrei, într-un foto-
liu, se afla Pérez de León, cu spatele către uşă.
— Sculaţi-vă, domnule, a şoptit Margarita, apoi, dându-şi
seama că firicelul de voce era mult prea slab, a repetat cu glas
tare: Sculaţi-vă! Vă poruncesc! Sunteţi un ticălos, un pui de târ-
fă, o jigodie, un şobolan! Un pitic! Sus, om de nimic care-i lasă
să sufere pe cei nevinovaţi! Care vinde suflete curate de parcă ar
fi o marfă! Care-mi trimite copiii la bordel şi-apoi se retrage să
se odihnească! Mă auziţi?

347
 Glasul îi tremura mai tare decât cuţitul din mână. Pérez de
León nu se clintea, laţele neţesălate i se împrăştiaseră pe spătarul
fotoliului, o mână rămăsese nemişcată într-o parte. Elisabet şi-a
dat seama că ceva neprevăzut făcuse ca scena să nu decurgă aşa
cum plănuise. S-a apropiat mai mult, a cuprins cu privirea pei-
sajul de vizavi pe care victima sa îl contemplase. Era casa văduvei
tinere şi frumoase, acum cu luminile stinse. Cele trei scaune pe
care mama şi fiicele ei se rugau în fiecare seară erau acolo, în faţa
ferestrei, dar nu se vedeau pe întuneric. În schimb, Elisabet l-a
văzut pe Pérez. Prăbuşit în fotoliu, aproape leşinat. Cu nădragii
coborâţi şi mâna dreaptă îndoită de parcă ar fi ţinut ceva, deşi
nu era nimic de apucat acolo. A apucat-o greaţa, mila şi furia, o
furie mult mai intensă decât cea precedentă, şi-a zis că nimic n-o
împiedica să împlânte cuţitul între picioarele canaliei şi-apoi să
părăsească odaia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine n-are
nimic de pierdut devine cel mai periculos om posibil, pentru că
binele şi răul le stabileşte el. Însă acolo, încremenite în faţa celui
care-i răpise ce iubea ea mai mult pe lume, sora Elisabet şi sluj-
nica Margarita şi-au dat seama că nici măcar împreună n-ar fi
putut comite o faptă atât de oribilă, aşa că părăsiră locul, lăsân-
du-l pe onanist aşa cum se afla.
În noaptea aceea Elisabet s-a rugat îndelung Domnului să
moară, mirându-se că era lăsată în viaţă. Încă nu se crăpase de
ziuă când s-a pieptănat, şi-a şters lacrimile, şi-a luat şalul şi a ple-
cat la biserica Santa Maria del Pi, mânată de dorinţa urgentă de
a se spovedi, după impulsul disperat care o făcuse să acţioneze
mai devreme. A căutat un confesional liber, nu vedea mai ni-
mic, noaptea fără lună parcă îndemna la păcate de moarte. Apoi
a zărit într-un confesional o umbră înaltă şi întunecată care îi
făcea semn să se apropie. Elisabet a îngenuncheat, a rostit for-
mula cuvenită Ave Maria Purísima şi a început să se elibereze de
piatra de pe suflet, un întreg munte de granit.
Confesorul a lăsat-o să se descarce, să plângă, să blesteme, să
abjure. Era un om cumpătat, cu glas blând şi vorba rară. Tot-
odată, era înţelept şi priceput în mai multe domenii. Ştia că du-
rerea se calmează după ce i se dă frâu liber. Ştia şi că mai întâi
trebuie să asculţi ca să fii la rândul tău ascultat. Aşa că a lăsat-o

348
să-şi termine povestea, inclusiv încercarea de asasinat, după care
i-a vorbit nespus de calm:
— Îţi voi vorbi de Dumnezeu, atoatemângâietorul, fiica mea,
mereu gata să ne ajute la greu. Ne-o spune Sfântul Pavel. Dar îţi
voi arăta că există şi un alt mod de a vedea lucrurile, care-ţi va fi
la fel de folositor precum sfaturile apostolului. Eşti pregătită,
fiica mea? Mă asculţi cu atenţie?
— Da, părinte.
— În regulă. Atunci deschide bine urechile.
Dacă cineva ar fi observat scena, s-ar fi minunat tare de
efectele confesiunii asupra bietei slujnice. Vorbele preotului,
ajutate poate de tonul cald al vocii sale, bine exersate în anii de
magisteriu, şi de un ciudat iz de usturoi pe care Elisabet îl sim-
ţise încă de când îngenunchease, s-au dovedit a fi un leac mira-
culos. Când s-a ridicat, hotărâtă să îndeplinească penitenţa,
Elisabet era alt om.
A îngenuncheat din nou, s-a închinat, a fost de acord cu pla-
nul şi cu ceea ce-i impunea confesorul. S-a ridicat, s-a mai în-
chinat o dată, a ieşit din biserică şi a mers lipindu-se de ziduri
până la palatul de pe strada Pi, a urcat în camera copiilor, i-a să-
rutat pe frunte şi le-a spus:
— Să-i mulţumim Domnului pentru încă o zi pe care ne-a
dat-o. După care coborâm la masă.
Corespondenţă între domnul Pérez şi Preasfinţia Sa M. N.

Domnule Pérez,
N-am crezut niciodatã cã a îndeplini o dorinþã atât de simplã poate fi atât
de greu. Numai cã din cartea la care tânjeºti domnia ta abia de se mai aflã
la vânzare prin lume câteva exemplare. Din câte-mi spune un amic expert în
materie, în anul de demult 1454 n-au ieºit de sub tipar decât o sutã cincizeci
de exemplare pe hârtie ºi vreo treizeci pe pergament, din care se mai pãstreazã
cam patruzeci, ºi foarte puþine complete. Bun cunoscãtor cum bãnuiesc cã ai
fi, ºi iubitor – ca ºi mine – de plãceri rafinate, sunt convins cã fericirea-þi va
fi cu atât mai mare cu cât mai rar va fi exemplarul. Adicã, de preferinþã unul
pe pergament, nu pe hârtie. Dacã am confirmarea cã cercetãrile mele merg pe
drumul cel bun, cãutãrile vor fi mai cu folos. Având în vedere cã, indiferent
de alegere, metoda de obþinere va fi una mai puþin ortodoxã, te rog sã dai do-
vadã de rãbdarea necesarã, am convingerea cã dorinþa va fi satisfãcutã.
Între timp, îndrãznesc sã solicit o micã rãsplatã pentru prelaþii mei porniþi
în cãutarea cãrþii. Nu s-ar mai gãsi cumva niºte cherubini care ar putea înveseli
un pic orele acestor sfinþi bãrbaþi? Am cãutat noi ºi prin alte locuri din oraº,
dar nicãieri nu am gãsit calitatea celor proveniþi din casa voastrã. Dacã ne-ai
putea îndeplini aceastã mãruntã bucurie, echipa ar lucra mai cu spor.
Sper ºi îmi doresc ca toate afacerile sã vã meargã din plin ºi sã aveþi pu-
tere. Aºtept sã-mi rãspundeþi deci prin intermediul aceleiaºi emisare cãreia îi
încredinþez misiva mea, în numele lui Dumnezeu tatãl, al tuturor sfinþilor sãi,
al martirilor, îngerilor ºi Gloriei eterne.
M. N.

Preasfinþia Voastrã,
Afacerile mele merg cam prost în ultima vreme. La durerea sfâºietoare de
care sufãr ca efect al gutei, ºi pentru care singurul leac e resemnarea, se adau-
350
gã tãrãgãnarea pretenþiilor pe care le am în ceea ce priveºte postul de la magis-
traturã ºi grijile economice care m-au copleºit. Nu pricep cum de poate dura
atât reconstrucþia clãdirii, nici de ce nu se gãseºte un sediu provizoriu, cum s-a
fãcut în cazul altor magistraþi. Am scrisori de recomandare de la câþiva dintre
viitorii mei colegi, unul singur se opune, un anume Alós, care are faimã de om
corect ºi sigur pe faptele sale, dar despre care încep sã cred cã-i un idiot, cãci
îmi refuzã aceastã micã favoare în ciuda generozitãþii cu care vreau sã-l rãsplã-
tesc. Dat fiind cã acum câteva luni Preasfinþia Voastrã s-a referit la numirea
mea ca la un fapt împlinit, îndrãznesc sã vã rog, dacã vã stã în putere ºi nu
vã deranjeazã prea mult, sã interveniþi în favoarea mea pe lângã acest domn,
care va trebui sã vã asculte.
Cât despre problemele mele economice, acestea rezultã din cele pe care vi
le-am spus ºi dintr-un nefericit incident de acum o sãptãmânã, când afacerea
mea din piaþa Verónica a fost în mod inexplicabil închisã de autoritãþi. O ade-
vãratã hecatombã pentru economia casei mele. Trebuie sã le întreþin în conti-
nuare pe lucrãtoare fãrã ca ele sã-mi poatã aduce vreun câºtig; trebuie sã ung
mai departe forþele de ordine ca sã le conving sã ridice sechestrul ºi sã aflu
de unde a pornit nedreptatea asta. ªi vã asigur cã toate astea îmi zdruncinã
nu doar spiritul, dar ºi sãnãtatea. Mi-am pierdut somnul cel adânc de care
m-am bucurat dintotdeauna. De ce sã vã mint: dacã situaþia nu se rezolvã re-
pede, mã voi afla la mare ananghie.
Sã mã ierte Preasfinþia Voastrã cã vã fac pãrtaº la necazurile mele. Ni-
mic mai departe de mine gândul sã vã supãr. ªtiþi doar cã singura mea dorinþã
este sã vã fac fericit. În acest sens ºi venind în întâmpinarea cererii voastre, aflu
de la servitorii mei cã nu mai avem decât un bãiat de nouã ani ºi unul de ºapte,
despre care ei cred cã ar fi prea mici pentru scopurile voastre. Totuºi, vã pot
oferi o fatã de treisprezece (chipeºã ºi bine dezvoltatã), cât ºi pe sora ei mai micã,
de doar zece ani, la fel de frumuºicã, deºi mai puþin dezvoltatã. Ambele au
pielea foarte albã ºi, fireºte, sunt neatinse. Dacã se adapteazã gusturilor
colaboratorilor domniei voastre, le puteþi lua chiar azi. Dacã nu, voi avea nevoie
de câteva zile ca sã caut ceea ce vã doriþi ºi mã voi vedea silit sã vã cer aceeaºi
rãbdare pe care mi-aþi recomandat-o mie, umilul vostru servitor.
Cât despre minunata posibilitate de a alege pe care mi-o oferiþi, aveþi per-
fectã dreptate: prefer de mii de ori Biblia pe pergament. Mi-a spus odatã
cineva cã exemplarele pãstrate în lume se pot numãra pe degetele de la o mânã.
Vã mai spun doar cã, oriunde s-ar afla ele, nicãieri nu le-ar sta mai bine decât
în biblioteca mea, unde ar fi admirate de mine ºi de toþi iluºtrii vizitatori care
351
se perindã zilnic pe aici. Fiþi convins cã recunoºtinþa mea va fi nemãrginitã ºi
cã voi ºti sã v-o arãt.
Fie ca bunul Dumnezeu sã ne cãlãuzeascã cãutãrile. Vã sãrut inelul cu
aceeaºi fervoare neºtirbitã,
Néstor Pérez de León

Amice Pérez,
Te întrerup un pic din treburi ca sã-þi dau un sfat, având convingerea cã-þi
va fi de folos în necazurile care te îngrijoreazã.
Ai aflat mai mult ca sigur cã în oraºul nostru s-a deschis o bancã moder-
nã, dupã modelul celor din marile naþiuni ale lumii. Cât ºi de faptul, dat fiind
cã ai relaþii, cã unul dintre cei mai mari acþionari ai acestei nave-amiral a
finanþelor noastre este domnul Josep Xifré.
Nu sunt nici eu de pe altã lume, domnul meu: de mult sunt la curent cu
legãtura pe care o ai cu acest domn prin fina sa, cât ºi cu deznodãmântul ne-
plãcut al acestei cãsnicii. Admir enorm forþa sufleteascã cu care ai acceptat
umilitorul proces împotriva soþiei dumitale, provocat de un motiv atât de josnic.
Laud uriaºa demnitate cu care þi-ai purtat singurãtatea în toþi aceºti ani, ca
orice vãduv care pãstreazã amintirea sfintei sale soþii dispãrute. Pânã ºi mie
mi-este ruºine cã pretenþiile acestei femei l-au adus în aceastã tristã situaþie pe
un om drept ºi respectabil cum eºti dumneata. În acelaºi timp, cred cã-l cunosc
destul de bine pe Josep Xifré pentru a-mi imagina oprobriul pe care l-ar pro-
voca pentru el simpla pomenire a numelui acelei femei atât de ticãloase, chiar
dacã era fina sa.
Am pus pe tapet acest trecut dezagreabil pentru cã sunt sigur cã îþi poate
aduce mari avantaje în prezent. Pãi, cum ar putea Xifré sã-i refuze ceva omu-
lui faþã de care are o datorie moralã atât de grea? Acum e momentul, dragã
prietene, sã apelezi la el, sã-i aduci aminte de oprobriul de care ai fost acoperit
din cauza fetei ºi sã-i ceri cu împrumut suma necesarã pentru a ieºi din necaz
ºi sã poþi dormi iar buºtean. Sã fii convins cã Xifré ºi, prin extensie, Banca
din Barcelona, n-o sã te refuze. La urma urmei, a avea datorii la bancã e o
caracteristicã a omului modern.
Cu speranþa de a te vedea cât mai curând uºurat, al dumitale,
M. N.

352
 Barcelona, noua capitală a contradicţiilor: mai suprapopulată
ca oricând, dar cu o mare parte a locuitorilor în exil, industrială,
dar cu fabricile în şomaj forţat din cauza blocadei, cu mii de pla-
nuri de expansiune, dar silită să ridice case peste case, înghesu-
indu-le una peste alta pe aceleaşi străzi – căci Madridul nu emitea
permisiunea de a dărâma zidurile –, oraş cosmopolit şi deschis
tuturor noutăţilor, dar la fel de închis ca în Evul Mediu, pose-
dând o bancă cu un nume şi un sediu proprii, dar mai ruinat ca
oricând, cu toţi cei din oraş visând la orizonturi largi cât vezi cu
ochii, dar cu toate străzile terminate în orizonturi de piatră.
Pentru unii, sub numele de progres se ascundea însuşi diavo-
lul. Francezii semănaseră în acest popor de ambiţioşi şi înfumu-
raţi ura faţă de religie şi gustul grandorii, iar acum oamenii se
credeau în stare de orice, să dărâme mânăstiri sau ziduri, nimic
nu era imposibil. Pentru alţii, revoluţia începuse în noaptea de
San Jaime din 1835 şi nu se terminase încă, pentru că, după ce
cuceriseră terenurile de pe Rambla, era nevoie să continue, să
schimbe totul, să nu se oprească până când Barcelona n-ar fi de-
venit oraşul pe care-l visau. N-aveau importanţă numele sau ti-
tulatura guvernanţilor, căci cu toţii plăteau cu aceeaşi monedă:
dispreţul şi indiferenţa. Singurul adevăr, teribilul adevăr era că
o Barcelonă închisă între ziduri era mai uşor de supus – şi este
ştiut că pe catalani trebuie să ştii să-i umileşti dacă nu vrei să iasă
cu tărăboi. Politicienii nici nu-şi băteau capul, sau mai întâi fă-
ceau promisiuni peste promisiuni, apoi trădau, fiecare în stilul
său. Între timp, locuitorii erau profund jigniţi şi pe picior de
război. Oraşul se aglomera, se comprima, devenea focar de boli,

353
continua să crească şi să atragă oameni din toate părţile, nu înceta
să-şi facă visuri. Ca să visezi nu e necesar să-ţi dea cineva voie.
Fireşte, cei mai afectaţi erau tinerii. Ángel Brancaleone vedea
cum afacerile sale se duceau la fund: din oraş dispăruseră cei
dornici să cumpere cărţi, plecaseră, aşteptând vremuri mai liniş-
tite. Mai venea câte unul, dar era doar un negustor de vechituri
în căutare de chilipiruri. Ar fi fost o perioadă bună pentru cum-
părat cărţi, ca orice epocă de mari răsturnări, însă prin buzunare
îi sufla vântul.
Ca să trăiască, Brancaleone s-a oferit voluntar la dărâmarea
zidului de pământ. Era o muncă prost plătită, doar şase reali pe
zi, dar măcar îi ajungea ca să mănânce şi să-şi ajute mama, care
nu mai putea munci ca înainte. Lucrările au început în dimi-
neaţa zilei de 10 iunie 1843. Oamenii liberi s-au adunat la gar-
nizoana Estudios, în partea de sus a Ramblei. Echipele erau
formate din voluntari şi muncitori care făceau cu schimbul: din
ordinul municipalităţii, fiecare bărbat între şaisprezece şi cincizeci
de ani era obligat să presteze o zi de muncă pe an la opera fara-
onică. Puşcăriaşii formau altă echipă, care începuse să demoleze
bastionul de la Junqueras.
S-ar putea crede că, la strigătul „Jos zidurile!“, toate forţele
acestea erau în stare să le şi pună la pământ cât ai zice peşte. Ni-
mic mai departe de adevăr: erau doar o mână de oameni încăl-
ţaţi în espadrile şi cu o sapă în mână, aflaţi înaintea unor ziduri
late de trei metri şi înalte de zece sau mai mult, a unor turnuri
impunătoare care înconjurau Rambla de mai bine de cinci vea-
curi. Dacă iniţial, orbiţi de un optimism fără fundament, unii
au crezut că în mai puţin de o lună n-avea să rămână nici urmă
din odioasele ziduri, cineva a făcut un calcul mai apropiat de
realitate şi a ajuns la concluzia că ar fi fost nevoie de cinci ani.
Oricum, nu prea avea sens să-ţi faci planuri în Barcelona cea
ticsită de duşmani. Generalul Prim a schimbat calimera: după ce
a ordonat bombardarea oraşului, a poruncit reconstruirea părţii
de zid date jos cu atâta efort. Astfel, barcelonezii au refăcut zi-
dul, aşa cum făcuseră şi în secolul al XIII-lea şi, pe bună drep-
tate, au rămas şi mai jigniţi, şi mult mai prăpădiţi ca înainte.

354
 Despre toate acestea se vorbea la reuniunile Înţelepţilor, care
aveau loc mai rar, pentru că fiecare era prins cu treburile lui,
presante şi dătătoare de insomnie. Ultimul venit în acel Parnas
a fost Antoni Ribot, un june din Vic, recent întors din exilul din
Cuba şi discipol al mult admiratului dramaturg Altés, care între
două drame istorice şi două critici feroce la adresa politrucilor
care guvernau atât de rău – ţinta principală era generalul Espar-
tero – ridica şi pasionante ode oraşului:

Nefericită Barcelona! Cu toate aleile,

Cu străzile tale noi, cu falsa ta fericire
Şi parodia de distracţii
Nu eşti decât o mare închisoare.

Cuvinte aplaudate când au fost citite în premieră oficială la

o reuniune de la sfârşitul anului şi de la care n-a lipsit nimeni,
în afară de Brau, care acum locuia la Madrid şi n-avea timp nici
să le scrie. Tot atunci, Piferrer a cântat în endecasilabi venirea
primăverii, după care s-a trecut la politică, pentru că regina se
apropia de majorat şi toate speranţele erau în ea. S-a vorbit şi
despre teatru, căci Ribot visa să modernizeze scena şi născocea
întruna fel de fel de chestii. Într-un final, şi-au pus întrebarea
dacă eroii dramelor istorice puteau vorbi în catalană.
— De ce nu? Păi Ausiàs March nu vorbeşte oare în castiliană
despre Romancero în ultima operă a lui Jaume Tió?
Reuniunile nu mai aveau un loc fix: acasă la Rojo nu se mai
putea, omul stătea acum într-o locuinţă mică pe strada Sant
Pere Mes Alt şi nevastă-sa nu lăsa pe nimeni să intre ca să nu tre-
zească copilul; la Robles viii n-aveau loc de atâţia morţi; la Bran-
caleone nu se putea, de când maică-sa-i luase la ochi; Insúa
subînchiriase o odăiţă cât un degetar. Rămânea Piferrer, care
locuia şi acum cu mama sa, dar la doi paşi de biblioteca de la
San Juan, a cărei cheie o avea şi unde iubitorii de frumuseţe ve-
neau la ore ciudate să-şi ţină reuniunile clandestine.
Acolo, vegheaţi de ceasloave bisericeşti, se vedeau, beau şi-şi
aminteau de timpurile pe care le numeau „vechi“, neştiind cât
de mult le lipsea până să se învechească ei înşişi. Şedinţe de

355
spiritism n-au mai făcut, poate că le era ruşine, în definitiv,
maturitatea îşi spunea cuvântul, sau poate pentru că Rojo era
prins până peste urechi de răspunderile date de noul rol de tată
de familie. Piferrer avea accese de tuse, era palid şi fără vlagă.
Singurii neschimbaţi erau Brancaleone şi Insúa, primul, împotriva
voinţei sale şi obligat de cerinţele vieţii, cel de-al doilea, pentru
că era convins că se născuse ca să fie plimbăreţ, liberal şi curvar.
Prima calitate îl făcea să fie la curent cu toate noutăţile din
oraş. Ştia care marchize n-aveau loc în saloanele lor, ce prăvălie
nouă se deschidea pe strada Ample sau pe Escudellers, unde pu-
teai găsi mărfuri din lumea largă, unde urma să apară o cafenea
mai pretenţioasă decât cea veche a celor şapte porţi şi cum era să
te laşi tuns într-una dintre noile frizerii venite din Franţa, de
parcă a-ţi scurta părul acasă ar fi devenit dintr-odată un semn de
făţărnicie. Mai afirma că fusese primul care ieşise pe noua poartă
Isabel II, deschisă în zidul Ramblei în partea lui superioară şi
care dădea direct în câmpia pe care era El Camino de Gracia, pe
care veneau ţăranii de la Esplugas cu pepenii la oraş. De fapt, era
o deschizătură meschină, în locul strâmt dintre garnizoană şi
partea mai înaltă a zidului, ai fi zis că e o simplă uşă, nimeni nu-i
vedea utilitatea în afară de soldaţii care mai ieşeau să urineze
dincolo de ea.
Era la curent şi cu personajele ciudate sau misterioase venite
la Barcelona. A pomenit primul de acel diplomat de la ambasada
Statelor Unite, pe numele său Horace Perry, venit în vizită în
oraşul în care nevastă-sa, o anume Carolina Coronado, poetă de
felul ei, produsese multă vâlvă.
— Se spune că e în stare să moară şi să renască, cică a făcut-o
nu doar o dată.
— Moare şi renaşte? a întrebat Rojo, brusc interesat. Cine
zice asta?
— Chiar ea. Plus nişte doctori. La ea în sat s-a crezut că mu-
rise, s-a dat şi anunţul tipărit.
— Şi face şi versuri?
— Ba chiar cu talent.
— Şi în timp ce e moartă vorbeşte cumva şi cu careva?
— Asta nu mai ştiu.

356
 — Grozavă cucoana asta! Unde pot da de ea? Tare aş vrea să
o cunosc, s-a entuziasmat Rojo, care-o şi vedea pe doamna Perry
colaborând la multiplele sale proiecte editoriale.
— Păi, nici nu trebuie să te mişti de aici, căci ne va vizita în
curând, împreună cu bărbatu-său. El e secretar la ambasada Sta-
telor Unite şi vine la Barcelona să caute cărţi pentru un colec-
ţionar particular putred de bogat. Americani! Nu cunosc nici o
naţie nouă mai iubitoare de lucruri vechi!
Insúa le-a mai spus şi de un domn de vază care avea afaceri
de o parte şi de alta a Atlanticului şi care urma să vină şi el în
curând în oraş. Cumpărase toată clădirea de lângă casele de la
Santa Mònica şi mobilase deja ambele etaje, fără să se uite la bani.
La parter îşi instalase biroul, aici trăgeau de câteva zile căruţe
pline cu cărţi, pe care slugile le descărcau cu mult zel. Sus, la
etaj, era locuinţa, la adăpost de privirile curioase.
— Se zice că zilnic oamenii lui aduc la Santa Mònica coşuri
pline cu banii proveniţi din afacerile sale, a mai spus Insúa.
După părerea lui, se aflau acum în oraş mai mulţi bogătaşi ca
oricând, pentru că fabricile care se dezvoltau în partea dinspre
apus a Barcelonei produceau mulţi bani pentru palatele din par-
tea dinspre răsărit şi pentru că acum bogat nu mai erai prin nu-
me sau rentă, ci prin ideile şi capacitatea de a le pune în practică.
El cunoştea bine cele două jumătăţi: prima, murdară şi dărăpă-
nată, unde grădinile se amestecau cu fabricile şi cu locuinţele
jalnice ale lucrătorilor. În schimb, în cealaltă se deschideau sa-
loane de lectură şi cafenele la modă, trăsurile plimbau cucoane
cu fuste din ce în ce mai ample. Iar la mijloc, ca o linie care des-
parte doi lobi ai aceluiaşi organ, Rambla cu clădirile ei gata să
cadă, cu copacii ei veştejiţi şi porţile care nu duceau nicăieri, aş-
teptând schimbarea vremurilor.
 carolina coronado
(1823-1911)

Poate ar fi cazul să spunem că sub numele acesta se ascun-

deau cel puţin două femei. Prima, cea reală, care a trăit şi a mu-
rit la fel ca orice muritor, doar că având parte de mai mult lux
şi mai multă notorietate; a doua, cea inventată, rod al unei ima-
ginaţii admirabile şi al imaginii pe care a dorit să o dea ea însăşi
prin textele sale. Şi pe care lumea a crezut-o, fără să stea pe gân-
duri. Astfel, aproape că ne convinge povestind că a avut o copi-
lărie tristă şi complicată, traumatizată de asasinarea bunicului,
închisoarea tatălui, calomniile împotriva mamei, sărăcia cea mai
lucie, totul produs de opoziţia fermă a familiei împotriva abso-
lutismului. Pretinde şi că a avut parte de amoruri terminate
prost, de legăminte de castitate, de fraţi care au murit înecaţi în
naufragii pe Atlantic şi de boli incurabile. Dintre toate, singurul
adevăr pare a fi ultima afirmaţie, căci poeta a suferit toată viaţa
de o afecţiune nervoasă dătătoare de crize care o cufundau în
lungi letargii, timp în care aproape că nu mai avea puls, şi din
care se trezea convinsă că fusese pe tărâmul morţilor. Astăzi i-am
spune catalepsie.
Cert este că în timpul vieţii a scris apreciabila cantitate de
cincisprezece romane, trei sute cincizeci de poeme, câteva piese
de teatru şi multe articole şi scrisori. Născută la Almendralejo,
loc de care a fost extrem de legată, a primit o educaţie liberală
neobişnuită pentru femeile din epoca sa, iar la o vârstă fragedă
s-a impus la Madrid, devenind o obişnuită a cenaclurilor cultu-
rale. Măritată cu secretarul de legaţie al Statelor Unite, Horace
Perry, mai tânăr decât ea, în anii ’50 ai secolului al XIX-lea casa

358
lor a fost refugiu pentru liberalii urmăriţi şi loc de întâlniri între
intelectuali. Succeselor ei ca poetă, colaboratoare la diverse pu-
blicaţii şi romancieră li se adaugă meritul de a fi fost o pionieră
a feminismului în literatură şi o apărătoare vajnică a unor cauze
rare pentru epoca aceea, precum drepturile omului, abolirea
sclaviei, apărarea naturii sau dreptul femeilor la educaţie.
Un aspect ciudat al personalităţii sale, poate că de pus pe
seama bolii şi a groazei de a fi îngropată de vie, a fost repulsia ei
pentru înmormântări. Când fiica ei Carolina a murit de tuber-
culoză, a refuzat categoric să fie înmormântată; le-a convins pe
măicuţe să-i cedeze un dulap în care să păstreze cadavrul o vreme.
Numai că trupul a stat acolo ani de zile, abia după moartea scrii-
toarei a fost luat de rude. Nici pe soţul ei n-a vrut să-l îngroape:
mort în 1874, Horace Perry a rămas mai bine de douăzeci de
ani în capela palatului Mitra din Lisabona, unde cei doi se mu-
taseră cu ani în urmă. Nepotul ei, marele scriitor Ramón Gó-
mez de la Serna, care i-a dedicat mătuşii sale o biografie plină de
inexactităţi, îl numeşte pe Horace din anii aceia „cel tăcut“ şi
vorbeşte de poeta care-l vizita zilnic şi-l copleşea cu monologuri
interminabile.
Ultimii ani Carolina Coronado i-a petrecut în palatul din
Lisabona, unde şi-a continuat excentricităţile şi a scris scrisori şi
versuri în care se simte ecoul morţii; a refuzat orice fel de ono-
ruri publice. După moartea ei, corpul neînsufleţit a fost dus, ală-
turi de cel al soţului, la Almendrejo, acolo a primit onorurile
cuvenite şi se află şi acum. Întreg periplul ei vital s-ar putea re-
zuma în aceste cuvinte scrise de mâna ei: „În lumea asta care te
numeşte fericit / sufletul ţi-e acolo unde-ţi este umbra“.

Din Viteji, aventurieri şi heterodocşi ce merită amintiţi

Ediciones Pampalluga, Malgrat del Mar, 1985
 După cafeaua aceea plină de revelaţii neaşteptate luată cu
Virginia acasă la mine, nu mai primisem nici o veste de la ea.
Eram cufundată din plin în romanul pe care-l scriam, aşa că i-am
trimis un e-mail. Unul dintre cele mai scurte din istoria comu-
nicării virtuale, presupun, un singur rând: „Ai caietul cu coperţi
bordo pe care ţi l-am cerut?“ „Nu“, a răspuns ea, bătându-mă în
materie de laconism.
M-am hotărât să iau taurul de coarne. Mi-am luat o jumătate
de zi liberă ca să mă duc la Braulio şi să caut eu însămi caietul.
L-am găsit făcând ordine prin cărţi şi ştergându-le de praf. Când
un librar se plictiseşte, face curat. Ar putea fi o maximă.
— Ce surpriză! s-a prefăcut el bucuros că mă vede. Ai şi ter-
minat cartea?
— Am ieşit la plimbare, să iau aer.
— Păi prăvălia mea nu e tocmai potrivită, aerul de aici e
îmbâcsit. Încărcat de istorie.
— Exact asta-mi place cel mai mult la anticariate: aerul pe
care-l respiri.
— Nu am maşină de cafea, pot să-ţi ofer o gumă, s-a scuzat el.
Am luat una cu gust de căpşună acră. Cu pretextul căutării
unui loc în care să arunc ambalajul, am cercetat în spatele tej-
ghelei. M-am uitat şi sub masa ucenicului (care era plecat) şi la
ultimul raft, cel de jos, unde stau de regulă lucruri care nu tre-
buie să fie la vedere. Nici gând de vreun caiet cu coperţi bordo.
— Pot să te ajut?
— Te deranjează dacă mă uit un pic? am răspuns tot prin-
tr-o întrebare.

360
 A făcut un gest larg, de invitaţie:
— Deloc, uită-te la ce vrei. Iar dacă şi cumperi ceva, cu atât
mai bine. Am avut o săptămână catastrofală.
În timp ce mă prefăceam interesată de secţiunea de teatru,
l-am urmărit cu coada ochiului. N-a făcut nici o mişcare ciu-
dată, n-a încuiat nici un sertar, n-a pitit nimic. Dacă acel caiet
era într-adevăr la el, se purta cu un calm absolut. Nici prezenţa
mea nu părea să-l deranjeze, dimpotrivă. Se urcase pe o scară, cu
pămătuful în mână, şi scotea cărţile de sus. Avea un fund pe
cinste, am constatat eu.
— Cred că încet-încet devin şi eu bibliofilă, am spus ca să
fac conversaţie.
— Nici nu ştii cât mă bucur. Avem nevoie de clienţi tineri,
altfel afacerea se duce naibii.
A mai trecut un minut până m-a întrebat:
— Cauţi ceva anume? Ştii ce cauţi? Ca să fii o bibliofilă ade-
vărată, m-a instruit el, coborând de pe scară şi venind spre mine,
trebuie să ştii ce vrei. Nu le poţi avea pe toate.
Adevărul e că până să-mi pice în mână hârtiile lui Guillot nu
mă considerasem defel o bibliofilă. Îmi plăceau cărţile, mai ales
să le citesc (dar şi să scriu), îmi plăceau ediţiile frumoase, ştiam
să le apreciez, dar când intram într-un anticariat o făceam mai
ales ca să vânez o ocazie, nu cu gânduri de colecţionar. Mă între-
bam acum, uitându-mă la o ediţie din Don Juan Tenorio cu gra-
vuri colorate de mână, când se petrecuse metamorfoza şi cât
avea să mai treacă până când urma să cumpăr una dintre cărţile
alea al căror preţ m-ar fi scandalizat cu doar câteva luni în urmă.
— Îmi plac cărţile despre cărţi, am declarat eu.
— Greşit! Să nu-i spui niciodată unui librar ce slăbiciuni ai!
Ei, dar acum că ştiu ce-ţi place, îţi propun ceva ce n-ai să refuzi.
O să-ţi demonstrez, a zâmbit el.
Eram de-a dreptul încântată de transformarea lui Braulio.
Nu ştiu care era motivul: poate absenţa Virginiei, poate faptul
că voia să-mi vândă neapărat ceva, aşa că am marşat. Mi-am
amintit ce spunea ea despre ce bine e să-l laşi pe altul să gândească
pentru tine. Braulio a încuiat uşa prăvăliei şi mi-a spus:
— Hai în depozit să-ţi arăt o minune.

361
 L-am urmat amuzată de posibilul dublu sens al acelor cuvin-
te, parcă eram într-un vodevil cu multe confuzii şi un decor cu
multe uşi. În spate era un fel de prelungire a librăriei: tot rafturi,
tot cărţi puse peste tot, doar în mijloc, ca o insulă, un pat pliant.
— În caz de urgenţă, m-a informat el în timp ce răscolea
printre cărţi. Stai jos, te rog.
M-am aşezat pe pat, singurul loc posibil. Arcurile au scârţâit.
Braulio căuta ce voia să-mi arate pe raftul de sus, ridicând bra-
ţele. Blugii i s-au lăsat, lăsând la vedere marginea chiloţilor negri
de firmă şi, o jumătate de centimetru mai jos, şanţul dintre fese.
Ce naiba făceam eu acolo, uitându-mă la fundul lui? Începeam
să mă simt ridicolă, când a venit cu cartea. Un volum gros legat
în piele, pe care mi l-a pus în mâini.
— Poveştile unui bibliofil, am citit eu titlul înainte de a des-
chide cartea.
Era o culegere de poveşti despre librari şi iubitori de cărţi, cu
texte de Flaubert, Nodier, Bonnardot şi alţi autori, majoritatea
francezi, alcătuită de un anume Miquel i Planas. Hârtie bună,
chenare şi viniete în culori la toate paginile, tiraj de şapte sute
de exemplare, numerotate. Şase sute de euro.
— Era la fel ca tine, Miquel i Planas ăsta, îi plăceau cărţile
despre cărţi. Drept care le făcea chiar el.
Cartea mă lăsase paf. Cât şi intuiţia exactă a lui Braulio. Avea
dreptate, era o minune, una dintre cele mai frumoase cărţi pe
care le văzusem.
— Dacă simţi că poţi plăti cât ţi-am cerut, şi să-mi dai şi un
bacşiş, nu mai ai scăpare, s-a aşezat el lângă mine pe pat cu o
mână pe coapsa mea dreaptă.
— Cum adică, nu mai am scăpare?
Cu o coordonare perfectă a mişcărilor, Braulio mi-a băgat
mâna pe sub fustă, mi-a dat la o parte chiloţii, m-a amuţit cu
limba, a dat cartea la o parte, şi-a scos pantalonii, m-a muşcat
de gât trăgându-mă de păr, mi-a desfăcut sutienul, mi-a lins o
ureche, mi-a acoperit gura, şi-a plimbat un deget pe la fundul
meu şi, înainte de a mă întreba cum de avea atâtea mâini pentru
atâtea lucruri în acelaşi timp şi ce făceam eu acolo culcându-mă
cu iubitul prietenei mele, era deja în mine.

362
 La sfârşit, în timp ce-şi punea pantalonii, mi-a spus:
— Fiindcă e vorba de tine, ţi-o las la patru sute.
Cartea era sub pat, uimită poate, sau poate nu, cine ştie. Am
întrebat unde era baia, mi-a indicat uşa albă din partea dreaptă.
Şi-a aranjat cămaşa şi a declarat că se duce să redeschidă prăvălia.
M-am dus la baie şi m-am privit un pic în oglindă. Mă sim-
ţeam caraghioasă: eu, care dau sfaturi prietenelor în ce priveşte
relaţia lor cu bărbaţii, să pic aşa în faţa primului imbecil care mă
atinge. Ciudat era că Braulio tot nu-mi plăcea, în ciuda celor
petrecute. Nu era hârtie igienică la baie. M-am apucat să caut în
lada de sub chiuvetă, unde se găseau de toate, ca într-un bazar:
foarfeci, lipici alb, oţet, un cutter, ceară şi cremă de ghete, smoală,
o pensulă, cârpe – tot ce trebuie ca să repari cărţi vechi, dar nici
urmă de hârtie. Eram gata să închid uşa când mi-au căzut ochii
pe ceva: o margine bordo de sub lădiţa asta cu de toate. Acolo
era: caietul lui Antoni Rogés. L-am pus în geantă şi am ieşit. Ra-
dioasă, l-am anunţat:
— Cumpăr Poveştile unui bibliofil.
— Fantastic, a zis el de sus de pe scară, ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat. Aşa vei avea o amintire din ziua în care ai de-
venit bibliofilă, a zâmbit el, adăugând: Vezi, ţi-am spus că nu
mai ai scăpare.
Ajunsă acasă, am citit pe nerăsuflate caietul în care Antoni
Rogés îşi notase amănunţit destinul cărţilor lui Guillot, apoi am
sunat-o pe Olivia Gusi şi am stabilit să ne vedem a doua zi. I-am
scris Virginiei încă un e-mail, cel mai scurt din câte am scris
vreodată: „M-am culcat cu iubitul tău. Îmi pare tare rău“.
Corespondenţă între domnul Pérez şi Preasfinţia Sa M. N.

Amice Pérez,
Mai multe treburi m-au þinut departe – ºtiu ºi îmi cer scuze – de corespon-
denþa noastrã. Parcã vãd cum te întrebai neliniºtit ce-o fi fost cu mine ºi ce
s-a ales de promisiunea de a-þi satisface acel capriciu despre care avem ºtiinþã
noi doi. Din pãcate, uneori cei din categoria mea nu putem oferi explicaþii satis-
fãcãtoare. Singura mea scuzã e cã absenþa mea e legatã de o prelungitã ºedere
la Roma, la care m-au obligat rangul ºi celebrarea cãsãtoriei doamnei noastre
regina Isabel cu acel calamar lipsit de cernealã care e infantul Francisco de
Asís de Paula.
Dar sã lãsãm tonul acesta plângãcios ºi nedemn! Acum m-am întors ºi
sunt gata sã reluãm plãcutele afaceri care mã unesc de dumneata ºi, prin ex-
tensie, de acest oraº magnific. Abia aºtept plãcerea de a te convoca la o reu-
niune de cea mai mare tainã care-þi va aduce în mâini mult dorita comoarã. Îmi
face plãcere sã te anunþ cã sunt pe punctul de a-mi atinge scopul, care este ºi
al dumitale. Îþi mai cer doar un bob zãbavã, un dram de rãbdare prin care se
recunosc marii bãrbaþi ai neamului.
Povesteºte-mi de dumneata, amice Pérez. Spune-mi cu ce-þi ocupi ceasu-
rile în care izbuteºti sã te eliberezi de responsabilitãþi. Spune-mi cum mai stai
cu sãnãtatea, care în ultima scrisoare nu pãrea sã fie bunã. Din câte aflu,
cred cã afacerile-þi merg mult mai bine. Destãinuie-te mie ca unui prieten,
dacã nu cer prea mult. Nici nu ºtii cum ne pândeºte singurãtatea pe cei care
privim lumea de la o înãlþime inaccesibilã, câtã nevoie avem de un prieten
adevãrat, care sã te judece pentru inima ta, nu pentru purpura veºmintelor,
care sã te ºi certe dacã e cazul, amintindu-þi de cel care ai fost dintotdeauna
ºi nelãsându-se impresionat de numele pe care þi-l dau alþii. Ce mai, domnule
364
Pérez, sacrificii pe care Domnul le cere slujitorilor sãi ºi pe care le urmez
cu umilinþã ºi mari eforturi.
Al dumitale,
M. N.

Preasfinþia Voastrã,
Neliniºtit, spuneþi? De-a dreptul zbuciumat eram constatându-vã tãcerea!
Mã trezeam noaptea întrebându-mã ce anume din cuvintele sau purtãrile mele
v-ar fi jignit pânã la a revãrsa asupra mea atâta indiferenþã. Eram atât de
îngrijorat, încât nici nu mã mai gândeam la Biblia lui Gutenberg, ci doar la
acea prietenie pe care aþi fost primul în a o pomeni. Acum, dupã ce v-am citit
misiva, pot în fine respira uºurat ºi bucuros de vorbele cu care mã onoraþi.
Nici eu nu m-am bucurat vreodatã de dulceaþa unei prietenii adevãrate, ºi
asta din motive asemãnãtoare cu cele de care pomeniþi. Ca ºi Sfinþia Voastrã,
ºi eu am pus-o pe seama preþului plãtit pentru a atinge o poziþie înaltã în
societate. Adeseori adormeam tânjind dupã o conversaþie inteligentã, dupã un
suflet nobil ºi binevoitor cãruia sã-i pot cere sfatul sau, pur ºi simplu, dupã
un camarad de aventuri cu care sã râd ºi sã fac glume din cele care le supãrã
pe femei ºi îi delecteazã pe bãrbaþi. ªi chiar dacã acest prieten apare în toamna
vieþii mele, socotesc faptul acesta o rãsplatã corectã pe care mi-o dã viaþa
pentru tot ce-am fãcut pe lumea asta. Iar dacã, din fericire, acel prieten e
persoana domniei voastre, rãsplata e mult prea mare ºi, poate, nemeritatã. Mã
faceþi fericit alegându-mã, Preasfinþia Voastrã.
Mã întrebaþi de sãnãtate ºi de ocupaþiile mele. Prima e lamentabilã. În
rest, e ceva mai bine. De câteva luni nu mai pot merge deloc ºi durerile mã
chinuie zi ºi noapte. Un servitor mã duce unde trebuie într-un cãrucior cu rotile.
Când cobor, sunt purtat pe targã pânã la stradã ºi dus doar pe cele lipsite
de gropi, care sunt foarte puþine, ca sã nu spun cã lipsesc cu desãvârºire. Abia
de ies din casã, deºi trebuie sã vã mãrturisesc cã nici nu-mi pasã. Nu e nevoie
sã mã deplasez ca sã-mi rezolv afacerile, toþi cei care lucreazã pentru mine
cunosc perfect drumul pânã la biroul meu, aºa cã duc o viaþã casnicã, dedicatã
studiului ºi rugãciunilor, precum omul cumpãtat ce am fost de când mã ºtiu.
Iar dacã clipa morþii mã va gãsi în faþa geamului de la dormitor, cum ºi era
cât pe ce sã mi se întâmple o datã, voi pleca fericit.
365
 Graþie ajutorului vostru, finanþele mele s-au ameliorat substanþial. Chiar
dacã afacerile mele merg ceva mai greu decât înainte, am deschisã o linie de
credit la Banca din Barcelona care mã face sã respir mai în voie. Exact cum
aþi prevãzut, a fost de ajuns sã mã prezint la domnul Xifré, sã pomenesc nu-
mele femeii de care ºtiþi ºi totul s-a rezolvat într-o clipã. Mãrturisesc cã sunt
un ageamiu în aceste complicate treburi comerciale, nãscocite pesemne de însuºi
diavolul ca sã înnebuneascã oamenii, însã credinciosul meu Tosquillas a super-
vizat condiþiile împrumutului ºi m-a asigurat cã sunt mai mult decât favorabile,
de-a dreptul generoase. Aºa cã am semnat documentul neinteligibil ce mi s-a
pus înainte, amintindu-mi de domnia voastrã ºi de lealitatea cu care m-aþi ajutat.
Câtã dreptate aþi avut! ªi ce sfat bun mi-aþi dat exact când aveam mai multã
nevoie! Cu asta închei raportul despre umila mea persoanã pe care mi l-aþi so-
licitat, sperând sã vã fi satisfãcut.
Nu pot termina totuºi fãrã a vã face pãrtaº la o nedumerire produsã de
scrisoarea domniei voastre. De data aceasta vãd cã nu-mi solicitaþi plãcerile pe
care obiºnuiam sã vi le produc. Nu au fost oare pe placul prietenilor cele douã
surori atât de fragede pe care vi le-am oferit cu ocazia ultimei voastre ºederi în
oraº? Cãci, dacã e aºa, mã voi da de ceasul morþii sã vã gãsesc niºte exemplare
mai bune. În ultimul timp am poruncit sã mi se aducã de la þarã câþiva servitori
tineri, frumoºi precum îngerii, cu speranþa de a vã vedea revenind ca sã vã bucu-
raþi de ei. Sunt mândru sã vi-i ofer ca dovadã a prieteniei care tocmai s-a nãscut
între noi. Dacã sunteþi de acord, în seara asta mesagera noastrã comunã, urâ-
ciunea aceea cu nume de zeiþã a frumuseþii, va veni sã îi prezinte înaintea domniei
voastre ca sã alegeþi ce vã place. Vã sãrut inelul de cardinal,
Néstor Pérez de León
 De-a lungul vieţii ei de cincizeci şi şapte de ani, Rita Neu se
supărase şi se împăcase în repetate rânduri cu Îngerul ei Păzitor.
Supărările nu ţineau mai mult de câteva ore şi se terminau negre-
şit cu căinţa ei, care o făcea să aprindă o grămadă de lumânări la
picioarele imaginii lui. Iar înaripatul nu părea să se supere prea
mult (sau accepta ofranda), căci imediat o asculta la fel ca înainte
şi îi îndeplinea mereu una din trei cereri, după cum socotise Rita.
Erau precum o căsnicie în care soţii se ciondănesc întruna, dar
rămân împreună pentru că nu pot trăi unul fără celălalt.
Totul s-a schimbat însă odată cu încarcerarea fiului ei. De-
geaba se rugase ea de trei ori pe zi Îngerului Păzitor ca lucrul să
nu se întâmple, degeaba făcuse legământ să nu mănânce, să nu
bea şi să nu se spele, degeaba îşi cheltuise toţi banii pe lumânări
mari şi mici pe care le depusese în micul altar devenit o adevă-
rată torţă. În ciuda tuturor acestor strădanii, fiul ei îşi petrecuse
şase dintre cei mai frumoşi ani ai tinereţii la închisoare, privat
de libertatea şi distracţiile băieţilor de vârsta sa, văzând cum i se
topea viitorul de care nu apucase să se bucure. Greu i-a fost Ritei
Neu să-l ierte pe Îngerul Păzitor. Unde-i fuseseră ochii atunci
când l-au dus pe Ángel al ei la puşcărie? Pe cine ajuta el când i
s-a refuzat clemenţa? Unde se uita când zilele treceau una după
alta şi fiul ei putrezea în carcera mizerabilă? Astfel că atunci când
Ángel Brancaleone a fost în sfârşit eliberat, s-a prefăcut că nici
nu-l mai cunoaşte pe îngerul din firida din portic. Încă trei ani
nu s-a apropiat de el, n-a cumpărat nici măcar o lumânare, se
uita în altă parte. Asta până când cineva i-a spus că zidul avea să
se dărâme şi atunci a cuprins-o mila de înger şi s-a dus să-l vadă.

367
 — Vezi ce păţeşti dacă eşti cu nasul pe sus? O să te facă ţăn-
dări, i-a spus, după care s-a înmuiat şi a devenit aproape du-
ioasă: Am venit să te văd ca să nu fiu acuzată că mă bucur de
răul altuia.
Cât timp a durat acel prim simulacru de demolare, Rita îşi
întreba fiul în fiecare seară: „Au dărâmat poarta Îngerului?“ La
care fiul, obosit şi cu mâinile pline de băşici, răspundea: „Încă
nu, mamă, încă nu“. Iar când, după nu multă vreme, demolarea
a fost sistată pe termen nedefinit, Rita Neu s-a dus din nou la
Îngerul Păzitor să-i reproşeze egoismul: „Adică pe tine ştii să te
aperi, aşa-i? Norocul tău că poţi!“
Spre deosebire de spărturile practicate în zidurile de protecţie,
cele din inima Ritei nu se închideau la fel de lesne. Din ziua
aceea a reînceput să-l viziteze mereu, deşi nu întotdeauna îl con-
sidera demn de o lumânare, o aprindea doar când chiar o me-
rita. De exemplu, în ziua în care a ieşit prima dată din casa de
pe Rambla de Santa Mònica: s-a dus glonţ la prăvălia de lumâ-
nări din piaţa Santa Anna şi a depus la picioarele îngerului fla-
căra tremurătoare, împreună cu o rugăciune de mulţumire.
Motivul bucuriei Ritei Neu era bizar. De dimineaţă venise la
ea un emisar al caselor celor noi de la Santa Mònica cu un mesaj
din partea stăpânei lui, care dorea să o vadă. S-a dus acolo cam
fără chef, hotărâtă să refuze orice muncă din lipsă de timp şi de
puteri. Ce-i drept, curioasă era: de nişte zile bune în oraş nu se
vorbea decât de bogatul proprietar al caselor de vizavi de turnă-
toria de tunuri care se pregăteau să-l primească. Se zvonea că ar
fi fost un afacerist foarte bogat, deşi despre originea sa nu se pu-
seseră de acord. Unii ziceau că era din Cuba, alţii, că venea din
Franţa, puţini pretindeau că era din Madrid. Mare a fost surpri-
za când s-a aflat că era vorba de o doamnă. Tot bogată, văduvă,
dar fără a se şti de unde venea. S-a speculat că ar fi fost o prin-
ţesă, poate însăşi regina, care fugea de blegul de bărbat-su.
Rita Neu a fost primită în bucătărie de un bărbat masiv cât
un dulap, care s-a prezentat drept capelanul casei, dar nu şi-a
spus numele. Răspândea un plăcut iz de usturoi, i s-a părut ei. A
vorbit aproape doar el, informând-o că era mult de supravegheat
şi contau pe ea. A trebuit să repete, crezuse că n-a auzit bine.

368
 — Ce să supraveghez? s-a mirat ea de oferta atât de neo-
bişnuită.
— Păi, spălatul rufelor, cusătoria, călcatul, lucrurile astea pe
care le fac slujnicele.
— Nu există stăpâna casei?
— Fireşte, doamna trebuie să pice dintr-o clipă în alta.
Acest „trebuie să pice“ i s-a părut a fi o replică rostită de la
înălţimea unei scene.
— Şi câte ore trebuie să stau?
— Câte socoteşti de cuviinţă.
— În fiecare zi, probabil.
— Asta depinde de dumneata.
— Şi câţi servitori vor fi sub comanda mea?
— Paisprezece.
— Şi având paisprezece mai aveţi nevoie de încă unul? a căs-
cat ea ochii mari.
— Avem nevoie de dumneata, Rita. Ca să supraveghezi.
— Asta înseamnă să renunţ la alţi clienţi la care lucrez de ani
de zile… Abia de voi avea timp…
— Poţi veni când vrei, n-o să-ţi ceară nimeni explicaţii.
Rita s-a uitat la capelan şi a tăcut îndelung, căutându-şi cu-
vintele.
— Adică mă plătiţi atât şi nu-mi cereţi explicaţii?
— Ţi se pare că oferta e prea generoasă? a zâmbit omul.
— Cred şi eu!
— Chiar este, a recunoscut el, dar mai există o condiţie de
care nu ţi-am spus.
„Aha, ştiam eu că e ceva necurat“, şi-a zis Rita, „acuşi îmi
spune că aici se deschide un bordel“.
— Spuneţi…
— Va trebui să păstrezi secretul. Să nu vorbeşti cu nimeni
despre ceea ce vei auzi sau vei vedea aici.
— Vai, dar ce-o să se întâmple aici? s-a încruntat ea.
— Te rog să nu te grăbeşti cu concluziile. E o casă decentă.
— Atunci nu mai înţeleg nimic.
— Ai să înţelegi, n-avea nici o grijă.

369
 Seara, Rita i-a descris fiului ei cu lux de amănunte bucătăria
casei şi termenii ofertei. Salariul era foarte mare, mai mult decât
dublul sumei pe care o câştiga ea într-o zi umblând dintr-o parte
în alta ca să spele rufe. N-ar mai fi pus mâinile în apă, spre bu-
curia articulaţiilor şi picioarelor sale. Era un singur obstacol, acel
pact de discreţie pe care nu putea să-l priceapă: „Am lucrat în
cele mai imorale case din oraş şi nimeni nu mi-a cerut niciodată
aşa ceva“.
Dar Ángel era cu capul în altă parte.
Rita Neu încă nu dăduse un răspuns în ziua când Rambla
toată a văzut un landou tras de patru cai alezani. Cutia lando-
ului era tot neagră, negre erau şi hainele vizitiului şi ale lacheu-
lui. Ajungând la casele de vizavi de turnătoria de tunuri, vizitiul
a oprit caii, lacheul a dat fuga să aşeze pe jos un scăunel şi a des-
chis portiera acoperită de o perdea. Apoi a întins mâna, a sprijinit
o altă mână, micuţă şi înmănuşată în piele neagră de căprioară.
Femeia care a coborât era în doliu strict, iar vălul negru şi dens
îi ascundea trăsăturile. Avea o talie subţire şi se mişca vioi, drept
care cei care au văzut-o şi-au zis că era încă tânără. Prezenţa ei
pe stradă a fost atât de fugară, a zăbovit atât de puţin cât a tra-
versat şi a intrat în casă, încât unii au crezut că zăriseră o nălucă.
Corespondenţă între domnul Pérez şi Preasfinţia Sa M. N.

Amice Pérez,
Îndatorat, spui în ultima misivã? Dumneata, mie? Eu sunt cel îndatorat
faþã de dumneata! Câte plãceri îþi datorez! Cât de frumoºi ºi delicaþi erau cei
doi cherubini pe care mi i-ai trimis mai demult! ªtii cã erau veri? Absolut îm-
bãtãtor! Ai fi zis cã erau gemeni! Abia fãcuserã unsprezece ani ºi aveau pie-
lea cea mai suavã pe care ºi-o poate imagina un bãrbat rafinat. A, amorul!
Mã cutremur ºi acum gândindu-mã la fragedele delicii.
Cu toate acestea, trebuie sã mãrturisesc în faþa Domnului ºi a dumitale,
drag prieten, cã am pãcãtuit grav cu gândul, vorba ºi fapta, cogitatione, verbo
et opera, mai ales cu fapta, ca sã fiu sincer, aºa cã nici de data asta nu sunt
în mãsurã sã-þi restitui drãgãlaºii servitori. Confiteor. Nu mã întreba cum de
s-a ajuns acolo. În focul plãcerii, raþiunea nu apucã sã pãstreze ceea ce pre-
þuieºte. Dumnezeu m-a binecuvântat cu un trup mare ºi greu, care nu reuºeºte
sã-ºi controleze impetuozitãþile nici mãcar dupã atâþia ani, iar fãpturile astea
pe care mi le trimiþi sunt plãpânde precum o panã, vulnerabile precum mieii
proaspãt fãtaþi. Mea maxima culpa, prietene. Nu ºtiu cum mã vei ierta cã te
las din nou fãrã servitorii necesari casei dumitale.
Misiva aceasta, pe care o scriu lãsând sã aºtepte treburile episcopale,
porneºte din uriaºa gratitudine pe care o am faþã de dumneata ºi din dorinþa
de a-mi ierta eternele mele gafe. Prietenul dumitale,
M. N.

Prietene, Preasfinþia Voastrã, cardinale,

De ce vã faceþi griji? Liniºtiþi-vã sufletul, nu mai spuneþi nimic! Gândiþi-vã
cã aceste fãpturi au fost create de Domnul tocmai pentru a vã produce extazul
371
de care vorbiþi. Tocmai de aceea i-a fãcut fragili, delicaþi ºi frumoºi, cãci
Atotputernicul e la curent cu gusturile slujitorilor sãi iubiþi. Nu puneþi la în-
doialã scopurile divine.
Ziceþi cã mã lãsaþi fãrã servitori? Nici gând! I-am adus special de la
þarã pentru domnia voastrã! I-am luat de la pãrinþii lor spunând cã îmi vor fi
paji, doar cu gândul la gusturile Preasfinþiei Voastre ºi la încrederea care
s-a stabilit între noi. Prin urmare, nu vã mai faceþi probleme, cãci bãieþei pre-
cum aceºtia gãsesc pe toate drumurile. Iar acasã aºteaptã ºi alþii, tocmai buni
sã fie savuraþi. Prietenul vostru care vã iubeºte,
Néstor Pérez de León

Dragã prietene Pérez,

Mult mã bucur aflând vestea numirii dumitale din gura unuia dintre pre-
laþii mei! Constat cã forþa de persuasiune þi-a rãmas intactã ºi cã ai reuºit sã
înmoi cerbicia magistratului Alós. E ºi el un admirator al farmecelor portu-
ghezelor dumitale? Cine-ar fi zis, un tip aºa de insipid!
Mi se spune cã vei fi înscãunat în curând. Nimic nu m-ar face mai fericit
decât sã fiu de faþã. ªi nu în fotoliile rezervate autoritãþilor, în care am aþipit
nu doar o datã, ci în cele mult mai confortabile rezervate prietenilor.
Te felicit din toatã inima, al dumitale,
M. N.

Preasfinþia Voastrã, dragul meu M.,

Dupã aceºti ani în care ne-am împãrtãºit confidenþe, vã spun sincer: mã
bucur ca un copil. Nu mã gândesc decât la evenimentul ce va avea loc. L-am
rugat pe Tosquillas sã-mi scrie discursul de învestiturã ºi sã aleagã un subiect
politic indiscutabil. Nici gând de sclavie, drepturi ale femeilor sau egalitate
pentru pãturile de jos, eu vreau o temã serioasã, bãrbãteascã, una care sã pro-
ducã admiraþie ºi sã-ºi gãseascã locul în Parnasul marilor bãrbaþi. Cred c-am
sã vorbesc despre utilitatea pedepselor ºi valabilitatea anumitor delicte, ur-
mând nu ºtiu ce curent foarte la modã în Europa, despre faptul cã dreptul
penal trebuie sã serveascã la ceva. Ce ziceþi? Sunã destul de înãlþãtor? Cã
eu habar nu am, Tosquillas scrie tot, ce ºtiu eu! Iatã deosebirea între notabi-
372
litãþi ºi cei care aspirã sã devinã: putem fi niºte dobitoci fãrã ca nimeni sã-ºi
dea seama de asta.
Cât despre magistratul Alós, mãrturisesc cã nu ºtiu ce l-a fãcut sã-ºi
schimbe pãrerea. Dintr-odatã pare sã manifeste simpatie faþã de umila mea
persoanã, deºi continuã sã fie rezervat în relaþiile personale. Nu schimbãm
aproape nici un cuvânt, aº zice cã mã evitã. O fi dintre cei care se ascund chiar
ºi de ei înºiºi ºi nu-ºi leapãdã masca nici mãcar în faþa oglinzii, ca sã nu se
confrunte cu adevãrul sinistru reflectat în aceasta. Nu-l judec, Preasfinþia
Voastrã, totul e sã fie de partea mea. Fericirea e un peºte alunecos, fiecare
o prinde în funcþie de dibãcia ºi norocul sãu.
Bucuriile acestea îmi fac bine ºi sunt mai binedispus. O dietã drasticã
impusã de doctor a fãcut ca piciorul meu sã fie ºi el pregãtit pentru vremurile
bune. Ba chiar mi-a luat niºte ani de pe umeri, lucru care are o influenþã ºi
asupra obiceiurilor mele. ªtiþi cum se spune, cã ai vârsta pe care o arãþi. În
noua mea tinereþe merg singur pe stradã, ajutat doar de un baston, ºi am reîn-
ceput sã frecventez prostituatele. Sã mã iertaþi pentru tonul relaxat al cores-
pondenþei noastre, nu aºa te adresezi unui înalt prelat precum domnia voastrã,
dar sper cã veþi privi cu bunãvoinþã acest acces de bucurie atât de necesar anilor
mei tomnatici, ca ºi cum ar fi vorba de un copil.
Închei cu o rugãminte îndrãzneaþã. M-aº simþi deosebit de onorat ºi fericit
dacã aþi putea asista la înscãunarea mea. Ar fi o ocazie unicã de a vedea în
sfârºit chipul singurului prieten adevãrat cu care m-a rãsplãtit Domnul.
Al domniei voastre,
Néstor Pérez de León
 Bibliofilii au o maximă veche care spune: cel ce iubeşte căr-
ţile şi trebuie să stea departe de ele ajunge să-şi piardă sufletul.
Iar sufletul lui Ángel Brancaleone aproape că se dusese. Mai
întâi a fost lipsa clienţilor, apoi nevoia de a câştiga o pâine, iar
acum, când oraşul începea să-şi revină şi-şi etala mândru noută-
ţile, acum, când colecţionarii reîncepeau să umble după ocazii şi
toţi prietenii săi prosperau şi erau pe drumul succesului, el se
prăbuşea tot mai mult şi nici măcar nu-i păsa.
Ultima sarcină pe care o acceptase fusese cea de vânzător de
latrine. Se scula la ora două şi un sfert noaptea şi se ducea la
poarta San Antonio, care se deschidea la ora trei ca să iasă căruţa
cu cazanele pline care venea dinspre Hostafrancs. Brancaleone
se căţăra pe capră alături de şeful său şi se îndreptau spre prima
casă. De fiecare dată cineva aştepta la poartă cu un felinar, ca să
le indice drumul către gaura cea neagră. Extracţia se făcea ma-
nual, cu coşurile, locul se umplea de o miasmă fetidă care dăi-
nuia cu zilele. Odată golite latrinele şi umplute cazanele, treceau
la casa următoare, alt felinar, altă muncă. În zori părăseau oraşul
spre locul în care marfa era pusă pe căprării – şeful era convins
că rahatul străinilor era de calitate mai slabă decât cel al domni-
şoarelor băştinaşe – şi lăsată să se transforme în îngrăşământul
ideal pentru pământ.
Munca era neplăcută şi prost plătită, însă Brancaleone îi ve-
dea şi avantajele. Cel mai de seamă era că noaptea nu se întâlnea
cu nimeni, începând cu prietenii şi terminând cu Pérez de León,
pe care-l evita cât putea de când revenise de la Ripoll. Dacă avea
tragere de inimă şi câţiva bani în buzunar, căuta o femeie înainte

374
de lucru. Casa din piaţa Verónica era peste puterile sale, drept
care le căuta pe stradă, prin vreo fundătură întunecată, unde dă-
dea peste fiinţe atât de mizerabile, încât, prin comparaţie, el se
simţea un om norocos. Poate exact ăsta era şi motivul: ca să se
simtă în cele zece minute un om privilegiat.
Vă veţi întreba poate ce se întâmplase cu cărţile pe care le
pitise sub un teanc de cearşafuri în dulapul mamei sale. De vreo
două ori încercase să le vândă când fusese la ananghie, dar nu
găsise decât cumpărători angro, care umblau după hârtie pentru
mori sau pentru împachetat dulciuri, aşa că aştepta vremuri mai
bune şi clienţi mai exigenţi. Dar un librar care îşi părăseşte pa-
rohia e repede uitat, astfel că timpul trecea, posibilităţile de a le
vinde scădeau, clienţii mureau fără ca el să prindă de veste, moş-
tenitorii care mai ştiau de el nu reuşeau să-l mai găsească, în
fine: pe zi ce trece, Brancaleone era tot mai puţin librar şi tot
mai mult comerciant de rahat.
Aşa că omul nostru nu era lesne de văzut la lumina zilei.
Emisarul care l-a prins când ieşea cu maică-sa de la slujba de
duminică îl tot căutase în zadar şi începea să-şi piardă răbdarea.
Întrebase de el pe la librarii de la Arcos de los Encantes, îl cău-
tase la casa Verdaguer – acolo i se spusese că nu-l cunoşteau – şi
la bibliotecarul de la San Juan, care îl îndrumase la parohia
Santa Anna. Acolo personajul mascat îi pusese lui Brancaleone
în mână un bilet şi plecase grăbit. Comerciantul de latrine, care
era însoţit permanent de un iz acru şi greţos care nu trecea cu
nici un fel de săpun, a despăturit biletul şi a citit cu mare uimire:

Vă rog să-mi faceţi o vizită chiar azi, la ora unsprezece, la casele

de la Santa Mònica, vizavi de turnătoria de tunuri (la parter),
ca să vorbim despre o afacere cu cărţi.

A clătinat din cap. Era limpede că autorul biletului nu mai

era la curent cu realitatea. Ori un client de pe vremuri, poate un
om foarte bătrân, ori unul care revenise din exil. Dar cum nu
avea pe cine trimite în locul lui, s-a hotărât să se ducă şi să reco-
mande pe cineva de la Encantes.
Rambla era ticsită de lume. Se auzeau strigătele celor care
vindeau apă, lapte de capră şi îngheţată. Dinspre străzile Ample

375
şi Escudellers ieşeau în grup prietenii care comentau elogios
expoziţia figurilor de ceară – „Acum cu noutăţi, Maria Cristina,
Isabel II şi un orangutan aidoma originalelor!“ – şi noul spec-
tacol numit cosmorama, pe care nu-l văzuse, căci era prea scump
pentru buzunarul lui – doi reali! – şi pentru că mai mult ca sigur
s-ar fi ciocnit acolo cu vechii săi prieteni, acum înţoliţi ca nişte
domni, care priveau printr-o lunetă peisaje pe care visau să le
vadă într-o bună zi. Nu-i ardea lui de artificii optice sau senti-
mentale. Şi nici să se vadă în postura umilitoare de a da expli-
caţii. Aşa că şi-a tras pălăria până la sprâncene, şi-a înfundat
capul între umeri, mâinile în buzunar şi a trecut fără să se uite
în dreapta sau în stânga.
Casa cea nouă de vizavi de turnătoria de tunuri avea balcoa-
nele închise şi perdelele trase. Nu vedeai nimic din stradă, deşi
curioşii nu lipseau şi nici bârfitorii care n-aveau ce bârfi. Branca-
leone a urcat încet scara şi a tras de clopoţelul de la uşă. Imediat,
a apărut un lacheu în livrea neagră:
— Poftiţi, domnule, vă aşteptam.
L-a condus printr-un culoar slab luminat într-o încăpere cu-
fundată în penumbră. A tras perdelele groase, lumina dimineţii
pătrundea acum doar printre brizbrizuri, scăldând camera într-o
lumină dulce. Era o bibliotecă. O privire de cunoscător i-a spus
că proprietarul acelor cărţi era o persoană cu gust. A doua pri-
vire: şi cu bani. A treia privire: cu idei progresiste.
— Vă rog să aşteptaţi aici, domnule, veţi fi primit imediat.
Dragostea de cărţi a cuiva se vede prin ce face când rămâne
singur cu ele. Ángel Brancaleone s-a apropiat de rafturi şi a în-
ceput să citească titlurile de pe cotoare. Îndelung, analizând,
tăcut precum un vânător la pândă. Curios să afle cât mai multe
despre cel ce adunase volumele, căci nimic nu-ţi dezvăluie mai
multe taine ale unui om decât să-i priveşti biblioteca.
O serie de cărţi de istorie, alături de o gramatică latină, una
greacă şi opere de Aristotel, Horaţiu, cei doi Plinius şi Cicero.
Şi-a zis: „Un bărbat. Un umanist“. Mai departe a dat peste con-
fesiunile Sfântului Augustin, de tratatele Sfântului Buenaventura,
de expunerile despre natura îngerilor ale lui Eximenes, de epis-
tolele Sfintei Caterina din Siena şi de cărţile lui Francisco Farfán

376
împotriva păcatului fornicaţiei. „Poate un teolog. Sau un cleric
pocăit. Oricum, un bărbat serios“.
Mai sus a dat de două tratate despre jocul de şah, de un
manual pentru jocul de dame, de o metodă uşoară de învăţat să
cânţi, de un manual de „reguli utile pentru amatorii de dans“ şi
de faimosul tratat pe care León Pinelo l-a dedicat chestiunii
morale dacă ciocolata face sau nu parte din postul ecleziastic. A
ridicat din sprâncene, nedumerit: „Un eclectic. Sau un curios“.
A mers mai departe şi a văzut Cartea femeilor a contesei Dash,
tratatul Femeia în secolul al nouăsprezecelea şi nişte manuale refe-
ritoare la buna îngrijire a unei case, igiena familiei sau prepararea
bucatelor. „O femeie?“ s-a întrebat el, începând să-şi pună la în-
doială capacitatea de deducţie.
S-a răsucit un pic, privind acum rafturile din faţa uşii, care
formau un unghi drept cu cele pe care le cercetase. Erau ticsite
de romane recente, tipărite la Valencia de Cabrerizo mai ales în
colecţia „Biblioteca selectă a doamnelor“. Se aflau acolo, fără
vreo ordine alfabetică sau cronologică, Chateaubriand, Dumas,
Hugo, Irving, Manzoni, Byron, Schiller şi, fireşte, Walter Scott.
Mai ales Walter Scott, din care nu lipsea nimic din cărţile tra-
duse până acum.
Inima i-o luase la galop, şi-a dat el seama, încetând să se mai
uite la cărţi. A privit în stradă, tulburat, şi-a zis că e o simplă
coincidenţă, în definitiv cititorii lui Walter Scott se numărau cu
miile în Spania. S-a întors la cărţi, la titluri şi autori, dar acum
privirea nu mai era inocentă: căuta dovezi, nu ştia exact ce fel de
dovezi, dar nu vedea nimic. A revăzut tratatele de şah, manualele
de istorie, a măturat rafturile de sus până jos, căutând nu se ştie
ce, cu o privire de expert sau de nebun. Până când ochii i s-au
oprit pe un singur exemplar, unul dintre sutele expuse: aşezat
într-un colţ aproape de uşă, prea sus ca să i se poată vedea titlul
sau ca să poată fi răsfoit.
Brancaleone s-a apropiat încet, de parcă volumul ar fi fost un
animăluţ gata s-o ia la fugă sau un miraj. L-a privit de jos, mi-
jindu-şi ochii, nevenindu-i să creadă, zăpăcit, mort de frică. Şi-a
dus mâna la piept ca să-şi potolească bătăile inimii, a căutat un
loc unde să se aşeze, s-a uitat iar, a citit în şoaptă, silabisind cu

377
deliciu titlul şi numele autorului: Mémoires secrets d’une femme
publique, de Charles Théveneau De Morande.
Apoi a auzit un zgomot uşor în spatele său. Poate o rochie
care atingea covorul. Sau două mâini care se încleştau. Ceva mă-
runt, dar atât de intens. Uşa s-a închis la fel de tăcut cum se
deschisese. Un glas pe care nu mai credea că avea să-l audă de-
cât în vis a întrebat:
— Mă aştepţi de mult, domnule Brancaleone?
S-a răsucit imediat, pentru că visurile, cât şi coşmarele, tre-
buie privite drept în faţă, şi a văzut chipul senin şi frumos,
niciodată uitat, al Carlotei Guillot.
— Doar de şaptesprezece ani, a spus sărutându-i mâna, dar
au trecut atât de greu.
— Nu vrei să te aşezi?
— Da, chiar am nevoie.
Nodul din gât îl împiedica să vorbească. Dacă ar fi vorbit, s-ar
fi prăbuşit, ar fi leşinat, iar un bărbat adevărat nu leşină, parcă
aşa învăţase el. Aşa că a deschis ochii larg şi a rămas nemişcat
precum o statuie, contemplând femeia care apăruse ca un spec-
tru în ultimul act al unei melodrame.
— Precis că m-ai recunoscut după cărţi. Tata zicea că omul
poate fi cunoscut după biblioteca sa.
Brancaleone a schiţat un rictus ambiguu, poate un surâs.
Nici nu auzea ce spunea Carlota atât de calm, de parcă nimic nu
s-ar fi întâmplat, de parcă nu mai vorbiseră de ieri. În capul
vânzătorului de latrine gândurile se învălmăşeau, se călcau în pi-
cioare, încercau să iasă la lumină. Cum, unde, de când. Avea
prea multe de întrebat, dar nodul din gât nu se lăsa dus. Noroc
că vorbea ea întruna, cu gesturi blânde. O privire atentă ar fi
descoperit cearcănele de sub ochi, o slăbiciune mai marcată, o
mică cicatrice la tâmplă, abia ascunsă de păr…
— Şi ce grele sunt cărţile! Şi cât te pun ele la treabă! Ştii c-a
trebuit să recumpăr aproape toate romanele? Cine ştie unde-or
fi ale mele. Noroc că am reuşit să găsesc cărţile care-mi plăceau
cel mai mult. Iar acum există traduceri mai bune şi colecţii noi.
A, şi m-am împăcat cu Walter Scott, după ce-l făcusem să plă-
tească pentru o vină care nu era a lui. Şi-acum că m-am întors,

378
am nevoie să-mi recomanzi cărţi, domnule Brancaleone, sau mai
exact să mi le aduci direct, ca înainte. Ştii că am perfectă încre-
dere în gustul dumitale.
Pomenise de timpurile trecute, şi asta n-a mai suportat-o.
Dacă conversaţia ar fi fost circumstanţială poate că s-ar fi putut
stăpâni, cu tot nodul din gât. Dar Walter Scott fusese picătura
care făcuse să se reverse paharul, doar auzind numele scoţianului
la modă a izbucnit în plâns:
— Nu cred că vă pot fi de folos, Carlota, nu mai sunt librar.
— Nici eu nu mai sunt Carlota, ci văduva Gusi.
— Am să ţin minte.
— Totuşi, chiar dacă suntem siliţi să părem alţii decât cei ce
suntem, nu crezi că n-ar trebui să renunţăm la ceea ce iubim?
— Nu înţeleg…
— Vreau să spun: inima ştie ce trebuie să-şi amintească.
— A mea nu, inima mea şi-a pierdut memoria…
— N-aş crede. După cum te uitai la cărţi, tot librar ai rămas.
Iar dacă te afli aici, pentru asta ai venit. Şi pentru că, la fel ca
mine, cauţi ceva ce încă n-ai găsit.
S-a lăsat tăcerea. Brancaleone era sfârşit, n-avea putere nici să
argumenteze, nici măcar ca să se ruşineze că plângea mai depar-
te. „Ca o muiere“, ar fi spus maică-sa. Şi i-ar fi dat dreptate.
— Nu aveţi cumva o batistă? a spus el pe nas.
Carlota a scos din mâneca rochiei o batistă albă de mătase şi
i-a întins-o, el şi-a suflat zgomotos nasul, de două ori chiar, apoi,
mai liniştit, a pus-o în buzunar.
— Mulţumesc, am să v-o restitui.
— Nu mă îndoiesc.
Episodul cu batista a marcat o schimbare în convorbirea lor,
Brancaleone a trecut la lucruri mai serioase:
— Nu ştiu de unde să încep, am atâtea să vă întreb…
— Începe cu sfârşitul, e mai interesant.
— Nu vă e teamă să staţi în oraş? Cine e la curent cu faptul
că aţi venit aici?
— Toată lumea! Sunt noutatea cea mai comentată!
— Şi dacă află soţul?
— Dacă află… cine?

379
 — Soţul… Néstor Pérez de…
Răspunsul ei a fost tăios şi rece ca o lamă de cuţit, curmând
sec orice altă întrebare:
— Din păcate, defunctul meu soţ, domnul Valentin Gusi,
nu mai este.
— Întoarcerea dumneavoastră are pesemne un scop, a reluat
el după altă tăcere.
— Ba chiar mai multe. Cel mai important este ca fiul meu
să crească la locul potrivit.
— Fiul…?
— Victor Gusi, a spus ea, după care s-a bucurat să-i citească
pe chip sentimentele pe care i le produseseră vorbele ei: o uşu-
rare sinceră, o bucurie neprefăcută. Nimic nu cucereşte mai mult
inima unei mame decât simpatia pe care o arată alţii faţă de
copilul ei.
— Am avut mare noroc, Ángel. Viaţa a fost bună cu mine,
a mai spus, punându-i o mână caldă pe braţ.
Atingerea l-a speriat. Sau poate nu atingerea, ci familiaritatea
cu care-i rostise pentru prima dată numele. Carlota şi-a dat sea-
ma şi, prudentă, şi-a retras mâna. Lui i s-a făcut ruşine. Totul
era ca un balet de subtilităţi. Nu înţelegea nici el cum de prin-
sese să tremure – la vârsta lui, după ce trăise atâtea, după ce-şi
luase doctoratul în femei uşoare şi avusese de-a face cu câţiva
dintre cei mai mari ticăloşi ai epocii sale – din cauza unei mâini
micuţe care i se aşezase pe antebraţ. Poate pentru că, şi-a spus,
oricât de mult ne-ar schimba experienţa, înaintea anumitor pri-
viri rămânem tot ageamiii de la început. Nu contează nici du-
rerea, nici experienţa, nici timpul. Sunt priviri care ne întorc la
punctul de la care am plecat, care e cel al inocenţei. Sunt per-
soane înaintea cărora măştile pe care ni le-a pus viaţa îşi pierd
importanţa, în faţa lor rămânem goi, întotdeauna. Pentru el,
Carlota era una dintre aceste persoane.
— Am avut noroc, a repetat ea. Am cunoscut nişte oameni
buni. Te numeri printre ei, Ángel, ai fost pentru mine un adevă-
rat înger, după cum ţi-e şi numele.
Brancaleone era prea laş ca să răspundă şi să spună ce simte,
aşa că a întrebat:

380
 — Unde e Victor acum?
— La Dosrius, cu Salvia. Sora mea de lapte şi bărbatul ei nu
au avut copii. Pentru ei, Victor e precum fiul lor, l-au protejat
şi i-au dat şcoala cea mai bună. În curând va veni aici, să stea cu
mine. Nu mai e mult până atunci.
Era o strategie bine pusă la punct, şi-a dat el seama.
— Credeţi că atmosfera din oraş e potrivită pentru un copil?
— Un copil? a zâmbit Carlota senin şi ironic. Victor a îm-
plinit optsprezece ani, domnule Brancaleone. A învăţat, îi place
lumea, are ambiţii – şi scrie poezii! Poţi să crezi? Dacă ar trăi
tata, ar fi tare mândru de el! Aşa că, dacă nu-l aduc aici pe acest
tinerel neliniştit şi plin de curiozitate, vine el singur, ba-mi aduce
şi vreo slujnicuţă a dragei de Salvia. Nu poţi să ţii în cuşcă o ase-
menea poftă de viaţă.
— Riscaţi destul de mult…
— Nu risc nimic. Nu ţi-ai dat seama că acum sunt invulne-
rabilă? Sunt invizibilă, milionară, acţionară la cea mai mare bancă
din oraş, femeie de afaceri şi, în plus, moartă. Ce mă poate atinge?
— Vorbim de Carlota Guillot sau de văduva Gusi?
— Mă tem că una fără alta nu se poate.
— Şi ambele au aceleaşi scopuri?
— Nu. Pentru Carlota lucrul cel mai important e fericirea
fiului ei. În schimb, văduva tânjeşte după dreptate. Începând cu
răsplata pentru tot ce ai pătimit… pentru dumneata şi mama
dumitale. Aţi fost victimele nevinovate ale unui atac îndreptat
doar împotriva mea.
— Dar eraţi la fel de nevinovată!
— Am fost o proastă. Şi am plătit pentru asta. Dar voi…
— Nu aveţi nici o obligaţie faţă de noi.
— Treaba e deja rezolvată. Mama dumitale lucrează pentru
mine. Şi sper să accepţi o mică recompensă economică…
— Economică? În nici un caz nu pot permite ca…
Carlota îi taie vorbele deloc practice, decisă să pună în apli-
care ce a plănuit de multă vreme:
— Nu e un cadou, Angel, cu atât mai puţin o pomană. Te
voi plăti pentru anumite servicii.
— Ce fel de servicii?

381
 — Încă nu ştiu, însă presimt că voi avea nevoie de ajutorul
dumitale.
Brancaleone asculta fermecat. Carlota pe care o privea acum
semăna cu cea din amintirea sa doar fizic. Cea de acum era hotă-
râtă, puternică, glasul nu-i tremura când îşi exprima dorinţele
sau deciziile, nu admitea contraziceri. Abia de zâmbea. Îşi încru-
cişa mâinile cu un gest calculat, îl privea drept în ochi. Se purta
precum puternicii zilei, ca şi aceştia învăţase să fie tare ca piatra.
— Ai copii, Ángel?
— Nu ar fi fost potrivit, fără o mamă care să-i crească.
— Vai, îmi pare atât de rău… bâiguie ea un fel de condo-
leanţe, neştiind cum să-i interpreteze cuvintele, dar el o lămu-
reşte imediat:
— Nu am fost însurat niciodată, nu am găsit femeia care să
semene cu ceea ce visam.
— Asta pentru că ai ridicat ştacheta prea sus…
— Sau pentru că n-am avut curaj să mă ridic eu la înălţimea
visului meu de om cu capul în nori…
— Nu cred că ai fost cu capul în nori. Avem nevoie de visuri
ca de aer.
— Dar se spune că acolo sus aerul nu mai poate fi respirat.
— Chiar aşa? Nu cred aşa ceva! Aerul pe care-l respirăm ne
hrăneşte. Mi se pare ceva minunat să respirăm visuri, domnule
Brancaleone. Iar cu cât se află mai sus, cu atât mai bine. Şi, dacă
nu putem sări până la ele, n-avem decât să învăţăm să zburăm,
a zâmbit ea, relaxată. Ştiu că pot conta pe dumneata, a adăugat
după o pauză pe un ton ferm, de parcă ar fi expus un adevăr
indubitabil.
Dar Brancaleone, deşi mai relaxat şi el, mai avea oarece în-
doieli.
— Să ştiţi că lucrurile s-au schimbat mult de când nu ne-am
văzut…
L-a întrerupt pentru ultima oară:
— Ba mie mi se pare că nu s-au schimbat deloc. Vezi? Am
vorbit din nou despre cărţi; a apărut din nou o batistă. Iar dum-
neata tot a balegă miroşi!

382
 Despre cum a devenit sora Resignación văduva Gusi am mai
scris. Dacă vrem să recapitulăm istoria, trebuie să ne întoarcem
iar la noaptea aceea de 25 iulie 1835, când barcelonezii au serbat
San Jaime într-un mod deloc placid.
Să străbatem iar Rambla incendiată în cele patru puncte car-
dinale şi să o luăm pe strada Carme până la mânăstirea De los
Ángeles. Acolo, în faţa bisericii, vedem o trăsură în care se pre-
găteşte să călătorească ultimul grup de măicuţe care fug din calea
terorii. Două bătrâne care n-au mai pus pe ele straie civile de mai
bine de şaptezeci de ani. Lângă ele, patru călugăriţe care se
aşteaptă la orice. Un loc liber o aşteaptă pe maica Verónica, iar
în colţ, delirând de febră şi aproape leşinată, sora Resignación,
care lipsită de haina monahală ar putea redeveni Carlota Guillot.
Vizitiul e neliniştit şi nerăbdător, a întrebat deja de două ori
de ce stau pe loc de mai bine de un ceas aşteptând-o pe cea care
nu mai vine odată. Numai că măicuţele cele credincioase şi neo-
bişnuite să ia vreo hotărâre, convinse că Dumnezeu le va însoţi
pe drum, deşi nu are loc în trăsură, refuză să plece fără maica
stareţă. N-au cum să ştie că nişte beţivani nemernici au înjun-
ghiat-o cu câteva minute în urmă ca să-i fure nişte fleacuri şi ea
e pe cale să-şi dea sufletul şi spune ultimele rugăciuni alături de
sora Elisabet, la care nu s-a gândit nimeni. Dar vacarmul se
apropie, se aude tot mai tare, cineva îşi pierde răbdarea şi spune
„să plecăm, pentru numele lui Dumnezeu!“, vizitiul răsuflă uşu-
rat şi trăsuta o ia din loc prin oraşul întors pe dos spre Poarta
Îngerului.
Acolo sunt mulţi gardieni, dar nu e aglomeraţie şi paznicii
aşteaptă mită. Bietele călugăriţe spun că n-au cu ce plăti ieşirea,
sunt sărace, nu au nimic de preţ. Numai că unul zăreşte ceva:
dar asta ce-i? De sub o fustă apare un caliciu de argint. Şi umflă-
tura aia de pe burtă ce-o fi, măicuţă, că doar n-ai să spui că te-ai
umflat cu bere? Şi mai apare un hostiar de aur. După alte între-
bări şi tot atâtea negaţii, una îi trage o palmă sorei Francisca,
una din cele două bătrâne, spre spaima celor prezenţi, şi mai
apar o patenă de aur, o cupă şi un potir mai mare, tot de aur. Şi
asta ce are? vrea să ştie unul, arătând spre sora Resignación. E tare
bolnavă, credem că are holeră, vine răspunsul, care funcţionează

383
pe post de bilet de liberă trecere. Oamenii îşi iau birul şi se
retrag, trăsura iese pe poartă şi porneşte grabnic pe drumul de
doi kilometri care duce la Gracia.
Noaptea e neagră şi drumul anevoios. Nu se opresc în nici
un sat, la nici un han, lasă în urmă Gracia şi continuă spre munte,
acum mai încet, căci drumul s-a îngustat şi e plin de gropi şi
crengi rupte. Înainte de Vallvidrera parcă s-ar auzi nişte voci.
Vizitiul opreşte caii. Ascultă toţi cu sufletul la gură. Câteva măi-
cuţe s-au rugat neîncetat încă de când au părăsit Barcelona, dar
acum s-au liniştit, parcă n-ar mai fi nici un pericol, a fost doar
o sperietură, pot merge mai departe. Vizitiul pocneşte din bici,
caii se încordează, dar vehiculul a rămas prins în noroi şi nu poa-
te fi clintit. Măicuţele coboară şi încep să împing. Din cele şapte,
doar patru o pot face. Operaţiunea e anevoioasă şi murdară.
Între timp, cele două bătrâne se îndreaptă spre luminile unui
han ca să ceară ajutor. Reuşesc: doi flăcăi ca brazii. Cu ajutorul
lor şi cu valuri de sudoare, trăsura scapă din baltă şi drumul poa-
te continua. Cineva spune că ieri a plouat cu găleata pe aici. Se
aud mulţumiri, se spun rugăciuni, flăcăii le poftesc pe femei să
se răcorească cu un pahar cu apă rece. Până se întorc la trăsură
se crapă de ziuă şi timpul îi presează. Abia atunci îşi dau seama
că lipseşte sora Resignación. Unde aţi lăsat-o? sunt întrebate cele
două bătrâne. Acolo, sprijinită de stejarul ăla. Dar locul e gol,
nici urmă de sora Resignación. A naibii bolnavă, ne-a păcălit,
zice una. Sau a murit, zice alta. Să ne rugăm pentru ea, dacă su-
fletul ei mai poate fi salvat, dar hai să plecăm odată. Caii nechea-
ză, biciul pocneşte în aer, măicuţele pornesc pe drumul stâncos
şi înnoroiat, nebănuind că pentru ele ar trebui să se roage, căci
sufletele lor vor ajunge primele înaintea Judecăţii de Apoi.
Căci nici n-au trecut bine de prima cotitură, când în cale se
cască o prăpastie adâncă precum iadul, o roată sare din osie şi se
rostogoleşte în jos. Trăsura rămâne agăţată pe buza hăului, caii
se zbuciumă speriaţi, greutatea e prost distribuită – măicuţele
s-au bulucit cu toatele în partea dreaptă –, se aud ţipete de spai-
mă şi disperare, iar restul, din păcate, ţine doar de legile fizicii.
Trăsura se prăbuşeşte în adânc, trăgând după ea caii şi vizitiul,
toţi urlând de disperare, dar nu e timp nici măcar să înţeleagă ce

384
se petrece. Se lovesc o dată, de două ori, căderea continuă, se
zdrobesc pe fundul genunii şi nu mai ţipă nimeni.
Sora Resignación a leşinat în tufişuri, dar se mai trezeşte din
când în când. Mintea cuprinsă de febră îi spune totuşi că, dacă
n-o ajută nimeni, clipele îi sunt numărate. Drept care se târăşte
anevoie până la drum, aşteptând s-o găsească cineva. Ştie că acel
cineva poate fi un ticălos sau un om de treabă, dar nu asta con-
tează. Se bazează pe instinct şi pe promisiunea făcută lui Victor,
doar asta o ţine în viaţă.
Aude ca prin vis cum se opresc nişte călători. Unii se întrea-
bă cine o fi, o privesc, îşi continuă drumul. Altul o caută prin
buzunare şi pleacă supărat că n-a găsit nimic de furat. Orele trec,
opreşte o trăsură din care coboară un domn în haine de doliu, o
întreabă cum a ajuns acolo, o atinge pe obraz şi spune altcuiva:
„Arde toată“. Din trăsură se aude un glas de femeie: „N-o putem
lăsa aici ca s-o mănânce lupii. Bine ar fi fost ca şi de fiica noastră
să se milostivească cineva“. „Unde te duci?“ întreabă bărbatul pe
un ton cald, părintesc. Cu un firicel de voce, Carlota rosteşte
numele Salviei, sora ei de lapte, şi dă adresa lui Valentin Gusi.
Întâmplarea face ca acel cuplu să plângă cu lacrimi amare
moartea unei fiice de două ori pierdută: o dată când a fugit după
un aiurit care scria drame istorice în versuri, a doua oară când
s-a aruncat în mare pentru că aiuritul se amorezase de altă toan-
tă. Acum se duc la Barcelona să ridice trupul neînsufleţit al fiicei
şi s-o îngroape creştineşte. Salvând-o pe Carlota Guillot, cu doar
câţiva ani mai mare decât fata lor, făceau o faptă bună şi îşi spă-
lau păcatele. Aşa că au urcat-o în trăsură şi au îngrijit-o până au
trecut de satul Gracia, iar aproape de Barcelona au tras la un han,
i-au dat anumite porunci vizitiului şi s-au despărţit de bolnava
noastră sărutând-o pe frunte. Au închiriat o brişcă şi au intrat în
oraş mândri că făcuseră o faptă bună.

Şi iată cum, dragă domnule Xifré, Carlota Guillot a ajuns

acasă la noi, într-o stare atât de proastă, că ai fi zis că trăsura aceea
o ducea la moarte. A ajuns pe seară, inconştientă şi prăbuşită pe
podeaua trăsurii mânate de un om convins că murise pe drum.

385
Nu murise, deşi trăia doar printr-un miracol, cum rezultă din
teribila epopee pe care tocmai v-am spus-o.
La ceasul acela casa era liniştită. Soţul meu, Valentin Gusi,
rezolva în birou nişte afaceri urgente. Socru-meu le înnebunea
pe slujnice cu tot felul de pretenţii, iar maică-mea şi cu mine ne
aflam în camera de lucru, cosând de zor cât mai era lumină. Cu
abia o oră înainte depănaserăm amintiri de demult: cât de nepri-
cepută la cusut era Carlota şi cum o mai apăra guvernanta ei,
buna de Cornelia, care dispreţuia cusutul şi elogia cărţile. Ne-am
amintit şi de preferinţa lui Girabancas pentru sosurile cu usturoi
şi protestele domnului Guillot – după care usturoiul era pentru
barbari – şi de lungile absenţe ale celor doi şi de bucuria reîntoar-
cerii lor, când un servitor ne-a întrerupt nostalgiile cu o veste
ciudată:
— A venit o trăsură cu o femeie pe moarte. Vizitiul zice că i
s-a dat adresa asta.
— O femeie pe moarte? am tresărit noi. Cine e?
— Nu ştim, doamnă. E leşinată. Nici vizitiul nu ştie cum o
cheamă.
— Şi de ce a adus-o aici?
— Se pare că ea a dat adresa şi stăpânul trăsurii a poruncit
să fie adusă.
— Cine e stăpânul trăsurii?
— Un domn din Vallvidrera, doamnă.
— Tare ciudat, a spus mama, lăsându-şi lucrul şi ochelarii şi
urmându-mă.
Am ieşit din casă. Într-adevăr, la uşa din faţă se aflau trăsura
şi vizitiul cel speriat.
— Cine e femeia asta de care mi s-a spus?
— Nu ştiu, doamnă. Uitaţi-vă la ea, poate o cunoaşteţi.
A deschis portiera. Înăuntru, căzută ca un sac şi îmbrăcată cu
nişte haine oribile, se afla o femeie pe care n-am recunoscut-o
imediat. Dar după ce m-am apropiat mai bine şi i-am privit chi-
pul, mi-a sărit inima din piept:
— E Carlota, mamă! Nu mai sta, anunţă-i pe toţi! Trebuie
să o scoatem de aici, să-i pregătim un pat. Şi să chemăm docto-
rul, repede, mamă! O, Doamne, arde de febră!

386
 Îţi poţi lesne imagina, domnule Xifré, că sosirea Carlotei în
asemenea hal ne-a dat peste cap. Bucuria a pierit imediat înlo-
cuită de îngrijorare şi durere. Preţ de mai multe săptămâni, Car-
lota abia dacă a scos un cuvânt. Accesele de febră alternau cu
lungi perioade de letargie. Trupul scheletic părea decis să supra-
vieţuiască, chiar şi în condiţiile astea. Doctorul o vedea de două
ori pe zi, ieşea din camera ei tăcut şi preocupat, nepricepând
ce-o ţine în viaţă, ce foc arde în ea.
Vă cer iertare că nu v-am scris în perioada aia. Bărbatul meu
şi cu mine ne-am văzut brusc copleşiţi de mii de treburi. Am
trimis după trei medici francezi care să dea verdictul asupra stă-
rii dragei noastre surori, am îngrijit-o cum am putut mai bine,
am disperat nu doar o dată, în fine, la capătul mai multor luni
de rezultate incerte, am fost răsplătiţi: a intervenit o uşoară ame-
liorare. Într-o clipă de luciditate, Carlota ne-a povestit istoria
dublei sale evadări – din mânăstire şi din trăsură – salvarea in ex-
tremis şi sfârşitul tovarăşelor ei. Şi ne-a rugat să vă scriem, lucru
la care, sinceră să fiu, mă gândisem şi eu, dar nu avusesem timp
şi speram să vă pot da veşti mai bune.
— Salvia, surioară, fii atentă la ce-ţi spun acum. Am un fiu,
care s-a născut pe când eram la mânăstire. Îl cheamă Victor şi
are cinci ani. Dacă trăieşte, e la un orfelinat din Barcelona. Cău-
taţi-mi-l, surioară, aduceţi-l lângă mine.
I-am promis că vom răscoli cerul şi pământul în căutarea lui,
deşi, sinceră să fiu, eram convinsă că delirează. Dar mai avea
ceva de spus:
— Trebuie să-i scrii de îndată naşului meu, domnul Josep
Xifré, a rostit cu un glas abia auzit, dar teribil de hotărât; cere-i,
în numele meu, să îngroape măicuţele care au pierit la Vallvi-
drera, într-o râpă aproape de un han de lângă munte. Să le în-
mormânteze creştineşte în Cimitirul Nou din Barcelona, e foarte
important. Şi să-mi ridice un cavou încununat de un înger în-
tr-un loc unde trece multă lume, uşor de găsit, iar sub numele
meu şi data naşterii şi a morţii să scrie cu litere foarte apăsate
„adevărul va ieşi la iveală“. Ai înţeles, Salvia, surioară? Ai notat
epitaful? E important ca totul să se facă aşa cum ţi-am spus.
Cu lacrimi în ochi i-am spus că nu trebuie să se gândească la
moarte, că vom avea grijă să se facă bine, că socru-meu e gata să

387
plătească orice tratament, oricât de scump, dar nu m-a lăsat să
termin:
— Fii liniştită, te rog. Ca să trăiesc aşa cum vreau, trebuie să
mor pentru alţii.
Nu ştiu ce-o fi vrut să zică şi nici nu-mi sparg capul să aflu.
Uneori, Carlota pare să fie femeia cea mai lucidă de pe lume,
chiar şi cea mai calculată, de parcă multele zile de febră i-ar fi
slujit la urzirea unui plan. Dar alteori am impresia că o ia razna
şi vorbele ei sunt rodul delirului, al bolii, al stării ei groaznice.
Căci trebuie să ştiţi că amelioarea e mult mai lentă decât doresc
doctorii, că boala pare să dispară pentru câteva zile, dar reizbuc-
neşte şi mai abitir, că are săptămâni întregi de letargie mută din
care iese doar cât să îmbuce ceva şi că astăzi, la aproape un an de
la sosirea ei, nici un medic nu e sigur că va mai putea merge şi
vorbi normal, că va putea duce o viaţă feircită.
În ceea ce priveşte povestea ei, Valentin şi cu mine încercăm
să aflăm ce e adevărat în ea. Ni se pare aproape imposibil să fi
născut un copil şi un adevărat miracol să fi supravieţuit. Cu toa-
te acestea, pentru că nu vrem să avem piatra asta pe conştiinţă,
ne-am propus să cercetăm toate astea atunci când situaţia se va
mai fi calmat şi vom fi găsit omul în stare să ne ajute. Capelanul
Girabancas ar fi persoana cea mai indicată, dar de câţiva ani nu
mai ştim nimic de el. Ultimul serviciu pe care ni l-a făcut a fost
să salveze ceva din lucrurile familiei – mai ales ale dragului nos-
tru domn Guillot – rămase în fosta, acum pierduta noastră casă
din Mataró. După care, îndurerat, o fi plecat în exil sau într-o
călătorie din care poate se va întoarce într-o bună zi. Nu îl ui-
tăm, iar dragul meu Valentin s-a străduit să-i dea de urmă. Nu-
mai că acum asta a trecut pe planul doi: tot ce ne interesează este
să o vedem pe Carlota însănătoşită.
Ultima noutate despre care vreau să vă vorbesc în scrisoarea
asta, care a ieşit cam prea lungă şi dramatică, se referă la o anu-
mită încăpăţânare senilă a socrului meu, căruia i s-a năzărit într-o
dimineaţă un gând pe care nu e chip să i-l scoatem din cap. Nici
măcar bărbatu-meu, Valentin, n-a reuşit asta, deşi a încercat cu
orele să-i vâre minţile în cap. Imaginează-ţi că acum nici o lună,
trezindu-se el congestionat şi tuşind de mama focului, a porun-

388
cit să vină notarul şi i-a spus că vrea să-şi modifice testamentul
pentru ca fiul lui să-i poată moşteni casa. Mirat, notarul i-a spus
că nu e nevoie, căci e oricum unicul moştenitor şi are să pri-
mească totul.
— Nu şi dacă mă recăsătoresc, a ridicat domnul Gusi un
deget.
Îţi poţi lesne imagina starea în care ne-a aruncat această
veste, pe iubitul meu soţ şi pe mine, dată de notarul la fel de
uluit ca şi noi.
— Şi cine e aleasa? a întrebat bărbatu-meu.
— Asta nu a vrut să-mi spună, a răspuns notarul.
Aşa că am rămas cu misterul în braţe şi cu o supărare care
creştea zi după zi. Chiar ar fi fost în stare bătrânul cu un picior
în groapă să ne aducă în casă o necunoscută? Şi ce chichiţe în-
doielnice ar fi stat la baza unui mariaj contractat la sfârşitul
zilelor sale dacă nu o înşelătorie curată? S-a dus şi mama să vor-
bească cu el, deşi socru-meu nu prea pune preţ pe părerile ni-
mănui, cu atât mai puţin pe cele venite din familia mea. Mama
a ieşit plângând şi soţul meu a fost chemat la raport:
— Nu-mi mai trimite emisari, nimic nu mă va face să mă
răzgândesc! Am să mă căsătoresc din nişte raţiuni care n-au ni-
mic de-a face cu mizeriile de care mă credeţi în stare şi-am s-o
fac din respect pentru omul care mi-a salvat viaţa cu mulţi ani
în urmă. Şi sper să poţi aprecia acest gest care te-a scăpat să devii
orfan pe când erai doar un plod şi s-o respecţi pe noua stăpână
a casei, căci este ultima mea dorinţă! Ai priceput?
— Da, tată.
— Atunci, gata cu asta!
Aţi ghicit deja, dragă domnule Xifré, cine e femeia cu care
socrul meu a hotărât să se recăsătorească. Nunta dintre Carlota
Guillot şi patriarhul Valentin Gusi, de optzeci şi nouă de ani, a
avut loc prin procură – căci nici unul din ei nu se putea ridica
din pat – în capela casei noastre, acum fix douăsprezece zile. Iar
testamentul a fost schimbat pentru ca soţul meu să primească
această casă şi imensele terenuri aferente, cât şi o participaţie
majoritară la afacerile familiei, care au trecut în mâinile noii
doamne Gusi, laolaltă cu restul proprietăţilor şi uriaşa bogăţie
pe care socru-meu a adunat-o în timpul vieţii. De asemenea, l-a

389
recunoscut ca fiind al lui pe imaginarul fiu al Carlotei, dovedindu-se
la fel de dus cu pluta ca şi ea.
Valentin Gusi a murit acum trei zile de congestia pe care o
făcuse în ziua când îşi chemase notarul. L-am îngropat în cavoul
familiei, care se află pe terenul nostru, aproape de un promontoriu
de unde-i va fi uşor să ne controleze destinele veşnic, aşa cum a
făcut-o dintotdeauna. Astfel că, în urma acestor ciudate întâm-
plări, Carlota Guillot nu e doar sora mea de lapte, îmi este şi
soacră. Şi persoana cea mai bogată pe care o cunosc. Scuze, cu
excepţia dumitale.
Sper din toată inima, domnule Xifré, ca noianul ăsta de veşti
din misiva mea să nu vă fi plictisit prea tare. Am început scrisoa-
rea având multe de spus şi arzând să le împărtăşesc. Iar acum, la
sfârşit, când toate au fost spuse…

…să-i mulţumim din inimă Salviei, care ne-a împrumutat

vocea pentru a încheia cu atâta pasiune o istorie care, fără ea, ar
fi rămas cam searbădă.
Nu ne rămâne decât să reluăm firul pentru a spune că Josep
Xifré a primit consternat – nici nu se putea altfel – avalanşa de
veşti şi s-a grăbit să urmeze întocmai dorinţele pupilei sale. A
pus să se ridice un cavou somptuos în Cimitirul Nou, l-a încu-
nunat cu statuia unui înger neconsolat şi a pus să se graveze pe
piatra tombală numele Carlotei şi epitaful „adevărul va ieşi la
iveală“.
La ceremonia funebră la care au asistat doar Xifré şi doi
gropari, în mormânt a fost coborât un sicriu scump, din lemn
întunecat, înnobilat cu un mare crucifix de argint şi mânere din
acelaşi metal. Şi gol.
Corespondenţă între domnul Pérez şi Preasfinţia Sa M. N.

Prietene,
Am fost foarte dezamãgit cã n-am putut sã vã salut la înscãunarea mea.
Vreo afacere urgentã v-o fi chemat în altã parte? V-am cãutat cu privirea
printre toate autoritãþile ecleziastice prezente, dar nu v-am gãsit. Sau poate, în
ultima clipã, aþi gãsit de cuviinþã cã prieteniei noastre i se potriveºte mai mult
discreþia anonimatului vostru? Dacã e aºa, sunt de acord. Aceste confidenþe
s-au putut naºte pentru cã nu v-aþi dezvãluit, altminteri, nu-mi explic cum v-aþi
fi deschis inima faþã de umilul vostru servitor.
Acum mã preocupã doar un comportament ciudat pe care l-am detectat
dupã ceremonia de înscãunare, pe care îl atribui caracterului schimbãtor ºi de-
rutant al lui Alós ºi care nu-i face deloc cinste. Puteþi crede oare cã a vorbit
fãrã încetare în timp ce-mi rosteam discursul de învestiturã dedicat utilitãþii
pedepselor în lumina filozofiei dreptului Europei moderne? S-a purtat precum
un elev nedisciplinat ºi prost crescut, tot timpul zâmbea ºi-i spunea ceva la
ureche celui de lângã el, pe buze cu un rânjet dispreþuitor. Iar la sfârºit, în
timp ce toþi ceilalþi mã felicitau, m-am dus la el sã-l întreb dacã ceva din diser-
taþia mea nu-i fusese pe plac. Afurisitul ºi laºul de el a rostit câteva cuvinte
circumstanþiale de aprobare, dupã care s-a dus în altã parte cu râsul acela de
hienã. Zãu dacã pricep atitudinea acestui om, Preasfinþia Voastrã, sper doar
ca timpul sã-mi aducã o explicaþie, aºa cum o face în cazul altor lucruri care
par a fi taine, dar pânã la urmã nu sunt.
În fine, nu vreau ca mãrunþiºul ãsta sã-mi umbreascã ziua cea plinã de
glorie; oricum, am sã-i dedic o atenþie specialã acestui om. Dar iatã cã nu mai
departe de ieri colaboratorul meu Tosquillas îmi confirmã cã sunt deja gata
de muncã niºte italience pe care mi le-a adus din frumosul Palermo, exuberante
precum sudul italic scãldat de mare. Dacã aº ºti cã vã sunt pe plac, vi le-aº
391
oferi ca trufanda, însã cunoscându-vã preferinþa pentru alte fineþuri, le voi trimte
la cabinetul lui Alós, poate se mai îmblânzeºte.
Închei aici misiva exultantã de azi. Ca o noutate, v-o trimit cu o slujnicã
de-a mea. Sper sã fie de-ajuns, pentru a ajunge în mâinile voastre, iniþialele cu
care semnaþi ºi titlul de cardinal. Slujnica e discretã ºi de încredere, vã rog
doar sã nu vã speriaþi, pentru cã are chipul desfigurat ca urmare a unei arsuri.
Sper sã nu vã deranjeze faptul cã v-am scris înainte sã o faceþi Sfinþia Voas-
trã ºi cã vã trimit scrisoarea prin mesagera mea. Ce naiba, era ºi timpul sã
avem alt sol decât o patroanã de bordel!
Vã sãrut inelul cu multã afecþiune,
Magistrat Néstor Pérez de León

Preasfinþia Voastrã, prietene,

N-au trecut decât câteva ceasuri de când v-am trimis, radiind de fericire,
veºti, ºi peste sufletul meu s-a pogorât noaptea cea mai neagrã. De parcã lu-
mea întreagã s-ar fi vorbit sã-mi strice liniºtea, acasã vizitele s-au perindat
întruna. Unii veneau sã mã felicite pentru numire, cum e normal, alþii erau ne-
cunoscuþi care veneau sã se prezinte. Pe toþi i-am primit cu plãcere ºi neîntârziat.
Numai cã acum o orã a venit judecãtorul Tosquillas ca sã mã punã la
curent cu situaþia îngrijorãtoare a finanþelor mele. Îmi spune, fãrã a-mi putea
da o explicaþie mulþumitoare, cã împrumutul pe care l-am contractat acum vreo
câþiva ani cu banca din Barcelona, urmând sfatul amical pe care mi l-aþi dat
ºi aprobat de însuºi Tosquillas, nu a fost plãtit la nici o datã scadentã. Acum
datorez bãncii lui Xifré o mare sumã de bani, sporitã cu dobânzile aferente,
care s-au dovedit a fi mult mai însemnate decât ne fãcuserã ei sã credem la
început. L-am întrebat pe colaboratorul meu ce s-a întâmplat cu plãþile, el a
ridicat din umeri ºi a pãlit. Pretinde cã banii au fost plãtiþi, deºi nu-ºi amin-
teºte când ºi nici nu are vreo dovadã scrisã. Am crezut cã mor, prietene! Se
pare cã pentru a obþine creditul care m-a salvat de faliment am girat cu o casã
pe care o aveam pe lângã Mataró. Acolo se odihneau lucrãtoarele pe care
le aduc din strãinãtate pânã sã fie mutate în piaþa Verónica. În dimineaþa
asta s-au înfiinþat acolo doi funcþionari de la bancã veniþi sã-mi evalueze pro-
prietatea, abia a reuºit femeia sã-i convingã sã revinã dupã douãzeci ºi patru
de ore. Drept care m-am dus la bancã ºi am cerut o întrevedere cu Xifré, dar
mi s-a spus cã e plecat din oraº ºi nu se ºtie când revine. În locul lui mã va
392
primi o colaboratoare a sa, de asemenea asociatã a Bãncii, care acþioneazã în
numele lui. Puteþi crede aºa ceva? O femeie bancherã! Lumea asta se schimbã
atât de rapid, cã în curând o sã sarã de pe fix! Deºi, cine ºtie, poate cã am
sã ies bine, n-o sã-mi fie greu sã înmoi inima unei femei. O sã-mi storc ºi o
lacrimã, dacã e nevoie – vã asigur cã nici n-o sã-mi fie greu – ºi-i voi vorbi de
sãnãtatea mea precarã ºi de ce mi-o mai veni în cap în timp ce aºtept. Am cre-
dinþa cã Domnul îmi va ascuþi imaginaþia.
Astfel cã mã aflu între ciocan ºi nicovalã, prietene. Dacã n-ar fi aºa, n-aº
îndrãzni sã vã cer ajutorul. Aþi putea oare sã întindeþi o mânã acestui prieten
care s-a strãduit atât de tare sã vã facã fericit? Aþi putea oare sã-mi împrumutaþi
suma cerutã ca sã-mi salvez afacerile? Vã asigur cã am sã v-o restitui fãrã
întârziere. Numai aºa voi putea evita sechestrul ºi – ceea ce e ºi mai grav –
scandalul aferent în chiar ziua în care am fost ales magistrat al tribunalului.
Îmi e ruºine sã apelez la Sfinþia Voastrã, deºi ºtiu cã o fac oblãduit de
frumoasa, sincera ºi puternica noastrã prietenie. Al vostru,
Magistrat Néstor Pérez de León

Amice Pérez,
Nici nu ºtii cât sufãr sã te vãd suferind fãrã sã pot face nimic pentru a
te ajuta. A trecut atât de mult timp de când am fãcut legãmânt de sãrãcie, cã
nici nu mai ºtiu cum aratã banii. Dar îþi pot oferi din inimã alt gen de ajutor,
spiritual, în calitate de prieten ºi de slujitor al Domnului. Nu uita cã durerea,
umilinþa ºi faptul de a ne vedea respinºi de semenii noºtri sunt încercãri pe care
ni le trimite Dumnezeu pentru a ne face demni de Gloria Sa.
Resemneazã-te, prietene, ºi roagã-te ca bun catolic ce te afli. Sper ca
sfatul acesta sã fie la fel de valoros precum bogãþiile pe care nu þi le pot da.
Al dumitale,
M. N.
 Când am văzut-o pentru a doua – şi ultima – oară pe Olivia
Gusi, casa din Piaţa Regală nu mai era aceeaşi. Biblioteca dispă-
ruse, abia se mai vedeau câteva piese de mobilier, pereţii păstrau
umbrele de praf ale unor tablouri absente.
— Mă bucur să te revăd, nu voiam să părăsesc Barcelona
fără să-mi iau rămas-bun.
— Plecaţi?
— Am vândut casa şi alte lucruri, a arătat ea spre rafturile
goale.
Lipsa cărţilor lăsase un gol în salonul impunător.
— Mă gândeam că o cumpără Virginia, dar n-a vrut să vină.
Nu m-am supărat, sinceră să fiu, pentru că mă aşteptam. Tatăl
ei o cunoştea bine, de aceea nu i-a vorbit niciodată de mine. Aş
fi vrut să vorbesc cu dumneata, dar mi-am dat seama că nu-ţi
notasem numărul de telefon. Până la urmă, am optat pentru
soluţia cea mai rapidă.
— Braulio Daza?
— Da. Mi s-a părut un tip foarte amabil. Şi foarte profe-
sionist.
Neîndoielnic, aici avea dreptate.
— Îmi pare rău că n-am mai dat nici un semn de viaţă,
m-am scuzat eu. Am fost ocupată cu scrisul. Scriu un roman –
vestea asta a părut să-i facă plăcere – bazat pe hârtiile lui Guillot.
A zâmbit larg:
— Bună idee! De aia erai atât de interesată de carnetele lui
Antoni Rogés! L-ai găsit pe acela de care îţi ziceam? Era împre-
ună cu celelalte?

394
 — L-am găsit, am spus, fără să dau alte amănunte.
— Cred că Virginia e încântată că hârtiile de la tatăl ei ţi-au
inspirat un roman.
Nu i-am spus că Virginia nu-mi mai vorbea de când mă
culcasem cu iubitul ei, şi am schimbat subiectul. Am revenit la
caietul cu coperţi bordo.
— Vreau să ştiţi că cercetările lui Antoni Rogés – şi ale dum-
neavoastră, căci l-aţi ajutat – mi s-au părut fascinante. Mersul
ăsta pe urmele unor cărţi şi ale foştilor lor proprietari… Şi ce pă-
cat că Rogés n-a apucat să scrie articolul acela… ar fi fost nemai-
pomenit.
— Şi ce păcat că a murit un om care mai avea atâtea lucruri
interesante de făcut, a spus ea gânditoare, după care s-a scuturat
şi a adăugat: Apropo, în timp ce împachetam cărţile am dat de
nişte hârtii pe care le păstram pentru cineva care să le merite. Iar
acum, după ce mi-ai spus ce mi-ai spus, cred că ţi se cuvin – a
ieşit pe culoar şi a revenit cu un dosar: Iată-le. E vorba de un
schimb de scrisori destul de bizar între un anume domn Pérez şi
un episcop care semnează doar cu iniţialele. Am constatat că
poartă ştampila de intrare şi de ieşire de la un tribunal. Au o
legătură cu domnul Guillot, dar nu mă întreba care. Precis că le
vei găsi o bună întrebuinţare.
Am aruncat o privire peste foile acelea – caligrafia însăşi mi
s-a părut o adevărată minune – abia aşteptând să le citesc.
— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscătoare, Olivia, altci-
neva v-ar fi plătit pentru ele…
— Eh, banii sunt interesanţi doar atunci când lipsesc. Plă-
teşte-mă în alt fel: transformă scrisorile astea într-un lucru care
să le spună ceva cititorilor.
I-am promis că mă voi strădui şi am revenit la caietul cu co-
perţi bordeaux. De-a lungul investigaţiilor, Rogés şi Olivia reu-
şiseră să dea de urma a douăsprezece dintre cele treisprezece cărţi
erotice ale lui Guillot. Acum, constataseră ei, colecţia era şi mai
răspândită decât înainte, dar supravieţuise în cea mai mare parte.
Mare lucru, dacă e să ne gândim la soarta pe care au avut-o căr-
ţile de-a lungul timpului.
Din cele douăsprezece, una – Decameronul – era acum ex-
pusă în colecţia permanentă de incunabule de la British Library

395
din Londra. Thérèse philosophe se găsea la Biblioteca Naţională
din Paris, donată acesteia de Charles Nodier, care o avusese
mulţi ani. În jurnalele sale, Nodier a relatat că volumul ajunsese
la el, într-o stare destul de proastă, când îl găsise într-o prăvălie
de vechituri din Girona, în timpul voiajului spaniol realizat în
1823. Nu se ştie, deşi e posibil, dacă îl avea deja pe când se întâl-
nea cu Guillot să vorbească despre cărţi. Alte două – Postures şi
istoria paznicului cartuzian – au ajuns în ceea ce se crede a fi cea
mai mare colecţie de cărţi erotice alcătuită vreodată în Europa,
cea a comerciantului elveţian de origine evreiască Gérard Nord-
mann. Nordmann a murit în 1992. În 2006, casa de licitaţie
Christie’s din Londra a scos la vânzare, în două tranşe, această
magnifică bibliotecă. S-au editat atunci nişte cataloage superbe,
în care Rogés a localizat două dintre cărţile lui Guillot. Au fost
cumpărate, notează el, de un colecţionar madrilen pe nume Pepe,
cu librăria pe strada Prado.
Celelalte opt avuseseră o soartă asemănătoare cu cea a căr-
ţilor din mânăstirile din Barcelona: împreună cu restul de o sută
treizeci şi trei de mii de cărţi ale bibliotecii San Juan, fuseseră
împachetate ca să fie mutate la noua bibliotecă a Universităţii,
care se afla în construcţie. Cărţile lui Guillot fuseseră legate din
nou de unul dintre proprietari pentru a face să creadă că era vor-
ba de cărţi religioase. Problema e că, sub masca asta, au trecut
drept ce nu erau. Cărţile din mânăstiri au aşteptat mai bine de
patruzeci de ani (între 1847 şi 1880) să fie reorganizate. Unele au
fost înghesuite de-a valma în lăzi. Când s-a făcut un prim inven-
tar, în 1930, tone de cărţi au trebuit aruncate la gunoi pentru că
fuseseră literalmente distruse de apă, şobolani şi insecte. Antoni
Palau, faimosul librar din Barcelona, a scris în memoriile sale că
unele cărţi, cele mai valoroase, fuseseră furate chiar din Univer-
sitate. Astfel, hoţii au avut măcar mai multă grijă de ele decât
autorităţile, zice el. După Rogés, trei dintre cele aruncate la
gunoi în secolul XX trebuie că erau din biblioteca lui Guillot.
Iar cele cinci care lipsesc au supravieţuit: Rogés le-a localizat
la Fondul de Rezervă al Universităţii, un depozit pe trei etaje
protejat de măsuri drastice de securitate, doldora de cărţi. Am
întrebat-o pe Olivia dacă fusese acolo şi le văzuse.

396
 — Da, Antoni m-a rugat să-l însoţesc. A fost o adevărată ex-
perienţă, pentru amândoi. Nici nu-ţi imaginezi cât de emoţionat
a fost văzând volumele, mirosindu-le, atingându-le. Într-un fel,
convieţuia cu ele de câteva luni bune, de când începuse căută-
rile. A le avea înaintea ochilor era ca şi cum ar fi privit în faţă
nişte fantome venite din altă epocă.
— Nişte fantome cât se poate de reale… Îi înţeleg emoţia.
— Directoarea bibliotecii a fost foarte amabilă cu noi. Ne-a
arătat cărţile, mândră de parcă ar fi fost ale ei, ne-a poftit să
intrăm în depozit. Ni le-a arătat şi pe cele încă necatalogate. Peste
cincizeci de mii. L-a lăsat pe Rogés să le cerceteze o zi întreagă.
Printre ele am dat de cele cinci exemplare din biblioteca lui
Guillot, deghizate în cărţi bisericeşti – Sfânta Teresa, Legenda
Aurea, cărţi de rugăciuni… – cu ex-librisul mânăstiresc şi tot
tacâmul. A fost extrem de emoţionant. Chiar şi pentru bibliotecară.
— Cum, nici ea nu ştia ce e acolo?
— Greu de crezut, nu-i aşa? Numai că lipsa de responsabilitate
a autorităţilor în materie de fonduri bibliografice nu a luat
sfârşit în secolul al XIX-lea, nici pe departe. Fondurile Bibliotecii
Universităţii sunt enorme, aşa încât ar fi nevoie de o echipă
completă de catalogatori, restauratori şi bibliotecari pentru a le
menţine în stare bună. După cum se vede, a aloca bani pentru
asta nu reprezintă o prioritate a nici unui guvern, cu atât mai
puţin a celui de-acum. Mai bine de o treime din cărţile care au
ieşit la 1835 din mânăstiri au rămas necatalogate.
— Acolo se pot ascunde adevărate comori de care nu ştie
nimeni… Aproape două sute de ani de inconştienţă!
— Mai mult sau mai puţin. Asta era tema principală a arti-
colului pe care voia să-l scrie Rogés. Voia să atragă atenţia asu-
pra Fondului de Rezervă. Să ştie lumea de comorile păstrate la
Universitate, la doi paşi de Rambla. Şi să le reamintească celor
în drept că şi cărţile sunt precum fiinţele vii. Nu le e de ajuns să
fie jinduite sau adunate într-o bibliotecă: au nevoie de oameni
care să le îngrijească, să le restaureze şi să le pună în ordine.
Oamenii aceştia sunt bibliotecari cu vocaţie şi buni profesionişti,
dar şi ei s-au săturat să predice în deşert…
Aş fi stat o zi întreagă să o ascult. Femeia era nu doar o bi-
bliofilă mult mai competentă decât mărturisea, dar şi un om de

397
o bunătate rar întâlnită. În sinea mea, am lăudat gustul pe care-l
dovedise Antoni Rogés şi m-am bucurat pentru ei.
— Înainte să mă întrebi, căci te văd cu o întrebare pe buze,
am să-ţi spun ce ştiu despre singurul volum lipsă, singurul de
urma căruia nu a dat Antoni. O carte, pare-se, cu o anumită
tendinţă de a se rătăci, de a sta decenii pitită într-un loc inima-
ginabil şi de a reapare la lumină pentru a demonstra că imposi-
bilul e posibil.
— Mémoires secrets d’une femme publique, am ghicit eu cu un
zâmbet mulţumit.
— Exact! O carte rarisimă. Nici un istoric nu pomeneşte de
existenţa ei. Rogés o considera pierdută. Până când, cu câteva
săptămâni înainte să moară, a primit la librărie o vizită care l-a pus
pe gânduri. A unei văduve teribil de ofensate că bărbatu-său avea
o locuinţă secretă pentru cărţile sale, de parcă acestea ar fi fost o
amantă. Bietului om nevastă-sa îi interzisese cu străşnicie să dea
banii pe cărţi – iar el le adora –, drept care îi venise ideea să închi-
rieze o locuinţă pentru ele. Profita o dată pe săptămână de orele
în care femeia era ocupată cu operele de caritate în parohie ca să-şi
viziteze biblioteca. Petrecea clipe de delectare în compania lor,
apoi stingea lumina, încuia uşa şi-şi lua rămas-bun pentru încă o
săptămână. Locuinţa şi întreg conţinutul ei se află în casele de la
Santa Mònica, la capătul Ramblei. Când femeia a prins de veste,
să moară, nu altceva! Să fie ea păcălită atâta timp! Ca să nu mai
vorbim de cheltuieli, căci omul îşi sporea săptămânal biblioteca.
Cred că ar fi preferat ca răposatul să aibă o amantă, măcar n-ar fi
trebuit acum să caute cumpărător. Cel mai grav era că printre
miile de cărţi descoperise nişte exemplare cu un conţinut extrem
de păcătos şi indecent, inclusiv unele care atentau deschis la me-
moria unui rege – a făcut o pauză şi m-a privit cu înţeles. Nu e
nimic sigur, dar ar merita cercetat. Rogés avea de gând să-i facă o
vizită cucoanei, dar n-a mai avut timp.
Ar fi o chestie, mi-am zis, să devin o emulă a dragilor mei
librari, să merg acolo şi să-i fac o ofertă pentru cărţi, asta dacă se
mai aflau acolo. Iar apoi, m-am întrebat, unde să plasez colecţia
clandestină a bietului neînţeles? Poate chiar să le plasez într-o
casă închiriată… Dar n-am stat pe gânduri nici o clipă:
— Aveţi adresa femeii?

398
 Odată cu renaşterea lui Brancaleone, a renăscut şi întreg gru-
pul Înţelepţilor. Motivul principal ţinea de scenografie: de când
prietenul lor redevenise ceea ce fusese mereu, adică librar, şi-şi
deschisese propria afacere, aveau un loc decent în care să se
adune. Zgomotos şi acesta, căci după îndelungi căutări, sfaturi
cerute şi renunţări succesive, închiriase un spaţiu pe strada Fer-
nando VII, foarte aproape de Rambla, chiar peste drum de fosta
biserică a capucinilor. Când şi-a inaugurat librăria, care avea două
vitrine mari spre stradă, după moda cea nouă, în biserică – acum
se numea Teatrul Nou – se reprezentau melodrame, comedii şi,
rar, câte o operă italiană. Era o plăcere să vezi publicul ieşind la
opt şi jumătate de la spectacol şi comentând dezinvoltura
cutărei actriţe sau vocea cutărui bariton. Dar, vai, scena a avut
o viaţă efemeră: curând au venit echipe de muncitori şi-au
început demolarea, de parcă a nu lăsa piatră peste piatră ar fi fost
aspiraţia cea mai mare a barcelonezilor de atunci, astfel că li-
brăria a încetat să mai fie sanctuarul de linişte imaginat de
Brancaleone, devenind martorul direct al vacarmului asurzitor şi
neplăcut al lucrărilor.
— Nu te îngrijora, Brancaleone, tu te afli exact unde tre-
buie, în linie dreaptă, spunea Insúa cu umorul său neştirbit.
Brancaleone ridica sprâncenele din spatele tejghelei, îmbrăcat
de-acum precum un om modern şi atent: jiletcă, papion şi pan-
talon, toate strânse pe el de abia se putea aşeza, plus cămaşă albă,
impecabilă.
— Păi, nu te-ai prins? Gata cu fundăturile! Acum autorităţile
noastre vor să mergem drept, iar pentru asta se croiesc străzi

399
trasate cu linia, deşi mătură totul în cale. Şi le pun nume regeşti,
ca să pară mai importante: Fernando VII, Jaume I, Princesa…
Iar tu faci parte din toate acestea, Brancaleone, cum ar veni din
oraşul viitorului, asta dacă mai rămâne în picioare vreun zid pe
care să-l admire urmaşii noştri, a continuat Insúa.
De fapt, lucrările de la biserica capucinilor n-aveau de-a face
cu acele linii drepte de care pomenise, ci cu alt mare proiect
urbanistic: o mare piaţă cu porticuri, dreptunghiulară şi încon-
jurată de case, care aspira să devină un loc foarte căutat. Era
chiar vorba să fie mutată aici primăria, asta înainte de a se des-
chide piaţa San Jaime (pe vechiul loc al bisericii San Miguel) şi
să se proiecteze noua faţadă a primăriei (pe care toată lumea a
găsit-o oribilă).
Pe faţada sa Ángel Brancaleone a pus o firmă care anunţa, cu
litere mari, Librăria Brancaleone, iar dedesubt: Cumpăr, vând,
împrumut şi amanetez toate felurile de cărţi vechi şi moderne. Pre-
ţuri bune şi cele mai mari reduceri. Mândrul proprietar s-a uitat
de două ori ca să se convingă că e adevărat. Rita Neu a scăpat o
lacrimă văzând numele îngerului ei italian scris acolo pe strada
cea mai elegantă din oraş şi, pe negândite, a exclamat:
— Belin!
— De-acum doar cărţile îţi mai lipsesc, amice, i-a tras Insúa
o palmă pe umăr. De unde ai de gând să le procuri?
Brancaleone avea bani, ca niciodată, lucru care-l făcea să se
simtă ciudat. Carlota Guillot îi dăduse o sumă mai mult decât
considerabilă ca să-şi deschidă afacerea, iar acum, cu banii în
buzunar, nu avea pe ce să-i cheltuie. Încercase să-şi vadă foştii
clienţi, dar nu l-a primit nici unul. Faima sa proastă persista, iar
medicii şi avocaţii care cumpărau cărţi bune nu voiau să aibă de-a
face cu el. Nu era deloc imposibil ca în spatele acestei neîncrederi
să se fi aflat însuşi Verdaguer, care se temea să aibă un rival pe-
riculos în coastă.
În cele din urmă, s-a dus la prietenul său Quicu, cel care vin-
dea cărţi la o masă aproape de Rambla, lângă Muralla del Mar:
cărţi populare, fixate cu pietre ca să nu le ia vântul şi legate cu o
panglică galbenă agăţată de două beţe, fascicole separate, care se
vindeau cel mai bine. Stătea toată ziulica, pe marginea zidului,

400
în soarele care-i pârlea ceafa, citind tot ce-i cădea în mână, fie
Dumas, fie Rousseau sau dramaturgul acela la modă şi plin de
succes pe nume José Zorrilla. Exact cum bănuise, omul avea şi
soluţia:
— Eşti norocos, amice. Chiar ieri am aflat că ultimul fiu al
Teresei Pau, un dobitoc care citeşte doar tâmpenii, n-are ce face
cu librăria pe care bunică-său a înfiinţat-o pe la 1700. Se află pe
strada Cotoners, în casele alea care-o să se dărâme ca să se facă
aleea Princesa, primăria îl zoreşte să se mute şi moşul nu ştie ce
să facă cu atâta hârtie tipărită. Îi faci o favoare dacă-l vizitezi,
spune-i că eu te-am trimis şi oferă-i bani ca să-l scapi de necaz.
— Are cărţi bune?
— Musai să aibă, în familie au fost librari de seamă, deşi
ultimul din neam a ieşit cam idiot.
— Şi ce-i spun?
— Îi spui că-l plăteşti la greutate, la preţul hârtiei, a sunat
răspunsul vulpoiului bătrân care era Quicu.
— Şi dacă nu vrea?
— Dacă nu vrea înseamnă că e doar vina ta. Bani ai?
— Am.
— Păi, îi arăţi banii, asta ajută mult, şi nu te laşi până nu în-
chei târgul.
Zis şi făcut. A alergat ca mânat de diavol de-a lungul zidului,
a coborât până la porticurile lui Xifré, a traversat Piaţa Palatului,
a străbătut dedalul străzilor medievale – Vidrieria, Argenteria,
Carders, Flassaders – şi a ajuns la librăria ultimului descendent
al văduvei Teresa Pau. Înainte de a intra s-a închinat Sfântului
Augustin, patronul tipografilor, Sfântului Ioan Evanghelistul,
apărătorul lor, Sfintei Teresa de Jesús, apărătoarea scriitorilor,
Sfântului Juan de Dios, protectorul legătorilor, şi Sfântului Ie-
ronim, protectorul negustorilor de cărţi; sub oblăduirea tuturor,
puternic precum Hercule, a împins uşa, chitit să facă cea mai
bună afacere a vieţii.
Când a ieşit era proprietarul a şaizeci de mii de volume. De
două săptămâni a fost nevoie pentru a căra totul, zi şi noapte, la
noua sa librărie. L-au ajutat toţi, Insúa, Robles, Rojo şi Ribot, în
vreme ce Piferrer, deja foarte bolnav, supraveghea sosirea mărfii

401
şi se uita prin cărţi. După încă trei zile, rupt de somn şi de spate,
Brancaleone inaugura localul, spre delectarea bibliofililor şi groa-
za rivalilor.
În spatele librăriei aranjase o încăpere care a primit sforăitorul
titlu de Salon de lectură. Locul, aranjat după moda de la Paris,
oferea cărţi de luat acasă cu împrumut şi câteva fotolii numai
bune pentru a organiza acolo serate literare cu uşa închisă. Acolo
au renăscut Înţelepţii, după atâta amar de vreme, acolo şi-au re-
luat şi conversaţiile cu morţii, despre care păstrau amintiri atât
de plăcute.
Rachiul l-a adus Brancaleone, în semn de mulţumire. Paha-
rele erau noi. Piferrer îşi ocupase fotoliul. Robles adusese în
traistă trei hârci. A extras-o pe prima:
— Domnilor, salutaţi-l pe Cristofor Columb!
— Cum?!
— În versiune apocrifă, a lămurit el. Pe ăsta l-am scos din
cimitirul San Miguel, dar mâine pleacă la Valladolid.
A scos al doilea craniu:
— Nu-l recunoaşteţi? E vechea noastră prietenă prinţesa Pe-
tronila de Aragón, gata să se transforme şi ea în amiral genovez.
— Cum e posibil?
— Simplu! E de-ajuns să înlocuiesc osul şoldului feminin cu
unul de bărbat, podoabele regale cu altele, mai potrivite cu mer-
sul pe mare, şi gata, mai avem un Cristofor Columb gata de
drum.
— Alt Cristofor Columb?
— Păi da, că e cerere mare. Toţi cei care se împăunează cu
morţi iluştri visează să-l dezgroape pe descoperitorul Americii.
Iar eu le fac pe plac.
— Tuturor?
— De ce nu? Am primit comenzi până şi din Cuba! De ce
să-i dezamăgesc în frumoasele lor intenţii? Şi acum… a scos
ultima hârcă, punând-o pe masă lângă celelalte.
— Gata, ştim, Cristofor Columb! a râs Insúa.
— Uite că te înşeli. Acum, nu sunt sigur dacă e vorba de
Jaume I sau de Miguel de Cervantes. E greu de luat o decizie,
pentru că e mare nevoie de ambii. Pentru osemintele primului

402
se bat pe viaţă şi pe moarte trei oraşe şi nu e chip să se ajungă la
un acord. Cât despre cel de-al doilea, era şi timpul ca părintele
literelor noastre să aibă un cavou şi un epitaf pe care să-l onorăm
noi, urmaşii săi.
— Şi unde se află adevăratul Cervantes?
— Dar cine mai ştie? Ultima dată oasele îi erau amestecate cu
cele ale unor călugăriţe trinitariene în pridvorul unei biserici.
Acum, cine ştie unde o fi ajuns. În ţara asta nu există soartă mai
agitată decât cea a cadavrelor celebre: dacă lucrurile continuă aşa,
ar trebui schimbată formula „odihnească-se în pace“ cu urarea
„rămâi unde te-am pus“. Bun, să începem. Eşti pregătit, Rojo?
Rojo venise cu o listă asemănătoare celor care visau să-şi pla-
seze celebrităţile într-un panteon, doar că dorinţa sa era să-i
imortalizeze în litere tipografice. Se aflau pe listă Cervantes,
Lope de Vega, Garcilaso, Moreto, Tirso de Molina şi alţii din
aceeaşi epocă, terminând cu Larra şi Espronceda, ale căror ca-
davre, în comparaţie cu celebrităţile precedente, nici nu se ră-
ciseră bine.
Piferrer a luat în mâini hârca lui Columb şi s-a afundat mai
bine în fotoliu, aşteptând să intre în transă. Rojo s-a ridicat, a
tras un gât de rachiu şi i-a spus:
— Ar trebui să le explici iluştrilor ce vreau, poate muşcă
cineva.
Flacăra lumânărilor a tremurat, respiraţiile aproape că s-au
oprit, aşteptarea era mare. Piferrer a intrat în convulsii, mai întâi
discret, după cum îi era felul, apoi şi-a dat ochii peste cap şi a
bâiguit:

Aici zace un versificator

Care într-un limbaj fără pretenţii
A compus versuri pline de candoare.
E limpede că a fost un ignorant,
Dar aspira să fie cult.
Trăia într-o confuzie atât de mare,
Într-un abis atât de negru,
Că nici el nu pricepea ce scrie.

403
 Înţelepţii s-au uitat unii la alţii, gata să-şi dea cu părerea. „O
fi Quevedo?“ a zis Insúa, „O fi Calderón?“ a zis Robles, „Parcă
nici unul, nici altul“, a zis Brancaleone.
— Bravo, domnilor, a grăit Piferrer cu glas tunător, într-a-
devăr, nu sunt nici unul dintre ei. Şi nici nu am scris eu asta.
— Dar cine sunteţi? a întrebat Robles pe un ton de demiurg.
— Ne cunoaştem din altă împrejurare. Printre voi era şi un
editor.
— Eu sunt acela, a spus Rojo.
— Şi mai eşti dispus să publici morţi?
— Depinde de mort.
— Adică de mine: Larra. Sau Figaro, cum mai semnam.
— Sigur că da, don Mariano José! Ce surpriză plăcută! V-aţi
mai gândit? a sărit Rojo.
— M-am gândit. Abia aştept să-mi dau cu părerea.
— Despre ce?
— Despre tot felul de aspecte literare, politice şi teatrale. În-
cepând cu Zorrilla, caraghiosul ăla care s-a făcut cunoscut la
înmormântarea mea, iar acum prezintă o piesă copiată leit după
una de Tirso şi plină de greşeli. De pildă, încurcătura cu orele,
nu se ştie niciodată cât e ceasul. Păi, n-aţi văzut câte i se întâm-
plă lui Don Juan între opt şi nouă? E revoltător ca lumea să
aprecieze aşa ceva! Publicul nu ştie ce să aleagă!
— Asta înseamnă că vreţi să scrieţi critică de teatru, a tras
concluzia Ribot.
— Nu dau doi bani pe critica de teatru, a tunat Piferrer.
Ceea ce vreau e să-i fac praf pe toţi marţafoii! Să dau de pământ
cu miniştrii, cu autorii de melodrame, cu sopranele grase, cu
funcţionarii, cu urbaniştii, cu militarii care acuma-şi zic mo-
deraţi, cu francezii revoluţionari, cu generalul Narváez şi şleahta
lui de retrograzi, cu curţile constituante, cu…
— Minunat, minunat, domnule! Tot ce doriţi. O să strâng
toate astea într-o carte, să-i zicem Insulte de dincolo de mormânt,
asta dacă sunteţi de acord, fireşte, a exultat Rojo.
— Sunt! Când începem?
— Chiar acum, dacă vreţi.
— Vreau! Ai cu ce să scrii ce-ţi dictez?

404
 A urmat o agitaţie ca să se găsească hârtie, toc şi călimară,
după care Rojo a adoptat o atitudine de scrib şi a declarat:
— Puteţi începe dictarea.
— Prima mea diatribă se intitulează Don Juan Vomitorio de
José Morcilla.1
Şi Larra începu să dicteze, marcând fiecare virgulă, silitorului
său discipol. Ceilalţi asistau extaziaţi la ceea ce semăna mai cu-
rând cu un secretariat de minister decât cu o şedinţă de spiri-
tism, când s-a auzit clopoţelul de la intrare. Brancaleone a ieşit
să vadă ce client îl caută la ceasul acela neobişnuit. În întuneric
aştepta o siluetă lungă, ai fi zis că e Cavalerul Tristei Figuri, în-
văluită într-o mantie cu căptuşeală stacojie.
— Dumneata eşti domnul Brancaleone?
— Chiar eu.
— Am nişte cărţi de vânzare.
— Aţi nimerit la fix. Le-aţi adus?
— Sunt prea mari şi grele. Nu veniţi la domiciliu?
— Atunci aşteptaţi să-mi notez adresa.
— Nu-i nevoie, o aveţi aici, a spus omul, întinzându-i un
carton pe care se aflau un nume şi o adresă: Ventura Lax, pe
strada Mercaders.
— Vin chiar mâine-dimineaţă, la prima oră, dacă sunteţi de
acord.
— Veţi fi primit de fiicele mele, sper să nu vă deranjeze că
sunt tare vorbăreţe.
— Nu mă deranjează.
— Atunci, pe mâine, domnule Brancaleone.
— Pe mâine, domnule Lax.
Când a revenit în odaia din spatele librăriei, dictarea se ter-
minase, Piferrer leşinase în fotoliu şi Înţelepţii aveau nişte mutre
plouate.
— Ce, n-a fost bun articolul?
— Ba da, articolul e perfect. Numai că Larra ne-a dat o veste
groaznică.
— Mai apare şi partea a doua de la Don Juan Tenorio?!

1 Parafrază jignitoare la piesa Don Juan Tenorio de José Zorrilla.

405
 — Nu. Piferrer va muri în dimineaţa asta.
— Bună ziua, domnule Brancaleone, poftiţi, nu staţi în uşă.
Tata ne-a spus c-o să veniţi. Eu sunt Eulalia, ea e sora mea, Pa-
quita. Vă arătăm imediat cărţile. Nu doriţi o ciocolată? Bucătăreasa
noastră o face foarte bună. Şedeţi aici, la geam, e mai plăcut. E tare
frig pe străzile astea înguste, nu-i aşa? Îţi vine să cauţi soarele pre-
cum şopârla. Şi dac-ar fi doar asta, dar acum lumea zice că sunt
atât de insalubre, că e musai să stai sus, cel puţin la etajul trei. În
fine, cine ştie. Trageţi-vă sufletul, veţi fi mers mult, staţi departe?
— Vai, Eulalia, unde ţi-e capul, ai uitat? Tata ne-a spus doar
că domnul Brancaleone îşi are afacerea pe noua stradă Fernando
VII. Soră-mea e cam zăpăcită, iertaţi-o, n-o face cu intenţie. Vă
întrebaţi pesemne cum am ajuns să vă cunoaştem. Ei bine, li-
brarul de pe strada Cotoners ne-a dat adresa. Ştiţi de cine vor-
besc, nu? Ultimul dintre moştenitorii Teresei Pau, care a zis că
vă ştie şi că precis o să vă intereseze ce-o să vedeţi aici. Spuneţi,
nu e păcat că se închid librării precum cea a Teresei Pau? Nu aşa
o să ajungem noi să fim o naţiune civilizată, părerea mea.
— Vai, Paquita, surioară, ce ştii tu despre naţiunile civilizate?
Lasă asta pe seama altora, avem destulă treabă să vedem de noi şi
de treburile noastre. Ştiţi, suntem nemăritate, domnule Branca-
leone. Nu că aşa am fi vrut, pentru Dumnezeu, că doar amândouă
am dori să ajungem în această fericită stare şi să ne ocupăm de
bărbaţii noştri şi să-i facem o bucurie tatălui nostru, care tare mult
şi-ar dori să fie bunic. Dar ce să-i faci, bărbaţii sunt daţi peste cap
cu atâtea schimbări de guvern, iar războaiele astea civile nu ajută
defel la întemeierea familiilor. Eu cred că regina, care e femeie, ar
trebui să se gândească un pic că în nebunia asta fetele bune nu pot
avea noroc, deci să le dea o pauză trupelor şi ofiţerilor pentru ca
aceştia să-şi caute neveste, că suntem destule care abia aşteptăm să
ne bată un ofiţer la uşă, să-i scoatem cizmele, să-l scărpinăm la
tălpi şi să-i pregătim drăgăstos ciocolata.
— Dar ce prostii poţi să spui, Eulalia, surioară! Cine doreşte
să scarpine la tălpi un ofiţer? Ca să nu mai zic că trupele nu-şi
pot înceta lupta ca să umble după logodnice, asta ar însemna o
mare lipsă de responsabilitate în problemele patriei. Iertaţi-o,
domnule Brancaleone, soră-mea se dă în vânt după dramele

406
istorice scrise de García Gutiérrez, Harzenbusch, Ribot şi alţii şi
crede că în viaţă e ca pe scenă. În plus, cum să spui că un război
civil nu foloseşte la nimic? Păi, ce te faci cu atâţia băieţi care
doresc să moară pentru patrie?
— Ba eu cred că nu merită să mori pentru nimic, Paquita,
surioară! Trebuie să trăieşti, ce naiba, să trăieşti şi atât!
— Pentru aşa ceva nu cred că ne-am născut în secolul potri-
vit, surioară…
— Ce spui, Paquita, întotdeauna e bine să trăieşti. De vină e
doar moda asta, de pildă s-o iei la drum prin lume. Cică să voia-
jezi ca să vezi lumea, de parcă n-ai putea s-o faci uitându-te pe
geam sau răsfoind o enciclopedie. Dar oamenii stau tot mai puţin
la casele lor. De vină or fi şi străzile astea înguste care nu te lasă să
vezi soarele. Măcar acolo staţi bine, domnule Brancaleone? Poate
că acum c-o să dărâme zidurile o s-avem mai mult spaţiu şi-o să
se mai termine cu pofta asta de a umbla prin Europa.
— Aşa e, ar fi mult mai bine să stăm locului! N-aţi văzut ce
urât e dincolo de ziduri? Bine-ar fi să-i trimitem acolo pe toţi
sărăntocii şi cerşetorii, ca să nu ne mai deranjeze… Dar acum,
Eulalia, dacă am lăsa toate astea pe altă dată, ca să nu-l plictisim
pe domnul, poate e grăbit. Hai să vă spun de cărţile pe care tata
vrea să le vândă şi care ne-au speriat de-a binelea, că au apărut
când s-a dat jos un zid. Aşa cum auziţi, a fost ceva de-a dreptul
neaşteptat. Tata a constatat ceva ciudat în dormitorul cel mare,
ceva legat de dimensiuni, ceva nu se potrivea, de afară părea mai
mare decât pe dinăuntru. Aşa că a început să bată în pereţi, că-
utând nu se ştie ce. Mai ales că se tot vorbeşte de comori as-
cunse. Uitaţi, nu mai departe de un unchi de-al nostru din Vic,
care a găsit un sipet plin cu monede de aur într-un puţ secat.
Pare-se că uitat acolo de francezi când au plecat, sau poate că de
fugit au fugit ai noştri şi francezii i-au omorât. Cine să ştie! Im-
portant e că unchiul Rodolfo e acum un ţăran bogat şi respectat
de toţi. Vă spun eu, în ziua de azi poţi găsi orice unde te aştepţi
mai puţin…
— Eulalia, surioară, treci la subiect. Domnul Brancaleone
trebuie să ştie că atunci când tata a cumpărat casa n-a observat
nimeni ciudăţenia cu zidurile. Din câte am aflat, înainte locuia

407
aici un domn foarte bătrân şi retras, cu faimă de zgârcit şi mizan-
trop. Nu avea legături cu vecinii, nu se vedea cu nimeni, cu ex-
cepţia servitoarei, cu care nu schimbase o vorbă în toţi anii ăştia.
Îşi plătea lunar chiria printr-un contabil care-i suporta ciudăţeniile.
Bietul om a murit în patul lui, chiar în camera asta în care ne
aflăm, nimeni nu i-a aprins o lumânare şi nu i-a închis ochii,
fără preot. Noi credem că o fi găsit închise porţile cerului, de
aceea spiritul său mai bântuie pe aici. Eulalia zice că l-a şi văzut,
aşa e surioară?
— Ei, Paquita mai exagerează. Nu că l-aş fi văzut aşa cum vă
văd pe dumneavoastră. A fost mai curând un fior sau un presen-
timent. Am văzut o umbră care pândea aici, în spatele meu, de
parcă m-ar fi păzit. Sau de parcă…
— De parcă s-ar fi temut să nu te atingi de lucrurile lui, că
aşa ai spus atunci.
— Da, chiar aşa. De parcă ar fi fost furios că-mi bag nasul
în afacerile lui. Numai că pe atunci încă nu ştiam de peretele fals,
că tata încă nu constatase treaba cu dimensiunile dormitorului,
dar acum că povestea e terminată pot să vă expun teoria pe care
noi două am elaborat-o şi despre care tata nu ştie nimic. Înţele-
geţi, n-am vrut să-i dăm motive de îngrijorare cu istoriile noas-
tre despre fantome.
— Vorbeşte mai încet, Paquita, lucrurile astea cer discreţie.
Teoria de care a pomenit soră-mea e următoarea: noi credem că
bătrânul acela care a ascuns cărţile după perete, mânat de scopul
egoist ca după moartea sa nimeni să nu se bucure de ele, nu va
permite ca aceste cărţi să părăsească locul oricum. Va încerca să
împiedice cumva acest lucru, se va înfăţişa într-un fel sau altul
în faţa noastră, se va materializa poate chiar acum ca să ne poto-
pească cu blesteme; chiar dacă nu le vom auzi, ele ne vor influ-
enţa spiritul şi destinul. Mai ales destinul. Pentru că soră-mea şi
cu mine, domnule, am început să credem că asupra noastră plu-
teşte un fel de piază rea, de aceea nu se apropie de noi nici un băr-
bat, am trecut ambele de douăzeci de ani şi nici un pretendent
nu ne-a făcut curte. Şi, deşi n-am avut nici o dovadă anume, ştim
acum că vina o poartă bătrânul ăla, pentru că am îndrăznit să-i des-
coperim taina şi pentru că urăşte femeile tinere şi drăguţe ca noi.

408
 — În fine, e doar o teorie, domnule Brancaleone, la asta ne-am
gândit noi două. V-am spus-o pentru că vă poate afecta în mod
direct şi ca să ştiţi că s-ar putea ca împreună cu cărţile să cumpă-
raţi şi fantoma acestui moş afurisit. Mă rog, o să ştiţi ce aveţi de
făcut. Şi acum, dacă sunteţi de acord, veniţi pe aici ca să vă ară-
tăm marfa…
…Tare nesuferite sunteţi, domnişoarelor, una mai enervantă
decât alta, nu mă mir că tatăl vostru e mai tot timpul plecat,
bietul om, dacă de asta are parte când vine acasă. Nu mă prezint
pentru că numele meu nu mai interesează pe nimeni şi pentru
că vorbesc cu un glas pe care muritorii nu-l pot auzi. E de-ajuns
să spun că sunt moşul acela mizantrop, ursuz, antipatic, zgârcit
şi egoist care locuia pe vremuri în casa asta. Aţi nimerit-o spu-
nând că bântui pe aici, dar îmi supraevaluaţi puterile. De unde
mă aflu, posibilitatea unui blestem sau a unei răzbunări nici nu
intră în discuţie. Dacă mi-ar sta în putere, credeţi-mă că v-aş tri-
mite un incendiu pustiitor sau nişte termite care să vă roadă car-
nea, dar osânda mea mă face doar să observ ce se întâmplă fără
să pot interveni. Aşa a fost şi când tatăl vostru, mai isteţ decât
credeam că poate fi un om din ziua de azi, a bătut în pereţi şi a
constatat că undeva sună altfel. Dar cel mai dureros nu a fost
să-l văd dărâmând peretele pe care-l ridicasem ca să-mi apăr co-
morile, nu a fost nici pe jumătate mai rău decât să vă văd pe voi
acum, domnişoare gătite după ultima modă şi care nu ştiu să
vorbească decât despre mersul la teatru şi de măritiş, punând
mâna pe cărţile mele şi profanându-le. Dacă am ridicat peretele
ăsta, dacă am preferat să mă privez de comorile mele decât să
mor strângându-le la piept, singura alinare a zilelor mele, singu-
rul antidot împotriva stupidităţii lumii, a fost pentru ca nici-
odată mâini ca ale voastre, încărcate de inele şi albite cu pomezi,
să se atingă de ele. Aceste cărţi, domnişoarelor, n-au fost făcute
pentru capete pline de cârlionţi.
Singurul lucru care mă mai consolează este prezenţa acestui
librar, care a dat dovadă de o răbdare neţărmurită, v-a suportat
pălăvrăgeala şi acum se apropie de cărţile mele cu o curiozitate
autentică. După cum le răsfoieşte îmi dau seama imediat că nu
e un amator. Ştie ce caută şi unde să găsească. A recunoscut pe

409
loc cele două volume ale Bibliei de la Mainz. Le deschide, fasci-
nat, rostind: „E lucrul cel mai frumos care mi-a picat în mână“.
Îmi place omul ăsta, domnişoarelor, îmi place mult mai mult
decât atunci când a venit, elegant şi punctual. Nu mi-au plăcut
niciodată oamenii punctuali, a veni la ora fixată denotă o inten-
ţie suspectă. Noi, spaniolii, ajungem mereu târziu, astfel că nu
iscăm bănuieli, luaţi aminte! Dacă aş putea, i-aş povesti dom-
nului Brancaleone unde am dobândit cele două volume pe per-
gament despre care se spune că a fost prima lucrare ieşită din
tiparniţa lui Gutenberg. Dar pentru asta ar trebui să mă întorc
la anii agitaţi ai ocupaţiei franceze, când cărţile scoase din mânăs-
tirile întregii Europe rătăceau pe continent precum păsările mi-
gratoare. Dar priviţi, ce minune, surprizele librarului de-abia
încep, căci acum contemplă cele cinci volume legate în piele de
pe raftul de sus. Se încruntă în timp ce citeşte titlul de pe co-
toare: Sfântul Augustin, Legenda Aurea, Sfânta Teresa, Vechiul
Testament (în două volume). E neîncrezător, încă nu le deschide.
Sunt de mărime inegală, pielea legăturii pare ieşită din acelaşi
atelier. Poartă marca fostei biblioteci de la Santa Caterina, o
roată dinţată, simbol al martiriului suferit de patroana mânăstirii.
Şi încă una, mult mai puţin vizibilă, pe pagina de gardă poste-
rioară: o rămurică de salcâm cu şapte frunze, a cărei semnificaţie
m-a chinuit şi pe mine mulţi ani. Dar, atenţie, Ángel Brancaleone
se pregăteşte să deschidă un volum. Surpriza pe care-o s-o aibă
mi-o aminteşte pe a mea din ziua în care un negustor mi-a pus
în mână cele cinci minunăţii. „Sunt lupi în blană de oaie“, m-a
prevenit el, trăgându-mă în odaia din spate a prăvăliei. N-am
priceput ce voia să zică până n-am deschis prima carte. Se nu-
mea Histoire de Dom B… Portier de Chartreux, era scrisă de Jean
Charles Gervaise de Latouche, era prima ediţie, cea din 1741.
Era ilustrată cu scene de călugări dedându-se păcatelor cărnii.
Mulţi călugări şi multe, foarte multe păcate. Erau şi măicuţe, şi
scene în care se amestecau cu toţii într-o devălmăşie veselă. Iar
celelalte erau de aceeaşi teapă! Cărţi frumoase, delicios de spur-
cate. Ce cadou pentru spiritul plictisit al unui om singur.
Le-am cumpărat pe loc, păstrându-le aparenţa de cărţi reli-
gioase, pe care negustorul le-a justificat astfel: „Or fi fost ale
unui călugăr care le-a dat la legat pentru ca nimeni să nu-i des-

410
copere gusturile literare“. De atunci, nu adormeam fără să răs-
foiesc vreuna. Fie că erau înţeleptele cuvinte ale lui Andreas
Capellanus din al său Tractatus Amoris, fie fineţea erotică a lui
Boccaccio din al său Decameron, sau stampele biblico-pornografice
din Erotika Biblion de Mirabeau, nu mă lua somnul până nu
petreceam câteva clipe fericite cu aceste pagini. Astfel că văzând
că închei târgul, domnule Brancaleone, că înveleşti cu grijă căr-
ţile în hârtie pentru ca drumul să nu le strice, că faci un morman
pe care-l încarci într-un cărucior pe care l-ai lăsat jos, nu pot
decât să-ţi urez să te bucuri la fel şi dumneata. Nu te însoţesc
pentru că mă aflu fatalmente legat de aceste ziduri, aici voi ră-
mâne încă nişte decenii, deşi nimic nu va mai fi la fel fără co-
morile mele. Îmi este de ajuns ca, din când în când, cineva să se
întrebe ce alţi ochi s-au delectat cu aceste litere, aceste istorii şi
aceste gravuri: în clipa aceea voi redeveni prezent. Acesta este un
alt mod în care ne materializăm noi, fantomele: în memoria
celor vii. La fel cum, între paginile cărţilor vechi, se ascund su-
fletele celor care le-au iubit, vieţuind împreună cu hârtia şi cer-
neala, în bună înţelegere, în veci.
Acestea fiind spuse, şi ca să nu devin la rândul meu agasant
precum cele două domnişoare, îmi iau rămas-bun, domnule Bran-
caleone. Nu ne vom mai vedea. Voi rămâne aici, punând pe jar
imaginaţia Eulaliei şi Mariei Francisca Lax, ca să le fiu alături în
seara morţii tatălui lor, când ele vor fi tot nemăritate în ciuda
dorinţei lor şi întrebându-se care să fie motivul, dând vina pe
mine şi căutându-mă în toate ungherele întunecate. Voi con-
tinua să le picur ocări în urechi chiar şi în ziua, destul de depăr-
tată, dar atât de limpede de parcă aş fi citit-o undeva, când în
casa asta va veni şi va rămâne nepotul lor Rodolfo, întâiul născut
al unchiului lor din Vic, cel care a găsit sipetul cu monede de
aur. În ziua aceea, oraşul va fi altul, casa şi cu mine vom avea alt
stăpân şi zilele numărate, căci o fantomă lipsită de un loc pe care
să-l păzească se spulberă. Aceste ziduri se vor prăbuşi, făcând loc
altui bulevard larg, iar Rodolfo Lax va visa la alt loc pe care să-l
păzească. Dar nimic din toate acestea nu e important acum,
domnule Brancaleone, despre asta se va vorbi altă dată. E timpul
să ne luăm adio. De la lucruri şi de la cei care le-au posedat. Ele
îşi urmează cursul. Noi nu avem o altă viaţă.

411
 Néstor Pérez de León ajunse la Banca din Barcelona la ora
patru fără patru, după cum constată uitându-se la ceasul de bu-
zunar. Se gătise cu ce avea mai bun în garderobă, ca să pară un
om fără griji financiare. A cere favoruri e penibil când e limpede
că îţi arde buza. Cele cincisprezece minute care îl despărţeau de
întâlnirea fixată treceau mult prea încet. Rămăsese în trăsura
închiriată, cu perdelele trase, recapitulându-şi strategia pe care o
rumegase o noapte întreagă şi o schimbase de şase ori. Mai erau
şapte minute când îi porunci vizitiului să tragă în faţa intrării.
Coborî sprijinindu-se în baston, căci guta îi dădea din nou de
furcă şi, şchiopătând, pătrunse în clădire. Urcatul scărilor îi luă
ceva timp şi avu nevoie de ajutorul servitorului. Ajuns sus, se
pomeni într-un hol mozaicat precum o tablă de şah, înconjurat
de uşi înalte. Ai fi zis că prin ele intrai într-un templu sau poate
direct în paradis. Un tânăr elegant ieşi să-l primească.
— Domnul Pérez?
— Pérez de León, zise el încă gâfâind.
— Urmaţi-mă, vă rog, domnule Pérez.
Prima umilinţă încasată a fost mila din privirile junelui celui
sprinten, silit să-şi potrivească pasul cu al lui. În fine, omul s-a
oprit înaintea unei uşi, a deschis-o cu un gest de majordom şi
l-a lăsat să intre.
Interiorul era extrem de auster. O masă mare cu tăblie lu-
cioasă precum oglinda, o duzină de scaune în jur, trei ferestre
mari în plin cintru care dădeau spre Rambla, pereţi goi. Pe masă,
călimară, toc şi mai multe dosare cu hârtii. Aşezată în capul
mesei aştepta femeia care îi ţinea locul lui Josep Xifré, flancată

412
de doi tineri în redingotă. Prezenţa ei l-a tulburat mai mult de-
cât prevăzuse. Motivul era ţinuta ei, total nepotrivită cu locul:
purta doliu strict. Rochia, şalul, mănuşile şi mai ales voaleta
densă ca noaptea. Avea talie fină, o siluetă frumoasă şi mâini
delicate, după cum constată în momentul în care ea îşi scoase
mănuşile. Prin contrast, mişcările îi erau ferme şi pline de sigu-
ranţă. De o parte şi de alta, cei doi tineri făceau figură de lăncieri
gata să o apere, dar nu era cazul.
— Bună ziua, domnule Pérez, spuse femeia.
Pérez se apropie de grup, îşi trecu bastonul în stânga, îşi scoase,
nu fără dificultate, pălăria din cap, ţinând-o în aceeaşi mână şi
strânse mâinile celor doi bărbaţi. Când să se aplece pentru săru-
tarea de mână, femeia îl opri cu un ordin:
— Luaţi loc, domnule, şi-i arătă un scaun la mare distanţă
de cei trei.
Pérez se execută, îşi sprijini bastonul de alt scaun, îşi scoase
mănuşile şi grăi:
— Dacă-mi permiteţi, doamnă, aş vrea să încep prin a-mi
manifesta uimirea şi neplăcerea. Până acum câteva zile, motivul
care ne-a adus aici îmi era complet necunoscut. De ani de zile
de afacerile mele se ocupă un om competent care n-a făcut nici
o greşeală. Cu toate acestea, aici s-a dovedit mai puţin calificat
decât credeam, căci în timp ce eu eram convins că se plăteau toate
ratele convenite, el îmi cheltuia banii aiurea. Sper să mă credeţi
pe cuvânt că niciodată nu am acţionat cu rea-ştiinţă şi nici n-am
avut de gând să înşel această casă, condusă de un om pe care-l
admir şi-l respect. Sunt aici ca să dovedesc că aşa este. Nu mă
ascund, doresc să vorbim pe faţă şi să găsim o soluţie satisfăcă-
toare. E o problemă tare neplăcută pentru mine şi cea mai mare
dorinţă a mea este să o rezolvăm.
— Fireşte, domnule Pérez, spuse femeia cu glas hotărât, fă-
când să tremure uşor voaleta. Nici pentru noi nu e o plăcere şi
dorim să rezolvăm afacerea fără întârziere.
Pérez de León se simţi mai uşurat. Parcă îi intra mai mult aer
în plămâni. Întrevederea începea bine. Avu timp chiar şi să vadă
ce se petrece pe Rambla. În afară de soldaţii care făceau, ca de
obicei, manevre militare în dreptul garnizoanei Atarazanas, echipe

413
de muncitori se agitau deschizând o poartă în josul zidului,
pentru ca Rambla să comunice cu marea. La ce bun, se mai în-
trebă el, o poartă tocmai acolo, atât de departe, şi cui să-i folo-
sească, din moment ce dincolo de zid nu erau decât cheiuri
murdare şi apă sărată. Dar abandonă repede aceste meditaţii şi
reveni la prezent, zâmbitor:
— Mă liniştesc vorbele dumneavoastră, doamnă, şi vă sunt
recunoscător. În ultimul timp n-am prea avut vânt din pupa.
Afacerile mele au avut de suferit din cauza calamităţilor politice,
ştiţi, schimbările astea, războiul civil interminabil… din care cauză
cei mai buni au avut de suferit, nu-i aşa? Colac peste pupăză,
nici cu sănătatea n-am stat prea bine, plus singurătatea…
— Nu sunteţi căsătorit, domnule Pérez? a întrebat femeia pe
un ton neutru.
Pérez îşi zise că e momentul să-şi înduioşeze interlocutoarea
cea glacială şi încercă să joace rolul bărbatului ultragiat, dar în
acelaşi timp al cavalerului elegant care nu vorbeşte de jignirile
primite de o femeie, cu atât mai puţin în prezenţa altei femei.
— Am fost, da – simulă el o nostalgie pe care n-o simţise nici-
când –, dar mi-am pierdut soţia din cauza unei grave greşeli pe
care a făcut-o. După nişte ani am avut nefericirea să-i plâng
moartea…
Îşi storcea creierii să mai adauge ceva care să sporească dra-
matismul, dar femeia l-a întrerupt:
— O poveste foarte tristă.
— Într-adevăr… permiteţi-mi să nu intru în detalii. Este atât
de dureros…
— Cunosc amănuntele. Din câte ştiu, soţia a fost condamnată
pentru adulter.
Acest cuvânt rostit de o doamnă, cât şi dezinvoltura cu care
atacase subiectul l-au cam dezarmat.
— Da… aşa e.
— Şi a fost?
— Poftiţi?
— Adulteră. A fost?
Nu se aşteptase la asemenea interes pentru viaţa sa privată. Dar,
în fine, fiind femeie, poate că o interesau istoriile sentimentale.

414
Pesemne că era mai urâtă ca moartea dacă-şi ascundea chipul sub
vălul acela des. Asta era explicaţia, de aia era curioasă, ajunse el la
o concluzie. Tocmai căuta un răspuns, când ea schimbă subiectul:
— Dar nu ne aflăm aici pentru a ne aminti de tragedii tre-
cute, ci pentru a găsi soluţii, nu-i aşa?
— Sigur, sigur, încercă să-şi revină Pérez, dar glasul încă îi
ezita, deşi voia să pară sigur pe el: Vedeţi, m-am gândit mult, am
întors povestea pe toate feţele şi nu mă consider vinovat. Ceea
ce nu înseamnă că n-o să vă plătesc datoria contractată cu banca,
nu mă înţelegeţi greşit, numai că ar fi corect să găsim o moda-
litate rezonabilă de a o face.
— Ce înţelegeţi prin modalitate rezonabilă?
— Păi, uitaţi, nu vreau să par strâns la pungă, doamnă, nu-
mai că tocmai acum am pornit mai multe afaceri şi abia dacă am
bani peşin. Mă gândeam la posibilitatea unei refinanţări în be-
neficiul ambelor părţi: banca va putea câştiga mai mult prin
noile dobânzi, iar eu voi avea o posibilitate de plată confortabilă,
conform posibilităţilor mele actuale.
— Mă tem că aşa ceva nu este cu putinţă, domnule Pérez,
grăi vocea pe tonul lui Zeus la finalul unei tragedii greceşti. Nu
admitem alte întârzieri şi nici alte refinanţări. Consiliul de ad-
ministraţie nu admite. Mai ales în lumina antecedentelor. Astfel
că singura soluţie e lichidarea datoriei. Adică să plătiţi toată suma.
Asta e suma, extrase ea o hârtie dintr-un dosar.
Suma era atât de mare, că pe chipul lui Pérez se aşternu un fel
de zâmbet nervos. Doar în anii lui cei mai buni ar fi avut cum s-o
plătească. Din păcate, anii cei buni rămăseseră undeva departe şi
nu lăsaseră nimic în urmă. Omul păli. Se uită pe geam, muncitorii
lucrau de zor, dar el nu văzu nimic. Respira cu greutate.
— Nu am suma asta, doamnă. Dacă-mi daţi ceva timp,
poate fac rost de o parte.
— Nu pot să vă dau nici un răgaz, domnule Pérez. Dacă nu
puteţi plăti, punem în execuţie cele stipulate în contractul de
împrumut.
— Chiar aşa? Nu mă lăsaţi nici măcar să încerc? Şi dacă aş-
teptăm să se întoarcă domnul Xifré din voiaj şi reluăm afacerea
ca nişte oameni civilizaţi?

415
 — Nu vi se pare că sunt destul de civilizată? sună întrebarea
ce făcu să tremure voaleta, lucru care-l tulbură nespus.
— Fireşte că da, doamnă. Sunteţi o femeie civilizată, admira-
bilă. Numai că nu sunt obişnuit să fac afaceri cu o doamnă. Ce
vreţi, sunt demodat. M-aş simţi mult mai în largul meu dacă aş
putea vorbi cu un…
— Poate pentru că mie nu-mi puteţi oferi serviciile acelor
domnişoare din piaţa Verónica?
S-a lăsat o tăcere penibilă, mai ales pentru Pérez de León. În-
cepea să vadă că treburile se îndreptau într-o direcţie opusă.
N-avea s-o înduioşeze pe văduva neagră care părea să ştie totul des-
pre el. Şi nici să-şi salveze casa, afacerea, reputaţia. O catastrofă.
— Hai să terminăm odată, domnule Pérez. Documentele –
la un gest al ei, cei doi începură să scoată acte din dosare şi să le
întindă pe masă. Aici aveţi actul prin care renunţaţi în favoarea
băncii la proprietatea cu care aţi girat datoria. Un grup de case
situat între Argentona şi Mataró împreună cu terenurile aferente.
Semnaţi aici, vă rog.
Pérez îşi căută ochelarii prin toate buzunarele, un fel de balet
nervos, îi găsi, şi-i puse pe nas, privi documentul.
— Refuz să semnez în absenţa consilierului meu financiar!
— Vă referiţi la judecătorul Tosquillas? A fost aici chiar în
dimineaţa asta şi a semnat o hârtie prin care e de-acord cu tot ce
vă propun. Vreţi să o vedeţi?
Actul a ajuns sub ochii lui Pérez, tot mai uluiţi.
— V-aţi vorbit?
— Nu fiţi atât de dramatic, domnule Pérez. Din câte ştim,
i-aţi dat acestui domn puteri depline.
— Desigur, era consilierul meu fiscal!
— N-ar fi trebuit, a rostit ea dulce, clătinând din cap şi din
văl. E un om care se conduce după principii îndoielnice.
— Vedeţi? Recunoaşteţi şi dumneavoastră! Atunci de ce nu
mă lăsaţi să caut o soluţie în felul meu?
— Felul dumeavoastră nu ne convinge, domnule Pérez.
— Am înţeles, preferaţi să-mi puneţi sechestru. Am plecat!
N-am ce vorbi cu oameni care nu vor să mă asculte, şi-a pus el
pălăria pe cap, a apucat bastonul şi a dat să se ridice, dar ea l-a
întrerupt iar.

416
 — Cum doriţi, dar e absurd să negaţi evidenţa. Când aţi con-
tractat împrumutul, aţi girat cu casa. Semnătura dumneavoastră
şi legea ne îndreptăţesc să procedăm astfel. Vă previn că pe cale
judecătorească vom ajunge la acelaşi rezultat, doar că mai lent şi
cu mai multe cheltuieli. Bani pe care va trebui să-i scoateţi din
buzunar, fireşte.
Pérez s-a prăbuşit. Dacă nu fizic, în mod sigur pe dinăuntru.
L-a blestemat pe Tosquillas pentru că-l trădase. Şi-a blestemat
opacitatea faţă de chestiunile comerciale, pe care nu le pricepuse
niciodată şi le delegase altora. A blestemat-o pe femeia de oţel
care reuşise să-l scoată din ţâţâni. Şi a blestemat iremediabilul
care se anunţa, căci înţelesese că nu era nimic de făcut. Că semna
sau nu, că se indigna sau nu, că pleca sau rămânea, casa din
Mataró era pierdută. Printr-un gest, a dat de înţeles că doreşte
să vadă din nou documentul, care între timp îşi reluase locul în
dosar, a înmuiat tocul în călimară şi şi-a depus semnătura, care
a ieşit strâmbă şi urâtă ca el.
— Sunteţi mulţumită? Acum pot pleca? a trântit el cu obrăz-
nicie, scoţându-şi ochelarii cu un gest repezit.
Unul din cei doi paladini era gata să-l pună la punct pentru
aroganţă, dar femeia l-a oprit cu o mişcare calmă, după cum îi
era felul.
— Mă tem că nu, a zis, prezentându-i alte documente. Mai
e o problemă. Vedeţi, proprietatea din Mataró s-a depreciat în
ultimul timp, după cum veţi constata consultând acest raport fă-
cut de experţi. Vina o poartă războiul şi noile planuri urbanistice,
doar ştiţi bine ce se petrece în Barcelona. Astfel că, fatalmente,
casa nu acoperă datoria. Conform contractului, ne vedem siliţi să
luăm în calcul restul proprietăţilor care să acopere suma totală.
Livid, Pérez a cerut să vadă raportul. În timp ce femeia în
negru aştepta răbdătoare, şi-a căutat încă o dată ochelarii prin
toate buzunarele, i-a pus pe nas cu o mână tremurătoare şi a ci-
tit. Cu adâncă oroare, a constatat că diferenţa rămasă după se-
chestrul casei tot uriaşă era şi s-a întrebat cum de e posibil, unde
sunt toţi banii ăia pe care nu-i avusese niciodată în mână, de ce
naiba nu citise atent hârtiile pe care le semnase atunci, inclusiv
clauzele referitoare la dobânda abuzivă şi care-l aducea acum la
ruină.

417
 — Ştim că sunteţi proprietarul unui palat de pe strada Pi.
— Da, acolo locuiesc. Dacă mi-l luaţi, rămân fără nimic.
— Ştiu, domnule Pérez, de aceea vă propunem o soluţie. Con-
form sentinţei de condamnare a soţiei dumneavoastră, care
includea inventarul bunurilor care treceau în proprietatea dum-
neavoastră, aţi primit şi anumite bijuterii. Ştiţi despre ce vorbesc?
— Nu le mai am, le-am dăruit.
— În acest caz, vă sfătuiesc să le recuperaţi pentru că pro-
punerea noastră, aprobată de domnul Xifré, are legătură cu ele.
Concret, vă lăsăm să mai staţi doi ani în casa aceea cu o condiţie:
să ne daţi bijuteriile. Iată descrierea lor: un medalion cu acva-
marin şi cerceii afarenţi, totul montat în aur. Semnaţi aici şi
ne-am înţeles. Un răgaz de doi ani pentru a vă căuta altă casă nu
e de ici, de colo, cred eu.
— Şi dacă nu vă dau bijuteriile?
— Ne vom vedea siliţi să vă evacuăm.
— Şi dacă n-am unde să mă duc?
— Asta nu mai e treaba mea.
Pérez transpira abundent şi nici nu-i trecuse prin minte că
există un subînţeles în toate acestea. Uituc cum era, nici măcar
nu recunoscuse vocea Carlotei de sub vălul cel negru. Se gândea
doar la el, la afacerile lui, iar situaţia era îngrijorătoare. Într-o
ultimă izbucnire de demnitate, încercă să ceară clemenţă, pu-
nând pe tapet boala, singurătatea, afacerile care mergeau prost.
Nu reuşi să o impresioneze. În cele din urmă, epuizat, Pérez de
León îşi depuse semnătura pe actele întinse în evantai. În timp
ce secretarii puneau actele ruinei sale într-un dosar nou, Pérez se
prăbuşi în scaun şi grăi:
— Ştiţi ceva, doamnă? Când am plecat de acasă, credeam că
o să-mi fie uşor să discut cu o femeie. Îmi imaginam, naivul de
mine, că veţi da dovadă de un pic de duioşie tipică sexului slab.
Dar, după ce v-am cunoscut, nu-mi doresc decât să nu mai
cunosc nicicând pe cineva cu o inimă atât de rece. Sunteţi fiinţa
cea mai lipsită de milă pe care am cunoscut-o vreodată!
Carlota avu impulsul să-şi ridice vălul de pe obraz în chip de
răspuns, dar îşi zise că nu merită osteneala.
— Aşa funcţionează lumea aceasta, domnule Pérez.

418
Corespondenţă între domnul Pérez şi Preasfinţia Sa M. N.

Preasfinþia Voastrã, prietene, tovar㺠de suferinþã ºi mãrturisiri,

Sunt disperat. Mã confrunt cu o serie de necazuri teribile. Am pierdut
totul. Proprietãþile din Mataró mi-au fost puse sub sechestru. Femeile care
stãteau acolo au fost ridicate de poliþia care mi-a închis ºi afacerea din
Barcelona. Tot ce-mi mai rãmânea ca sã pot trãi cât de cât demn era palatul
de pe strada Pi, dar ºi acela va ajunge în mâinile ºacalilor de la Banca din
Barcelona, care m-au tratat cu dispreþul ºi indiferenþa cuvenite cerºetorilor.
Am încercat sã vând obiectele de valoare pe care le posed, dar nici aici n-am
avut noroc. Verdaguer, cunoscutul anticar, n-a vrut sã cumpere colecþia de incu-
nabule, spunând cã jumãtate dintre ele sunt furate, iar cealaltã jumãtate sunt
copii falsificate. Vã vine sã credeþi?Din partea unui librar de vazã? Copii
falsificate? Dacã ar ºti cât am plãtit pentru ele! Înfumuratul de el nici n-a
vrut sã audã, nici mãcar când i-am spus cã mi le vânduse un colaborator al
sãu. Francaleone? Atunci du-te sã-i ceri lui socotealã, acum are o librãrie chiar
aici, pe strada Fernando VII! Fireºte, i-am reamintit cu cine are de-a face
ºi i-am spus cã nu accept sã mã trateze de la egal la egal. Obraznicul mi-a
râs în nas, ba a îndrãznit ºi sã mã ameninþe cu denunþarea furturilor. Cum
credeþi cã va ieºi þara asta la luminã cu asemenea oameni?
Numai cã nenorocirile mele nu se terminã aici. De-abia acum vine ce e
mai rãu. Vã afecteazã ºi pe domnia voastrã, ºi nimic nu mã întristeazã mai
mult decât sã vã vãd târât în prãpastie din cauza mea. Cãci tare mã tem cã,
dacã ceea ce vã spun va merge mai departe ºi dacã e adevãrat cã duºmanii mei
au pus mâna – nu ºtiu cum – pe dovezile de care spun, ºi domnia voastrã va
trebui sã daþi seamã în faþa instanþelor superioare. Ca sã n-o mai lungesc, aflaþi
cã scrisorile pe care cu atâta candoare ni le-am scris se aflã acum în mâinile
ºobolanului turbat care e Alós ºi care ameninþã sã le foloseascã pentru a-mi
distruge definitiv nemeritata mea reputaþie. Sunt cuvintele lui. A mea este
419
nedumerirea, cãci nu pricep cum a putut cineva sã punã mâna pe scrisorile pe
care vi le-am trimis în toatã perioada asta ºi prin care s-a cimentat relaþia
noastrã; cred cã spioni se aflã peste tot, chiar ºi la episcopat ºi în locuinþele
particulare ale marilor oameni ai Bisericii. Precis cã un astfel de nemernic a
abuzat de încrederea voastrã pentru a fura corespondenþa personalã. Îmi ima-
ginez surpriza pe care a avut-o descoperind tema scrisorilor noastre ºi pre-
ferinþele excentrice ale Sfinþiei Voastre în materie amoroasã. Iar de aici ºi
pânã a profita de scandal e doar un pas.
Vã spun asta pentru ca împreunã sã încercãm sã scãpãm de braþul justi-
þiar al lui Alós, pe care mi-l imaginez frecându-ºi mâinile de bucurie din cauza
acestor materiale compromiþãtoare. Pe vremuri aº fi rezolvat inconvenientul
într-o singurã noapte, dar, cu visteria goalã ºi lipsit de posibilitatea de a-i plãti
pe cei care m-ar putea ajuta, mã gãsesc pentru prima datã la cheremul sorþii.
Deºi încep sã cred cã soarta mã detestã ºi ea. Deocamdatã, în aºteptarea
unei rezoluþii, tribunalul m-a revocat din funcþie. Sper doar ca acelaºi lucru sã
nu se repete ºi la nivelul superior al Bisericii ca sã nu ne vedem în situaþia
de a ne consola reciproc pentru cã am acþionat atât de imprudent.
În ultima misivã, dragã prietene, îmi întindeaþi o mânã pe care n-o uit.
Vreau sã o strâng. Nu v-am cerut niciodatã cu atâta sinceritate ca azi sã ne
cunoaºtem în sfârºit. Ne-am mângâia reciproc, cuvintele unuia ar fi precum
luminiþa de la capãtul tunelului pentru celãlalt. Vã rog deci sã veniþi la umila
mea casã. Veþi fi primit simplu, dar cu inima deschisã, ºi mã veþi ajuta în
aceste ceasuri negre pentru amândoi. Vã aºtept nerãbdãtor.
Al vostru,
Néstor Pérez de León

ªobolan de hazna, idiotule de Pérez,

Nu voi gãsi niciodatã cuvintele care sã exprime fericirea pe care mi-a
produs-o scrisoarea dumitale. Lungul timp în care a trebuit sã-þi înghit murdã-
riile ºi-a gãsit în cele din urmã rãsplata meritatã în noianul de necazuri pe care
zici cã le ai. Mã bucur, domnule. Meriþi tot rãul pe care-l pãþeºti ºi tot n-ar
fi de-ajuns.
Îmi imaginez mirarea care te-a cuprins citind aceste cuvinte, scrise de ace-
eaºi mânã care-þi trimitea misivele precedente doldora de vorbe bune. A sosit
clipa, domnule magistrat, sã-mi dezvãlui jocul, care nu mai are sens sã con-
tinue, cãci am obþinut ce doream. Prostia ºi înfumurarea dumitale neþãrmurite
420
te-au fãcut o pradã uºoarã pentru ultima pãcãlealã, ultimã ºi definitivã, cãci
totul a avut ca scop ca de data asta sã nu te mai poþi pune pe picioare.
Eºti gata sã auzi adevãrurile dureroase? Iatã-l pe primul: nu sunt cardi-
nal, nici episcop, ci un umil capelan francez pe care l-ai cunoscut pe vremuri
în casa bunului meu stãpân, Victor Philibert Guillot. ªtiind cã memoria þi-e
la fel de scurtã precum statura, îþi reamintesc cã rãspund la numele de Serafín
Girabancas, deºi în ultimul timp mi-am luat heteronimul Maximus Nul, adicã,
pe limba noastrã vulgarã, Maximul Necunoscut, un nume care s-a potrivit mã-
nuºã umbrei în care m-am transformat ºi de unde, cred cã deduci acum, derivã
iniþialele pe care bine le cunoºti.
Umbra de care-þi spun, adicã eu, aflat la apusul vieþii, ºi-a dedicat ulti-
mele eforturi pentru a salva ceea ce credeai cã distrugi. Începând cu acei copii
nevinovaþi, cherubinii pe care-i trimiteai pe rând pentru un supliciu ruºinos în
numele unor patimi împotriva naturii ºi al unei lãcomii nemãrginite. Cu toþii sunt
bine, sãnãtoºi ºi gata sã depunã mãrturie la procesul care nu va mai întârzia
mult ºi care te va duce negreºit la închisoare. Magistratul Alós, care mã ono-
reazã cu prietenia sa de ani de zile, va avea grijã ca totul sã se petreacã fãrã
întârziere ºi justiþia sã te zdrobeascã aºa cum trebuie. Sunt ani de zile de când
aºteptãm aceastã clipã.
Am vegheat ºi asupra câtorva dintre servitori, pe care i-am infiltrat eu
însumi în casa dumitale; asupra treptatei ºi oportunei degradãri a tâmpitului de
Tosquillas, atât de doritor sã trãiascã din mitã, cã n-a fost nevoie decât de
sporirea sumei pentru ca sã fie marioneta mea, nu a dumitale; am supravegheat
personal afacerile pe care le aveai cu Banca din Barcelona, fãcând aºa încât
sã-þi semnezi sentinþa ºi, mai ales, sã restitui toate bunurile, mobile ºi imobile,
pe care le-ai furat fãrã scrupule de la singura fiinþã care de-a lungul mizera-
bilei sale vieþi a fãcut greºeala sã te iubeascã. Iar dacã în inconºtienþa du-
mitale fãrã limite încã mai crezi cã te poþi agãþa de viaþã în timp ce ea zace
sub pãmânt, te sfidez sã deschizi mormântul care poartã numele celei ce þi-a
fost soþie ºi sã citeºti cuvintele epitafului.
E momentul despãrþirii, Pérez. Te sfãtuiesc sã-þi dedici ultimele ore de
libertate unei plimbãri ºi unui act de pocãinþã. Sau te poþi duce la curve, dacã
te simþi în stare. Ultima mea dorinþã e sã putrezeºti între zidurile umede ale
carcerei de la San Miguel. ªi ca ºobolanii sã nu moarã otrãviþi devorându-þi
cadavrul, bietele animãluþe.
Al dumitale,
M. N.
421
 După ce Néstor Pérez de León termină de citit scrisoarea lui
Girabancas, se simte precum un balaur provocat de un şoricel.
Trimite un servitor să-i aducă la scară un fiacru, pune pe el ce
găseşte mai întâi, coboară scările mânat de propria-i furie, ui-
tând de piciorul beteag, se înarmează cu o bâtă adusă din piv-
niţă şi strigă la vizitiu, chiar înainte ca acesta să apuce să închidă
portiera, să-l ducă la Cimitirul Nou. Exact ce i-a scris corespon-
dentul cel trădător, dar de fapt simte nevoia să se convingă. E
prostul care caută dovada prostiei sale, bietul de el.
Ajunge la cimitir, nu se opreşte în faţa îngerului cu goarnă
care anunţă învierea morţilor sau la alte morminte. Se îndreaptă
direct, învingându-şi durerea şi cu bâta în mână, spre mormântul
Carlotei. Îngerul întristat parcă surâde bucuros. Pe piatra de
mormânt e gravat epitaful care astăzi înseamnă altceva: „Adevărul
va ieşi la iveală“.
Cred şi eu c-o să iasă la iveală, îşi zice Pérez, disperat şi ars de
furie, în timp ce izbeşte piatra, distrugând numele funebru, cele
două date şi epitaful care-şi râde de el. Loveşte în neştire, sparge
marmura, apoi lemnul uscat al sicriului, pentru o clipă are im-
presia că din groapă va ieşi un trup sfrijit şi uscat, aproape că se
teme să nu-l înfrunte aşa cum n-a făcut-o cât timp era în viaţă
şi să-l ia la întrebări precum o prinţesă repudiată de prinţul ei,
tâmpita de ea. Abia după ce sparge bine sicriul de lux comandat
de Xifré se convinge că ultragiul e adevărat şi că adevărul clamat
de epitaful distrus dovedeşte cât de prost a fost.
Se întoarce la fiacru, vizitiul tresare văzându-l murdar, trans-
pirat şi fără bâtă. Dă adresa judecătorului Tosquillas şi porneşte

422
pe dată la drum. Acum a devenit o fiară de neoprit, mânată de
patimi extreme: răutate, ruşine, mândrie, furie, umilinţă. În faţa
casei de pe strada Gignàs, unde locuieşte cel care l-a înşelat, min-
ţit şi reprezentat atâţia ani, nici nu aşteaptă ca vizitiul să aşeze
scăriţa, sare jos gemând de durere, dar e atât de pornit că nu
bagă de seamă.
Judele Tosquillas tocmai s-a aşezat să ia o gustare săţioasă.
Ciocolată, pişcoturi, franzelă, fructe proaspete, limonadă şi un
castron cu frişcă. Totul pe o tavă de argint. La masă, cu un şer-
vet legat precum o baveţică, judecătorul e gata să devoreze toate
acele dulciuri.
— Ridică-te, fiu de căţea! urlă Pérez de León, care a intrat
neanunţat, trecând ca o furtună şi împingând servitorii în lături.
Tosquillas se schimbă la faţă, ceaşca de ciocolată se răstoarnă
pe tavă, răspândindu-şi parfumul divin. Abia are timp să îm-
pingă un pic tava, că Pérez de León îl înşfacă de cămaşă, după
ce i-a trântit baveţica pe jos. E limpede că nu a venit în vizită de
curtoazie.
— Ai să-mi dai o explicaţie înainte să te fac praf, hienă ce
eşti? – astfel ar voi el să afle de ce a fost trădat după atâţia ani.
— Mi-au dat o grămadă de bani… zice omul, absolut sincer.
— Cine? Cui te-ai vândut?
— Au fost mai mulţi.
— Girabancas, şi mai cine?
Discuţia nu decurge foarte elegant. Pérez l-a apucat pe jude
de gât, acela caută să scape. Nu reuşeşte, drept care vorbele îi ies
repezite.
— Nu ştiu… o doamnă văduvă.
— Văduva cui?
— A lui Gusi. Femeia care v-a primit la bancă, domnule.
— A, da, începe el să lege firele şi tare-ar dori să-i taie limba
judecătorului. Şi mai cine?
— Librarul ăla care îi ajută.
— Ce librar? Francaleone, cumva?
— Adică Branca… Şi mai e şi slujnica aceea, Margarita.
— Cine dracu’ e Margarita? Nu-mi ştiu servitorii după nume.
— Are faţa arsă, domnule.

423
 — A, pocitania aia. Şi ea face parte din complot?
— Şi Alós, domnule. Are nişte scrisori. În care oferiţi anu-
mite servicii sexuale unui episcop.
— Taci! urlă Pérez ca un posedat.
Tosquillas începe să-şi dea seama că a făcut o afacere proastă.
Suma dată de Girabancas era importantă şi cauza, nobilă, dar
când însăşi viaţa ţi-e în joc cauzele nobile şi greutatea pungii
parcă nu mai contează.
— Unde stă doamna aceea?
— Nu ştiu, domnule.
— Ba ştii, năpârcă. Spune!
Omul nu mai poate vorbi, abia reuşeşte să sufle „mă sufoc“.
Néstor Pérez de León scoate din cizma dreaptă – cea cu piciorul
sănătos – stiletul, credinciosul său tovarăş de argint care se odih-
neşte de mult prea mult timp. Pérez îşi imaginează bucuria cu
care iese din ascunzătore, în timp ce Tosquillas cască ochii mari.
Vârful stiletului se sprijină acum de gâtul victimei. Pérez e hotă-
rât să nu-l lase în viaţă, dar poate mai află ceva, speranţa salvării
acţionează negreşit. Apasă puţin pielea pergamentoasă cu vârful
stiletului şi întreabă:
— Unde ţii banii?
— Chiar aici, domnule, în sertar, mărturiseşte imediat Tos-
quillas.
Acum stiletul se înfige ceva mai mult.
— Mai ai ceva de mărturisit? Altă trădare?
Tosquillas n-a fost niciodată ameninţat cu moartea şi nu are
experienţa mărturiilor finale. Paralizat de spaimă, privind ţintă
stiletul, enumeră cuminte:
— M-au pus să semnez o grămadă de hârtii. Documente
bancare, o grămadă. Şi o confesiune personală… de nevinovăţie.
În care spuneam că îi acuzasem pe Carlota Guillot şi pe domnul
Brancaleone, care de fapt n-aveau nici o vină, în schimbul sumei
de treisprezece mii…
Pérez de León nu mai vrea să audă nimic. Cu toate puterile,
împlântă stiletul în gâtul lui Tosquillas. Bătrânul se zbate un
pic, fără a se lupta. E victima cea mai docilă pe care a avut-o
vreodată. Dacă stiletul ar putea vorbi, i-ar cere socoteală pentru

424
treaba asta mult prea uşoară după atâta inactivitate. În timp ce
Tosquillas se stinge ca o lumânare, lui Pérez îi mai vine o idee,
ultima. Urgentă, irepresibilă:
— De ce-şi acoperă faţa femeia de la bancă? Răspunde, tră-
dătorule, vorbeşte! Ce motiv are să se ascundă?
Dar morţii nu au obiceiul să răspundă decât în împrejurări
cu totul extraordinare, astfel că Tosquillas păstrează tăcerea în
timp ce Pérez îl scutură ca pe o marionetă, după care îi dă dru-
mul să cadă pe jos, lângă pătura pe care şi-o pusese pe genunchi
şi şervetul pe care şi-l legase la gât ca să ia gustarea. Şterge stiletul
de cămaşa judelui, ia un pişcot şi-l ronţăie şi se duce să caute în
sertarele mesei. Le trage pe toate, le cercetează unul câte unul,
găseşte imediat o pungă doldora de bani. E o sumă bunicică.
Măcar cu atât să se aleagă pentru ruşinea şi ruina pe care le-a
păţit. Pune punga în buzunar, stiletul în ascunzătoarea din ciz-
ma dreaptă şi părăseşte odaia lăsând cadavrul pe dalele însânge-
rate. Chiar dacă au auzit ceva, servitorii se fac că plouă.
Din nou la trăsura de piaţă. Vizitiul moţăie, e trezit cu bas-
tonul.
— La piaţa Verónica!
Omul bănuieşte, din graba şi nervii clientului său, că se în-
tâmplă ceva suspect, dar nici pe departe nu-şi poate imagina
vânătoarea la care a ajuns să fie parte. Pe drum, Pérez îşi plani-
fică paşii următori. Fireşte, nici nu se gândeşte să aştepte să vină
careva la el acasă şi să-l înjunghie, aşa cum a păţit judecătorul.
N-o să fie acolo în ziua când şacalii de la bancă vor veni să ia
totul. Nu e el omul care să încaseze eşecurile, mai bine moartea
decât umilinţa. Aşa că, înainte de a ajunge la următoarea desti-
naţie, ştie perfect cum îşi va rezolva problemele. În definitiv, cu
bani nimic nu e prea greu.
— Ia aici, îi pune nişte bani în mână vizitiului, du-te în port
şi cumpără un bilet pentru primul vapor care ridică ancora mâine-
dimineaţă. N-are importanţă unde, pricepi? Totul e să plece de
dimineaţă.
— Chiar şi în străinătate? întreabă omul, care în lunga lui
viaţă n-a mai primit o cerere atât de trăsnită.
— Dacă merge în străinătate, cu atât mai bine.

425
 La etajul trei al casei care a fost bordelul cel mai rafinat din
oraş, în care frumuseţi de pe cinci continente îi făceau fericiţi pe
bărbaţii locului, Pérez are un apartament relativ modest în care
până de curând locuia colaboratoarea sa Venus. Acum adăposteşte
peste o duzină de fete, e singura modalitate de când afacerile
s-au dus naibii. Urcatul scărilor e deosebit de dureros pentru
Pérez, parcă i-a mai crescut o inimă în picior, printr-un capriciu
al fiziologiei. Dar le biruie.
Iese să-i deschidă chiar Venus. Nu mai poartă buclele false
prinse de cele câteva laţe proprii, nu e machiată, nici frumos îm-
brăcată, e desculţă şi nu poartă podoabe. Îţi vine s-o omori doar
văzând cum arată, dar Pérez se stăpâneşte şi cere permisiunea
să intre.
În apartament se bulucesc nu douăsprezece, ci douăzeci şi
patru de fete pe care închiderea stabilimentului le-a lăsat fără
pâine. Unele au ieşit să facă trotuarul, lăsându-şi lucrurile acolo.
Altele speră ca viaţa să le mai dea o şansă şi stau prin colţuri.
Văzându-l pe Pérez, tresar bucuroase, dar după mutra lui îşi dau
seama că nu e rost de distracţie, ci mai curând de ceartă. În fun-
dul culoarului e o odăiţă pe care femeile au mobilat-o cu un pat
şi un lighean, ca să-şi primească puţinii clienţi care acceptă să
urce în cocina asta. De exemplu, chiar acum cineva se bucură de
favorurile unei portugheze din cele aduse penultima oară.
— Cheam-o pe Afrodita, porunceşte el cu glas tare.
Sus-numita vine imediat. E la fel de dezgustătoare ca şi par-
tenera ei şi pare trezită din somn. Răspândeşte duhoarea acră a
beţivilor.
— Intraţi aici, le spune, arătând spre odaia din fund.
Portugheza îşi spală părţile de jos cu un burete jegos, Pérez îi
porunceşte să se aranjeze în altă parte, femeia iese, el trage ză-
vorul.
— Am venit să-mi daţi acvamarinele.
Cele două târfe se uită una la alta, nedumerite.
— Bijuteriile pe care vi le-a dat Madame La Ruga când a ple-
cat. Daţi-mi-le. Erau ale mele.
Venus şi Afrodita schimbă o privire şi clatină din cap, zicân-
du-şi că omul e nebun.

426
 — Pietrele alea erau un cadou, domnule, nu e bine să dai
ceva dăruit.
— La Ruga nu putea face cadou ceva ce nu era al ei! Erau ale
mele! Eu i le-am dat! Le vreau înapoi!
O fi Pérez un taur furios, dar Afrodita a crescut pe marginea
şanţului şi ştie unde să muşte:
— De la dumneata le are? Păi înseamnă că nu prea i-au fost
pe plac dacă a scăpat aşa de uşor de ele, râde ea batjocoritor.
Cu aceste cuvinte şi-a semnat sentinţa capitală. Pérez n-are
nevoie de mai mult pentru a scoate stiletul la lumină şi a ucide
din nou. Se repede la Afrodita, o înghesuie la perete şi îi înfige
lama de argint între coaste, în partea dreaptă, tăind în sus cu o
mână expertă, care a mai ucis şi ştie cum s-o facă. Femeia scoate
un ţipăt ascuţit şi-şi duce mâna la rană, Pérez se întoarce către
Venus:
— Adu-mi bijuteriile sau o omor!
Venus o zbugheşte afară. Din rana celeilalte, îngustă, dar
adâncă, curge un sânge închis la culoare. Pérez nici nu se uită la
ea, nerăbdător să primească pietrele. Iar când o face, regretă doar
că nu are cu douăzeci de ani mai puţin, pentru ca Afrodita să
părăsească această lume în stil mare, oferind plăcere până în
ultima clipă. Dar în halul în care se află el, Afrodita va trebui să
moară fără panaş. Căci ceea ce nu ştie Venus, care a dat fuga să-i
îndeplinească ordinul, este că stiletul a străpuns ficatul femeii,
iar cu o astfel de rană mai trăieşti cam un ceas.
Venus se întoarce, îi dă bijuteriile de parcă ar scăpa de o ji-
vină moartă şi se repede s-o ajute de Afrodita, care plânge spe-
riată, presimţindu-şi sfârşitul. „Sus, scoală, poţi să mergi? Trebuie
să mergem la doctor. Sau nu, mai bine stai aici, nu te mişca, mă
duc eu după el. Doamne, ce de sânge!“ După care se uită la
Pérez, care începe să fie mulţumit cu recolta din seara asta, şi
strigă la el cât o ţin bojocii:
— Pentru podoabele unei târfe căreia nu-i produceai decât
greaţă omori pe cineva care ţi-a fost credincios atâţia ani? Mare
nemernic eşti!
Pérez de León percepe furia precum o magmă groasă care-i
urcă pe şira spinării. O apucă pe Venus de ceafă, la fel ca pe

427
Tosquillas. Femeia e mai solidă şi mai tânără, opune mai multă
rezistenţă. Dar el ştie unde trebuie să lovească, nici nu stă pe
gânduri: mâna i se îndreaptă între picioarele ei, pipăie, caută,
dar în loc să o violeze cu stiletul, cum se aşteaptă ea, înfige lama
de argint între pubis şi coapsă. În vena femurală. Şuvoiul de
sânge lasă o dâră spectaculoasă pe duşumea şi mânjeşte hainele
asasinului. Acum Venus are nevoie de ajutor, prietena ei se re-
pede la ea, deşi la fiecare bătaie de inimă alt şuvoi de sânge colo-
rează dalele. Cât va mai avea ce să pompeze.
Când iese din cămăruţa în care cele două angajate ale sale
sunt pe moarte, Pérez îşi zice că, dacă ditamai scandalul n-a atras
pe nimeni, înseamnă că pe aici lumea e obişnuită cu ţipetele.
Aşa că iese gata să se îndrepte spre ultima destinaţie, unde ce-l
aşteaptă nu va fi foarte diferit de genul de distracţii pe care şi le-a
propus în ceea ce este, dacă are noroc, ultima seară în acest oraş.
Vizitiul îl întreabă de ce e murdar pe haine, Pérez îşi zice că
trebuie să scape urgent de el. Urcă în trăsură şi spune că trebuie
să ajungă pe strada Fernando VII, cam pe unde era biserica călu-
gărilor capucini. Înainte de a închide portiera, omul îi spune că
a găsit un bilet pe un vas care pleacă a doua zi spre Cuba şi New
York; neştiind ce preferă clientul, a cumpărat biletul până la
capăt, gândind că, dacă doreşte, se poate opri la prima destinaţie.
Un rictus ironic se aşterne pe chipul lui Pérez de León. Iro-
nia sorţii îl întoarce, după cincizeci de ani, pe insula în care s-a
născut, de parcă periplul vieţii sale ar fi constat într-un absurd
du-te-vino, timp în care şi-a pierdut demnitatea şi capul. Sau
poate demnitatea şi-a pierdut-o încă dinainte de a se naşte, de
aceea a fugit de pământul său, de mama sa şi de bordelul în care
s-a născut şi în care a priceput că pentru a ajunge ceva în viaţă
trebuie să plece cât mai departe.
S-a înnoptat când ajunge la librăria lui Brancaleone. Se miră
de aspectul elegant şi modern al casei. Citeşte firma: Librăria
Brancaleone. Cumpăr, vând, împrumut şi amanetez toate felurile
de cărţi vechi şi moderne. Preţuri bune şi cele mai bune reduceri.
„Falsuri bune şi cele mai bune păcăleli“, rânjeşte el şi se împinge
în uşă. Nu e nimeni în spatele tejghelei, dar la sunetul clopo-
ţelului de deasupra uşii se aude un glas cunoscut din camera din
spate: „Vin acum“.

428
 Iar Brancaleone apare pe dată de după nişte draperii groase
de catifea roşie, ai zice că e cortina unui teatru. Arată bine, e în-
grijit şi elegant, nici o legătură cu nenorocitul ăla pe care l-a bă-
gat la închisoare ca apoi să-l scoată tot el. Dând cu ochii de el,
zâmbetul librarului se transformă într-o expresie de oroare. De
mulţi ani se teme de reîntâlnirea asta, presimţea el că, mai de-
vreme sau mai târziu, aceasta avea să se producă, căci într-un
oraş atât de mic toată lumea ajunge să se revadă. Dar pentru ni-
mic în lume nu dorea ca această canalie să-i intre în librărie, mai
ales îmbrăcat ca un măcelar. Prin simpla prezenţă a lui Pérez de
León aerul parcă s-a rarefiat, ambianţa se contaminează, prestanţa
şi nobleţea ei pălesc.
— Ce faceţi aici?
— Francaleone, băiete, aşa-ţi primeşti tu clienţii? Păi atunci
n-o să-ţi meargă prea bine. Am venit să-mi dai înapoi banii pe
care mi i-ai furat.
Brancaleone se preface că nu înţelege. Adevărul e că e de mi-
rare că boul de Pérez s-a prins atât de târziu de falsurile acelea.
— Ce bani?
Cu o mişcare iute, Pérez trage zăvorul de la intrare, scoate la
lumină prietenul de argint şi-l îndreaptă spre burta librarului,
astfel că de afară să nu se vadă ce se petrece.
— Să-mi restitui până la ultima centimă tot ce ţi-am plătit
pentru cărţile pe care mi le-ai vândut, sau îţi jur că n-ai să mai
ai ocazia să înşeli pe nimeni. Niciodată.
În timp ce rosteşte aceste cuvinte, el ştie că sunt şi acestea o
minciună, un fals, căci planul este să-l ucidă pe cel care şi-a râs
de el. Şi se miră că, deşi şi-o doreşte de ani de zile, a amânat
treaba până în seara asta apocaliptică.
— Unde ascunzi banii?
Brancaleone face un gest vag.
— Printre cărţi?
— În spatele lor. Am o ascunzătoare secretă.
— Şmechere, rânjeşte asasinul, scoate-i de-acolo!
Brancaleone se strecoară între rafturile de cărţi şi vârful pum-
nalului, cere permisiunea să se aplece undeva între volumele de pe
rafturile cele mai de jos. Pérez îl lasă, dar îl urmăreşte vigilent şi
curios să vadă unde ascunde banii care-i vor fi de folos ca să fugă.

429
 „Am găsit, aşteptaţi o secundă“, spune librarul, care scotoceşte,
pesemne că e o ladă mai mare, cu atât mai bine, îşi zice Pérez, o
să fie bani mai mulţi; pare-se că Brancaleone e deranjat de atâtea
cărţi, bombăne, trage şi împinge, în fine găseşte drumul, dar
ceea ce scoate de acolo nu e un teanc de bani sau o pungă. E un
pumnal. Jegul ăsta de om l-a mai păcălit o dată. Totuşi, se re-
pede la librar cu toate puterile, încercând să-l lipească de rafturi,
dar celălalt e mai tânăr, mai înalt şi are mai multe şanse. Cu o
mişcare rapidă, încearcă totuşi că repete lovitura care i-a reuşit
atât de bine cu Venus, dar Brancaleone e iute şi parează. Cu un
efort supraomenesc, ca şi cum ar şti că e ultimul lucru pe care-l
face în viaţa asta, Pérez înfige stiletul unde nimereşte. În ge-
nunchi, lama intră sub rotulă şi iese pe partea cealaltă. Librarul
urlă de durere şi se răsuceşte ca un animal furios. Nu foloseşte
pumnalul, ci se aruncă asupra agresorului, lipindu-l cu spatele
de rafturile de cărţi. Pérez încasează impactul cu cele opt dula-
puri ticsite de volume.
Din grabă, din indolenţă, pentru că lipseau cuiele şi în ideea
că n-o să se întâmple nimic, unul din dulapuri nu a fost fixat în
perete şi nici nu se sprijină de acesta, pentru că nu a fost eliminat
un postament rămas dinainte. Nu cu mult timp în urmă, cineva
chiar i-a atras atenţia lui Brancaleone că nu era bine ca rafturile
să nu fie fixate, însă el şi-a zis că greutatea cărţilor avea să fie de
ajuns – avea să le pună acolo pe cele mai mari, ediţiile din Don
Quijote, bibliile, atlasurile, tomurile Dicţionarului Geografic al
lui Madoz, başca tot felul de cărţi de jurisprudenţă şi legislaţie.
Numai că acela avea dreptate, după cum constată imediat.
Căci izbitura lui Pérez de dulap are efectul unui seism. Mo-
bila masivă se clatină, întâi înapoi, apoi înainte, rafturile de sus
se desprind şi-şi revarsă conţinutul drept în capul lui Néstor
Pérez de León. Toată secţiunea juridică se prăvăleşte nemiloasă:
Constituţiile Cataloniei, documentele cortes-urilor, Novísima
Recopilación a lui Carlos IV, Prerogativele şi Observaţiile din
Aragón, cele din Guipuzcoa şi Valencia, o colecţie de hotărâri
sinodale, alta de manuale de drept canonic, un tratat teoretic şi
practic de drept roman, operele complete ale lui Jovellanos, vreo
şase manuale de drept ecleziastic, plus Constituţiile din 1812,
1834, 1837 şi 1845.

430
 Alertaţi de zgomot, prietenii care se aflau în odaia din spate
ies să vadă ce se întâmplă. Ţineau o adunare mai specială, cu in-
vitaţi, când a sunat clopoţelul şi Brancaleone a ieşit să vadă cine
e. Iată-i, miraţi, pe Horace Perry, secretarul legaţiei Statelor
Unite, pe soţia sa, Carolina Coronado şi pe grupul Înţelepţilor,
minus Piferrer, opt oameni cu totul, numărându-l şi pe Branca-
leone, căci de faţă este şi înfumuratul de Brau, care are ceva
afaceri de rezolvat în oraş.
Cu toţii se uită la muntele de legi sub care zace un tip mai
mult mort decât viu, care nici nu se mişcă la vederea lor. Cel
care se mişcă e Brancaleone, el cere ajutor ca să ajungă la lumină
şi să-şi smulgă stiletul din genunchi. Noroc că Robles mai ţine
minte câte ceva de pe vremea când voia să ajungă doctor şi îi dă
primul ajutor.
— Trebuie să-l ducem în spate, spune Brancaleone, înnebunit
de durere.
Insúa dă la o parte cărţile, îl apucă de subţiori, Brau îl ia de
un picior, diplomatul venit în vizită, de celălalt, şi astfel, ca în-
tr-o procesiune, îl duc în odaia din spate. Pérez scrâşneşte din
dinţi şi parcă ar vrea să spună ceva, dar nu-i iese decât o mor-
măială neinteligibilă.
— E viu? întreabă singura femeie dintre ei.
— Ceva mai puţin decât înainte, spune Insúa.
Îl depun pe un divan şi aşteaptă să vadă ce face. Pérez des-
chide ochii, total debusolat şi absent. Îşi plimbă privirile prin
cameră, căutând ceva pe care să le fixeze. Nu aude nimic, nu cu-
noaşte pe nimeni. Ambianţa luminată de lumânări, vag nobilă,
i se pare plăcută. În fine, pupilele i se fixează pe un obiect. Ai
zice că a murit deja, dar nu. Dacă Robles nu s-ar afla dincolo de
draperia de catifea, ar spune că firicelul de sânge care i se scurge
dintr-o ureche e semnul despărţirii finale.
Chiar în centrul încăperii în care oamenii îşi ţineau reuniunea
se află un pupitru, iar pe el, o carte deschisă. Pérez are privirile
aţintite pe paginile tipărite cu litere gotice. Chiar văzute pe dos,
din cauza poziţiei, sunt de o frumuseţe copleşitoare. Cu ultimele
sclipiri de luciditate, pricepe că soarta l-a adus în sfârşit în pre-
zenţa celei mai mari obsesii din viaţa sa şi nu-i pare rău că-şi

431
încheie astfel socotelile cu lumea. Şi astfel, privind cele patruzeci
şi două de rânduri tipărite pe pergament şi miniatura capitulară
străbătură de motive vegetale care se întind pe toată pagina
precum moartea peste retinele lui, Néstor Pérez de León, omul
cu chip urât, dar atât de norocos, îşi petrece ultimele clipe.
Când Brancaleone reuşeşte să-şi extragă din rană stiletul ca
pe sabia Excalibur, sala de lectură e deja una de priveghi. Robles
închide ochii mortului şi cere un cearşaf cu care să-l acopere. Se
găseşte doar o faţă de masă din batist, pe care Rita Neu i-a adus-o
fiului ca dar de casă nouă. E cu flori brodate, dar Pérez nu mai
poate spune dacă-i sunt pe plac.
Librarul şchioapătă dureros. Le arată arma însângerată, is-
când blesteme şi strigăte. Diplomatul pe nume Horace Perry
întreabă în spaniolă şi cu accent american dacă pe aici afacerile
se rezolvă de fiecare dată cu cuţitul.
— Nu neapărat. Uneori şi cu pistolul şi în prezenţa marto-
rilor, îi răspunde Insúa.
— Aici au fost martori, observă americanul.
Soţia sa, poeta Carolina Coronado, întreabă dacă zdrobitul
sub cărţi era un hoţ.
— Mult mai rău decât atât, spune Brancaleone.
Şi dacă-l cunoştea.
— Mult mai mult decât aş fi vrut.
Brancaleone ar trebui să plece, să fie văzut de un medic,
„unul adevărat“, subliniază Robles. Insúa se oferă să-l însoţească,
ştiu ei pe unul de pe strada Regomir. Robles le spune să meargă
fără grijă, la întoarcere vor găsi librăria la fel ca înainte.
— Şi cadavrul? Ar trebui anunţată poliţia, zice Brancaleone.
— Poliţia? se încruntă Robles, nici gând! Ce să le dăm de lu-
cru bieţilor de ei, domnul Perry şi cu mine ne vom ocupa de
treaba asta.
Şi schimbă o privire misterioasă cu diplomatul. Lui Branca-
leone nu-i arde de explicaţii, o să le ceară el mai încolo. Genun-
chiul îl doare rău, aşa că pleacă, lăsându-i în urmă pe toţi: cei doi
Perry, Robles, Ribot, Brau şi leşul lui Pérez sub florile brodate.
Se gândeşte la cuplul Perry, care i se pare cam ciudat: dacă
Horace pare un om cu capul pe umeri, nevastă-sa e cam nebună.

432
O nebună cultivată şi de familie bună, talentată şi bucurându-se
de atenţia presei, dar tot nebună. Aşa i s-a părut încă de când
i-au fost prezentaţi de Brau ca posibili clienţi ai acelei Biblii a lui
Gutenberg care-i picase în mână, aşa i s-a părut şi azi, când au
venit la serata asta cu prietenii lui înainte de a părăsi oraşul. Peste
doar câteva ceasuri se vor îmbarca spre Statele Unite pe acelaşi
vapor – paradoxul destinului – cu care urma să fugă Pérez de
León. În scurtul timp petrecut la serată doamna Perry vorbise
întruna doar despre ea, de parcă ar fi fost o regină, recitase pe
dinafară versuri scrise de ea care se potriveau ca nuca în perete,
povestise tot felul de întâmplări şi glume care de care mai trăs-
nite. Şi vorbise despre cimitire, mai ales despre cel din Paris, şi
despre înmormântări. Robles îl prevenise cu câteva zile înainte.
„E obsedată de moarte. Nu trebuie să iei în seamă tot ce spune,
totul îi vine de la boala de nervi de care suferă. Tot ce contează la
Carolina Coronado sunt frumuseţea şi versurile ei.“
Îl însoţise pe bărbatul ei la Barcelona în calitate de ziaristă.
Ca redactor la ziarul La Ilustración fusese invitată să ia parte la
primul drum cu trenul din peninsulă, pe 28 octombrie 1848,
între Mataró şi Barcelona. Fireşte, la serată, înainte de a fi în-
trerupţi, cei prezenţi au fost curioşi să-i afle opiniile pe care
urma să le scrie.
— În ţara noastră avansezi tot atât fie că mergi cu ajutorul
aburului, fie că mergi pe cămilă.
— Poate că Europa e pregătită pentru viteză, dar aici parcă
e mai bine să mergi cu catârii, a râs Ribot.
— Nu râde, asta nu e o prostie, a intervenit Perry.
— Deosebirea dintre proşti şi persoanele talentate este că
primii spun prostii, iar ultimii le comit, a declarat ritos Brau.
— Dar locomotivele nu poartă oare nume de regi? Iată cum
monarhia o ia înainte republicii, a intervenit Robles.
Carolina s-a crispat, nu suporta republicanii, iar replica ei a
fost categorică:
— Prefer o monarhie sătulă unei republici cu burta goală.
— Cei flămânzi se apucă de filozofie, a trântit Brau, provo-
cator, ca de obicei.
— Nu-i rău să faci filozofie, nu crezi? a intervenit Perry, poate
prea împăciuitor pe gustul doamnei.

433
 Doamna înghite jignirea cu privirile pierdute. Unii parcă ar
dori s-o apuce o criză şi dintr-o clipă în alta să rămână ca moar-
tă: au auzit de fenomenul acela, dar ard de curiozitate să-l şi
vadă.
— Într-o ţară în care nu se face nimic măcar să poţi vorbi
liber, continuă Brau, la fel de impertinent.
— Căci în viitor norocul naţiunilor vor fi cuvintele! spune
Robles, grandilocvent.
— Naţiunile sunt precum sonetele: orice poet începe cu
ultimul vers, nu se lasă Brau.
Ribot schimbă subiectul ca să detensioneze discuţia, care
prea începe să semene cu o dezbatere parlamentară, punând pe
tapet modele cele noi. Mai întâi, decolteurile doamnelor.
— Dezvăluie lucruri care trebuie să fie acoperite, zice Brau.
Apoi hainele domnilor, atât de strânse pe trup, că abia poţi
respira, lucru cu care sunt cu toţii de acord, dar cineva e opti-
mist:
— Nu vă faceţi griji, domnilor, o să treacă şi asta, ca fel ca
toate celelalte.
— Asta dacă nu ne sufocăm până atunci, zice Brau.
E rândul cafenelelor unde se adună doamnele să stea de
vorbă în timp ce beau ceva rece sau cald.
— De parcă ar fi nevoie să şi bea ceva ca să vorbească! rage
Brau.
Cineva face observaţia că în cafenele intră şi bărbaţi.
— Păi da, acum bărbaţii nu mai pot vorbi decât în congrese
şi adunări, la fel ca femeile!
Carolina a tăcut în tot acest timp, cineva o întreabă ce crede
ea despre toate acestea, dar femeia, fără să-şi ia ochii de la primul
volum al Bibliei lui Gutenberg deschis pe pupitru, răspunde cu
un gest de indiferenţă teatrală:
— Sunt femeie şi mamă, polemicile nu sunt treaba mea. N-aş
avea timp să văd de copii dacă m-ar preocupa disputele cu oa-
menii de ştiinţă şi cu legiuitorii.
La care Perry, văzând că se apropie criza de nervi a consoartei,
schimbă subiectul şi îi invită pe cei prezenţi să răfoiască minunea
de carte din faţa lor. Tocmai a cumpărat cu o sumă astronomică

434
de la Brancaleone cele două tomuri ale Bibliei lui Gutenberg,
destinate a se adăuga uriaşei colecţii de manuscrise şi incunabule
pe care milionarul american o alcătuieşte cu noroc şi bani. Dar ca
să le scoată din Spania, păcălind decretul regal care interzice ex-
portul de cărţi şi antichităţi, a comandat un sicriu în care să trans-
porte cică un inexistent cumnat, a cărui ultimă dorinţă a fost să
fie îngropat pe pământ american. Prevăzuse totul, inclusiv testa-
mentul defunctului, redactat de Brancaleone şi copiat de Insúa,
cu o caligrafie frumoasă şi ascuţită. Robles îi asigurase un ocupant
pentru sicriu, numai că, şi acesta era punctul slab al planului, era
mult prea vechi. Ar fi putut trece fără probleme drept un erou al
Reconquistei sau un poet baroc, dar nu drept cumnatul recent de-
cedat. Lucru pe care l-ar fi descoperit orice funcţionar de la vamă
dacă ar fi cerut să se ridice capacul.
Secretarul de legaţie tocmai se gândea cât de mari sunt riscu-
rile, când se auzise clopoţelul de la intrare şi Brancaleone strigase:
„Vin acum!“ Astfel că altercaţia cu Pérez, prăbuşirea secţiunii
juridice şi tot ce urmase şi ştim de-acum mai avuseseră un re-
zultat: menajul Perry dispunea de un cadavru picat din cer, iar
planul cel trăsnit nu mai era deloc trăsnit.
Când s-a întors de la doctor, cu genunchiul bandajat, dar tot
şchiopătând, cum avea să şchioapete toată viaţa, de parcă asta ar
fi fost o marcă a bărbaţilor Brancaleone, librarul i-a aruncat o
privire lui Pérez cel de sub florile brodate şi a constatat:
— Cel puţin ăsta n-o să fie încă un Cristofor Columb.
 Călătoria aceasta care e pe sfârşite îi aduce aminte junelui
Victor Gusi de alta, făcută acum câţiva ani în sens invers şi în-
cepută cu trei cuvinte rostite de Serafín Girabancas în interiorul
unei trăsuri închise: „Bun venit, fiule“.
Nu-şi mai aduce nimic aminte de atunci, pesemne că ador-
mise înainte de a ieşi din Barcelona, în braţele uriaşului aceluia
care mirosea vag a usturoi. Dar ţine bine minte cum s-a trezit
într-un pat moale şi cald, cu o mână uşoară care-l mângâia pe
frunte. Apoi a văzut ochii înecaţi în lacrimi ai mamei şi zâm-
betul ei plin de fericire. Şi n-a uitat cuvintele ei, primele care
i-au ieşit de pe buze: „Ţi-am ales bine numele, fiule. Nimic nu
te-a înfrânt“.
Cu timpul, povestea lui s-a alcătuit ca un mozaic. A înţeles
de ce locuiau acasă la mătuşa Salvia şi de ce camerele se umpleau
de copii de fiecare dată când capelanul Girabancas se întorcea de
la Barcelona. Asta îl bucura, majoritatea fuseseră cu el în casa lui
Pérez de León, munciseră la fabrică. La început tot ce n-a pri-
ceput el a fost de ce nu puteau continua să fie ca fraţii, drept care
uneori trecea peste interdicţie şi se ducea să se joace cu ei în
curte, unde redeveneau ce fuseseră înainte.
A înţeles şi de ce trebuise să aştepte atât de mult. De ce ma-
joritatea celor care-l iubeau îl socoteau un miracol, poate pentru
că miraculos fusese să se salveze în acea noapte de San Jaime din
1835 şi să fie descoperit de cine trebuie, care-l îngrijise şi-l as-
cunsese. Adevărul este că atât de bine l-a ascuns Elisabet, că multă
vreme chiar şi mama lui îl considerase mort, după ce căutările
prin orfelinate se dovediseră fără rezultat şi Carlota n-avea cum

436
să ştie că se află în palatul de pe strada Pi. Dar, după ce-l părăsise,
totul a început să se schimbe. Până şi starea de sănătate a
Carlotei, care descoperise că nu visase, chiar avea un fiu, care era
sănătos şi căruia numele pe care i-l pusese îi stabilise şi norocul.
Toate acestea dădeau un sens cuvintelor pe care maică-sa le
repeta atât de des: „Am cunoscut nişte oameni buni“ şi valorii
datoriei pe care o avea faţă de Josep Xifré, mătuşa Salvia şi unchiul
Valentin, Girabancas şi sora Elisabet. Căci, dacă erau în viaţă, asta
se datora lor. Tot aşa, când a sosit clipa să intre în posesia celor
cuvenite, în plus faţă de ce-i revenea prin testamentul lui Gusi, a
ştiut să respecte voinţa mamei, care a pus interesele Salviei şi ale
lui Valentin mai presus de cele proprii, făcându-i părtaşi la toate
afacerile şi împărţind cu ei toate beneficiile.
Acum toate complicaţiile acestea îl cam ameţesc de cap pe
Victor Gusi. Bate nervos cu degetele în portieră şi priveşte cu
ochii mari peisajul urban în care au intrat pătrunzând prin poarta
din zid. Iar odată trecuţi de Santa Anna, când trăsura intră pe
Rambla, inima îi iese din piept de bucurie.
— Stai liniştit, Victor, aproape am ajuns, îi spune mătuşa Sal-
via, strângându-l de mână.
El respiră adânc, închide o clipă ochii, iar când îi redeschide
nu mai e copilul firav şi sperios care pleca, acum opt ani, într-o
trăsură asemănătoare. Acum e aproape un student, un tânăr la
modă, un om care vrea să cunoască totul, un poet cu pretenţii,
un aspirant la viaţa mondenă. A, şi un barcelonez, era să uite
esenţialul, ca să vezi.
 Într-o zi m-am dus neanunţată la librăria Palinuro. Nu mai
ştiam nimic de Virginia. De la acel episod erotico-bibliografic
cu Braulio trecuseră mai bine de două luni. Prietena mea vorbea
la telefon. Până să dea cu ochii de mine, pe un ton destul de
calm, dar apoi a început să ţipe:
— Dar v-am spus că nu, doamnă! Nu mă interesează deloc
Enciclopedia Britanică! Bună ziua! după care a închis, supărată
cum nu cred c-o mai văzusem vreodată.
Se tunsese, avea părul prins cu o diademă roz, semăna cu
Olivia Newton John în Grease, înainte de transformare. M-a
privit fix, nu i se clintea nici un muşchi pe obraz.
— Am venit să-ţi restitui hârtiile şi caietele tatălui tău, am
pus eu pe masă teancul. Şi să-ţi cer scuze.
— Bărbatul tău ştie?
— Ce să ştie?
— Că te-ai culcat cu iubitul meu. I-ai spus?
— Asta e treaba mea.
— Mda… Ţi se întâmplă des? Vreau să spun, să te culci cu
primul venit. Înainte nu erai aşa. Sau nu m-am prins eu.
— Nu, niciodată, chiar dacă nu mă crezi.
— Păi, nici nu te cred.
Stăteam amândouă în picioare în faţa tejghelei, pentru că
Virginia nu schiţase nici cel mai mic gest de a se aşeza sau de a
mă pofti să iau loc.
— Ţi-am adus romanul. E gata, am depus monstrul de cinci
sute de pagini pe tejghea.
— N-am de gând să-l citesc, s-a repezit să răspundă.

438
 — Vezi că pe dos foile sunt albe, aşa că le poţi recicla, am pro-
vocat-o, căci n-aveam de gând să mă car din nou cu originalul.
N-a spus nimic, mai arunca o ocheadă romanului, crispată
de parcă ar fi fost electrocutată.
— Ţi-am adus şi un cadou, am mai scos eu un pachet din ruc-
sacul care s-a uşurat simţitor. Ca să te recompensez cât de cât.
— Nu există recompensă. Nu vreau să te mai văd niciodată,
mi-a trântit ea! dură precum un cowboy din Vestul Sălbatic.
Eram gata s-o întreb dacă mai e cu Braulio sau dacă îl tratează
şi pe el la fel de dur, dar n-a fost nevoie, că mi-a luat-o înainte:
— Nu mă întrebi dacă mai sunt cu Braulio?
— Nu e treaba mea.
— N-are importanţă. Află că ne-am despărţit. Din cauza ta,
fireşte.
— Virginia, nu fi stupidă. A fost o prostie, atât. N-ar trebui
să dai importanţă…
Cuprinsă de isterie, a urlat ca scoasă din minţi:
— Să nu-mi mai spui niciodată ce trebuie să fac!
Era limpede ce trebuia să fac: să deschid uşa şi să mă car.
Nici măcar nu i-am spus la revedere.
M-am întors acasă pe jos, gândindu-mă la cele întâmplate.
Mi-am imaginat şi reacţia ei când avea să deschidă pachetul.
Mai întâi n-avea să ştie ce o aşteaptă, ar putea chiar să se întrebe:
„O carte? Ce idioţenie e asta să-i dai o carte unei librărese?“ Apoi
avea să fie cam nedumerită, căci volumul nu e deloc făţos, mai
ales pe dinafară. Coperţile avuseseră de suferit cu trecerea anilor.
Dar, când avea să-l deschidă, să-l răsfoiască, avea să-şi dea seama
că nu primise în viaţa ei un cadou mai frumos. Speram să-şi rea-
mintească toate conversaţiile noastre, ca privirile să i se aşeze pe
paginile de gardă şi să contemple semnul subtil marcat în partea
stângă, jos, şi pe care timpul nu-l ştersese: o rămurică de sal-
câm cu şapte frunze. Cred că titlul nici nu mai contează, dar
merită să-l menţionăm: Mémoires secrets d’une femme publique
de Charles Théveneau De Morande.
Olivia Gusi avusese dreptate. Cartea era în apartamentul
aflat peste drum de Banca Barcelonei, care fusese al Carlotei
Guillot, apoi al fiului, apoi al nepotului ei. Triumful lui Franco

439
de după Războiul Civil a făcut ca familia să plece, însă cineva
avusese precauţia de a ascunde pamfletul împotriva favoritei lui
Ludovic XV într-o cisternă goală. Acolo l-a găsit câţiva ani mai
târziu bietul bibliofil care închiriase apartamentul pentru a-şi
depozita acolo cărţile pe ascuns de ochii nevesti-sii, părându-i-se
un semn bun. N-a ştiut niciodată peste ce dăduse, nici ce valoare
are, nici că e un exemplar unic în lume. Sărmanului de el france-
za îi dădea dureri de cap. Aşa a fost, sau aşa îmi place să-mi
imaginez. În fond, la asta suntem buni noi, romancierii: să spu-
nem cum s-a întâmplat ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Ajunsă acasă, am deschis mailul sperând ca să găsesc mesajul
Virginiei. Unul în care să-mi spună că mă iartă sau că o mişcase
teribil cadoul.
N-am găsit nimic.
Am tot aşteptat un mesaj de la ea în zilele, săptămânile şi lu-
nile care au urmat. Degeaba. Apoi mi-am amintit că acestei cărţi
îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea şi că n-ar fi prima dată
când stă cu deceniile undeva, drept care am ajuns la concluzia
că Virginia nici măcar nu deschisese pachetul, sau poate aşteaptă
să-i treacă furiile.
Sau poate că n-o s-o facă niciodată, iar cartea va trece la alt-
cineva, oricine-ar fi acela.
În fine. Ce să ne mai sucim: cărţile îşi au soarta lor.
 paradis
(sau scenă finală de pe altă lume)

Există o părere unanimă cum că 1851 a fost anul care a

schimbat lumea. Iar dacă ar fi să alegem şi un loc în care s-a
întâmplat asta, ar fi interiorul Palatului de Cristal din Hyde
Park, emblema demonstraţiei de bogăţie şi ingeniozitate care a
fost Marea Expoziţie de la Londra. Se spune că cei care au pă-
truns în acea construcţie în acelaşi timp solidă şi transparentă,
uimiţi că plăcile alea de sticlă nu le cădeau în cap, au ieşit de
acolo transformaţi complet, convinşi că omul e în stare de orice,
totul e să-i vină ideea şi să aibă mijloacele necesare.
Poate că cei adunaţi pe 7 august 1854 în partea de sus a Ram-
blei ca să asiste la dărâmarea impunătoarelor turnuri de la Cana-
letas simţeau ceva asemănător. Zidurile nu mai aveau sens, doar
dacă ar fi fost de sticlă. S-a dat ordinul. S-a auzit muzica fanfarei.
Pumnii s-au strâns. Lucrătorii au început treaba, publicul a aplau-
dat, bucăţile de zid au căzut, iar dincolo de ziduri, ca într-un mi-
raj, enorma suprafaţă care nu folosise la nimic a început să fie
populată de fantome. Nu fantome ale trecutului, ci ale viitorului.
Străzile au vibrat. Se anunţa oraşul cel îndelung visat.
Un vis care, spre deosebire de altele, îi cuprindea pe toţi. Pe
tinerii care aveau toată viaţa înainte, precum Victor Gusi. Pe cei
care-şi tociseră pingelele străbătând de mii de ori aceleaşi străzi
şi aveau nevoie de altele noi, precum Insúa sau Brancaleone; pe
cei care la fiecare lopată de pământ vedeau o posibilitate de
câştig, precum Brau sau Robles; pe cei pe care nu-i mai mira
nimic de pe lumea asta, precum Rita Neu sau Serafín Girabancas;
în fine, pe cei ce aşteptau, răbdători, să vadă cum se va organiza

441
tot locul acela şi dacă era cazul să plece să trăiască în mijlocul
câmpului, precum Carlota Guillot.
Dar de ce să ne oprim doar la aceştia? De ce să ne limităm
doar la ceva posibil, de vreme ce, după ce s-a intrat şi s-a ieşit
din Christal Palace, a fost limpede că avem puteri depline pen-
tru a face absolut orice vrem cu imaginaţia noastră? Aşa că să
tragem nişte balansoare, să aducem nişte pahare cu limonadă
rece şi să-i convocăm pe cei absenţi, pe cei de la care poate n-am
avut ocazia să ne luăm la revedere. Să ascultăm ce au de spus de
schimbările astea, în timp ce la urechi ne ajung zgomotele târnă-
coapelor şi glasurile lucrătorilor care parcă s-ar lupta cu un se-
nior feudal pe care trebuie să-l învingă.
Să ne aşezăm lângă Victor Philibert Guillot şi Filippo Bran-
caleone. „Mulţumesc, dragul meu, că mi-ai furat cartea aia pe
care mi-a restituit-o fiul tău, mulţumesc că te-ai purtat aşa de
bine cu ea.“ Filippo nu pricepe cum te poţi purta cu o carte bine
sau rău, nu-şi aminteşte să-i fi făcut ceva cărţii ăleia care a zăcut
mereu sub patul lui, dar dă din cap şi se leagănă în timp ce
acolo, jos, continuă treaba, şi e tare curios să afle ce crede despre
toate astea un domn atât de cult.
Victor Philibert Guillot, căruia nu i-a plăcut niciodată să-şi
dea cu părerea, nu are nimic împotrivă. „Ei da, dragul meu, eu
cred că era şi timpul ca lucrurile să se mai schimbe. Cam ador-
mise progresul, nu crezi?“ „Adormise pentru că cei care ne con-
duc nu-l lăsau să se trezească“, intervine Rita Neu încruntată,
„căci, din câte ştiu eu, toate astea se fac fără ca să fi venit apro-
barea de la Madrid, doar aşa, pentru că vrem noi, că doar aşa se
fac lucrurile pe aici, aşa a fost şi aşa o să fie.“ „Nu-ţi face griji,
fato“, spune Guillot, „aprobarea va veni, căci pentru asta există
politica, ca să se manifeste târziu, spre exasperarea sărmanilor
care n-o să profite de ea. Mai aşteaptă câteva zile, ai să vezi cum
o să spună că ei au fost mereu pentru demolarea zidurilor.“ „Şi
ce-o să facă acum Rita mea fără Îngerul ei Păzitor?“ întreabă
melancolia lui Brancaleone. „Stai blând, am auzit c-o să-l mute
în altă parte, intervine Cornelia; şi că văduva dumitale a făcut
deja demersuri în acest sens pe lângă Comisia de Demolare,
deocamdată îl mută la parohia Santa Anna. Îţi dai seama ce

442
noroc pentru ea să aibă mai departe grijă de îngerul ei, nu?“ „Ba
nu, doamnă, mă scuzi: norocul e la îngerului, pentru că Rita o
să aibă grijă de el.“
Treptat, pe măsură ce se apropie ora, balansoarele se ocupă,
se leagănă în ritmul târnăcoapelor, fantomele sorb limonadă
şi-şi întind gâturile să vadă mai bine ce se petrece jos, acolo unde
se înghesuie lumea, pentru că azi centrul lumii se află aici, în
partea de sus a Ramblei, unde nişte muncitori în espadrile se
pregătesc să deschidă o breşă în zid. Dacă aceasta ar fi o bătălie,
ar da buzna să cucerească castelul. Dar nu e o bătălie – sau poate
este –, dar oricum o jumătate de oraş abia aşteaptă să iasă prin
gaura asta şi să cucerească ceva. Pentru că cei care demolează
sunt eroi, vizionari, pionieri, zei.
„Auzi, ia-o mai încet: la urma urmei nu sunt decât patru oa-
meni cu târnăcoape“, spune Juliana Ribot, senină, cu ochii ne-
gri care strălucesc ca torţele, uitându-se la cel care i-a fost atâţia
ani văduvul nemângâiat, Victor Philibert Guillot. „Patru oameni
care dau cu târnăcopul pot fi providenţiali, draga mea, depinde
doar de unde lovesc“, rosteşte alt glas. E al maicii Verónica. Cine
ar fi zis că tocmai ea să fie în favoarea demolării, când părea atât
de adaptată timpului ei. „Cineva ar trebui să le spună grăbiţilor
ăstora să facă un desen turnurilor care o să cadă, pentru ca în
viitor lumea să ştie cum arătau“, intervine Cornelia. Dar Guillot,
cu braţul pe după umerii răposatei sale, clatină din cap: „Doamnă,
că le-or desena sau nu, tot o să fie uitate“. Vine şi José Neu cu
filozofia sa: „Când pe Rambla vântul va sufla dintr-o parte în
alta, neoprit de ziduri, când va fi murit ultimul om care a văzut
zidurile astea, n-o să creadă nimeni ce a fost aici“. „Cu atât mai
bine! sare maica Verónica, tot mai revoluţionară; prefer ca oa-
menii să creadă în ce urmează a fi construit, nu în ce au dărâ-
mat!“ Cu toţii îi dau dreptate, sunt de acord, căci în Paradis cu
toţii au devenit liberali (sau poate că monarhiştii au Paradisul
lor?) şi se pornesc să facă versuri, şi se deschid librării în fiecare
zi, şi seratele literare sunt atât de animate, că-ţi vine pofta să stai
acolo o veşnicie. Deşi uneori, în vreo după-amiază superbă ca
aceasta, îţi vine şi să te plimbi şi să vezi cum se schimbă lumea.

443
 Deodată cineva strigă: „Priviţi, priviţi!“ şi arată în jos. Balan-
soarele se opresc ca la un semn. Juliana şi Guillot îşi întrerup
sărutarea. Ochii se deschid larg. Conversaţiile se opresc. Paradisul
e un stop-cadru.
Jos, zidurile oraşului sunt de sticlă. Soldaţii care au dărâmat
pleacă. O rafală de aer proaspăt inaugurează drumul, de la Cana-
letas până la mare. E 2 ianuarie 1856. Ziua în care s-a schimbat
lumea a ajuns până la noi.

Mataró, noiembrie 2012

 scurtă prezentare biografică
a celor treisprezece cărţi interzise
ale lui monsieur guillot

1. Erotika Biblion, atribuită lui Mirabeau, personaj curios:

obez, urât, ciupit de vărsat şi posesor al unui apetit sexual care a
fost şi acesta un motiv al intrării sale în istorie. Aventurile sale
cu doamne din lumea bună l-au purtat nu o dată la închisoare.
Şi tocmai într-o celulă din fortăreaţa Vincennes a scris el această
carte, care vrea să demonstreze că libertinajul vine din Antichitate
şi citează din Biblie ca să prezinte scene de onanism, zoofilie, les-
bianism sau pederastie. Prima ediţie a ieşit la Paris, în 1782.
2. Thérèse philosophe / Thérèse filozoafă, autor anonim, deşi
atribuită – dar niciodată revendicată – lui Jean Baptiste Boyer,
marchiz d’Argens. Bazată pe un scandal care a avut loc în Pro-
vence, în 1731, între predicatorul iezuit Jean Baptiste Girard şi
o penitentă care aspira la sfinţenie, Marie-Catherine Cadière.
Relatează iniţierea sexuală a femeii de către omul Bisericii, care,
după ce se plictiseşte de ea, o închide într-o mânăstire. Prima
ediţie a apărut la Haga în 1749, devenind un adevărat bestseller
al epocii. De asemenea, a fost prima carte erotică tradusă şi pu-
blicată în Spania, în 1812.
3. Decameronul lui Giovanni Boccaccio. În timpul epidemiei
de ciumă care a devastat Florenţa în secolul al XIV-lea, şapte
femei în doliu hotărăsc să se retragă la o casă la ţară. Dar pentru
că „femeile nu ştiu a se descurca singure fără ajutorul unui băr-
bat“, cu ele sunt şi trei tineri. Îşi petrec timpul povestind, pe rând,
de dimineaţă până seara, diverse istorioare, majoritatea galante.
Autorul le-a scris între 1349 şi 1351, iar cartea a fost tipărită pen-
tru prima oară în 1470. Prima ediţie franceză, bazată pe ver-
siunea unui traducător care nu ştia italiana, datează din 1483.

445
 4. Tractatus Amori de Andreas Capellanus. Considerat pri-
mul autor de tratate de erotism pur din Occident, a trăit în
secolul al XII-lea, a fost capelanul contesei Marie de Champagne
şi a trăit la curtea din Troyes. Inspirat de Ars Amandi a lui Ovi-
diu, a compus acest tratat în trei părţi: Cum să dobândeşti amo-
rul, Cum să-l păstrezi odată dobândit, Cum să te vindeci de el. Totul
elaborat pe bază de exemple şi dialoguri. În secolul al XIII-lea a
cunoscut mai multe traduceri italiene şi germane. În secolul al
XIV-lea, în anul 1387, regele Juan de Aragón şi soţia sa, Violant
de Bar, îl transformă în ghid pentru Curtea Dragostei pe care o
creează la Barcelona, unde i-a inspirat pe mai mulţi poeţi cata-
lani, printre aceştia pe Ausiàs March. Una dintre primele ediţii
a fost cea realizată în 1474, se crede că la Strassbourg, intitulată
Tractatus Amori et de amoris remedio.
5. Les Aphrodites (ou fragments thalipriapiques pour servir à
l’histoire de plaisir) / Afroditele sau fragmente talipriapice pentru a
sluji istoria plăcerii de Andréa de Nerciat. Autorul, pe care unii îl
consideră cel mai de seamă romancier erotic din Europa, era
căpitan de jandarmi la curtea de la Versailles. Romanul e plasat
la începuturile Revoluţiei Franceze şi prezintă un catalog com-
plet de libertinaje rafinate de la curtea lui Ludovic XV. Afroditele
sunt un ordin feminin secret, după modelul masonilor, dedicat
amorului libertin. Cartea se termină în 1791, înainte ca iubitorii
de plăceri să se simtă în pericol în Franţa, printr-o mare adunare
erotică a ordinului. Prima ediţie a văzut lumina tiparului în
Franţa, în 1793, şi e ilustrată cu gravuri superbe şi explicite.
6. The Whore’s Rhetorik / Retorica târfelor, traducere engleză
după La rettorica delle putane de Ferrante Pallavicino. Autorul,
de origine nobilă, s-a născut la Piacenza în 1618, a studiat la
Milano şi a făcut parte dintr-o celebră academie veneţiană, în
timp ce era capelanul ducelui de Amalfi. Scrierile sale satirice,
adesea îndreptate împotriva Papei Urban VIII, l-au adus nu
doar o dată la închisoare. Cartea, de un erotism cât se poate de
explicit, vorbeşte despre instrucţia fiicei unui veneţian modest
pentru a deveni prostituată în cincisprezece lecţii. În acest scop,
fata face cele trei legăminte: de desfrâu, de avariţie şi de prefăcă-
torie, după care începe să-şi pună în practică cunoştinţele do-

446
bândite, pe care le relatează cu lux de amănunte. Cartea a fost
scrisă în 1642 şi a apărut pentru prima dată la Londra în 1684,
având un succes enorm.
7. La Pucelle d’Orléans / Fecioara din Orléans, atribuită lui
Voltaire (1694-1778). Este vorba despre un poem epic burlesc
în versuri decasilabe, care îşi bate joc de presupusa virginitate a
Ioanei d’Arc. Prima ediţie datează din 1755 şi a cunoscut 23 de
ediţii înainte de cea definitivă, din 1762. În timpul vieţii lui
Voltaire s-a reeditat de patruzeci şi trei de ori, iar până la anul
1800 de încă şaizeci şi opt de ori. Ediţiile sunt de regulă ilustrate
cu gravuri care nu prea au de-a face cu textul, asta ca să-i poten-
ţeze erotismul discret.
8. Parapilla, poem în cinci cânturi de Charles Borde (1711-1781),
sau Istoria unei mânăstiri în livada căreia cresc falusuri. Este un
poem în cinci acte, în tradiţia satirei anticlericale profesate de
Voltaire. A fost atât de populară în epocă, încât unii autori, prin-
tre aceştia aflându-se şi Mirabeau, au încercat să-şi atribuie auto-
ratul. Prima ediţie cunoscută s-a tipărit la Florenţa, în 1776.
9. Arte de las putas / Arta târfelor (1777) de Nicolás Fernán-
dez de Moratín. Autorul s-a născut la Madrid şi a scris nume-
roase piese de teatru, gen pe care l-a reformat. E tatăl celebrului
Leandro Fernández de Moratín, autorul piesei El sí de las niñas /
Când fetele spun da (şi pare-se că amator şi el de cărţi erotice).
Prima menţiune a acestei cărţi datează din 1777, când o găsim
inclusă în Index Librorum Prohibitorum al Inchiziţiei spaniole.
Ceea ce înseamnă că primele versiuni, manuscrise, extrem de
puţine şi care s-au pierdut, sunt anterioare. Ulterior, toate epo-
cile au cunoscut copii manuscrise ale acestui lung poem care le
elogiază pe cele ce practică cea mai veche meserie din lume. În-
tr-una dintre părţi, autorul dă şi lista prostituatelor care profesau
în vremea sa la Madrid. După 1830, cartea a fost reeditată de
mai multe ori. Fireşte, poemul nu face parte din lista de lucrări
ale autorului său.
10. Memoirs of a Woman of Pleasure / Memoriile unei femei
uşoare, mai cunoscută ca Memoriile lui Fanny Hill, de John Cle-
land, considerat părintele erotismului englez. Autorul a studiat
la Westminster, a fost consul la Smirna şi a îndeplinit o funcţie

447
înaltă în Compania Indiilor, cu sediul la Bombay. Reîntors la
Londra, a fost închis pentru datoriile sale şi acolo a început să
scrie acest roman. Inspirat din dramele la modă, precum Manon
Lescaut, romanul relatează povestea lui Fanny Hill, o adolescentă
de cincisprezece ani, educată de patroana unui bordel şi care
lucrează în cele mai desfrânate lupanare din Londra, dar până la
urmă are parte de o căsătorie fericită. Autorul şi-a cerut scuze
pentru scrierea acestei cărţi, invocând probleme economice. Ca
să nu recidiveze, guvernul i-a acordat o pensie lunară de o sută
de lire, pe care a încasat-o până la moarte, în 1789, deşi în 1765
a încălcat pactul, publicând altă scriere pornografică. Prima edi-
ţie a cărţii e din 1749. Librarul londonez care a publicat-o,
Ralph Griffith, a cumpărat manuscrisul direct de la autor cu
douăzeci de guinee, dar a câştigat zece mii de lire sterline cu edi-
ţiile succesive.
11. Histoire de Dom B… portier des chartreux / Povestea lui
Dom B…, paznic la mânăstirea şartrezilor de Jean-Charles Ger-
vaise de Latouche. Autorul, avocat în parlamentul de la Paris, a
publicat-o prima dată în 1741; ediţia a fost imediat sechestrată
de poliţie. Totuşi, romanul a avut mare succes, s-a reeditat de
mai multe ori, despre el se vorbea – în şoaptă – chiar şi la întâl-
nirile literare ale Curţii franceze din secolul al XVIII-lea. Se spune
că doamna de Pompadour se lăuda cu un exemplar din ediţia
din 1748. Romanul povesteşte aventurile lui Saturnin, un băiat
crescut la o mânăstire a călugărilor şartrezi, care cunoaşte tainele
erotismului spionând prin gaura cheii ce se petrece în chiliile
acestora. După multe aventuri, bolnav de sifilis şi castrat, se în-
toarce la mânăstire, de data aceasta ca portar. Pe patul de moarte,
autorul s-a căit, ca şi alţi scriitori, că publicase cartea, pe care a
calificat-o drept „un păcat al tinereţii“. Iar preotul l-a iertat.
12. Postures sau Sonnetti Lussuriosi de Pietro Aretino. Auto-
rul aproape că a fost părintele literaturii erotice europene, astfel
încât numele lui e folosit pentru a defini un întreg gen, cel al
„literaturii aretineşti“. Opera e considerată prima carte erotică a
Evului Mediu, totodată e una dintre cele mai vechi tipărituri
cunoscute, apărută la Veneţia în 1527. Până la noi a ajuns un
singur exemplar, de dimensiuni mici, ilustrat cu gravuri erotice

448
şi având câte un poem pe fiecare pagină. Sonetele au fost scrise
pentru a-şi bate joc de cenzura papală a epocii şi i-au adus lui
Aretino şi gravorului său, Giulio Romano, o condamnare la
închisoare.
13. Mémoires secrets d’une femme publique / Memorii secrete
ale unei femei publice. Titlul complet este Mémoires secrets d’une
femme publique ou recherches sur les aventures de Mme la comtesse
du Barry depuis son berceau jusqu’au lit d’honneur, enrichis d’anec-
dotes et d’incidents relatifs à la cabale et aux belles actions du duc
d’Aiguillon. Autorul este Charles Théveneau, zis De Morande.
Primul dintre aşa-numitele „pamflete revoluţionare“ care îl ata-
cau pe regele Franţei şi pe cei din cercul său a fost îndreptat
împotriva favoritei lui Ludovic XVI. Autorul, întemeietor al pu-
blicaţiei Le Gazetier Cuirassé, a procedat în felul următor: a tras
şase mii de exemplare din cartea care demasca vulgarităţile doam-
nei du Barry (poreclită „Chonchon“ în pamflet) şi a cerut bani
ca să nu le difuzeze. În 1774 a fost trimisă la Londra o comisie
de la Paris, în frunte cu scriitorul Pierre-Augustin Caron de Beau-
marchais, care i-a plătit autorului o sumă exagerată, asigurându-i
în plus, lui şi soţiei sale, o rentă viageră; toate exemplarele au
fost arse într-un cuptor de pâine. Despre existenţa cărţii se ştie
din scrisorile trimise de Beaumarchais în timpul călătoriei. Până
la noi nu a ajuns nici un exemplar.
 lămurire şi mulţumiri

Deşi Aerul pe care îl respiri e o operă de ficţiune, mi se pare

necesar să semnalez că multe date şi un număr mare de personaje
sunt extrase din realitatea epocii. Astfel, toate amănuntele legate
de diversele biografii care apar în roman sunt istorice, la fel ca şi
toate cărţile care trec prin mâinile lui Ángel Brancaleone şi ale
celorlalte personaje, precum şi textele istorico-juridice. Am în-
cercat să respect cronologia faptelor narate, deşi în partea a IV-a
mi-am permis anumite licenţe, avansând unele evenimente sau
întârziind altele (doar cu puţin, în ambele cazuri). Astfel, îi spun
cititorului că poarta Isabel II s-a deschis în 1847, nu în 1846; iar
portalul Pau s-a inaugurat, de fapt, pe 19 noiembrie 1850. De
asemenea, mi-am luat libertatea de a-i face pe Carolina Coronado,
pe soţul ei, Horace Perry şi pe librarul Antonio Miyar să vină în
vizită la Barcelona. Din câte ştiu, n-au fost niciodată acolo, deşi
cred că le-ar fi făcut plăcere. Josep Xifré reapare şi el în ficţiune
ceva mai devreme decât a făcut-o în realitate.
Cuvintele cu care Isidra o îndoctrinează pe Carlota Guillot
copilă sunt extrase din El libro de las mujeres al contesei Dash
(Tipografia lui José de Rojas, Madrid, 1861) şi din La mujer en
el siglo diez y nueve de Adolfo Llanos y Alcara (Madrid, Librería
de San Martín, 1864). Fiecare cuvinţel rostit de personajul Joan
Brau reprezintă citate din articolele lui Mariano José de Larra,
ediţia lui Alejandro Pérez Vidal (Editorial Crítica, 2000) şi din
drama sa istorică Macías (Aguilar, 1943). Iar cuvintele pe care le
pronunţă poeta Carolina Coronado sunt şi ele extrase din artico-
lele sale (Obra en prosa, Editora Regional de Extremadura, 1999).

451
 Poemele pe care le citesc Înţelepţii în primul lor cenaclu le
aparţin, în ordine, lui Gustavo Adolfo Bécquer (Rima LXXIII),
Francisco Martínez de la Rosa (El cementerio de Momo) şi
Heinrich Heine, acesta din urmă în foarte romantica – şi destul
de libera – traducere a lui Enrique Llorente. Iar ce se recită în
Partea a IV-a este Epitafio a un poeta culto al poetului Jacinto
Alonso Maluenda, din secolul al XVII-lea.
Din vasta bibliografie pe care am consultat-o citez o serie de
titluri care mi se par mai reprezentative, în ipoteza că cititorul ar
dori să meargă pe urmele celor narate.
Despre oraş şi epocă: Memorias de un menestrel de Barcelona
de José Coroleu (Imprenta de José Amarats, 1916); Catalunya i
l’imperi napoleònic de Joan Mercader i Riba (Publicacions de
l’Abadia de Montserrat, 1978); Catalunya contra Napoleó. La
guerra del Francès 1808-1814 de Antoni Moliner Prada (Pagès,
2007); La guerra del francès a Mataró, 1808-1814 de Eloi Beulas
i Ors şi Albert Dresaire (Patronat Municipal de Cultura de
Mataró / Editorial Alta Fulla, 1989); Calaix de sastre de Rafael
Amat i Cortada, baron de Maldà (Curial); Chocolate todos los
días. A taula amb el baró de Maldà de Joan de Déu Domenec
(RBA, 2004); L’espectacle de la pena de mort a aceluiaşi (La Cam-
pana, 2007); Tres aventurers italians a Barcelona. Casanova, Ca-
gliostro, Lechi (Rosa dels Vents, 1836); La Cuynera catalana
(Imprenta de la viuda Torras, 1851); Napoleon de Jean Tulard
(Critica, 2011); Santa Anna de Barcelona. Monestir, collegiata,
parròquia de Joan Aran i Suriol (Mediterrània, 2002); Abajo las
murallas. 150 anys de l’enderroc de les muralles de Barcelona (Ajun-
tament de Barcelona, 2004); Barcelona antigua y moderna de
Andrés Pi y Arimón (Verdaguer, 1854).
Despre romantism şi romantici: Antología de la poesía ro-
mántica de Pedro J. De la Peña (Júcar, 1984); El triunfo del
liberalismo y la novela histórica 1830-1870 de Juan Ignacio
Ferreras (Taurus, 1976); Les formes de diversión en la societat ca-
talana romàntica, Xavier Fàbregas (Curial, 1975); Barcelona ro-
mántica i revolucionària. Una imagen de la ciudad, 1833-1843,
Celia Romea Castro (Universitat de Barcelona, 1994); La mujer
española del romanticismo, Concha de Marco (Everest, 1969);
Memorias de un setentón, Ramon de Mesonero Romanos (Cri-

452
tica, 2008); Memorias del tiempo viejo, José Zorrilla (Espasa-Calpe,
2011); Noticia de la vida y escritos de Don Próspero de Bofarull,
Manuel Milà i Fontanals (Imprenta de Juan Olivares, 1860);
Carolina Coronado, Carmen Fernández-Daza Álvarez (Ayunta-
miento de Almendralejo, 2011).
Despre cărţile erotice: Historia de la literatura erótica, Ale-
xandrian (Planeta, 1990); Un infierno español. Un ensayo de bi-
bliografía de publicaciones eróticas españolas clandestinas, 1812-1939,
Jean-Louis Guereña (Asociación de libreros de viejo, 2011);
Arte de las putas, Nicolás Fernández de Moratín (Delstres, 1998);
Eros invaincu. La bibliothèque Gerard Nordmann (Fondations
Martin Bodmer, 2006); Un capítulo de la literatura secreta en
España: la biblioteca de López Barbadillo y sus amigos, José Blas
Vega (Madrid, 1979).
Despre cărţi şi librari: Contes de bibliòfil, mai mulţi autori
(Institut Català de les Arts del Llibre, 1923); Recuerdos de un li-
brero anticuario madrileño, Julián Barbazán Beneit (Madrid,
1970); Memorias de un librero catalán (1867-1935), Antoni Pa-
lau i Dulcet (Catalonia, 1935); El llibre manuscrit a Catalunya,
Jesús Alturo i Perucho (Generalitat de Catalunya, 2000); El lli-
breter assassí de Barcelona, Ramon Miquel i Planas (Montesinos,
1991); Manual de conocimientos técnicos y culturales para profe-
sionales del libro, Francisco Vindel (Madrid, 1948).
În ceea ce priveşte mulţumirile personale, vreau să-i menţionez
pe Luis Alberto de Cuenca şi pe Jesús Marchamalo – bibliofili,
ba chiar bibliofagi, aş putea spune: graţie generozităţii şi ajuto-
rului lor am putut începe cercetările. Le sunt foarte recunoscătoare
celor de la Academia Regală de Istorie şi de la Biblioteca de Ca-
talunya, cât şi ajutorului şi generozităţii manifestate de Carmen
Fernández-Daza Álvarez, Claudia Marseguerra, Eugènia Serra,
Neus Verger şi Claudio Santos. Şi celor care au făcut prima
lectură: Ángeles Escudero şi Claudia Torres, care, după atâţia
ani, tot nu s-au plictisit de mine; lui Javier Rodríguez Álvarez,
Laura Blanco, Míriam Vall şi Arcadio García, cât şi înţelepciunii
lui Francesc García – toţi au îmbunătăţit aceste pagini. Mul-
ţumesc şi pentru treaba excelentă realizată de Sandra Bruna, Án-
geles Aguilera şi Javier Moreno, pe care îi consider a fi naşele şi
naşul acestei cărţi.

453
 Vreau să le mulţumesc şi anticarilor mei „de căpătâi“: Fran-
cesc Rogés, Maria José Blas şi Anna Balagué; adevăraţilor pali-
nuros Rodrigo şi Luis Alberto, de la librăria mea preferată din
Medellín (Columbia) şi, poate, din întreaga Americă Latină.
Plus o amintire specială pentru don José Blas Vega, erudit şi atât
de generos, care a murit când tocmai terminam de scris acest ro-
man. Tuturor celor menţionaţi, personajele acestei cărţi le dato-
rează mult.
În sfârşit, vreau să le mulţumesc celor ce iubesc cărţile, căci
facem parte din aceeaşi familie.
Roman despre memorie şi importanţa ei
în definirea identitară a fiecăruia, în că p eri
fe r e c a te cuprinde istoria unei familii bur­
gheze catalane de-a lungul a trei generaţii.
Când se întoarce de la Chicago, unde este
istoric de artă, în Barcelona natală, Violeta
Lax se află în căutarea unor adevăruri
despre sine şi familia sa. Prin intermediul
tablourilor bunicului său, Amadco Lax,
ea pătrunde în cotloanele unei complicate
istorii de familie, ce reflectă de fapt evo­
luţia oraşului lui Gaudî vreme de două
secole. Evenimente (precum incendiul de
la magazinele El Siglo) şi personaje reale
din Barcelona secolelor al XlX-lea şi XX
(mecena Eusebi Guell, Eduardo Conde,
Alfonso XIII) se întretaie cu poveştile fic­
tive care alcătuiesc saga familiei Lax. Treptat,
odată fantomele trecutului eliberate, ies la
iveală iubiri deznădăjduite (precum cea din­
tre Amadeo şi Teresa, superba lui muză şi
soţie), conflicte fraterne cu finaluri drama­
tice (precum cel dintre Amadeo şi fratele
său Juan), dar şi imaginea exemplară a auto­
rităţii paterne pe care o reprezintă Rodolfo
Lax sau figura maternă a inteligentei şi libe­
ralei Maria del Roser Golorons. Toate
aceste fire încurcate trebuie să le deslu­
şească Violeta, pentru ase putea elibera de
propriul trecut şi a începe o nouă viaţă.
 CARE SANTOS

încăperi ferecate

Traducere din spaniolă şi note de

M ARIN M ĂLAICU -H O N D RARI
R edacto r: A nd reea R ăsucean u
C o p erta: A n g ela R otaru
T eh n o red acto r: M a n u e la M ăx in ean u
C o recto ri: lu lia n a G lăvan, P atricia R ăd u lescu
D T P: R adu D o breci, C arm en Petrescu

Lucrare ex ecu tata la A rtp rin t

C A RE SA N T O S
HABl TACIONES CERRADAS
© C are San to s, 2011
A ll righ ts reserved.

© H U M A N IT A S F IC T IO N , 2 0 1 3 , p en tru prezenta versiun e rom ânească

D escrierea C IP a B ib lio tecii N a ţio n a le a R o m ân iei

SA N TO S, CARE
în c ă p e ri ferecate / C are San to s; tra d .: M a rin M ă la ic u -H o n d ra ri. -
B u cureşti: H u m a n itas F ictio n , 2 0 1 3
ISB N 9 7 8 -9 7 3 -6 8 9 -6 2 6 -2
I. M ă Jaicu -H o n d ra ri, M a rin (trad .)
8 2 1 .1 3 4 .2 -3 1 = 135.1

E D IT U R A H U M A N IT A S F IC T IO N
Piaţa Presei Libere 1, 0 1 3 7 0 1 B u cu reşti, R o m ân ia
tel. 0 21/408 83 5 0 , fax 0 2 1/ 408 8 3 51
w w w .h um an itas.ro

C om en zi o n iin e: w w w .Iib h um an itas.ro

C om en zi prin c-m ail: vanzari@ Iib hu m anitas.ro
C om en zi telefon ice: 0 3 7 2 .7 4 3 .3 8 2 ; 0 7 2 3 .6 8 4 .1 9 4
 Pentru fiii, nepoţii şi strănepoţii
copiilor mei, care nu vor şti cine am fost
P rom ite-m i asta:
după ce vei m uri
va f i cin e să m ă chem e şi p e mine.
Emily Dickinson

Timpul: singurul subiect.

Yasmina Reza
 Teresa absentă, 1936
Frescă, 300 x 197 cm
în prezent, nu se poate vizita de către publicul larg

Teresa Bruses a fost marea obsesie şi totodată - se zice - marea

nenorocire a pictorului Am adeo Lax. Din cele treizeci şi şapte de
portrete cu ea, numai o treime datează din timpul celor opt ani cât a
durat căsătoria lor. Cel mai neobişnuit dintre ele, considerat capo­
dopera pictorului, a fost această frescă de mari dimensiuni, lucrată în
timpul reamenajării unui patio din locuinţa lor şi datată 1936 (probabil
la începutul verii). Tehnica utilizată a fost cea cunoscută sub denu­
mirea de „al fresco", ce constă în pictarea cu culori diluate pe o su­
prafaţă de tencuială încă umedă, utilizată de Lax aici pentru prima şi -
interesant - ultima dată. Lucrarea ne arată modelul de la brâu în sus,
înclinat şi faţa aproape din profil. Priveşte către un punct aflat în afara
frescei, cu un aer destul de neliniştit, de dezorientat. Totul este scos
în evidenţă de cromatica utilizată - predomină culorile întunecate: al­
bastru, negru, ocru, indigo - şi de tuşele groase, aproape neglijente,
s-ar putea spune, cu care au fost pictate unele detalii, cum ar fi părul
sau mâinile. E ceva neobişnuit la un pictor meticulos, mereu atent la
contur şi la tuşă, care de această dată se apropie de expresionişti,
ceva cu totul neobişnuit pentru demersul său artistic. Desigur că s-au
scris multe despre stilul acestei opere, pusă de majoritatea criticilor
pe seama momentului când a fost concepută: la foarte puţin timp după
ce modelul l-a abandonat pe pictor şi a plecat cu un alt bărbat. Din
nefericire, fresca nu poate fi văzută de publicul larg, căci se găseşte
în interiorul a ceea ce a fost rezidenţa artistului, casă care ar trebui
să fie muzeu conform unui proiect care de ani de zile aşteaptă acordul
unor instituţii, printre ele numărându-se şi guvernul catalan, căruia Lax
i-a donat casa şi opera.
Giuvaiere ale artei catalane,
Editura Pampalluga, Malgrat de Mar, 1987
 De la: Silvana Gentile
Data: 8 februarie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: Important

Nu ne cunoaştem. Numele meu este Silvana şi trăiesc cu familia

mea la Nesso, un sat de lângă lacul Como, în nordul Italiei. Vă scriu
din partea mamei mele, care doreşte să vă trimită o scrisoare. Sunteţi
amabilă să ne daţi o adresă poştală?
Aştept răspunsul dumneavoastră şi vă trim it salutări cordiale.
Silvana
 Nesso (Italia), 10feb ru a rie 2010

Stimată dom nişoară Lax,

O să credeţi că această scrisoare vin e d e p e altă lume. Iertaţi-m ă

că nu v-am trim is-o p e calea dia b olic d e rapidă pusă la îndem âna
noastră d e aceste maşinării, dar fa c pa rte dintre cei care încă m ai cred
că rândurile scrise conţin ceva m ai m ult d ecâ t un mesaj: pu lsu l m âi­
nii care le scrie, umezeala lacrim ii ce le însoţeşte şi p o a te că şi tre-
m urul em oţiei care le justifică. Vă veţi gâ n d i că aceea care vă scrie
refuză m odernitatea, sau e, aşa cum se spune, d e modă veche, şi fa ră
îndoială veţi avea dreptate. De vină o f i acest loc unde rn-am născut
(şi d e unde am p leca t d e p u ţin e ori), pentru că eu încă m ai stărui în
greşeala d e a crede că lum ea e lentă şi liniştită. Şi la vârsta mea,
credeţi-m ă, prefer să m ă m int în continuare. Acestui pream bu l vreau
doar să-i m ai adaug m ulţum irile m ele pentru generozitatea dum nea­
voastră. Ca o recom pensă pentru că aţi da t adresa poştală unei ne­
cunoscute, vă m ărturisesc că m i-ar f i fo s t greu să vă spun ce am de
spus dacă m-aş f i folo sit d e acele urâte taste d e plastic.
Problem a pentru care vă scriu o să vi se pară la în cepu t străină
de dum neavoastră: m ama m ea a m u rit d e câteva săptămâni. Sper
să am ocazia să vă spun cum era şi cât d e m u lt ţinea la locu l acesta,
unde a ajuns p e câ n d era o copilă. Absenţa ei ne-a provoca t o tristeţe
p e care n im ic nu o poate îndepărta. Poate num ai îm plinirea ultim e­
lor ei dorinţe, chiar dacă acestea sunt p en tru n oi —pentru fiica m ea
şi pentru m in e —la f e l d e surprinzătoare, presupun, ca şi p en tru
dumneavoastră.
Chiar dacă la în cepu t nu am înţeles de ce, mama m ea v-a num it
în testam entul ei. Această clauză testam entară nu a fo s t sin gu ru l
lucru care ne-a lăsat stupefiaţi. D e aceea am a vu t n evoie —cel pu ţin

12
eu —de ceva tim p p en tru a strânge date şi a ne asigura că tot ceea ce
la în cepu t am luat drept fa n tez ii ale unei persoane sătule de viaţă
era de fa p t baza istoriei noastre fa m ilia le şi —bănuiesc —a du m n ea­
voastră, totodată.
Toate acestea, veţi înţelege, cer câteva ore d e conversaţie. Sunt
lucruri care trebuie discutate fa ţă în faţă, însoţite de o m âncare bună
şi de un peisaj fru m os ca fundal. Iertaţi-mă că sunt zgârcită la vorbă.
Nu p o t să m ă desfăşor într-o scrisoare. N ici m ăcar într-una adevă­
rată, ca aceasta.
Aşadar, Violeta, această hârtie călătoare înseam nă invitaţia ofi­
cială de a ne vizita. Casa noastră e un cu ib de linişte cu vedere la
unele din tre cele mai idilice locuri din lume. P uteţi să răm âneţi la
noi câ t vreţi, m ult după ce vom rezolva p rob lem ele în chestiune.
Dacă ce ştiu despre dum neavoastră e corect, atu nci fiica mea, Sil­
vana, are aproximativ vârsta dumneavoastră. Ea este cea care se ocupă
acum d e m icu l nostru hotel, unde aveţi o cam eră rezervată. Trebuie
doar să ne spuneţi în ce zi veţi veni, iar noi vă vom aştepta.
Fiţi sigură că veţi f i tratată ca un m em bru a l fam iliei.
In speranţa că asta se va întâm pla repede, vă salută cu drag, a
dum neavoastră,
FIORELLA OTRANTE
 De la: Violeta Lax
Data: 1 martie 2010
Către: Arcadio Perez
Subiect: Călătorie în Europa

Dragă Arcadio,

în sfârşit m-am hotărât să mă duc în Europa. Asistenta mea, Drina,

încearcă să-mi găsească un bilet pentru săptăm âna urm ătoare.
Spune-mi câte zile crezi că ar fi nevoie să stau, pentru a-mi planifica
şederea cât mai bine. Ştii deja, cel mai mult mă interesează să văd
fresca reprezentând-o pe Teresa înainte ca lucrarea să fie îndepăr­
tată de pe zidul vechiului patio, dar te voi însoţi - în calitate de expert,
de moştenitoare sau de amică (ce variantă vei crede că e mai folo­
sitoare pentru tine) - la acele reuniuni îngrozitoare pe care le-ai
pomenit. Dar, atenţie, te previn că politicienii mă îngreţoşează.
în rest, cred că am să ajung şi în Italia. Mă gândisem să mă duc
acolo mai întâi, şi abia apoi să dau o fugă până la Barcelona, dar în
această dimineaţă mi-am amintit brusc că lucrările de restaurare sunt
pe punctul de a începe şi pentru nim ic în lume nu vreau să pierd
această ultimă ocazie de a vedea cea mai importantă operă a bu­
nicului meu, chiar acolo unde a fost creată. Mai ales că e vorba de o
operă despre care am vorbit, am scris şi pentru care m-am zbătut
destul de mult.
în concluzie: aştept veşti.
Te sărut.
Vio

P.S.: Dacă mă inviţi la un vin prom it să-ţi povestesc straniile cir­

cumstanţe prin care o doamnă misterioasă şi anacronică m-a invitat
să o vizitez lângă lacul Como. Jur că nu e o glumă. Şi mă gândesc
să mă duc. Daniel zice că sunt nebună. A, Daniel îţi trimite salutări,
în ultimul timp e atât de prins cu rom anul său, că nu are timp nici m ă­
car pentru familia lui.

14
 De la: Drina Walden
Data: 1 martie 2010
Către: VIOLETA LAX
Subiect: Europa

Ataşez toate informaţiile pe care mi le-ai cerut despre zborurile

europene: Chicago-Barcelona şi Barcelona - Orio al Serio (Bergamo,
Milano). Am aflat că acest ultim aeroport e cel mai apropiat de lacul
Como. Acolo vrei să ajungi, corect? îmi spui dacă ai de gând să vizitezi
şi Milano, sau doar Como. Trebuie să ştiu când şi de unde te întorci.
Ştiu că dispreţuieşti lucrurile de genul ăsta, dar întreb şi eu. Nu în
calitate de asistentă, măcar o dată, ci de prietenă. De fapt, ţi-am fost
prietenă cu mult înainte de a-ţi deveni secretară.
Of, Violeta, eşti sigură că această călătorie nu e de fapt o fugă?
Nu ştiu, te-ai hotărât atât de repede, într-un moment atât de nepo­
trivit. Nu înţeleg de ce pleci tocmai acum, când Art Institute e gata să
deschidă expoziţia TA cu portretiştii?! Iar ceea ce mi-ai scris în e-mail
m-a zăpăcit şi mai tare: „Să mă îm pac cu o parte, care până acum
mi-a scăpat, din trecutul m eu“. Nu-mi dau seama ce poate fi atât de
important pentru tine ca să te facă să renunţi la satisfacţia de a rosti
discursul de inaugurare a expoziţiei în faţa atâtor oameni influenţi.
Ştiu că tu consideri că asta e colateral, că în realitate există mai multe
motive pentru a merge în Europa, începând cu fresca Teresei, dar mie
încă nu mi-e clar că aşa e.
Poate că sar calul, chiar şi în calitate de prietenă, dar am impresia
că toate astea au legătură mai degrabă cu criza de care mi-ai vorbit
în acea zi. Munca lui Daniel, neîncrederea ta în relaţia voastră,
responsabilităţile faţă de copii... Toate astea vor trece, draga mea
Sau se vor schimba radical. Tuturor ni se întâmplă. E doar o ches­
tiune de timp ca să le vezi altfel. în concluzie: voiam doar să-ţi spun
că îmi fac griji pentru tine. Am senzaţia că ţi se întâmplă tot felul de
lucruri deodată şi nici unul pe care să-l înţeleg.
îmi promiţi că o să ai mare grijă de tine? Şi că vei ţine cont de
mine, dacă vei avea nevoie, pentru ceva mai mult decât planificarea
agendei?

15
 I

— Intr-o bună zi voi spune tot ce îm i amintesc şi atunci mor­

ţii se vor răsuci în morminte, i-a şoptit odată Concha dragei sale
Aurora.
Viaţa nu i-a dat prea multe ocazii de a vorbi pe îndelete. Poate
tocmai de aceea, Concha nu a povestit niciodată nimănui tot ce
îşi amintea.
Niciodată nu a povestit, de exemplu, că în acea zi de sâmbătă,
din 24 decembrie 1932, doamna M aria del Roser Golorons, vă­
duva lui Lax, după ce a asistat în biserica Belen la misa de la ora
nouă, şi-a petrecut aproape tot restul zilei vizitând M arile M aga­
zine El Siglo. A petrecut mult timp la etajul al doilea, la raionul
pentru copii, de unde a cumpărat un trusou pentru primul ei ne­
pot, care urma să se nască în primăvară: scutece din pânză ru­
sească, păturici festonate, cămăşuţe de olandă şi chiar o jumătate
de duzină de rochiţe din bumbac cu volănaşe englezeşti (în cazul
în care nepotul ar fi fost nepoată). De la raionul cu jucării a ales
un căţel săltăreţ, de mare efect, un cal de carton şi o caleaşcă cu
caii la trap. Apoi s-a dus la raionul cu îm pletituri din nuiele pen­
tru a cumpăra un premergător, o căciuliţă împodobită cu ciucuri
de lână şi un leagăn cu baldachin, din nuiele, deşi costa de parcă
ar fi fost din lemn masiv. Bucuria doamnei de a cumpăra cele
necesare pentru copilul primului ei fiu, Amadeo, şi al dragei Teresa,
era limpede după cantitatea mare de pachete.
— Copiii din ziua de azi sunt mai complicaţi decât înainte,
au nevoie de mai multe lucruri, zicea pentru a justifica nenumă­
ratele cumpărături.

17
 înainte de a merge mai departe, doamna s-a oprit în faţa unei
căsuţe de păpuşi, care costa zece pesetas şi avea două etaje. Concha
s-a temut pentru o clipă că vederea căsuţei va aduce în mintea
doamnei cele mai negre amintiri despre nefericita de Violeta, dar
a auzit-o zicând:
— Acesta va fi cadoul meu de Crăciun pentru fiica ta. Crezi
că-i va plăcea?
O tânără îmbrăcată în uniforma neagră, elegantă specifică ma­
gazinului le zâmbea din cealaltă parte a tejghelei de lemn.
Concha şi-a apropiat buzele de urechea doamnei M aria del
Roser şi i-a spus cât de discret a putut:
— Eu nu am copii, doamnă. Poate că vă gândiţi la Laia, fiica
bucătăresei, Vincenta.
— Exact! Fetiţa aceea frumoasă foc, cu ochişori neastâmpă­
raţi!
A părut că se entuziasmează, mai apoi însă s-a posomorât brusc.
— Nu. Nu e o idee bună. Cred că pe fetiţa aceea nu o mai
interesează căsuţele pentru păpuşi.
— Are abia doisprezece ani - a zis Concha - şi nu a avut nici­
odată una. Cred că o va încânta.
— Nu, nu, nu.
Doamna alungă ideea de parcă ar fi stingherit-o şi se înde­
părtă, uitând imediat de căsuţa în miniatură.
La raionul cu veselă a vrut ca alegerile să le facă însoţitoarea
ei. Acesta era, întru câtva, rolul ei, motivul pentru care se afla ea
acolo. In ochii doamnei era un fel de consilier atotştiutor, capabil
să-i intuiască toate nevoile, ba chiar să alunge cine ştie ce cata­
strofe cu ajutorul unor simple cumpărături. De fapt, Teresa, nora
şi noua stăpână a casei, insista ca ea, Concha, să nu o lase singură
nici o secundă pe soacra ei. Nu numai că o însoţea şi se îngrijea
de ea —sănătatea îi era deja zdruncinată —dar mai avea grijă şi ca
nu cumva demenţa tot mai avansată a stăpânei să producă neplă­
ceri familiei.
D inaintea unui vânzător ce îi arăta oale şi tigăi cu aceeaşi
mândrie cu care îi arătase mătăsuri şi organdiuri, doamna M aria
dcl Roser şi-a îngustat privirea şi chemând-o cu un gest pe Concha,
i-a zis:

18
 — Alege tu că eşti expertă în domeniu.
Nu se ştie dacă acea ignoranţă era adevărată sau doar simulată,
dar Concha bănuise mereu că stăpâna ştia mai multe despre cum
să conduci o casă decât a lăsat vreodată să se vadă şi că ignoranţa
ei era mai degrabă produsul dezinteresului decât al neştiinţei.
Boala sa nu risipise aceste bănuieli.
In acea după-amiază, în vreme ce se uita cu atenţie la o tigaie
pe fundul căreia se reflecta o caricatură a chipului ei, a zis:
— Avem nevoie de cel puţin o duzină de tigăi dintr-astea, nu-i
aşa, Conchita?
Fără să ştie cum, servitoarea a reuşit să facă în aşa fel încât să
cumpere doar două tigăi. Apoi doamna a prins drag de două oale
şi de patru cratiţe de diferite mărimi, toate de tuci şi cu smalţ al­
bastru, de cea mai bună calitate. De fapt, nu aveau nevoie de
nimic din toate acestea, bucătăria dădea pe dinafară de ustensile,
dar doamna M aria del Roser nu putea concepe să plece din ma­
gazin fară să fi cheltuit cel puţin zece pesetas la raionul de bucă­
tărie de la parter.
— îm i plac mai mult oalele decât bijuteriile, obişnuia să spună
surâzând înainte ca mintea să i se întunece.
In acea zi i-a intrat în cap că aveau nevoie urgentă de un
serviciu de pahare de cristal ce costa mai mult de o sută de pesetas
şi a cerut fară să clipească să-i fie adăugat la lista de cumpărături,
chiar înainte să ajungă la raionul de femei ca să i se ia ultimele mă­
suri pentru un costum de bal pe care-1 comandase, la totalul de
plată mai adăugându-se o jumătate de duzină de jupe din pânză
fină si» două cămăşi> cu broderie. M aria del Roser Golorons era
prea îndărătnică pentru a depinde de ceva, fie şi de modă, şi toată
viaţa s-a îmbrăcat după propriile criterii, care presupuneau cură­
ţenie, comoditate şi asortarea culorilor, dar acum, spre sfârşitul
vieţii, se încăpăţâna să poarte iarăşi rochii cu crinolină şi fuste cu
coadă ce măturau caldarâmul.
— O femeie elegantă nu trebuie să lase să i se vadă altceva
decât vârful pantofilor, i-a zis modistei care o privea disperată, căci
tocmai îi arătase nişte modele în pas cu moda de la Paris: câteva
paltoane cu o singură mânecă, pe care doamna le-a găsit la fel de
ciudate ca şi numele lor —„asimetrice". Francezii ăştia nu ştiu ce

19
să mai facă pentru a ne prosti, a mai adăugat, înainte de a trece
la alte lucruri.
Concha o urma prin magazinul aglomerat, bucuroasă ca un
copil. Din anul în care murise Violeta nu o mai văzuse pe stăpână
atât de prinsă cu pregătirile pentru sărbătorile de iarnă. Fără în­
doială, naşterea care se apropia avea mult de-a face cu această feri­
cită stare de spirit. Chiar şi atmosfera din casă avea ceva din alte
timpuri, de pe când tăcerea încă nu se instalase în ea.
După ce a terminat cu cumpărăturile, doamna Maria del Roser
s-a hotărât să-şi tragă puţin sufletul la cafenea. S-a aşezat cu grijă
în fotoliu şi a rugat-o pe Concha să-i aducă din sala de lectură o
revistă de modă - „dar să nu fie franţuzească", a precizat —, apoi
a cerut un pahar cu apă şi o porţie de crochete. Totodată şi-a
manifestat dorinţa de a-l saluta pe proprietar, aşa cum facea de
fiecare dată când trecea pe la cafenea.
— Aşază-te, Conchita, nu mă scoate din sărite, a zis, arătând
un scaun de lângă ea.
Pe când savura a doua crochetă, a apărut don Octavio Conde,
punctual şi galant ca întotdeauna.
-— Familia e bine? a întrebat el, înclinându-se pentru a săruta
mâna dragei lui M aria del Roser.
— Ca să vedeţi ce ţi-e şi cu viaţa asta, a zis ea, tocmai am aflat
că servitoarea noastră, Conchita, nu are copii.
— La vârsta mea ar fi mai normal să am nepoţi, glumi servi­
toarea, care îl ştia pe don Octavio de mic copil.
Apoi, dintr-o răsuflare, şopti la urechea stăpânei:
— E Octavio. Se va mira că îl luaţi cu dumneavoastră.
Octavio zâmbea înţelegător, chiar dacă exista o anume neli­
nişte sau poate tristeţe în felul în care îşi strângea buzele în timp
ce se uita la mama celui mai bun prieten al său.
— Conchita ne-a fost mamă tuturor câte puţin, interveni el.
Şi aşa va fi şi pentru cea de-a treia generaţie care se apropie.
— Aşa e, aşa e, răspunse Maria del Roser, cu privirea pierdută,
înainte de a reveni brusc cu picioarele pe pământ. Dar de unde ştii?
Octavio se încordă uşor, un spasm puţin evident pe care nu­
mai Concha, cu privirea ei exersată, l-a observat.

20
 — Ştiu pentru că fiul dumneavoastră şi cu mine suntem
prieteni încă de la şcoală. Ne-am cunoscut la Sarriă, pensionul
iezuiţilor. Se ştie —şi spunând asta încercă să râdă, dar hohoti
forţat - că greutăţile vieţii de internat făuresc prietenii trainice.
— A, da, la pension.
Maria del Roser rămase pe gânduri şi îşi încrucişa picioarele
sub fustă, aşezându-se mai comod în fotoliu.
— Cât îmi mai plăcea să vin duminicile să vă vizitez, zise şi
oftă nostalgic.
— Duminicile ne plăceau şi nouă, continuă Octavio, dar cred
că din alte motive: în prezenţa membrilor familiei, călugării de­
veneau şi ei oameni. Cât l-am invidiat pe Amadeo când a scăpat
de ei! întotdeauna a fost cel mai inteligent dintre noi. Şi continuă
să fie, desigur.
Din nevoia de a abandona acel subiect spinos, stăpâna schim­
bă vorba. Nu-i plăcea să discute despre anii în care fiul ei fusese
intern la iezuiţi.
— Inteligent, da, murmură M aria del Roser muşcând dintr-o
crochetă, păcat că a devenit atât de nesuferit, nu credeţi? Despre
ce vorbeam? A, da. O să vă petreceţi sărbătorile în familie?
— Mă tem că nu, răspunse Octavio frecându-şi mâinile cu
gesturi nervoase, neobişnuite la el. Chiar mâine-dimineaţă plec
la New York ca să-mi deschid propria afacere.
M aria del Roser făcu ochii atât de mari, încât pielea de pe
frunte i se strânse ca un acordeon. Concha păru şi mai surprinsă.
— New York? Pentru multă vreme? întrebă servitoarea.
— încă nu ştiu, totul depinde de cum vor merge lucrurile.
Profitând de cursul discuţiei, se scuză brusc:
— A fost o plăcere să vă văd, doamnă. Iertaţi-mă, dar mai am
încă multe bagaje de pregătit.
— Sigur, sigur, înţelegem, zise Concha.
M aria del Roser nu a făcut nici o referire la surprinzătoarele
noutăţi pe care tocmai le aflase.
— Salută-i pe părinţii tăi din partea mea, continuă ea, din-
tr-un vechi reflex, ca o urmare firească la o despărţire. O să-i văd
după sărbători când vom veni să cumpărăm leagănul pentru

21
copil. Trebuie să se nască în ... Conchita, când trebuie să se nască
nepotul meu?
— In mai, doamnă.
— Biata mea noră a pierdut deja o sarcină, ştii? Dar acum,
mulţumesc lui Dumnezeu, totul merge bine.
Conchita începu să se simtă stingherită de acele intim ităţi.
Nici Octavio Conde nu părea în largul său. Dorind să plece cât
mai repede, sărută iar mâna doamnei, înclină capul către Con­
chita şi, înainte de a ieşi din cafenea, îi făcu un semn chelnerului
dându-i de înţeles că doamnele erau invitatele sale.
Îndată ce dispăru, dezamăgirea puse stăpânire pe chipul M ă­
riei del Roser.
— Am uitat să-l întrebăm dacă soţia lui se simte mai bine.
Ce necioplite suntem!
— Don Octavio e burlac, doamnă. Cred că vă referiţi la mai-
că-sa, Cecilia Gomez del Olmo, zise Conchita, atentă, în timp
ce bătrâna doamnă îi dădea dreptate mişcând afirmativ din cap.
A murit demult, sărăcuţa.
— Chiar aşa? Şi soţul ei s-a recăsătorit?
— Nu, doamnă. Don Eduardo Conde i-a rămas fidel până ce
a murit şi el, dar şi asta s-a petrecut demult.
Doamna M aria del Roser se încruntă.
— Hai să mergem, Conchita, am început să le încurcăm.
După câţiva paşi, chiar înainte de a ajunge la lift, bătrâna
doamnă se opri din nou. Un angajat îmbrăcat cu o livrea stacojie
le deschise uşa.
— Cum zici că se va numi nepotul meu, Conchita? Mereu
uit, zise bătrâna doamnă în timp ce-şi târa fusta în lift.
— Modesto, doamnă, presupunând că va fi băiat. Dacă va fi
fată, nu se ştie, adăugă temătoare.
Teamă de o durere adormită care putea reveni în orice clipă.
— M i-ar plăcea să o cheme Violeta, zise bătrâna doamnă. Ar
trebui să avem o nouă Violeta în familie cât mai repede.
Durerea dormea, îşi dădu seama servitoarea şi se linişti.
— Ce chestie! Vor să-i pună nepotului meu nume de liftier,
zise Maria del Roser, fără să ia seama la liftierul din faţa ei. Şi de ce
au ales un nume atât de oribil, când există atâtea nume de sfinţi?

22
 — în onoarea pictorului care a fost maestrul fiului dumnea­
voastră, doamnă.
M ai purtaseră discuţia asta de nenumărate ori. Dar această
repetitivitate nu o afecta pe nici una.
— A, da, într-adevăr. Fiul meu pictează. Şi cred că nu o face
chiar rău.
— Dimpotrivă, doamnă. Are mult succes. E foarte respectat,
zise Concha, cu mândrie maternă.
Vorbeau lângă un afiş publicitar care acoperea aproape în ­
tregul perete lateral al ascensorului. Afişul reprezenta o doamnă
îmbrăcată de gală. Intr-un colţ ieşea în evidenţă numele artistului
scris cu tuşe groase, negre: Amadeo Lax. Acelaşi afiş prin care cu
doisprezece ani în urmă se făcuse publicitate lanţului de magazine
era acum folosit drept reclamă pentru clienţi.
— Nu ai avut impresia că Octavio a fost ciudat astăzi? Parcă
nu era el, zise brusc M aria del Roser.
Conchita avusese şi ea aceeaşi impresie. Pusese purtarea lui
pe seama emoţiilor călătoriei despre care le vorbise.
— Dacă şi fiul meu s-ar fi implicat la fel de mult în condu­
cerea fabricilor tatălui şi bunicului său, acum nu am mai fi sărace,
zise bătrâna doamnă, înainte de a striga, plină de hotărâre: Noi
coborâm aici, tinere! Dă-te la o parte!
Conchita ieşi din lift roşie până în vârful urechilor. Bătrâna
doamnă mergea de parcă ar fi ştiut exact încotro, presată de o ur­
genţă care era doar în mintea ei.
— Dumneavoastră nu sunteţi săracă, doamnă, s-a grăbit să
răspundă Concha imediat ce s-a îndepărtat îndeajuns de liftier.
Sunteţi doar ceva mai puţin bogată decât înainte.
— înainte când?
M ai multe riduri paralele şi delicate apărură pe fruntea bătrâ­
nei doamne.
— înainte de criză. Se zice că toată lumea e afectată, nu numai
barcelonezii. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar de pierdut au
pierdut toţi câte ceva.
— Nu, Conchita, nu te lăsa păcălită. Cei cu adevărat bogaţi
aproape că nu pierd niciodată. Poate doar aroganţa, căci cu atâţia

23
anarhişti lăsaţi de capul lor e mai bine să te prefaci. Cunoşti vreun
anarhist?
— Nu, doamnă, nici unul.
— Foarte bine, nici să nu cunoşti. Anarhiştii îţi intră în casă
şi îţi fură covoarele. Apoi, dau foc la tot. Dar mai întâi iau covoa­
rele. Le plac covoarele.
Bătrâna doamnă reveni la realitate.
— Dar ce facem noi aici povestind de parcă nu am avea nimic
de făcut? Trebuie să mergem acasă, Conchita. Am cumpărat tot
ce era nevoie? Gândeşte-te bine.
— Da, doamnă.
— Sigur nu ne lipseşte nimic? Vreo oală pentru mâncarea de
mâine?
— Nu, doamnă. Avem destule oale.
— Eşti sigură?
— Sigură, doamnă.
— Atunci nu ştiu ce mai facem aici.
Cu mersul greoi, dar la fel de elegantă ca întotdeauna, bătrâna
doamnă ieşi pe bulevardul Las Ramblas. Juliân le aştepta la câţiva
metri distanţă, la volanul Citroenului. Văzându-le ieşind, coborî
grăbit din maşină, deschise portiera din spate şi o ajută pe doam­
nă să urce. Apoi facu acelaşi lucru şi pentru Concha, dar mai
puţin entuziast. Amândouă se sprijiniseră de braţul bătrânului
şofer cu mai multă greutate decât le-ar fi permis eticheta. Pentru
cele două femei care depăşiseră fiecare şaizeci de ani de viaţă nu era
uşor să se strecoare în acea maşinărie modernă, cu atât mai puţin
când aveau parte de ajutorul unui şofer trecut de şaptezeci de ani,
oricât de îndatoritor ar fi fost el.
Bătrâna doamnă îşi găsi până la urmă locul, oftând, Concha
facu şi ea la fel, apoi se auzi şi oftatul lui Julidn, poate mulţumit
că îmbarcarea decursese fară probleme şi acum se vedea în sfârşit
la volan.
Când motorul începu să huruie, bătrâna doamnă aruncă o
ultimă privire spre uşile luminate ale magazinului şi zise:
— Crochetele alea nu mi-au picat bine deloc, Conchita. M ă
apasă ceva aici...
Arătă spre stomacul strâns de corset.

24
 — Mergem acasă, Felipe, ordonă ea. Aceasta nu e o oră potri­
vită pentru ca două doamne decente să bată străzile.
Bătrânul şofer nu se supăra că stăpâna nu-şi amintea numele
lui. Se simţea chiar onorat că i se adresa cu numele tatălui său,
cel care îşi petrecuse toată viaţa pe scaunul şoferului, servindu-l
pe întâiul domn Lax, săritor şi tăcut, aşa cum ar fi trebuit să fie
orice servitor adevărat. II idolatrizase pe tatăl său şi o facea şi acum,
după moartea lui, aşa că era mulţum it când stăpâna îl trezea la
viaţă graţie memoriei ei capricioase.
Pe marchiza de la intrarea principală a magazinului, o familie
de marionete anunţa sărbătorile de iarnă. Vitrinele scânteiau. In
cea mai mare dintre vitrine, un trenuleţ electric cu vagonaşe pline
cu pachete se rotea fară oprire. Strada era un viespar de oameni
preocupaţi. In apropiere se auzea o colindă. Oamenii intrau şi
ieşeau fară încetare pe marile uşi rotitoare.
Maşina străbătea cel mai popular bulevard din oraş, în direcţia
mării. Bătrâna doamnă îşi ţinea ochii întredeschişi. Concha se
lăsa purtată de bucuria sărbătorilor, de ultimele raze de soare din
acea zi îngheţată, de forfota străzilor. îi atrase atenţia faţada fas­
tuos ornamentată a Companiei de Tutun din Filipine şi îşi făcu
cruce la trecerea prin faţa bisericii Belen, acolo unde fusese chiar
în acea zi, la prima oră, îndeplinindu-şi astfel obligaţia anuală ca
o bună barceloneză ce era. Zări în depărtare chioşcurile cu flori
şi sim ţi o uşoară nostalgie pentru epoca apusă în care nici un
motor nu deranja florile cu duduiturile lui. Cu dragă inimă ar fi
coborât să cumpere un buchet de margarete albe, florile favorite
ale doamnei M aria del Roser, dar se grăbeau deja şi nu mai pu­
teau pierde timpul.
în capătul străzii Portaferrissa, maşina viră pe lângă palatul
Moja, care avea obloanele deschise, ca şi cum cineva s-ar fi hotărât
să aerisească nobilele încăperi. Un trecător observase şi el, la fel
cum o făcuse Concha, şi se uita curios la picturile şi medalioanele
de pe tavan, oprit în mijlocul trotuarului. Virajul o trezi pe bă­
trâna doamnă din somnolenţă.
— Ai văzut dacă e pregătit catârul, pentru orice eventualitate?
întrebă ea. Nu vreau să mai pierdem timpul.

25
 — Maşinile astea moderne nu mai au nevoie de catâri, doam­
nă. Motorul face totul singur.
Maşina fusese un capriciu al domnului Rodolfo. O coman­
dase în Franţa, cu vreo treizeci de ani în urmă, impulsionat de
un anunţ unde scria: „Citroen, 14 HP limuzină cu caroserie ele-
gantă“. Nici un spirit în pas cu vremurile nu ar fi rezistat unei
asemenea descrieri. A fost unul dintre primele automobile din oraş,
înmatriculat al patrulea şi atât de renumit, încât în primele luni de
la cumpărare trecătorii se opreau şi aplaudau la trecerea lui.
— Nu te baza pe asta, mai bine uită-te dacă e pregătit catârul,
zise bătrâna doamnă, înainte de a adormi profund, cu capul în
piept.
Acolo unde înainte fusese Teatrul Coliseum, acum erau afişe
cu un film de Harold Lloyd, o proiecţie specială pentru noaptea
de Crăciun. Câţiva oameni aşteptau lângă chioşcul de bilete, iar
în apropierea lor, câţiva domni discutau aprins. Concha oftă plic­
tisită; pentru atâta entuziasm erau doar două variante: problema
catalană sau criza economică. Cum i se păruse că vorbeau în acea
dulce şi bogată limbă catalană care e la fel de bună pentru a pro­
clama republici ca şi pentru a vinde pepeni, optă pentru prima
variantă.
Au ajuns acasă mult după ora mesei. In alte timpuri, un astfel
de comportament al doamnei ar fi fost de neimaginat. Orarul
strict, respectat cu stricteţe, fusese întotdeauna angrenajul care
asigurase buna funcţionare a casei Lax. M icul dejun era la opt şi
un sfert, plimbarea se facea între doisprezece şi unu şi jumătate,
mătăniile la şapte - miercurea cu un sfert de oră mai târziu - , iar
apoi se lua cina, fară nici o modificare posibilă. Miercurea doam­
na ţinea reuniunile în bibliotecă, joia se primeau vizitele şi dum i­
nica se duceau cu toţii la misa de la douăsprezece la biserica La
Concepcion, iar preotul - părintele Eudaldo - lua apoi masa în
casa lor. Şi tot aşa, invariabil, o săptămână după alta, cu rutina
întreruptă doar vara, cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi în Săptă­
mâna Patimilor.
In acea zi de 24 decembrie 1932, bătrâna doamnă ceru să i se
aducă un ceai în camera ei şi se retrase fară să salute pe nimeni.
Fiul său, care o aşteptase aşezat la masă - cu spatele drept rezemat

26
de spătarul tapisat a început să mănânce, supărat că i se răcise
supa şi, desigur, enervat. Teresa, nora, a încercat să o scuze pe bă­
trâna doamnă punând comportamentul ei pe seama bolii. De asta,
dar nu numai de asta, prânzul celor doi a fost mohorât şi trist. Şi
tăcut.
După-amiază, doi angajaţi ai magazinului au adus cumpărătu­
rile ambalate cu grijă. Serviciul de pahare de cristal a fost lăsat
într-o vitrină până la noi instrucţiuni. Bucătăria era plină de agi­
taţia pregătirii mâncărurilor pentru ziua următoare. In schimb,
ajunul Crăciunului nu era sărbătorit de familie: sărbătoarea cea
mare se celebra în ziua de Crăciun.
Toată seara, doamna M aria del Roser nu a ieşit din încăperile
ei. Era noapte când a chemat-o pe Antonia să o ajute să se pregă­
tească de culcare. Femeia, angajată în casă numai de patru ani,
de când sosise şi Teresa, ieşi de la stăpână cu faţa descompusă de
spaimă, zicând că nu o mai văzuse niciodată pe doamnă atât de
supărată şi cu pretenţii de neînţeles.
— Un minut dac-o mai ascult şi sigur îmi pierd minţile, a zis
Antonia.
Teresa a fost cea care s-a ocupat de toate. Atentă şi adorabilă,
o lăsă pe servitoare să plece şi îi luă locul. Intră Ia soacra ei ca un
medic la o urgenţă. După un timp ieşi şi întrebă de Concha. M âi­
nile şi vocea îi tremurau când îi zise:
— Concha, pentru numele lui Dumnezeu, ştii cumva unde
e cheia de la camera Violetei?
— Of, nu, doamnă. S-a făcut pierdută de ani buni, din ziua
cân d...
îşi întrerupse vorbele, gândindu-se din nou la durerea ador­
mită, pe care nici un cuvânt rostit cu voce tare nu trebuia s-o
trezească. Apoi continuă:
— Soacra dumneavoastră le-a folosit ca să închidă uşa pentru
totdeauna. De atunci nu am mai văzut cheia.
Aceste cuvinte nu o descurajară pe Teresa.
— înseamnă că ea a păstrat-o. E convinsă că se află sub patul
ei şi tot insistă să o caut. Zice că vrea să o ţină în mână, explică
Teresa. Am făcut ce mi-a cerut, am căutat sub pat, dar acolo nu
e nimic. Nici măcar un fir de praf.

27
 — Stăpâna o mai ia razna, ştiţi la fel de bine ca şi mine. Şi nu
ar trebui să vă aplecaţi atâta, zise Concha arătând cu privirea burta
uşor umflată a Teresei.
— E mai mult decât un capriciu, Conchita. Niciodată nu am
văzut să-i fie atât de rău. Tocmai mi-a cerut să-l chem pe fiul ei,
Juan. Zice că vrea să-l mai vadă o dată înainte să moară. Sunt
foarte speriată. Ştii cumva dacă Amadeo s-a întors deja?
Concha negă dând din cap. II văzuse pe Amadeo ieşind cu
puţin timp înainte, fară şofer, Ia volanul maşinii Rolls-Royce. Şi
nimeni, desigur, nu ştia la ce oră se va întoarce. Aşa era mereu.
— Trebuie să mă ajuţi, Concha.
— Credeţi că stăpâna vrea să intre în odaia Violetei? îndrăzni
să întrebe. Mi se face frică numai dacă mă gândesc. Ar fi prea
mult pentru ea. Amintiţi-vă că acolo totul e aşa cum a lăsat ea.
Teresa avea privirea tristă. în ochi îi tremurau două lacrimi al­
bastre. Şi-a dus mâinile la burtă şi s-a îndoit de spate. Era epuizată.
— Trebuie să găsim cheia, zise, dacă vrem să doarmă în noap­
tea asta. Undeva trebuie să fie.
Teresa a ales câţiva oameni dintre servitori şi le-a cerut să
caute micuţa bucată de fier. încă nu o găsiseră până la nouă şi un
sfert, când stăpânul se întoarse elegant şi serios, ca întotdeauna.
Le-a aruncat o privire lipsită de interes şi i-a cerut Conchitei să-i
servească cina în biroul său. Apoi se împiedică de prima treaptă,
prea joasă, a scării de marmură şi fu gata să cadă înainte de a
începe să urce, însă nimeni nu zise nimic. El nici atât.
Aflând că soţul ei se întorsese, Teresa a urcat la el în birou
pentru a-i spune ce se petrecea şi a-i cere voie să-l cheme pe fratele
lui. După câteva clipe a coborât cu ochii plini de lacrimi. La baza
scărilor, Conchita o aştepta agitată.
— A fost de acord să-l chemăm pe Juan?
Teresa dădu din cap că nu.
— Mă temeam că aşa va fi, murmură bătrâna servitoare, dând
contrariată din mână.
După o jumătate de oră, tânăra Laia, care se plictisise repede
de căutat şi fusese trimisă de mama ei la bucătărie, urca scările de
la mansardă ducând o tavă plină de mâncăruri.

28
 Nora a continuat să caute cheia, fară să ţină cont de indife­
renţa soţului ei şi descurajarea celorlalţi. Concha a rugat-o de mai
multe ori să se culce, promiţându-i că ea va continua să caute
cheia, dar nici pe ea nu a ascultat-o.
— Nu ar trebui să vă osteniţi atât, a zis Conchita, uitându-se
iar la burta tinerei stăpâne. Nu mi-aş ierta-o dacă vi s-ar întâmpla
iar ce vi s-a întâmplat primăvara trecută.
— Nu mi se va întâm pla nimic rău, zâmbi liniştitor Teresa.
Sunt deja în luna a patra. Doctorul mi-a spus că totul merge bine.
Trecuse ceva vreme de când Teresa învăţase să-şi facă din te­
nacitate arma ei cea mai redutabilă.
Cheia fu găsită în sfârşit, în jur de ora unsprezece, într-un
scrin din anticamera bătrânei doamne, anticameră ce servea une­
ori de salon privat. Teresa o scoase de acolo şi i-o duse, triumfă­
toare, soacrei care o strânse împreună cu mâna ce o ţinea.
— Mai stai puţin, Teresa, îi ceru ea, şi spune-le tuturor să iasă.
Discuţia lor a durat în jur de cincizeci de minute. Când Te­
resa părăsi încăperile doamnei Maria del Roser, avea ochii înroşiţi
şi faţa foarte palidă. S-a culcat fară să cineze. Ceaiul şi chiflele cu
lapte lăsate de Concha pe masa ei din salon erau neatinse în ziua
următoare.
Noaptea s-a scurs într-o linişte absolută. Nici măcar paznicul
de noapte nu a trecut pe dinaintea marilor porţi ale casei. Poate
că a fost acea linişte despre care se zice că anunţă marile furtuni.
In următoarele ore, care erau deja ale Crăciunului din 1932,
s-au petrecut trei întâmplări teribile: magazinul El Siglo a ars din
temelii, bătrâna doamnă M aria del Roser a murit în patul ei şi
pentru prima dată Amadeo Lax şi-a petrecut o parte din noapte
în odaia Laiei, fiica de doisprezece ani a bucătăresei.
MARŢI, 27 DECEMBRIE 1932 LA VANGUARDIA 7

ŞTIRI LOCALE

leri-dimineaţă a fost condus pe ultim ul drum trupul neînsu­

fleţit al doamnei Maria del Roser Golorons, văduva industriaşului
don Rodolfo Lax, singura moştenitoare a fabricilor de textile cu
acelaşi nume, cu sediul în oraşul vecin, Mataro. Toţi cei care au
avut parte de prietenia şi respectul acestei virtuoase doamne -
sau al familiei ei —şi chiar şi cei ce nu au cunoscut-o personal, dar
au auzit atâtea lucruri bune despre ea, au fost prezenţi ieri pentru
a-i aduce un ultim omagiu: unii însoţind cortegiul funerar până
la groapă, iar alţii contemplând smeriţi trecerea procesiunii şi ru-
gându-se pentru sufletul defunctei.
La zece dimineaţa, în pasajul Domingo, la poarta casei unde
avusese loc tragedia, s-a format cortegiul funerar: internii aparţi­
nând de biserica parohială Concepcion cu crucea înălţată; un
grup substanţial de reprezentanţi ai Institutului Muncitoresc din
San Andres cu drapelul lor; un număr destul de mare de angajaţi
de la fabricile Lax purtând lumânări aprinse şi având pe braţul
drept panglici negre în semn de doliu; corul bisericii Concepcion;
patruzeci de băieţi de altar, cu lumânări mari, escortând sicriul
purtat pe umeri de angajaţi ai sus-numitei firme; clericii prece­
dând sicriul.
Carul funebru tras de şase cai negri bogat împodobiţi a fost
urmat de toţi copiii familiei prezenţi în Barcelona şi de cei apro­
piaţi care, învingându-şi durerea printr-un efort suprem, au ţinut
să însoţească pe ultimul drum corpul defunctei. Astfel, însoţiţi
de parohul bisericii Concepcion, părintele Eudaldo, mergeau în
urma sicriului fiul venerabilei defuncte, marele pictor don Ama-

30
deo Lax Golorons, fratele său, iezuitul Juan Lax, şi lângă ei, ru­
pând tradiţia conform căreia femeile trebuie să stea în rândul al
doilea la înmormântări, nora defunctei, doamna Teresa Bruses
de Lax. Restul cortegiului era format din notabilităţi, printre care
medicul familiei, doctorul Gambus, adm inistratorul, domnul
Trescents şi alţi prieteni şi membrii ai familiei, formând cu toţii
o procesiune de mai bine de o mie de persoane. Printre notabi­
lităţi se afla şi reprezentantul primăriei, domnul consilier Bremon.
E imposibil să-i numim pe toţi cei care au făcut parte din nu­
merosul cortegiu. I-am văzut pe domnii Conde Gomez del Olmo
(don Octavio, don Javier, don Dionisio, don Ricardo), Soto-
longo, Rosillo, marchiz de Santa Isabel, Boada, Albert Despujol,
Bassegoda, Segui, Plandolit, Samă, Giiel y Giro, domnii Morcillo
şi doctorul Bach de la Biroul Oficial al Proprietăţii Urbane, preşe­
dintele de la Concepcion, domnul Serracanta, preşedintele Aca­
demiei de Litere, domnul Francisco Carreras Candi, fostul senator
Duran y Ventosa şi mulţi, mulţi alţii pentru care ne pare rău că
nu îi putem menţiona.
Numele de mai sus sunt consemnate din memorie, aşadar îi
rugăm pe cei care nu se vor regăsi pe listă să ne ierte omisiunea
involuntară.
In urma procesiunii veneau un faeton de gală aparţinând
Casei de Caritate, o maşină de rezervă şi trei maşini încărcate cu
coroane, multe dintre ele ca ultim omagiu adus de membrii fami­
liei, de rude şi de prietenele defunctei. Coroana de flori a munci­
torilor de la lndustrias Lax purta următoarea inscripţie: „Bunei
noastre doamne Maria del Roser, cea care ne-a iubit ca o mamă“.
Cea mai mare dintre coroane fusese trimisă de Societatea Espîrita
del Valles şi avea următorul mesaj: „Maestrei şi prietenei noastre,
din partea colegilor îndureraţi".
Cortegiul funerar a trecut prin Paseo de Gracia, iar apoi, ţi­
nând partea stângă a străzii Aragon, s-a îndreptat către parohia
Inmaculada Concepcion, unde mulţimea s-a rugat solemn, acom­
paniată de corul bisericesc. Apoi, procesiunea s-a deplasat până la
intersecţia Paseo de Gracia cu Gran Via, locul ales pentru a încheia
parcursul funebru. Actul solemn, plin de respect şi consideraţie, a

31
durat mult timp. Amândoi fraţii Lax au dat mâna cu participanţii,
mulţumindu-le în parte.
Aproximativ trei sute de persoane nu au părăsit cortegiul, ci
s-au deplasat în mai mult de o sută de căleşti până la cim itirul de
est, unde trupul doamnei M aria del Roser a fost înmormântat
creştineşte în cavoul familiei, alături de cel al nefericitei sale fiice
Violeta, moartă în floarea vârstei. Cu această ocazie a fost montată
pe cupola cavoului o sculptură în marmură reprezentând un înger
care se roagă. S-a ţinut slujba de înmormântare, urmată de un
poem scris de noră în memoria defunctei. Cortegiul funerar a fost
contemplat, pe întregul parcurs, de foarte mulţi oameni care îşi
descopereau capul, emoţionaţi, în timp ce murmurau o rugăciune.
Poate că durerea care s-a abătut asupra familiei Lax a fost ate­
nuată puţin de caracterul sincer, solemn şi generalizat al doliului
manifestat ieri de întreaga Barcelonă. Noi, cei care ne bucurăm
de prietenia familiei suferim din toată inima împreună cu toţi mem­
brii ei. Această nenorocire a făcut să crească şi mai mult dragostea
şi respectul pe care familia Lax au ştiut să le câştige din partea tu­
turor claselor sociale din Barcelona, de la cea mai aristocratică
până la cea mai săracă.
în inimile noastre va rămâne mereu amintirea acelei doamne
pe cât de virtuoase, pe atât de nefericite şi oricare bun creştin se
va ruga pentru ea.
Odihnească-se în pace, iar familiei îi transmitem încă o dată
cele mai sincere condoleanţe.
 II

Concha a păstrat mulţi ani articolul din La Vanguardia despre

înmormântarea stăpânei. Când îl recitea avea impresia că se afla
din nou acolo, în mulţimea care aclama, înconjurată de toate acele
doamne distinse ce păstrau despre doamna M aria del Roser
amintiri greu de rostit cu voce tare.
Pentru nimic în lume nu ar fi lipsit de la înmormântare. Ii
datora totul acelei generoase femei ce îi părăsea pentru totdeauna.
A urmat cortegiul funerar şi a plâns fară să se apropie de sicriul
fastuos, atât de bine escortat. A rămas departe de sicriu nu doar
pentru acel „niciodată*1 atât de greu de acceptat, ci şi pentru con­
vingerea că bătrâna doamnă ar fi considerat o exagerare toată acea
spectaculoasă înmormântare şi nu ar fi fost de acord niciodată cu
un asemenea sicriu şi cu ritualul stabilit de alţii. „Până la urmă,
noi, femeile, trebuie să cedăm întotdeauna", şi-a zis Concha,
amintindu-şi de ideile clare ale M ăriei del Roser, care o influ­
enţaseră foarte mult. Când a văzut m ulţim ea îndepărtându-se
de-a lungul străzii Aragon, a sim ţit că se îndepărtează şi o parte
foarte importantă a vieţii ei. Fără bătrâna doamnă nim ic nu avea
să mai fie cum fusese.
Toată viaţa ei, Concha a păstrat pe noptieră, într-o cutie de
tablă, necrologurile apărute în ziare. Cutia avea o serigrafie repre­
zentând câţiva copii jucându-se şi cândva fusese plină cu biscuiţi.
De aceea, vreme îndelungată nostalgia acelor am intiri a fost
însotită de o aromă plăcută de scorţişoară. Pe fundul cutiei, sub
tăieturile din ziare, păstra un catalog de la magazinele El Siglo,
din iarna 1899-1900. Optzeci de pagini ilustrate cu toate tipurile

33
de produse, de la piese de mobilier până la dantele. Explicaţiile
ce însoţeau fiecare imagine —„Cearşafuri de calitate, ţesute cu bro­
derie cusută de mână, ideale pentru patul unei măicuţe, al unei
chelneriţe sau pentru paturi matrimoniale" —au ajutat-o să înveţe
să citească, la douăzeci de ani, mânată de propria-i tenacitate şi
de străduinţele bunei doamne M aria del Roser. Amintindu-şi de
ea, spunea adeseori:
— Când a murit, a fost ca şi cum mi-aş fi pierdut a doua mamă.
Concha Marti'nez Cruces a fost primită în serviciul casei în
martie, 1989, datorită mai vârstnicei sale verişoare ce era came­
rista unui membru din familia Bassegoda. „Familia Lax caută o
doică şi aş putea să te recomand", i-a zis. „Cel puţin să te alegi
cu ceva de pe urma nenorocirii tale“.
In timpul întrevederii din ziua următoare, Concha abia dacă
a scos o vorbă.
— Să nu te porţi ca o ţărancă, a sfatuit-o verişoara ei. Stai cu
privirea plecată, nu face zgomote neplăcute şi vorbeşte numai
când eşti întrebată, iar răspunsurile tale să fie urmate întotdeauna
de „doamnă" sau „domnule". Ai înţeles?
Pe atunci, cei din familia Lax încă nu se mutaseră în vila din
pasajul Domingo. Locuiau în oraşul vechi, pe o stradă îngustă,
seniorială, numită strada Mercaders, pe care noile planuri urba­
nistice aveau să o scoată de pe hartă. Era un loc mai puţin impo­
zant, dar la fel de copleşitor pentru cineva de condiţie joasă.
Doamna M aria del Roser le-a primit în salonul cu pian, aşezată
în profil pe un fotoliu acoperit cu catifea de culoare bordo. Avea
gesturi domoale, niciodată studiate şi o anumită distincţie natu­
rală care a uimit-o pe Concha. Femeia aceea nu purta bijuterii şi
nici nu facea paradă de bogăţia ei. Era îmbrăcată cu o eleganţă
simplă, mai mult sau mai puţin la limita modei, îşi strângea părul
într-un coc pe ceafă şi se purta faţă de oameni cu o amabilitate
incredibilă, chiar cu o anume încredere. Desigur, toate acestea
nu-i afectau deloc distincţia, care continua să fie evidentă, de
parcă ar fi fost vorba despre o trăsătură de caracter în plus. Prima
ei întrebare a fost:
— Preferi să ţi se spună Concha sau Conchita?
— M i-e indiferent.

34
 Verişoara i-a tras un cot.
— Puteţi să îi spuneţi cum preferaţi, doamnă, a adăugat veri­
şoara.
— Atunci, am să-ţi spun Conchita. Bineînţeles, dacă nu te
deranjează.
Concha a dat negativ din cap. A primit încă o lovitură de cot.
— Nu o deranjează, doamnă. Cum vă vine dumneavoastră mai
bine, a zis verişoara, furioasă.
— Câţi ani ai, Conchita?
— Nouăsprezece ani, doamnă.
I se părea că vocea refuza să i se audă în acel loc, de parcă pe­
reţii plini de cărţi i-ar fi înghiţit sunetul.
— împlineşte douăzeci peste patru luni, doamnă, a adăugat
verişoara.
— De unde eşti?
— Din Estopinân, provincia Huesca.
— Eşti de mult timp aici?
— De douăzeci şi trei de zile, doamnă.
— Şi îţi place Barcelona?
Nu a ştiut ce să spună, dar nici nu a vrut să nu răspundă.
— E foarte mare, a zis.
Doamna a zâmbit. Privirea supărată a verişoarei a facut-o să
adauge:
— N-am apucat să văd mare lucru, doamnă.
— Crezi că ai lapte bun, Conchita?
— Da, doamnă.
— Copilul pe care îl creşti e al tău?
A simţit un nod care îi strângea gâtul. Dacă se punea pe plâns,
verişoara ei avea să se supere foarte tare, se gândi ea, aşa că încercă
să se stăpânească.
— Nu cresc nici un copil, doamnă.
M aria del Roser Golorons o privi curioasă. Pentru prima dată
s-a bucurat că verişoara ei i-a sărit în ajutor.
— Copilul ei a murit, din păcate, doamnă. De febră.
Doamna s-a mişcat în fotoliu şi s-a încruntat.
— Când?
— De trei zile, a zis verişoara. Ieri l-am îngropat.

35
 Atunci, cu acea doamnă rafinată s-a petrecut un lucru la care
Concha nu se aşteptase, ba chiar era stânjenitor: ochii i s-au um­
plut de lacrimi. A fost surprinsă să vadă că şi doamna plângea la
fel ca ea. Până atunci, crezuse că aristocraţii nu faceau astfel de
lucruri. Apoi doamna s-a ridicat, s-a apropiat de ea şi i-a luat
mâinile ca unei fiice.
— Biata de tine, a murmurat. Şi încă mai ai putere să cauţi
de lucru după o asemenea nenorocire?
— Nu am de ales, doamnă.
Amfitrioana a îmbrăţişat-o. Concha a fost atât de surprinsă,
că a rămas rigidă ca o piatră. Trecuse mult timp de când nu mai
fusese îmbrăţişară
>> de cineva. Din acea îmbrăţişare» > de lână moale
şi parfumată, a auzit-o pe verişoara ei zicând:
— Conchita e foarte bună, doamnă, veţi vedea. Şi copilul ei
a fost conceput decent, sub binecuvântarea căsătoriei, dar nefe­
ricita de ea şi-a pierdut soţul anul trecut.
A fost picătura care a umplut paharul. Brusc, Concha îşi pierdu
stăpânirea de sine şi începu să plângă. S-a oprit din plâns numai
când doamna a prins-o de bărbie, i-a şters lacrimile de pe faţă şi
i-a zis:
— Poţi să rămâi chiar de astăzi, dacă vrei. Fiul meu are nevoie
de cineva ca tine, tânăr, puternic şi cu suflet bun. Vreau să-i sal­
vezi viaţa, pentru că eu nu pot.
— Am să fac tot ce pot, doamnă.
— Iar eu am să fac tot ce pot ca să uiţi că te afli aici pentru că
nu ai de ales, aşa cum ai zis.
A urmat o clipă de tăcere, o încrucişare a privirilor, o compli­
citate mută care a parafat între ele un pact nerostit.
— Stai, vreau să-l cunoşti chiar acum, a zis doamna ieşind în
căutarea lui Amadeo, cel care pe atunci avea numai câteva luni
de viaţă.
Paşii ei puternici, hotărâţi au răsunat pe hol. Imediat a revenit
surâzând, cu Amadeo în braţe şi i-a cerut să-l alăpteze pentru prima
dată. Fata I-a luat în braţe pe copil cu aceeaşi grijă cu care şi-l lua
pe al ei, s-a aşezat pe un scaun şi şi-a scos sânul drept din rochia
uzată. Bătrâna doamnă şi verişoara —care încă se mai temea ca nu
cumva Concha să strice totul - o urmăreau cu mare atenţie.

36
 Amadeo era un copil slăbuţ, cu pielea gălbuie, care, în ciuda
poziţiei sociale, i-a inspirat proaspetei doice multă compasiune.
Poate pentru că imediat s-a agăţat de sfârcul ei şi a început să
sugă cu poftă, cu disperare, exact aşa cum avea să facă totul de-a
lungul vieţii sale.
— Fii binecuvântată, Conchita, a zis doamna M aria del Ro­
ser, gata să plângă, iar apoi a adăugat: Dar tu, copilă? Vrei să mă­
nânci ceva?
Nimeni nu ştia, dar trecuseră patru zile de când Concha nu
mai mâncase. Era lihnită. Chiar se întreba cum se face că trupul
ei atât de hămesit era capabil să hrănească un alt trup. Cu tim i­
ditate, a dat din cap că da.
Doamna a chemat servitoarea.
— Să vină Eutimia, te rog, i-a cerut ea.
Eutimia era o femeie de patruzeci de ani, şi se vedeau toţi până
la unul, scundă, grasă, ordinară, limbută şi plăcută numai când
avea un interes. Faţa ei rotundă şi pielea arsă de soare îi trădau
originea ţărănească. Mirosea a fân şi a lavandă. Dădea ordine cu
naturaleţea şi siguranţa unui căpitan de vapor. Pe bună dreptate,
pentru că rolul ei în casă se asemăna întru câtva cu cel al unui bă­
trân lup de mare: era guvernantă de mai bine de douăzeci de ani şi
ştia tot ce mişcă în casă, până la cele mai mici detalii, mult mai
bine decât însăşi bătrâna doamnă. Responsabilităţile ei începeau
de la uşa bucătăriei şi se întindeau peste tot ceea ce însemna serviciu
în casă; era păstrătoarea cheilor, şefa de personal şi chiar adm i­
nistrator, căci ea era cea care dădea seamă lui don Rodolfo de chel­
tuielile săptămânale din casă şi cu toţii îşi dăduseră seama că pe ea,
şi numai pe ea, stăpânii nu o tutuiau, iar influenţa ei părea că se
extinde mult dincolo de responsabilităţile pe care le avea şi pentru
care era plătită de trei ori mai mult decât oricare alt servitor.
Eutimia era văduvă. Se spunea că soţul ei fusese mâncat de
lupi în satul natal, deşi niciodată nu s-a ştiut dacă era un adevăr
sau o răutate scornită de servitori pentru a se distra în nopţile
lungi de iarnă. Dacă a fost aşa, s-a întâm plat pe când ea încă trăia
aproape de râul Negro, într-un loc numit Sierra de la Culebra1,

1 M untele Şarpelui.

37
şi simpla lui menţionare îi înspăimânta pe cei mai tineri, inclusiv
pe Concha. Se mai spunea că păstra câteva fire din mustaţa soţu­
lui mort într-un medalion de la gât, pe care nu şi-l scotea nicio­
dată, nici măcar când dormea. Acele fire de păr păreau să fie
pentru ea un fel de talisman şi datorită lor avea acea forţă de fiară
sălbatică.
— Eutimia, ţi-o prezint pe Conchita, a zis doamna. E noua
doică a micuţului nostru Amadeo. Guvernanta purta un şorţ alb
ce părea proaspăt călcat, avea pârul castaniu prins în coc şi pe cap
o bonetă la fel de imaculată precum restul hainelor. A înclinat
uşor capul înspre nou sosită, gest la care Concha i-a răspuns des­
tul de târziu. Privirea guvernantei i s-a părut, încă de la acea
primă întâlnire, acuzatoare.
Doamna i-a dat instrucţiunile pe un ton calm:
— Te rog să te ocupi personal de cina Conchitei. Rosalia să-i
ia măsurile pentru uniformă. Şi dă ordin să-i fie pregătită o cameră.
— Da, doamnă, răspunse Eutimia, cu o nouă înclinare a ca­
pului. îmi permit să vă amintesc că singurele camere libere sunt
murdare şi pline cu te miri ce.
Doamna nu păru descumpănită.
— în acest caz, pune să fie curăţate. Şi găseşte-i un loc unde
să stea între timp.
— în cameră la Carmela, noua servitoare, e un pat liber, zise
eficienta guvernantă.
— Bine, să împartă camera, o noapte sau două până când se
eliberează alta. Problema e rezolvată!
— Am înţeles, doamnă. Aveţi vreo preferinţă pentru vreuna
din cele două încăperi ce urmează a fi curăţate?
— Uf, Eutimia, nu mă bate la cap cu asta, zise doamna. Să
aleagă Conchita. Sunt sigură că are propriile-i gusturi. Dar, până
atunci, cel mai important e să i se dea de mâncare. Să nu mai
pierdem vremea, te rog. Copila asta trebuie să mănânce.
— Da, doamnă. Ii voi cere Juanitei să se grăbească.
Eutimia ieşi energică, aşa cum era de obicei, şi doamna se uită
la Concha cu o privire învăluitoare.
— Crezi că te vei simţi bine cu noi? o întrebă.
Concha dădu din cap că da, gata să izbucnească iar în lacrimi.

38
 — Atunci să nu mai batem apa în piuă. Eutimia îţi va explica
regulile casei. Rămâi cu noi chiar de acum? M ă rog, ce neatentă
sunt, va trebui să-ţi aduci lucrurile, să-ţi iei la revedere de la ai
tă i... lartă-mă, sunt prea nerăbdătoare. Spune-mi când vei fi gata
să te muţi. Dar să fie cât mai repede, te rog. Avem mare nevoie
de tine aici...
Tot ce avea Concha era pe ea, plus o încărcătură grea de tris­
teţe şi nenoroc. Nu avea de cine să se despartă şi nici cui să-i spună
că va pleca, în afară de verişoara ei, care acum o privea cu un
amestec de mândrie şi mirare.
— Pot să rămân chiar din clipa asta, murmură ea.
— Fii binecuvântată!
Doamna era atât de mulţumită, încât entuziasmul ei le tulbu­
ra pe cele două fete.
— Imediat voi da dispoziţiile necesare. Tu continuă, alăptea­
ză-!, lasă totul în seama mea.
După ce a spus toate astea, a considerat conversaţia încheiată —
doar atunci când i s-a părut ei oportun, ca de obicei - şi a ieşit din
încăpere.

Concha a fost fericită acolo şi încă din prima zi doamna Maria

del Roser s-a purtat cu ea mult mai bine decât se purtase vreodată
viaţa cu ea. Şi nu doar pentru că i-a oferit de mâncare, un acoperiş
deasupra capului şi un loc uscat şi cald unde să doarmă, ci şi
pentru că noua ei viaţă era atât de departe de tot ceea ce cunos­
cuse până atunci, încât tot timpul se simţea ca şi cum ar fi trăit
una dintre acele poveşti minunate pe care le asculta când era
mică. O viaţă ca-n romane, aşa i s-au părut primele săptămâni
în casa familiei Lax. Apoi, treptat, s-a obişnuit cu toate, cu fami­
lia, cu extravaganţele unora dintre membrii ei şi, desigur, cu ne­
voile lui Amadeo, pe care l-a iubit ca pe propriul copil, poate şi
din nevoia de a face ceva cu acea dragoste maternă imensă rămasă
dintr-odată fară obiect.
M ai greu i-a fost să se obişnuiască cu unii locuitori ai casei
care păreau nişte spectre. Apăreau dintr-odată în prag, sau la ju­
mătatea holului, fară să facă nici cel mai mic zgomot, şi, ca întru­
chipaţi din aer, o priveau cu o expresie absentă, pentru ca imediat

39
să dispară din nou, învăluiţi într-o tăcere tristă şi solitară. Şi-a
dat seama că erau relicve din alte timpuri, fiinţe în retragere, că­
rora orice semne de înnoire, cum ar fi servitorii tineri şi copiii, li
se păreau tot aşa de neliniştitoare cum erau şi ele pentru oamenii
obişnuiţi.
— Fantomele sunt interesate de nou, dar se şi tem de el. De
aceea dau ocol leagănelor, dar nu se apropie niciodată de ele, au­
zise zicându-se în satul ei pe când era doar o fetiţă.
O bătrână scheletică locuia la etajul al doilea într-o încăpere
atât de mică încât părea un dulap. Femeia era de o asemenea dis­
creţie în orice facea şi ieşea atât de rar din camera ei, încât toţi
cei din casă uitau de existenţa ei. A murit când Concha abia dacă
împlinise câteva luni de când era în serviciul familiei Lax şi a fost
îngropată cu o lipsă de ceremonie care a facut-o să creadă că era
vorba de o strămătuşă, sau de o rudă şi mai îndepărtată. Nimeni
nu i-a precizat niciodată ce grad de rudenie aveau cei din familie
cu bătrâna. în două încăperi despărţite de un perete îşi duceau
zilele două mătuşi celibatare care ar fi părut gemene dacă nu ar fi
existat între ele o diferenţă de cincisprezece ani. Pe una din ele o
chema Roberta, iar celeilalte nu i-a ştiut niciodată numele ade­
vărat, pentru că toată lumea îi zicea M im i. Dincolo de asemăna­
rea fizionomică, cele două surori erau cât se poate de diferite.
Roberta era taciturnă, avea sprâncenele împreunate, vocea gravă
şi comportamentul unui general de armată. în schimb, sora mai
tânără rămăsese într-un soi de adolescenţă eternă, de un roman­
tism pueril şi îşi petrecea zilele suspinând, uitându-se în zare şi
brodând. Dintre cele două surori, numai M i mi a trăit îndeajuns
pentru a se muta în noua casă a familiei, unde a ocupat pentru
puţin timp o cameră de la etajul trei. S-a stins cu o asemenea dis­
creţie, încât unii s-au îndoit de dispariţia ei. La mulţi ani după
ce a murit, încă se mai puteau auzi în alcovul ei suspine de regret
pentru ocaziile pe care le pierduse în viaţă.
Doica încerca să nu se gândească prea mult la toate acele suflete
veştejite. Nu îi era prea greu: tinereţea îşi vede de ale ei. Pe atunci,
Conchita trăia numai pentru Amadeo, pe care îl considera o re­
compensă din partea vieţii pentru toate nenorocirile de până
atunci. Când s-a născut Juan, s-a oferit să-l crească tot ea, crezând

40
că avea lapte suficient pentru amândoi, însă doamna a refuzat-o
politicos: de această dată putea să-l alăpteze chiar ea. Concha a
fost mulţumită de cum stăteau lucrurile, căci rolurile s-au inversat
pentru o scurtă perioadă, când a iniţiat-o pe stăpână în ceea ce
ajunsese să stăpânească foarte bine, adică în tainele creşterii copi­
lului. Aceasta a făcut ca M aria del Roser Golorons să aprecieze şi
mai mult munca depusă de devotata Concha şi între cele două
femei au apărut legături pe care nici una din ele nu le-ar fi bănuit,
bazate pe lucruri adevărate, mai presus de bani sau de clasele
sociale.
Desigur, existau în casă şi oameni care nu puteau suporta
noua stare de lucruri. Eutimia, de exemplu.
— Dă impresia că n-ar avea limbă, dar mie mi se pare o vi­
peră. Să sperăm că în afară de glas nu îi mai lipseşte şi altceva. In
casa aceasta nu există loc pentru neruşinaţi.
Eutimia le vorbea servitorilor despre Concha fară să îi pese
dacă aceasta era de faţă. O făcea când stăpâna nu o auzea şi când
îşi vedea de treburile ei, sau când se aşeza la marea masă din
bucătărie, mereu acoperită cu o faţă de masă imaculată şi începea
să joace cărţi singură. Concha îi auzea comentariile, desigur, dar
niciodată nu a îndrăznit să-i spună nimic. Guvernanta emana o
violenţă care îi răpea Conchei orice urmă de curaj. In primele
luni petrecute în casa familiei Lax, singurul om care i-a inspirat
teamă şi despre care simţea că se poartă urât cu ea a fost Eutimia.
Guvernanta avea dreptate cu privire la tăcerea ei. De când se
trezea până la culcare, doica abia dacă deschidea gura. Vorbeau
alţii în locul ei, cel puţin aşa credea, iar ea îi asculta încercând să
nu piardă nici un detaliu. Nimeni nu îşi dădea seama de asta. Cei
mai mulţi dintre locuitorii casei o ignorau complet. M uţenia era
singura ei apărare în faţa necunoscutului.
Nu era de mirare că nu o luau în seamă: la urma urmelor, îşi
petrecea ziua fară să vadă pe altcineva în afară de Amadeo şi, în
câte-o seară, pe stăpână. Munca ei era diferită de a tuturor celor­
lalţi şi, de asemenea, orele ei de serviciu. Se perinda absolut liberă
prin unele zone ale casei unde ceilalţi angajaţi abia dacă puneau
piciorul. Mânca mai bine decât ei toţi şi când avea chef. Era tra­
tată preferenţial, aşa cum e firesc pentru un om în mâinile căruia

41
se afla viaţa primului născut al familiei. M ai târziu avea să afle că
alte doici cereau toate aceste privilegii înainte de a fi angajate, dar
ei i s-au dat pur şi simplu, ca un cadou pe care nu credea că-1 me­
rită şi, chiar dacă întotdeauna a fost conştientă că nimic din toate
acelea nu-i aparţinea şi nici nu-i va aparţine vreodată, a ştiut să
se bucure de ele.
Eutimia nu suporta ideea că acea mucoasă avea privilegii de
care ea nu se bucurase niciodată. Roasă de invidie, i-a zis:
— Tu, viperă, dacă aflu că nu ai lapte, îţi tai sfârcurile cu cuţi­
tul de tocat, să-ţi fie clar.
I-a răspuns cu tăcerea ei dintotdeauna.
Niciodată nu-i trecuse prin cap să înşele pe cineva. Cu atât mai
puţin pe stăpână, singura persoană generoasă pe care o cunoscuse
după multă vreme. Şi numai gândul de a-i face rău lui Amadeo
o umplea de nelinişte.
La început, îşi petrecea timpul într-un soi de sferă plină de
linişte. în unele zile putea fi văzută câteva minute în bucătărie la
ora prânzului şi poate chiar ceva mai mult după-amiaza, dacă
Amadeo nu o solicita. Noaptea cobora scara care ducea la subsol,
acolo unde îi fusese repartizată o cameră. Dar nu cobora singură.
Şi asta datorită unei hotărâri luate de stăpână, în zorii unei zile
când Amadeo a plâns şi a plâns până când mama lui şi-a pierdut
răbdarea. Maria del Roser a ieşit pe uşă în cămaşă de noapte şi a
rugat-o pe Concha să se ocupe de copil, că ea simte că va înne­
buni. Din acel moment, timp de patru ani, Amadeo a dormit la
subsol cu Concha şi cu restul servitorilor.
In timpul zilei, amândoi, doica şi progenitura, îşi petreceau
multe ore în ceea ce se numea „camera cu jucării": o odaie de la
ultimul etaj, mai mică decât în mod obişnuit, un spaţiu care în
altă epocă ar fi fost salonaşul de primire al unei străbunici a cărei
contribuţie la istoria familiei ar fi fost să lase totul tivit cu dantelă
sau milieuri. Odaia era însorită iarna şi răcoroasă vara şi gemea
de decoraţiuni pompoase ce nu-şi aveau rostul.
între acele două lum i, cea împopoţonată a salonului şi cea
austeră a camerei de serviciu, s-au scurs primii ani din viaţa lui
Amadeo, până când familia s-a mutat în noua casă şi M aria del
Roser a hotărât că trebuiau făcute anumite schimbări.

42
 Dar pe atunci Amadeo încă era singur la părinţi, iar Concha
se mândrea că într-o singură lună pusese pe el cinci kilograme.
Chiar şi ea se mai întremase, părea mai sănătoasă şi începuse să
arate ca o femeie de vârsta ei. îngrijorarea de pe chipul doamnei
M aria del Roser fusese înlocuită cu un zâmbet de fericire.
— Eşti îngerul nostru, Conchita! O binecuvântare a cerului!
Concha nu ţinea cont de răutăţile celorlalţi servitori. Terito­
riul ei era odaia de la ultim ul etaj, un spaţiu care acţiona ca un
balsam asupra rănilor vieţii ei nefericite. Dimineţile, în timp ce
îl alăpta pe Amadeo, Carmela îi aducea o tavă cu micul dejun.
Ouă, o chiflă proaspătă, uneori şi puţin jambon, sau brânză, un
fruct şi lapte. Prima dată când a văzut toate acele mâncăruri şi a
înţeles că erau pentru ea, nu a reuşit să-şi stăpânească plânsul, iar
apoi, imediat, s-a sim ţit caraghioasă: ea, care avusese parte de
atâtea neajunsuri, plângea pentru nişte bucate? Intr-atât o schim­
base viaţa bogătaşilor în numai câteva zile? Deocamdată, nu avea
voie să bea cicoare - cafeaua era rezervată stăpânilor - pentru că
se zicea că amărăşte laptele, la fel şi ceaiul, sparanghelul, oţetul şi
alte alimente. Dar chiar şi fară acele bucate, mesele ei erau de un
lux pe care nu-1 cunoscuse niciodată.
După micul-dejun, dintre multele costumase aflate în dulapul
de haine alegea unul pe gustul ei şi pregătea bebeluşul pentru plim­
barea zilnică. Doamna Maria del Roser căpătase repede încredere
în alegerile doicii, aşa că nu a intervenit niciodată în acele ches­
tiuni, care pentru Concha reprezentau cele mai fericite momente
ale zilei. Apoi se îmbrăca şi ea, atentă la cele mai mici amănunte.
Uniforma albastru-închis, şorţul de un alb impecabil, boneta
apretată, pantofii lustruiţi şi un medalion de aur cu Fecioara din
Montserrat, primit cadou de ziua ei de la stăpână. Astfel îmbră­
cată, aşeza copilul în cărucior şi ieşeau la plimbare.
Cu pas de melc, străbătea străzile Riera Alta şi Ferran, salu­
tând alte doici - pe majoritatea le cunoştea deja din vedere - şi
zâmbind întruna, bucurându-se de aerul călduţ, mirosind a mare.
Ceva mai târziu ieşeau tinerele gata de măritat, unele însoţite de
mame, altele de guvernantă sau de preceptor, învăluite în foşnetul
de mătase al jupoanelor şi taftalelor. Fie că ieşeau în evidenţă prin
simplitate, ori prin ostentaţie, nu se putea să nu găseşti la ele ceva

43
care să-ţi placă. Pe la amiază, doamnele ieşeau din casă în trăsură,
însoţite de vizitiu şi de valet, şi puteau fi văzuţi chiar şi unii domni,
călare sau - cei mai moderni —pe bicicletă.
întregul traseu se transforma într-o paradă a galanteriei şi
eleganţei, cu scoaterea constantă a pălăriei, cu mutarea mănuşilor
din piele rusească dintr-o mână într-alta şi un şir nesfârşit de urări
de bine pentru familii. Şi toate acestea într-un loc mai degrabă
impropriu, de aceea familiile cele mai de vază se gândeau deja să
părăsească zona istorică şi să se stabilească undeva unde să fie mai
în elementul lor.
Fetele îşi păstrau zâmbetele pentru ocazii mai bune şi nu
puţini erau cei care se întorceau de la plimbare cu sufletul ros de
nelinişte. Pentru alţii, cum ar fi fost tinerii din familii bogate în
căutare de fete frumoase gata de măritat, orice gest, cât de mic,
abia vizibil, era interpretat ca un semn de netăgăduit şi le dădea
euforia învingătorilor. Erau şi din cei care se scandalizau când
trecea în caleaşcă vreo tânără întreţinută de un tânăr moştenitor,
gata să se ia la harţă cu cei ce o criticau, însă frumuseţea femeii,
care, după cum spuneau cu toţii, facea pereche perfectă cu vulga­
ritatea ei, îi reducea la tăcere.
Tot acel ritual umplea amiaza cu un fast ce-i ţinea ocupaţi şi
pe unii, şi pe alţii, chiar şi pe cei săraci, cu pantalonii legaţi cu
sfoară, cu feţele palide de foame sau negre de la praful de cărbune,
şi care zi de zi se opreau pe promenadă pentru a-i vedea din apro­
piere pe cei bogaţi.
Concha trecea cu copilul care acum cântărea unsprezece kilo­
grame, cu medalionul ei de aur şi cu zâmbetul sincer pe buze. Era
pentru prima dată când nu-i păsa de trecerea timpului şi se simţea
cu adevărat fericită.
încă de pe atunci, când îl privea pe Amadeo, intuia ce destin
îi aşteaptă. întâmplarea făcuse să aibă onoarea de a fi martorul unei
alte vieţi. Şi sfătuitoarea şi cea care se bucura să-i ia vina asupra
ei şi, probabil, singura fiinţă capabilă să-l iubească pe fratele cel
mare din familia Lax, în ciuda a tot ceea ce făcuse. Concha nu se
putea opune acestui fapt. Pentru ea, Amadeo urma să fie mereu
copilul ei, şi amândoi ştiau asta. Un copil vulnerabil, furios, stră­

44
lucitor, mereu diferit de ceilalţi, mereu străin de ei sau făţiş împo­
triva lor. întotdeauna neînţeles. Răsfaţat sau inevitabil singur.
In felul său, Amadeo îi mulţumi. Plânse la moartea ei. Dintre
toate femeile din viaţa lui, ea a fost singura după care a plâns.
Câţiva ani mai înainte, Concha îi servise de model pentru unul
dintre primele sale portrete, intitulat în geru l copilăriei. Acel ta­
blou a fost singurul mod prin care i-a arătat cât de mult însem­
nase pentru el.
Foarte puţină lume a asistat la înmormântarea doicii. Copilul
ei dificil, transformat într-un bărbat capricios, se afla departe. Nu
a avut parte nici de discursuri, nici de cântece, aşa cum ea visase,
nici Amadeo nu fusese prezent pentru a spune vreo vorbă. Totul
s-a săvârşit în grabă, aproape clandestin, singura muzică fiind cea
a unor explozii îndepărtate. N umai două persoane au însoţit
trupul până la groapă: Aurora şi Higinio. Ea avea trista onoare
de a fi ultima servitoare a familiei Lax. El, într-un anume fel, sal­
vase totul. Amândoi au plâns şi au suferit cu adevărat.
Această scenă, aproape nebăgată în seamă, a înmormântării
Conchitei, a avut loc pe 24 iulie 1941; pe atunci, vremurile noi
aproape că spulberaseră în întregime lumea căreia îi aparţinuse
cândva familia Lax. Numele lui Amadeo, celebru într-o lume pe
care nimic nu o mai impresiona, era tot ce mai rămăsese din acele
timpuri. Casa încă exista şi ei încercau să o întreţină, dar peste
noapte era cuprinsă de o linişte copleşitoare. Era acea linişte pe care
o lasă în urma lor cei absenţi când încă există fiinţe care se gân­
desc la ei neîncetat.
Tim pul trecuse, impasibil, şi mai rău era că nu părea să aibă
de gând să se oprească.
Dar, aşa cum viaţa ne poate lua prin surprindere cu un final
neaşteptat, tot aşa, uneori, ne mai oferă o şansă. O renaştere.
Tăcere. Scârţâie o poartă. Cineva trece pragul vechi, priveşte
mirat în jur, îndrăzneşte să lase o urmă în vestibul, pe marmura
plină de praf.
Taina îl seduce. înaintează.
întotdeauna când se întâmplă una ca asta, noi - pietrele şi
fantomele - ne emoţionăm.

45
 îngerul copilăriei, 1905
Ulei pe pânză, 75 x 40 cm
Barcelona, MNAC, Colecţia Amadeo Lax

Concha M artinez Cruces (1870-1941) a intrat în serviciul familiei

Lax ca doică a pictorului, pe când acesta avea doar câteva luni. A
rămas în serviciul fam iliei şi a fost pe rând doică, servitoare, doamnă
de companie pentru stăpâna Maria del Roser de Lax - mama artis­
tului - apoi a fost din nou doică şi a avut grijă de singurul copil al pic­
torului până când a izbucnit Războiul Civil, iar copilul a ajuns în exil,
în Franţa. A murit de pneumonie în 1941. A fo s t o persoană îndrăgită
de mai multe generaţii şi mult mai importantă decât lasă să se vadă
singurul ei portret.
Este o operă de tinereţe, realizată de Amadeo Lax pe când avea
doar cincisprezece ani. E în acelaşi timp unul dintre primele tablouri
care are drept subiect fam ilia sa, un subiect ce va căpăta o impor­
tanţă covârşitoare în anii următori. Se pot vedea deja tendinţe care
vor lua amploare după puţină vrem e: luminozitatea, com binată cu
succesiunea de culori vii şi cu motivele vegetale din fundal - ies în
evidenţă muşcatele şi hortensiile - , atitudinea naturală a modelului şi
simplitatea de zi cu zi a întregii scene, care o arată pe fem eie servind
nişte băuturi în patru pahare delicate de cristal. Titlul se află scris de
mână chiar de pictor, pe spatele pânzei.
Ca o curiozitate, curtea interioară din tablou aparţine casei părin­
teşti a pictorului şi a fost renovată câţiva ani mai târziu, în timpul verii
din anul 1936: solul a fost acoperit cu parchet, pereţii au fost decoraţi
în stil art deco, iar pe zidul de fundal, plantele şi florile au lăsat loc fres­
cei Teresa absentă, lucrare considerată de mulţi drept capodopera
artistului.
Am adeo Lax, portretist. (Text din catalogul expoziţiei), Muzeul
Thyssen-Bornemisza, Madrid, 2002.
 III

Violeta nu vine singură.

O însoţesc doi domni. Primul, foarte tânăr, cu o geacă albas­
tră şi cravată cu dungi, are aerul uşor carnavalesc al tânărului care
încă nu s-a obişnuit să se îmbrace ca un adult. El are cheile. Pe
durata vizitei, va sta deoparte şi va rupe tăcerea numai pentru a-si
demonstra ingenuitatea.
Celălalt este un bărbat slab, adus de spate, cu părul lung şi
cărunt, dar care nu îi trădează deloc cei aproape şaizeci de ani si
cu ochii ascunşi în dosul lentilelor groase ale ochelarilor cu ramă
de baga. Se numeşte Arcadio Perez şi pare un om supus unor în­
tâmplări implacabile, chiar dacă e zâmbitor şi energic. Poartă o
cămaşă albă, prea mare pentru el, o haină jerpelită de lână, pan­
taloni de culoare kaki, o curea cu cataramă metalică şi mocasini
cu ciucuri. El este singurul dintre cei trei care cunoaşte de mult
timp acel loc. Pare m ulţum it de rolul său de ghid.
— M i s-a spus că era un loc halucinant, zice tânărul, privind
scrutător de la baza scării de marmură. Dumneavoastră ştiţi pe
unde trebuie să o luăm, Arcadio.
Violeta s-a oprit şi ea. Se uită în sus. Dă din cap, nem ulţumi­
tă. Are o anumită eleganţă în ciuda faptului că e îmbrăcată sim­
plu, aproape neglijent: blugi, bluză galbenă, botine, geacă neagră
de piele. Tenul ei palid contrastează cu părul negru, lung până la
umeri, uşor dezordonat. Are buzele subţiri, ochii puţin oblici,
nasul drept şi pomeţii proeminenţi. Chipul ei nu are nevoie de
machiaj pentru a atrage atenţia. Nu e o frumuseţe, dar emană

47
simpatie, un optimism natural care o face atrăgătoare. Dar ceea
ce vede nu îi permite să demonstreze asta.
Gesturile şi simpla ei prezenţă evocă imediat anum iţi stră­
moşi. Are aerul distins al bunicului său Amadeo, chiar dacă la ea
distincţia nu e însoţită şi de mândrie. Expresia feţei, strălucirea
ochilor, delicateţea gesturilor şi tenul palid sunt ale Teresei, chiar
dacă nimeni nu vrea şi nici nu poate să ştie. Se văd şi urme ale
trăsăturilor doamnei M aria del Roser, iar aparenta ei fragilitate o
evocă imediat pe a celeilalte Violeta, înaintaşa sa, nefericita fetiţă
moartă pe când avea tot viitorul în faţă. Nu e o simplă vizitatoare,
ci o urmaşă > a familiei.
E cum nu se poate mai clar că cei trei vizitatori vin din lumi
diferite, iar vestibulul ţine loc de un soi de punct de intersecţie.
— Ai grijă, e foarte murdar, o previne Arcadio pe Violeta.
— Cum e posibil? şopteşte ea, uitându-se stupefiată la tot ce e
în jur şi continuă să dea din cap nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
— Ţi-am spus că totul e lăsat de izbelişte. Păcat de ce-au făcut
din locul ăsta. Sau, mai degrabă, de ce n-au făcut.
Tânărul pare stingherit. Reprezintă însăşi instituţia care e acu­
zată că a lăsat locul de izbelişte şi, chiar dacă el nici măcar nu ve­
nise încă pe lume când praful începuse să se depună în casă, se simte
oarecum vinovat, desi însotitorii lui nu-1 învinovăţesc deloc, desi-
' » > i '

gur. De minute bune au uitat de prezenţa lui.

Fără să atingă prăfuitele motive vegetale ale balustradei, Violeta
pune un picior pe prima treaptă.
— Vreau să văd fresca, zice şi începe să urce.
Violeta impune ritm ul, unul lent. Vrea să vadă fară grabă,
uluită de stadiul de degradare la care a ajuns totul, chiar dacă ulu­
iala ei, fară îndoială, nu are nim ic personal, sau aproape nimic.
A mai fost aici o singură dată, pe când era foarte mică şi se ţinea
de mâna lui Modesto, tatăl ei. îşi aminteşte uşa imensă şi scara,
gravitatea unei servitoare cu ochii în lacrimi, lumina filtrată prin
magnificele vitralii de la primul etaj, sicriul solemn dinaintea şe­
mineului sculptat şi în sicriu, ca adormit, bunicul ei, Amadeo,
pe care îl cunoscuse atât de puţin.
După treizeci şi şase de ani, Violeta reface acelaşi drum. Uşa,
scara, holul cu mozaic pe jos şi tavanul sculptat —detaliile şi di­

48
mensiunile reale sunt noi pentru ea şi o impresionează la fel de mult
ca prima dată - salonul principal, şemineul impozant, uşile de sticlă
ale vechiului p a tio ...
Violeta dă târcoale amintirii ei celei mai vechi. Se opreşte cam
în acelaşi loc unde fusese expus sicriul lui Amadeo Lax. Se uită
consternată în jur.
— Cum trebuie să fi arătat toate astea în vremurile bune, nu-i
aşa? zice Arcadio.
Violeta continuă să meargă, fată să spună nimic. îm pinge uşa
de acces către vechiul patio. Geamurile intacte şi-au ascuns stră­
lucirea de odinioară sub un strat gros de praf. înaintează în patio
cu privirea fixată pe peretele din fundal, de unde Teresa o întâm ­
pină cu o expresie ambiguă. Fresca străluceşte, în ciuda stadiului
ei lamentabil. E încă o operă impresionantă, care îţi taie răsufla­
rea. Pictată în tonuri întunecate, cu tuşe groase, nervoase, figura
feminină domină spaţiul în întregime. Violeta nu-şi amintea să
o fi văzut la prima vizită. Se întreabă dacă e posibil ca o asemenea
operă să fie văzută de un copil şi să nu lase nici o urmă în sufletul
lui. Sau poate că de vină fuseseră împrejurările de atunci: după
ultimul omagiu adus bunicului ei, ea şi Modesto părăsiseră casa
în grabă. Acum da, nu se poate uita la frescă fară să simtă o emo­
ţie adâncă: la urma urmelor, femeia din imagine a fost bunica ei.
O bunică absentă, cum dă de înţeles şi titlul lucrării, necunos­
cută, la care nu s-a gândit niciodată, despre care nimeni nu a
vorbit vreodată, asupra căreia a căzut un văl de uitare mult dorit.
Violeta nu scoate o vorbă. Tăcerea ei vorbeşte pentru ea. Şi
strălucirea din ochii ei, ochi ce au ceva în comun cu cei ai femeii
din imaginea pe care o scrutează.
Arcadio o urmează, rămâne în spatele ei şi se uită şi el la
Teresa.
— îm i pare bine că ai putut veni, zice el.
— Nu mi-a fost uşor să mă hotărăsc. Era cât pe ce să renunţ
la călătorie. M âine, la Art Institute va avea loc vernisajul expozi­
ţiei portretiştilor. Ştii bine că m-am zbătut mult pentru această
expoziţie. Sunt mulţumită de cum a ieşit, chiar dacă voi pierde
felicitările şi onorurile.

49
 Tac amândoi. Ultima dată când au vorbit a fost tot cu privire
la expoziţie, unde Amadeo Lax este prezent cu sprijinul Muzeului
Naţional de Artă al Cataluniei şi al unui colecţionar privat.
— Deşi, dacă mă gândesc mai bine, prefer să mă aflu aici, zice
Violeta surâzând.
Tonul serios al discuţiei dispare odată cu apariţia tânărului
funcţionar. Imediat ce trece pragul uşii de sticlă, scoate o excla­
maţie de uimire, apoi întreabă cu candoare:
— Asta ce mai e?
Nimeni nu-i răspunde. Violeta stă pe gânduri. Are acea atitu­
dine de respect pe care o inspiră capodoperele.
Tânărul insistă:
— Asta aparţine statului sau familiei?
întrebarea o întoarce pe Violeta câţiva ani în trecut, atunci
când începuseră disputele legate de moştenirea pictorului.
— Din nefericire, aparţine statului, răspunde Arcadio, cel care
mereu fusese prea onest pentru a trata cu instituţiile. Sau poate
că pur şi simplu îi lipsea îndrăzneala necesară.
Cu toate acestea, se bătuse pentru Lax mai mult decât oricare
dintre moştenitorii legitimi. Când Violeta venise în Barcelona,
în anii de studenţie, casa era închisă cu şapte lacăte, iar ea avea
altele pe cap. Nu o interesau absolut deloc litigiile în care se în­
câlciseră avocaţii familiei şi cei ai Guvernului Autonom, chiar
dacă încă de atunci Arcadio o ţinea la curent cu toate. Când s-a
ajuns la singurul acord posibil, ea trăia deja în Statele Unite şi
Arcadio rămăsese unicul ei reprezentant în faţa instituţiilor. Din
dezinteres ori din comoditate, toţi au căzut de acord că acea
soluţie l-ar fi mulţumit pe pictor. Arcadio şi Violeta fuseseră me­
reu în contact unul cu celălalt, chiar se văzuseră de câteva ori, de
fiecare dată în Chicago, întreţinând o prietenie bazată pe admira­
ţia lor tacită pentru Amadeo Lax.
— în sfârşit, murmură Violeta, bănuiesc că o pictură nu poate
rezista la infinit.
în tăcerea care se lasă, tânărul încearcă să găsească o altă între­
bare, dar până la urmă nu o mai formulează. Discuţia dintre Ar­
cadio şi Violeta, pe un ton prea intim pentru timiditatea lui, are
câştig de cauză.

50
 — Era ultima ta ocazie, Vio.
— Tocmai de asta îţi mulţumesc că ai insistat. M i-ar fi părut
foarte rău dacă nu aş fi venit.
— Cineva din familie trebuie să fie prezent, chiar dacă numai
pentru a le pune beţe în roate.
— E ca şi cum faci parte din familie.
Arcadio a coborât şi mai mult vocea, lăsând să se înţeleagă că
ar vorbi mult mai în largul său dacă nu ar fi fost de faţă nici un
reprezentant oficial.
Tac cu toţii pentru câteva secunde.
Tânărul profită de ocazie.
— E de Amadeo Lax? întreabă şi arată cu privirea spre frescă.
— Cea mai bună operă a lui, răspunde Arcadio.
— Şi cum de e abandonată aici?
— Asta ar trebui să-i întrebi pe şefii tăi, zice administratorul
oftând.
— Oh, pardon, zice tânărul încercând să se apere.
— Privirea ei încă inspiră teamă. E atât de dezolantă..., zice
Violeta, vorbind de fapt cu sine însăşi.
Pentru ea, bunica ei Teresa nu a fost niciodată mai prezentă
decât în aceste clipe.
Arcadio schiţează un surâs.
— Te cred şi eu. Ţi-am spus că prima dată când am călcat în
această casă, bunicul tău m-a primit chiar aici? Fotoliul său era
acolo —arată un punct d in pa tio - cu spatele la zid, iar eu m-am
aşezat pe un scaun din apropierea uşii. Pe durata întregii întreve­
deri am avut impresia că Teresa ne supraveghea.
In general, memoria omenească e scurtă şi inexactă. De aceas­
tă dată, amintirile lui Arcadio erau corecte.
Când fusese pentru prima dată aici, Arcadio Perez era student
la Arte Plastice şi avea pretenţii absurde de pictor cubist şi o ad­
miraţie nemăsurată pentru Amadeo Lax. Artistul, care nu mai
avea mult de trăit, ajunsese o învălmăşeală de piele străvezie şi
oase de sticlă şi deja nu mai ieşea deloc din casă. Ca să poată ajun­
ge Ia pictor, Arcadio a pretins că vrea să-i ia un interviu pentru o
revistă academică şi trebuie să-l fi prins pe Lax într-o zi bună,
pentru că l-a primit; surprinzător, dacă ne gândim că la acea

51
vreme —1972 —pictorul accepta mai puţin ca niciodată orice in­
truziune în spaţiul său şi nu avea chef să vorbească nici despre artă,
nici despre orice altceva. Nu mai picta de mai bine de zece ani.
Arcadio aducea cu sine o cutie de bomboane Casa Foix şi mai
multe întrebări pe care a avut curajul să le pună, una după alta,
din fotoliul în care stătea cu genunchii lipiţi. Pictorului i s-a părut
interesant chestionarul şi a răspuns cu bunăvoinţă, simţind pen­
tru tânărul ziarist o simpatie spontană. Cauza unui asemenea
miracol e la fel de veche precum slăbiciunile sufletului omenesc:
nimic nu e mai potrivit pentru a captiva un artist uitat decât un
admirator cu inocenţa şi memoria încă intacte. Arcadio dădea
imediat impresia de sinceritate, nu vorbea răspicat, iar observaţiile
lui nu conţineau nici cea mai mică urmă de rea intentie, ci numai
admiraţie totală şi evidentă. Era un suflet curat.
După interviu, fosta glorie a picturii i-a arătat casa, camerele
lipsite de mobilier, întunecate, emanând un aer de uitare şi reclu­
ziune. In acele circumstanţe de invidiat, Arcadio a avut privilegiul
de a bântui prin cel mai bun muzeu peste care poate da un curios:
cel al decăderii unei vieţi omeneşti.
Abia dacă se mai vedeau urme ale vieţilor trecute. Urme vechi
de cenuşă în marele şemineu din salon. încăperile de la etaj pă­
reau cufundate într-un somn al uitării şi lâncezelii şi păreau să
ducă dorul femeilor care le locuiseră: M aria del Roser, întâia Vio­
leta, Teresa, C onchita... De la cei absenţi, în încăperi rămăseseră
numai obiecte orfane: o caschetă destrămată care încă mai păstra
un ciucure de lână zdrenţuit, o perie cu mânerul rupt, mărgelele
unui rozariu ce se rostogoleau pe parchet ca nişte fiinţe v ii...
Uşile erau deschise, nu mai aveau nimic de ascuns. Casa părea
un mormânt vast şi gol. Numai în pa tio şi la mansardă se mai
păstrau urme de viaţă.
Amadeo Lax se sprijinea de braţul tânărului său admirator şi
se oprea dinaintea propriilor tablouri expuse peste tot pe pereţi,
fară vreo ordine aparentă, şi facea comentarii pline de mândria
creatorului, uimit de propriile realizări plastice, făcând paradă de
diverse întâmplări, pândind reacţia impresionabilului său discipol.
— Aţi auzit de Ramon Casas? l-a întrebat pictorul.
— Da, da. Cum să nu?

52
 — L-a încântat acest tablou în ulei. Cred că a încercat să-l
imite în unele dintre ultimele sale lucrări, deşi nu-mi amintesc
în care. în sfârşit, el a zis că era vorba despre un omagiu, desigur.
S-a oprit şi dinaintea unuia dintre portretele sale de familie.
— Nu ţi se pare că poţi ghici gândurile modelului? Fii sincer.
Arcadio, chiar spunând ceea ce Lax voia să audă, reuşea să fie
sincer. Acest dar i-a deschis ultima uşă a redutei pictorului: man­
sarda. O învălmăşeală de obiecte şi pânze pe care, în afară de Lax,
aproape nimeni nu le mai văzuse.
Acolo, Arcadio a admirat unicul şi tulburătorul nud feminin
din întreaga colecţie. L-a şocat pur şi simplu prin insolitul temati­
cii şi prin execuţie rudimentară. Tabloul reprezenta o femeie foar­
te tânără, stând într-un fotoliu, cu picioarele desfăcute, uitându-se
fix la privitor. Vulva - două tuşe de pensulă întunecate —strălucea
ca o rană vie. Lucrarea se intitula IIfalso ricordo'.
— Mă gândeam să-i dau foc înainte să mor, îi zise Lax.
— De ce? întrebă discipolul fascinat.
— Pentru că nimănui nu-i pasă.
îşi continuară drumul.
— Şi v-aţi schimbat hotărârea?
— Mai mult decât atât: l-am vândut. Unui colecţionar parti­
cular. Un baron olandez, sau elveţian, ori ungur, nu-mi amintesc
exact. Un bărbat adevărat. M i-a zis că vrea să-l expună în casa lui
din Londra. E perfect, pentru că nu vreau să-l văd expus într-un
muzeu, iar banii îmi prind de minune.
Arcadio nu mai puse alte întrebări. Adăugă doar:
— Credeam că nu vă interesează nudul. Ca temă, vreau să zic.
Lax nu îi răspunse. Scotea nişte sunete guturale, asemănătoare
celor dintr-o ţevărie înfundată.
Renunţară să meargă mai departe şi se întoarseră la portretul
Teresei, în vechiul patio. Odată aşezaţi iar în cabinet, fiecare la
locul său, Lax murmură:
— Singura modalitate de a păstra o femeie este să o pictezi.
Treptat, vizitele lui Arcadio în casa pictorului pe care-1 admira
au ajuns ceva obişnuit. La început se folosea de câte-o scuză —
să-i arate încercările sale de a picta, să-i ceară sfaturi despre

1 Falsa am in tire , în italiană în original. (N. tr.)

53
pictură, să-i aducă un exemplar din revista unde tocmai se
publicase interviul sau, pur şi simplu, pentru a vedea cum o mai
duce cu sănătatea —până când nu a mai avut nevoie de alt motiv
pentru a bate la uşă decât prietenia care începea să-i lege pe
amândoi. Pentru bătrânul Lax, Arcadio însemna însoţitorul per­
fect. Atent ca o infirmieră la domiciliu, admirator sincer, bine­
voitor ca un fiu. Şi discret. Nu numai în privinţa a ceea ce vedea,
ci şi cu ceea ce rămânea ascuns. Niciodată nu l-a întrebat, de
exemplu, despre absenţa oricăror rude. Punea totul pe seama ex­
centricităţii pictorului. Nu-şi băga nasul unde nu îi fierbea oala.
In concluzie, reprezenta exact ceea ce Lax avea nevoie pentru a
se despărţi de lume crezând că încă mai era cel care încetase de
mult să mai fie. De asemenea, îi respecta întru totul deprinderile.
După atâţia ani de singurătate, Lax devenise un om fără orar
fix, lăsându-se condus de obiceiurile sale curioase. Unul dintre
acestea era să asculte radioul. Se trezea la aceeaşi oră când începea
programul lui Carlos Herrera1 şi îl asculta atent, fară să facă alt­
ceva, până la sfârşit. Adeseori, după-amiaza, comenta cu Arcadio
spusele invitaţilor din emisiune, de parcă discuţia ar fi avut loc în
propria-i casă. Şi, bineînţeles, niciodată nu se îndoia de ceea ce
Herrera spunea sau credea. Ba chiar îl cita frecvent —„cum zice
Carlos H errera..." - mai ales când venea vorba de politică, un
tărâm pe care se simţea frate cu admiratul său ziarist. Seara alterna
somnul cu planurile. Se lăsa pradă nostalgiei numai atunci când
vorbea despre artă. Se emoţiona adânc pomenindu-i pe Modest
Urgell2, cel pe care îl văzuse doar de câteva ori în toată viaţa, dar
întotdeauna îl considerase maestrul său, sau pe Romă Ribera3 şi
Francesc Masriera, pe care continua să-i vadă ca pe nişte monştri sacri,
deşi succesul şi popularitatea lor nu se puteau compara cu ale lui.
Lax nu a întârziat să-i propună domnului Perez —aşa îi spunea
el - să fie secretarul său personal. Avea încă multe de pus la punct

] Probabil Carlos Herrera Crusset, un cunoscut jurnalist şi om de radio

care are un matinal la postul de radio O nda Cero. (N.tr.)
2 Modest Urgell (1 8 3 9 -1919), pictor peisagist spaniol, fondator al So­
cietăţii artistice şi literare din Cataluttia. (N.tr.)
3 Roma Ribera i Cirera (1848-1935), pictor catalan, printre cei mai
cunoscuţi pictori spanioli ai epocii, alături de Francesc Masreira y Manovens
(1842-1902). (N.tr.)

54
şi simţea că timpul îl prinde din urmă. Luni de zile au lucrat îm ­
preună la proiectul unui muzeu Ia care visa şi care nu avea să se
realizeze. Apoi, timpul s-a sfârşit.
La priveghiul artistului, Arcadio şi Modesto şi-au vorbit pen­
tru prima dată. Violeta se ţinea de mâna tatălui ei, dar nu avea cum
să-şi amintească asta, pentru că abia împlinise patru ani. Nu-şi
aminteşte nici de diversele personalităţi care umpluseră salonul
cu şemineu, nici de discursurile care s-au ţinut şi cu atât mai pu­
ţin de momentul în care trupul lui Lax a ieşit pe poartă pentru
ultima dată. In acele zile, nu mai rămăsese nici urmă din fastul
funerar de care avuseseră parte înaintaşii lui. înmormântarea lui
Amadeo a fost una tristă, funcţionărească. M ulţi dintre partici­
panţi s-au aflat acolo numai pentru a apărea în pozele publicate
a doua zi în presă. Şuşoteau cu toţii despre te miri ce, fară prea
mult respect pentru cel mort şi doar câţiva vorbeau despre testament,
un act la fel de extravagant precum tot ce ţinea de pictor. Un om
moare aşa cum a trăit: Lax îi lăsase reci pe ai lui, chiar şi după ce a
părăsit lumea asta, când s-au aflat ultimele sale dorinţe. Unicului
său fiu, Modesto, i-a lăsat ce mai rămăsese din afacerile scăpătate
ale familiei şi nişte conturi în bancă aproape goale. Din bunăstarea
familiei Lax nu mai rămăsese aproape nimic, iar ceea ce nu căzuse
pradă falimentului fusese furat sau pierdut în timpul Războiului
Civil. Lui Arcadio i-a revenit o mică sumă de bani. Micuţa Violeta
a avut parte de un apartament în plin centru al oraşului.
In privinţa operei sale, Amadeo Lax se hotărâse cu mult timp
în urmă: colecţia sa particulară, compusă din tablouri, studii şi
eboşe, a fost donată Guvernului Autonom al Cataluniei, împre­
ună cu casa şi cu tot ce se afla în ea, cu condiţia ca acolo să se
deschidă un muzeu dedicat lui. Nu a lăsat nimic la voia întâm ­
plării. A inclus în testament o serie de reomandări privind viitorul
muzeu, l-a numit pe Arcadio custode şi a donat toţi banii care îi
mai rămăseseră Trezoreriei Statului, pentru ca nimic să nu-i peri­
cliteze visul.
Nu s-a gândit cât de uituci sunt politicienii când trebuie să-şi
ţină cuvântul dat.
Dar Arcadio s-a dovedit gata să lupte cu toate forţele pentru a
duce la îndeplinire testamentul pictorului. Chiar a reuşit să adune

55
câteva mii de semnături care susţineau proiectul de muzeu, dar
şi acestea au fost degeaba. De fiecare dată s-a lovit de tot soiul de
păcăleli administrative. Nu a durat mult până când a găsit închise
uşile tuturor acelor politicieni care ţinuseră discursuri la înmor­
mântarea pictorului şi a început să ducă o luptă surdă cu ei, să
aştepte la nesfârşit pe coridoare, să vorbească la telefon, să recla­
me şi să le reamintească în van de promisiunile făcute. Oficialită­
ţile au găsit repede scuze pentru amânarea proiectului, au depozitat
tablourile în subsolurile altor muzee şi au închis casa, promiţând
mereu că vor începe lucrările la muzeu, ceea ce nu s-a întâmplat
vreodată. Strategia lor era să nu vină cu un refuz făţiş. Niciodată
nu s-au referit la Muzeul Amadeo Lax ca la un proiect nerealist,
chiar dacă prin acţiunile lor lăsau să se înţeleagă tocmai asta.
Apoi au scos din mânecă un proiect cu adevărat nebunesc, o
Bibliotecă Centrală, pe care l-au tot discutat timp de vreo douăzeci
de ani. Deşi, până la urmă, nu s-a dovedit chiar atât de absurd:
datorită acelui proiect, cei trei vizitatori se află în acelaşi loc. Iar
în curând va sosi o a patra persoană şi va avea multe de făcut.
în prezent, lângă intrarea principală, măcar luceşte o placă au­
rită. Au instalat-o acolo cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii
lui Amadeo Lax, pentru a-i mai îmbuna pe cei ce comentau. Cu
ocazia dezvelirii plăcii, s-au curăţat scările şi vestibulul şi s-a dat o
petrecere pentru nişte oameni care habar nu aveau ce se petrecuse
în acea casă. Lui Arcadio i s-a dat cuvântul în timpul prezentărilor.
Nici Modesto şi nici Violeta nu au fost prezenţi.
Placa,J încadrată de stema oficială,’ zice asa:
T
ÎN ACEASTĂ C A SĂ S-A N Ă SC U T ŞI A T R Ă IT
PÂNĂ LA SF Â R ŞIT U L ZILE LO R SALE
P IC T O R U L A M A D E O LAX
(1889-1974),
ÎN N O IT O R AL A R T E L O R PLASTICE.
G U V E R N U L CA TA LU N IEI
ÎI PRE Ţ U IE ŞTE M E M O R IA .

Cât de puţine cuvinte, şi ce locuri comune, pentru a exprima

o viaţă întreagă.
Desigur că te poţi întreba dacă merită să mai adaugi ceva. Nu.
Ceea ce cu adevărat merită adăugat i-ar îngrozi pe vizitatori.

56
Joi, 15 martie 1984 El Noticiero Universal

TERESA MAI ABSENTĂ CA ORICÂND

Organizaţia municipală Prietenii Muzeului Lax adună

şase mii de semnături pentru a-i cere Guvernului Autonom
să-şi ţină promisiunea (acută artistului
Adela Farre

Cu un an înainte de a muri, pictorul Amadeo Lax (Barcelona

1889-1974) s-a întâlnit cu oficialităţile Guvernului Autonom şi
în urma acestei întâlniri casa artistului —situată în pasajul Do-
mingo, lângă Paseo de Gracia - şi mare parte din tablourile sale
au fost donate în schimbul creării unui muzeu memorial dedicat
pictorului. Pentru a susţine şi mai mult acest proiect, artistul a mai
dat şi patruzeci de milioane de pesetas, sumă destinată lucrărilor
de amenajare a muzeului. In funcţia de custode l-a num it pe
Arcadio Perez, asistentul personal al pictorului şi licenţiat în arte,
cel căruia îi revenea sarcina de a veghea la buna îndeplinire a
cerinţelor artistului.
In ultim ii ani, Guvernul Autonom nu a arătat că ar avea o
memorie prea bună. Visul lui Lax nu a fost niciodată dus la bun
sfârşit. Colecţia - compusă din aproximativ două sute de lucrări,
majoritatea în ulei, studii sau eboşe —a fost împărţită între M u­
zeul Naţional de Artă al Cataluniei (MNAC) şi mai multe muzee
din provincie, dar numai o mică parte a colecţiei a fost expusă
permanent. Arcadio Perez, sătul de dezinteresul oficialităţilor, s-a
hotărât să facă Organizaţia Prietenii M uzeului Amadeo Lax, cu
scopul de a menţine vie amintirea acordului dintre pictor şi ofi­
cialităţi şi de a nu permite instituţiilor din oraşul nostru să uite de
„neîntrerupta nepăsare faţă de cuvântul dat celui care a fost unul dintre
cei mai mari reprezentanţi ai culturii noastre în întreaga lum e“.
în acest timp, Perez, în numele organizaţiei pe care o reprezin­
tă, a denunţat fară încetare stadiul lamentabil în care se găseşte
vechea reşedinţă familială, unde nu s-au realizat nici un fel de

57
lucrări de întreţinere începând din 1974, an în care a murit pro­
prietarul legitim al casei. „E greu de acceptat că reşedinţa a fost
folosită pentru diverse banchete instituţionale şi pentru recepţii,
adică pentru ceva foarte îndepărtat de ultimele dorinţe ale lui
Amadeo Lax. Ca să nu mai pomenim de faptul că în câteva rân­
duri s-a vorbit de demolarea ei, ceea ce ar fi de-a dreptul o abe­
raţie şi un act de nepăsare faţă de valorile artistice".
Reşedinţa familiei Lax, construită în stil modernist, este mo­
nument istoric începând cu anul 1980. A fost gândită de arhi­
tectul Josep Llui's Ayranch, în anul 1899, şi are patru etaje şi
pivniţă, ceea ce înseamnă un spaţiu expoziţional de mai bine de
trei mii de metri pătraţi. Cel care a construit casa a fost Rodolfo
Lax, tatăl pictorului, cunoscut drept unul dintre principalii inves­
titori barcelonezi din ultima parte a secolului al XlX-lea. Tuturor
acestor valori inegalabile li se adaugă, conform lui Arcadio Perez,
„bogăţia elementelor decorative ale casei, opera aceluiaşi arhitect,
între care ocupă un loc aparte scara seniorială decorată cu motive
vegetale, şemineul sculptat şi originalul p a tio acoperit, care în
1936 a fost transformat într-o originală încăpere acoperită cu o
cupolă de sticlă". Perla coroanei e o pictură murală de mari dimen­
siuni, situată sub cupolă, pictată de Lax însuşi, poate chiar cu
ocazia restaurărilor. Fresca aceasta, considerată de m ulţi drept
capodopera artistului, poartă titlul Teresa absentă şi o reprezintă
pe tânăra soţie a artistului, Teresa Bruses - fiica lui don Casimiro
Bruses, un bogat industriaş barcelonez, cunoscut pentru afacerile
sale din America - într-o atitudine pe care Perez, fără să şovăie,
a calificat-o drept „neliniştitoare". Dar şi mai interesantă este
povestea pe care fresca ne-o spune în tăcere: disperarea unui băr­
bat care tocmai şi-a pierdut iubirea vieţii într-o manieră crudă şi
dureroasă. Iată ce ne spune cel care a fost secretarul personal al
pictorului vreme de cinci ani: „Lax a pictat fresca în timpul zi­
lelor, sau poate chiar orelor ce au urmat plecării Teresei. Se pare
că tânăra şi-a abandonat soţul şi copilul şi a fugit cu amantul ei,
stabilit de puţin timp la New York, cel mai vârstnic dintre fraţii
Conde, proprietarii Marilor Magazine El Siglo. Soţul abandonat,
un bărbat exemplar în toate sensurile, şi-a întins cu pensula dispe­

58
rarea pe un zid proaspăt zugrăvit. Rezultatul este una dintre cele
mai tulburătoare opere ale picturii spaniole din secolul XX“.
E o istorie care i-a fascinat ani de zile pe criticii de artă şi pe
alţii care au studiat-o, chiar dacă, din nefericire, lucrarea e încă
interzisă accesului marelui public. Acum, odată cu îndepărtarea
frescei, pare că povestea va intra pe un nou făgaş. Am putea spune -
şi comparaţia e mai degrabă o mataforă —că Teresa, cea din
lucrare, e mai absentă ca oricând. Totuşi, Arcadio Perez continuă
să fie încrezător. Speră ca acele şase mii de semnături să urgenteze
reabilitarea clădirii şi readucerea operei lui Lax la locul ei originar.
Demersurilor sale li s-au alăturat cele ale moştenitorilor legitimi -
descendenţi direcţi - ai pictorului: fiul său, Modesto Lax, profe­
sor la Universitatea din Avignon şi unica nepoată, Violeta Lax,
director la Art Institut din Chicago, care au rămas întotdeauna
într-un discret plan secund, deşi Perez ne asigură că menţine cu
ei „o mare prietenie de la depărtare".
 IV

Să ne întoarcem în vechiul patio, acolo unde Violeta, cufun­

dată în sine însăşi, se apropie de zid. Sună un telefon mobil.
Tânărul funcţionar răspunde. Schimbă câteva fraze, dă nişte instruc­
ţiuni. Apoi spune:
— E afară. M ă duc să-l caut.
Dispare pe scări în jos, deşteptând praful adormit pe trepte de
atâta timp.
— Mă scoate din sărite, şopteşte Arcadio.
Violeta îi dă dreptate dând uşor din cap. Se uită la tabloul cu
Teresa cu ochii mijiţi.
— E mai puţin deteriorat decât am crezut.
— Acoperişul făcut de bunicul tău s-a dovedit foarte rezistent.
Nici un pic de umezeală, pare incredibil, zice Arcadio surâzând.
Era mândru de schimbările făcute. Vorbea întotdeauna despre ele.
— M ie mi-ar fi plăcut să văd mai degrabă p a tio -ul original,
cel din tabloul cu Concha. Ţi-I aminteşti?
— Bineînţeles.
Violeta s-a referit la Concha ca şi cum ar fi cunoscut-o. In­
tr-un fel aşa şi e, chiar dacă tot ceea ce ştie despre ea e acel gest
imortalizat în portretul ei. Nu are cum să ştie că o dată Concha
s-a aflat acolo, chiar în acel p a tio reamenajat. O singură dată,
când deja locul se schimbase foarte mult. Atunci, cea care fusese
doica familiei, mai degrabă prietenă decât angajată a doamnei
Maria del Roser, îngerul copilăriei, avea deja şaptezeci şi unu de
ani. încă târa odată cu ea fusta lungă ale cărei volane măturau
praful de pe jos. Avea părul prins în coc. Era şleampătă şi rotofeie.

60
îşi acoperea umerii cu un şal subţire. A deschis uşa de sticlă şi a
rămas privind din prag. Şi acolo, fară să îndrăznească să mai facă
vreun pas înainte, a plâns ca un copil. Mai apoi a închis uşa, şi-a
şters lacrimile şi a ieşit.
Tăcerea de acum a Violetei e asemănătoare cu cea a Conchei.
Privirea bunicii sale are ceva tulburător şi nu-şi dă seama ce anume.
— Ce s-a întâm plat cu mobilierul? Dar cu cărţile? întreabă
brusc.
— Nu mai rămăsese mare lucru încă dinainte de război. Bă­
nuiesc că mobilierul original nu a supravieţuit distrugerilor. Iar
ce a mai rămas, cine ştie?... Poate că aceşti netoţi vor arunca totul
la gunoi fară să le pese măcar. Poate că ar fi trebuit să mă zbat
mai mult, dar m-am săturat să le atrag atenţia asupra lucrurilor
de valoare. Ştii că îţi pot scoate peri albi dacă ai de-a face cu ei.
Iar despre cărţi nu ştiu nimic. Nu-mi amintesc să fi intrat vreo­
dată în bibliotecă în timpul vizitelor mele, pe când bunicul tău
încă trăia.
— Iar ideea de a muta fresca a fost a ta?
— Mărturisesc că da. Unul dintre experţi a avut ideea de a
lăsa lucrarea să facă parte din viitoarea sală de lectură. Voiau să
păstreze fresca pe zid, dar m-am opus categoric. Le-am spus că
singura modalitate de a evita deteriorarea frescei în timpul lucră­
rilor era să fie mutată într-un alt loc, pe un alt suport. Nici acum
nu ştiu cum de au ţinut cont de mine. Cred că i-am prins într-o
zi bună.
— Da, măcar viitoarea bibliotecă va păstra ceva din esenţa bu­
nicului meu. Măcar atât au făcut şi ei, deşi se putea mult mai mult.
Arcadio se arată de acord, pare obosit. Războiul de treizeci şi
şase de ani dus cu instituţiile i-a stors toată energia. Amadeo Lax
nu se înşelase atunci când îl alesese. Un altul ar fi renunţat mult
mai repede.
— îl cunoşti pe restaurator? întreabă Violeta.
Ca şi cum aceste cuvinte i-ar fi chemat pe cei absenţi, chiar
în acea clipă în capul scării apare tânărul funcţionar ducând un
sel de pânză şi două găleţi. II urmează un bărbat, care pare destul
de împiedicat, îmbrăcat într-o salopetă albă plină de pete m ulti­
colore. îl salută cu fam iliaritate pe Arcadio şi strânge mâna

61
Violetei. Apoi se apropie de frescă şi evaluează atent deteriorările.
Din când în când, dă câte un verdict destul de sibilinic: „Zona
asta e destul de afectată11. Sau, în timp ce îşi trece mâna peste pe­
rete: „Aici pare a fi mai neregulat'1.
Ceilalţi îl observă în tăcerea specifică oamenilor neînsemnaţi
sau ignoranţi (în funcţie de caz).
După un scurt diagnostic, restauratorul se apucă de treabă
fară a mai pierde timpul. Cei doi bărbaţi îl ajută să aducă mate­
rialele de care are nevoie şi să scoată din pungi lucrurile de care
are nevoie. Apoi, restauratorul întreabă de unde poate să ia apă
pentru a pregăti mortarul şi funcţionarul se uită la Arcadio aştep­
tând de la el o soluţie la o problemă pe care, ca pe atâtea altele,
nu a prevăzut-o.
— E o fântână jos, zice Arcadio. Dă-mi găleata, o umplu eu.
Nici Violeta şi nici Arcadio nu au chef să supravegheze munca
nimănui. Se scuză şi îi lasă să-şi vadă de treabă.
— Am ceva de făcut, zice Violeta.
Singurul care rămâne să asiste e tânărul funcţionar, nu se ştie
dacă din obligaţie sau dacă e într-adevăr interesant.
— Astăzi am să termin de dat cu mortar, explică restauratorul.
Peste patru zile, dacă s-a uscat bine, putem să o mutăm.
Violeta şi Arcadio coboară scara. Când ajung la uşă, ea îl în­
treabă dacă restauratorul e bun.
— Am totală încredere în el. N u-ţi face griji.
— M ă bucur. Au făcut deja destule lucruri de mântuială.
 II falso ricordo, 1962
Ulei pe pânză, 280 x 255
Muzeul Thyssen-Bornemisza, Colecţia permanentă, Madrid

Prima întrebare pe care o suscită această lucrare ţine de titlu.

Privitorul se întreabă imediat despre ce falsă amintire e vorba. Modelul?
Senzualitatea violentă pe care o vădeşte? Tinereţea? Nu se ştie cine a
pozat pentru acest tablou şi nici în ce relaţii a fost cu pictorul. Relevant e
faptul că în această lucrare autorul abordează pentru prima şi ultima dată
o temă tabu pentru el: nudul feminin; ceea ce face din tablou o adevărată
raritate, lucrat de pictor poate pentru sine însuşi sau pentru femeia în
chestiune. Al doilea baron de Thyssen l-a cumpărat direct de la artist,
în 1972, şi l-a expus în casa lui din Londra. Tabloul a rămas acolo până în
1988, când a trecut în patrimoniul Muzeului Thyssen-Bornemisza din
Madrid, instituţie care poartă numele colecţionarului.
în privinţa realizării picturii, se remarcă utilizarea luminii - care scoate
în evidenţă figura feminină, amintind de nudurile idealizate ale roman­
ticilor germani - şi forţa expresiei de pe chipul modelului, o imagine vie
a dorinţei sexuale. Ca o curiozitate demnă de remarcat e faptul că
pictorul şi-a aşezat neruşinatul ricordo într-un model de scaun folosit de
Velâsquez când i-a făcut portretul papei Inocenţiu al X-lea; (poate că
prin acest joc meta-artistic a vrut să sublinieze caracterul personajului
sau intenţia din privirea lui, ori poate că a vrut să aducă un omagiu ma­
estrului barocului spaniol, cel care îl influenţase atât de mult, sau poate
că a dorit să critice indirect clerul: toate aceste speculaţii s-au făcut deja).
Unul dintre criticii contemporani a spus că titlul trimite chiar la acel dialog
meta-artistic: în amintirile artistului operele clasice au fost întotdeauna
reinterpretabile. Nu există, nici nu a rfi posibil, o teorie unică, iar Amadeo
Lax, din nefericire, a murit fără să fi explicat intenţiile sale estetice.

Muzeul Thyssen-Bornemisza în cartea de buzunar.

O privire asupra celor mai importante lucrări din colecţia particulară
a lui Heini Thyssen, Editura Muzeului, Madrid, 2002

IA
 V

Printre cele mai impozante figuri prezente pe străzile oraşului

în acei ultimi ani ai secolului al XlX-lea, se numărau şi cele ale
familiei de Bruses, care stârneau admiraţie şi invidie. El, don Ca-
simiro, era un industriaş bogat, comercializa ţesături cu imprime­
uri şi se ţinea departe de bagatelele sociale. Călătoriile frecvente
îi ofereau o scuză perfectă pentru a sta deoparte de freamătul so­
cietăţii, iar atunci când putea să rămână acasă, singura lui dorinţă
era să stea liniştit cu orice preţ. Se zicea că în fiecare zi îşi dedica
trei ore numai cititului presei. Ziarul favorit era, desigur, E ldiario
d e Barcelona, pentru că înţelegea cel mai bine nevoile întreprinză­
torilor din oraş, iar aceştia făceau din lectura sa un exerciţiu profe­
sional executat cu meticulozitate.
Soţia lui, doamna Silvia Bessa de Bruses, era o femeie sobră,
de casă, bisericoasă, dedicată operelor de caritate, cu o viaţă petre­
cută atât de mult în spatele uşilor, încât nu ar fi scăpat pentru
nimic în lume orice prilej decent de a ieşi, oferit de obiceiurile
vremii. Aşa se face că era o obişnuită a plimbărilor. Avea o repu­
taţie atât de bună şi plimbările ei erau făcute cu atâta punctua­
litate, încât atunci când apărea caleaşca ei nu exista domn care să
nu încetinească pasul pentru a o saluta, chiar înainte de a întreba
de soţul absent.
Doamna de Bruses nu avea mai mult de treizeci de ani, însă
obiceiurile atât de precise şi judecata atât de severă o îm bătrâ­
niseră înainte de vreme. Ii chinuia pe servitori, se culca întotdea­
una înainte de nouă şi se lăuda că ducea o viaţă retrasă şi liniştită,
departe de orice frivolitate. Nu citea altceva în afară de Biblie şi

64
nimeni nu-i ţinea companie în afară de o mătuşă fată bătrână, şi
mai acră decât ea, şi copiii cărora nu li se adresa decât pentru a-i
certa. Gurile rele spuneau că servitoarele ei ajungeau să se sinucidă
şi că una dintre bucătărese, nemaisuportând umilinţele la care era
supusă, îşi băgase capul într-o oală cu tocană fierbinte. Nu erau
puţini cei care, mergând şi mai departe, îl socoteau printre victi­
mele sale şi pe bietul ei soţ, un domn mic şi bun ca pâinea caldă,
căruia, înainte de a se însura cu o astfel de inchizitoare, niciodată
nu îi trecuse prin minte să facă negoţ dincolo de ocean. Se spunea
că nu afacerile îl ţineau departe de casă, ci spaima că la întoarcere
dădea de privirea de gheaţă a soţiei lui. Şi se mai spunea că don
Casimiro avea în Cuba o armată de concubine, toate vesele şi cu
pieptul la vedere, care miroseau a cafea şi a zahăr de trestie şi îi
ofereau tot ceea ce îşi poate dori un bărbat neîmplinit în căsătorie.
Cu toate acestea, rar se întâmpla ca după o întoarcere a soţului
să nu apară un nou descendent, iar această garanţie şi constanţă
ale perechii de asemenea erau admirate în întreg oraşul. Cu toate
aceste veniri şi plecări, înainte să fie pierdute coloniile din Ame­
rica, familia Bruses a adus pe lume cinci fii, dintre care au supra­
vieţuit trei. După pierderea războiului, ambiţiosul don Casimiro
şi-a mutat afacerile pe alte plantaţii, în alte ţări şi a început să facă
comerţ maritim cu Statele Unite şi să cumpere lână din Argen­
tina, întorcându-se de fiecare dată să-şi fecundeze, punctual, soţia
legitimă, care a mai adus pe lume încă şase odoare, dintre care
două nu au apucat primul an de viaţă.
— Biata de ea, are faţa asta acră de la atâtea naşteri, zicea
Eutimia, convinsă că aşa e.
Ultimul născut a fost Teresa. A venit pe lume într-o zi nefastă:
10 mai 1907, în aceeaşi zi în care se năştea şi primul copil al tâ­
nărului rege al Spaniei, botezat cu o droaie de nume oribile ce se
sfârşeau cu cel al tatălui său, Alfonso. Teresa şi micul Bourbon
urmau să aibă în comun un destin tragic care îi va marca pe
amândoi. Nu puţini monarhi şi-ar fi dat seama de asta, dar în
casa familiei Lax monarhia nu provoca mare interes, în afară de
cel stârnit printre câţiva servitori.
Viaţa nefericită a lui Alfonso de Bourbon y Battenberg, urma­
şul lui Alfonso XIII, e arhicunoscută: suferind de hemofilie, şi-a

65
petrecut în pat mai bine de jum ătate din viaţă, suportând tra­
tamente şi dureri îngrozitoare, care până la urmă au ajuns să fie
cunoscute de toată lumea. In schimb, nenorocirile Teresei s-au
întâmplat cu discreţie. La două zile după ce a adus-o pe lume,
mama ei a murit. Don Casimiro se afla, ca de obicei, pe planta­
ţiile americane şi a prim it vestea printr-o scrisoare trimisă de
M atilde, mătuşa habotnică şi ursuză în grija căreia rămăseseră
copiii. Până când veştile triste au ajuns la el şi s-a întors acasă,
trecuseră aproape şase luni şi mătuşa luase în stăpânire casa iubitei
sale nepoate, într-atât încât bietul milionar nu a mai putut face
nimic. Toată casa mirosea a biserică, sărmanii copii păreau nişte
călugări fără vlagă, mătuşa făcea pe sfânta şi servitorii păstrau
liniştea de parcă ar fi făcut legământul tăcerii. După nici o săptă­
mână, Don Casimiro, obişnuit cu libertatea mirosind a rom şi
cafea şi cu coapsele mulatrelor de douăzeci de ani, nu a mai su­
portat atmosfera din casă. Mătuşa cea bigotă, cunoscând foarte
bine părţile slabe ale nepotului său prin alianţă, a profitat de oca­
zie şi l-a ameninţat că abandonează casa dacă nu e recompensată
după cum merită. îngrozit de o asemenea perspectivă, milionarul,
moale ca de obicei, a cedat ameninţărilor hulpavei bătrâne şi s-a
căsătorit cu ea, dar, din ruşine, a ţinut totul secret. Odată făcute
actele, şi-a sărutat copiii în ordine cronologică şi s-a îmbarcat pe
vaporul P rinţul d e Asturias cu destinaţia Argentina.
Ar fi trebuit să-şi dea seama că numele vaporului era de rău
augur, dar nici unul dintre cei o mie nouă sute de pasageri nu a
intuit ce va urma. La mai bine de două săptămâni după ce pără­
sise portul din Barcelona, pe când se afla aproape de coasta Brazi­
liei, transatlanticul s-a lovit de un recif şi s-a scufundat în mai puţin
de zece minute. Cel puţin aşa au susţinut, în versiuni ce nu co­
incideau întru totul, cei o sută cincizeci de supravieţuitori. Astfel,
cei şapte fraţi Bruses, cu vârste cuprinse între şase luni şi şaisprezece
ani, s-au trezit orfani de tată şi de mamă, intraţi pe mâna unei
mame vitrege care împlinise şaptezeci şi cinci de toamne.
Infernul bieţilor copii a durat zece ani, exact cât a mai trăit
bătrâna. în acei zece ani, cea de-a doua doamnă Bruses a avut
destul timp încât să stingă vocaţii, să ruineze căsătorii, să năru-
iască visuri, să-i dezmoştenească pe unii dintre copiii săi vitregi

66
şi să alunge din casă pe oricine se opunea planurilor sale. Drept
urmare, fraţii s-au împrăştiat care pe unde, imediat ce au intrat
în posesia moştenirii ce li se cuvenea din partea tatălui. Nici unul
nu a continuat afacerile familiei, care încetul cu încetul au fost
ruinate. Mătuşa Matilde a pus capac acelei tradiţii, atât de proprie
barcelonezilor, a afacerilor începute de către tată, dezvoltate de
fii şi ruinate de nepoţi.
Trecuţi printr-o asemenea experienţă nefastă, nu e de mirare
că fraţii au trebuit să-şi mascheze bucuria la moartea bătrânei.
Preotul a fost nevoit să domolească marea grabă de a o îngropa,
explicându-le că Dumnezeu avea nevoie de un anum it timp
pentru a primi la El, aşa cum se cuvine, o fiinţă atât de devotată.
Odată îngropată mătuşa cea odioasă, fraţii au mai continuat
o vreme să-şi disimuleze bucuria. Dar bârfele au izbucnit când
cei doi fraţi mai în vârstă, fără să respecte perioada de doliu, s-au
căsătorit cu două fete de familie bună, s-au instalat în vechea casă
şi au început să dea petreceri şi să aibă grijă de cei patru minori.
— Rea pildă pentru nişte tineri onorabili, ziceau gurile rele.
Ca după o lungă şi friguroasă iarnă, atmosfera nouă din casă
a explodat. Copiii, ahtiaţi după voie bună, au renunţat la stric­
teţe, şi-au găsit o altă modistă, au mărit personalul de serviciu, au
redecorat toate încăperile, au organizat petreceri, concerte, piese
de teatru, mese festive şi au pus atâta suflet în abolirea vechilor
reguli, încât aproape că au dus de râpă onoarea tinerelor de mă­
ritat, printre care se afla şi Teresa. Numele Bruses trezea atât
curiozitate, cât şi invidie. Cadillacul familiei, condus de un şofer
în livrea, era văzut adeseori la Justin sau Maison Doree, cele mai
faimoase restaurante din epocă. A treia născută, cea pe care cu toţii
o numeau Tatin, chiar dacă fusese botezată Marfa Auxiliadora,
frecventa întâlnirile artiştilor, se îmbrăca cu haine de la Paris, era
prietenă intimă cu Alfonso XIII şi nu dădea semne că ar avea de
gând să se căsătorească. Contribuţia ei la petreceri a dat o anume
distincţie, pentru că a reuşit ca Igor Stravinsky, Carlos Gardel şi
mulţi alţi artişti să concerteze în pavilioanele redecorate din
grădină şi un public select, format din prieteni aleşi pe sprân­
ceană, printre care se aflau generalul Primo de Rivera şi însuşi
regele, să-i aplaude ascunşi între frunzele de rododendron.

67
 Chiar dacă efemer, membrii familiei au fost protagoniştii unei
străluciri de nedepăşit în panorama zilnică a înaltei societăţi, care
în acele timpuri se mutase din strada Riera Alta pe noul Paseo
de Gracia. In faţa fetelor de măritat ale familiei, în afară de Tatin,
tinerii pretendenţi se umpleau de nelinişte numai la gândul că în
vinele acelor frumoase domnişoare cu bucle aurite şi piele de
porţelan curgea sângele despoticei doamne Silvia, despre care îşi
auziseră părinţii vorbind de atâtea ori şi cu atâta oroare. Puţin in
extremis, încercând să evite scandalul ce lua proporţii din cauza
vieţii lor fară căpătâi, cele patru surori mai mici, născute în trista
perioadă postcolonială, s-au căsătorit de tinere, iar aceasta a dus
la încetarea bârfelor şi zvonurilor înveninate şi le-a oferit o bine­
meritată libertate fraţilor care le crescură mai mult cu inima decât
cu capul.
Trebuie spus că Amadeo nu a cunoscut-o pe Teresa în timpul
uneia dintre acele plimbări ale înaltei societăţi şi nici la vreuna
dintre petrecerile bine-cunoscute ale familiei. O cunoscuse pe fată
cu mult timp înainte, în propria ei casă, cu ocazia unui eveniment
pe care toţi aveau să-l numească mai apoi cântecul de lebădă al
mamei vitrege, cel puţin în privinţa cheltuielilor. Amadeo a fost
surprins când, l-a începutul anului 1919, i s-a propus să facă por­
tretele tuturor membrilor familiei Bruses. Bătrâna, spaima tutu­
ror, era conştientă de ce înseamnă să contractezi un portretist şi,
fidela sloganului ei „dacă tot faci ceva, fa bine“, a apelat la cel
mai cunoscut din oraş, chiar dacă aceeaşi fidelitate faţă de sine
însăşi a facut-o să negocieze până la ultimul bănuţ.
Doamna Matilde a fost prima care a pozat, rotofeie şi albă ca
laptele, împodobită cu bijuteriile pe care obişnuia să le poarte la
premierele teatrale. Imediat după ce a fost gata portretul, s-a îm­
bolnăvit grav, a început să moară ca un Dorian Gray virgin şi
apostolic. Apoi au pozat fraţii, de la cel mai vârstnic până la cel
mai tânăr. Băieţii în jachete, Tatin într-un costum de culoare în­
chisă care părea de doliu, iar Luisa, Maria şi Silvita în fuste. Ultima
a trebuit să îmbrace o fustă albastru-marin de la o soră mai mare,
ceea ce a facut-o să arate mai în vârstă decât era de fapt.
Teresa avea unsprezece ani, dar părea mai tânără. în tabloul
lui Lax apare într-o fustă m ai scurtă şi i se văd genunchii. în

68
timpul cât a pozat, nu numai pictorul a scrutat-o pe Teresa, ci şi
ea pe el. Era fascinată de eleganţa lui, de aerul taciturn şi de vârsta
de neînchipuit (pe atunci, Lax se apropia de treizeci de ani) şi i
s-a părut că vede în ochii lui o taină ascunsă şi şi-a promis sieşi
să nu aibă odihnă până nu o va descoperi.
Când Amadeo Lax a părăsit casa familiei Bruses, a lăsat în
urma sa primul dintre cele treizeci şi şapte de portrete ale Teresei
şi pe aceasta bolnavă de iubire pentru el.
 Fetiţa Teresa Bruses, 1919
Ulei pe pânză, 180 x 70
Barcelona, MNAC, Colecţia Amadeo Lax

Tabloul aparţine primei perioade din creaţia lui Lax, pe când acesta
era portretistul înaltei societăţi din Barcelona. A fost comandat de
mama vitregă şi totodată mătuşa modelului şi se crede că atunci a fost
pentru prima dată când artistul a văzut-o pe cea care peste nouă ani
avea să devină soţia lui. Fireşte, e şi primul tablou dintr-o serie de
treizeci şi şapte pe care Amadeo Lax avea să i le facă de-a lungul vieţii.
Ies în evidenţă tonurile calde, culorile luminoase - albastrul hai­
nelor Teresei sau ocrul părului ei blond - combinate cu agresivitatea
chipului, pe care artistul a reuşit să surprindă psihologia unei fete
neliniştite şi frumoase, interesată de studiu şi lectură, aşa cum reiese
şi din cartea cu care pozează mezina fam iliei Bruses. Aceasta nu va
fi singura dată când Lax va face să treacă pe pânză gustul pentru
lectură al Teresei. Floarea din păr simbolizează feminitatea, iar pisica
din poală trim ite la lumea copilăriei de care modelul încă nu se
desprinsese cu totul. Merită am intit că atât pisicile, cât şi cărţile vor
apărea frecvent alături de principala muză a pictorului în tablourile
pe care i le va dedica. Cu trecerea timpului, pictorul a evoluat mult,
iar câteva dintre acele tablouri vor ajunge obiecte de studiu.

Amadeo Lax, portretist. (Din catalogul expoziţiei)

Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid, 2002

70
 VI

Un auz fin ar fi detectat cum pârâiau pânzele de iută pe care res­

tauratorul le lipise cu o soluţie specială pe tabloul Teresei. Se usucă
lent, fară să ţină seama de rolul lor, dar în acord cu spaţiul din jur.
Timpul nu s-a grăbit niciodată în vechiulpatio al familiei Lax.
Reabilitarea casei - visul lui Rodolfo, tatăl lui Amadeo —a
durat aproape şapte ani de zile, dintre care ultimul a fost marcat
de ameninţarea constantă a mutării. Cei care au văzut noua casă
spuneau despre ea tot felul de minunăţii. Eutimia fusese acolo de
două ori şi le povestea servitorilor că nu părea o casă, ci mai de­
grabă un palat, cu cele patru etaje, cu ferestrele mari care dădeau
la stradă şi cu salonul nobil, atât de bine ornamentat încât nu-i
lipsea nimic. Ca să nu mai vorbim de scară, a cărei monumenta­
litate o facea să-şi dea ochii peste cap şi să rămână mută, ba mai
mult, de fiecare dată când îşi amintea de viţa-de-vie şi de strugurii
din marmură, amintirea o facea să-şi ducă mâna la piept şi să atingă
medalionul în care păstra câteva fire din mustaţa soţului ei.
Zona de serviciu, continua Eutimia, era formată din parter şi
din subsol, acolo unde se avusese grijă ca nici o încăpere să nu
fie prea strâmtă şi toate, „toa-te“, sublinia Eutimia, să aibă un
gemuleţ pentru aerisire pe unde, prin cele care dădeau la stradă,
se puteau vedea picioarele trecătorilor. Erau două bucătării, spa­
ţioase şi dotate cu aparatură modernă, amândouă aflate la mare
distanţă de locul unde se lua masa, pentru ca mirosurile să nu
deranjeze. Şemineul era atât de mare, încât ar fi încăput în el
două bănci de şase persoane, mobilierul era din fier forjat cu o
mulţime de compartimente (toate smălţuite de îţi era mai mare

71
dragul să le vezi) şi două uriaşe lăzi frigorifice de lemn. Exista o
cameră numai pentru călcat. Şi încheia cu ce era cel mai incredibil:
casa avea trei camere de baie, una dintre ele jos, lângă bucătărie,
cu cadă de zinc şi duş în perete. „Numai a noastră", preciza, pentru
ca toată lumea să înţeleagă.
Dar în camerele destinate servitorilor nu se găsea o adevărată
noutate după care jinduiau cu toţii: lumina electrică. In casa ve­
che iluminatul încă se făcea cu gaz şi lămpi cu petrol, aşa că puţini
îşi puteau imagina cum se poate ca printr-o simplă atingere, cu
două degete numai, a unui buton din perete, să se producă o lu­
mină ca din altă lume.
Erau mulţi cei care respingeau electricitatea şi apăreau mereu
poveşti înspăimântătoare, cum ar fi că în Italia cine călca pe şinele
de tramvai murea pe loc. Erau mulţi care refuzau să treacă pe sub
un bec aprins sau chiar mai rău, nici măcar nu intrau într-o încă­
pere scăldată în lumină electrică. De aceea, în prima noapte petre­
cută în noua casă, însăsi doamna M aria del Roser le-a arătat
tuturor avantajele invenţiei. Servitorii, adunaţi cu această ocazie,
au scos un „000000 “ de uimire. Toţi, mai puţin Juanita, bucătă­
reasa, pe care o scotea din sărite tot ce însemna modernitate.
— Capricii de bogătaşi! bodogănea ea. Dacă Domnul Dum­
nezeul nostru întinde noaptea peste pământ, de ce să aprindem
noi tot felul de lumini?
înainte de mutare, în vechea casă se instalase un aer de pro­
vizorat în care nimic nu mai era la locul lui. Nici măcar curăţenia
nu se mai făcea ca altădată, căci servitorii se molipsiseră de spi­
ritul practic al stăpânei care repetase de mii de ori că nu are rost
să pierzi nici un m inut pentru a curăţa ceva ce urma să fie făcut
una cu pământul.
Nu era o metaforă: municipalitatea, acolo unde părerea lui
don Rodolfo cântărea greu, hotărâse să facă un bulevard nou din
întreg labirintul de străduţe înguste şi întunecate, mărginite de
vechi palate şi biserici. Pentru că nu au găsit ceva mai bun, noua
stradă a fost botezată, destul de neinspirat, „Bulevardul A“. Pro­
iectul, de proporţii faraonice, includea o şosea rectilinie între
mare şi piaţa Urquinaona, traversată perpendicular de două mari
străzi. Prima din ele pornea de la strada Princesa, iar a doua,

72
numită pur şi simplu „C“, ducea până la catedrală. Şi asta fară a
mai ţine socoteală de multele străzi mai puţin importante, toate
noi, care urmau să facă din acea parte a oraşului o zonă cu totul
diferită de celelalte. Casa familiei Lax se afla exact pe partea dreap­
tă a noii şosele, cam unde începea strada „C“, acolo unde astăzi
nu există altceva decât trafic şi claxoane. Demolarea ei nu s-a făcut
pentru a se înălţa alte edificii în loc, ci pentru un imens pietonal
care ducea către catedrală şi a îm părţit cartierul în pătrate destul
de urâte. Exproprierile au afectat două mii de case şi au generat
un val de proteste. Dar nimic din toate astea nu i-a oprit pe res­
ponsabilii de proiect.
Rodolfo Lax găsea că totul era foarte logic.
— Oamenii nu se împacă bine cu progresul, zicea. Dacă toţi
inventatorii din lumea asta ar fi ţinut cont de protestele concetă­
ţenilor lor, acum încă am mai desena mamuţi pe pereţii grotelor.
Adevărul e că pe el îl încântau toate schimbările. Vorbea emo­
ţionat despre viteza cu care excavatoarele vor rade tot acel „labi­
rint de pietre infecte1'. A luat parte la domolirea celor mai încinse
spirite protestatare şi a ajutat la mutarea, piatră cu piatră, a unor
palate medievale şi a unor mănăstiri, chiar dacă zicea pe la spate:
— Ah, cum îşi mai pierd cumpătul maicile stareţe când e
vorba de mănăstirile lor.
Rodolfo Lax Frey era un bărbat roşu în obraji ca un rac, avea o
voce răsunătoare şi râdea uşor. Era unul dintre acei oameni pe care
jacheta şi pălăria îi fac să pară deghizaţi, de parcă trupul lor ar fi
fost modelat pentru cămaşa şi brâul ţărăneşti, iar picioarele, des­
tinate opincilor, nu reuşesc să se obişnuiască nicicum cu rigizii
pantofi de piele. Era singurul copil al unei familii de comercianţi
din Vie, lipsit de tragere de inimă pentru afacerea ce i se cuvenea
prin tradiţie şi moştenire, dar atât de ambiţios încât, odată rămas
orfan, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, a vândut tot ce avea şi
s-a mutat la Barcelona, la două mătuşi, fete bătrâne amândouă, ce
trăiau îngrozite într-o casă mult prea mare pentru ele, care, în ab­
senţa altor moştenitori, avea să-i revină lui, mai devreme sau mai
târziu. Ce mai încoace-ncolo: Rodolfo Lax era un bărbat norocos.
Şi-a luat picioarele în spinare şi s-a prezentat impecabil în faţa celor
două mătuşi, care l-au îndrăgit pe loc. Restul a venit de la sine.

73
 în acei ani premergători Expoziţiei Universale din 1888, ora­
şul era cuprins de o dezvoltare urbanistică ideală pentru spiritele
inventive gata să-şi încerce norocul şi să pună totul la bătaie.
Rodolfo şi-a dat repede seama că existau destui bogătaşi în oraş,
dar că mulţi dintre ei erau cam grei de cap. Pentru ca oraşul să
prospere era nevoie urgentă de o generaţie nouă şi a făcut tot ce
a putut ca să se prezinte pe sine ca fiind soluţia cea mai Ia în ­
demână. Totodată, a studiat cu atenţie planurile urbanistice, s-a
înfăţişat la câteva petreceri alese şi şi-a cheltuit toţi banii cumpă­
rând parcele în Paseo de Gracia, pe strada Balmes şi chiar şi mai
departe, acolo unde pe atunci se aflau numai câmpuri desţelenite.
Şi-a impus ideile inovatoare în cadrul reuniunilor influente, i-a
convins pe expropriaţi că se sacrificau pentru bunăstarea oraşului,
a frecventat locantele unde li se ofereau muncitorilor plăceri neru­
şinate până când aceştia au început să-l vadă ca pe unul de-al lor,
şi-a îmbunătăţit catalana ca să nu fie luat drept ţăran de cei mai
catalani dintre catalani, a făcut elogiul monarhiei dar numai pen­
tru că era bine văzută de către prietenii lui, s-a transformat într-un
liber-cugetător care asista în fiecare duminică la slujbă, s-a alăturat
greviştilor în speranţa de a obţine ceva de la guvernul din Madrid
şi a frecventat hotelul madrilen Palace atunci când miniştrii cata­
lani au fost majoritari în guvern. Jovialitatea sa impetuoasă, îm ­
preună cu sinceritatea şi evidentul fler de afacerist au prins atât de
bine Ia acea clasă foarte sensibilă când e vorba de beneficii reieşite
de pe urma relaţiilor sociale, încât era bogat după numai trei ani
de când ajunsese în Barcelona, se bucura deja de o binemeritată
faimă de vizionar şi toţi prietenii din cercul său îi cereau sfaturi
de fiecare dată când voiau să facă o investiţie.
— Şoseaua Diagonal nu e atât de departe cum pare! Peste
câţiva ani, va fi o arteră principală, chiar dacă acum e greu de
crezut! susţinea el cu vehemenţă.
Cei care l-au ascultat au văzut cum li s-au înm ulţit cu repe­
ziciune banii. Generozitatea cu care împărţea previziuni atât de
utile i-a adus, în puţin timp, o mână de prieteni îndatoritori şi
influenţi. Se ştie doar: banii fără număr sunt cel mai bun îngră­
şământ pentru relaţiile sincere. Astfel, clarvăzătorul nou-venit s-a
transformat într-unul dintre promotorii naşterii unui oraş nou

74
unde visurile idealiştilor şi afacerile pragmaticilor se întreţeseau.
Atât unii, cât şi ceilalţi îi ascultau sfatul, înainte sau după ce-1
invitau la cină.
Cum lui don Rodolfo nu-i plăcea să piardă timpul, s-a hotărât
să profite de petrecerile la care era invitat şi să-şi găsească o soţie,
în casa unui prieten sus-pus, a aflat de existenţa unei domnişoare
din Mataro, născută într-o familie foarte bună, dar care, în ciuda
faptului că primise o educaţie ireproşabilă şi fusese învăţată să
brodeze, să gătească dacă e cazul şi să ştie de câtă cenuşă e nevoie
pentru albirea rufelor, era mai mereu cu capul în nori. Sau cel
puţin aşa credeau părinţii ei, care vedeau consternaţi că fata lor
participa la tot soiul de mitinguri scandaloase, la congrese ciudate
pline de excentrici, ca să nu spunem nebuni de legat, de unde se
întorcea supărată pe tot ce mişcă.
Numele de familie era imediat legat, până şi America şi în
Anglia, de ţesăturile catalane: Golorons. Fraţii Golorons, asociaţi
în afacerea moştenită de la tatăl lor, au ştiut să-şi vândă produsele
atât de bine, încât în scurt timp s-au văzut obligaţi să cumpere mai
multe vapoare pentru a putea satisface cererea numeroşilor clienţi
din străinătate. Cu toate că dimensiunile afacerii îi obligau să aibă
un birou în Barcelona, cei doi afacerişti veniţi din provincie nu
suportau viaţa din capitală şi făceau tot posibilul ca să iasă cât mai
puţin din reşedinţa familială, care se găsea în centru şi avea un aer
veneţian, dar numai pe dinafară, pentru că în interior domnea o
austeritate de pustnic. în concluzie, fraţii Golorons se mutau vara
la Argentona, unde continuau să-şi vadă de treburi, doar că fo­
loseau mai puţine haine şi se bucurau de mai multă vegetaţie.
Singurele probleme ale acelei familii atât de dedicate aface­
rilor veneau tocmai de la unica moştenitoare. Era o domnişoară
mult prea veselă pentru obiceiurile casei, îi plăcea Barcelona şi
profita de cea mai mică ocazie pentru a o vizita şi a se amesteca
cu tot soiul de oameni care o influenţau negativ, după părerea
tatălui şi a unchiului, punând în pericol tot ceea ce ei şi silitoarea
moştenitoare construiseră de-a lungul anilor. Cum se pare că
Dumnezeu nu binevoise ca acel caracter întreprinzător, caracte­
ristic băieţilor din familie, să treacă şi la generaţia următoare,
singura soluţie de a salva moştenirea era să-i găsească nebunaticei

75
fete un pretendent capabil să administreze întreaga afacere. M â­
naţi de acest gând, anostii fraţi Golorons, însoţiţi de decăzuta
soţie a celui de-al doilea, au început să frecventeze petrecerile
înaltei societăţi din Barcelona, unde se plictiseau de moarte, însă
destinul a vrut ca după puţin timp să-l cunoască pe tânărul cu
cel mai promiţător viitor din tot oraşul.
Rodolfo nici măcar nu îndrăznise să viseze că va ajunge moşte­
nitorul unui imperiu textil. Felul său de a fi nu îl facea capabil de
premeditare. Fericita întâlnire s-a datorat mai degrabă altor lu­
cruri. In esenţă, industriaşii din Mataro erau la fel de provinciali
precum fostul agricultor din Vie. Ii unea faptul că se opuneau unui
mod de viaţă extravagant, chiar dacă fiecare dintre ei găsise instru­
mente distincte de a i se opune. Familia Golorons trăia retrasă.
Lax se arunca în gura lupului. Problema fetei de măritat a fost
pusă când a avut loc a doua discuţie dintre industriaşi şi tânărul
Lax. Au vorbit pe faţă, fără să ascundă detalii importante, cum
ar fi că tânăra era cam aiurită. „Şi mă tem că nici prea de casă nu
e“, a adăugat mama ei. Prinzând încredere, tatăl şi-a mărturisit
convingerea că numai un soţ cu idei foarte ferme va reuşi să o
pună la locul cuvenit pe tânăra cea neastâmpărată, după care, co­
borând mult vocea, i-a spus câtă zestre avea, dar asta, deşi era
vorba de o zestre atrăgătoare, nu l-a impresionat deloc pe preten­
dent. Discuţia a avut loc când a fost deschisă stagiunea din 1888­
1889, de la Gran Teatro del Liceo, stagiune marcată de un mic
scandal destul de stânjenitor pentru cel în cauză: unii socoteau
drept blasfemie faptul că tânărul tenor Francesc Vinas cânta, doar
la bisuri, W agner în catalană, pe care o considerau o necivilizată
limbă indigenă. Alţii, în schimb, se bucurau de atare îndrăzneală
şi ochii li se umpleau de nişte lacrimi care concurau în strălucire
cu briliantele ce atârnau la urechile doamnelor. Fraţii Golorons
aveau de rezolvat treburi mai importante decât acele mofturi
muzicale şi, la o adică, lor li se părea că Wagner însuşi era un in­
digen necivilizat. L-au abordat pe don Rodolfo cu o gravitate
nibelungă, iar el a promis că le va da un răspuns la următorul
concert, ce urma să aibă loc peste patruzeci şi opt de ore şi avea
să fie condimentat de aceeaşi polemică.

76
 In acea noapte, în singurătatea patului său prea îngust, a ana­
lizat oferta ca şi cum ar fi fost vorba de o nouă afacere. Puse în
balanţă părţile bune şi părţile rele ale eventualei căsătorii şi făcu
un calcul scris pentru a vedea cam cât timp i-ar lua noile obligaţii
de bărbat căsătorit. Asupra presupusei soţii nu a trebuit să facă
nici un fel de aprecieri, pentru că atât cât i se spusese despre ea i
se păruse fascinant şi aştepta nerăbdător să vină ora când va avea
să afle mai multe. E de la sine înţeles că în privinţa femeilor Ro-
dolfo Lax era la fel de avansat ca în orice altceva faţă de timpul
în care trăia.
Se hotărî să accepte provocarea. Până la urmă, să se însoare
cu o asemenea demoazelă era la fel de riscant ca şi cumpărarea
de terenuri la intersecţia străzii Diagonal cu Rambla de Cata-
lunya. Nu fusese niciodată prea interesat de industria textilă, dar
posibilitatea de a câştiga foarte m ulţi bani i se părea un motiv
excelent pentru a-şi schimba interesele, aşa că, în ziua următoare,
a scris un bilet în care cerea o întrevedere şi l-a trimis, printr-un
valet pus la patru ace, la reşedinţa veneţiană din La Riera de Ma-
taro a familiei Golorons. Vizita i-a fost acordată peste două zile,
dimineaţa, la opt şi jumătate. Niciodată nu a ştiut dacă o oră atât
de proletară s-a datorat agendei încărcate sau a fost vorba de o
probă la care l-a supus viitorul socru.
llodolfo Lax a părăsit Barcelona în seara dinaintea întâlnirii,
la ora nouă, într-o diligenţă închiriată pentru acea ocazie de la
casa Juan Rovira. In El Masnou s-a oprit să mănânce, a dormit
câteva ore, iar la trezire s-a spălat cum a putut. Dimineaţa, la opt
fară un sfert, a intrat în La Riera, cu casele cuprinse încă de le­
nevia zorilor, şi s-a bucurat de dangătele clopotelor de la biserica
Santa M aria care chemau la slujba de la opt. Pe uşa diligenţei se
putea citi sloganul firmei de închirieri, un mesaj care i se potrivea
şi lui: „Devotament şi cumpătare'1. Purta joben şi plastron. îşi
zisese că o asemenea ocazie merită o cheltuială în exces.
Fraţii Golorons îl aşteptau îmbrăcaţi ca de slujba de la două­
sprezece. După o discuţie cu tatăl şi cu unchiul, a fost chemată
şi fata, care îi nemulţumi pe toţi, mai puţin pe Lax, prin modul
precipitat de a coborî scara şi incapacitatea a-şi stăpâni curiozi­
tatea, până când, din fericire, ajunsă la ultima treaptă, a afişat o

77
atitudine nepăsătoare, destul de neconvingătoare totuşi, dar sufi­
cientă cât să calmeze spiritele. In salonul sumbru, plin de mobile
şi de tablouri, pretendentul a improvizat cum a putut o declaraţie
de dragoste în faţa moştenitoarei care îl privea fară să clipească şi
părea gata să izbucnească în râs, în timp ce încerca să-şi dea seama
dacă stângăcia lui se manifesta şi în alte chestiuni.
In ciuda acestui posibil neajuns, sau poate tocmai pentru a avea
ocazia să verifice cum stăteau lucrurile, acceptă cererea lui, cu
toate consecinţele.
în acea zi, familia Golorons a mâncat în salonul de gală, acolo
unde porţelanul, cristalul şi tacâmurile de argint, destinate ma­
rilor ocazii, s-au întrecut în strălucire. Intimitatea dejunului a fă­
cut loc amintirii unor nenorociri petrecute în familie, mai mult
sau mai puţin recente, despre care cei doi fraţi vorbeau cu pasiune,
mai ales despre moartea soţiei celui mai tânăr dintre fraţi, surve­
nită cu zece ani în urmă. Nimeni nu a zis din ce cauză. Nefericita
absentă continua să aibă la masă un loc pe care nu i-1 lua nimeni
niciodată, iar în memoria ei, soţul purta o cravată de doliu pe
care - după propriile spuse —nu avea de gând să o mai scoată
până la moarte. Rodolfo, obişnuit să respecte tabieturile de fami­
lie, aproba totul în tăcere, urmărit de privirea zglobie a moşteni­
toarei. S-au servit patru feluri de mâncare, udate cu şase sticle de
vin şi şampanie, atent alese. Servitorii erau miraţi peste poate şi
credeau că stăpânii lor, atât de cumpătaţi de obicei, îşi pierduseră
averea. Altfel cum să-şi fi explicat acea subită largheţe?
După ce s-au cunoscut mai bine, cei doi tineri nu au putut
decât să se bucure de norocul pe care l-au avut, într-o epocă în
care căsătoriile nefericite erau la ordinea zilei. Lui Rodolfo i-a
căzut cu tronc acea revoluţionară simpatică, neobosită, idealistă,
urâtă, insolentă, dar de o bunătate cum nu mai întâlnise până
atunci. Se numea M aria del Roser, dar el i-a zis Rorro, Rorrita,
Rorrorita şi alte asemenea nume de alint, care de care mai vibrant.
A adorat-o încă de când a văzut-o susţinându-şi cu tărie părerile
de la înălţimea unei tribune şi de atunci până în clipa morţii a
rămas convins că ea a fost cel mai mare noroc din viaţa lui. Ceea
ce, venind din partea moştenitorului de la Manufacturas Golo­
rons şi a fondatorului Industrias Lax, nu era puţin lucru.

78
 Ei i-a plăcut din prima clipă stângăcia lui, sau cel puţin aşa
susţinea
> ea. Din cine stie
) ce motive, Rodolfo nu reuşea> nicicum
să-şi aprecieze exact dimensiunile trupului. Se lovea de uşi, de
ferestre, de mobile, se împiedica de scări, iar această stângăcie a
lui, cum avea să descopere odată cu trecerea anilor, nu se dim i­
nua, dar nici nu se amplifica. De fapt, era ceva ereditar, dar pe
atunci nu avea cum să-şi dea seama de asta. Deocamdată, avea din
partea lui doar acea declaraţie de dragoste, care, în ciuda faptului
că părea scrisă de un grup de acţionari, o făcuse să simtă pentru el
o duioşie infinită. M ai apoi, şi-a dat seama că soţul ei era un om
modern, vesel, inteligent şi înzestrat cu un soi de al şaselea simţ
pentru investiţii pe termen lung. Şi cum modernitatea, distracţia,
inteligenţa şi viitorul oricât de îndepărtat făceau obiectul interese­
lor ei, s-a simţit cea mai norocoasă femeie din lume.
Chiar se poate spune că niciodată nu a existat o pereche mai
potrivită.

Dar să ne întoarcem la ziua mutării, fără să ne mai pierdem

pe coclaurile memoriei celei răscolitoare, altfel această poveste va
fi nesfârşită. In acea dim ineaţă de la sfârşitul lui ianuarie, din
1899, familia s-a trezit într-o casă pregătită pentru a fi abando­
nată. Tot ce era mai important fusese ambalat. Obiectele aflate
încă la locul lor erau pândite de riscul de a rămâne acolo. O
armată de muncitori, îmbrăcaţi în salopete albastre, au venit încă
din zori şi au început să încarce totul în căruţe. Doamna s-a trezit
mai devreme decât obişnuia, astfel că la şapte era deja îmbrăcată,
parfumată şi dădea ordine. Don Rodolfo se hotărâse să meargă
mai devreme la viitoarea locuinţă, împreună cu Eutimia şi o
mână de ajutoare pentru a instala ultimele mobile.
In jurul prânzului nu mai era aproape nimeni în vechea casă.
Unii, precum Juanita, plecaseră cu ochii în lacrimi. Alţii, copiii
de pildă, mai bucuroşi de viitorul ce-i aştepta decât supăraţi pen­
tru ce lăsau în urmă. Singurul copil îmbufnat era Amadeo, pentru
că mama lui nu îl lăsase să ducă el însuşi cutia cu broaştele ţes­
toase şi o dăduse pe mâna unuia dintre servitori, privându-1 astfel
pe bietul animal de onoarea de a merge la noua casă în compania
familiei.

79
 Felipe aştepta în stradă, cu un aer solemn impus de circum­
stanţe, urmărit de câţiva curioşi atraşi de forfotă. Doamna a cerut
să iasă în linişte şi i-a spus Conchei să urce copiii în caleaşcă.
Când a ieşit fiul cel mare, i-a zis:
— Amadeo, vrei să ne faci onoarea de a încuia tu pentru ul­
tima dată?
Propunerea l-a făcut pe Amadeo, pe atunci un copil de zece
ani, să uite de desconsiderarea de care avuseseră parte broaştele
sale ţestoase. A luat cheia şi, cu un aer de adult, a încuiat de două
ori, pentru totdeauna.
Apoi, au urcat amândoi, mamă şi fiu, în caleaşca unde îi aş­
tepta Concha cu Violeta în braţe şi un Juan agitat şi dornic de
aventură şi astfel au pornit cu toţii pe drumul care îi ducea către
o nouă viaţă. Stăpâna făcea uneori cu mâna unor doamne, iar
Concha saluta şi ea servitoarele, dar numai dacă i se păreau sim­
patice. Arătau ca nişte prinţese părăsindu-şi palatul.
Le-a luat ceva timp să străbată labirintul de străduţe la acea
oră de vârf. Au trebuit să aştepte de mai multe ori ca să aibă pe
unde să treacă. Au străbătut pentru ultima dată strada Mercaders,
dinspre Avellana. Au dat peste tocilar, peste o cireadă de bivoliţe
de lapte pregătite de muls (clienţii aşteptau laptele proaspăt în uşă,
cu braţele încrucişate, iar doamna le-a spus copiilor că laptele de
măgăriţă era foarte bun pentru vindecarea bolilor de stomac),
peste o căruţă plină cu pui vii, peste croitorul poreclit Pablo Şchio­
pul, care stătea în uşa atelierului său, apoi, dinspre strada Bomba,
au simţit duhoarea grajdurilor pentru vaci, acolo unde la intrare
atârna următorul anunţ: ÎMBRĂCĂM Şl SPĂLĂM MORŢI.
Au făcut dreapta, îndreptându-se către Piaza del Angel, pe
care o găsiră burduşită de ţăranii care îşi prezentau mărfurile în
gura mare. Cumva, au reuşit să ajungă până la panta ce ducea
către închisoare şi au virat spre Freneria. Stăpâna, nerăbdătoare
să ajungă odată la Paseo de G rada, nu înceta să murmure:
— Nu mai scăpăm de străduţele astea!
Când în sfârsit
» au dat în Las Ramblas,’ cu totii> s-au simtit
> bu-
curoşi că lăsaseră în urmă toate acele străduţe condamnate la o
moarte sigură.

80
 In susul străzii Rambla de Canaletas se instalase un vânzător
de pepeni. Marfa stătea grămadă pe jos, în nisip, şi doamna îi ceru
lui Felipe să oprească şi o trimise pe Concha să cumpere câţiva
pepeni. Doica alese doi pepeni uriaşi, care sunau ca nişte burţi
pline şi se târgui până îi scoase la jumătate de preţ. Ocupaţi cu
acele bunătăţuri suculente, traversară moderna Piaza Catalunya.
Se simţeau fericiţi în rolul lor de călători, chiar dacă nu şi Am a­
deo, sau dacă era, nu lăsa să se vadă. Părea la fel de serios ca întot­
deauna, tăcut, atent. Niciodată nu s-a dat în vânt după schimbări,
nici măcar când fusese foarte mic, şi deocamdată noua casă în­
semna pentru el mai mult o necunoscută decât un motiv de
bucurie. Fratele său, în schimb, cânta, gata să sărbătorească orice:
depăşirea unui tramvai tras de măgari (mijloc de transport în co­
mun care deja se vedea tot mai rar), trecerea pe dinaintea palatu­
lui familiei Samă (în interiorul căruia se spunea că încăperile
gemeau de un lux oriental), pe lângă marchiza strălucitoare a
teatrului Eldorado şi, mai ales, prin faţa hotelului Colon, pe
terasa căruia luau micul dejun cei mai importanţi clienţi din oraş.
Dinaintea luxoasei clădiri, maică-sa îi atrase atenţia:
— Juanito, dacă eşti bucuros nu înseamnă că trebuie să uiţi
de bunele maniere.
I-a zis toate acestea cu severitate în glas, apoi, întorcându-se
către Concha, care o ţinea pe Teresa, adormită, în braţe, a adăugat:
— Sper să nu întâlnim nici un cunoscut. Nu am chef să
schimb amabilităţi cu doi pepeni la picioare.
Un edificiu anacronic, cu acoperişul plin de turnuleţe ca un
castel din poveşti, îi întâm pină la intrarea în Paseo de Gracia.
Poate că strada aceea era cea mai mare realizare a bogătaşilor din
oraş. Largă precum am biţiile lor şi opulentă ca visurile lor, îşi
expunea privirilor vitrinele strălucitoare. Acolo, industriaşii recent
îmbogăţiţi împreună cu aristocraţia dintotdeauna puteau să se
împăuneze cu avutul lor. Rezultatul era un bulevard atât de larg
şi de aerisit cum nu se mai văzuse vreodată în oraş. La trecerea
atelajului familiei Lax, unele doamne se opreau să salute, iar stă­
pâna le răspundea cu o bucurie sinceră, strângându-şi şalul de
catifea pe după umeri. Era foarte frig şi începuse să cadă o lapo-
viţă pe care copiii au luat-o drept ninsoare. Cu inimile bătându-le

81
de fericire într-un ritm pe care caii păreau să-l însoţească prin tra­
pul lor, ajunseră la pasajul Domingo.
La acea vreme, casa familiei Lax era singurul edificiu terminat
de pe întreaga stradă, deşi mai erau şi altele în stadiu destul de
avansat. M uncitorii mişunau în voia lor, guralivi şi goi până la
brâu. Cei trei fraţi îi priveau înspăimântaţi: oamenii aceia erau
prea neciopliţi pentru obiceiurile lor de copii crescuţi în puf.
Fuseseră aşteptaţi cu nerăbdare. Când caleaşca pătrunse în
curte pe sub arcul de la intrarea destinată caleştilor, stăpâna văzu
că întreg personalul de serviciu se aliniase în p atio , ca o trupă gata
de inspecţie. Surâse cu bunăvoinţă, îi şopti doicii să aibă grijă de
copii şi de pepeni şi coborî, ajutată de vizitiu, să-i salute până Ia
ultimul pe servitorii săi fideli.
— Fiţi bineveniţi cu toţii în această casă care este şi casa voas­
tră, le-a zis, înainte ca fiecare dintre ei să se întoarcă la treburile sale.
înăuntru domnea un aer de provizorat pe care cu toţii încer­
cau să-l alunge. La bucătărie, Eutimia dădea ordine mai multor
servitoare prinse cu despachetatul veselei din porţelan, aluminiu
şi sticlă. Covoarele au fost întinse fără întârziere, la fel la ferestre
draperiile grele, din mătase de Damasc, fiecare inel de prindere
îşi găsea suportul, unele mese erau acoperite cu broderii dantelate
şi nu puţini dintre ei se întrebau, văzând atâta delicateţe, ce vor
face la iarnă ca să nu le îngheţe oasele.
Frigul era într-adevăr o problemă în acele timpuri dominate
de şemineuri, vase cu jăratic şi sobe marca Salamandra, din fontă.
Măsurile luate împotriva frigului cu mult înainte de venirea iernii
nu ţineau numai de a izola cât mai bine pereţii casei, sau a aduna
cât mai multe lemne pentru şemineu; paturile se acopereau cu
atât de multe pături, încât copiii se plângeau uneori că se sufocă.
Se dormea cu căciulă, cu cămaşă de lână şi izmene. Odată în pat,
cine nu voia să stea constant învelit până la gât, folosea mănuşi
şi vestă. Una dintre cele mai importante îndatoriri de fiecare
noapte ale cameristelor era aceea de a umple cu jar vasele pentru
încălzit şi de a le pune între aşternuturi cu o jum ătate de oră
înainte de culcarea stăpânilor. Nu era nimic mai supărător decât
jarul stins dintr-un vas pentru încălzitul picioarelor.

82
 Ziua, umblau prin încăperi bine înfofoliţi şi una dintre grijile
cele mai mari ale Eutimiei, la cererea expresă a stăpânei, era ca
toţi servitorii să aibă haine suficiente. în zilele cele mai friguroase,
singura soluţie era refugierea într-un colţ cât mai cald din casă.
în această privinţă, se poate spune că servitorii o duceau mai bine
decât stăpânii, căci în bucătărie mereu fierbea sau se prăjea câte
ceva şi acolo îţi puteai dezmorţi oasele. Bucătăria, alături de şe-
mineu, a fost locul preferat de adunare al servitorilor. Iar vara, se
adunau cu toţii în jurul unei mese imense care servea la fel de bine
atât pentru liotă, cât şi pentru confidenţe intime.
Pentru a face faţă acelor zile îngheţate, care în Barcelona sunt
extrem de puţine într-o iarnă, a fost pusă în bibliotecă o sobă de
fontă, marca Tortuga, care mergea cu lemne sau cu cărbuni. Şe-
mineul sculptat din salonul principal era m ult prea mare şi se
folosea numai în zilele de duminică şi la ocazii speciale, cum ar
fi Crăciunul. Cel mai bine se stătea în bibliotecă. Sau, dacă nu,
rămânea varianta vaselor cu jar, chiar dacă stăpâna casei le folosea
numai când nu avea altceva mai bun în loc.
— Chestiile astea sunt ca şi copiii mici: trebuie să fii mereu
cu ochii pe ele, dacă nu, poţi oricând să păţeşti o nenorocire.
Cum mutarea s-a petrecut într-o iarnă nemiloasă, au trebuit
să fie luate în calcul până şi cele mai mici detalii legate de noua
casă. Toate hainele de vară, care înveseleau casa imediat ce venea
cât de cât căldura, îşi aşteptau rândul în dulapurile de la subsol.
Acele haine, în culori luminoase, m ajoritatea cumpărate de la
Paris, aşteptau şi ele să fie îmbrăcate pentru prima dată.
în ultimele luni se luaseră foarte multe decizii. Cea mai com­
plicată dintre toate a fost, fară îndoială, cea legată de locul unde
trebuia instalată încă o invenţie care a fost adusă în casă: telefo­
nul. Don Rodolfo credea că acel aparat atât de modern îi va fi
util în afaceri. A dat dispoziţie să fie instalat în toate birourile şi
fabricile sale, pentru a putea comunica mult mai repede şi mai
direct. Dar când a venit momentul alegerii unui loc pentru insta­
larea telefonului în noua casă, a zis răspicat:
— Nu are ce căuta în biroul meu. Simpla lui prezenţă m-ar
împiedica să lucrez.

83
 — Dar îl vei folosi numai tu, comentă doamna.
— Cel mai bine ar fi să-l punem în bibliotecă, zise el.
— Oh, în nici un caz! Nu voi permite ca drăciile tale moderne
să-mi contamineze cărţile, a zis ea, fermă, căutând în minte o so­
luţie pentru a nu-şi supăra soţul. Nu-ţi mai face probleme, şori-
celule, ştiu cum să facem. Lăsăm o cameră numai pentru telefon.
Asa se face că telefonul a avut parte în acea casă de ceva ce mul­
tora li se refuza. Au angajat un tâmplar care să amenajeze spaţiul
de sub scara monumentală. Un covor făcut la comandă, o măsuţă
englezească şi două fotolii Ludovic al XVI-lea au dat nobleţe că­
măruţei unde trona telefonul de perete, ceva mai mare de o jumă­
tate de metru, solemn ca un ceas şi ciudat ca un paratrăsnet, dotat
cu căşti de lemn îmbrăcate în piele. Iar pentru ca nici un alt locatar
al casei, în afara stăpânilor, să nu fie tentaţi să cheltuiască treizeci
de cenţi - cât costa în 1899 o convorbire nu mai lungă de treizeci
de cuvinte —, cămăruţei i s-a pus o uşă, a cărei cheie don Rodolfo
o păstra în buzunarul jiletcii, alături de ceas.
La început, de fiecare dată când venea în vizită cineva de în­
credere, stăpânii casei făceau, pe lângă prezentarea casei, şi o de­
monstraţie de funcţionare a telefonului, ceea ce lăsa pe toată lumea
mută de uimire.
— Şi chiar îi poţi auzi aici pe cei din Mataro? mai întreba câte
o doamnă ilustră, nevenindu-i să creadă.
Uneori, vizitatorii aplaudau entuziasmaţi. Adevărul e că în
noua casă totul era foarte modern şi foarte scump. încă de pe
atunci, o atenţie sporită merita scara de marmură, unul dintre
acele capricii care puneau câteodată stăpânire pe don Rodolfo, şi
pe care nu şi le putea explica. A fost suficient de onest încât să ad­
mită că decoraţiunile erau puţin nelalocul lor: toţi acei ciorchini
de struguri alternând cu viţa-de-vie, închipuind volute de mar­
mură ce ajungeau până la duşumea, aveau ceva excesiv —iar
sculptorul îl atenţionase! cu atât mai mult cu cât unul dintre
vrejuri era exact la înălţim ea primei trepte şi s-a transformat
pentru el de la bun început într-o piedică de netrecut. Din prima
zi şi până în cea a morţii, nu a fost zi în care Rodolfo să nu se
împiedice de acel ornament cel puţin o dată. Şi exact la fel avea

84
să păţească mai târziu şi fiul său, Amadeo, ca şi cum scara ar fi
aruncat un blestem asupra neamului Lax.
— Şi dacă am netezi prostia asta de care ne tot împiedicăm?
a întrebat M aria del Roser, practică.
— Rorrita! E o operă de artă! a răbufnit indignat soţul şi i-a
promis că o să fie mai atent.
Bineînţeles că a continuat să se împiedice. Deşi, îşi zicea soţia sa,
poate că s-ar fi împiedicat oricum, cu sau fără acel păcătos de vrej.
încetul cu încetul şi în pofida tuturor piedicilor, lucrurile au
intrat pe un fagaş normal, iar oamenii s-au obişnuit cu toate acele
invenţii. Stăpânul chiar a reuşit, după-amiază, să se retragă în bi­
roul său, să citească presa şi să se concentreze asupra noutăţilor
zilei. Mobilierul cel nou părea să se înţeleagă bine cu puţina mo­
bilă veche, adusă de la fosta reşedinţă. Eutimia, cu o siguranţă
uluitoare, dădea ordine unde să fie aşezat fiecare obiect. Copiii
nu-şi mai reveneau din uimire.
Amadeo a întrebat de broaştele sale.
— Cu siguranţă că Eutimia a avut grijă de ele, dragul meu.
Nu-ţi mai face griji pentru acele vietăţi plicticoase.
în mod cu totul neobişnuit, Amadeo nu a protestat la adjec­
tivul folosit de mama lui pentru a-i defini mascotele. Concha s-a
aventurat să cerceteze casa, ferindu-se de instalatorii care erau peste
tot. Copiii o urmau. Violeta se agăţase de fustele ei, iar Juan de
mâna surorii lui. Amadeo venea la câţiva paşi în urmă, privind,
destul de indiferent, fiecare colţişor. Scara principală îi amintea
doicii de intrarea la un teatru de operă pe care o văzuse doar în
reviste. Balustrada scării, în schimb, îi amintea de via din satul ei.
— Mai întâi, căutăm camera noastră, zise Concha. Sunt si­
gură că o să ne placă.
Copiii au fost impresionaţi când au văzut şifonierul, biroul şi
paturile noi. Acestea erau din fier, înalte şi aveau baldachin. Al
Violetei era acoperit cu o cuvertură trandafirie. Celelalte două
paturi aveau cuverturi de un verde-deschis. în aceeaşi cameră se
afla şi patul nou al doicii, cu un baldachin care o făcu să viseze
cu ochii deschişi.
— Eu vreau să dorm singur, a zis Amadeo imediat ce a inspec­
tat camera imensă, prin ferestrele căreia soarele intra în voie.

85
 — Unde e calul meu de lemn? întrebă Juan.
— L-am lăsat în cealaltă casă, puiule. Era prea vechi.
Auzind una ca asta, lui Juan îi veni să plângă de ciudă, dar
renunţă, sperând ca noua casă să-l facă să uite de jucăria pierdută.
După ce şi-au luat camera în primire, cei trei fraţi, însoţiţi de
Concha, s-au dus să vadă camerele principale. Au străbătut salo­
nul seniorial, privind în toate părţile ca şi cum acele ornamente
sublime i-ar fi putut ataca în orice clipă. Apoi au văzut uşa de sti­
clă multicoloră.
— Uitaţi-vă ce culori frumoase are, şopti Concha. Nu vă vine
să le mâncaţi?
Violeta şi-a înăbuşit un râset şmecheresc. Amadeo s-a uitat în
altă parte, stingherit de acel comentariu care i se păruse absurd,
mult prea infantil pentru el. Concha deschise uşa de la patio.
— E un loc minunat pentru vară. Ce ziceţi, mâncăm aici după
ce trece frigul?
In patio începuseră deja să crească iedera şi trandafirii. Şi mai
era şi o fântână mică, în stil rustic. Intr-o parte, o uşă misterioasă
părea să se afunde în zidul vecinilor. Pardoseala era de ardezie
roşcată, iar pereţii erau văruiţi cu alb. Dincolo de ziduri se vedea
şantierul unde se înălţau edificiile învecinate.
— Aici nu e nimic, zise Amadeo.
— Deocamdată, dar ştiu că mama voastră vrea să acopere to­
tul cu o prelată şi să cumpere o masă mare şi câteva scaune. Vreţi
să o rog să ne lase pe noi să fim primii care le folosesc?
Amadeo ridică din umeri. Ceilalţi doi copii descoperiseră peşti
în micuţa fântână şi Amadeo, stăpânindu-şi curiozitatea, s-a apro­
piat de ei. Acolo, spre surprinderea sa, găsi broaştele ţestoase,
lăsate de cineva într-un colţ. Concha a profitat de ocazie şi l-a
certat pe Amadeo pentru că o supărase degeaba pe maică-sa, căci,
după cum vedea, broaştele lui ajunseseră cu bine.
— Trebuie să înveţi să-ţi ţii firea, mai ales faţă de cei mai mari.
Şi n-ar fi rău să fii mai deschis.
Copilul a privit câteva secunde fix în ochii doicii. în ciuda
vârstei fragede, privirea lui fixă era tulburătoare. Concha simţi că
inima îi bate mai tare, dar nu îl lăsă să câştige. O clipă mai târziu,
Amadeo renunţă la luptă.

86
 — Nu vă băgaţi mâinile în apă, copii, e foarte rece, zise doica.
— De ce peştii nu au haine? întrebă Juan încruntându-se.
— Pentru că nu au nevoie, dragul meu. Au sângele rece. Nu
simt ca noi.
Explicaţia îl puse pe copil pe gânduri, dar nu pentru mult
timp. M işcările peştilor i se păreau mult mai interesante decât
natura lor. între timp, Amadeo trăgea de uşa din zid. Conchita
observă că aceasta era singura din toată casa care părea veche.
Tocmai avea de gând să-i spună copilului să o lase în pace, când
se auzi un trosnet şi uşa se deshise.
— E o încăpere secretă, zise Amadeo, cu o emoţie neobişnuită
scânteindu-i în ochi.
Ceilalţi doi copii veniră să vadă noua şi interesanta descope­
rire. Au intrat cu toţii în încăpere. Era destul de mare şi cu pereţii
neregulaţi.
— E o magazie, zise Concha după ce se asigură că locul nu
prezenta nici un pericol, dar nici nu era demn de interes. Haideţi
să mergem, copii, e frig. Haideţi înăuntru.
în salon, câţiva muncitori aduceau nişte fotolii îmbrăcate într-o
superbă catifea galbenă.
Dar copiii erau prinşi într-o reuniune secretă, cu capetele foar­
te apropiate, aţâţaţi de misterul încăperii secrete. Şeful era Ama­
deo, desigur, şi ţinându-i pe ceilalţi doi pe după umeri, le-a şoptit
atât de încet, încât Concha să nu audă:
— Acum punem bazele societăţii secrete a debaralei. Eu sunt
preşedintele şi voi directorii de onoare. In fiecare luni după-a-
miază ne adunăm aici. Nu avem voie să spunem nimănui despre
asta, iar cine spune va muri. înţelegeţi?
Cu feţe speriate, cei doi copii au dat din cap că au înţeles.
Amadeo a dat mâna cu ei, extrem de oficial, şi a plecat cu o ţinută
de preşedinte recent învestit. Juan s-a întors către Violeta şi a zis:
— Ai înţeles: dacă spunem ceva, se omoară.
Violeta a bătut din palme, mulţum ită, fară să înţeleagă ceva,
apoi s-a pornit să repete:
— Se omoară! Se omoară!

87
 VII

După patru zile, bărbatul cu salopeta albă plină de pete se

întoarce. Odată cu el mai vin Arcadio şi un funcţionar din partea
guvernului autonom. Nu e tânărul de prima dată, ci superiorul
său imediat. Restauratorul are aceeaşi atitudine: nu pierde timpul.
Cel puţin, nu cu vorbe. Verifică dacă pânza cu care a acoperit
fresca s-a uscat, se urcă pe scară, dă din cap cu lentoare, apoi zice:
— Se poate muta.
întreaga operaţiune necesită mâini îndemânatice. Trebuie tras
de margini în aşa fel încât odată cu pânza să se desprindă şi un
strat de ghips, gros cam de doi centimetri. în acel strat se află
Teresa, cea cu privirea tulburătoare. Restauratorul are nevoie de
ajutor şi Arcadio se grăbeşte să i-1 ofere. încep să tragă pânza şi o
lasă să cadă treptat, ca şi cum ar ajuta un şarpe să-şi schimbe
pielea. La sfârşit, fresca aceea care de mai bine de optzeci de ani
împodobise zidul e acum un soi de pergament uriaş şi straniu
prăbuşit pe duşumeaua întunecată.
Pe zid a rămas urma ştearsă a Teresei. O parte din pigmenţii
naturali au pătruns dincolo de cei doi centimetri, astfel că ghipsul
care încă rezistă e străbătut de umbre întunecate, iar cine ştie bine
lucrarea ce tocmai a fost îndepărtată de acolo încă şi-o poate ima­
gina folosindu-se de acele urme fine: umbra ireală ce dăinuie
lucrurilor tangibile. Mai puţin în partea stângă, acolo unde stratul
îndepărtat a scos la vedere un altfel de material.
— Ce e asta? întreabă funcţionarul, arătând spre un punct,
cam la un metru de la pământ.

88
 Restauratorul se uită atent, îndepărtează câteva bucăţi de ghips,
apoi zgârie cu unghia. Cei doi însoţitori nu se simt în apele lor.
— Nu-i a bună, zice restauratorul arcuindu-şi sprâncenele,
aici e ceva.
Arcadio se apropie şi se uită şi el atent. Sub stratul de ghips se
întrezăreşte o placă de fier.
— Pare să fie o închizătoare, zice restauratorul.
Lipseşte clanţa, chiar dacă mecanismul e la vedere, plin de
pete de rugină.
— O uşă? întreabă Arcadio, mijind ochii. Cum poate fi o uşă
într-un zid de susţinere?
— Nu, nu, zidul de susţinere se termină aici, zice restaura­
torul şi arată linia de despărţire. De aici încolo avem altă struc­
tură. Ar trebui consultate planurile originale ale casei, dar dacă
ăsta a fost un p a tio , atunci cel mai probabil că aici a fost o depen­
dinţă, o magazie sau aşa ceva. Poate chiar a fost renovată. Case
precum aceasta aveau de obicei o scară care dădea din pa tio la
bucătărie sau în camerele servitorilor. însă mă pune pe gânduri
faptul că această încăpere a fost ascunsă.
Arcadio se uită la uşă fară să ştie ce să facă. Funcţionarul se
hotărăşte:
— Să o deschidem.
— Poate că ar fi bine să o chemăm pe Violeta, zice Arcadio.
— Pe Violeta? De ce? Nu cred că e cazul să o deranjăm pentru
asta.
— Totuşi, casa a fost a familiei ei. S-ar putea să o intereseze.
— Domnule Perez, cu toată sinceritatea, chiar nu cred că are
rost să o deranjăm pentru atâta lucru. Casa e proprietatea guver­
nului de mulţi ani, aşa că dumneavoastră şi cu mine putem
răspunde de ce se întâmplă aici. Nu vă faceţi probleme: îmi asum
întreaga răspundere. Haideţi să deschidem uşa. lAicrările vor începe
peste trei zile şi e mai bine să evităm de pe acum orice surpriză.
Arcadio trece sub tăcere ce crede el despre lucrări. Firea lui
chibzuită e încă unul dintre motivele pentru care a ajuns ce e; e
unul dintre acei oameni suspicioşi faţă de tot felul de fanfaroni.
Chiar dacă s-a resemnat deja că nu poţi scăpa de ei. Oftează,
răbdător. Restauratorul intervine şi schimbă vorba.

89
 — Tehnic vorbind, nu se poate deschide, zice indicând placa
de fier. Nu există clanţă.
Se trânteşte în uşă.
— E încuiată. Ar trebui dărâmată.
— Păi, hai s-o dărâmăm, zice funcţionarul, sigur pe sine. Nu
cred că ne va fi foarte greu. Trebuie să fie putredă.
Arcadio strânge din buze. Nu-şi ia ochii de la uşa pe care res­
tauratorul continuă să o cureţe de ghips. Lemnul uşii pare uscat
şi extrem de fragil. Chiar şi un copil ar putea-o dărâma fără nici
un efort.
Funcţionarul guvernamental se poartă ca un om obişnuit să ia
decizii, să urmeze un plan prestabilit, fără să piardă prea mult timp
cu ipoteze. Un om al timpului său, care foloseşte de multe ori pe
zi cuvântul „operativitate" şi nu se îndoieşte de deciziile sale.
Niciodată.
II da la o parte pe restaurator, îşi ia avânt şi izbeşte cu piciorul
în bucăţile de scândură cu vopseaua scorojită, care odată au for­
mat o uşă. Scândurile cedează cu un pocnet sec, împrăştiind
aşchii în jur.
— Trebuiau să-mi folosească la ceva atâţia ani de taekwondo,
zice funcţionarul triumfător şi îşi aranjează canadiana.
Duşumeaua întunecată e plină de aşchii uscate. Un miros
greu vine dinspre încăpere. Cei trei bărbaţi îndepărtează resturile
uşii. Nu e chiar atât de simplu cum pare. E ca şi cum lemnul ar
vrea să sublinieze că toate lucrurile se agaţă până la urmă de locul
în care se află. După ce termină de îndepărtat resturile şi le aruncă
într-un colţ, îşi îndreaptă atenţia către interiorul magaziei, care
pare mai degrabă o ascunzătoare, mai strâmtă la intrare şi cu
pereţii nu tocmai paraleli. Nu pare să aibă o altă ieşire. Undeva,
în capăt, e o grămadă de mături şi făraşe, dar cei trei bărbaţi nici
nu se uită într-acolo. Pe pardoseala mucegăită, ocupând mare
parte din suprafaţă, e ceva care le atrage atenţia cu adevărat: sche­
letul unui om.
Corpul e în întregime uscat. Din fericire nu pot să-i vadă
expresia feţei, dar e suficient că văd claia de păr aspru care acoperă
o parte a craniului, fâşii de haine şi o pereche de pantofi cu toc,
care, cu altă ocazie, ar fi fost numai buni pentru dans.

90
 — Ce naiba! exclamă funcţionarul, dând din mâini de parcă
ar fi vrut să alunge acea imagine.
— Poate că ar trebui să o anunţăm pe Violeta Lax, zice Arca­
dio, cu acelaşi ton neutru de până atunci, reuşind să-şi ascundă
satisfacţia.
— Şi poliţia, adaugă restauratorul.
 Patrula numărul 19 (Jandarmerie)
Procesul-verbal numărul 19.854

La data 10/03/2010 patrula a prim it un telefon de la un bărbat

care s-a prezentat Arcadio Perez Iranzo şi ne-a informat că, în urma
unor lucrări făcute la un zid, a fost găsit un cadavru mumificat. Patrula
s-a îndreptat spre direcţia indicată, adică pasajul Domingo nr. 7, unde
se găseşte o clădire declarată patrimoniu cultural şi aflată în subor-
dinea Guvernului Autonom. Acolo i-am găsit pe domnul Arcadio Perez
Iranzo (cel care răspunde, prin delegare, de casă), pe doamna Violeta
Lax Rahal (expert în arte plastice, rudă cu cei care au construit casa),
pe domnul Antonio Moyâ Soler (funcţionar al statului la Consiliul Cul­
turii) şi domnul Sergio Uix M assague (restaurator).
După ce am inspectat locul, s-a confirm at prezenţa unui cadavru
într-o cavitate a unui zid din vechiul patio, situat la parterul imobilului.
Martorii susţin că nu au atins nimic din încăperea unde se află cada­
vrul şi că au dărâm at uşa de la intrare prin metode mecanice (lovituri
de picior). Poziţia cadavrului e cu faţa în sus, cu picioarele întinse şi
cu braţele de-a lungul corpului. E acoperit cu resturi de haine (culoa­
rea nu se poate preciza), cu picioarele încălţate într-o pereche de
papuci sau de pantofi (foarte deterioraţi). Are destul de mult păr pe
cap şi un lănţişor de metal (plin de murdărie) de care atârnă un inel
tot de metal. La prima vedere, pare o femeie.
în magazie se mai găsesc: două mături, un făraş (cu mâner de
lemn), o perie de îndepărtat praful şi hoitul unei pisici (mumificat şi el)
Dintre cei trei martori, numai doi au legătură cu casa. Domnul
Sergio Uix se afla aici pentru a restaura o frescă de mari dimensiuni
(a cărei îndepărtare a dus la descoperirea uşii). Domnul Antonio
Moyâ declară că el singur a spart uşa, împins de dorinţa de a afla în
ce fel o încăpere neprevăzută va afecta lucrările care vor începe aici
în săptămâna următoare. Domnul Arcadio Perez, cel mai fam iliarizat
cu locul, declară că nu a ştiut de existenţa acestei mici încăperi din
zid. Acelaşi lucru îl declară şi doamna Violeta Lax, care adaugă că,

92
în afară de astăzi, a mai fost în această casă doar de două ori: o dată
acum patru zile şi alta în urmă cu treizeci şi şase de ani. Susţine că
este nepoata ultimului proprietar al imobilului, pe numele său Amadeo
Lax Golorons, de profesie pictor (artist).
Toţi trei susţin că nu ştiu care ar putea fi identitatea cadavrului. Vio­
leta Lax a adăugat că în nici un caz nu şi-a imaginat că în casa fam i­
liei sale va da peste o surpriză atât de neplăcută.
Le-am explicat martorilor ce să facă pentru a nu contamina spaţiul
din jurul cadavrului. Apoi am comunicat evenimentul şefului de tură
şi s-a trecut la măsurile specifice brigăzii omucideri. Martorii au fost
anunţaţi că în curând va sosi sergentul Paredes. S-a golit vechiul
patio şi zona s-a încercuit cu bandă.

* Ataşăm un desen care reprezintă cum este amplasată magazia

de unelte de la parterul imobilului.
 De la: Drina Walden
Data: 11 martie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: La ordinele dum neavoastră!

Dragă Violeta,

începeam să mă îngrijorez de-a binelea. Mă bucur să am veşti

de la tine, chiar dacă atât de pe scurt. îţi scriu numărul de telefon al
tatălui tău, aşa cum mi-ai cerut. Mama ta mi-a zis că ţi l-a dat cu mai
bine de un an în urmă, spunându-ţi că şi-a schimbat numărul şi că
trebuie să-l înlocuieşti pe cel vechi. Şi tot mama ta mi-a mai zis că
nu o asculţi niciodată şi nici nu-i spui nimic niciodată. M-a rugat să-ţi
amintesc adresa ei de e-mail dacă vreodată îţi va veni cheful să-i scrii
(ultimele cuvinte le-a accentuat). Dar stai liniştită, am reuşit să o cal­
mez. Părea surprinsă că vrei numărul de telefon al lui Modesto. Bă­
nuiesc că şi ea, la fel ca toate mamele, îşi imaginează că se întâmplă
ceva groaznic.
Am văzut la ştiri că în Barcelona a nins incredibil de mult. Eşti
bine? A fost chiar atât de îngrozitoare ninsoarea cum au zis? Şi până
la urmă ce o să faci, te mai duci la lacul îngheţat pentru a o cunoaşte
pe misterioasa italiancă?
Te interesează cronica vernisajului portretiştilor, sau ai citit-o deja
în presă?
Hei, mai calcă-ţi şi tu pe inimă şi scrie mai mult de trei rânduri.

Drina

94
 De la: Violeta Lax
Data: 13 martie 2010
Către: Valârie Rahal
Subiecte: Semne de viaţă

Bună, mamă.

Bănuiesc că eşti destul de supărată pe mine pentru că nu ţi-am

mai dat un semn nici nu mai ştiu de când, dar, te rog, lasă reproşurile
pentru când voi reveni, căci acum s-a întâm plat ceva cu adevărat
îngrozitor. De asta ţi-am cerut ieri numărul de telefon al tatei. Deja
am vorbit cu el. Cred că amândoi am rămas la fel de şocaţi că ne-am
auzit unul pe celălalt. L-am sunat pentru că aşa mi s-a cerut de la
poliţie. Nu te speria. Fostul tău soţ nu a omorât pe nimeni: trebuie să
i se ia o mostră de ADN, şi mie la fel.
O iau încet, chiar dacă nu am mult timp. Am ocupat computerul
lui Arcadio (te salută) deşi are căsuţa plină cu e-mailuri la care trebuie
să răspundă. Nu o să-ţi vină să crezi, dar zăpada care a căzut în
urmă cu două zile a dus la întreruperea electricităţii în mai multe zone
şi a lăsat oraşul izolat. Aşa se face că Arcadio mi-a acordat azil politic:
apartamentul meu parcă e în Antarctica. Şi al lui, nimic de zis, dar
măcar e curat. Toate astea sunt incredibile, ştiu, dar cândva am să-ţi
povestesc totul de-a fir a păr. îm i închipui hohotele de râs ale
prietenilor mei din Chicago când au aflat că o biată ninsoare a fost în
stare să provoace un asemenea colaps în Barcelona, obişnuiţi cum
suntem acolo să ieşim din casă la minus treizeci de grade pentru a
îndepărta cu lopata zăpada de la uşă. în sfârşit.
Şi acum revin la vestea din cauza căreia sunt încă în stare de şoc.
în urmă cu câteva zile a fost îndepărtată fresca Teresei de pe zidul
din patio. Teoretic, lucrările de restaurare a casei ar fi trebuit să în­
ceapă mâine. Spun teoretic pentru că a intervenit o schimbare bruscă
de planuri. Când restauratorul - de un profesionalism incredibil,
într-adevăr - a mutat fresca, a descoperit o uşă într-o parte a zidului.
Până la urmă s-a văzut că era vorba de o magazie veche, o încăpere
pentru unelte, ceva de genul ăsta. Iar înăuntru au dat peste o moartă.
Mumificată complet, dar îmbrăcată, încălţată şi cu păr. Nu mă aflam
acolo când au descoperit-o, dar apoi am ajuns şi eu, odată cu poliţia.

95
Ni s-au luat declaraţii, s-a marcat cu bandă zona, au venit cei de la
laboratorul criminalistic, un legist, un procuror şi o cohortă de străini.
Ne-au pus întrebări la care nici unul dintre noi nu a putut să răspundă:
cine era moarta sau cine a fost ultimul care a intrat în patio. Le-am
spus că, deşi fac parte din fam ilie şi am tot auzit despre membrii ei,
totuşi nu ştiu prea multe de la sursă. Pentru mine, istoria familiei e
un roman cu fantome.
E drept că nu am fost întru totul sinceră, mamă.
E adevărat că nu am nici cea mai mică idee despre cine a fost
acea sărmană femeie din magazia de unelte, dar e la fel de adevărat
şi că de la prima privire am avut o bănuială cumplită, un fel de pre­
simţire imposibil de explicat, aproape o certitudine. De atunci nu fac
altceva decât să-mi tot bat capul, să analizez puţinul pe care-l ştiu
despre viaţa bunicilor mei şi să mă acuz că sunt lipsită de inimă. Deşi
ce s-ar întâm pla dacă aş şti ce s-a petrecut? Tu ce crezi? Cine e
prima persoană care îţi vine în minte?
în timpul declaraţiilor, restauratorul a dat nişte detalii tehnice foarte
interesante. A zis că, după părerea lui, fresca a fost lucrată chiar
acolo, direct pe zid. Crede că mai întâi a fost întins un strat de ghips
care a blocat uşa magaziei, apoi a fost realizată fresca. Ne-a explicat
tot procesul tehnic pas cu pas: o astfel de pictură se face de obicei
peste stratul de var nestins, cu pigmenţi naturali, compuşi în special
din oxizi de fier, care pătrund în perete până când se fac una cu el,
ca să zic aşa. Poliţia a întrebat dacă artistul aplică de obicei stratul
de ghips. Restauratorul a răspuns că în cazul lui Amadeo Lax acest
lucru i se pare puţin probabil, pentru că era un artist prestigios şi nu
îl vede pierzând tim pul cu ceva ce putea să facă altcineva. Toate
astea sunt valabile în circumstanţe normale, bineînţeles. Dar despre
circumstanţele în care a pictat-o pe Teresa lui absentă, nimeni nu ştie
nimic în realitate. Aşa că lucrurile au rămas deocamdată în aer.
De fapt, nu chiar, pentru că Amadeo l-a apărat pe Lax, desigur. Nu
ar fi fost el dacă nu ar fi continuat să apere memoria bunicului. Le-a
spus despre fuga Teresei, despre sacrificiul uriaş şi determ inarea
arătate de bunicul, care s-a ocupat de tata fără nici un ajutor - nu a
menţionat servitorii sau pe Alexia - şi a trebuit să intervin, cu amabi­
litate, ca să îl fac să tacă, pentru că ascultându-l mi se făcea ruşine.
Cum poate admiraţia să fie atât de puternică, şi încă după atâţia ani?
A sfârşit prin a cere puţin respect pentru un om integru şi drept, sau
ceva de felul ăsta. Nimic nou, până la urmă.
Sergentul m-a întrebat dacă ştiam de bunica Teresa, care era
„versiunea mea" (aşa a zis), l-am spus că versiunea mea nu va fi de
mare ajutor, pentru că prin forţa lucrurilor era incompletă, l-am spus

%
că aflasem de la tine că bunicul impusese tăcerea totală asupra amin­
tirii soţiei sale, ceea ce atât el, cât şi tatăl meu au făcut, l-am spus
că, dacă nu ar fi fost cele treizeci şi şapte de portrete, nici m ăcar nu
am fi ştiut ce a însem nat pentru el acea femeie.
— Aşadar, tablourile sunt singurele dovezi pe care le deţinem? a
întrebat sergentul.
— Cred că da, i-am zis. Arta dovedeşte întotdeauna ceva. Cel
puţin puterea morţilor asupra viilor. Acesta este rostul artei. Ne per­
mite să păstrăm ceea ce timpul distruge.
Sergentul Paredes mi-a cerut să vorbesc cu tata. Vrea ca noi toţi
să încercăm să facem lumină în acest caz, a zis. Nu i-am spus că tata
nu e omul cel mai potrivit pentru aşa ceva. Totuşi, cred că nu prea am
de ales. Procurorul care se ocupă de caz vrea să ştie şi „versiunea lui".
Aşadar, iată cu ce îmi ocup timpul. Cu toată agitaţia asta, am pier­
dut avionul de Bergamo, deşi s-ar putea ca aeroportul să fie închis
după ninsoarea de ieri, aşa că, după ce lucrurile se vor mai limpezi,
voi încerca să-mi văd în continuare de planuri. Deşi am impresia că
perioada asta, cu valul de frig care a cuprins Europa, nu e cea mai
potrivită pentru a face o vizită pe malul unui lac aflat în mijlocul Alpilor.
Of, mamă, eu care întotdeauna am fost atât de punctuală...
Fiica ta nerecunoscătoare, care te iubeşte deşi nu ţi-o arată,

Vio

P.S. Nu încerca să mă suni. în privinţa tarifelor, globalizarea încă

mai are de lucru. Mi-am lăsat mobilul în casă.
P.S. 1. Iţi sună cunoscut Francesc - sau Francisco-Canals Am-
bros? Gândeşte-te. E important.
 De la: Violeta Lax
Data: 13 martie, 2010
Către: Daniel Clelland
Subiect: N-o să-ţi vină că crezi

Salut, iubire.

Aşa cum ţi-am promis prin telefon azi-dimineaţă, îţi povestesc aici
în detaliu despre surpriza pe care ne-a făcut-o vechea casă a familiei,
lartă-mă că până acum am fost atât de laconică, dar mă simt groaznic
când sun de la altcineva în altă ţară. Arcadio e foarte amabil, dar cred
câ habar nu are cât costă să suni în Statele Unite,
lată concluziile celor de la criminalistică înainte şi după ridicarea
cadavrului:
- cadavrul e al unei femei tinere. Adică era tânără atunci când a
murit. Vârsta nu se poate spune la o primă vedere, dar probele de
laborator o vor indica destul de exact (mi s-a spus că i se va analiza
smalţul dinţilor).
- cadavrul a stat acolo destul de mult timp. Cel mai probabil a
fost vârât acolo înainte de a se fi răcit. Femeia purta haine de casă
(după moda de atunci). S-a mai găsit şi o pisică moartă.
- cadavrul avea la gât un lănţişor ruginit, de care era prins un inel.
Poliţia a speculat pe loc că ar putea fi o verighetă şi l-au trimis la labo­
rator. După câteva ore, a venit şi răspunsul: pe interiorul inelului era
inscripţionat numele Francisco Canals Ambros. Habar nu am cine ar
putea fi. Nici Arcadio nu ştie. Aşteptăm să ne lumineze cei mai în
vârstă (eu am întrebat-o pe mamapedia).
- defuncta are o urmă pe gât. Legistul a examinat-o cu lupa, dar
degeaba.
Ştii ce m-a impresionat cel mai tare din toată faza? Unghiile moar­
tei: lungi şi îngrijite. Şi negre.
După ce au trimis-o la laborator într-un sicriu de plastic, responsa­
bilul de la Serviciile Funebre m-a întrebat cine se va ocupa de în­
mormântare după ce totul se va termina. N-am ştiut ce să-i răspund,
l-am zis să aşteptăm concluziile poliţiei şi apoi o să vedem.
înmormântarea: e tot ce îmi place mai puţin pe lume.

‘JH
 Plecaseră aproape toţi când sergentul Paredes m-a întrebat dacă
aş putea să-i spun câte ceva despre „acea fem eie care a dispărut
fără urm ă“. l-am spus că Teresa nu a dispărut, ci că l-a părăsit pe bu­
nicul meu şi a fugit cu un alt bărbat. M-a întrebat dacă existau dovezi
despre fuga ei, ceva care să-i confirme prezenţa în altă parte, l-am
zis că bunicul meu trebuie să fi ştiut, la vremea aceea, dar niciodată
nu a spus nimic nimănui. Iar familia nu a vrut să-i răscolească durerea.
Mi se adresa cu dumneavoastră. Mă făcea să mă simt bătrână.
L-am rugat să mă tutuiască.
„D ar tatăl tău? Niciodată nu a simţit nevoia de a o revedea pe
mama ta?“ m-a întrebat. Am încercat să-i explic ce fel de om e tatăl
meu din câte ştiu şi din câte bănuiesc. „Chiar dacă niciodată nu mi-a
spus limpede, cred că nu a iertat-o niciodată", i-am zis. „Şi mai cred
că nu ar trebui să o mai caute niciodată, spre binele amândurora".
„Dar tu? Nu ai vrut să afli?"
Nu mi-a fost uşor să-i spun adevărul: mi-am petrecut viaţa uitân-
du-mă la Teresa din tablouri, am vorbit despre ea, am ţinut conferinţe,
am făcut speculaţii pe seama ei. Ştiu totul despre cum arăta, despre
ţinuta ei, strălucirea ochilor din fiecare dintre cele treizeci şi şapte de
tablouri. Sunt expertă în această privinţă. Şi, într-un fel, asta mi-era
de ajuns. Era un caz închis, o materie de studiu. Nici prin cap nu-mi
trecea să merg mai departe.
„Ce crezi. Violeta? Arta are ceva de-a face cu ce s-a întâmplat?"
Mi-am amintit de Goethe (în ce moment!): „Viaţa unui creator e
opera lui şi opera lui e viaţa sa“ .
Am oftat amândoi. Nu prea mai aveam ce să ne spunem. Până
când el a pus o ultimă întrebare:
„Totuşi, nici unui membru al familiei nu i-a trecut vreodată prin cap
că Teresa ar fi putut fi asasinată?"
 V III

Dincolo de toc ce s-a spus până acum, cel mai important lucru
pe care M aria del Roser Golorons l-a făcut pentru doica fiului ei
a fost să o înveţe să citească. Lecţiile, fară a fi făcute cu regulari­
tate, erau ţinute în funcţie de îndatoririle fiecăreia, astfel că uneori
se întâmpla să treacă atâta timp de la ultim a lecţie, încât nici una
din ele nu-şi mai amintea pe unde rămăseseră. Până la urmă, stră­
dania doicii şi răbdarea stăpânei au contat cu adevărat.
— Prinzi foarte repede, Conchita, o încuraja M aria del Roser,
eşti încăpăţânată ca un animal de povară.
— Bineînţeles, doamnă. Sunt isteaţă.
Interesul tinerei pentru studiu a făcut-o să crească şi mai mult
în ochii stăpânei care trăia înconjurată de cărţi şi hârtii. Şi stăpâna
a influenţat-o decisiv, în toate privinţele. înainte de a fi angajată
în casă, Conchita trăise convinsă că femeile nu erau bune la alt­
ceva decât la bucătărie, la câmp şi în pat (acolo doar pentru a naşte,
desigur), fără să fie capabile de o muncă intelectuală.
Stăpâna a fost de-a dreptul indignată când a aflat ce credea
doica.
Ai capul plin de idei învechite, copilă. Noi, femeile, suntem
la fel de capabile să facem aceleaşi lucruri pe care le fac bărbaţii, cu
condiţia să nu fim atât de tâmpite încât să ne punem singure pie­
dici. Să-ţi intre bine în cap, pentru că de asta te vei lovi adeseori
de-a lungul vieţii. I rebuie să studiezi. Numai dacă vei fi o persoană
cultă vei avea forţa de a-ţi spune părerea, fără să îndrăznească cineva
să-ţi închidă gura.

100
 Punea atâta convingere în explicaţiile sale, încât doica se speria
uneori.
— Şi stăpânul ştie că dumneavoastră gândiţi toate astea?
— Bineînţeles că ştie!
— Şi nu se supără pe dumneavoastră?
Stăpâna a izbucnit într-un hohot de râs care a făcut să-i tre­
mure pieptul.
— S-ar supăra dacă aş renunţa brusc la părerile mele diferite
de ale sale.
Conchita nu auzise ca vreo doamnă educată să vorbească aşa,
şi uneori chiar se temea ca nu cumva stăpâna să-şi fi pierdut min­
ţile, iar alteori era convinsă că se găsea dinaintea unei femei revo­
luţionare. Capacitatea de a se revolta era direct proporţională cu
vederile sale înguste despre lume, aşa cum se obişnuieşte. O
femeie care îndrăzneşte să gândească altfel decât soţul ei? Care
primeşte vizite în particular şi iese din casă când are chef? Primul
lucru la care s-a gândit Concha a fost: „Bietul domn Rodolfo, grea
cruce mai are de purtat".
In afara reuniunilor din fiecare miercuri, doamna M aria del
Roser ducea o viaţă socială intensă. Ieşea aproape în fiecare
după-amiază şi uneori se întorcea după soţul ei. Când se întâm ­
pla aşa, el o aştepta în biroul lui, iar cina se servea —de multe ori
după ora stabilită - în salonaşul ei, acolo unde exista un vas pen­
tru jar şi o masă, iar faţa care o acoperea ajungea până la duşumea.
Cina se prelungea cu poveştile fiecăruia despre ce făcuse în ziua
respectivă şi râsetele lor se auzeau de multe ori chiar şi de pe scară.
Apoi, stăpânul rămânea peste noapte în apartamentul ei şi în di­
mineaţa următoare, cum stăpânii continuau să rămână închişi în
dormitor, aveau loc mici schimbări de program, referitor la citirea
presei sau la deschiderea ferestrelor. Cameristele, nu doar o dată,
uitându-se pe gaura cheii, au fost surprinse să vadă scene pe care
nu reuşeau nicicum să le accepte. Şi nici nu era firesc ca o familie
binecuvântată cu tot ceea ce presupune bunăstarea, să îşi arate
fericirea atât de făţiş. In cele mai multe familii, fiecare din cei doi
soţi îşi vede de treburile sale, cu o indiferenţă mascată, până când
intervine ceva - de obicei din afara familiei —şi atunci are loc o

101
întâlnire, nefastă, rece, încărcată de reproşuri, întâlnire care mai
bine nu s-ar petrece.
în casa familiei Lax, lucrurile se petreceau atât de diferit, încât
personalul de serviciu - mai ales femeile —nu pierdea nici o ocazie
de a vorbi despre neobişnuitele şi nepotrivitele obiceiuri ale stă­
pânilor.
— Ce neruşinare! De faţă cu copiii! se scandaliza Eutimia.
Dar mai bine asta decât să ştie că mama lor e o necredincioasă.
Arareori îndrăznea cineva să pună întrebări, poate doar câte o
servitoare nouă, puţin familiarizată cu lucruri mai ieşite din comun.
— Cum adică e necredincioasă?
— Nu ştii?! Pur şi simplu stăpâna nu crede în Dumnezeu!
O astfel de acuzaţie stârnea la bucătărie un prelung murmur
dezaprobator.
— Dar şi mai rău e că îndrăzneşte să o spună deschis, în locuri
publice, adăuga Eutimia. M i s-a spus că nu se fereşte să scrie de­
spre aşa ceva chiar şi în ziare şi că se mândreşte cu asta.
— Dar ne rugăm cu toţii în fiecare seară, zicea câte una.
— Da, dar nu e rozariul impus de Sfânta Biserică. Voi nu v-aţi
dat seama că nu se roagă cum s-ar cuveni? Spun nişte rugăciuni
de necredincioşi! Şi tare mă tem că, dacă o ţinem tot aşa, vom
ajunge direct în infern. Aşa că eu încerc să-mi văd de rugăciunea
mea şi să spun ceea ce Dumnezeu ne cere.
Apoi Eutimia, coborându-şi vocea, adăuga ceva şi mai şi:
— Mai ştiu, de la cineva de încredere, că stăpâna a cerut să fie
îngropată într-un cim itir nebinecuvântat.
Răsunau alte exclamaţii de uimire.
— Dar don Eudaldo? E un intim al familiei. Nu poate face
nimic? întreba cineva referindu-se la preotul de la biserica Con­
cepcion.
— Păi de ce crezi tu că vine în fiecare duminică? Speră să-i
întoarcă pe drumul cel bun. Se spune că asta îl costă enorm pe
don Rodolfo. E nevoie de multe slujbe pentru a aduce pe calea
cea bună o oaie rătăcită.
Apoi camerista făcea pe resemnata, iar guvernanta mima com­
pasiunea.
— Dumnezeu să-i ierte, zicea câte unul, cu voce sugrumată.

102
 Atunci Eutimia, care nu scăpa nici o ocazie de a-i descuraja pe
servitori, adăuga:
— Şi să ne ierte şi pe noi toţi pentru că îi slujim.
Relaţia lui Concha cu Dumnezeu a fost întotdeauna destul
de clară. Niciodată nu a reuşit să înţeleagă pe deplin de ce o fiinţă
care avea faima de a fi bunătatea întruchipată dădea pedepse atât
de groaznice. Mai întâi, punea toate acele îndoieli pe seama
ignoranţei sale. Credea că nu are dreptul la opinia ei, con­
siderând-o greşită de la bun început. Datorită discuţiilor dintre
servitori, până la urmă a îndrăznit să pună întrebări despre acel
Dumnezeu din partea căruia avusese numai de suferit. îşi luă
inima în dinţi în timpul unei lecţii, fară nici o discuţie preala­
bilă, în timp ce-şi simţea bătăile inim ii în tâmple.
— Doamnă, iertaţi-mi îndrăzneala —bolborosi ea, înghiţind
consoanele —, dar am o mare nelămurire.
Doamna Lax lăsă stiloul pe caiet, îşi încrucişă braţele şi zâmbi.
— Nu aş vrea să vă supăraţi pe mine pentru ceea ce voi zice,
adăugă Concha.
— Dacă nu mă întrebi, nu voi şti niciodată.
Concha şopti, ruşinată:
— Ştiţi deja că sunt o ignorantă şi că uneori pot greşi c u ...
— Pentru Dumnezeu, Conchita, lasă aluziile şi întreabă odată
ce ai de întrebat!
Acel cuvânt necunoscut, „aluzie", o înspăimântă pentru o clipă,
îi suna a ceva teribil, dar reuşi totuşi să continue:
— Aţi putea să-mi spuneţi dacă Dumnezeu există? zise ea
dintr-odată.
Doamna M aria del Roser scoase un oftat, se uită la tavan,
privi în gol o clipă.
— îmi pui o întrebare grea, draga mea, la care mă tem că nu
am un răspuns satisfăcător, aşa cum ţi-ai dori tu.
Tăcu un moment pentru a-şi alege cu grijă cuvintele.
— Tot ce pot să îţi spun este că Dumnezeu înseamnă ceva
diferit pentru fiecare dintre noi şi că inima ta e locul unde trebuie
să-l cauţi.
într-adevăr, acel răspuns nu o mulţumea deloc pe doică. Nu
era obişnuită să tragă propriile-i concluzii, şi cu atât mai puţin

103
privind în ea însăşi. Văzând că explicaţia o lăsase şi mai confuză,
Maria del Roser adăugă:
— Cu întrebarea asta se întâm plă exact ce se întâm plă cu
întrebările specifice femeilor. Nimeni nu te poate ajuta să-ţi gă­
seşti modul personal de a crede sau de a gândi. Tu trebuie să
găseşti calea. Trebuie doar să te întrebi ce înseamnă Dumnezeu
pentru tine. Ce ai nevoie să fie?
Inima doicii părea gata să-i sară din piept. Să-şi pună întrebări
despre Dumnezeu nu era ceva ce în acele timpuri se putea face
cu naturaleţe. Cu atât mai puţin când venea vorba despre o tânără
de nici douăzeci de ani, care încă nici nu ştia să scrie şi să citească.
— Preotul zice că nu trebuie să ne în tre.. .
— Nu mă interesează ce zice preotul. Greşeşte şi el.
Concha negă dând din cap, apărând un preot care pe zi ce
trecea îi devenea tot mai antipatic.
— Nu, nu, nu! Prin el vorbeşte Dumnezeu, zise doica.
— Şi prin tine la fel, Conchita. Dumnezeu e în noi toţi. Toţi
suntem creaţia lui. Nu te mai subestima. Valorezi la fel de mult
cât preotul.
Doica negă din nou, tot mai speriată. Nu putea accepta acea
comparaţie pentru nimic în lume. In sinea ei, începea să le dea
dreptate servitorilor şi Eutimiei. Stăpâna nu avea nici un respect
pentru cele mai sfinte lucruri.
— Ce înseamnă Dumnezeu pentru tine? insistă M aria del
Roser, cu acelaşi ton calm. Poţi să răspunzi la această întrebare?
— D um nezeu...
In minte îi veni imaginea trupului inert al copilaşului ei, faţa
lui cadaverică ultima dată când îl legănase pe braţe, în vreme ce
trupul i se răcea, iar ea încă mai aştepta un miracol precum acelea
din vieţile sfinţilor despre care auzise în copilărie. Dar miracolul
nu a venit.
— Dumnezeu mi-a făcut mult rău, răspunse ea, cu lacrimi în
ochi.
Stăpâna îi întinse, zâmbind, o batistă. Se mulţumi să aştepte,
să îi fie alături, fără să-şi ia privirea de la ea. Puţini sunt cei care
au curajul de a privi ochii ce reflectă o durere străină lor.

KM
 — Nu cred că acesta este Dumnezeul de care ai tu nevoie,
zise după ce doica se mai linişti puţin. Cred că Dumnezeu nici
nu ne urăşte, nici nu vrea să ne pedepsească. Dimpotrivă: e foarte
generos şi ne iubeşte pe toţi în egală măsură, fără să ţină cont de­
poziţia noastră în societate sau de sexul pe care-1 avem. Nu vrea
să ne ia ce iubim mai mult, vrea doar să ne aducă aminte că noi,
viii, suntem mult mai apropiaţi de morţi decât credem. Nu te
consolează gândul că fiul tău nu a dispărut de tot? C ă încă trăieşte
în adâncul inimii tale?
Impresia acestor cuvinte o făcu pe sărmana doică să înceteze
cu plânsul.
— Nu te speria, Conchita. Nu sunt nebună, cum spun unii.
Şi nu-ţi vorbesc despre cine ştie ce fenomene ciudate. Acestea
sunt lucruri în care credem noi, liber-cugetătorii, chiar dacă mulţi
nu sunt de acord cu noi şi ne tot atacă.
Făcu o pauză, îşi lovi cu palmele genunchii şi continuă:
— Ştii ce o să facem? Am să te invit într-o zi la o întâlnire
de-a noastră ca să poţi să-ţi faci tu singură o părere. Trebuie să
scapi de frica de a gândi şi să ai ceva mai multă încredere în tine.
Iar acum, dacă nu vrei să pierdem toată ora, hai să ne întoarcem
la consoane. Se face târziu.

Au trecut câteva săptămâni până când, în timpul unei alte

lecţii, stăpâna i-a zis:
— In următoarea marţi, seara, va avea loc o întâlnire spiritistă
la teatrul Calvo-Vico. Dacă tu crezi că te-ar putea interesa ce
facem noi acolo, atunci îţi dau liber pentru o seară.
Concha nu mai cunoscuse pe nimeni care să-şi fi îndeplinit
promisiunile. Şi, bineînţeles, nu călcase niciodată într-un teatru.
— Şi cine o să aibă grijă de copil? întrebă doica, speriată.
Amadeo depindea întru totul de ea şi încă se mai trezea noap­
tea ca să ceară de mâncare.
— Te vei întoarce la timp, o asigură stăpâna.
■
— Dar nici măcar nu am haine pentru aşa ceva, adăugă
Concha, căutând alte pretexte.
— Eşti foarte frumoasă în uniformă, şi nu vei fi singura care
să poarte aşa ceva acolo.

105
 — Participă şi servitori la aceste întâlniri?
— Desigur, dragă. Participă bărbaţi şi femei de toate condi­
ţiile. Nu îţi mai aminteşti ce ţi-am spus despre egalitatea între
oameni?
Concha nu reuşea nicicum să priceapă asta: cum putea crede
stăpâna că ele două erau egale în ceva? Ea, o biată analfabetă care
nu făcuse altceva toată viaţa decât să sufere de foame şi M aria del
Roser, o femeie distinsă, elegantă, respectată de toţi? Cum stă­
pâna nu a mai găsit nimic de spus care să o facă pe doică să înţe­
leagă ce vrea să zică, aceasta se mulţumea să nege dând din cap
fară încetare.
-— Nu contează, Conchita, vino marţi la teatrul Calvo-Vico
şi vei descoperi că lucrul cel mai important pentru noi nu este cel
care străluceşte cel mai tare.
Mai de voie, mai de nevoie, suferind ca o mamă care pentru
prima dată îşi lasă copilul singur, Concha şi-a luat seara liberă,
dar numai după ce Amadeo a mâncat şi apoi a adormit mulţumit.
Pentru acea ocazie, doica şi-a călcat cea mai bună uniformă şi şi-a
lustruit pantofii de duminică. A găsit de cuviinţă să poarte şi me­
dalionul din aur ce o înfăţişă pe Fecioara din Montserrat, astfel
încât, dacă cineva ar fi recunoscut-o, să îşi poată da seama că
stăpâna ei era de două ori generoasă. II prinse la vedere, pe vesta
ţesută de ea însăşi, dintr-o superbă lână albastră pe care o primise
cadou de ziua ei de la doamna M aria del Roser.
Ferchezuiala şi drumul pe jos până la Gran Via au facut-o să
ajungă când discuţiile începuseră deja. A fost impresionată de
faţada luminată electric. La intrare mişunau câţiva nehotărâţi.
Lângă uşa de la intrarea principală văzu un afiş ce anunţa „Serata
spiritistă11, iar lângă el se afla reclama la Senoritas toreras, despre
care auzise vorbindu-se, operă de mare succes în acele zile.
Paşii săi răsunară când traversă holul. Sala principală a teatru­
lui era în întregime din lemn, iar tapiţeria fotoliilor era roşie ca
sângele. Teatrul încă nu avea lumină electrică şi lămpile cu gaz,
funcţionând la jumătate din capacitate, creau o atmosferă miste­
rioasă. Doica a găsit un loc liber în penultimul rând, aproape de
uşa de la intrare. Era înspăimântată ca nu cumva să atragă atenţia
sau să deranjeze pe cineva. Odată aşezată, şi-a dat jos şalul de lână

106
şi pălăria, a respirat adânc ca să se liniştească şi abia apoi a reuşit
să fie atentă la ce se petrecea în jur.
Pe scenă, o doamnă cu o pălărie elegantă pe cap, vorbea cu o
siguranţă uimitoare:
— Credeţi-mă: ideile noastre îşi fac loc tot mai mult. Acum
douăzeci de ani nu am fi reuşit să adunăm aici mai mult de două­
zeci de oameni. Uitaţi-vă câţi suntem astăzi.
Intr-adevăr, sala era plină. Puţinele locuri libere se ocupau
treptat. Lângă Concha, un domn asculta cu marc atenţie. Se ve­
deau destul de mulţi bărbaţi, împrăştiaţi prin sală, dar cu sigu­
ranţă erau mai multe femei. Şi printre ele se găseau unele care, la
fel ca ea, purtau uniforma de serviciu a unor case respectabile,
dar erau prezente şi muncitoare, cu baticurile lor legate sub bărbie
şi cu umerii acoperiţi cu şaluri de lână, sau bărbaţi cu şepci cu
cozoroc în mână, alături de domni ce-şi ţineau jobenul pe genun­
chi. Rândurile din faţă erau ocupate de doamnele cele mai ele­
gante, dar lipsite de ostentaţie, şi se vedea că ascultau cu acelaşi
interes ca toţi ceilalţi, de parcă într-adevăr diferenţele dintre oa­
meni s-ar fi şters acolo.
După ce aplauzele se stinseră, femeia cu pălărie îl anunţă pe
următorul vorbitor: vicontele de Torres-Solanot. Simpla menţio­
nare a numelui său a fost primită cu un ropot de aplauze, iar
Concha s-a gândit că trebuia să fie o persoană foarte importantă
pentru mişcarea spiritistă. Vicontele era un bărbat vânjos, avea
mustaţă cu vârfurile ascuţite şi voce de bariton. A vorbit scurt,
limitându-se să salute prezenţa considerabilă şi să declare serata
deschisă. Au urmat două cântăreţe care au interpretat două cân­
tece minunate fără ca doica să înţeleagă vreun cuvânt din ele, ceea
ce a făcut-o să creadă că erau într-o limbă străină. Cu toate acestea,
cântecele au emoţionat-o foarte tare —până la urmă, muzica e un
limbaj înţeles oriunde în lume - şi a trebuit să-şi stăpâneasă la­
crimile. Apoi a fost invitată pe scenă doamna Maria del Roser, iar
Concha a aplaudat până au durut-o palmele. Nu a fost singura
care a aplaudat, dar cu siguranţă a aplaudat cel mai mult.
In discursul său, doamna a făcut un scurt istoric al ciudatei
ştiinţe care în acea seară îi aduna pe toţi acolo, a zis câte ceva
despre materialismul pe care încercau să-l combată prin idei
inovatoare, s-a referit la iubirea aproapelui şi la salvarea naţiu­
nilor. A avut mare succes, judecând după aplauzele şi ovaţiile ră­
sunătoare care au însoţit-o când a coborât de pe scenă.
Au urmat un recital de poezie, alte cântece şi totul s-a încheiat
cu un discurs, plin de cuvinte de neînţeles pentru Concha, rostit
de un domn numit Miguel Vives. Când întreaga asistenţă credea
că serata se sfârşise, vicontele a urcat din nou pe scenă, a cerut li­
nişte, cu vocea lui tunătoare, şi a făcut un anunţ surprinzător:
— Dragi prieteni, astăzi v-am pregătit o surpriză cu adevărat
specială. Prin bunăvoinţa unuia dintre asociaţii noştri, respectatul
domn Eduardo Conde, am avut recent ocazia să cunoaştem un
tânăr care, în ciuda vârstei fragede şi a condiţiei umile, demon­
strează un inegalabil talent spiritist. Sunt convins că vom auzi
vorbindu-se mult despre el, căci are într-adevăr un har aparte,
drept care a şi devenit o lumină călăuzitoare pentru noi. In aceas­
tă seară, îl invităm să urce pe această scenă şi să ne vorbească
despre însemnătatea pe care ideile noastre o au pentru el. Doam­
nelor şi domnilor, am onoarea să vi-1 prezint pe Francisco Canals
Ambros, la prima sa apariţie publică.
Aplauzele l-au însoţit pe tânărul ce avea nu mult peste două­
zeci de ani. Era zvelt, avea părul bogat, castaniu, buzele cărnoase,
ochii trişti şi faţa roşie. Aspectul său nu se potrivea cu grandiloc­
venţa cu care fusese prezentat. Purta o jachetă în care înota şi
mergea destul de împiedicat.
Dar imediat ce începu să vorbească, toată nesiguranţa îi dis­
păru. S-a referit mai întâi la spiritism ca morală, ştiinţă şi filozofie
şi a explicat că legăturile cu lumea de dincolo şi reîncarnarea sunt
lucruri deja demonstrate. A vorbit mult şi a spus o mulţime de
lucruri —Concha nu avea cum să le reţină pe toate, mai ales că
unele au fost de-a dreptul de neînţeles pentru ea - fără să ezite
nici măcar o singură dată sau să se bâlbâie vreo clipă. A ţinut
publicul mereu în tensiune, iar când a terminat a primit aplauze
şi ovaţii din partea tuturor celor prezenţi. Numai domnul de
lângă Concha a rămas impasibil. Dintr-odată şi-a îndreptat privi­
rea către ea şi a întrebat-o:
-— V-a plăcut ce a zis tânărul acesta?

108
 — Da, a murmurat doica, tulburată că vorbea cu un străin.
Dumneavoastră nu?
— Foarte mult. Dar nu aplaud pentru că nu el este cel care
vorbeşte.
— Atunci cine? întrebă ea, nelămurită.
Domnul a înălţat o mână şi a indicat scena, apoi a zis convin­
gător:
— E evident, domnişoară. Prin glasul său vorbeşte un spirit
superior desprins de învelişul material.
Apoi, domnul s-a ridicat, i-a făcut doicii o reverenţă, i-a cerut
permisiunea de a pleca şi a ieşit înainte ca mulţimea să părăsească
sala.
In acea noapte, doica abia a reuşit să adoarmă cu gândul la
ceea ce văzuse si> auzise. Dimineaţa,
y 1 ceva mai liniştită,
» 1 i-a multu-
>
mit stăpânei de mai multe ori pentru ocazia pe care i-o oferise.
Doamna era nerăbdătoare să-i cunoască impresiile. Concha s-a
repezit să-i spună atâtea, încât M aria del Roser a fost silită să
intervină:
— Ai nevoie de timp pentru a asimila toate noutăţile, dar
important e că ai făcut primul pas. Am să-ţi spun iar când vom
organiza o altă întâlnire, ca să poţi să-ţi continui pregătirea. Spiri­
tismul are nevoie de oameni entuziaşti ca tine.
In miercurea următoare, la trei şi jumătate după-amiaza, când
au început să sosească invitaţii la întâlnirea săptămânală, câţiva
au fost pentru Concha mai familiari decât de obicei: vicontele
Torres-Solanot, vorbitoarea cu pălărie, don Miguel Vives şi însuşi
tânărul care îi lăsase pe toţi cu gurile căscate. El, spre deosebire
de toţi ceilalţi, era prezent în casă pentru prima dată.
 De la: Violeta Lax
Data: 15 martie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Să recuperăm timpul pierdut

Bună, mamă.

Te avertizez că asta va fi una dintre acele scrisori lungi care îţi

plac atât de mult, cum eu nu prea îţi scriu. Niciodată nu mi-a trecut
prin cap că acesta ar putea fi un mijloc de comunicare între noi, dar
acum că l-am descoperit, că am timp şi că mă aflu la mii de kilometri
distanţă, vreau să profit de el. Mai ştiu şi că eşti fericită când îţi po­
vestesc multe lucruri. Şi chiar dacă nu o să-ţi vină să crezi, îmi place
să particip şi eu la fericirea ta, aşa puţin cât pot.
Ştii că niciodată nu am vrut să vând apartamentul din Barcelona
pe care mi l-a lăsat bunicul. O vreme l-am dat în chirie. Apoi a rămas
gol şi l-am ţinut aşa, ca pe un loc unde puteam oricând să mă întorc
dacă aş fi vrut, un loc unde să las ca amintirile să se acopere de praf.
întotdeauna am ştiut că voi reveni aici.
în prima noapte a trebuit să-mi înving scârba de a mă întinde în
vechiul meu pat. Cum maşina de spălat nu funcţiona - ar fi fost cul­
mea să funcţioneze! - a trebuit să mă mulţumesc să scutur aşternu-
turile peste balcon. Chiar şi aşa, am dormit îmbrăcată, cu paltonul pe
mine. Inconfortul mi-a alungat nostalgia după primele mele ore barce-
loneze şi m-a făcut să mă întreb dacă într-adevăr patul acela era
acelaşi pat de acum douăzeci şi cinci de ani. Dintr-odată, m-am trezit
întrebându-mâ cum putusem să dorm cu cineva într-un pat atât de
strâmt şi nici acum nu ştiu ce s-a deteriorat: patul sau romantismul
meu. Da, ştiu că în teorie tu habar n-ai de aventurile mele de atunci,
am făcut totul ca să ţi le ascund, dar cred că mereu ai bănuit că în
oraşul acesta era ceva - sau cineva - care mă reţinea mai mult decât
nişte simple cercetări asupra bunicului meu.
Mi-ar plăcea să-ţi povestesc. Să mă eliberez de dificila condiţie
de fiică. Nu ţi-ar plăcea şi ţie să renunţi la condiţia de mamă, fie şi
numai pentru un timp scurt? Mă tem că povestea mea nu e potrivită
pentru mame.
Dar să revenim la pat.

I IO
 L-am aruncat şi mi-am cum părat altul, dublu. încă nu am scăpat
de nostalgie, ştiam că nu va fi atât de uşor. încă nu.
în fine, să punem degetul pe rană: ieri a ajuns tata.
Im ediat ce m-a văzut, în loc de salut, mi-a zis:
— Arăţi rău, fată, arăţi groaznic.
Aşadar, a rămas acelaşi dintotdeauna.
l-am explicat că nu prea dormisem, dar fără să intru în detalii. Avea
un geamantan minuscul. L-am întrebat dacă acela era tot bagajul său.
— Pastilele, câteva haine de schimb şi periuţa de dinţi. Dacă o să
mai am nevoie de ceva, voi cumpăra, mi-a răspuns el. Companiile
astea low-cost îţi pierd lucrurile, nu am vrut să risc.
M-a mirat să-l văd singur, zicea că are o nouă prietenă.
— Amelie o să sosească joi, mi-a luat-o el înainte. Are nişte treburi
de rezolvat, nu avea cum să vină aşa, dintr-odată.
Habar nu am cine e Amelie şi nici nu mai ştiu dacă mi-ai vorbit
despre ea vreodată. Bănuiesc că e încă una dintre acele domnişoare
efemere, cărora el le spune „secretara mea" şi care dispar după câ­
teva luni, nu crezi?
Ştiu că te interesează, aşa că am să-ţi spun că tata arată mai bine
ca niciodată. E sănătos tun şi îngrijit ca întotdeauna. La coborârea
din avion, părea un dandy la plimbare: pantofi lustruiţi, dunga pantalo­
nilor vizibilă şi geaca de piele pe umeri. Ştii, genul de haină foarte
scumpa, făcută la comandă şi care lui îi vine mereu bine. Şi-a păstrat
eleganţa, claia de păr cărunt şi mustaţa foarte neagră, vreau să spun
că şi-o vopseşte în continuare. Ştiu că o să ţi se pară ciudat sâ spun
eu asta, dar nu mă miră că te-a îmbrobodit. Dacă şi acum continuă
să fie atât de seducător...
Tot ce s-a schimbat la el sunt proporţiile. Trupul nu mai e atât de
vânjos şi aminteşte puţin de fructele puse la uscat. Să fi renunţat la
gimnastică? în rest, e acelaşi dintotdeauna. E atent la toate prostiile,
nu-i scapă nimic, ia orice în glu m ă ... De exemplu, podeaua din aero­
port, ca o oglindă.
— Te îmbată de cap, a zis. Nu se plâng doamnele? Păi ăsta e
paradisul voyeurilor!
N-am ce face, mamă: mă distruge înclinaţia lui pentru toate tâm ­
peniile anecdotice. Recunosc că e ingenios, că ştie să intre pe sub
pielea oamenilor, dar cred că e modul lui de a evita o discuţie se­
rioasă, în care mai devreme sau mai târziu se ajunge la lucruri per­
sonale, acea zonă care pentru el înseam nă un teren minat. Orice
discuţie cu tata, ştii prea bine, nu presupune altceva decât o succe­
siune de poveşti, una mai amuzantă şi mai incredibilă decât alta, dar
atât. Şi când îşi termină repertoriul, cere nota.

111
 L-am întrebat, din respect, dacă vrea să stea la mine acasă. Uita­
sem că el nu stă niciodată în casa cuiva.
— Mi-am făcut o rezervare la Le Meridien, ca de obicei, a zis el,
indiferent. Nu vreau să pierd nici un metru din Las Ramblas.
în acel moment mi-am amintit de tine, mamă. De vorbele spuse
de tine, cândva:
— Tatăl tău nu suportă ideea de a fi obligat să se adapteze vieţii
cuiva.
îţi am inteşti când mi le-ai spus? Pun pariu că nu! Hai să-ţi îm ­
prospătez memoria. A fost atunci când pentru prima dată mi-ai vorbit
serios, fără condescendenţă, ca de la adult la adult. Eram în maşină,
dinaintea acelei case pe care tata o închiriase în Hendaya, tu te pre­
găteai să pleci, iar eu urma să-mi petrec prima vacanţă numai cu el.
Cred că a fost modalitatea ta de a mă pregăti pentru ce mă aştepta.
Parcă te văd şi acum. Purtai o bluză roşie şi aveai părul desfăcut.
— Modesto nu a făcut aşa ceva pentru nici un om de pe lumea
asta, nici măcar în cei doi ani cât am stat împreună. Pur şi simplu ni­
meni nu l-a învăţat să trăiască cu o altă persoană. Până să mă cu­
noască pe mine, a trăit întotdeauna singur. Iar acum, când nu mai
sunt cu el, va fi singur pentru totdeauna.
Asta ai spus. C uvintele tale mi s-au întipărit definitiv în minte.
Poate pentru că atunci mi-am dat seama de ceva ce trecerea timpului
avea să-mi confirme. într-un fel, reîntâlnirea cu Modesto, uşurarea pe
care mi-a provocat-o refuzul său de a se instala în casa mea, a fost
un semn după atâta timp: sunt la fel ca el. Şi eu voi fi mereu singură,
mamă, întotdeauna am fost. Sunt incapabilă să mă adaptez la viaţa
în comun. Singura diferenţă faţă de el stă în capacitatea mea de a
disimula şi de a suporta. Chiar dacă aşa ceva, ca orice ne obligă la
un efort uriaş, nu poate să reziste mult timp într-o bună zi, fiii mei îmi
vor reproşa asta, şi o vor face pe bună dreptate.
Mă gândeam la toate astea când tata m-a surprins cu o întrebare
tipică lui:
— O să ne pierdem tot timpul cu ei? Cu poliţiştii, vreau să zic.
l-am spus că habar nu aveam
— Am multe de făcut, a adăugat el.
Am început să mă tem că tata lua vizita în Barcelona ca pe o
escapadă de sfârşit de săptămână. Cred că nici o clipă nu şi-a pus
problema că situaţia ar putea fi gravă cu adevărat.
L-am însoţit până la hotelul unde a intrat ca în propria-i casă.
— Modesto Lax Bruses, a zis tare, atingând tejgheaua cu palma
uşor crispată.
Când angajatul i-a cerut un act pentru a-l înregistra, i-a tăiat-o
scurt, autoritar:

112
 — Caută-mă în computer, sunt client fidel.
îţi imaginezi că nu mă puteam opri să nu zâmbesc. în fond, e ca
un copil, cu toate aerele astea de grandoare.
l-au dat o cameră cu vedere la strada Pintor Fortuny.
— Excelent! s-a felicitat el, imediat ce a intrat în cameră şi a tras
perdelele de la ferestre. în această noapte voi face cu schimbul cu
fantomele casieriţelor de la El Siglo. Se pare că erau foarte frumoase.
Eu şi valetul l-am privit zâmbind. După ce am rămas numai noi
doi, mi-a explicat toată povestea, deşi cunoşteam o parte din ea:
chiar pe locul acela, s-au înălţat primele supermarketuri din oraş şi
din Spania. Tata susţine - el, atât de interesat de grandoare - că
păreau din altă lume. Au fost numite Marile Magazine El Siglo. Au ars
în anii '30. Nu a mai rămas nici temelia. Primăria a trebuit să regân-
dească întreaga zonă. O parte a terenului curăţat de foc a fost utili­
zată pentru a face o ieşire din strada Pintor Fortuny - o fundătură,
până atunci - în Las Ramblas.
— Bănuiesc că te referi la cele ţinute de fam ilia Conde. Bunicul a
pictat câteva tablouri cu unii membri ai familiei. Don Octavio Conde
în biroul său de la El Siglo e un tablou extraordinar, îţi am inteşti? E
într-o colecţie particulară, dar am reuşit să fac în aşa fel încât să fie
dus zilele astea la Chicago, pentru expoziţia mea cu portretiştii.
— Exact! Mereu uit că mă aflu în faţa unei autorităţi mondiale.
Chiar despre acele magazine e vorba, cele conduse de familia Conde.
L-am întrebat dacă muriseră mulţi oameni în incendiu.
— Nimeni, din câte ştiu eu, mi-a zis. însă a murit un vis colectiv.
Era un loc mitic.
L-am întrebat ce avea de gând să facă în acea zi.
— Nimic special. O să mănânc ceva prin zonă. O să fac o pre-
umramblare.
A folosit verbul catalan. Ramblejar. Ştii deja: e un verb specific
Barcelonei şi desemnează plimbatul fără ţintă pe faimoasa stradă
Las Ramblas,
L-am întrebat dacă vrea să luăm cina împreună. A părut să ac­
cepte mai mult din obligaţie. Tipic pentru tata: nu ne-am văzut de trei
ani şi se poartă de parcă ar fi sătul de mine. Mi-am luat o mină se­
rioasă şi i-am spus că trebuie să vorbim, să ne pregătim de discuţia
pe care urma să o aibă a doua zi cu poliţia.
— Să pregătim discuţia? E drept că ar fi anumite dezacorduri,
glumi el.
l-am vorbit din nou despre descoperirea din spatele frescei cu
Teresa. l-am spus că mi-ar plăcea să-i cunosc teoria în această pri­
vinţă. S-a eschivat:

113
 — Teorie e un cuvânt prea bombastic. Nu e de mine.
— Bine, părerea ta, sau zi-i cum vrei, am insistat eu să punem
chestiunea pe tapet. Crezi că acea fem eie a făcut parte din familie?
Mi-era greu să cred că tata nu îşi pusese toate aceste întrebări.
Sau că nu ajunsese la aceeaşi concluzie. Sim pla referire la toată
întâmplarea părea să-l enerveze.
— Mai încolo, copila mea. Nu mă lua cu astea acum. Lasă-mă
să mă bucur de sosire, zise el descălţându-se.
l-am vorbit limpede, l-am spus că oricât se ascunde după deget,
mai devreme sau mai târziu tot va trebui să vorbim despre ce s-a
întâmplat.
— Mai târziu e mai bine, Violin. Nu cinăm împreună? Atunci să
lăsăm discuţia să ne îngreuneze digestia.
Mi-a întors spatele şi s-a închis în camera de baie. Ştii ce înseam­
nă asta: discuţie încheiată.
Mă cunoşti prea bine. Nu mă pricep să discut. Rămân blocată şi
de aici la resemnare nu e decât un pas. Una peste alta, trebuie să
recunosc că admir la el această capacitate de detaşare. întotdeauna
mi-am dorit să iau viaţa drept ceva ce nu are prea mare importanţă.
Astfel că am făcut şi eu o dată ceea ce el aştepta să fac.
— Bine, tată. Mă duc să mă pregătesc, în această seară voi cina
cu un bărbat superb.
După tonul pe care mi-a răspuns mi-am dat seama că se liniştise
deja.
— Ce coincidenţă! Şi eu am întâlnire cu o fată deosebită.

M-am oprit puţin din scris pentru a mă gândi cum aş putea să

continui, mamă. Nu am vorbit niciodată cu tine despre „perioada"
petrecută la tata. Cel puţin nu am vorbit detaliat. Am pus între ghi­
limele acel cuvânt, pe care nu îl mai suport, pentru că este exact cu­
vântul folosit atunci de tine: urma să stau o „perioadă" cu tata, în
Avignon, până când tu şi Jason aveaţi să deschideţi restaurantul
vostru cu specific spaniol, în Philadelphia. Iar „perioada" s-a prelungit
la doi ani de zile, timp în care m-am simţit cel mai nefericit om din
lume. în acea epocă te-am urât mult şi în toate felurile. Te-am urât
pentru că te-ai îndrăgostit de atrăgătorul nostru profesor particular
de engleză, te-am urât pentru că el a răspuns dragostei tale şi te-am
urât pentru că ai îndrăznit să te căsătoreşti cu el. Te-am urât pentru
că nu m-ai inclus deloc în planurile tale timp de douăzeci şi patru de
luni nesfârşite, în timp ce tu te instalai în Statele Unite şi trăiai cu
Jason o binemeritată lună de miere. Ştiu că nu am fost o fată cuminte,
că la paisprezece ani devenisem insuportabilă, că meritai din plin

114
spaţiul tău şi timpul tău, că mi-a prins bine să învăţ franceză şi să cu­
nosc o altfel de lum e... Ca să înţeleg toate astea, am avut nevoie de
mai bine de douăzeci de ani. Atunci le vedeam în altă lumină.
în acea vrem e aveam paisprezece ani, nu vorbeam bine fran­
ceza, mi-era greu să mă adaptez la locuri şi oameni noi, purtam peste
tot nostalgia după Barcelona natală, la şcoală aveam ghinion cu
băieţii, iar cu fetele era şi mai rău, şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns,
locuiam cu un soi de pustnic care mi se adresa doar pentru a-mi
spune lucruri ciudate. Aveam nevoie de un tată. Cineva care să mă
asculte, să mă suporte şi din când în când să se enerveze pe mine.
Nu un anahoret sau, şi mai puţin, un conferenţiar.
Modesto Lax Bruses - omul străin. E adevărat că niciodată nu
am fost prea apropiaţi. Singura mea am intire din copilărie cu el e
asociată cu moartea bunicului şi bucuria de a petrece sărbătorile de
iarnă cu voi doi, în timp ce el rezolva problema actelor.
Pe parcursul celor doi ani am început să-l cunosc. Şi să-l iubesc,
chiar dacă întreaga mea copilărie se scursese fără el, aşa cum fără
el aveam să-mi petrec restul vieţii. Am înţeles ceea ce mi-ai spus de
atâtea ori: „Să-l iubeşti pe tatăl tău înseamnă să înveţi să nu ai nevoie
de el“ . Iar după ce am ajuns să-l cunosc cât de cât, ţi-am dat din nou
dreptate pentru când spuneai: „Cea mai mare problemă a lui Modesto
e că viaţa îl plictiseşte". Acum cred că ştiai foarte bine ce urmăreai
când m-ai lăsat la Avignon. Dacă nu ai fi făcut-o, tata şi cu mine nicio­
dată nu ne-am fi dat seama că suntem la fel.
Primul lucru important de care mi-am dat seama a fost că singura
rutină care nu-l deprima pe tata era cititul cărţilor. în lumea universi­
tară se mişca precum peştele în apă, poate pentru că era singurul
loc unde inteligenţa şi curiozitatea lui găseau o recompensă imediată.
Din când în când, ieşea la suprafaţă în lumea reală ca să mai colec­
teze chestii rare, anecdote numai bune pentru a-şi impresiona elevii,
sau pe cei ce asistau la conferinţele lui, ori prietenii pe care foarte rar
îi invita să cineze în casa sa. Mi-am dat seama că îl interesează o
singură zonă din realitate: cea care neagă realitatea.
Viaţa noastră comună nu l-a făcut pe tata să-şi schimbe obice­
iurile câtuşi de puţin. Ne întâlneam în bibliotecă. Obişnuiam să petrec
acolo ore în şir, căutând comori ascunse. Izolarea ca refugiu şi inde­
pendenţa ca filozofie de viaţă: iată cele mai importante lucruri pe care
le-am învăţat de la tata.
Când m-ai sunat pentru a-mi spune că restaurantul merge de mi­
nune şi că aveam deja pregătită o cameră numai pentru mine, tata a
dat fuga şi mi-a cumpărat bilet pentru săptămâna următoare, împins -
cred - de aceeaşi grabă care mă stăpânea şi pe mine: să scăpăm

115
unul de celălalt. Când m-a sărutat pe frunte, lângă portiera taxiului
care avea să mă ducă la aeroport, amândoi afişam aceeaşi expresie
de uşurare. Ce a urmat ştii deja: mi-a luat mult până să-l mai vizitez,
iar când am făcut-o, niciodată nu am rămas mai mult de o noapte.
Ştii maxima mea: „La casa părinţilor, numai în vizită".
De la distanţă însă, Modesto a fost un tată exemplar. întotdeauna
am simţit că se bucura cu adevărat de realizările mele. îşi amintea
adeseori de mine, drept dovadă stă şi faptul că eram şi eu printre
destinatarii acelor amuzante cărţi poştale pe care le trimitea multora.
Am sute, la fel ca tine. Uneori îmi spun că biografia mea, de la şai­
sprezece ani până acum, e foarte bine cuprinsă în ele. Cu puţin timp
în urmă m-am hotărât să le caut şi să le aranjez. Le-am arhivat, în
ordine cronologică. După ce am citit de multe ori ce scria pe revers,
chestii care niciodată nu au de-a face cu vreo destinaţie turistică, ci
mai degrabă cu una dintre ciudăţeniile care îl încântă atât de mult,
m-am decis să le aşez în aşa fel încât să poată fi citite fără să fie
scoase de la locul lor. Scrisul tatei e impecabil ca al unui profesor de
caligrafie. Pe câteva dintre ele le-am învăţat pe de rost.
Niciodată nu am avut curajul de a-i spune cât mă bucur că acele
cărţi poştale m-au urmat pe jum ătate de glob. De exemplu, în cei doi
ani cât am stat la Londra. Pe prima scria aşa: „Ne aflăm din nou pe
acelaşi continent, dar despărţiţi de o fâşie periculoasă de ocean. O
să cred din nou că o faci anum e“ . Mi-a trimis una şi la Barcelona, pe
adresa apartamentului moştenit de la bunicul: „O casă nu e a ta până
nu primeşti pe adresa ei o scrisoare. Fii bine-venită în noua casă,
Violin".
Eram adolescentă când a început să-mi spună aşa: Violin. Mă
enerva la culme. Cât de tâm piţi suntem noi, copiii, uneori.
Nu s-a arătat foarte încântat când i-am spus că intenţionez să
studiez opera tatălui său, dar acum aş zice că a fost bucuros. „Ai tot
ce-ţi trebuie pentru a te transforma în cel mai mare specialist din lume
în opera lui Amadeo Lax. Inclusiv încăpăţânarea şi genele, care sunt
acelaşi lucru", mi-a scris pe o carte poştală reprezentând o broască.
Era în 1995. Eu eram un spirit independent, iar el un spectator mul­
ţumit. Nu i-a picat bine când l-am anunţat că vreau să mă întorc în
Statele Unite. „E păcat că părăseşti acest oraş pe care-l iubeşti atât
de mult, dar dacă o faci înseam nă că ai motivele tale", mi-a scris.
Am fugit. Chiar aşa. A fost singurul care şi-a dat seama. Sau sin­
gurul care a îndrăznit să mi-o spună.
Apoi, după puţin timp, când i-am scris că mi se oferise o slujbă la
Art Institute din Chicago, mi-a trim is o vedere cu o clepsidră şi urm ă­

116
torul mesaj: „Morţii au foarte mult timp şi o răbdare fără sfârşit. Buni­
cul te va aştepta. Cârpe diem".
După cum se vede, a avut perfectă dreptate. Morţii mă aşteaptă.

Am coborât să mănânc ceva. Uite, promit că nu mai filozofez până

la următorul e-mail şi îţi povestesc doar cum a fost la cina cu tata.
M-am gândit că i-ar plăcea să-şi aducă aminte de savoarea bu­
catelor specifice locului, aşa că am rezervat o masă la Quo Vadis.
Am mers pe jos de la hotelul său, senini şi bucuroşi ca o pereche de
îndrăgostiţi.
Odată ajunşi la restaurant, a cercetat meniul, a lăudat produsele
naturale, mi-a spus că în ultimul timp cumpără verdeţuri numai de pe
internet, a criticat mâncarea proastă consumată de studenţii săi, şi,
în treacăt, mâncarea de la universitate, apoi a sfârşit prin a cere o
supă de ceapă şi o salată, ca şi cum una l-ar fi dus firesc la cealaltă.
L-am ascultat fără să spun nimic, după care am ales legume la grătar
şi ouă.
A schimbat vorba. M-a întrebat de copii. A spus că trebuie să fie
deja mari. l-am arătat fotografii cu lago şi Rachel.
Şi-a căutat ochelarii, s-a uitat la poze şi a zis:
— Să fii atentă atunci când acest lago al tău îşi va întâlni Desde-
mona.
l-a fost adusă supa de ceapă şi asta l-a făcut să schimbe vorba
din nou. De parcă ar fi vrut să aducă un omagiu consum atorilor de
supă, mi-a pus una dintre întrebările lui imposibile:
— Aşa-i că nu ştii în care ţară europeană se consumă cea mai
multă supă?
Bineînţeles că nu ştiam. Cine să ştie aşa ceva? Cât timp aţi fost
căsătoriţi, ai reuşit să-i răspunzi măcar la o singură întrebare?
— Polonia! a zis el, triumfător. Acolo oamenii mănâncă două farfu­
rii de supă pe zi. Şaisprezece la sută din totalul alim entelor consu­
mate de polonezi sunt supe. Şi aşa-i că nu ştii cum se numeşte cea
mai cunoscută?
S-a lăsat o tăcere teatrală, întreţesută cu zâmbetul său şmeche­
resc. Apoi a zis:
— „Tentaţia lui Jackson". Un nume interesant, nu? Nu numai pen­
tru o supă, ci şi pentru un bar sau pentru o comedie de situaţie... Sau
mai bine pentru o dramă expresionistă? La asta trebuie să mă mai
gândesc. Reţeta cuprinde cartofi, ceapă prăjită şi scrumbii. Un ames­
tec cât se poate de potrivit! Şi se găteşte la cuptor, ca asta pe care
tocmai o mănânc.

117
 Nu m-am dat bătută, l-am amintit că trebuie să vorbim despre ceea
ce se întâmplase. Despre cadavru. A oftat adânc, dându-mi de înţeles
că prefera să vorbim despre supe, nu despre morţi.
— în fine, hai să vorbim despre cadavrul mumificat.
L-am întrebat dacă înainte de a-l suna eu a auzit vreodată vorbin-
du-se despre magazia de unelte. A dat din cap că nu. Apoi l-am între­
bat despre mama lui. Inima îmi bătea cu repeziciune. Ştiam că intram
pe un teren cu nisipuri mişcătoare.
— îţi aminteşti ceva despre bunica sau despre momentul în care
bunicul a pictat fresca?
Iarăşi a dat din cap că nu.
— Aveai patru ani pe atunci, am adăugat. Ar fi neobişnuit, dar
poate că totuşi îţi aminteşti ceva.
— Am impresia că îmi petreceam tot timpul cu Concha. Părinţii
mei preferau să stea deoparte, a zis.
Spusele lui m-au încurajat.
— Poţi să-mi spui care e cea mai veche amintire a ta, tată? Vrei
să cauţi puţin prin memorie?
A oftat.
— N-am nici cea mai mică idee, draga mea. La cât de dezordonat
sunt, cu siguranţă am pierdut-o cu mult timp în urmă. Memoria mea
e ca sertarul de jos.
A râs, dar nu era râsul lui.
— Arunci acolo tot ceea ce nu are locul său precis.
— Ar fi util dacă ţi-ai aminti ceva.
— Util pentru cine?
Dacă e să judec după atitudinea lui, părea să nu-l intereseze ni­
mic din toate astea. A dat la o parte farfuria cu supă şi şi-a încrucişat
braţele. M-a privit ca şi cum se întreba, liniştit: „Ce mai urm ează
acum?"
Am revenit la subiect.
— Poliţia vrea să ştie dacă ai fotografii.
— Ce fel de fotografii? Cu Teresa? Ştiu doar una, publicată într-o
monografie despre bunicul tău, în colecţia Gent Nostra îţi aminteşti?
Era o colecţie dedicată diverselor personalităţi artistice şi politice
catalane. Una dintre numeroasele lor monografii îi este dedicată lui
Amadeo Lax. Trebuie să-ţi fi trecut prin mână la un moment dat. Şi mai
am eu una, a continuat el, mijind ochii, una în care apar şi eu. Nu
ţi-am trimis-o, demult?
Atunci mi-a venit o idee. Mi-am amintit nu doar că la un moment
dat cumpărasem din m agazinul Sant Antoni acea monografie, dar
mi-am amintit şi unde o pusesem.

118
 — La ce le trebuie fotografii cu Teresa? m-a întrebat el.
— Spun că i-ar ajuta la investigaţii.
— Investigaţii?
Zâmbi ironic.
— Chiar se joacă, după atâta timp, de-a hoţii şi vardiştii? Nu au
nimic mai bun de făcut sau ce?
L-am întrebat dacă nu vrea să cunoască adevărul.
— Care adevăr?
— Despre femeia moartă.
S-a pornit să bată darabana cu degetele sale îngrijite, a aruncat
o privire în jur, a plescăit din limbă, apoi şi-a întors privirea spre mine.
— Pentru ce? Se va schimba ceva?
— Trecutul se poate schimba, am murmurat.
Felul doi ne-a fost adus în mijlocul unei tăceri funebre. Am aştep­
tat până când chelnerul ne-a umplut paharele cu apă, apoi l-am în­
trebat pe tata dacă are de gând să mă ajute cu vreo amintire sau
doar pierdem timpul.
— Cred că nimănui nu i-a păsat vreodată de ceea ce pot eu sau
nu să-mi amintesc. Şi oricum, acum nu mai contează. Trecutul e un
cadavru, la fel ca femeia care te interesează atât de mult.
Cu toată împotrivirea lui, am continuat să-i pun întrebări. Tata cu­
noaşte foarte bine opera bunicului, a studiat-o în profunzime. Articolul
său despre sim bolistica pisicii în tablourile cu Teresa e considerat
pretutindeni unul de referinţă. L-am întrebat dacă are chef să mă
ajute măcar să caut vreo pistă în tablouri.
— Ce fel de pistă?
— De orice fel. Tablourile ne pot spune adevărul.
— Arta poate spune orice, a zis el.
A dus o măslină l-a gură, a mestecat-o fără grabă, m-a privit înde­
lung şi mi-a zis:
— Văd că iei treaba asta foarte în serios.
Am simţit că tot ceea ce ne spusesem aşternea între noi o dis­
tanţă stingheritoare. Nici unul din noi nu a reuşit să revină la tonul
dezinvolt de la începutul cinei.
Deja fiecare aveam în faţă câte o cafea decofeinizată când, cu
un ultim efort, l-am întrebat ce-ar însem na dacă moarta ar fi chiar
mama lui.
A continuat să alinieze pe faţa de masă pliculeţele de zahăr in­
tacte. Era încruntat, cu privirea absentă. Ştii, acea expresie a sa de
dezgust profund.
— Violeta, dacă trecutul se poate schimba nu înseamnă că şi tre­
buie să-l schimbăm, a zis, de parcă ar fi dat un verdict.

119
 A ridicat o mână ca să ceară nota şi a adăugat:
— E foarte târziu. E timpul să mergem să dormim.
Asta spun şi eu acum, mamă. E foarte târziu. Cronicarul îşi ia ră-
mas-bun. Promit să continui tot aşa şi să-ţi povestesc totul de-a fir a
păr.
Un sărut pentru tine şi altul pentru Jason.
Vio

P.S. încă nu am reuşit să mă uit la link-ul pe care mi l-ai trim is în

ultimul tău e-mail, dar am să mă uit acum. Chiar ştii ceva despre băr­
batul nostru misterios? Sper că acel blog merită efortul, pentru că
mor de somn.
 Extras de pe blogul O parcelă în infern
adm inistrat de Blackboy
Postat în 31 octombrie 2007

Sfântul care nu a fost niciodată

La mormântul lui nu lipsesc niciodată vizitatorii şi cu atât mai puţin

florile. Administraţia cimitirului a trebuit să renunţe la şase morminte
din jur pentru a face loc numărului mare de omagii, coroane şi ofran­
de care îi sunt aduse zilnic. Locul său de veci e cel mai vizitat din tot
Cementiri de l’Est, cel mai vechi cim itir din Barcelona. La cine mă
refer? Daţi-mi voie să vă prezint un personaj interesant...
Numele lui a fost Francesc Canals Ambros. A murit, se zice că de
moarte naturală, pe când abia îm plinise douăzeci şi doi de ani, pe 27
iulie 1899. Era de origine umilă, la fel ca mulţi dintre cei ce astăzi îl
venerează, şi a muncit la miticele Magazine El Siglo, care au marcat
o întreagă epocă a oraşului. Se zice că toţi îl cunoşteau ca pe un om
bun la suflet şi cu un com portam ent exemplar, ce se sacrifica ade­
seori pentru a-i ajuta pe oameni şi chiar putea să ghicească data
morţii cuiva doar uitându-se în ochii aceluia. Se pare că şi-a ghicit
propria moarte. Chiar dacă despre toate astea nu există alte dovezi
în afară de spusele oamenilor.
Mormântul e protejat cu sticlă. înăuntru există o fotografie care îl
arată aşa cum trebuie să fi fost: inocent, copilăros, cu privirea curată
şi melancolică. Uneori, fotografia nu se poate vedea pentru că „disci­
polii" săi obişnuiesc să folosească acel spaţiu ca pe o urnă în care
aruncă bileţele cu dorinţele lor cele mai mari. îngrijitorii fac curăţenie
o dată pe lună, însă apar imediat alte bileţele. Se spune că nu există
dorinţă pe care să i-o ceri lui Francesc Canals şi să nu-ţi fie îndepli­
nită: cere-i şi ţi-o va îndeplini. De aceea lumea îl venerează ca pe un
sfânt şi mai m ult decât num ele îi e cunoscută porecla: El Santet,
sfinţişorul, în catalană.
Profit de vizita la mormânt pentru a citi câteva dintre inscripţiile
mai vizibile. Ştiu că nu e prea frum os ce fac, dar nu pot rezista ten­
taţiei. Sunt de toate felurile, unele cu adevărat emoţionante: „îmi do­
resc ca fiul meu să meargă din nou“, „Nu mai vreau să mă întorc în

121
închisoare'1, „Vreau să o uit pe Maria". Altele nu sunt chiar atât de
deosebite: „Ajută-mă să-mi rezolv problemele", „Vindecă-mi piciorul",
„Bani", „Noroc şi sănătate". Şi mai sunt unele cu adevărat stupide:
„Să văd Moncayo înainte să mor“ , „Un porcuşor de G uineea1', „Să
câştig Premiul Nobel“. Analizând caligrafia încerc să ghicesc ce fel
de om e cel care şi-a lăsat dorinţa în urna improvizată. Fac câteva
poze. O fem eie se apropie cu un buchet de flori. Mă dau la o parte.
Lasă buchetul de flori printre celelalte buchete, se roagă câteva se­
cunde, apoi se îndepărtează. îndrăznesc să o întreb dacă vizitează
pentru prima dată mormântul miraculosului personaj şi cu ce scop.
Răspunsul ei m-a lăsat mască:
— Vin în fiecare luni ca să-i mulţum esc pentru ceea ce a făcut şi
continuă să facă pentru mine.
Nu-mi spune mai multe şi nici eu nu insist. Impresionat, mă mulţu­
mesc să o urmăresc cum se îndepărtează. De pe un monument fu­
nerar din apropiere, o pisică o priveşte cu nepăsare.
înainte să plec, schimb câteva cuvinte cu administratorul cimiti­
rului. îmi spune că veneraţia oam enilor pentru El Santet e veche.
— Lucrez aici din 1979. Lumea venea la el încă de pe-atunci. Sute
de oameni veneau în fiecare săptămână să-i ceară împlinirea dorin­
ţelor şi să aducă ofrande pentru Santet de Poblenou, cum i se zice,
după numele cartierului, de parcă cineva ar vrea să li-l ia. Am citit pe
undeva că acest obicei a apărut imediat după moartea lui, când câţiva
colegi de muncă au venit la mormântul său şi l-au rugat să le împli­
nească dorinţele. Probabil se gândeau că, dacă a fost atât de bun în
timpul vieţii, trebuie să fie la fel şi după moarte. Dorinţele lor s-au în­
deplinit şi s-a iscat zvonul că Francesc Canals face minuni. Şi aşa a
rămas, până în ziua de azi. Minunile nu se sfârşesc. Şi nici dorinţele.
îl întreb dacă a apelat vreodată la puterile sfântului.
— Uneori. Dar nu pot să vă spun ce i-am cerut.
— Dar puteţi să-mi spuneţi dacă s-au împlinit?
Dă din cap cu mare seriozitate.
— Da, mi-a îndeplinit dorinţele, deşi ce i-am cerut nu a fost deloc
simplu.
Am noroc că omul are chef de vorbă şi astăzi nu e prea ocupat.
Conversaţia cu el mă încântă. îmi vorbeşte despre o credinţă inte­
resantă.
— Nu ştiu dacă ai observat, dar e o săpătură care străbate piatra
funerară dintr-o parte în cealaltă. Lumea zice că dacă te uiţi prin ea
cu atenţie se vede o lumină foarte albă de cealaltă parte. Adică vezi
dincolo, pe tărâmul morţilor. N-am îndrăznit să mă uit, dar cred că
aşa e. Am cunoscut oameni a căror viaţă s-a schimbat total după ce

122
au văzut acea lumină. Nu puţini sunt cei care cred că băiatul ăsta ar
trebui sanctificat. Sunt destui sfinţi mult mai puţin... cum să zic...
îndatoritori. El nu dezam ăgeşte niciodată. Nu se zice că pentru a
sanctifica pe cineva trebuie să fi făcut cinci minuni? Păi băiatul ăsta
le-a făcut demult! Să fim serioşi! Cu siguranţă a făcut cu miile deja!
Problema e că în ţara asta totul merge anapoda. Preoţii nu vor sfinţi
săraci. îi doare undeva că eşti un sfânt pe pământ şi că toată lumea
te venerează. De ce să se gândească şi la noi, muritorii de rând? Nu-şi
dau seama de nimic. O spun tuturor, ca să fie clar o dată pentru tot­
deauna: băiatul ăsta e un sfânt, un sfânt potrivit mulţimii, socialist,
bun pentru toţi şi independent! Şi aşa a fost de când s-a născut şi
cât a fost viu a demonstrat-o încontinuu, căci ştii cum se zice: prin
faptele lor îi veţi cunoaşte. Păi, da. Ce naiba mai aşteaptă pentru a-l
ridica în slăvi şi a-l sanctifica oficial? Nu-şi dau seama că de acolo,
de sus, ne-ar ajuta şi mai mult decât o face acum? Nu-şi dau seama
că merită o coroană de aur, un altar într-o biserică, o zi în calendar
şi să fie numit drept patron spiritual al tuturor muncitorilor din toate
supermarketurile de pe pământ?
 IX

Joi, 9 aprilie, 1925, T atin Bruses, însoţită de sora mai mică,

a mers în vizită, împotriva obiceiurilor sale, la M aria del Roser
Golorons.
— Vei înţelege, draga mea, că nu puteam discuta această
problemă decât faţă în faţă, a zis şi s-a lăsat să cadă în fotoliul
tapiţat cu catifea galbenă, învăluită într-un nor de parfum de tran­
dafiri, cu picioarele încrucişate cu eleganţă, cu mâinile şi urechile
împodobite cu nişte rubine care ar fi stârnit multe invidii, după
care a zâmbit destul de chinuit.
Pe lângă preţiozitatea lui Tatin, prezenţa discretă a însoţitoarei
sale iese în evidenţă. Aceasta e Teresa, cea mai mică dintre cei şapte
copii rămaşi de pe urma lui Bruses. Ţine să producă o bună im ­
presie, dar privirea îi rătăceşte prin încăpere, cum ar fi făcut şi ea,
poate, dacă nu ar avea obligaţia să păstreze bunele maniere. Vădu­
va lui Lax ştia de Teresa dintr-un tablou pe care fiul ei, Amadeo,
i-1 făcuse cu ani în urmă, dar e surprinsă când vede că s-a transfor­
mat într-o tânără cu o expresie uşor tristă, dar de o frumuseţe
tulburătoare.
Cele două surori seamănă destul de mult. Acelaşi păr de aur,
seninul ochilor —chiar dacă ochii Teresei sunt mai mari şi de un
albastru mai intens —, delicateţea pomeţilor şi a bărbiei. Totuşi,
dincolo de aceste trăsături comune, sunt destul de diferite. Tatin
are un trup lipsit de forme, compact, gâtul gros şi mâinile şi pi­
cioarele prea mari. Teresa dimpotrivă. Are un trup zvelt şi frumos
şi un aer de zână nefericită care o face irezistibilă. Văzându-le una
lângă cealaltă, Tatin pare o versiune nereuşită a aceleiaşi opere,

124
ca şi cum sculptorul şi-ar fi făcut mâna cu ea, pentru ca apoi să-şi
dea măsura talentului la Teresa.
— După cum vezi, Tessita, zice Tăun Bruses, în obişnuitul
ei stil colocvial pe care îl foloseşte la reuniuni, doamna Lax în­
ţelege cum stau lucrurile şi ne va ajuta.
Sora mai mică nu prea pare bucuroasă. Tăcută, continuă să se
uite cu atenţie în jur. Pe buze i-a răsărit un zâmbet pierdut. Arată
ca o floare în aşteptarea primăverii.
întâlnirea are loc la acea oră a după-amiezii când soarele au-
reşte totul în jur şi învăluie lucrurile cu o fină senzualitate. Pentru
ca atmosfera să fie cu adevărat splendidă, văduva lui Lax a cerut
ca draperiile să fie deschise exact cât trebuie şi şi-a aşezat musafirii
în profil faţă de ferestrele mari. Focul din şemineu s-a stins, de la
gramofon se aude Tannhduser de W agner şi muzica desăvârşeşte
atmosfera romantică.
Alegerea muzicii a fost una dintre cele mai grele decizii din
întreaga după-amiază, odată ce un valet a adus un bilet scris de
Tăun însăşi, prin care-şi anunţa vizita pentru a discuta nişte pro­
bleme „foarte delicate". In toiul pregătirilor pentru vizită, văduvei
lui Lax i s-a părut că în salon sunt prea multe milieuri şi a cerut
să fie scoase, în timp ce Conchita enumera discografia disponi­
bilă, fară ca stăpânei să i se pară potrivit ceva din tot ce aveau. Nici
Ave M aria de Schubert („prea sobru la ora asta“), nici Carlitos
Gardel cu Pobre m i m adre querida („cântecele astea moderne sunt
atât de triste"), nici El relicario de M eller („în nici un caz, toate
interpretele sunt brunete, iar ea e blondă ca aurul; să nu creadă
cumva că am facut-o înadins şi să se supere"), nici La santa espina
(„Dumnezeule! Aruncă-1, să nu-l mai văd! Se poate să nu mai fi
ascultat muzică de atâta timp?"). Când Concha a dat peste Tan-
nbăuser , stăpâna s-a mai liniştit, zicând că „Wagner e bun oricând".
O altă decizie complicată a fost ce aperitive să pregătească.
Ştiau cu toţii că Tatrn Bruses nu era genul de femeie care să piar­
dă vremea prin casele altora. Când ieşea din casă, învăluită în
parfumul ei de trandafiri, o facea pentru a cuceri lumea. Şi toată
lumea ştia că reuşise de multe ori. Mai mult, pentru această vizită
alesese o oră critică: şase după-amiaza. Adică prea devreme pentru
un aperitiv şi prea târziu pentru un ceai cu biscuiţi. Dar să nu îi

125
ofere nimic ar fi fost o mojicie de neiertat, îşi zicea M aria del
Roser. Cafeaua i se părea la fel de vulgară precum lichiorul, să
dea comandă de prăjituri era prea târziu şi deloc original, dar ceva
trebuia să facă: timpul trecea vertiginos şi ea avea nevoie de o
soluţie. Până când i se plânse Vincentei, iar aceasta o linişti scurt:
„Lăsaţi asta pe seama mea“.
Acum, discuţia se terminase, la fel ca şi gustările, iar cele două
doamne şi-au atins fiecare scopul: Tatin acela de a găsi remediul
pentru răul de care suferea sora ei, iar M aria del Roser de a o
surprinde cu ceva deosebit pe dificila ei musafiră. Când discuţia
începe să lâncezească, ajunge Amadeo. Văduva lui Lax aude cum
se împiedică de vrejul de marmură al scării şi zice cu mândrie:
— E fiul meu.
Teresa prinde viaţă, stăpânindu-şi cu greu emoţiile. Tatin se
uită la ea cu reproş, privirea sa pare să-i spună: „înţeleg că te-ai
îndrăgostit ca proasta, dar măcar poartă-te ca o doamnă".
Tocmai de asta se află acolo. Problemele foarte delicate la care
mereu surprinzătoarea Tatin Bruses a făcut aluzie în bileţel s-au
dovedit a fi mult mai delicate decât s-ar fi aşteptat.
— Detest să evit problemele atunci când nu e cazul, doamnă,
a zis Tatin imediat după ce s-au salutat, şi, din câte ştiu despre
dumneavoastră, presimt că vă pot vorbi deschis. E ceva timp de
când sora mea simte pentru fiul dumneavoastră, Amadeo, o iubire
care e ca o boală şi asta o face să fie tot timpul tristă şi insuportabilă.
M-am hotărât să vin la dumneavoastră gândindu-mă că împreună
vom reuşi poate să facem ceva pentru a-i alina suferinţele. Şi profit
de ocazie pentru a vă invita, pe dumneavoastră şi pe Amadeo, la
petrecerea pe care o vom da peste o lună, cu ocazia majoratului
Teresei, petrecere care mă tem că va semăna mai degrabă a înmor­
mântare dacă sărbătorita nu va fi mai binedispusă.
Nici M aria del Roser nu a bătut câmpii. Le-a spus deschis
celor două surori că fiul ei detestă reuniunile şi că niciodată nu
se duce la petreceri de majorat sau la orice alte întâlniri care pre­
supun mai mult de zece persoane. Pentru a mai îndulci lucrurile,
a adăugat:
— Se dedică în întregime talentului său. Petrecerile de genul
ăsta i se par simple distracţii.

126
 — Aşa şi trebuie să fie, a fost de acord Tatm.
Dar Teresa a fost gata să izbucnească în plâns acolo, pe loc.
Nu a făcut-o pentru că exact atunci a sosit Conchita, cu un căru­
cior zăngănitor de argint.
— A, gustările, a zis stăpâna.
Pe tava strălucitoare luceau trei boluri de porţelan. Păreau de
supă, dar înăuntrul lor tremura un lichid alb, acoperit pe alocuri
cu câteva umbre castanii. Emanau un miros dulce, delicios. Doam­
nele au mirosit, fără să spună nimic. Deocamdată.
— îm i place foarte mult scorţişoara, a zis Tatm, entuziasmată,
imediat după ce Concha i-a dat bolul şi linguriţa.
— Bucătăreasa noastră inventează mereu câte ceva, a precizat
M aria del Roser.
Surpriza a fost şi mai mare când au dat peste orez.
— îţi vine să înmoi bucăţele de pâine.
— Cred că pentru asta ar trebui să fie cald, a zis văduva lui
Lax.
Singura care nu şi-a spus părerea a fost Teresa, dar nici liniş­
tea, nici tristeţea, nici măcar iubirea nu au făcut-o să nu mănânce
chiar mai mult decât o cereau bunele maniere.
— Pentru Dumnezeu, Teresa, mai lasă şi pentru servitori, a
atenţionat-o sora ei mai mare.
Fata a roşit. M omentul acela delicat a încurajat-o pe Tann să
insiste:
— Revenind la problema noastră... Credeţi că există vreo
posibilitate ca Amadeo să renunţe pentru câteva ore la obligaţiile
sale artistice? Familia noastră ar fi onorată de prezenţa lui. Vă rog
să mă credeţi că îl admirăm încă de când am avut ocazia de a-i
poza, la dorinţa mătuşii noastre, M atilde.
— Odihnească-se-n ceruri, a şoptit M aria del Roser, aproape
fără să-şi dea seama.
— Da, da! Şi să ne aştepte acolo încă m ulţi ani de acum
înainte, a adăugat Tatin, de parcă ar fi luat-o gura pe dinainte,
în sfârşit, doamna mea, vă asigur că petrecerea va fi plăcută. Am
contractat o orchestră din Sabadell care va interpreta patru fan­
tezii de Wagner, deloc zgomotoase. Văd - a continuat arătând spre
gramofon - că în această privinţă avem aceleaşi gusturi. Şi vă

127
promit că vom face tot posibilul ca să vă simţiţi ca la dumnea­
voastră acasă.
Maria del Roser s-a văzut obligată să-i dea ceva speranţe musa­
firei.
— Bine. Voi face tot ce pot. Dar nu vă prom it...
— Bineînţeles că nu! a zis Tatin dând din cap. Nu vreau să
vă oblig la nimic. Oricum, am îndrăznit deja prea mult.
Când Concha a strâns vesela, stăpâna ei a fost m ulţum ită,
având certitudinea că gustarea fusese un succes.
— Cum se numeşte reţeta bucătăresei dumneavoastră, doamnă
Lax?
Doamna a cerut cu privirea ajutorul fidelei sale Concha.
— Vincenta îi spune orez cu lapte, a zis doica.
— Ce original! Orez în lapte! Cum i-o fi trecut prin cap?
Mândră, M aria del Roser se lăsă dusă de acele cuvinte care îi
mângâiau orgoliul. După miraculosul desert, chiar şi biata Teresa
prinsese culoare în obraji.
Atunci a sosit Amadeo, la o oră surprinzătoare pentru toată
lumea şi de necrezut în urmă cu un an. Dar vârsta, sau poate suc­
cesul, îl făceau să fie tot mai de casă. Ar fi fost o gravă impoliteţe
să-şi vadă de treburile sale. De obicei, dacă nu dă peste vreun
servitor, anunţă prin intermediul cameristei că a sosit şi se refu­
giază în atelierul său de la mansardă. Dar astăzi este joi, zi de vi­
zită şi două doamne conversează în salon cu mama lui. Se abate
de la drumul său. Câţiva metri şi câteva minute. Aşa crede, cel
puţin. Numai că acolo este Teresa. Frumoasă ca o apariţie fu­
nestă. Melancolică precum protagonista unei drame. Gata să îm­
plinească optsprezece ani. îmbrăcată în pas cu moda: o fustă ce-i
coboară până la jumătatea pulpelor, o pălărie în formă de cas­
chetă împodobită cu o floare, câteva şuviţe blonde scăpate din
cocul de la ceafa si» ochii mai albaştri
» decât si-i» amintea.
Văzând-o, Amadeo simte dorinţa de a o duce undeva unde
nimeni să nu îi deranjeze.
Văzându-1, Teresa simte că nu mai are aer.
In salon pluteşte o mireasmă dulce care dă momentului o sa­
voare de delicatese.

I.’ ll
 — Bună, fiule, zice Maria del Roser, în timp ce Amadeo o să­
rută pe obraz. Tocmai vorbeam despre tine cu domnişoarele Bruses.
Amadeo se înclină pentru a săruta mâna lui T atin. Când face
la fel şi cu Teresa, aceasta deschide ochii foarte m ult, ca şi cum
s-ar afla dinaintea unei miraj.
— Tan'n a avut amabilitatea de a ne invita la m ajoratul Tere-
sei. Ţi-o aminteşti, bănuiesc. Luna viitoare împlineşte optspre­
zece ani.
— Majoratul, deja?
Amadeo se uită din nou la fată.
— C ât de repede trece timpul! Pare că ieri v-am pictat cu
genunchii goi. Deşi trebuie să recunosc că anii au avut grijă să
îmbunătăţească modelul.
Teresa roşeşte. Amadeo profită ca să adauge:
— Va fi o onoare pentru mine să vă invit la dans în ziua ma­
joratului. Dacă o să-mi permită paznicul dumneavoastră, desigur.
Amadeo observă cu satisfacţie efectul vorbelor sale. Tânăra
simte că inima îi sare din piept. Sora mai mare se ridică, gata să
plece, convinsă că vizita a avut un final minunat. Penele de la pă­
lăria sa rivalizează în înălţime şi ostentaţie cu braţele candelabrului.
M aria del Roser rămâne gânditoare, se încruntă. Când a fost
atât de categorică în privinţa adversităţii fiului ei faţă de petreceri,
nu a ţinut cont de un detaliu fundamental: tinerele îl înnebunesc
pe Amadeo.
Pictorul salută înclinându-şi capul, murmură o scuză şi dis­
pare pe scări.
M irajul dispare odată cu el.
 De la: Violeta Lax
Data: 20 martie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Două fotografii

Dragă mamă: ai dreptate.

Sunt mai bună de la distanţă. Toate aceste mesaje sunt cea mai
bună dovadă.
Te rog, nu-ţi bate capul prea tare. Sunt bine. Tonul „plin de em ­
fază" (expresia îţi aparţine) al mesajelor mele se datorează faptului
că am mai îm bătrânit şi devin pompoasă. Nu mă lua prea în serios,
bine? Sunt cicălitoare, ştiu, deja mi-a zis-o Daniel.
Cât despre misterul sentimental al trecutului meu barcelonez, nu
e cine ştie ce. îţi voi povesti, promit, când voi fi din nou în faţa compu­
terului meu imediat ce voi avea ceva timp. Deocamdată, continui să
stau ca un parazit în casa lui Arcadio.
îţi scriu pentru că am găsit fotografia despre care mi-a vorbit tata
în acea zi. Şi am găsit şi altele. Cu mult timp în urmă, am depozitat
o cutie cu cărţi şi hârtii de tot felul într-o debara, la un loc cu alte câ­
teva lucruri de care nu voiam să se atingă chiriaşii din apartament.
Nu-ţi mai scriu despre straturile de praf pe care a trebuit să le înde­
părtez pentru a ajunge la ele. Nici nu-ţi poţi imagina cât de emoţio­
nată am fost când am deschis cutia. Am stat ore în şir şi am admirat
fiecare obiect în parte. Mai ales cele două fotografii care sunt cu ade­
vărat impresionante. Am să ţi le ataşez cât de repede voi putea ca
să le ai la îndemână.
Care a fost adevărata poveste dintre Amadeo şi Teresa, mamă?
Există cineva în familie care să fi fost interesat de asta? Să presupu­
nem că e adevărat că s-au cunoscut când el a pictat-o. Atunci ea
avea doisprezece ani. Dar ce s-a întâm plat mai apoi? Cum s-au cu­
noscut? Cum a fost ziua nunţii? Cum trăiau împreună? Pe ce se baza
relaţia lor?
Cele două fotografii sunt singurele răspunsuri la toate aceste
întrebări.
Prima e din monografia de care mi-a amintit tata când am luat
cina. A fost publicată în colecţia G ent Nostra. Fotografia apare la

130
pagina doisprezece, însoţită de o notă: „Amadeo Lax şi soţia lui, în
unica fotografie de studio care s-a găsit".
E o poză de nuntă, în tonuri gri. Teresa e aşezată pe un taburet,
în spatele ei, în picioare, stă bunicul. Mâna lui e sprijinită de umărul
ei. Pare un gest tandru, în ciuda solemnităţii momentului. Teresa răs­
punde gestului său, tot cu palma dreaptă, şi astfel verighetele am ân­
durora ies în evidenţă. Ea îşi ţine mâna stângă în poala fustei de
mătase care ajunge până la pământ. Are o bluză cu mâneci lungi, cu
un decolteu sobru. Poartă o pălărie de tul, la mare modă în anii două­
zeci, de care este prins şalul de mireasă. Stă înclinată uşor în faţă,
ca şi cum ar fi nerăbdătoare să se termine odată cu fotografiatul pentru
a începe să petreacă şi surâde cu sinceritate copilărească Pare foarte
tânără, deşi avea deja douăzeci şi unu de ani. E minunată.
în schimb, expresia bunicului e una de mare seninătate. Şi are
de ce: s-a însurat foarte bine, cu o tânără frumoasă şi de familie bună.
Căsătoria lor a fost susţinută de toţi, inclusiv de el însuşi. Rictusul de
pe buzele sale e semnul efortului de a-şi reprima zâmbetul. Pesemne
că se distra pe seama eforturilor făcute de tânăra lui soţie, căreia
fotograful poate că îi reproşa lipsa de seriozitate şi impetuozitate. Are
o ţinută distinsă: jachetă neagră, vestă, ceas de aur de buzunar, plas-
tron de mătase şi joben. Totul indică clasa privilegiată căreia îi apar­
ţine, inclusiv mănuşile din piele rusească, ţinute în mâna stângă. E
imaginea unui bărbat încă tânăr şi atrăgător. Cu siguranţă că şi Te­
resa urma să fie invidiată pentru un asemenea soţ. Dar cea mai mare
expresivitate o are privirea lui, fixată asupra obiectivului, iluminată de
strălucirea inconfundabilă a fericirii.
Cea de-a doua fotografie mi-a trim is-o tata în urmă cu câţiva ani
şi, din câte ştiu, nu mai există nici o copie. Vreau să spun că nu a fost
publicată niciodată. Poate de aceea, atât eu, cât şi el, am uitat de ea.
A fo st făcută în acelaşi studio, patru ani mai târziu. Amadeo Lax apare
îm brăcat cu eleganţa lui obişnuită. Cum moda masculină evoluează
lent, s-ar zice că în tot acel tim p scurs nu şi-a schim bat niciodată
hainele. Acelaşi ceas de aur ieşind în evidenţă pe vestă. Pălăria odih­
neşte lângă el, pe o măsuţă. Totuşi, de data aceasta buzele lui chiar
au un rictus antipatic. A mai pus pe el câteva kilograme de când a po­
zat ultima dată acolo. S-ar putea spune că nu mai simte nevoia de a
face pe placul nimănui. Nici măcar celor care pozează alături de el.
în faţa lui, Teresa e aşezată pe un scaun. E de o eleganţă sofis­
ticată: fustă până la glezne, bluză brodată şi pantofi cu toc. Poartă
părul într-un coc nu prea strâns. Nu mai e tinerica zvăpăiată şi nerăb­
dătoare din fotografia de nuntă. Are douăzeci şi cinci de ani - suntem
în 1932 - dar pare o fem eie de patruzeci de ani. E slabă, are
cearcăne şi pare foarte obosită. Poate că încă nu şi-a revenit după
naştere. în braţe ţine bebeluşul de numai câteva săptămâni - tata,
în haine de botez căruia îi zâm beşte cu multă dragoste. Numai
acest zâmbet şters aminteşte de femeia din cealaltă fotografie. Feri­
cirea, de această dată, nu a mai ajuns până la posteritate.
Această imagine a Teresei este cea mai crudă dintre toate din câte
cunosc eu. Tata nou-născut. Bunicul jucându-şi rolul de tată respecta­
bil. Şi ea - o mare necunoscută.
Ce ciudat! Ani de zile am făcut în aşa fel încât aceste fotografii
să nu fie reproduse în nici o biografie de-a bunicului. Am făcut-o din
respect pentru memoria lui, pentru vechea lui durere, dar şi pentru
tata, căruia nu e nevoie să-i vorbeşti despre mama sa pentru a ob­
serva cât de m ult îl doare că a crescut fără ea, cât de îm pins la
extrem e reproşul său că l-a abandonat.
Istoria picturii, artei, literaturii e doldora de persoane nesuferite,
pline de talent. Oameni care umplu manualele, dar au fost un adevărat
blestem pentru cei ce au avut nenorocul de a trăi în preajma lor.
Poate că şi bunicul a fost unul dintre ei, deşi după atâta timp de la
rictusul său de superioritate nu se mai poate şti cu adevărat. Poste­
ritatea face ca umbrele să se adâncească şi chipurile să se şteargă.
Pe de altă parte, poate că generaţiile viitoare nu vor mai găsi nimic
de admirat.
Ani de zile am făcut tot ce am putut pentru ca Teresa reală să fie
ştearsă din memoria familiei şi am fost convinsă că era bine ceea ce
făceam. Pentru mine, Teresa nu însem na altceva decât un motiv
artistic, o inspiraţie norocoasă, precum toate acele doamne din înalta
societate care datorită bunicului şi-au m enţinut farm ecul şi faima,
nepăsătoare la trecerea anilor.
Acum e altceva. Acum sim t că privirea Teresei îmi reproşează că
am fost atât de credulă. Simt că bunica mă întreabă de ce nu am în­
drăznit niciodată să merg mai departe. Spre adevăratul înţeles al ex­
presiei ei când se uită la bebeluş.
Cred că ar trebui să ne uităm cu mai multă atenţie la aceste foto­
grafii, mamă. Conţin un adevăr ce poate schimba totul.
Noapte bună,
Violeta

P.S. Era să uit! Ieri am trecut pe la cimitirul Poble Nou ca să verific

dacă e aşa cum scrie pe acel blog pe care mi l-ai trimis. Mormântul
lui Francesc Canals Am bros e un loc incredibil. Exact aşa cum se
spune în articol. Să nu râzi, dar nu m-am putut stăpâni să nu-i cer o
dorinţă sfinţişorului. Am scris-o pe o bucăţică de hârtie şi am arun­
cat-o în adâncitura aceea. Dacă se împlineşte, am să-ţi spun.

132
 X

Pentru vechiul p atio începe o viaţă nouă. Se aud voci pe scară.

Apar şapte personaje: Arcadio Perez, funcţionarul tinerel, sergen­
tul Paredes, un ajutor în uniformă, Violeta Lax, o tinerică cu ac­
cent franţuzesc, pe nume Amelie, prezentată drept „secretara
tatălui meu“ şi Modesto Lax, a cărui prezenţă reuşeşte să acapa­
reze toată atenţia încă dinainte de a deschide gura.
— M ai bine „asistentă", te rog, zice Amadeo, referindu-se la
tânără.
Dacă ar fi actori, atitudinile lor diferite ar putea fi puse pe
seama rolului pe care fiecare dintre ei e obligat să-l joace. Modesto
îi şopteşte ceva lui Amelie. Violeta şi Arcadio par destul de ne­
liniştiţi, parcă ar aştepta cu nerăbdare să se întâm ple odată ce
trebuie să se întâmple. Bărbaţii în uniformă îşi dau aere, fiecare
în funcţie de grad. Imediat ce trece pragul uşii de sticlă, funcţio­
narul îşi caută în buzunar telefonul mobil. Răspunde:
— Sunt la o întâlnire, te sun mai târziu.
Face o faţă contrariată, apoi ceea ce i se spune la telefon îl mai
luminează.
— Bineînţeles, vedem meciul la mine. Adu ce vrei.
închide, încercând să dea impresia că a rezolvat o chestiune
importantă. Modesto ridică din sprâncene.
— Ah, Barcelona. Uitasem că aceasta este adevărata religie în
oraş.
Contemplă totul cu aerul absent al celui care vrea să păstreze
distanţa, ca şi cum s-ar teme că praful îi va distruge aspectul său

133
impecabil. Sau poate că nu se teme de praf, ci de trecut. Conform
stilului său de a se apăra, întreabă:
— Aşa-i că nu ştiţi de unde vin culorile Barcelonei?
Pe faţa Violetei apar semnele iritării. Paredes aşteaptă amuzat.
Arcadio face ochii mari, admirativ şi murmură:
— îm i plac anecdotele lui. Sunt foarte amuzante.
Modesto, încurajat de comentariu, continuă:
— Nu ştiţi?! Păi, nu sunteţi cine ştie ce mari fani ai Barcelonei!
Culorile sunt ale stemei din Tesino, un canton italian din Elveţia,
aproape de W interthur: jum ătate albastru, jumătate roşu. De
acolo se trăgea un domn cu un nume atât de complicat, încât, când
s-a stabilit la noi, şi-a luat numele de Joan Gamper, ca să fie mai
uşor pentru localnici. El a fost fondatorul clubului. înainte, a ju­
cat vârf de atac la Basel, o echipă elveţiană care şi ea are echipa­
ment roşu şi albastru. S-a sinucis din pricina datoriilor, sărmanul.
— De unde ştii toate poveştile astea? întreabă funcţionarul.
Pari o enciclopedie.
Modesto râde, caută privirea lui Amelie, care se uită la el cu
admiraţie. E genul acela de admiraţie care la femei sfârşeşte întot­
deauna prin a se transforma în dragoste.
— Asta e ceva vox p op u li , nu am nici un merit. In rest, ştiţi
doar: cine caută găseşte, zice Modesto.
Paredes, considerând că preambulul a fost suficient, trece la
treabă. II invită pe Modesto să treacă pe sub cordonul ce mar­
chează locul şi să intre în magazia de unelte. Modesto refuză cu
un gest elegant, dar scrutează încăperea de la distanţă.
— Habar nu am avut că acolo era o magazie.
Toată povestea îl plictiseşte groaznic pe Modesto, aşa cum
reiese din cordialitatea lui indiferentă.
— l otuşi, apare în planurile originale, zice sergentul.
— Interesant, murmură Modesto, pe acelaşi ton cu care ar fi
spus cât e ceasul.
—- Bine. Haideţi să mergem acolo, domnilor.
Sergentul ridică vocea, în timp ce scoate dintr-o mapă câteva
hârtii.
— Vă mulţumesc că aţi venit. Dată fiind importanţa a ceea
ce am să vă spun, m-am gândit că e mai potrivit să fim faţă în

134
faţă. în plus, ţineam mult ca domnul Lax să vadă cu ochii lui lo­
cul unde a fost găsit cadavrul. în circumstanţele date, memoria
lui e sursa cea mai veche de care dispunem.
— Atunci e o investigaţie condamnată la eşec, glumeşte M o­
desto.
— Vreau să vă mai spun şi câteva noutăţi, continuă Paredes,
uitându-se peste hârtii. Să începem cu faptele: pisica găsită lângă
cadavru. Era moartă deja când a fost pusă acolo. Se pare că încă
era un pui bine hrănit şi răspundea la numele Dickens. Cel puţin
aşa apare pe plăcuţa prinsă de zgarda de la gât. Ce ziceţi?
— E un nume potrivit pentru o pisică. M ai ştiu una care se
numea Tolstoi, zice Modesto.
Sergentul Paredes nici măcar nu zâmbeşte. Vrea să termine
odată. Continuă:
— M ai e şi verigheta pe care moarta o purta la gât, prinsă de
un lănţişor. Am aflat cine a fost Francesc Canals Ambros. Cu si­
guranţă n-o să vă vină să credeţi ce am să vă povestesc.
Arcadio şi Violeta schimbă o privire însoţită de un zâmbet
complice. „Cam mult le-a !uat“, par să-şi zică. Sergentul le dă tot
soiul de informaţii despre sfinţişor. Modesto ascultă cu atenţie,
îl interesează astfel de poveşti.
— Aşadar, e demonstrat că face minuni? întreabă el.
— Aşa se zice, răspunde Paredes. Există multe informaţii pe
internet. Am făcut câteva investigaţii şi am aflat câte ceva în plus.
Locuia pe strada Valencia, la numărul 344 şi era enoriaşul paro­
hiei Concepcion. Cu siguranţă că în arhivele parohiale au fost
informaţii despre el şi familia lui, dar acestea au fost distruse în
timpul Războiului Civil. Era burlac. în dreptul profesiei, în arhi­
vele cimitirului apare „lucrător în comerţ" (nu am reuşit să aflăm
unde muncea). A fost înhumat în 28 iulie 1899, în nişa funerară
cu numărul 1.682, din sectorul 1, zona 3 din Cementiri de l’Est.
în acea nişă, situată pe rândul al şaselea, din 1876 până în 1924
au mai fost înhumate cinci persoane, doi copii şi trei adulţi. Am
numele lor, dacă vă interesează. în septembrie 1908, rămăşiţele
sale au fost mutate în nişa numărul 138, din zona 4, sectorul 1,
unde se găsesc şi acum. Motivul pentru care a fost făcută mutarea
nu e specificat, dar e mai mult ca sigur că trebuie să aibă legătură

13*5
cu minunile făcute de el. E destul de incomod să aduci ofrande
cuiva ale cărui rămăşiţe se găsesc în rândul al şaselea. Părinţii lui
au fost înhumaţi în aceeaşi nişă, ani buni mai târziu. Se numeau
Francisco şi Antonia. După mutare, noua nişă a fost scutită de
impozite pe vecie şi s-a transformat într-un soi de sanctuar de
pelerinaj apocrif. E impresionant. Aţi fost acolo?
Cei prezenţi dau din cap că nu. Violeta tace.
— Până acum, singura legătură pe care am reuşit să o fac între
tânărul acesta şi familia voastră e că atât el, cât şi familia ţineau
de aceeaşi parohie.
— Mai e una, adaugă Violeta, surprinzându-i aproape pe toţi.
Marile Magazine El Siglo. Familia mea a avut legături strânse cu
proprietarul acestora, familia Conde. In 1927, bunicul meu i-a
făcut portretul unui membru al familiei, don Octavio Conde, cu
care era şi prieten. Tabloul se află acum la Chicago, într-o expo­
ziţie organizată de muzeul la care lucrez.
Sergentul se încruntă.
— Serios? De fapt, e o legătură destul de neclară. Acest tânăr,
sfinţişorul, a murit în 1899, înainte ca victima care ne interesează
să se fi născut măcar. Nu cred că are rost să continuăm investi­
gaţiile în această direcţie şi nici nu cred că are sens să scormonim
mai mult.
— Absolut de acord, zice Modesto, gata să considere chesti­
unea încheiată.
Dar Paredes nu terminase.
— Avem rezultatele de la proba cu ADN şi sunt concludente.
Se întoarce către funcţionarul care e iar ocupat cu telefonul.
— Iertaţi-mă, dar v-ar deranja să ne lăsaţi puţin singuri?
Aceasta e o problemă care îi priveşte strict pe membrii familiei.
Arcadio dă să iasă şi el, dar Violeta îl reţine.
— I u eşti ca şi din familie, zice ea.
Arcadio aşteaptă să vadă ce are de zis Modesto, iar acesta
aprobă dând din cap. Rămâne şi Amelie. După ce uşa de sticlă se
închide în urma funcţionarului, Paredes continuă:
— După cum veţi vedea, gradul de asemănare între ADN-ul
domnului Lax şi cel al defunctei este unul extrem de ridicat. Pe

136
scurt: cei de la laborator sunt convinşi că această femeie a fost
mama dumneavoastră, domnule Lax.
Confirmarea a ceea ce Violeta deja bănuise cade ca o piatră
de mormânt. Modesto priveşte gânditor la Paredes. li întreabă
dacă poate să vadă hârtiile şi se uită atent peste ele timp de câteva
minute. I-ar plăcea să găsească în ele ceva care să dezmintă ceea
ce tocmai auzise. I le dă Violetei, care respiră tot mai repede.
— Mă temeam de asta! şopteşte citind ceea ce Paredes le spu­
sese. Ce oroare!
Paredes încearcă să controleze situaţia şi adaugă:
— In privinţa cad a... - Paredes se corectează repede - de­
functei, cercetările au adus date foarte clare. Era o femeie de
aproximativ 1,60 m înălţime, de rasă albă şi în momentul morţii
avea în jur de treizeci de ani. Era îmbrăcată cu ceva ce pare a fi o
cămaşă de noapte de satin, poate chiar şi un capot (printre ră­
măşiţe s-au găsit catarame şi nasturi îmbrăcaţi în mătase) şi purta
pantofi. Credem că moartea a survenit vara, între 1935 şi 1940,
ceea ce coincide cu perioada când a fost pictată fresca şi cu dis­
pariţia Teresei. Dacă e ea într-adevăr şi bazându-ne şi pe ceea ce
ne-aţi spus dumneavoastră, se poate să fi murit în 1936, la vârsta
de douăzeci şi nouă de ani (şi datele chiar se potrivesc). Cauza mor­
ţii a fost confirmată: strangularea. înhumarea s-a făcut post-mor-
tem, când abia intrase în faza rigor mortis. Trupul nu a fost găsit
niciodată, la asta contribuind şi fresca pictată ce acoperea intrarea,
deşi e posibil să mai fi fost şi alte cauze. In privinţa autorului
crimei, mă tem că nu putem să spunem nimic sigur. Nu ştim
cine locuia pe atunci în casă, nici cine ar fi putut să facă aşa ceva,
chiar dacă mă tem că nu ar mai avea nici o relevanţă, pentru că
crima s-a prescris de ani de zile. Teresa Bruses nu a moştenit mai
nimic din partea familiei, ceea ce elimină posibilitatea unui mobil
financiar al crimei. Ne rămâne marele mobil clasic în astfel de
crime şi el se potriveşte şi cu modus operandv. crima pasională. Dar
după atâta timp e imposibil să mai stabilim exact, şi cu atât mai
puţin să găsim suspectul. Tot ceea ce v-am spus puteţi regăsi în
rapoartele de la laborator şi în cel al entomologului legist. Veţi
vedea că am acţionat cu maximă discreţie. Şi, credeţi-mă, sfârşi

137
sergentul uitându-se pe rând la Modesto şi la Violeta, chiar îmi
pare rău.
Violeta citeşte rapoartele, impresionată: „indicatori genetici",
„localizare crornozoinială", „genele alele transm isibile"...
— Şi asta ce e? întreabă Violeta, indicând o pagină.
— E raportul unde sunt detaliate circumstanţele care au făcut
ca trupul să nu se descompună, o lămureşte Paredes. Veţi vedea
că umiditatea relativă din interiorul încăperii a fost de 5%.
— Aţi spus că a fost ucisă vara, intervine Arcadio, care ascul­
tase până atunci cu buzele strânse. Cum se poate şti asta?
— E o descoperire făcută de entomologul legist, bazată pe
anumiţi paraziţi care se pare că apar din hematoame numai vara.
Nu ai întotdeauna norocul de a-i găsi.
Violeta citeşte, cu o voce pierită, pasaje care ilustrează ceea ce
tocmai spusese sergentul:
— „Ţesuturi foarte uscate care conţin parazitul M egaselia
Scalaris şi dermestide".
— Exact. M egaselia Scalaris. Asta este.
Sergentul adună hârtiile şi le îndeasă în mapă.
— Am să cer să vi se facă o copie, zice. îm i imaginez că aţi
vrea să le păstraţi.
— Adevărul e că nu mă văd citind aceste rapoarte înainte de
a dormi, zice Modesto. M ai e şi altceva?
— Din păcate, nu. Mai rămâne doar ca defuncta să fie înmor­
mântată imediat ce judecătoarea va autoriza asta, zice Paredes.
Investigaţia noastră i-a sfârşit aici. Legal, cazul va fi închis în cu­
rând. îmi pare rău că nu am putut să fac mai mult.
— Aţi făcut mai mult decât era nevoie, vă asigur, adaugă
Modesto, fără intenţia de a fi cordial, însă Paredes îi mulţumeşte
printr-un zâmbet.
— Judecătoarea o să vă cheme pentru ultimele formalităţi.
Apoi veţi putea face înmormântarea şi întoarce la viaţa de zi cu
zi. Dacă nu vă deranjează, mi-ar plăcea să asist.
Nimeni nu spune nimic, apoi Modesto reacţionează:
— Ah, desigur că puteţi asista. Veniţi, dacă vreţi.
Ridică o mână în aer şi întreabă tranşant:

138
 — Spuneţi-mi, sergent, asta e tot sau a mai rămas vreun deta­
liu interesant pe care ar trebui să-l cunoaştem?
— Din partea mea, asta este tot. Dar cred că domnul funcţio­
nar are ceva să vă comunice.
Tânărul funcţionar devine neliniştit, cineva l-a anunţat că poate
reveni.
— Cordonul care marchează locul va fi îndepărtat chiar as­
tăzi, îi anunţă Paredes. Apoi veţi putea să sărbătoriţi.
Funcţionarul răsuflă uşurat, dar totodată pare şi stingherit.
Motivul se datorează expresiei unora dintre cei prezenţi.
— Să sărbătorim? întreabă Arcadio.
— Mă rog, nu aş zice chiar aşa, spune tânărul funcţionar. De
fapt, e vorba despre o inaugurare a lucrărilor, ceva simbolic. Ni
s-a părut o idee bună, o modalitate de a reda oraşului edificiul.
Violeta îşi încreţeşte fruntea.
— Se apropie alegerile? întreabă Arcadio.
Funcţionarul încă nu are suficientă experienţă pentru a rezol­
va cu diplomaţie o situaţie atât de tensionată. S-ar zice că dimpo­
trivă. Pe măsură ce vorbeşte, dă şi mai tare cu bâta în baltă. Cum
ar fi atunci când zice:
— Mă bucur că s-a sfârşit partea urâtă a acestei poveşti. Vreau
să vă rog ceva. Guvernul autonom crede că e mai bine să nu se
facă publică toată povestea. Pentru viitorii beneficiari ai acestui
spaţiu nu ar fi prea atrăgător să ştie că citesc într-un loc unde s-a
comis un asasinat, înţelegeţi? Cred că nu s-ar mai putea concentra
la ce au de făcut.
Modesto e de acord.
— Desigur, desigur. Când citeşti, nu trebuie să fii distras.
— Am adus un document ca să-l semnaţi. E un contract între
patru părţi. Dumneavoastră (se uită la Modesto şi la Violeta), în
calitate de moştenitori ai defunctei. Arcadio Perez, în calitate de
responsabil şi legatar al testamentului artistului, ale cărui drepturi
sunt în vigoare. Şi noi, ca moştenitori şi administratori ai patri­
moniului lui Amadeo Lax. Toţi semnatarii se obligă să păstreze
tăcerea asupra găsirii rămăşiţelor pământeşti şi a urmărilor acestei
găsiri şi să nu publice pe acest subiect nici un articol, carte sau

139
comentariu timp de douăzeci şi cinci de ani, începând cu acest
moment.
Tânărul funcţionar face din servietă o măsuţă. Modesto nici
măcar nu citeşte. Scoate un stilou de argint din buzunarul inte­
rior al hainei de catifea şi semnează unde îi indică tânărul. După
care zice:
— Gata.
Violeta şi Arcadio citesc contractul cu atenţie. Ca pentru a-i
încuraja, funcţionarul adaugă:
— Nu putem risca să ne scape din mâini toată această po­
veste. Urmează să facem aici o investiţie importantă şi cred din
toată inima că discreţia ar fi în favoarea noastră a tuturor.
Violeta şopteşte:
— A tuturor, mai puţin a Teresei.
— Hai să mergem, draga mea, intervine Modesto, să nu mai
pierdem timpul. Dacă mai continui aşa, o să pierzi avionul.
Violeta e de acord. Nu-i place cum decurg lucrurile şi atitudi­
nea ei spune asta. Chiar dacă, în sinea ei, înţelege de ce contractul
îl mulţumeşte atât de mult pe Modesto: îi oferă mai mult decât
un acord bine făcut. îi dă posibilitatea să lase trecutul la locul lui.
Intr-un colţ, fară să deranjeze. îşi dă seama că se află în mino­
ritate, ba mai mult, nici măcar nu poate fi sigură că lucrurile ar
trebui să fie tratate altfel. Sfârşeşte prin a semna unde i se arată şi
se grăbeşte să-şi ia la revedere.
— Scuzaţi-mă, zice ea, dar trebuie să ajung la aeroport. Avio­
nul meu decolează peste două ore.
îi sărută pe obraji pe Arcadio şi pe tatăl ei, strânge mâna lui
Paredes, îi zâmbeşte Ameliei şi înclină capul către ceilalţi doi.
înainte de a ieşi, îi zice lui Arcadio:
— Am să-ţi scriu.
Odată actele semnate şi conversaţiile stinse, ies pe rând, iar
Modesto şi Amelie sunt ultimii care părăsesc locul. Se mai uită o
dată la pardoseala murdară, la vechea magazie de unelte, la ur­
mele de pe zid şi la cupola care acoperă fostul patio.
— E un loc potrivit pentru o sală de lectură, zice Modesto.
îndeamnă la linişte.
Ea e de acord, cum altfel.

I !•>
 — Te simţi bine? îl întreabă, aranjându-i eşarfa verde, perfect
asortată cu pantalonii.
El o ia de mână şi îi zice:
— Nu chiar. Nu-mi place când trebuie să mă prefac.
Amelie îl priveşte cu tandreţe.
— Of, cherie , mai e puţin. O să-i spunem când se va întoarce
din Italia. Astăzi nu era un moment potrivit.
Amelie se uită înspre salonul cu şemineu, şi cum acolo deja
nu mai e nimeni, îşi ia o expresie de fată îndrăzneaţă şi îl sărută
scurt pe Modesto. Apoi îi dă drumul mâinii şi iese în faţa lui, cu
mersul sigur pe care orice asistentă trebuie să-l aibă.
Acum se pierd şi vocile lor de-a lungul răsunătorului hol. Să
ascultăm cu atenţie. Ne amuză să facem asta. Se apropie de baza
scării. Se apropie momentul ce reînnoadă tradiţia familiei.
Acum, chiar acolo. Picior nătâng. Râsul nervos. Tăcerea finală.
Modesto s-a împiedicat de vrejul de marmură.
 Portretul lui don Octavio Conde
in biroul său de la E l Siglo, 1927
Ulei pe pânză, 102 x 45
Barcelona, colecţie particulară
îm prum ut special

Amadeo Lax l-a pictat o singură dată pe cel pe care l-a considerat
ani de zile cel mai bun prieten al său. Octavio Conde a fost primul
născut al fondatorului m arilor m agazine El Siglo, iar între 1927 şi
1932 a ajuns să fie şeful consiliului director în cadrul firmei. Născut,
ca şi Lax, în 1899, a fost coleg cu el la şcoala-pension iezuită din
Sarriâ, locul unde au legat o strânsă prietenie. De-a lungul vieţii ur­
mau să aibă un destin împlinit, fiecare în meseria sa, colaborând de
nenum ărate ori. Portretul, expus publicului pentru prima dată, e o
dovadă sobră a puterii economice deţinute de familia Conde. Octavio
Conde e îm brăcat cu o jachetă, stă ţeapăn în spatele biroului său,
îm podobit cu obiecte ce transm it un mesaj simbolic: creanga de
măslin - hărnicia; carafa cu apă - puritatea, clarviziunea; cartea -
cunoaşterea; balanţa - onestitatea comerciantului. Tabloul, de o ver­
ticalitate accentuată, reflectă interesul lui Lax pentru realismul epocii,
regăsit şi în grija şi atenţia faţă de natural, realizat prin tuşe lungi şi
aerisite. Pe Octavio Conde şi Am adeo Lax i-a legat o strânsă priete­
nie până în 1932, anul în care Octavio a părăsit oraşul şi s-a stabilit
în Statele Unite îm preună cu Teresa Bruses, soţia prietenului său.
Din acel moment, viaţa lui a căpătat o discreţie firească. Aşa cum era
de aşteptat, întâm plarea a dus la ruperea prieteniei dintre Lax şi
Conde, cel pe care nimeni nu l-a mai întâlnit niciodată.
Lax a realizat afişe publicitare pentru magazinele El Siglo înce­
pând din 1919 până în 1932 şi le-a făcut portretul copiilor prietenului
său - Eduardo Conde şi Cecilia Gom ez de Olmo - şi altor membri ai
familiei fondatoare a vastului imperiu comercial, precum don Ricardo
Gomez. Toate aceste tablouri, îm preună cu cel care ne interesează
acum, au fost expuse, începând cu 1915, în sala de şedinţe a socie­
tăţii şi cele mai multe dintre ele şi-au găsit nemeritatul sfârşit în in­
cendiul care a distrus magazinele în noaptea de Crăciun din 1932.
Portretul lui Octavio s-a păstrat pentru că înainte de incendiu cu
câteva zile a fost îm prumutat pentru o expoziţie monografică deschi­
să în 12 decembrie, 1932, la sala Pares. în acele zile, toate afişele
publicitare făcute de Lax pentru Marile Magazine El Siglo au fost ex­
puse în propria sală de expoziţii a instituţiei, afişe care au dispărut şi
ele în urma incendiului.
Portretişti spanioli ai secolului X X
(din Catalogul expoziţiei)
Chicago Art Institute, Statele Unite, 2010
 XI

In încăperile casei Lax, de la demisol până la etajele supe­

rioare, s-a dus vestea surprinzătoare că petrecăreaţă Vicenta şi
blajinul Juliân au dormit împreună.
— Lipiţi, ca apa şi uleiul, ce mai încolo-ncoace, bombănea
Eutimia.
Vicenta Serrano a intrat în rândul servitorilor casei în 1910, vai
de capul ei, dar cu bune recomandări, pentru a o înlocui pejuanita,
cea care murise brusc, în somn, la vârsta de şaptezeci de ani. Îndato­
ririle ei nu erau uşoare: cei trei copii ai stăpânilor crescuseră datorită
bucatelor gătite de Juanita, aceleaşi după care tânjeau toţi din casă
şi, de parcă atât nu ar fi fost suficient, văduvul fostei bucătărese îşi
petrecea ziua aşezat Ia masa din bucătărie, uitându-se la flăcări cu
ochii în lacrimi şi cu buzele tremurânde.
Dar Vicenta avea douăzeci şi patru de ani, era de la ţară, cam
necioplită, însă isteaţă şi mai harnică decât oricine. Avea câţiva
aşi în mânecă, precum reţeta de orez cu lapte, învăţată de la
mama sa, şi care i-a dat gata pe bogaţii catalani, sau înţelepciunea
ei ancestrală, care o făcea să fie convinsă că simplitatea şi adevărul
pot cuceri lumea.
Era evident ce văzuse Juliân la ea. Vicenta avea ochi negri,
sprâncene groase şi un păr lung şi ondulat care-i ajungea până la
talie. înfăţişarea ei te ducea cu gândul la un animal sălbatic. Mai
era şi dezinvoltă, râdea tot timpul şi când credea că nu o aude ni­
meni, fredona cântecele în bucătărie:

144
 M elcu-şi d u ce casa greu ,
Nu m ai p o t d e d oru l tă u ...

Dar tuturor li se părea greu de înţeles cum reuşise Juliân - cel

care era tare de cap, molâu şi abia deschidea gura - să o cuce­
rească. Până atunci, cu toţii îl crezuseră sărac cu duhul şi trândav,
pentru că aproape niciodată nu îl auzeai vorbind şi când nu avea
ceva de făcut dormea. Se poate spune că dorinţa, ori iubirea, sau
visul de a avea o femeie numai pentru el, când deja nu mai era
atât de tânăr, a făcut minuni. In orice caz, caracterul pretenden­
tului a influenţat decisiv rezultatul final: opt ani de zile a tot
cochetat Vicenta şi a folosit un întreg repertoriu de cântecele până
când Juliâ s-a hotărât. Nu a devenit mai vorbăreţ, dar datorită
farmecelor feminine atinse mult întinerit vârsta de cincizeci de
ani. Ea nu a renunţat la cântecele, doar că acum nu se mai as­
cundea. Juliân se aşeza la masa din bucătărie şi o aplauda, în timp
ce ea trebăluia, cântând aluziv:

Afurisiţii d e p u reci rău m ă pişcă-n turm ă

D egeaba-i caut, că nu le dau d e urmă.
Pielea de p e m ine toată mă m ănâncă
Nu ştiţi problem a cât e d e adâncă.

Uneori, li se alătura octogenarul Felipe, care înflorise de când

aflase că fiul lui îşi pierduse fecioria.
Cum Vicenta şi Juliân nu erau căsătoriţi şi nici nu aveau de
gând să se cunune, Laia M ontull Serrano - născută sâmbătă, 23
octombrie 1920, într-o zi blândă, cu briza bătând uşor dinspre
marea liniştită, sub un cer înnorat în zori şi senin seara —a fost
considerată copil din flori, ceea ce în acele vremuri era ca şi cum
nu ai fi existat.
Imediat după naştere, pentru a binecuvânta venirea ei pe
lume, doamna Maria del Roser i-a făcut cadou un medalion de
aur cu Fecioara de la Montserrat. In absenţa altor copii în casă,
Laia a fost nevoită să se joace mai mult singură, sub privirile în­
găduitoare ale adulţilor. A moştenit câteva jucării de lux, uzate
sau de-a dreptul stricate, de care nu îi mai păsa nimănui şi nu a

145
fost seară de Crăciun în care doamna M aria del Roser să nu îsi>
amintească de ea şi să-i cumpere un ursuleţ de pluş sau vreo
păpuşă, pentru care fetiţa îi mulţumea, destul de neconvingător,
în ziua următoare, ţinându-se de mâna mamei, făcând o reverenţă
şi sărutând obrazul stăpânei. Aceste ceremonii anuale de m ulţu­
mire erau singurele dăţi când fetiţa călca în apartamentele de la
etaj. De fiecare dată când ajungea acolo deschidea larg ochii, ulu­
ită de tot ceea ce vedea în jur, iar când se întorcea la demisol, în
cămăruţa cu ferestruica prin care se vedeau numai picioarele tre­
cătorilor, visa să locuiască la etaj.
In primii ani de viaţă, Laia a locuit împreună cu mama ei. Apoi
a împărţit o cameră cu Rosalfa, iar când aceasta a plecat, s-a trezit
stăpână peste o încăpere cu două paturi şi un dulap. In alte tim­
puri, nu ar fi durat mult până când o altă cameristă ar fi ocupat
patul rămas liber, dar după război situaţia se schimbase mult şi
întreg oraşul părea amorţit. Noul stăpân Lax nu avea nevoie de
atâţia servitori. Din nefericire, Violeta murise, Juan nu avea să se
mai întoarcă, iar stăpânul folosea doar mansarda şi cabinetul, iar
singura care trăia mai mult sau mai puţin la fel ca întotdeauna —
deşi tot mai înstrăinată —era doamna M aria del Roser, ce nu se
mai despărţea de Conchita. La primul şi la al doilea etaj era plin
de încăperi ferecate. Spaţiul ajunsese să fie prea mare.
Prezentul prelungea destinul fast de care avea parte Laia. Casa,
departe de agitaţia de la începutul secolului, era acum mult mai
liniştită. In primii ani ai vieţii nimeni nu a pus-o să facă ceva, a
crescut fară nici o obligaţie, făcând numai ceea ce îi plăcea. Trăia
practic la bucătărie, alături de mama sa, deşi uneori mai dădea
câte o raită prin garaj, acolo unde, când stăpânii nu erau acasă,
tatăl ei îi dădea voie să urce în automobile. M aşina sa favorită era
La Cuadra, ce părea o jucărie uriaşă, cu banchetele sale îmbrăcate
în piele şi spiţele vopsite în roşu. M aşina Rolls-Royce i se părea
mult prea sobră, potrivită pentru călătorii de afaceri. In interiorul
maşinii grupului Hispano Suiza fetiţa făea pe marea doamnă,
inspirându-se de la Teresa, noua şi frumoasa stăpână Lax. îşi
închipuia că şi ei îi trimite cineva cadouri numai pentru a-i oferi
capriciul de a le refuza. Sau mai bine: visa să fie logodnica unui
domn - foarte bogat, desigur şi căsătorit —asemenea acelei femei

146
pe care, într-o noapte când nu avea somn, o găsise adormită pe
bancheta din spate.
— Cine e? l-a întrebat pe tatăl său.
Juliân, aşezat la volan, gata de plecare, s-a supărat pe ea. De
aceea Laia s-a gândit că femeia adormită era cineva important.
De aceea, precum şi pentru că a fost trimisă urgent în camera ei.
— Unde o duci? a insistat ea. E beată?
— Asta nu e treaba ta, i-a zis tatăl său înainte de a închide
uşa camerei.
Odată cu venirea noii doamne Lax, casa a mai prins viaţă. S-a
reluat obiceiul de a lua masa în familie, după-amiezile se servea
ceai cu biscuiţi în salonul doamnelor, biblioteca a redevenit unul
dintre locurile cele mai umblate şi chiar a apărut şi o nouă servi­
toare, Antonia, o cameristă cu faţa ciupită de vărsat de vânt, fosta
doică a Teresei. 1 s-a dat camera ce aparţinuse Eutimiei, pentru
că numai cineva care nu o cunoscuse pe guvernantă ar fi îndrăznit
să profaneze acel loc fară teama de a se întâlni cu fantoma ei.
Din ordinul Teresei, Laia a fost pusă la treabă. împlinise unspre­
zece ani când a fost trimisă să dea o mână de ajutor la călcatul
rufelor. I se dădeau munci uşoare, iar mama sa a învăţat-o tainele
bucătăriei, luând-o pe lângă ea ca ajutor de bucătar. Printre obli­
gaţiile sale era şi aceea de a servi bucatele din carne când familia
lua masa. Rosah'a i-a croit o uniformă albastru-marin, cu bonetă
şi şorţ şi aşa a început Laia să se prezinte dinaintea stăpânilor,
purtând tăvile pline de rulouri, de fripturi sau de peşte. Se apro­
pia, îndatoritoare, şi trecea pe la fiecare ca să-şi ia porţia în ordi­
nea cuvenită: mai întâi doamna cea mai în vârstă, apoi doamnele
căsătorite, apoi fetele, iar la urmă domnii, începând tot aşa, cu
cel mai în vârstă. I se părea un joc. Dacă nu aveau invitaţi, atunci
prima servită era doamna Maria del Roser şi Laia se abţinea cu
greu să nu râdă la câte spunea stăpâna, deşi mama sa îi atrăsese
atenţia că venerabila stăpână suferea de o boală cumplită. Intr-o
zi a văzut cum stăpâna, profitând de faptul că nimeni nu îi dădea
atenţie în acel moment, şi-a pus două linguri de orez în poală,
după care i-a făcut cu ochiul. Altă dată, în timp ce-i servea felul
întâi Teresei, a văzut-o ascunzând, una după alta, şase linguri de
argint în mânecă. De atunci, înainte de a începe să verifice

147
tacâmurile de argint, Concha verifica mai întâi încăperile doam­
nei Maria del Roser, pentru orice eventualitate.
Numai domnul Lax, cu seriozitatea lui, îi impunea respect.
Când ajungea la el, se ruga să nu scape tava sau să-i tremure pi­
cioarele. Strângea tava doldora de rulouri de parcă ar fi fost un
colac de salvare. La început, Amadeo nu o băga în seamă. Laia nici
măcar nu era sigură că o vedea, până într-o zi când l-a auzit între­
bând în spatele ei:
— Şi mucoasa asta cine mai e?
— Fiica lui Juliân şi a Vicentei, zise Teresa. E deja destul de
mare ca să facă şi ea ceva.
— E minunat când bucătăresele fac copii cu şoferii, interveni
M aria del Roser, ingenuă, referindu-se la odraslele lui Juliân,
Felipe şi Juanita, cei care fuseseră şoferi sau bucătari ai casei.
Invizibilitatea Laiei a ţinut puţin. In curând uniforma îi ră­
mase scurtă. într-un singur an crescuse mai mult de zece centi­
metri şi trupul i se transformase cu totul.
Amadeo o privea acum de fiecare dată când se apropia cu tava.
îşi încrucişa braţele şi o ruga să-l servească, iar în timpul acesta o
măsura de sus până jos.
Scena care a urmat a fost o continuare funestă.
Intr-o dimineaţă, foarte devreme, Laia a auzit pe cineva cobo­
rând scara. S-a gândit că o fi Concha care caută, ca de atâtea ori,
vreun medicament pentru durerile ei de stomac. Sau pentru
stăpână, care e supărată încă de cu seară. Dar nu, acei pasi sunau
altfel.
A văzut o dâră de lumină pe sub uşa ei. A auzit mâna apăsând
clanţa. în lumina firavă, l-a văzut pe domnul Lax, îmbrăcat în
halatul de catifea, purtând un sfeşnic şi nu a înţeles ce se întâmplă.
S-a acoperit cu pătura. S-a prefăcut că doarme. Spre surpriza ei,
stăpânul închide uşa cu grijă, aproape fără zgomot, apoi se întoarce
spre ea. Se apropie. Inima îi bate cu putere. Respiră zgomotos.
— Nu mă păcăli, ştiu că nu dormi, şopteşte domnul Lax.
Lasă sfeşnicul pe podea şi se aşază lângă ea, pe marginea pa­
tului. întinde o mână, încet, îi caută trupul. îşi lasă mâna pe pân­
tecul ei. Apoi mai jos. Fata deschide ochii.
— Bravo, eşti cuminte, zice el, zâmbindu-i.

148
 E pentru prima dată când îl vede zâmbind pe domnul Lax.
Şi e tot pentru prima dată când i se adresează tară să fie la masă.
— Dacă nu ţipi, am să-ţi fac un cadou, şopteşte el.
Este atât de speriată, încât a uitat să mai respire. Şi el la fel, se
gândeşte fata, auzindu-l respirând tot mai greu.
— Vrei un cadou? insistă el.
Dă din cap că da. El îndepărtează pătura. Două mâini calde
se abat asupra coapselor ei, îi dau jos pantalonii. I se face frig. Şi
ruşine.
Domnul Lax îşi dezleagă cordonul. Se apropie. Are o privire
ciudată, de parcă s-ar simţi rău. Se lasă peste ea, cât e de mare. E
greu şi neplăcut. Singurul lucru plăcut e atingerea catifelei pe pi­
cioarele ei.
Brusc, Laia simte ceva îngrozitor care o rupe pe dinăuntru.
Doare. Cât pe ce să ţipe (cât pe ce să-şi piardă cadoul). O palmă
îi apasă gura. Tremură, dar nu de frig. El gâfâie tot mai tare. Apoi
geme, respiră adânc, se ridică. îşi aranjează halatul.
— Gândeşte-te ce-ţi doreşti, îi zice, ridicând sfeşnicul. Să-mi
spui mâine-noapte, când voi reveni.
Iese fară să facă zgomot. Se duce mulţumit, gândindu-se că
în sfârşit a avut parte de ceva bun în acea zi groaznică. De data
aceasta nu dă peste vrejul de marmură.
Laia nu mai poate adormi. Rămâne cu ochii pe uşă, gândin­
du-se că poate stăpânul va reveni.
De acum încolo, asa vor fi zorii fiecărei zile. Până când se va
obişnui.
 De la: Violeta Lax
Data: 20 martie, 2010
Către: Arcadio Perez
Subiect: De la lacul Como

Mi-am cumpărat un laptop. Aveam nevoie de el şi ţineam neapă­

rat să-ţi scriu Odată cu acest mesaj, îi fac inaugurarea. Trebuie să-mi
pun puţină ordine în gânduri. Dacă îmi va scăpa ceva din tot ceea ce
mi se întâmplă, voi sfârşi prin a crede că nu e adevărat. Pe de altă
parte, nu cred că voi găsi un loc mai potrivit pentru mesaje lungi şi
anacronice, oricât de mult aş călători.
Sunt la Nesso, un sătuc de pe malul lacului Como, la trei sferturi
de oră de navigat de la Varenna. De acolo există legături bune cu
trenul pentru Milano şi Bergamo, iar de la gară faci câţiva paşi şi ajungi
la debarcader. Zeci de bărci traversează lacul în toate direcţiile. Sunt
bărci de toate tipurile: lente, rapide, semi-rapide, unele de lungă dis­
tanţă, altele te duc doar de pe un mal pe celălalt. Totul este minunat,
cu condiţia să nu încerci să le înţelegi orarul.
Gazdele mele deţin singurul hotel din Nesso, o clădire micuţă, cu
zece camere, situată pur şi simplu pe apă. Are debarcader propriu şi
sprijină un pod roman. Se numeşte Villa Eulalia şi nu e nici pe departe
unul dintre palatele luxoase care se văd pe aici, mai degrabă pare
un capriciu rezonabil al unor bogătaşi care vor să treacă neobservaţi.
Trebuie să recunosc că, dacă intenţia celor care au construit casa a
fost să se ascundă de lume, atunci au ales locul perfect.
Actuala proprietară a hotelului e Silvana, mamă a doi gemeni de
şase ani, iar soţul ei, Aldo, e medicul satului. Mai au şi alte mici afa­
ceri prin împrejurimi. închiriază bărci cu motor, organizează excursii
şi alte chestii de genul ăsta, totul bazat pe locurile de aici. Pe timpul
iernii, când turiştii sunt foarte rari, se bucură de o lungă perioadă de
linişte. Dimineţile îşi duc copiii la o şcoală din Como - singura locali­
tate din zonă care merită numele de oraş pentru că are semafoare,
centre comerciale şi toată lumea se grăbeşte. Uneori profită de dru­
mul la oraş pentru a face cumpărături sau ca să mănânce la vreun
restaurant şi atunci se întorc după-amiază, după ce îşi iau copiii de

150
la şcoală. Sau, dacă au venit direct acasă, dă unul o fugă, în vreme
ce celălalt pregăteşte cina, uitându-se la suprafaţa lacului. Pe scurt,
duc o viaţă atât de idilică, încât mă roade invidia.
Când am ajuns, Silvana m-a aşteptat la gară. E o femeie încântă­
toare. Aşa mi se păruse şi cu o seară înainte, când mi-am anunţat so­
sirea, iar ea s-a oferit să mă ia de la Milano. Am refuzat, bineînţeles.
Şi bine am făcut: călătoria cu trenul de-a lungul lacului a fost minunată.
Silvana e cu un an mai tânără decât mine, dar arată de parcă nu
ar avea mai mult de treizeci şi cinci de ani, ori chiar mai puţin. Poate
datorită felului neobişnuit de a se îmbrăca, sau liniştii care o însoţeşte
tot timpul. Am urcat maşina pe feribot. Am ajuns la Belaggio şi de
acolo pe şosea până la Nessa (cred că e suficient numai să auzi toate
aceste nume pentru a-ţi crea o imagine). „Ai noroc de vreme bună. în
perioada aceasta sunt destul de multe zile noroase", mi-a zis. Pe drum
am vorbit despre coincidenţa că amândouă avem gemeni, l-am arătat
pozele cu lago şi Rachel, iar ea fotografii cu băieţii ei, şi amândouă
am fost de acord că avem nişte copii minunaţi.
Am remarcat cât de bine vorbeşte spaniolă, cu un uşor accent
italian, l-am şi spus. lată ce mi-a răspuns: „Bineînţeles, doar spaniola
e limba mea. Cu mama, şi mai ales cu bunica, niciodată nu am vorbit
în altă limbă".
Mi-am mai dat seama că singurul bărbat din viaţa ei părea să fie
Aldo. Cel puţin singurul despre care era dispusă să vorbească cu o
necunoscută. Pe drum, mi-a povestit cum l-a cunoscut, într-un an
când el şi câţiva prieteni de-ai lui au ajuns la Como ca să facă schi
nautic. Aldo tocmai se despărţise de prietena lui şi amicii săi încercau
să-l facă să uite. Nici nu bănuiau cât de repede avea să se consoleze
şi cât de decisivă urmă să fie pentru el acea vară. în anul următor,
proaspăt licenţiat, s-a stabilit la Nesso.
„Toţi prietenii lui se întreabă cum de nu duce dorul oraşului, dar
pentru a afla răspunsul e nevoie să petreci aici ceva mai mult timp
decât o vacanţă de vară", mi-a zis Silvana râzând.
în casă ne-a întâmpinat o aromă delicioasă de mâncare proaspătă.
„M ama mea face pe bucătăreasa şi nu vrea nicidecum să re­
nunţe. O să înţelegi chiar astăzi de ce nu insist să se retragă", a
glumit ea.
Pardoseala din antreu e de ardezie cu motive geometrice. Mai
există o oglindă, un covor şi un scrin. E ca şi cum ai intra în propria
ta casă.
„Intră, cred că e mama la bucătărie", mi-a zis Silvana, deschizând
o uşă în dreapta.
Restaurantul e mic, are vreo şase mese, foarte intim. Ferestrele
dau spre lac şi spre debarcader. Mai e un şemineu deasupra căruia

151
atârnă un tablou cu o femeie. M-aş fi uitat mai bine la el, chiar şi nu­
mai din defect profesional, dar tocmai atunci a apărut mama Silvanei.
„Ce bucurie să vă avem aici, Violeta", a zis Fiorella Otrante,
sărutându-mă cu mai multă efuziune decât mă aşteptam.
Am observat imediat cât de mult seamănă cele două, chiar şi în
faptul de a nu-şi arăta vârsta. Mai târziu aveam să aflu că Fiorella
are mai bine de şaptezeci de ani şi te asigur că încă este foarte
frumoasă. „Şi acum nu sunt în cele mai bune momente ale mele", a
răspuns ea complimentului meu.
Făcea aluzie la dispariţia mamei sale. l-am prezentat condolean-
ţele mele şi am rugat-o sâ mă tutuiască. Mă simţeam ca un personaj
dintr-o piesă de teatru de O scar Wilde.
La cină am mâncat păstrăv umplut, o mâncare tipică zonei. Fio­
rella a gătit special pentru mine. Apoi am povestit până când am auzit
nişte clopote bătând miezul nopţii.
Mi s-a părut ciudat că nu se arăta nici unul dintre copii.
„Astăzi au rămas la Milano, cu cealaltă bunică", a zis Silvana.
în timp ce fiica pregătea o cafea, mama ei a pus problema pe tapet.
„Vrei să vorbim acum despre chestiunea despre care ţi-am scris
în scrisoare sau mai bine o lăsăm pe mâine-dimineaţă?"
l-am răspuns cu sinceritate.
„Adevărul e că mor de curiozitate."
„Atunci, dă-mi te rog nişte hârtii din primul sertar al dulapului. Şi
ochelarii, dacă eşti bună."
Fiorella a adunat cu grijă firim iturile de pâine, a aşezat docum en­
tele pe masă, şi-a pus ochelarii, apoi a mijit ochii de parcă ar fi vrut
să-şi fixeze privirea pe ceva anume, dar a renunţat. Şi-a luat ochelarii
de la ochi şi s-a uitat lung la mine.
„înainte de toate, vreau să ştii că atât eu, cât şi fiica mea suntem
gata să îndeplinim până în cele mai mici detalii ultimele dispoziţii ale
mamei mele. Avem încredere că ne vei ajuta să facem asta."
Nu ştiam la ce se referă, dar am dat din cap că da. Şi-a pus oche­
larii şi a continuat:
„Testamentul mamei ne-a adus câteva surprize destul de ciudate.
La un loc cu dispoziţiile pe care le ştiam deja, privitoare la hotel şi la
conturile bancare, notarul ne-a mai spus şi despre un act adiţional,
supus unor condiţii. Nu am auzit vorbindu-se de aşa ceva niciodată.
Ne-a dat o scrisoare de la mama şi o legătură de chei. Pe o plăcuţă
prinsă de breloc apărea o adresă neobişnuită, un anume kilometru
de pe Via Borgonuovo, şoseaua care uneşte Nesso cu satul vecin,
Cavagnola. E o zonă sălbatică, plină de promontorii, pustie. Ne-a mi­
rat foarte tare, nu numai pentru geografia locului, ci mai ales pentru

152
că niciodată nu ne spusese că am deţine acolo vreo proprietate.
Imediat ce am ieşit de la notar, ne-am hotărât să mergem să vedem
locul. Am găsit o cabană de piatră, ascunsă de vegetaţie, lipită de
promontoriu. Cândva trebuie să fi fost o mănăstire abandonată pe
care cineva a reamenajat-o, pe când astfel de lucruri încă se puteau
face fără avizul autorităţilor. Dacă nu ai nimic împotrivă, ne-ar plăcea
să te ducem acolo mâine-dimineaţă. Până atunci, aş vrea să arunci
o privire peste testament, la dispoziţiile despre care ţi-am vorbit".
Fără îndoială, gazda mea se dovedea un maestru al suspansului.
Testamentul era ceea ce mă aşteptam să fie: o învălmăşeală de ter­
meni juridici, în italiană; numai că era semnat cu un nume care mi-a
atras atenţia: Eulalia Montull Serrano.
îţi imaginezi cât de agitată am dorm it în acea noapte.
Dimineaţa m-au dus la cabană. Cine a ridicat-o acolo, a vrut să
uite de lume, e limpede. Acoperişul fusese reparat, ceea ce le-a sur­
prins şi pe ele, căci demonstra faptul că mama ei avusese grijă ca
acea cabană să fie păstrată în bune condiţii, chiar dacă nu i-ar fi
călcat niciodată pragul.
„Pregăteşte-te de o surpriză'*, m-a avertizat Silvana când am pă­
truns în sanctuar.
Să nu-ţi închipui că exagerez spunând „sanctuar". Am intrat în
atelierul unui pictor. Avea un aer ireal, dar numai pentru că totul era
la locul lui: pensulele în cutii, şevaletele adunate, pânzele pe cate­
gorii. Dacă nu ar fi fost mirosul şi praful gros, ai fi putut crede că
tocmai urma să sosească cineva. Lângă un perete am dat peste o
grămadă acoperită cu un cearşaf. L-am îndepărtat şi sub el am găsit
zeci de pânze. Treizeci şi două, mai precis. Erau grupate cu atenţie,
după mărime, separate cu ziare.
„Cred că mama le-a aranjat. Şi bănuiesc că tot ea a acoperit şi
pânzele; ca să le protejeze sau ca să nu le vadă, cine ştie."
Mi-au arătat un tablou. Primul care le-a venit la îndem ână. Era
un nud feminin. Am recunoscut imediat stilul. Tehnica, detaliile, contu­
rul, pregătirea obsesivă a tabloului (prea multă pânză, prinsă cu prea
multe capse). încă dinainte de a vedea semnătura, deja îmi pusesem
nenumărate întrebări.
Ai ghicit? Sunt tablouri pictate de bunicul meu. Autentice. Şi toate
sunt nuduri feminine.
„Mama mea a fost modelul", mi-a spus Fiorella. „Când le vei
vedea pe toate, ai să înţelegi de ce le ţinea ascunse."
„Şi atelierul acesta?" am întrebat.
„E locul unde a pictat bunicul tău câtă vreme a stat aici", mi-a zis
Fiorella.

153
 M-am încruntat.
„D ar... Nu cred că Amadeo Lax a stat aici. Nici un biograf nu a
pomenit vreodată de aşa ceva.“
„Ai dovada chiar sub ochii tăi", a zis Fiorella arătând în jur. „Bio­
grafii se pot înşela."
„Stai cât vrei, Violeta", interveni Silvana. „Ţi-am spus deja că poţi
să rămâi în casă cât vrei. Poate vei dori să studiezi mai bine tablourile
pentru a fi sigură că sunt autentice."
Am dat din cap că da, dar numai pentru a câştiga timp. Mintea
mea o luase razna. în privinţa autenticităţii tablourilor, te asigur că nu
e nici o îndoială. E limpede. Când le vei vedea, vei înţelege ce vreau
să spun.
Ca aperitiv, îţi dau câteva date: e vorba de treizeci şi două de
nuduri. Treizeci şi două! E incredibil! Unul dintre ele e identic cu II
falso ricordo, dar mult mai bun. Vreau să spun că tabloul celălalt pare
o palidă copie a acestuia şi că acesta este, fără îndoială, originalul.
Fapt confirmat şi din datarea lui. Căci, după cum îţi poţi închipui, aceste
tablouri sunt datate şi intitulate, cu mare atenţie, aşa cum sunt toate
tablourile lui Lax.
Ultimele două zile le-am petrecut analizând pe rând nudurile şi
am scris un inventar. Cred că le va fi util celor de la MNAC. Ţi-I ataşez
pentru ca tu să-l dai mai departe unde trebuie, celor care pot lua
decizii în acest caz, iar dacă ţi se pare în regulă, după ce lucrurile vor
fi făcute cum trebuie, să informăm şi presa. Silvana şi Fiorella sunt
de acord. Când vei afla condiţiile stabilite de defunctă prin testament
vei ţipa de bucurie (şi vei simţi nevoia de a spune în gura mare): a
donat cele treizeci şi două de tablouri Muzeului Naţional al Cataluniei,
da, dar cu trei condiţii. Prima condiţie este să fie expuse îm preună
cu restul operei lui Lax, într-o sală aparte din zona principală. A lăsat
foarte clar să se înţeleagă că nu vrea ca tablourile să fie expuse prin­
tre alte tablouri ale altor artişti, dar nici să fie îndepărtate de colecţiile
cele mai importante. A doua condiţie este ca eu să fiu curatorul expo­
ziţiei care le va reuni. Iar a treia este ca totul să se realizeze în decurs
de trei ani de la moartea sa. Dacă vor trece trei ani fără ca Guvernul
Autonom să fi făcut ceea ce trebuia, lucrările vor intra autom at în
patrimoniul Muzeului Prado. Şi mă numeşte pe mine legatar testa­
mentar, pentru a fi sigură că testam entul va fi respectat. Nu-i aşa că
pare un vis?
Un vis sau o glumă, ştiu. Până la urmă este exact ceea ce tu ur­
măreşti de atâta timp. Ceea ce îşi dorea şi bunicul.
în încheiere, vreau să-ţi mai spun că acest loc mă ajută să înţeleg
mai bine tot ceea ce s-a întâmplat în aceste ultime zile. Am fost atât

154
de confuză, încât nici măcar n-am reuşit să trag concluziile cele mai
evidente.
Noaptea trecută, după ce am privit tablourile ore în şir, i-am spus
Silvanei:
„Nu mă surprinde că bunicul meu s-a hotărât să petreacă un timp
aici, ca invitat al bunicii tale. Şi mie îmi vine să rămân aici pentru tot­
deauna. După cum vezi, istoria se repetă."
Silvana m-a privit cu o uşoară suspiciune.
„Invitat? Nu, nu, Violeta. E mult mai complicat decât atât. A fost
iubirea vieţii ei. Amadeo Lax e şi bunicul meu."
 Inventarul celor 32 de lucrări inedite de Am adeo Lax
donate de doam na Eulalia Montull Serrano
conducerii Muzeului de Artă al Cataluniei (MNAC)

Alcătuit de Violeta Lax, doctor în istoria artei

(specializată în pictura modernistă şi novecentistă1),
director la A rt Institute din Chicago.
Nesso, Como, Italia, 26 martie 2010

Descrierea generală a donaţiei

Este vorba despre 32 de picturi în ulei pe pânză, realizate la matu­

ritate de către pictorul Amadeo Lax (Barcelona, 1889-1974). Toate au
date cuprinse între 1935 şi 1940, primului an corespunzându-i 47%
dintre lucrări (14 tablouri), iar restul după cum urmează: 6 tablouri în
1936; 2 în 1937; 4 în 1938; 3 în 1939 şi 3 în 1940. Tematica e comună:
nudul feminin. în 29 dintre tablouri modelul este acelaşi, în celelalte 3
nu se poate şti cu exactitate pentru că sunt detalii anatomice.
Toate lucrările sunt semnate, datate de Amadeo Lax şi poartă titlul
pe dosul pânzei, aşa cum obişnuia artistul. Ramele prezintă caracte­
ristici comune celor utilizate de autor, inclusiv minuţiozitatea în fixarea
pânzei la colţuri (un detaliu care uşurează identificarea şi auten­
tificarea lucrărilor).
Am numerotat tablourile respectând ordinea în care au fost spri­
jinite de peretele din atelier. Ordonarea lor s-a făcut după criteriul di­
mensiunilor, cel mai mare tablou fiind cel mai apropiat de perete.

Aspecte importante:

Inegalabila lor valoare artistică este dată şi de faptul că este

abordată o tematică practic inedită în cadrul operei lui Amadeo Lax.
Cu o singură excepţie - II falso ricordo, o lucrare din 1962, achiziţio­
nată de baronul Heini Thyssen, care acum face parte din colecţia per­
manentă a Muzeului Thyssen-Bornem isza din Madrid - pictorul nu a
fost interesat, spunând că-l plictiseşte, de nudul feminin.
Valoarea estimativă a întregii donaţii este de 15 milioane de euro.

1 Novecentismo a fost un curent literar-artistic spaniol, din prima parte a

secolului XX, integrat mişcărilor de avangardă. Termenul n o v e c e n t i s m o l-a
impus Eugenio D'Ors. (N. tr.)

156
 Descrierea lucrărilor (rezumat)

Nr. 1. Frig, 200 x 170 cm, ulei pe pânză, 1939

Este cel mai mare tablou din colecţie. Reprezintă o scenă de
interior. Figura feminină este aşezată în jumătatea stângă a tabloului.
E o femeie tânără, frumoasă, goală, aşezată pe un scaun acoperit cu
o husă albă, are mâinile întinse spre foc, capul întors spre privitor,
iar părul lung, des şi negru îi cade pe spate. Privirea vie şi gravitatea
expresiei reuşesc să atragă atenţia privitorului. în partea dreaptă ies în
evidenţă focul din şemineu, o frântură dintr-o oglindă şi câteva frunze.

Nr. 11. Dacă pereţii a r vorbi, 170 x 140 cm, ulei pe pânză, 1936
Modelul este culcat pe o parte pe o canapea, lângă o fereastră
prin care se vede lacul Como. Femeia are părul prins şi e îmbrăcată
într-un costum de inspiraţie populară, cu fusta ridicată până la talie,
lăsând să se vadă chiloţii coborâţi pe coapse şi părul pubian des.
Atitudinea de abandon a femeii, mâinile sale relaxate şi picioarele
desfăcute accentuează încărcătura erotică a compoziţiei. Ca o curio­
zitate, şi adăugând un plus la cele spuse mai sus, centrul geom etric
al tabloului este ocupat chiar de pubisul modelului. Şi merită să spu­
nem din nou cât de neobişnuite sunt un astfel de subiect şi realizarea
lui în cadrul operei lui Amadeo Lax.

Nr. 17. La nuda veritâ' (Adevărul despuiat), 165 x 94 cm, ulei pe

p â n z ă ,1940
Tabloul o reprezintă pe femeie aşezată pe un jilţ, complet dezbră­
cată, cu picioarele desfăcute, expusă ochilor privitorului. Pubisul este
din nou centrul atenţiei şi al tabloului. în acest tablou, părul pubian
nu mai apare, iar vulva - realizată din tuşe groase de roşu şi alb - e
de un realism uluitor. Remarcăm că e vorba despre o versiune mult
mai bună - cu siguranţă anterioară - a lucrării II falso ricordo (datată
1962), care în prezent face parte din colecţia muzeului Thyssen-Bor-
nemisza. Până când cele două tablouri vor fi analizate aşa cum
trebuie, putem spune că La nuda veritâ e lucrată mai meticulos, cu
tuşe mai fine şi o gamă crom atică superioară.

Nr. 20. Siesta, 150 x 150 cm, ulei pe pânză, 1936

Acelaşi model feminin, adormit. Dintre cutele cearşafului iese ca­
pul - negrul părului răsfirat pe pernă contrastează cu albul aşternu­
tului - şi un sân al cărui sfârc - iarăşi - ocupă centrul tabloului.

1 în italiană, în original. (N. tr.)

157
Erotismul este dat tocmai de acest detaliu, altfel lucrarea ar fi fost
absolut ingenuă.

Nr. 26. Rana deschisă, 120 x 93 cm, ulei pe pânză, 1935

Pictorul reia clasica temă a „spinului". Modelul stă pe o stâncă
lângă apele liniştite ale lacului şi îşi scoate un spin din piciorul stâng,
îşi sprijină glezna piciorului stâng pe genunchiul piciorului drept,
într-aşa fel încât prin deschizătura picioarelor goale se poate vedea
zona pubiană. Se remarcă încă o dată realismul şi meticulozitatea ana­
tomică cu care artistul a desenat vulva, arătată accidental, într-aşa
fel încât artistul şi privitorul capătă rolul de voyeur.

Nr. 29. 70 x 70 cm, ulei pe pânză, 1935

Unul dintre cele trei detalii anatom ice ale colecţiei. Reprezintă o
mână sprijinindu-se pe un sân. E imposibil de stabilit dacă este vorba
despre acelaşi model feminin, chiar dacă totul indică a fi aşa. Tuşele
groase lasă pânza neacoperită pe alocuri. Se poate să fie vorba de
un studiu.

Notă: Lista completă a fo st trim isă conducerii MNAC pentru o

primă valorizare. Prezentul rezum at a fost realizat cu intenţia de a fi
înaintat presei şi de a face astfel cunoscute dispoziţiile testamentare.
La cerere, se pot obţine fotografii cu respectivele tablouri. Pentru mai
multe informaţii, vă rugăm să intraţi în legătură cu Arcadio Perez.
 XII

La 10 martie 1908, M aria del Roser Golorons s-a hotărât să

renunţe la interdicţia autoimpusă de a deschide cutia de bijuterii
franţuzească din aur şi sticlă ce-i aparţinuse bunicii sale. A încuiat
mai întâi uşa, apoi a dus cutia în salonaş, a pus-o pe masă, a în­
vârtit cheiţa şi a ridicat capacul. C onţinutul cutiei a adus-o în
pragul plânsului. S-a simţit vinovată de o trădare inexistentă, care
a făcut-o să-şi amintească de copilărie, atunci când deschidea pe
furiş sipetul cu bijuterii şi încerca cercei, coliere şi brăţări. Se
temea de broşele care o înţepau cu picioruşele lor filigranate. Pe
atunci nu-şi dădea seama că mama ei nu prea avea ocazia de a purta
acele minunăţii, pentru că nu era altceva decât o serioasă fiică de
croitoreasă, închisă mereu în casă, şi îi plăcea să-şi imagineze luxul
acelei străbunici rotofeie care supravieţuise războaielor carliste fară
să-şi dea vreodată jos bijuteriile şi că într-o bună zi va deveni şi
ea o astfel de doamnă impunătoare şi doldora de pietre preţioase.
Acum, când bijuteriile îi aparţineau şi peste trei luni avea să
termine perioada de doliu ţinută după mama ei, nu se mai simţea
deloc aşa. In timp ce frumuseţea bijuteriilor îi făcea inima să bată
mai repede, îi părea rău că nu mai exista şi celălalt motiv de
emoţie, acela de a şti că în orice clipă stăpâna de drept a bijute­
riilor s-ar putea întoarce şi ar găsi-o din nou cu urechile supraîn­
cărcate de pietre preţioase, trecând peste porunca ei expresă şi
închipuindu-se fiind ceea ce nici o femeie din casă nu-şi permi­
sese vreodată să fie.
— Va veni şi momentul să le porţi, atunci când eu nu voi mai
fi, i-a zis odată maică-sa, punând bijuteriile la locul lor, dar mai
întâi va trebui să le meriţi.

159
 Maria del Roser le scoase pe rând din cutie şi le înşiră pe un
prosop curat. Trebuia să le aleagă pe cele ce aveau să strălucească
în acea noapte anume, prima în care va ieşi din nou, după ritua­
lurile epuizante ale morţii, atunci când bijuteriile se vor obişnui
cu pielea ei, şi nu cu cea a mamei, a bunicii ori a străbunicii ei. Se
gândi că nu le merita, că nu se respecta regula impusă de mama
ei şi în fiecare dintre bijuterii văzu nu un capriciu sofisticat şi
luxos, ci o părticică din maică-sa. I se pusese un nod în gât şi atunci
auzi apropiindu-se sforăitul unui motor, care se opri exact în
dreptul casei sale, apoi o hărmălaie de nedescris începu în stradă,
îndepărtă puţin perdeaua pentru a vedea ce se întâmplă. Şi îl văzu
pe însuşi regele Alfonso XIII coborând din Hispano Suiza, ma­
şina lui Rodolfo, ajutat de doi domni ce i se păreau cunoscuţi şi
urcând cu greu cele câteva trepte de la intrarea în casă. Se gândi
că servitorii nu vor îndrăzni să dea faţă cu regele şi lăsă bijuteriile
baltă, fără să le mai pună în cutia franţuzească. îşi verifică ţinuta
în oglindă, închise salonaşul cu cheia şi coborî scările fără să se
împiedice, pentru a-I primi cum se cuvine pe ilustrul oaspete.
II găsi pe rege prăbuşit într-unul dintre fotoliile îmbrăcate în
catifea galbenă, cu capul dat pe spate, sprijinit pe o pernă, în timp
ce câţiva bărbaţi din suită se chinuiau să-i scoată cizmele. Purta
o uniformă ce părea destul de incomodă, supraîncărcată cu deco­
raţii. Soldaţii din garda regelui, în uniformă de gală, păreau o
turmă de oi rămasă fară păstor. C ei ce-1 însoţeau, membri ai celor
mai bune familii din oraş, printre care se vedeau şi tineri de ace­
eaşi vârstă cu gazda, simţeau cum îi ia tremuratul numai gândin-
du-se la ceea ce s-ar putea întâm pla. Servitoarele stăteau buluc
pe scară, urmărind cu sufletul la gură ce se întâmpla în faţa şemi­
neului şi gata să dea o mână de ajutor dacă era cazul. Şi chiar a
fost: domnul M aura a cerut un evantai pentru a răcori obrajii
regelui, iar Conchita s-a grăbit să ia din scrin evantaiul împletit
din răchită cu care obişnuia să le facă vânt copiilor şi l-a pus în
mâinile prim-ministrului.
— I s-a făcut rău, bietul de el, a şoptit Rodolfo la urechea so­
ţiei lui, imediat ce aceasta a apărut printre toate acele suflete dezo­
rientate de problema regelui. Nu mă miră, la ce program a avut.
Nu a avut timp nici să meargă la baie.

160
 A fost trimisă o maşină pentru a-l aduce pe doctorul Gambus,
care a venit plin de solicitudine. Regele deja îşi mişcase capul şi
părea să delireze în şoaptă. Buzele i se mişcau ca şi cum ar fi rostit
o rugăciune. Medicul l-a privit atent, grijuliu, de parcă s-ar fi
temut să-l întrerupă, cu o expresie gravă. La fel ca toţi cei pre­
zenţi, credea şi el că regele avea o vârstă la care asemenea leşinuri
nu erau explicabile. In acel an, 1908, regele abia împlinise două­
zeci şi doi de ani. Trăiţi la maximum, asta e drept.
în timp ce regele îşi venea treptat în fire şi doctorul Gambus
umplea salonul cu mirosurile trusei sale medicale, M aria del Ro­
ser i-a invitat pe toţi să iasă în patio şi a dat dispoziţii să se ser­
vească un aperitiv.
— Puteau şi ei să ne anunţe, boscorodea Eutimia, aş fi făcut
casa lună şi aş fi pavoazat-o cum se cuvine.
Indreptându-se către camera sa pentru a-şi schimba pantofii
cei noi, cumpăraţi pentru acea ocazie, cu alţii mai vechi, care să
nu-i tortureze picioarele, Rodolfo găsi câteva momente pentru
a-i spune soţiei sale ce se petrecuse în cursul dimineţii. M aria del
Roser a încercat să se opună, dar Rodolfo era hotărât.
— Dacă nu-mi schimb pantofii, voi sfârşi prin a susţine Re­
publica, a zis aşezându-se pentru a se descălţa, pe când M aria del
Roser ardea de nerăbdare să audă ce se petrecuse. Cred că bietul
rege suferă de un guturai serios. M i-am dat seama de asta imediat
ce l-am văzut coborând din tren, fix la nouă şi cinci minute, în
Paseo de Gracia. Înainte de a urca în maşină, ne-a şi întrebat dacă
vreunul dintre noi nu are o batistă şi până să ajungă la Las Ram­
blas folosise deja două sau trei. Prins de atare gripă şi însoţit de
consilieri, de cardinal, de şeful statului-major şi de episcop, silit
să asculte toate glumele stupide, nu i-a fost deloc uşor. La biserica
Marced a ajuns atât de palid, încât nu te puteai uita la el cum se
chinuia să reziste sub paliu, apoi la Te deum . Totuşi, se părea că
slujba îi prinsese cât de cât bine, şi după ce a sărutat mâna Fe­
cioarei, arăta mai întremat. Dar a fost numai o impresie. încet,
el murdărind batiste şi noi căutând altele să-i dăm, ne-am îndrep­
tat către intersecţia străzii Reina Regente cu Consulado, pentru
a continua programul zilei. Acolo, la numărul 71 de pe strada
Ancha, se află proprietatea marchizului de Monistrol, adică locul

161
ales pentru a începe demolarea. N u-ţi poţi imagina, Rorrita, câte
scaune şi steaguri şi flamuri şi gărzi de corp încap în acea porţiune
de stradă. A fost imposibil de numărat. Şi cum de la un asemenea
moment nu putea lipsi o muzică adecvată, se aflau acolo, morţi
de emoţie şi îmbrăcaţi în cele mai bune uniforme, muzicanţii din
cel puţin patru fanfare municipale, inclusiv cei de la Talleres Sa-
lesianos şi din regimentul de infanterie Alcăntara, de-ţi era mai
mare dragul să-i vezi. Şi ca totul să fie pus la punct până la cel mai
mic detaliu, cineva se îngrijise ca la tribuna regală să fie agăţate
ghivece cu flori, dar, cum el strănuta încontinuu, s-a dat ordin
să fie luate degrabă, temându-se că plantele i-au provocat o aler­
gie. Ah, Rorro, ţi-ar fi plăcut să-l vezi acolo, demn şi trufaş, ca şi
cum s-ar fi aflat în balconul palatului. S-a putut vedea şi un steag
pe care era scris Cerdă', cred că era acolo pentru a păstra forma­
lităţile şi a da bine la M adrid, pentru că altfel se ştie că nimeni
nu l-a ajutat niciodată cu nimic, doar dacă nu cumva criticile şi
ofensele au ajuns monedă de schimb, ceea ce nu ar fi de mirare
venind din partea unor asemenea politruci. Când au început dis­
cursurile, nu mai rămăsese nici un scaun care să nu fie ocupat de
o persoană sus-pusă. S-a nimerit să stau în rândul al treilea, având
drept unică panoramă ceafa directorului de la banca Hispano
Colonial, mândru de nu-şi mai încăpea în piele ca socru mare (şi
el e cel ce trebuie să plătească nunta, bineînţeles). Destul de con­
gestionat părea şi deputatul Puig i Cadafalch, dar amândoi ştim
că nu din spirit de sacrificiu pentru rege, ci mai degrabă pentru
că încerca din răsputeri să găsească nişte răspunsuri potrivite
pentru a doua zi când avea să fie acuzat în consiliul municipal că
e regalist şi antibarcelonez. Cam bo, în schimb, stătea atât de li­
niştit, ca şi cum dacă M aura, acoliţii lui şi însuşi regele se aflau
acolo, nu mai avea nevoie nici măcar de soţie. Discursul lui San-
llehy a fost lipsit de substanţă şi prea lung, la fel ca al primarului,
şi doar faptul că s-a referit la consilierul Bastardas a mai înviorat
puţin atmosfera, căci numai comentariile la absenţa unora a stâr­
nit murmure şi a mai oprit asistenţa din căscat. Mai ajungea câte

1 Ildefons Cerdâ i Sunyer (1815-1876) a conceput planul extinderii

urbanistice a Barcelonei.

162
unul cu capul în traistă şi întreba unde e Bastardas, dacă e răcit
şi el. „Nici vorbă, doar că Bastardas ar fi vrut ca întreaga cere­
monie să aibă loc marţi“, i-a răspuns unul, încântat că are motiv
să vorbească în gura mare. „Or fi având ceva împotriva zilei de
miercuri.11„Nu, doar că marţi nici M aura şi nici regele nu puteau
să vină." Aş putea jura că în timpul discursurilor l-am văzut pe
marchizul de Comillas, şi nu numai pe el, dând dezaprobator din
cap. Aplauzele l-au salvat de la oprobriu, căci şi-a revenit şi a fost
gata să strige, odată cu toţi ceilalţi, în catalana lui perfectă: „ Visca
e l Rei.r ' Şi dacă tot veni vorba de forţele conservatoare, trebuie
să-ţi spun că Maura ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată prin dis­
cursul său ce părea de intrare în Academia Regală, bombastic şi
plin de înflorituri: „La fel ca un copac plin de sevă care dă vlăstare
noi şi puternice pentru a face flori frumoase şi multe, tot aşa Bar­
celona, acest oraş plin de viaţă, are nevoie de o reformă, înlocuind
străduţele înguste ale vechiului oraş cu bulevarde noi şi bla bla
bla“. Ne-a lăsat pe toţi buim aci, gândindu-ne la înflorire, în
vreme ce Maura şi oficialităţile, cu regele în faţă, se îndreptau deja
către numărul 71. Acolo i-a întâm pinat un subaltern cu târnăco­
pul în mână. Nu era un târnăcop obişnuit, nu te speria, ci unul
din argint şi aur, conceput special pentru această ocazie, cu coada
din salcâm. O adevărată piesă de muzeu, ce mai, deşi va fi greu
de spus în ce muzeu să o expună. Sanllehy a luat târnăcopul şi
plin de solemnitate, de parcă i-ar fi dat ceva în grijă, i l-a întins
regelui. Şi îţi vine să crezi că regele l-a apucat foarte firesc şi chiar
cu profesionalism, de parcă toată viaţa nu ar fi făcut altceva decât
să demoleze oraşe? „Şi ce se întâmplă dacă piatra nu cade?11 a în­
trebat unul dintre aceia care niciodată nu au încredere în aptitu­
dinile casei de Bourbon. Comillas i-a explicat (habar nu am de
unde ştia): „Imposibil, domnule, staţi liniştit. Piatra a fost dislo­
cată şi se mişcă mai tare decât măseaua unui moş11. Au fost şi co­
mentarii răutăcioase, de pildă: „Asta e ce voiam eu să văd: regele
la spart piatră11. In sfârşit, piatra s-a desprins fără emoţii, cum era
de aşteptat şi toată lumea a aplaudat, iar regele a cerut o altă
batistă. După fotografiile pentru presă şi saluturile de rigoare,

1 Trăiască regele, în catalană, în original. (N. tr.)

163
alaiul s-a pornit din nou şi, conform programului, urmau au­
dienţa, masa şi recepţia la locul stabilit, adică la Cartierul General.
Dar când a urcat în maşină, bietul Alfonso era palid şi transpirat.
Cineva l-a întrebat dacă se simte bine, dacă vrea să schimbe pro­
gramul, dar el s-a mulţumit să spună: „Nu, nu, continuăm. Ce
urmează? Masa?“ Când a aflat că şase sute de industriaşi îl aş­
teptau pentru a-i prezenta cele mai noi realizări, a închis ochii,
şi-a şters sudoarea cu mâneca uniformei de amiral şi a z is:,Atunci,
aşa rămâne". Dar chiar nu s-a mai putut continua cu programul.
Ajuns la Cartierul General, regele nu mai deschidea ochii şi nici
nu mai răspundea la zgâlţâielile venite din partea apropiaţilor săi.
Cineva a întrebat în glumă dacă nu cumva Bastardas a fost cel
care a organizat acel maraton. S-a vorbit de otrăvire, de un alt
atentat şi alte şi alte exagerări de felul acesta. Comentau cu toţii
şi păreau mai preocupaţi de întârzierea ta program decât de
sănătatea celui ce leşinase şi, cum nimeni nu părea să aibă nici o
idee clară, am dat ordin să fie adus imediat în casa noastră şi toţi
au fost de acord. Mă gândeam că aşa, cu un drum, o să-mi schimb
şi pantofii. Şi nu te supăra pe mine, Rorrita, dar ştiu prea bine că
nu ai suporta un soţ şchiop.
Rorro zâmbea, m ulţum ită de cronica lui Rodolfo, plină de
detalii care o făcuseră să se simtă de parcă ar fi fost acolo. II privi
cu drag.
— Ca de obicei, ai procedat foarte bine, dragul meu.
Rodolfo, încălţat acum cu vechile lui cizme, suspină uşurat.
— Ştiam că mă vei înţelege. Iar acum hai să coborâm, aud
agitaţie la parter şi nu vreau să spună cineva că gazdele se ascund.
Agitaţia se datora sosirii cardinalului, însoţit de alaiul său, de
doi sau trei episcopi şi un protopop, care după ce au lăudat scurt
iscusinţa medicului Gambus, s-au dus direct la locul unde se
serveau aperitivele, de parcă ar fi cunoscut drumul. Şi-au dat
seama că în acea casă se mânca foarte bine şi că se vorbea numai
despre recepţia de gală prevăzută pentru acea seară, la teatrul
Liceo. Si amândouă constatările i-au făcut să fie mulţumiţi.
— Cred că recepţia nu ar trebui suspendată. Maiestatea sa nu
poate să dezamăgească atâta lume pentru un simplu guturai, a zis

164
excelenţa sa, Laguarda, care nu era numai episcop, ci şi expert în
mecanismul relaţiilor de putere.
Cardinalul şi însoţitorii săi, cu gurile pline, au fost de acord,
dându-i dreptate excelenţei sale.
întâmplarea i-a dat aripi Eutimiei, care a trăit pentru ultima
dată momente cu adevărat memorabile. îm plinise deja şaizeci şi
trei de ani, dar faptul că s-a aflat la comandă timp de câteva ore
i-a redat tinereţea şi s-a putut vedea pe ea cât de mult s-a bucurat
dând ordine să se pună la rece mai multă şampanie, să se pregă­
tească mai multe tartine, să fie aduse mai multe mezeluri. Iar la
finalul zilei, într-adevăr a obţinut ceea ce ei i s-a părut o recom­
pensă binemeritată pentru toţi anii de serviciu, atunci când Al-
fonso XIII, simţindu-se mai bine, zâmbind uşor, i-a spus că totul
fusese delicios. Eutimia a sim ţit că îi sare inima din piept şi s-a
grăbit să ducă mâna la medalionul unde păstra câteva fire din
mustaţa soţului ei, pentru ca astfel să se bucure şi el de acel mo­
ment nemaipomenit. Faptul că îl pusese pe picioare pe regele
Spaniei a făcut-o să fie fericită pentru tot restul zilelor ei.
— Ce trist e un vernissage la care asistă numai bărbaţi, chiar
dacă unii au panaş şi pieptul plin de decoraţii, şopti Concha la
urechea Juanitei, uitându-se la domnii în uniformă adunaţi în
patio. Dacă am fi ştiut, am fi arborat drapelul.
M aria del Roser i-ar fi dat dreptate. Şi ea tânjea după drapel
şi după costumele de gală ce aveau să strălucească în toată splen­
doarea lor în acea seară, la teatrul Liceo. Se hotărâse să asiste pen­
tru Rodolfo, care detesta conversaţiile de convenienţă şi nu mai
ştia ce să zică imediat după ce se pronunţau formalităţile de ri­
goare. Maria del Roser ştia cât de penibile pot fi tăcerile care apar
în mijlocul unui grup, mai ales cele care derivă din nerozia celor
prezenţi, aşa încât s-a decis să-l însoţească pentru a salva apa­
renţele şi a vorbi iar ca o moară stricată, cum făcea de obicei.
Alegerea hainelor era să o scoată din minţi pe croitoreasă. „Nu
vreau nimic cu negru pentru că îl întristează pe Rodolfo. Şi alb
cu atât mai puţin, îl lăsăm pentru fetele de măritat. După treizeci
şi cinci de ani, rozul e echivoc. Iar verdele şi turcoazul, precum
cretonul şi mătasea nu mi se potrivesc, pur şi simplu. Şi nu vreau
să văd până peste douăzeci de ani vreo urmă din oribilele marouri.

165
Ce ziceţi?“ Croitoreasa era supărată. Ca o ultimă soluţie, aşeză
pe masă o mostră din cea mai fină mătase, recent primită de la
Paris şi, orgolioasă ca unul care arată o carte câştigătoare, zise:
„Aveţi nevoie de mov, doam nă“. M aria del Roser Golorons găsi
că intr-adevăr aşa era. Acea culoare solemnă îmbina ultima modă
cu rânceda solemnitate ecleziastică. Ceru ca trena şi despicătura
rochiei să fie mai scurte decât de obicei şi se încăpăţână ca mâne­
cile să fie bufante mai jos de cot. Ca de fiecare dată când lua o
hotărâre, nu mai aveai cum să i-o schimbi.
Grija faţă de recepţia de la teatrul Liceo nu avea legătură
numai cu starea de sănătate a regelui.
— Se ştie unde va fi aşezat? întrebă marchizul de Robert.
— Pentru Dumnezeu, nu vorbi despre rege de parcă ar fi o
vază, îl repezi domnul M ilă i Pi, asociatul clubului privat al tea­
trului Liceo. Bineînţeles că se ştie. Marchizii de Juliă şi de Soto-
hermoso şi-au pus la dispoziţie lojele oficialităţilor. Adică pentru
Maura, pentru rege şi suită.
Marchizul de Juliă, care tocmai trecea pe acolo, urmărind o
servitoare ce purta o tavă cu cârnaţi de Vie, interveni prompt:
— Dacă aceşti fanfaroni cârcotaşi nu ar fi îndepărtat loja
bunicii regelui, acum nu ar m ai fi fost nevoie să i se facă loc.
— Aşa este, numai că Isabela II, dacă ar fi vrut ca nepoţii ei
să meargă la teatru, ar fi trebuit să ajute la reconstrucţia lui, aşa
cum a fost rugată după incendiu. Foarte urât din partea ei, zise
M ilă i Pi.
Rodolfo era întru totul de acord, ştiind că toţi concetăţenii săi,
cel puţin cei cu care avea el afaceri, erau capabili să ierte multe,
mai puţin faptul că cineva nu-şi plătea partea.
— Şi care e programul concertului? a vrut să ştie tânărul Albert
Despujol, înghiţind o stridie. Sper că Wagner şi numai Wagner.
— Nu, domnule, interveni M aria del Roser, programul in­
clude şi Grieg, şi Paul Gilson. Poate că regele nu e atât de „wag­
nerian" ca noi.
— Ce prostie! De ce nu ar fi? zise Camilo Fabra.
— Sunt şi din cei care nu-i suportă muzica, ba chiar îi dedică
rime satirice, spuse don Emilio de la Cuadra. Ştiţi la ce mă refer:
„La Wagner, vrednic teuton / plictiseala cântă-n orice ton“.

166
 — Prostii! repetă Fabra, indignat. Orice om educat îl adoră
pe W agner. Cine a compus acele versuri merită să rămână surd.
Unii au gândit că această apărare a germanului era destul de
ciudată din partea unui om care se asociase recent cu un englez
pentru a-şi extinde comerţul cu bumbac în întreaga lume, dar
n-au zis nimic, căci ştiau cu toţii că opera şi bumbacul merg pe
căi diferite.
Din casă au venit veşti bune. Regele deschisese ochii. Servitoa­
rele, moarte de ruşine, îi dădeau o gustare. Totuşi, medicul re­
comanda ca deocamdată să fie lăsat singur. Veştile bune îi mai
liniştiră.
»
Albert Despujol renunţă pentru moment la stridii şi îi întrebă
pe amfitrioni de fiul lor, Amadeo, cu care era de aceeaşi vârstă.
Soţii Lax au fost surprinşi să-l audă vorbind afectat în castiliană
şi nu şi-au putut da seama dacă o făcea din respect pentru cei din
jur sau ca să-şi dea aere de aristocrat.
— E plecat într-o călătorie, îl informă Rodolfo. Nu ştim dacă
se află la Paris sau în Italia.
M aria del Roser adăugă:
— L-am lăsat să facă o călătorie de studii pentru a-şi completa
formaţia artistică. E plecat de doi ani.
— Cât noroc au unii, zise Despujol. Eu, de pildă, nu mă pot
duce nicăieri, prins cum sunt cu logodnica mea şi cu munca.
Socrul meu speră ca trecerea afacerii sale în mâinile mele să mă
facă mai responsabil, demn de o asemenea moştenire. Vă mărtu­
risesc că şi eu sper acelaşi lucru. M ă voi căsători la sfârşitul anului.
Ştiţi dacă fiul dumneavoastră se va întoarce până atunci? L-aş
ruga să-mi facă cinstea de a fi el unul dintre cavalerii de onoare.
Atitudinea tânărului Albert Despujol, împreună cu obiceiurile
sale rafinate şi cu ambiţia care i se ghicea în tot ceea ce făcea, îl
transformaseră într-unul dintre tinerii cei mai râvniţi de către
fetele de măritat din înalta societate. Până la urmă se logodise cu
o fată din familia Muntadas, în acord cu aşteptările familiei şi ale
lui însusi.
>
— Ii voi scrie, zise M aria del Roser. Sunt sigură că se va în­
toarce bucuros pentru o ocazie atât de specială. Ştiţi deja că fiul
meu vă stimează foarte mult.

167
 Maria del Roser îşi juca rolul de gazdă bună, desigur, dar în
realitate nu ştia dacă nu cumva Amadeo îl detesta pe Despujol,
cum făcea cu aproape toată lumea.
Printre tinerii care se aflau în acel moment în patio şi care-1
însoţiseră pe rege în periplul său prin oraş, se afla şi Octavio
Conde Gomez del Olmo. Când soţii Lax, făcând impecabil ofi­
ciile de gazdă, ajunseră lângă el, acesta tocmai întreba grupul din
jurul său:
— Ştiţi că fiii lui don Eusebio Guell sunt doi eroi?
Apoi spuse povestea care circula în acele zile prin oraş. Prota­
goniştii ei erau cei doi fii ai industriaşului.
— S-a întâmplat săptămâna aceasta la fabrica Santa Colonia
din Cervello. Un muncitor de paisprezece ani a căzut într-o cuvă
de vopsea. Acidul i-a ars ambele picioare şi medicii au zis că sin­
gurul mod de a evita amputarea era un transplant de piele. Era
nevoie de douăzeci de voluntari şi fiecare trebuia să doneze o
bucăţică de piele de douăzeci de centimetri de lungă şi şapte de
lată. Primul voluntar a fost preotul coloniei de m uncitori, un
adevărat sfânt, numit Cobarrubias. Au urmat cei doi fraţi Guell,
Santiago şi Claudio, apoi directorul şi directorul-adjunct ai fa­
bricii. Şi nu a fost un gest de ochii lum ii, pentru că a doua zi
într-adevăr li s-a luat de pe coaste bucăţica de piele necesară.
— Chiar de asta avem nevoie! De eroi aristocraţi, se repezi
primarul Sanllehy, strălucind de bucurie. Dacă Llimona le face
o statuie din piatră de MontjuTc, îm i iau angajamentul să expun
opera în Piaza Cataluna.
— Păi, ar da mult mai bine decât toţi acei palmieri piperniciţi
puşi de dumneata, don Domingo, zise Salvador de Samă, care,
nu numai că era bogat, marchiz, deputat şi fost primar, dar mai
şi aspira la un nou mandat de primar. Dar să fii cu ochii pe artist
ca nu cumva să te trezeşti că-i sculptează pe cei doi tineri în pielea
goală, că atunci nu văd cine ar mai expune monumentul în văzul
tuturor.
Salvador de Samă era neîntrecut în a se împăuna dinaintea
lui Rodolfo, de fiecare dată când reuşea să dea o replică mai re­
pede decât el. S-ar fi zis că amândoi trăiau numai pentru a şi-o
lua înainte unul altuia, pentru ca apoi să-şi amintească la nesfârşit

168
momentele când unul îl întrecuse pe celălalt. Pentru ambiţiosul
Lax, spinul pe care Samă i-1 înfipsese cel mai adânc a fost când a
cumpărat toate acele terenuri ce păreau la capătul lumii şi apoi le-a
vândut lui Eusebio Giiell la un preţ exorbitant, pentru ca prote­
jatul său, acel GaudI care nu ştia să traseze o linie dreaptă, să le
utilizeze pentru ororile sale arhitecturale.
— Lăsaţi totul pe seama lui don Salvador şi vom avea Piaza
Cataluna plină de obeliscuri, glumi Rodolfo.
Maria del Roser se apropiase de Octavio Conde. Acest tânăr
era singurul dintre toţi cei prezenţi care se putea mândri cu prie­
tenia lui Amadeo. Şi singurul care primea veşti de la el din când în
când. Maria del Roser i se adresă imediat ce se văzu singură cu el.
— Octavio, ai putea să-i scrii lui Amadeo şi să-l întrebi, te
rog, dacă se gândeşte să se întoarcă repede? Nu ne place să-l ştim
atât de izolat de lume şi de obligaţiile sale. M ai devreme sau mai
târziu va trebui să se ocupe de ceea ce îi aparţine şi în oraşul acesta
absenţele prea lungi se plătesc cu vârf şi îndesat.
— Bineînţeles, doamnă Lax, am să-l întreb bucuros. Dar tre­
buie să vă spun că fiul dumneavoastră nu o să ţină cont de mine.
Nici de mine, nici de nimeni altcineva în afară de propria lui
voinţă.
— Am citit că mai nou sunteţi acuzaţi că aţi fi lerrouxişti1,
interveni Rodolfo, mereu mai interesat de ce spuneau ziarele
decât de problemele familiale.
— Mai bine tăceţi! Tatăl meu e complet bulversat de asta, dar
zice că acum cu atât mai mult nu va învăţa catalană. Degeaba îi
spun că până la urmă catalana e un dialect plăcut auzului şi chiar
pare potrivit pentru ceva mai mult decât a vinde boi, cum în­
cearcă să demonstreze şi nenumăraţii poeţi şi dramaturgi ce au
răsărit mai nou. Dar tatăl meu e convins în continuare că în Bar­
celona, pentru a fi un cetăţean adevărat, trebuie să fii împotriva
cuiva sau a ceva. Ştiţi cât e de îndărătnic.
M aria del Roser zâmbea cu bunăvoinţă ascultându-1 pe fiul
amicului ei. Exact în acele zile, încăpăţânarea lui don Eduardo

1 Susţinători ai lui Alejandro Lerroux (1864-1949), ziarist şi politician

spaniol, critic vehement al naţionalism ului catalan.

169
Conde a adus mari beneficii grupului spiritist din care amândoi
făceau parte.
— Tatăl tău e un om mare şi m ulţi ştiu şi recunosc asta, zise
M aria del Roser.
Se referea la mutarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Francisco
Canals Ambros, o faptă în care don Eduardo pusese mult suflet.
M ulţumită lui, tânărul, despre care se zicea că făcuse mii de mi­
racole, odihnea în sfârşit într-un loc unde i se puteau aduce
ofrande. Se gândea să-i spună toate astea lui Octavio, despre care
bănuia că nu prea era la curent cu astfel de merite ale tatălui său,
dar eticheta, care îşi făcea loc imediat ce apăreau chestiuni mai
sensibile, o împiedică să aducă vorba despre aşa ceva.
— Că tot veni vorba de naţionalişti catalani, interveni Clau-
dio Lopez, al doilea marchiz de Com illas, proprietarul băncii
Hispano Colonial, poreclit „Marele cerşetor al Imperiului" pen­
tru actele sale de caritate, vreau să vă spun că am auzit că regele
va rămâne în Barcelona pentru a asista la spectacolul de la Palau
de la Musica. Luaţi exemplu, domnilor! Aceasta e adevărata soli­
daritate catalană, nu cea a politicienilor.
— Mda, eu aş zice că mai degrabă îl interesează să pătrundă
în vizuina inam icului, nu credeţi? întrebă domnul Plandolit,
proprietarul de la Banco de Barcelona.
Marchizii erau de acord. Această reuniune neaşteptată îi făcea
pe toţi să fie mai puţin încrâncenaţi şi mai deschişi confidenţelor.
— Se ştie că regelui îi place Barcelona mai mult decât M adri­
dul, zise Lopez.
— Şi asta oare nu o fi pentru că noi, barcelonezii, îi suntem
mai dragi decât toţi acei aristocraţi din M adrid care par scoşi
dintr-un tablou de Velâsquez? întrebă un alt bancher renumit,
domnul Estruch.
— Eu aş zice că mai degrabă îi plac barcelonezele, se amuză
Rodolfo.
— Aveţi dreptate, spuse Pladolit. Victoria Eugenia îi dă prea
multă libertate. Regele e prea tânăr şi ea prea englezoaică pentru
ca toată povestea să nu se sfârşească prost.
Chiar în acele momente se alătură grupului don Ramon
Bassegoda, un octogenar bărbos şi fumător împătimit.

170
 — Care-i treaba, tinerilor? zise el înainte de a-şi înclina capul
în faţa Măriei del Roser. Sunteţi bine cu toţii?
Octavio îi răspunse dând aprobator din cap.
— Cum se mai simte tatăl dumneavoastră, conte? Şi-a revenit
după pierderea minunatei doamne Cecilia?
Octavio răspunse din nou cu acelaşi gest, dar mai scurt, pen­
tru că nu voia să vorbească despre moartea accidentală a mamei
lui, survenită în urma exploziei unei sticle cu benzină, care i-a
incendiat rochia. Din fericire presa a trecut sub tăcere cauza
morţii şi întregul oraş a fost alături de familia îndoliată. Discreţia
a făcut nenorocirea mai suportabilă.
-— Dar dumneavoastră, Rodolfo, cum vă merge? Am aflat că
în afară de demolarea oraşelor vă mai ocupaţi şi cu translatarea,
piatră cu piatră, a mănăstirilor de călugăriţe.
Rodolfo se uită în sus ca şi cum ar fi zis: „Mie-mi spui!“ Se re­
ferea la călugăriţele de la mănăstirea Santa M aria din Montesion,
pe cât de capricioase, pe atât de amatoare de strămutări dificile.
Bassegoda îşi îndreptă arătătorul către gazdă şi zise, coborând
puţin tonul vocii:
— Chiar aşa, don Rodolfo, nu aţi putea să-mi faceţi rost de
un portal sau de o coloană din astea de care sunt acum pline
bisericile? M i-ar plăcea să-i fac un asemenea cadou soţiei mele cu
ocazia nunţii de aur. Am auzit că, datorită dumneavoastră, o anu­
me baroneasă a cumpărat, ieftin ca braga, portalul unei mănăstiri
pe care îl ţine expus în grădină alături de patrusprezece coloane
cu care n-au mai ştiut ce să facă măicuţele de la Junqueras. N-au
mai ştiut ce să facă e un fel de a spune, pentru că le-au transfor­
mat în aur, dar nu-mi pasă mie de asta, pentru că am cu ce să
plătesc. Mi se pare m inunat acest obicei atât de modern de a
reduce o mănăstire la scara lui Cerdâ. Şi Dumnezeu va trebui să
se facă pătrăţele pentru a fi în pas cu timpurile. Pentru a fi sincer,
nu mă aşteptam la mare lucru de la cineva care vrea să instaleze
private peste tot. Credeţi că de dejecţii subterane are nevoie acest
oraş? Ce tâmpenie! Desigur, am ştiut că Plandiura, cel care face
afaceri cu zahăr, cumpără obiecte bisericeşti întruna şi de peste
tot. M i-ar fi bun şi un mic altar, până la urmă, cu condiţia să nu
fie plin de diavoli şi să se asorteze cu grădina. Ce ziceţi?

171
 Cum Rodolfo nu zise nimic, Bassgoda concinuă:
— Ah, vă mai aduceţi aminte, don Rodolfo, când am ajuns
la Barcelona? Ce vremuri! Oraşul avea porţi de intrare care se în­
chideau în fiecare noapte şi erau păzite de soldaţi. De fiecare dată
când strigam „Jos zidurile", se găsea câte un aristocrat decrepit
să se uite la noi de parcă am fi vrut să-i luăm averea. Voi, tinerii,
habar nu aveţi câte am făcut noi! Ce se face acum e departe de
ce-am făcut noi atunci, aşa cum iernile nu mai sunt ce erau. Dacă
tot se zice că progresul afectează vremea, atunci nici măcar apa
nu mai îngheaţă ca înainte! Spuneţi-m i, domnilor, sunteţi pros­
peri? Aveţi cât de cât câştiguri? Vă gândiţi să vă căsătoriţi? Pentru
că fără bani şi fără femeie nu se poate face nimic bun în viaţă, să
nu uitaţi asta niciodată.
Odată spuse toate astea, Ramon Bassegoda, membru fondator
al societăţii Constructora catalana S.A., ruinat în timpul crizei
pieţei imobiliare din 1886 şi apoi înălţat iar, din propria-i cenuşă,
pentru a deveni impresar de teatru, se îndepărtă încet, cu un pas
impus de cei optzeci şi patru de ani ai săi.
Uşa care da în p atio se deschise şi chipul prelung al regelui
Alfonso XIII se profilă pe sticla multicoloră. Toate conversaţiile
încetară brusc. Membrii gărzii regale au abandonat în grabă tar­
tinele şi crochetele şi s-au aliniat în formaţie. Bancherii au lăsat
glumele pentru altă ocazie. Cardinalul urmat de suita personală
s-a închinat în pripă. Ofiţerii au luat poziţia de drepţi şi industria­
şii s-au simţit la adăpost. într-adevăr, regele arăta mult mai bine.
Mai puţin nasul său, roşu ca un ardei. M aria del Roser Golorons
a făcut o reverenţă.
— Doamnă Lax, vă mulţumesc foarte mult pentru ospitali­
tate, zise regele, cu un zâmbet subţire, luând mâinile amfitrioanei,
şi vă promit că voi găsi o modalitate de a vă întoarce gestul.
Câţiva dintre cei prezenţi au văzut în spusele regelui promisiu­
nea unui titlu nobiliar. Până la urmă, regele era tot atât de amator
să împartă astfel de titluri cum erau şi burghezii îmbogăţiţi să le
primească.
— Recompensa mea e faptul că vă simţiţi mai bine, maiestate,
zise M aria del Roser, lăsând privirea în jos.

172
 Profitând de momentele de bucurie, stăpâna a trimis după
Violeta şi a aliniat servitorii. Fetiţa, moartă de ruşine, se prezentă
în faţa regelui cu aerul acela al ei de pasăre căzută din cuib. Regele
o sărută pe obraji şi o întrebă câţi ani are.
— Aproape zece, răspunse ea.
— O să ia guturaiul, mumură pentru sine Conchita.
Maura propuse un toast, iar pentru asta a fost nevoie de încă
două cutii de şampanie Veuve Cliqot, ceea ce a înfuriat-o pe Eu-
timia.
— Omul ăsta nu-şi dă seama că aici nu e Parlamentul, nici
nu scoatem băutura din fântână, cum face el cu legile, bombăni
guvernanta.
După roast, regele şi-a exprimat dorinţa de a continua progra­
mul. Cum gustarea de la casa Lax îl lăsase îndestulat, s-a hotărât
să se renunţe la masă şi să se treacă direct la întâlnirea cu oficia­
lităţile. Se întoarseră cu toţii la maşinile lor, în ordinea protoco­
lului şi fară alte incidente, în timp ce Violeta cânta la pianul din
salon Marşul Regal. Ultimii care au părăsit casa au fost don Ro­
dolfo, cardinalul, Antonio M aura şi apoi maiestatea sa, regele.
Doamna M aria del Roser îi urmărea de la ferestrele de sus,
mândră că şoricelul ei era într-o companie atât de selectă. A mai
avut loc o scurtă amânare, pentru ca regele să fie salutat de servi­
torii aliniaţi la intrare, cu Eutimia în frunte. Scurta pauză a fost
suficientă pentru a salva pielea celor şase valeţi care-1 însoţeau pe
rege, îmbrăcaţi de gală - cu peruci albe, tricornuri cu pene, veston
roşu, pantaloni trei sferturi şi jambiere albe - , şi care se lăsaseră
cuceriţi de farmecele Vicentei, ce le oferise propriul ei vernissage,
încântată de câtă prestanţă dădeau bucătăriei uniformele lor.
Când regele coborî în sfârşit treptele şi puse piciorul pe caldarâ­
mul din pasajul Domingo, era un om nou, iar valeţii se aflau la
posturile lor. Apoi au urcat cu toţii în maşini şi s-au îndepărtat,
lăsând în urma lor o casă dată peste cap, dar la fel de liniştită cum
o găsiseră.
în acea noapte, după ce la teatrul Liceo totul decursese con­
form aşteptărilor şi în vreme ce Rodolfo sforăia ca o locomotivă
veche, un mănunchi de gânduri neliniştitoare nu o lăsau să

173
doarmă pe M aria del Roser. Nu se gândea numai la privilegiul
neaşteptat pe care ziua ce trecuse i-1 oferise, şi pentru care se sim­
ţea norocoasă de-a dreptul: se mai gândea şi la tânărul Albert
Despujol sau la dragul ei Octavio Conde, la naturaleţea cu care
se purtau în societate şi familiaritatea cu care i se adresau regelui,
şi cât de departe de toate astea se afla fiul ei, pe care ar fi vrut să-l
vadă la fel de integrat în societate şi de natural ca prietenii săi.
Nu suporta ideea că Amadeo era incapabil de a se purta asemenea
lor. Şi nu putea evita să se simtă vinovată pentru asta. „Ar fi tre­
buit să am grijă de el de la o vârstă mai fragedă, să nu-1 las atât
timp pe mâinile Conchitei, să nu accept ca Rodolfo să intervină
atât de decisiv atunci când au început problemele", îşi zicea ea,
cu ochii deschişi, în întuneric.
Mânată de această convingere, pe care culpabilitatea o înteţea,
s-a ridicat din pat, s-a dus bâjbâind la birou, a aprins lampa, a
luat hârtia de scrisori şi i-a scris lui Amadeo despre nunta lui
Josep Albert Despujol cu fata din familia Muntadas şi dorinţa
acestuia de a-i fi cavaler de onoare. Scrise adresa hotelului din
Roma despre care Amadeo îi spusese că e locul unde ar putea fi
găsit cel mai adesea şi lăsă scrisoarea pregătită pentru a fi pusă Ia
poştă încă de dimineaţă. Se întoarse în pat, cu mintea la fel de
încărcată de acele gânduri inoportune.
După trei săptămâni primi prin poştă răspunsul lui Amadeo:
„Dragă mamă, deocamdată nu am de gând să mă întorc. Când
mă voi hotărî, am să te anunţ. Te rog să trimiţi din partea mea
un cadou domnului Despujol, împreună cu urările mele de feri­
cire şi speranţa că va avea moştenitori în curând. Fiul tău, care te
iubeşte, Amadeo".
Doamna Maria del Roser nu se simţi deloc mai bine după pri­
mirea scrisorii. Din fericire, veni vara, anotimpul care o facea să fie
mai liniştită. Briza mării şi distanţa de toate problemele din oraş o
ajutară să se obişnuiască cu ideea că fiul ei nu dădea nici o im­
portanţă chestiunilor care pe ea nu o lăsau să doarmă. Se hotărî să-i
prelungească şederea în străinătate, să-l lase o vreme de capul lui.
Până la urmă, asta era mai puţin dificil decât să-şi tot facă probleme.
Şederea lui Amadeo în străinătate s-a prelungit cu douăspre­
zece luni şi ar mai fi durat dacă nu ar fi intervenit ceva ce avea

174
să-i schimbe toate planurile. Ani buni mai târziu, moştenitorul
familiei Lax avea să considere acel moment drept sfârşitul abrupt
al copilăriei sale.
La 30 iulie 1909, tânărul pictor primi o telegramă: „Tatăl tău
a murit. Intoarce-te imediat*'.
Luni, 1 martie 2010 E l Cultural

IMPROVIZAŢIE DUPĂ TREIZECI Şl ŞASE DE ANI

Nuria Azancot

După o poveste încâlcită, iniţiată odată cu deschiderea testa­

mentului pictorului Amadeo Lax, în 1974, în sfârşit, Guvernul
Autonom al Cataluniei s-a decis să dea în folosinţă casa artistului,
donată de acesta Guvernului pentru a fi folosită drept muzeu.
Dar cum nebănuite sunt căile instituţiilor, după treizeci şi şase de
ani de aşteptare, ieri s-a dat presei un comunicat despre proiectul
arhitectural —condus de Ricard Selvas - al unei biblioteci care va
purta numele pictorului şi va fi inaugurată, după cum susţin res­
ponsabilii de proiect, în anul 2013, lucrările de reamenajare
urmând să dureze aproximativ cincisprezece luni. Conform pro­
iectului, noua structură va avea o suprafaţă de trei mii de metri
pătraţi şi va deţine un patrim oniu de carte specializată pe artă
contemporană, unic în oraş, cu peste o sută de mii de cărţi. Vor
mai exista şi o videotecă, o fonotecă şi o mică sală de expoziţii.
Expoziţia inaugurală va fi dedicată, cum era şi firesc, lui Amadeo
Lax. Prezentarea proiectului în faţa presei i-a revenit chiar arhitec­
tului Ricard Selvas, care, atunci când a fost întrebat cum îşi ex­
plică absenţa autorităţilor din sală, a zis, glumind: „Politicienii au
lucruri mult mai importante de facut“. Păcat că nici măcar acum,
în preajma alegerilor, politicienii nu susţin prin prezenţa lor acest
proiect care a aşteptat mai bine de patru decenii pentru a vedea
lumina zilei. Şi când în sfârşit există proiectul, ne dăm seama că
e incredibil de improvizat şi cu totul altceva decât trebuia să fie.

176
 XIII

Iacă ce nu apare în presă: dimineaţa devreme, arhiceccul res­

ponsabil de proiecc, Ricard Selvas, incră în casa lui Amadeo Lax.
E la fel de impercurbabil ca o maşină de compaccat. Comparaţia
nu e chiar acâc de îndrăzneaţă, dacă ne gândim că prima misiune
a oamenilor săi esre să dărâme pereţii care scau în calea proieccului
viicoarei biblioceci. Toţi acei pereţi, nepăsători la crecerea cimpu-
lui, au acum zilele numărace.
Arhiceccul explorează locul cu un spray cu vopsea în mână.
Face o cruce roşie pe pereţii care urmează să fie demolaţi. Mai
cârziu se va recrage în birou ca să nu-şi umple coscumul de praf.
Dar nu a ţinuc conc de un incovenienc. După a doua zi de mun­
că, primeşce un celefon de la şeful de echipă.
— Am găsic o uşă la ecaj, după un perece. Vreţi să o vedeţi
sau o dăm jos?
Arhiceccul e un om responsabil şi curios. Vrea să vadă despre
ce e vorba. Ajunge înaince de prânz. M uncitorii au plecat să mă­
nânce. Şeful de echipă îl conduce la etaj. Prin breşa făcută într-un
perete lateral, se vede o uşă dublă. Din cauza demolării, o parte
e spartă, iar cealaltă parte e găurită, dar vopseaua de un roz stins
încă se mai poate vedea. La fel şi clanţa, care a rezistat.
— Ciudat, zice şeful de echipă. E încuiată.
Selva cercetează atent locul. îm pinge bucăţile de lemn pentru
a le îndepărta. De cealaltă parte a uşii e un întuneric misterios.
— Am citit despre altare şi capele zidite, dar de ce să zideşti
o încăpere?
— Ar trebui să anunţăm pe cineva? întreabă şeful de echipă.

177
 Arhitectul s-a gândit deja la asta. Există două posibilităţi. Prima
ar fi să-l anunţe pe Arcadio Perez, să-l lase să-şi bage nasul, iar
apoi să se resemneze cu amânarea lucrărilor, după ce că abia au
început. A doua ar fi să se prefacă şi să susţină că nu e nimic
nefiresc. Sau mai bine: să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi în­
tâmplat. Oricum, odată daţi pereţii jos, nimeni nu va mai recu­
noaşte vechile locuri.
— Dărâm-o, pe răspunderea mea, zice arhitectul.
Selvas e un om ocupat. Are o întâlnire la ora trei, aproape de
locul unde se află acum, a venit pentru că îi era în drum, dar
acum trebuie să plece. Nu trec nici trei sferturi de oră, iar şeful
de echipă îl sună din nou.
— Sunt într-o şedinţă, omule.
— Vă sun în legătură cu încăperea zidită, domnule. Are pat
şi de toate. E plină de chestii vechi. Cred că ar trebui să le vadă
cineva, nu cumva să fie ceva de valoare.
— Bine, am să mă ocup eu, deocamdată lasă totul aşa cum e.
— Perfect. Oricum, băieţii nu prea îndrăzneau să intre acolo,
le e frică.
— Doar nu e mormântul lui Tutankamon. Spune-le că sunt
majori de acum.
— Adevărul e că prea mari nu sunt şi majoritatea nu mă
înţeleg când le vorbesc. Sunt rom ânişi marocani. Două popoare
foarte superstiţioase, văd morţi peste tot, şefule.
Gândindu-se la morţi şi la mama ei de viaţă, Selvas îl sună pe
Arcadio Perez. Şi el ajunge foarte repede, chiar dacă nu se aştepta
să mai calce pe acolo până la terminarea lucrărilor, pentru că nu
voia să vadă casa o ruină. II însoteste
» j Violeta.
Şeful de echipă îi conduce la încăperea descoperită. Duşumea­
ua e plină de moloz. Bucăţile din uşa vopsită în roz sunt sprijinite
de un perete. Gaura din zid pare o trecere către altă dimensiune.
Intră amândoi, se uită cu nesaţ în jur.
E un pat din fier, cu o cuvertură şi o pernă uzate, iar deasupra
patului atârnă o imagine cu Imaculata Fecioară. Pe pat zace o
păpuşă din porţelan cu hăinuţe de tul. Mobilierul e completat

178
de un scaun, un dulap dreptunghiular, cu o oglindă mare şi o
comodă cu patru sertare. Pe comodă, mai multe obiecte par să fi
fost recent abandonate: ustensile de scris aranjate pe un suport
din bronz, o vază, o carte de rugăciuni, o cutie veche de tinichea,
un rozariu, o pereche de mănuşi, o agrafa de p ăr... Violeta ia
agrafa. E un mic dreptunghi din sidef şi perle, foarte asemănător
cu acela care apare în minunatul portret al Violetei, stând plicti­
sită la pian. Un obiect ce-şi conţine propria imortalitate.
Deschide dulapul. Intr-o parte, atârnă mai multe haine. In
cealaltă parte, mai multe pălării se ivesc de pe rafturi. Jos sunt
papuci. Şase perechi. Femeieşti.
— Şi comoda e plină de haine, zice Arcadio arătând un sertar
pe care tocmai l-a deschis.
Violeta caută printre lucrurile de pe comodă. Probează mănu­
şile care îi vin perfect pe mâinile sale mici. Cartea de rugăciuni
are cotorul aurit. Cealaltă carte e un roman: Spirit, de Teophile
Gautier. Cartea a fost editată în ] 861 şi poartă însemnele librăriei
Alfonso Durân, din Madrid. Pe pagina de gardă are un ex-libris
în stil modernist reprezentând o carte închisă pe care sunt aşezate
o carafa de apă, o crenguţă de măslin şi o balanţă, totul întreţesut
cu iniţialele O.C.G.O. Violeta răsfoieşte cartea. Unele pasaje sunt
subliniate. Se opreşte la cel de la pagina 86: „începând din acel
moment, toate femeile pe care le cunoscuse i s-au şters din minte“.
Dintre pagini cade un plic cu colţurile uzate. Numele expedi­
torului nu-i spune nimic: Montserrat Espelleta. Destinatarul este
Teresa Bruses, dar nu apare nici o adresă. Din plicul ce a fost des­
făcut cu grijă, Violeta scoate trei pagini pline cu un scris îngrijit,
rotund, care îi aminteşte de caligrafia călugăriţelor de la şcoala
ei. Antetul spune: „Stimată doam nă". Scrisoarea e prea lungă
pentru a fi citită pe loc. O pune la loc în plic şi continuă să caute
printre lucruri.
Cutia de tinichea e serigrafiată cu ilustraţii infantile şi poartă
marca unei vechi fabrici de biscuiţi, ) 7 scrisă cu litere moderniste.
E plină de tăieturi din ziare şi de hârtii vechi. Se uită la cutie cu
dezolarea celui care ştie că, oricât şi-ar bate capul, nu va înţelege
atâtea mistere.

179
 Văzut dinspre prezent, trecutul are un aspect de puzzle căruia
îi lipsesc piese.
— Puteţi să lucraţi la celelalte etaje până când o să ducem
undeva toate astea? întreabă Arcadio.
Selvas, binevoitor, e de acord.
— Numai să o faceţi cât mai repede.
 Violeta s-a săturat să aştepte, 1913
Ulei pe pânză, 95 x 41 cm
Barcelona, MNAC

Singurul portret cunoscut al Violetei Lax Golorons, sora pictorului,

e poate cel mai delicat din întreaga operă a artistului. Tânăra, îm bră­
cată cu rochie lungă, e aşezată la pian, în profil, cu capul sprijinit într-o
mână, în vreme ce, cu cealaltă mână, atinge fără chef clapele pianu­
lui. Perlele de pe agrafa din părul modelului, îm preună cu imaginea
care se vede pe peretele din fundal - pare a fi un plan al oraşului
Barcelona au făcut ca acest tablou să fi fost considerat un omagiu
adus lui Vermeer. S-a vorbit mult despre expresivitatea chipului, stră­
lucirea din ochii ei, clipa surprinsă cu mare forţă, sensibilitatea întregii
scene şi interesul pentru detalii, atât de fam iliare în portretele realiza­
te de Lax. Ies în evidenţă siguranţa compoziţiei, tuşele lungi şi curate,
precum şi modul original de a trata spaţiul, sim plificând planurile.
Gama cromatică se bazează pe albul vaporos al rochiei şi pe tonurile
maronii ale pianului - fabricat de C assado y Moreu, în 1902, din
mahon cubanez cu intarsii, uşor de recunoscut - şi iese în evidenţă
pata de culoare dată de trandafirul albastru pe care modelul îl poartă
la piept. în limbajul victorian al florilor, un limbaj de care Lax s-a folosit
adeseori, trandafirul albastru înseamnă imposibilul. în cazul de faţă,
simbolul trimite la boala surorii lui, care a murit când abia împlinise
şaisprezece ani, la un an după ce a pozat pentru acest tablou.

Portretişti spanioli ai secolului X X

(din Catalogul expoziţiei)
Chicago Art Institute, Chicago, Statele Unite, 2010

l*l
 X IV

Maria del Roser Golorons avea motivele ei pentru a crede că

nu îşi crescuse bine copiii. De fapt, nimănui, nu numai ei, nu-i
trecea pe atunci prin cap să-şi piardă timpul având grijă de mu-
coşi. Pentru aşa ceva exista personalul de serviciu, care îi costa
destul. Copiii nu faceau altceva decât să strice petrecerile şi să
îngreuneze conversaţiile, aşa că era mai bine să fie ţinuţi deoparte,
până când aveau să ştie să se comporte ca nişte oameni adevăraţi.
Aşa se face că în prim ii ani, fiii bogătaşilor duceau o viaţă du­
blă, ce le permitea să cunoască atât aromele intense de la bucătă­
rie, cât şi luxul oriental din budoarul matern, ani în care fericirea
lor depindea de nişte activităţi care i-ar fi făcut pe părinţi să
roşească de ruşine, de pildă când ţineau de coadă şoareci prinşi
în lemnărie sau gustau din tocăniţa servitorilor. La fel ca toţi co­
piii, şi cei ai bogătaşilor veneau pe lume dotaţi cu acel talent na­
tural şi trecător care le permitea să deosebească lucrurile cu
adevărat importante de cele care nu meritau prea multă atenţie.
în această privinţă, Amadeo a fost un copil ca toţi ceilalţi. In
primii patru ani de viaţă a dormit la demisol, în camera Conchi-
tei, aşa cum hotărâse maică-sa atunci când coborâse scara exaspe­
rată, în cămaşă de noapte. După venirea pe lume a lui Juan, a
fost nevoie de doică mai aproape de etajele superioare, aşa că s-a
hotărât mutarea lor în camera de joacă, acolo unde obiceiurile
dobândite la demisol au continuat fară să fie interzise de cineva.
De teritoriul copiilor nu răspundea nimeni, în afară de doică.
Conchita facea regulile cu iscusinţă, iar atunci când scăpa frâiele
din mâini, nimeni nu-şi dădea seama.

182
 Intr-o dimineaţă, pe durata acelei ore atât de pline dintre m i­
cul dejun şi ieşirea la plimbare, Concha a bătut la uşa stăpânei.
Rămăsese mai puţin de o săptămână până când familia avea să se
mute în noua casă.
— A, tu eşti, zise M aria del Roser, uitându-se la doică peste
ochelari, în timp ce scria. Ce e?
— Vreau să vă spun ceva înainte să vedeţi chiar dum nea­
voastră sau să aflaţi de la altcineva, zise Concha.
Auzind-o vorbind atât de solemn, M aria del Roser se opri din
scris.
— Ce s-a întâmplat?
— Astă-noapte Amadeo s-a lovit la cap. Nimic grav, doar o
zgârietură.
— Cum aşa?
Doica oftă.
— Cei doi fraţi s-au certat între ei. I-am pedepsit pe amândoi.
Amadeo s-a băgat în pat foarte supărat. Atâta s-a foit, că până la
urmă a căzut din pat şi s-a lovit la frunte.
M aria del Roser îşi scoase ochelarii şi strânse din buze.
— De ce s-au certat?
— Din gelozie. Amândoi îşi doreau să doarmă cu mine în pat.
Stăpâna se gândi câteva clipe.
— Cred că ai făcut bine, Conchita, mulţumesc că mi-ai spus.
Doica nu părea tocmai împăcată. Ezita lângă uşă.
— Oricum, acest gen de certuri vor înceta curând. Amadeo
are deja aproape zece ani şi am hotărât să-l dăm la şcoala-pension
a călugărilor iezuiţi din Sarriâ. începând cu cincisprezece septem­
brie, ne luăm la revedere de la el până în vara următoare. Iezuiţii
sunt foarte stricţi în ceea ce priveşte regulamentul intern şi nu îi
lasă pe elevi să iasă nici măcar cu ocazia celor mai cunoscute săr­
bători. Pe lângă asta, în noua casă va avea camera lui, aşa cum e
şi firesc pentru un băieţandru ca el.
Vestea căzu asupra doicii ca o găleată cu apă rece. Nu reuşi să
răspundă.
— Cam atât, Conchita. Acum poţi să pleci, trebuie să termin
un articol.

183
 Doica închise uşa şi rămase pe hol, privindu-şi palmele, absor­
bită în întregime de gânduri. Amadeo, fiul ei, copilaşul ei drag,
se va duce să înveţe la un pension. Se mai gândise la posibilitatea
aceasta, în urmă cu ceva timp, până când au început să vină în
casă toţi acei profesori mohorâţi şi uscăţivi care puteau să predea
la fel de bine desenul ca şi latina, cu aceeaşi nepăsare, şi atunci a
fost convinsă că stăpânii se hotărâseră să le dea copiilor o educa­
ţie privată, după vechiul obicei. Aşa că acum vestea o luase cu to­
tul pe nepregătite.
Cu inima bătându-i nebuneşte, se întoarse în camera copii­
lor. Acolo aştepta Amadeo, întins pe pat, cu ochii la uşă, ca un
condamnat care îşi trăieşte ultimele ore. Violeta şi Juan luau mi­
cul dejun ajutaţi de Carmela.
— M-aţi spus? o întrebă pe doică, imediat ce dădu cu ochii
de ea.
Conchita închise încet uşa. Negă dând din cap. Copilul îi sări
în braţe cu atâta putere, încât era gata să o dărâme. Ea îşi îngropa
faţa în părul bogat şi negru al micuţului, inspiră adânc şi aproape
că o podidi plânsul. Copilul ei, Amadeo al ei, Tito al ei. Nu-şi
putea scoate din minte vorbele M ăriei del Roser şi gândul la ce
va urma. Când copilul se va întoarce, deja va fi obişnuit să trăiască
fără ea, să se poarte ca bărbatul care va fi cândva.
îşi învinse emoţia pentru a-1 certa, aşa cum cerea situaţia:
— Am minţit pentru tine, aşa cum m-ai rugat, dar dacă nu îţi
ţii promisiunea, atunci am să-i spun totul mamei tale, ai înţeles?
— Cum să nu, Conchita. Eşti cea mai bună! Te iubesc atât
de mult!
Amadeo se ţinea de mijlocul ei şi o strângea de simţea că se su­
focă. Forţa lui nu mai era aceea a copilaşului a cărui grijă i-o purtase.
— Acum du-te şi mănâncă. Se răceşte laptele.
Amadeo o mai sărută de câteva ori, apoi li se alătură fratelui
şi surorii sale. Ca de atâtea ori, Conchita s-a bucurat de dovezile
de dragoste ale lui Amadeo, dar totodată se întreba dacă erau
fireşti pentru un copil ajuns la vârsta lui. Juan avea doar şase ani
şi nu se mai comporta aşa. Fireşte că fiecare om are felul său de
a fi şi nevoile sale, manifestate încă din fragedă pruncie, îşi zicea

184
doica, în timp ce gândurile îi zburau iar. Pensionul. Iezuiţii din
Sarriâ. Septembrie. O cameră numai pentru el.
Nici măcar nu îndrăzni să-i spună lui Amadeo. Cearta din di­
mineaţa trecută era unul dintre motive. Juan se trezise brusc, spe­
riat de un coşmar şi urcase la ea în pat. îndepărtând aşternutul,
îşi dădu seama că Amadeo era deja acolo, lipit de trupul doicii,
dormind liniştit.
— Mi-e frică. Lasă-mă să dorm cu tine, a rugat-o Juan.
Amadeo s-a mişcat. Ca prin somn, i-a zis fratelui său să plece,
pentru că acela era locul lui.
— Ai stat destul aici. Acum e rândul meu. M i-e frică, a zis
Juan.
Doica i-a dat dreptate micuţului Juan. A încercat să-i explice lui
Amadeo, dar acesta nu voia să înţeleagă. Atunci Conchita l-a lăsat
în patul ei şi s-a mutat în patul lui Juan, cu micuţul în braţe, dar
Amadeo nu a vrut să accepte aşa ceva. începu să plângă, strigându-i
disperat să se întoarcă la el, asigurând-o că şi lui îi era foarte teamă.
— Dacă nu vii chiar acum, am să mor, zicea furios.
S-a ridicat, a încercat să o îndepărteze pe Concha de lângă fra­
tele lui, dar cum ea a rămas fermă, el s-a întors în pat, bombănind
plin de nervi şi a început să se izbească cu fruntea de căpătâiul
patului. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, până când
doica, alarmată, s-a ridicat şi l-a oprit. Amadeo se rănise la frunte.
Concha a trebuit să-i abandoneze pe Juan şi pe micuţa Violeta —
care dormea în leagănul ei nepăsătoare la tot ce se întâmpla în
jur - şi s-a dus să aducă apă şi săpun pentru a spăla rana lui Ama­
deo. Restul nopţii şi l-a petrecut alături de el, aşezată pe covor,
legănându-I ca pe un bebeluş şi întrebându-l în şoaptă:
— De ce ai făcut asta, copile? De ce-mi faci asta?
Amadeo căpătase obiceiul de a face doar ce-1 tăia capul. S-a
văzut din prima noapte, după ce a fost adus în leagăn în camera
doicii, în acele vremuri când ei îi plăcea să adoarmă uitându-se
la faţa lui liniştită şi mângâindu-i obrajii. Când copilul îi prindea
un deget, doica închidea ochii şi se simţea foarte norocoasă.
— Porţi un nume prea serios pentru cât de mic eşti, i-a zis
Concha odată. Am să-ţi zic Drăgălaşul. Pentru că asta şi eşti, cel
mai drăgălaş din lume.

185
 într-o noapte, copilul ei drăgălaş - să tot fi avut pe atunci vreo
cincisprezece luni —a stabilit o nouă regulă. S-a trezit la trei noap­
tea, s-a uitat la doică şi, fară să stea prea mult pe gânduri, a urcat
în pat şi s-a cuibărit lângă ea. Concha a simţit o căldură plăcută,
ca de animal şi, pe jumătate adormită, a reuşit să spună doar atât:
— Drăgălaşule, întoarce-te în leagănul tău.
Degeaba. Amadeo, aşa cum avea să facă de atâtea ori mai târ­
ziu, tocmai pusese stăpânire pe un alt pat şi pe un alt trup, de
parcă acestea ar fi fost proprietatea lui.
— D răgălaşule... murmura doica, neputincioasă.
— Vleau aici, a zis el, închizând ochii şi vorbind stâlcit, aşa
cum doicii îi plăcea nespus.
Concha a renunţat să-i mai spună micuţului că ar trebui să
doarmă în leagănul său. Se bucura prea tare de iubirea lui necon­
diţionată, de îmbrăţişarea blândă, de faptul că îi arăta făţiş câtă
nevoie avea de ea. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Cu
nimeni.
Când s-au mutat în camera de sus, obiceiul de a dormi cu ea a
continuat, deşi nu în fiecare noapte. Amadeo îşi părăsea patul după
bunul-plac şi se aşeza lângă ea. Când a mai crescut şi patul a devenit
strâmt, doica dormea iepureşte, de teamă ca nu cumva micuţul să
cadă din pat. Dar, chiar şi aşa, merita. Acum Amadeo o îmbrăţişa
mai tare şi îi spunea la ureche cât de mult ţine la ea. Adeseori plân­
gea de ţi se rupea inima, cu sughiţuri, dar ea reuşea să-l liniştească
vorbindu-i şi mângâindu-l. întotdeauna reuşea să-l calmeze. Pe
atunci, doica era singurul remediu pentru îndepărtarea tristeţii şi
nonconformismului, dobândite, se pare, de Amadeo la naştere.
După vestea cu şcoala iezuită, Concha a plâns în fiecare noap­
te, o săptămână întreagă. Aştepta până ce adormea Amadeo, apoi
lăsa lacrimile să curgă. Degeaba îşi spunea că un copil de condiţia
lui trebuie să studieze, că se bucurase de el mai m ult decât se
aşteptase şi că venise vremea să-l lase să devină ceea ce părinţii
aşteptau de la el. Nu facea altceva decât să-şi spună că se sfârşise
cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. In gând, se certa pe sine
fară încetare: „Proastă ce eşti, proasto, proasto...“
în noua casă, ieşirile lui Amadeo s-au transformat în ceva mai
îngrijorător. Totul a plecat - sau poate că a fost doar un element

186
în plus —de la camera lui. Era o încăpere frumoasă, deloc infan­
tilă, cu o fereastră ce dădea în pa tio şi cu o mulţime de obiecte
pe care el nu şi le dorea. Dimpotrivă, noua lui viaţă de băieţandru
i-a periclitat singura pasiune adevărată: desenul. Până atunci, toţi
văzuseră cu ochi buni interesul său pentru a mâzgăli, cu creioa­
nele lui colorate, caiet după caiet. Era capabil să-şi petreacă ore în
şir desenând şi consumând cantităţi de hârtie incredibile. M aria
del Roser ajunsese să facă glume pe seama lui:
— Iar vrei hârtie, fiule? Consumi mai multă hârtie decât toţi
contabilii tatălui tău la un loc. O să ne duci la faliment.
Insă acum se părea că înclinaţia lui spre desen nu mai era vă­
zută cu ochi buni, căci mama sa îi ceruse doicii să aibă grijă ca
Amadeo să „nu-şi piardă timpul desenând tot felul de marionete"
şi să-l îndrepte spre cititul cărţilor, îndeletnicire care i se părea mai
benefică. Concha, ca de fiecare dată, încerca să pună în practică in­
strucţiunile primite, dar când se întâmpla să aibă nevoie de un motiv
aparte pentru a-l face pe Amadeo să zâmbească, îi şoptea la ureche:
— Căutăm o foaie de hârtie şi îmi faci unul din desenele tale
atât de frumoase?
Cu asta nu dădea greş niciodată. Copilul îi aducea desenul,
mândru ca un Da Vinci, şi o întreba:
— II păstrezi pentru totdeauna în cutia ta de biscuiţi?
Concha îi zicea că da, însă mai apoi, cu durere în suflet, rupea
hârtia şi arunca bucăţelele la gunoi de teamă ca nu cumva stăpâna
să descopere că îl îndemna să deseneze. Totuşi, a păstrat câteva
desene. Primul făcut o emoţiona > cel mai mult: un băt) în loc de
trup, o sferă plină de mâzgălituri în loc de cap, două mâini uriaşe
cu degete ca nişte cârnaţi şi un zâmbet larg care depăşea ovalul
feţei. La numai patru ani, Amadeo ştiuse să surprindă fericirea ei
când erau împreună. Cu lacrimi în ochi, doica i-a zis:
— II voi păstra pentru totdeauna în cutia mea de biscuiţi.
— Până când vei fi bătrână?
— Până când voi fi foarte bătrână.
— Şi o să mă mai iubeşti atunci?
— Da, sufleţelule. Te voi iubi şi atunci.
Dar toate astea se petrecuseră cu mult timp înainte de m uta­
rea în casă nouă. Acum lucrurile stăteau altfel.

187
 Prima noapte în noua casă a adus cu sine şi primul dezastru.
Amadeo a străbătut în fugă holul, desculţ şi îngheţat de frig, şi a
intrat în camera doicii. L-a găsit pe Juan dormind din nou în pa­
tul doicii. Amadeo a avut iar unul dintre accesele sale de furie, şi
doica, temându-se să nu se mai întâmple ca altă dată, l-a luat lângă
ea şi a dormit cu amândoi copilaşii, de data asta într-un pat ceva
mai încăpător, e drept. Dimineaţa, a stat de vorbă cu Amadeo. A
încercat să-l facă să înţeleagă că trebuia să se comporte altfel.
— Acum eşti mare, Tito, zise ea, alintându-1. Peste foarte pu­
ţin timp îţi va fi ruşine să mai vii în patul meu. Nu mai ai nevoie
de doică şi ăsta e un mare noroc pentru tine, nu-ţi dai seama? Vei
putea face lucruri pe care le fac oamenii mari. Tot ceea ce vrei.
A spus toate acestea cu inima strânsă. Tulburat, Amadeo dă­
dea din cap că înţelege.
— Acum ţii mai mult la Juan? a întrebat-o cu glasul frânt.
Conchita l-a luat în braţe şi l-a strâns la piept.
— Of, copile, nu mă pune să-ţi răspund la întrebarea asta.

Apropierea vacanţei de vară aducea o mare vânzoleală şi o la

fel de mare fericire. Primul semn de vacanţă era venirea cizma­
rului, însoţit de un ucenic cu un sac uriaş. Copiii, în ordinea
strictă a vârstei, se aşezau pe rând în salon şi încercau răbdători
modelele de sezon, pe care ucenicul le scotea din sac pentru ei.
După plecarea cizmarului, întreaga familie avea încălţări potri­
vite pentru excursiile care se apropiau, pentru plimbările cu barca
şi de pe plajă.
Urma pălărierul. Venea garnisit cu pălării de pai italieneşti, ră­
coroase şi vaporoase, potrivite lunilor de căldură. Pentru domni -
categorie în care intrau şi Amadeo, şi Juan —, pălăriile aveau boruri
largi, pentru a le proteja ochii de soare. Pălăriile doamnelor erau
împodobite cu panglici, flori sau pene. Şi odată ce fiecare ţeastă
îşi găsea acoperământul potrivit, începea mutarea. M ai întâi ple­
cau servitorii. Trebuiau să aranjeze casa pentru sosirea stăpânilor.
Numai Vicenta rămânea în oraş până în ultimul moment, dar
trimitea înainte o cameristă pe care o instruia în prealabil cum
să pregătească bucătăria pentru lunile de vară.

188
 Copiii, însoţiţi de Concha, călătoreau cu maşina familiei, con­
dusă de Felipe, cel care, în acele câteva zile, nu-şi mai vedea capul
de atâtea drumuri dus-întors. Călătoria dura în jur de cinci ore,
cu popasurile de rigoare, iar sosirea la Caldes d’Estrach se trans­
forma într-o adevărată sărbătoare. în Paseo de Los Ingleses, întâl­
neau mereu feţe cunoscute şi se salutau în trecere, iar vederea
mării atât de apropiate facea ca inimile să le bată cu putere. O
cină îmbelşugată îi aştepta gata pregătită şi încăperile lor miro­
seau a sare şi a rufe curate. Cei care plecau ultim ii din Barcelona
aveau grijă să lase toate mobilele acoperite cu husele albe croite
după dimensiune. Mai puţin patul şi biroul stăpânului, desigur,
pentru că pe atunci capul familiei nu obişnuia să-şi petreacă vara
împreună cu familia.
In Caldes, familia Lax profita din plin de vară. Copiii dor­
meau în picioarele goale şi făceau mult sport, rudele veneau în
vizită pentru câteva săptămâni, stăpâna citea şi scria aşezată sub
pinul din grădină, contemplând la răstimpuri cerul, vecinii dă­
deau petreceri în grădinile proprii şi, când trecea şi el pe acolo,
don Rodolfo îi scandaliza pe localnici, căci ieşea la plimbare nu­
mai în halat şi papuci de casă, în vreme ce Felipe, îmbrăcat în
livrea, îl urma cu maşina. în general, zilele treceau fară ca vreunul
să se uite la ceas sau să-şi facă griji pentru ceva.
O întâmplare gravă a tulburat liniştea într-una din acele seri
de vară liniştite.
> Rumoarea valurilor invita la siestă. Soţii Lax îsi >
beau cafeaua în hamace, prelungind un prânz luat în compania
industriaşului Emilio de la Cuadra, vechi prieten al familiei. Lin­
guriţele zăngăneau în ceştile de porţelan, iar oaspetele mărturisea
aproape în şoaptă cât de uim it era de ultim ul eşec al firmei sale,
un insucces din care nu ştia cum să mai iasă.
— Nu merge, Rodolfo! îţi dai seama? Atâţia ani de cercetare
şi eforturi şi maşinăria se mişcă mai puţin decât o stâncă. Dar nu
ăsta e lucrul cel mai rău. Mai grav e că şefii hotelului Colon vor
să le livrez în octombrie două autobuze de lux ca să-şi ia cu ele
clienţii de la gară. Dacă nu le vor plăcea perdeluţele şi scaunele
îmbrăcate în catifea...
Don Rodolfo asculta, atent şi mohorât, problemele fabrican­
tului de automobile. Păsările ciripeau în copaci, nepăsătoare.

189
Marea se ducea şi venea. De cealaltă parte a grădinii, Concha su­
praveghea primii paşi, atât de nesiguri, ai Violetei, şi cei doi fraţi
Lax se jucau unul dintre jocurile lor preferate: să doboare ananaşi
cu piatra.
Cum avea cu patru ani mai mult decât fratele său, Amadeo
era avantajat, chiar dacă nu era agil şi nici prea îndemânatic. In
schimb, Juan era isteţ, rapid şi hotărât. Nu era greu să-ţi dai seama
că era doar o chestiune de timp până când avea să-l întreacă pe
fratele său mai mare.
în acea seară, ca de fiecare dată, Amadeo a ales ţinta: un ana­
nas uriaş. Juan, pentru prima dată, a fost primul care a nimerit
ţinta. A aruncat cu boltă, precis, a lovit în plin şi ananasul a căzut.
Când Juan se duce să-l ia de jos, plin de bucurie, Amadeo zice:
— Eu l-am nimerit, minte el şi o cută îi apare între sprâncene.
Se încaieră. Juan e mai puternic decât se aştepta Amadeo şi
faptul acesta îl ia prin surprindere.
— Ce vrei să spui? E al meu, dă-mi-1! strigă Juan.
Amadeo nu are de gând să-l lase să câştige.
— Tu niciodată n-ai avut ţintă.
— Am mai multă decât tine. Eşti un trişor!
Doica o ia pe Violeta în braţe şi ajunge lângă cei doi exact în
momentul în care Amadeo aruncă ananasul şi se îndreaptă spre
casă plângând. Juan se lasă în iarbă, cu ananasul în mâini.
— E un tâmpit. Ananasul e al meu, bombăne el.
— Nu mai vorbi aşa despre fratele tău, zice doica, întrebân-
du-se dacă să meargă după Amadeo sau să-l lase să se calmeze
singur.
înainte ca doica să se decidă, Amadeo se întoarce, stacojiu de
furie. Ţine ceva în mână şi se uită sfidător la fratele său, ca şi cum
orice altceva ar fi dispărut de pe lume. Se apropie cu paşi mari,
hotărâţi. Atitudinea lui are ceva groaznic, dar doica nu reuşeşte
să-si> dea seama ce anume.
Amadeo ajunge lângă ei, se opreşte brusc şi arată ce ţine în
mână: un mic pistol cu patul sidefat. Pare de jucărie, dar e cât se
poate de real. A fost al mamei lui Rodolfo, cea care în alte vre­
muri îl purta sub fustă pentru a se apăra, în eventualitatea că ar
fi fost atacată. Din acelaşi motiv, Rodolfo ţine pistolul într-un

190
sertar, la intrare. Amadeo îşi duce arma la tâmplă şi ţipă din toate
puterile:
— Dă-mi ananasul sau mă omor aici, pe loc!
Doica îşi înăbuşă un ţipăt. încearcă să-i ia pistolul. Amadeo
se opune.
— Lasă-mă! strigă el, înnebunit.
Concha renunţă. O strânge în braţe pe Violeta. îl ia de mână
pe Juan.
— Dă-mi ananasul, îi cere ea fratelui mai mic.
— Dar e al meu, eu l-am doborât, protestează Juan.
— Dă-mi-1 şi nu mai comenta, Juan. Fă ce-ţi spun.
Inima doicii a luat-o razna. Nu ştie ce să facă, dar încearcă să
stăpânesc situaţia. Juan îi dă ananasul. Ea i-1 oferă lui Amadeo.
— Ti-1 dau în schimbul pistolului, îi zice, cu o voce tremu­
rătoare.
— Nu vreau. Pistolul e al tatălui meu.
— Tocmai de asta se va înfuria dacă află că l-ai luat.
— Dă-mi-l sau trag! insistă Amadeo, cu degetul pe trăgaci.
Doica aruncă ananasul între copaci. îl ia în braţe pe Juan, apoi
şi pe Violeta. Privirea lui Amadeo e atât de înspăimântătoare,
încât tot ce-i trece prin cap e să-i protejeze pe micuţi.
Se aude un foc de armă şi păsările zboară care-ncotro. Amadeo
o ia la goană către plajă. Cei doi copii încep să plângă. Doica la
fel. Când Maria del Roser, Rodolfo şi Emilio ajung în locul de
unde s-a auzit focul de armă, găsesc trei fiinţe înspăimântate -
fiecare în felul ei - şi pe jos pistolul Smith&W esson, calibru 32,
alături de un ananas spulberat.
După teribilul incident, descris de Concha cu lux de am ă­
nunte, Rodolfo Lax s-a hotărât să se implice direct în educaţia
lui Amadeo. L-a pedepsit să stea două zile la mansardă, mâncând
numai ce le poruncea tatăl său servitorilor să-i ducă. Când s-a în­
tors în oraş, a decis să-l ia cu el şi să-l pună la treabă timp de trei
săptămâni la fabrica lui don Emilio, care nu numai că s-a oferit
să-l ajute, dar i-a mai dat şi sfaturi despre cum poţi să-i ţii în frâu
pe copiii răzgâiaţi. Decizia a fost primită cu lacrimi în ochi de
către doică şi Maria del Roser. însă Amadeo a primit vestea fără

191
să clipească. Numai Concha ştia cât de greu îi era copilului să-şi
păstreze acea atitudine mândră.
Amadeo a plecat cu capul în jos, fară să se uite la nimeni, după
o despărţire scurtă, supravegheată de tatăl său. Nu a mai îmbrăţi­
şat-o pe doică: Rodolfo îi interzisese categoric astfel de slăbiciuni
de copil prost-crescut. S-a m ulţum it să o privească în ochi, plin
de seriozitate, si a zis:
— La revedere, Conchita. Ne vedem în vacanţă, anul viitor.
„In vacanţă, anul viitor", repetă ea în gând. Cu vocea sugru­
mată, zise:
— La revedere, Tito. Să nu dormi dezvelit.

Deşi Don Emilio de la Cuadra era din Sueca, un sat de lângă

Valencia, călătorise mult la viaţa lui. Din una dintre călătoriile
sale la Paris s-a întors convins că electricitatea va învinge toate gre­
utăţile din lumea asta. Pentru el, electricitatea însemna ce însem­
na spiritismul pentru M aria del Roser: singura energie capabilă
să transforme lucrurile. In plus, amândoi aveau în comun dorinţa
ca lucrurile să se schimbe cât mai repede şi să prindă şi ei acea
schimbare. In încercarea de a-şi pune şi el la bătaie firul de nisip
pe drumul progresului, Emilio de la Cuadra a renunţat la tot, s-a
instalat în acea Barcelonă a marilor schimbări şi a pus bazele unei
fabrici de automobile electrice la întretăierea străzilor San Juan
şi Diputacion. Ar fi preferat să fabrice motoare cu explozie, dar
un catalan, Bonet pe numele său, i-o luase înainte. Aşa că rămă­
sese Ia electricitate, dar asta însemna şi multe bătăi de cap şi pro­
bleme de nerezolvat. Rodolfo era cel care îi asculta păsurile şi
încerca să-l sfătuiască.
— Ce-ai zice dacă aş găsi un asociat străin? Am auzit de un
tânăr elveţian, el ar putea fi salvarea m ea...
Cea mai mare schimbare din viaţa lui Amadeo Lax a început
în aceeaşi săptămână. M unca la fabrica lui don Emilio îl facea să
se simtă cel mai nefericit om din lume. Mai erau şi alţi copii de
vârsta lui, tot ucenici, dar simţea că nu avea nimic în comun cu
ei. Erau tari ca nişte anim ale de povară, umblau cu unghiile
murdare şi îi aruncau priviri pline de neîncredere. Tot ceea ce a

192
învăţat la fabrică a fost să stea departe de ei şi să fie încă şi mai
rezervat, şi mai tăcut.
După ce s-a scurs acea perioadă insuportabilă, a intrat la
şcoala-pension. Tatăl său l-a lăsat la poarta şcolii, luni, la opt di­
mineaţa, şi s-a despărţit de el bătându-1 cu palma pe spate şi
zicându-i:
— Sper că iezuiţii vor găsi o cale de a face din tine un om
adevărat, fiule.
— Da, tată.
l’e atunci nu se putea spune că pensionul Sarriă se afla în
partea de sus a oraşului. în anul 1900, când Amadeo Lax a deve­
nit elev al iezuiţilor, pensionul era o clădire nouă, ridicată departe
de forfota oraşului: într-un sat vecin, în m unţi, înconjurat de
păduri, vii şi grădini de zarzavaturi şi flori. Elevii erau purtătorii
unor nume ilustre, căci familiile cele mai bune îşi trimiteau copiii
acolo, deşi Amadeo nu a reuşit niciodată să priceapă de ce tocmai
acolo. în afara sfârşitului de săptăm ână, când se îmbrăcau în
uniformă şi aveau voie să fie vizitaţi de părinţi, restul timpului
şi-l petreceau îmbrăcaţi într-o rasă de culoare maro, care iarna nu
era suficient de groasă pentru a-i proteja de frigul ce invada încă­
perile spartane. Hrana era insuficientă, călugării erau ursuzi, iar
învăţătura - singura cu adevărat de calitate - se baza pe nişte
principii străvechi: umilirea elevului şi puterea absolută a profeso­
rului. La toate acestea se adăuga retragerea din lume impusă de
călugări. Din septembrie până aproape de sfârşitul lui iunie, elevii
aparţineau în exclusivitate pensionului şi nu aveau permisiunea
de a se întoarce la casele lor, sub nici un pretext, nici măcar cu
ocazia unor sărbători oficiale, de ziua de naştere sau în caz de
boală. Dacă se îmbolnăveau, copiii erau trataţi la infirmeria cole­
giului. Nu e de mirare că unii ajunseseră să numească pensionul
„castelul te duci şi nu mai vii“.
Totuşi erau şi elevi care se adaptau condiţiilor dure, ba chiar
unii găseau că era destul de plăcut. Amadeo, hipersensibil, rezista
cu greu. Nopţile tremura şi plângea ascuns sub pături. Bătăile
clopotului răsunător care anunţau, încă dinainte de a se face ziuă,
ora de trezire, îl găseau de multe ori treaz şi speriat. în biserică,
pe durata rugăciunilor, frigul i se părea şi mai pătrunzător. în

193
patio sc sprijinea cu spatele de zid şi urmărea cum alţi copii se ju­
cau cu mingea. în refectoriu, mânca fară să-şi ridice privirea din
farfurie, uitându-se la semnele degerăturilor de pe mâini - alţii le
aveau şi pe picioare, sau pe urechi apoi se întorcea în capelă, în
sala de curs, în patio şi iar în refectoriu, la capelă... şi tot aşa,
vreme de nouă luni ce nu se mai sfârşeau. Suporta totul, zi de zi,
cu un stoicism eroic, reprimându-şi nevoia de a plânge, incapabil
de a lua legătura cu laicii care îi ajutau pe călugări la anumite lecţii
şi care reprezentau faţa cea mai umană a instituţiei. încă de pe
atunci, Amadeo nu suporta să-şi mai arate slăbiciunile. Decât să
ceară ajutor, mai degrabă prefera să moară. Astfel că îşi petrecea
zilele aşteptând momentul când avea să se petreacă ceea ce tatăl
său prevăzuse: transformarea lui, în sfârşit, într-un om matur. Un
bărbat căruia să nu-i pese deloc de tot ceea ce pătimea acolo şi să
nu aştepte cu groază o nouă zi şi nici să nu-i fie dor de casă. Un
bărbat ale cărui slăbiciuni să nu fie nimeni în stare să le bănuiască.
în ciuda tuturor inconvenientelor, notele sale au fost bune.
Nu a strălucit la matematică şi nici la gramatica franceză, dar a
fost foarte bun la latină şi i-a cucerit pe iezuiţi prin sensibilitatea
sa artistică. Tatăl său începea să creadă că se cuminţise, că iezuiţii,
aşa cum sperase, găsiseră un mod de a-1 da pe brazdă. Continua
să fie un tânăr tăcut şi ursuz, dar nimeni nu se putea plânge de
el. Până când fratele său i se alătură la pension şi demonstra cu­
rând că avea să fie unul dintre cei mai buni elevi.
Juan Lax Golorons nu numai că era tot ceea ce se aştepta de
la el - adică frumos, educat, curat, silitor şi inteligent —, dar mai
şi deborda de dorinţa de a învăţa. A ajuns foarte repede să stăpâ­
nească o latină perfectă, aşa încât putea să converseze cu părintele
Eudaldo, iar interesul său pentru clasici îl făcu să fie expert în
Cicero şi Virgiliu încă înainte de vârsta pubertăţii. Acolo şi-a des­
coperit pasiunea pentru teatru, a strălucit la geometrie, a recitat
la sărbătoarea de sfârşit de an şcolar, a fost recompensat cu mai
multe premii şi chiar a avut privilegiul de a bate clopotul în re­
fectoriu. Şi dacă în privinţa învăţăturii a strălucit pur şi simplu,
în ceea ce priveşte comportamentul l-a eclipsat total pe fratele
său, fiind un copil deosebit de simpatic şi nespus de vesel. Avea

194
în faţă un viitor în care îşi puneau mari speranţe atât el, cât şi
călugării iezuiţi.
Amadeo nu înţelegea cum reuşea fratele său în toate şi murea
de invidie.
Să ne oprim asupra unei ierni din I 905. Jarul scapără în şemi-
neul familiei Lax. Lumina slabă a unui bec electric, care acum
nu mai impresionează pe nimeni, licăreşte într-un colţ. Ploaia
loveşte în sticla multicoloră, pe care întunericul a facut-o plum-
burie. Stăpâna casei, îmbrăcată în negru, cu rozariul de aur în
mână, e aşezată la locul ei, lângă şemineu. Alături de ea, Violeta,
în vârstă de şase ani, murmură ceva de neînţeles.
E ora obişnuită pentru rugăciunea rozariului. Soneria de la
intrare întrerupe rugăciunea. Stăpâna îşi strânge buzele şi întregul
ei chip exprimă nemulţumirea. Porunceşte, pe un ton care se con­
fundă cu litania:
— Du-te şi deschide, Conchita, şi oricine ar fi, spune-i să aştepte.
In timp ce doica iese din salon, rugăciunea e reluată:
— . ..Sancta M aria m ater Dei, ora pro nobispeccatoribus, nune
et in hora mortis nostrae 1.
Concha străbate holul, coboară scara de marmură, traversează
antreul, întredeschide vizeta, temătoare. De cealaltă parte a uşii
stă Amadeo. Are paisprezece ani. Bărbatul în care se transformă
treptat devorează trăsăturile copilului la care ea ţinuse atât de
mult. Cu atât mai mult în această seară, când a sosit îmbrăcat
într-o uniformă albastru-marin, zdrenţuită, şi cu cămaşa scoasă
din pantaloni. E ud leoarcă de la ploaie, se clatină, are faţa rănită
şi sânge la colţurile gurii. Tremură de frig.
Când Concha îi deschide, în casă intră un vânt rece, ca o piază
rea.
— Tito! Ce e cu tine? întreabă Concha foarte speriată.
— Nimic, zice el trecând pragul, zgârcit la vorbă, aşa cum va
fi tot restul vieţii. Nu s-a întâmplat nimic, Conchita. Am luat o
hotărâre. Tata e acasă?

1 „Sfântă Mărie, maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii,

acum şi în ceasul morţii noastre”, în latină, în original. (N.tr.)

195
 — Astăzi tatăl tău se va întoarce târziu. Cred că e la o şedinţă
municipală.
Pare că Amadeo răsuflă uşurat. O mică neatenţie când începe
să urce scara, sau stângăcia moştenită, îl face să se împiedice de
vrejul de marmură.
— Naiba să-l ia pe cel care a pus aici bucata asta de marmură,
zice, începând să urce.
Nu are de gând să salute pe nimeni. Se duce direct în camera
lui. In urmă vine Concha, neliniştită. în capul scărilor, Amadeo
se întoarce şi îi spune îngerului său păzitor:
— Spune-i mamei că nu am de gând să mă mai întorc vreo­
dată la pension. Şi te rog, Concha, să nu mă mai faci de ruşine
chemându-mă cu numele acela stupid.
 De la: Valerie Rahal
Data: 22 martie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: Mrejele memoriei

Dragă Violeta,

Continui să-mi fac griji. Oricât m-ai asigura tu că nebunia ce te-a

cuprins nu are nimic de-a face cu ce gândesc eu că e, tot nu te pot
crede. Ştiu că mai devreme sau mai târziu vei face o nebunie de care
mă tem. Printre altele, şi de asta te-ai dus la Barcelona, nu? Ca să
rezolvi ce rămăsese acolo în aer, zici tu, deşi eu nu am habar de aşa
ceva. Iar faptul că ai îngropat-o pe bunica ta după mai bine de şap­
tezeci de ani nu ţi se pare cea mai mare nebunie?
Din câte mi-ai spus în ultimul e-mail, cel mai mult mi-a atras atenţia
acea cutie de biscuiţi, plină de tăieturi din ziare, care a aparţinut doicii.
Aş da orice ca să o pot ţine în mâini. E atât de emoţionant când timpul
din urmă vine brusc peste tine! Desenele ar fi putut fi făcute de ori­
care dintre copiii casei: de Violeta, de Juan sau de bunicul tău. Mă
gândesc că ar putea aparţine chiar tatălui tău. Dacă îmi am intesc
bine, a apucat să o cunoască pe doică. Deşi, dacă nu sunt semnate,
nu avem de unde şti cine le-a făcut. Un mister în plus. Dacă vei aduce
acea relicvă acasă (presupunând că te mai întorci acasă, desigur),
m i-ar plăcea să mă uit prin ea, la cărţile poştale, la tăieturile din ziare,
la fotografii şi la tot ce mai conţine. Mă interesează mai ales acel
articol din revista de spiritism unde se menţionează că Teresa a luat
parte la întâlnirea dedicată soacrei sale, înainte de Războiul Civil. Nu
vreau să greşesc, dar cred că asta e o faţă nouă a ei, nu? De Maria
del Roser ştiam, dar de Teresa nu.
Toate astea mă fac să mă gândesc la câte lucruri neaşteptate zac
în hemerotecile din lumea întreagă. Te-ai gândit vreodată la asta?
Sunt convinsă că da. Mă sperie oarecum gândul că nu mai ştim nimic
din secretele fam iliei de acum două generaţii, presupunând că am
ştiut vreodată. Dacă într-o bună zi ar ieşi la lumină toate secretele
familiale, istoria s-ar scrie altfel.
în privinţa gândurilor pe care ţi le faci vizavi de testamentul Eu-
laliei Montull, n-aş putea zice că nu sunt de înţeles. Şi pe mine m-a

197
luat prin surprindere. M-am întrebat şi eu cum poate cineva să dis­
pară pentru nouă ani, iar apoi să apară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic. Dacă ceea ce ţi-au spus acele femei e adevărat - şi nu văd
de ce nu ar fi bunicul tău a ajuns la lac în vara lui 1936 şi a plecat
de acolo la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945. Cred
că trebuie să ţinem cont de posibilitatea că războiul l-a obligat să stea
acolo mai mult decât ar fi vrut. Asem eni lui Arcadio, şi eu înclin să
cred că şederea lui a fost mai degrabă pragmatică decât romantică,
în schimb, nu văd peste tot, aşa cum vede el, conspiraţii pentru a-i
terfeli numele sau alte prostii asem ănătoare. Săracul Arcadio s-a
dedicat într-atât vieţii lui Amadeo Lax, încât nu mai poate vedea lucru­
rile cu detaşare. Nu înţelege că la acest nivel, onoarea bunicului tău
nu mai interesează pe nimeni.
Altceva chiar nu mă mai surprinde. Draga mea, cred că pentru a
dispărea din lume nu e nevoie de nimic altceva decât de a-ţi dori asta.
însă mă intrigă motivele pentru care acea Eulalia a vrut ca tot ce ţine
de testament să fie atât de clar, inclusiv condiţiile puse Mi se pare
admirabil să mori urzind asem enea strategii. E ca şi cum ai lăsa o
enigmă pentru posteritate.
Dar să vorbim despre ceea ce îmi ceri, adică despre fascinantul
tău tată şi despre legăturile lui cu istoria familiei. Legăturile sunt puţine,
îţi dai seama. Oricât ar părea de incredibil, niciodată nu mi-a vorbit
despre reîntâlnire. Avea doisprezece ani când şi-a revăzut tatăl, iar
mai apoi e imposibil să nu-şi fi amintit dacă ar mai fi fost vreo întâlnire.
Pur şi simplu nu vrea să vorbească despre aşa ceva. Şi eu cred că
trebuie să respectăm - să respecţi - tăcerea lui, pentru că are cu si­
guranţă motive să tacă. Cu mult timp în urmă, am învăţat ceva despre
el: întotdeauna are motivele lui, chiar dacă le ascunde sub acea mas­
că atât de enervantă a indiferenţei.
Toţi bărbaţii din familia ta au fost convinşi dintotdeauna că au lucruri
mari de făcut. Gospodăria e prea mult pentru ei. Am impresia că din
acest punct de vedere Modesto e la fel ca tatăl său şi ca bunicul său.
Toţi au sfârşit prin a fugi, a pleca în căutarea destinului, fie că acesta
a însemnat un imperiu în construcţii, sau să pictezi tablouri, sau să devii
cel mai mare specialist din perioada sa în Brecht. Aşa că nu mi se pare
deloc ciudat că bunicul tău s-a dus să picteze nuduri în Italia, după ce
şi-a trimis fiul la Avignon cu verişoara lui, Alexia. A avut foarte mult
noroc cu ea şi cu soţul ei, care au ţinut la tatăl tău de parcă ar fi fost
copilul lor, de care nu au avut parte. E drept că şi Modesto a ţinut la ei,
şi nu degeaba. Alexia mi-a spus odată că, atâta timp cât Modesto a
stat la ei, Amadeo le-a trimis o generoasă rentă anuală şi că, mulţumită
acelor bani, ei au putut trăi fără grija zilei de mâine şi au putut să-i
îndeplinească lui Modesto toate capriciile. însă bunicul tău nu le-a zis

198
niciodată când avea de gând să se întoarcă, deşi ştiau cu toţii că mai
devreme sau mai târziu avea să se întâmple şi asta.
Şi lucrurile s-au petrecut astfel: s-a auzit zgomotul unui motor pe
drumul din apropierea casei, apoi o portieră trântită, o maşină ce se
îndepărta, după care l-au văzut apropiindu-se pe potecă, cu sacoul
pe umeri şi cu pălăria în mână. Era cald, dar bunicul tău avea acelaşi
aspect elegant, care era semnul de distincţie al casei. Le-a zis că a
venit după Modesto, ca să-l ducă la Barcelona, dar tatăl tău a refuzat
să plece. A făcut o scenă nepotrivită pentru adolescentul care era
deja. Amadeo a reuşit să-l liniştească şi s-au închis împreună în sa­
lonul casei. Au discutat îndelung. Când au ieşit, amândoi se puseseră
de acord ca Modesto să rămână unde era, dacă verişoara lui, Alexia,
nu avea nimic împotrivă. Le-a promis că nu va înceta să trimită renta
anuală, ba mai mult, că va trimite şi mai mulţi bani imediat ce va pu­
tea. întotdeauna şi-a respectat cuvântul. în acea zi a rămas la prânz,
apoi a plecat imediat. Nu a mai trecut niciodată pe acolo, iar pe tatăl
tău l-a mai văzut doar de două ori înainte ca eu să intru în viaţa lui.
Trebuie să recunoaştem că relaţia lor nu a fost cea mai obişnuită
dintre un tată şi un fiu, dar ei au ales-o. Şi astfel, amândoi, ca întot­
deauna, au obţinut ce şi-a dorit fiecare din ei.
Despre Amadeo Lax, socrul meu absent, păstrez câteva amintiri
tot mai şterse. L-am cunoscut în Barcelona, când tatăl tău m-a dus la
vila sa. Vizita a părut să fie marcată de un protocol exagerat. Cu toţii
eram tensionaţi şi stingheriţi. Nu aveam despre ce să vorbim. în casă
domnea o atmosferă care te îndem na să pleci de acolo cât mai re­
pede. M-am speriat când am aflat că Am adeo locuia singur în acea
căsoaie murdară şi fără nici un Dumnezeu, unde totul părea uitat,
inclusiv el. Şi totuşi am fost plăcut surprinsă să constat că acel tată
absent şi egoist despre care auzisem atâtea se purta cu mine ca un
domn adevărat, forţându-se să mă amuze şi să poarte cu mine un
dialog cât de cât firesc. M-am simţit bine în compania lui şi vizita mi
s-a părut scurtă până la urmă. Când l-am revăzut, se afla într-un
sicriu şi eu divorţasem de mult de fiul său.
M-aş bucura dacă toate astea ar fi un m otiv ca să nu-i mai judeci
cu atâta intransigenţă pe antecesorii tăi. Fiecare dintre noi a dat cu
bâta în baltă cel puţin o dată, în situaţii dificile. Toţi am părăsit pe ci­
neva când avea cea mai mare nevoie de noi. Nu-ţi mai bate capul cu
toate astea şi nici pe al tatălui tău.
Jason îţi trimite îmbrăţişări.
Te iubesc,
MAMA
P.S. Nu am uitat că mi-ai promis o poveste.

199
 Caietul Moleskine al Violetei Lax
M artie 2010

Tablourile comportă un mare risc pentru privitor: te îndeam­

nă să-ţi imaginezi tot felul de poveşti. Poate că demoazela culcată
care priveşte lumea cu ochii ei candizi a fost de fapt o femeie rece
şi necruţătoare care le-a făcut viaţa un iad tuturor celor din jurul
ei. Sau că soţii ce se ţin romantic de mână în timp ce pozează
inocenţi şi relaxaţi, sub un lămâi învăluit în lumina verii, cu fiii
lor tolăniţi în iarba fragedă, au fost de fapt, în viaţa adevărată,
doi necunoscuţi unul pentru celălalt, care abia reuşeau să se
întâlnească acasă suficient de m ult pentru ca tabloul să poată fi
terminat şi, desigur, erau nepăsători faţă de copiii lor, care au fost
crescuţi de servitori şi bucătărese, în vreme ce soţii lâncezeau în
hoteluri din staţiuni balneare, fiecare într-o altă ţară.
E nevoie de prudenţă în faţa portretelor. Trebuie să-ţi spui:
„Sunt de acord cu surpriza şi, odată cu ea, cu mistificarea'*. Se
întâmplă ca în romane: m inciuna face parte din regulile jocului.
Chiar dacă adevărul iese întotdeauna la iveală. Şi adevărul e sin­
gurul lucru care merită să fie spus despre ce am fost în viaţă, chiar
dacă asta înseamnă doar o privire, un gest elegant sau frumuseţea
efemeră a unei şuviţe rebele. Sau o poveste nebunească pe care
urmaşii să şi-o spună printre râsete şi lacrimi.
Da, arta e mistificare. Dar, atunci când nu mai e mistificare,
exprimă singurul adevăr care contează.

200
 De la: Violeta Lax
Data: 23 martie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Ultima zi cu Teresa

Bună, mamă. Astăzi am stat toată ziua cu Teresa. Mi-am petrecut

dimineaţa la MNAC. O să ţi se pară o prostie, dar chiar aveam nevoie
să o văd. în tablouri, desigur. Uitasem cât de mult mă indignez de
fiecare dată când ajung la zona de artă modernă din Muzeul nostru
Naţional. Sunt cu toţii acolo: Josep Amat, Antoni Clave, Hermen An-
glada Camarasa, Moderst Urgell... şi tablourile lor înstrăinate din acel
Muzeu de Artă Modernă din La Ciudadela, unde mi-am petrecut atâţia
ani. Şi între ele, puse bezmetic, se află tablourile bunicului. Nimic mai
departe de ceea ce şi-a dorit el, dar, şi mai rău, nimic mai departe de
ceea ce merită cu adevărat opera sa. Am căutat tablourile cu Teresa.
Hainele, posturile, evoluţia modelului de-a lungul anilor, pisicile...
Ţi-ai dat seama că, într-un anumit fel, moartea Teresei a imitat ta­
blourile cu ea? Nu a lipsit nici un detaliu.
Astăzi, zâm betul de pe faţa ei mi s-a părut mai enigm atic ca
oricând. Ochii ei - şi mai expresivi. Gesturile ei - o prefigurare a ceea
ce o aştepta. Cred că am privit-o mereu cu o răceală excesivă. Am
văzut numai ceea ce am vrut să văd. Am rămas la suprafaţă.
înmormântarea Teresei a fost stranie şi tristă. Cum altfel? Am fost
numai Paredes, Arcadio şi eu. Tata a plătit locul şi s-a scuzat cu o
glumă, după cum îi e obiceiul: „La cimitir, nici mort. Eu vreau să fiu
incinerat, iar apoi să-mi împrăştiaţi cenuşa peste lojile de la Teatrul
Odeon din Paris". Placa funerară i s-a părut o cheltuială inutilă. Ori­
cum nu am fi putut grava pe ea numele bunicii fără să încălcăm acor­
dul sem nat cu Guvernul Autonom. Am cum părat şase trandafiri şi
i-am lăsat pe mormântul fără nume.
îndepărtându-mă, mă simţeam ca şi cum Teresa m-ar fi urmărit
cu privirea.
Acum vreau să-ţi scriu despre obiectele pe care le-am găsit în
camera Violetei. Apartamentul meu pare un anticariat! Hainele sunt
destul de jerpelite şi pline de praf, dar încântătoare. Nu par să fi

201
aparţinut unei tinere de şaisprezece ani. Judecând după ele, cred că
Violeta a fost scundă. încălţăm intea e ca pentru păpuşi. Avea piciorul
mai mic decât al meu!
Ţi-am spus că pe comodă am găsit un roman. Se intitulează Spirit
şi e o ediţie frum oasă, din secolul al XlX-lea, pe când numele se
spaniolizau - Teofilo Gautier, sau G uillerm o Shakespeare, ori Carlos
Dickens, în fine, un oribil obicei al unor nepricepuţi. Traducătorul,
într-o prefaţă deplorabilă, atrage atenţia cititorului să nu se lase sedus
de imoralitatea ideilor rom ancierului. Pentru un cititor din prezent nu
e altceva decât o poveste cu fantom e, destul de înzorzonată, în care
un celibatar cu multă experienţă se îndrăgosteşte de o apariţie trans­
parentă care îi bântuie salonul casei şi îl obsedează într-atât, încât
reuşeşte să plece cu ea. A dică moare, dar moartea lui e atât de ro­
mantică şi stilată, încât îţi vine să-l urmezi. Aşa se explică precauţiile
prefaţatorului, care mai face şi tot ce poate pentru a spune că toţi cei
ce cred în fantome reprezintă un pericol pentru societate.
Partea interesantă în toată treaba asta este că romanul ilustrează
un curent de gândire foarte răspândit în Europa şi Statele Unite, înce­
pând cu a doua jum ătate a secolului al XlX-lea şi care a avut ecouri
şi în Spania: spiritismul. Nu te gândi la un medium folosindu-se de o
masă o u ija \ Adepţii spiritism ului din acea vreme erau oameni culţi,
care nu excludeau credinţa catolică în Dumnezeu, ci mai degrabă o
reinventau şi credeau în libertatea spiritului, în egalitatea tuturor oa­
menilor şi în capacitatea sufletului de a depăşi limitele trupului, in­
clusiv linia dintre viaţă şi moarte. Cereau libertate pentru credinţa lor
şi militau pentru votul universal, aşa că mai mereu erau la cuţite cu
autorităţile. Pe scurt, un grup de progresişti care îi scandaliza pe oa­
menii din acele timpuri.
Se adunau în societăţi, de m ulte ori secrete, şi desfăşurau tot
soiul de activităţi, unde se amestecau muzica şi poezia cu vindecarea
miraculoasă, cu invocarea spiritelor şi luarea legăturii cu lumea de
dincolo. Sperau ca într-o bună zi să shimbe lumea prin forţa ideilor
lor, chiar dacă cea mai m are parte a lumii îi considera nişte supersti­
ţioşi subversivi. Până la urmă, lumea i-a anihilat. Păcat!
Ştii deja că străbunica mea aparţinea unei astfel de societăţi.
Acum ştim şi că Violeta i-a urm at exemplul. Ceea ce mă face să cred
că s-ar putea ca romanul găsit la ea să nu-i fi aparţinut, să-l fi primit.

1 Masa (sau tabla) o u ija este cel mai utilizat instrument în şedinţele de
spiritism. Pe ea sunt gravate literele alfabetului şi cifrele de la 1 la 9, plus cifra 0.
Pe masă mai apare scris „la revedere", „da“ şi „nu“. O uija vine din alăturarea
cuvântului „da" în limbile franceză şi germană. (N. tr.)

202
Putem spune, cel puţin, că începea să fie interesată de acea lume.
Şi mai e şi acel ex libris. Cum de nu mi-am dat imediat seama? Sim ­
bolistica lui e evidentă. Sau aşa ar trebui să fie, pentru cineva care
studiază aprofundat opera lui Am adeo Lax. Pe ex libris apar o carte,
o carafă cu apă, o creangă de măslin şi o balanţă (ceea ce înseamnă:
hărnicie, prudenţă, înţelepciune şi onestitate). Exact aceleaşi sim bo­
luri care apar într-un tablou mai puţin cunoscut al bunicului, expus
pentru prima dată publicului chiar în aceste zile, în cadrul expoziţiei
mele: tabloul lui Octavio Conde Gom ez del Olmo. Adică O.C.G.O.,
literele care însoţesc desenul de pe ex libris. Cartea era a lui.
Bun. Ieri, până târziu, am citit cartea. De-a lungul celor trei sute
de pagini, am întâlnit multe fraze subliniate cu cerneală neagră. Am
observat ceva interesant: în toate fragm entele subliniate apar şi câ­
teva litere marcate cu un punct aproape invizibil, mai ales pentru un
cititor grăbit. Am început să notez una câte una literele marcate, ca
să văd dacă la sfârşit ar fi dus la un înţeles. Şi-am avut parte de o
adevărată surpriză.
îţi scriu frazele ca să faci şi tu jocul. Nu trebuie să fii un geniu ca
să-ţi dai seama că toate frazele se referă la suferinţele din dragoste
şi că unele par să conţină un mesaj direct. Literele subliniate cores­
pund celor marcate cu un punct.

„începând din acel moment, toate fem eile pe care le cunos­

cuse s-au şters din mintea lui" (pag. 86)
„îşi dădu seama că fără ea va fi nefericit pentru tot restul zi­
lelor" (pag. 92)
„întreabă-mă, dragostea mea, până unde aş fi capabil să te
urmez. Ce sens are o viaţă nefericită?" (pag. 151)
„Toată lumea s; a uitat la mine, mai puţin singura fiinţă după
atenţia căreia tânjeam. Iubirea mea neîm părtăşită rămâne" (pag.
162)
„Viaţa, trecătoare, nu se întoarce, ca o clepsidră. Firu! de nisip
căzut nu mgi urcă niciodată" (pag. 167)
„Spinii ascuţiţi ai geloziei se adânceau tot mai mult în inima
sa răvăşită" (pag. 230)

lată rezultatul jocului: u-r-m -e-a-z-ă-m -ă-p-â-n-ă-l-a-c-a-p-ă-t.

Urmează-mă până la capăt.
Ei, ce zici? Cine crezi că putea fi destinatara unui asemenea
mesaj? Dar autorul m esajului? Să fie cumva cel care apare în
tabloul despre care tocmai ţi-am vorbit?
Şi mai e un lucru. Numerele paginilor. La fel, unele sunt mar­
cate printr-un punct negru.

2(M
 Eşti pregătită?

92 - 15 1- 162- 167-23 0

Adică: 2-51-2-7-30. Ţi se pare că nu are nici un înţeles? Poate

zici că sunt nebună, dar eu cred că are unul: 25, 12, 7 şi 30.

Ce s-a întâmplat în 25 decembrie, la 7 şi jumătate? Dar mai întâi:

în ce an? lată o întrebare cu adevărat dificilă.
Totuşi, în cutia cu tăieturi din ziare, am găsit un posibil răspuns.
Marile Magazine El Siglo au ars în 1932, în ziua de Crăciun. Conform
ziarelor, incendiul a început cu puţin înainte de ora zece dimineaţa.
Se pare că Octavio Conde nu se afla acolo, pentru că exact în acea
zi trecuse întreaga afacere în grija fratelui său, iar el se pregătea să
plece în Statele Unite pentru a-şi începe propria afacere.
Şi dacă dispreţul cuiva foarte im portant pentru el l-a făcut să
aleagă acea cale de a fugi?
Şi asta nu e totul. Mai rămâne o întrebare care îmi tot umblă prin
minte. De ce nimeni nu s-a întrebat niciodată unde se afla Teresa, ce
se întâmplase cu ea? Nu e ciudat că nimeni nu a căutat-o? Sau poate
că o fi căutat-o.
Am prea multă imaginaţie?
Găsesc pentru că într-adevăr există ceva de găsit, sau doar
pentru că vreau să găsesc?
Te iubesc.
Vio
 XV

în 17 iunie 1899, tânărul Francisco Canals Arnbros a fost in ­

vitat pentru prima dată să participe la una dintre reuniunile care
aveau loc în fiecare miercuri în casa familiei Lax.
Obişnuiţii casei au ajuns, ca de obicei, la trei şi jumătate fix
şi au fost conduşi la etaj, unde canapeaua din bibliotecă fusese
înlocuită de o masă ovală, acoperită cu obişnuita faţă de masă
neagră. în jurul mesei, fiecare avea locul său rezervat, pe care-1
ocupa fară întârziere, ca şi cum ar fi participat la o întâlnire de
afaceri. Până când aveau să sosească şi întârziaţii, s-a servit un ceai
cu biscuiţi. Servitoarele ştiau că, odată ce va ajunge şi ultimul in­
vitat, uşile se vor închide şi nu vor mai fi deschise pentru nimic
în lume până după câteva ore. Orice problemă ivită între trei şi
jumătate şi şapte seara trebuia să aştepte. Stăpâna casei era atât
de fermă în această privinţă, încât servitoarele nici măcar nu în­
drăzneau să se apropie de uşă pentru a spiona, aşa cum făceau cu
alte ocazii. La sfârşit, invitaţii coborau scara cu feţe preocupate,
iar în bibliotecă rămâneau un miros puternic de ceară arsă si mai
multe ceşti de cafea răsturnate pe covor.
Aşadar, să mergem în bibliotecă. Participanţii îşi ocupă locu­
rile. Invitatul de onoare stă în capul mesei, emoţionat că se găseşte
într-o asemenea casă. Privirea lui neliniştită trece peste rafturile
pline de cărţi. Uşile se închid. M ari del Roser îi serveşte cu ceai
pe cei prezenţi. Ştie prea bine ce preferă fiecare. Mai puţin tână­
rul, invitatul-surpriză din această după-amiază.
— Puţin ceai, sau preferaţi altceva, domnule Canals? întreabă
amfitrioana.

205
 Francisco Canals îşi simte gura uscată.
— Un pahar cu apă, vă rog, dacă se poate.
— Şi nu numai atât, zice M aria del Roser şi împinge carafa
din sticlă de Murano, apoi se aşază pe acelaşi scaun pe care stă de
atâta timp la astfel de întruniri.
Sunetul linguriţelor lovind uşor în ceşti încetează exact în mo­
mentul în care Miguel Vives începe să vorbească.
— Astăzi avem printre noi un spirit cultivat, posesor al unei
mari capacităţi mediumnice, zice el, uitându-se la tânăr cu mân­
drie paternă. Deja fiecare dintre noi a avut norocul să-l vadă mă­
car o dată, cu ocazia întrunirilor noastre, dar astăzi vom putea să-i
admirăm abilităţile în particular. Vreţi să ne spuneţi ceva înainte
să începeţi, domnule Canals?
Prins la înghesuială, tânărul se face şi mai stacojiu. Deşi în­
cearcă din răsputeri să se uite în ochii celorlalţi, până la urmă ră­
mâne cu privire pe carafa de apă.
— Ii mulţumesc foarte m ult domnului Eduardo Conde pen­
tru tot ceea ce face pentru mine, murmură tânărul.
— Prostii, exclamă acesta, oricare altul în locul meu ar face
la fel.
Francisco Canals ridică din sprâncene ca şi cum s-ar îndoi de
spusele susţinătorului său. C eilalţi observă curioşi cum ies în evi­
denţă prin contrast sfiala tânărului şi abilitatea lui Conde. Acesta
se simte obligat să dea câteva explicaţii.
— Domnul Canals lucrează de doi ani în magazinul meu, la
raionul cu articole de doliu, zice, şi spusele sale trezesc un interes
imediat. E un angajat îndrăgit de clienţi şi de colegii lui, ei fiind
cei care mi-au atras atenţia asupra capacităţilor sale. Deşi tânărul
nostru e o fiinţă extraordinar de modestă, dându-şi arareori im­
portanţă, totuşi, ţinând cont de tot ce auzeam despre el, mi-am
dat seama că trebuie să fie vorba despre cineva cu nişte calităţi
spirituale deosebite. Aşa că l-am chemat în biroul meu şi l-am
întrebat direct dacă e adevărat ce se zvonea. Am fost surprins să
văd cât de firesc vorbea tânărul meu angajat despre harul său
imens şi cât de dispus era să-I îm partă cu alte persoane, aşa cum
numai oamenii cu adevărat generoşi ştiu să facă. Ce a urmat
după, ştiţi deja cu toţii. La ultim a noastră întâlnire l-am rugat să

206
 ne explice ce înseamnă spiritismul pentru el şi, de asemenea, să
fie astăzi alături de noi, la această reuniune dinainte de vacanţa
de vară, fiind convins că aportul său ne va îmbogăţi pe toţi.
Cuvintele lui Conde stârnesc multe aşteptări în rândul celor
prezenţi.
— Numai un liber-cugetător ca dumneavoastră ar putea fi
capabil să îşi admire atât de mult un angajat, zice o doamnă.
Conde zâmbeşte, apoi răspunde:
— In opinia mea, cu toţii suntem egali.
— Ceea ce şi demonstraţi, don Eduardo. Nu degeaba anga­
jaţii dumneavoastră se laudă că au salarii bune şi că vegheaţi asu­
pra sănătăţii şi siguranţei lor. Ba mai m ult, le daţi şi concedii.
Plătite! Aşa ceva numai un liberal poate să facă.
— Bun, bun, zice stingherit Eduardo Conde, nu ne aflăm aici
pentru a vorbi despre magazinele şi angajaţii mei, ci pentru a ve­
dea şi a asculta pe acest tânăr genial, care în această seară ne va ară­
ta una dintre faţetele uluitorului său talent: scriitura automatică.
Emoţia pune stăpânire pe cei prezenţi.
— Puteţi să faceţi aşa ceva? întreabă M aria del Roser înfiorân-
du-se.
— Şi mult mai mult! răspunde Conde. Domnul Canals tră­
ieşte un soi de comunicare continuă cu lumea cealaltă. Pentru el,
a vorbi cu morţii este ceva cât se poate de natural. Sunteţi pregătit?
— Mai aveţi puţină apă? întreabă tânărul protagonist al întâl­
nirii.
— Câtă vreţi, zice M aria del Roser umplându-i paharul. Beţi
fără grijă, simţiţi-vă ca acasă.
Francisco Canals ia câteva înghiţituri, lasă paharul pe masă şi
închide ochii. Ii deschide din nou şi începe să vorbească plin de
siguranţă, aşa cum făcuse şi atunci când urcase pe scena teatrului
Calvo-Vico.
— M orţii> sunt invizibili,' dar nu absenţi.
y
Cu toţii rămân tulburaţi de convingerea cu care a rostit acele
cuvinte. Acum pare o altă persoană, ca şi cum adevărul păstrat
în sufletul său i-ar insufla putere.
Conde face un semn şi M aria del Roser se ridică şi închide
obloanele de Ia ferestruică. încăperea ar fi învăluită într-un

207
întuneric gros dacă nu ar fi ceie douăsprezece lumânări care ard la
fiecare întâlnire. Francisco Canals scoate din buzunar o bandă nea­
gră şi i-o întinde lui Eduardo Conde. Toţi observă că îi tremură
mâinile. Eduardo se ridică, îl leagă la ochi cu panglica pe medium
şi se întoarce la locul său. M aria del Roser pune în dreptul tână­
rului un toc, o călimară cu cerneală şi câteva foi de hârtie. Acum
totul este pregătit. Tăcerea amplifică zgomotul respiraţiilor acce­
lerate. Nimeni nu îndrăzneşte să mişte nici măcar un deget. Toate
privirile se concentrează la tânărul medium.
Francisco Canals apucă tocul cu o mână tremurătoare. Toţi
observă că e stângaci. înmoaie tocul în cerneală. Acum, o pată ca
o lună neagră împodobeşte pagina. Nemişcat, aşteaptă câteva
clipe. Cu toţii sunt absorbiţi de gesturile lui. Mâna începe să-i
tremure mai tare. Tocul atinge hârtia. Trage câteva linii strâmbe,
ca un copil care mâzgăleşte. Un spasm violent îl face să-şi aşeze
mâna la jumătatea paginii şi literele încep să apară însoţite de un
scârţâit puternic.
„Când mă voi culca în mormânt, nu voi spune, ca atâţia alţii:
mi-am încheiat munca“, scrie el dintr-o suflare.
Tocul se odihneşte în vreme ce este înmuiat în cerneală. Con­
tinuă:
„Mormântul nu e un drum înfundat şi munca mea va începe
din nou mâine-dimineaţă".
O nouă pauză. Cu cerneală proaspătă, mâna continuă:
„Nu vă gândiţi la ce putrezeşte. Nu numai viii proiectează um­
bre. Scrutaţi bezna şi veţi vedea cum străluceşte lumina morţilor".
Convulsiile mâinii încetează. M edium ul scoate un oftat. Aş­
teaptă câteva minute pentru ca mesajul să continue, dar nu se
întâmplă nimic. Doar tremurul mâinii stângi. Până la urmă, lasă
tocul şi şopteşte cu un fir de voce şi cu obrajii în flăcări:
— Cred că asta a fost tot.
Domnul Conde ia foaia scrisă şi citeşte cu voce tare întregul
mesaj. La sfârşit, exclamă, cu o expresie de om mulţumit:
— Interesant, tinere! O declaraţie de intenţii completă. Ştii
cine ţi-a dictat-o?
— Ştiu doar că e un spirit superior, răspunde tânărul.
— Asta e sigur. Dar mai ştii şi altceva ce ne-ar putea fi de folos?

208
 — Nu se resemnează să fie mort. Nu-i place. Poate că a murit
de curând.
— Ştiţi cumva dacă ar putea fi francez? V-a vorbit în această
limbă? îl întreabă o doamnă mai în vârstă.
— Spiritele nu se folosesc de o limbă anume, răspunde tână­
rul, din nou foarte sigur pe el. Ele se exprimă într-un limbaj uni­
versal.
— Ah, da, desigur.
— Sunt impresionată, domnule Canals, mărturiseşte Maria
del Roser. Chiar aveţi un dar uriaş.
Tânărul roşeşte, revenind astfel la ceea ce pare a fi starea lui
naturală.
— Şi încă nu ai văzut nimic, dragă prietenă. Domnul Canals
mai posedă un talent, graţie căruia l-am cunoscut, capabil să ne
tulbure până în cele mai ascunse cotloane ale minţii.
— Adevărat? Şi despre ce talent este vorba?
Tăcerea subliniază aşteptarea înfrigurată.
— Poate să ghicească dintr-o singură privire cât timp mai are
cineva de trăit.
Efectele răspunsului sunt diferite. Mai întâi, priviri întoarse în
altă parte. Puţini par dispuşi să li se reveleze o intimitate care îi
înspăimântă în primul rând pe ei înşişi. Apoi urmează exclamaţiile.
— Şi poate să-i spună orişicui? întreabă amfitrioana.
Se aude firul de voce al tânărului:
— Da, doamnă. Inclusiv mie însumi.
— Vreţi să spuneţi că ştiţi data când veţi muri?
— O ştiu de mult, doamnă, răspunde tânărul.
Nimeni nu îndrăzneşte să rostească întrebarea care e pe buzele
tuturor. Francisco Canals le-o ia înainte:
— Nu mi-a mai rămas mult.
Stupoarea e generală.
— Dar dumneavoastră sunteţi în floarea vârstei! strigă cineva
indignat, de parcă tânărul ar fi fost vinovat.
— Moartea nu e mai departe de dumneavoastră decât de mine,
doamnă, murmură tânărul, tocmai pentru că nu respectă nici o
logică.

209
 — Dar din ce cauză? Puteti> să stiti
» > si
> asta? intervine unul din­
tre bărbaţi.
— Nu. Doar data.
— Dacă aţi şti cauza, poate aţi reuşi s-o evitaţi.
— Nu văd nici un motiv pentru a încerca s-o evit.
— Motiv? Moartea însăşi nu e un motiv suficient?
Tânărul bea apă. Ca lucrurile să fie clare, adaugă:
— Nu mă tem de moarte.
— Dar vă vom revedea? întreabă aceeaşi> doamnă în vârstă
care vorbise mai înainte.
— Desigur. Voi fi aproape de dumneavoastră. După plecarea
mea din această lume, voi fi m ult mai aproape decât sunt acum.
Eduardo citeşte iarăşi textul scris pe foaie şi zice:
— Poate că spiritul care a intrat în legătură cu dumneavoastră
vrea să ne transmită ceva ce nu-i dă pace.
— Poate, murmură tânărul medium şi îşi trece palma peste
frunte pentru a-şi îndepărta câteva broboane de sudoare.
Văzând că oaspetele ei dă semne de oboseală, M aria del Roser
intervine. Se ridică, se îndreaptă către rafturile destinate clasicilor
greci şi ia o cutie în care până nu dem ult se aflau cele trei volume
de Teatru. O pere com plete de Aristofan. Cu o solemnitate de am­
fitrioană,' se duce la tânăr si
y îi dă cutia.
— Un cadou neînsemnat, domnule Canals, din partea C lu­
bului de Miercuri, drept dovadă a recunoştinţei noastre.
Cei doisprezece invitaţi se întorc la ceştile de ceai, mulţumiţi
că se pot relaxa, în vreme ce tânărul deschide cutia. înăuntru gă­
seşte o cutiuţă sidefie care conţine o verighetă de aur pe o perniţă
de catifea roşie. Ochii tânărului Canals scânteiază de surpriză.
— Numele dumneavoastră e gravat pe interior, îi spune M a­
ria del Roser.
— E mult prea mult. Nu trebuia... Eu niciodată...
Tânărul încearcă să găsească vorbele potrivite şi cei prezenţi
se mulţumesc cu atât. îşi pune verigheta pe degetul inelar.
— Nu trebuia să vă deranjaţi, adaugă tânărul.
Toţi îi evită privirea.

210
 — Nu a fost nici un deranj. Nu înseamnă nimic altceva decâ
un mic cadou, în speranţa că nu ne veţi uita şi că veţi reveni la
noi într-o altă zi.
Francisco Canals nu răspunde. îşi ia rămas-bun cu o curtoazie
extremă, exersată în oglinzile de la raionul său cu articole pentru
doliu.
Pe scară, invitaţii se întâlnesc cu Concha, care urcă spre
camera copiilor, cu Violeta în braţe, fetiţa ce avea pe atunci ceva
mai mult de un an. Toţi se opresc să o admire. îi vorbesc cu acele
vorbe ridicole pe care adulţii le folosesc de obicei în faţa copiilor.
La urmă, Francisco Canals Ambros aşteaptă să iasă.
Tăcut, trece pe lângă ele când au coborât deja cu toţii. Atitu­
dinea lui rămâne neobservată de nimeni, în afară de doică. Tână­
rul se uită la Violeta şi de pe faţă i se şterge brusc acel aer liniştit
care-l caracterizează. îşi strânge buzele, pleacă privirea, coboară
repede treptele.
Conchita ar fi vrut să-i spună cât de mult îi plăcuse reprezen­
taţia lui de la teatrul Calvo-Vico, dar nu a avut ocazia. Tânărul a
dispărut, mânat de graba cuiva care a văzut ceva ce nu ar fi vrut
să vadă.
 De la: Violeta Lax
Data: 24 martie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Dacă te interesează atât de m u lt...

Trebuie să-ţi m ărturisesc, mamă, că nu cunoşteam această la­

tură a ta. Zici că ţi-am rămas datoare cu o poveste? Mă umple de sa­
tisfacţie gândul că am reuşit să te intrig. Şi mă bucur că nu am să-ţi
înşel aşteptările pe care ţi le-am creat. Dacă nu va fi aşa, ai tot dreptul
să te superi pe povestitor.
Totul a început în 19 decem brie 1993, la Paris, unde am cunoscut
pe cineva care s-a dovedit fundam ental pentru viaţa mea S-a petre­
cut din întâmplare, aşa cum se petrec lucrurile cu adevărat impor­
tante. Atunci nu am făcut altceva decât să schimbăm fraze civilizate
care ne-au folosit doar pentru a ne da seama că aveam interese co­
mune: ne mişcăm şi noi, pe vârfuri, prin lumea artei Domeniul meu
era pictura. Al său era muzica. începea să-şi facă drum ca muzician
Mai şi compunea. Voia să-şi facă o trupă şi să înregistreze un disc.
Ne-am reîntâlnit la sfârşitul aceluiaşi an, în timpul unei escapade pe
care am făcut-o la Barcelona îm preună cu prietenele de la facultate.
Am făcut dragoste. Era pentru prima dată. Au urmat doi ani de tăcere,
timp în care m-am m ulţum it să-i urmăresc de la distanţă realizările.
Numele începea să-i fie cunoscut, nu doar în Franţa, ci şi în Spania.
Brusc, o melodie de-a sa a fost aleasă imnul nu mai ştiu cărui eveni­
ment sportiv şi aşa a ajuns la celebritate. Melodia aceea se auzea
încontinuu. Dădea concerte peste tot şi m-am hotărât să merg la cel
din Paris. Incognito, să zicem, dar în primul rând. Imediat ce a început
să cânte, m-a văzut de pe scenă. La sfârşitul concertului, una dintre
gorilele sale a venit la mine şi mi-a spus că cineva vrea să mă vadă.
M-a rugat să mă duc la cabină. Ştii prea bine: aşa merg lucrurile în
lumea rockului. M-am dus, bineînţeles.
Adevărul este că pe atunci prezenţa sa mă subjuga, exercita
asupra mea o atracţie atât de mare, încât mi se făcea teamă. Sim­
ţeam că nu m-aş fi putut opune la nimic din tot ce mi-ar fi propus. Era
o senzaţie extraordinară, dar apăsătoare în acelaşi timp. Siguranţa

212
de care dădea dovadă, farmecul şi modul său de a acţiona fără să
stea pe gânduri îmi ştergeau orice urmă de voinţă proprie. Da, bănu­
iesc că asta este una dintre cele mai clasice definiţii ale iubirii, o
înstrăinare de tine însăţi, dar pe atunci încă nu mă obişnuisem cu
aşa ceva. Şi mă îndoiesc că m-am obişnuit vreodată.
Reîntâlnirea noastră a fost minunată. Mi-a spus că se gândise la
mine tot timpul. Eu nu i-am spus nimic din toate astea. Eram speriată
de sentimentele mele şi preferam să nu le recunosc. Cu toate astea,
după numai câteva luni, când mi-a propus să ne instalăm în Barce­
lona, nu m-am gândit de două ori. Mai întâi, în locuinţe separate. Apoi
i-am cerut să se mute la mine. A interpretat gestul meu drept sfârşitul
îndoielilor şi spaimelor mele şi cred că în mare măsură aşa a şi fost.
Singura etapă din relaţia noastră când am putut să mă dăruiesc total,
fără complexe, sau prejudecăţi, sau cu jumătate de măsură, l-am apar­
ţinut, în întregime. Şi a meritat. Fără nici o îndoială, a fost cea mai bună
relaţie pe care am avut-o cu cineva. Ştiu că e groaznic să spun aşa
ceva, şi că mă gândesc inevitabil la Daniel, la ceea ce înseam nă el
pentru mine, la cât de importantă este pentru mine relaţia noastră,
însă ştiu că aşa a fost şi ar fi absurd acum să nu recunosc.
A durat doi ani. în tot acel timp, am început să mă învârt în lumea
galeriştilor şi universitarilor. Am publicat câte ceva. Au început să vină
ofertele de muncă. Şi, dintr-odată, m-am hotărât să mă dedic carierei
mele. M-am ascuns după motivele mele dintotdeauna şi am început
să neglijez relaţia noastră. Nu mai voiam să mă însoţească la întâlniri
publice. O dată m-a întrebat dacă mă ruşinam de prezenţa sa. N-am
ştiut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că începeam să-i fac un rău
de nevindecat. Şi că, dintr-un motiv pe care nu mi-l puteam explica,
acela era doar începutul.
Mi s-a oferit un post la Art Institute şi nu aveam prea mult tim p de
gândire. Ştiam că acel post era incompatibil cu viaţa noastră în co­
mun şi, totuşi, am acceptat. A încercat să mă convingă să rămân, dar
cuvintele sale au avut efectul contrar: brusc, tot ceea ce-mi doream
era să termin cu acea etapă a vieţii mele. în realitate, postul de la
Chicago a fost pretextul perfect pentru a fugi. Nici măcar nu ne-am
despărţit faţă în faţă. Am profitat că plecase în turneu, mi-am făcut
bagajul şi i-am lăsat, pe noptieră, un bilet plin de fraze bombastice
prin care îi mulţumeam pentru tot ceea ce mă învăţase şi îi doream
mult noroc.
Am plecat cu inima distrusă, dar nu m-am uitat înapoi nici măcar
o singură dată. Simţeam că fuga era singura modalitate de a merge
mai departe. Ceva atavic.
La Chicago, mi-am învins nostalgia şi, încetul cu încetul, am în­
ceput să uit viaţa mea anterioară. Mi-am promis să nu mă întorc la

213
Barcelona până când nu mă voi fi eliberat de amintirile acelei iubiri
şi, într-o oarecare măsură, am devenit o altă persoană. Una care să
reprezinte imaginea pe care îm i doream să o aibă ceilalţi despre
mine. Am renunţat la o parte esenţială din mine. Partea proastă e că
nici măcar nu mi-am dat seama. Apoi a apărut Daniel. Cireaşa de pe
tort. Şi au trecut mai bine de cincisprezece ani. Timpul înaintează mai
repede decât uitarea
De puţin timp, am aflat din presă că vechea mea dragoste din ti­
nereţe suferă de cancer. Nu a ţinut cont de boală o vreme, dar de data
asta situaţia e gravă. Mai întâi a anunţat că-şi anulează turneul. Apoi
a scos un disc nou, o com pilaţie de demo-uri şi piese inedite, com­
puse cu ani în urmă, needitate până acum din motive personale,
după cum asigură în interviurile din presă. Pe acest album există o
piesă intitulată Adio, Violeta. A ceastă melodie m-a făcut să mă hotă­
răsc. Deşi e mult prea târziu, cred că merită o explicaţie. Sau să-i
ofer ocazia de a mă insulta în faţă. Cum îmi spuneai încă de când eram
mică: „Niciodată nu e prea târziu pentru a face ceea ce trebuie făcut".
De asta am venit în Spania.
Deşi acum, când mă aflu aici, mă împiedic iar de laşitatea mea.
Ştiu în care spital se află, am numărul de telefon al agentului său,
dar continui să mă agăţ de orice m otiv pentru a amâna întâlnirea.
Sunt paralizată de spaimă.
Acum ştii totul. Am căzut la pace.
Sărută-I pe Jason din partea mea,
Fiica ta iubitoare:
Viol in
 XVI

Moartea lui Rodolfo Lax i-a luat pe toţi prin surprindere, in­
clusiv pe el însuşi.
In 27 iulie 1909, industriaşul s-a trezit înainte de a se face
dimineaţă, preocupat atât de ceea ce ştia că se va petrece, cât şi de
teama faţă de ceea ce urma să se întâmple. Ca în fiecare vară, casa
era pustie, iar el, singurul oaspete al mai multor încăperi populate
doar de spectrele învelite în cearşafuri ale unor mobile ce îşi
dormeau somnul anual. Numai biroul său şi dormitorul rămâneau
deschise. In acele săptămâni de lâncezeală, cu călduri insuporta­
bile, nici nu era nevoie de mai multe camere, căci el nu avea nevoie
de nimic altceva decât de cafeaua de dimineaţă, de liniştea lecturii
şi de planurile de viitor, făcute cu bucurie, pentru a mai scăpa de
singurătate de-a lungul zilei. Obişnuia să iasă pe la zece, după ce
citea presa. Trecea pe la vreuna dintre fabricile sale, rezolva proble­
mele mai importante, lua câteva decizii de care mai apoi se simţea
mândru şi revenea acasă numai după ce mânca de seară la restau­
rantul Colon, unde rămânea până târziu, printre alţi singuratici
ca el, bărbaţi fericiţi, lipsiţi temporar de grija familiei.
— Aceasta e singura perioadă din an când vorbim de doamne
fără să ne gândim la a noastră, obişnuia Lax să zică printre râsete.
în acea dimineaţă de marţi, oraşul zăcea cufundat într-o
linişte falsă, vinovată. Cu o zi înainte, pe stradă avuseseră loc mai
multe altercaţii îngrijorătoare, despre care nimeni nu prea ştia ce
să spună. O mână de femei iniţiaseră un protest contra deciziei
guvernului de a le trimite bărbaţii la război în Maroc. „E războiul
bogaţilor în care murim numai noi, săracii", ziceau, iar Lax credea

215
că aveau dreptate. Şi el considera că planurile guvernului erau o
prostie şi o mare nedreptate, dar lenea îl împiedica să acţioneze
în acest sens. Pentru toate acele lupte idealiste o avea pe soţia lui,
cea care ascundea un suflet rebel înăuntrul minunatului ei corset.
Apoi a urmat greva iniţiată de muncitorii nemulţumiţi. Brusc, stră­
zile s-au umplut de baricade, magazinele au fost închise, răzvrătiţii
gata de război şi o parte a armatei alături de ei. Când au început
să dea foc bisericilor, mănăstirilor şi colegiilor clericale, Rodolfo
s-a speriat că totul se va duce de râpă. Răzmeriţa i se părea mai
potrivită unui roman din secolul anterior decât vremurilor în care
trăia, animate de oameni cu judecată şi moderni. Judecata, cu
siguranţă, nu era punctul forte al acelor revoluţionari pe care, deşi
se declarau pacifişti, numai armata era în stare să-i potolească. La
doar câteva ore, Rodolfo putea înţelege motivele lor, dar nu şi mo­
dul de aplicare. Lucrurile, era convins de asta, se rezolvau mult
mai bine la masă decât pe baricade. Totul se poate negocia. A de­
monstrat-o chiar el când a evitat o grevă generală în propria casă,
încheind noi contracte de muncă. Desigur că pentru guvernul
condus de Maura era mai eficient să trimită trupe decât să găsească
o cale de dialog. Iar rezerviştii aveau prea multe interese ascunse
pentru a accepta o discuţie.
Cu o zi în urmă, la fel ca în toate fabricile din oraş, nici în
cele ale lui Lax nu muncise nimeni. Pichetele organizate de Soli­
daritatea Muncitorească nu au avut mult de lucru pentru a im­
pune greva: nemulţumirea se generalizase şi, în unele cazuri, se
extinsese şi asupra patronilor.
După-amiază, Lax l-a prim it pe Trescents, care voia să ştie ce
măsuri să ia împotriva greviştilor.
— Nici una. Au şi-aşa destule bătăi de cap.
— Nici una? Vă rog să vă gândiţi mai bine, domnule. Dacă nu
le arătaţi cine e şeful, vor sfârşi prin a vă alunga din propria casă.
— Le-am arătat destul cine conduce, Trescents. Gândeşte-te:
sunt unul dintre cei care pot plăti pentru a evita ca odraslele lor
să plece la război. Ei, în schimb, nu pot face nimic. Majoritatea
sunt căsătoriţi şi au copii. Stai liniştit, Trescents. Pune-te în locul
lor. Şi lasă-mă pe mine să discut cu ei, zise Lax, convins că între
el şi muncitori se crease un respect reciproc.

216
 — Nu vă bazaţi pe asta, don Rodolfo. Aveţi mulţi angajaţi.
Nu vă cunosc chiar toţi, şi nici nu sunt toţi curaţi ca lacrima.
Unii dintre ei iau în serios moda asta a luptelor muncitoreşti. Au
ajuns să vorbească despre sindicat! Dar ce sindicat le va oferi con­
diţii mai bune decât le oferiţi dumneavoastră în fabrici?
— Lasă-i în pace, Trescents, zise Rodolfo, poate pentru că nu
vedea cu ochi rai sindicatele sau poate pentru că era convins, în
adâncul său, că toate acele mişcări de stânga nu vor duce nicăieri.
N-au decît să organizeze câte reuniuni vor. Dumneavoastră nu
aţi face la fel?
Jurisconsultul Tomâs Trescents aparţinea acelor tineri reacţio­
nari a căror viaţă era dictată de dreptul canonic şi de liturghia
creştină. Li se făcea pielea de găină numai la gândul că ar putea
fi comparat cu astfel de hoarde populare. Lax nu se pierdea cu
firea. De fapt, nici nu-şi pusese problema cu seriozitate, până
când prietenul său, De la Cuadra, apăru la cina de la Colon,
transfigurat, spunând că şi să fi vrut, nu ar fi găsit un moment
mai potrivit pentru a da o raită prin oraş şi a vedea cum mai stau
lucrurile. Printre alte dezastre, pe poarta unei fabrici ţinând de
industria Lax, văzuse o pancartă pe care scria: „Sângele acestei
familii va curge până la ultima picătură”.
Acele cuvinte nu l-au lăsat pe Rodolfo să doarmă. La lumina
lămpii, cu mult înainte de zori, încercă să ghicească încotro se
îndreptau lucrurile. Dintr-o parte a oraşului veneau din când în
când zgomote de împuşcături. S-a ridicat preocupat, foarte de­
vreme, s-a îmbrăcat în pripă şi a aşteptat, ca în fiecare dimineaţă,
să sosească ziarele la care era abonat. între timp, a răsfoit La
Vanguardia de luni, neavând altă ediţie la îndemână. Şi-a notat
pe o bucată de hârtie: „De văzut ce e cu noua invenţie a lui Edi­
son: casele de beton“. I-a sărit în ochi o imagine cu un gramofon
despre care îi tot vorbise Rorro, a luat o carte de vizită cu numele
său şi a scris: „Vă rog să-mi trimiteţi cât mai repede un gramofon,
marca Victor, de cea mai bună calitate, împreună cu o cutie de
ace şi o duzină de discuri (la alegerea dumneavoastră). Voi achita
totul la primire. Alătur biletul care trebuie să însoţească darul.
Adresa este cea de pe verso. Cu m ulţum iri, Rodolfo Lax“. A scris

217
pe un plic numele magazinului: „Casa Corrons, Rambla de los
Estudios, numărul 11“ şi l-a lăsat gata de expediere.
A mai aşteptat puţin, neliniştit, să vină ştirile zilei. Dar, în loc
de ziare, a intrat Felipe, cu o scrisoare într-o mână şi o ceaşcă de
cafea în cealaltă.
— Un fecior negru ca tăciunele v-a lăsat asta, a zis şoferul,
punând biletul pe masă.
Rămas din nou singur, Rodolfo a citit biletul, tot mai încrun­
tat. Apoi a scos un mârâit de indignare, a clătinat din cap, a dat
cafeaua pe gât şi a zis:
— Pierdem nordul.
A coborât scara în grabă, l-a găsit pe Felipe în pa tio şi i-a cerut
să pregătească imediat maşina de plecare.
— Ai grijă să ajungă unde trebuie, te rog, i-a spus întinzându-i
plicul cu comanda pentru gramofon.
Rodolfo Lax s-a plâns de canicula care deja asedia oraşul atât
de devreme, a intrat în maşină cu o expresie de consternare pe
chip şi a dispărut exact când clopotele băteau ora zece.
Pleca de acasă pentru ultim a dată.
După cinci săptămâni, când M aria del Roser se întreba cum
va putea trăi fară acel bărbat care o făcuse fericită în fiecare dintre
zilele petrecute împreună, un majordom de la Casa Corrons a
adus un pachet voluminos.
— E pentru stăpâna casei, din partea soţului dumneaei.
Auzind una ca asta, Vicenta mai că a leşinat de spaimă. Pentru
o clipă s-a gândit că stăpânul, atât de atent mereu, continua, chiar
şi de pe tărâmul celălalt, să aibă grijă de toate.
Când au desfăcut pachetul, au dat peste un gramofon Victor,
ultimul model, trimis din Statele Unite, însoţit de un bilet: „Pen­
tru Rorro, de la iubitul ei“.
Neobositul Felipe nu a povestit niciodată cât de greu îi fusese
să ajungă pe La Rambla de los Estudios în acea dimineaţă plină
de revolte. Până la urmă, a meritat efortul. Drumul plin de peri­
peţii a făcut posibil ca stăpânul să-i ofere un ultim capriciu iubitei
sale Rorro, Rorrita, Rorrorita, sau cum o mai fi chemat-o el pe
acea femeie care din acea zi şi pentru toată lumea avea să fie
doamna M aria del Roser, văduva lui Lax.

218
 Amadeo Lax Golorons a ajuns pe 2 august, dimineaţa. Călăto­
rise cu diligenţa, singur, fară să se oprească pentru altceva decât
când se schimbau caii. La sosire, Barcelona era un oraş straniu, care
suporta consecinţele exceselor. Străzile erau controlate de soldaţi,
iar în aer plutea un miros amar de ars. Oamenii încercau să simu­
leze că toate continuau ca şi până atunci. Barcelonezii, încă din
vechime, sunt obişnuiţi cu emoţiile puternice.
Când Amadeo s-a lăsat văzut, numai hainele murdare şi fata
lui palidă trădau tensiunea pe care o suportase în ultimele ore. Ime­
diat ce a intrat în curtea destinată maşinilor, a întrebat de mama
sa. I s-a spus că se afla în bibliotecă, probabil ca să se odihnească.
A vrut să mai afle dacă Violeta şi restul familiei se aflau acasă.
— Au rămas la Caldes, l-a informat Felipe. M ama dumnea­
voastră s-a opus unei călătorii atât de periculoase. Şi, dacă-mi
permiteţi, domnule, cred că a făcut bine. Am trăit zile cumplite.
— Şi înmormântarea?
Felipe şi-a coborât privirea.
— Nu am auzit vorbindu-se despre aşa ceva, domnule.
— Unde e depus trupul tatălui meu?
— Nicăieri, domnule.
— Cel puţin se ştie unde se găseşte...
— Nu, domnule.
Amadeo şi-a trecut degetele peste ochii încercănaţi.
— Ce s-a întâmplat, Felipe? Poate să-mi spună cineva?
Şoferul a dat afirmativ din cap şi a cerut permisiunea de a se
aşeza. Cu vocea întretăiată, a povestit ce se întâmplase.
— M arţi l-am dus pe tatăl dumneavoastră la mănăstirea Las
Jeronimas, pe strada San Antonio. Oraşul era asediat de nebunii
aceia şi ne-a luat o groază până să ajungem. Când, în sfârşit, l-am
lăsat la poarta mănăstirii, totul părea liniştit. Ba chiar prea liniştit,
aş zice. Don Rodolfo mi-a cerut să mă întorc acasă, dar nu am
vrut să-l las acolo, aşa că am început să-l aştept, ca de obicei.
După ce i-am văzut intrând pe poarta mănăstirii, m-am îndreptat
către La Rambla de Los Estudios. Nu vă puteţi im agina cum
arătau străzile. Habar nu am cum am reuşit să mă duc şi să mă
întorc fără să păţesc mare lucru. In sfârşit, important este că după
o vreme mă aflam iar la poarta mănăstirii Las Jeronimas. Imediat

219
m-au asaltat nişte
> descreieraţi. M -au întrebat
» dacă eu eram şoferul
lui Rodolfo Lax şi dacă vreau să mă alătur lor. Am zis că nu vreau,
aşa că m-au făcut trădător şi au început să mă lovească. Agitau
topoare şi baionete. Am crezut că acolo o să-mi găsesc moartea.
Mi-au luat maşina, iar pe mine m-au aruncat din mers la inter­
secţia Gran Via cu Balmes. M -am întors pe jos la mănăstire şi
am găsit-o în Hăcări. în stradă nu era nimeni, dar oamenii urmă­
reau ce se întâmpla din spatele ferestrelor.
— Ţi-a spus tata ce avea de făcut la mănăstire într-o zi atât
de nepotrivită? a întrebat Amadeo.
— Nu, domnule, nu obişnuia să-mi spună intenţiile sale.
— Dar tu ce crezi?
— De dimineaţă, cineva a adus un bilet. După ce a citit acel
bilet, tatăl dumneavoastră a luat decizia de a ieşi. Părea foarte
nervos. Am înţeles că făcea afaceri cu călugăriţele.
— Ai văzut cine a adus biletul?
— Da,’ domnule. Era un tânăr obişnuit,
) deloc cunoscut. Pro­
babil că a primit ceva bani pentru treaba asta.
— Crezi că maicile au sim ţit pericolul şi i-au cerut ajutorul?
— Aşa m-am gândit şi eu. Unele au cerut ajutor. Iar altele au
trebuit să se apere cu arma în mână.
Amadeo a pufnit nervos. U ltim ul lucru pe care şi l-a dorit a
fost să se întoarcă înainte de data stabilită, pentru a se confrunta
cu o moarte plină de necunoscute şi cu o moştenire ce-i crea
obligaţii.
— Mai e ceva, domnule, a şoptit Felipe.
Amadeo l-a întrebat din ochi ce anume.
— Maica stareţă, sora M aravillas, a adus personal, acum două
zile, scrisoarea aceasta pentru dumneavoastră. Era îmbrăcată în
civil şi părea foarte speriată.
Amadeo s-a uitat la caligrafia elegantă cu care cineva scrisese
pe plic: „în atenţia domnului Lax, fiul".
— Bine, Felipe. M âine te duci la Caldes după fratele meu şi
după sora mea. Spune-le servitorilor să închidă proprietatea. Să
vină cu toţii aici, cât mai repede. Vom avea mult de lucru. Acum
te poţi retrage.

220
 Şoferul se îndrepta spre bucătărie, când Amadeo îl opri.
— încă ceva. Am înţeles că e aici şi Conchita.
— Da, domnule. A venit acum două zile, împreună cu mama
dumneavoastră.
— Spune-i să urce în birou.
— în biroul domnului Lax? a întrebat Felipe nedumerit,
incapabil încă să accepte noua stare a lucrurilor.
— Bineînţeles, Felipe. Acum, eu sunt domnul Lax.
Cu pasul obosit, Amadeo a urcat scara. A aruncat o privire
salonului, numai pentru a se încredinţa că totul merge ca înainte.
A recunoscut bucuros scârţâitul paşilor săi în drumul către încă­
perile dinspre stradă. A apăsat clanţa. O clipă a avut impresia că
îl va întâlni acolo pe tatăl său, aşezat în fotoliu, chibzuind la vreo
nouă invenţie sau criticând vreun om politic. Dar nu a fost aşa.
Când s-a aşezat în fotoliul tatălui său, a avut un moment de îndo­
ială, de slăbiciune, impropriu unui bărbat orgolios ca el. Scrisoa­
rea de la maica stareţă îl readuse cu picioarele pe pământ. Deschise
plicul cu coupe-papier-ul de argint şi remarcă din nou caligrafia
minunată. Purta data de 1 august. Puţin mai sus, două linii se în-
tretăiau şi formau o cruce care binecuvânta mesajul prin prezenţa
ei. Scrisoarea începea printr-o formulare cât se poate de obişnuită:
„Stimate domnule Lax“. Moştenitorul nu se aştepta la cine ştie
ce de la o scrisoare care începea atât de puţin promiţător, dar, cu
toate acestea, a continuat să citească: „Daţi-mi voie să vă prezint
condoleanţele mele pentru tatăl dumneavoastră, faţă de care atât
noi, călugăriţele, cât şi eu, personal, ne simţim datoare. Totuşi,
nu de asta vă scriu, ci pentru a vă spune că don Rodolfo a murit
în braţele mele şi că a m urit eroic şi fără suferinţă, după ce a
apărat lăcaşul nostru de invazia acelor barbari1*.
Amadeo şi-a dat jos pantofii. S-a aşezat mai comod. A conti­
nuat să citească. „Ştiu chiar de la el, aşa cum mi-a spus înainte
de a muri, că a venit la mănăstirea noastră convins că noi l-am
rugat să ne ajute. Dreptatea îmi cere să vă spun că nu a fost aşa.
Nici una dintre noi nu a scris acel bilet la care el a răspuns cu atâta
grabă, şi nu l-am scris pentru simplul motiv că niciodată n-am fi
îndrăznit să punem în pericol viaţa cuiva atât de iubit în rândurile
noastre. După părerea mea, tatăl dumneavoastră a fost victima

221
unui complot, chiar dacă nici el nu a ştiut şi nici eu nu ştiu cine
l-a pus la cale.
Faptele s-au petrecut astfel: înainte de a veni zorile, un grup
de oameni beţi, înarmaţi cu topoare şi baionete, s-a oprit la poarta
mănăstirii noastre. Strigau ca nebunii: «Ieşiţi afară, călugăriţelor!
Dăm foc!» Nu am avut timp nici pentru a salva cele sfinte din
biserică. Au intrat, au distrus totul şi ne-au îmbrâncit afară. Din
fericire, câţiva oameni milostivi din cartier ne-au adăpostit. De la
ferestre, am văzut cum scoteau toate obiectele de cult din biserică
şi le zdrobeau. Au pângărit toată mănăstirea, inclusiv cripta, de
unde au exhumat trupurile moarte ale surorilor noastre şi au
dansat cu ele în mijlocul pieţei, în mijlocul dezmăţului diabolic.
Mai apoi au lăsat leşurile sprijinite de ziduri la colţul străzii, pen­
tru a le şterge şi ultima fărâmă de demnitate. A fost un spectacol
de-a dreptul dantesc, iar unele dintre noi încă nu reuşim să ne
revenim de pe urma lui.
Când tatăl tău a ajuns, toate astea se sfârşiseră, desigur. Ateii
păreau să se fi săturat de distrus, iar noi am început să înălţăm
mulţumiri Domnului că mănăstirea noastră nu fusese arsă până
la temelii, precum altele. Atunci l-am văzut sosind pe don Ro­
dolfo. Şoferul l-a lăsat la poartă. A intrat cu băgare de seamă; bă­
nuiesc că era mirat să găsească porţile larg deschise. In urma lui,
s-a strecurat un grup de insurgenţi. Atunci am înţeles că i se întin­
sese o capacană şi am dat fuga să-l ajut. Am împrumutat o puşcă,
si
» credeti-mă
» că asta a fost salvarea mea,' desi> nu mai văzusem
niciodată o armă de aproape. M -a salvat faptul că am ţinut puşca,
îndreptată spre ei tot timpul şi o dată chiar am îndrăznit să trag.
Aşa, înarmată, am intrat în mănăstire, m-am dus direct în biserică
şi acolo se afla tatăl dumneavoastră, care încerca să-i smulgă unui
răzvrătit cadavrul unei călugăriţe din secolul al XVI-lea, pe care
împieliţatul îl dezgropase. Rodolfo încerca să-l convingă că nu e
bine ce face, dar degeaba. Au sosit şi alţi atacatori. L-au ameninţat
cu baionetele pe tatăl dumneavoastră, dar el nu a cedat. Atunci
am tras, însă nu am reuşit decât să-l rănesc pe unul la picior. A
urmat o zarvă asurzitoare, plină de îmbrânceli şi blasfemii. Când
am priceput ce se întâm plă, era deja prea târziu: tatăl dumnea­
voastră fusese rănit de moarte şi atacatorii incendiau totul în jur.

222
Am reuşit să-l târăsc pe don Rodolfo până în stradă, în timp ce
flăcările devorau mănăstirea. Acolo, în stradă, am făcut tot ceea
ce-mi stătea mie în puteri să fac: am încercat să-i alin ultimele
momente. Cred că am reuşit."
Impresionat de eroismul călugăriţei, Amadeo a întors pagina
şi a continuat să citească până la capăt:
„Ceea ce am făcut după aceea a fost un simplu act de milos­
tenie. Nu puteam accepta ideea ca trupul neînsufleţit al tatălui
dumneavoastră să fie luat de pe stradă de forţele de ordine, de parcă
ar fi fost cadavrul unui răufăcător, şi nici ca arşiţa acelor zile să-l
desfigureze sub privirile trecătorilor. Am cerut ajutorul unei veri-
şoare, stareţa mănăstirii Montesion, iar ea, foarte afectată de cele
întâmplate, a fost imediat de acord să îl îngropăm acolo pe don
Rodolfo. Noi, surorile, ne-am îngrijit să aibă parte de o slujbă
sobră, pe care a ţinut-o capelanul de la Santa Madrona, un alt om
sfânt care în aceste zile s-a văzut nevoit să fugă şi să se ascundă.
Aşa se face că, din data de 30 iulie, trupul tatălui dumneavoastră
se odihneşte în pământ sfânt. Puteţi să vă reculegeţi la mormân­
tul lui când veţi dori, în toate zilele în care mănăstirea se poate
vizita. Din fericire, mănăstirea Montesion a avut parte de mai
mult noroc decât lăcaşul nostru şi nu a suferit decât nişte daune
foarte mici. Dar zidurile mănăstirii noastre sunt distruse în totali­
tate. Ca să mai scoţi ceva de acolo, trebuie demolat totul.
In sfârşit, odată îndeplinită obligaţia mea de a vă scrie toate
aceste triste întâmplări, vreau să vă asigur încă o dată, din toată
inima, că îmi pare nespus de rău. Pentru noi, tatăl dumneavoastră
a fost un om important, un sfătuitor şi un prieten. Vom şti să
răspundem generozităţii sale prin mijlocirea dumneavoastră ori
de câte ori veţi avea nevoie de noi. Fie ca Domnul să ne apere şi
să ne lumineze calea.
Cu toată afecţiunea mea,
Maica Maravillas“.
Amadeo citise scrisoarea atât de absorbit, încât nici măcar nu-şi
dăduse seama când intrase Conchita. Când şi-a ridicat privirea,
fosta lui doică stătea în uşa biroului, cu ochii în lacrimi şi cu
palmele pe faţă.
— Sfântă Fecioară! Cât de mult te-ai schimbat! a exclamat ea.

223
 — Intră şi închide uşa, te rog, i-a zis el, împăturind cu grijă
scrisoarea de la stareţă şi punând-o la locul ei, în plic.
Doica rămase impresionată de fermitatea şi naturaleţea cu care
Amadeo ţinea în frâu treburile casei. Nu avea decât nouăsprezece
ani, la fel ca ea când intrase în serviciul lor, dar întreaga lui atitudine
emana siguranţă, şi o rigoare aspră înlocuise cu totul purtarea ado­
lescentului şovăitor care fusese până nu demult. De la o distanţă
ceva mai mare decât cea marcată de masă, Amadeo a întrebat:
— Cum te simţi, Conchita?
Femeia izbucni în plâns. Trecuseră deja prea multe ore de
când umbla cu un nod în gât.
— E oribil, şopti ea, apucându-i o mână.
Amadeo nu o respinse, dar nici nu răspunse gestului. Conti­
nuă să-şi ţină mâna în acelaşi loc, zicând:
— Povesteşte-mi.
— Duminică l-am văzut pentru ultima dată pe tatăl tău. îna­
inte de lăsatul serii, a plecat la Barcelona pentru a-şi vedea de
afaceri. Până miercuri nu am ştiut ce se întâmpla în oraş. Mama
ta nu stătea cu inima împăcată, a avut un fel de presimţire. Ea
zice că a lost o atenţionare din partea cuiva care o păzeşte de rău.
I-a trimis tatălui tău o telegramă. A blestemat de douăzeci de ori
decizia ei de a nu instala un telefon la proprietatea din Caldes.
Toată ziua de joi am întrebat în stânga şi-n dreapta, pe toţi cei ce
reveneau din Barcelona. Peste noapte s-a hotărât să plece în ziua
următoare, dis-de-dimineaţă. A făcut pregătirile necesare pentru
a merge cu diligenţa până la Mataro şi de acolo cu trenul. Dar nu
a mai fost cazul: la prima oră a ajuns Felipe cu vestea. Tot dru­
mul, mama ta şi-a păstrat speranţa că îl va găsi pe don Rodolfo în
viaţă. S-a dus direct la mănăstirea Las Jeronimas, dar acolo nu a
găsit altceva decât urmele unui incendiu. Odată ajunsă acasă, s-a
închis în bilbiotecă şi a refuzat să mai vadă pe cineva. Am auzit-o
plângând aproape tot timpul. Nu înţelegeam ce se întâmpla, de ce
nu îl căuta prin spitale, de ce nu întreba pe nimeni de soarta lui.
— L-a anunţat cineva pe părintele Eudaldo?
— A fost aici în această dimineaţă, a vorbit cu ea, dar a plecat
supărat, susţinând că nimeni nu poate face nimic când este pus
în faţa unor asemenea erezii.

224
 — Erezii? Bănuiesc despre ce e vorba.
— Mama ta e convinsă că există un spirit care veghează, din
lumea de dincolo, pentru binele ei. Nu e doar o idee, ci este ci­
neva care, înainte să moară, i-a promis că va lua legătura cu ea.
— înţeleg, zise Amadeo, la fel de supărat ca părintele Eudaldo,
Şi se ştie cine este acest înger păzitor?
— Se numea Francisco Canals Ambros. Şi să tot fie vreo zece
ani de când a murit. Dar în ultimul timp are motive să se simtă
obligat faţă de mama ta.
Amadeo îi aruncă o privire întrebătoare.
— Datorită ei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate din-
tr-o nişă de la nivelul şase, la care era greu de ajuns, într-una aflată
la nivelul solului. Aşa e mult mai bine.
— De când îşi fac griji morţii pentru locul unde zac?
— In cazul de faţă, avantajul nu e al mortului, ci al discipo­
lilor săi. Băiatul a fost un sfânt în viaţă şi continuă să facă mira­
cole şi după moarte. Se zice că îţi îndeplineşte orice dorinţă.
— Ce fel de miracole?
— De tot soiul. Are mulţi adepţi. Nişa sa funerară e mereu
plină de ofrande şi cadouri. Ar trebui s-o vezi. Dar bieţii oameni
nu puteau să-şi exprime din plin adoraţia până când mama ta şi
don Octavio nu l-au mutat în nişa de jos.
— Dar tu de unde ştii toate astea, dacă pot întreba?
— Cum să nu ştiu?! Doar l-am cunoscut! Era un tânăr foarte
interesant. A murit subit, nimeni nu ştie de ce. Ii veneau greu şi
să vorbească, sărmanul de el, atât de modest era. Şi am fost de
faţă când i-au fost mutate rămăşiţele, bietul de el. M i-a fost milă,
când l-am văzut atât de descompus.
— Gata, Conchita! Toate astea sunt nişte prostii, se răsti
Amadeo, pierzându-şi răbdarea. Vreau doar să ştiu cum se simte
mama.
Concha făcu o pauză. Privi teancul de scrisori care se adunase
pe masă.
— Nu a vrut să mănânce. Tot ce îşi doreşte este să stea închisă
în bibliotecă, la lumina lumânărilor. Zice că trebuie să-şi ia la
revedere.

225
 Doica rosti printre lacrimi ultimele cuvinte. Amadeo încercă
să vadă lucrurile într-o lumină mai bună.
— Nu te îngrijora, Conchita. Totul va intra pe făgaşul nor­
mal. Vom face în aşa fel încât mama să iasă din bibliotecă şi îl
vom înmormânta pe tata cum se cuvine.
— Da, dar cum, dacă nu ştim pe unde zace?
— Rezolv eu asta, stai liniştită.
Doica suspină, alinată. Se poate spune că acele clipe îi readu­
seră culoarea în obraji. Se întorsese bărbatul casei, asta spuneau
gesturile ei, acum nu trebuia să se mai teamă că lucrurile o vor lua
razna. Vaporul avea din nou un căpitan.
— Ocupă-te să avem ceva delicios la cină. Un meniu potrivit
pentru două persoane. Felipe să meargă cu tine. Străzile încă nu
sunt sigure pentru o femeie neînsoţită.
Conchita îşi şterse lacrimile cu dosul palmei.
— Foarte bine, domnule, zise, cu o nuanţă de mândrie în
glas. Mulţumesc lui Dumnezeu că sunteţi aici.
Amadeo credea acelaşi lucru. înainte ca doica să plece, o în­
trebă:
— Mi s-a părut că mobilele încă mai sunt acoperite.
— Aşa este. Nu am avut puterea de a îndepărta husele de pe
ele.
— Să le luaţi cât mai repede. E deprimant. Pare că noi am fi
cei morţi.
C u gesturi precise, Amadeo deschise primul sertar şi căută
stiloul tatălui său. începu să scrie pe o hârtie timbrată. Dintr-o
fotografie aşezată pe o poliţă, tatăl său părea să fie de acord, pen­
tru prima dată în viaţă, cu ceea ce făcea fiul său.
La opt şi jumătate fix, moştenitorul a bătut la uşa bibliotecii.
Aşa cum se aştepta, nu a prim it răspuns. încercă să deschidă uşa,
dar părea să fie încuiată pe dinăuntru.
— Mamă, te aştept la cină, peste cinci minute. Te rog să mă
însotesti.
) >
Contrar supoziţiilor doicii, doamna Maria del Roser a coborât
la cină. A găsit masa acoperită cu o faţă din dantelă şi pregătită
cu simplitatea adecvată unui moment atât de trist. Totuşi, tacâ­

226
murile fuseseră lustruite, iar porţelanurile nu aveau fir de praf.
Friptura de vită şi garnitura erau cu adevărat strălucitoare.
Amadeo Lax îşi pregătise un discurs simplu şi direct, cu care
spera să o facă pe mama lui să-şi revină, să repună ordine în casă
si să o informeze de anumite chestiuni care nu sufereau amânare.
*

O luă încet:
— Am trimis după Violeta şi Juan. Nu au de ce să rămână la
Caldes când familia e în doliu. In ceea ce ne priveşte pe noi, mamă,
sunt câteva lucruri de rezolvat care nu suportă amânare. Tata
merită o înmormântare aşa cum se cuvine, în conformitate cu
numele nostru. Deocamdată, m-am gândit să contractez un artist
renumit care să facă o sculptură în marmură pentru cripta fa­
miliei. M i-ar plăcea să fie un înger. Sunt la modă. Vreau să de­
clar o zi de doliu oficial în toate fabricile noastre.
Făcu o pauză pentru a vedea ce efect vor avea vorbele sale.
Maria del Roser îl privea fix, fără să dea de înţeles că ar fi de acord
cu el, dar nici că s-ar împotrivi.
— Vineri va apărea în presă un ferpar oficial. în La Vanguar-
dia şi Diario d e Barcelona, desigur. E cel mai bine aşa, toată lumea
o să afle. Cred că sâmbătă e o zi potrivită pentru a ţine o slujbă.
Mă gândesc că părintele Eudaldo ar fi cel mai potrivit pentru
predică. Dacă dumneata ai nevoie de haine de doliu, Felipe şi
Concha pot merge să cumpere. Străzile sunt ceva mai liniştite,
dar aş prefera ca nici Violeta, nici dumneata să nu ieşiţi din casă,
doar dacă nu cumva e obligatoriu. Cât despre tru p ...
Maria del Roser şi-a ridicat privirea în mijlocul unei tăceri in­
descifrabile.
— Am să cer să fie mutat în cripta familiei. Datorită câtorva
circumstanţe care nu ne interesează acum, am reuşit să aflu unde
a fost îngropat trupul...
— La mănăstirea Montesion, şi cred că e un loc foarte bun,
zise M aria del Roser.
Amadeo, deconcertat de cuvintele mamei sale, nu reuşea nici­
cum să-şi dea seama de unde avea ea această informaţie. Cu toate
acestea, ar fi continuat pe acelaşi ton, dacă M aria del Roser nu ar
fi zis brusc:
ii•
 — Nu am de gând să mă duc la înmormântarea tatălui tău,
Amadeo. Nu am ce să fac acolo.
Amadeo se întunecă la faţă.
— Nu vrei să îţi iei adio de la soţul tău?
— Ba da, dar în felul meu.
Conchita a intrat în salon pentru a aduce apa. Şi-a dat seama
imediat că prezenţa sa crease o tăcere de gheaţă între mamă şi fiu.
Se grăbi să termine şi ieşi din încăpere. Odată ieşită, Amadeo re­
luă firul discuţiei.
— Şi se poate şti cum anume? Printr-una dintre sesiunile tale
de spiritism? Te gândeşti cumva să-i invoci spiritul?
— Te rog să nu-ţi baţi joc de credinţele mele, fiule. In aceste
momente atât de grele, chiar îmi sunt de mare ajutor.
— Credinţele dumitale sunt ridicole, mamă! Şi mai sunt şi
luate în derâdere peste tot în lume. Nu citeşti ziarele?
— Bineînţeles că le citesc. Ba chiar colaborez la unele.
Conversaţia devenise destul de aprinsă. Amadeo izbucni în­
tr-un râs batjocoritor.
— Numeşti ziare acele mizerii burduşite de superstiţii şi teorii
ştiinţifice false? Crezi că modalitatea cea mai potrivită de a-ţi lua
rămas-bun de la tata e închinându-te la nişte idoli de mucava?
Maria del Roser nu răspunse. Inspiră profund. Amadeo tăie
o bucăţică de carne şi începu să mestece fără grabă.
— Hai să nu ne pierdem tim pul cu discuţii care nu duc nică­
ieri, mamă. Ar trebui să ne punem de acord asupra unei versiuni
oficiale privind moartea tatei.
— Nu-i pasă nimănui de asta.
— Ziarelor le pasă. Şi prietenilor.
— Le vom spune că s-a dus să le ajute pe călugăriţe şi că acolo
a fost victima unui atac sângeros din partea unor oameni fără suflet.
Amadeo se opri din mestecat. M iji ochii.
— Ai vorbit cu vreuna dintre călugăriţe?
— Nu.
—- O ştii pe sora Maravillas?
— Nu, deşi mi-ar plăcea să o cunosc, zise M aria del Roser
zâmbind chinuit. A făcut atâtea lucruri pentru care aş vrea să-i
mulţumesc.

228
 — Aş spune că a făcut multe şi fară să întrebe.
— De ce spui asta? Pentru că l-a înmormântat? Să nu-ţi faci
griji, tatăl tău se simte foarte bine acolo. Până la urmă, a tot înăl­
ţat şi a dărâmat de câteva ori zidurile mănăstirii. Se simte ca acasă.
Amadeo nu dădu nici o importanţă vorbelor pe care tocmai
le auzise. Se pregătea să spună ceva, când mama lui continuă:
— Cât despre criptă şi monumente de marmură, nu cred că
e o idee bună. Tatăl tău nu credea în îngeri. Se va simţi mai bine
printre călugăriţe.
Amadeo clătină din cap, confuz.
— Tot ce-mi spui mi se pare nelalocul lui.
— E firesc, fiule. Dar nu contează. Vreau să ştiu că apreciez
foarte mult graba cu care te-ai întors din Italia şi interesul ma­
nifestat pentru a menţine renumele familiei în mijlocul acestei
nenorociri. Bănuiesc că şi tu, ca şi mine, consideri că lucrurile
trebuie să reintre în normal cât mai curând posibil.
M aria del Roser dădu farfuria neatinsă la o parte, bău o
înghiţitură de apă şi continuă:
— M i-am permis să-i scriu dom nului Trescents pentru a-1
ruga să vină mâine. E bine să te pună la curent cu tot ceea ce ţine
de moştenirea de la tatăl tău. Din nefericire, nu voi putea să te
însoţesc. Terminologia juridică îmi dă ameţeli. Ai libertate de­
plină, însă vreau să te rog să laşi deoparte copilăriile de altădată
şi să ţii cont de fratele tău. Va fi un adjunct foarte bun pentru tine.
Şi un ajutor de încredere, sunt sigură. De asemenea, ar trebui să
începi să te gândeşti la căsătorie, acum când ai tot ce e nevoie
pentru a trezi interesul celor mai bune familii din oraş.
Amadeo deschisese gura de câteva ori, nerăbdător să intervină.
Când maică-sa îşi trase răsuflarea, profită de ocazie.
— Ai spus cumva că tata preferă mănăstirea în loc de cripta
familiei?
— Da, fiule.
— De unde ştii?
— Pur şi simplu ştiu, fiule. Nu mai întreba ceea ce nu vrei să
afli.
— Sper că nu crezi că el poate să comunice cu n o i... Vrei să
spui că tata a hotărât că nu vrea să ajungă în cripta familiei?

229
 — Mai dă-o-ncolo de criptă! Lasă asta acum, fiule! E o chesti­
une rezolvată. Iţi vorbeam despre obligaţiile tale de moştenitor.
Iar asta chiar e important.
Amadeo luă un cartof, îl trecu prin sos şi-l duse la gură.
Răspunse numai după ce mestecă îndelung şi termină de înghiţit.
— Mamă, nu ştiu dacă vreau să conduc Industrias Lax.
— Şi afacerea Golorons, fiule. Nu uita că bunicul tău a mun­
cit mult, iar agoniseala lui e acum tot în mâinile tale.
Tânărul moştenitor începu să se foiască pe scaun. Vigoarea
mamei lui îi anula fermitatea. Chiar dacă era prea mândru pentru
a da semne de slăbiciune. încercă să adauge ceva, dar maică-sa
i-o luă înainte.
— Se vede că te pricepi la pictură şi asta nu poate decât să mă
bucure. Poţi să-ţi cultivi acest talent, dacă vrei, dar nu uita să
cinsteşti numele tatălui tău, îngrijindu-te de averea lui, care nu
înseamnă doar proprietăţi imobiliare, licenţe, bilanţ contabil şi
alte asemenea complicaţii. El ar fi vrut să te ocupi în primul rând
de muncitori. Tatăl tău se mândrea că îi ştia pe fiecare în parte şi
sunt mai mult de cinci mii de angajaţi.
— Nu te-ai gândit că poate muncitorii sunt cei care i-au în­
tins acea capcană fatală?
Maria del Roser alungă ideea dând din mână.
— Prostii! Cei care l-au trădat nu îl cunoşteau
> deloc. Sau ştiau
doar atât cât să-şi justifice ura: că a mutat mănăstiri, că avea pri­
eteni influenţi, că era bogat... Au fost împotriva sa aşa cum au fost
şi împotriva clerului: din reflex, din obişnuinţă. Aşa merg lucru­
rile în oraşul ăsta, nu ştiai? La cea mai mică nedreptate, dau buzna
cu toţii să incendieze mănăstiri şi să ucidă bogătaşi.
— Refuzi să accepţi adevărul, mamă. Muncitorii ne cred duş­
manii lor.
— Ce tâmpenie! Tatăl tău nu era considerat duşmanul nici
unuia dintre muncitorii săi. Dimpotrivă: îl venerau. Şi pe bună
dreptate. A făcut pentru ei mai mult decât oricare alt întreprin­
zător. Şi ascultă-mă, că nu am term inat încă.
Amadeo începu să-şi piardă calmul. Conduita noului stăpân
al casei, care dăduse rezultate atât de bune cu Felipe şi Conchita,

230
nu avea nici un efect asupra mamei sale, ba mai mult, din punct
de vedere legal, ea continua să fie tutorele său.
— Vreau să-mi promiţi că mă vei lăsa pe mine să mă ocup de
tatăl tău.
Amadeo se simţea la fel de stingherit ca un taur aşezat la o
masă.
— Publică ferpare, organizează funeralii şi declară zi de doliu
la toate fabricile din lume, dacă vrei, dar lasă-1 pe tatăl tău să se
odihnească la mănăstirea Montesion. Alături de călugăriţele sale.
Amadeo încercă să se opună târgului, până când îi trecu prin
minte să negocieze.
— Bine. Cu condiţia să-mi oferi toate cele necesare unui ate­
lier de pictură şi să-mi dai voie să mă instalez la mansardă.
Văduva Lax se uită lung la fiul ei, ca şi cum atunci l-ar fi văzut
pentru prima dată. înainte de a apuca să spună ce decizie luase,
Amadeo continuă:
— Şi să-mi spui cum ai reuşit să afli toate detaliile pe care mi
le-ai zis despre moartea tatei.
— Sunt de acord cu atelierul de pictură, zise M aria del Roser,
după o tăcere neliniştitoare. Chiar tu poţi să-ţi cumperi cele ne­
cesare, pentru că am de gând să trec asupra ta toate chestiunile
financiare. în rest, nu e treaba ta cum am aflat.
Amadeo reuşi să-şi reprime un zâmbet răutăcios, în vreme ce
maică-sa se ridica de la masă şi aşeza scaunul la locul lui, cu multă
lentoare, zicând:
— De mâine încolo vom face viaţa să meargă înainte, fiule.
Ne va duce ea undeva, cu siguranţă.
Când silueta întunecată a Măriei del Roser Golorons se oglin­
di în marmura şemineului, fiul ei adăugă:
— Admir puterea şi curajul pe care le ai în aceste momente,
mamă.
Ajunsă lângă uşă, ea zise, poate pentru el, sau poate numai
pentru sine însăşi:
— Scrutaţi bezna şi veţi vedea cum străluceşte lumina morţilor.

Pentru Amadeo Lax, a te trezi devreme însemna în jur de ora

zece. De foarte puţine ori reuşise să se trezească înainte de această

231
oră sau să iasă din casă fără să fi bătut ora unsprezece. Şi nu-i
plăcea să-şi facă program pentru mai multe zile. îşi organiza ziua
după ce lua micul dejun şi citea ziarele. Cei care voiau să discute
cu el trebuiau să se prezinte la biroul său în jur de ora douăspre­
zece şi erau primiţi în ordinea bine stabilită a sosirii fiecăruia.
Din nefericire, îl solicitau mai mulţi oameni decât putea suporta
firea lui retrasă. Pe durata celor doi ani scurşi de la moartea tatălui
său şi până când a atins majoratul, a fost nevoit să se conformeze
noilor lui obligaţii. Primea oamenii, le asculta doleanţele fără să
crâcnească, uşor absent, dar cu un simţ al responsabilităţii atât
de acut, încât o uimea chiar şi pe maică-sa. In rândul celor care
veneau să ceară te miri ce, se afla şi Eutimia, responsabilă cu toate
chestiunile domestice.
— E nevoie de legume, cartofi, ulei şi cafea. Laptele s-a scum­
pit cu doi cenţi. Voi com anda patru saci de cărbune pentru
bucătărie. Nu mai avem înălbitor pentru veselă, boabe pentru
păsările domnişoarei Violeta şi alte produse de primă necesitate.
Cred că ar trebui cumpărat un preş nou pentru patio. M ai e
nevoie de o cutie nouă pentru scobitori şi de şase linguriţe pentru
desert. Trebuie plătite facturile de la ceasornicarul Merleti şi de
la magazinul de ceară Tardâ. A, da, o cameristă suferă de bufeuri
şi are nevoie de pastile de la doctorul Andreu, iar alta are limbrici
şi are nevoie d e ...
— Cumpără tot ce e nevoie, o întrerupse Amadeo, prea puţin
interesat de problemele intestinale ale personalului de serviciu,
în timp ce citea: „Ceasornicăria M erleti: întreţinerea tuturor cea­
surilor din casă şi fixarea lor. 20 de pesetas", „Lumânări de dife­
rite dimensiuni şi culori, 5 pesetas“.
— Şi încă un lucru, domnule, dacă nu vă deranjez. Mă întreb
dacă aş putea să cumpăr un unguent medicinal n u m it...
Eutimia scoase o bucată de hârtie din buzunarul sorţului şi
citi cu dificultate:
— „Tricofero Padro“.
Amadeo se încruntă. Guvernanta continuă să citească:
— „Trei utilizări extraordinare. Unu: creşterea părului. Abun­
dent, strălucitor, cu şuviţe creţe deosebite. Doi: Curăţă scalpul.

232
Nu conţine uleiuri care râncezesc şi de aceea nu face mătreaţă şi
alte mizerii. Trei: vindecă migrenele. M enţinând părul perfect
sănătos, uşurează acţiunea sa de electrizare, şi prin firul de păr
trec mai uşor curenţii electrici, care asigură cu o mai mare facili­
tate descărcarea excesului de impulsuri nervoase...”
— Gata, gata, o întrerupse din nou Amadeo. Cine are nevoie
de aşa ceva?
— Of, domnule. Unul dintre servitori, cel mai nenorocit, îl
doare mereu capul şi mai e şi chel. M-aş da şi eu —îşi atinge firele
de păr alb - să văd ce se întâmplă. Cei care l-au încercat zic că e
mană cerească. N-ar fi rău să ne iasă tuturor acele şuviţe creţe,
cum zice prospectul.
Uneori, Amadeo autoriza cumpărăturile Eutimiei numai din
lehamite. Conchita, în schimb, venea cu cereri mai puţin prag­
matice, aproape toate pentru Violeta.
— Sora ta ar fi fericită dacă ar avea propriile ustensile de scris.
Ii place foarte mult să scrie.
— Şi ce scrie?
— Un jurnal secret. Şi multe scrisori.
— Scrisori? Cui? întrebă Amadeo, surprins.
— P ăi.. . la toată lumea. Mamei tale, ţie, unei prietene imagi­
nare, numită Greta, şi chiar şi unui îmblânzitor de tigri, pe nu­
mele său Henriksen, pe care l-am văzut sâmbăta trecută la teatrul
Soriano. în program scria că a fost resuscitat pentru a-şi face de­
butul în Barcelona.
Amadeo râse.
— Sunt convins că e un prieten de-al mamei. Sau că va fi în
curând.
— Aşa e, doar doamna M aria del Roser a fost cea care ne-a
recomandat spectacolul. Sora ta a fost fascinată. Păcat că nu ai
văzut-o cum aplauda.
— Eu nu cred că e bine ca o domnişoară de unsprezece ani
să corespondeze cu un dresor de tigri resuscitat, glum i stăpânul
casei, înainte de a fi de acord cu tot ce avea nevoie Violeta. Bine.
O să capete propriile sale ustensile de scris. Am să-i spun lui Oc-
tavio că o să treceţi săptămâna aceasta să le alegeţi.

233
 — Nu e nevoie, Amadeo. Ne place mai mult să ne învârtim
pe acolo şi să alegem noi. Dacă e şi don Octavio, nu putem să ne
dăm cu liftul.
— Ce zici?
-— Pe sora ta o încântă să urce şi să coboare cu ascensorul.
Adevărul e că şi mie-mi place. Nu suntem singurele. Liftierul e
nevoit să-i alunge pe curioşi. Se adună atâţia, încât nu mai au loc
cei care într-adevăr sunt acolo pentru cumpărături.
Amadeo se încruntă. Ştia că sora lui va ieşi din magazinele El
Siglo şi cu altceva pe lângă ustensilele de scris. Aşa se întâmpla
întotdeauna, dar îi şi plăcea să-i îndeplinească Violetei toate capri­
ciile. Şi Concha ştia asta, aşa că îl convingea de fiecare dată.
Din nefericire, vizita zilnică a lui Trescents, avocatul, nu a fost
atât de scurtă. Impulsionat de dosarele cu probleme de rezolvat
urgent, omul legii a prezentat un adormitor ordin de zi:
— Muncitorii de la fabrica de confecţii din San Andres cer
salarii mai mari şi o şcoală pentru copiii lor. Susţin că tatăl dum ­
neavoastră le-a promis toate astea cu puţin înainte de a ne părăsi.
Cei din Mataro ne-au anunţat că fabrica e năpădită de şobolani
şi ne solicită să facem ceva pentru exterminarea rozătoarelor. Va­
porul cu bumbac care trebuia să sosească ieri în port întârzie din
cauza vremii rele, aşa că m uncitorii din San Martin nu au ce să
prelucreze şi întreabă dacă se pot duce la casele lor până când va
sosi materia primă. Un ţăran care a lucrat pe proprietatea noastră
de pe strada Diagonal întreabă dacă poate să-şi adune cartofii şi
ne oferă la schimb patruzeci de kilograme. Am primit mai multe
oferte de terenuri în zona Bonanova, unele sunt ieftine ca braga
şi cred că merită să le studiem cu atenţie. Am adus, ca să le ana­
lizaţi, extrasele de cont de la Banco de Barcelona. Domnul Estruch
vă trimite salutări şi o invitaţie la masă pentru joia viitoare.
Marchizii de Marianao zic că scaunele din noua lor reşedinţă sunt
strâmbe şi că doamna marchiză, care e încă plină de viaţă, nu vrea
să se aşeze pe ele de frică să nu cadă. Frabricantul de mobilier,
domnul M oreu, întreabă de câte paravane are nevoie pentru a
decora interiorul casei contelui de Olano. „Prietenii Artelor" din
Santa Agueda vă roagă să semnaţi o petiţie în sprijinul casei făcute
de Gaudi pentru familia M ilă şi împotriva criticilor care susţin

234
că nu e altceva decât o chestie ciudată, o aberaţie urbanistică. Şi,
în sfârşit, Juan, fratele dumneavoastră, lucrează de câteva săptă­
mâni la un plan de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă pentru
angajaţii dumneavoastră, un plan bun, din câte mi-am dat seama
şi pe care ar vrea să vi-1 supună atenţiei. Mai sunt câteva chestiuni
mai mărunte, asupra cărora ne vom opri, dacă vreţi, după ce vom
rezolva punctele pe care vi le-am prezentat deja.
Pentru un om care era cu mintea în altă parte, toate acelea nu
însemnau altceva decât un supliciu.
— Ce vrea să însemne un plan de îmbunătăţire a condiţiilor
de muncă? Nu ştiam că fratele meu se pricepe la aşa ceva.
— Se pricepe, domnule. In aceste vremuri agitate, e bine ca
muncitorii să fie mulţumiţi.
— Bine. Spune-ţi-i fratelui meu că voi vorbi cu el despre
planul său, chiar dacă încă nu ştiu când. Toate celelalte probleme
le rezolvăm mâine.
Trescents nota totul cu o mână, iar cu cealaltă îşi scotea din
buzunar o batistă de dantelă, cu care îşi ştergea des sudoarea de
pe frunte.
— Nu aţi putea, totuşi, să-mi daţi un răspuns măcar în pri­
vinţa şobolanilor de la fabrica din Mataro? Problema e urgentă.
— E târziu, Trescents. Rezolvaţi dumneavoastră toate urgen­
ţele, cum ştiţi mai bine.
De fiecare dată, avocatul pleca derutat, gândindu-se că, dacă va
continua aşa, fiul regretatului don Rodolfo avea să-l îmbolnăvească,
dacă nu va începe cât mai repede să-i semene tatălui său. Dar cal­
varul avocatului abia începuse, pentru că Amadeo, atâta timp cât
afacerile au reuşit să-i stârnească măcar puţină curiozitate, nu a
făcut altceva decât să-l şocheze. Aşa cum s-a întâmplat şi în acea zi
când Trescents a ajuns la birou pentru chestiunile zilnice şi l-a găsit
pe Amadeo zâmbitor şi gata de plecare, îmbrăcat cu veston alb, cu
o gardenie la butonieră şi mănuşi din piele de viţel.
— Du-mă, te rog, la oricare dintre fabricile mele.
Trescents a ales fabrica de confecţii din San Andres. S-au dus
cu maşina Hispano Suiza, într-o tăcere de moarte. Odată ajunşi,
avocatul i-a adunat pe muncitori în curtea fabricii, femeile de o
parte şi bărbaţii de alta, iar copiii în mijloc. In total patru sute

235
douăzeci de oameni. Ca nu cumva să producă o impresie proastă
asupra unei persoane atât de sofisticate precum Amadeo, avocatul
le ceruse muncitorilor să se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi cureţe
unghiile. L-a însoţit pe moştenitor fară să tacă o clipă, arătându-i
halele, atelierele, cuvele şi biroul pe care don Rodolfo obişnuia să-l
folosească în timpul vizitelor lui săptămânale.
Amadeo abia a deschis gura. A fost atent la tot ce vedea, fără
să se grăbească să tragă vreo concluzie. Abia după ce s-au întors
la birou, a închis uşile, s-a sprijinit de masă fără să piardă ceva
din atitudinea seniorială si > i-a mărturisit avocatului familiei:
— Toată povestea asta nu e de mine, Trescents. Trebuie să
găsim o soluţie.
Nici unul nu a mai spus nimic. Pe drumul de întoarcere,
amândoi s-au gândit la nefericitul Rodolfo. Trescents cu nostalgia
angajatului fidel, obişnuit cu purtarea şi exigenţele fostului stă­
pân, iar Amadeo cu vinovăţia celui care fuge de responsabilităţi.
In aceeaşiJ zi,’ tânărul moştenitor
> a hotărât să nu mai calce
niciodată în vreuna dintre fabricile sale. Apoi s-a dus la un notar.
Intr-o dim ineaţă, după câteva săptămâni, când 'Trescents a
intrat iar în birou, cu dosarele şi problemele sale urgente, a fost
redus la tăcere de discursul neaşteptat al lui Amadeo.
— Am hotărât să vă numesc reprezentantul meu în toate
afacerile. în curând voi fi m ajor şi voi avea posibilitatea de a
dispune după cum doresc de tot ce-mi aparţine. Din acest mo­
ment,J aveţi} zece zile ca să num iţi7 doi administratori de încredere,
unul pentru Industrias Lax, celălalt pentru imperiul Golorons,
cum îi place mamei să-i zică. Vor avea mână liberă să conducă
afacerile, sub supravegherea dumneavoastră. In fiecare lună mi
se va da un raport financiar şi vom discuta problemele cu adevărat
importante. Pe cele care nu suferă întârziere le veţi rezolva dum ­
neavoastră. Vom încheia un contract detaliat. Desigur, salariul
dumneavoastră va fi la înălţim ea atribuţiilor. Şi, să nu uit, vreau
să vă rog ceva, personal.
Avocatul se nelinişti puţin, ca şi cum s-ar fi trezit brusc
dintr-un vis frumos.
— Da, domnule Lax. Vă ascult.

236
 — Vreau să-l numiţi pe fratele meu, Juan, şef de echipă la
fabrica de confecţii din San Andres.
— Şef de echipă? zâmbi, oarecum neîncrezător, avocatul.
Daţi-mi voie să vă spun că fratele dumneavoastră, de care sunt
mândru, are capacităţile necesare pentru a ocupa funcţii mult
mai înalte.
— Şef de echipă, deocamdată, insistă Amadeo. Juan e foarte
tânăr, încă mai are multe de învăţat, adăugă el, ca pentru a mai
îndulci decizia. Şi cred că nicăieri nu ar fi mai fericit. Nu v-aţi
dat seama de interesul enorm pe care îl manifestă faţă de clasa
muncitoare?
Avocatul zâmbi acum cu şiretenie.
>
— E nebunia vârstei, domnule. Interesul său pentru această
domnişoară Montserrat nu va dura. E suficient să treacă doi ani.
Fratele dumneavoastră va fi atunci aproape avocat, iar ea un
capriciu uitat.
Amadeo se gândi la rezultatele strălucite obţinute la şcoală de
fratele său, rod al unei determinări pe care o punea în tot ceea ce
făcea, inclusiv în iubire. Relaţia lui cu acea Montserrat, fiică,
nepoată şi strănepoată de muncitori, nu era altceva decât cea mai
recentă ispravă a caracterului său pasional, care-1 făcea să nu ţină
cont de convenienţe. Amadeo credea că nu era nicidecum vorba
de un capriciu, dimpotrivă, era convins că îi va influenţa viitorul.
M uncitorii nu erau de încredere. Din punctul său de vedere,
trebuia ori să te ţii cât mai departe de ei, ori să trasezi clar o linie
de demarcaţie. Considera aproape o boală relaţia amoroasă a fra­
telui său.
— Aş vrea să-mi scrieţi un raport despre fata aceasta, Tres-
cents. Unul cât mai detaliat posibil.
— Bine, domnule. Nu va fi greu. Aproape toată familia ei
lucrează pentru noi.
— Perfect. Acum spuneţi-mi, sunteţi m ulţum it de oferta pe
care v-am făcut-o?
— Foarte mulţumit, domnule, se repezi avocatul. E mai mult
decât generoasă. Mă onorează să văd că mă credeţi capabil de o
asemenea funcţie. Pentru mine va fi o mândrie să continui munca
tatălui dumneavoastră, domnule.

237
 Amadeo abătu asupra avocatului o privire de gheaţă.
— Nu uitaţi că tatăl meu e mort de aproape doi ani, Trescents.
— Bineînţeles, domnule. îm i amintesc de asta în fiecare clipă.
— Eu sunt acum domnul Lax. Nu se poate trăi în trecut,
T rescents.
— Nici nu se pune problema, domnule. Prezentul sunteţi
dumneavoastră, ştiu prea bine.
— Bine. Atunci am să-i spun notarului să încheie actele.
 Extrase din procesul-verbal încheiat cu ocazia şedinţei
conducerii Muzeului Naţional de Artă al Cataluniei (MNAC),
din data de 25 martie 2010

Conducerea instituţiei, reunită în şedinţă extraordinară, a hotărât,

în unanimitate, următoarele:

1. Să accepte donaţia prin testam ent a doamnei Eulalia Montull

Serrano, al cărei beneficiar este MNAC, donaţie cuprinzând 32
de tablouri, până acum inedite, sem nate de Amadeo Lax.
2. în consecinţă, se acceptă şi condiţiile testamentare, prima din­
tre ele fiind aceea de a ne obliga să expunem toată opera
disponibilă a pictorului într-un singur spaţiu muzeistic, care ur­
mează a fi ales.
3. Să accepte şi a doua condiţie, aceea prin care doamna Violeta
Lax Rahal este numită membru al acestui consiliu de condu­
cere, pentru a supraveghea buna îndeplinire a dispoziţiei de la
numărul 2, pentru o perioadă de zece ani.
4. Să facă publică donaţia prin interm ediul unei conferinţe de
presă ce va avea loc la data de 12 aprilie 2010, la instituţia
noastră.
5. La conferinţa de presă să fie invitate moştenitoarea legitimă a
doamnei Montull, doamna Fiorella Otrante (domiciliată în Nesso,
Italia) şi doamna Violeta Lax, executorul testamentului menţionat.

încheiat la Barcelona, 25 martie 2010.

239
 X V II

Arcadio e genul de om care nu stă niciodată. Iată— 1, gata să

vadă din nou cum mai merg lucrările la viitoarea bibliotecă.
Aruncă o privire timidă în vechea curte destinată maşinilor. Până
ieri s-ar fi putut spune că acolo se desfăşura o activitate frenetică.
Dar acum, singurul plin de frenezie e Selvas, arhitectul. Vorbeşte
la telefon de pe scara de marmură. Strigă:
— Cum adică au existat mereu îndoieli în privinţa proiec­
tului? Ce vrei să spui, omule? Nici tu nu crezi ce vorbeşti. După
ce am ajuns până aici. De fapt, nu ai nici un fel de argumente ca
să justifici ceea ce nu se poate justifica. Şi-apoi vă mai miraţi că
se spune că faceţi o treabă de m ântuială, ba mai aveţi şi neruşi­
narea să susţineţi că nu ar fi aşa. Sunteţi campionii improviza­
ţiilor, acesta este adevărul gol-goluţ! Şi ai lipsei de seriozitate.
Face o pauză. Se uită lipsit de interes la insul necunoscut care
s-a oprit la baza scării, chiar lângă vrejul buclucaş. Poartă un
jerseu tricotat, roşu-închis, o cămaşă în carouri, verde şi nişte
pantofi maro. De data aceasta, Arcadio s-a întrecut pe sine ale-
gându-şi vestimentaţia.
— Hai, măi, lasă-mă cu moştenirea aia! Chiar nu există alt
loc unde să pui tablourile astea? Trebuie să-mi încurce mie pro­
iectul, ce naiba?
Arcadio se apropie de locul unde înainte era bucătăria. Masa
de lemn a dispărut cu ani în urmă, la fel ca băncile de lângă şe-
mineu, iar soba de gătit nu mai are uşi. Din abundenţa de cratiţe
şi oale a mai rămas o singură cratiţă, uitată într-un colţ al unui
dulap. Pare la fel de surprinsă să se afle acolo ca şi el.

240
 Spaţiul nemobilat amplifică vocea arhitectului.
— Nu, muncitorii nu sunt o problemă. Au plecat mulţumiţi.
Problema e că trebuie lucrat contra timp, ca de obicei. întâi mai
e după colţ, deja. Şi pot să ştiu şi eu ce e cu graba asta? Ani de
zile aţi lăsat casa asta să putrezească şi acum v-aţi trezit că trebuie
să o reabilitez într-o lună? Ce naiba, omule, aşa nu se poate! Nu
zic că ar fi atât de complicat, nu despre asta e vorba. Până la urmă,
din câteva mici retuşuri, spaţiul pe care l-am gândit poate la fel
de bine să se transforme într-un muzeu. Şi tu şi eu ştim că nu
asta e problema. Problema e că presa deja a publicat ştirea. Ne-am
compromis. Numele meu e acolo. N u-m i place să se spună de­
spre mine că fac orice. Nu se potriveşte nici cu stilul şi nici cu
nivelul meu, înţelegi? După cum vezi, eu sunt de acord cu argu­
mentele tale, dar mai acceptă-le şi tu pe ale mele. Nu pot să fiu
responsabil de noul proiect, oricât de mult s-ar baza pe proiectul
anterior. Am făcut o bibliotecă, iar dacă voi vreţi să faceţi acum
un muzeu, foarte bine, faceţi-l fără mine. Asta e.
Arcadio ia cratiţa, se uită înăuntrul ei. Smalţul din porţelan
albastru e ciobit. O studiază de parcă toate acele zgârieturi ar fi
de un interes nemaipomenit. Dacă cineva l-ar vedea în aceste mo­
mente, s-ar întreba cum poate un om întreg la cap să afişeze un
zâmbet atât de fericit uitându-se la o simplă cratiţă.
— Nu, nu, nu, Voltas, ascultă-mă, continuă să se audă de sus
vocea arhitectului. Mă asculţi? Nu-mi schimb părerea. Pe bune,
îmi pare rău. Mă aşteaptă prea multe proiecte pentru a mai pierde
timpul cu nehotărârile voastre. Ţi-am zis că mă retrag şi aşa va fi.
Tot ce pot face este să-ţi recomand un alt birou de arhitectură, dar
nu-ţi pot garanta că proiectul va fi gata când vrei tu. Sigur că o să
dau o mână de ajutor, omule, nu mă ştii? Ce nu voi face nicicum
e să proiectez nenorocitul ăla de muzeu. Şi nu mă mai ţine de
vorbă, te rog, în timp ce bat apa-n piuă cu tine, am respins cel
puţin patru apeluri importante. îţi spun drept, hai să punem punct
chestiunii şi va fi mai bine pentru amândoi. Tu te apuci să cauţi
un arhitect care să mă înlocuiască, iar eu îmi văd de pro...
Arcadio nu are nevoie să audă mai multe. Iese din curte pe
poarta de lemn. Odată ajuns în stradă, se uită în sus la ferestrele
ogivale ale biroului lui don Rodolfo, ocupat mai apoi de Amadeo,

' II
birou ce acum nu mai e decât un spaţiu pustiu, ca tot restul casei.
Se uită şi la ferestrele de la primul etaj, acolo unde cu mult timp
în urmă se afla dormitorul stăpânilor, transformat mai apoi în
camera Măriei del Roser, ce continua cu salonaşul unde Teresa
luase decizii importante, ajuns şi el acum un loc gol. Privirea îi
urcă până la geamurile rotunde de la etajul trei, acolo unde fusese
camera copiilor şi de unde Concha a urmărit cu nesaţ trecătorii.
Chiar la picioarele lui sunt ferestruicile de la camerele servitorilor,
încăperi ce încă aşteaptă să-şi reveleze secretele.
Surâzând, Arcadio îşi continuă drumul. II urmăresc şi-l înso­
ţesc
» toate lucrurile de neclintit.
Când vrea să scoată telefonul ca să o sune pe Violeta, îşi dă
seama că a rămas cu cratiţa în mână.
 Olympia, 1914
Ulei pe pânză, 95 x 51 cm
MNAC, Colecţia Am adeo Lax

Montserrat Espelleta Torres, cunoscută drept Frumoasa Olympia,

după numele ei de scenă, a fost senzaţia lumii artistice barceloneze
în timpul Primului Război Mondial, ani în care oraşul a cunoscut o
înflorire econom ică fără precedent, favorizată de neutralitatea de
atunci a Spaniei. Acesta este contextul în care trebuie descifrat acest
tablou, ce captează toată splendoarea unei epoci în ce opulenţa fără
egal, distracţia şi risipa au ocupat un loc privilegiat în viaţa elitei in­
dustriaşilor şi a artiştilor din oraş.
Ies în evidenţă culorile vii ale mantoului purtat de model - galben,
verde, roşu, albastru, violet - , impresia de mişcare dată de ciucurii
care-i ascund picioarele şi senzualitatea umerilor goi, iar toate aces­
tea au făcut ca tabloul să se transform e într-o clasică ilustrare a aşa
numitei Belle Epoque. în fundal, se poate vedea o sală de spectacole
întunecată, plină de oameni, probabil sala teatrului Gran Salon Dore,
unde tânăra a jucat până în 1915. în primul rând, aproape de rampă,
iese în evidenţă un chip ceva mai bine definit, şi nu puţini sunt cei ce
susţin că a rfi un autoportret al pictorului, cel care a fost mai întâi un
adm irator necondiţionat al celebrei actriţe, încă de la începuturi, iar
mai apoi amantul ei, între anii 1913 şi 1920. Montserrat Espelleta a
sfârşit trist: ruinată şi căzută în uitare, s-a prăpădit de sifilis în 1930.

Giuvaiere ale artei catalane

Editura Pampalluga. Malgrat de Mar, 1987

243
 XVIII

In ziua de 4 noiembrie 1928, cu mare fast si » uşurare,

> ' Maria
del Roser Golorons îl căsători pe Amadeo cu mezina familiei
Bruses. Nunta a avut loc în catedrală - un privilegiu extrem de
rar - în prezenţa a peste trei sute de invitaţi, printre care se afla
şi Milans del Bosch, guvernatorul provinciei în acele vremuri.
Fuseseră invitaţi şi regele şi Primo de Rivera, dar s-au scuzat că
nu pot participa şi scuzele lor au fost acceptate. In acele zile,
bogătaşii catalani se gândeau numai la reformele aşteptate din
partea noului Minister al Economiei şi la Expoziţia Universală,
de care trebuiau să profite pentru a-şi recăpăta splendoarea pier­
dută. In faţa unor asemenea urgenţe, să asiste la o nuntă, chiar
dacă se căsătorea o celebritate din lumea artelor cu o frumuseţe
dintr-o familie bună, pentru puternicii zilei ar fi însemnat o
decizie greşită.
— Se ştie că Primo interzice catalana şi dărâmă monumente,
dar măcar să facă ceva pentru noi, zicea cineva.
în casa mirelui, agitaţia începu încă din zori. Primii s-au trezit
bucătarii. Pe plitele sobelor au fiert la un loc oalele de cafea alături
de cele cu languste pentru aperitive, paharele erau împrăştiate
peste tot într-o dezordine veselă, iar servitoarele nu reuşeau să-şi
ascundă nervozitatea. C onchita umbla dintr-o parte într-alta,
aranjând florile, bonetele servitoarelor şi comandând micul dejun
pentru invitaţii cazaţi la ultim ul etaj, majoritatea dintre ei fiind
rude îndepărtate sau prieteni de-ai lui Amadeo.
— Chiar aşa, l-a văzut cineva pe mire? întrebă Vicenta pe la
vreo zece.

244
 Stăpâna casei a luat micul dejun în salonul ei, la opt fară un
sfert. Apoi a început pregătirile necesare toaletei personale.
— Cu fiecare an care trece e nevoie de o jumătate de oră în
plus în faţa oglinzii, glumi ea, văzându-şi chipul reflectat. După
logica asta, ar fi trebuit să încep să mă îmbrac încă de săptămâna
trecută.
La zece şi un sfert a ajuns Juan, îmbrăcat în rasa sobră, maro,
specifică ordinului Sfântul Ignaţiu de Loyola. Conchita I-a primit
cu o îmbrăţişare cam prea lumească.
— Eşti atât de frumos! îi zise ea.
II ciupi de obraji ca atunci când era copil şi îi şopti:
— M ulţumesc lui Dumnezeu că ai venit. M ama ta va fi
fericită să-şi vadă feciorii împreună.
— Pentru ea am venit, răspunse Juan, şi pentru această fată,
viitoarea mea cumnată, care n-are nici o vină. Va avea destule
necazuri alături de fratele meu.
— Nu vorbi aşa, scumpul meu. Tot aşa sunteţi, cu înţepătu­
rile voastre dintotdeauna?
Călugărul se uită la ea cu o privire plină de reproş. Doica se
scuză, bucuroasă:
— Of, nu pot pur şi simplu! Cum să-ţi zic părinte Juan, când
eu ţi-am schimbat scutecele? îţi promit că în public voi fi foarte
atentă.
Juan se duse direct la mama sa. La bucătărie, fetele nu făceau
altceva decât să remarce cât de bine îi stă în rasă.
— Nu fiţi necuviincioase, fetelor, faţă de un om al lui Dum­
nezeu, zicea Concha şi cuvintele acestea o făceau să ofteze de mai
multe ori.
Puţin mai târziu, mama şi fiul coborâră împreună, fiecare mă­
turând scara de marmură cu poala veşmântului. La braţ cu fiul
său, M aria del Roser a fost condusă până la un fotoliu din faţa şe­
mineului, unde a rămas aşezată într-o atitudine plină de eleganţă.
— Totul e aşa cum era înainte, zise iezuitul, uitându-se în ju­
rul său. Exceptând tablourile. De fiecare dată sunt tot mai multe.
— în ultimul timp, fratele tău pictează foarte mult. în curând
nu o să mai fie suficienţi pereţi pentru a le expune.

245
 Cu mâinile la spate, fară grabă, Juan a dat ocol încăperii. S-a
oprit în faţa tabloului cu Violeta plictisită. Ultima dată atârna
lângă şemineu. Acolo se afla acum un tablou cu o fată blondă,
necunoscută lui.
— E Teresa Bruses, viitoarea ta cumnată, îi zise M aria del
Roser.
— Ştiam că fratelui meu îi plac tinerele, dar nu credeam că
într-atât, zise Juan, fară nici o urmă de ironie în voce.
— Ei, acolo are unsprezece ani. E primul portret pe care i l-a
făcut. Are o valoare uriaşă pentru ei. S-a îndrăgostit de Amadeo
în timp ce îi facea portretul.
— Serios? Biata de ea!
— E impresionant cât de bine ştie ce vrea fata asta. Mereu a
ştiut că va fi a lui Amadeo. Până într-acolo încât a pus-o pe sora
ei să intervină pentru ea.
— Şi dumneata ai intervenit?
— Să zicem că am încercat să o ajut. Restul l-a făcut el singur.
Şi iubirea, bineînţeles. Să nu subestimăm forţa sentimentelor.
— Şi nici interesul său de a pune mâna pe o asemenea pasăre
rară.
Maria del Roser izbucni în râs, apoi începu să tuşească.
— Eşti răcită?
— Ca în fiecare an, fiule. D in octombrie până în februarie.
Tuşea asta se ţine scai de mine.
— Te-a consultat vreun medic?
— Of, lasă-mă, de când a m urit dragul nostru Gambus, nu
mai există medici de încredere. Ştiu doar să-ţi dea pastile, iar eu
nu le suport. Aşa că iau bomboane de lapte cu gust de cafea. Efec­
tul e acelaşi şi mă ţin mai mult. M edicii nu mai sunt cum erau
odată.
In vreme ce mama lui se plângea de ineficienţa pastilelor, Juan
se opri în faţa altui tablou. II privi îndelung, mai mult chiar decât
pe celelalte două. Apoi se îndepărtă.
— Habar nu am ce caută domnişoara aceea în salonul meu.
Nici să fi făcut parte din familie, zise M aria del Roser, observând
interesul fiului ei pentru acel tablou. Deşi trebuie să recunosc că
tabloul e plin de culori vii şi înveseleşte colţul acesta atât de

246
cenuşiu. Dacă nu ar fi fost tabloul acesta, aş fi comandat nişte
porţelanuri chinezeşti care ar fi dat viaţă locului.
— Intr-un fel, această fată face parte din familie, mamă, zice
Juan. Ea şi părinţii ei au muncit m ulţi ani la fabrica noastră de
confecţii din San Andres.
— Deci aşa... Şi de ce e îmbrăcată ca o ţaţă?
Juan nu îi răspunse. Se uită cu tristeţe la tabloul Violetei, apoi
conchise:
— Adevărul e că are mână bună.
— Hai, pune ceva la gramofon. Să mai înviorăm atmosfera.
Sunt nişte discuri acolo. E şi unul cu M archa degranaderos şi altul
cu Fernando Calvo recitând La vida es sueno. Cât e ceasul? Şi
cum se face că fratele tău încă nu a apărut?
J uan se uită la ceasul de perete.
— Douăsprezece fără douăzeci.
— Isuse! Să fie aduse aperitivele. Invitaţii trebuie să vină din-
tr-o clipă într-alta.
Aperitivele erau deja pe masă când invitaţii au început să
coboare de la etaj, puşi toţi la patru ace. Apoi au apărut şi prie­
tenii din tinereţe ai lui Amadeo: Albert Despujol, cel ce etala o
burtă pe care nici o haină nu ar fi fost în stare să o ascundă, însoţit
de soţia lui, diafana moştenitoare a familiei M untadas, care purta
la gât un smarald numai bun ca să stârnească invidia tuturor. Cum
erau nişte adevăraţi melomani, muzica le-a atras imediat atenţia.
— Ah, Valsul trist , al lui Sibelius, asta da originalitate! a zis
ea, strângând din dinţi.
Maria del Roser zâmbi, agitată, regretând că lăsase pe mâna
altora tot ce ţinea de divertisment. „Ar fi fost mai potrivit M archa
d e Granaderos \ îşi zise, dar acum era prea târziu.
Octavio Conde redeşteptă din letargie suspinele de pe buzele
servitoarelor. Cu jacheta lui impecabilă, cu începutul uşor de che­
lie mascat excelent de părul său des, castaniu, cu ochii scânteie­
tori, era im aginea vie a distincţiei. O distincţie accentuată de
condiţia sa de milionar celibatar, chiar dacă se pare că nu suficient
pentru a-i aduce o soţie. In urmă cu câţiva ani, faima sa de
uşuratic îl însoţea neîncetat, până-ntr-acolo încât tatăl său, don
Eduardo, a fost nevoit să intervină pentru a-l aduce pe calea cea

247
dreaptă. începând din acel moment, Octavio a început să se ocupe
de afacerea familiei, iar viaţa lui de boem, dacă a mai continuat,
nu a mai fost motiv de bârfa.
Octavio sărută mâna doamnei M aria del Roser şi-l îmbrăţişă
fratern pe Juan. Judecând după expresia chipului său, era unul
dintre puţinii care confereau prezenţei iezuitului adevărata sa
valoare.
— Cât mă bucur să te văd, Juan, şopti el.
Apoi a vrut să ştie cum o mai duce, însă Juan a evitat un răs­
puns prea personal.
— Elevii sunt tot mai răi, semn că mergem înainte, glumi el.
Servitoarele treceau cu tăvi pline de băuturi şi mâncăruri deli­
cioase. Toată lumea lăuda langustele. M aria del Roser părea o
regină în timpul unei recepţii. M ai lipsea însă cineva.
— Mirele încă nu are de gând să se arate, sau s-o fi răzgândit?
întrebă Octavio Conde.
Văduva Lax începea să simtă o uşoară nervozitate.
— Pe unde o fi fratele tău? îl întrebă, discret, pe fiul ei mai
mic.
Tocmai atunci, Tarin Bruses intră în salon, învăluită în norul
obişnuit de parfum de trandafiri, şi se grăbi să o sărute pe amfitrioa­
nă. Aşa cum se întâmpla oriunde ar fi mers, prezenţa ei nu trecu
neobservată. Purta o rochie concepută de modista Jeanne Lanvin
din Paris, de inspiraţie chinezească, din mătase verde, şi o pelerină
festivă neagră cu roşu. Pălărierul reuşise să compenseze lipsa boru­
rilor de la pălăria ei printr-o abundenţă de pene pe calotă. Poşeta
era de asemenea decorată cu pene şi, văzută în grabă, de la depăr­
tare, ar fi putut fi confundată cu un papagal mai neobişnuit.
Cum cei prezenţi erau ocupaţi cu saluturile, Juan ieşi în cău­
tarea fratelui său. O întrebă pe Conchita, dar doica nu ştia unde
ar fi putut fi. La bucătărie i s-a spus că nu luase micul dejun şi
nici nu se arătase pe acolo. Urcă la mansardă şi bătu la uşă. Nu
primi nici un răspuns. Se gândea să-i întrebe şi pe amicii de pe­
trecere ai fratelui său, când auzi sosind o maşină. Din balconul
de la salonaşul mamei lui îl văzu pe Amadeo coborând dintr-un
Citroen, strângând cu o mână m ăciulia de argint a bastonului,
iar cu cealaltă ştergându-şi faţa cu un prosop. Pe bancheta din

248
spate, o femeie cu umerii goi şi plete blonde râdea în hohote.
Prin geamul deschis al maşinii, o mână înmănuşată îi întinse mi­
relui o oglinjoară. Amadeo rămase câteva secunde contemplân-
du-şi propriul chip. Dădu înapoi oglinjoara şi zise:
— Un bărbierit perfect, domnişoară. Intr-o zi, când voi fi mai
puţin ocupat, am să apelez din nou la serviciile dumneavoastră.
O voce melodioasă îi răspunse din interiorul maşinii:
— într-o altă zi am să-ţi tai părul din alt loc, porumbelule.
în picioare, lângă portieră, Juliân aştepta răbdător ca scena
aceea grotescă să se încheie. Amadeo se apropie de el şi îi spuse
ceva în şoaptă. Juan nu a putut auzi ce-i spusese, dar nici nu era
nevoie să audă. Cu siguranţă îi spusese să o ducă pe fată înapoi de
unde o luase. Lucrurile trebuie lăsate aşa cum îţi place să le găseşti.
Amadeo nu urcă scara de marmură. Salonul era plin de invi­
taţi care-1 aşteptau să sosească. O rugă pe Concha să-i aducă
jacheta şi să-l lase să se schimbe într-una din camere. Când ieşi,
ţinuta lui era impecabilă. Bătrâna lui doică tăiase pentru el o
gardenie pe care i-o prinse la butonieră. Nu îi lipsea nimic şi toate
erau la locul lor: ceasul de buzunar cu lanţ de aur, batista, pălăria,
plastronul de m ătase...
— Nu o chinui pe maică-ta, Amadeo. Dacă mai întârzii un
minut o să intre-n panică, îl atenţionă Conchita.
Mirele urcă fară grabă, gata să se comporte ca un amfitrion,
cum aşteptau toţi de la el.
— Ah, fiule, mulţumesc lui Dumnezeu! Credeam că ai fugit.
Pot să ştiu unde ai fost? Mă temeam că va trebui să propun eu
un toast, îl luă la rost Maria del Roser pe fiul său de treizeci şi
opt de ani, pierzându-şi, ca niciodată, cumpătul în faţa invitaţilor.
Amadeo reuşi să salveze aparenţele. îşi scoase o mănuşă, luă
o cupă cu şampanie şi îşi linişti mama, zicând:
— Am fost la mesa de unsprezece, mamă. M-am spovedit.
Vreau să-mi încep noua mea viaţă eliberat de păcatele anterioare.
în timp ce vorbea, Amadeo îl căută din ochi pe fratele său,
Juan. Dar fratele său ieşise în patio ca să ia puţin aer.
Mirele ridică paharul de şampanie şi viaţa lui de celibatar luă
sfârşit în clinchetul paharelor. După cinci minute, cu toţii se în­
dreptau spre catedrală.

249
 Şase ore mai târziu, servitorii aşteptau cu nerăbdare sosirea
noii stăpâne a casei. Dar abia pe la opt au auzit apropiindu-se
maşinile alaiului de nuntă.
M aria del Roser a coborât prima. De data aceasta era însoţită
de un unchi de-al doilea, al cărui nume nu reuşea nicicum să-l
reţină. Ba îi zicea l.eonardo, ba Roberto, dar pe el nu părea să-l su­
pere acest lucru. Avea picioarele umflate şi întregul ei aspect
denota acea fericire obosită de la sfârşitul zilelor memorabile.
Apoi venea Conchita, mândră ca o cloşcă ce şi-a văzut puiul cel
mai stângaci înălţându-se în zbor. In urma lor, veneau mirii. El,
sobru, reţinut, făcându-le pe servitoare să lăcrimeze. Ea, de o fru­
museţe atât de strălucitoare, încât prezenţa sa îi paraliza pe toţi.
— lat-o pe noua stăpână a casei, le zise Maria del Roser, fără
prea multe preambuluri, servitorilor. De azi înainte, îi cedez cu
bucurie drepturile mele de stăpână a casei.
Servitorii, toţi până la ultim ul, i-au fost prezentaţi pe rând
noii doamne Lax.
— Juliân M ontull, şoferul nostru, demn înlocuitor al tatălui
său, care ne-a slujit exemplar.
— D oam nă..., zise bărbatul, înclinându-se.
— Vicenta Serrano. Are mâini de aur. E bucătăreasa noastră.
— Fiţi bine-venită, doamnă Lax.
— Carmela şi Aurora, cameristele noastre.
Fetele făcură o reverenţă mută.
— Higinio, intendentul nostru, adică omul bun la toate.
Higinio, formalizându-se, întinse o mână pe care Teresa i-o
strânse cu reţinere.
— Pe Conchita o cunoşti deja. Unde pune ea mâna, Dumne­
zeu pune mila. A fost doica soţului tău şi ne-a îngrijit pe toţi, in­
clusiv pe mine însămi. E şi guvernantă, de când s-a dus Eutimia.
Uneori am impresia că ea e adevărata stăpână a casei.
Conchita roşi. Faptul că, dintre toţi servitorii, fusese singura
invitată la nuntă demonstra încă o dată privilegiile de care se
bucura.
Ajunsă în dreptul ultim ei camere, Teresa se înclină, zâmbi
larg, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi perfecţi şi se făcu auzită
pentru prima dată:

250
 — Cine mai e şi fetiţa asta frumoasă?
Copila se ascunse după fusta Vicentei.
■
—■Eulalia, doamnă. E fiica noastră, zise Juliân, luând-o pe
fetiţă de braţ şi obligând-o să se arate doamnei.
— Noi îi zicem Laia, aşa, mai pe catalană. Juliân nu se prea
împacă cu spaniola, explică Vicenta.
— Laia e un nume foarte frumos, zise Teresa. Ti-am adus ceva,
nu-i aşa, Concha?
Doica îi întinse un pacheţel de tul.
— E pentru tine. Iţi plac dulciurile?
Laia luă cadoul, cu capul în jos, strecurând priviri temătoare.
— Sărută mâna doamnei, îi ceru maică-sa.
Fata se ascunse şi mai mult în spatele ei.
— Fă ce ţi se spune, zise Juliân, pe un ton aspru.
împinsă de Ia spate de şofer, Laia facu un pas înainte. Strângea
bomboanele în pumn cu atâta forţă, încât ambalajul îi zgâria pie­
lea. Teresa îşi scoase mănuşa de piele. In grabă, de parcă ar fi
înghiţit ceva neplăcut, Laia depuse un sărut pe dosul palmei noii
stăpâne.
— Bravo, zise Maria del Roser. Acum, haideţi să ne odihnim
cu toţii. O să ne cunoaştem mâine mai bine. Oricum, trebuie să
mai vină o cameristă nouă. Cum o cheamă, dragă?
— Antonia, răspunse Teresa.
— Aşa, Antonia. Se va ocupa şi cu călcatul şi cusutul. Mâine îi
pregătim o cameră. Iar acum, în spaniolă sau în catalană, la culcare!
Amadeo trecu prin faţa servitorilor fară să scoată o vorbă.
— La ce oră doriţi mâine micul dejun, doamnă?
Maria del Roser Golorons se facu că nu aude şi continuă să
urce treptele. Amadeo o urma, la fel de absent ca maică-sa, numai
că în cazul său această atitudine nu era o noutate. Teresa se opri,
se uită şovăitor la Vicenta, care aştepta un răspuns. Tânăra stăpână
era uşor palidă, dar tuturor li se păru firesc să fie aşa în ziua nunţii.
— Ca de obicei, răspunse, apoi continuă să urce scara de
marmură.
Imediat ce uşile odăilor astupară zarva iscată de sosirea stăpâ­
nilor, servitorii începură, printre chicoteli, să facă aprecieri legate
de noua doamnă Lax.

251
 — Ce rochie superbă!
— Cam tinerică, totuşi.
— Poate cam prea tânără pentru el?
— Câţi> ani are? Douăzeci si > trei?
— Da’ de unde. Douăzeci şi unu.
— Doamne fereşte!
— Nu cred că o să ştie să se descurce.
— Ce ziceţi? Or fi deja în pat?
Numai Laia şi Conchita nu scoaseră un cuvânt. Fetiţa scosese
bomboanele din pungă şi acum le alinia pe masă. Doica, sătulă
de răutăţi, se duse la culcare, bombănind:
— Abia a sosit, sărăcuţa. Daţi-i un pic de timp.
Concha avu o noapte de coşmar. Ii era rău şi puse totul pe
seama crochetelor de cod pe care le mâncase, iar amintirea lor
facea ca greaţa să-i crească pe măsură ce orele treceau. M ult după
miezul nopţii, auzi cum cineva cobora scara. O maşină ce aştepta
afară scotea un huruit ce nu semăna cu nici unul dintre cele
scoase de maşinile casei. Ciuli urechile. Printre râsete, auzi o voce
veselă, obişnuită să nu ţină cont de nimeni şi de nimic:
— Am adus briciul, porumbeluie.
Conchita scutură din cap de mai multe ori. Simţi cum greaţa
îi urcă din stomac, se ridică în grabă şi apucă să ajungă la lavoar,
unde vomită un lichid cu un vag iz marin.
 De la: Violeta Lax
Data: 1 aprilie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Puzzle

îţi scriu din nou, mamă, şi am multe veşti.

Mâine sosesc Fiorella şi Silvana. MNAC a organizat o conferinţă
de presă pentru a anunţa donaţia. Aşa cum mă aşteptam, toţi au ră­
mas impresionaţi de calitatea tablourilor şi de originalitatea lor evi­
dentă în cadrul operei bunicului. Doamna director a scris un raport
pozitiv referitor la calitatea tablourilor şi a recom andat consiliului
director să le ia în primire, iar pentru asta au trebuit să fie respectate
condiţiile testamentului. De restul s-au ocupat avocaţii, iar Guvernul
Autonom şi-a schimbat planurile în privinţa casei bunicului şi a hotărât
să nu mai facă biblioteca, ci un punct m uzeistic. Adică o filială a
MNAC. Aşadar, Eulalia Montull a reuşit dintr-o lovitură ceea ce bunul
Amadeo şi cu mine nu am reuşit nici după lupte îndelungate. Sper
ca de data aceasta să am timp să discut cu Fiorella mai multe despre
generoasa ei mamă. Există destule aspecte ale acestei poveşti care
încă nu-mi sunt clare. Iar puţinul pe care-l ştiu despre istoria familiei
noastre nu prea mă ajută să descurc iţele.
Ieri l-am revăzut pe Paredes. M-a sunat ca să-mi spună că lucru­
rile Teresei continuau să fie depozitate la laborator şi că ar trebui să
fac ceva cu ele. Am hotărât să ne vedem la cafeneaua Zurich. Mi-a
dat o pungă de plastic ce conţinea papucii de casă scâlciaţi, două
bucăţi de pânză prinse cu o cataram ă, zgarda cu plăcuţa pe care
scrie Dickens şi lănţişorul de aur de care e prins un inel. Mi-a zis că
pisica o aruncaseră la gunoi, iar eu i-am zis că bine au făcut. Acolo,
în cafenea, mi-am pus la gât lănţişorul şi continui să-l port. De fiecare
dată când citesc numele gravat pe interiorul inelului, Francisco C a­
nals Ambros, mă întreb ce-o fi însem nat această podoabă pentru
bunica mea, dacă atunci când a murit îl purta la gât din întâmplare
sau dacă nu cumva acea bucăţică de aur a dus la moartea ei. Cred
că un bărbat născut în 1889 nu se împăca prea uşor cu ideea că soţia
lui purta la gât numele unui alt bărbat. Am atâtea întrebări cărora nu

253
le pot da răspuns! Oricât am scotocit prin arhive după cea mai mică
urmă a Teresei, o mare parte din adevărul despre viaţa ei tot mi-a
rămas necunoscută. O parte pe care poate că nu o ştie nimeni.
Paredes m-a întrebat de tata şi i-am spus că exact cu o seară
înainte ne luaserăm la revedere, după ce cinaserăm împreună. Di­
mineaţa, devreme, el şi Amelie s-au întors la Avignon.
„Mare figură tatăl tău“ , a zis.
Am luat cina la Set Portes, un restaurant ales de tata. Au ajuns
cu mare întârziere, când eu mă gândeam să plec. Au zis că îşi petre­
cuseră după-amiaza prin m agazinele din Paseo de Gracia, unde au
cheltuit o avere. Ea avea la încheietură un ceas Cartier nou-nouţ, şi
nu cred că şi l-a cumpărat din salariul ei. Tata era în formă. Mai ceva
ca de obicei. îşi făcuse manichiura şi îşi vopsise mustaţa, mirosea a
after shave şi avea părul dat cu gel. Nu-I mai văzusem de mult atât de
frumos şi de strălucitor. O fi datorită Barcelonei, care, aşa cum zice
el, îl umple de viaţă. Când mâneam mai bine şi fără nici o legătură,
m-a întrebat:
— Eşti fericită, copilă?
l-am răspuns că da, că sunt fericită, chiar dacă nu prea mult, aşa,
ca toată lumea, pentru că până la urm ă fericirea nici nu se poate
măsura.
— Prostii, zise el. Fericirea e la fel de măsurabilă precum creditul
de pe un card. Ştii cine sunt cei mai fericiţi oameni din Europa? Nor­
dicii. Aşa susţin ei, cel puţin. Surprinzător, nu? Şi cei mai nefericiţi
sunt bulgarii. Există diverse teorii, dar eu cred că ţine de festivalul
Eurovision. Nu ţi-ai dat seama? Bieţii bulgari dau întotdeauna note
mari vecinilor lor, dar pe ei nim eni nu-i votează niciodată. în schimb,
noi, spaniolii, stăm aşa şi aşa, ceva mai fericiţi decât media. Până la
urmă, nu e chiar atât de rău, pentru că la Eurovision nu suntem chiar
nişte fiare, ca să zic aşa. Şi încă ceva. Cei care şi-au găsit perechea
sunt mai fericiţi decât cei care trăiesc singuri. Să mai spună cineva
că viaţa conjugală e un izvor de conflicte.
Ultima frază o spusese privind-o pe Amelie cu ochi de ştrengar.
Ea a zâmbit, mai degrabă ca o mam ă decât ca o asistentă, apoi a
continuat să mănânce Poate se gândea la noul ei ceas.
Cât a durat cina, Modesto a scos câte o bombă din asta cu care
îi place să înveselească discuţiile. A zis că se gândeşte să-şi vândă
casa din Avignon şi să se mute la Barcelona. Mi-a zis să trec pe la el
să-mi iau din casă ce vreau, pentru că „e plină de chestii de care nu
am nevoie". L-am întrebat ce o să se întâm ple cu predatul la univer­
sitate, cu conferinţele, cu cinele luate în compania profesorilor la fel
de pensionari ca şi el, cu festivalul de teatru, cu Brecht, în sfârşit, cu
tot ce însemnase viaţa lui în toţi aceşti ani. Ştii ce mi-a răspuns?

254
 — Brusc, nu-mi mai pasă de toate astea.
Mi-am luat inima în dinţi şi am adus vorba despre cercetările mele
cu privire la Teresa. l-am spus că nu am aflat mare lucru, că deocam­
dată cel mai important a fost să găsesc cutia cu tăieturi din ziare,
l-am zis că Teresa Bruses activase într-una dintre acele societăţi
spiritiste, apărute la sfârşitul secolului XX, care fuseseră cu un pas
înaintea timpului lor, numai că ea a trebuit să facă faţă unei epoci
dure şi să suporte batjocura majorităţii oamenilor.
— l-auzi!? a zis tata ridicând din sprâncene. Ce chestie...
— De fapt, au fost ultimele tresăriri ale spiritismului, care a fost
interzis începând din perioada Războiului Civil, iar când a fost resus­
citat, la sfârşitul anilor 1970, ideile lor avansate pentru alte vremuri
erau acum depăşite cu totul.
l-am mai spus că în vremurile bune spiritiştii europeni fuseseră
foarte influenţi şi că din rândurile lor se afirm aseră personalităţi pre­
cum Arthur Conan Doyle sau Victor Hugo. Am reuşit să-i stârnesc in­
teresul, ceea ce mi s-a părut o minune.
— Chiar deţii informaţii despre toate astea?
Am promis că-i voi trimite o copie după tăieturile din ziare şi alte
câteva chestii. Nu mi-a fost limpede dacă interesul său fusese trezit
de spiritism ori de Teresa, dar, oricare ar fi fost motivul, mi se părea o
reuşită. Mi-a lăsat o adresă de e-mail.
— Am elie m-a învăţat să folosesc internetul. Descopăr o lume
nouă!
Mi-am zis că o asistentă care reuşeşte să familiarizeze cu interne­
tul pe un dinozaur ca tata merită un ceas de firmă.
Dar asta nu a fost tot. Nu o să-ţi vină să crezi. Brusc, mi-a zis:
— Violin, ştii că nu-mi place să vorbesc despre tatăl meu. Mereu
a fost un străin pentru mine. Nici măcar nu îi port ranchiună. O fi avut
motivele lui ca să trăiască aşa cum a trăit, dar asta nu mă interesează
câtuşi de puţin. Dacă îţi foloseşte la ceva, pot să-ţi spun că nu mi se
pare imposibil să-şi fi ucis soţia. Nu m-ar surprinde nici dacă aş afla
că a fost un criminal de război ori unul dintre acei medici nazişti care
au făcut experimente pe oameni, deşi cred totuşi că era prea egoist
pentru aşa ceva. Pentru biata Teresa, nu pot simţi altceva decât milă.
A căzut pe mâini rele exact când vrem urile erau mai grele. Cine să
ştie ce s-a întâm plat de fapt? Sigur că cercetările tale îi cinstesc m e­
moria şi reconstituie, până la un punct, ceea ce s-a întâmplat. Mi-ar
fi plăcut să aflu eu însumi, dar trebuie să fii de acord cu mine că nu
mi-a mai rămas chiar atât de mult timp încât să-l investesc în lucruri
atât de triste. Dacă nu te deranjează, în timpul care mi-a rămas voi
încerca să fiu cât mai nordic cu putinţă. Restul, ca întotdeauna, îl las
în mâinile tale, care sunt mult mai îndemânatice şi mult mai frumoase.

255
 îmi venea să mă ridic şi să-l aplaud, dar m-am m ulţum it cu un
sărut pe care i l-am dat pe obrazul proaspăt ras, apoi mi-am şters o
lacrimă. Amelie plângea şi ea. Cred că scena l-a speriat pe unul
dintre chelneri, prea puţin obişnuit cu intimităţile la care te poate duce
o cină bună.
A fost un final demn de o sărbătoare la care am vrut să te fac
părtaşă.
Emoţionată şi extenuată, a ta,
VIO
 Lumina viitorului.
Revistă de studii psihologice şi ştiinţe conexe
Nr. 272. Iunie 1934

Un omagiu adus Măriei del Roser Golorons

Text citit de Teresa Bruses de Lax la recent
încheiatul Congres de Spiritism din Barcelona
(fragmente)

Alături de Allan Kardec, vicontele Torres-Solanot,

Miguel Vives sau doamna Amalia Domingo Soler, recu­
noscuţi astăzi cu toţii drept fondatori ai ştiinţei
noastre, mi-ar plăcea să adaug şi numele maestrului
meu, cea pe care mulţi v-o amintiţi, Maria del Roser
Golorons de Lax. Poate că nu a lăsat o operă care să
împodobească rafturile bibliotecilor şi nici nu a fost
protagonista nici unui scandal cu vreunul dintre mai
marii Bisericii, dar, în toată viaţa ei, într-un mod atât
pertinent, cât şi discret, a răspândit sămânţa idealu­
rilor sale şi a ştiut să aprindă în cei care au ascul­
tat-o scânteia unei gândiri libere, limpezi şi ideea
infinităţii spiritului. Am avut norocul să-i fiu aproape
până la final şi pot să vă asigur că a murit fidelă cre­
zurilor sale şi în compania spiritelor acelor oameni
care îi fuseseră cei mai dragi. într-un fel, pe patul
de moarte mi-a lăsat dovada luptei sale de o viaţă, con­
vinsă că aceste timpuri nefaste pentru noi şi pentru
întreaga lume vor sfârşi prin a ne întări. I-am promis
că îmi voi învinge timiditatea naturală şi că voi păşi
pe calea pe care mi-o deschisese, şi asta şi este de
fapt forţa care dă astăzi viaţă cuvintelor mele, dedi­
cate amintirii şi memoriei celei pe care o port mereu
in inimă drept ca pe una dintre fiinţele cele mai bune,
mai generoase şi mai inteligente din câte am cunoscut.
In cazul meu, faptul că a fost soacra mea nu înseamnă
decât o întâmplare fericită.
( ...]

Ţinând cont de tot ceea ce am spus până acum, cred că

sunt destule chestiunile cărora să ne dăruim pe de-a-n-
tregul şi cu toată seriozitatea. Mai întâi, pacifismul.

257
Trebuie să reuşim să facem societatea să creadă în ceea
ce credem noi: că o lume fără arme, fără pedeapsa cu
moartea, fără graniţe politice, bazată pe cooperarea
dintre indivizi este foarte posibilă. Pentru asta,
trebuie să ne asumăm revoluţia socială şi culturală,
şi această revoluţie trebuie să plece de la noi, şi nu
să vină impusă de vreun guvern sau de vreo instituţie,
nici măcar de către Biserica Catolică pe care o respec­
tăm, deşi nu suntem întru totul de acord cu dogmele
sale. De asemenea, e obligatoriu ca noi, femeile, să nu
ne mai conformăm voinţei bărbatului, să învăţăm să fim
libere şi să ne bucurăm de libertate luând propriile
noastre decizii şi, bineînţeles, să ne asumăm greşe­
lile. Cine are idei personale, mai şi greşeşte uneori.
Trebuie să facem totul pentru a ne depăşi condiţia de
fetiţe eterne. Trebuie să ne opunem sistemului educa­
ţional actual, care nu produce altceva decât femei ig­
norante, capabile doar de a se comporta adecvat în casă
şi în societate. Vrem să ni se dea şansa de a studia
ceea ce studiază bărbaţii. Avem dreptul să ne bucurăm
de lecturile şi de muncile la care ei au acces. Şi, de
asemenea, de ce să nu avem loc alături de ei la acţiu­
nile publice? La înmormântări, de exemplu, de unde sun­
tem excluse de parcă durerea sau simpla noastră
prezenţă ar fi ceva ruşinos. Demnitatea noastră morală
e aplicabilă tuturor aspectelor sociale, chiar şi ace­
lora unde iubirea prevalează.
[ ...]
în încheiere, aş vrea să supun atenţiei dumneavoas­
tră o chestiune care mă nelinişteşte personal, mai ales
ştiind că regulile stabilite sfârşesc prin a se impune
în faţa drepturilor şi a demnităţii noastre, chiar şi în
momentul când deja nu mai putem opune nici o rezis­
tenţă. Mă refer la cimitire. Ştim cu toţii că există în
San Quintin de Mediona, localitate din provincia Bar­
celona, un cimitir dedicat spiritismului, mai mare şi
mai frumos decât cel catolic, şi că acolo au loc nume­
roase înmormântări fără ca vreun preot să impună ri­
tualul catolic sau să interzică îngroparea mortului,
aşa cum, de o vreme încoace, se întâmplă în oraşul nos­
tru. Cred că trebuie să ne purtăm cu mănuşi în această
problemă, dar să fim şi fermi, totodată. Pe cei care au
cât de cât mintea deschisă trebuie să-i facem să accep­

258
te că există şi alte puncte de vedere, diferite de ale
lor, dar nu impunându-ne propria poziţie cu orice preţ,
ci mai degrabă prin persuasiune. Propun să semnăm un
document prin care să cerem un serviciu funerar lipsit
de ritualuri, aşa cum vrem noi, şi să mergem Înainte
cu ideile noastre, oricât ne-ar acuza alţii că suntem
superstiţioşi, eretici sau chiar îndrăciţi de-a dreptul.
Trebuie să facem faţă dificultăţilor timpului nostru,
cauzate în primul rând de enorma influenţă a moralei
tradiţionale asupra întregii societăţi, care în vre­
muri de restrişte a recurs întotdeauna la aripa pro­
tectoare a lucrurilor aparent de neschimbat. în ciuda
tuturor dificultăţilor, trebuie să avem convingerea că
vor veni timpuri mai favorabile nouă, şi această spe­
ranţă să ne însoţească în tot ceea ce facem. Ba chiar
să acceptăm, dragi prieteni, că s-ar putea să ne fi năs­
cut cu un secol mai devreme.
 De la: Valerie Rahal
Data: 2 aprilie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: Of, dragostea asta...

Draga mea, nu-mi vine să cred că, la anii tăi, nu ţi-ai dat seama
ce boală misterioasă îl roade pe tatăl tău. Boala care îl face să fie mai
simpatic, frumos, elegant, nepăsător, comunicativ şi sensibil ca nicio­
dată. E îndrăgostit. M-a sunat şi mi-a povestit totul, deşi nu mai era
nevoie să-mi spună, doar ştiam totul din e-mailul tău, după cina pe
care aţi luat-o împreună. Lui i-am spus că am ghicit cum stau lucrurile
după felul în care mi-a zis „salut". Cred că l-am impresionat.
De fapt, ca să fiu sinceră, tatăl tău nu m-a sunat ca să-mi spună
că e îndrăgostit. M-a sunat pentru a-mi zice (în această ordine) că
îşi face griji pentru tine, să văd puţin care-i situaţia, şi că se însoară.
Căsătoria civilă va avea loc sâm bătă, la douăsprezece şi jum ătate,
în Avignon. M-a rugat să-ţi spun că înţelege dacă nu poţi să participi
la ceremonie şi că, desigur, nu trebuie să-i trimiţi nici un cadou. E
total acaparat de fetişcana aceea căreia îi plac ceasurile scumpe.
Nu-ţi face probleme: acum douăzeci şi cinci de ani aş fi gândit şi eu
ca tine.
M-a sunat şi Drina. Zice că ţi-a trim is o mulţime de mesaje, dar
că nu i-ai dat nici un semn de viaţă, l-am spus că eşti foarte ocupată,
că ţi s-a stricat computerul şi că ai plecat în călătorie. Cred că şi-a
dat seama că mă chinuiam să inventez ceva şi nu ştiu dacă a crezut
vreo iotă. Voia să ştie dacă te întorci curând. Din câte mi-am dat
seama, s-au adunat tot soiul de problem e urgente şi i se termină ex­
plicaţiile credibile (şi poate că şi răbdarea). Una dintre chestiunile
cele mai urgente, a zis ea, e un interviu pentru CNN. Trebuie să dea
un răspuns în mai puţin de patruzeci şi opt de ore, dacă am înţeles
bine. Ce chestie: am o fiică faim oasă!
Cum nu am ştiut ce să-i spun, te întreb: ai de gând să te întorci
repede? Sau, mai exact: mai ai de gând să te întorci?
Cât despre povestea de dragoste neîm plinită din tinereţea ta, pot
să-ţi spun doar că mă aşteptam la ceva mai scandalos. Nu-mi dau

260
seama de ce mi-ai ascuns atâta timp o poveste anodină de-a dreptul.
Viaţa oam enilor e plină de iubiri imposibile răm ase prin cotloanele
prăfuite ale minţii. Cazul tău nu e deloc unul singular cum crezi. Cel
puţin nu în privinţa asta. Chiar dacă povestea acelui cântăreţ celebru
e cu adevărat emoţionantă, recunosc.
Du-te să-l vezi, nu lăsa lucrurile nerezolvate. Apoi dă fuga şi po­
vesteşte-mi şi întoarce-te la viaţa ta. Eu şi copiii tăi avem nevoie de
tine. Te sărut mult. Şi Jason la fel.
MAMA
 XIX

în data de 22 octombrie, 1912, toate ziarele anunţau istorica

sosire a armatei greceşti la graniţa cu Serbia pentru a se înfrunta
cu soldaţii turci. Luxul de amănunte prin care erau descrise asal­
turile asupra trenurilor învăluite în ceaţă, cuceririle stindardelor
inamicului, exploziile cu dinam ită la miezul nopţii sau imaginea
flotei greceşti îndepărtându-se de coasta insulei Lemnos îl făcea
pe moştenitorul familiei Lax să sim tă aceeaşi emoţie pe care o
simţea când era copil şi Concha îi spunea poveşti din satul ei
natal. Nu arătă nici un fel de interes ştirii de pe aceeaşi pagină
care informa că un grup de muncitori feroviari de pe tronsonul
M adrid—Zaragoza făceau presiuni să li se respecte cerinţele,
închise ziarul, luă o înghiţitură din cafeaua neagră cu care îşi
începea fiecare dimineaţă, îşi strânse cordonul halatului său de
mătase şi tocmai se întreba ce îi va aduce ziua, când uşa se
deschise fară să fi fost cineva anunţat şi apăru chipul îmbujorat
al Măriei del Roser.
— Bună dimineaţa, fiule. Pot intra?
întrebase de formă, după cum se putea vedea, pentru că deja
intrase şi se aşezase pe un scaun. Tăcerea fiului ei aproape că o
obligă să întrebe:
— Deranjez?
— Aveam de gând să merg în atelier, zise Amadeo, dând să
se ridice.
Maria del Roser îl apucă cu hotărâre de braţ.
— O secundă. Vreau să vorbesc cu tine despre o problemă
importantă.

262
 Amadeo se aşeză, posac.
— E vorba de fratele tău. în ultimul timp mi se pare tot mai
abătut. Abia mănâncă.
— E îndrăgostit, mamă.
— Sunt sigură! Dar chiar şi aşa, în urmă cu câteva luni era la
fel de îndrăgostit, dar mai vesel.
Privirea fară astâmpăr a Măriei del Roser scruta masa şi tot ce
era pe ea. M apa de birou, tava de lemn şi sugativa prinsă pe
suportul din sticlă şlefuită, călimările de argint, lampa electrică
împodobită cu şiraguri de sticlă, adică totul aşa cum era pe când
trăia Rodolfo al ei. Şi totuşi, ea percepea locul acela atât de străin,
de parcă ar fi fost altul. Poate că străină era ea, îşi zicea uneori.
Stingherit de privirea cercetătoare a mamei sale, Amadeo în­
cepu, mai mult de formă, să pună ordine în hârtii. Făcu câteva
mici teancuri, având mare grijă la ce documente rămâneau deasu­
pra. îl speria dezinvoltura cu care mama lui intra în birou şi cer­
ceta totul, punând mâna fără să şovăie pe orice document care îi
atrăgea atenţia şi cercetându-1 cu atenţie, m ijind ochii, de parcă
hârtiile lui ar fi fost fotografii de familie. Amadeo deschise sertarul
din dreapta biroului şi ascunse acolo ceea ce nu voia să fie văzut.
— Nu poţi să stai locului? M ă agiţi, zise maică-sa. Ia te uită:
sigiliul familiei Bruses!
Ţinând în mână o carte de vizită dintr-un carton fin, începu
să citească:
„Stimate domnule Lax,
Vreau să vă angajez pentru a picta portretul meu şi al celor
şapte copii vitregi ai mei. Treceţi, vă rog, pe la mine când aveţi
timp şi vom discuta condiţiile. Transmiteţi salutul meu mamei
şi fratelui dumneavoastră.
Cu afecţiune,
doamna M atilde Bessa, văduva lui don Casimiro Bruses,
armator şi exportator de cafea“.
— E bine, zise M aria del Roser, Bruses e o familie bună. Ar
trebui să accepţi.
— Mulţumesc, mamă. Am să ţin cont de părerea ta. A mai
rămas ceva ce ar trebui discutat acum?

263
 M aria del Roser lăsă bucăţica de carton perfect aliniată cu
muchia mesei, asigurându-se că nici un colţ nu trece peste mar­
gine. Apoi, cu aceeaşi grijă, îşi încrucişă palmele în poala fustei
de mătase naturală si> zise:
— Văd că nu ai de gând să mă ajuţi în privinţa fratelui tău.
— Juan şi cu mine abia ne vorbim, mamă. Nu e bine să mă
bag în treburile sale. Pe de altă parte, e şi el destul de mare acum.
— Da, optsprezece a n i... Cea mai rea vârstă pentru un om.
Vârstă la care poţi să-ţi strici toată viaţa.
— Nu crezi că exagerezi puţin?
Maria del Roser, gânditoare, alinie din nou cartea de vizită.
— Grea cruce mai am şi eu de dus cu voi, fiule. De ce nu vă
împăcaţi? Oricât de grav ar fi fost ce s-a întâmplat la pension, s-a
petrecut de mult. Au trecut aproape zece ani.
— Opt.
— Opt, zece, ce mai contează... Trebuie să fie o soluţie.
Amadeo luă cartea de vizită a văduvei Bruses şi o aşeză pe
mapa de birou din faţa lui.
— Cum se simte astăzi Violeta? întrebă el. E mai bine?
Maria del Roser, abătută, dădu din cap că nu.
— Continuă să vomite. Conchita stă cu ea.
— Doctorul Gambus a văzut-o?
— Azi-dimineaţă. I-a recomandat să ţină un post sever. Cred
că omul ăsta îşi pierde minţile. Putea măcar să-i dea nişte pilule.
E clar că medicii nu mai sunt ce erau înainte.
— Am să trec să o văd mai târziu.
Maria del Roser luă un coupe-papier. îl privi. îl întoarse pe
cealaltă parte. îl lăsă pe masă. Luă o cutie de tinichea de pe un
teanc de caiete. Citi: „ Terry@Co, p en tru un scris eficien t O lăsă
pe birou şi luă o altă cutie: „Laxativul Busto. Eficace. Plăcut. Uşor
de folosit. Ieftin. Nu produce iritaţii şi nici dureri“.
— Eşti constipat, fiule?
Amadeo îşi ieşi din fire.
— Te rog, mamă. Pune cutia unde era.
— Nu trebuie să te ruşinezi. De secole, oamenii se constipă.

1 l'erry@Co, f o r rapid w riters, în engleză, în original. (N.tr.)

264
 — Chiar trebuie să-ţi amintesc că acesta nu mai e biroul ta­
tălui meu? Nu poţi să intri aici pur şi simplu şi să umbli peste tot.
M aria del Roser puse cutia de tinichea pe locul unde înainte
fusese cartea de vizită şi îşi zise că fiul ei avea dreptate.
— E din obişnuinţă, iartă-mă.
— Vorbeam de Violeta, zise Amadeo, încercând să reia firul
conversaţiei destul de dezlânate. Dacă starea nu i se îmbunătăţeşte
în câteva zile, am să aduc un medic din Elveţia.
— O, Doamne! De ce tocmai de acolo?
— Pentru că medicii elveţieni sunt cei mai buni.
M aria del Roser cerceta pereţii. Nu i se părea firesc ca tabloul
care o reprezenta pe Concha servind apă în p a tio să stea pe pere­
tele principal.
— Acolo ar fi trebuit să pui un tablou cu tatăl tău, zise. Dacă
ai fi pictat vreunul cu el, desigur.
— Mă gândesc să instalez telefonul aici, zise el arătând spre
singurul perete liber. Cred că ar fi cel mai bine.
— Tatăl tău zicea că telefonul îl întrerupea din lucru.
Amadeo oftă. Se obişnuise cu zilele proaste ale mamei sale,
zile în care nostalgia după vremurile apuse o făcea melancolică,
plângăcioasă şi delăsătoare. Astfel de zile făceau deja parte din
rutină, la fel ca vizitele lui Trescents sau nevoile gospodăreşti ale
Eutimiei.
— Ce păcat că nu conduci tu afacerile, aşa cum a vrut tatăl
tău, zise Maria del Roser cu o voce gâtuită, uitându-se tristă la
peretele gol.
— Mamă, am mai vorbit de nu ştiu câte ori despre asta. De
ce nu-i spui Conchitei să-ţi prepare un ceai? Nu ai nimic de citit?
Chipul mamei lui exprimă nemulţumire.
— Nimic care să-mi placă... Nu mai sunt scriitori ca altădată.
— Nu trebuie să te îngrijorezi din pricina afacerilor. Nepă­
sarea mea nu se reflectă în câştigurile anuale. Dimpotrivă, sunt
mai mari ca oricând. Ba chiar am să încep să investesc în lumea
spetacolului, cu ajutorul lui Bassegoda.
Maria del Roser pufni, exprimându-şi astfel poate dezacordul,
poate resemnarea.

265
 — Să nu mai aud chestia asta cu medicul elveţian, zise ea,
hotărâtă. De parcă sora ta ar fi pe moarte. Şi promite-mi că îi vei
da atenţie lui Juan.
— Bine, mamă. M ă laşi în pace dacă îţi promit că aşa voi face?
— Nu. Te las în pace dacă-1 avansezi. Are nevoie de o muncă
de răspundere.
— E bine director la una dintre fabrici?
Maria del Roser zâmbi. In sfârşit, lucrurile începeau să se mişte.
— E perfect. Dar nu la una care să fie departe.
— Unde ţi-ar plăcea? La San M artin? La San Andres?
— San Martin e bine. Juliân poate să îl ia cu maşina când iese
de la universitate, îl duce, îl aşteaptă şi îl aduce acasă.
— In schimbul de după-amiază. Bine. Altceva?
— Nu râde. Am destule dureri de cap din cauza voastră.
— Chiar mâine voi vorbi cu Trescents, mamă.
Un foşnet
» de mătase însoţi) ieşirea
> femeii. Părea multumită.
»
Amadeo o urmă la mică distanţă şi încuie uşa în urma lui.
— Şi să ştii că pe mine încă mă mai poţi picta, zise ea, urcând
încet treptele.

Să ne îndepărtăm acum de mamă şi de fiu, să-l lăsăm pe fie­

care cu treburile sale şi să facem pe ascuns ceea ce îl înspăimântă
pe Amadeo, iar Maria del Roser nu îndrăzneşte să facă: să tul­
burăm pacea lucrurilor. începând, desigur, cu sertarul din dreapta
biroului. Mai exact, cu un docum ent ascuns de Amadeo sub
vraful de hârtii, scris de Trescents, al cărui început promiţător
sună astfel: „Raport despre muncitoarea cu numărul 789, de la
fabrica de confecţii Golorons şi Fii, din San Andres, pe numele
ei Montserrat Espelleta Torres, în vârstă de 16 ani“. Raportul e
scris la maşină, are câteva pasaje subliniate cu roşu şi mai multe
cuvinte încercuite: „16“, „loială“, „sora mai mică", „revoltă", „cu­
plete", „arătoasă". Raportul are ataşată o fotografie de grup cu
muncitorii de la fabrică, dar vederea este prea generală ca să poată
fi apreciate trăsăturile individuale. Pe spatele fotografiei stă scris
cu creionul: „Montserrat Espelleta Torres e prima din rândul al
doilea, de la dreapta la stânga". Raportul e vechi, din februarie

266
1910. Cei doi ani care au trecut de când se află pe biroul lui Ama­
deo l-au făcut anacronic.
Printre hârtii se găsesc facturi astronomice de la restaurante,
hoteluri, case de modă, marochinării, bijutieri, firme de închiriat
m aşin i... Amadeo ţine la ele ca la nişte am intiri materiale ale
unor nopţi de neuitat. O astfel de am intire e şi un bilet de la
Octavio Conde: „Iţi mulţumesc pentru gentileţea şi discreţia de
astă-noapte, prietene. Domnişoara Nuştiucum a fost într-adevăr
o bucată excelentă, aşa cum mi-ai zis. Se pare că avem aceleaşi
gusturi. Aşadar, trăiască comunismul de cafenea! Te rog, distruge
hârtia aceasta. Cred că încă sunt beat“.
M ai există şi un titlu de proprietate asupra unui apartament
din Rambla de Cataluna. Nu foarte mare, ţinând cont de nevoile
şi obiceiurile familiei Lax, dar incredibil de vast pentru chiriaşii din
epocile viitoare. Mai sunt şi facturi de mobilă, de rufarie, de usten­
sile de baie, ba chiar şi una de la un pat făcut pe comandă, toate
cumpărate din magazinele El Siglo, cu discreţie maximă, fară a
compromite pe cineva. Apar şi bilete de intrare la spectacole de
toate tipurile: concerte de cafenea, cinema varieteu, cabaret, cum­
părate aproape toate de la chioşcurile de pe bulevardul Paralelo.
Mai e şi o fotografie cu dedicaţie a actriţei Raquel Meller, aşezată
într-o cutiuţă plină cu cocaină, pe capacul căreia, pe interior, scrie
de mână: „Praf magic pentru stomac de la doctorul Creus“.
Acolo sunt si» bilanţurile
> financiare de la Banco de Barcelona,’
cuprinzând cifre ameţitoare, rapoartele acţionarilor, felicitări din
partea partenerilor de afaceri pentru bunăstarea economică, liste
cu clienţi europeni, americani şi asiatici, zeci de pagini pline de
cifre care adună praf, fară să fie băgate în seamă de destinatarul lor.
Şi aşa, am putea continua să scotocim printre aceste indicii ale
vieţii unuia dintre cei mai bogaţi industriaşi din oraş, şi totodată
prea puţin interesat de bogăţia lui. Chiar dacă ne vom da seama,
de fapt, că mai multă plăcere ne poate oferi ceasul de pe poliţă,
dacă ne abandonăm tic-tacului său, ori formele geometrice trasate
pe covor de razele soarelui pe măsură ce timpul se scurge.
Nu după-amiaza e cea care trece, ci secolele. Neînsemnaţi
cum suntem, nu ne dăm seama de această trecere. La o simplă
clipire se duce un deceniu. Zborul unei muşte prin încăpere

267
durează un secol. Nouă, celor absenţi, nu ne pasă de timp: e mica
noastră victorie. Când ne ridicăm privirea din nou, pe masă nu
se mai află cutia cu pene de scris, nici lampa cu şiraguri de sticlă.
Călimările au fost înlocuite de instrumente de scris luxoase, din
argint şi agate. Tabloul care o reprezintă pe Concha ocupă acum
un petrete lateral. La loc de cinste stă un frumos tablou cu doam­
na Maria del Roser. Telefonul e unul de masă: un Thomson-Houston
cu pâlnia şi casca aurite, prinse de o furcă neagră, ceea ce arată că
lumea merge înainte, în ciuda a tot ce se întâmplă.
Biroul continuă să fie plin de hârtii, numai că acum teancurile
sunt mai multe şi mai înalte. Ar fi mult prea obositor şi lipsit de
sens să ne ocupăm de ele. M ultă contabilitate, decizii de conce­
diere, negocieri ale contractelor de muncă, măsuri compensatorii
şi alte şi alte nimicuri care fac parte din viaţa unei mari companii.
Mai de folos ne va fi să dăm atenţie scrisorii de la sanatoriul
elveţian din Fribourg, pentru scrierea căreia cineva a făcut risipă
de cuvinte pentru a-şi cere scuze „în numele ştiinţei medicale"
pentru că nu a reuşit „să găsească nici o soluţie în acest caz drama­
tic”. O altă noutate: un crucifix pe masă. Lumina soarelui e la fel
de jucăuşă, dar covorul lipseşte din birou. Trebuie că e vară. Una
dintre puţinele veri pe care M aria del Roser Golorons nu le-a
petrecut la proprietatea ei din Caldes d’Estrach. Pentru asta e
nevoie de un motiv. Răspunsul îl poate da liniştea. In toată casa
domneşte o linişte grea, care pare să fi trecut şi în pasul monoton
al ceasului. Nu departe, se aud femeile murmurând rugăciunea
rozariului.
In birou e o căldură sufocantă, care nu incomodează însă pe
nimeni. Suntem doar noi aici. Uşa continuă să fie încuiată, chiar
dacă, de când a început această scenă şi până acum, a fost închisă
şi deschisă de nenumărate ori. E drept că nu e nimeni, dar cei
care au trecut pe aici şi-au lăsat urmele printre lucruri. Conchita
a fost cea care a adus tăietura din ziar, ajunsă acum un cocoloş
aruncat în coşul de hârtii. E o biată bucăţică de hârtie dintr-un
ziar, dar pentru ea a reprezentat mult mai mult: o speranţă. E un
articol despre puterile vindecătoare ale unui doctor francez, Mann,
cel care nu numai că se prezintă drept „vindecător de cazuri dis-
perate“, dar îşi mai şi provoacă tovarăşii de breaslă: „Domnilor

268
medici, vă invit să-mi aduceţi bolnavii voştri incurabili". Dacă e
adevărat că pereţii au ochi şi urechi, atunci probabil că încă se
întreabă ce o fi facut-o pe Concha să ridice vocea la Amadeo,
pentru prima şi ultima dată în viaţa ei, şi de unde o fi găsit el
suficientă putere încât să-i spună doicii că nu mai era nimic de
făcut în afară de a se ruga pentru ca totul să se sfârşească mai
repede. Apoi a urmat veghea. Două nopţi la rând, Amadeo a stat
închis în birou, cu coatele sprijinite pe masa plină de hârtii, cu
faţa în mâini, şi a plâns în tăcere. In a treia zi a ieşit, s-a îmbrăcat
în doliu şi a urmat sicriul cu trupul surorii lui, Violeta, moartă
de leucemie, la şaisprezece ani.
Uşa a rămas închisă în următoarele trei zile. Pe birou, lucrurile
păreau să se fi obişnuit cu dispariţiile periodice ale stăpânului.
Ziarul acelei zile, învechit încă înainte de a sosi, prezenta o dată
îngozitoare, ziua morţii Violetei: 26 august, 1914. La pagina 13
se spunea câte ceva despre o reuniune a industriaşilor, ţinută în
noaptea anterioară, la hotelul Ritz, unde s-a servit cel mai bun
meniu, la douăzeci şi cinci de pesetas de persoană, pentru a sărbă­
tori neutralitatea Spaniei în conflictul european. La pagina 10, o
telegramă venită de la Bilbao informa că englezii, în ciuda celor
două mii de pierderi, curmaseră viaţa multor nemţi şi reuşiseră
să doboare un zepelin. La pagina 11 se vorbea despre durerea de
care era cuprinsă Italia după moartea papei Pius al X-lea, în timp
ce se terminau demersurile pentru un conclav greu de întrunit
din pricina războiului. Iar la pagina 5, ca şi cum barcelonezii şi-ar
fi exprimat clar dorinţa lor de distracţie din acele zile grele, era
anunţat programul teatrelor şi al saloanelor de modă. Teatrul
Cran Salon Dore oferea „programul de varietăţi cel mai complet
din oraş“, punctul culminant fiind „cea mai frumoasă şi îndrăz­
neaţă dintre toate şansonetistele noastre". Numele acesteia era
scris cu majuscule: FRUMOASA OLYMPIA.
însă, în acea noapte şi în următoarele, cel mai aşteptat dintre
admiratorii artistei nu va ocupa locul său rezervat în primul rând.
Nici nu o va vizita în cabină. Nici nu va împărţi patul cu ea.
Frumoasa Olympia, ingenuă şi încrezătoare, începea un lung
şi lent drum către înfrângere, îndrăgostită de un bărbat nepotrivit.

269
 De la: Violeta Lax
Data: 3 aprilie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Surpriză

Dragă mamă,
faptul că ţi-am înşelat aşteptările se datorează, ca de obicei, laşi­
tăţii mele. în acest caz, reflectată de nehotărârea mea.
Aş putea să-ţi povestesc vizita italiencelor, dar am s-o fac altă dată.
Am pentru tine două veşti care îţi vor trezi din nou interesul pentru
povestea mea.
Prima veste ar fi că în sfârşit m -am hotărât să închei acea etapă
a vieţii mele. Nu va trece o săptămână până când îl voi vizita la spital,
îţi jur.
A doua e că iubirea mea din tinereţe nu e, aşa cum ai zis tu, „un
cântăreţ celebru". E Margot Mallais. Adică: o cântăreaţă celebră.
Te las să te obişnuieşti cu ideea, mamă. Oricât de modernă ai fi,
nu cred că-ţi va fi uşor să accepţi că iubirea vieţii fiicei tale a fost o
femeie.
Te iubesc mult,
VIO

270
 Raport despre Montserrat Espelleta Torres,
în vârstă de şaisprezece ani, angajata cu numărul
789 de la fabrica de confecţii Golorons şi Fiii,
din San Andres.
Scris de Tomâs Trescents, februarie, 1910

1. Istoric familial:
Angajata e fiica lui Salvador Espelleta Bartomeus
şi al lui Trinitat Torres Gilbert şi are doi fraţi mai
mari, Miguel şi Salvador Espelleta Torres. Părinţii
ei au început să lucreze în fabrică din anul 1897.
Mama ei lucrează şi în prezent (secţia vopsitorie) .
Tatăl ei a dispărut în timpul tragicelor evenimente
care au avut loc în ultima săptămână din iulie 1909,
evenimente la care a participat activ. începând cu
data de 3 august e dat in urmărire generală. Cei doi
fii ai lui, Miguel şi Salvador, au fost reţinuţi şi ju­
decaţi de un tribunal condus de căpitanul de in­
fanterie Luis Franco Cuadras, pentru revoltă şi
instigare la revoltă, delict comis în aceleaşi zile.
Amândoi ispăşesc o pedeapsă de cincisprezece ani de
închisoare. 0 verişoară de gradul doi şi un unchi lu­
crează la fabrica noastră de cărămidă din Barcelona,
fără să fi făcut vreodată probleme.

2. Descriere:
1,64 m înălţime. Aproximativ 55 de kilograme. 16 ani.
Păr şi ochi negri. Bine proporţionată. Fire veselă şi
săritoare. A început să lucreze la fabrica Golorons
la vârsta de 9 ani, la secţia confecţii. La 11 ani a
trecut la secţia vopsitorie, acolo unde la 14 ani a
fost numită şefă de tură. Şefii de echipă nu s-au plâns
niciodată de ea, în afara faptului că adeseori trebuie
să-i atragă atenţia să nu mai cânte cuplete care nu
sunt pe gustul tuturor. E curată şi punctuală. De trei
ori a cerut creşteri salariale.

271
 3. Prietenia ei cu domnul Juan Lax:
A început în perioada când domnul Lax a lucrat la
raportul său cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă ale angajaţilor. Domnişoara Espelleta l-a
ajutat şi cei doi tineri - de aceeaşi vârstă - s-au
împrietenit imediat. Muncitorii spun că i-au văzut
adeseori sărutându-se, dar nu ştiu dacă relaţia con­
tinuă sau nu. Ce ştiu sigur e că nu s-a ajuns la lu­
cruri mai importante.
 XX

La opt dimineaţa, în ziua de sâmbătă, 23 aprilie 1932, Laia a

ieşit în p a tio , cu foarfecele de grădină în mână, s-a dus direct la
tuia de trandafiri galbeni, s-a uitat cu atenţie la flori, a ales un
boboc abia deschis şi l-a tăiat aşa cum o învăţase maică-sa: exact
deasupra unui nod, fiind atentă să nu se înţepe şi lăsând suficientă
tulpină pentru ca trandafirul să poată înflori din nou. Cu floarea
în mână, a coborât în grabă scara, s-a dus direct la bucătărie, acolo
unde Antonia termina de pregătit tava cu micul dejun al doamnei
Teresa Lax.
— Pot să pun trandafirul în vază? Te rog, te rog, zise fata.
Bătrâna servitoare îi dădu de înţeles printr-un gest că era de
acord. Cu o atenţie nemaipomenită, Laia curăţă de frunze şi de
spini partea de jos a tulpinii şi o puse în delicata vază de porţelan
de pe masă. Ochii ei străluceau de încântare.
Gestul ei nu a fost observat de nimeni altcineva în afară de
Antonia. Vicenta era deja prinsă cu cratiţele ei, Carmela se afla
la etaj, Julian ronţăia o felie de pâine cu ulei de măsline şi încerca
să citească nişte versuri satirice din ziar, în vreme ce Higinio îl
aţâţa cu nişte vorbe ce păreau desprinse dintr-un discurs par­
lamentar.
— Atenţi mai sunteţi la cuvinte voi, catalanii! Nu puteţi să
trăiţi şi voi într-o regiune, ca toţi muritorii din Republică? Nu,
vouă vă trebuie un stat! Ce fel de stat? De tot felul de fanatici
capabili să proclame independenţa camerei lor de baie şi apoi să
convoace un referendum prin care populaţia să-i susţină. Şi,
bineînţeles, populaţia acceptă, pentru că aici nim ic nu e mai

273
preţuit decât să fii diferit de ceilalţi. Altă limbă, alţi judecători,
ba chiar vreţi şi alte legi. De ce să fiţi şi voi în rând cu toţi ceilalţi?
Sunteţi liberi să aprobaţi tot ce aveţi chef, că doar de asta sunteţi
suverani şi mai deştepţi decât oricine!
Juliân avea o fire liniştită, ceea ce nu înseamnă că nu avea şi
el ideile sale clare şi că nu era gata să şi le apere împotriva oricui
s-ar fi nimerit, cu condiţia, totuşi, ca interlocutorul să nu-1 scuipe
în faţă când îi vorbea, aşa cum facea acum Higinio, înfierbântat.
Deocamdată, credea că e mai bine să-şi termine micul dejun, să
citească cupletul la care nu se putea concentra nicicum, din vina
lui Higinio, după care avea să se întoarcă să-şi continue munca
începută, cea care îl scosese din fire pe întărâtatul administrator,
adică să scrie cu vopsea pe un cearşaf vechi, cu majuscule, într-o
catalană perfectă:

EL GREMI DE CONDUCTORS 1 XOFERS

VOL L’ESTATUT TAL COM L’APROVA
EL PORLE DE CATALUNYA1

Purtând acest mesaj, Juliân, la fel de liniştit ca de obicei, se

gândea să se prezinte în ziua următoare la Banco de Espana, locul
de unde urma să înceapă marşul în favoarea ratificării statutului.
In opinia sa, piedicile pe care guvernul de la M adrid le punea
unei legi exprimate de voinţa şi drepturile poporului catalan
constituiau un motiv mai m ult decât suficient pentru un protest
public. Era convins că efectul marşului va fi imediat şi că statutul
va fi rectificat şi acceptat la M adrid, aşa cum era şi firesc. Vicenta
urma să-l însoţească, doar nu degeaba fusese una dintre cele patru
sute de mii de femei care semnaseră referendumul pentru noua
lege, lăsând astfel de înţeles că, deşi nu aveau drept de vot, doreau
ca vocea lor să fie auzită. Au căzut de acord să o ducă şi pe Laia,
chiar dacă nu avea mai m ult de doisprezece ani, ca să se aprindă
în ea încă de mică una dintre grijile fundamentale ale omului:
grija faţă de ceea ce-ţi aparţine.

1 „Asociaţia şoferilor susţine statutul aprobat de poporul catalan", în

catalană, în original. (N.tr.)

274
 — Sentimentele nu au nevoie de explicaţii, Vicenta. Trebuie
să le urmezi, pur şi simplu, i-a zis Teresa înţelegătoare, când bu­
cătăreasa i-a cerut câteva ore libere în ziua de duminică.
Dar felul lor liniştit de a-şi cere drepturile îi scotea din sărite
pe unii, printre care şi pe Higinio.
— Sunt înconjurat de separatişti. Dar Alfonso XIII? Nu era
prietenul familiei? Am luat-o razna cu toţii! Până şi stăpânii casei
au ajuns să-l apere pe Maciâ cu statutul său, se plângea Higinio,
născut în Chinchilla de Monte-Aragon, din provincia Albacete,
acolo unde trăise până la vârsta de treizeci şi cinci de ani fară să-şi
fi închipuit vreodată că poate exista o asemenea încâlceală
politică.
— Sunteţi nişte pisălogi, vorbiţi mereu despre acelaşi lucru,
zicea Antonia, în timp ce aproba conţinutul micului dejun al Te-
resei. Nu vă daţi seama că problema asta nu are rezolvare?
Pe farfuria de porţelan fin se găseau o portocală desfăcută,
două felii de jambon şi un ou prăjit. Intr-un coşuleţ de nuiele,
în dreapta, erau două chifle proaspăt coapte. Trei bucăţele de unt
fuseseră puse într-un bol micuţ de ceramică, iar în altul se găsea
dulceaţa de mure, cea care îi plăcea stăpânei încă de când ţinea
ea minte. Pe tavă se mai găseau tacâmurile, şervetul dantelat, pa­
harul de sticlă şi ceaşca, fotul era cum trebuia să fie.
Cum Carmela nu era de găsit, Laia a sărit imediat:
— Pot să-i duc eu tava cu cafea şi suc, a zis şi s-a apropiat de
tavă.
— Nu, copilă, nu. Ai putea să te îm piedici pe scări.
Până la urmă, cum copila insista, Vicenta a fost de acord.
— Las-o, a zis Vicenta la urechea Antoniei. O adoră pe doam­
na Teresa. Se va descurca de minune.
Luară fiecare câte o tavă şi se îndreptară către camera Teresei.
Antonia era o femeie sfrijită, dar puternică. Se ţinea dreaptă
ca o scândură şi se mişca foarte repede. Părul de un castaniu stins,
des şi lins, obişnuia să şi-l poarte prins într-un coc din care mereu
îi ieşea câte o şuviţă rebelă. Văzută din spate, putea să pară o
tinerică, dar faţa o trăda imediat ce o vedeai. Semnele celor peste
cincizeci de ani de viaţă ieşeau în evidenţă prin ridurile de pe
obraji, de la colţurile gurii şi din jurul ochilor, mai tare decât

275
urmele lăsate de vărsatul de vânt, urme atât de vechi încât nimeni
nu şi-o amintea fără ele. Le avea deja când a intrat în serviciul
casei Bruses, şi chiar au jucat un rol decisiv când severa doamnă
Silvia Bessa a ales-o dintre mai multe candidate. M ama Teresei
avea stilul ei, foarte personal, de a alege servitorii şi întotdeauna
prefera fetele urâte în locul celor frumoase, convinsă că, dacă băr­
baţii nu se uitau la ele, atunci îşi făceau treaba mai bine. In
privinţa Antoniei, cel puţin, a nimerit din plin. Era neobosită şi
se mândrea cu o onestitate care nu putea fi pusă la îndoială, ca şi
castitatea ei. Superioritatea ei morală se potrivea cuiva care ni­
ciodată nu a avut ocazia să cedeze tentaţiilor, dar, chiar şi aşa, nu
era o persoană acră, dimpotrivă. Vorbea despre bărbaţi cu o seni­
nătate incredibilă.
— Decât să mă căsătoresc, mai bine mă călugăresc! obişnuia
să zică. Măcar Domnul îşi respectă femeile în pat.
Antonia a intrat în rândul servitorilor casei Bruses cu puţin
timp înainte ca Teresa - Tessita, pentru ea - să se nască, l-a fost
doică vreme de doisprezece ani. Ei şi surorilor sale, Silvita şi Luisa.
A asistat la toate schimbările din casă şi le-a rezistat: de la atitu­
dinea sobră a doamnei Silvia, la tristeţea ecleziastică a doamnei
M atilde, până la dezmăţul copiilor rămaşi orfani. Treptat, a
început să ocupe posturi de tot mai mare responsabilitate, de la
şefa la bucătărie, până la cel de acu m ... Când Teresa şi Amadeo
şi-au anunţat căsătoria, s-a rugat ca delicata ei stăpână să o ia cu
ea în noua casă şi să o scape, astfel, de acea epavă în derivă. Din
fericire, rugăciunile sale au fost ascultate. Când a apărut, cu aerul
ei seniorial, în casa familiei Lax, nu puţini dintre servitori au
simţit că odată cu ea se întorcea o anume splendoare a timpurilor
trecute. Tuturor li s-a părut firesc să ocupe camera ce fusese a
Eutimiei.
Antonia ajunse în capul scării, îşi sprijini atentă tava de coapsă
şi bătu la uşă.
O voce slabă îi răspunse dinăuntru:
— Intră.
Imediat după ce a intrat, Antonia şi-a dat seama că starea su­
fletească a stăpânei se înrăutăţise. Teresa avea pleoapele umflate,
aşa cum le are oricine a dorm it cu ochii plini de lacrim i. Vă­

276
zând-o, a încercat să zâmbească, dar zâmbetul era chinuit şi prea
puţin convingător.
Antonia, urmată de Laia ca de un satelit, aranjă tăvile pe masa
de lângă fereastră. Turnă cafeaua aşa cum îi plăcea stăpânei şi
umplu paharul cu suc. In tot acest timp, Laia, oprită în spatele
Teresei, o fixa cu privirea pe aceasta. Privirea ei trecea de la pa­
pucii de casă cu fundă de mătase la vasul cu pudră de orez, de la
pliurile fine ale capotului de mătase la mânerul de argint al piep­
tenelui cu care îşi îmblânzea buclele aurite. Şi încă: la bancheta
din camera de toaletă, pe care zăceau câteva piese de lenjerie
intimă înfrumuseţate cu broderie şi dantelă şi până la uşile în­
tredeschise ale şifonierului care lăsau să se vadă haine uşoare de
bumbac şi mătăsuri de vis.
Când ochii ei îi întâlniră în oglindă pe cei ai stăpânei, se sperie
şi vraja se rupse. Simţi cum faţa îi lua foc exact în momentul în
care Antonia îi întinse tava cu băuturi şi zise:
— Ţine-o bine şi du-o la bucătărie, te rog. Ai grijă să nu cazi.
Tânăra servitoare şi-ar fi dorit să ştie ce griji avea stăpâna, pen­
tru că până şi ea îşi dăduse seama că se petrecea ceva. M intea ei
nu accepta că o femeie atât de frumoasă, atât de delicată şi de
bogată poate avea probleme. Se gândea că, dacă ar fi fost în locul
ei, ar fi rezolvat totul printr-o plimbare cu maşina sau coman-
dându-şi haine noi la fiecare supărare, li era tot mai limpede că
adulţii erau greu de mulţumit (dincolo de faptul că erau impo­
sibil de înţeles).
Pe când ieşea, Laia a mai apucat să audă întrebarea pe care
Teresa i-a adresat-o Antoniei:
— Ştii cumva dacă stăpânul s-a întors?
Laia, chiar dacă o rodea curiozitatea, s-a îndepărtat înainte de
a auzi răspunsul Antoniei.
— încă nu; şi au trecut deja trei zile de când e plecat.
Teresa îl scuză, cu un aer absent:
— O fi având probleme de rezolvat.
Antonia dă să spună ceva, dar se opreşte. A trecut mult timp
de când nu mai spune nici jumătate din tot ce crede despre stă­
pânul casei. Şi mai ales nu-i spune Teresei, ca să nu îi facă rău cu
părerile ei.

277
 — Poate că ar trebui să vorbeşti cu soţul tău, Tessita, o sfă­
tuieşte camerista, încercând să se stăpânească. Să-i spui că ai ne­
voie de mai multă atenţie. Nu cred că e bine să lipsească de acasă
atâtea nopţi...
— E un om foarte ocupat, Antonia. Am ştiut asta încă de
când m-am măritat cu el.
Teresa surâde, îşi pudrează nasul, se ridică, se duce la tava cu
mâncare. Se preface că toate merg cum trebuie.
— Nu e vina lui. Eu sunt de vină, m-am trezit slăbită. Nu ştiu
ce am.
Antonia se uită la ea fără să scoată o vorbă. Ea ar avea câteva
explicaţii, dar preferă să tacă. Are avantajul celui care nu iese
niciodată din casă şi abia dacă-şi deschide gura. Ştie tot ce se în­
tâmplă în spatele uşilor. E mai atentă la vorbele celorlalţi. Face
din intuiţie marele ei avantaj.
Teresa, uitându-se pe fereastră, ia o înghiţitură de suc de por­
tocale.
— E înnorat? întreabă şi îndepărtează perdeaua pentru a-şi
verifica bănuiala. Asta mai lipsea! Intr-o asemenea zi.
Miroase trandafirul fără prea mare interes. îşi lasă braţele să-i
cadă, lipsite de putere, în poală.
— Trebuie să mănânci ceva, zice Antonia.
Drept răspuns, chipul Teresei se umple de silă.
— Nu pot. N-am poftă de nimic.
Antonia nu-şi ascunde îngrijorarea.
— Te vei îmbolnăvi dacă nu mănânci.
Se aud bătăi în uşă. Teresa îi spune să intre. Apare Conchita.
— Bună dimineaţa, doamnă Lax, zice doica, închizând uşa
în urma sa. Doamna Lax ar vrea să meargă la Las Ramblas ca să
vadă nişte cărţi şi m-a trimis să vă întreb dacă poate folosi maşina
domnului Lax şi dacă dumneavoastră aţi vrea să ne însoţiţi.
Frazele bombastice ale doicii aduc instantaneu zâmbetul pe
buzele Antoniei.
— îl aştept pe domnul Lax, zice Teresa. Cred că s-a dus la şe­
dinţa generală de la ora opt. Până când nu se întoarce, nu ştiu ce
program avem. Cât despre maşină, nu e nici o problemă, bine­
înţeles.

278
 Nu era nici o problemă pentru că, în ultim ul timp, Amadeo
conducea el însuşi maşina şi se bucura ca un copil de cel mai
recent capriciu al său, un Rolls Royce, model Silver Ghost, con­
siderat de mulţi ca fiind cel mai bun automobil din lume. L-a
comandat direct de la Londra, exact în aceeaşi perioadă când a
falimentat Banco de Barcelona, aşa că, din prudenţă, l-a ţinut
ascuns câteva luni. De când s-a hotărât să iasă cu el, atribuţiile
şoferului erau limitate la a scoate doamnele la plimbare şi la a re­
zolva urgenţe neprevăzute.
Odată ieşită Conchita, Teresa începe să se îmbrace. Are totul
pregătit în camera de toaletă: compleul, colanţii, ciorapii de mă­
tase. Ca în fiecare zi, Antonia i le-a pregătit cu devotament.
Teresa nici nu s-a atins de cafea, iar acum se uită la haine fără chef.
Camerista protestează, dar degeaba. Singurul interes al tinerei
stăpâne e pentru vremea de afară.
-— Uite! Se înseninează! Nici nu se putea altfel.
După douăzeci de minute, Teresa bate la uşa salonaşului soa­
crei sale, îmbrăcată într-un costum format dintr-o fustă şi o bluză
somon şi o pereche de pantofi Columbia, cu toc Ludovic XV. E
foarte frumoasă.
Maria del Roser are o zi bună. Tânăra îşi dă seama după cum
îi răspunde.
— A, tu eşti, draga mea. Conchita mi-a zis că nu poţi veni cu
noi la plimbare prin San Jordi.
— Aşa e. S-ar putea să trebuiască să-l însoţesc pe Amadeo la
o reuniune sau la slujba de seară. încă nu ştiu ce planuri are.
— Nimeni nu ştie, draga mea. Singurul plan al fiului meu
pare a fi să ne strice nouă planurile.
Teresa se mulţumeşte să tacă. Doica aşază un şirag cu trei rân­
duri de perle pe pieptul Măriei del Roser, care urmăreşte efectul
lor în oglindă. Apoi îşi pudrează nasul, se uită atentă la chipul ei,
îşi ascunde o buclă rebelă şi căruntă, oftează.
— Nu mai am ce-i face, zice, fără să fie clar dacă se referă la
fiul său sau la imaginea ei. Aşază-te, te rog, bea puţin ceai.
M aria del Roser însăşi o serveşte pe noră: toarnă ceaiul, ada­
ugă trei linguriţe de zahăr şi puţin lapte.
— Bea-1, o să-ţi facă bine. Nu-mi place cum arăţi.

279
 Teresa încearcă, ia o înghiţitură, strânge din buze. Lasă ceaşca
pe masă.
— Ce bine, zice amfitrioana, astăzi m-am trezit cu capul
limpede.
Teresa zâmbeşte şi se bucură cu adevărat. Au trecut câţiva ani
de când soacra ei a început să-şi piardă memoria. La început nu
păruse nimic grav, câteva erori lipsite de importanţă: brusc nu-şi
amintea unde îşi lăsase lucrurile sau ce avea de făcut a doua zi,
uita numele celor pe care nu îi vedea frecvent sau le confunda pe
noile servitoare. Toate acestea i se mai întâmplaseră, în ciuda
faptului că mereu avusese o minte clară. Până într-o zi când s-a
trezit simţindu-se destul de rău şi i-a cerut doicii să-l cheme pe
doctorul Gambus.
— Doctorul Gambus a murit, doamnă, nu vă amintiţi? Acum
vreo şase ani.
— Serios?
M aria del Roser şi-a încreţit fruntea şi a zis cu o virulenţă
neobişnuită la ea:
— Asa,» fară să anunţe?
> Asta e trădare! Si > cât de atenti
* am fost
cu el! Şi cât de punctual l-am plătit! Ştii cumva unde s-a dus?
Surprinsă, Conchita începu să îngaime:
— P ăi... la ... cred c ă ... la ceruri...
— Nici medicii nu mai sunt ce-au fost, murmura consternată
stăpâna casei.
Partea bună a stării M ăriei del Roser era că nu dura mult. Cu
aceeaşi rapiditate cu care spunea cele mai neaşteptate şi incredi­
bile lucruri, le şi uita.
— Despre ce vorbeam? întreba adeseori.
Când starea ei a început să se înrăutăţească, avea zile când
nu-şi amintea numele fiului ei, nici rolul său în familie sau o con­
funda pe Teresa cu o servitoare.
— Fată, trebuie să te rog eu să duci tava asta?! Nu vezi că zace
aici de ceva vreme? De ce stai acolo ca o sperietoare? Servitoarele
astea tinere şi frumoase nu se gândesc la altceva decât cum să
pună mâna pe un bărbat de familie bună, zicea M aria del Roser
printre dinţi.
Conchita îi atrăgea atenţia:

280
 — Doamnă, pentru Dumnezeu, e nora dumneavoastră. Nu-i
vorbiţi aşa.
Atunci M aria del Roser se uita la Teresa ca de pe altă lume şi
spunea ceea ce nimeni nu voia să audă.
— Intr-adevăr, fiului meu îi plac femeile din ce în ce mai ti­
nere. Insă trebuie să recunosc că ea e foarte delicată...
O vreme a continuat să scrie articole şi să-i primească pe
membrii C lubului de M iercuri. Insă mai apoi, în doar câteva
luni, mintea ei s-a stins ca o lumânare, şi locul acelei femei atât
de avansate pentru timpul său a fost luat de o fetiţă zâmbitoare,
în vârstă de şaptezeci de ani, care se îndrepta spre uitarea absolută.
Atunci medicii i-au dat diagnosticul: demenţă senilă. Trebuia să
doarmă cât mai mult şi să aibă linişte. Teresa a făcut tot ce a putut
ca să nu-i lipsească nimic soacrei sale. Mai întâi a eliberat-o pe Concha
de toate obligaţiile din casă şi a numit-o infirmiera personală a
Măriei del Roser. A încercat să-şi găsească zilnic timp a o vizita cu
diverse pretexte, ba ca să-i arate o pânză, ba ca să-i ceară sfatul în
vreo problemă. O trata cu aceeaşi dragoste cu care ar fi tratat-o pe
propria mamă dacă destinul i-ar fi permis. Teresa simţea că acum
îi întorcea dragostea pe care M aria del Roser i-o arătase mereu,
tratând-o de la început ca pe propria fiică.
-— Nu am de gând să plec până când nu îţi vei bea ceaiul! zise
brusc M aria del Roser, pe un ton imperativ.
Pe neaşteptate, mângâie cu palma ei uşoară faţa Teresei.
— Nu vreau să ţi se întâm ple ceva rău, Violeta. De data
aceasta te voi îngriji mai bine.
— Nu e Violeta, doamnă. E Teresa! Teresa! Nora dum nea­
voastră, o corectă doica.
— A, da! Ce proastă sunt! Ştiu prea bine că eşti Teresa. Şi
sunt foarte multumită
> să te am de noră. Mereu m-am temut că
fiul meu se va însura cu una dintre neruşinatele acelea care îi plac
atât de mult. Am avut noroc cu tine.
Teresa zâmbi, mângâind palmele pătate de vârstă ale Măriei
del Roser. Sim ţi o nostalgie nesfârşită pentru conversaţiile lor in­
telectuale din urmă cu câţiva ani.
— Despre ce vorbeam? întrebă pe neaşteptate M aria del
Roser. A, da, despre ceai. Bea-1.

281
 Teresa dădu pe gât ceaşca de ceai şi simţi că i se face rău. Se
ridică în grabă şi fugi la baie.
M aria del Roser îşi luă eşarfa şi încălţă pantofii cu toc mic.
Din baie, în ciuda faptului că se simţea rău, Teresa continua să-i
asculte cuvintele:
— Eşti bine, draga mea? o întrebă soacra.
— Da, da, mergeţi fără grijă, reuşi Teresa să răspundă. Iar la
întoarcere să-mi povestiţi totul.
Ieşind, bătrâna doamnă întrebă distrată:
— Ia împrospătează-mi memoria, Conchita. Aşa-i că nu avem
nepoţi?
— Nu, doamnă, nu avem.
— Aha.
M aria del Roser rămase pe gânduri câteva momente, apoi
schimbă brusc tema.
— Caii sunt pregătiţi?
— Nu, doamnă, automobilele nu au nevoie de cai.
— A, da, perfect. Felipe e gata?
— Juliân, doamnă, fiul lui Felipe, cel care s-a retras după mai
bine de treizeci de ani de serviciu.
Un gest de uimire fu urmat de unul de afectare.
— Cine să mai ţină minte şi numele astea ale servitorilor noi,
Conchita. Important este să plecăm înainte să înceapă ploaia.
Prefacându-se foarte preocupată, bătrâna doamnă plecă pen­
tru a da o raită prin librării, aşa că Teresa putu vomita liniştită
în singurătatea băii soacrei sale, apoi, eliberată de răul pe care i-l
provocase ceaiul şi simţindu-se mai bine, coborî scara de mar­
mură cu intenţia de a lua puţin aer şi de a mai vedea cum o duc
trandafirii săi.
Spre surprinderea ei, când ajunse în salon, îl găsi aşezat acolo
în fotoliul învelit în catifea galbenă, răsfoind relaxat La Van-
gu ard ia , pe don Octavio Conde. Văzându-1, Teresa tresări, căci
nu se aştepta la vizite la o asemenea oră.
— Nimeni nu mi-a spus că sunteţi aici, se scuză ea.
— E firesc. Am întrebat de soţul dumneavoastră şi, cum nu
e acasă, mi s-a spus că pot să-l aştept în salon. Dar, de fapt, am
minţit, Teresa. Pe dumneavoastră voiam să vă văd.

282
 Octavio Conde era îmbrăcat cu eleganţa-i bine cunoscută.
Purta o jachetă petrecută, care îi venea atât de bine, încât nu
putea fi decât făcută la comandă. Pantofii, strălucitori, era de cu­
loarea vişinei, asortaţi cu mănuşile şi cu batista de la piept. Cu
toate acestea, ce avea mai bun Octavio Conde ţinea de farmecul
său: zâmbetul sincer, ţinuta clasică şi manierele unui om stilat,
la care femeile din oraş fuseseră dintotdeauna atât de sensibile.
Ultimele cuvinte ale vizitatorului făcură ca inima Teresei să
se oprească o clipă.
— Pe mine? De ce?
— Vreau să vă întreb ceva.
— Şi nu mă puteţi întreba cu soţul meu de faţă?
— Soţul dumneavoastră nu înţelege chestiunile despre care
vreau să vorbim. Nu vreţi să vă aşezaţi?
Teresa roşi. Surpriza şi suspiciunea cu care întâmpinase vor­
bele lui Octavio Conde o făcuseră să uite de obligaţiile sale de
amfitrioană.
— Ba da. Iertaţi-mă. Aşezaţi-vă, vă rog. Aţi luat micul dejun?
Vă pot servi cu ceva? întrebă ea, încercând să facă uitată impoli­
teţea de mai devreme.
Don Octavio refuză cu naturaleţe, continuând să zâmbească.
Nu dădu nici o importanţă neatenţiei Teresei. Dimpotrivă: i-a
plăcut foarte mult. In ciuda faptului că era celibatar, de-a lungul
celor patruzeci şi trei de ani avusese timp să înveţe destul de multe
despre femei încât să poată recunoaşte pe loc semnele unei tulbu­
rări sincere. Şi nimic nu-i plăcea mai mult decât tulburarea sin­
ceră a femeilor onorabile. Prietenul său, Amadeo, era un om
norocos, se gândea, în timp ce obrajii Teresei reveneau la obişnui­
ta lor paloare, iar ochii ei îl scrutau cu o nevinovăţie plină de
solicitudine.
— în urmă cu câteva zile m-am hotărât să fac ordine printre
hârtiile tatălui meu, zise Octavio. Nu în actele contabile, ci în
hârtiile personale, acelea prin care, chiar şi după atâţia ani, nimeni
nu a îndrăznit să se uite. Am dat peste nenumărate surprize. De
pildă, există multe documente cu privire la acea organizaţie spiri­
tistă din care se mândrea că face parte.

283
 Teresa se simţi uşurată văzând că discuţia ia o turnură deloc
compromiţătoare. Se relaxa uşor, pierzând ceva din atitudinea
scorţoasă de până atunci. Ba chiar aprobă dând din cap şi zâmbi
uşor.
Nu apucase să-l cunoască pe Eduardo Conde, deşi era ade­
seori pomenit în cadrul familiei pentru determinarea şi inteligen­
ţa sa. El, cel care împreună cu doi cumnaţi ai lui, pusese bazele
acelui imperiu, pornind de la un magazin de cămăşi, pentru ca
mai apoi să se dezvolte până a ajuns unul dintre cele mai mari
centre comerciale din Spania, murise pe 27 martie, 1914, lăsând
în urma sa o amintire vie ce nu avea să se şteargă prea curând.
„Odată cu el dispare un om inteligent, onorabil, generos şi bun,
care,’ fără alte instrumente în afara muncii neobosite si> a virtutii
»
moştenite de la părinţii săi, a ştiut să prospere şi să dea grandoare
numelor sale imaculate. Moartea sa ne-a lăsat pustiul marilor sin-
gurătăţi“, se spusese în ziar la dispariţia lui.
— O să-mi ia ceva timp ca să clasific totul, continuă invitatul.
E foarte mult material: scrisori, articole, chiar şi un jurnal scurt
unde şi-a notat câteva dintre descoperirile care l-au impresionat
mai tare. Desigur, câteva dintre acele descoperiri au avut loc chiar
în această casă, în bibliotecă, în timpul reuniunilor găzduite de
doamna Maria del Roser, la care a luat parte floarea spiritismului
catalan. Mărturisesc că până să dau peste aceste documente,
activităţile de acest soi ale tatălui meu nu m-au interesat nicio­
dată. Dar acum, după ce i-am citit însemnările, mânat şi de golul
lăsat în urma sa, m-am hotărât să fac câte ceva. Nu prea ştiam de
unde să încep, până când, brusc, mi-am amintit de dumneavoas­
tră şi mi-am zis: „Ce prost sunt. Teresa duce mai departe, cu
demnitate, ce au început părinţii noştri. Ea m-ar putea ajuta“.
Teresa roşi uşor.
— Duc mai departe? E cam mult spus. Abia mă iniţiez, zise
ea. Aportul meu este modest, deocamdată. Nu ştiu cum aş putea
să vă ajut. în ultimul timp, organizaţia se confruntă cu o mulţime
de neînţelegeri. Nici măcar nu avem un sediu unde să ne adu­
năm. Bine ar fi să ne strângem din nou în biblioteca acestei case,
dar Amadeo nu ar fi de acord cu aşa ceva.
Ochii lui Octavio Conde se însufleţiră.

284
 — Tocmai mi-aţi răspuns la o întrebare pe care n-am apucat
să o formulez. Voiam să vă întreb cum aş putea contribui la acti­
vităţile dumneavoastră. Acum ştiu. începând de azi, la M arile
Magazine El Siglo veţi avea o sală unde să vă reuniţi. Sunt acolo
câteva saloane spaţioase destinate activităţilor culturale. Tot astăzi
vreau să-i propun soţului dumneavoastră să expună într-unul
dintre aceste saloane. Iar dumneavoastră trebuie doar să-mi spu­
neţi în ce zi vreţi să reluaţi activităţile spiritiste şi veţi găsi un sa­
lon pregătit cum se cuvine. Nici nu vă puteţi im agina cât de
fericit mă simt!
Teresa zâmbi pentru prima dată în acea zi, de când se trezise.
Zâmbetul îi înfrumuseţă chipul într-atât încât Octavio se simţi
tulburat.
— Membrii organizaţiei se vor bucura mult când vor afla asta,
zise Teresa.
•— Spuneţi-le că şi eu mă bucur. Şi că tatăl meu ar fi fost
fericit de-a dreptul. De când vreţi să începeţi?
— Cât de curând, mă gândesc. Când trebuie să vă spunem?
Octavio facu din nou un gest prin care îşi arăta totala disponi­
bilitate.
— Din partea mea nu e nici o grabă, Teresa. Pentru dumnea­
voastră, casa mea e mereu deschisă.
Emoţia o facu pe amfitrioană să tacă. Octavio savura acel
moment. îşi aminti cât de puţine îi spusese Amadeo înainte de
nuntă despre viitoarea lui soţie. Era o fată de familie bună, edu­
cată, frumoasă şi delicios de inocentă, care-i plăcea mult doamnei
M aria del Roser. O femeie cu care să te poţi prezenta oriunde şi
pe care să ţi-o poţi cu uşurinţă imagina mama copiilor tăi. în a­
inte de a o cunoaşte, nu i s-a părut ciudat că prietenul său nu se
omora să vorbească despre viitoarea lui soţie. Până la urmă, nu îi
vorbise despre nici una dintre femeile pe care le cunoştea. Dar
acum, când se afla la mai puţin de o jumătate de metru de Teresa,
văzându-i reacţiile, temerile, modalitatea de a-i m ulţum i, totul
scos în evidenţă de delicateţea gesturilor şi de o mireasmă vagă,
ca de fetiţă, nu înţelegea de ce prietenul său nu pusese mai mult
suflet atunci când o descrisese.

285
 Vorbele galante ale lui Octavio au deschis un abis de tăcere
între cei doi. Spre norocul lor, i-a salvat vremea. O aversă de ploa­
ie răsună brusc în patio. Teresa sări în picioare.
— Ce e? întrebă Octavio, luat pe nepregătite.
— Soacra mea s-a dus în Las Ramblas să se uite la cărţi.
— Cred că mai degrabă va avea parte de o supă de litere, râse
Octavio, clătinând din cap. Am spus deja: aprilie nu e o lună po­
trivită pentru a scoate cărţile în stradă. Data de 7 octombrie era
mult mai potrivită.
Octavio Conde era un bărbat citit, dar, mai ales, un bun co­
merciant. Aşa încât de la bun început fusese împotriva deciziei
guvernului condus de Maciâ, prin care data sărbătorii cărţii fusese
mutată de pe 7 octombrie pe 23 aprilie, pentru a coincide cu
ceremoniile religioase organizate cu ocazia celebrării patronului
spiritual al oraşului. După părerea lui, cele două sărbători nu
aveau nimic de a face una cu alta. De Sfântul Gheorghe era bine
să cumperi flori şi să mergi la slujbă, iar 7 octombrie, când în­
treaga Spanie sărbătorea naşterea lui Cervantes, era ziua potrivită
pentru ca librarii să-şi scoată cărţile pe tarabă. Era clar că sărbăto­
rirea lui Cervantes nu se afla printre priorităţile guvernului cata­
lan şi, cum nu se găsise un autor autohton mai important, s-au
decis să-l dea pe Cervantes pe mâna Sfântului Gheorghe. Trans­
formată într-o sărbătoare civică, cu o uşoară tentă revendicativă,
pe gustul republicanilor, noua sărbătoare a avut loc pentru prima
dată în 1931 şi a fost un dezastru din punct de vedere comercial,
în ziua următoare, librarii i-au trimis preşedintelui de guvern o
scrisoare prin care protestau faţă de schimbarea datei, aceasta fiind
singura cauză, după părerea lor, pentru vânzările slabe. Printre
motivele enumerate pentru a reveni la ziua de 7 octombrie se
găsea şi acela că această zi era mai aproape de începutul de lună,
şi, deci, de ziua de salariu a oamenilor mai săraci, „care nu prea
mai au bani spre sfârşitul lunii“. In încheiere, se mai adăuga: „Ca
şi cum nu ar fi fost destul, tulburările politice recente şi sărbătoa­
rea Sfântului Gheorghe, patronul C ataluniei, au fost ieri în
prim-planul atenţiei oamenilor, care nu au mai fost interesaţi de
librării şi de tarabele cu cărţi, aşa cum fuseseră în alţi ani. Desigur,
trebuie să recunoaştem că sărbătoarea cărţii a crescut în aspectul

286
ei extern, stradal, ajutată de faptul că a coincis cu festivităţile de­
dicate patronului nostru spiritual'*.
Teresa se încruntase tot mai mult, în timp ce ploaia se înteţea.
— Nimic nu e unde ar trebui să fie, murmură Conde. Sărbă­
toarea cărţii în aprilie, tata în ceruri, regele în Franţa, iar dumnea­
voastră căsătorită cu prietenul meu cel mai b u n ...
Teresa trecu peste ultimele cuvinte de parcă nu le-ar fi auzit.
— M ie mi se pare, totuşi, că primăvara merge bine cu cărţile.
Cu condiţia să nu plouă, desigur.
— Aşa e. Iată motivul pentru care această sărbătoare trebuie
să prospere. Toată lumea vrea asta, nu numai dumneavoastră şi
soacra dumneavoastră, din câte am înţeles. Fac pariu că, peste
optzeci de ani, când se va fi şters până şi amintirea noastră, lumea
va continua să iasă în stradă, să se bucure de soare şi să cumpere
cărţi. Pentru a-ţi da seama de asta e suficient să faci o plimbare.
Nu aţi ieşit deloc astăzi?
întunecată, Teresa dădu din cap că nu.
— Ar trebui să ieşiţi chiar acum. Oraşul pare un târg de carte
uriaş. Oamenii sunt entuziaşti, veseli, înflăcăraţi. Doar banii le
lipsesc. Maciâ ăsta are Her pentru astfel de festivităţi, trebuie să
recunoaştem. Ba chiar cred că are tot dreptul să le organizeze,
dacă mă gândesc prin câte a trecut până să ajungă preşedintele
guvernului.
Octavio Conde tăcu, încercând astfel să-şi stăpânească impe­
tuozitatea, apoi adăugă aproape în şoaptă:
— Dacă m-ar asculta acum, Amadeo ar fi scandalizat, nu
credeţi?
— Nu credeam că sunteţi de partea lui Maciâ.
Octavio ridică din umeri.
— Şi eu, ca atâţia alţii, sunt de partea celui care luptă pentru
mine. Diferenţa stă în faptul că eu recunosc asta deschis, pe când
majoritatea îşi justifică poziţia prin tot felul de teorii politice.
Teresa vede, ceva mai liniştită, cum ploaia începe să se mai
domolească. încearcă să fie atentă la conversaţie, deşi chestiunile
politice o plictisesc de moarte.
— Şi, apropo, continuă Conde, mi s-a spus că M aciâ e foarte
răcit, bietul de el. Va pierde festivităţile.

287
 Ploaia se oprise cu cotul când urcă până la ei ritmul unor paşi
hotărâţi. Teresa recunoscu imediat mersul soţului ei, care, în sfâr­
şit, se întorcea. îşi zise că aspectul lui va fi îngrijit, impecabil, ca
întotdeauna. La început se întrebase unde reuşea să se pună la patru
ace, dacă nu o făcea acasă, sau cine îl bărbierea cu atâta grijă. Mai
apoi, tăcerea soţului ei şi presimţirea pericolului pe care l-ar fi atras
o discuţie au făcut-o să renunţe la a-i cere explicaţii. Până la urmă,
sora ei, Tati'n, avusese dreptate când îi spusese înainte de nuntă:
„o femeie norocoasă e aceea care nici nu întreabă şi nici nu este în­
trebată, iar un soţ bun e unul care plăteşte facturile şi nu deranjează".
Amadeo intră, cu mănuşile şi pălăria în mână, şi era exact aşa
cum bănuise ea: de o eleganţă rafinată. îşi salută soţia şi o sărută
pe frunte, apoi strânse mâna prietenului său. Teresa aproape că
nu mai respira.
— Am uitat de vreo întâlnire? întrebă Amadeo, încercând
să-şi explice prezenţa lui Octavio.
— Nici vorbă, răspunse Conde. Am îndrăznit să vin fară să
anunţ. Aşa, i-am furat puţin timp soţiei tale.
— Ce e?
— Vreau să te rog să ne faci onoarea de a expune câteva lu­
crări în noul nostru salon de expoziţii.
Amadeo nu îşi ascunse satisfacţia.
-— Mergem în birou? întrebă el.
— Am să vă trimit ceva de băut, zise Teresa, plină de solicitu­
dine, deşi fusese eliminată atât de brusc din afacerile bărbaţilor.
în sinea ei, îşi zise că era o proastă. Cum i-a putut trece prin
cap că soţului ei i se va părea ciudată prezenţa celui mai bun
prieten al lui? Cum putea să aibă nişte idei atât de degradante
legate de oameni de o asemenea nobleţe? înainte să ajungă la
scara de marmură, îl auzi pe Amadeo zicându-i cu obişnuitul ton
autoritar:
— îmbracă-te cu ceva mai sobru, draga mea. Vreau să mă
însoţeşti la Guvern.
întorcându-se către Octavio, îi explică:
— în acest an sunt în juriu la concursul de arhitectură pentru
piaţa de flori. N-am avut de lucru! Ştiai că premiul e de patru
sute de pesetas? Va fi complicat!

288
 Teresa urcă şi se îmbrăcă cu alte haine. Ii plăcea să-şi înso­
ţească soţul la recepţiile oficiale. Acolo, Amadeo era mai atent cu
ea decât de obicei, zâmbea tuturor şi scotea în evidenţă acea latură
a sa care stârnea adm iraţia cunoscuţilor şi a ei, bineînţeles. La
astfel de recepţii cu multă lume, unde participau personalităţile
oraşului şi toate minţile cultivate, Teresa simţea cum străluceşte
prin propriile-i puteri. Fusese educată pentru aşa ceva şi ştia
destul de bine ce putere de atracţie exercita frumuseţea ei asupra
celorlalţi. Şi mai ştia şi câtă invidie trezeau, atât ea, cât şi Amadeo.
Dar mai avea încă un motiv de bucurie la astfel de petreceri:
aproape întotdeauna se întâlnea cu sora ei, Tatin, după a cărei
pălărie începea să se uite imediat ce ajungea, căutând-o cu nesaţ
printre insipidele coafuri ce încercau să-i facă concurenţă. Capul
lui Tatin ieşea întotdeauna în evidenţă. Era imposibil să te înşeli:
sora ei purta cele mai exagerate panaşuri, ornamente florale ex­
centrice sau pur şi simplu zorzoane extravagante. îmbrăţişarea
prin care Tatin o învăluia în mireasma de trandafiri şi vorbele ei
nesăbuite aveau darul de a o face să uite de toate problemele.
In acea zi, Teresa avea nevoie mai mult decât oricând de cu­
vintele lui Tatin. îşi simţea pieptul apăsat de o greutate sufocantă,
îi venea să plângă şi o urmărea o presimţire rea. Ştia ce avea să-i
spună Tatin atunci când se va apuca să-i înşire toate temerile sale:
„Bărbaţii se satură de orice, Teresa. Şi au toată libertatea de a
gândi şi de a acţiona. Bărbatul tău este la fel ca toţi ceilalţi. Bu-
cură-te că încă te mai scoate din casă. Şi, dacă îţi lipseşte ceva,
caută-ţi un amant. E cea mai bună soluţie“.
Toate aceste sfaturi o scandalizau pe Teresa, dar le asculta
pentru că aveau asupra ei efectul unui balsam. După ce stătea de
vorbă cu Tatin, cele mai mari dificultăţi ale sale se dizolvau ca
zahărul în apă.
In timp ce îmbrăca un compleu ceva mai lung, de culoare
maro-deschis, Teresa se ruga să fie şi Tatîn la recepţia de la Gu­
vern. îşi dorea ca sora ei, aşa cum făcuse de atâtea ori în astfel de
momente, să-l ia la rost pe Amadeo, cu drăgălăşenie, ca să nu o
mai lase singură atâta timp. îşi dorea să stea cu ea cât mai mult
timp, să nu-i pese de admiratorii săi şi să-i spună vreo bârfă din
înalta societate sau vreun detaliu despre ultimele ei cuceriri. De

289
asemenea, îşi dorea să-i dea şi vestea pe care deocamdată numai
ea o ştia - chiar dacă M aria del Roser bănuise ceva în acea di­
mineaţă - şi să-i spună că, dacă copilul ei avea să fie fată, i-ar
plăcea să-i dea numele ei. Nu M aria Auxiliadora, ci Tatin. Tatin
Lax Bruses. Nume de femeie independentă.
Chiar dacă pentru aşa ceva avea nevoie de acordul soţului ei.
Ca pentru orice altceva.
 Din caietul Moleskine al Violetei Lax
Aprilie 2 0 1 0

Inventarul conţinutului cutiei de biscuiţi

găsite în camera zidită a Violetei.

—Desen in fa n tii în cu lori roşu, negru, albastru şi verde. Re­

prezintă o fem e ie (poartă o fu stă lungă). D imensiuni: 28 x 20 cm.
— Tăietură din ziarul La Vanguardia, din p a gin a d e „Ştiri
loca le“. Textul, pu b lica t în 2 7 d ecem brie 1932, e d edicat în m or­
m ântării doam nei M aria d el Roser Golorons.
—Notă publicată în La Vanguardia, ediţia din 27 august 1914:
„ Tânăra Violeta Laxy Golorons, născută la Barcelona, a m u rit după
ce a p rim it sfântul maslu şi binecuvântarea apostolică (odihnească-se
în pace!). Cu adâncă durere sufletească, m ama sa, doam na M aria
d el Roser Golorons, văduva dom nului Lax, şi fra ţii defunctei, Ama­
deo şi Juan, îm preună cu celelalte rude, alături d e angajaţii socie­
tăţilor com erciale Industrias Lax şi M anufacturas Golorons a d u c la
cunoştinţa p rieten ilor şi cunoştinţelor greaua pierd ere suferită şi îi
roagă să o pom enească în rugăciunile lor şi să fa că pa rte din cortegiul
fu n era r ce se va fo rm a astăzi, jo i, d e la orele 10, la casa defunctei,
din pasajul D omingo, n um ărul 7, şi se va deplasa apoi la biserica
d e la C oncepcion, iar d e acolo la C im itirul din Est. Nu există in vi­
taţii personale.
—Catalog ilustrat pu blica t d e M arile M agazine El Siglo. Sezo­
n u l toam nă—iarnă, 1899-1900, 130 d e pagini.
—P aginile 9 şi 11 din La Vanguardia, ediţia din 2 7 decem brie,
1932, unde este descris in cen diu l care a avu t loc la El Siglo, cu două
zile înainte.
—Două fotogra fii tăiate dintr-un alt ziar (nu se ştie d in care).
In am ândouă se vede o grăm adă de grinzi contorsionate în interiorul
unui edificiu în ruină, din care a m ai rămas în p icioa re num ai o

291
parte din faţadă. Intr-una din tre fotogra fii se ved e şi o pa rte din Las
Ramblas, iar in depărtare, tu rn u l catedralei. In jo su l fotogra fiei stă
scris: „Im agine cu hala principală după dezastru “.
—P aginile 41 şi 48 din Lum ina viitoridui. Revistă d e studii
psihologice şi ştiinţe conexe. N um ărul272, din iu n ie 1934. P aginile
conţin a rticolul „In m em oria M ăriei d el Roser Golorons. Text om a­
g ia l citit d e Teresa Bruses de Lax în ca d ru l ultim ului Congres d e
Spiritism din Barcelona
—Un p lia n t cu p rogra m u l celu i d e-a l V-lea Congres In tern a­
ţion a l d e Spiritism (P alatul d e P roiecţii, Barcelona, 1—10 sep­
tembrie, 1934), în cadrul căruia prin tre vorbitori figurează şi Teresa
Bruses d e Lax.
—Douăzeci de pliante cu expoziţii ale lui Amadeo Lax, în diverse
oraşe din Spania şi din alte ţări din Europa, între anii 1923 şi 1940.
U nul dintre pliante este pentru expoziţia d e la m agazinele El Siglo
şi poartă data d e decem brie 1932.
—Fotografie d e studio, realizată d e B. M oreno (strada Canuda,
num ărul 8) cu personalul de serviciu a lfa m iliei Lax. Sunt şase fem e i
şi doi bărbaţi, cu vârste foa rte diferite. Patru dintre cei m ai în vârstă
sunt aşezaţi. Ceilalţi stau în spatele lor, în picioare. F em eile poartă
uniform e negre, cu şorţ şi bonetă. Pe dosul fotografiei, scris cu creion,
se p oa te citi: „Anul 1910. Eutimia, Felipe, Vicenta, Juliăn, Rosalia,
H iginio şi Carmela “. O rdinea celor fotogra fiaţi nu corespunde n u ­
melor. Din lista d e num e lipseşte Conchita, care apare în fotogra fie
(în picioare, plin ă d e viaţă, ceva m ai înaltă decât restul, cu un co c
în vârful capului şi un zâm bet d e satisfacţie).
—F otografie d e studio realizată d e B. M oreno. Un co p il la o
vârstă fra ged ă (în ju r d e doi ani) cu Concha îm brăcată în uniformă.
Copilul este Amadeo Lax. Pe spatele fotografiei, e scris cu creionul:
1890.
—Carte poştală (alb-negru) cu C oloseul din Roma, datată 5 o c­
tom brie 1908, trimisă pentru „ C onchita M artînez Cruces, pasajul
D om ingo, nr. 7, Barcelona, S pa n ia “ cu u rm ătorul text: „Dragă
Concha: iată cum e Roma. N um ai bucăţi. Sunt convins că tu ai găsi
o m odalitate d e a o repara. Până atunci, eu o caut p e a m ea d e a
d even i un m are pictor. O să vezi că voi reuşi, aşa cum m i-ai prezis.
Te îmbrăţişează, a l tău, Amadeo".

292
 —Carte poştală (în culori) cu T um ul E iffel din Paris. Acelaşi
destinatar. Datată 19 noiem brie 1928. „Stimată Concha, Amadeo
m -a rugat să îţi scriu pentru a-ţi spune că suntem bine şi că toată
călătoria noastră decu rge în cele m ai bune condiţii. Vrea să avem
în credere una în cealaltă. I-am spus că pentru m ine va fifo a r te uşor,
ştiin d că dum neavoastră sunteţi fem eia căreia el îi datorează viaţa.
Cu drag, Teresa
—Carte poştală (în culori) cu piaţa San Pedro din Roma. Acelaşi
destinatar. Datată 7 decem brie 1928. „Dragă Concha, am ajuns cu
bine la Roma după ce am vizitat Berlin, M ilano şi Bologna. Amadeo
e îndrăgostit d e Italia. Z ice că nu a r f i n ici o problem ă pentru el
dacă a r răm âne a ici să trăiască. D eocamdată, nu va f i aşa: între
Crăciun şi A nul Nou n e ducem în Grecia. Suntem bine şi călătoria
e m inunată. Cu drag, Teresa
—Carte poştală (în cu lori) cu P artenonul. Acelaşi destinatar.
D atată 31 d ecem b rie 1928. „C âteva cu vin te din inim a cu ltu rii
occidentale pentru a vă dori tuturor un an nou îmbelşugat. Cu toată
dragostea d e la Amadeo şi T er es a S cr is u l e a l Teresei.
—Carte poştală (alb-negru) cu Sfinxul d e la Gizeh. Acelaşi des­
tinatar. Datată 10 ianuarie 1929. „D ragă Conchita, A madeo a
ţinu t neapărat să-l cunoască p e Tutankamon, aşa că iată-ne aici.
Chiar şi în această perioadă, căldura e sufocantă. Aştept cu nerăb­
dare să începem ultim a etapă a călătoriei. M ă gân desc m ai m u lt la
întoarcerea acasă d ecâ t la captivantele peisaje necunoscute. Amadeo
e d e p ă rere că aşa şi trebuie să sim tă o fe m e ie măritată. Cu toată
dragostea mea, Teresa “.
—Telegramă din 25februarie, 1929. „Ajungem mâine. Trim ite
o maşină încăpătoare. Cursa M arsilia—Barcelona. A erodrom ul d el
Prat. O rele 11. Amadeo. “
Marţi, 27 decembrie 1932 La Vanguardia

INCENDIU GROAZNIC ÎN BARCELONA

Focul a distrus Marile Magazine El Siglo

Marile Magazine El Siglo, societate pe acţiuni, au iost distruse

de un incendiu uriaş. Acel magazin central din Las Ramblas, care
era o imagine vie a puterii economice catalane, a căzut, duminică,
prada flăcărilor care, în mai puţin de două ore, au şters de pe faţa
pământului ceea ce fusese realizat datorită unor eforturi uriaşe
întinse pe mai mulţi ani şi unui spirit întreprinzător remarcabil.
Sărbătoarea C răciunului a fost umbrită de catastrofa care s-a
derulat în cel mai popular loc de plimbare din Barcelona şi în
toate casele, în timpul liniştit al sărbătorii petrecute în familie,
s-a vorbit cu durere despre nefericita întâmplare, vestea cuprin­
zând oraşul cu rapiditatea unei ştiri nefaste. Viaţa oraşului a fost
dată peste cap şi spectacolul trist al coloanelor de fum ce se înăl­
ţau deasupra edificiului - dând imaginea reală a uriaşei pierderi
care era în plină desfăşurare —va fi de neuitat pentru generaţia
actuală, ce a putut vedea cum se ruinau printr-un nefericit acci­
dent cele mai pur barceloneze magazine, care duseseră până din­
colo de graniţe prestigiul comerţului catalan. El Siglo a fost, fără
nici o îndoială, cel mai cunoscut magazin din Barcelona, cu
rădăcini adânci în oraşul nostru, dar poate că a fost nevoie de
această catastrofa pentru ca noi, barcelonezii, să ne dăm seama
cât de dragi ne erau şi cât de apropiaţi ne simţeam de acele ma­
gazine de lux, impresionante şi moderne, primele de acest soi din
întreaga Spanie şi, fară exagerare, unele dintre cele mai impor­
tante din întreaga lume.
Focul a fost necruţător şi nu a iertat nimic din ce a putut cu­
prinde, aşa încât, atunci când pompierii, care au făcut eforturi

294
disperate, au reuşit să localizeze flăcările, împiedicându-le să se
extindă, cele trei imobile care găzduiau magazinele nu mai erau
altceva decât un imens rug, care distrugea cu repeziciune nu nu­
mai o firmă puternică, ci facea să dispară şi un comerţ în cadrul
căruia îşi câştigau pâinea peste o mie de familii.

Locul dezastrului
Să fi fost puţin trecut de zece şi jum ătate dimineaţa, dum i­
nică, atunci când oamenii care se plimbau prin Las Ramblas şi-au
dat seama că de sub porţile metalice de la M arile Magazine El
Siglo ieşea un fum abundent. Imediat s-a dat alarma, paznicii şi
câţiva cetăţeni care munceau prin preajmă s-au grăbit să le comu­
nice şefilor şi pompierilor. Fumul, tot mai gros, a cuprins întregul
edificiu şi a început să iasă prin numeroasele balcoane care
dădeau spre Rambla de los Estudios. Magazinele El Siglo ocupau
trei corpuri ale clădirii, corespunzând numerelor 3, 5 şi 7 de pe
Rambla de los Estudios. La numărul 1 se aflau birourile Com pa­
niei Generale de Tutun din Filipine şi birourile băncii Hispano
Colonial. In cealaltă parte, El Siglo se învecinează cu Academia
de Arte şi Ştiinţă, la parter funcţionând teatrul Poliorama. Partea
din spate dă în Xuclâ, o străduţă îngustă, lată de vreo doi metri
abia, de unde se intra în El Siglo prin patru sau cinci uşi mari.
Mai era o intrare din piaţa del Buensuceso, care ducea la raionul
cu alimente.
Să nu uităm că la El Siglo se vindeau produse de toate genu­
rile. întregul magazin ocupa o suprafaţă de câteva mii de metri
pătraţi, avea şapte etaje, şi la fiecare etaj era câte un raion; cel de
jucării, de exemplu, care dădea în strada Xuclâ, era unul dintre
cele mai importante şi ocupa aproape tot parterul.
Primele încercări de stingere a incendiului au fost făcute de
cei şapte paznici care rămâneau în El Siglo în zilele de sărbătoare.
Au încercat să folosească extinctoarele aşezate strategic la fiecare
raion, dar fumul era atât de dens şi s-a răspândit atât de repede,
încât paznicii au fost obligaţi să părăsească edificiul pentru a nu
muri sufocaţi. Unul dintre ei, Jose Sânchez, în lupta sa cu focul
care se extindea fulgerător, a suferit arsuri la ambele braţe şi i s-a
acordat primul ajutor la dispensarul din strada Sepulveda. Fumul

295
provocat de incendiu era atât de dens, încât traficul maşinilor şi
tramvaielor a trebuit să fie întrerupt. Primele ajutoare au sosit
puţin după ora unsprezece. Pompierii şi-au instalat rapid maşinile
şi furtunurile. Au venit echipe din toate unităţile din oraş, în
frunte cu comandanţii.
Intre timp, focul se extinsese cu repeziciune la întreg parterul,
mai ales în cele două corpuri dinspre Academia de Arte şi Ştiinţă,
iar ceea ce până atunci fusese fum gros acum se transformase în
flăcări mistuitoare. E aproape inexplicabil cât de repede s-a extins
focul în tot edificiul. E adevărat că mesele, vopselele, pânzele, ju­
căriile şi celelalte articole erau toate extrem de inflamabile, aşa că
toate au ars în câteva minute, mistuite de un foc ce părea înteţit
de o suflare invizibilă. La douăsprezece şi jumătate, edificiul văzut
dinspre Ramblas prezenta o imagine impresionantă. Prin toate
uşile şi balcoanele, ale căror canaturi şi jaluzele ardeau ca paiele,
ieşeau nişte flăcări uriaşe în care lovea apa ce ţâşnea din furtunu­
rile pompierilor. Dar focul crescuse într-atât, încât şuvoaiele de
apa erau înghiţite pe loc. Poată latura edificiului ce da înspre Las
Ramblas ajunsese să fie o vâlvătaie colosală. Căldura îi obliga pe
toţi să se ţină deoparte. în timpul primelor încercări de stingere
a incendiului, un pompier care s-a aventurat în interiorul edifi­
ciului a suferit simptome de asfixie şi a trebuit să i se acorde în ­
grijire medicală. Un paznic s-a ales şi el cu leziuni uşoare.

Se prăbuşeşte faţada
Focul, ajutat de un vânt care sufla dinspre sud, s-a înteţit foar­
te mult către strada Xuclâ. Dat fiind că strada era foarte îngustă
şi exista pericolul unei prăbuşiri iminente, pompierii s-au văzut
obligaţi să lucreze din balcoanele şi terasele caselor vecine. Dar
flăcările erau de o asemenea voracitate, încât devenise limpede că
acea parte se putea prăbuşi în orice clipă. O oră mai târziu, o
bucată din cornişă a căzut cu un zgomot infernal, urmată de mai
mulţi metri din faţadă. Din fericire, pericolul de prăbuşire fusese
prevăzut, iar strada închisă traficului, aşa că nu au fost victime.
La unu şi jumătate, pompierii, susţinuţi de forţele de ordine
şi de mulţi cetăţeni, au reuşit să localizeze focul. Acoperişul şi
etajele superioare ale edificiului s-au prăbuşit, rămânând în

296
 picioare numai zidurile şi aripa unde se aflau birourile. Focul
continua să ardă în interior, dar destul de mocnit. în partea
dinspre piaţa del Buensuceso, flăcările continuau să învăluie
rămăşiţele faţadei, dar forţa lor mistuitoare scăzuse vizibil. La
raionul de alimente şi băuturi au avut loc mai multe explozii care
au produs o uşoară panică. Conform specialiştilor, exploziile erau
produse de cutiile de conserve, de sticlele cu alcool şi alte articole
asemănătoare.

Cauzele incendiului
Până la această oră încă nu se cunosc cauzele exacte, dar mar­
tori oculari care s-au aflat Ia faţa locului încă de la începutul in­
cendiului susţin că de vină a fost un scurtcircuit produs într-una
din vitrinele dinspre Las Ramblas, iar de acolo focul s-a extins,
mai ales pe la marile scări interioare, până la etajele superioare.
De aceea le-a fost pompierilor atât de greu să intervină. Neaştep­
tatele proporţii ale incendiului i-au demoralizat Ia început pe
bravii pompieri, dar şi-au revenit repede şi au început lupta cu
focul, în ciuda lipsei de apă şi a numărului redus de extinctoare,
care, deşi sunt de mare utilitate, s-au dovedit totuşi ineficiente în­
tr-un asemenea incendiu, cel mai mare din Barcelona de până acum.
încă din primele momente, la faţa locului au venit forţele de
ordine şi de asalt şi edilii responsabili cu acea zonă, şi nu numai
că au dat o mână de ajutor bravilor pompieri, dar au şi convins
oamenii să se împrăştie şi să ducă vestea în tot oraşul.
Panica locuitorilor din strada Xuclâ, care îşi vedeau casele
ameninţate de vâlvătăi, a fost de nedescris. Au început să strige
după ajutor, să ţipe de durere şi să-şi scoată în grabă stricul ne­
cesar din locuinţele am eninţate de foc. Flăcările care ţâşneau
dinspre El Siglo erau atât de mari, încât ajungeau la balcoanele
caselor de peste drum, iar apartamentele de Ia parterul acestora
au fost evacuate.
în acea zonă şi-au concentrat eforturile şi pompierii, conşti­
enţi că focul se putea propaga în orice clipă la casele vecine. Ne
îngrozeşte numai gândul la ce s-ar fi ajuns dacă focul s-ar fi extins
şi ar fi cuprins toate acele case, unite unele de altele, în care trăiesc

297
sute de familii. Panica a cuprins şi zona din piaţa şi strada del
Buensuceso, acolo unde există câteva imobile Hancate de aripile
magazinelor El Siglo. Câţiva dintre locuitorii acelor case s-au gră­
bit să evacueze locuinţele, fără să mai aştepte să vadă ce se va în­
tâmpla. In zona pieţei, forţele aviaţiei militare, încartiruite în
vechea cazarmă Buensuceso, au cooperat şi ele cu pompierii şi au
făcut totul pentru a menţine ordinea.

Edificiul arde ca un rug imens

în ciuda eforturilor depuse de pompierii care luptau cu flăcă­
rile concomitent la cele trei faţade, aruncând toată apa de care se
dispunea, la ora douăsprezece focul dobândise proporţii înspăi­
mântătoare. Prin acoperiş ieşeau flăcări necruţătoare care se înăl­
ţau la zeci de metri, învăluite într-un fum negru şi gros. întregul
edificiu părea un rug uriaş, ce arunca flăcări prin cea mai mică
deschizătură.
In afara unei m ulţim i de vreo cincizeci de mii de oameni, la
puţin timp după izbucnirea incendiului au venit la faţa locului
şi proprietarii de la El Siglo, don Eduardo şi don Javier Conde.
Amândoi erau negri de supărare. Mai ales don Javier, cel cu care
am reuşit să stăm puţin de vorbă.
— Mai mult decât de noi, ne-a declarat el, îmi pare rău de
angajaţii care vor rămâne pe drum uri. Pentru unii va fi Ia fel de
dureros ca pentru noi, mai ales pentru cei ce lucrează aici de trei­
zeci sau de patruzeci de ani.
Don Javier a profitat de ocazie pentru a ne mai spune că în ­
cepând cu vinerea trecută era directorul magazinelor, înlocuin-
du-1 în această funcţie pe fratele său mai mare, don Octavio, care
plecase în Statele Unite, la bordul navei M agallanes , chiar în ziua
de Crăciun. Cunoscutul om de afaceri intenţionează să-şi des­
chidă la New York propria afacere care, după toate probabilită­
ţile, va fi la fel de prosperă cum fusese şi cea de acasă.

Pierderile
Sunt uriaşe. Deocamdată nu se pot preciza, deşi s-ar putea să
atingă suma de trei sute de milioane de pesetas. Atât clădirea, cât
şi bunurile sunt asigurate. Pierderile în bunuri au fost mai mari

298
 şi pentru că în această perioadă a anului, cu prilejul sărbătorilor
de iarnă, El Siglo aducea mult mai multe mărfuri, în special ju­
cării. Proprietarii încă nu pot spune dacă edificiul va fi reconstruit
sau nu.
Magazinele El Siglo au fost fondate în urmă cu cincizeci de
ani. Niciodată nu s-a mai petrecut vreun incendiu în ele, în afară
de câteva mici incidente soldate cu flăcărui, ce au fost repede ani­
hilate. Magazinele erau dotate cu un set complet de extinctoare
şi furtunuri şi erau deservite de pompieri particulari, dar, în acest
caz, totul a fost zadarnic.
La ora cinci după-amiază, preşedintele Guvernului Autonom,
don Francisco Maciâ, s-a dus din nou la locul dezastrului, pentru
a vedea personal cum decurgeau eforturile de stingere a incendiu­
lui. A rămas în zonă aproape o oră.

Noaptea de duminică spre luni

Pompierii, la lumina unor reflectoare îndreptate către interio­
rul edificiului, au continuat să ţină focul sub supraveghere în­
treaga noapte.
Comandantul pompierilor, domnul Jordân, ne-a zis că era
încă periculos să intri în interiorul edificiului, din cauza fenome­
nului de contracţie a coloanelor şi a altor elemente de susţinere
din metal.
La două noaptea, cum pericolul părea să fie îndepărtat defi­
nitiv din piaţa del Buensuceso, accesul publicului a fost redeschis
în acea zonă. M ii de oameni au trecut prin dreptul faţadei, con­
templând imensa grămadă de moloz în care fusese transformată
bogăţia magazinelor. Totuşi, restricţiile de acces au fost menţi­
nute în zonele din Las Ramblas şi de pe strada Xuclâ, acolo unde
pericolul de prăbuşire încă nu trecuse.
Pe durata incendiului, au fost răniţi doi pompieri şi trei ce­
tăţeni care au dat o mână de ajutor. Cei doi pompieri răniţi au
fost vizitaţi de primarul oraşului. La farmacia din strada Carmen,
numărul 21, patru femei cu domiciliul pe strada Xuclă, suferind
de atacuri de panică, au primit îngrijire.

299
 Epilogul tragediei
începând de ieri-dim ineaţă, zonele din Las Ramblas şi din
piaţa del Buensuceso au fost în întregime redeschise publicului,
deşi lucrările necesare evitării unor prăbuşiri au continuat. La trei
şi jumătate după-amiaza, preşedintele Guvernului Autonom,
domnul M aciă, însoţit de soţia lui, doamna Lamarca, a vizitat
din nou locul dezastrului. Au mai fost prezenţi primarul Aguade,
deputatul don M artin Esteve şi câţiva consilieri. Conform unor
date venite din partea dom nului Ribe, şeful direcţiei de ordine
publică, este foarte probabil ca de astăzi să se reia circulaţia, atât
a tramvaielor, cât şi a maşinilor, prin Las Ramblas.
Vizita oficială încă nu se încheiase când s-a prăbuşit, cu un
zgomot asurzitor, scara centrală din interiorul edificiului, lucrată
în fier forjat şi inspirată din marile magazine europene. Zgomotul
a fost atât de puternic, încât i-a speriat îngrozitor pe curioşii care
erau ţinuţi la distanţă de forţele de ordine. Nu au existat victime.
 XXI

Să te naşti, să mori, iar între tim p să găseşti ceva de făcut.

Cam asta e viaţa, simplificând puţin.
In casa din pasajul Domingo, prima naştere s-a lăsat aşteptată
mai bine de douăzeci de ani, până în 23 octombrie 1920, ziua în
care pe Vicenta au apucat-o durerile naşterii în mijlocul unui
hohot de râs ce-i fusese provocat de un cuplet satiric pe care i-l
citise soţul ei. Juliân era atât de serios citind versuri umoristice,
încât întreaga scenă era de un umor nebun. Soţia lui fusese din­
totdeauna publicul său cel mai entuziast.

Eu, de câ n d m -am însurat,

Recunosc că m -am schim bat,
înainte toate îm i plăceau.
Dar acum , vă spun p e şleau,
Că-mi p la c toate, zău aşa,
M ai pu ţin nevasta mea.

Pentru Vicenta, cele şase ore care au urmat până când a născut
pe cale naturală nu au mai fost chiar atât de distractive. Toate
femeile din casă au ajutat-o cum au putut, până când a venit pe
lume o fetiţă slăbuţă, brunetă şi nelegitimă, pe care părinţii ei au
numit-o Laia. A fost ceva absolut nou, nu numai la demisol, ci
şi în întreaga casă, de unde, în ultim ul timp, oamenii nu făceau
altceva decât să dispară.
Etajul al doilea era abandonat. Fosta cameră a copiilor fuse­
se transformată într-un salonaş ciudat unde nim eni nu intra

301
niciodată. Camera Violetei fusese încuiată definitiv. Amadeo se
mutase cu totul la mansardă, acolo unde cu greu reuşeau să intre
cameristele pentru a face curăţenie. Camera lui Juan se convertise
în cameră de oaspeţi, dar încă îşi aştepta primii musafiri, deşi, la
cum mergeau lucrurile în familie, prezenţa lor era din ce în ce mai
greu de închipuit. Doar biblioteca îşi păstrase aspectul dintot-
deauna, acolo unde, mai rare decât înainte, continuau să aibă loc
întâlnirile Clubului de M iercuri. Etajul al doilea, ocupat aproape
în întregime de încăperile bătrânei doamne, îşi păstrase aerul de
odinioară. Măriei del Roser nu îi plăcea să-şi schimbe obiceiurile,
şi cu atât mai puţin locul lor de desfăşurare, aşa încât continua să
scrie la măsuţa în stil englezesc, să croşeteze în balansoar, aşezată
în dreptul ferestrelor şi să se aranjeze în vasta ei cameră de toaletă
de lângă camera de baie, care la vremea ei fusese de un rafinament
unic. De cealaltă parte a coridorului se aflau încăperile ce fuseseră
ocupate de Rodolfo. Maria del Roser a avut suficientă tărie încât
să le golească, dar nu pentru a le utiliza din nou, aşa că odăile con­
tinuă să aştepte să se întâmple ceva în familie. încăperile senioriale
de la parter sunt cele care au suferit cel mai puţin de pe urma
exodului familial. Dacă n-am ieşi din salon, din patio sau din birou,
am putea să ne iluzionăm că timpul a înţepenit. Cu condiţia,
totuşi, să nu fim foarte meticuloşi şi să observăm câteva detalii:
apariţia tablourilor în salon sau shimbarea plantelor de interior.
M ilieurile, dacă mai interesează pe cineva, continuă să fie din
abundenţă şi la locul lor, aducând un omagiu mut acelei străbunici
îndemânatice care le-a cusut. Tim purile se schimbă, dar, deocam­
dată, cei care le urmează curgerea şi-au păstrat gusturile intacte.
Să mai spunem că în acel an, 1920, plin de schimbări, Juan
Lax Golorons a devenit părintele Juan. Astfel, pusese punct unui
proces început în urmă cu şase ani, când o anunţase pe maică-sa
că luase decizia de a intra la seminarul iezuiţilor. Vestea îi tăie
Măriei del Roser pofta de a mai lua micul dejun şi îi dădu peste
cap toată ziua, o zi în care trebuia să facă faţă rutinei unor vizite
ce urmau să o ţină ocupată până după-amiază.
— Se pare că nu-mi aduci veşti prea bune, i-a zis maică-sa
văzându-1 că intră în salon cu chipul radiind de emoţie. Văd în
ochii tăi.

302
 — Greşeşti. Vin să-ţi împărtăşesc fericirea mea.
Expresia de uluială a mamei sale îl încurajă să continue:
— M -am decis în privinţa viitorului meu.
în ultimele luni, văduva Lax suferise văzându-şi fiul cel mic
cuprins de o nelinişte inexplicabilă. începuse prin a-şi neglija stu­
diile, apoi a renunţat la funcţia pe care ea însăşi i-o obţinuse aproa­
pe şantajându-1 pe Amadeo, după care a început să slăbească, să
fie tot mai palid, să lipsească de acasă şi să bea. Un astfel de com­
portament ar fi fost firesc în cazul unui spirit rebel şi noncon-
formist ca al lui Amadeo, dar în cazul lui Juan era un motiv de
îngrijorare. De fiecare dată când vorbise cu el, obţinuse răspun­
suri rezonabile şi promisiuni de a se pune pe calea cea dreaptă,
dar atât. Starea lui de spirit deveni extrem de schimbătoare. Se
comporta cu o iresponsabilitate de neînchipuit în cazul său.
Subit, a început să petreacă în pat zile în şir, fără nici un chef de
a se ridica.
Ca un făcut, suferinţa lui Juan a coincis cu agonia Violetei, iar
moartea prematură a fetei a făcut ca orice altă problemă din
familie să treacă pe planul doi. Au fost câteva luni de infern, în
care M aria del Roser nu a făcut nimic altceva decât să fie aproape
de fiica sa până în ultima clipă, rugându-se pentru ea şi neglijând
restul. Boala Violetei fusese ultimul lucru care îi unise pe toţi din
familie. S-au hotărât să o trimită pe bolnavă la un sanatoriu el­
veţian, unde se zicea că erau trataţi de boli mult mai grele chiar
membrii familiei regale, dar unicul rezultat a fost că i-au prelungit
agonia. După moartea ei, nim ic nu i-a mai făcut vreodată să
acţioneze laolaltă. Odată cu Violeta, nu a dispărut numai mezina
familiei, ci şi posibilitatea de a mai crede că nenorocirile au soluţie.
Părintele Eudaldo a fost o prezenţă constantă în toate acele
luni triste, şi tot el a fost cel la care a apelat M aria del Roser pentru
problema fiului său, după ce Violeta s-a stins. Iezuitul nu s-a lăsat
rugat de două ori, ştiind prea bine că bolile sufleteşti necesită
uneori intervenţii la fel de rapide ca şi în cazul celor trupeşti şi s-a
închis cu Juan în cameră, unde au petrecut mai mult de opt ore,
vorbind atât de încet, încât era imposibil să auzi ceva din afară.
In ziua următoare, tânărul s-a dus la mesa de la opt şi a luat
micul dejun, dar fără să-i adreseze vreo vorbă fratelui său,

303
Amadeo. M aria del Roser i-a mulţumit Domnului din ceruri
pentru intervenţia miraculoasă a negociatorului său. A fost mul­
ţumită de cum mergeau lucrurile până când Juan a lăsat-o per-
pelexă dându-i vestea că urma să se preoţească. In acea zi, Maria
del Roser blestemă oile rătăcite şi pe păstorii care simt nevoia să le
aducă pe calea cea dreaptă. Şi, aşa cum i se întâmplase adeseori,
blestemă şi ordinea în care cei doi băieţi veniseră pe lume. Cu totul
alt cocoş ar fi cântat printre găini dacă Juan ar fi fost primul născut.
— Dar ce-ţi veni, fiule? îl întrebă ea. Niciodată nu ai fost prea
interesat de religie...
— Dumnezeu m-a chemat, mamă. Ba chiar aş spune că m-a
salvat.
— Salvat? De la ce, copile?
— Asta nu mai contează. Important este că a facut-o şi că eu
am ştiut să-l ascult. Părintele Eudaldo m-a ajutat să înţeleg toate
astea.
— Şi nu-ţi pasă de viitorul tău ce părea strălucitor? Vrei să-i
dai cu piciorul?
— Dimpotrivă. îm i construiesc un viitor în care voi putea fi
folositor.
Maria del Roser strânse din buze. Fiul său îi apucă mâinile,
dându-şi seama că ultimele lui cuvinte o supăraseră.
— Nu spun asta împotriva dum itale, mamă. întotdeauna
m-ai ajutat. Dar există câteva lucruri care nu se pot rezolva şi
niciodată nu va fi altfel. Nu te preface că nu ţi-ai dat seama.
Maria del Roser ştia, bineînţeles, aşa cum ştia şi că toate apro­
pourile lui Juan aveau legătură cu Amadeo. Cu toate acestea, nu
accepta că nu exista nici o soluţie. După atâţia ani, încă nu putea
înţelege animozitatea dintre cei doi fraţi. Şi, desigur, continua să
îşi spună că era numai vina ei.
Nu s-a mai putut face nimic. La douăzeci de ani, Juan a intrat
la seminarul iezuiţilor. Doi ani mai târziu, după ce a parcurs toate
stadiile iezuite, a făcut dreptul, apoi a studiat teologia la Madrid.
A fost uns preot la data de 30 septembrie 1920, o zi în care
umezeala şi căldura puneau serioase piedici oricărui soi de festi­
vitate, inclusiv celor ecleziastice. Ceremonia, plină de splendoare,
a avut loc în catedrala din Barcelona şi a fost condusă de

304
monseniorul Juan Jose Laguarda, care oficia ultima sa ungere în
oraş. în loja familiei s-au aşezat M aria del Roser, părintele Eu-
daldo, Conchita şi câteva rude. M ajoritatea servitorilor casei au
fost prezenţi, dar au ocupat locuri mai în spate. Spre surprinderea
ei, M aria del Roser s-a emoţionat când şi-a văzut fiul în genunchi
în faţa episcopului care oficia, şi îşi va aminti ca de unul dintre
cele mai emoţionante momente din viaţa ei clipa în care Excelen­
ţa Sa i-a pus lui Juan etola şi casula, în timp ce litania continua
în aerul îmbibat de tămâie.
Amadeo nu a putut să asiste la ungerea fratelui său. Pentru
el, 1920 a fost un an nemaipomenit; a vizitat pentru prima dată
oraşul New York, a acceptat o comandă venită de la Hispanic
Society of America şi a vândut douăzeci şi patru de tablouri la
preţuri exorbitante unor colecţionari americani. Achiziţia făcută
de milionari a trezit interesul unor muzee, şi pentru câteva zile
numele lui Amadeo Lax a fost pe buzele tuturor. Ar fi fost şi mai
mult timp, dacă reticenţa lui faţă de relaţiile sociale nu l-ar fi
împins să se întoarcă acasă.
Acea călătorie în Statele U nite s-a dovedit decisivă pentru
evoluţia lui. Pentru prima dată a conştientizat că, la cei peste trei­
zeci de ani ai săi, era cazul să înceapă să fie mai responsabil. Aşa
că s-a hotărât să facă puţină ordine în viaţa sa de fante. I-a trimis
o telegramă din New York lui Trescents, înainte de a se îmbarca:
„Ai grijă ca apartamentul din Rambla de Cataluna să fie eliberat
cât mai repede. La întoarcere, vreau să-i dau o altă utilitate".
în timp ce se plimba pe puntea de la clasa întâi a transatlan­
ticului de lux M arques d e Comillas, pe drumul de întoarcere în
Spania, Lax nu avea cum să prevadă cât de schimbate de circum­
stanţe vor fi hotărârile sale. La numai câteva zile după întoarcerea
sa din America, în data de 27 decembrie 1920, Banco de Bar­
celona a anunţat încetarea oricăror plăţi. Era luni. Trescents, la
opt şi jumătate dimineaţa, s-a prezentat cu o faţă de înmormân­
tare. Amadeo era în salon, împreună cu bărbierul său, don Se­
vera. Cum chestiunea părea importantă, l-a primit pe Trescents.
— Banco de Barcelona se prăbuşeşte. Au anunţat în această
dimineaţă că nu pot să facă nici un fel de plăţi. Toată lumea e
panicată şi îşi retrage fondurile. S-au format cozi nesfârşite la

305
ghişee. Am încercat să iau legătura, din partea dumneavoastră,
cu domnul Estruch, dar mi s-a spus că e bolnav şi că nu poate vorbi
cu nimeni. Se zvoneşte că acţionarii şi cei mai importanţi clienţi
urmează să aibă o întâlnire cu primarul. Cred că ar trebui să par­
ticipaţi şi dumneavoastră, domnule, v-o spun cu toată sinceritatea.
Amadeo a ridicat din sprâncene. Avea un obraz plin cu spumă,
iar celălalt îi era bărbierit doar pe jumătate. Severo se comporta de
parcă ar fi fost surd.
— De acord, Trescents. Voi face tot ceea ce crezi că trebuie
făcut. Ai o fişă a pierderilor pe care ni le-ar putea cauza falimentul
băncii?
— Desigur, domnule, zise Trescents ridicând o mână în care
ţinea documentele, aici sunt. Cred că ar trebui să le examinaţi
cât mai atent.
— E foarte grav?
— Prefer să vedeţi chiar dumneavoastră.
După ce a verificat hârtiile, lui Amadeo nu i s-a părut că si­
tuaţia ar fi fost chiar atât de gravă, constatând că de fapt viaţa lui
nu se va schimba câtuşi de puţin în urma scufundării băncii. To­
tuşi, urmă pas cu pas sfaturile lui Trescents, de parcă ar fi urmat
indicaţiile unui medic. S-a dus la întâlnirea cu primarul, a profitat
de pe urma prieteniei sale cu câţiva bancheri, a dat telefoane unor
clienţi importanţi, a subscris la cereri de ajutor urgente trimise
guvernului condus de M aura şi a semnat zeci de documente. A
reuşit să salveze o mică parte din investiţiile pe care le făcuse re­
prezentantul său.
Cum era şi firesc, în zilele următoare s-a vorbit mult despre
cauzele acelui dezastru, ale cărui rădăcini păreau să vină din anii
fastuoşi ai Primului Război Mondial, când industria catalană avu­
sese beneficii uriaşe.
— Prea mulţi bani au încăput pe mâna speculanţilor. Lăco­
mia dă mereu de fundul sacului, a conchis don Octavio Conde,
la fel de bogat precum cei pe care-i critica, dar mult mai atent.
Trescents se trezi într-o situaţie compromiţătoare şi vru să-şi
dea demisia de onoare, dar Amadeo nici nu a vrut să audă. Unul
mai bun ca el nu ar fi găsit nicăieri.

306
 — Ai făcut ce te-am rugat în privinţa apartam entului din
Rambla de Cataluna? l-a întrebat, în plină nebunie.
— Bineînţeles, domnule.
— Au fost probleme?
Clipa de tăcere ce a urmat a descris cel mai bine drama celui
care scoate întotdeauna castanele din foc pentru alţii.
— Doar cele fireşti în astfel de cazuri, domnule, a zis avocatul.
— Bine. Cred că nu e cazul să scoatem apartamentul la vân­
zare. Ce zici?
— Nici vorbă, domnule. Mai mult, nu sunt timpuri potrivite
pentru a vinde ceva.
Amadeo dădu din cap afirmativ, luă o tăietură dintr-un ziar
şi i-o întinse lui Trescents.
— Cum ţi se pare?
Pe bucata de ziar era imaginea impunătoare a unui Rolls Royce,
model Silver Ghost.
— Minunată.
— Comandă-mi unul. Vreau să fie exact ca în fotografie.
Trescents păstră foaia.
— Cu nebunia asta, n-am apucat să vă întreb cum v-a mers
la New York.
— Extraordinar. Nu se vede? Asta are America: îţi vine să uiţi
de orice nu e nou si modern.
>

„Nou şi modern" - repetă Trescents în sinea sa - , „atributele

cele mai perisabile din câte există11.

Maria del Roser se chinuise ani întregi făcând totul pentru ca

lui Amadeo să-i vină mintea la cap. Totul începuse într-o dim i­
neaţă când de la mansardă se auziră nişte zgomote ce păreau o
alergătură de iepuri şi o trimisese pe Carmela, înarm ată cu un
măturoi, să vadă ce se întâmplă. Servitoarea s-a întors imediat,
bulversată, şi i-a spus stăpânei că în „atelierul domnişorului" era
o fată care tropotea fericită, în pielea goală.
In acea dimineaţă, M aria del Roser, contrar obiceiului ei, se
hotărî să intervină în treburile lui Amadeo. Impunătoare şi hotă­
râtă, a urcat scara de marmură, a intrat fară şovăire în mansarda
ce fusese cândva o debara şi a închis ochii prea târziu pentru a

307
nu apuca să vadă indecenţa ce se petrecea printre pânze, şevalete,
scaune şi cârpe în cuibul fiului său.
Cu privirea într-o parte, a zis:
— Domnişoară, trebuie să vă opriţi chiar acum şi să vă îm­
brăcaţi. Vreau să vorbesc cu fiul meu între patru ochi.
Amadeo, care abia îm plinise douăzeci şi unu de ani, nici j i u
crâcni. în faţa mamei sale, i-a pierit toată îndrăzneala de care
dădea dovadă în tot mai desele sale escapade nocturne. Văzând
că Amadeo se transformase brusc într-un tânăr cuviincios, cu pri­
virea plecată, tânăra ieşi de după paravan şi îşi luă poşeta placată
cu pietre preţioase false. M aria del Roser o cântări din privire
înainte de a-i spune:
— Şoferul vă va duce unde trebuie să ajungeţi. Vă doresc o zi
bună şi vă mulţumesc pentru tot.
Tânăra, poate puţin mai în vârstă decât Amadeo, nu a ştiut
ce să mai spună, impresionată de modul elegant în care doamna
o trimisese la plimbare.
Maria del Roser a închis uşa, s-a aşezat pe marginea patului şi
i-a vorbit cu mai multă duritate decât oricând.
— Sper să fie pentru ultim a dată când îndrăzneşti să-mi aduci
în casă o asemenea creatură. Nu mai sunt bordeluri în oraş? E
nevoie să-ţi amintesc că aici nu e unul dintre ele? Ne faci de
ruşine numele. Nu voi tolera aşa ceva.
Bineînţeles că Amadeo nu era de acord cu spusele mamei sale,
dar a avut delicateţea şi prudenţa de a tăcea.
— Pe de altă parte, mă îngrijorează faptul că umbli numai cu
femei uşoare. Te sperie femeile de condiţia ta? Preferi aceste
cuceriri uşoare făcute asupra unor gâsculiţe de mahala? Te vezi
atât de slab, încât trebuie să trişezi în loc să respecţi regulile jo­
cului? Fiule, dacă vei continua aşa, tare mă tem că o boală vene­
rică te va face bun de nimic înainte de vreme sau că-mi vei aduce
de noră o femeie de pe stradă. Trebuie să-ţi vină mintea la cap
odată pentru totdeauna, ce naiba! Ai anii necesari pentru aşa ceva,
şi mai ales poziţia socială. Nu ne mai face de ruşine.
După ce a terminat de vorbit, M aria del Roser a ieşit la fel de
demnă ca regina din Saba, lăsând în urma ei tăcerea ce urmează
unei declaraţii de război.

308
 începând din acea zi, nu a existat tânără nemăritată de familie
bună despre care să nu-i vorbească fiului ei.
— O ştii pe domnişoara Garf? Am înţeles că e o pianistă ex­
celentă. A fost eleva lui Enrique Granados.
— E plictisitoare, mamă. Şi încă poartă corset.
— Dar am auzit că fiica bancherului Benigne de Riva e mereu
în pas cu moda, e degajată şi se poartă cu dezinvoltură. A studiat
la liceul francez. Vrei să o invităm la masă?
— Cum vrei, mamă, răspundea Amadeo cu indiferenţă. Cred
că o cunosc. E rotundă ca un elefant.
— M-am întâlnit într-o zi, la hipodrom, cu domnişoara Car-
les-ToIrâ. E frumoasă, dar cam slabă pentru gustul meu. O cunoşti?
— Da, Octavio a ieşit cu ea într-o vreme. E o risipitoare ve­
ritabilă.
Apoi, Maria del Roser a aflat că în familia Bruses erau patru
frumuseţi de măritat şi s-a grăbit să intre pe fir. I-a scris doamnei
M atilde, pe care o văzuse de câteva ori la actele de binefacere, a
periat-o puţin pomenind despre cinstea pentru care era recunos­
cută casa ei şi i-a dat de înţeles că există posibilitatea ca bogatul
ei fiu moştenitor, pe care diavolul îl mânase spre pictură, să facă
portretul fiicelor sale cu bucle aurite. Doamna Matilde, o doamnă
înainte de orice altceva, nu a întârziat cu răspunsul, scriindu-i lui
Amadeo despre intenţia sa de a-i comanda să realizeze portretele
familiei. Era vorba despre mai multe decât îi sugerase M aria del
Roser: un tablou pentru fiecare dintre copiii ei vitregi, pentru a
nu stârni nici un fel de bănuieli. Şi al ei înseşi, pentru a-şi face o
părere despre pretendent. Bineînţeles că totul urma să fie făcut
fără nici o referire la M aria del Roser, care îi ceruse favoarea.
Maria del Roser i-a rămas veşnic recunoscătoare.

Amadeo a continuat să aducă femei în casă, dar a învăţat să o

facă atunci când mama lui nu era acasă.
Intre douăzeci şi treizeci de ani, lunile călduroase au fost ideale
pentru asemenea ocupaţii. Cum nu se omora după sezonul esti­
val, a rămas în Barcelona de câte ori a putut. A renunţat din pro­
prie iniţiativă la servitori şi a trebuit să ducă o grea m uncă de
lămurire cu mama lui, care nu înţelegea cum avea să se descurce

309
singur, fară cineva care să-i gătească şi să-i calce hainele. Până la
urmă, temându-se că Maria del Roser nu va mai pleca nici ea peste
vară, a fost de acord să angajeze temporar, până reveneau servi­
torii casei, un intendent, o femeie care să-i spele şi să-i calce hai­
nele şi o servitoare.
Primii ani au fost cei mai frumoşi. Amadeo îşi petrecea vara
trăind ca un paşă. Cea mai importantă decizie a zilei era la care
restaurant urma să mănânce. Dimineaţa bântuia gol prin casă şi
arareori picta. Prefera să picteze după-amiaza, când profita din plin
de lumina soarelui, dacă nu cumva era ocupat cu vreo domni­
şoară. Nopţile şi le petrecea la teatru sau prin localurile de pe
bulevardul Paralelo, însoţit adeseori de prietenul său, Octavio, la
fel de dornic de distracţii ca şi Amadeo.
— Dacă părinţii noştri ne-ar vedea acum, ne-ar dezmoşteni
pe loc, zicea Amadeo râzând, conştient de excesurile pe care ie
făceau.
Avea dreptate. Dacă ar mai fi putut, tatăl său i-ar fi dat o
pedeapsă exemplară. In schimb, tatăl lui Octavio nu intervenise
niciodată prea mult în viaţa fiului său, dar asta numai pentru că
îşi dăduse seama că odrasla sa o va lua pe calea cea bună înainte
de a fi prea târziu.
Ca şi cum ar fi o formulă magică pentru a opri timpul, să tre­
cem la următoarea scenă folosind ultimele cuvintele de mai sus
ale lui Amadeo, rostite în salon. Am putea alege oricare altă noap­
te albă dintre multele petrecute acolo de cei doi prieteni. Deşi
altele nu ar fi exemplare precum aceasta.
Sunt aşezaţi în fotoliile învelite în catifea galbenă. Şemineul,
desigur, e stins. Uşa dinspre p a tio e larg deschisă. Suntem în
1913, an când amândoi au îm plinit douăzeci şi patru de ani. Se
simte o uşoară briză plăcută, chiar dacă insuficientă pentru a do­
moli arsita
> > sfârsitului
» de iulie din Barcelona.
— Tot ce poţi face cu o femeie e să o modelezi după gustul
tău, zice Amadeo, fără patimă, urmărind stucaturile tavanului,
uşor ameţit de alcool. Să o iei ca pe o materie primă, ca un dia­
mant brut, apoi să îndepărtezi tot ceea ce are în plus pentru a-i da
exact forma dorită de tine. E, dacă vrei, ca şi cum ai dresa căţeluşi

310
 de circ; femeile sunt la fel de ascultătoare şi de maleabile. Aşa,
măcar rămân şi ele cu ceva când treci la următoarea, nu crezi?
Cei doi bărbaţi râd deşănţat, chiar dacă amândoi ştiu că Ama­
deo a vorbit serios. M odalitatea aceea de a acţiona, pe care a
rezumat-o atât de bine, e la ordinea zilei pentru el: se duce la un
spectacol, se opreşte asupra celei mai tinere coriste sau a celei mai
proaspete balerine şi im ediat după lăsarea cortinei se duce în
cabina ei. înainte de a ieşi împreună, o pune să facă o baie adevă­
rată, apoi o duce la un magazin să o îmbrace ca pe o doamnă,
după care o invită la cină într-un separeu de la Cafe Suizo, acolo
unde chelnerii s-au obişnuit cu excesele sale şi nu îi mai miră
nimic. Insoţitoarea sa bea şampanie franţuzească până îşi pierde
controlul, râde ca o iapă şi trăieşte visul de a fi intrat într-o altă
lume. Noaptea se termină pentru ea într-un pat, al ei sau dintr-o
cameră de hotel, în care de obicei se trezeşte singură. Pe măsuţă
găseşte o sumă frumuşică. La uşă o aşteaptă Felipe, gata să o ducă
de unde a venit.
— Cunosc câteva care nu s-ar lăsa manevrate nici în ruptul
capului, zise Octavio. Femeile din zilele noastre sunt mult diferite
de înaintaşele lor.
Amadeo dă din mână nepăsător.
— In această privinţă, modernitatea se înşală.
— Iar unele dintre şansonetiste chiar nu au nevoie să fie
modelate câtuşi de puţin.
Octavio zâmbeşte, îmbătat de frumuseţea inaccesibilă pe care
o văzuse în acea seară.
Fuseseră la teatru, la Salon Dore, unde o admiraseră pe Fru­
moasa Olympia, pe care Octavio încă nu o cunoştea. Oarecum
firesc, dacă ne gândim că obligaţiile impuse de tatăl său îl ţinuseră
în ultimul timp departe de viaţa de noapte. Acum duce o viaţă
de întreprinzător catalan. Adică se culcă la zece şi jumătate. Nu
are timp de femei. Dar, Domnul fie lăudat, prietenul său are grijă
de sănătatea şi nevoile sale şi îl ţine la curent cu tot ce apare nou
prin oraş. Dacă nu ar fi fost Amadeo, deja s-ar fi transformat
într-un bătrân de ceva mai mult de douăzeci de ani. Frumoasa
Olympia e una dintre acele apariţii de care vorbesc cu toţii şi pe
care nu ar fi cunoscut-o fară ajutorul prietenului său. Şi le dă

*1 I
bucuros dreptate tuturor celor care nu numai că recunosc farme­
cele frumoasei cupletiste, dar mai şi mor de dragul ei. De acum
înainte, Octavio face parte din rândurile celor mai înfocaţi adm i­
ratori ai ei.
Cei doi tineri se bucură de faptul că au cunoscut-o, şi râd în ­
cet, în timp ce beau al treilea coniac şi-şi dau jos cămăşile. Pentru
această noapte, Amadeo i-a pregătit o surpriză de proporţii.
— Din cauza acestei frumoase Olympia eu n-am să mă însor
vreodată, zice Octavio, exagerând puţin. La ce bun, după ce am
văzut acel trup? Crezi că o să mai găsesc vreuna ca ea? Şi ce să mă
mai mulţumească după ce am văzut strălucirea paradisului?
Octavio îşi dă ochii peste cap şi pronunţă cuvintele emfatic ca
un poet parnasian. E ameţit şi e gata să se ameţească şi mai tare
peste câteva ore.
— Ştiam că-ţi va plăcea. Ce-ai da pentru o noapte cu ea?
Octavio izbucneşte în râs.
— Cu cine? Cu această zeiţă? Eu?!
— E vreo problemă? Te sperie ideea?
— Tu ai spus-o! N-am curaj pentru aşa ceva. Nu ştiu să mă
duelez. Şi am înţeles că o întreţine un industriaş.
— Cred că nici o femeie nu merită să te duelezi pentru ea,
zice Amadeo, în timp ce Octavio clatină din cap, gânditor. Un
industriaş? De unde ştii?
— Tot oraşul ştie. Şi se mai zice şi că industriaşul a desco­
perit-o şi a făcut-o să triumfe.
— Trebuie să fie un bărbat influent, zice Amadeo într-o
doară, amuzat de întreaga poveste.
— Şi norocos, spune Octavio, cu un aer de înfrângere nedu-
reroasă. Să ai numai pentru tine o asemenea frumuseţe! De
neimaginat!
— Cât ai fi dispus să plăteşti pentru a fi în locul lui?
— Ai de gând să-mi faci cadou o noapte cu Olympia? Gene-
rosule! îl cunoşti pe întreţinătoru! ei, sau eşti gata să te duelezi
pentru mine?
— Dacă vrei să te duelezi pentru ea, n-ai decât, dar te avertizez
că am o ţintă foarte bună.

312
 Octavio încearcă să rină pasul, dar aburii alcoolului îi îngreu-
nază mintea. îşi freacă obrajii, ridică din sprâncene. Dar tot nu
reuşeşte să înţeleagă. Amadeo se hotărăşte să-i întindă o mână de
ajutor.
— Eu sunt industriaşul despre care ţi s-a vorbit.
Octavio rămâne cu gura căscată şi cu ochii cât cepele. E atât
de uluit, încât prietenul său izbucneşte în râs.
— Tu?
Un hohot de râs e singurul răspuns.
— Nu se poate! îţi baţi joc de mine!
Amadeo se ridică, scoate o legătură de chei din buzunarul
jachetei sale şi i-o întinde prietenului său.
— Constată tu însuţi. Rambla de Cataluna, numărul două­
zeci şi şase, apartamentul numărul trei. Acolo locuieşte Olympia.
De fapt, e apartamentul meu, dar o las să stea acolo. Dormitorul
e ultima cameră. Spune-i că eu te-am trimis.
— C u m ... Aşa, pur şi simplu? Şi dacă doarme?
— Trezeşte-o şi spune-i să aibă grijă de tine ca şi cum ai fi eu.
Octavio simte că dorinţa îi înnebuneşte inima şi îi provoacă
o durere insuportabilă între picioare.
— Ce mai aştepţi? Vrei să rămâi aşa, ca viţelul la poarta nouă?
întreabă Amadeo.
— Nu, nu, sigur că nu. Dar dacă e o păcăleală, jur că te omor.
Amadeo zâmbeşte, sigur pe el.
— M ai degrabă gândeşte-te cum o să-mi mulţumeşti. Sunt
sigur că măiestria ei în pat îţi va plăcea mai mult chiar decât cea
de pe scenă.
Octavio scoate un fel de urlet şi dă fuga să-şi îmbrace cămaşa,
jacheta, ghetele.
— Cum arăt? întreabă, pieptănându-şi părul cu degetele.
Miroase a alcool.
— Irezistibil.
— Urează-mi noroc!
Coboară scara ca o vijelie. Amadeo îşi toarnă încă un pahar,
stinge lumina, iese în p a tio , se tolăneşte în hamac, sub cerul nop­
ţii. Simte o plăcere apropiată de cea a unui răufăcător care tocmai
a comis o tâlhărie fară a fi prins. îşi imaginează surpriza frumoasei

313
Olym pia când se va trezi cu Octavio în miez de noapte şi pri­
mirea binevoitoare pe care i-o va face când acesta îi va spune cine
l-a trimis. Se gândeşte la prietenul său bucurându-se de ea. îşi
închipuie reproşurile cu care îl va întâmpina Olympia în noaptea
următoare. Savurează de pe acum um ilinţa pe care poate că o va
vedea în ochii ei. Teama ca lucrurile să nu continue aşa de acum
înainte. Simte chiar o uşoară excitare.
Adoarme dorind să vină mai repede dimineaţa şi odată cu ea
şi povestea lui Octavio.
Ţânţarii se ghiftuiesc cu sângele lui.
 De la: Violeta Lax
Data: 7 aprilie 2010
Către: Drina Walden
Subiect: URGENT

Drina, fă-mi, te rog, o favoare. Am nevoie de numărul de telefon

al actualilor proprietari ai tabloului care-l reprezintă pe don Octavio
Conde în biroul său din magazinele El Siglo. Ţi-I aminteşti? E un ta­
blou pictat de bunicul meu şi face parte din actuala expoziţie a portre-
tiştilor. în fotografiile apărute acum o lună in USA Today, tabloul se
vede chiar în spatele primarului, în timpul cocteilului de la vernisaj
(dacă nu îţi răspund, asta nu înseam nă că nu mă uit la linkurile pe
care mi le-ai trimis). Te rog, răspunde-mi repede, nu face ca mine.
Promit că, imediat ce mă voi linişti puţin, îţi voi scrie ce mă ţine
atât de prinsă. Deocamdată, pot doar să-ţi spun că priorităţile mele
sunt cu totul altele decât de a apărea la CNN. Inventează ceva, dacă
crezi că aşa vei scăpa de problema asta, dar ia-mi de pe cap chestia
asta cu media, te rog. în aceste momente e ultimul lucru de care am
chef. Şi hai, gata, nu te mai supăra.
Te pup,
VIO
 De la: Drina Walden
Data: 7 aprilie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: RE: URGENT

Mă surprinde lipsa ta de memorie, Violeta. Actualul proprietar al

tabloului de care-mi vorbeşti este un domn din Barcelona, Gabriel
Portal, cred că e şi ceva rudă îndepărtată de-a modelului, care ne-a
scos sufletul cu pretenţiile şi grijile sale vreun an de zile, până-ntr-acolo
încât era să renunţăm. A taşez datele pe care le avem despre el,
acolo vei găsi şi ceea ce te interesează. De exemplu, ştim că trăieşte
în „Zona Alta" din Barcelona, are şaptezeci şi patru de ani şi e o ade­
vărată eminenţă.
în privinţa interviului de la CNN, te-ai trezit cam târziu. Au trecut
deja vreo două săptăm âni de când m-au făcut cu ou şi cu oţet pentru
că i-am lăsat cu ochii-n soare. Lucrurile au luat o turnură extrem de
serioasă, cu tot felul de am eninţări şi presiuni la cele mai înalte
niveluri. Cred că atunci când te vei întoarce va trebui să explici ce
te-a putut face să nu ajungi la televiziunea cu cei mai mulţi spectatori
din lume.
îmi pare rău, Violeta, dar de data asta chiar nu te înţeleg. Au fost
zile foarte grele. Cred că lucrurile trebuie făcute altfel.
Te îmbrăţişez,
Drina

316
 De la: Daniel Clelland
Data: 8 aprilie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: Am terminat romanul

Salut, dragostea mea. Veste mare: am terminat romanul! Acestei

ştiri sublime, însoţite de surle şi trâm biţe, i se adaugă alta: lumea
continuă să existe! E ciudat să constat asta după ce luni de zile am
trăit într-un alt secol, dar aşa stau lucrurile. Cred că sunt capabil să
mă reintegrez fără să mi se pară prea traumatizant.
Aşadar, Violin, am predat romanul, iar editoarea deja mi-a trimis
comentariile sale, poate prea entuziaste pentru unul ca mine, care
ştie să înveţe şi să se bucure de judecăţile celorlalţi. Dar ideea e că
sunt un om liber de orice contract pentru prima dată după trei ani.
Astfel, mi-am dat seama că am o viaţă de trăit, nişte copii extraor­
dinari şi o soţie despre care nu mai ştiu nimic de trei săptămâni, în
afară de faptul că e prin Europa.
Eşti bine? S-a întâmplat ceva demn de a fi povestit? Tăcerea ta
să însem ne ceva mai mult decât respectul pentru munca mea? Ştii
că peste zece zile e ziua ta de naştere? Am hotărât să las copiii cu
mama şi să iau primul avion spre Barcelona. Sunt exaltat şi simt
nevoia să-mi abandonez vizuina. în plus, nu-mi convine ideea să fii
singură la împlinirea celor patruzeci de ani şi atât departe de casă.
Te iubesc,
D.

317
 XXII

— Răspunde-mi! Te-am întrebat ceva!

Vocea răsunătoare a lui Rodolfo Lax îl sperie pe adolescentul
îndărătnic din faţa lui. Amadeo se chinuie să-şi păstreze demnita­
tea. Tatăl său e un pachet de nervi. Nu e de el să împartă drepta­
tea, nu înţelege cum a ajuns Amadeo să fie atât de închis în sine
şi, de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, mai trebuie să rezolve
câteva probleme importante cu câţiva domni care se află în sa­
lonul de aşteptare şi încep să-şi piardă răbdarea.
Discuţia ar fi trebuit să fie una de la bărbat la bărbat, numai
că unul din ei nu pare dispus să deschidă gura.
— Vrei să-mi spui sau nu? M ai am şi alte probleme de re­
zolvat, băiete.
Amadeo înfruntă privirea tatălui său şi aşteaptă. Ştie din ex­
perienţă că lui don Rodolfo nu-i place să arbitreze conflictele
familiale. Sătul de atâta pantomimă, Rodolfo izbeşte cu pumnul
în masă. O sticluţă cu Elixir Bertran —„pentru boli de nervi,
oricât de vechi ar fi“ - cade şi conţinutul său puturos se întinde
pe covor. Întâmplarea nu relaxează atmosfera dintre cei doi. Se
aud bătăi în uşă.
— Intră, zice Rodolfo, pe un ton inchizitorial.
— A sosit părintele Antonio Inesta, anunţă Eutimia, asupra
căreia ţipetele nu mai au de m ult nici un efect.
Tatăl şi fiul schimbă o privire plină de semnificaţii numai de ei
ştiute. Părintele Inesta e directorul pensionului de iezuiţi din Sarriâ.
— Spune-i că îl primesc im ediat, porunceşte Rodolfo. E
valabil şi pentru ceilalţi domni.

318
 Guvernanta nu e de azi, de ieri pe lume.
— I-am văzut uşor neliniştiţi şi le-am servit un mic dejun.
Au mâncat ca nişte lăcuste, iar acum sunt mai liniştiţi. Nu vă
faceţi griji, dacă trebuie să mai întârziaţi, am să le fac nişte ouă
prăjite cu cartofi.
— S-ar putea să am nevoie şi eu de două ouă, Eutimia, zice
Rodolfo, cu emfază, uitându-se la fiul său, iar guvernanta înţelege
că e cazul să se retragă.
înainte de a închide uşa de tot, îl aude pe Rodolfo adăugând:
— Şi s-ar putea să fie patru, dacă nu-mi zici chiar acum ce
s-a întâmplat, ca să ştiu ce să-i spun părintelui Inesta.
— Nu am ce să-ţi spun, tată. Bănuiesc că părintele îţi va zice
versiunea sa. Tot ce te rog e să ţii cont că mai există o versiune.
— N u suntem la tribunal, ce dracu’! strigă Rodolfo, scos din
fire. Nu-mi mai vorbi aşa.
Amadeo nu mai vorbeşte deloc. Se uită cum doctoria urât
mirositoare îmbibă covorul. Tăcerea e de gheaţă când M aria del
Roser deschide uşa şi-şi bagă capul, îngrijorată.
— Dragul meu, în anticameră s-a făcut o coadă ca la carne.
Nu ai de gând să primeşti pe nimeni?
— întreabă-1 pe fiul tău. M ă face să-mi pierd minţile.
— Iar tu ai să-l surzeşti.
Intră în birou, se duce direct la sticluţa cu calmant, o ia de
jos, o aşază pe masă, îi aranjează cu degetele părul soţului ei.
— Hei, soricelule, nu te enerva. Nu-ti face bine.
' j J >

Cu o mişcare premeditată, M aria del Roser îşi apropie pieptul

de faţa lui Rodolfo. Se întreabă ce efect va avea noul parfum de
haine cu care şi-a dat pe rochia de zi. Inventatorii lui, nişte fran­
cezi, asigură că e fabricat din flori japoneze şi că e preferatul re­
ginei Marfa Cristina.
Don Rodolfo inspiră adânc. Florile japoneze îl calmează puţin.
— Dispari din ochii mei! îi strigă lui Amadeo, care iese ime­
diat din birou.
Stăpânul casei îşi apropie faţa de pieptul încorsetat al soţiei
sale. închide ochii. Se linişteşte. începe dintr-odată să se simtă
mai bine.

319
 — Rorro, Rorro, tu chiar că eşti un adevărat remediu pentru
nervi. Ar trebui să fii distilată şi vândută în farmacii.
Ea râde, încântată de com pliment. Când simte că Rodolfo
şi-a revenit, se retrage puţin şi se uită atentă la el. Are cearcăne,
dar culoarea din obraji e bună. însă vorbele lui sunt amare:
— Dacă tu nu ai fi aşa cum eşti, ţi-aş spune că nu regăsesc în
Amadeo nimic de la mine.
Maria del Roser mângâie ceafa de leu de mare a lui Rodolfo.
îşi mişcă mâna într-un ritm la fel de oriental ca şi parfumul
hainelor sale. Până când soţul ei zice:
•— Trebuie să merg mai departe. Dacă-i fac să mă mai aştepte
mult, aceşti domni vor sfârşi prin a mă declara inamicul Coroanei.
Adaugă, fără ca M aria del Roser să-i fi cerut vreo explicaţie:
— Polavieja şi Maristany vor să-mi vorbească despre vizita lui
Alfonso XIII la fabricile noastre. Dacă tot îl înnebunesc cu toate
fabricile din ţară, m-am gândit că n-ar fi rău să le vadă şi pe ale
noastre. Invită-i înăuntru, te rog. Şi ocupă-te puţin şi de părintele
Inesta. Iezuiţii nu prea sunt obişnuiţi să aştepte.
M aria del Roser iese pentru a rezolva ceea e o rugase, iar el
începe întâlnirile de dim ineaţă care au fost dat peste cap. Din
fericire, chestiunea vizitei regelui se rezolvă rapid, apoi, în mai
puţin de cincisprezece minute, primeşte doi tineri: un arhitect,
Raspall, care vine să-şi ofere serviciile în eventualitatea unor co­
menzi viitoare, şi un avocat, Tomâs Trescents, destul de tăcut,
dar cu recomandări excelente. Dintre cei doi tineri, acesta îi place
mai mult decât primul. Pentru orice eventualitate, lasă la vedere
cartea sa de vizită.
Părintele Inesta e un bărbat înalt, iar părul abundent, mai ales
la sprâncene, pe frunte şi pe mâini, îl face să semene cu o mai­
muţă. Din întreaga Iui fizionomie, cel mai mult impresionează
urechile. Sunt atât de mari, rotunde şi colorate, încât Rodolfo se
gândeşte că, dacă le-ar tăia şi i le-ar da bucătăresei să le fiarbă,
aceasta ar face din ele o piftie excelentă. Aşa cum stă dinaintea
lui, în sutana neagră, cu pălăria în patru colţuri şi cu palmele
ascunse în mâneci, pare Comandorul din ultimul act din Do?i
Ju an Tenorio. Pentru a completa scena, mai lipseşte doar să-l ia

320
cu el în infern. în loc de aşa ceva, îşi aşază fundul slab în fotoliu
şi vorbeşte cu o voce subţire.
— Sper că vă daţi seama, domnule Lax, că o întâmplare cum
e cea pe care am trăit-o din vina fiului dumneavoastră, Amadeo,
e o ruşine pentru instituţia noastră. Dacă dumneavoastră nu aţi
fi fost în joc, Amadeo ar fi fost exmatriculat imediat şi pentru
totdeauna. Totuşi, ţinând cont de renumele familiei şi de rugă­
minţile fratelui său, domnul Juan Lax, am convenit să facem o
excepţie. Dar numai dacă Amadeo se va obliga să respecte toate
preceptele instituţiei noastre, mai ales pe cele de disciplină şi su­
punere, şi să înţeleagă că un timp va trebui să ofere o compen­
saţie, o penitenţă, dacă vreţi, colegilor agresaţi. Sperăm să nu
consideraţi prea aspre aceste măsuri.
Rodolfo Lax clatină din cap. Nu pentru că măsurile i s-ar fi
părut prea severe - orice pedeapsă i se pare uşoară când vine vorba
de Amadeo - , ci pentru că nu reuşeşte să înţeleagă ce se întâmplă.
— Spuneţi-mi, vă rog, ce s-a întâmplat.
— Nu v-a zis chiar vinovatul? întreabă preotul.
— Nu. Şi de când a venit refuză să vorbească.
Părinrele Inesta îşi strânge buzele, arătându-şi astfel dezaprobarea.
— Trebuie să-l obligaţi să vă spună. Până atunci, iată cum
s-a întâmplat: într-o luni dimineaţă, în timpul orelor de curs din
sala comună, Amadeo s-a bătut cu doi colegi şi cu Juan. Unuia
dintre ei i-a înfipt un compas în braţ. Pe cel de-al doilea, un băiat
slăbuţ, suferind de astm, l-a luat la pumni, i-a spart buza de jos
şi nasul. Juan a scăpat uşor, pentru că, după ce a primit un pumn
în stomac, au intervenit mai m ulţi elevi. Văzându-se încolţit,
Amadeo a fugit pe fereastră. Din fericire, a venit direct acasă, din
câte ştim. Când a sosit institutorul, Amadeo îşi făcuse pierdută
deja urma.
— Vă mulţumesc foarte mult, şopti Rodolfo, plin de ruşine.
Cei doi copii se simt bine?
— Da, mulţumesc lui Dumnezeu. Doar puţin speriaţi. Nu
la fel ca părinţii lor, desigur.
— îm i închipui. Amadeo le va scrie pentru a-şi cere iertare.
— Dacă-mi permiteţi o mică sugestie: cred că ar fi mai bine să
le ceară scuze personal. Fiecăruia în parte. Ca să-i fie de învăţătură.

321
 Mângâindu-şi barba, Rodolfo se gândeşte la cât timp va pier­
de cu toată povestea asta.
— Vă promit că mă voi gândi la asta şi că Amadeo îşi va re­
para greşeala.
— Nu mă îndoiesc că aşa va fi, spune părintele.
— în privinţa pensionului, faceţi-mi onoarea de a accepta o
donaţie drept recompensă pentru problemele iscate.
Rodolfo ia carnetul de cecuri de la Banco de Barcelona, scrie
unul cu o sumă uriaşă şi i-1 întinde iezuitului.
— Sunteţi foarte amabil. Oamenii au mereu alte necesităţi
urgente. Noroc că Amadeo are în dumneavoastră un exemplu bun
de urmat.
Don Rodolfo îl însoţeşte pe părintele Inesta până la uşă şi dă
dispoziţie ca Juh'an să-l ducă cu maşina până la pension. Iezuitul
acceptă. S-ar spune că e mai degrabă din lumea noastră, dar poate
că e doar efectul donaţiei recent primite.
întorcându-se în birou, lui Rodolfo nu-i vine să creadă câtă
dezordine e pe masă. încearcă să-şi scoată din minte vorbele ie­
zuitului pentru a-şi putea vedea de treburi mai departe. Şi în nici
un caz să nu trimită acum după Amadeo, pentru a-şi vărsa asupra
lui tot năduful.
Din fericire pentru fiul său, are treburi urgente de rezolvat.
Urmează să cumpere nişte terenuri. O investiţie importantă.
— Parcelele sunt chiar lângă catedrala în construcţie. Pe străzile
Valencia, Mallorca şi Rosellon, exact unde mi-aţi spus că vă intere­
sează, zice avocatul, care pare bolnav, cu mâinile tremurătoare.
Rodolfo Lax se uită la planul zonei şi nu-şi poate stăpâni un
murmur de satisfacţie.
— Sunt scumpe, adaugă avocatul, în pragul pensionării sau
al colapsului fizic.
— Dacă se continuă cu proiectul de a face un parc în jurul
catedralei, atunci în câţiva ani parcelele astea vor fi de patru ori
mai scumpe. Şi ştiţi prea bine că lui Gaudi nu prea-i suflă nimeni
în ciorbă. Cumpără imediat!
— Am aflat că încearcă să-l aducă pe nunţiul papal ca să vadă
cum decurg lucrările.

322
 — Ce lucrări? Păi deocamdată nu sunt decât patru pietre, zice
râzând Rodolfo. Dar din partea mea să vină, să vină. Binecuvân­
tările Vaticanului urcă preţurile.
Lucrurile merg bine, dar astăzi Rodolfo nu se poate bucura
de nimic. Nici măcar de corsetul soţiei sale. Purtarea urâtă a fiului
său mai mare îl însoţeşte ca un roi de muşte.
înainte de prânz, când anticamera e în sfârşit goală, un vizita­
tor neanunţat soseşte, cerându-şi scuze.
— Iertaţi-mă că dau buzna aşa, pe nepusă masă, dar fiul meu
a ţinut cu tot dinadinsul să vin, zice Eduardo Conde, stând în
picioare, în dreptul ferestrelor, purtând baston de argint şi melon
şi zâmbind pe sub mustaţa îngrijită.
A venit să ia parte la procesul deschis în cazul Amadeo. Apari­
ţia lui e surprinzătoare. Dacă ar fi vorba de un proces real, el ar
fi martorul apărării.
— Nu vreau să vă reţin, dimpotrivă, vreau doar să vă spun că
vin din partea lui Octavio, cel care de duminică încoace e indig­
nat de-a dreptul de ceea ce el consideră a fi o mare nedreptate
comisă de colegi şi o decizie pripită din partea părinţilor iezuiţi.
Trebuie să recunosc că niciodată nu aş fi crezut că fiul meu ţine
atât de mult ca adevărul să fie respectat şi sunt bucuros că a sărit
în apărarea prietenului său. Asta l-a făcut să crească în ochii mei
şi cred că ar trebui să ţineţi cont de părerea lui. Conform spuselor
sale, Amadeo nu a sărit la bătaie, ci s-a apărat, pur şi simplu. Cu
o noapte înaintea zilei de vizită, colegii săi şi-au bătut joc de el,
de munca şi eforturile sale. Pe scurt, i-au luat ceea ce el se chinuise
luni de zile să facă. Amadeo nu a zis nimic, tot după cum spune
fiul meu, pentru că ar fi fost ridicol să se certe de faţă cu toţi. Ba
mai mult, nu putea demonstra nimic şi era foarte probabil că toţi
ceilalţi nu îl vor crede, lăsându-1 într-o situaţie încă şi mai ridi­
colă. Acesta este motivul pentru care a decis să-şi facă singur
dreptate şi, în loc să denunţe pe cineva public, a ales să-şi regleze
conturile în particular. Cred că nebunia vârstei justifică foarte
bine decizia lui.
Dar vorbele respectatului om de afaceri, pe care îl stimează
foarte mult pentru că e un bărbat serios şi cinstit, nu îi luminează
ziua lui Rodolfo.

323
 — Aţi spus că i-au furat ceva. Ce anume?
— Fiul meu zice că Amadeo, de când e la pension, pictează
zilnic. Şi o face foarte bine, desigur. Uneori scrie. Pe ascuns, bine­
înţeles, pentru că iezuiţii nu sunt de acord cu asemenea distracţii,
mai ales în afara sălilor de clasă. Se pare că fiul dumneavoastră îşi
păstrează lucrările sub salteaua de pe pat. Dar, cum nu e prea multă
intimitate în chiliile unde dorm, ceilalţi au descoperit ascunză­
toarea şi i-au luat picturile.
— Cine?
— Octavio nu a vrut să-mi dea numele lor.
—• Înţeleg. Ştiţi cumva dacă celălalt fiu al meu a fost în câr­
dăşie cu ei?
— Nu mi-a spus nimic despre asta.
— Ce s-a întâmplat cu desenele?
— Toate au fost premiate la concursul de la sfârşitul săptă­
mânii trecute. Câştigătorii au primit premiile pe care le merita
Amadeo, pentru că lucrările îi aparţineau.
Rodolfo încearcă să-şi amintească desenele care împodobeau
dum inica trecută culoarele pensionului. Erau superbe. Dacă-şi
dăduse seama până şi unul ca el, fară ochi format pentru arte...
— Şi îţi aminteşti de strălucitoarea lucrare poetică despre
vocaţie pe care a citit-o Juan? întrebă Eduardo.
Sigur că şi-o amintea. Se simţise mândru de fiul său, care fu­
sese ales dintre toţi elevii să citească o compoziţie proprie în faţa
întregului colegiu iezuit. Erau obişnuiţi cu astfel de lucrări strălu­
cite scrise de Juan, dar de data aceea se întrecuse pe sine însuşi,
îşi mai aminteşte şi că Amadeo a rămas tăcut pe toată durata
lecturii şi ca a tăcut mâlc atunci când maică-sa, cuprinsă de exal­
tare pentru ideile elevate din poem, i-a zis, cu mult drag în glas:
— Ar trebui să iei exemplu de la fratele tău, dragul meu, şi să
ne surprinzi cândva cu nişte versuri la fel de frumoase. Ştiu că şi
tu eşti capabil de aşa ceva.
Rodolfo îşi deschide ochii.
— Octavio mi-a spus că acea lucrare pentru care l-am lăudat
cu toţii pe Juan e de fapt opera lui Amadeo. Chiar el l-a văzut
când a scris-o, noapte de noapte, în singurătate, adaugă Eduardo
Conde, şi câteva riduri cenuşii îi ies în evidenţă pe fruntea palidă.

324
 Rodolfo blestemă în gând ziua în care asistase la serbarea du­
minicală a colegiului. Dacă ar fi după el, niciodată nu ar lua parte
la acele cinstite exhibiţii de mândrie familială amestecate cu falsă
ospitalitate religioasă. De parcă nu ar fi fost de ajuns chinul de
fiecare zi, cu cât încearcă mai mult să dezlege iţele, cu atât îi este
mai puţin limpede poziţia fiecăruia, inclusiv a lui.

De la parada martorilor, lipseşte unul foarte important: Juan.

Dar, pentru mărturia lui, va trebui să vină vacanţa de vară. Re­
gulile pensionului sunt foarte stricte în privinţa ieşirii elevilor din
incintă pe durata studiilor, iar în cazul acesta joacă în interesul
lui Juan, dându-i un fel de imunitate. Rodolfo crede că e o ches­
tiune prea complexă pentru a fi rezolvată prin telefon. Se gândeşte
ca la următoarea serbare duminicală a colegiului să nu ia parte,
dar să o trimită pe M aria del Roser ca ea să încerce să afle ce se
întâmplase, deşi simte că nu va putea rezolva nimic.
Când, în sfârşit, martorul se aşază în scaunul de vizite - mult
prea mare pentru el —a trecut deja mult timp de la cele întâm ­
plate şi aproape că nu-i mai pasă nimănui.
— Nu am făcut nimic, zice Juan.
— Tu ai scris poemul pe care l-ai citit la serbarea de duminică?
— Da, şopteşte el cu jumătate de voce.
— Juan, uită-te în ochii mei. Ceea ce te întreb e important.
Pe cuvântul tău de onoare? întreabă Rodolfo, scrutând cu privirea
chipul fiului său, prea mic pentru a face faţă unui interogatoriu
atât de oficial.
O nouă şoaptă:
— D a ...
— Şi juri că nu ai luat parte la nici o răutate îndreptată îm ­
potriva fratelui tău?
— N u ... D a... Eu n u ... Care era întrebarea?
— Ai luat parte sau nu, la naiba?
— Nu.
Răspunsul e suspect prin însuşi laconismul său.
După ce Rodolfo îşi dă seama că nu va putea scoate nimic
relevant de la Juan şi îi permite acestuia să părăsească biroul,
Conchita reuşeşte cu greu să-I liniştească pe copilul care tremură

325
minute în şir din pricina severităţii tatălui său din timpul întreve­
derii şi a efectului propriilor m inciuni. Conchita nu reuşeşte să
înţeleagă decât câteva cuvinte întretăiate care nu fac altceva decât
să o nelămurească:
— Dacă îi trădez, o să mă bată. M-au avertizat.
Conchita îl strânge în braţe.
— De ce nu îi ceri iertare fratelui tău şi nu rezolvaţi toată
treaba între voi, ca între bărbaţi? îi sugerează doica.
Juan îşi ţine ochii strâns închişi şi se preface că nu a auzit.
Cât ţine vacanţa de vară, cei doi fraţi nu se privesc şi se evită
tot timpul. Juan se teme să se întâlnească singur cu Amadeo. Ii e
frică de privirea lui de sticlă, de tăcerea plină de reproşuri. Zilele
îi sunt pline de o pândă temătoare, pe care Conchita încearcă să
o îndepărteze.
— Hai, Juan. Cere-ţi iertare de la fratele tău. Nimeni nu va
şti, în afară de noi.
Juan neagă dând din cap, gândindu-se la cum va reacţiona
tatăl său dacă va afla că l-a minţit.
— Eu nu am făcut nimic.
Conchita face tot ce poate în rolul ei de mediator, dar fără
rezultat.
— Iţi închipui cât de rău s-a simţit fratele tău când a trebuit
să-şi ceară iertare de la părinţii colegilor? Tatăl tău l-a obligat să
facă asta, cu fiecare în parte şi la casa fiecăruia. Ţi se pare corect?
— Nu trebuie să loveşti pe nimeni, răspundea Juan, iar el i-a
lovit.
Ca o ultimă soluţie, Concha încearcă să discute cu stăpâna.
— Amândoi au greşit. Nu e normal să plătească doar unul
toate oalele sparte.
Maria del Roser nu are ce să mai facă. Rodolfo s-a săturat de
toată povestea asta şi nici nu mai vrea să audă de ea. Încearcă să
fie imparţială atunci când zice:
— Amadeo nu a reuşit niciodată să se adapteze undeva. Nu
suportă pe nimeni.
Înainte de începerea noului an şcolar, ambii părinţi se pun de
acord să-i aducă lui Amadeo un profesor particular care să răs­

326
pundă de educaţia lui. Va trebui să-i predea zilnic şi să-i facă un
program de învăţătură riguros.
Soluţia e bine primită de toţi. Juan se întoarce la pension în
calitatea sa de erou al unei bătălii stranii. Amadeo se închide în
el mai mult ca oricând. Intre cei doi fraţi, vorbele nerostite des­
chid o prăpastie de netrecut. M aria del Roser se simte cu con­
ştiinţa împăcată, iar Rodolfo îşi scoate din cap toată povestea.
Caz închis.
In dim ineaţa când Juan se întoarce la pensionul iezuiţilor,
Amadeo îi ţine calea în capul scărilor şi îi şuieră:
— N-am să te iert niciodată. Nici peste o mie de ani.
 Barcelona, 12 feb ru a rie 1930

Stimată doamnă,

M ai întâi, ţin să vă fe lic it p en tru căsătoria dum neavoastră,

despre care am aflat din ziare. în ţeleg că a fo st una d in tre cele mai
splendide nunţi fă cu te în ultim ul tim p în oraşul nostru, cu atât mai
m u lt cu cât a a vu t loc la catedrală. îm i dau seama că, ţin â n d con t
d e frum useţea miresei, n ici nu pu tea f i altfel.
Vă rog să-m i iertaţi îndrăzneala d e a mă adresa dum neavoastră,
Teresa. Mă tem că această scrisoare nu vă va aduce veşti bune. Poate
că m ă veţi urî m ai pu ţin dacă vă voi m ărturisi că sunt p e m oarte şi
că aceasta este singura m odalitate p rin care sufletul m eu se p oa te eli­
bera d e povara îngrozitoare p e ca re o poartă d e ani d e zile. C ând
veţi citi scrisoarea, eu nu voi m ai f i p e lum ea aceasta. G ândul acesta
îm i oferă o linişte d e care nu am m ai a vu t pa rte de m ultă vreme.
Vă rog să mă iertaţi, cu um ilinţă şi —chiar dacă n-o să vă vină să
credeţi - cu drag.
Am să vă vorbesc ca unei surori, Teresa, pentru că sim t că asta
suntem. Până la urmă, am îm părţit ceva m ult mai intim d ecâ t două
fe m e i născute sub acelaşi acoperiş: iubirea pentru acelaşi bărbat. Nu
vă im pacientaţi. Ştiu fo a rte bin e că între dum neavoastră şi mine,
atât în această privinţă, câ t şi în alte chestiuni, nu încape comparaţie.
P entru el, eu nu am fo s t n im ic altceva d ecâ t un capriciu în plus
într-o epocă a tinereţii şi nesăbuinţei. L-am cunoscut p e câ n d d u m ­
neavoastră încă eraţi o fetiţă . D e câ n d l-am văzut ultim a dată, au
trecu t deja nouă ani. D rum urile noastre nu s-au în tretăiat n ici­
odată. Nu reprezint n ici o am en in ţare p en tru dum neavoastră. Şi
p en tru nim eni altcineva.

X'n
 C ând avea pu ţin peste douăzeci d e ani, Amadeo era un patron
strălucitor. Avea prestanţa oam enilor indestructibili. Eu eram o gâs­
culiţă d e şaisprezece ani, fru m oasă şi ambiţioasă, asupra căreia a
căzut blestem ul de a se vedea curtată în acelaşi timp d e cei doi f i i ai
stăpânului. D umneavoastră, care sunteţi fem eie, şi p oa te că aţi fo s t
pusă într-o asem enea situaţie, ştiţi ce p ericole atrage un asem enea
noroc. Am fă cu t greşeala d e a mă crede m ai presus d e ceilalţi. Brusc,
viaţa de sim plu m uncitor într-o fa b rică d e con fecţii —viaţa dintot-
deauna a pă rin ţilor m ei - m i s-a p ă ru t m ult prea puţin. Juan îm i
vorbea despre iubire, despre sentim ente, despre viitor, dar Amadeo
îm i vorbea despre succes, noroc şi bogăţie. M -am hotărât să nu re­
n un ţ la am biţiile mele, să n u-m i irosesc an ii tinereţii văzând cum
se îngroaşă bobina d e bumbac, să nu ascult d e nim eni, să nu aleg
calea convenţionalism ului.
Această necuviinţă a m ea l-a atras p e Juan. El era cu totul altfel,
modest, încântător. Nu se pu rta d elo c ca un stăpân ce era, ci m ai
degrabă ca un m uncitor, doar că era m ai isteţ şi m ai bine pregătit.
Viaţa noastră chiar îl interesa, credea că revoluţia m uncitorească ar
f i trebuit să aibă loc şi că era obligaţia patron ilor ca această sch im ­
bare să f i e înţeleasă d e către ei şi chiar susţinută, pentru a se p u n e
odată capăt unei vieţi d e privaţiu n i şi mizerie. Juan, care avea opt­
sprezece ani, părea să-şi petreacă tinereţea în fabrici, punea întrebări
m uncitorilor, atât celor m ai vechi, câ t şi celor m ai noi, şi răspun­
surile lor şi le nota într-un caiet p lin cu cifre, gra fice şi litere m ă­
runte. li asculta p e toţi, acorda tim p şi a ten ţie fiecăruia.
Afo st cu un pas înaintea vrem urilor, un vizionar. Prima dată
câ n d l-am văzut d â n d târcoale prin fab rică, m i-a atras atenţia fe lu l
în care m ă privea. După câteva săptămâni, m i-a m ărturisit că mă
iubeşte la nebunie. M -am p u rta t destul d e rece cu el, cu acea supe­
rioritate a celu i care ştie că e iu bit necondiţionat. Ju a n a fo st p rim u l
bărbat care şi-a m ărturisit sentim entele fa ţă d e mine. P rim ul care a
fo s t nebun după mine. Şi încă cu m ! M -a cu cerit p rin insistenţa lui,
prin vorbele fru m oase şi p rin pu rtarea sa d e revoluţionar învăţat.
Povestea noastră a fo s t inocentă şi scurtă, tipică p en tru doi tineri
care habar nu au d e nim ic, nici m ăcar despre ei înşişi. C ând m i-a
spus că e fiu l lui don Rodolfo Lax, i-am râs în faţă. Nu l-am crezut.

329
 Erafoa rte deosebit de toţi dom nişorii d e bani gata p e care îi cunoşteam.
Şi atunci a apărut Amadeo.
N iciodată nu am în tâlnit un om m ai deosebit d ecâ t Amadeo şi
nici mai orgolios că era aşa. A ven it o singură dată la fa b rică , dar
acea trecere a lui ne-a im presionat p rofu n d p e toţi. Nu avea n im ic
din nobleţea cam pestră a tatălui său şi n ici din inocenţa proletară a
fratelui. El se considera stăpân şi se pu rta ca atare. Nu încăpea nici
o îndoială asupra a ceea ce credea despre m uncitori. Era m u lt dea­
supra vieţilor noastre m izerabile.
Pe atunci, îm i p etreceam zilele fredonând. C ântecele p e care le
ştiam, m ajoritatea cam vulgare, se bucurau d e o anum e popularitate
p rin tre colegii de muncă. „E p ă ca t să-ţi iroseşti talen tu l în aceste
barăci umede, câ n d locu l tău e p e scenă", îm i spuneau m ulţi din tre
ei. Noaptea visam că aveam succes p e scena teatrelor, precu m Pilar
Alonso, La Fornarina, Raquel M eller sau atâtea altele, că um blam
peste tot în lum e cu o m u lţim e d e bagaje şi că eram aclam ată peste
tot, de m ulţi bărbaţi. Nu ştiu ce s-ar f i ales d e m ine dacă Amadeo
nu ar f i apărut în calea mea. Poate că m-aş f i căsătorit cu Ju a n şi
am f i fă cu t copii. Poate că aş f i deschis o m ercerie sau un atelier de
croitorie. întotdeauna m i-a p lă cu t să cos. Am f i avut o viaţă decentă,
fa ră surprize. Iar acum nu aş f i fo s t aici, şi nu v-aş f i scris, la un pas
d e moarte.
Dar Amadeo avea alte pla n u ri cu mine, fa ră ca eu să f i înţeles
d e ce. 1 se pusese pata p e acea m uncitoare nesăbuită care cânta în
fa b rica lui cântece neruşinate? A vrut dintr-odată să se jo a ce cu m ine
ca pisica plictisită cu şoarecele? Sau interesul său fa ţă d e m ine a fa st
dictat de sentim entele curate ale lu i Ju a n ? Din nefericire, nu voi şti
niciodată.
Intr-o zi m -a trim is la îm p u tern icitu l său, un aşa-num it dom n
Trescents, care avea un chip d e rozătoare, adică părea de-a dreptul
o cârtiţă la scară umană. Eolosindu-se d e nişte cu vin te com plicate,
Trescents m -a anunţat că un im presar a r vrea să dau o probă pentru
un spectacol d e teatru şi că p en tru această şansă ar treb u i să-i
m ulţum esc stăpânului, că ci e l fu sese cel care îi vorbise despre m ine
prieten ulu i său influent.
După trei zile, într-o dim ineaţă, am dat o probă la teatrul Dore.
Maşina patronului m-a luat d e la fa b rică şi m -a dus până la teatru.

330
Toată fabrica mi-a urat noroc. Părinţii m ei m-au îmbrăţişat, cu ochii
plin i de Lacrimi. „ Te vei descurca foa rte b in e“, m i-au zis ei.
îm i petrecusem noaptea fă câ n d gargară cu albuş d e ou. D im i­
neaţa, m i-am exersat vocea aşa cu m ştiam că fă cea u toţi m arii
interpreţi. In maşina lu i Lax m -am sim ţit m ai neînsem nată şi m ai
m urdară d ecâ t oricând. Audiţia a fo s t d e fa p t o scenă grotescă. In
rândul din fa ţă se aşezaseră Amadeo Lax şi încă un dom n corpolent ,
bătrân, a l cărui num e nu m i-l m ai am intesc. M i-au ceru t să le arăt
picioarele. Am facu t-o, cu o tulburare p e care visurile m ele d e m ărire
încercau să o ascundă.
— Acum arată-ne sânii, a zis bătrânul, văzându-m ă atât d e
nepăsătoare.
Nu m i-a fo s t uşor să-m i deschei bluza şi să le arăt ce-m i cereau.
M ă convinseseră zicându-m i că la o artistă contează ta len tu l desi­
gur, dar că e important, mai ales, să arate bine, iar ei nu îşi puteau
da seama de cum arăt d ecâ t verificân d cu propriii lor ochi şi câ t mai
atent. Cred că aşa s-au exprimat: cât mai atent. Nişte vicioşi profitori.
Le-am arătat sânii, desigur. Şi nu m -am dezbrăcat d e tot nu­
mai p en tru că li se fă cu se m ilă d e m in e şi m -au lăsat să-m i închei
bluza.
— Nu vreţi să vă cân t un cuplet? am întrebat eu, ca proasta.
— Dacă ţii tu n e a p ă r a t . a zis bătrânul.
Am cântat Batalionul modistelor, câ n tecu l cu care fă cu sem f u ­
rori în fab rică. De fieca re dată câ n d îl cântam , m u n citorii în n e­
buneau. E aşa:

„Toţi tinereii fercheşi, frate,

—nu e o glumă asta —zic
că e mai bine pe la spate,
dar prind curaj şi-am să le strig
să meargă-n faţă —ca lumea
şi va fi mult mai bine-aşa“.

M -au angajat fa ră să mă lase să d u c câ n tecu l până la capăt.

— Vei debuta în această seară, m i-a zis bătrânul. Vei câştiga
şapte pesetas p e zi. Ce z ici?

331
 Ce să f i zis? Aveam d oa r şaisprezece a n i! La fa b rică salariul meu
era de zece pesetas p e săptămână. Ce fa tă d e condiţia m ea nu ar f i
acceptat p e loc?
După probă, Amadeo m -a in vitat să m âncăm la Cafe Suizo. A
zis că pentru a sărbători. în a in te d e masă, m -a dus la o modistă din
strada Consejo d e Ciento, d e u nde am ieşit transform ată într-o so­
fisticată păpuşă d e m ătase naturală. Ne-am dus să m âncăm . Eu mă
sim ţeam ca în vis.
— Va trebui să trăieşti într-un loc mai apropiat d e teatru, m i-a
zis, în timp ce-m i umplea cupa d e şampanie. Şi, bineînţeles, să renunţi
la toţi iubiţii tăi anteriori. De acum vei aparţine publicului.
— Iubiţi? am în trebat eu, zâm bind, fa câ n d u -l uitat p e loc p e
Juan. Dar n-am avu t n ici unul!
Răspunsul m eu i-a p lă cu t atât d e mult, în cât m -a sărutat. Afo st
un sărut violen t ca un asalt.
— Ai nevoie d e un n u m e d e scenă , m i-a zis. M ontserrat Espelle­
ta nu e suficient de atractiv. Ne treb uie ceva m ai universal. Te-ai
gân dit la vreunul?
Nu mă gândisem la n ici un nume, dar el a fă cu t-o pentru mine.
— Gata, ştiu, zise brusc. Vei f i Olympia. Ştii tabloul lu i M anet?
Am da t din cap că nu.
— Ţi se potriveşte ca o mănuşă. Iţi place?
Mi se părea neobişnuit.
— Frumoasa O lym p ia... Da! Asta vei fi, d e acu m înainte.
Creaţia m ea!
Amadeo m i-a în ch iria t o cam eră p e strada Cuatro Naciones.
M-a lăsat acolo să m ă od ihn esc şi a trecut după-am iază pentru a
m ă du ce la teatru. In culise, m -a sărutat p e fru n te şi m i-a urat suc­
ces. M -a aplaudat din p rim u l rând. D ebutul m eu a fo s t un succes şi
în curând întreg oraşul ştia d e mine. După câteva săptămâni, mi-au
m ărit salariul. A madeo m ă însoţea întotdeauna. Avea propriu l său
loc la teatrul Dore şi arareori lipsea d e la spectacole. Apoi m ă invita
la cină. Părea sin cer şi m anierele lui erau im pecabile. Cum era de
aşteptat, i-am căzut la picioare. Nu a trebuit să-m i ceară nim ic. Eu
însămi i-am deschis uşa dorm itorului. L-am adorat cum nu credeam
că se poate adora.

332
 Viaţa d e artist nu era uşoară în a cei ani. Barcelona era în fie r ­
bere, banii curgeau gârlă şi peste tot se găseau bărbaţi în căutare d e
distracţii. Cea mai m are pa rte a repertoriului m eu era com pusă din
cân tecele neruşinate, bune pentru ceea ce altădată se chem a „teatru
intim", dar care încă d e p e atu n ci nu m ai erau la modă. Am fo s t
una din tre cele care au în cerca t să recupereze tradiţia. Deşi, în acei
ani nebuni, dacă cântai cuplete deocheate riscai să f i i luată d e m ulţi
spectatori drept cin e nu erai. Era obligatoriu să ai un bărbat aproa­
p e, gata să te apere şi să aibă grijă d e tine. La cât d e neexperimentată
eram, fa ră Amadeo nu aş f i rezistat în acea ju n g lă n ici o lună.
La început, Amadeo şi-a ju ca t rolul cu plăcere. M i-a cum părat
un apartam ent m in u n at în Rambla d e Catalunya şi trecea p e la
m ine frecven t. Uneori nu se întorcea zile în şir acasă la el. C ând
eram îm preună trăiam într-o efervescenţă continuă şi un lux nem ai­
pom enit. M i-a fă cu t şi portretul, acoperită num ai cu un m antou d e
Manila, exact aşa cum obişnuiam să apar p e scenă pentru a cânta
Coarnele lui don Paquito. Şi în tablou apare şi el, aşezat în p rim u l
rând a l sălii, adm irându-m ă —adm irându-şi opera, d e fa p t —, re­
dând fid e l situaţia din acele zile. Am trăit aşa vrem e d e un an, sin­
g u ru l an d e fer icire adevărată din toată viaţa mea. D ouăsprezece
luni: exact atât a durat până să se sature e l de mine. Dacă aş f i a vu t
ceva m ai multă experienţă, aş f i p u tu t preved ea asta. M ai d evrem e
ori m ai târziu, bărbaţii se satură d e ju că riile lor şi le înlocuiesc. Sau
mai rău: le împart.
Prima dată a fo st vorba d e un p rieten a l său, fo a rte tim id, care
m -a tratat întotdeauna cu m are consideraţie. Nu suportam să mă
dăruiesc altora, dar nu m i-a fo lo sit la n im ic că am protestat, am
plâns, l-am rugat să nu mă mai um ilească în asem enea măsură. Dar
lui îi plăcea să mă folosească în a cel m od atât d e meschin. La început,
îm i trim itea cei m ai in tim i p rieten i sau vechi colegi d e şcoală. M ai
apoi a deschis drum ul altor com prom isuri. M -am trezit cu bancheri,
cu clien ţi de-ai lui, ba chiar m i l-a trim is şi p e bătrânul impresar.
A ven it cu preten ţii d e proprietar. M -am pu rtat atât d e urât cu el,
încât în dim ineaţa urm ătoare m i-a reziliat contractul. Amadeo m -a
certat îngrozitor pentru ceea cefăcusem , mi-a ream intit că nu aveam

333
 d rep tu l să îi dezam ăgesc p e n ici u n u l d in tre p rieten ii săi, m -a
am en inţat că mă părăseşte. Apoi a fă c u t o m işcare in teligentă: a
fă c u t ce-a fă c u t şi m -a a n ga ja t la tea tru l Arnau, u nde câştigam
douăzeci d e pesetas p e zi. N iciodată nu m i-a cerut vreun bănuţ din
câştigul meu, dar am aflat că u nii din tre am icii săi care ajungeau
la m in e îi plăteau o sumă în a in te ca e l să le dea cheile. Şi era un
p reţ exorbitant, bineînţeles. Să p etreci o noapte cu Frumoasa Olym­
pia însemna un capriciu costisitor, num ai că, în acei ani d e opulenţă,
aproape orice im b ecil şi-l pu tea perm ite, spre nefericirea mea.
Abia îm plinisem douăzeci d e an i şi aveam mai m ulţi bani de­
cât puteam cheltui, num ai că viaţa m ea începuse deja să se ducă de
râpă. Trăiam din exces în exces, frecven ta m cele m ai bune restau­
rante, mă bucuram d e o m are popularitate, trăiam în tr-u n u l dintre
cele m ai bune locuri din Barcelona, stârneam adm iraţia celor mai
interesanţi bărbaţi. In spatele acestei vieţi p lin e d e splendoare exista,
ja ră îndoială, o alta: cea a consum ului exagerat de alcool şi cocaină,
cea a unei um ilinţe constante d e ca re ajunsesem să n u-m i m ai pese.
N u-mi am intesc câ n d a ven it A madeo în p a tu l m eu p en tru ultim a
dată. Ştiu că a vorbit despre neutralitatea Spaniei în război. Indus­
triaşii catalani se rugau ca războiul să nu se term ine niciodată, asta
e tot ce-m i am intesc. La a cea întâlnire, am cu noscu t un a ltfel de
Amadeo. Afo st grosolan, insuportabil. M i-a fă cu t rău im ediat ce m-a
atins. M irosea pu tern ic a alcool. Odată cu ultim ul gea m ă t d e p lă ­
cere, insultele obişnuite s-au am estecat cu lacrim ile. Ţ inându-m ă
strâns, a plâns disperat, ca un copil, da r cu fo rţa u n u i matur, în
tim p ce repeta m ecanic:
— lartă-m ă, iartă-mă, ia rtă -m ă .. .
îm i am intesc că m -am speriat câ n d i-am văzut privirea. N ici
astăzi nu ştiu ce am văzut în och ii lui, dar era ceva îngrozitor: o
frăm ân tare im posibil de potolit.
Poate părea ciudat, da r în acea noapte i-am înţeles dezgustul,
lipsa d e interes pentru mine. Şi ceva m ult mai profund: slăbiciunea.
Afo st singura dată câ n d am întrezărit adevărata fa ţă a celu i care a
fo st protectoru l m eu şi nen orocirea mea. Nu m ai era bărbatul sigur
p e sine p e care-l admirasem, ci o fiin ţă slabă care-şi fă cu se din impos­
tură un scut. Un bolnav d e sin e însuşi.

334
 După câteva luni, m -a vizitat îm pu tern icitu l său, Trescents, şi
pentru câteva clipe am crezut că era vorba d e o vizită ca oricare alta.
Totuşi, stânjeneala sa m -a pus p e gânduri. Ca să-m i evite privirea
se uita în ju r fa ră astâmpăr. Vocea îi trem ura. Abia atu nci l-am
recunoscut p e om ul-cârtiţâ. Apăruse, ca şi p rim a dată, cu ochii săi
m iopi şi costum ul cenuşiu, p en tru a anunţa o schim bare radicală în
viaţa mea. D e data aceasta venea să mă dea afară din casă. Pe bietul
om l-au trecut toate sudorile până câ n d a reuşit să-mi spună. Nu am
opus n ici un f e l d e rezistenţă, nu am com entat deloc. M i-a spus că
am la dispoziţie o săptămână. Nu m i-a fo st greu să obţin cincispre­
zece zile.
Am în ch iriat un apartam ent p e strada Ganduxer. Pentru un
timp, m i-am perm is luxul de a mă com porta ca şi cum bărbaţii nu
ar f i existat. Nu am reuşit să renunţ la a lcool şi la cocaină, dar con ­
sum am m ult m ai pu ţin din fieca re şi d e m u lt mai bună calitate. O
vrem e m i-a fo st bine. Proastă nu eram, toţi im presarii din teatrele
barceloneze mă ştiau prea bine. Anii m ei d e bunăstare continuau şi
repertoriul meu încă trezea interes. Am ajuns să cred că puteam să
mă descurc d e una singură. Până într-o zi când, fă ră să p rin d de
veste, totul s-a întors îm potriva mea. Bănuiesc că asta meritam. Cine
ajunge p e cuLme atât d e repede, merită să cadă cu aceeaşi repeziciune.
N u-mi dau seama ce s-a întâm plat. A pariţia cinem atografului,
sfârşitul varieteurilor, schim barea gustului, criza econ om ică , m o­
dernitatea adusă d e Expoziţia U niversală —cin e să m ai ştie. Ches­
tiunea e că teatrele au în cepu t să se în chidă sau să se transform e în
cinem atografe. La început, am con vieţu it în pas cu noua invenţie,
dar până la urm ă ecran ul a sfârşit p rin a ne m ătura p e toţi. N umai
cei care au ştiut să ţină p a su l cu vrem u rile au reuşit să se salveze.
C ând spectacolele au în cep u t să scadă, a treb u it să mă vâ n d din
nou. De data aceasta fă r ă speranţă şi fa ră triumf. Banii s-au dus
repede. Intr-o zi nefastă am descoperit că în tre p icio a re eram p lin ă
d e şancru. Luasem sifilis.
Au trecu t câţiva ani d e la acea zi, iar viaţa mea a ajuns acu m o
mizerie. De m ult timp nu m ai ştiu n im ic despre părin ţii mei. Prefer
să nu afle ce s-a întâm plat cu mine. Nu mai am n ici un prieten : cei
care au stat lângă m in e orbiţi d e lux au dispărut odată cu el.

335
Bineînţeles că despre Amadeo nu m ai ştiu n im ic şi n ici nu am vrut
să m ai ştiu. Am intrat în rân du l surorilor din ordin u l Arrepentidas,
iar dacă am ajuns până a ici cu oarecare dem nitate, lor trebuie să le
mulţumesc. Scrisoarea p e care dum neavoastră o ţineţi în m âini i-am
dictat-o din pa t surorii Elisa, care, atu nci câ n d va ven i clipa, o să
v-o trimită.
Fără îndoială, m -am bu cu rat d e o prezenţă lum inoasă în acest
sfârşit trist şi despre ea vreau să vă vorbesc înainte d e a tăcea pentru
totdeauna. Sora Elisa m -a în treba t dacă există cineva cu care vreau
să m ă îm pac în ain te d e a a ju n ge în fa ţa D om nului. A tunci am
îndrăznit să pronunţ, după atâţia ani, n u m ele lu i Ju a n Lax. Şi,
câ n d i-am pron u nţat num ele, am sim ţit că tot ce avusesem m ai bun
în viaţă îm i trecea acum p rin fa ţa ochilor. M i-am a m intit că Ama­
deo, în anii m ei nebuni şi p lin i d e succes, îm i spusese că fra tele său
intrase la sem inarul iezuiţilor. Apoi am afLit de ungerea lui ca preot,
tot prin in term ed iu l lu i A madeo şi a l felu lu i său la con ic d e a-m i
răspunde la întrebări.
— Părintele Juan, au pron u n ţat buzele mele, fa ră să ştiu din ce
colţ a l m em oriei ieşise num ele său.
în că d e şi m ai departe a ven it el, transform at într-un senin slu­
jito r a l D omnului, şi s-a aşezat la m arginea patului. M i-a strâns
palm ele, m -a sărutat p e fru n te, m i-a adus o nesfârşită mângâiere.
S-a rugat pentru m ine şi m-a aju ta t şi p e m ine să mă rog. A zis că va
reven i pentru a-m i da sfântul maslu. C hipul său liniştit e cea mai
fru m oasă a m intire p e care o voi lua cu m ine d e p e acest păm ânt.
în ain te d e a pleca, l-am ru gat să mă ierte pentru răul p e care i-l
făcusem . M i-a zis că nu p e m in e trebuia să mă ierte, pentru că vi­
novată nu fusesem eu, ci ingenuitatea şi vârsta mea fragedă. L-am
întrebat p e cin e trebuia a tu n ci să ierte. „N iciodată n u -l voi putea
ierta p e cel care s-a ju ca t în asem enea hal cu vieţile noastre m i-a
răspuns, prin tr-u n m urm ur aspru. Am d a t să -l întreb despre cin e
vorbea, dar el s-a gră b it să ad au ge: „ Ura aceasta m ă va tâ rî în
infern, dar şi acolo îl voi aştepta cât va f i necesar
Apoi s-a liniştit şi p rivirea lu i şi-a redobândit seninătatea.
De câ n d a ieşit din chilia mea, îm i aştept ceasul şi m editez la
cele petrecute. Nu m i se p a re cin stit să d u c cu m ine în m orm ânt tot

336
ceea ce ştiu. C hiar dacă vorbele acestea vo r abate asupra d u m ­
neavoastră m ulte adevăruri crude, m ă m ână dorinţa de a scoate ceva
bun d e p e urm a n efericirii mele. Nu fiţi, ca mine, victim a propriei
inocenţe. Şi să aveţi în cred ere în cu m n atu l dum neavoastră Juan,
dacă va f i cazul. Sunt sigură că vă va f i alături din toată inima,
dacă va f i nevoie.
A dum neavoastră, cu drag,
M ontserrat Espelleta
 Autoportret, 1963
Ulei pe pânză, 90 x 70 cm
MNAC. Colecţia Am adeo Lax

De-a lungul vieţii sale, Am adeo Lax a pictat douăsprezece auto­

portrete, acesta fiind ultimul şi cel mai personal dintre toate. Atrag
atenţia diferenţele mari de realizare a anum itor părţi din tablou,
începând cu schem atism ul din partea de jos - câteva tuşe negre,
paralele - până la minuţiozitatea cu care este lucrată partea de sus
a tabloului, în special capul pictorului. Contrastul dintre întuneric şi
lumină - sunt luminate numai faţa şi mâinile - este considerat o an­
ticipare a autoportretului fotografic al lui M applethorp1, pe care este
posibil să-l fi inspirat. Totuşi, diferenţele dintre cele două opere sunt
mari. Autoportretul lui Lax arată o faţă şi nişte mâini crispate şi aproa­
pe monstruoase. Tabloul relevă modul în care opera lui Lax a devenit
tot mai spontană pe măsura trecerii anilor, până când a ajuns la li­
bertatea din ultimele tablouri, un bun exemplu fiind chiar acest tablou.
Dacă ar fi continuat pe această linie, lucrările pictorului s-ar fi înde­
părtat - chiar mult - de ceea ce făcuse anterior. Lax a realizat aceas­
tă neverosimilă viziune asupra lui însuşi - aproape o caricatură plină
de cruzime - în vremurile când locuia singur şi retras în locuinţa sa
din Barcelona. E limpede că nu a vrut să facă pe placul nici unui client
şi nici să respecte vreo modă din viaţa artistică, din care se retrăsese
complet. Se poate spune că realismul a cedat în faţa unei sincerităţi
uluitoare. Unii critici au spus despre tablou că reprezintă „cea mai
nemiloasă privire pe care un creator a îndreptat-o vreodată către sine
însuşi".
Din Amadeo Lax la MNAC
Editura Oreneta, Barcelona, 2004

1 Robert Mapplethorp (1946-1989), fotograf american, renumit pentru

portretele sale foarte stilizate, în alb-negru. (N,tr.)

338
 XXIII

Conform obiceiului său, în frumoasa dimineaţă de mai când

pe doamna Teresa Bruses o apucară durerile naşterii, domnul Lax
nu era acasă.
Primul simptom, pe care ea, lipsită de experienţă, nu l-a recu­
noscut, a fost o împunsătură ca de cuţit în rinichi. A vorbit cu
Antonia, dar tânăra, care încă era virgină, nu a ştiut ce să facă.
Nimeni nu a făcut nimic care să iasă din rutina zilnică până când
vestea nu a ajuns la urechile doicii. Ei i-a fost suficient să vadă
faţa tinerei doamne pentru a-şi da seama că lucrurile erau serioase
şi că trebuiau să acţioneze cât mai repede. A fost anunţată moaşa,
s-au pregătit prosoape, lighene uriaşe au fost um plute cu apă
caldă, numai că apa se răcea foarte repede şi trebuia încălzită din
nou, s-a schimbat aşternutul în vechiul dormitor —care îi aparţi­
nuse Măriei del Roser şi unde Teresa ţinuse morţiş să nască
noul aşternut a fost călcat cu multă atenţie, de parcă nu urma să
aibă loc o naştere, ci o recepţie, şi a fost adus coşuleţul cu hainele
pentru nou-născut, ca să fie la îndemână când va fi cazul.
Teresa se plimba pe hol, neliniştită şi agitând pe toată lumea
care o vedea. Zicea că nu poate sta aşezată, că prefera să umble.
Era desculţă, căci picioarele i se umflaseră atât de mult, încât nu-i
mai încăpeau nici în papucii de casă. Nu a ţinut cont de sfatul
Antoniei de a se aşeza în fotoliu, lângă fereastră, nici de cel al
Conchitei, înnebunită de scârţâitul podelelor din hol. Din când
în când, Teresa se oprea, se sprijinea de perete cu o mână, iar cu
cealaltă se ţinea de burtă, închidea strâns ochii şi ofta. In cele

339
două ore cât s-a preumblat de colo până colo, nici măcar o sin­
gură dată nu a întrebat de soţul ei.
Puţini erau cei care şi-ar fi putut închipui că Teresa îi simţea
lipsa, mai mult decât oricui, soacrei sale. în anii cât a avut norocul
să trăiască sub acelaşi acoperiş, M aria del Roser Golorons a fost
pentru ea ca o mamă. Era bună, inteligentă, onestă, răbdătoare
şi generoasă, iar convieţuirea lor, chiar dacă scurtă, lăsase în viaţa
Teresei urme de neşters. M ulte dintre cuvintele spuse de soacra
ei, despre problemele importante ale casei, dar şi despre chestiuni
transcendentale, o vor însoţi toată viaţa. Mulţumită ei nu s-a sim­
ţit niciodată o străină în casa soţului său. M aria del Roser fusese
răbdătoare cu neştiinţa ei şi o instruise în toate, de la cum să se
poarte cu servitorii, până la cum să folosească soba din salon. De
asemenea, a sfătuit-o cum să reacţioneze la comportamentul lui
Amadeo, care la început îi frângea inima. Datorită ei a înţeles că
soţul său era un bărbat taciturn, care din când în când avea nevoie
să se izoleze în atelierul de la mansardă, iar alteori fugea de viaţa
care îl strivea. Nu trebuia să i se pară ciudat, aşa fusese el dintot-
deauna. M aria del Roser îi explicase că Amadeo, la fel ca toţi băr­
baţii puternici, iubea în tăcere şi arareori îşi dădea frâu liber
emoţiilor. Va avea mare noroc dacă de-a lungul vieţii va reuşi să-i
surprindă vreo slăbiciune a caracterului său aspru. Pentru Teresa
a fost mană cerească să poată asculta astfel de cuvinte de la cea
care îl cunoştea cel mai bine pe soţul ei.
Dar când rămânea singură cu el, frica o cuprindea din nou.
încă din luna de miere începuse să-şi facă probleme că îl decep­
ţionase. îl vedea atât de serios, de inexpresiv, cu gesturile măsurate
şi cuvintele alese, încât ajunsese să creadă că era incapabilă să tre­
zească în el cea mai slabă scânteie de pasiune. în toate acele luni
de călătorie prin ţinuturi europene şi asiatice, pline de emoţii şi
de descoperiri, Teresa întârzia tot mai mult în camera de baie din
hotelurile de lux, în speranţa că soţul ei va adormi. Apoi se
întindea lângă el, cu inima gata să-i sară din piept şi se înfrupta
din chipul lui ca din imaginea unui zeu. Uneori, el se întorcea
spre ea în somn şi-şi lăsa palma pe coapsa, sau pe şoldul, ori pe
pubisul tinerei sale soţii. Teresa se cutremura, cu ochii larg des­
chişi contempla acea extremitate străină, îşi imagina că ar fi putut

340
face o mulţime de gesturi, dacă ar fi îndrăznit, dar niciodată nu
reuşea să facă vreunul. Tot ce putea face era să-l iubească la nebu­
nie. Să-l iubească şi să se simtă foarte vinovată pentru că-1 obliga
să se sacrifice pentru ea. E drept că aceste reproşuri şi le făcea
singură, niciodată ele nu veniseră din partea lui Amadeo. Pe toată
durata călătoriei nu l-a văzut nici măcar o dată nervos. D im ­
potrivă, a fost atent ca un pretendent sărac, i-a îndeplinit toate
capriciile şi i-a cumpărat o mulţime de cadouri. Când au ajuns
la Roma, Teresa era de-a dreptul deznădăjduită. „Oare chiar nu
mă place?" se întreba ea, continuând să-şi facă reproşuri pentru
că nu reuşea să îndrăznească mai mult, pentru că se simţea inca­
pabilă să acţioneze şi să ajungă la acea contopire intimă care încă
nu avusese Ioc.
In prima dimineaţă la Roma, în timp ce Amadeo plănuia să
o ducă să vadă Capela Sixtină, Teresa a simţit brusc nevoia de a-i
pune o întrebare care o chinuia încă din seara trecută.
— E adevărat că o căsătorie lipsită de unire trupească poate fi
anulată?
Amadeo, muşcând dintr-o bucată de pâine prăjită, îşi întoarse
privirea, nepăsător.
— Cred că da, îi răspunse el.
Teresa se simţi tulburată întreaga zi. Aşadar, soţul ei ar
putea-o repudia pentru că nu-şi împlinise datoria de soţie! Că nu
o repudiase deja nu însemna altceva decât că era un om mult mai
bun decât ea, îşi zicea Teresa. Şi se vedea pe sine ca pe o proastă
şi o profitoare, ce se lasă purtată din oraş în oraş, satisfăcându-şi
toate capriciile fără să ofere nimic în schimb.
Amadeo a împietrit când, în aceeaşi zi, vrând să-i cumpere o
frumoasă batistă de mătase naturală, minunata lui soţie i-a zis:
— Nu vreau să-mi cumperi nimic. Nu merit!
In acea noapte, Teresa a făcut eforturi disperate. Imediat ce a
intrat în camera de hotel, s-a aşezat pe pat şi a închis ochii. Ama­
deo a crezut că nu se simţea bine. A întrebat-o ce are.
— Ai avut suficientă răbdare cu mine şi îţi mulţumesc mult,
dar acum a venit clipa să te bucuri de ce e al tău. la-mă!
Bineînţeles că Amadeo a izbucnit în râs. Atitudinea teatrală a
Teresei am intea de sacrificiile m artirilor. Ea s-a sim ţit foarte

341
ruşinată. Aşezându-se lângă ea, cu un ziar în mână şi cu halatul
de mătase peste pijama, Amadeo i-a zis doar atât:
— Aşa nu. Nu vreau să fac dragoste cu o eroină tragică.
Apoi a sărutat-o pe frunte. Puţin mai târziu, Teresa a visat că
a murit virgină. S-a speriat atât de tare, încât imediat ce s-a trezit
şi-a spus că nu trebuia să se întâm ple una ca asta.
Cât de mult îl iubise, şi încă înainte de a-l revedea! Amadeo
fusese prezent în toate fanteziile ei de fetiţă care nu se grăbea să
se maturizeze. Atitudinea lui de aristocrat, zâmbetul enigmatic şi
tristeţea sa: pe toate Teresa le adora la el, aşa cum poţi adora numai
ceea ce ştii că nu-ţi va aparţine niciodată. Când a intrat în adoles­
cenţă, această vârstă absurdă şi periculoasă, când nu te simţi bine
nicăieri şi nimeni nu se simte bine cu tine alături, iubirea ei a de­
venit mai tragică şi mai ridicolă. Teresa nici măcar nu îndrăznea
să-şi imagineze ceea ce îşi dorea cu toată fiinţa. In visurile sale,
pictorul ei căpăta frumuseţea unei sculpturi clasice. Unul dintre
acele nuduri diavoleşti pe care călugăriţele nu o lăsau să le vadă,
deşi ea ştia că era opera unuia dintre marii artişti clasici. îşi ima­
gina un Amadeo cu pielea marmoreană, cu trupul suplu, cu muş­
chii ieşind în evidenţă, arătându-şi fară pudoare ceea ce nici măcar
în gând ea nu îndrăznea să numească. Simţea freamătul dorinţei
cuprinzându-i pântecele, se ruşina şi începea să se roage ca în
transă, strecurând promisiuni de îndreptare.
în realitate, nu s-a îndreptat niciodată. Iubirea ei nebună a
căpătat aspecte tragice. La şaptesprezece ani plângea fară-ncetare,
la orice oră, şi se simţea cea mai nefericită femeie. Scria nişte
poeme foarte slabe, care îi oripilau pe fraţii săi. Suferea de o boală
atât de evanescentă şi greu de învins, încât nu exista medic să o
numească măcar, necum să o trateze (şi au consultat-o destul de
m ulţi). Până la urmă, după cum ştim, la tin cea dezinvoltă a
reuşit să pună capăt problemei. Iar privirea lui Amadeo Lax, în
tim p ce amândoi erau învăluiţi în aroma de orez cu lapte care
plutea prin salonaş, a dat rezultate miraculoase. Restul nu a mai
fost greu. Amadeo a acceptat invitaţia la majoratul ei. La petre­
cere, s-a scuzat de mai m ulte ori pentru faptul că o acapara pe
sărbătorită, dar nu s-a dezlipit de ea nici un moment. Sub pri­
virile concurenţilor supăraţi, căci vedeau în el un inamic invinci­

342
bil, Amadeo şi Teresa au dansat pe fiecare melodie interpretată
de orchestră şi apoi au ieşit în grădină, să se bucure de aerul proas­
păt şi să-i scandalizeze pe cei prezenţi. Teresa simţea că pluteşte
de fericire. Amadeo se uita curios la acea fetişcană
» de o frumuseţe
>
incredibilă, pe care şi-o imaginase, încă din primul moment, îm ­
podobită cu bijuterii, elegantă şi ţinându-se de braţul său, strălu­
cind la recepţii, banchete şi serate. Niciodată nu i se mai întâmplase
aşa ceva cu nici una dintre femeile pe care le cunoscuse.
Cu prima ocazie, Maria del Roser Golorons a prevenit-o cu
privire la ceea ce ea numea „capriciile masculine" ale fiului ei. I-a
zis că o femeie nu trebuie să lase de la ea alături de un bărbat cu
pretenţii. E absurd să-i ceri cuiva să fie umbra ta, să urmeze fiecare
pas al tău, de parcă ar fi fost stupid sau incapabil de a-şi urma
calea. Trebuia să aibă propriile idei, propriile idealuri, ba chiar
prieteni proprii, fără ca toate acestea să o împiedice să fie o în­
cântătoare însoţitoare în societate. Datorită acelor cuvinte, Teresa
a început să capete încredere în ea şi în capacităţile sale, a îndrăz­
nit să o însoţească pe Maria del Roser la reuniunile spiritiste, a
început să studieze, a cunoscut oameni foarte diferiţi, şi din felul
de a fi al soacrei sale a învăţat multe lucruri. Cum era de aştep­
tat, Amadeo nu vedea cu ochi buni astfel de distracţii şi considera
că toate acele false ştiinţe nu erau altceva decât neghiobii şi o
mare pierdere de vreme, şi totuşi a fost de acord ca soţia lui să se
intereseze şi ea de ceea ce o ţinea ocupată de atâta timp pe mama
lui, ca şi cum faptul că tânăra doam nă îşi petrecea ore întregi
scriind discursuri şi invocând spirite nu ar fi fost altceva decât
încă o tradiţie de-a casei.
Dar dintre toate învăţăturile prin care Maria del Roser încerca
să o pregătească pe Teresa pentru viaţă, cele mai utile au fost chiar
cele mai lipsite de originalitate. Pentru a nu ajunge total neştiu­
toare la durerile naşterii, soacra i-a vorbit despre această problemă
o după-amiază întreagă. S-au aşezat în salonaş, în faţa ceştilor de
ceai şi a unei farfurii cu biscuiţi, iar soacra i-a zis:
— Vreau să ştii că niciodată, în nici un caz, copiii nu se nasc
prin buric.
Teresa a făcut ochii mari. M aria del Roser a continuat, pe un
ton profesoral:

343
 — Copiii vin pe lume printre picioare, printr-un canal foarte
strâmt numit canalul de naştere.
In acea epocă, era cu totul neobişnuit ca doamnele serioase
să vorbească deschis despre asemenea lucruri ruşinoase. Din ra­
ţiuni absolut de neînţeles, care aveau de-a face cu ignoranţa şi cu
un absurd sentiment de pudoare, femeile ce năşteau pentru prima
dată aveau parte nu numai de durerile naşterii, dar şi de o spaimă
cumplită, atunci când vedeau că trupul lor se desfăcea pe unde se
aşteptau mai puţin pentru a lăsa fătul să iasă în lume. Maria del
Rosero nu uitase spaima simţită atunci când îl născuse pe Amadeo.
După săptămâni în şir în care-şi examinase buricul, convinsă că
dintr-un moment într-altul avea să se deschidă precum o floare,
a crezut că moare atunci când, cuprinsă de dureri îngrozitoare,
şi-a văzut copilul ieşind prin altă parte, plin de sânge, şi a crezut
că se petrecuse o nenorocire care urma să o ducă în mormânt.
După ce s-a întremat, ţinându-şi copilul în braţe, i-a cerut ex­
plicaţii mamei sale, dar tot ce a obţinut de la ea a fost un răspuns
indiferent:
— Nu am considerat că e obligatoriu să ştii. O chestiune atât
de neplăcută! Şi, până la urmă, toate femeile ştiu să nască.
M aria del Roser a rămas perplexă în faţa unui asemenea răs­
puns, şi a promis că, dacă vreodată va avea o fiică, nu o va lăsa să
trăiască acele momente complet neştiutoare; şi cum destinul i-a
luat-o pe Violeta înainte ca promisiunea făcută sieşi să poată fi
pusă în aplicare, a făcut totul pentru a o instrui pe Teresa în pri­
vinţa a ceea ce ea considera obligatoriu de ştiut.
Aşa se face că atunci când, după opt luni de căsătorie, Teresa
a coborât la micul dejun palidă şi cu cearcăne, zicând că se simte
rău, M aria del Roser a început să-i spună ceea ce i-ar fi plăcut şi
ei să i se fi spus când a fost cazul şi i-a adus la cunoştinţă acele
detalii atât de importante despre buric şi zona dintre picioare.
După cum prevăzuse, prima lecţie a umplut-o de nelinişte pe
eleva nepricepută.
— Şi doare? a întrebat, facându-se şi mai palidă.
— Da, copila mea, doare tare. Vei avea impresia că nu poţi
suporta o asemenea durere. Dar mai apoi trece la fel de repede
cum a venit şi recompensa merită din plin tot chinul.

344
 Teresa nu părea prea convinsă. Nu simţise niciodată instinctul
matern. Nu se omora după copii şi nu-şi putea imagina cum e să
ai unul, Se încuraja gândindu-se că va fi copilul lui Amadeo. Gân­
dul acesta o ajuta să dea un înţeles spuselor soacrei sale: va suferi
aducându-1 pe lume, dar chinul va merita.
în curând s-a dovedit că Teresa avea probleme fizice. A suferit
cinci pierderi de sarcină, toate în primele săptămâni, dar fără alte
consecinţe decât o tristeţe care timp de câteva zile îi învăluia
privirea. Era o tristeţe imprecisă, a unei posibilităţi pe care nu şi-o
dorise niciodată, dar care brusc făcea parte din ea. A fost consul­
tată de medici celebri, dar fară nici un rezultat. Şi au urmat şi
alte sarcini pierdute. Când s-a întâmplat a cincea pierdere, Maria
del Roser nu mai era acea persoana lucidă în care îşi pusese toată
încrederea. Ceva din mintea ei începuse să se înceţoşeze, şi ceaţa
înainta vertiginos. Când a rămas însărcinată pentru a şasea oară,
îşi pierduse deja speranţa de a-i mai da soţului ei un copil. Dar
de data aceasta sarcina a decurs normal. Totul a fost bine, mai
puţin un singur aspect: M aria del Roser nu avea să-şi cunoască
primul nepot. Şi nici nu avea să fie lângă ea pentru a o ajuta să-l
aducă pe lume.
Dar să ne întoarcem în acea dim ineaţă m inunată când au
început durerile naşterii. Teresa deschide ochii şi vede, stupefiată,
o femeie vânjoasă, scundă, cu picioare scurte, cu faţa rotundă şi
cu obrajii căzuţi. Vorbeşte ciuntit şi umblă cu paşi mici şi repezi,
ca un soldat de jucărie.
— Bună ziua. Nu vă întreb dacă dumneavoastră sunteţi gra­
vida, pentru că se vede, zice cu o voce subţire, accentuând atât
de puternic ultimele silabe, încât sau vine din regiunea Aragon,
sau locuieşte cu un surd. Eu sunt moaşa, Elisa, şi din momentul
acesta va trebui să faceţi tot ce vă spun şi să începeţi prin a vă
dezbrăca de tot, a vă pune o cămaşă de noapte şi a vă aşeza pe
pat, cu picioarele desfăcute. Aici veţi naşte? Daţi-mi voie.
Moaşa intră în cameră şi Teresa o urmează, ascultătoare ca
un anim ăluţ de casă. Ore în şir, toată lumea din casă nu face
altceva decât să care găleţi cu apă, să adune hainele murdare, să
deschidă ori să închidă ferestrele, în funcţie de cerinţele moaşei
pirpirii, cu glas marţial, care a pus stăpânire pe casă.

345
 Dintre toate ordinele primite, Teresa nu respectă unul singur.
— Daţi-vă jos asta, zice moaşa arătând spre lănţişorul cu me­
dalion de la gâtul gravidei.
L-a observat când Teresa l-a căutat instinctiv pe sub cămaşă
şi acum îl strânge în pumn, în ritmul contracţiilor, tot mai frec­
vente şi mai lungi, cu momente de odihnă tot mai scurte. Trupul
ei se cabrează, de parcă ar vrea să se apere de durerea adâncă
împotriva căreia nu se poate face nimic. Intr-un scurt moment
de relaxare, Teresa a apucat inelul prins de lănţişorul pe care îl
poartă la gât din noaptea de 24 decembrie 1932, adică exact de
acum cinci luni.
Uneori, viaţa ne surprinde prin coincidenţe minunate. Una
dintre ele e chiar aceasta, a lănţişorului cu inelul pe care e gravat
un nume, despre care a auzit multe - Francisco Canals de Ambros.
Chiar aici, în acest pat, soacra ei a făcut-o să-i promită că nu-şi
va mai scoate niciodată lănţişorul de la gât. Şi tot aici, cuprinsă
de suferinţă, Teresa se agaţă de lănţişor şi de vorbele dragi care
au însoţit-o de atunci. Acesta este patul în care a murit Maria del
Roser, acelaşi pat unde se va naşte şi primul ei nepot, un copil
care poate că astfel va căpăta ceva din acea moştenire invizibilă,
ce nu are de a face numai cu sângele. Teresa îşi doreşte să fi rămas
acolo ceva din dragostea pentru fiul său, care acum nu se mai află
acolo pentru a-l legăna.
Nu poate ţipa. Nu a făcut-o nici în cele mai urâte clipe din
viaţa ei. A primit o educaţie fundamentată pe discreţie şi reţinere,
nu ar putea ţipa chiar dacă ar vrea şi oricât i-ar cere-o moaşa.
— Ţipă, îi zice moaşa. O să te simţi mai bine.
Teresa scoate un sunet gutural. Un muget prelung. Strânge
cearşaful, îşi arcuieşte trupul, transpiră, încearcă să-şi păstreze
ritmul respiraţiei, deşi uneori simte că nu are suficient aer. Ştie
că sora ei, Tatin, e plecată într-o călătorie, nu are nici un rost să
o deranjeze. îşi va cunoaşte nepotul sau nepoata când se va în­
toarce. Ar vrea să fie înconjurată de feţe cunoscute, deşi nu ştie
prea bine ce soi de consolare i-ar putea aduce. Nu-i duce dorul
lui Amadeo. Chiar dacă ar fi fost acasă, nu l-ar fi lăsat să se apro­
pie. Ii vine să moară de ruşine numai la gândul că ar fi putut-o

346
vedea aşa, chircită de durere şi cu picioarele desfăcute în faţa unei
doamne care o cercetează în aşteptarea unui semn.
Pe hol sunt Antonia, Concha si Vicenta. Mai e si Laia, care
observă totul cu ochii plini de spaimă şi cu o expresie de dezgust
pe faţă. Când Elisa îşi dă seama că în hol s-au adunat prea mulţi
gură-cască - mereu se întâmplă aşa —, ia hotărârea de a-i împrăştia.
Brusc, începe să ţipe la ei, apoi închide uşa, nu înainte de a spune
că îi va anunţa când copilul se va fi născut.
Cum ne bucurăm de o libertate deplină, putem alege un loc
ascuns de ochii iscoditori. O naştere nu mai e de mult un spectacol
care să mai facă plăcere cuiva sau să surprindă pe cineva, aşa că
mai bine alegem exact opusul. De aici, unde servitorii îşi rod
unghiile şi se întreabă când va reveni stăpânul acasă şi dacă există
vreo modalitate de a-1 anunţa că primul lui copil e pe cale de a se
naşte, să mergem mai bine până la capătul holului, la camerele
care dau în pa tio şi aparţin Teresei încă din prima zi in care a
devenit noua stăpână a casei.
Dincolo de uşa dublă, vopsită cu un alb impecabil, cu mâner
aurit, s-au retras cei doi proaspăt căsătoriţi în acea noapte de 4 no­
iembrie 1928, când toţi servitorii au bârfit pe seama căsătoriei
care tocmai se consuma. Noi, cei lipsiţi de viaţă, înţelegem prea
bine curiozitatea şi acest amestec în intimitatea altora, pentru că
şi noi le resimţim şi ne hrănim din ele, plutind prin aer, lucind
ca firele de praf în lumină, intrând în toate cotloanele şi desci­
frând toate secretele. De pildă, cele din noaptea nunţii când, exact
în spatele acestei uşi —şi asta e surpriza —, nu s-a întâmplat nimic.
E ca şi cum am trăi din nou acea noapte. Vedem cum Ama­
deo îşi dă jos jacheta. Pare obosit. Nu e de mirare, după ziua
nunţii. După ce pătrunde în cameră, Teresa se uită mai întâi în
jur, atentă şi arătându-şi mulţumirea. Patul e pregătit. încălzitoa­
rele de aşternut au fost îndepărtate şi pe fiecare pernă e câte un
trandafir alb. Pe măsuţa din colţ, chiar lângă jaluzelele prin care
se ghiceşte întunericul din patio, a fost aşezată o tavă cu o gustare
frugală, pentru cazul în care, la un anumit moment al nopţii, cei
doi soţi vor simţi nevoia să-şi recapete puterile. Conchita, ajutată
de restul personalului, a pregătit totul cu mult devotament.

347
 Teresa se uită la soţul ei fară să scoată o vorbă. Are palmele
îngheţate şi un fior de panică îi străbate tot trupul. Vede că el îşi
dă jos jacheta şi începe să-şi descheie nasturii de la cămaşă. Fuge
şi se închide în baie. Pe umeraş, lângă uşă, o aşteaptă hainele de
noapte, exact cele cerute de ea. Un compleu delicat, alb, de mă­
tase. Halatul are mânecile din dantelă, împodobite cu pietre şi
un decolteu care i se păruse mic în atelierul modistei, dar care
acum îi pare exagerat. Cămaşa de noapte îi vine de parcă ar fi o
a doua piele, lasă să se întrevadă sânii printr-un decolteu ascuţit,
mărginit de o dantelă fină. Intr-un avânt de sofisticare inutilă,
modista a adăugat ambelor veşminte câte o trenă, de parcă urmau
să fie folosite la o petrecere.
Teresa se dezbracă încet. Ezită înainte de a-şi da jos lenjeria
intimă, dar îşi dă seama că nu poate îmbrăca peste ea cămaşa de
noapte, care a fost gândită să fie purtată fără nimic pe dedesubt,
chiar dacă acum ideea aceasta o tulbură. Şi se simte şi mai tul­
burată când o îmbracă şi se priveşte în oglindă. Niciodată nu s-a
mai văzut atât de dezbrăcată! Sânii ei se întrevăd în întregime.
Speriată, caută halatul. încheie, de sus până jos, toţi cei şaptezeci
şi şase de nasturi micuţi, făcuţi de modistă din satin, ceea ce îi ia
ceva timp, mai ales ca să-i alinieze pe fiecare în dreptul cheotorii
corespunzătoare. Apoi se spală pe faţă, pe mâini, pe picioare, se
piaptănă, urinează, se mai piaptănă o dată şi se dă cu parfum. îna­
inte de a ieşi, trage cu urechea. Nu aude nimic. Să fi adormit Ama­
deo? Ar fi un noroc nesperat! Ciuleşte iarăşi urechile. Doar liniştea
răspunde spaimei ei. Frage zăvorul. Deschide uşa încet şi iese.
Amadeo nu a adormit. O aşteaptă în pat, fumează uitându-se
absent la ferestre. Teresa îşi dă seama că e complet dezbrăcat şi
această descoperire o sperie atât de tare, încât fuge şi se închide
din nou în baie, stârnind râsul soţului ei. Complet năucită, iese
imediat, murmurând o explicaţie:
— Mereu uit câte ceva.
Se întinde pe pat fără să-şi dea jos halatul, încercând să-şi aco­
pere cu palmele decolteul care i se pare prea evident. E ţeapănă
ca o mumie. Fiecare îl urmăreşte pe celălalt cu coada ochiului,
în cameră creşte tensiunea. Teresa strânge din buze, fixează cu

348
ochii măriţi lampa din tavan, pântecele îi urcă şi-i coboară într-o
mişcare sincopată, îşi lipeşte picioarele unul de celălalt atât de
strâns, încât genunchii îi tremură. Când Amadeo stinge ţigara în
scrumiera de pe noptieră, Teresa închide ochii şi-şi ţine respiraţia.
Se simte ca un condamnat înainte de a fi executat. El se întoarce
spre ea, stă aşezat pe o parte şi admiră spectacolul. Ar putea merge
până la capăt, dacă ar vrea. Are tot dreptul. Ar putea să-i descheie
toţi nasturii sau să-i smulgă pentru a ajunge la ceea ce îi aparţine
de drept. Iar ea nici măcar nu ar opune mai multă rezistenţă decât
aceasta dată de frica viscerală care o stăpâneşte, pentru că ştie că el
nu face nimic din ce nu se face. „în alte timpuri", îşi zice el, „nu ar
fi stat pe gânduri". S-ar fi năpustit asupra acelui trup tânăr şi
tremurător pentru a-şi lua trofeul, aşa cum fac şi vor face atâţia nou
căsătoriţi. Dar Amadeo are aproape patruzeci de ani şi, deşi dorinţa
şi vigoarea nu s-au atenuat, nu mai simte nerăbdarea şi graba de
altă dată. Pentru prima dată în viaţă, alege să aştepte. Poate pentru
că e prima dată în viaţă când nu e vorba despre o plăcere oca­
zională, ci de a cuceri o însoţitoare fidelă pentru tot restul zilelor.
Acesta este motivul pentru care se hotărăşte să o trateze pe Teresa
cu un respect pe care nu l-a mai arătat vreunei femei.
Tânăra soţie deschide ochii şi îl găseşte pe adoratul ei Amadeo
zâmbindu-i. Expresia chipului ei trece de la spaimă la tristeţe.
— îmi pare foarte rău, murmură ea. Te-am dezamăgit, nu-i
aşa? Să nu crezi că nu te iubesc. Te iubesc din tot sufletul. Doar
că nu ştiu ... Nu ştiu cum ...
— Intoarce-te, ia-mă în braţe, şopteşte el.
Teresa se aşază mai bine în pat. Trenele veşmintelor îi inco­
modează mişcările, i se înfăşoară pe după picioare, transformând-o
într-o sirenă. Se întinde pe o parte, cu o mână sub cap. Amadeo
stinge o parte dintre lumini, urmăreşte sinuozităţile trupului ei, se
amuză de întreaga situaţie. Teresa are un trup de vis, pe care abia
aşteaptă să-l cunoască. Dar asta nu se va întâmpla astăzi. Simte
cum dorinţa creşte în el, dar se abţine. Teresa începe să plângă.
— Iartă-mă, zice ea, iartă-mă, te rog. Mi-e foarte frică.
Amadeo, încercând să o liniştească, o sărută pe frunte, fă­
când-o să tresară din tot trupul.

349
 — îţi iert totul, îi spune el, admirându-i strălucirea din ochi.
Ceea ce nu ţi-aş putea ierta ar fi infidelitatea. Să nu uiţi asta. Şi
acum odihneşte-te. M âine va fi o nouă zi.
Cuvintele lui coboară liniştea asupra Teresei. închide ochii şi
o cuprinde oboseala unei zile pline de tensiune.
Amadeo iese o clipă din dormitor, intră în birou, vorbeşte la
telefon, se întoarce. Verifică dacă Teresa încă doarme, o înve­
leşte, se îmbracă, dar cu haine mai puţin oficiale decât cele care
l-au chinuit toată ziua, şi iese, gata să găsească un remediu pentru
suferinţa lui.

Dar să ne întoarcem la efecte mai bune decât cele la care toc­

mai ne-am referit.
Partea cea mai grea a trecut deja când stăpânul se întoarce
acasă la volanul Roll.s-Royce-ului. Conchita îl întâmpină ca să îi
dea vestea că tocmai a devenit tată, dar Amadeo nu pare mişcat.
Urcă scara la fel de drept ca întotdeauna, cu acea atitudine impre­
sionantă pentru servitori, şi, când ajunge sus, e surprins de numă­
rul de curioşi care stau la uşa dormitorului pe care îl folosea
mama lui.
— E băiat. Totul a decurs bine, zice Conchita.
Dacă ar întreba-o pe Teresa, poate că în aceste clipe ar fi de
altă părere. Se simte ca şi cum nou-născutul i-ar fi luat toate for­
ţele. Se simte atât de slăbită, încât are impresia că, dacă ar încerca
să se ridice, picioarele nu ar ajuta-o. Elisa i-a răcorit faţa cu un
prosop umed şi acum încearcă să aranjeze puţin aşternutul. I-a
spus că trebuie să-şi ţină ochii închişi şi să doarmă.
Totuşi, nu cu mult timp înainte, i-a arătat copilul, un mor­
moloc cu carne moale, uşor vineţie şi ea a rămas perplexă, cu
ochii în lacrimi. Cum s-a putut dezvolta în interiorul ei ceva atât
de perfect? Imediat îşi dă seama că vorbele Măriei del Roser erau
şi de data aceasta, ca de atâtea ori, adevărate: rezultatul e mult
deasupra suferinţei de astăzi. O întreabă pe moaşă când îşi va
putea ţine fiul în braţe, iar femeia îi răspunde categoric:
— După ce o să mai prinzi puteri, draga mea.
Teresa închide ochii şi o moleşeală dulce o cuprinde. O doare
tot trupul, dar durerea de acum nu se compară cu cea care s-a

350
dus. Odihna îi va face bine. Ca prin vis, îşi dă seama că Elisa a
aşezat lângă patul ei un leagăn plin de funde şi dantele. Nu ştie
dacă băieţelul e în leagăn, îşi aminteşte că a văzut-o pe moaşă
ducându-1 pe braţe afară, poate pentru a-1 arăta servitorilor curioşi.
Nu ştie cât timp a dormit, dar când deschide ochii din nou, îl
vede pe Amadeo, impecabil ca de obicei, uitându-se la leagăn.
Scrutează mult timp interiorul leagănului, aşa cum un entomolog
ar observa o insectă rară, încă neclasificată. Chiar dacă nu zâm­
beşte, i se pare totuşi că pe faţa lui se poate citi multă satisfacţie.
în leagănul său, Amadeo doarme şi el, obosit de venirea pe lume,
departe de tot ceea ce noi, fiinţe fără timp, ştim deja despre el.
 De la: Violeta Lax
Data: 11 aprilie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Mai eşti acolo?

Dragă mamă, sunt o necioplită. Cred că mărturisirea mea despre

dragostea din tinereţe a fost prea dură pentru tine. Recunosc că m-am
distrat imaginându-mi ce faţă ai făcut! Dar acum, când văd că taci atât,
mă tem să nu fi suferit un atac! Dacă am sărit calul, să ştii că îmi pare
rău cu adevărat. Şi să ştii că nu-ţi voi mai pomeni vreodată despre
toată treaba, doar dacă nu cumva mi-o vei cere chiar tu.
încă nu ţi-am vorbit despre vizita italiencelor. Cum nu aveau un
program prea încărcat din partea instituţiilor, am găsit tim p să ne
plimbăm şi să ne cunoaştem mai bine. Ştii că în această perioadă a
anului Barcelona este o minunăţie şi am mai avut şi noroc ca vremea
bună să însoţească pofta lor de a cunoaşte oraşul. M-a surprins cât
de firesc s-a purtat Fiorella Otrante pe timpul conferinţei de presă,
de parcă toată viaţa ar fi dat interviuri, l-a cucerit imediat cu natura­
leţea ei uşor rurală şi cu em oţia pe care o strecoară în cuvinte de
fiecare dată când vorbeşte despre mama ei. îi străluceau ochii atunci
când a zis că pentru ea era un prilej de mândrie să îndeplinească
ultimele dorinţe ale defunctei, adică dorinţa ei niciodată exprimată,
dar visată mereu. îţi imaginezi reacţia jurnaliştilor la o frază atât de
misterioasă. Au întrebat-o la ce dorinţă făcea referire, dar ea s-a rezu­
mat la a le spune că nu putea zice mai multe, pentru că mama ei nu
a vrut niciodată să vorbească despre anii dinaintea sosirii la lacul
Como, după care s-a scuzat cu un zâm bet dulce.
Au fost zile foarte palpitante. Silvana şi cu mine cred că am pus
bazele a ceea ce ar putea deveni o frumoasă prietenie, l-am dezvăluit
multe lucruri despre Amadeo Lax, despre casă, despre viitorul muzeu
(care se va face datorită testam entului bunicii ei). Am ezitat până să
le vorbesc despre apariţia corpului Teresei şi despre cercetările din
ultimele săptămâni care au schim bat complet trecutul familiei noastre.
Nu m-am repezit să găsesc vinovaţi. Cred că am folosit cuvântul „pre­
zumtiv", ca la ştiri, când am vorbit despre posibilul rol jucat de bunicul

352
în toată povestea. Le-am zis că niciodată nu va fi descoperit adevărul
în întregime, că va rămâne îngropat în vechea magazie de unelte şi
că, spre deosebire de trupul bunicii, nu era uşor de dezgropat.
Fiorella, după ce a tăcut destul de mult, a întrebat:
— în ce an se presupune că a avut loc acea crimă oribilă?
— între 1935 şi 1940, zice poliţia, am răspuns eu. Personal, cred
că în 1936.
Apoi am continuat să ne plimbăm la fel de firesc ca înainte, sau
cel puţin aşa mi s-a părut mie. Nu mi-am dat seama că Fiorella nu
mai spunea nimic. M-am hotărât să le duc la masă la Cal Pinxo, în
Barceloneta. Era un soare splendid şi ne-au dat o masă pe terasă,
cu vedere la mare. Am cerut şampanie rece şi orez cu fructe de mare.
Am toastat pentru viitorul muzeu Am adeo Lax. Le-am spus că mi-au
propus să-l conduc. Am toastat din nou. Fiorella a băut câteva pahare
înainte ca mâncarea să ne fie adusă. Din scânteierea tristă a ochilor
săi mi-am dat seama că e una dintre acele persoane care devin me­
lancolice atunci când beau. Surâdea fără să spună nimic, fixa marea
cu o tristeţe ciudată. Brusc s-a întors spre fiica ei şi a zis:
— Nu e adevărat că nu ştiu nimic despre viaţa dusă de bunica ta
în Barcelona. Mi-a vorbit o singură dată despre asta, numai o dată.
Era beată, aşa cum sunt şi eu acum. Mi-a cerut să nu spun niciodată
nimănui. Credeam că înţeleg de ce îmi cerea aşa ceva, dar, de fapt,
de-abia astăzi am înţeles.
Silvana s-a uitat mirată la maică-sa. M-am simţit stingherită şi am
zis că trebuie să mă duc la baie. Fiorella m-a prins de mână.
— Nu pleca, Violeta. Asta te priveşte şi pe tine.
A mai băut un pahar. Apoi s-a uitat la mine şi mi-a zis:
— Mama mea a părăsit Barcelona în 19 iulie 1936, la câteva ore
după ce a izbucnit Războiul Civil şi s-a îm barcat cu acte false pe un
vas german. Avea şaisprezece ani şi era moartă de frică. Din cauza
focurilor de armă şi a exploziilor care se auzeau de peste tot şi pentru
încă ceva ce văzuse sau făcuse în ultimele ore. Ceva îngrozitor, mi-a
zis ea, dar nu mi-a spus ce. Mi-a vorbit despre cât de mult a durat până
când oraşul nu s-a mai văzut deloc, de tristeţea pe care a simţit-o în
mom entele când s-a gândit la părinţii ei, de groaza că fugise cu un
bărbat care - o simţea - nu avea să o trateze cum se cuvine.
— A zis bunica aşa ceva? a întrebat Silvana. De unde ştia?
Fiorella Otranto a ridicat din umeri.
— Pentru că ea nu era altceva decât o servitoare în casă. O ser­
vitoare tânără şi frumoasă, care îi căzuse cu tronc stăpânului şi pe care
acesta a transformat-o într-o parteneră de călătorie într-unul dintre
momentele cele mai grele din viaţa lui.

353
 Silvana a făcut ochii mari.
— Servitoarea?
Trebuie să recunosc că şi eu eram la fel de surprinsă.
— Bunica ta a ştiut întotdeauna că el o va părăsi. Credeau că
războiul va dura puţin, că în câteva săptămâni totul va reveni la nor­
mal. Dar nu a fost aşa, şi după Războiul Civil din Spania a început
războiul mondial şi lucrurile s-au complicat tot mai tare. Bunicul tău a
trebuit să rămână mai mult decât prevăzuse. în Nesso s-a simţit mereu
ca în trecere. Nu cred că avusese vreodată de gând să rămână cu ea.
— Dar ceea ce spui e cumplit, a zis Silvana. înseamnă că nu s-au
iubit niciodată?
— Bunica ta a fost convinsă că el nu a iubit-o niciodată. A fost un
simplu remediu pentru singurătate. O soluţie temporară. Iar ea...
Fiorella a făcut o pauză şi a luat o înghiţitură zdravănă de şampanie.
— Adevărul este că nu ştiu. Nu mi s-a părut că suferă pentru că
o părăsise, nici nu am auzit-o să vorbească despre el cu tristeţe, deşi
poate că nu făcea altceva decât să pozeze. Tot ceea ce a făcut pentru
el a fost să menţină în bune condiţii atelierul de lângă lac. A investit
în viitor.
începeam să cred că m ărturisirile Fiorellei aruncau deja puţină
lumină asupra misterului tablourilor.
— Aşa s-ar putea explica, m-am aventurat eu, interesul ei faţă de
tablouri, ele sunt însăşi esenţa fiinţei sale, a locului căruia i-a aparţi­
nut. Iar dacă muzeul se va face în vechea casă, atunci va fi chiar mai
mult decât a putut ea să prevadă.
Fiorella a dat să-mi răspundă, dar Silvana, vizibil tulburată, s-a
grăbit să întrebe:
— Şi de ce bunica nu s-a mai întors niciodată în Barcelona?
— După ce ea a plecat, părinţii ei au murit la puţin timp, încercând
să apere casa fam iliei Lax. A trecut destul de mult până i-a ajuns
această ştire la urechi şi atunci chiar că nu mai avea nici un motiv să
se întoarcă. Ba mai mult, pe atunci deja mă avea pe mine, iar Lax
plecase, lăsându-i casa din Nesso. Acolo, lângă lac, am dus-o destul
de bine. Una peste alta, nu s-a purtat urât cu ea. l-a plătit pentru favo­
rurile primite.
— Cum poţi spune aşa ceva, mamă? Cum adică nu s-a com por­
tat urât? A abandonat-o. Şi pe tine la fel.
— A stat cu ea mai mult tim p decât era de aşteptat. A fost gene­
ros. Bunica ta mi-a zis că duceau o viaţă foarte discretă, abia se ară­
tau prin sat. Iar când ieşeau, sătenii credeau că e tatăl cu fiica, iar ei
nu au dezminţit niciodată această idee care îi avantaja. Le era frică
să nu fie descoperiţi şi de poliţie şi obligaţi sâ se întoarcă. Eu cre­

354
deam că temerile lor se datorau vârstei fragede a mamei şi faptului
că nu erau căsătoriţi, dar acum, după ce ne-a spus Violeta, încep să
cred că se tem eau de ceva mult mai serios, îngrozitor. O crimă în
care erau implicaţi amândoi.
— Crezi că bunica a fost complice la crimă? Pentru Dumnezeu,
mamă! E absurd! Chiar crezi că bunica a fost capabilă de o aseme­
nea faptă?
— Fiecare dintre noi are mai multe feţe, răspunse Fiorella. Şi fie­
cărui cunoscut îi arătăm doar una dintre feţele noastre. Nu ştim cum
era bunica ta la şaisprezece ani. Tot ce ştiu sigur, pentru că mi-a spus
chiar ea, este că îi era foarte frică. Şi, bineînţeles, că nu avea nici un
fel de experienţă de viaţă.
Silvana a negat dând din cap. Fiorella m-a fixat cu privirea. Mi s-a
părut că era gata să plângă.
— în privinţa restituirii tablourilor, m-am gândit mult la asta. Să nu
uităm că ani în şir a fost concubina lui Lax. în sfârşit, odată cu expune­
rea acestor tablouri lascive alături de cele cu eleganta Teresa Bruses,
sau de altele, se face dreptate, idee care cred că a distrat-o în ultima
parte a vieţii sale. De aceea a pus totul la punct cu atâta acribie. Până
la urmă îşi va ocupa oficial locul care a simţit că i se cuvine.

Nu vreau să închei înainte de a reveni asupra faptului că mi s-a

oferit posibilitatea de a rămâne în Barcelona ca director al viitorului
muzeu Amadeo Lax. E un vis la care am jinduit mult timp, dar acum,
când l-aş putea transforma în realitate, nu mai ştiu ce să fac. Adevărul
e că m i-ar plăcea să schimb locul, să mă instalez în acest oraş cu o
climă atât de plăcută, să las la o parte, m ăcar pentru o vreme, orice
treabă urgentă şi obligaţiile din Chicago şi să iau asupra mea urgen­
ţele şi responsabilităţile din Barcelona. Trebuie să discut şi cu Daniel,
dar, deşi îmi place planul acesta, ceva îl face să scârţâie. Poate că o
să-mi zici că sunt o proastă când îţi voi spune ce mă reţine, sau poate
că îţi închipui deja despre ce e vorba.
De când mă ştiu, l-am admirat pe bunicul. Nu numai pentru talen­
tul său de pictor, ci şi ca om. Mă impresionau la el curajul, abnegaţia
şi stăpânirea de sine. După cum ştii, am scris zeci de conferinţe în
care am lăudat faptul că a continuat să o picteze pe Teresa, chiar şi
după ce ea l-a părăsit. Am crezut că acesta era semnul indubitabil,
obsesiv al unui om îndrăgostit care continuă să spere că fem eia pe
care o iubeşte se va întoarce la el. Am fost convinsă că bunicul a
m urit aşteptând-o şi că pictura a fost singura m odalitate de a şi-o
apropia până când avea să revină.
Praful s-a ales de toate aceste idei romantice. Bunicul nu a fost
acel bărbat puternic pe care l-am adm irat atât de mult, ci un om

355
imoral, capabil de multe mizerii. Un criminal a cărui conştiinţă nu l-a
oprit să-şi continue viaţa, să trăiască cu altă femeie, să picteze ceea
ce înainte nu pictase niciodată. Toate acele minunate tablouri de la
Nesso dovedesc cât de bine a reuşit să o ia de la capăt, să o ia pe
cărări nebătătorite, să evolueze cu eficacitate şi originalitate. Mi-I
imaginez în atelierul său de lângă lacul italian şi această idee e su­
ficientă pentru a mă întoarce împotriva lui. Cum a putut? Cum a reuşit
să o ia de la capăt?
Mamă, nu mai ştiu dacă vreau să conduc un muzeu dedicat unui
astfel de om. Nici măcar nu mai ştiu dacă merită să-i fie respectată
memoria. Da, ştiu, fiecare om are mai multe feţe, mi-a spus-o deja
Fiorella. Artistul genial nu trebuie neapărat să fie un om exemplar.
Nu trebuie să fim atât de cârcotaşi. Când e vorba despre opere de
artă, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de sentimente. Am rostit de
mai multe ori aceste cuvinte, dar niciodată cu referire la bunicul. Nu
fac altceva decât să întorc problema pe toate feţele, fără să mă pot
hotărî. Mă tentează ideea de a răm âne aici, dar nu şi ideea de a
rămâne cu el, cu amintirea am plificată a acelei fiinţe deplorabile care
a fost Amadeo Lax.
O să mă mai gândesc şi promit să-ţi spun, mai devreme sau mai
târziu, ce voi decide.
Te sărut mult,
VIO

P.S.: Daniel îşi face bagajul. Zice că vrea să fie cu mine de ziua
mea. A terminat romanul şi e euforic. Asta înseamnă că nu mi-a mai
rămas foarte mult timp. Dacă vreau să mă îm pac cu trecutul, atunci
trebuie să o fac înainte ca prezentul să năvălească peste mine.
 De la: Valerie Rahal
Data: 12 aprilie 2010
Către: Violeta Lax
Subiect: Sunt aici

Stai liniştită, fata mea, cuvintele tale nu mi-au provocat un atac,

deşi trebuie să recunosc că a fost o surpriză uriaşă. îmi trec prin minte
foarte multe întrebări, pe care ţi le-aş pune dacă nu ai fi fiica mea,
dar cum eşti, mai bine le trec sub tăcere. Mă mulţum esc cu gândul
că toate astea fac parte dintr-o altă etapă a vieţii tale şi să-i mulţu­
mesc Domnului că soţul tău s-a trezit la timp şi vine să vă întâlniţi.
Cred că prezenţa lui îţi va face bine şi că în zilele următoare - fără
copii, într-un oraş atât de frumos - veţi avea timp să discutaţi despre
multe. Nu te supăra, dar am impresia că în această privinţă semeni cu
tatăl tău. Dacă nu ai lângă tine pe cineva care să te echilibreze şi să
te facă să te simţi în siguranţă, tinzi să te pierzi în afaceri sentimen­
tale. Perechea voastră, mai mult decât un însoţitor, trebuie să fie un
paznic, mereu atent ca nu cumva tentaţiile să vă îndepărteze de el.
Cred că Daniel încă nu şi-a dat seama de asta şi că ar trebui să i-o spui.
Poate că nu sunt tocmai cuvintele pe care ţi le-ai fi dorit după me­
sajul tău exploziv. Mă pot justifica spunându-ţi că aparţin unei gene­
raţii care a făcut destule eforturi pentru a înţelege lumea şi a accepta
că mereu se intervine în viaţa noastră. Şi mai sunt şi mama ta şi,
uneori, noi, mamele, nu vrem să înţelegem totul, chiar dacă putem.
Totuşi, vreau să-mi spui sfârşitul acestei poveşti atât de importante
pentru tine. Nu mi-ai spus tu despre ce nu trebuie să facă un poves­
titor dacă vrea să-şi câştige admiraţia publicului? Să nu dozeze bine
finalul este un exemplu de ce nu trebuie să facă. Cel puţin asta e
părerea mea.
Mama ta care te iubeşte

357
 XXIV

Nimeni nu ştie care este finalul acestei poveşti, dacă o fi având

vreunul. L-am putea căuta în acea dimineaţă de Crăciun, din 1932,
când sună soneria de la casa cu numărul 7 din pasajul Domingo
şi apare, îmbrăcat impecabil şi proaspăt bărbierit, don Octavio
Conde, care întreabă de doamna Teresa. E primit de Antonia,
cea pentru care vizitele prietenului de familie încep să devină o
rutină, aşa că îl invită în salon, îi ia paltonul şi pălăria şi îi oferă
ceva de băut, dar el refuză.
La acea oră, casa e cufundată în linişte. Doamna M aria del
Roser s-a dus la slujba de la ora nouă la biserica Belen şi apoi plă-
nuieşte să facă nişte cumpărături de sărbători de la magazinele El
Siglo, însoţită de Conchita. Amadeo a plecat încă din zori în satul
vecin, Tiana, acolo unde trebuie să se întâlnească cu un bogătaş
care vrea să-i comande o pictură murală pentru sufrageria casei sale.
Bineînţeles că don Octavio ştie cum stau lucrurile în casă.
— l-ai spus că sunt acasă? întreabă Teresa, lividă.
— Da, doamnă.
Teresa nu-şi ascunde supărarea provocată de această vizită
neprevăzută. Inima îi bate atât de tare, încât se teme ca nu cumva
să fie auzită de servitoare.
— Spune-i că nu mă simt bine şi că nu-l pot primi, zice Teresa.
După ce Antonia iese, Teresa se aşază la măsuţa de toaletă şi
se contemplă în oglindă. Arată groaznic. A slăbit atât de mult,
încât bărbia şi pomeţii ies în evidenţă. Are gâtul străbătut de nişte
vinişoare urâte şi sub ochi i-au apărut pungi. In primele săptă­
mâni de sarcină —acum e în luna a patra - i-a fost greaţă încon-

358
tinuu, de dimineaţă până seara, dacă înghiţea ceva dădea imediat
afară. La toate acestea s-au adăugat şi multele sarcini pierdute
până când sămânţa lui Amadeo să încolţească în pântecele ei,
precum şi tulburarea atât de intimă pe care i-o provoacă atât pre­
zenţa, cât şi absenţa lui Octavio. Dintre toate aceste rele, ultima
e cea care o face cel mai mult să sufere.
Vocea Antoniei îi curmă gândurile.
— Zice că a venit să-si> ia la revedere.
„La revedere?" se întreabă Teresa în sinea sa, alarmată, amin-
tindu-şi de o discuţie avută cu Octavio cu câteva zile în urmă, la
sfârşitul reuniunii săptămânale a grupului spiritist. Atunci, el i-a
luat mâinile într-ale sale şi i-a spus că se gândeşte să plece departe
pentru a începe o viaţă nouă. A mai zis că în ultimul timp simţea
tot mai mult că niciodată nu va putea fi fericit aici şi nici nu-şi
putea permite să facă nefericiţi pe oamenii care îi erau cei mai dragi.
Ea încercase să nu ţină cont de acele cuvinte care îi provocau multă
tristeţe, dar el a insistat. „Deja m-am hotărât", i-a zis, „tot ceea ce
mai am de făcut este să aleg cel mai bun moment pentru a pleca".
Teresa simţise un nod apăsător în gât. Cu atât mai tare, cu cât el
adăugase: „Tot ce ştiu sigur e că voi pleca în curând". Atunci ea
întrebase, cu jumătate de voce: „Nu se poate face nimic pentru a
împiedica această plecare?" „Mă tem că nu. Ca să fie altfel, viaţa ar
fi trebuit să împartă altfel cărţile. Dar la cum sunt făcute cărţile,
cel mai bine e să renunţ la joc", îi răspunsese Octavio, cu un zâmbet
încântător şi cu o strălucire făţişă în priviri.
Teresa simţea o sfârşeală teribilă numai la gândul că Octavio
va dispărea din viaţa ei.
— Să-i spun să plece, doamnă? întreabă Antonia, oprită în uşă.
Teresa neagă dând din cap. Se întreabă în gând dacă ar trebui
să-şi urmeze inima sau principiile.
— Spune-i că am să cobor imediat, zice ea, învinsă.
Când intră în salon, Octavio se uită gânditor la cenuşa din
şemineu.
— Iată-mă, zice ea, cu o voce spartă.
Nu îi întinde mâna. Se salută cu răceală, de la distanţă, ca doi
oameni care se detestă. Sau ca doi oameni care nu urmează pro­
tocolul pentru că tot ceea ce îşi doresc mai mult este să nu existe
convenţii.

359
 Se aşază amândoi, la un semn al Teresei. Mai întâi stau sepa­
raţi, cu un fotoliu între ei. Apoi el, sătul de acea pantomimă obo­
sitoare, se ridică şi se aşază lângă ea. întârzie cu privirea asupra
acelor ochi de un albastru neverosimil, în privirea cărora se în­
deamnă să vadă o pasiune niciodată confirmată de cuvintele ei.
La rândul său, Teresa face tot ce poate pentru a se controla, pen­
tru a-şi înăbuşi plânsul care îi dă ghes, pentru a nu se trăda. Asta
mai ales: să nu se trădeze. Pentru nimic în lume nu i-ar putea
face una ca asta lui Amadeo. Desi, >* în sinea ei,* simte că ar da orice
ca să-i poată mărturisi lui Octavio tot ceea ce simte pentru el.
— Aşadar, plecaţi, zice ea.
— Da.
Teresa lasă tăcerea să îi învăluie. E o tăcere burduşită cu vor­
bele lor nespuse. Vorbe care acum chiar nu-şi mai au rostul.
— Şi când plecaţi?
— Mâine-dimineaţă. M i-am rezervat pe vasul M agallanes o
cabină dublă, la clasa întâi.
Teresa e copleşită de informaţia primită. O cabină dublă. Oc­
tavio încă speră să nu plece singur. De asta a venit, ca să-i spună.
C a să o tulbure. Doar că niciodată nu i-ar spune făţiş. Ţine prea
mult la Amadeo şi pe ea o respectă prea mult pentru a îndrăzni
să insiste. M ai mult, Teresa niciodată nu şi-a arătat sentimentele
faţă de el. E posibil ca gesturile, privirile, tremurul vocii să o fi
trădat? Sau poate că doi oameni care se iubesc comunică prin mii
de alte mijloace, nu numai prin intermediul cuvintelor?
— Nici nu ştii cât de rău îm i pare că pleci, reuşeşte ea să spună.
In timp ce vorbeşte, se joacă cu cordonul fustei. Brusc, are
impresia că a fost prea explicită şi adaugă:
— O să-i pară rău şi lui Amadeo. Ştie deja?
— încă nu. Am să-i spun astăzi. Deşi mă îndoiesc că se va
supăra.
— Nu spuneţi aşa ceva. Amadeo vă respectă foarte mult.
Vrea să mai adauge ceva, dar renunţă. încearcă să-şi ascundă
disperarea care o arde pe dinăuntru. Lasă capul în jos şi vede boti­
nele lui Octavio. Curate, elegante, aşa cum e totul la el. Nu-i vine
să creadă că mâine nu va mai fi acolo. Că nu o să-l mai vadă
vreodată.

360
 — Am venit şi pentru a vă aduce asta, zice el, rupând tăcerea.
Ca să vă am intiţi de mine.
îi întinde o carte, nu foarte mare, învelită în piele.
— Nu trebuia, Octavio, zice ea, luând cartea.
Citeşte cu voce tare:
— Spirit, de Theophile Gautier.
— Are legătură cu spiritismul. M-am gândit că vă va face plă­
cere. Aş fi fericit să ştiu că o veţi citi cu atenţie. Că vă veţi gândi.
Nu acum, desigur. Când vă veţi simţi mai liberă. Eu mereu voi fi...
— Puţină cafea? întreabă Teresa, la timp, văzând că Antonia
se apropie cu tava în mână.
Teresa ţine cartea la piept ca pe un copil. La câţiva centimetri
de cotorul cărţii, creşte înăuntrul ei copilul lui Amadeo. Aceea
este acum cea mai puternică prezenţă din viaţa ei şi de ea depind
toate gesturile, cuvintele şi deciziile sale. Nu face nimic fară să se
gândească în fiecare minut la viitorul acelei fiinţe a cărei viaţă se
întrepătrunde cu a ei.
Antonia umple ceştile cu cafea, apoi se retrage. Prin ferestrele
mari, soarele străluceşte cu neruşinare.
— Promiteţi-mi că o veţi citi cu atenţie, ca şi cum eu aş fi
scris-o.
Teresa deschide cartea. Vede ex-librisul bibliotecii lui Octavio,
simbolurile care îl definesc perfect: hărnicia, atenţia, înţelepciu­
nea şi cinstea. Urmează iniţialele sale: O.C.G.O.
— O voi ţine mereu aproape, îi promite ea.
Beau repede cafeaua şi Octavio îi zice că trebuie să plece. Teresa
răsuflă uşurată. Prezenţa lui e inoportună şi chiar compromiţă­
toare, de la un punct încolo, deşi ultimul lucru pe care şi-l doreşte
e să-l vadă plecat.
— Bănuiesc că nimic nu vă poate face să vă schimbaţi pla­
nurile.
— Nimic din cele ce se pot întâmpla.
II însoţeşte până la uşă. Servitoarea îi aduce lui Octavio palto­
nul şi pălăria.
— Imediat ce voi ajunge la New York, vă voi transmite noua
mea adresă. Vreau să spun, adaugă el, văzând-o pe Antonia, dum­
neavoastră şi soţului dumneavoastră.

361
 Urmează cea mai rece despărţire, dar şi cea mai copleşitoare
pentru amândoi, urmărită cu atenţie de Antonia şi de Laia. Dar,
bineînţeles, nici unul din ei nu lasă emoţiile să răzbată. In sfârşit,
cumplitele convenţii se impun în faţa dorinţelor.
Teresa urcă scara ca pe altă lume şi se refugiază în salon, acolo
unde va plânge mai mult de o oră. Apoi îşi va aminti de carte, o
va deschide şi va citi, între atacuri de plâns, frazele marcate. încă
nu-şi va da seama de mesajul secret. încă.
Amadeo ajunge înainte de masa de prânz. I se face lehamite
pe loc de atmosfera grea din casă. Teresa îşi poartă tristeţea prin
încăperi. Mama lui, care în ultim ul timp nu mai e capabilă să-şi
amintească de nimic, nu ajunge la timp la masă. Cei doi soţi iau
prânzul în salon, înconjuraţi de un mutism absolut. Teresa nu
mănâncă aproape nimic, iar lui Amadeo îi trece şi lui cheful de
mâncare când o vede atât de supărată. E ca şi cum ar sta la masă
cu un suflet chinuit. Când nu mai rezistă, o întreabă ce naiba e
cu ea, dar nu obţine altceva decât un răspuns echivoc:
— Nimic. Sunt obosită.
Astăzi, biroul e singurul refugiu al unui bărbat nervos şi dez­
orientat. I se aduce cafeaua şi, în timp ce amestecă în ceşcuţă,
privirea i se pierde în vârtejul negru asemănător gândurilor sale.
Nu trec cinci m inute până să audă bătăi timide în uşă. Apare
Antonia, ştergându-şi palmele de poala şorţului de la uniformă,
care e aceeaşi de pe vremuri, chiar dacă, odată cu moda, a devenit
ceva mai scurtă, mai strâmtă şi mai puţin împopoţonată. Amadeo
e şi el de acord: vechile fuste lungi nu erau bune la altceva decât
să adune mizeria de pe jos.
— Se poate? întreabă femeia.
— Intră şi închide uşa.
Faţa Antoniei aminteşte de o pasăre speriată. înaintează adusă
de spate, cu umerii căzuţi, de parcă ar avea o cocoaşă pe spatele
osos. îşi împinge capul înainte, ceea ce acum o face mai mult ca
oricând să pară o pasăre răpitoare.
— Ai cam întârziat, îi reproşează Amadeo.
— lertaţi-mă, domnule. Am avut multă treabă la bucătărie.
— Stii
> cumva ce are doamna?

362
 Servitoarea nu şovăie. Din vocea ei reiese siguranţa trădăto­
rului expert, fară probleme de conştiinţă.
— în această dimineaţă a primit o vizită neaşteptată.
— O vizită? Cine a fost?
— Don Octavio, domnule. A stat în jur de o jumătate de oră.
De când a plecat, doamna plânge încontinuu.
Amadeo observă, cu fruntea plină de riduri, lichidul negru din
ceaşcă, la fel de întunecat precum sufletul său şi intenţiile sale.
— Despre ce au vorbit?
— Nu ştiu, domnule. Au şoptit neîncetat. Tăceau doar când
mă apropiam de ei.
Amadeo duce ceaşca la buze şi soarbe cu grijă. M işcările lui
sunt lente, dar gândurile îi umblă prin cap cu o viteză ameţitoare.
— I-a adus iarăşi cadouri?
— Da, domnule, unul singur. Diferit de celelalte.
Antonia, triumfatoare, de parcă ar aduce ceva de pe lumea
cealaltă, scoate din buzunarul din faţă al şorţului cartea cu coperte
tari, învelite în piele maro.
— Am luat-o din camera doamnei când a coborât la masă,
zice, victorioasă.
Datorită ei, Amadeo ştie despre toate cadourile care au ajuns
în casă în ultimele luni, cadouri respinse până la unul de soţia
lui. O dată a venit o maşină plină de trandafiri galbeni —preferaţii
ei, altă dată a fost vorba de dulciuri, buchete de flori şi chiar o
cutie cu o pisică persană înăuntru. Toate au fost trimise înapoi
de unde au venit, după ce Teresa, cu o expresie indescifrabilă, ci­
tea biletul care le însoţea.
La puţin timp după primele cadouri, Antonia a început să
pârască din propria voinţă.
— Poate că domnul ar fi m ulţum it dacă ar şti ce se întâmplă
în casă cât timp nu este prezent, a zis ea. Lucruri foarte grave,
după cum am putut vedea.
Amadeo a întrebat-o ce voia în schimbul trădării. Bătrâna cea
lacomă nu voia altceva decât bani. îşi vindea stăpâna, pe care o
crescuse, pentru un pumn de arginţi, ca un Iuda de serviciu, ciu­
pit de vărsat de vânt. Lui Amadeo îi repugnau astfel de oameni,

363
dar şi-a mascat sentimentele, pentru că informaţiile oferite de
servitoare îi erau de folos. Până la urm ă, serviciile Antoniei îi
aduceau satisfactie:
> trădarea Teresei fată » de el avea un revers, un
surogat de pedeapsă în trădarea servitoarei faţă de stăpână.
Cadoul de astăzi nu prea are de-a face cu Horile, dulciurile şi
felinele. Amadeo se uită la carte. Un roman franţuzesc ce pare
destul de uşor, bun pentru femeile sentimentale, desigur, în ale
cărui pagini de gardă dă peste bine-cunoscutul ex-libris al priete­
nului său din copilărie, inspirat chiar din simbolistica utilizată
de el când i-a făcut portretul, în urmă cu câţiva ani. Acum bles­
temă toate acele simboluri şi pe bărbatul care i le-a inspirat, şi
dacă ar putea, le-ar schimba cu altele, mai potrivite cu realitatea.
Şarpele, de exemplu. Imaginea vie a perfidiei reprezentată de prie­
tenul său. Când începe să dea câteva pagini, Amadeo observă rân­
durile subliniate. Intuieşte, bazându-se pe experienţa proprie şi
pe faptul că-şi cunoaşte bine prietenul, că ar putea conţine un
cod, asa că se hotărăşte să studieze cu atentie sublinierile.
Ii cere Antoniei să plece. Ea îşi îndoaie puţin un genunchi în
încercarea de a face o reverenţă, dar termină prin a semăna cu ci­
neva pe care-1 lasă picioarele. Rămas singur în birou, Amadeo
cercetează ceea ce ar putea fi un mesaj. Găseşte punctele de sub
litere, paginile cu numărul scos în evidenţă, ia hârtie şi stilou, îşi
notează, recompune. Descifrează mesajul, l urbează de furie.
Când mesajul îi apare dinaintea ochilor limpede, în întregime,
loveşte cu pumnul în masă. Se ridică, împins de o grabă subită,
şi se duce la vitrina cu cărţi de lângă portretul mamei lui. Scoate
trei volume dintr-o Biblie ilustrată, bagă mâna şi extrage un pistol
Little Tom de Alois Toniiska, cu şase gloanţe şi cu ţeava de 59
de mm, şi-l prinde la cureaua pantalonilor. Nu uită cartea. Co­
boară scara foarte hotărât. Antonia îl ajută să-şi ia haina şi îi în­
tinde pălăria, în timp ce îi spune că doamna Maria del Roser şi
Conchita încă nu au venit de la cumpărături. Când urcă în Rolls
Royce şi porneşte motorul, Amadeo simte privirea întunecată şi
pătrunzătoare cu care Laia îl urmăreşte din bucătărie. Va fi una
dintre ultimele dăţi când fiica bucătăresei îşi va privi stăpânul cu
ingenuitatea celui care intuieşte teribilele secrete ale lumii adul­
ţilor, dar încă nu ştie nimic despre ele.

364
 E patru fară douăzeci, când maşina condusă de stăpânul casei
duduie în pasajul Domingo, gata să se alăture traficului din Paseo
de Gracia, care într-o zi atât de importantă e foarte intens, foarte
puţin diferit - dacă nu ţinem cont de trăsuri şi de cum arată
maşinile —de cum va fi de acum înainte, în derularea vertiginoasă
a decadelor.
E o seară rece şi Antonia se grăbeşte să aprindă focul şi să men­
ţină jarul în sobă. încă e prea devreme pentru a încălzi aşternutu-
rile, dar nu şi pentru a-i duce stăpânei un ceai. O găseşte tolănită
pe canapea, privind strada cu o tristeţe ce pare de nealungat. Vă­
zând-o, Teresa îşi şterge lacrimile de pe obraji şi o întreabă:
— Ştii cumva unde e cartea pe care don Octavio mi-a adus-o
azi-dimineaţă? Am lăsat-o aici şi acum nu o mai găsesc.
Servitoarea se eschivează, stingherită, şi o întreabă pe stăpână
dacă vrea un ceai.
— Nu vreau nimic, mulţumesc.
Servitoarea clatină din cap şi se opreşte la câţiva paşi de ea.
Nu se aude nimic în afară de respiraţia lor; cea a Teresei e agitată,
a Antoniei e calmă şi adâncă.
— Ar trebui să-ti revii, Tessita, îi zice Antonia, cu voce mie­
roasă. Soţul tău îşi va pierde răbdarea până la urmă.
Teresa ridică din umeri.
— Nu mă mai interesează ce crede el.
— Nu spune asta, vei avea un copil cu el.
Numai ideea aceasta şi e suficient pentru ca Teresa să izbuc­
nească iarăşi într-un plâns de neoprit. Scoate din mânecă o batistă
verde, perfect asortată cu volanele rochiei sale de gravidă, şi îşi
şterge lacrimile. Ochii ei sunt plini de tristeţe.
— M ă crezi o proastă, nu-i aşa? O fetiţă care habar nu are pe
ce lume trăieşte.
— Niciodată nu am crezut aşa ceva despre tine, Tessita. Tot
ce cred e că nu ai avut soarta pe care o meriţi.
— Ce vrei să spui?
— M ă refer la soţul tău. M ult prea bătrân pentru tine. Şi nea­
tent. M ai devreme sau mai târziu, norocul tot îi va surâde celui
care umblă după o femeie abandonată.
— Don Octavio îţi pare un oportunist?

365
 Antonia face pe neştiutoarea.
— Nu-1 cunosc suficient pentru a putea să-l judec.
— Ce-mi reproşezi? întreabă Teresa cu o sinceritate înduioşă­
toare. Nu trebuia să-l bag în seamă? Nici măcar atunci când nu
mi-aş fi putut imagina unde se va ajunge?
— Cum aş putea să-ţi reproşez ceva, draga mea? Nici măcar
o singură dată nu te-am văzut comportându-te nepotrivit.
— Dar l-am dorit! Şi dacă păcătuieşti cu gândul tot păcat e.
Şi infidelitate. Deci şi eu l-am trădat.
Teresa plânge cu atâta deznădejde, încât Antonia nu poate
suporta. Se duce lângă ea şi o îmbrăţişează, aşa cum facea atunci
când Teresa era doar o fetiţă ce bombănea dacă sora ei mai mare
îi lua pălăriile. E o îmbrăţişare ciudată, stângace, prinsă în lumina
amurgului ca într-o operă de artă.
— Antonia, sentimentele sunt atât de stranii. II ador pe soţul
meu. E tot ce iubesc mai m ult pe lumea asta, ştii prea bine. L-am
iubit încă de când eram doar o fetiţă şi l-am admirat încă şi mai
mult. Dar în ultimul timp îm i inspiră doar milă.
— Milă?
— Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Ştiu că-ţi vine greu să crezi.
Cine îl cunoaşte îl vede ca pe un om puternic şi sigur de sine, un
artist de renume mondial. Dar eu ştiu că nu e chiar aşa. Nepu­
tinţă, dizarmonie, spaimă, durere. Şi alte femei, despre care aş fi
preferat să nu ştiu niciodată.
Antonia se bucură de toate aceste confesiuni intime. Mereu
i-a plăcut să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.
— Dar asta e firesc, şopteşte ea.
— Ştiu, ştiu prea bine că bărbaţii sus-puşi au amante, zice
Teresa făcând o grimasă de dezgust. Dar tu crezi că bărbaţii ase­
menea lui plâng ca nişte copii la pieptul soţiei, după ce o posedă?
Că repetă neîncetat, printre sughiţuri de plâns: „Nu mă părăsi,
să nu mă părăseşti niciodată"? Şi că o secundă mai târziu îşi şterg
lacrimile şi dispar trei, cinci, şapte zile, fără să dea vreo explicaţie?
La început m-am speriat. Credeam că aş putea să-l vindec, să-l
aduc pe calea cea bună, că iubirea mea îl va face bine. Dar acum
am renunţat.

366
 Din stradă se aude sunetul înăbuşit » al motorului de la C i­
troen. Epuizată, doamna M aria del Roser se întoarce de la cum­
părături. Juliăn - căruia ea îi spune Felipe - le ajută pe doamne
să coboare din maşină. Conchita îi oferă doamnei braţul pentru
a se sprijini când urcă treptele. Doamna M aria del Roser se duce
direct în apartamentul său. Se simte rău - doica zice ceva despre
o indigestie provocată de nişte crochete - şi vrea să se odihnească.
Antonia o ajută să se bage în pat, apoi îi aduce un ceai cu biscuiţi.
Fără să se atingă de nimic, Maria del Roser alunecă într-un semi-
somn liniştitor, din care se va trezi repede pentru a duce la capăt
penultimul act al acestei istorii, am intit de atâtea ori: căutarea
cheii, amintirea Violetei, mulţimea de servitori şi Teresa, trecând
peste faptul că ea însăşi nu se simte bine, având grijă de soacra sa
în ceea ce, fară să ştie încă, se va dovedi ultima noapte a ei pe
această lume.
Din toată acea noapte merită am intit că Teresa intră la M aria
del Roser, chemată chiar de ea, şi e surprinsă de privirea lucidă a
soacrei sale, acea privire pe care o avea când a cunoscut-o. La ce­
rerea bătrânei doamne se aşază lângă ea, pe pat, şi o ascultă vor­
bind de parcă dintr-odată nimic nu i-ar mai înceţoşa mintea.
— Bagă-ţi mâna în decolteul cămăşii mele de noapte, îi cere
Maria del Roser. Vei da peste un lănţişor de aur de care e prins
un inel. Ia-1. De acum e al tău. Vreau să nu-1 mai dai jos nicio­
dată. A ajuns la mine ca urmare a morţii unui bun prieten, căruia
chiar eu i l-am făcut cadou. Pe interiorul inelului vei găsi numele
său şi vei înţelege despre cine îţi vorbesc. El va avea grijă de tine,
oriunde vei fi, când eu nu voi mai putea să o fac.
Teresa îşi stăpâneşte cu greu plânsul. încăperea e cufundată
în întuneric. M aria del Roser pare senină, chiar dacă mâinile îi
tremură, fragile ca nişte porumbei adormiţi.
— Nu o să muriţi, e doar o indigestie, zice Teresa, speriată
de vorbele Măriei del Roser.
Dar soacra ei nu o bagă în seamă.
— Pune-ţi lănţişorul. Vreau să văd cum îţi stă.
In ciuda rezervelor sale, Teresa face ceea ce îi cere soacra sa.
— Promite-mi că nu ţi-1 vei da jos niciodată.
— Promit.

367
 M aria del Roser suspină şi închide ochii. Are m âinile reci.
Teresa i le ia între ale ei. Bătrâna doamnă respiră sacadat. Când
Teresa crede că a adormit, aude vorbele sale şoptite:
— Au ajuns. M ă caută.
Teresa îşi dă seama că delirează din nou.
— Nu lipseşte nimeni, zice M aria del Roser, surâzând.
Nu pare să sufere. Delirurile sale par plăcute.
— Ce bine că eşti aici, Violeta, şopteşte brusc. M i-a fost dor
de tine.
Ceva straniu, vesel, inexplicabil pare să-i tulbure odihna. în ­
cepe să rostească lungi tirade de neînţeles. Par a fi replici dintr-o
conversaţie care nu a avut loc niciodată, cu un interlocutor invizi­
bil pe care îl pune la curent cu ce s-a întâmplat în ultimii douăzeci
de ani.
— Şoricelule, iubirea vieţii m ele...
Acestea sunt ultimele vorbe inteligibile rostite de M aria del
Roser înainte să adoarmă.
Teresa îi veghează somnul un timp, apoi se ridică încet şi iese,
cerându-le servitorilor să îi stea alături toată noaptea. Cameristele
o veghează cu schimbul. Din când în când, intră în dormitorul
Măriei del Roser, se asigură că doarme liniştită şi ies în linişte,
pentru a n-o trezi.
Dimineaţa, când Conchita intră în dormitor pentru a-şi ajuta
stăpâna să se îmbrace, o găseşte moartă, rece, cu un zâmbet înge­
resc îngheţat pe buze.

Pare să fi trecut o eternitate de când am aflat ce s-a întâmplat

în acea seară agitată de Crăciun, în 1932, când Amadeo a revenit
acasă, tăcut, cu o privire severă care ar fi făcut pe oricine să îngheţe
dacă s-ar fi oprit să-l privească. Să ne întoarcem la acel moment
pentru a pune piesele cap la cap.
A sosit stăpânul casei. Nu mai are pistolul, doar cartea lui
Gautier, pe care o lasă pe catifeaua galbenă a fotoliului din salon.
Se retrage la mansardă, se descalţă şi se prăbuşeşte pe pat, cu
privirea pe grinzile tavanului. Aşa îl găseşte Teresa când intră să-i
spună ce se întâmplă în casă. Amadeo o ascultă imperturbabil,
cu o expresie de dispreţ făţiş. Teresa e atât de preocupată de să­

368
nătatea soacrei sale, încât nici nu-şi dă seama că se petrece ceva
cu soţul ei. Sau poate că a observat, doar că nu îi pasă. Nu se mai
teme de el. Nici nu-1 mai admiră. Doar îl compătimeşte.
După ce soţia lui pleacă, lui Amadeo îi revin obsesiv în minte
cuvintele auzite în această seară. E ca şi cum în lume nu ar mai
exista altceva, doar acel mănunchi de cuvinte rostite de prietenul
său, Octavio, şi deznădejdea şi furia de care nu va mai scăpa ni­
ciodată. Ştie că tulburarea pe care o resimte acum nu e altceva decât
o parte din ce va simţi în toţi anii care i-au mai rămas de trăit.
închide ochii. Urăşte. Din toate puterile. Pe Teresa pentru
bănuiala pe care i-a strecurat-o în suflet de luni de zile, bănuială
care, în ultimele săptămâni, datorită informaţiilor Antoniei, i s-a
confirmat. Urăşte paloarea tinerei sale soţii, lacrimile pe care nu
el le-a provocat. Urăşte felul compătimitor în care îl priveşte de
când şi ea a început să se îndoiască şi să-şi pună întrebări. Nu
suportă ideea că ei i-ar plăcea să se afle altundeva, strânsă de alte
braţe, departe de el. Urăşte onestitatea lui Octavio, acea a doua
natură a lui pe care nu a reuşit niciodată să i-o învingă. înfrânge­
rea lui, pe care nu şi-a ascuns-o în această seară când a răspuns
întrebărilor sale, apărarea lui lipsită de ripostă, ineficientă în faţa
unui inamic care, aşa cum a recunoscut, s-a dovedit a fi mai
puternic decât el. Urăşte superioritatea combatantului şi cât de
ridicol a ieşit el din toată povestea.
Pentru a mia oară, evocă ce s-a petrecut. S-a dus să-şi găsească
prietenul şi l-a aflat acolo unde se aştepta: în biroul său de la etaj,
acea încăpere cu pereţii din lemn nobil, ce a aparţinut lui Eduardo
Conde şi care, într-un fel, continua să-i aparţină, sau cel puţin
asta spunea tabloul său expus pe perete, chiar deasupra mesei de
birou, veghind astfel toate mişcările fiului său.
Amadeo a intrat fară să bată. Octavio a tresărit, dar nu a zis
nimic. L-a salutat scurt.
— Nu aveai de gând să vii să-ţi iei rămas-bun de la mine? a
întrebat Amadeo, supărat.
— Cum să nu? Niciodată nu aş pleca fară să-mi iau la re­
vedere de la tine, îi răspunde, cu sinceritate, Octavio.
— Bine că de la Teresa ţi-ai luat deja la revedere, îi zice Ama­
deo, cu reproş în glas. E terminată.

369
 Amadeo tremură. încearcă să-şi mascheze nervozitatea ascun-
zându-şi mâinile, dar buza inferioară îl trădează. Ochii săi, fixaţi
asupra prietenului său, au o strălucire stranie. Octavio încearcă
să-şi dea seama ce se întâmplă, dar nu reuşeşte. Când Amadeo
lasă pe masă romanul lui C autier, simte că ameţeşte pentru o
clipă. Nu înţelege cum a putut ajunge cartea în mâinile lui. E
ceva ce Amadeo ştie şi el nu?
— Ea te iubeşte, zice brusc Amadeo.
E ultimul lucru pe care Octavio se aştepta să-l audă în aceste
clipe. Se duce la bar şi toarnă cu generozitate whisky în două pa­
hare. Ii întinde unul lui Amadeo, apoi ia o înghiţitură zdravănă.
— Te iubeşte, blestemat să fii, insistă Amadeo, prăbuşindu-se
pe scaun.
— Ţi-a spus ea asta?
— Nu trebuie să mi-o spună. Ştiu.
— Cred că te înşeli, Amadeo. Sincer, zice Octavio, convins
de propriile vorbe.
Amadeo îl întrerupe.
— Nu era nevoie de toate astea. De înşelat, de făcut curte, de
planul de a fugi în secret... Puteai să-mi spui, aşa cum niciodată
nu ne-am ascuns nimic, şi ţi-aş fi lăsat calea liberă. Dar să mă
umileşti în felul acesta e prea mult, şi nu mi se pare o recompensă
potrivită după atâţia ani.
Pentru Octavio, Amadeo cel de acum, din faţa lui, e aproape
un bărbat necunoscut. O singură dată l-a mai văzut atât de deznă­
dăjduit ca astăzi: în acea noapte, cu ani în urmă, la pensionul din
Sarriâ, când a plănuit să se răzbune pe cei care-i furaseră tablou­
rile. în acea noapte învăţase ceva foarte important despre priete­
nul său: că e capabil de orice. Când se simte trădat, îşi pierde
minţile. Octavio va înţelege asta pentru a doua oară în viaţă.
Amadeo scoate pistolul şi îl duce la tâmplă.
— Am venit să-ţi las calea liberă, zice şi atinge trăgaciul cu
degetul.
Octavio tresare. Se repede la el, dar Amadeo face un pas în
spate.
— Pentru Dumnezeu, Amadeo! Lasă pistolul!

370
 îl prinde de mână, se îmbrâncesc, Octavio reuşeşte să înde­
părteze arma de tâmpla prietenului său, chiar dacă Amadeo se
opune din răsputeri, gesticulează violent până când pistolul se
descarcă. Octavio reuşeşte să pună mâna pe pistol fără ca vreunul
dintre ei să fie rănit. Glonţul a lovit peretele, la o palmă de tabloul
tatălui său. Octavio deschide uşa biroului. Mai mulţi angajaţi s-au
adunat deja şi îl privesc îngrijoraţi. îi linişteşte cu un gest, chiar
dacă faţa lui nu e chiar atât de convingătoare. Se întoarce în
birou, toarnă din nou în pahare, pune pistolul într-un sertar şi
încearcă să împace spiritele.
— Amadeo, calmează-te, te rog, zice el, încercând să se stă­
pânească în primul rând pe sine însuşi. Niciodată nu mi-a trecut
prin minte să-ţi fiu neloial, dimpotrivă. M -a trădat inima şi recu­
nosc că m-am purtat ca un copil. Nu ar fi trebuit să fac asta, dar
te asigur că a fost un joc nevinovat şi fără sorţi de izbândă. Teresa
m-a respins întotdeauna. Niciodată nu am reuşit să-i smulg nici
cea mai mică dovadă că ar simţi ceva pentru mine. Sentimentele
mele pentru ea şi pentru tine sunt atât de puternice, încât nu am
altă soluţie decât să plec. Te rog să mă ierţi. Nu-ţi cer să o ierţi şi
pe Teresa, pentru că ea e nevinovată.
Amadeo pare gata să leşine, moale ca un manechin stricat. S-a
aşezat şi bea în tăcere. Când termină băutura din pahar se ridică,
îşi mai toarnă şi bea din nou. Explicaţiile prietenului său nu îl
mulţumesc, dar înţelege că e tot ce a putut scoate dintr-o ase­
menea întâlnire care niciodată nu ar fi trebuit să aibă loc.
Nu mai scoate nici un cuvânt. Deschide uşa şi străbate holul
până la scara modernă din marmură şi oţel. E târziu, dar în
magazine încă e vânzoleală.
Coborând, aruncă o ultimă privire şi îl vede pe prietenul său
aşezat în fotoliu, umplându-şi ochi un pahar, în timp ce don
Eduardo îl contemplă din tablou cu o indiferenţă superioară.
înainte de a ieşi în stradă, observă trenuleţul de jucărie care
dă ture într-o vitrină, încărcat cu cadouri false. Nu ştie că acea
imagine este deja o amintire. încă una dintre cele pe care e con­
damnat să şi le amintească pentru totdeauna.

371
 De la: Violeta Lax
Data: 14 aprilie, 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Finalul bine dozat

Dragă mamă,

Tare mă tem că nu am trecut examenul pe care l-am tot amânat.

Cea mai importantă poveste a vieţii mele mi-a plătit cu aceeaşi mo­
nedă. Mi-a dat finalul pe care l-am meritat. Vei judeca tu însăţi.
Margot a fost mutată la UCI şi nu poate primi alte vizite decât cele
strict familiale. Alaltăieri, încă de dimineaţă, m-am dus acolo. Imediat
ce m-a văzut, o infirmieră foarte tânără şi zâmbitoare m-a întrebat
dacă eram „ceva rudă". Cum ştiam că m-ar fi privit ciudat dacă aş fi
spus „sunt trecutul ei", m-am limitat la prezent şi i-am zis: „o prietenă".
„Cred că nu te pot lăsa să intri", a zis ea, foarte amabilă. Mi s-a părut
că zâmbea prea mult pentru un loc unde mureau oameni. Mă pregă­
team să ies, când a adăugat: „Dar, dacă vrei, poţi vorbi cu fiica ei".
Fiica ei? M-a surprins atât de mult încât primul impuls a fost să
dispar de acolo. Să o şterg (incredibili). Şi nu am făcut-o, doar pentru
că exact atunci fiica ei a apărut pe coridor, cu capul plecat, şi s-a
apropiat de noi. Şi-a ridicat ochii din pământ şi m-a privit curioasă.
Cred că are douăzeci şi ceva de ani. E blondă, foarte înaltă. Prima
impresie a fost că nu seamănă de loc cu Margot. Infirmiera a făcut
prezentările la repezeală: „O prietenă a lui Margot. l-am spus deja că
nu poate să o viziteze. Vrea să discute cu cineva din familie". Apoi
s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Ea e Isabel. Vă las să vorbiţi", după
care a dispărut.
Am rămas fără cuvinte. Surprizei i s-a adăugat o oarecare senzaţie
de familiaritate. Mi se părea că o ştiu de undeva pe acea fată. „Ne
cunoaştem?" am întrebat-o. Cred că e obişnuită cu asemenea situaţii,
pentru că mi-a zis: „Eu nu te cunosc pe tine, dar poate că tu m-ai văzut
la televizor. Sunt actriţă". „Nu cred. Trăiesc în Statele Unite", i-am zis.
A ridicat din umeri. Nu am mai scos nici un cuvânt. Ce conversaţie
stupidă! Umor cât se poate de absurd în anticamera morţii.
„Cine să-i spun că a venit s-o vadă?“ m-a întrebat brusc.

372
 Părea obosită. De la atâtea zile în spital, bănuiesc. Am şovăit. Tă­
cerea mea a neliniştit-o. A trecut la un ton mai dur.
„O cunoşti personal sau eşti o admiratoare?" m-a întrebat, uşor
temătoare. Bănuiesc că nu aş fi fost primul fan care să o fi urmat atât
de departe. Apoi a adăugat, încă şi mai crispată: „Nu eşti ziarist, nu?“
„Nu, nu. Doar că nu ne-am mai văzut de foarte mulţi ani“ , i-am
zis, apoi am adăugat, poate pentru a-mi justifica reacţia faţă de ea:
„Atât de mulţi, încât nici măcar nu am ştiut că are o fiică".
„înţeleg," zise ea zâmbind. „Păi... are, după cum vezi."
„Pot să ştiu câţi ani ai?"
„Bineînţeles. Douăzeci şi unu."
Aşadar, născută în 1989. Eu trăisem cu Margot între 1995 şi
1997, dar niciodată nu mi-a zis că avea o fiică. Nu mai ştiam ce să
cred, până când ea a zis:
„Dar nu sunt fiica ei, ci a soţiei sale, Patricia, şi a unui simpatic
donator de spermă suedez, sau cel puţin asta mi-a zis mama întot­
deauna. Nu ştiai? Am povestit în mai multe interviuri".
Am mărturisit că nu ştiam nimic.
„Eu am cunoscut-o în 2000, când s-a cuplat cu mama."
„E conştientă?" am întrebat-o, arătând spre un loc nedefinit, din
zona care îmi era interzisă.
„Tot mai puţin. Are momente de luciditate, dar tot mai rare."
„Şi mama ta? Aş putea vorbi cu ea?“ am întrebat-o, probabil jin-
duind după cineva de vârsta mea.
A negat dând teatral din cap.
„Cred că va trebui să te mulţumeşti cu mine. A murit anul trecut
de aceeaşi boala de care suferă Margot. Tristă coincidenţă, nu? Ca
şi cum cancerul ar fi contagios. Bănuiesc că urmez eu, pentru că am
înţeles că e genetic."
M-au şocat nepăsarea şi indecenţa cu care Isabel vorbea despre
întreaga dramă.
„Nu ai de gând să-mi spui cine eşti?" m-a iscodit ea.
„Ba da. Mă numesc Violeta Lax. Crezi că aş putea reveni?"
„încearcă. Dar, după ce au adus-o aici pe mama, nu a mai trăit
nici cât două emisiuni de actualităţi. Dacă ai venit să-i spui ceva im­
portant, cred că ai ajuns un pic cam târziu. Dar, dacă vrei, poţi să-i
scrii ceva pe un bileţel şi eu am să-i citesc dacă o să prind ocazia."
Nu-mi plăcea deloc ideea ca acea fată slobodă la gură şi fără
complexe să fie portavocea sentimentelor mele cele mai intime, dar
nu aveam de ales. Am scos o carte de vizită şi am scris: „Deşi mult
prea târziu, vreau să-ţi cer iertare pentru că am şters-o fără să-ţi spun.
Te sărut. Vio".

373
 l-am întins cartonaşul şi ea a citit pe loc ce scrisesem, fără să se
ascundă. Apoi m-a privit cu ochii măriţi de uimire.
„Nu cumva eşti cea din cântec?" m-a întrebat.
Din tăcerea mea, ea a dedus că da. Şi-a dus palma la frunte, a
ridicat din sprâncene, a făcut ochii şi mai mari. Ca şi cum tocmai i-aş
fi dat o veste incredibilă.
„Ce tare! Asta e o adevărată bombă! Şi cât curaj să te prezinţi aici!“
Nu aş mai fi suportat acea conversaţie nici un minut în plus. l-am
cerut să-mi dea numărul ei de telefon şi am întrebat-o dacă puteam să
o sun a doua zi. Nu era nici o problemă. Zâmbind prietenos, mi-a zis:
„La revedere, Vio, la revedere, Violeta".
Cred că acea melodie compusă în 1998 şi recuperată pe ultimul
disc al ei răsuna la fel de puternic pentru amândouă: pentru mine şi
pentru autoare.

Cuvinte de despărţire
Acum, când tu ai plecat, Violeta,
fetiţă, vis, poet, amintire,
iluzie în derivă.
Ai fost o căzătoare stea,
ai plecat din casa mea
fără să spui m ăcar un trist adio
şi sărutul tău de despărţire, nu uita,
a fost o bucată din viaţa ta
de care nici una n-am avut parte, Vio.
Nu te-apuca de despachetat,
nu încerca să te linişteşti, Vio.
La tine sufletul m i-am lăsat,
Adio, Violeta mea, adio.

Azi-dimineaţă am sunat-o. M-a luat pe nepregătite:

„Ai aflat, nu?"
„Ce să aflu?"
„La naiba, Violeta. Că Margot a murit. S-a anunţat la ştirile de di­
mineaţă pe toate posturile."
„îmi pare rău, nu am televizor", m-am justificat eu.
Nazaliza. Eu îmi stăpâneam cu greu lacrimile.
„îmi pare rău“ , i-am zis, „mai mult decât crezi".
„Auzi, dacă vrei ne vedem într-o zi şi mai povestim. Poate după
înmormântare. Ce zici?"
Nu am fost capabilă să-i răspund. Nu am nici un chef să mă întâl­
nesc cu ea. Un cimitir nu e cel mai potrivit loc pentru reîntâlniri, mai
ales când mortul eşti tu.

374
 „în sfârşit, cum vrei tu“, a zis ea. „Acum nu prea am timp de vorbă,
moartea îţi dă de lucru, nu glumă. Dar dacă vrei ne vedem într-o altă
zi şi vorbim pe îndelete.“
Am fost de acord, deşi ştiam foarte bine - şi cred că şi ea ştia -
că n-o să ne mai vedem niciodată. Voiam să-mi iau la revedere, când
mi-a zis:
„l-am citit mesajul tău".
Mi-a stat inima în loc.
„Şi ce-a zis?"
„Nimic. A tăcut drept răspuns. S-a dus fără să-ţi zică adio. Bănu­
iesc că acum sunteţi chit."
Nu reuşeam să-mi dau seama dacă vorbea serios sau nu. înainte
de a închide, a adăugat:
„A zâm bit. Nu mai zâmbise de zile întregi. Cred că ai făcut-o feri­
cită, Violeta".
Mâine voi cumpăra toate ziarele.
 XXV

Un compromis social de neevitat, deşi plăcut, a obligat-o pe

Teresa să fie în Barcelona în noaptea de 17 iulie 1936, când a
trebuit să participe, alături de Amadeo, la premiera unei comedii
noi de Pedro Munoz Seca, intitulată La tonta d el rizo (Proasta cu
şuviţe). După premiera de la Poliorama, au cinat cu faimosul scri­
itor care păstrase o caldă prietenie cu Amadeo de când se cunos­
cuseră cu câţiva ani în urmă, la M adrid. A fost o seară plăcută,
condimentată de poantele şi verva lui don Pedro, care o impresio­
nară pe Teresa. Cei doi soţi, mai puţin inspiraţi, au dat întâlnirii
contrapunctul ei searbăd.
E trecut de două noaptea când soţii Lax intră în curtea casei.
Amadeo e la volanul ultim ului său capriciu: un Mercedes Benz
500K, roşu, decapotabil, o maşină căreia îi acordă mai multă
atenţie decât a acordat vreodată unei fiinţe umane. Teresa e aşe­
zată alături de el, inexpresivă ca un sfinx, incomodată de vântul
care îi încâlceşte părul, deşi i-a prins cu un batic înflorat, şi îngri­
jorată de forfota de pe străzile pline de oameni gata să se nă­
pustească unii asupra altora. Nu că barcelonezii s-ar mira de
asemenea vânzoleală sau că nu le-ar fi familiar aerul agitatorilor;
numai că, de data aceasta, atmosfera e încărcată de praf de puşcă
şi de presimţiri rele.
Teresa e îmbufnată. Nu ar fi vrut să revină acasă înainte de a
se fi terminat toate acele încurcate lucrări de reamenajare la patio.
Nu suportă mizeria lăsată de meşteri peste tot, imposibil de evitat
şi de curăţat pe deplin. Dar, şi mai mult, nu suportă ideea că a
trebuit să părăsească paradisul de la Caldes d’Estrach, devenit

376
refugiul ei, colacul de salvare, terapia împotriva neajunsurilor
trăite de-a lungul anului şi, în sfârşit, singurul loc unde reuşeşte
să uite de toţi şi de toate şi să fie cu adevărat fericită. M area şi
pinii o alină. Ii place să facă lungi plimbări pe ţărm, aşa cum a
făcut de atâtea ori îm preună cu M aria del Roser, în puţinele
vacanţe petrecute împreună. Şi îi mai place să o aibă alături pe
Tatm, cea care o vizitează adeseori, ba chiar uneori rămâne cu ea
mai mult timp. „Sunt singurul membru al familiei care în casa
ta are dreptul la farfurie, lingură, scuipătoare şi nuia“, obişnuieşte
să glumească sora ei mai mare, care mereu ajunge la Caldes într-o
companie agreabilă. Anul acesta, de pildă, a venit însoţită de un
domn rus, descendent al unei familii atât de vechi, încât nici nu
îndrăzneşte să spună cu voce tare. Asemenea tuturor oamenilor
bogaţi, ştie prea bine că, în aceste zile agitate, inamicul poate apă­
rea de oriunde.
Dar ceea ce o linişteşte cel mai mult pe Teresa în zilele de vară,
deşi nu ar recunoaşte-o în ruptul capului, e absenţa soţului ei, a
cărui aversiune faţă de proprietatea de la Caldes s-a menţinut ne­
ştirbită de-a lungul anilor.
Teresa coboară din maşină după ce îşi salută monosilabic
soţul, urcă scara cu o distincţie ostenită şi se duce direct în
apartamentul ei. E suficient să se gândească peste ce va da acolo
ca să i se înmoaie picioarele. Toţi servitorii sunt la Caldes, acolo
e nevoie mai mare de ei, cu excepţia Laiei, pe care a lăsat-o în
Barcelona ca să aibă grijă de Amadeo. Când ajunge sus, temân-
du-se de ce e mai rău, îngrozită de praful alb care acoperă totul,
Teresa are parte de o surpriză plăcută. Cam erele sale sunt
impecabile, husele de pe mobile au fost scoase - chiar dacă numai
pentru această noapte —, aerul e proaspăt şi patul pregătit. Pe
taburetul din camera de toaletă o aşteaptă cămaşa de noapte şi
papucii de casă cu fundă. Pentru o clipă, văzând cu câtă grijă a
fost făcut totul, are impresia că Antonia e încă acolo şi se întreabă
dacă o apreciază îndeajuns pe acea tânără, care până acum două
zile nu era altceva decât o mucoasă indiscretă.
în timp ce-şi dă jos rochia de seară, îşi aminteşte de o întâm­
plare din urmă cu câţiva ani. Pe atunci Laia nu avea mai m ult de
zece ani. Teresa şi soacra ei erau deja în maşină, gata să plece la

377
biserică pentru slujbă. Trebuie să fi fost duminică, iar ea era din
nou însărcinată, deşi încă nu ştia. Abia au ajuns în Paseo de Gra­
d a , când a simţit o greaţă atât de puternică, încât a fost nevoită
să-i ceară lui Juliân să se întoarcă imediat acasă. A urcat scara aco-
perindu-şi gura cu palmele, chinuindu-se să nu vomite pe trepte,
iar când a pătruns în holul de la baie, a găsit-o în camera de toa­
letă pe Laia, care îi proba pantofii, privindu-se în oglindă. Sur­
prinsă, fetiţa a rămas mută de spaimă.
Imediat ce a putut reacţiona, Laia a lăsat pantofii, a stins lu­
mina şi a ieşit cu inima gata să-i sară din piept. Apoi, zile în şir,
s-a aşteptat la o pedeapsă care nu a venit. Dimpotrivă, de fiecare
dată când se întâlnea prin casă cu Teresa, stăpâna o privea cu
complicitate. Dar cea mai mare surpriză a fost când a primit de
ziua ei o cutie de carton, învelită în hârtie roşie, care conţinea o
pereche de pantofi cu toc. Primii pantofi din viaţa ei.
Teresa se simte mai bine după ce îşi dă jos toate hainele, cu
excepţia pantalonaşilor, şi ia furoul de pe taburet. Capotul îl lasă
la picioarele patului. E prea cald şi nu are chef să primească pe
nimeni. Dar nici nu-i e somn. Se aşază pe canapea şi se uită pe
fereastră la strada pustie. N u e nici o adiere de vânt. Doar gându­
rile ei n-au astâmpăr. Se gândeşte la seara ce tocmai a trecut.
Piesa de teatru a fost destul de inconsistentă, dar amuzantă.
I-a plăcut mai mult decât ultim a pe care o văzuse semnată de
acelaşi autor, La OCA, o satiră la adresa comunismului, care l-a
distrat atât de tare pe Amadeo, încât mai că a făcut infarct de
atâta râs. Există un comic de situaţie care Teresei i se pare agresiv.
E amuzamentul celui care priveşte lumea de sus. In schimb, există
un altul în care te oglindeşti şi izbucneşti în râs, doar văzându-te.
Acesta e comicul preferat de ea şi poate de aceea comedia ei
favorită dintre toate scrise de prietenul lor continuă să fie, după
atâţia ani, La venganza d e don M endo. Cât a mai râs prima dată
când a văzut-o, la mulţi ani după premieră! Nu e de mirare că
încă se joacă. Nu se mai satură să o vadă. Şi are impresia că, în
viaţa de zi cu zi, Pedro M unoz Seca e ca teatrul său: plin de
candoare şi de inspiraţie, cu harul atât de rar de a-i face pe ceilalţi
să uite de probleme. De-a lungul vieţii ei, Teresa a mai întâlnit
doar o singură astfel de persoană: draga ei Tati'n.

378
 Din gând în gând, ajunge la acea seară când a îndrăznit să-şi
deschidă inima în faţa surorii sale, aşa cum nu o mai făcuse vreo­
dată. S-a întâmplat chiar acolo, în salonaş. Tatin stătea pe fotoliu,
iar ea pe canapea, mai mult moartă decât vie, pentru că trecuseră
patru zile de când nu se atinsese de mâncare. T atin venise pe
neaşteptate şi a urcat scara ca şi cum ar fi luat cu asalt un teritoriu.
A iscodit-o cu privirea imediat ce a deschis uşa, a strâns din buze,
şi-a pus mâinile în şolduri şi i-a zis:
-— Ce faci aici, dezbrăcată, la ora asta? Arăţi groaznic. Te simţi
rău?
Versatei Tatin i-au fost suficiente câteva fraze pentru a-şi da
seama de gravitatea răului de care suferea Teresa. A văzut cartea
lui Theophile Gautier, pe care ea i-o arătase cu multă veneraţie,
mărturisindu-i că în ultimii ani o citise de atâtea ori, încât aproa­
pe că ajunsese să o ştie pe de rost. I-a vorbit despre însemnătatea
pe care acea carte o avea pentru ea şi a mângâiat cu vârful de­
getelor simbolurile lui Octavio din ex-libris, de parcă ar fi fost
Octavio însuşi. In acea seară, Teresa i-a mărturisit lucruri pe care
niciodată nu se gândise să le spună cuiva. Era bolnavă de îndoială
şi nehotărâre. Şi orbită de o dragoste neprevăzută.
— Noapte de noapte, înainte să adorm, îmi imaginez că sunt
cu Octavio la New York şi că suntem fericiţi. Doar aşa mă mai
liniştesc cât de cât, a zis.
Tatin, al cărei spirit practic nu cedase niciodată în faţa unui
romantism bolnăvicios, a atacat deschis toată problema:
—- Şi de ce nu te duci la el?
Teresa s-a uitat la ea de parcă tocmai ar fi comis un sacrilegiu.
Sora ei a insistat.
— Nu mai suferi fară rost, ia-ţi inima-n dinţi şi du-te la cel
fară de care nici nu dormi, nici nu mănânci.
Teresa a privit-o cu ochii plini de spaimă.
— Cum să-l las pe Amadeo?
— Asta-i bună! Nu ai fi tu prima. Adulterul e vechi de când
lumea.
Teresa s-a făcut roşie ca para focului. Nu putea să gândească
aşa despre sine însăşi. Cu atât mai puţin despre Amadeo. Tatin,
dându-şi seama că sora ei nu ar face niciodată un asemenea pas,
a propus o altă soluţie, la fel de pragmatică, dar mai legală, totuşi.

379
 — Sau ai putea să divorţezi. E mai bine decât sa fii nefericită
toată viaţa. Soţul tău e un egoist care se gândeşte numai la aman­
tele, maşinile şi tablourile sale. S-au schimbat vremurile! Acum,
noi, femeile, putem să şi votăm!
Teresa o asculta cu tristeţe.
— Ba mai mult, te-aş însoţi. New Yorkul mă entuziasmează.
Tot aveam de gând să-mi cumpăr acolo un apartament. Odată
instalate acolo, nu ne va fi greu să-l găsim pe Octavio. La New
York am prieteni care ne vor ajuta cu drag. Trebuie să fie un
motiv pentru care nu ţi-a scris. Bărbatul acesta e un domn şi
amândouă ştim asta.
Tati'n îi vorbea cu o asemenea siguranţă, încât Teresa a simţit
pentru prima dată că nefericirea ei avea un remediu. După acea
conversaţie a început să îşi privească altfel propria viaţă. Nu ca pe un
jug greu care o ţinea legată de un bărbat şi de un loc cu care nu mai
are nimic în comun, ci ca pe o răspântie cu multe poteci care duc la
tot atâtea posibilităţi şi dintre care ar putea alege pe cea care i se
potriveşte cel mai bine. Îşi aminteşte de vorbele Măriei del Roser:
„Suntem libere să ne construim viitorul şi să scăpăm de exploata­
torii noştri", a auzit-o zicând odată. Ce ar zice acum, când exploata­
torul împotriva căruia încearcă să se ridice este propriul ei fiu?
Amintirile Teresei se fac tot mai negre pe măsură ce se gândeşte
la Amadeo, la idolatrizatul său Amadeo. Se întreabă dacă aşa o fi
fost dintotdeauna sau ea s-o fi schimbat. „Eşti mult prea bună,
Tessita. Ţi se dă un bărbat şi într-un singur an faci din el un inutil“,
i-a zis cândva Tatin. în ultimul timp, Amadeo se poartă diferit. I-a
interzis să mai ia parte la întâlnirile Cercului Spiritist —„o bandă
de lunatici" i-a numit el - şi nu îi dă voie să iasă decât însoţită de
Conchita. Uneori, o priveşte cu o răceală care o înspăimântă.
Alteori, îi face cadouri şi îi spune că vrea ca totul să fie cum era
înainte. O înnebuneşte. Şi o izolează, iar asta e cel mai rău. Dintre
toţi oamenii importanţi pentru ea, i-a rămas doar Tati'n.
Antonia părăsise serviciul la începutul lui 1933, foarte decisă
şi fară chef de explicaţii. Ii păruse rău după ea, dar până la urmă
se împăcase şi cu acea pierdere, una în plus, pe lângă marile pier­
deri din viaţa ei. Cea a lui Octavio, a Măriei del Roser, a lui Ama­
deo, cel pe care îl iubise...

380
 Dar, trebuie să recunoască, Tatin face cât toţi ceilalţi. E capa­
bilă de gesturi de un curaj incredibil. Cum a fost când s-a dus să
discute cu Amadeo despre situaţia ei.
— Soţia ta se stinge ca o lumânare, i-a zis. Cred că ar trebui
să faci ceva pentru a evita una ca asta.
Discuţia a avut loc în biroul lui Amadeo şi a fost marcată de
tensiune şi de un aer mult prea oficial. Tatin, fidelă rolului său
de cap de familie pe care şi-l asumase cu ani în urmă, a expus
faptele, sub toate aspectele, atrăgând atenţia asupra vârstei şi firii
visătoare a tinerei sale surori, iar Amadeo a ascultat-o până la
capăt, pentru ca apoi să spună cu o voce imperturbabilă:
— Sora ta are parte de ce şi-a dorit.
După discuţia cu Amadeo, Tatin Bruses s-a convins că Teresa
trebuia să-şi părăsească soţul cât mai degrabă. Aşa i-a şi spus, şi
de atunci amândouă au început să urzească o strategie care avea
trei elemente principale: onestitate, oportunitate şi rapiditate. In
timpul acelei veri din 1936, aşezate sub pinii de pe proprietatea
din Caldes, au dezbătut îndelung întreaga strategie. Au gândit
totul de-a fir a păr. Tatin a rezervat o cabină pentru ele două şi
pentru micuţul Modesto pe un vas ce urmează să plece din Barce­
lona pe 10 septembrie. Totul în secret, bineînţeles, pentru că ni­
meni nu trebuia să aHe de planurile lor. Mai rămâne de găsit un
moment potrivit pentru a-i spune lui Amadeo.
Aşezată pe canapea, în noaptea umedă şi călduroasă, Teresa
decide să-i spună a doua zi de dimineaţă, după m icul dejun.
Dimineaţa e însorită, călduroasă şi războiul pluteşte în aer. încă
de la primele ore străzile sunt cuprinse de agitaţie şi răzbat de
peste tot ţipete înăbuşite. In zori, Teresa a văzut trei tineri repe-
zindu-se la paznicul de noapte şi luându-i arma şi s-a gândit cu
spaimă că puteau să intre în casă. La cum mergeau lucrurile, te
puteai aştepta la orice.
Şi Amadeo e îngrijorat, nu ştie ce se întâmplă pentru că nu a
primit ziarele - astăzi nu s-a tipărit nici unul - şi încearcă să ţină
sub control o situaţie pe care nimeni nu o mai poate controla.
Înainte de amiază, câţiva bărbaţi au bătut la uşă şi a trebuit să-i
ameninţe cu pistolul pentru a-i alunga, sub privirile speriate ale
Laiei. Se simte ca un boier dintr-un conac feudal în plină răscoală

381
a robilor de pe moşie. Ştie că nu va putea rezista singur mult
timp. La amiază, reuşeşte, în sfârşit, să iasă. Când se întoarce,
după o discuţie cu Albert Despujol, prietenul său mai bine infor­
mat, are gândurile mai ordonate şi e mai liniştit. Dacă lucrurile
nu se vor linişti într-o săptămână sau două, aşa cum speră toată
lumea, atunci se va refugia în Italia. „Aici suntem în mare pe­
ricol, Lax“, i-a zis Despujol. „Dacă rămânem, sălbaticii ăştia de
comunişti sunt în stare să ne treacă prin foc şi sabie.“
în această dimineaţă, Laia a servit separat micul dejun celor
doi stăpâni. Nu a putut pune obişnuitul trandafir galben pe tava
Teresei. Tufele de trandafiri, asemenea tuturor plantelor din
patio, au fost smulse şi în locul lor domneşte acum o podea de
lemn întunecat, înconjurată de pereţi granulaţi şi de un acoperiş
de sticlă. De pe urma meşterilor au mai rămas numai sculele, ce
urmează a fi luate în această seară. După ce le vor lua, Laia se va
trezi că trebuie să cureţe totul singură. Când familia va reveni din
vacanţă, va fi de parcă locuinţa ar avea un copil nou.
Teresa coboară scara fără grabă, îmbrăcată numai cu luroul
şi cu capotul de culoarea somonului şi încălţată cu delicaţii pa­
puci de casă cu funde de mătase. Tânăra Laia o priveşte la fel de
fermecată ca atunci când era abia o copilă.
— Vrei să-l suni pe tatăl tău să vină să mă ia la cinci, te rog?
îi zice, înainte de a intra în salon.
Laia amână pentru mai târziu îndeplinirea cererii stăpânei.
Când va vrea să o facă, deja nu va mai fi nevoie.
Din dreptul fotoliilor de lângă şemineu, Teresa contemplă,
dezolată, vechiul patio. Uşa din sticlă multicoloră e la locul ei,
dar mai încolo se deschide un spaţiu necunoscut, care nu are
nimic de-a face cu acel loc însorit, plin de verdeaţă, care îi plăcea
atât de mult. Acum pereţii sunt goi, grunjoşi, aşteptând sosirea
zugravilor. Nici măcar părţile lambrisate nu reuşesc să-i şteargă
aerul funebru. De undeva se aud explozii îndepărtate. Teresa se
întreabă dacă nu ar fi m ai bine să plece deja. Exact în acel
moment, aude în spatele ei vocea lui Amadeo.
— Bună dimineaţa, iubito. îţi plac schimbările pe care le-am
făcut?

382
 Teresa se întoare spre el. Amadeo e îmbrăcat impecabil în cos­
tumul său şi are în mâini pălăria de pai şi o cutie de carton îm ­
podobită cu o fundă. Ea dă din cap cu timiditate.
— Ţi-am adus un cadou, zice el.
Am abilitatea lui o dezarmează, iar inim a începe să-i bată
nebuneşte, ştiind că momentul adevărului se apropie.
— Ce ce? întreabă ea.
— E nevoie de vreun motiv? Nu aveai nevoie de motive în
timpul lunii noastre de miere când îţi cumpăram toate capriciile.
Teresa surâde cu tristeţe. Cât de departe e acum luna lor de
miere. Şi cât de puţin mai are ea acum în comun cu acea fetită
inocentă şi moartă de spaimă care îşi idolatriza soţul.
Revin în salon pentru ca ea să deschidă cadoul. Se aşază în
fotoliile cu tapiseria galbenă roasă.
— Trebuie schimbată tapiseria asta, e distrusă, zice ea, ca şi
cum ar fi hotărâtă să rezolve problema.
Stau unul în faţa celuilalt. Teresa pune cutia pe genunchi,
desface funda, ridică încet capacul. Apare un cap micuţ, îmblănit,
care o priveşte cu ochi luminoşi, migdalaţi. E un pui de pisică
persană. Cu părul alb şi lung. Poartă o zgardă cu o plăcuţă pe
care scrie Dickens.
Teresa întreabă, uitându-se la plăcuţă:
— Dickens?
— Ţi-a plăcut întotdeauna, nu? Bănuiesc că e o vietate foarte
victoriană. M-am gândit că ţi-ar plăcea să o primeşti gata botezată.
Teresa scoate pisica din cutie şi o mângâie ţinând-o în poală.
Animăluţul dă ochii peste cap şi începe să toarcă mulţumit.
— Lui Modesto o să-i placă foarte mult, şopteşte ea, gândin-
du-se la interesul pentru animale de care micuţul ei e cuprins în
ultimul timp.
Amadeo se uită la ea în tăcere, clătinând uşor din cap. Teresa
se teme de această privire, pentru că ştie prea bine ce înseamnă.
Amadeo a trecut de la a o dispreţui la a avea nevoie de ea cu dis­
perare. E preludiul uneia dintre izbucnirile sale. M ai demult o
îngrozeau, acum nu le mai suportă.
— Vreau ca lucrurile să fie din nou ca mai dem ult. Erai întot­
deauna atât de mulţumită. Te uitai la mine ca nimeni altcineva.

383
 Amadeo întinde un braţ şi o atinge cu degetul, o atingere ca în
joacă, puerilă. Dar Teresa îi îndepărtează mâna cu un gest brusc.
— Nimic nu mai poate fi ca înainte, Amadeo.
A spus-o, a avut curajul. Inima i-a luat-o razna şi simte pulsul
dureros în tâmple. Ştie că odată cu aceste cuvinte a trccut un prag.
Amadeo o priveşte fară să înţeleagă nici ce vede, nici ce aude.
Pisica sare din poala Teresei, aterizează neîndemânatic pe dale şi
sare într-un alt fotoliu, de parcă se pregăteşte să asiste la un spec­
tacol ce urmează să înceapă. Teresa respiră cu greutate. Are gura
uscată. Prinde un curaj pe care nu l-a avut niciodată şi zice:
— Vreau să divorţăm.
Acum el e cel care se simte pe altă lume. Intr-o lume a dispre­
ţului şi înşelătoriei. Neagă dând din cap. îi e foarte limpede. Ceea
ce spune Teresa pur şi simplu nu se poate petrece. Nici măcar
nu se poate gândi la aşa ceva. Nu. Teresa nu-1 va părăsi. Nu poate
să permită aşa ceva. Nu a sim ţit nimic, niciodată, cu atâta sigu­
ranţă: ea nu va reuşi să-şi vadă de planurile ei. Chiar dacă pentru
asta va trebui să-i interzică să se mai vadă cu cineva, inclusiv cu
vipera de cumnată-sa.
Conchide:
— Nici vorbă.
Ea tremură. Are mâinile îngheţate. Şi simte o spaimă subită.
— Nu mai pot trăi cu tine, Amadeo. Nu te mai iubesc cum
te iubeam. Simt că relaţia noastră e o farsă. O clădire cu o faţadă
frumoasă, dar cu structura putredă, gata să se prăbuşească. Nu
meriţi aşa ceva.
— Eşti o tâmpită şi o neştiutoare, strigă el, brusc, speriind-o.
Continui să te gândeşti la Octavio, nu-i aşa? Crezi că nu-mi dau
seama?
Teresa nu se teme de adevăr. Dimpotrivă, mereu a fost de
partea adevărului. Adevărul mai presus de minciună, oricât de
dureros ar fi. Dar această regulă de aur nu se poate aplica în cazul
lui Amadeo. El e vulnerabil, ea ştie asta atât de bine, şi pentru el
adevărul poate fi o rană fatală.
— Asta nu are nici o importanţă acum, Amadeo.
— Ba da! Crezi că el te aşteaptă de cealaltă parte a Atlanti­
cului? Că o să puteţi începe o viaţă nouă, pur şi simplu, într-un

384
loc unde nimeni să nu vă cunoască? Idioată ce eşti, nu te-ai între­
bat niciodată de ce nu ţi-a scris deloc? Nici măcar pentru a-ţi
transmite noua adresă? Tot ceea ce ţi-a trecut prin cap a fost să
suspini după el, ca o tinerică stupidă?
Teresa şovăie. Se simte ridicolă şi rănită. Ştie prea bine că
Amadeo e capabil de orice când acţionează mânat de ură. II vede
cu ochi reci şi simte pentru el o m ilă nesfârşită. Amadeo are faţa
congestionată, venele de la gât şi tâmple stau gata să-i plesnească,
strigătele lui au alertat-o pe Laia, care a urcat scara, dar apoi a
coborât imediat. Nici un muşchi nu se mişcă pe faţa Teresei,
aşezată în fotoliul tapisat cu catifea galbenă ascultă, uitându-se
prin uşa de sticlă la pa tio, la şemineul gol, aşteaptă ca furtuna să
se domolească.
Nu ştie că Amadeo are în mânecă un as câştigător şi fatal. Iar
el, pentru a-i spulbera siguranţa pe care ea continuă să o afişeze,
se hotărăşte să-l folosească. Ultima soluţie. Răzbunarea învinsului.
— Şi ce-ai zice dacă ai afla că Octavio nu e în America?
Ea dă din cap cu fermitate. Nu vrea să audă. Mimează indife­
renţa. El îi prinde faţa între palme. Teresa îi simte mâinile calde,
transpirate. Privirile lor se întretaie, se luptă. Până când el zice
cu o voce răguşită:
— Octavio e mort, nenorocito. Mort!
Prada a muşcat momeala. M arele prădător e m ulţum it. In
sfârşit vede cum se prăbuşeşte fiinţa aceea rigidă care astăzi s-a
trezit gata să-l înfrunte. Iar acum o vede cum se înroşeşte, începe
să plângă, să implore. Dar e ca şi cum nu ar auzi-o. De parcă se
bucură numai de spectacolul prăbuşirii ei. în tăcere, aşa cum se
ia parte la marile victorii. Redevine atent la ea numai când începe
să-l lovească cu pumnii în piept, scuturată de plâns.
— Ce vrei să spui? Spune-mi ce vrei să spui?
Atunci Amadeo îi vorbeşte despre noaptea de Crăciun din
1932. Vizita lui la Octavio. Discuţia lor din birou. Ii spune că
atunci când el a plecat, l-a lăsat pe Octavio ameţit şi turnându-si
al patrulea pahar de whisky. M ai erau trei sticle în birou şi e gata
să facă pariu că toate trei au fost golite înainte de ora închiderii.
Octavio i-a trimis acasă pe paznici pentru ca să rămână singur, le-a
zis că va porni el sistemul de alarmă. Le-a dat liber pompierilor

385
de serviciu din clădire. Ultima persoană care l-a văzut în viaţă a
fost chiar unul dintre pompieri. Jose Sănchez. A zis că şeful său
era atât de beat, încât abia se mai ţinea pe picioare. Chiar s-a gân­
dit să nu asculte ordinele şefului său şi să rămână în clădire, dar,
cum era Crăciunul, şansa de a-şi petrece noaptea cu familia a
învins, aşa că a închis totul şi s-a dus acasă. In ziua următoare,
soţia lui l-a trezit ca să-i spună că ardea El Siglo. Imediat s-a gân­
dit la Octavio. Când plecase, şeful său dormea, prăbuşit pe masa
din birou. Când a reuşit să ajungă în Las Ramblas, să se strecoare
prin mulţime şi să întrebe de el, nimeni nu ştia nimic de cele în­
tâmplate. Toată lumea i-a zis că Octavio plecase chiar în acea
dimineaţă în America. Pompierul a ajutat la stingerea incendiului
şi mai că şi-a dat viaţa încercând să ajungă la biroul de la etajul
al doilea. A trebuit să fie spitalizat ca urmare a arsurilor grave de
pe tot corpul. A supravieţuit şi a afiat că printre dărâmături nu
s-au găsit resturi umane. De altfel, era imposibil să cauţi rămăşiţe
printre toţi munţii aceia de fier contorsionat. Până la urmă, pom­
pierul şi-a zis că Octavio părăsise clădirea. Bănuiesc că sărmanul
angajat avea lucruri mai urgente la care să se gândească, acum,
când rămăsese fără slujbă. Şi întreaga poveste a fost dată uitării.
Trebuie să recunosc că bunul Conde a fost discret şi în moarte.
Un om cu adevărat mare!
— Toate astea nu sunt adevărate, ţipă Teresa, ieşindu-şi din
fire. Cum să fie mort? Ar fi fost înmormântat. Ar fi scris în ziare.
— Bineînţeles, răspunde Amadeo, liniştit brusc, dacă ar fi
ştiut.
— Şi cum se face că tu ştii, iar ei nu? Ştii tu mai bine decât
forţele de ordine?
— Mi-a spus chiar Jose Sănchez, în schimbul unei sume ne­
însemnate. Şi, în plus, nu uita că eu am fost acolo, draga mea. Şi
i-am dat lui Octavio motive să se îmbete. Bănuiesc că atunci când
a adormit era atât de beat, încât nu şi-a dat seama de nimic. Sau
poate că s-a omorât înainte, cine ştie. De asta i-am lăsat pistolul
meu. Tot ceea ce ştiu sigur e că nu s-a îmbarcat.
— Chiar ştii? Ai verificat tu?
— Da, zice Amadeo şi zâmbeşte, satisfăcut. Am trimis pe
cineva să-l aştepte la New York, chipurile pentru a-1 ajuta la

386
bagaje. Bietul om mi-a telegrafiat, surprins, şi mi-a zis că nici un
domn Conde nu a călătorit cu M agallanes, cabina rezervată a fost
goală pe toată durata călătoriei. I s-a spus că la clasa întâi se în­
tâmplă des astfel de lucruri, pentru că bogaţii sunt foarte nepăsă­
tori. Ce zici de asta? Nu e nemaipomenit?
Teresa nu mai are forţa să răspundă. Se chinuie degeaba să-şi
pună ordine în gânduri. încearcă să găsească o ieşire. Amadeo a
încolţit-o, iar acum îşi savurează victoria.
— Şi acum, ce vei face? Mai vrei să pleci la New York?
Teresa, fară să ştie cum, găseşte suficiente forţe pentru a-i
răspunde răspicat:
— La New York, nu. Dar vreau să plec.
Cuvintele ei toarnă gaz pe foc, şi Amadeo explodează. Teresa
simte cum o cuprinde panica. Oroarea ce însoţeşte fulgerul de final.
El se ridică şi îi trage un picior pisicii cu atâta forţă, încât aceasta
se izbeşte de marginea şemineului şi cade lată. Teresa se cutremură
de scârbă, se ridică cu gândul de a se retrage în apartamentul ei,
dar Amadeo o prinde de păr şi o trage spre el. Are privirea unui om
nebun. De pe frunte îi cad broboane mari de sudoare. O apucă de
umeri, o scutură. îi strigă cuvinte încărcate de ură, insulte um i­
litoare, niciodată spuse până atunci. S-a aprins ca un foc de paie.
Cu cât strigă, cu atât simte nevoia de a striga mai tare. Cu cât îl ia
valul, cu atât mai mult simte nevoia de a se lăsa dus de val. Până
când mâinile sale înconjoară gâtul ei palid. Strânge.
Când deja e prea târziu, Amadeo regretă. Urechile îi ţiuie. îşi
ia mâinile de pe gâtul învineţit al Teresei. Trupul ei cade la pă­
mânt ca o păpuşă stricată. îi rosteşte numele pentru ultima dată.
De mai multe ori, printre sughiţuri de plâns. Se cuibăreşte lângă
ea, cu capul între sânii ei şi scânceşte ca un copil. Rămâne aşa
mult timp, până când trupul Teresei începe să se răcească. Atunci
îşi dă seama că trebuie să facă ceva.
îşi şterge lacrim ile, se ridică. Contemplă întreaga scenă de
parcă nu ar avea nimic de a face cu el.
Apoi îşi dă seama că Laia îl priveşte, îngrozită, din uşă. Plânge
şi ea.
între zidurile casei, în seara zilei de 18 iulie 1936, e multă for­
fotă. Când zidarii vin să-şi recupereze sculele, găsesc o mică

387
schimbare la biroul construit recent. Uşa magaziei, pe care o
lăcuiseră cu atâta grijă, e încuiată şi nu mai are mâner. Mai mult,
stăpânul casei îi ia prin surprindere când le cere să-i facă o treabă
urgentă, pentru care îi plăteşte dublu faţă de obicei. încep lucrul
imediat, fară să pună întrebări: acoperă cu un strat gros de ghips
zidul principal din vechiul pa tio şi, ciudat, uşa de la capătul lui.
Când termină, nimeni nu ar zice că în zid e o cavitate. Cât despre
ce se află în acea cavitate, nimeni nu ştie nimic, desigur.
în timp ce muncitorii îşi văd de treabă, Amadeo se plimbă din-
tr-o parte într-alta, preocupat. Te bagă în toţi sperieţii, văzându-1
aşa, agitat la culme, izbucnind pe neaşteptate în plâns uneori, iar
alteori făcând compulsiv te miri ce lucru. Umblă prin casă adu­
nând obiecte, aruncându-le fără chef într-un geamantan ce aparţi­
nuse mamei lui, burduşindu-1 cu documente, bijuterii, bani peşin.
în jur de ora şapte seara, părăseşte casa. Pentru a nu atrage
atenţia cu una dintre maşinile sale luxoase, preferă să ia un taxi.
Revine după o jumătate de oră, se duce la Laia şi îi arată nişte
acte obţinute recent, zicându-i triumfător:
— Paşapoarte spaniole şi viză germană. Ne îmbarcăm mâine
pe un vas care pleacă la prima oră. Tu vii cu mine. Le-am zis că
eşti fiica mea.
— Unde mergem?
— în Italia. Renunţă la uniforma de serviciu. Du-te şi alege
ce vrei dintre hainele Teresei.
Laia tace exact ce i se cere. Dar niciodată nu şi-a imaginat că
îndeplinirea unui vis atât de mult dorit îi va provoca o durere atât
de adâncă. Hainele Teresei continuă să-i poarte parfumul şi o vor
face atâta timp cât va purta îmbrăcămintea ei, pe care niciodată
nu ar fi trebuit să o îmbrace. Paralizată de spaimă, Laia se uită la
hainele pe care le-a admirat atât de mult şi nu ştie ce să aleagă.
între timp, mai furios ca oricând, Amadeo face ultimul act
din viaţa lui în acea casă. Se va întoarce, peste câţiva ani, dar
nimic nu va mai fi la fel ca înainte de această noapte. A dus jos
cutia cu vopsele, paleta şi pensulele. întinde mult violet, ocru,
indigo şi albastru, culori care îi reflectă starea sufletească. Cu ele,
cocoţat pe scara lăsată de zugravi, pictează prima lui frescă. Nu
cea pentru milionarul din Tiana. Aceasta e prima, din propria

388
casă, în vechiul p a tio , transformat în mormânt. Şi nu va fi un
motiv floral, o natură moartă sau o fantezie mitologică. Va fi ea.
Obsesia lui. Teresa lui. O frumuseţe nepământeană, cu privirea
piezişă, aşa cum o avusese dimineaţă, când voise să-l părăsească.
Teresa privind dincolo de viaţă, dincolo de orizontul pe care el
i-1 trasase. Teresa lui, singura femeie pe care şi-a dorit să o facă
fericită. Captivă între acele ziduri, dar pierdută pentru totdeauna.
Când Amadeo părăseşte casa, însoţit de servitoarea îmbrăcată
în hainele stăpânei, fresca încă nu s-a uscat de tot. Scârţâitul uşii
mari de la intrarea principală răsună ca un ecou prin încăperi,
înfundat şi persistent, mulţumit că a rămas singur şi stăpâneşte
casa după bunul său plac.
 De la: Violeta Lax
Data: 16 aprilie 2010
Către: Valerie Rahal
Subiect: Decizii

Dragă mamă,

Ieri am stat mult de vorbă cu Daniel. Locul era idilic de-a dreptul
(ştiu că îţi plac detaliile ambientale), pe o terasă la mare, la un restau­
rant numit Aqua, unde am fost pentru a-mi sărbători ziua de naştere.
Mă bucur foarte mult că a venit (sunt sigură că şi asta îţi place),
pentru că ar fi fost trist să sărbătoresc fără el împlinirea a patruzeci
de ani de viaţă.
M-am hotărât să accept funcţia de director al Muzeului Amadeo
Lax. Asta şi datorită ţie şi vorbelor tale. Ai dreptate: pot să-l admir pe
Lax-pictorul şi să-l urăsc pe Lax-omul, fără ca aceste două aspecte
să-mi influenţeze munca în vreun fel. Acum pot să fac totul pentru ca
adevărul să iasă la iveală. Să fac cunoscută adevărata personalitate
a Teresei Bruses, de exemplu. Să scriu ceva despre ea şi despre viaţa
ei alături de un artist atât de talentat şi de complex, cum a fost bunicul.
Tocmai de aceea, ieri m-am dus să-l cunosc pe domnul Gabriel
Portal. E un străstrănepot, sau ceva de felul ăsta, al lui Octavio
Conde, presupusul amant al Teresei, cel despre care s-a zis întotdea­
una că a fugit cu ea la New York, în 1936. Pare greu de crezut că
această afirmaţie s-a bazat numai pe presupuneri, bârfe sau bănuieli,
dar chiar aşa e. Pentru că data plecării a coincis cu izbucnirea Războ­
iului Civil se poate să fi contribuit la faptul că niciodată nu s-a făcut o
anchetă serioasă. Singurul care a încercat să afle ce s-a petrecut e
acest aristocrat, apărut pe neaşteptate, şi pe care am avut onoarea
să-l cunosc şi să aflu că şi-a dedicat viaţa scrierii unei istorii a familiei.
Când l-am întrebat ce s-a întâm plat cu Octavio Conde, a ridicat din
umeri şi mi-a zis: „A dispărut".
Mi-a zis că tot ce a reuşit să afle despre ruda sa a fost că şi-a
rezervat o cabină, pentru data de 25 decembrie 1932, pe vasul Ma-
gallanes, care făcea ruta între Barcelona şi New York. Dar, oricât de
mult a încercat, nu a reuşit să-i mai dea de urmă în nici una dintre
escalele vasului. Nici în Insulele Canare, nici în Cuba, nici la New

390
York. Ani de zile a crezut că-şi schimbase numele pentru a trece ne­
observat, astfel încât să poată duce o viaţă liniştită alături de amanta
lui. Dar această idee nu are sens dacă amanta lui nu era cu el. Nu
l-a găsit nici în vreunul dintre cele peste douăzeci de cimitire pe care
le-a cercetat. E o enigmă căreia nu i se poate da o singură explicaţie.
Don Gabriel are câteva ipoteze: „Ori nu a plecat niciodată şi a con­
tinuat să trăiască în Barcelona sub un nume fals, sau a fugit în altă
ţară, poate în Italia lui Mussolini, acolo unde s-au refugiat mulţi dintre
industriaşii bogaţi ai Barcelonei din acele timpuri. Sau a murit în
timpul Războiului Civil".
Până la urmă, a tras următoarea concluzie: „E o ecuaţie impo­
sibilă. Are prea multe necunoscute1'.
Aşadar, iată că periplul meu barcelonez se apropie de sfârşit.
L-am dus ieri pe Daniel să vadă casa familiei. Zugravii încă meşteresc
la noul Muzeu Amadeo Lax. Biroul meu va fi la subsol, acolo unde
cândva se aflau încăperile servitorilor. Bucătăria, destul de bine con­
servată, va face parte din expoziţie. Muzeul va fi gata la sfârşitului
anului, iar inaugurarea se va face pe 22 ianuarie, dată care coincide
cu ziua de naştere a bunicului. Atunci voi reveni şi eu la Barcelona,
împreună cu toată familia. Numai gândul acesta şi mă face fericită,
iar Daniel e foarte mulţumit.
Dar, până atunci, mâine voi face bagajul şi mă voi întoarce. Tre­
buie să o recompensez cumva pe Drina pentru toate problemele pe
care i le-am cauzat de-a lungul acestor săptămâni şi să mă pregătesc
să suport perdaful din partea şefilor mei de la Art Institute. Cred că
vor fi foarte surprinşi când le voi prezenta demisia mea. în altă ordine
de idei, am reuşit să-l conving pe tata să asiste la inaugurare şi mi-ar
plăcea foarte mult dacă ai veni şi tu, asta în cazul în care nu ai nimic
mai bun de făcut. Aş fi fericită să fiţi aici amândoi.
în încheiere, îţi mai spun că azi-dim ineaţă am fost la mormântul
Teresei. Am cumpărat un buchet imens de trandafiri roşii şi am stră­
bătut aleile cimitirului pentru a-mi lua la revedere de la ea. înainte de
a ajunge la mormânt, m-am gândit că e nedrept ca resturile sale să
zacă sub o piatră anonimă de ciment, aşa că am com andat o placă
de marmură cu numele său. Dar, când am ajuns la mormânt, nu mică
mi-a fost surprinderea văzând că avuseseră loc schimbări. Nu mai e
un mormânt anonim. Pe o piatră funerară foarte frumoasă, din granit
negru, stă scris cu litere de argint:

„TERESA BRUSES BESSA

(1907-1936)
FIUL Şl NEPOATA TA, CARE NU TE VOR UITA NICIODATĂ"

391
 Cineva lăsase un buchet de margarete albe, acum ofilite. Le-am
luat şi am pus în locul lor buchetul de trandafiri. Nu tu mi-ai spus
odată că florile preferate ale tatei sunt margaretele albe?
Am trecut şi pe la mormântul Sfinţişorului. L-am găsit la fel de plin
de flori, de cereri şi de ofrande ca şi data trecută. M-am uitat la fai­
moasa fantă care străbate piatra funerară pe diagonală şi am aşteptat
cu nerăbdare să văd lumina de dincolo, dar nu s-a întâmplat nimic.
Deşi trebuie să recunosc că mi-a îm plinit dorinţa. Dacă mă gândesc
bine, cred că ţi-am promis să-ţi spun despre ce dorinţă era vorba,
dacă mi se va îndeplini. Deci: l-am rugat să mă ajute să mă mut din
Chicago. Nu mai suportam să trăiesc acolo nici un minut.
Surprinsă?
Drept răsplată pentru serviciile sale eficiente, i-am lăsat lui Fran-
ces Canals Ambros lănţişorul şi inelul care îi poartă numele. Habar
nu am cum au ajuns la gâtul Teresei şi ce sem nificaţie or fi avut
pentru ea, dar mi s-a părut corect să-i rămână lui.
în sfârşit, mai bine mă opresc aici. îmi place atât de mult noua
tastatură, încât încep să cred că exercită asupra mea un soi de vrajă,
încep să scriu şi am im presia că povestea nu se va mai termina
niciodată.
Mai vreau să adaug doar o scurtă atenţionare, ca să nu te sperii:
revin acasă cu un picior în ghips. Mi-e şi ruşine să-ţi spun ce s-a în­
tâmplat. Pe când vizitam casa îm preună cu Daniel, coborând scara,
m-am îm piedicat de vrejul ornam ental de la prima treaptă, m-am
dezechilibrat, am călcat strâmb şi a fost suficient pentru a-mi rupe
ligamentele. Ştiu că sunt stângace, dar cui naiba i-a venit ideea să
pună chiar acolo acel ornam ent tâmpit?
Şchioapa, prolifica, barceloneza şi noua ta,
VIOLIN
 Barcelona, 30 noiem brie 1940

Dragă Amadeo,

Am m ari îndoieli că această scrisoare va aju n ge în m âinile tale.

Cum nu am n ici o adresă de-a ta, m -am gâ n d it să o trim it la hotelul
din Roma unde ai stat ultim a dată câ n d am avu t veşti despre tine,
în speranţa că p o a te ţi-o va trim ite cineva, l-a m scris verişoarei
Alexia, gân din du -m ă că p oa te ştie ea cum să dea d e tine, dar nici
vorbă. Totuşi, mi-a zis că M odesto e bine. Deja e m are (are şapte ani!)
şi p a re ga ta să o apuce p e urm ele tatălui său: cică are m ână bună la
desen. Şi că îi p la ce să inventeze poveşti.
Pe aici s-au schim bat m ult lucrurile. Tocmai d e asta îţi scriu, ca
să afli ce s-a m ai petrecut. Tot m obilierul a fo st fu rat, la f e l şi ma­
şinile, lămpile, covoarele, pianul, gra m ofon u l şi orice a fo s t cât de
cât de valoare în casă. Chiar dacă am apărat totid ca nişte lei. Partea
bună e că am salvat casa d e la in cen diile ce au distrus alte im obile
din zonă, deşi flă că rile ne-au am eninţat serios. Şi, n ici acum nu ştiu
cum am reuşit, am m ai salvat şi tablourile, ascunzându-le în vechea
odăiţă unde era telefonul. N ici unuia din tre a cei sălbatici nu i-a
trecu t p rin cap să se u ite acolo, sau p o a te că nu îi interesau operele
d e artă.
Am reuşit să păstrăm intactă şi cam era Violetei. Afo s t ideea în­
dem ânaticului Higinio. Ţi-l am inteşti? în a in te d e război a fo s t ad­
ministrator şi d e atunci a prosperat midt. A venit într-o zi şi m i-a zis
că enoriaşii din câteva pa roh ii zideau capelele şi altarele ca să nu fie
distruse d e cei ce erau îm potriva clerului. Afă cu t rost d e cărăm izi şi
de cim en t şi a înălţat un p erete p e care m ai apoi l-am zu grăvit noi
toţi. P e a tu n ci încă m ai eram toţi cei din ultim a vară: Ju liân ,

393
 Vicenta, Aurora fi eu. După cum ştii, lipsea Carmela, cea care, as­
cu ltân d ordin u l tău, se dusese cu Amadeo în Avignon, p en tru a -l
lăsa în casa verişoarei tale. Nu a m ai reven it niciodată, n ici nu am
m ai auzit de ea. P robabil că s-o f i întors în satul natal, unde cred
că încă m ai trăiau bătrânii ei părinţi.
Dar vorbeam despre cam era Violetei. în ain te ca zidu l să astupe
uşa, am pus înăuntru câteva am intiri: cartea învelită în p iele p e
care Teresa o ducea mereu cu ea, o cărticică de rugăciuni p e care mama
ta m i-a fa cu t-o cadou după ce am învăţat să citesc şi cutia m ea cu
suvenire. Ştiu că nu sunt altceva d ecâ t vechituri, dar păstrându-le
aveam impresia că păstram câ te ceva din am intirea Violetei, a m a­
m ei tale şi ale acestei fa m ilii, în general, care a fo st şi fa m ilia mea,
în cea mai m are parte a vieţii mele.
In cele d e mai sus, ai observat, desigur, că nu pom enesc de biata
Laia. Când a izbucnit războiul, avea doar şaisprezece ani. Iţi am in ­
teşti, desigur, că a rămas cu tin e în Barcelona. Dar nu m ai era aici
câ n d am ajuns vii, p rin tr-u n m iracol, la sfârşitul lu i iu lie 1936.
Părinţii săi m ereu au păstrat speranţa că e în viaţă, p e undeva, sau
că poate s-o f i alăturat vreu nu i gru p revoluţionar. Nu le-am zis nici­
odată nim ic, dar sunt convinsă că a fo s t om orâtă d e cin eva care a
ştiu t că e singură în casă şi lipsită d e apărare. Li s-a m ai întâm plat
şi altor servitoare, tinere şi fru m o a se ca ea. Im portant e că niciodată
nu am mai văzut-o. ju liâ n şi Vicenta au m urit fa ră să mai ştie ceva
de fiica lor şi eu cred că acum trebuie să fie toţi trei în rai, împreună.
Apoi a d even it ceva obişn uit ca oam enii să dispară şi să reapară
fa ră să spună o vorbă. H iginio, d e pildă, a intrat în rândul m iliţii­
lor, convins că lupta m uncitorească era viitorul şi că trebuia luptat
îm potriva celor care voiau să-i asuprească toată viaţa. In a cele zile
au fo st om orâţi m ulţi oa m en i im portanţi şi n ici nu-ţi p oţi im agina
d e câte ori i-am m ulţum it D om nului că te-a ajutat să scapi din a cel
infern. Ciudat e că H iginio s-a întors după câteva luni, câ n d războ­
iu l era deja p e sfârşite, da r acu m era transform at în învingător.
N iciodată nu ne-a spus ce l-a fă c u t să schim be tabăra şi n ici noi nu
l-am întrebat. A devărul e că n ici nu m i-a păsat, atât de m are mi-a
fo s t fericirea să vă d că se în toarce viu şi că oam enii buni sunt buni
indiferent d e ideile lor. H iginio a intrat în Barcelona cu trupele na­
ţionaliste şi la prim a ocazie a ven it acasă să vadă ce se întâmplase

394
cu noi. Aurora şi cu m ine l-am p rim it cât d e bine am p u tu t şi am
îm părţit cu el brum a d e m âncare p e care o aveam. I-am spus că p e
Vicenta o om orâseră p e stradă p en tru că purta un steag catalan şi
striga sloganuri separatiste şi el ne-a îm brăţişat şi ne-a zis că în ce­
p â n d din a cel m om ent va avea grijă să nu n i se m ai întâm ple n im ic
rău. Şi aşa a şi fo st! în geru l nostru păzitor, şi a l casei, d e asemenea.
Ne-a găsit d e lucru la cusut şi călcat. In fieca re săptămână n e aducea
saci cu haine , le lua p e cele term inate şi n e plătea peşin. N iciodată
nu l-am întrebat pentru cin e lucram , dar aveam atâtea com enzi şi
vizitele sale erau atât d e dese, în cât am în cepu t să trăim dem n, chiar
dacă pentru asta ne speteam muncind. Tot văzându-se, A m oraşi Hi­
gin io au prins drag unul d e celălalt. S-au căsătorit în urm ă cu două
luni şi eu am avut onoarea d e a le f i naşă. Acum , câ n d sănătatea
mea e tot m ai şubredă, se îngrijesc d e m in e ca d e o mamă. Am m are
noroc cu ei.
Nu doar H iginio s-a întors, ci şi Antonia. Dar cred că în cazul ei
surpriza nu a fo st chiar atât d e plăcută. A venit îmbrăcată în miliţian.
Dacă ai f i văzut-o cum urla! Ceilalţi credeau că era o călugăriţă care-şi
renegase credinţa , iar ea îi lăsa să creadă ce vor. A venit dându-şi aere
d e ş e f şi am eninţându-ne că dacă nu ne puneam în slujba ei ne va
ucide şi va da f o c la casă. Să moară d e ciudă, nu alta, câ n d a văzut
că aici nu m ai rămăsese aproape n im ic de furat, pentru că furaseră
totul cei ce veniseră înaintea ei. Nu ne-au lăsat nici oale la bucătărie.
Juliân a sărit la ea şi unul dintre gealaţii ei l-a împuns cu baioneta în
stomac. După trei zile, l-am îngropat. La înm orm ântare a luat parte
şi fra tele tău, Juan. A venit p e neaşteptate, îm brăcat în civil, atât de
slab încât era d e nerecunoscut. La începutul războiului, iezuiţii au
fo st fo st persecutaţi dur, iar el reuşise să fu gă şi să se ascundă p e la casele
unor credincioşi curajoşi. Dar acum lucrurile luaseră o altă turnură
şi nicăieri nu se mai sim ţea în siguranţă. Am încercat să-l ajutăm,
dar în ziua următoare au venit câţiva călugări şi l-au luat cu ei. Aveau
d e g â n d să p lece într-o ţară din Am erica Latină , după câte m i-au
spus. Sper că au reuşit.
Timp de trei luni, trupele republicane au transformat casa în car­
tieru l lor gen era l şi atu nci am văzut iar câteva f e ţ e cunoscute. Unii
ziceau că au fo st m uncitori la fa b ricile Lax şi se uitau în ju r cu m ult
respect şi adm iraţie. A duceau a lim en te şi eu le găteam . N oaptea

395
 cântau şi beau în vech iu l patio şi în totdeauna închinau p en tru
Teresa, cea care îi privea, misterioasă, din fresca d e p e perete. Intr-o
zi au p leca t fa ră să se m ai întoarcă vreodată. In locu l lor a rămas o
linişte tristă, întreruptă d e sirenele ce izbucneau ziua şi noaptea. Au
fo s t nopţi, m ai ales cea din blestem atul an 1938, în care nu reuşeam
să dorm im neîntrerupt mai m ult d e o oră. în treg oraşul era terorizat,
cădeau bom bele din cer şi d e p e mare, uneori atât de aproape, încât
auzeam urletele răniţilor şi scân cetele copiilor. O bom bă a lovit un
tram vai ce trecea p lin cu călători prin Piaza d e Catalunya. Pe stră­
zile prin cipale creşteau grăm ezile d e cadavre. Sirenele întrerupeau
iarăşi şi iarăşi căutarea de supravieţuitori prin tre dărâmături. Toată
lum ea fu gea, îngrozită, aban don ân d m uribunzii. Se zice că a vioa­
n ele erau italiene. C ând auzeam asta mă gân deam la tin e şi mă
întrebam ce-or f i având italienii îm potriva noastră? Bombele, doliul,
furturile, incendiile, războiul, sărăcia, um ilinţa şi lacrim ile, m ulte
lacrimi.
Acum, oraşul e din nou ce a fost, doar că e îm părţit în două ta­
bere. învingătorii profită d e victorie. învinşii pleacă în cet capul. Nu
ştiu d e care parte mă aflu. Ştiu doar că aparţin altor vremuri. Foarte
îndepărtate, dispărute p en tru totdeauna. Un tim p care ne-a învins
p e toţi, bogaţi şi săraci.
Nu-ţi p oţi închipui cât d e surprinsă am fo st să găsesc p ortretu l
Teresei p e zidul fostu lu i patio. Seamănă atât d e bine cu ea, atitu­
din ea ei e atât d e reală, că şi acum câ n d mă u it la ea m ă ia cu frig.
C red că te vei bucura să afli că nu a suferit nici o stricăciune, deşi
nu ne-a fo st uşor să o păstrăm în bune condiţii. Nu am avu t ocazia
să vorbim despre asta, dar încă tot n u-m i vine să cred ce s-a întâm ­
plat. Nu în ţeleg cum a p u tu t Teresa să p lece şi să abandoneze tot ce
avea ea m ai scum p p e lum e: p e tin e şi p e fiu l vostru. Ar f i trebuit să
vezi expresia surorii sale câ n d i-am spus, după ce am aflat de la tine.
Nu a p ă ru t surprinsă deloc. „Asta trebuia să se întâm ple d e m ai
demult", a zis. Apoi s-a prăbuşit într-un fo to liu în gră din ă şi a stat
acolo toată după-amiaza fa r ă să scoată o vorbă. Iar noaptea a plecat,
fu liă n i-a zis să nu plece, că era n ebu n ie p e străzi şi prea periculos
p en tru o fem e ie singură, con d u câ n d propria maşină. Dar ea nu l-a
băgat în seamă. Era înarm ată şi se sim ţea sigură p e sine. In acele
mom ente, nim eni nu îşi putea im agina cât d e gra ve erau cu adevărat

396
lucrurile. Au încolţit-o la intrarea în oraş. I-au luat maşina şi biju­
teriile. Poate că nu i-ar f i fă cu t n im ic dacă nu a r f i scos arma. însă
i-a am eninţat cu pistolul, şi ei au fo st m ai rapizi d ecâ t ea.
Cam aşa stau lucrurile, Amadeo. N u-m i răm âne altceva d e spus
decâ t că am fă c u t tot ce am p u tu t în aceste tim puri atât d e grele.
Pentru tine, cu siguranţă că e o sim plă chestiune d e tim p pentru ca
lucrurile să intre p e ja ga şu l lor. Există m ulţi oam eni care aşteaptă
întoarcerea ta, iar în oraş, cei d e condiţia ta au început să ducă viaţa
lor obişnuită. Bineînţeles că te aştept şi eu, dar tare mă tem că nu
voi m ai trăi destul ca să te p o t revedea. Dacă, din noroc, p rivirea ta
va aju n ge să se lase peste aceste rânduri, vreau să ştii că te-am iubit
m ereu ca p e propriu l m eu copil. Toată viaţa mea. Exact aşa cum
ţi-am prom is în acea zi d e acum patruzeci şi unu d e ani.
D umnezeu să te binecuvânteze, dragu l meu.
CONCHITA
 XXVI

Timpul - acest subiect universal. Anihilează oamenii. Toceşte

pietrele. Dogeşte vocea scriitorului. Plictiseşte fantomele.
Exultând de bucurie, asistăm nevăzuţi la inaugurarea muzeu­
lui. Locul s-a umplut de necunoscuţi gata să vorbească şi de o
mulţime de curioşi. Noile ziduri nu mai ascund secrete, iar came­
rele au fost extinse şi transformate în săli spaţioase, impersonale,
unde tablourile sunt personajele principale.
Ne amestecăm printre pânze şi vizitatori, fericiţi ca nişte copii
de faptul că o vedem pe Violeta în mijlocul spectacolului. As­
cultă, vorbeşte, străluceşte. în sfârşit, şi-a găsit locul. Lângă ea,
Fiorella Otrante poartă o rochie neagră şi ochii i se umezesc la au­
zul atâtor vorbe de m ulţum ire venite din partea politicienilor.
Trupul mamei sale, tânăr pentru totdeauna şi frumos pentru tot­
deauna, îi uimeşte pe toţi din tablourile expuse în sala principală.
Sunt atracţia expoziţiei, alături de tablourile cu Teresa, grupate
pentru prima dată, după ideea directoarei, care ştie că prin această
alăturare se face dreptate. Modesto e şi el prezent, ţinându-se de
mână cu o tânără blondă. Iat-o şi pe Valerie, împreună cu profe­
sorul de engleză. Silvana stă deoparte şi contemplă totul, m ulţu­
mită. Gemenii lago şi Rachel, cum inţi, dar sănii ca şi noi de
discursuri —fantomele, asemeni copiilor, detestă monoloagele —,
se uită spre tatăl lor şi îl întreabă din ochi cât mai durează. Daniel
zâmbeşte şi îi calmează fară să spună o vorbă. Pentru acest eveni­
ment, Arcadio s-a îmbrăcat ca un adevărat domn. Poartă un cos­
tum gri, cu pantalonii şi sacoul asortându-se perfect, iar cravata
merge de minune cu pantofii. Pentru el, acest eveniment plin de

398
splendoare şi de plictiseală e punctul culminant al unei lupte lungi,
în care si-a
> consumat viata si, uneori, > >1 chiar si7 sănătatea.
> Când va
călca linia care încă ne desparte, vom găsi o modalitate de a-i
mulţumi.
Din patio, revenită la locul său, privirea absentă a Teresei ve­
ghează asupra muritorilor. „Biete fiinţe, incapabile de a se perpe­
tua pe ele însele", pare să zică. „Memoria urmaşilor noştri e slabă“,
zicem cu toţii, mulţumiţi totuşi că măcar ceva, chiar dacă acest
ceva e doar o parte neînsemnată şi înşelătoare precum subiectul
unui roman, rămâne de pe urma trecerii noastre prin lume.
Acum, cel mai simplu ar fi să lăsăm timpul să se scurgă în sen­
sul acelor de ceasornic. Dar apele viitorului sunt prea domoale,
iar noi ne-am obişnuit cu senzaţiile tari. Mai bine să biruim
calendarul. Să mergem înapoi. Să inventariem de-a fir a păr, cu
minuţiozitate, până când vom găsi o distracţie pe măsura aşteptă­
rilor noastre. Să începem „Jocul de a pune totul la locul său“.
Pregătiţi-vă.
Înainte de strălucirea inaugurării, vreme de 263 de zile, zidarii
umplu totul cu zgomote, schele şi cuvinte în limbi străine. Când
pleacă, încăperea Violetei e din nou zidită şi ascunsă, cu toate
secretele ei bine păstrate pentru lungul drum care le aşteaptă, iar
hainele şi pantofii încep să recupereze zi de zi câte puţin din stră­
lucirea de altădată. Teresa se întoarce în mormântul său, care,
odată închis şi făcut neştiut, pune stăpânire pe locul ce a fost cândva
un patio, în timp ce scorojeala dispare de pe pereţi şi umezeala se
retrage în zidurile tot mai noi. Apoi urmează trei mii de zile de
singurătate, întreruptă arareori de câte o vizită inoportună, care
ne distrage de la rătăcirea noastră lipsită de ţintă. Nu ne referim
la Arcadio, pe el îl cunoaştem şi ne e simpatic, ne distrăm pe seama
hainelor sale şi deplângem nepriceperea sa în vestimentaţie la fel
de mult precât îi mulţumim din suHet pentru tenacitatea sa atât
de improprie oamenilor. Arcadio e de-al nostru. Nu el ne deran­
jează, ci aceşti politicieni graşi ce petrec fără să ştie nimic. Ne place
să le zădărnicim planurile, deşi posibilităţile noastre, împotriva a
ceea ce crede majoritatea oamenilor, sunt foarte limitate.
Brusc, ne aflăm la priveghiul lui Amadeo Lax, loc potrivit
pentru noi, fantomele, şi suntem mulţumite că primim un nou

399
membru, numai că mortul începe dintr-odată să se simtă mai bine,
deschide ochii, se ridică, uim it, începe să meargă prin salonul cu
şemineu, care e gol şi plin de praf, exact aşa cum crede el însuşi
că se simte astăzi. Şi nu e de mirare să fie aşa, ştiind că îl aşteaptă
aproape treizeci de ani de recluziune. Respiră greu, tuşeşte, îşi
trage sufletul. Pielea lui se face gălbuie. Prinde viaţă tot mai mult,
închide ochii din când în când, se simte obosit şi slăbit, jinduieşte
după moartea care nu mai vine, se plictiseşte. Asta e viaţa singura­
ticului Lax: retras în mansardă, se satură să-şi tot amintească ce
a fost şi să aştepte sfârşitul. Gândeşte puţin, pentru că şi-a dat
seama că gândurile îi fac rău. învaţă să trăiască fără am intiri.
Această dureroasă aşteptare ia sfârşit odată cu o decizie: se va în­
toarce la pictură, pentru totdeauna. îşi caută pensulele şi paleta
prin geamantanele jerpelite unde le-a ascuns şi revine la obsesiile
sale, pentru prima dată după m ult timp. întinde prima pânză,
pictează primul său tablou din această viaţă întoarsă în sens
invers, cuprins de o teamă ce îi rămâne inexplicabilă până când
contemplă pânza şi vede un autoportret cadaveric şi monstruos.
E ceea ce a devenit. „Pentru un asemenea om nu poate exista
viitor", îşi zice.
Şi totuşi, îşi revine repede, îşi recapătă forţele pe măsură ce
pictează. Se întreabă cum se poate trăi fără să pictezi. Am intirile
se estompează, dar rămân suficient de clare pentru a continua să
umple pânză după pânză. în această etapă de maturitate târzie,
Teresa e omniprezentă. Numai el ştie cât de pedepsit a fost pen­
tru crima comisă. Nu contează că a fost prescrisă, conform legilor
omeneşti, căci pe el îl judecă Dumnezeu, iar pedeapsa Lui e eter­
nă şi exemplară. Dar şi mai neîndurător decât Dumnezeu e el
însuşi. Nu se va ierta niciodată.
Trec 352 de luni fără nici o schimbare. Zece m ii de zile.
Douăzeci şi nouă de ani. Nu contează ce unitate folosim pentru
măsurarea timpului, pentru că acesta este întotdeauna de neoprit,
în această perioadă, Amadeo abia dacă iese din casă, se mulţu­
meşte să fie îngrijit de o femeie în casă, foarte tânără şi foarte
tăcută, cu care abia dacă are alte legături în afară de cele gastrono­
mice. Şi nu e ca servitoarele de altădată, aceasta de acum are
propria casă, vine zilnic de dim ineaţă şi pleacă seara. Amadeo

400
aproape că nu mai cinează, căci numai ideea de a cobori patru
etaje pentru a deschide frigiderul îl face să-i piară tot cheful de
mâncare. Rămâne în mansardă, iarna la căldura sobei, vara cu
minunea aerului condiţionat, singura tehnologie, alături de câ­
teva alte piese, pe care a acceptat-o în viaţa lui. Când vine Arcadio,
o trimite pe fată să cureţe vechiul birou şi aduce două scaune care
par vechi, dar de fapt sunt false, ca atâtea lucruri din viaţa lui.
Acolo, sub privirea Teresei, are loc prima întâlnire cu obstinatul
şi sim paticul student la arte plastice. Uneori se întâlneşte cu
Trescents, ajuns acum un bătrân nostalgic şi văicăreţ, şi discută
împreună cu el despre hotărâri pe care ar fi vrut să nu le fi luat.
In acelaşi loc, într-o bună zi, citeşte o scrisoare venită din Peru,
cu antetul congregaţiei San Ignacio de Loyola. I se aduce la cunoş­
tinţă că părintele Juan a murit de malarie, undeva în Amazonia,
într-un loc numit Aucaya. După o scurtă descriere a circumstan­
ţelor morţii, îl binecuvântează şi îl lasă în grija lui Dumnezeu.
Scrisoarea e din 1963, dar întâm plările descrise par să fie mai
vechi. Nu se ştie cât de vechi.
De la o zi la alta, nişte muncitori în salopete albastre scot din
casă puţinul mobilier ce mai rămăsese. Amadeo Lax, tot mai abă­
tut, îşi adună lucrurile şi le păstrează într-o valijoară. Pe măsură
ce coboară scara, urmele paşilor săi se acoperă imediat cu un strat
de praf imaculat şi omniprezent. Groaza îi revine în privire când
ajunge din nou în curtea destinată maşinilor şi vede urmele in­
cendiului, pereţii fară uşi, bucătăria pustie, iar într-un colţ o roată
abandonată, singurul vestigiu al nebuniilor lui din altă epocă.
Citeşte chiar acolo o lungă scrisoare scrisă de mâna dragei lui Con­
chita. Tremurul hârtiilor îi trădează emoţia. Apoi pune scrisoarea
la loc în plic, închide plicul cu grijă şi se uită la el îndelung.
„Destinatar necunoscut. Retrimisă expeditorului", citeşte pe dosul
plicului. Destinatarul e chiar el, iar adresa e Grand Hotel, Roma.
Lasă plicul jos şi îl ascunde printre gunoaiele care invadează to­
tul - frunze uscate, hârtii, resturi de mâncare, animale moarte
dar un colţ al plicului rămâne vizibil, ca prin minune. Se uită la
el cu surprindere, aruncă o ultimă privire în jur, oftează şi iese în
tăcere, se pierde în dimineaţa strălucitoare. II vom revedea peste
nouă ani şi atunci va semăna tot mai mult cu sine însuşi.

401
 în această perioadă are loc un cataclism care duce totul cu el.
Feţe cunoscute umplu locul de strigăte şi declaraţii de război. Au
loc asalturi şi în curtea interioară se înalţă un rug aprins cu cărţile
din bibliotecă. Au Ioc atacuri, violuri, crime. Vin tot felul de
străini care aşază la locul lor fotoliile îmbrăcate în catifea galbenă.
Alţii aduc covoarele, pianul din lemn cubanez, lăm pile şi
candelabrele, gramofonul, hainele şi mesele de birou. Câţiva
gălăgioşi înarmaţi aduc automobilele de lux ale domnului Lax şi
le pun, unul câte unul, la locul lor. Urmează servitorii speriaţi de
zgomotul bombelor şi de veştile despre omoruri cumplite şi revol­
te. Dar, încetul cu încetul, şi acestea se împuţinează, servitorii
pleacă şi rămânem aşteptând ca Amadeo să închidă uşa pentru
ultima dată.
Zgomotul uşii trântite e acum un ecou îndepărtat, un scârţâit
groaznic ce străbate încăperile, prezice mari schimbări, începutul
şi sfârşitul multor lucruri, până când explodează, cu forţa unui
tunet, în inima pietrelor.
Am putea să mergem şi mai departe, bântuind la nesfârşit.
Să-i redăm viaţă Teresei, să o întinerim pe Laia şi să o ducem
în pântecele matern, să facem să strălucească din nou soarele în
p a tio , să replantăm tufele de trandafir şi iedera, să o lăsăm pe
Antonia să revină şi să o înviem pe M aria del Roser, să mergem
iarăşi la nuntă, să o redăm pe fetiţa Bruses familiei sale de nebuni,
să ne hrănim cu speranţa că fraţii se vor împăca, să-l scoatem pe
don Rodolfo de la mănăstire, să comandăm litri din parfumul cu
care Rorro îşi stropea corsetul pentru a-şi îmbuna soţul, să vedem
strălucind din nou mobilele şi draperiile, să sărbătorim splendoa­
rea catifelei galbene de pe fotoliile din salon şi, în sfârşit, ca să
terminăm o dată pentru totdeauna, să punem fiecare bucăţică la
locul ei, să desfacem pereţii piatră cu piatră şi să lăsăm locul
pustiu, aşa cum a fost atunci când don Rodolfo Lax Grey, vizio­
nar, s-a oprit aici, s-a uitat în jur şi a început să viseze la casa lui.

Acest rom an a fo st scris la M ataro, M adrid, Turegano şi Como,

în tre aprilie 2009 şi noiem brie 2010.

402
 o
«/>
m
O C&
<y ^ 3
cQ ^
ii

c
O
CQ
O

O .5?
U
0 ^ăj

î* O
0)
o
—o
Co£
>
i

(!)
i
Daniel C lelland

“8
5

c
O
1_
-2
o
O
2
~0
o
CsL o
£
”ă> <
“O
o
u
a
2
c
O
D
X
o

o
T>
ui *
 Precizări si mulţumiri
3 >

Consider necesar să precizez că Încăperi fereca te este, dincolo

de am bianţa istorică bine docum entată, o operă de ficţiune.
Amadeo Lax şi familia lui sunt personaje fictive, la fel cum fictive
sunt toate legăturile din roman cu Guvernul Catalan şi Muzeul
Naţional de Artă al Cataluniei (MNAC) şi toate publicaţiile care
descriu opera lui Lax sau ce s-a întâm plat cu moştenirea lăsată
de el. Desigur că muzeele citate există, sunt de mare interes şi
conţin multe date despre perioada reflectată în acest roman. De
asemenea, Octavio Conde e un personaj fictiv, deşi familia lui a
existat într-adevăr şi, la sfârşitul secolului al XlX-lea, a pus bazele
magazinelor El Siglo, o afacere exemplară în domeniul său, prece­
dând supermarketurilor din Spania şi fiind un adevărat simbol
pentru barcelonezi. La un moment dat a ajuns să aibă o mie cinci
sute de angajaţi. Magazinele El Siglo au ars în dimineaţa zilei de
Crăciun, în 1932. Conform versiunii oficiale, incendiul a fost
provocat de un scurtcircuit produs la un trenuleţ de jucărie care
era expus într-o vitrină. Nu au existat victime. Magazinele au fost
reconstruite într-un timp record, pe strada Pelai, dar iminentul
Război Civil, apoi al Doilea Război Mondial şi profundele schim­
bări sociale care au avut loc au făcut ca magazinele să nu-şi mai
recâştige strălucirea de altădată.
E real şi tragicul naufragiu al vasului P rincipe d e Asturias, în
care îşi pierde viaţa Casimiro Bruses, deşi, în realitate, naufragiul
a avut Ioc ceva mai târziu decât mi-am permis eu să-l situez în
roman, adică pe 6 martie 1916.

404
 Societatea spiritistă care se reuneşte în fiecare miercuri în casa
familiei Lax nu a existat în realitate, dar au fost altele, similare,
precum SociedadE sptrita FraternidadH um ana, cu sediul în Saba-
dell, condusă de M iguel Vives. Această societate, inspirată din
altele asemănătoare din Anglia şi Statele Unite, se reunea tot mier­
curea. Spiritismul a fost un curent care a lăsat urme adânci în
societatea spaniolă de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Avea mulţi
adepţi şi s-au fondat mai multe societăţi în diverse oraşe din ţară,
cele din Andaluci'a fiind primele. In 1882 s-au pus bazele a ceea
ce mai târziu avea să fie Federacion Espiritista Espanola, iar în
1888 a avut loc, la Barcelona, primul congres internaţional de
spiritism. Au apărut multe reviste de gen, printre care s-a distins
La Luz d elp o rv en ir (Lumina viitorului), condusă de Amalia Ro-
drigo Soler. Pe mapamond, mişcarea a avut în rândurile ei nume
sonore precum Arthur Conan Doyle şi Victor Hugo. Celui din
urmă îi aparţin cuvintele care ies din scriitura automată a lui
Francisco Canals, în capitolul al XV-lea. Campaniile de denigrare
duse de Biserica Catolică au dăunat imaginii publice a spiritis­
m ului, încă înainte de a Doua Republică, pentru ca mai apoi
regimul generalului Franco să-l măture de pe harta ţării. Adepţii
curentului au supravieţuit în ilegalitate vreme de cincizeci de ani,
iar în ianuarie 1984, au ţinut un congres în oraşul Terassa.
Francesc Canals Ambros, cunoscut drept Sfinţişorulpoporului,
’e venerat ca un sfânt la Cim itirul de Est din Barcelona, deşi nu a
fost canonizat niciodată. M ormântul său, doldora de ofrande şi
de flori, e de zeci de ani cel mai vizitat din întreg cimitirul.
Cronica incendiului de la magazinele El Siglo a fost luată aproa­
pe în totalitate, aşa cum a apărut, în La Vanguardia, ediţia din 27 de­
cembrie 1932. Mi-am permis să o scurtez puţin, să-i adaug uşoare
efecte dramatice, cum ar fi prăbuşirea scării —care a avut loc, dar
fără să fi fost cineva de faţă —şi apariţia singurului membru fictiv al
familiei Conde, Octavio. Şi nu am rezistat tentaţiei de a aduce un
omagiu ziaristului anonim care a dat societăţii din timpul său acea
excelentă viziune a haosului şi distrugerii.
Călătoria lui Alfonso XIII, din 1908, e conform datelor isto­
rice, mai puţin răceala şi guturaiul care îl obligă să intre în casa
familiei Lax. Din articolele de presă mi-am dat seama că regele

405
ar fi putut suferi oricând o indispoziţie pe timpul vizitei sale în
Catalunia. Programul său în timpul acelei vizite a fost atât de
încărcat şi călătoriile atât de numeroase, încât s-a ales cu porecla
„en Cametes“ (Picioare Scurte).
M ănăstirea M ontesion, situată în prezent în Esplugues de
Llobregat, e cunoscută pentru existenţa ei nomadă. Provenind
dintr-o veche mănăstire situată în actuala stradă Montsio, vreme
de secole a ocupat terenurile din apropiere de Via Laietana. In
1886 s-a decis mutarea ei, piatră cu piatră, în Rambla de Catalu-
nya, unde a fost reconstruită. Mănăstirea, devenită biserica paro­
hială San Ramon de Penyafort, a ieşit cu bine din evenimentele
petrecute în Săptămâna Tragică şi din Războiul Civil, după care
călugăriţele au obţinut un teren în Esplugues, unde s-au mutat
cu pietre cu tot. Dar de data aceasta au mutat doar mănăstirea
în sine, pentru că autorităţile municipale nu au fost de acord şi
cu mutarea bisericii parohiale.
Vicenta cântă fragmente din La P ulga , un cuplet interpretat
mai întâi în Spania de către Pilar Cohen şi făcut celebru de Bella
Chelito, iar Olym pia cântă Batalion d e m odistillas , compus de
Alvaro Reta y Aquino şi cântat de La Troyana în 1915. Satira
la adresa lui Wagner, spusă de Emilio de la Cuadra în capitolul
al XlII-lea, îi aparţine lui Cesar Gonzâlez Ruano, conform me­
moriilor prietenului său Ignacio Agusti, care o citează. Versurile
satirice zise de Juliân în capitolul al XXI-lea sunt anonime şi
le-am luat din secţiunea de divertisment a publicaţiei bilunare pe
care o editau El Siglo, în 1887. Rândurile despre Barcelona scrise
de Conchita legat de Războiul Civil îi aparţin poetului Joan
M aragall, care le-a scris la puţin timp după Săptămâna Tragică.
Nu aş fi putut scrie aceste pagini dacă nu aş fi citit câteva cărţi
cărora le sunt îndatorată: Cendra i anim a, La m atinada şi Entre
A riei i Caliban, din M em orias, de dramaturgul, romancierul şi
poetul Josep Maria de Sagarra; cartea de memorii P er cam ins de
Franţa, semnată Gaziel, pseudonimul ziaristului Agusti Calvet i
Pasqual; Abans que el temps ho esborri, de Francesc Xavier Baladia;
Episodis d e la burgesia catalana , de Francesc Cabana; Edificis viat-
gers d e Barcelona, de Jordi Penarroja; L’E splendor d e la Barcelona
burgesa, de Llui's Permanyer; Cartas europeas. Cronicas en El Sol,

406
1920-1928, de Josep M aria de Sagarra şi Josep Pla; Escrits sobre
art, de Joaqui'n Torres G arda; Un senyor d e Barcelona, de Josep
Pla; Historia critica d e la burgesia d e Catalunya, de Antoni Jutglar;
Ganas d e hablar, de Ignacio Agusu; Quan B arcelona p ortava
barret, de Sempronio; catalogul expoziţiei L’E ncis d e la dona.
Ramon Casas a l Liceu i a M ontserrat şi următoarele periodice: La
Vanguardia, El Siglo, Organo d e los grandes alm acenes, D iario d e
Barcelona, El D iluvio, Illustracio catalana şi La luy d el porvenir:
Revista d e estudios psicologicos y ciencias afines.
De asemenea, ţin să le mulţumesc câtorva oameni pentru ge­
nerozitatea lor şi pentru ajutorul pe care mi l-au acordat la scrie­
rea acestei cărţi: Eduard Paredes, Carles Arola, Salvador D. Aznar
Cervantes, Adela Farre, M ana Luisa Izaguirre, Monica Montana,
Javier Rodri'guez Alvarez, Valeria Martmez Franco şi angajaţilor
de la Biblioteca de Catalunya şi, în special, lui Luis Conde. De
asemenea, îi mulţumesc Aliciei Soria pentru ideea de început.
M ulţum iri pentru Ângeles Escudero, Francesc M iralles, Sandra
Bruna, Claudia Torre şi Deni Olmedo, primii cititori ai fiecărei
versiuni a romanului. Editoarelor mele, Mi'riam Vall şi Perna
M aymo, pentru entuziasmul lor. Şi tuturor celor pe care câteva
cuvinte încă îi mai emoţionează.
 Dramatis personae
(N um ele su b lin iate corespund personajelor reale)

Albert Despujol, losep Maria (1886-1952). Baron de Terrades,

monarhist, industriaş şi primar al Barcelonei pe timpul dicta­
turii generalului Franco. In 1909 s-a căsătorit cu M aria del
Carmen Muntadas i Estruch, devenind directorul fabricii de
textile La Espana Industrial, moştenite de soţia lui. In 1936
a fugit din Barcelona republicană şi s-a refugiat în Italia, iar
mai târziu a ajuns în Sevilla, unde s-a alăturat mişcării Alza-
miento Nacional.
Aldo. Soţul Silvanei Gentile, medic în Nesso.
Alexia. Verişoară de-a doua a lui Amadeo Lax. L-a crescut pe
Modesto Lax de la vârsta de patru ani până la majorat.
Alfonso XIII (M adrid, 1886—Roma, 1941). Regele Spaniei de
la naştere până la proclamarea celei de-a Doua Republici, în
1931. Fiul lui Alfonso al X ll-lea şi al celei de-a doua soţii a
acestuia, Marfa Cristina de Habsburg-Lorena (regentă până
în 1902, an în care fiul ei a devenit major), s-a căsătorit la 20
de ani cu Victoria Eugenia de Battenberg. A plecat în exil în
urma alegerilor din aprilie 1931.
Amelie. Mai întâi asistenta personală a lui Modesto Lax Bruses,
tatăl Violetei, iar mai apoi cea de-a doua soţie a acestuia.
Antonia. Doica Teresei Bruses şi a surorilor ei, iar din 1928
cameristă şi călcătoare de haine în casa familiei Lax.
Aurora. Cameristă în casa familiei Lax. M ai târziu, soţia lui Hi­
ginio.

408
Bassegoda, Ramon. Familia Bassegoda a fost un neam de arhi­
tecţi, politicieni şi academicieni de la începutul secolului al
XlX-lea; cu timpul va deveni principala păstrătoare a operei
lui Gaudf. Personajul e construit liber după mai m ulţi mem­
bri ai familiei.
Bastardas, Albert (1871-1944). Avocat şi politician din Barce­
lona, membru al Partit Republică Autonomista, cu sprijinul
căruia în 1908 a fost numit viceprimar al Barcelonei. A plecat
în exil după ce dictatorul Primo de Rivera a dizolvat Manco-
munitat de Catalunya, organizaţie al cărei membru fondator
a fost. S-a întors în Barcelona odată cu proclamarea celei de-a
Doua Republici şi în 1932 şi a fost deputat în Parlamentul
catalan. A plecat în exil la sfârşitul Războiului Civil, în 1939.
Bessa, Matilde (1832-1919). M ătuşa Silviei şi cea de-a doua
soţie a lui don Casimiro Bruses.
Bessa, Silvia (1874-1907). Prima soţie a lui don Casimiro Bruses.
Mamă a şapte copii, printre care Luisa, Maria, Silvita, Tati'n
şi Teresa.
Bruses, Casimiro (1868-1905). Tatăl Teresei Bruses. Făcea co­
merţ cu tutun şi lână. A murit în naufragiul transatlanticului
P rincipe deAsturias. în roman, nefericita întâmplare e situată
cu câţiva ani mai înainte decât a avut loc în realitate (5 martie
1916). Au murit 457 de persoane.
Bruses, Luisa. Sora Teresei Bruses. A patra născută.
Bruses, Mana. Sora Teresei Bruses. A cincea născută.
Bruses, Silvita. Sora Teresei Bruses. A şasea născută.
Bruses, Tatin (1897-1936). SoraTeresei Bruses. A treia născută.
Bruses Bessa, Teresa (1907-1936). Cea mai mică dintre fiicele
lui Casimiro Bruses şi ale Silviei Bessa. Soţia şi muza lui Ama­
deo Lax.
Canals Ambros, Francesc (1877-1899). Cunoscut sub denumirea
de „Sfinţişorul Poporului", e înmormântat în Cem entiri de
l’Est din Barcelona, acolo unde continuă să facă obiectul unui
cult popular. Din câte se pare, a lucrat la M arile Magazine El
Sigl°' , A
Carmela. Cameristă în casa familiei Lax începând din 1890.
Clelland, Daniel (1965). Soţul Violetei Lax Rahal. Scriitor.

409
Conde Gimenez, Eduardo (1838-1914). Născut în Madrid, încă
de tânăr a emigrat în Havana, unde şi-a început afacerile. După
ce a călătorit prin toată lumea şi a dobândit o solidă formaţie
de economist, l-a cunoscut pe cel care avea să fie asociatul lui,
Pablo Puerto, şi pe tatăl viitoarei lui soţii, Dionisio Gomez,
care pe atunci era unul dintre cei mai renumiţi industriaşi din
întreaga lume. După ce s-a căsătorit cu Cecilia Gomez del
Olmo, s-a mutat în Spania şi a ales Barcelona pentru a pune
bazele, în 1881, ale unei afaceri cu confecţii, purtând numele
de Conde, Puerto şi Com pania, având primul sediu în
Rambla de Santa Monica. Mai târziu, afacerea ia proporţii şi
este mutată în Rambla de los Estudios, unde, începând din
1921, va lua numele de M arile Magazine El Siglo. Interesat
de cultură, a fost un mare protector al artelor şi în multe
aspecte cu un pas înaintea timpului său. Totuşi, afinităţile sale
spiritiste sunt doar ficţiune. A avut mai m ulţi copii, unii
dintre ei au continuat afacerea familiei.
Conde Gomez del Olmo, Octavio (1899-1932). Fiul lui Eduar­
do Conde Gimenez şi al Ceciliei Gomez del Olmo. Director
fictiv al Marilor M agazine El Siglo.
De La Cuadra, Emilio (1859-1930). Industriaş din Valencia,
fondatorul Com paniei Generale Spaniole de maşini Auto-
moviles E. de la Cuadra. S-a ocupat de dezvoltarea vehiculelor
cu motoare electrice. După eşecul cu unul dintre omnibuzele
sale destinat hotelului Colon din Barcelona, a solicitat repri­
mirea în armată, ajungând să fie general de brigadă. Fot ce-a
mai rămas de pe urma muncii lui a fost cumpărat de unul
dintre principalii săi creditori (J. Castro), cel care a fondat
marca de maşini Castro. Lui i s-a alăturat M ark Birkigh şi
Damiăn Mateu, împreună cu care a creat cunoscuta marcă
Hispano-Suiza.
Domingo Soler, Am al ia (1835-1909). De origine umilă, a fost
una dintre pionierele spiritism ului în Spania, fondatoarea
revistei La Luz d el P orvenir, apărătoarea drepturilor femeii şi
a libertăţii religioase. Pe la 1870 s-a aflat în centrul unei pole­
mici mediatice cu clericul Vicente de Manterola, cel care afir­
mase că spiritiştii erau conduşi de diavol. A scris 125 de articole

410
 numai în anul 1880. A participat activ la primul congres spi-
ritist care a avut loc în Barcelona în septembrie 1888.
Estruch, Tosep. Dintr-o familie bogată, fiul unui senator progre­
sist, era director la Banco de Barcelona în 1920, când aceasta a
falimentar. Guvernul autonom l-a acuzat de falimentul băncii.
Eutimia. Guvernantă în casa familiei Lax din 1880 până în 1919.
EspelletaTorres, Montserrat (1895-1930). Muncitoare la fabri­
cile de textile Lax, de la vârsta de nouă ani până la şaisprezece
ani, când a debutat în lumea spectacolului. Transformată în
Frumoasa Olympia, a triumfat în Barcelona înainte de Expo­
ziţia din 1929, pe scenele teatrelor Salon Dore şi Arnau.
Gambus, dr. (1856-1922). M edicul familiei Lax.
Gentile, Silvana (1971). Fiica Fiorellei Otrante. Soţia lui Aldo
şi mamă a doi copii.
Golorons, Maria del Roser (1866-1932). Moştenitoarea impe­
riului textil Manufacturas Golorons, s-a căsătorit cu Rodolfo
Lax în 1888. Mama lui Amadeo, a lui Juan şi a Violetei.
Fraţii Golorons. Bogătaşi din industria textilă din oraşul Mataro,
cu domiciliul pe strada Lariera - principala stradă din oraş -
şi cu o locuinţă de vară în Argentona. Tată şi, respectiv, unchi
ai M ăriei del Roser Golorons.
GiielL Eusebi (1846-1918). Industriaş şi om politic catalan,
ginere al marchizului de Comillas. A făcut avere în Cuba şi
când s-a întors în Spania a pus bazele mai multor afaceri. Nu­
mele său este universal cunoscut datorită faptului că a fost
mecena arhitectului Antoni Gaudf.
Jason. Al doilea soţ al Valeriei Rahal (căreia i-a fost profesor de
engleză) şi tatăl vitreg al Violetei.
Juanita. Bucătăreasă în casa familiei Lax. Soţia lui Felipe, şoferul
familiei, mama lui Juliân, cel care a fost şi el şoferul familiei
Lax.
Monsenior Laguarda I Fenollera (1866-1913). Episcop al Bar­
celonei din 1909, numit de către Papa Pius al X-lea. Conform
unor cronicari contemporani, era un bărbat implicat politic,
spunea lucrurilor pe nume şi avea faimă de sfânt.
Lax Frey, Rodolfo (1860-1909). Născut în Vie, îşi vinde repede
toată moştenirea şi se mută la Barcelona, acolo unde va deveni
unul dintre responsabilii creşterii şi puterii economice ale

411
 oraşului. în 1890 se căsătoreşte cu M aria del Roser Golorons
şi e tatăl lui Amadeo, Juan şi Violeta.
Lax Bruses, Modesto (1932). Fiul lui Amadeo Lax şi al 1 eresei
Bruses. Profesor de teatru la Universitatea din Avignon, spe­
cialist în Bertold Brecht.
Lax Golorons, Amadeo (1889-1974). Primul născut al lui Rodol­
fo Lax şi al Măriei del Roser Golorons. Pictor de renume mon­
dial, aparţinând curentului Novecento. Tatăl lui Modesto.
Lax Golorons, Juan (1894-1963?). Al doilea fiu al lui Rodolfo
Lax şi al M ăriei del Roser Golorons.
Lax Golorons, Violeta (1898-1914). Fiica cea mică a iui Rodol­
fo Lax şi a Măriei del Roser Golorons.
Lax Rahal, Violeta. Fiica lui Modesto Lax şi a Valeriei Rahal.
Specialistă în opera lui Amadeo Lax.
Lopez Bru. Claudio (1853-1925). Al doilea marchiz de Com il­
las, fiul lui Antonio Lopez Lopez şi unul dintre cei mai bogaţi
oameni din vremea sa. A fost proprietar la Transatlantica Es-
panola, Com pania General de Tabacos de Filipinas şi la
Ferrocarriles del Norte. Nu a avut urmaşi.
Maciâ, Francesc (1859-1933). M ilitar şi om politic republican,
separatist catalan şi preşedinte al Guvernului Catalan între
1931 şi 1933. Fondatorul partidelor Estat Catalâ şi Esquerra
Republicana de Catalunya. Opunându-se făţiş dictaturii lui
Primo de Rivera, a fost nevoit să se autoexileze. In 1931, la 14
aprilie, a proclamat Republica Catalană ca parte a unei Spânii
federale. După ce proiectul a eşuat, în urma negocierilor a
reuşit să impună Statutul de autonomie pentru Catalunia.
Mallais, Margot (1962-2010). Cântăreaţă şi compozitoare, la mo­
dă în anii ’90 în Spania şi Franţa.
Higinio. Administrator în casa familiei Lax din 1922 până în
1936. Mai târziu, m ilitar şi soţ al Aurorei.
Martinez Cruces, Concha (1870-1941). Doică, dădacă şi doamnă
de companie în casa familiei Lax din 1890 până la moartea sa.
Maura, Antonio (Palma de M allorca, 1853—Torrelodones,
1925). Politician spaniol, de cinci ori preşedinte al Consiliului
de M iniştri între 1903 şi 1921.
Montull, Felipe. Şofer în casa familiei Lax din 1889 până în
1903. Tatăl lui Juliân, soţul Vicentei.

412
Montull, Juliân. Şofer în casa familiei Lax din 1900 până când
a izbucnit Războiul Civil.
Montull Serrano, Laia (1920-2010). Fiica Vicentei Serrano şi
a lui Juliân M ontull. Cameristă în casa familiei Lax.
Munoz Seca, Pedro (1879-1936). Scriitor şi dramaturg spaniol
de mare succes în epoca sa. Cea mai cunoscută operă a lui este
La Venganza d e don M endo. Conservator, a prezentat în pre­
mieră mai multe comedii prin care a criticat guvernul celei
de a Doua Republici. Când a izbucnit Războiul Civil se afla
în Barcelona, unde asista la premiera piesei lui La Tonta d el
Rizo. A fost reţinut în Piaza de Catalunya, dus la M adrid şi
împuşcat după câteva zile de către forţele republicane în
timpul măcelului de la Paracuellos del Jarama.
Olympia (vezi Espelleta Torres, Montserrat).
Otrante, Fiorella (1938). Moştenitoarea italiană a tablourilor lui
Amadeo Lax, fiica Eulaliei Montull şi mama Silvanei Gentile.
Paredes, Sargento. Sergent în jandarmerie.
Perez, Arcadio (1947). Secretar personal al lui Amadeo Lax,
începând cu anul 1968. Prieten de familie.
Plandolit, Jose Rafael. Om de afaceri barcelonez, asociat al lui
Manuel Girona la Banco de Barcelona.
Primo de Rivera, Miguel (1870-1930). M ilitar, politician şi dic­
tator spaniol. Al doilea marchiz de Estella, al şaptelea de
Sobremonte şi grande de Spania. A fost comandant-general
în Valencia, M adrid şi Barcelona. Susţinut de Alfonso XIII,
de biserică, de armată şi de forţele conservatoare, a instaurat o
dictatură militară care a înglobat toate puterile statului. Rene­
gat de rege şi de statul-major al armatei, a demisionat în 1930
şi s-a autoexilat la Paris.
PuigI Cadafalch, losep (1867-1956). Arhitect, istoric al artelor
şi politician născut în M ataro, oraş unde a şi fost arhitect
m unicipal timp de cinci ani. E considerat ultim ul arhitect
modernist şi primul novecentist. Nu numai că a creat nişte
edificii emblematice, dar a fost şi consilier la primăria Barce­
lonei, preşedinte la M ancom unitat de Catalunya în 1917 şi
deputat din 1913 până în 1924.
Rahal, Valerie. M ama Violetei Lax şi soţia lui Jason.

413
Rosali'a. Responsabilă cu călcatul rufelor din casa familiei Lax
din 1890 până în 1925.
Sanllehv Alrich, Domingo (1847-1911). Primarul Barcelonei
între 1906 şi 1909, marchiz de Caldes de Montbui. Mare pro­
prietar, avocat şi economist. A susţinut întemeierea şcolilor
laice şi a iniţiat reformarea zonei istorice a Barcelonei.
.Sama. Salvador de (1861-1933). Politician liberal, g ra n d e de
Spania, senator pe viaţă. A fost primarul Barcelonei în două
rânduri: între 1905 şi 1906 şi între 1910 şi 1911. Avea un
palat de inspiraţie orientală în Paseo de Gracia, colţ cu Gran
Via. în 1899 i-a vândut lui Eiisebi Giiell terenurile pe care
astăzi se întinde Parcul Giiell.
Selvas, Ricard. Arhitectul responsabil cu proiectul Bibliotecii
Amadeo Lax.
Serrano, Vicenta (1889-1937). Bucătăreasă în casa familiei Lax
începând din 1910, când a înlocuit-o pe Juanita, până la
izbucnirea Războiului Civil.
Torres-Solanot, viconte de (1840-1921). Antonio Torres-Solanot
y Casas. A participat activ la revoluţia din 1868, fiind secre­
tarul juntei revoluţionare din Huesca. în 1871 devine intere­
sat de spiritism şi fondează revista E lProgreso Espiritista. Din
1872 a fost preşedintele Societăţii Spiritiste Spaniole. A pu­
blicat mai multe cărţi şi studii despre spiritism. A inaugurat
în Spania primele şcoli laice împreună cu Fabian Palasi
M artin. Nu a fost niciodată căsătorit.
Urgell, Modest (1839-1919). Pictor şi comediant catalan, cunos­
cut pentru peisajele sale rurale şi imaginile cu cimitire, fai­
moase la sfârşitul secolului al XlX-lea. Din 1894 a fost profesor
de peisagistică la Llotja. S-a bucurat de o mare popularitate şi
de succes în afaceri. A făcut parte şi din lumea teatrului ca im­
presar, scenograf şi regizor.
Virias. Francesc (1863-1933). Tenor în Moiâ. Şi-a făcut debutul
la Mataro în 1888 şi în acelaşi an a debutat şi pe scena de la
Gran Teatre del Liceu de Barcelona, iar în anul următor la
Scala din Milano. Au urmat concerte susţinute în cele mai ce­
lebre teatre din Europa şi Statele Unite. S-a specializat în
câteva dintre operele lui W agner. Cu puţin înainte de a se

414
 retrage, în 1918, a devenit foarte popular pentru că a îndrăz­
nit să cânte W agner în catalană.
Victoria Eugenia (1887-1969). Nepoata reginei Victoria a An­
gliei. A ajuns regina Spaniei cu regele Alfonso XIII.
Vives, Miguel (1842-1906). A fondat Societatea Spiritistă din
Valles, care a stat la baza Societăţii Spiritiste din Catalunia.
Datorită nobleţii sale sufleteşti, a fost numit Apostolul Binelui.
Walden, Drina. Secretara Violetei Lax.
C are Santos s-a n ăscut în 1970, în oraşul
M ataro d in ap ro p ierea B arcelo n ei. A scris
de la vârsta de opt ani, câştigân d prim a
co m p etiţie lite rară la 14 ani. A stu d iat mai
în tâ i d rep tu l, urm ân d tra d iţia fam ilie i, iar
apoi filo lo g ia la U n iv ersitatea A uto n o m ă
d in B arcelo n a. Ş i-a în cep u t cariera ju rn a ­
listic ă la D ian de Barcelona, lu crân d u lte ­
rio r în red acţiile co tid ien elo r A B C şi El
M u n d o . A d e b u ta t în 1995 c u v o lu m u l
Cuentos cttncos. Este autoarea a opt romane,
şase v o lu m e de p ro ză scu rtă, d o u ă vo lu m e
de p oezii, precum şi a num eroase cărţi pen­
tru copii şi adolescenţi, pentru care a prim it
o seric de p rem ii im p o rtan te: C iu d a d de
A lcalâ, A na M an a M atute, A lfonso C ossio,
G ran A ngular, Edebe. Printre volum ele p u ­
b licate de C are Santos se n um ără In te m ­
perie (1996, povestiri), Aprenderahuir (2002,
ro m an ), El dueno de las sombras (2006,
rom an), La muerte de Venus (2007, roman),
Los que rugen (2009, povestiri). R om an
am b iţio s şi scris ad m irab il, încăperi fere­
cate (H abitaciones cerradas) a ap ăru t în
2011, având o carieră in tern aţio n ală spec­
taculoasă. în prezent, C are Santos este c ri­
tic lite rar la su p lim en tu l E l C ultural al
ziaru lu i E l M undo şi co o rd o n ează site-u l
d ed icat lite ra tu rii sp an io le La Torm enta
en un Vaso. Este fo n dato area A so ciaţiei
T in e rilo r S criito ri S p an io li, a cărei p reşe­
d in tă a fost tim p de o pt ani. C e l m ai recent
ro m an al său, El aire que respiras (2013),
co n sem n ează isto ria un ei celeb re lib rării
b arceloneze, care o reflectă deo p o triv ă pe
cea a fam iliei care o m oşten eşte din tată-n
fiu , d ar şi pe cea a o raşu lu i.
Care Santos
Poftă de ciocolată
Traducere din catalană de
JANA BALACCIU MATEI

Humanitas
 Lui Deni Olmedo,
pentru tot che dirsi
mal può dalia parola.1

1 Ce cu greu poate fi pus în cuvinte, vers (în italiană) din libretul operei
Trubadurul de Verdi. (N. tr.)
 PRELUDIU

ÎNVIEREA

Șaisprezece cioburi de porțelan alb de diferite mărimi și forme și

un tub de adeziv „de-ăla care lipește tot”. Max se dăruiește total
jocului, deloc amuzant, de a le potrivi între ele, de parcă ar asambla
un puzzle. E trecut de trei și jumătate, ar trebui să fie în pat, căci
peste câteva ore trebuie să se scoale, dar i-a promis Sarei că o s-o
facă și nu vrea să renunțe.
Ia, unul câte unul, cioburile, și le caută un posibil tovarăș. Cu cât
găsește mai mulți, cu atât mai puține sunt posibilitățile de eroare
rămase pe masă. Le unge pe margini și le alătură, presând ușor cât
își face adezivul efectul. Privește mulțumit rezultatul. La unele,
cicatricea aproape că nu se vede. La altele e mai greu, marginea nu e
atât de netedă, au sărit așchii mici. Încet-încet, Max reconstruiește ce
părea pierdut pe vecie. Merită să mori de somn după o petrecere
atât de lungă, ca în noaptea asta. Sara o să aibă o mare surpriză când
o să intre de dimineață în bucătărie și o să vadă cât s-a chinuit.
A fost o noapte fantastică. Întâi, confidențele dintre doi prieteni
de-o viață care se regăsesc într-un moment bun. Pe urmă Sara,
șarmantă, frumoasă, decisă. Ce se petrece cu femeile spre patruzeci
de ani? Un soi de proces de concentrare a calităților le face mai pline
de viață, mai inteligente, mai senine, mai atrăgătoare decât cu
douăzeci de ani în urmă. Așa și-a văzut soția noaptea asta și a fost
mândru. Mândru că e a lui, ce sentiment primitiv, anormal, străin
lui, își zice Max, dar, trebuie să recunoască, sentimentul ăsta i-a
luminat noaptea.
 După ce a plecat Oriol, el și Sara au mai stat un timp, să strângă
totul și să comenteze. El spăla vasele, ea aranja lucrurile, perfecta
distribuție a sarcinilor, de atâtea ori repetată. Bine că, în sfârșit,
prietenului i-a venit mintea la cap, deși putea să-și caute o femeie
mai de pe-aproape, au căzut de acord. „Să n-ai în casă pricini, ia-ți
nevastă din vecini”, a șoptit Sara, refrenul pe care-l folosea și mama
ei, în timp ce punea salata rămasă într-un vas de plastic transparent.
„Cum crezi că o să fie ca tată?” întrebase Max. „Un dezastru,
răspunsese ea, ca-n toate.” „Omule, vorbea aici prietenul devotat
sărind în apărare, în toate, nu, dă-o-ncolo! că s-a descurcat foarte
bine.” Dar Sara n-a răspuns. Arăta obosită, somnoroasă. Mâhnită de
porțelanul spart. Se uitase la cioburi cu o resemnare dezolată. „Nu
te amărî, o s-o lipim”, îi zisese, încercând s-o mai încurajeze. „Chiar
dacă o s-o lipești, fusese răspunsul, abătut, eu o să știu mereu că e
spartă.” A stivuit vasele transparente în frigider într-o ordine perfect
rațională și-a zis: „Te deranjează dacă te-aștept în pat?”
Pe Max nu l-a deranjat. Dimpotrivă. Știe că Sara are nevoie de
singurătate și de timp să se acomodeze. Noaptea asta e doar
începutul unui drum. Poate cicatricile n-o să se șteargă niciodată de
tot, ca pe pielea obiectului care începe să se refacă în mâinile lui, dar
va trebui să învețe să le admire semnificația.
E o frumusețe indiscutabilă, aparte, în ceea ce am putut noi salva.
Inscripția cu litere albastre de la bază – ce păcat! – s-a rupt la
mijloc… Je suis à madame Ad…” spune în mâna dreaptă a lui Max, și
„… élaïde de France” – în stânga. Din fericire, nu lipsește nicio
așchiuță, cele două părți se potrivesc milimetric, iar doamna
Adélaïde din Franța, oricine-o fi, poate răsufla ușurată.
„În obiecte trăiesc întâmplări și voci care le povestesc, zicea Sara,
cu ani în urmă. Uneori, când ating ciocolatiera de porțelan alb, am
impresia că le ascult.” „Și-s multe?” o întrebase el. „Sunt ceva, nu
vezi că e foarte veche, că a trecut prin multe mâini?” Iar el, cu
interesul științific dintotdeauna, aprofunda subiectul: „Dar ce spui
tu e ca și cum ai admite că toate obiectele sunt pline de fantasme, ca
locuințele din filmele de groază”. Ea dădea din cap că nu: „Tocmai,
Max. Oamenii cred în case vrăjite, dar se pare că spiritele preferă să
trăiască în obiecte mici, aproape insignifiante”. „O fi ca să nu
trebuiască să șteargă praful”, adăugase Max, amuzat de ce-i trece
prin cap nevestei lui.
Când reconstruiește ciocul spart în trei bucăți și-l lipește de
corpul în formă de pară, începe să-i fie clar. Pe masă mai rămân doar
două piese, ale toartei. Când o să le pună la locul lor și-o să aibă din
nou aerul acela elegant, ca de panglică, puzzle-ul va fi gata. „Iată
ciocolatiera dumneavoastră, madame. Fie să vă însoțească mulți ani!
Peste câteva ore, o puteți deja umple”, aude o voce în capul lui și
zâmbește la gândul venit nu știe de unde. Lipește bucățile rapid, ca
un chirurg care termină o operație delicată. Șterge apoi cu alcool și
vată resturile de soluție de pe crăpături.
Ciocolatiera îi evocă un veteran de război, dintre cei întorși acasă
mutilați. Când o cumpărase Sara, într-o noapte, la o oră curioasă,
avea deja ciobitura asta pe cioc, își pierduse capacul și morișca și
totuși era o piesă frumoasă. Ea nu-i spusese niciodată ce-i povestise
despre proveniența ei anticarul care i-o vânduse. Știe doar că era un
tip bătrân, guraliv, ciudat, care-i scăzuse prețul văzând-o atât de
tânără și atât de interesată. Pe-atunci ciobitura strica efectul
armonios al ansamblului. Acum, în schimb, nu distonează deloc.
Max își plimbă vârful degetului peste rana veche. Are asprimea
ceramicii proaspăt arse. Asprimea pe care o au probabil toate
lucrurile frumoase văzute din interior. Asprimea trecerii anilor. Deși
cârpită de sus până jos, poate fi încă folosită. Încap în ea trei cești de
ciocolată. Nu poate să evite gândul că acum, că Oriol nu mai e aici,
una va fi în plus. Mereu va fi una în plus.
Apoi lasă totul în ordine. Ciocolatiera, tocmai readusă la viață
după un accident mortal, în mijlocul mesei. Smulge o filă din
blocnotesul pentru cumpărături. Scrie: „Voilà!” și pune nota peste
opera lui. Stinge lumina.
I-e teamă să nu dea de Sara trează, întorcând pe toate fețele tot ce
se întâmplase. Dar nu. Sara doarme ca o fetiță. Când se vâră sub
cearșaf, descoperă că e goală. Știe că e o invitație de nerefuzat, dar și
că nu e momentul. Odată analizate cauzele și consecințele, dă ceasul
înainte cu jumătate de oră și închide ochii. Inima-i merge cu o mie
pe oră.
 ACTUL ÎNTÂI

ARDEI IUTE, GHIMBIR, LEVĂNȚICĂ

Rănile sufletești sunt prețul pe care îl plătim ca
să fim independenți2.
HARUKI MURAKAMI

Comportamentul polimorfilor

Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte,

de distracții, de familie, chiar și de noi înșine. Chiar dacă avem tot ce
dorim, chiar dacă ne place viața sau ne împărțim zilele cu cel mai
bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai târziu,
totdeauna ne plictisim.
Se întâmplă așa: într-o seară oarecare dintr-o lună oarecare, ne
îndepărtăm ochii de ecranul televizorului ca să privim o secundă în
cealaltă parte a camerei, unde, ca în fiecare seară între cină și ora
culcării, stă soțul. Nimic din ce vedem nu ne surprinde. Pe măsuța
din colț se odihnește teancul cu cărțile de rigoare, citite, de citit sau
amestecate, iar Max stă în același loc seară de seară de când s-au
terminat reformele în apartament: adâncit în fotoliul pentru citit
(singura piesă aleasă de el), cu picioarele pe taburet, ochelarii pe
vârful nasului uscățiv și îngust, lampa aruncând direct pe pagini o
lumină ca de stea de cabaret și în mâini o carte care-l distrage total
de la orice se poate întâmpla lângă el.

2 Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere de Iuliana

Oprina, Polirom, Iași, 2009, p. 32. (N. tr.)
 Max e dintre cei care, ca să citească, n-au nevoie de liniște și de
nimic altceva în afară de recuzita amintită: fotoliul, taburetul, lampa
și ochelarii. Și, evident, cartea. Prezența lui constantă în acest colț al
camerei e ca a unui blajin animal de companie. Nu face zgomot, nu
deranjează pe nimeni; doar în răstimpuri, când scoate vreun oftat,
când își schimbă ușor poziția sau dă paginile, știi că e încă viu și e
aici. Deși, își zice Sara chiar în clipa când își îndepărtează privirea
de ecranul televizorului și dă de soț la locul dintotdeauna, făcând ce
face întotdeauna, dacă n-ar fi aici mi-ar lipsi mult, fiindcă s-a
obișnuit cu prezența lui tăcută, așa cum se obișnuiesc oamenii să
vadă mobilele acolo unde sunt. E certitudinea, siguranța, echilibrul
ei, tot ce are pe lume. Dar nimic din toate astea n-o împiedică să se
întrebe imediat:
„De ce-s măritată cu bărbatul ăsta?”
E una dintre întrebările pe care conștiința le scapă într-o secundă
de neatenție și de care, firește, imediat se jenează. Una dintre
întrebările pe care nu le-ar pune niciodată cu voce tare, în fața
nimănui, fiindcă, într-un fel, lovește în ceea ce crede mai
invulnerabil în viața ei, și pentru care conștiința pregătește o
întreagă baterie de răspunsuri, ca niște piese de artilerie. „Ce noimă
are chestia asta acum? Nu ai tot ce poți avea (și nu vorbim de lucruri
materiale, ci de cele dificil de obținut)? N-ai ales tu singură, în
deplină libertate, când ai avut ocazia s-o faci, cu cine vrei să rămâi?
Ți-a lipsit vreodată ceva? Nu te-ai felicitat de mii de ori că ai știut să
alegi cea mai bună opțiune? Și nu ești ultrasigură, fără nicio umbră
de dubiu, că efectiv Max a fost nu doar o soluție bună, ci soluția ta,
cea care-ți convenea, cea care, într-un fel, îți era menită? Nu ai doi
copii superbi, inteligenți, înalți ca brazii, care te adoră, care au luat
de la amândoi ce-i mai bun? Nu te simți, în secret, mândră că felul
tău de a fi și al lui Max s-au întâlnit în caracterele aproape perfecte –
clar! – ale copiilor tăi?”
 În clipa asta Max își ridică privirea de pe carte, își scoate ochelarii
și zice:
— A, mamă, era să uit! Știi cine m-a sunat azi? N-o să-ți vină să
crezi. Pairot. Zice că e la Barcelona și poimâine seară e liber. I-am
spus să vină la cină. Nu-ți dorești să-l vezi? De când nu ne-am mai
văzut!
Max își scoate ochelarii doar când ce are de spus e important.
Cum ăsta e cazul, așteaptă o clipă reacția soției, dar Sara nu are nicio
reacție.
Bărbatul își pune din nou ochelarii și se întoarce la cartea lui,
Frequent Risks in Polimorphic Transformatiom of Cocoa Butter 3, de parcă
n-ar fi zis nimic important.
— Ți-a spus de ce n-a dat niciun semn de viață în tot timpul ăsta?
întreabă ea.
— E un om ultraocupat. Am fi putut și noi să-l sunăm, nu
contează. Când a fost ultima oară, ți-aduci aminte? Cumva noaptea
aia de la hotelul Arts, când i s-a dat premiul?
— Exact.
— Câți ani să fie? Șase sau șapte, cel puțin.
— Nouă, corectează ea.
— Nouă? Mamăăă! Ești sigură? Chiar că zboară timpul. Cu-atât
mai mult. Nu cred că nu-ți dorești să-l vezi. Mereu ți-a plăcut să te-
ntâlnești cu Pairot.
Max își pune iarăși ochelarii și se întoarce la cartea lui în engleză.
Sara se întreabă cum de este în stare bărbatul ei să citească un
tratat despre proprietățile untului de cacao cu același interes cu care
ar citi un roman cu Sherlock Holmes, dar, dacă se gândește bine, n-
ar trebui acum s-o surprindă. Mult mai mult o surprinde ce tocmai a
auzit, și asta din mai multe motive: că Oriol e la Barcelona (nu la
3 Riscuri frecvente în transformările polimorfice ale untului de cacao (N. ed.
orig.)
Canberra, în Qatar, Shanghai, Lituania sau în vreun alt loc
îndepărtat unde se pot deschide magazine) și că, în plus, și-a adus
aminte că în acest orășel din vestul Mediteranei trăiesc doi oameni
care, cu mult timp în urmă, când nu era nici pe departe Oriol Pairot
care botează cu numele lui localuri de lux și-și face atât de mândri
concetățenii că apare la televizor zi de zi, au avut de-a face puțin, un
puțin destul de important, cu el. O surprinde mult și faptul că
bărbatul ei a stabilit întâlnirea mai întâi cu Oriol, când, în mod
normal, ordinea telefoanelor era inversă. Dar ce o lasă realmente cu
gura căscată, mută de mirare, e că Max nu-și dă seama de
importanța anunțului tocmai făcut și a zis-o parcă în treacăt, între
două pagini cu problemele transformărilor polimorfice, ca să se-
ntoarcă imediat la absența lui prezentă de fiecare seară, când se
așază în același loc să-și digere cina, sau poate să-și digere viața, în
timp ce lasă ultimele ore ale zilei să fugă pe tăcute.
Sara se gândește ce-ar trebui acum să spună. Ar putea să
răspundă ca un personaj din telenovela la care deja nu se mai uită,
fiindcă i se păruse că devine prea dependentă – „Dumnezeule, Max,
știam eu că mai devreme sau mai târziu o să apară!” sau ar putea să
înceapă o scenă absurdă de ceartă de una singură – „Și când aveai
de gând să-mi spui, Max?”-, dar exclude totul, căci Max nu e
certăreț, îi dă întotdeauna dreptate înainte ca ea să poată măcar să se
aprindă și așa n-are niciun farmec să te cerți. În plus, azi e prea
obosită ca să-și bată capul și hotărăște s-o ia pe drumul cel mai
scurt. Soluția ușoară e și cea mai conservatoare, cea mai egoistă și,
de asemenea, cea mai lașă: să fugă.
— Mâine nu suntem la operă?
— Nu, m-am uitat. E marțea viitoare, și e sfânt: Aida.
— Totuna-i. Eu tot nu pot. Am o cină de lucru, îi dă drumul, cu
gura încrețită într-un gest contrariat. Nu poate în nicio altă seară?
Max își scoate din nou ochelarii. Polimorfii așteaptă liniștiți, cum
au obiceiul.
— Măi, nu l-am întrebat, dar știi că e veșnic pe fugă. Pesemne că
are agenda plină.
— Ca toată lumea. Toți avem o groază de lucruri de făcut.
— Nu zic că nu, dar el e altfel. Veșnic încolo si-ncoace, veșnic din
aeroport în aeroport, în țări ciudate. Se pare că anul ăsta e rândul
Japoniei, zice că trebuie să ne povestească, că e foarte mulțumit. Ce
figură! E ca un războinic nomad. Între timp, noi îl așteptăm la
adăpost cu masa pusă. Trebuie să fie cineva care să prefere o viață
liniștită, ordonată. Noi totdeauna am fost, în fond, așa, nu crezi?
„Liniștită”, „ordonată”, „noi”, „în fond”. Patru expresii care o
apasă pe Sara ca patru lespezi.
— Îmi pare rău, dar nu pot să vă țin companie. Cina asta o am
agendată de-o săptămână.
„Agendá”, iată un verb care trasează o regulă. Sara e și ea o
femeie ocupată, importantă, modernă, care folosește cuvinte oribile
inventate pentru oameni ca ea, care nu-și pot permite să-și piardă
timpul făcând perifraze.
— Și nu poți s-o amâni? întreabă Max.
„De ce-ar trebui s-o amân? Nu i se poate spune marelui Oriol
Pairot să-și schimbe puțin planurile?”
— Imposibil. E cu editorul revistei.
— Păcat. (Pe buzele lui Max, totdeauna amabile, apare o sinceră
grimasă de neplăcere.) Și dacă-l sun pe Oriol și-l întreb până când e
aici?
Sara face un gest nepăsător, îi iese foarte firesc (exact ce voia).
— Nu-ți face probleme pentru mine, dragostea mea. O să beau
cafeaua cu voi, când mă întorc. Sigur vă lungiți până târziu.
„Dragostea mea” e o strategie foarte bine pusă la punct pentru
slăbirea adversarului, în acest caz. Înseamnă: „Totu-i bine”,
înseamnă „Nu-ți face probleme”. Înseamnă „Sunt calmă și fac ce
vreau”.
— Atunci, de acord. Așa rămâne, zice Max, cu accentul lui catalan
aproape perfect, cizelat ca o piatră de râu după peste douăzeci de
ani de relație și șaptesprezece de căsnicie, de care se simte deosebit
de mândru. Dar, înainte să-și pună din nou ochelarii și să considere
problema încheiată, o ultimă chestiune practică: Să punem masa pe
terasă, sau înăuntru? O să te ocupi de ceva pentru cină?
— Evident, tată. Ca-ntotdeauna.
Acum, da: Max își pune ochelarii și se întoarce imperturbabil la
polimorfi și la modul lor curios de a face parte din lumea asta,
adoptând diferite forme fără a înceta să fie, în esență, ei înșiși (în
esență, înseamnă, în acest caz, „chimic”; „Totul e chimie – îi place lui
Max să spună – suntem doar chimie. Tot ce ni se întâmplă, bine sau
rău, sunt doar reacții chimice”). Sara profită că soțul e, ca
întotdeauna, absent, ca să organizeze în minte ziua de mâine. Are
notate în agendă câteva întâlniri: responsabila o așteaptă să discute
despre torrons4 din acest an, după-amiază trebuie să primească un
ziarist care face un reportaj despre cele mai bune ciocolaterii din
Barcelona. Evident, Casa Rovira e vedeta. Dar, înainte de toate astea,
ia notă în gând de o obligație neprevăzută, brusc mai importantă
decât toate celelalte: să facă o vizită în apartamentul gol al vecinei
de-alături. De multe zile trebuia făcută, a tot amânat din lene. Acum
are un bun motiv să treacă pe-acolo. Vrea să se asigure că e un loc
bun și o s-o facă la prima oră. Să-și pregătească un bun punct de
observație în spatele frontului.

Sara nu-și amintește când i-a zis Max „mamă” în loc să-i spună
pe nume sau cu unul din apelativele afectuoase de la începuturi –
sweetheart, honey, dear –, dar e clar că metonimia a fost o altă
4 Torro (pl. torrons), unul dintre cele mai tipice dulciuri catalane de
Crăciun, a cărui rețetă de bază cuprinde migdale, miere, ou. (N. tr.)
consecință a nașterii copiilor și, totodată, o scăpare a ei. De asta Sara
s-a învinovățit totdeauna; n-ar fi trebuit niciodată să îngăduie ca
femeia care era să piardă teren în fața mamei care devenise. Încet-
încet, efectul înlocuise cauza și, cu trecerea anilor, Max uitase să-i
spună dear și honey și sweetheart cu superaccentul lui de american
nativ și-i zicea doar „mamă”. Nu mai era Sara nici în public, sau
doar din când în când, când cei din jur nu erau destul de apropiați;
mereu și-n fața oricui era „mamă” și asta o durea, dar nu mai
bombănea ca la început, când încă erau foarte tineri și ea îl certa:
„Nu-mi zice mamă! Nu-s mama ta, a ei sunt!” și arăta spre Aina,
care râdea, mulțumită că limbajul nu e doar amuzant, ci și
problematic. Iar Max se apăra: „Dar ești mama casei! Cea mai
importantă! Și asta trebuie știut”. Atunci a descoperit Sara, cu
spaimă, că Max o găsea mai atrăgătoare de când născuse. Când sta
în fotoliul pentru citit – singurele două ocazii în care Max i-a cedat
colțul lui și chiar i-a permis să îngrămădească pe cărțile lui de
studiu obiecte ciudate, ca pompe de sân sau creme pentru
mameloane, au fost când alăptase cei doi copii –, când sta în fotoliu
cu fata în brațe și-i da piept cu o răbdare pe care n-o avea, îl
descoperea din când în când pe Max privind-o fermecat, de parcă s-
ar fi aflat în fața unui fenomen extraordinar, iar privirea aceea
uneori îi părea tandră, dar alteori o întrista, căci avea impresia că o
femeie ciudată îi uzurpă locul.
Sara recunoaște că în problemele de lactație instinctul ei matern a
fost mai degrabă slab, că niciodată nu găsise în alăptare actul de
reafirmare și intimitate revendicat de militanții ei și, deși le admiră
profund pe cele capabile să alăpteze ani de zile, ea a sărit peste
partea asta de cum a putut, chiar dacă Max era alarmat și n-o ajuta
deloc să se simtă mai puțin vinovată. A cumpărat jumătate de
duzină de biberoane și șase cutii mari de lapte praf din cel mai bun
și-a întors pagina capitolului „alăptare maternă” doar la patru luni
de la debutul Ainei în lumea asta. Cărțile din colțul pentru citit au
servit drept suport pentru biberoane și tetine, în timp ce Max privea
buimac scena, iar problema numelui era un caz pierdut pentru
totdeauna.
Acum, după cincisprezece ani, i se pare ridicol să-i spună
bărbatului ei că nu-i place să-i zică „mamă”. Ca și tăcerea lui Oriol,
e ceva prescris. Și dacă a învățat ceva în cei patruzeci și patru de ani
de când e pe lume e că nu merită să risipești energia pe cauze
pierdute.

Dimineața, ca în fiecare zi, Sara își ia micul dejun în bucătărie,

privind la televizor știrile. O interesează mai ales prognoza meteo,
dar numai pe termen scurt. Mâine seară: niciun nor, temperaturi
plăcute, ușor superioare celor normale la sfârșit de mai, umiditate în
scădere. Pentru Sara ziua nu începe bine, în pofida prognozei
perfecte, exact cea de care are nevoie. Max a plecat deja de ceva timp
la universitate după ce și-a băut prima cafea – ea i-o servește
întotdeauna –, a sărutat-o pe frunte ca-n fiecare dimineață și i-a zis:
„Să ai o zi bună, mamă!”
Cum aude că se-nchide ușa, Sara dă fuga la telefonul mobil. Sunt
ore de când se abține să-și controleze ca lumea mesajele, să nu-i fi
scăpat vreunul. Le citește pe toate, unul câte unul: SMS-urile,
mailurile, mesajele de pe Facebook, de pe Twitter și, la sfârșit, căsuța
vocală. Din ultimele trei zile. Un itinerar lung, fără niciun rezultat. I
se pare ciudat să nu găsească niciun mesaj, dar și mai ciudat să nu-l
primească. Scrie unul. Primul care-i trece prin cap:
Când ai venit? Unde ești?
Nu, nu, e prea direct. Îl șterge. Încearcă din nou:
Ești bine?
Acum i se pare prea ingenuu. Iar șterge. Lasă telefonul, ia o felie
de pâine dintr-o pungă din congelator și-o pune în prăjitor, pune pe
masă untul și un gem de lămâie special cumpărat de la un furnizor
englez (fiindcă, se pare, din toată Barcelona doar ei îi place), ia din
nou mobilul și face a treia încercare:
Vreau mult să te văd.
E pe punctul să-l trimită, când ceva o oprește. I se pare țeapăn,
puțin natural, ca felia de pâine tocmai scoasă din congelator. Îl face
iar să dispară. De-atâtea încercări, începe să se îndoiască de toate.
Mai bine să nu-i trimită niciun mesaj? Poate el anume nu i-a zis
nimic.
Pâinea prăjită face un salt, rezistența aparatului se stinge și totul
rămâne în expectativă. O farfurie, o tavă, cuțitul special pentru unt,
mobilul, un șervet de pânză cu monograma ei și telecomanda. Până
nu are totul bine aranjat pe masă, nu se așază. Crește puțin volumul
televizorului și se uită la știri în timp ce-și unge pâinea prăjită, ca-n
fiecare zi.
Un bărbat negru, în palma unei mâini îi țâșnește sângele, în
cealaltă are două cuțite enorme, vorbește furios în fața camerelor. N-
are nevoie să citească subtitrarea, cu toată engleza ei de baltă,
înțelege: „Nu o să fiți niciodată în siguranță. Alungați-vă
guvernanții, nu le pasă de voi niciun pic”. Acest bărbat, povestește
acum prezentatorul, i-a tăiat capul unui fost militar englez pe o
stradă din sudul Londrei, în plină zi. Sara își zice: „Nu mai e nimic
de văzut” și închide televizorul.
Când își termină micul dejun, se întoarce la obsesiile ei.
Are nevoie de încă trei încercări înainte să scrie mesajul final.
Sună așa:
Bună.
Apasă pe „expediere” și, deloc ușurată, continuă cu ordinea
stabilită pentru azi, dar cu o modificare neprevăzută a programului:
la opt jumătate, sună la interfon, e un distribuitor distrat ajuns
înainte de deschiderea magazinului. Responsabila n-a sosit încă și
ea nu vrea să riște să-l lase să plece, e sigură că aduce ciocolata
despre care, chiar ieri, ziceau că lipsește ca să acopere comenzile.
Sara răspunde. Prin interfon, aude o voce răgușită:
— Am treizeci de cutii de la Casa Callebaut.
— Cobor.
Sara ia în fugă cheile – ale ei și de la casa vecinei – și iese pe
palier. Cât așteaptă liftul, se uită dacă i-a sosit vreun mesaj, își
aranjează părul în luciul ușii metalice. Când e agitată, își trece
întruna mâna prin păr. Deși acum nu vrea să fie agitată, nu-i nicio
problemă, totul e sub control: ciocolata de care aveau nevoie tocmai
a sosit, vizita în apartamentul vecinei e doar o explorare a terenului,
nu a decis încă nimic, iar Oriol o să răspundă mai devreme sau mai
târziu, poate din motiv de jet lag doarme încă. Se închid ușile, apasă
pe butonul „Parter”, începe coborârea. Nu doar a cutiei metalice, ci
și a alteia, mai intimă, își amintește că lucrurile nu sunt absolut
controlate, oricât ar vrea să se convingă de contrariu. Ca totdeauna
când apare Oriol, absolut nimic nu e sub control. I-ar plăcea să afle,
în trecere, de ce e atât de iritată. Dacă nu i-a făcut nimeni nimic.
Sara rezolvă rapid cu livrarea. Deschide ușa și-i zice să nu lase
cutiile în drum. Înainte să înceapă operația, sosește responsabila, ea
se ocupă de tot. Sara îi spune că are de mers la bancă și dispare. În
ultimele două minute s-a uitat de cinci ori la mobil, dar răspunsul se
lasă așteptat.
Apartamentul vecinei e chiar pe scara de-alături. Ar putea fi un
frate geamăn al casei ei, dacă imobilul n-ar fi mai vechi, mai îngust
și dacă ar fi fost supus de mai multe ori reformei totale și
ultrascumpe făcute de ea. Aici nu e lift, e obligată să urce patru etaje
pe jos. Nu-i nimic. Sara are grijă de mult de forma ei fizică, plătind
abonamentul la o sală de gimnastică exclusiv pentru femei. Merge
din când în când, înoată puțin, joacă o partidă de padel cu
directoarea unui hotel de lux de pe Diagonal 5 – cu care păstrează o
relație limitată de jur-împrejur de cei patru pereți ai pistei – apoi
merge la saună. De fapt, cel mai mult îi plac sauna și jacuzzi, căci la
sala de fitness i se pare că n-a pierdut nimic. Toate astea ca să spună
că n-o deranjează să urce scările. Dimpotrivă, o face să se simtă
mulțumită de sine.
Ajunge la apartamentul lui Raquel fără să gâfâie. O îngrețoșează
starea generală a scării, are nevoie de ceva mai mult decât o
văruială. Răsucește cheia în broască și intră. De cum trece pragul,
simte mirosul vecinei, de parcă dintr-o clipă în alta ar urma să-i iasă
în întâmpinare. A fost aici doar o dată, în ziua când Raquel a intrat
în cofetărie și a întrebat-o dacă ar putea să-i facă un „foarte mare”
serviciu, despre care ar putea să-i vorbească doar în particular. A
vizitat-o după-amiază, au băut o cafea. Până atunci pe Raquel o
întâlnise doar când îi vindea croissante, cornulețe vieneze, câte o
ensaïmada6 și multă ciocolată caldă. E o femeie micuță, mai aproape
de șaizeci decât de cincizeci de ani, văduvă și cu un singur copil, o
fată care trăiește în străinătate. I-a povestit că fata are nevoie de ea și
s-a decis să se ducă să stea împreună, nu știa pentru cât timp. „M-
am gândit să-ți las dumitale cheile de la casă. În caz că se-ntâmplă
ceva, să poți să intri. Și-aș vrea să te mai rog, dacă nu te deranjează
prea tare, dacă știi pe cineva care caută un apartament cu chirie, să-i
spui. Cineva de încredere, evident, să nu-mi distrugă tot. Ți-aș fi
foarte recunoscătoare, doamnă Sara. Cum dumneata cunoști atâta
lume, m-am gândit că poate poți să-mi faci serviciul ăsta, dar nu
vreau să-ți mai dau și eu de lucru pe lângă ce ai. Numai dacă poți.
În momentele astea, n-o să te mint, mi-ar prinde foarte bine banii.”
E mai mult de-o lună de la discuție și, în sfârșit, Sara scapă de
5 Bulevard al Barcelonei. (N. tr.)
6 Prăjitură în formă de spirală, făcută din aluat din făină, cartofi, untură,
ouă. (N. tr.)
vina de-a nu fi călcat pe-aici nici măcar o zi, deși nu treceau
douăzeci și patru de ore fără să-și spună că trebuie s-o facă.
Este surprinsă de cât de în bună stare e totul. Raquel lăsase
ferestrele închise și mobilele nu s-au prăfuit prea tare. Niciun miros
neplăcut. Aruncă o privire generală și merge direct unde-o
interesează. Urcă scara spiralată până la camera lui Raquel, străbate
întunericul pe pipăite – draperiile blochează aproape total lumina
soarelui – și iese pe terasă.
Observă imediat, satisfăcută, că spațiul este perfect pentru
scopurile ei. Iedera se cațără pe zidul despărțitor până destul de sus
ca să ascundă pe cineva de înălțimea ei. Are ici-colo câte un gol, dar
neînsemnat, tocmai bun să privească fără să fie văzută. Podeaua e
un pic înclinată, va trebui să fie atentă să nu se împiedice. Oricum,
măsurile necesare ca totul să meargă uns sunt minime: să se îmbrace
în culori închise – de camuflaj –, să facă rost de un scaun comod care
să nu scârțâie, să-și ia o jachetă și poate o eșarfa pentru gât. Seara,
din cauza umidității, e destul de răcoare. Și, mai ales, să-și pună
mobilul pe mut, asta neapărat să nu să uite.
Nici în timpul ăsta n-a primit vreun mesaj, deși nu și-a luat ochii
de la ecranul telefonului. Mai rămâne puțin în turnul de observație.
Privește terasa casei ei, văzută de-aici are un aer aristocratic:
pardoseala de lemn, masa din lemn de tec, zona de gazon artificial –
mai mică decât o voia Max, mai mare decât ar fi îngăduit ea –,
balansoarul cu trei locuri, șezlongurile cu șase poziții cumpărate de
la Vinçon, plantele îngrijite cu dragoste prin programul trei al
aspersorului automat, copertina cu senzor de vânt care știe singură
când trebuie să se strângă… Au avut noroc să poată să cumpere,
înainte să înceapă prețurile să urce, cele două apartamente – patru
și cinci – din imobilul în care părinții ei locuiseră toată viața. Au
avut noroc și să găsească un bun arhitect să le renoveze la un preț
acceptabil (totul grație lui Max și sângelui său rece în negocieri, care
pe ea o agasează atât de mult). Și, ultimul noroc, să-și păstreze
calmul, să nu se indispună de vreo întârziere în lucrări sau de vreo
sumă neinclusă în socoteala inițială. Chiar anul ăla părinții ei
hotărâseră să se pensioneze și să plece un timp la Menorca. Cât au
durat lucrările în paradisul lor, s-au instalat toți trei, Max, Sara și
Aina, care nu avea niciun an, în apartamentul familiei. Nici n-au
simțit că sunt în renovare.
Situată fix la jumătatea străzii Argenteria, catalogată ca imobil de
patrimoniu, reformată și cu ascensor – lucru rarisim în zonă –,
clădirea fusese totdeauna superbă, dar a fost și mai mult după ce
asociația de proprietari de la sfârșitul anilor ’80 a decis să se alăture
planului de reabilitare al Primăriei și să reabiliteze fațada. Prețul
apartamentelor a urcat imediat, evident, dar a scăzut puțin după
Jocurile Olimpice. Max și Sara au vizitat prima oară ceea ce avea să
fie partea superioară a casei lor în 1995. De cum a descoperit
vederea spre catedrala Santa María del Mar de pe terasă, Max
zisese: „Vreau să iau masa aici în fiecare seară de vară din viața
mea”. Terasa inițială era mică, dar amândoi s-au gândit că un
arhitect va rezolva problema asta, și altele. Pentru celălalt
apartament, cel de jos, au avut de așteptat trei ani, până a murit
bătrânica de-acolo, locuia singură de nu se mai știa câte decenii. L-ar
fi cumpărat și pe nevăzute, dar și-au jucat rolul. Max s-a tocmit, Sara
mai avea puțin și se îmbolnăvea de nervi, iar agentul imobiliar s-a
arătat jignit, a doua zi însă, la prima oră, i-a sunat să accepte oferta.
În timpul lucrărilor, toate părțile implicate au manifestat un deosebit
interes pentru dărâmarea pereților. Adică s-au înțeles foarte bine.
Duplexul a ieșit atât de frumos și de spațios, încât doamnei
Rovira, când a venit să-l vadă prima oară, i s-au umezit ochii și-a zis
pe nerăsuflate: „Asta e apartamentul pe care-l meritați, fata mea!”
încă trei ani și-aveau să reușească să 1 cumpere și pe-al doilea,
singura parte din clădire care încă nu era a lor. Deocamdată o să-l
folosească drept depozit, birou și vestiar pentru angajați, dar în
viitor Sara voia ca primul să fie pentru Aina și al doilea pentru Pol.
Rezolvarea acestei părți atât de importante a viitorului copiilor
înainte ca vreunul din ei să termine clasele primare era un simptom
al prospețimii în care trăiau.
Acum Sara se uită la mobil pentru ultima oaia, ultra/. T și apasă
pe „Mesaj nou”.
Bună!
Trimitere, expediere, mesaj expediat.
Își vâră mobilul în buzunar. Intră în camera lui Raquel și lasă
totul cum era. Coboară scara spiralată, închide ușa de la palier, își
zice că o văruială ar ajuta mult și i-ar da cu totul alt aer și că e ciudat
ce se-ntâmplă cu ea – să vrea să-l vadă pe Oriol și-n același timp să
nu vrea să-l vadă. Să vrea să nu știe nimic de el și-n același timp să
se sufoce că nu-i răspunde la mesaje. Noroc că poate conta pe
apartamentul lui Raquel, e o soluție perfectă. Și e datorită unuia din
acele lucruri pe care nu știe de ce le face sau de ce renunță să le facă:
nu i-a spus încă bărbatului ei că Raquel e plecată și poate nu se
întoarce curând și, între timp, i-a lăsat cheile casei.
De-ar întreba-o cineva pe Sara de ce îi place de soțul ei, i-ar da un
răspuns foarte lung, plin de motive autentice. Max este, toți ar spune
același lucru, un bărbat încântător. Începând cu înfățișarea, e un soi
de perpetuu adolescent, cu niște ochi limpezi și atemporali și –
fusese obsesia mamei lui – un zuluf rebel. Înfățișarea lui a constituit
o problemă dificilă imediat după ce și-a dat doctoratul, când a
început să predea și a descoperit că majoritatea studenților lui erau
mai înalți, mai puternici și păreau mai mari ca el. Ce a făcut ca să le
câștige respectul n-a fost chiar o strategie. A exagerat doar puțin
felul lui de-a fi. Extremă distanță, rigoare, exigență academică și
seriozitate. Aceștia i-au fost așii, cel puțin la început, ca să nu i se
urce-n cap. A văzut cu surprindere că au efect atât la fete, cât și la
băieți, deși ele arătau o tendință îngrijorătoare de a se îndrăgosti de
el și de a-l asalta cu declarații incomode în laborator sau când
veneau restantele. El însă nu s-a simțit niciodată atras de vreo jună,
nici măcar fizic. I se păreau superficiale, nesăbuite și, mai ales,
inculte. Nu se imagina făcând ceva serios cu fete care nu știu nici
cine a fost Mendeleev.
Max are tot ce ar pune o soacră în portretul robot al ginerelui
perfect. Vorbește cu atâta respect, încât uneori se încurcă în
labirintul de vorbe amabile, nu se scoală niciodată mai târziu de
șapte dimineața, își face programul cu o rigoare de clopotar, nu
ridică niciodată vocea și nu-și iese din fire în nicio împrejurare – cu-
atât mai puțin cu soția nu are vicii nici mari, nici mijlocii, nici mici
(nici măcar unul care ar fi admirabil, de exemplu cel de colecționar
sau bibliofil), nu-i cad galoanele să facă treburi prin casă (când erau
mici copiii atinsese recordul la schimbat scutece, înțelege mașina de
spălat rufe mult mai bine ca Sara și coase tot ce se descoase în casă).
Și, ca și când n-ar fi destul, nu calcă prin bucătărie, căci Sara nu
suportă să se-amestece careva în vatra ei.
Evident, și dacă s-ar întreba de ce Max nu e tipul de bărbat
alături de care, uneori, n-ar vrea să îmbătrânească, Sara ar avea
pregătite tot un car de răspunsuri. Singura diferență e că și le-ar da
doar ei și încă ar avea nevoie de o autorizație specială de la propria
culpabilitate, nu prea generoasă când e vorba de excepții. Ar spune,
de exemplu, că Max e un bătrân prematur. Nu c-ar fi bătrân acum, la
patruzeci și doi de ani, e bătrân de douăzeci de ani, și asta deja e
mai grav. Lângă el e greu să-ți faci planuri să ieși noaptea, căci
programul dimineții e sfânt și, dacă nu-și face cele șapte ore de
somn, nu se ține pe picioare. Dacă vreodată, când nu era încă destul
de prevenită, l-a târât la teatru sau la vreun concert, a avut de
suportat consecințele: Max a adormit și la teatru, și la concert, de
fiecare dată de cum începuseră. Bărbatul ei mai suferă și de ceea ce
socialmente încântă, dar în conviețuire e agasant, și care se identifică
de obicei cu natura geniului: se izolează cu o ușurință enervantă. De
fapt, se izolează atât de mult, că uneori e greu să-l faci să coboare în
locul real în care se desfășoară existenta oamenilor. Max face o
paranteză să coboare în realitate la cină și imediat se întoarce în
lumea lui paralelă, de unde, desigur, ține cursuri sau conferințe și
citește în fotoliul lui. În sfârșit, sexul. Undeva, mereu e prezent
sexul, evident. Pe ce loc, pe primul sau pe paisprezece, depinde de
fiecare. În privința asta, nu se poate spune că ar dezamăgi. Își joacă
rolul mai mult decât corect și Sara nu are a se plânge, în linii mari.
Problemă încep să devină, de la o vreme, micile detalii. De exemplu,
în ultimul timp, s-a încăpățânat să facă amor fără să-și dea jos
ciorapii. În weekend își neglijează obligația de a se rade și, cu toate
astea, duminica după-masă vrea s-o asalteze sexual. Când îl
informează că ori se rade, ori nimic, optează pentru nimic, dând de
înțeles că preferă nu să facă sex cu ea, ci să rămână șleampăt. Și am
putea continua, de n-ar fi atât de obositor să vorbești despre
lucrurile astea.
Sara își dă seama, ori de câte ori face inventarul – pentru bilanț e
încă prea tânără – că, realmente, nu are motive autentice să se
plictisească de soț. Poate totul o fi snobism, ca moda de-acum, să
faci bomboane din lucruri ciudate, cum ar fi ceapă sau cârnat, asta
mai lipsea! Uite cine vorbește! Ea are o întreagă vitrină la magazin
pentru produsele lui Oriol Pairot (cu portretul lui și toate celelalte)
și, clar, de departe cel mai bine se vinde faimoasa cutie de
bomboane cu trei gusturi „Trei prieteni diferiți”. Ghimbir, ardei iute,
levănțică, ce chestii! Numai lui Oriol, care este un geniu, putea să-i
treacă prin cap combinația asta.
Sarei îi e foarte clar că, în povestea cu Max, vina e a ei și doar a ei.
Cum îi e clar, din ziua când l-a cunoscut, că bărbatul ei este o
făptură inocentă, incapabilă de cel mai mic lucru care ar putea s-o
deranjeze sau s-o jignească, incapabilă să-și imagineze ce lucruri
complicate și ce răutăți gândește uneori soția lui. De-ar ști, ar
înnebuni, bietul.

Cât despre privirea buimacă, nu e o noutate. Max o soarbe din

ochi din acea primă noapte de aprilie pe care o putem considera
începutul istoriei lor comune. Chiar dinainte, căci privirea aia o
incomoda deja pe Sara de-a lungul întregului curs de tehnici pentru
ciocolatieri, unde s-au cunoscut.
— Bun venit tuturor, le-a zis ceremonios Ortega în prima zi. Mă
numesc Jesús, sunt ciocolatier și în următoarele trei săptămâni mă
voi strădui să deveniți și dumneavoastră. Începând prin a
conștientiza ce înseamnă asta într-un oraș ca Barcelona cu o atât de
bogată tradiție în domeniu. Poate mulți dintre dumneavoastră nu
știți că trăiți într-unul dintre primele locuri în care ciocolata a
devenit un aliment aristocratic, leagănul primului patiser, pe nume
Fernandes, care a cutezat să construiască o mașină care să-i
accelereze fabricarea, portul din care au pornit marii fabricanți de
ciocolată din secolul al XIX-lea, precum familiile Sampons, Amatller,
Juncosa sau Coli, care au făurit tradiția și, în treacăt, au făcut averi.
Locul unde s-a inventat mona7 și unde Joan Giner, maestrul
maeștrilor, a făcut din ea o artă, expusă în vitrinele patiseriei Mora.
Evident că, dacă e vorba de vitrine, nu-l putem uita pe marele lui
prieten, Antoni Escribà, supranumit, pentru imaginația lui
debordantă, Mozartul ciocolatei. În sfârșit, Barcelona ocupă, prin
propriile merite, un loc pe harta mondială a ciocolatei și
dumneavoastră trebuie să știți asta dacă vreți să vă adăugați listei
amintite. Și-acum, la treabă, că e târziu, ne-apucă noaptea! Să
începem cu prezentările, ca să ne cunoaștem…
7 Dulce tipic de Paște, cu o compoziție asemănătoare cu a brioșei, ornat cu
ouă vopsite (înlocuite în epoca modernă cu ouă din ciocolată). (N. tr.)
 Totul era foarte incitam, dar de fiecare dată când Sara ridica ochii
din treabă, dădea de pupilele luminoase ale lui Max observând-o.
Urma imediat o tresărire imperceptibilă, ca de pasăre speriată, și
ochii lui Max căutau la întâmplare ceva pe care să se fixeze ca să
facă disimularea mai credibilă, dar roșeața, ca de fruct copt, a
obrajilor lui îl trăda. Era încântător, atât de stângaci și-atât de bun.
Se vedea de la o poștă că se îndrăgostise de ea din prima clipă.
Câteodată era atât de distrat, încât Ortega trebuia să-i atragă atenția:
„Poate ne concentrăm un pic, domnule Frey, ce faceți
dumneavoastră mai degrabă arată a biscuiți, nu a trufe”. Și elevul își
lăsa capul în jos, sufla în zuluful care nu vrea niciodată să rămână în
bonetă și câteva minute nu îndrăznea să-și ia ochii din siropul
pentru trufe, care nu i se lega.
Sara se simțea flatată în prezența lui Max. De câte ori o privea în
felul ăla parcă dădea aripi insuportabilului ei orgoliu de femelă
necoaptă. Dar pe-atunci era prea tânără ca să aprecieze la ceilalți
felul în care te fac să te simți. Apoi, era și admirația profesională, ea
era de departe eleva cu cea mai bună tehnică din toată clasa și îi lăsa
pe toți uluiți de ce putea face cu mâinile. Își diminua importanța
spunând că-i venea din familie, căci crescuse în ciocolată, în
atelierul tatălui ei, văzuse cum se fac torrons și prăjituri și mones de
Paște și tot ce vă puteți imagina de când abia de-i ajungea capul la
înălțimea planșetei. După cum vorbea, Sara era convinsă că avea
patiseria în sânge și că talentul ei era ca o comoară. Colegii îi dădeau
dreptate.
În cele trei săptămâni de curs Max nu și-a luat ochii de la ea nicio
clipă, era deja sătulă să-l vadă mereu acolo cu moaca lui de fleț.
Dacă-l salvase ceva pe Max să n-o plictisească definitiv, dacă încă îi
mai vorbea și-l privea din când în când, o făcea din rațiuni, să le
zicem, de strategie.
La curs Sara învățase o mulțime de lucruri: cum se face, numai
din ciocolată albă, o prăjitură pentru voiaj, ce temperaturi sunt
realmente periculoase în procesul de temperare, de ce prefera
rețetele tradiționale inovațiilor din noile tendințe sau de ce, înainte
de orice, chiar până să termine cursul, voia să și-o pună cu Oriol
Pairot, cel mai bun prieten al lui Max și cel mai excentric din clasă.
Această ultimă și neacademică problemă i-a dat cele mai multe
dureri de cap. Putea sistematiza într-o listă de zece (sau mai multe)
puncte interesul ei pentru patiseria clasică în opoziție cu noile
ingrediente exotice care invadau totul. Era însă total incapabilă să
înfiripe o succesiune de idei logice care s-o facă să vadă de ce, cu
Max la picioarele ei, ea-l voia cu tot dinadinsul pe fandositul lui
prieten. Poate doar asta era: irezistibila atracție a ceea ce nu putem
înțelege. Peste orizontul ciocolatei în plină procesare, în timp ce
Ortega dădea roată planșetei supervizând exercițiul, ea-și fixa pe
furiș privirea pe Oriol Pairot cu aerul lui diferit, ca de rățușcă urâtă
într-un card de boboci.
Primul Oriol Pairot, poate mai autentic decât cel de-acum, avea
aerul orgolios și indiferent al celor care nu vor să știe de mersul
lumii. Plecase de-acasă și încerca să supraviețuiască cum putea,
chelner sau comisionar cu ora. Cum-necum, reușise să-și achite
cursul de ciocolatier, dar era clar că următorii pași în lumea
ciocolatei vor trebui să fie de autodidact, din lipsă de finanțare.
Locuia aproape de gara Sants, poate cu vreo rudă sau vreun prieten
care nu apărea niciodată în discuții, și cu chiu cu vai dormea patru-
cinci ore, de-aceea dimineața avea niște cearcăne oribile. Prezentarea
lui Oriol, în prima zi de curs, a fost:
— Bună, mă numesc Pairot, sunt din Reus, dar locuiesc în
Barcelona de două luni. Vreau să fiu ciocolatier, dar diferit.
— Ne-ai putea spune ce înseamnă „diferit”? a întrebat Ortega.
— Păi asta. Nu vreau să fiu ca toți ceilalți.
— În ce sens?
 — În toate sensurile.
— Preferința pentru ciocolată îți vine de undeva?
— Din familie.
— A! Ortega a aflat, în sfârșit, filonul, sau așa credea. Părinții tăi
au patiserie? Poate ne poți povesti puțin.
Oriol se sucea, stingherit, pe taburet.
— Păi… Credeam că trebuie să vorbesc despre mine…
Ortega era un om bun. I-a dat cuvântul următorului, era Max.
— Mă numesc Max Frey și am nouăsprezece ani. Sunt din
Illinois, Statele Unite, dar de mic m-am mutat cu părinții la New
York, de fapt de acolo mă consider, și studiez. Sunt la Barcelona de
doi ani, fac un masterat în științe chimice. Colaborez și cu grupul de
aliaje moleculare din Departamentul de Cristalografie, Mineralogie
și Depozite Minerale și cu o universitate din Japonia cu un nume
foarte lung (nu vreau să vă plictisesc). Dacă vă întrebați ce caut la un
curs de ciocolată, aflați că și eu mă întreb (mai ales că nu știu să fac
nimic cu mâinile și nu cred că o să învăț). Are legătură cu faptul că
teza mea tratează despre comportamentul unor lipide – în special
untul de cacao – în diferite circumstanțe și despre cum putem face
să aibă, să zicem, o conduită exemplară, care, în acest caz, ar
echivala cu o ciocolată perfectă. Adică sunt un nebun pasionat de
știință infiltrat printre căutătorii unei reale experiențe ciocolatiere.
Dacă totul merge bine, îmi voi susține teza peste optsprezece luni.
Sunteți invitați cu toții, dacă vreți să veniți. Iertați-mi poliloghia, dar
cum mă încurc în cuvinte când trebuie să improvizez în catalană,
mi-am scris discursul și l-am învățat pe de rost. Sper că nu v-am
plictisit și mulțumesc că m-ați ascultat.
Prezentarea lui Max a trezit ovații spontane care l-au făcut să
roșească.
— Spui că ai nouăsprezece ani? a întrebat Ortega.
— Da.
 — Știi că ești cel mai tânăr din clasă?
— Da, sunt obișnuit deja, tânărul și-a plecat ochii, sunt în avans
cu doi ani.
Max a răspuns parcă jenat și era realmente foarte jenat. I se
întâmpla de fiecare dată când trebuia să dea explicații despre traseul
lui școlar, care mai devreme sau mai târziu îl obligau să vorbească
despre capacitățile lui intelectuale ieșite din comun și despre
evaluarea acestora de către un important psiholog specializat în
superdotare și talent, evaluare care fusese cauza exactă a mutării
părinților lui la New York, a începutului unei noi vieți pentru toată
familia și, în același timp, a celui mai rău coșmar ce poate fi trăit de
un copil de nouă ani aruncat brusc într-o clasă de superdotați de
unsprezece ani. Pentru el a fost oribil.
În ziua aia, la cursul de ciocolată, Max n-a trebuit să dea atâtea
explicații, grație celui de-al șaselea simț al lui Ortega, care ghicise
tot.
Era rândul Sarei.
— Mă numesc Sara Rovira, am douăzeci și unu de ani și termin
Facultatea de Istorie. Am început-o fiindcă îmi place să înțeleg
lucrurile. Cred că, dacă nu știm nimic despre trecut, n-o să știm
niciodată nimic despre noi înșine. Cu toții suntem un munte de
trecut acumulat, ca să zic așa. Dar cred că deviez. Vreau să spun că
studiez istoria, dar am știut dintotdeauna că destinul meu este în
laboratorul de patiserie al familiei. Afacerea a fost pusă pe picioare
de părinții mei în anii șaizeci și merge încă bine, cu o bună clientelă
stabilă. Tata vrea să se pensioneze peste doi ani și eu sunt singurul
copil, astfel că-mi știu datoria, și-mi place. Mă bucură gândul că o să
mi-o asum, voi fi a doua generație, voi continua ceva ce merită. De
asta sunt aici, să învăț tehnici care-mi pot fi de folos în prezent și în
viitor. Și, de asemenea… a zâmbit viclean privind spre Oriol, să aflu
ce știe concurenta să facă, dacă o fi cazul.
 — Bravo! a exclamat maestrul, fără să prindă intenția ultimei
fraze. Foarte frumos, Sara, tot ce-ai spus despre prezent și viitor,
foarte frumos, Sara!
Pe Max și Oriol îi lega o prietenie greu de înțeles, căci n-aveau
nimic în comun. Sau poate asta e cel mai incitant într-o prietenie
care, spre deosebire de alte relații, nu se construiește pe trăsături
comune, nici pe nevoia de a le crea, ci pe știința de a beneficia de pe
urma deosebirilor. Dintr-o ochire, oricine își dădea seama că nu se
potrivesc deloc. Pairot, cu înfățișarea lui semihippy, semirocker,
mereu în negru, dar cu o anume notă de eleganță care-l deosebea de
orice grup sau tendință. Pairot era el însuși și-atât, cu greu l-ar fi
putut completa cineva. Era și mult mai înalt decât ceilalți – aproape
un metru nouăzeci –, cu umeri largi, dar un pic căzuți, ca la toți cei
care-și petrec viața vorbind cu oameni mai scunzi, o talie subțire și
coapse puternice, ca de statuie clasică. Avea mâinile noduroase, de
parcă oasele ar fi vrut să-i iasă prin piele, iar pe gât, mărul lui
Adam, de pe care Sara nu putea să-și ia privirea, proeminent. Dintr-
un motiv ciudat, i se părea teribil de sexy această parte a anatomiei
masculine și, de câte ori Pairot își înghițea saliva în fața ei, simțea
dorința să-i lingă gâtul de parc-ar fi fost o înghețată și să încerce să
muște zbânțuitul acela cartilaginos care-i plăcea atât de mult și care,
în realitate, era doar laringele.
Întotdeauna Sara invidiase tovărășia masculină. Întâlnirile dintre
bărbați i se păreau încântător de rudimentare, stropite cu alcool, de
o complicitate ce dădea în spirit tribal, fără griji, fiindcă ei nu stau
niciodată să se autoanalizeze sau să filosofeze despre viață – cum
fac femeile când se adună –, pline de exaltarea de a fi cu tovarășii și,
mai ales, exclusive: când masculii unui trib discută despre treburile
lor, ele nu-s invitate. Simplu.
La sfârșitul orelor din prima săptămână de curs, într-o vineri,
după ce toți elevii părăsiseră clasa ca din pușcă, Ortega a descoperit
că inexplicabilul trio încă mai zăbovea.
— Voi n-aveți chef să vă duceți acasă?
Toți trei, Pairot, Sara și Max, au răspuns fără entuziasm că nu și
asta i-a dat aripi profesorului aflat în prag de pensie, îndrăgostit de
munca lui, nici el grăbit să plece, să le propună ceva ce n-ar fi
îndrăznit să propună nimănui altcuiva.
— Vreți să învățați mici trucuri de decorare?
Toți trei au zis imediat da și-au început să-și caute iarăși șorțurile,
mănușile și toate mărunțișurile, simțindu-se niște privilegiați.
Profesorul a încuiat ușa clasei pe dinăuntru și a creat o atmosferă de
intimitate foarte favorabilă acelui extraordinar moment de ucenicie.
Ce a venit după a fost un lux. Un lux de o oră și trei sferturi în care
Ortega, bărbat cu multe ore de zbor, dar mai ales generos, le-a
împărtășit din experiența lui și unele secretele profesionale.
— Să-nveți pe cine vrea să învețe e o bucurie, a zis la sfârșit, cu
ochii încă strălucind de emoția de a-și fi petrecut un timp cu un
sânge proaspăt care, avea impresia, urma să ajungă departe.
Și ei, elevii, erau surescitați.
— Ei, băiete? a propus Pairot privindu-l pe Max. Bem o bere?
— Of course! a răspuns americanul înainte de-a dispărea pe ușa
toaletei.
Au rămas singuri Pairot și Sara, puțin stingherită că invitația n-a
inclus-o.
— Și mie îmi place berea, a zis.
— Ah, iartă-mă. Nu credeam că vrei să vii.
— Pot?
— Nu știu. Max e zob și-are nevoie să stea de vorbă.
— Aha. Trebuie să-i dai sfaturi…
— Da, are nevoie de sfatul unui prieten.
— Vrei să spui că are probleme pe care noi, femeile, nu putem să
le înțelegem?
 — Vreau să spun că are probleme cu femeile.
— Aaa, aveți de vorbit ca între bărbați.
— Exact.
Era o minciună gogonată, evident. Și, cum Pairot începuse
primejdiosul joc, a hotărât să nu fie nici ea mai prejos.
— Păi nu-ți face griji. În sensul ăsta, eu sunt ca un bărbat.
Oriol a făcut niște ochi cât cepele. Nu se-ntâmpla des asta:
să-l impresionezi pe durul clasei; Sara a savurat clipa de parc-ar fi
fost un petit four tocmai ieșit din atelierul ei.
— Ce vrei să spui, exact?
— Că-mi plac tipele.
I-a dat drumul așa, deodată, fără să se gândească la consecințe,
imediat apărute: Pairot nu cunoscuse niciodată o lesbiană în carne și
oase și, brusc, curiozitatea a trecut înaintea acelui ceva, atât de
important, pe care-l aveau de discutat el și Max ca între bărbați.
— Pfiu, n-am vorbit niciodată despre țâțe cu o femeie, i-a scăpat,
aproape năucit.
— Atunci nu pierde ocazia!
Când Max a ieșit de la baie, berea urma să se bea în trei, și cu o
tentă lesbiană ultraexcitantă.
A fost seara când a început prietenia lor în formă de triunghi,
deși nu am putea spune dacă unul echilateral sau de altfel, putem
însă spune că drept bază avea nu una, ci două minciuni. Ceea ce dă
de gândit, acum că au trecut anii.

În dimineața cinei cu Pairot, Max se supune rutinei dintotdeauna,

Sara nu. Ea n-are treabă cu rutina. Lenevește în pat până spre nouă
și, cum se scoală, ia două pastile albastre pentru dureri de cap. Sună
la magazin și-i spune responsabilei să se ocupe de tot, că are de scris
un articol și nu coboară toată dimineața. E scuza ei cea mai credibilă
(dacă n-ar fi total dată peste cap, n-ar fi o scuză). Cei de la revistă au
multă răbdare cu ea, niciodată nu-i cer articolele, chiar dacă le predă
cu întârziere de săptămâni, le publică imediat și le plătesc cu
punctualitate. Mult mai bine decât se poate cere în această epocă
atât de complicată pentru presa dintotdeauna.
Sarei nu-i place să lipsească o zi întreagă din patiserie, fiindcă are
impresia, la jumătatea distanței dintre responsabilitate și aroganță,
că nimic nu iese la fel ca atunci când e prezentă. Oamenii din atelier
cunosc toate tehnicile, sunt ani de când lucrează alături de ea și-i
cunosc stilul și maniile, dar, din cine știe ce motiv, din ce fac ei
lipsește un strop de spirit, un nu știu ce al ei, ceva de neînlocuit și-n
plus imposibil de transmis. În cei nouăsprezece ani de când este
unica responsabilă a patiseriei, se pot număra pe degetele de la o
mână zilele când nu a călcat pe acolo și întotdeauna a fost dintr-un
motiv de forță majoră, cum ar fi dusul la spital să-i nască pe cei doi
copii.
Povestea de azi o consideră forță majoră.
În cursul dimineții Sara pierde câteva ore cu mii de lucruri, își
vopsește unghiile de la picioare într-un mov închis cumpărat ultima
oară când a fost în Andorra (pe sticluță scrie că e culoarea
„Dominatrix”), pe care n-a vrut s-o inaugureze până astăzi.
Rearanjează sertarul cu tacâmuri. Bea trei cești de cafea, ultima
însoțită de încă o pastilă albastră pentru durerea de cap, care
persistă, și-și zice că devine dependentă de codeină. Când a
terminat, decide că a venit timpul să facă ceva util și începe să
stabilească meniul cinei. Pairot e alergic la fructe de mare și asta
complică puțin lucrurile, dar nu cine știe ce. Din fericire, e miercuri
și la atelier nu-s prea ocupați, poate să-i pună să-i prepare ceva mai
special fără să aibă de suferit comenzile. O bună opțiune ar fi un
tabouleh și poate, ca fel doi, un pește alb. Ar fi bine limbă-de-mare
cu trufe, dar mai exotic e un pește-undițar cu căpșuni, plus că
bucătarilor le iese admirabil. Dar s-ar putea ca Max să prefere o cină
rece cu salate, însoțită de niște prăjituri fine. E greu să impresionezi
cu inovații pe omul care a inventat – și a vândut cu un preț
exorbitant – o prăjitură de ciocolată care nu se înghite, ci se aspiră,
dar, dacă e vorba despre tradiție, n-are niciun cuvânt de spus, aici
Sara joacă acasă și Oriol are totul împotriva lui. Se gândise la o
farfurioară de catànies8 congelate – cea mai rafinată specialitate a ei
–, dar acum i se pare puțin și se gândește să facă ea personal niște
trufe atât de negre, încât să fie amare, și să le servească cu puțină
cremă englezească și gem de zmeură. Crema englezească o să pună
să-i fie făcută, dar trufele vor fi treaba ei și o să li se dedice pe
măsura împrejurării. O să-l lase pe Pairot cu gura căscată și-o să-i
dea bărbatului ei un bun motiv să fie mândru de ea.
Se întreabă dacă Max o să-și dea acordul pentru meniu, când
sună telefonul, e Max, o întreabă dacă s-a gândit la meniul serii și-i
cere instrucțiuni. Vrea să afle și alte detalii, dacă vor lua masa afară
sau în sufragerie sau dacă s-a uitat la starea vremii. O neliniștește că
are gândurile atât de sincrone cu ale soțului, de parcă creierele le-ar
fi conectate prin Bluetooth. Poate fiindcă viața alături sincronizează
sinapsele soților până le face să pară gemene, un fenomen probabil
inevitabil, deși deprimant.
— Pun masa afară, zice, o să găsești totul pus la punct. Nu trebuie
decât să ridici șervetele de pe farfurii și să servești. Aaa, și să scoți
desertul din frigider cu cincisprezece minute înainte de a-l servi. O
să fac porții individuale, e mai simplu. Cei de la meteo spun că n-o
să plouă. Cred că n-am uitat nimic.
— Magnific, zice Max, la celălalt capăt. Mulțumesc că te gândești
la toate, fată. O să ne lipsești.
Și închid în același timp.
N-are niciun dubiu despre adevărul ultimei fraze, dar e convinsă
8 Bomboane preparate din migdale prăjite, învelite în caramel și apoi în
ciocolată. (N. tr.)
că fără ea cina va fi o autentică regăsire a doi prieteni apropiați.
Prezența ei doar ar încețoșa lucrurile. Și-n clipa asta, deși și-a
promis să n-o facă, se uită iar la mobil să vadă dacă a venit un mesaj
de la Oriol care, știa – e groaznic, dar știa –, nu a venit și n-are să
vină.
Ca să facă trufele, Sara folosește ultimul rest de ciocolată de 99%.
E tare, amară, cu personalitate, din aceea pe care e păcat s-o servești
oricărui invitat. O sună pe responsabilă și-i spune că și-a schimbat
un pic planul, că de la trei are nevoie de laborator și de toate
instrumentele necesare pregătite, că se gândește să facă trufe, să
profite de ultimul rest de ciocolată amară.
Își petrece jumătate din după-amiază cu trufele, lucrând din
răsputeri. Îi ies să te lingi pe degete, exact cum știa c-o să iasă. Apoi
duce totul în apartament, așază masa și-l primește pe băiatul de la
magazin care-i aduce limba-de-mare și o salată de grâu sălbatic, o
decizie de ultimă oră. Decorează masa cu câteva lumânări
parfumate, dar imediat își zice că e o opțiune proastă și le dă la o
parte. Pune în loc un coșuleț bine dotat cu toate felurile de pâine,
chiar și fougasse cu chorizo. Aruncă o ultimă privire, aprobă tot:
masa, fața de masă, pernele de pe scaune, copertina care apără de
privirile indiscrete și dă întregului un aer mai intim. Îi vine ideea să
facă o mică schimbare în decorația sufrageriei.
Deschide o vitrină, scoate ciocolatiera albă din porțelan finissim.
Înaltă de 20 cm, în formă de pară. Câteva pierderi marchează
trecerea timpului: nu are capac și nici morișca de lemn care folosea
la amestecat conținutul. La bază, o inscripție în litere albastre puțin
înclinate amintește de o mână îndepărtată, necunoscută:, Je suis à
madame Adélaïde de France”. Recitind-o, Sara își zice că ar trebui să-și
continue investigația – sau ce-o fi fost – despre această femeie.
Deocamdată nu știe nici unde e muntele de hârtii, dar hotărăște că o
să le caute de cum o avea o clipă liberă și o să facă ea ceva. La urma
urmei, doamna Adélaïde și ea fac parte din aceeași istorie adunată
în obiectul ăsta splendid, delicat, ajuns din fericire în mâinile ei. O
mângâie ca pe-un animăluț, caută asprimea ciobiturii de pe cioc, se
întristează. E curios cum obiectele fac parte din viața noastră, de
parcă ar fi ființe însuflețite.
De când o are, ciocolatiera a fost folosită doar o dată, împreună
cu Oriol și Max. Așa au aflat că în ea încap doar trei cești de
ciocolată. Un număr ciudat, acest trei, de-aceea s-a gândit de la bun
început că ținea de destin ca acum să fie a ei. Pe-atunci Sara încă
gândea că lucrurile se întâmplă dintr-o anumită rațiune. Câtă
naivitate! de necrezut.
Cum bănuia, piesa e puțin murdară. O duce în chiuveta din
bucătărie și o spală cu apă și săpun, încet, cu grijă, ca pe-un copil
mic. Apoi o șterge cu hârtie din prosopul de bucătărie și-o aduce iar
în sufragerie, o pune pe masă, pe-o latură, într-un loc unde, orice ar
fi, poate s-o vadă. Vrea ca vasul de porțelan și fâșia de istorie
comună pe care-o poartă pe smalț ca o bordură să-și exercite în
seara asta influența. E sigură că, de cum o s-o vadă, Oriol o să-și
amintească. Și, amintindu-și, o să ajungă acolo unde ea vrea s-
ajungă. Un loc din care, de-ar fi fost după Sara, nu s-ar fi mișcat
niciodată.
Odată pregătită scenografia, se aranjează de parcă și ea ar merge
la cină, foarte atentă la machiaj și la păr. Își ia geanta și pleacă la
doar zece minute după ce sosește Max cu vinurile – unul roșu și
unul alb, cum are obiceiul –, îl sărută pe frunte și-i dorește petrecere
frumoasă.
Scoate cheile pe neobservate înainte să ajungă în stradă. Nu crede
că Max se uită după ea – n-a făcut-o niciodată –, dar, pentru orice
eventualitate, se asigură. Niciun pericol. Intră pe ușa clădirii de-
alături și se prelinge ca o umbră. Nu aprinde lumina, parcă ar fi un
hoț. Caută gaura cheii pe pipăite, parcă ar fi un soț înșelat care vrea
să afle tot. Doar când e înăuntru se relaxează, dar tot nu aprinde
luminile. Urcă la etaj, deschide ușa de la terasă, încearcă s-o
proptească cu ceva, nu cumva vreun curent s-o trădeze. Se ocupă
apoi de scaun. Știe deja unde e, într-un colț al camerei lui Raquel. Îl
scoate afară, îl pune chiar în fața unuia dintre golurile din iederă și
încearcă să privească. Se emoționează când vede că e perfect.
De-aici îl vede pe Max scrutând farfuriile de pe masă pe sub
șervetele de in. Îl vede aruncând o privire satisfăcută spre masa
aranjată și privindu-și ceasul de mână. Trec două minute. Când se
aude soneria – Pairot a fost totdeauna de-o punctualitate nepotrivită
cu el –, Sarei îi sare inima din piept. Max iese din scenă să se ducă să
deschidă. Sara se pregătește pentru clipă.
„Cum o fi să revezi pe cineva la care te-ai gândit ceas de ceas în
ultimii nouă ani?” se întreabă.
Din fericire sau nu, e pe punctul de a afla.
 În sănătatea doamnei Adélaïde de France

Noaptea aia de beri și neliniști lesbiene abstracte a fost cea care a

declarat inaugurată oficial prietenia lor în trei. Și trebuie spus clar
că, în pofida a tot ce s-a întâmplat mai târziu, prietenia a
supraviețuit. O relație mai rezistentă decât oțelul. Prima bere au
luat-o într-un bar de tapas basce din strada Montcada. Cum nu era
încă ora cinei – nici măcar pentru străini –, localul era gol și-au
putut obține câte un taburet și-un colț de masă. Au toastat pentru
ceva vag în fața unei triade de felii de pâine unse cu pastă de somon
sau așa ceva, roz și untos, și au sorbit prima înghițitură privindu-se
în ochi peste orizontul de spumă din pahare. A doua bere a
diminuat puțin timiditatea lui Max, care se vedea de la o poștă că e
încă virgin. O privea pe Sara și mai vrăjit decât la cursuri, iar ea îl
privea pe Oriol parcă spunându-i: „Uite cât de mult îl interesez pe
prietenul tău”.
La această a doua oprire, încă sub inerția studiilor comune,
discuția s-a învârtit în jurul a câte ceva despre curs și despre colegi –
erau de acord să-i disprețuiască cu superioritatea celor douăzeci de
ani. A fost și momentul detaliilor biografice. Max le-a vorbit despre
părinții lui, fermieri luminați din Illinois, proprietari de multe
hectare cultivate cu soia și plante industriale pentru procesarea
acesteia și ai unui magazin specializat în produse din soia din
centrul orașului Chicago, atât de îndrăgostiți de bătrânul continent,
încât faptul că le puteau spune prietenilor că Max trăiește acum în
Europa compensa dorul de fiul aflat atât de departe. Îl sunau în
fiecare sâmbătă și-i trimiteau regulat o îndemnizație generoasă, din
care Max economisea cu gândul la viitor, fiindcă nu reușea să
împărtășească ideea, înrădăcinată în familie, că fericirea are legătură
cu aruncatul banilor pe fereastră. Vorbea despre părinți cu un
amestec de respect și admirație, preocupat să-i facă să se simtă
mândri de el. De aceea nu-i trecuse niciodată prin cap să se poarte
iresponsabil și rămânea un fiu model. Cât povestea toate astea o
privea țintă pe Sara, poate ca s-o convingă de avantajele băieților
buni sau poate să se convingă pe el însuși.
Cea mai mare problemă a lui Max era că, pe de o parte, murea de
dorința de a fi un tip rău și rebel și, pe de altă parte, îl îngrozea să
încerce vreunul din lucrurile prin care ar fi reușit. Era obligat să se
mulțumească cu incoerența de care-i erau pline toate acțiunile,
începând cu neputința de a-și lua privirea de pe sânii Sarei, fără să
miște însă un deget ca să aibă o relație mai intimă. Până și acel mic
discurs: atâta risipă de vorbe ca să explice că e băiat bun când, de
fapt, n-avea în gând decât să-i atingă Sarei sânii.
Ea le-a vorbit despre inevitabilul ei destin de unic copil la părinți,
care, pe de altă parte, nu-i displăcea. Mereu se simțise bine la
patiserie și avea impresia că atunci când o să fie responsabilitatea ei
va putea fi o demnă înlocuitoare. Își respecta mult tatăl, iar pentru
mamă simțea un fel de prudență tandră. Studia istoria fiindcă nu
voia să fie „patiser și-atât” și fiindcă întotdeauna o interesase să știe
de unde venim, dar era deja resemnată că istoria o să fie vocația
frustrată a vieții ei.
Când i-a venit rândul lui Oriol să vorbească despre el, a zis:
— Hai în altă parte!
Al treilea local din noaptea aia era pe strada Vidrieria. Să lase
berea pentru ceva mai tare încă nu le trecea prin cap. Seara era caldă
și plăcută, una din acele seri generoase de martie care anunță
apropiata primăvară, și discuția se pornise și-avea să se lungească.
Oriol analiza mișcările Sarei de parcă s-ar fi uitat la un exemplar
dintr-o specie ciudată. Pe Max alcoolul îl făcea mai puțin tălâmb și
mai hotărât și la a patra bere deja dădea tonul discuțiilor cu o
locvacitate care la el era un act de cutezanță.
— De ce-o veni chestia asta cu dulciurile din familie? Și Oriol e
fiu de patiseri, zicea Max.
— Poate fiindcă ciocolata e lipicioasă! râdea Sara. De ce nu ne
explici, Oriol? Și părinții tăi sunt din branșă? Cum se numește
patiseria voastră?
— Nu e a noastră, e a lor, a spus răspicat geniul.
Max a dat din cap: nu! „Temă tabu”, avertiza făcând ochii mari.
Sara ar mai fi pus o duzină de întrebări despre părinții lui Oriol
înainte să se prindă că acolo era o problemă (Unde e patiseria?
Specialitatea? Știți să faceți un croissant cu unt bun? Ai frați? O să
preiei afacerea?). Cu tot cu problema, întrebările tot n-ar fi coborât
sub jumătate de duzină. (Sunteți certați? Ai plecat de-acasă? Ce-ai
de gând să faci? Și cum de vrei să fii patiser dacă nu-ți suporți
părinții? Vrei să spui că ți-ai ales meseria potrivită? Ai de gând să le
faci concurență? Ce crezi despre croissantele cu unt?).
Povestea cu croissantele cu unt era un detaliu care marca o
diferență, cum o învățase tatăl ei, care se fălea ca „unul dintre
puținii patiseri din Barcelona care mai știu să facă un adevărat
croissant cu unt, cum se fac în Franța, în semilună și tot ce vrei”.
Evident că pe urmă adăuga: „Dar ține minte, gusturile de-aici nu
suportă atâta unt ca în rețeta originală, trebuie să folosești cam
jumătate, altfel nimeni n-o să-ți vrea croissantul”.
— Știi să faci croissante cu unt?
Era o întrebare din propriul ei examen. Voia să știe dacă Oriol îl
trece.
— Nu, a răspuns, total indiferent.
Gestul Sarei cuprindea tot disprețul și orgoliul de care era în
stare. De parcă i-ar fi spus: „Mă gândeam eu” sau mai rău: „Se și
vede”.
— Nu mă interesează croissantele. Nici cu unt, nici cu altceva.
 Max, care începea să fie depășit, a intervenit cu un deget ridicat:
— Ar fi o pierdere dacă Oriol s-ar dedica croissantelor.
— Ce s-ar pierde? a vrut să știe Sara, gata să declare război în
numele croissantului.
— Originalitate. Energie. Oriol e un inovator, o minte strălucită!
Are idei nemaiavute de nimeni. O să auzim despre el, ascultă ce-ți
spun.
— Ui, ui, ce de prostii!
Lauda turmentată a prietenului i s-a părut Sarei mai mult decât
comică. A izbucnit în râs, moment de care Max a profitat să mai
ceară un rând și să vorbească un pic cam mult:
— Așa cum îl vezi, tipu-ăsta e încă nerecunoscutul inventator al
unor rețete revoluționare, cu ingrediente nemaivăzute, cu un design
de bijuterii. Cum o să poată, o să le pună la baza afacerii lui, va fi un
succes, fiindcă oamenilor n-o să le vină să creadă. Nu peste mult
timp o să-l știe toți, suntem doi privilegiați. Pairot al nostru e o
bombă.
Discursul îi ieșise atât de exaltat și atât de etilic, că lui Max i s-au
înmuiat ochii, iar lui Oriol i s-au aprins obrajii.
Dar geniul n-a scos o vorbă, nici să se apere, nici să atace. Căzuse
într-un fel de fericire contemplativă și zâmbitoare care acorda
întregul protagonism celorlalți, deși se vorbea doar despre el.
— Ingrediente nemaivăzute? Sara încă râdea: Cum ar fi?
Întrebarea era pentru Oriol, dar răspundea Max.
— Asta nu pot să-ți spun, că ești concurența.
— Dar tu știi.
— Fiindcă eu sunt un ciocolatier de doi bani. Un caz pierdut. Nu
știu să fac nici măcar o madlenă.
Cel mai curios fenomen al nopții a fost accentul lui Max. Cu cât
bea mai mult, cu-atât era mai american. Acum, că băuseră peste
jumătate de duzină de beri și rezistența începuse să i se spulbere,
vorbea ca un texan din inima Wyomingului. Era chiar greu de
înțeles.
Toată povestea aia cu discuțiile în trei era doar un decor, un
camuflaj. Autentica temă a serii se derula în perechi. De exemplu,
când Sara s-a dus la toaletă și cei doi prieteni au rămas singuri cu
trei pahare goale în față, așteptând-o pe fată ca să plece la alt bar,
din Passeig de Picasso, și dezbătând despre anvergura preferințelor
sexuale ale oamenilor.
— Încearcă măcar! zicea Oriol. Poate o mântuiești.
— S-o mântuiesc? Ce spui? Aș vrea să fiu și eu lesbiană.
— Poate dac-o duci în pat îi place.
— Dar sunt virgin!
— Într-o zi sau alta va trebui să nu mai fi. Sau te gândești să te
călugărești?
— Tu crezi că toți călugării sunt virgini?
— Nu cred, dar mă lasă rece.
— Știi dacă are iubită?
— Nu mi-a spus.
— Dar n-ai întrebat-o?
— Nu.
— Că mi-ar plăcea, pe bune, să le văd pe-amândouă.
— Băiețaș, visezi. Deci n-ai de gând să te-arunci?
— Nu. Adică, da. Când o veni momentul.
— Și știi cam când va fi?
— Când o vrea Dumnezeu.
— Max, fii și tu mai cu boașe!
— Boașe?
— Coaie!
— Aba.
— Hai, că vine.
În barul din Passeig de Picasso – în realitate, terasa unui
restaurant grecesc – au cerut o porție de humus și trei păhărele
dintr-un lichior care-ar fi sculat și-un mort. Când Oriol a trebuit să
meargă la toaletă, Max a rămas, în sfârșit, singur cu Sara. A profitat
ca să încerce să rezolve câteva necunoscute din ecuația nopții, în
stilul lui stângaci specific, într-un șuvoi de ceea ce considera
îndrăzneală. Adică, fiind el însuși, dar cu câteva pahare în plus:
— Și mie mi se par foarte importante croissantele cu unt. Cineva
trebuie să păstreze tradițiile, a început.
— Exact.
— Ieși cu cineva?
— În momentul ăsta nu.
— Dar ai ieșit înainte?
— Bine-nțeles. Ca toată lumea.
— Cu persoane diferite?
— Da, dar nu în același timp.
— Ti-amintești numele?
— Ale unora.
— Mi le spui, te rog?
— Max, pui niște întrebări ciudate. Ai pățit ceva?
— Iartă-mă. Sunt beat.
— Mi-am dat seama.
— Ai obiceiul să faci sex când ești beată?
— Nu totdeauna. De ce? Vrei să faci sex?
— Nimic nu m-ar face mai fericit, Sara.
— Dar nu poate fi cu mine.
— Ai dreptate, că ție-ți plac fetele.
— Văd că prietenul tău de suflet nu-ți ascunde nimic.
— Nimic. Îmi povestește tot.
— Adevărat? Și ți-a spus dacă el face sex când bea prea mult?
— Oriol face sex când vrea.
— A, da? Cum așa?
 — Nu știu. Și-o trage câteodată aiurea cu tipa cu care stă.
— Stă cu o tipă?
— Cu chirie. E o femeie în vârstă.
— Cât de în vârstă?
— Nu știu. Asta nu mi-a spus, vezi? Nu-mi spune tot.
— Ai fost acasă la el?
— Nu, așa-i că e ciudat? Niciodată nu vrea să mă duc. Asta… un
lucru, Sara: pentru tine carnalul e ceva inerent iubirii sau, mai
degrabă, are sens în sine?
— Max, te rog, ai putea să-mi pui întrebări pe care să le-nțeleg?
— De acord. Te-ai culca c-un bărbat, da sau nu?
— Nu cu tine.
— Hopa! Și crezi că ți-ai putea schimba părerea cu timpul?
— Nu. Ești prea bun pentru mine, Max. Nu te supăra.
— Dar mă schimb – a dat pe gât un păhărel rămas pe masă, ca
pentru a demonstra.
— Știi ce cred eu? Că oamenii nu se schimbă.
— Poate ai dreptate. Mulțumesc pentru sinceritate.
— N-ai pentru ce. Vreau să știi că-mi placi foarte mult, Max. Ca
prieten. Putem să fim totdeauna prieteni, dacă vrei.
— Ar fi foarte bine, da.
— Oriol, ce-ai mai stat! Te-ai gândit unde mergem acum? Era
miezul nopții. Ultima haltă a fost o tavernă din strada
Sunt Pau, unde-au ajuns urmând o reclamă incitantă a lui Oriol:
„Ați gustat vreodată absint? Vă duc la singurul loc din Barcelona
unde se poate bea absint, cu tot ritualul!”
Până la ritual, Max deja nu se mai ținea drept. Oriol și Sara se
descurcau, dar erau abțiguiți bine. Localul anunțat era decadent,
plin de mese de marmură rotunde, mici, ciobite. Sara a încercat să
se-așeze lângă Oriol, dar Max a fost mai rapid. S-au înghesuit în
jurul unei măsuțe de lângă ușă, Max la mijloc, și-au cerut trei pahare
de absint. Li s-a adus un lichior verde-clorofilă în trei cupe de sticlă
în formă de cornet ceva mai umflat în partea de jos, unde era
absintul. Peste cupe era pus un tacâm cum nici Sara, nici Max nu
mai văzuseră. De argint, jumătate cuțit pentru pește, jumătate paletă
pentru servit prăjituri, și, pe suprafața concavă, un cub de zahăr.
Serviciul era completat de trei cănițe de apă rece. Când chelnerița a
lăsat totul pe marmură, Oriol s-a transformat în oficiantul
ceremoniei.
— Sunteți pe punctul de a vă pierde împreună o virginitate
importantă, prieteni, a zis, teatral, cu un glas răgușit. Salutați-o pe
madame Artemisia absinthium, care, amestecată cu isop, floare de
portocal, angelică și alte ierburi, blând macerate înainte de distilare,
produce cel mai inspirator sirop verde inventat vreodată de specia
noastră. Ca să-l beți, trebuie să turnați apa peste cubul de zahăr
încet-încet, de parcă l-ați iubi, până se topește complet. Gândiți-vă
că absintul e ca viața, prea amar: are nevoie de zahăr ca să devină
suportabil. Acum amestecați bine cu instrumentul pe fundul cupei,
să faceți melanjul. Și savurați-l cu înghițituri mici, încet-încet, foarte
încet, de parcă v-ar fi teamă. Dar, înainte, să toastăm! Ca povestea
din noaptea asta să dureze totdeauna. (Au ciocnit și au băut,
fermecați de prezentare.) Și acum, dacă aveți vreo întrebare… a
adăugat Oriol.
Întrebări, Sara avea multe, dar niciuna despre absint. Au băut în
tăcere, de-acum obosiți, până când Max s-a ridicat și, foarte
politicos, a zis:
— Mă iertați? Trebuie să mă duc să vomit puțin.
Aceasta a fost realmente ocazia Sarei. Singura pe care i-o dăruise
noaptea. I-a luat locul lui Max și s-a lipit de Oriol, coapsă lângă
coapsă, obrajii alăturați. Pairot n-a avut nicio reacție, nici bună, nici
rea. Ca și cum totul ar fi fost cum trebuia să fie.
— Prietenul tău are o părere foarte bună despre tine.
 — Da, e foarte generos. Un om foarte bun.
Era greu de pornit o discuție care să pară firească. Cuvintele se
încurcau în lungi tăceri. Cel puțin pentru Sara, care simțea cum îi
bate inima în tot corpul, mai puțin acolo unde era de presupus că
trebuia să bată. Oriol era liniștit ca de obicei și asta o tulbura.
— Cred că nu se simte bine, a zis ea.
— Nu e obișnuit să bea. Duce o viață de șoarece de laborator.
— Îl ducem la culcare?
— O să trebuiască.
— Și pe urmă?
— Pe urmă ne ducem și noi la culcare.
— Împreună?
Mărul lui Adam de pe gâtul lui Oriol a jucat fermecător, în sus, în
jos, iar în sus… Sara îl privea tot mai aprinsă, în timp ce sorbea
lichidul lăptos în care se transformase distilatul verde și simțea
căldura trupului lipit de al ei.
— Nu știu dacă ți-ai dat seama, Sara, dar Max te place. E cel mai
bun prieten al meu. Adică există niște norme.
— Ce norme?
— Cele evidente. Tu și eu, absolut nimic. Asta e cea mai
importantă.
— Așa, atât de simplu?
— Lucrurile sunt de obicei simple înainte să le complicăm.
— Max e și prietenul meu. Nu-i vreau răul.
— Mă bucur că vedem la fel lucrurile.
— Nu i-am face niciun rău dacă nu i-am spune.
— Ce să nu-i spunem?
— Ți-ar plăcea să te culci cu mine? Dacă zici nu, nu te cred. Crezi
că nu-mi dau seama cum mă privești?
— Sigur că mi-ar plăcea. Dar n-o s-o fac.
— Nu trebuie să fii…
 Ceva atât de ferm, încât trezea teamă, s-a aprins brusc în ochii lui
Oriol.
— N-o s-o fac și gata, fato. Nici acum, nici altădată. Sunt lucruri
care nu sunt posibile și nu se sfârșește lumea.
Sarei îi venea s-o ia la fugă. Nu se simțise niciodată atât de jenată.
Era un refuz aproape în scris. Îi venea să plângă, dar nu știa. Ea nu
plângea niciodată pentru lucrurile care-i fac pe oameni să plângă. În
loc să plângă, să fugă sau să-i tragă un pumn în burtă lui Oriol
Pairot – ceea ce ar fi vrut de fapt să facă –, a rămas pe loc și-a
propus:
— Încă un rând?
Oriol a zis da. S-a repetat tot ritualul cu zahărul și cănița de apă.
De data asta fără motive și fără chef de toast. Au băut într-o tăcere
încărcată de regrete. Max nu-și mai făcea apariția.
— Ai noroc că nu m-am supărat pe tine, a zis Oriol, după un timp
de rumegat. M-ai păcălit. Nu-ți plac fetele.
— Uite ce, mai bine taci. Nu știi nimic despre mine.
Oriol și-a zis că Sara are dreptate. Vorbea ca să nu tacă. Și, deși
era convins că nu-i plăceau fetele, că doar inventase minciuna aia ca
să iasă cu ei, nu putea spune sigur. În plus, era prea îngrijorat de
lunga ședere la baie a prietenului său ca să se piardă în judecăți atât
de complexe.
— Mă duc să văd ce face Max, a zis și-a luat-o spre toaleta
bărbaților, simțind ochii Sarei lipiți de fundul lui.
Când a reușit să-și ridice capul din vasul de WE, Max se simțea
groaznic. Amețit, mai alb ca varul, îl treceau sudori fierbinți sau reci
– nu putea spune –, i se învârtea capul și se bălăngănea. Și i se
împleticea limba de mai mare dragul. Întâi și-ntâi s-a repezit la Sara:
— Mi-e rău. V-am stricat seara. O să ai grijă de mine?
— Ah, bietul de tine, ce spui? Nu ne-ai stricat nimic. Ce ai?
— Mi-e cald. Mă doare aici – și arăta tâmpla dreaptă – și îmi place
mult de tine. Și vreau să mă duc să mă culc.
— Nu se poate să n-am un șervețel parfumat…
Sara a scotocit prin geantă în fața ochilor mijiți ai lui Max și a
indiferenței lui Oriol. A scos un pliculeț mic, de plastic sau hârtie, l-
a rupt ca să ia un șervețel cu miros de copil mic și l-a șters pe Max
pe frunte și pe ceafa cu delicatețe de mamă experimentată.
Max se lăsa îngrijit, mulțumit, în timp ce trupul îi oscila într-un
echilibru vizibil precar.
— Să ieșim, să ia un pic de aer, a zis Sara în timp ce Oriol se
ducea să plătească.
Max locuia cu chirie într-un apartament minuscul din strada
Ciutat. Au pornit la drum la braț. Max la mijloc, să nu cumva să se
împiedice, agățat de brațul Sarei, ca un copil mic de ursulețul lui de
pluș. Profita de unica ocazie de a se apropia de ea și-o făcea cu
inconștienta stării lui, nu atât de inconștientă, dar care aproape că-i
dădea mână liberă.
Pe drum au trebuit să mai facă și alte opriri. Unele doar să mai
prindă, bietul, forță. Altele, să-i dea timp să vomite într-un coș de
hârtii, într-un canal sau pe vreun terasament. De câteva ori Sara i-a
pus cu tandrețe mâna pe frunte, să-i sprijine capul, la fel cum peste
ani va face cu copiii lor în nopțile epuizante și triste ale bolilor
copilăriei. Le-ai fi putut lua urma celor trei prieteni doar după
miasma sucurilor intestinale împrăștiate de bietul Max peste tot.
Una dintre ultimele opriri a fost la colțul străzii Canuda. De data
asta, Sara a așteptat așezată pe o treaptă în timp ce Oriol însoțea
bolnavul în spatele jardinierelor de care se sprijinea. Au întârziat
binișor. Astfel încât Sara a avut timp să remarce unele detalii ale
locului unde ajunsese din întâmplare: că treapta făcea parte dintr-o
vitrină a unui magazin; că magazinul era un anticariat; că înăuntru
era lumină și ușa era întredeschisă. Și, cum plictisul ne pune în
mișcare, iar ea n-a știut niciodată să stea nemișcată într-un loc mai
mult de două minute, și-a scuturat rochia de praf și-a împins timidă
ușa, ca imediat să întrebe:
— E voie?
Și, deși nu se aștepta, o voce subțire i-a răspuns dinăuntru:
— Intră, intră, domnișoară… cum să nu se poată, intră, nu vezi
plăcuța care spune că este deschis?
Când cei doi prieteni s-au întors, Max era moleșit și palid ca o
sperietoare și Oriol începea și el să arate rău. Sara, în schimb, exulta.
Avea în mâini un vas de porțelan.
— Prefer să vomit cu tine, a zis Max, așezându-se lângă prietenă
și sprijinindu-și capul pe umărul ei, prea tare.
— Uite ce-am cumpărat, băieți! E foarte veche, fabricată lângă
Paris, poate-o fi fost a unei doamne de vază, deși nu-i sigur. Nu e
incredibil?
Max nu era în stare să găsească incredibil ceva, doar că nu murise
noaptea aia. Singura reacție la anunț a fost să-și schimbe poziția. S-a
eliberat de oasele Sarei, vârându-și capul în fusta ei, mult mai
confortabilă, cu nasul la doi centimetri de sex, de care-l despărțeau
doar stofa nu prea groasă a rochiei și bumbacul chiloților.
Max a inspirat adânc și-a dat drumul unui geamăt de plăcere.
— Cred c-ar trebui să căutăm un taxi, a zis Oriol, amărâtu-ăsta e
tot mai rău.
— Nu, nu, nu! Max a lăsat la vedere o palmă agitându-se-n aer.
Mai lăsați-mă puțin aici.
Și și-a lăsat capul ca o halteră, de parc-ar fi adormit (de fapt, a
moțăit vreo cinci minute visând că-și vâra nasul în pubisul dulce ca
o ensaïmada și fără piedici al prietenei lui, în timp ce ea îi umbla prin
păr ca unui copil mic).
— Nu crezi că totul se-ntâmplă cu un motiv? Eu cred, îi zicea în
timpul ăsta Sara lui Oriol, în șoaptă. Uite, e puțin ciobită, n-are
capac, dar are o inscripție curioasă.
 Sara îi arăta spre baza obiectului tocmai cumpărat și el, mijindu-și
ochii, a citit:
— „Je suis à madame Adélaïde de France.” Într-adevăr, curios. Ce e?
O cafetieră?
— O ciocolatieră, prostule. Se vede după cioc, vezi? E înalt și larg,
ca să poată ciocolata să curgă bine și să cadă spuma în ceașcă. Dac-
ar mai avea capacul, te-ai prinde mai ușor, fiindcă ar avea o gaură-n
mijloc, să intre mânerul moriștii de lemn. E din porțelan foarte fin.
Îți dai seama fiindcă e translucid, dacă-l privești în lumină. La
ardere, a fost un obiect de lux. Și-acum e în mâinile mele printr-un
șir de întâmplări care-ar fi putut să nu fie. Ca și ieșitul nostru
împreună, toți trei, prima oară. Sau că anticarul care mi l-a vândut
n-are somn și e la magazin să-și pună hârtiile în ordine. Eu cred că
totul se-ntâmplă fiindcă trebuie să se-ntâmple. Ciocolatiera și
prietenia noastră în aceeași noapte. Nu poate fi o coincidență.
Oriol nu știa ce să zică. El credea în hazard și-atât. Credea că
lumea e un absolut haos în care din când în când ceva se leagă, în
bine sau în rău, dar e inutil să-ncerci să-i găsești sens.
— Are o ciobitură aici, uite, a zis Sara trecându-și buricul
degetului peste o urmă aspră de la capătul ciocului. Și, cu un suspin
melancolic, a adăugat: Parc-ar fi plină de povești pe care cineva vrea
să mi le spună la ureche.
— Poate putem s-o inaugurăm noaptea asta, a zis Oriol,
smulgând-o din depărtările în care se afla. Prietenului nostru i-ar
prinde bine o ciocolată caldă și știu rețeta perfectă pentru el.
În clipa aia, Max a ridicat capul:
— Mai luăm una, penultima?
— Nu, scumpule, nu. Tu te duci la culcare, a zis Sara.
— Cum vrei.
— Că nu te mai ții pe picioare, Max. O să bei acum o ciocolată și
mâine mai vedem.
 — De-acord.
Dar părea mai treaz. Ajutându-l puțin, Oriol și Sara au reușit să-l
ducă acasă, să urce scările – din fericire, stătea la etajul întâi – și să-l
așeze pe o canapea din sălița care era și bucătărie și spălătorie și
bibliotecă și cameră de primire și mirador deasupra apartamentului
vecinului (un domn în vârstă îmbrăcat permanent în trening, care
vorbea toată ziua la telefon). Oriol a deschis un dulap și-a scos un
vas de sticlă plin cu un praf de culoare închisă cu așchiuțe colorate.
A clătit cu puțină apă ciocolatiera lui madame Adélaïde, apoi a pus
praful, apă de la robinet și-a vârât totul la microunde.
— Ar fi fost mai bine cu apă minerală într-un fierbător, dar ne
adaptăm și noi la ce-avem, nu?
— Dac-aș muri acum, ți-ar părea rău? a-ntrebat Max agățat de
talia Sarei.
— Evident, prostule. Dar n-o să mori.
— Ai dreptate, deja mă simt mai bine.
— Ești doar turtă.
— Îmi place mult cum spui „turtă”. Vrei să repeți?
— Turtă.
— Sună așa frumos!
Fata s-a interesat de rețeta lui Oriol, dar el, ca de obicei, n-a fost
prea explicit. A zis doar:
— Amestecul meu secret să scol din morți americanii care nu știu
să bea.
— Saraaa! Nu pot să mă deschei la pantooooofffi! Se mișcă
șireturile singure, striga Max și Sara, pe vine în fața lui, i le-a
deznodat. E viclean, străinul, își zicea Oriol, cu asemenea talente,
curând n-o să mai fie virgin. O pipăise întruna pe Sara de când
ieșise din toaleta barului din Sunt Pau. Ca să nu fie obligat să-l vadă,
Oriol încerca să se concentreze pe rețetă.
— Și asta mă deranjează cumplit… continua Max, trăgând de
haine.
— Ăștia-s pantalonii. Vrei să te-ajut să-ți scoți pantalonii?
— Da. Și chiloții. Lângă tine, sweetheart, totul e-n plus.
— Dacă deranjez, mă duc. Doar să-mi spuneți, a zis Oriol,
aparent în glumă, dar începea să se enerveze.
— Da, Oriol, du-te, a zis Max.
— Nu, Oriol. Ești un pervers, Max. De n-ai fi atât de beat, m-aș
supăra foarte tare. Nu-ți scoate nimic! Nu-l da afară pe Oriol, nu ți-e
rușine? E prietenul tău. Și-ți prepară o ciocolată.
Max a privit-o jenat.
— Ai dreptate, nu mai fac.
— Acum te ascult.
— Vii să te culci cu mine?
— Nu, Max, dragule. Ți-am zis că nu se poate.
— Doar ca prieteni. Ca niște boy scouts. N-o să-ți fac nimic. Sunt
virgin, nu ți-e milă? O să fac tot ce-mi spui.
— Nu, Max. Nu fi enervant!
— Mă-nveți ce să fac și eu te ascult.
— Destul, Max, gata.
Oriol a servit poțiunea tămăduitoare în trei păhărele de plastic
găsite într-un sertar. O băutură nu prea densă, de culoarea
ciocolatei, dar altceva. Max doar a mirosit-o și-a zis:
— Mă duc la culcare. Dacă mai stau aici, mor. Sara, te deranjează
dac-o să am vise erotice cu tine?
Cum Sara n-a zis nimic, Max a dispărut în coridor, în zigzaguri.
— Faceți o pereche bună, a zis Oriol, când a auzit pocnetul ușii de
la camera lui Max.
— Ce spui!
— E băiat bun.
— Dar nu pentru mine.
— Gustă!
 Oriol a arătat spre băutura aburindă. Sara și-a dus paharul la
buze, dar s-a oprit. Voia să adauge ceva.
— Mi se pare că eu și tu facem o pereche mai bună.
— Dacă zici.
— Pentru ce toastăm?
— Pentru ce vrei.
— Să-ți înghiți vorbele pe care mi le-ai spus noaptea asta.
— De acord.
Paharele au scos un clinchet imaginar, plastic contra plastic.
Gustul rețetei a desenat un rictus straniu pe buzele Sarei. Ciocolata
nu era destul de dulce, nici destul de groasă, nici destul de neagră.
Un amestec de câteva gusturi, de mirodenii, vanilie sau cardamon și
poate… – Sara cumpănea –, poate piper negru? Dar cea mai
curioasă era senzația de picant pe care o lăsa amestecul. Sara a
înțeles că așchiuțele roșietice pe care le văzuse în borcan erau chili
uscat. Dădeau o tentă delicioasă, iar impresia generală era de
echilibru. Băutura era mai ales insuportabil de altfel. Sau așa gândea
ea înainte ca Oriol să-i dezvăluie misterul:
— E o rețetă bazată pe băutura aztecilor. Cam așa ceva i-a oferit
Moctezuma idiotului de Hernán Cortés. Aceeași care, amestecată
însă cu sânge, servea drept ofrandă zeilor. Ar trebui, poate, să-ncerc
și cu sânge.
— Dacă ai nevoie de-o voluntară, a șoptit Sara provocator.
Oriol a preferat să facă pe surdul.
— Asta de-acum e ceva mai picantă decât trebuie, fiindcă lui Max
îi plac mâncărurile picante. Ei? Ce zici?
— Zic c-o să obțin ce vreau.
— Uite ce e, Sara Rovira. (Oriol și-a înghițit ciocolata dintr-o
sorbire, a aruncat paharul la coșul de gunoi, și-a luat jacheta căzută
pe-un scaun.) Mi-e clar c-o să obții totdeauna ce-ți propui, oricât de
greu ar fi. Și vai de capul nefericitului care-o să te contrazică.
 Sara s-a încruntat. Ar fi luat-o drept laudă, de n-ar fi fost rostită
pe un ton de evident reproș.
— Ai de gând să-mi spui dacă ți-a plăcut sau nu ciocolata? a zis
Oriol, înainte să plece.
În fond, singurul lucru care-l interesa pe Oriol Pairot era s-o
impresioneze cu o nouă rețetă de ciocolată. Dar Sara nu i-a oferit
plăcerea aia. N-o merita. Ca răspuns, a dat din umeri și-a zis:
— Poate fi îmbunătățită.
— Mă duc, și-a luat el rămas-bun. Ne vedem.
— Da, a răspuns Sara și-a ieșit în balcon să-l vadă plecând (și să-i
vadă fundul, într-adevăr frumos). Și-a luat lucrurile, în primul rând
ciocolatiera, a închis încet ușa, să nu-l trezească pe Max, și a plecat și
ea.
Cea mai absurdă idee din noapte i-a venit când a ajuns în stradă.
Nu era țipenie, la ora aia, în orașul pustiu. Se oprea la fiecare colț de
stradă, ca în intersecții de labirint, să vadă dacă-l zărește pe Oriol,
dar ochii nu i-au dat decât de pavajul murdar al străzilor pustii.
Oriol dispăruse și-acum chiar că nu era nimic de făcut. „Ah,
proasto, bărbații așa-s de felul lor, dispar și, mai mult, sunt căscați.
Foarte căscați. Nu poți să ai niciodată încredere-n ei”, și-a zis.
O femeie respinsă cu o ciocolatieră în brațe, printr-un oraș pustiu
la cinci dimineața, o imagine mai mult decât absurdă!
Se lumina de ziuă.

Au trecut douăzeci și trei de ani și s-au petrecut o groază de

lucruri, dar noaptea asta, așezată pe-un scaun într-o terasă
împrumutată, cu vedere spre casa ei, Sara are impresia că, față de
Oriol, mereu a fost și mereu va fi o femeie respinsă. S-au schimbat
multe: ei, lumea, viața. Chiar și trecutul și-a schimbat pielea. Acum
Sara este stăpâna unei ciocolaterii de renume în Barcelona, unde în
fiecare zi atâția oameni cer croissante pentru micul dejun doar
pentru plăcerea de-a le mânca autentice, cu unt, preparate după
gusturile autohtone, splendid servite. De Crăciun vinde două mii de
torrons de ciocolată cu pralin (specialitatea casei), ca să nu mai
vorbim de mones, sares9, crema catalană, coca de Sunt Joan10 sau
brioșele de Bobotează care au contribuit la fericirea atâtor și-atâtor
barcelonezi, fii sau nepoți ai celor care mâncau aceleași dulciuri,
făcute însă de părinții ei. Această continuitate o face cea mai fericită,
de parcă viața i-ar fi pus în față un examen greu și ea a reușit să-l
treacă cu notă bună. Poate n-a inventat nimic, știe, dar s-a dedicat să
ducă mai departe moștenirea primită de la înaintașii ei din peste o
generație: ciocolatierii barcelonezi care făcuseră din micul dejun și
din gustarea de după-masă o artă de care să se îndrăgostească
lumea întreagă. Poate prima care a strălucit în acest oraș în care totul
strălucește. O doare că Oriol nu a recunoscut niciodată meritele
acestei munci de continuatoare. Și că Max a fost totdeauna un
admirator înflăcărat al prietenului inovator, cutezător și globe-
trotter. Inventatorul casetei „Trei prieteni diferiți”, unul dintre
produsele cele mai vândute ale mărcii Pairot, inspirat de ei înșiși, și
la care prietenul a adăugat unul dintre ingredientele lui esențiale:
mari doze de cutezanță. Faimosul „Trei prieteni…” i-a adus doar în
primul an jumătate de duzină de premii dintre cele mai prestigioase
și i-a deschis porțile întregii Europe și ale unor foarte interesanți
exportatori străini. Azi caseta are admiratori în întreaga lume, din
Norvegia în Japonia, din Statele Unite în Noua Zeelandă, iar de
câțiva ani producția se dublează cu fiecare sezon.
Caseta „Trei prieteni diferiți” conține trei bomboane în formă de
ou de ciocolată din cacao criollo albă adusă dintr-un domeniu din

9 Sara (pl. sares), prăjitură preparată din făină, faină de migdale, cremă. (N.
tr.)
10 Un fel de tartă, numită astfel pentru că era tradițională în noaptea de
Sfântul Ioan (24 iunie). (N. tr.)
sudul Mexicului (exploatat exclusiv de Oriol, fiindcă el este
proprietarul). Cacaua criollo albă este una dintre cele mai bune
specii de cacao, aromată, cu gust delicat, puțin amară, cu totul
aparte – și ca preț –, la care Oriol a avut îndrăzneala să adauge chili
jalapeno mexican, ghimbir indian și sirop de levănțică. Chili, a zis, în
onoarea lui Max și a preferinței lui pentru picant. Ghimbirul, cu
gândul la el însuși și la înclinația pentru materiile prime din
bucătăria orientală. Și levănțică pentru Sara, culoarea preferată și
binecuvântata ei tradiție. Așa a rămas. Pe capacul negru al cutiilor –
erau de trei, șase, douăsprezece și douăzeci și patru de bucăți – se
putea citi, în nouăsprezece limbi diferite (în funcție de țară),
imprimată cu litere aurite, această dedicație: „Pentru Max și Sara în
prezent, trecut și viitor”. Foarte drăguț.
Foarte profitabil și foarte mincinos. Dar foarte drăguț.

Între ei au existat și certuri, cu urmări.

— Săptămâna asta, o să lucrați în echipe de câte trei, a zis Ortega
în prima luni de după vinerea cu absintul, să faceți niște prăjituri
care să vă definească. Nu ca individualitate, ci ca echipă, și vreau să
vă fie foarte clar asta. N-o să fiți niciodată singuri în bucătărie, unul
dintre cele mai valoroase învățăminte cu care o să plecați de la
indiferent ce școală ați merge este spiritul de colaborare de care o să
aveți atâta nevoie în viața profesională. Acum să stabilim echipele și
să începem să definim proiectele.
Max, Oriol și Sara formau deja un grup. Toți erau siguri c-o să
meargă împreună. Profesorul, cel dintâi. Max a primit tema ca pe-o
ocazie splendidă.
— Așa o să fac și eu ceva bun, alături de voi, a zis mulțumit.
Sara a văzut latura practică.
— Uite, avem acum ocazia să unim tradiția și modernitatea și să
facem o rețetă explozivă. Ai vreo idee, Oriol?
 Pentru Max era la fel de limpede, ca și pentru ea, că fac o echipă
bună, dar Oriol nu era convins. Nu-i ieșise niciodată bine munca în
echipă. Toată copilăria și adolescența nu i se spusese decât: „Ești
prea individualist, învață să fii părtaș la ceva”. La bucătărie, ideea
lui de echipă era de câteva persoane care se supun ordinelor lui fără
să pună întrebări, ca la armată.
Și mirosea deja că n-o să meargă așa cu Sara. Doar la gândul ăsta,
îi pierea cheful.
Cu toate astea, au făcut echipă, ce-ar fi putut face? în acea primă
oră au putut să se lămurească doar că dulcele lor va fi un torró. Era
perfect: clasic, cu un larg evantai de posibilități, dar cu nevoie
urgentă de spirit inovator. O bază pe care se putea așeza orice, ceea
ce-l emoționa pe Oriol, pentru care cuvântul orice avea un sens
complex și greu de prevăzut.
— Dar puțin bun-simț, te rog! Să nu ne vii cu un torró de legume!
a zis Sara, mirosind ce-o să se-ntâmple.
În primele zile au avansat în ideea inițială. O să lucreze cu grand
cru, cele mai pure ciocolate de pe piață. O să se gândească la o
umplutură originală, să deruteze puțin, fără să șocheze – și pentru
asta trebuia controlat Oriol – și-o să lucreze și la formă, o voiau
atrăgătoare, ca de obiect regal. Poate un torró dedicat unui artist?
Antoni Tapies, Picasso, Miró, Gaudi? Sau unul în cinstea Jocurilor
Olimpice din Barcelona? Desenul folosit de oraș ca reclamă în acei
ani preolimpici era ceva de care, gândeau toți trei, ar trebui profitat.
S-au întâlnit în câteva după-mese în afara clasei ca să discute, de
data asta fără absint. La început, lucrurile mergeau bine și fiecăruia
îi era clar rolul lui. Max își asuma consultanța tehnică și era un fel
de producător executiv. Știau că proiectul o să le iasă bine dacă-l
îndepărtează de laborator. Discuțiile erau încinse:
— Ce spui tu ar trebui răcit rapid, dar niciodată sub
nouăsprezece grade, doar dacă nu pui altfel de unt.
 — Ce spui, omule! Nu punem nicio porcărie. Trebuie să fie și cât
se poate de sănătos.
Sara era preocupată mai ales de pasta de pralin. Știa că Oriol n-
avea de gând s-o facă din migdale, zahăr și miere, cum se făcuse
întotdeauna. Avea dreptate: lui Oriol îi era gândul doar la gusturi
nemaivăzute și la texturi crocante, dar Sara nu știa și deocamdată
era scutită de furia care, mai devreme sau mai târziu, avea să vină.
Ea făcuse deja, de la bun început, repartizarea sarcinilor:
— Foarte bine, băieți, trebuie să ne organizăm. Max să se ocupe
de partea tehnică, Oriol de înveliș și eu de umplutură.
Și, cum n-a crâcnit niciunul, Sara a înțeles că o lăsau să dicteze.
Abia după-masă, așezați în jurul unei mese din Plaça de les Olles, în
fața a trei cafele, Oriol și-a expus propriul sistem de lucru:
— Umplutura o s-o fac eu, deja lucrez la asta, vă asigur c-o să vă
las cu gura căscată. Tu, Sara, caută cea mai bună ciocolată pentru
carcasă și dă-i ce formă vrei, aici nu prea mă bag. Cum suntem
băftoși s-avem în echipă o specialistă în istorie, poate-ai putea căuta
un eveniment din istoria orașului. Am putea să aducem un omagiu
maeștrilor patiseri din trecut sau primului ciocolatier sau lui Joan
Giner și monelor lui, nu știu, ceva să merite. Poate te-ajută Max,
împreună vă descurcați mai repede. O să-l lăsăm pe Ortega cu gura
căscată, fiți siguri, și-o să fim cei mai buni.
— De când e chestia asta concurs? a întrebat Sara.
— Viața toată e un concurs, a zis el.
— Și de când comanzi tu? N-a rămas că eu sunt reprezentanta?
— Dar reprezentant și responsabil de echipă nu înseamnă
automat același lucru.
— Aha, și ai decis unilateral că tu ești responsabilul?
Sara se îneca de furie și ridica tot mai mult tonul. Nu-i venea să
creadă.
— Eu am spus doar că fac umplutura. Și ți-am lăsat ție partea cea
mai spectaculoasă, învelișul.
— Imposibil. Pralinul eu trebuie să-l fac, Oriol, nu vezi că am
mult mai multă experiență ca tine? La Casa Rovira facem torrons de
ani de zile, și an de an vindem mai mult.
— Și de când cel mai de succes este și cel mai bun?
— Vorbeam despre pralin, nu fi antipatic.
— Pot fi multe tipuri.
— La mine acasă, nu.
— De-aia vreau să-l fac eu.
— Sara are dreptate, intervenea Max, încercând să facă pe
arbitrul, se pricepe la pralin.
— Știți că dac-ar fi făcut toți ca voi am mai mânca și-acum fructe
crude? Oriol se-aprinsese, făcea scandal, bătea în masă, își da ochii
peste cap, cerând parcă dreptate unui Dumnezeu care-și
abandonase fiii. În plus, ce-avem de pierdut? Să uităm de pralinul
de când lumea, toți îl fac, hai să facem ceva într-adevăr original, să
poarte pecetea noastră!
— Și calitatea poate fi pecetea noastră. Nu trebuie inventat în
fiecare secundă.
— De acord, da, da, total de-acord. Dar nu ți-ar plăcea să fii un
pic, măcar un pic, originală?
— Originală, adică cum? Ia spune, Oriol, hai, ce-ai pune tu în
bietul torn? Te-ai gândit măcar?
— Cum să nu! Sunt o mie de posibilități. (Vorbea cu înflăcărare.)
De exemplu un crantz tropical din fructe deshidratate, mango sau
mandarină (sau poate papaia. Da! Papaia s-ar combina bine cu
șaptezeci la sută). Sau poate o umplutură din pastă de măr acru cu
un strop de scorțișoară, doar un strop. Sau și mai îndrăzneț: un torro
care dintr-o singură mușcătură să-ți aducă un întreg amestec de
gusturi de masă de Crăciun, lichior bailey, cappuccino, fursecuri…
Și să crănțăne un pic, clar. Ar fi bine, dar tehnic e mai complicat. Ar
trebui să ne gândim.
După disertațiile atât de aprinse ale lui Pairot, s-a lăsat o liniște
meditativă. Sara făcea pe jignita, sau era, iar Max se simțea
stingherit că n-a putut să-i facă să nu se certe, cum ar fi vrut.
Discrepanțele atât de teatrale îl îmbolnăveau, nu se potriveau cu
firea lui, cu atât mai puțin când motivul era pralinul.
— Hai, copii, s-o luăm de la capăt, a zis americanul, în propriul
rol. Să decidem prin vot. Cine e pentru pralin?
Sara ridica mâna.
— Și cine pentru cealaltă chestie?
Pairot ridica mâna.
— Tu departajezi, zicea Sara.
— A, nu-mi faceți asta! mormăia arbitrul. Chiar nu putem găsi un
punct comun, la mijloc de drum între cele două?
— Dar nu vezi că nu e niciun punct comun între pralinul
dintotdeauna și fursecul vârât în torro? se văicărea Sara.
Și-atunci devenea foarte clar că întrunirea nu avansa din cauza
pralinului și Max se simțea groaznic.
Cu trecerea orelor și zilelor, se vedea clar că problema pralinului
era imposibil de rezolvat. Și Sara, și Oriol se purtau ca doi dueliști
care-și vor dreptatea cu orice preț și bietul Max era prietenul de
încredere care, după răni, avea de examinat consecințele. Fiecare zi
aducea aceleași discuții. Sara se prezenta cu un pralin perfect clasic
și-l punea pe masă, sfidătoare.
— Hai, gustă, să vedem ce-o să-mi spui!
Oriol gusta cu un gest indiferent și-apoi își scotea umplutura de
rarități și făcea o mutră: „Uite o umplutură adevărată!”, iar Sara lua
o bucățică, fără chef, gata să spună că-i e greață.
Max găsea totul minunat. Pralinul Sarei era „mai bun nu există”,
iar umplutura lui Pairot – „fabuloasă”. Uneori epuiza adjectivele,
dar mereu era foarte sincer.
 — Așa ceva nu se poate. Spune una sau alta, sau nu mai
terminăm niciodată, îl amenința Oriol.
— E greu, zicea Max.
Sara zâmbea triumfătoare și Oriol nu putea suporta.
Asta a avut consecințe și pentru prietenia dintre cei doi băieți în
ziua când Oriol l-a acuzat pe Max că ține cu Sara, fiindcă e
îndrăgostit de ea. Max, care până atunci încercase să fie un exemplu
de echidistanță, s-a simțit îngrozitor. A trebuit să-i aducă aminte că
Sara, oricât nu-i place, e „la fel de bună” ca el. Oriol, nu-i venea să
creadă, l-a pus să repete. Max n-a șovăit s-o facă, mai rău, cu
adaosuri dureroase:
— Îți place sau nu, e bună și-o să ajungă departe. Poate mai mult
ca tine, că știe să se poarte cu oamenii, nu-i face să se simtă ca un
rahat, mai e și harnică și organizată. Nu-i de ajuns să fii geniu, să
știi!
Oriol i-a primit cuvintele ca pe-o trădare gravă, le-a rumegat ore-
n șir, îndurerat. Max, dușmanul fețelor mohorâte, care se alarma
când se supăra cineva pe el, încerca s-o dreagă cu alte cuvinte, dar
niciunul nu reușea să le neutralizeze pe cele rostite, imposibil de
șters. Deseori cuvintele barează trecerea mai rău ca un zid și rănesc
mai tare decât un tăiș de cuțit. În acest caz, cea mai rea urmare n-a
fost îndepărtarea celor doi colegi, care, la urma urmei, avea soluție,
ci luminița brusc aprinsă în creierul lui Oriol, care-a început să
emită atenționări de ceva urgent.
Acum, cum nu mai erau prieteni, poate existau lucruri ce puteau
fi reconsiderate.
Când Sara a primit telefonul lui Pairot invitând-o „să bea ceva”
după-amiază, nu-i venea să creadă. Oriol nu a zis „la cină”, era atât
de lefter, că nu-și putea permite. Ea a acceptat, docilă, de parcă
povestea cu pralinul n-ar mai fi fost un conflict viu. Au stabilit la
barul din strada Sunt Pau, dar, când s-au întâlnit, localul era închis,
era prea devreme pentru băutorii de absint. S-au dus la London,
unde, în față cu două ape tonice, Oriol s-a năpustit și și-a înfipt
buzele în ale Sarei.
Ea s-a lăsat, dar când s-au dezlipit a-ntrebat:
— Și regulile?
Oriol:
— Abolite. M-am certat cu Max.
— Pentru chestia cu umplutura sau sunt motive de-adevărat?
N-au mai fost explicații, că Oriol n-a vrut să le dea. În plus, erau
probleme de rezolvat. De pildă: locul. În tinerețe, relațiile sexuale
presupun, în primul rând, rezolvarea problemei spațiului. Oriol,
care nu arăta nimănui unde stă, nici măcar n-a amintit c-ar fi posibil
să meargă la el. Din fericire, părinții Sarei, cum aveau abonament la
Liceu11, erau la spectacol și urmau să se întoarcă târziu. Nu-i făcea
plăcere să intre Oriol în camera ei, dar a acceptat, căci cazul era
urgent și, în plus, evantaiul de posibilități nu era chiar variat.
Nu le-a rămas deci decât să meargă acasă la Sara. Jos era „Casa
Rovira, ciocolatieri și patiseri din 1960” și, la etaj, locuința, legate
printr-o scară cu ieșire în strada Argenteria. În spate, laboratorul
dădea în strada Brosoli, și acolo era intrarea de serviciu, folosită
numai la descărcarea materiilor prime. Aveau să mai treacă ani până
să-și pună Sara în mișcare strategia de expansiune imobiliară care
avea să o facă proprietara întregii clădiri – inclusiv a magnificului
duplex cu vedere spre Argenteria și spre zveltele turnuri de la Santa
Maria del Mar – și a celor două localuri lipite de-al ei, unde afacerea

11 Numele popular al Gran Teatre del Liceu, cel mai important teatru de
operă din Barcelona, situat pe celebra arteră Rambla. Fondat în 1837, ca un
centru de promovare a învățământului muzical (de unde și numele) și de
organizare de spectacole de operă și teatru ale cursanților, inaugurat, în
forma actuală, în 1847, a fost în primul secol de existență cel mai mare
teatru de operă din Europa. (N. tr.)
se va întinde ca o pată de ulei până o să ajungă să se transforme în
ansamblul distins pe care ea îl visa deja în după-amiaza aceea, cât
Oriol privea totul cu admirație mascată în curiozitate.
Băiatul era uluit de firescul cu care Sara îl poftea, îi cerea să
aștepte puțin până încuie ușa din stradă și îi spunea, cu un gest
abstract:
— Uite, ăsta-i laboratorul.
Și-a vârât nasul pe ușă, cât să vadă hiaturile de inox și să aspire
mirosul atât de bun de ciocolată, stăpânindu-se și întrebând dacă
afișele de pe pereți sunt autentice.
— Cred că da, a zis Sara, oprindu-și o clipă privirea pe cele două
reclame în stil modernist, dintotdeauna acolo: „Ciocolata Sampons
satisface orice poftă” proclamau.
— Trebuie să facă o avere, a zis Pairot urcând scările după Sara,
care-și mișca pulpele într-un ritm năucitor, amețitor.
L-a uimit și cum, ajunși sus, l-a întrebat, senină, dacă are nevoie
la baie sau dacă vrea să guste ceva și el, deja seducătorul care peste
ani va fi și mai și, a răspuns:
— Da, pe tine.
Și ea a zâmbit viclean, mulțumită, de parcă ar fi câștigat bătălia
pe care o declarase în noaptea când băuseră și-a zis:
— Pe-aici, ultima ușă din coridor, pe dreapta.
Și s-a dus cine știe-n ce loc trebuia să se ducă într-o clipă ca aia.
Oriol a străbătut coridorul de parcă s-ar fi dus la un interviu cu
un angajator și a intrat într-o cameră pe care memoria lui avea s-o
rețină pentru totdeauna, un pat cu o cuvertură croșetată, un dulap
alb cu oglindă și vitrină deasupra, un raft de pe care zâmbeau
enigmatice o duzină de păpuși ultragătite, un computer stins, o
noptieră pe care era ciocolatiera de porțelan alb cumpărată de Sara
de la anticarul somnambul. Lumina străzii se revărsa filtrată de
mătasea perdelelor și de undeva, de departe, ajungea zumzetul stins
al lumii. Oriol și-a zis că viața
Sarei era o oază de fericire într-o lume de nebuni și-a invidiat-o, o
invidie la fel de forțată cum era și prezența lui aici.
— Credeam că te-ai dezbrăcat, s-a auzit vocea ei din prag.
Sara era complet goală; avea un corp luminos și delicat, asemenea
cuverturii roz croșetate. Sâni mici, talie îngustă, pântec neted, un
dreptunghi bine definit de puf deasupra vulvei, picioare delicate cu
unghii vopsite verde-măr și pe buze un zâmbet de superioritate care
trezea porniri ucigașe.
Oriol a îngenuncheat și și-a vârât capul între picioarele ei. Ea și
le-a îndepărtat puțin, i-a sprijinit capul cu o mână și l-a împins
blând. Această atât de simplă coregrafie a fost de-ajuns ca Oriol să
aibă o erecție comprimată și dureroasă în blugi. A vrut să se ridice,
dar Sara i-a pus o mână pe spate și-a zis: „încă puțin”, cu un glas
atât de dulce, imposibil de refuzat. Oriol îi observa pe furiș, peste
tranșeea de puf întunecat, transformările. În plăcerile pe care i le
oferea sexul, observarea era la fel de importantă ca acțiunea. Îi
plăcea să vadă cum își pierd fetele controlul. Îi plăcea să le vadă cu
ochii închiși, corpul îmbibat de sudoare. Îi plăcea starea aceea de
moleșeală și de dăruire a sexului exact cât sexul. Dar Sara nu se
dăruia, îl veghea. Făcea ca el, privindu-l tot timpul cu un interes
deloc în scădere. Și când îi sorbea sfârcurile, pe un traseu ascendent
pe care voia să-l încheie cu propria verticalitate și reîndreptarea
scenei spre propriile interese. Îl privea țintă și când îl dezbrăca, cu o
urgență cum nicio fată nu îi mai arătase (și cu o surprinzătoare
îndemânare; nici măcar nu s-a împiedicat de cureaua cu cataramă
dublă, nu s-a încurcat nici cu nasturii de la pantaloni, cum făceau
toate). Nu l-a slăbit din ochi nici mai târziu, când se inversau rolurile
și-acum ea era în genunchi în fața lui. Faza orală, prea scurtă după
gustul Sarei, s-a încheiat când Oriol a prins-o de subsuori și-a zis:
„Vino”. Până s-ajungă în pat, ea deja trăsese dintr-o mișcare
cuvertura, să nu se păteze (chiar și în momente atât de iraționale era
trează), și, înainte ca el să decidă din ce unghi să abordeze
problema, ea îi și punea un prezervativ, cerându-i să se întindă în
pat să-i fie mai comod. Când Oriol a dat să se-ntindă, a zis:
— Nu, mai bine cu capul în cealaltă parte.
Și el n-a comentat, în parte fiindcă-i era egal unde ține capul și-n
parte fiindcă excitația îi redusese mult capacitatea de-a lua decizii.
Dar a ghicit imediat ce-i trecea prin cap. Sara s-a așezat pe el
călare și-a făcut ea singurică toată treaba, întâi sugându-i pătimaș
nodul de pe gât – în sfârșit, după atâta timp de privit de departe,
năzdrăvanul ăla mic o să fie al ei – și mai târziu mișcându-și
coapsele în ritm susținut, în timp ce se ținea cu amândouă mâinile
de picioarele patului și privea scena în oglinda dulapului cu niște
ochi de nebună. Oriol nu mai văzuse o asemenea transformare, nici
nu-și închipuise vreodată că Sara ar fi atât de bună pe terenul ăsta.
S-a lăsat pradă plăcerii cu o seninătate stranie, de parcă așa era
normal și a gustat plăcuta senzație de desprindere de orice
autoritate și de orice obligație de-a lua vreo decizie. Doar în ultimul
moment a vrut ceva în stilul lui. Cum avea libere cele două mâini, i-
a acoperit Sarei în același timp gura și ochii. Gura, fiindcă volumul
gemetelor începuse să crească într-un ritm îngrijorător. Și ochii, ca să
nu vadă privirea obsedată care-i tăia respirația. La acest gest, atât de
nou pentru ea, Sara a înnebunit de tot. Trupul i-a intrat într-un soi
de convulsii violente și, deși avea gura astupată, țipătul a ieșit
înfiorător. Și, excitat de un spectacol atât de maiestuos, a ajuns și el
la un orgasm care nu semăna cu niciunul din cele avute înainte.
Apoi s-au întins, cu capetele în partea opusă căpătâiului și
trupurile în paralel, și-au comentat pe scurt partida.
— A fost bine.
— Foarte.
— Ești foarte bună.
 — Aaa!
— Se vede că ai experiență.
— Nu prea multă. Dar voiam să te surprind.
— Și ești superbă.
— Și tu un lingușitor.
— Sper că nu se-apucă ciocolatiera să toarne tot.
Au râs, cu ochii pe obiectul de porțelan fin de pe scrin.
— Mai auzi vocile despre care-mi spuneai? a întrebat Oriol.
— Da.
— Și-acum ce spun?
— Că suntem niște ticăloși. Ne invidiază.
— De ce? Ei nu și-o trag?
— Nu. Sunt ființe spirituale.
— Ce trist!
— Da. M-am gândit să scriu ceva despre.
— Își scoate capul istoricul din tine.
— Presupun. Da.
— O să-mi dai să citesc?
— Evident că nu.
Discuția a continuat așa, despre probleme fără importanță.
Niciun cuvânt despre pralin, cu-atât mai puțin despre Max. La nouă
jumătate, Oriol a băut la bucătărie un pahar cu apă, i-a sărutat Sarei
buzele și-a coborât țopăind pe scară. Pe strada Argenteria s-a întâlnit
cu domnul și doamna Rovira. Veneau de la Liceu, văzuseră Boema,
mergeau la braț fredonând atât de frumoasa melodie a Musettei din
actul doi. Nu-l cunoșteau, nici el nu știa cine sunt. Au văzut doar un
tânăr slab ca un țâr mergând în pas grăbit.

Acum îl vede. Oriol, pe terasă, în fața lui Max. Sara-și mijește

ochii, să-l fixeze mai bine. Nu-i chiar ca imaginea pe care memoria ei
o idealizează. Sau poate da. Puțin mai nesigur, poate. Or fi
circumstanțele. Nici pentru el n-o fi fost ușor să se întoarcă. Și Max,
rigid tot. Firescul, după nouă ani, cere timp.
Oriol, cum era previzibil, cu o cutie extra large „Trei prieteni…”.
Zâmbește aruncând o privire terasei și magnificelor turnuri de la
Santa Maria del Mar.
— Și Sara? întreabă.
Ea simte o pișcătură în stomac. Satisfacția de-a fi primul om care-i
lipsește fiului risipitor la întoarcere.
— Are o cină de lucru, dar o să ajungă să bea cu noi cafeaua.
— A, fantastic.
Acum poate să-l vadă din față, cu paharul în mână, așteaptă să
destupe Max vinul. E slab, ca totdeauna. Îmbrăcat în negru, ca
totdeauna. Cu aerul afectat și neatent al celui care crede că lumea
întreagă e a lui, iar acum reiese că lumea i-a dat dreptate. Pare
același din urmă cu niște ani, dar se vede de la o poștă că banii l-au
schimbat în bine, fie și numai după pantofii de firmă, după stiloul
ițit din buzunarul cămășii sau ceasul ultrascump de la încheietură.
Mărul lui Adam e unde era și Sarei încă îi vine să-l lingă.
— Tu ai pregătit cina?
— Nu.
— Slavă Domnului! Și izbucnește în râs, secondat de Max.
Max pune vin în pahare și-l invită să guste.
— Ei, hai, nu-mi umbla cu farafastâcuri! zice Oriol.
Se pare că a uitat că la Max un astfel de gest nu e politețe, îi place
ca lucrurile să fie făcute cum trebuie. În asta au ajuns, cu timpul, la
fel. Și Sara i-ar fi dat musafirului să guste vinul. E un gest, un gest
elegant de protocol. Dar Oriol și protocoalele nu s-au prea înțeles
niciodată.
— Nu poate fi decât foarte bun. Umple-mi paharul, adăugă nou-
venitul, Max i-l umple, și să bem pentru timpul care-a trecut de
când nu ne-am văzut. (înalță paharul și ciocnește cu prietenul. Sună
un clinchet, sunetul vesel al lucrurilor ce rămân neschimbate.) Mă
temeam că n-o să vreți să mă primiți, zice acum avansând pe terenul
sincerității.
— Ei, asta-i! Ce prostie! De ce să nu te…
— Nu știu. Poate-o să vină ziua când n-o să mă mai iubiți, nu?
— Nu cred, dă Max din cap. Cei care revin sunt iubiți.
— Credeam că-s mai iubiți cei care nu pleacă.
Apare Aina, în picioarele goale, în blugi, cu părul strâns la spate,
și într-o clipită spulberă intensitatea scenei. Zveltă, păr de culoarea
lemnului de cireș, mișcări de căprioară agilă, poate puțin prea
serioasă și responsabilă pentru vârsta ei (cincisprezece ani), exact ca
mamă-sa în adolescență. Lui Max, evident, i se pare perfectă și-a
trecut deja mult timp de când i-a acordat titlul de lumină a ochilor
lui. Sara, deși profită de avantajele oferite de o fiică de cincisprezece
ani cu judecată și purtare de treizeci, ar vrea uneori să fie puțin mai
normală. Să aibă prieteni zurlii, dar simpatici, să iasă cu ei la
chefuri, să-și facă părinții să tremure la gândul: „Cine știe ce-or face,
la ora asta, brambura”. Dar Aina nu iese la chefuri și nu-i plac
prietenii zurlii. Singurul ei prieten, și cel mai bun – i-o fi acordat
poate vreun privilegiu sexual, dar nu e sigur e un tinerel mai mare
ca ea cu un an, ciudat, care vrea să fie astrofizician și colecționează
minerale. Câteodată Sara se duce la el să-l „ajute să-și clasifice florile
de mină” și a petrecut ore pe internet așteptând ca vânzătorul unei
druze de ametist să-i răspundă la contraofertă. Deși, văzând piatra
brobonată de cristale de culoare lila, Sara a trebuit să recunoască,
frumusețea ei era tot atât de evidentă pe cât era de straniu obiceiul
fetei de a-i dărui prietenului pietre.
— Bună seara, salută Aina, făcându-și stelara apariție pe terasă, și
poftă bună!
Sosirea ei schimbă total lucrurile. Oriol se ridică, parcă împins de-
un arc.
 — Aina, copilă, ce mare te-ai făcut!
Aina zâmbește ușor, răspuns automat la comentariul
dintotdeauna, cel pe care de patru-cinci ani îl suportă cu o răbdare
îngerească, de parcă adulții n-ar ști să spună altceva în primul minut
al întâlnirii.
— Îți mai amintești de mine?
— Cum să nu! V-am văzut la televizor. Și-ai mei vorbesc des
despre dumneavoastră.
Despre dumneavoastră. Lovitură sub centură. Apare pe terasă o
fată superbă și-ți zice dumneavoastră, Oriol, ai pățit ceva grav.
Trebuie reacție imediată, să pui lucrurile la locul lor, cel puțin
pentru tine.
— Termină cu „dumneavoastră”! Nu-s așa bătrân.
— Nu, bineînțeles. E un automatism, scuze.
Aina este perfectă, știu bine părinții. Rodul unei joncțiuni
inspirate de molecule. Nici Sara, nici Max nu reușesc încă să
înțeleagă.
— E ce cred eu că e? întreabă Oriol, despre obiectul din mâinile
Ainei. Și Max observă la fata lui ciocolatiera de porțelan care, în
mod normal, stă în vitrina din sufragerie.
— Voiam să te-ntreb, tată. Știi ce caută pe masă? Se poate sparge,
aici, în drum. Dacă o vede mama, nu știu ce-ar face.
Sara zâmbește și mai mult (dacă e posibil). Cum de-i posibil să o
cunoască atât de bine fata ei, încât să-i știe dinainte reacțiile, făcând
exact ce-ar face ea? Figura cu ciocolatiera i se pare incredibilă. A
adus obiectul din memorie exact în locul unde poate răni mai mult.
De-ar fi vrut să-și ia fata complice în tărășenia asta (ceva, evident,
exclus) n-ar fi făcut-o mai bine.
— N-am idee ce caută acolo, zice Max. Poate femeia care face
curat? Ai dreptate. Las-o aici, o pun eu la loc.
Aina pune ciocolatiera pe masă și-aruncă în treacăt o privire
peste farfurii.
— Mă duc să învăț.
— Și fratele tău? întreabă Max.
— Vine acum. L-am pus să se spele pe dinți. Cred că n-a mai
făcut-o de-azi dimineață!
Tonul Ainei în fața lipsei de igienă a fratelui mai mic îl face pe
oaspete să zâmbească pe sub mustață, dar o ascunde vârându-și în
gură un anșoa întins pe un pătuț de focaccia.
Aina se retrage. Spune iar noapte bună, poftă bună și iese din
scenă. Oriol, încă mestecând, cu o privire speriat-uimită, zice:
— E Sara leită, fata asta! Fabulos! Parcă-ți văd soția la vârsta ei.
„Nu mă știai când aveam vârsta ei, tontule.”
— Așa zice toată lumea, da. Max ia o farfurie și începe să
servească salata de grâu sălbatic: îmi spui tu cât.
— Dumnezeule, mi s-a părut c-o văd pe ea. Și același aer serios și
perfecționist. Ce chestie!
— Da, mai ales asta, adaugă Max.
— Deși și tu, slavă Domnului.
— Da, da.
Mâncarea abate atenția musafirului. Aruncă o privire peste
platouri, zâmbește. Sara nu pierde niciun detaliu din reacții, vrea să
știe dacă alegerea ei are succes.
— Aaa, v-am adus un flecușteț.
Oriol se ridică și intră în fugă în sufragerie. Max rămâne cu
servitul la jumătate. Oriol revine într-o secundă.
— Cred că băiatul tău m-a luat drept un hoț, ghemuit, luând ceva
dintr-un colț. Spune-i, te rog, că nu sunt.
Pol îi aruncă din ușa terasei o privire distrată, de parcă ar încerca
să priceapă de ce bărbatul venit la cină este adult și el nu.
— Bună, băiete. Te duci la culcare?
— Peste-un sfert de oră.
 — Uite, ți-i prezint pe prietenul meu Oriol.
Pol e un copil înalt, slab, zâmbitor. Cu toate complicațiile – o mie
și una – pe care i le pune viața în cârcă (mai ales când intră în orbita
adulților, dar și mai mult când trebuie să străbată universul ciudat și
ostil al surorii mai mari), el e un fel de profesionist înnăscut al
fericirii. Sau o obrăznicătură, cum zice adesea mamă-sa. Unul care,
orice-ar fi, n-o să îngăduie să-i tulbure ceva buna dispoziție și lipsa
de suferință și de răspundere. Toți se întreabă de unde-a ieșit băiatul
ăsta, cu așa fire.
— Noi doi ne cunoaștem deja, zice Oriol, dar ultima oară când te-
am văzut făceai încă pipi pe tine. Și, dacă-mi amintesc bine, dormeai
buștean.
Pol izbucnește în râs, și surprins și jenat. Apoi nu se mai poate
opri. Are aerul că-i sunt confirmate teoriile: „Omul ăsta nu poate fi
un adult!” și, când, în sfârșit, se oprește din râs, întreabă:
— Mama unde e?
Un nou fior de satisfacție o străbate pe ilegitima Sara, cea ascunsă
după iedera vecinei. Se simte fericită, copiii ei nu îngăduie să fie
total absentă, o fac prezentă la întâlnire în fiecare secundă, ti crește
inima de bucurie, dar, un minut mai târziu, i se pare trist,
lamentabil. Sara de-acum douăzeci și trei de ani ar fi scos foc pe nări
doar la gândul de a găsi sens existenței prin copii.
— Mama ta are o cină de lucru, explică Max, o să vină mai târziu.
Ți-e foame? Vrei să mănânci ceva?
— Ne-a lăsat mama clătite. Am și mâncat. Superbune.
— Hai, atunci du-te înăuntru. Și spală-te pe dinți. Sora ta e
scandalizată.
— M-am spălat – dă ochii peste cap –, Aina e o pisăloagă. Mai rău
ca mama.
Sara se ține să nu râdă. Băiatul dispare, șui tot, în pijamaua
bleumarin, culoare bărbătească, deși, la doisprezece ani, nu e încă
nici în căruță, nici în teleguță.
— Uite – Oriol îi dă prietenului său obiectul după care se dusese
înăuntru – omagiul meu special vremurilor trecute. Ai bănuit
probabil că…
— Nu! Nu se poate! exclamă Max deschizând darul – Nu-mi vine
să cred!
În timp ce Max își confirmă intuiția scoțând din hârtia de mătase
o sticlă de absint, verde ca smaraldul, Oriol ia de pe masă
ciocolatiera și o studiază atent. Mânerul generos, ciocul arogant,
capacul și morișca lipsă și, la bază, inscripția care certifică
proprietatea doamnei Adélaïde, cine-o fi fost. Pipăie ciobitura de pe
cioc, parcă o rană de război. I se pare aspră ca amintirile, ca tot ce se
duce ca să nu se mai întoarcă. I se vede rangul, calitatea, orgoliul de-
a fi ieșit din argilă ca să ajungă la vârful unei societăți pe sfârșite.
Una care-și putea permite să aibă ce-i mai bun din ce-i mai bun pe
lume. Totul a dispărut, dar piesa e aici, între el și prietenul lui.
— A aflat Sara cine a fost această doamnă Adélaïde?
— Ea zice, nu știu de ce, că era una dintre fiicele lui Ludovic XV.
— Ludovic XV? Regele Franței? ridică Oriol din sprâncene. Oare?
— Și mie mi se pare cam forțat. Deși, trebuie să recunosc, dacă
are dreptate ar fi foarte interesant. Ultimele două fiice ale lui
Ludovic XV au avut un destin tragic, fugare prin Europa, mereu tot
mai departe, după ce revoluționarii le-au tăiat capetele tuturor din
familie, inclusiv nepotului lor, regele Ludovic XVI. Sara s-a
documentat mult.
— La cum o știu, îmi închipui.
— Scrie ceva de ani de zile, dar merge încet. E un istoric maniac.
Se simte frustrată când vede arhive necatalogate sau că despre ceva
nu există nicio informație, de parcă n-ar fi existat. Eu îi zic:
majoritatea oamenilor sunt invizibili pentru istorie. Dar ei îi vine
greu să accepte.
 — Asta, clar, era înainte de epoca internetului. Fără urme ale
trecerii noastre prin istorie. Acum le lăsăm urmașilor un munte
interminabil de rahat. Bloguri, pagini web, mailuri, comentarii
idioate pe Facebook, postări pe Twitter care vor să fie simpatice, dar
trezesc mila… generațiile viitoare o să ne creadă imbecili și-o să aibă
dreptate.
Oriol așază ciocolatiera pe masă, exact în colțul de lângă cotul lui.
De la distanță, Sara zice în gând: „N-o lăsa aici, pune-o-n alt loc”, ca
atunci când erau mici copiii și lăsau paharul pe marginea mesei și
ea știa că n-o să treacă mult și-o să cadă și-o să se facă țăndări.
Uneori chiar calcula cât mai era până la accident. Întotdeauna a știut
să prevadă dezastrele, de parc-ar fi avut acel al șaselea simț care-i
face pe câini să se-ascundă când se-apropie o furtună sau pe
rândunici să-și ia drumul în zbor spre Africa.
— Mi-ar plăcea să citesc ce scrie.
— Sincer, nu cred că o să avem norocul ăsta.
Sara i-a spus mereu lui Max că scrie o lucrare de documentare
istorică fiindcă simte nevoia să-i câștige respectul. Fără respectul lui
Max, redactarea n-ar fi înaintat niciodată și n-ar fi ajuns nicăieri.
Realitatea însă e mult mai complexă. La început, cu peste două
decenii în urmă, a făcut-o ca să-și imagineze mai bine poveștile din
ciocolatieră. Zicea că parcă ar asculta voci care șoptesc. Apoi a
căutat date reale care să-i confirme teoriile. A găsit mai puțin decât
se aștepta, apoi mai e și lipsa de timp, cel mai greu obstacol, și
uneori, poate și mai grav, lipsa de încredere în ce face. Până la urmă
i se pare că notițele ei ar putea fi un roman de ceva interes, dacă
vreodată ar vrea, și-ar propune, ar reuși, ar ști, să-l scrie.
Categoric, lipsa de încredere exprimată acum de Max cu voce tare
e ca un duș rece la care nu se aștepta, care pune proiectul în serioase
dificultăți și-o face să creadă că el știe asta și de-aia n-a îndrăznit
niciodată să fie total sincer cu ea. În clipa asta i se pare că Max o
compătimește că pretinde atât de mult de la ea însăși sau de la cei
din jur, inclusiv de la istorie. E un sentiment inoportun, ar fi preferat
să nu-l aibă.
— O așteptăm pe Sara să deschidem absintul, zice Max.
— Evident. Fără ea n-are niciun farmec.
— Sper să fiu mai rezistent ca ultima dată.
— Dacă nu, te ducem la culcare, ca atunci. Am crezut totdeauna
că atunci a început relația voastră.
— Nu, a mai durat peste un an și jumătate până…
— Știu. Dar, într-un fel, totul de-acolo a venit.
— Poate că da.
Nu. Din noaptea aia îndepărtată nu vine nimic legat de Max. În
noaptea aia de-acum douăzeci și trei de ani, Max era virgin și se
vedea. Pe Sara n-o interesau niciun pic băieții virgini. Nu-i vine să
creadă că Oriol a zis ce tocmai a auzit. O fi ceea ce se cheamă o
minciună pioasă.
Perdeaua din sufragerie flutură și adaugă conversației o
scenografie inutil grandilocventă. Max se ridică s-o strângă și, în
drum, să mai aducă o sticlă de apă minerală. Pune vin în pahare,
mai oferă mâncare. E gazda perfectă, nu uită niciun pas, niciun
detaliu.
— De ce nu ne-am văzut de-atâta timp, măi băiete? zice Max,
privindu-și prietenul cum poți privi pe cineva doar după ce ai
patruzeci de ani. Credeam că ne-ai uitat.
— Am fost groaznic de ocupat. (Oriol rostea aceste cuvinte cu
ochii plecați, într-un gest – Sara nu-l poate vedea bine – parcă de
jenă. I-a mai rămas un pic, din câte se vede. Cam ca ei.) Cât să fie
exact?
— N-am numărat. Din noaptea cu premiul, dacă nu mă înșel.
— A, da, premiul. O noapte ciudată.
— Foarte.
 — Tu erai pe post de bonă.
— Ce să fac? Sara era cu relațiile publice.
— N-am stat de vorbă nici zece minute. Nici măcar nu-mi aduc
aminte despre ce.
— Erai năuc. Erai vedeta nopții.
— Mi-ar fi făcut plăcere să stau mai mult cu voi.
— Am înțeles, că n-ai făcut-o. (O tăcere măsurând ce trebuie să
urmeze, să nu se simtă prost nimeni, tipic pentru Max.) Mai rău mi-
a părut că după aia ai dispărut. Niciun telefon, niciun mesaj în tot
timpul ăsta. Pe Sara a durut-o.
Sara își mușcă buza de jos. Acum universul bubuie de tobe, căci a
sosit cea mai așteptată clipă din noapte: să audă cum explică Oriol
Pairot prietenului său ceva ce nu poate fi explicat, ceva ce Max ar
rezuma așa: după noaptea cu premiul, de la hotelul Arts, prietenul a
decis să dispară din viețile lor. Și a făcut-o de parc-ar fi fost un
iluzionist din secolul al XIX-lea, unul din ăia care evadează dintr-un
rezervor plin cu apă.
— Îmi pare tare rău. A fost o decizie dificilă.
Cuvântul doare toate părțile. „Decizie.” Nu uitare, ceva făcut cu
intenție. Oriol adaugă:
— Trebuia să fug, băiete.
— Să fugi, de ce anume?
— De voi doi.
Oriol lasă paharul, iar îl ia, își pune picior peste picior, se joacă cu
piciorul paharului pe genunchi. Îngaimă:
— Muream de gelozie, Max. Asta e adevărul. A venit un moment
când mi-a devenit insuportabil.
Gelozie? Hai, că asta-i bună! A amânat subiectul, dar până la
urmă s-a hotărât, gândește Sara.
— Gelozie… pe mine?
Max ridică din sprâncene, nedumerit, iar explicațiile nu întârzie:
 — Aveai tot ce-ți doriseși. Catedra, afacerea, apartamentul, copiii,
urma să publici o carte…
— Sara…
— N-o să-ți spun că nu.
Asta-i tot? „N-o să-ți spun că nu?” Asta este balsamul cu care
trebuie să-și aline ea arsura care durează de-atâția ani? Exact din
clipa în care, în noaptea premiului, noaptea de la hotelul Arts, s-a
dat jos din patul extra large din junior suite cu vedere spre mare și a
întrebat-o dacă vrea să facă duș cu el. Ea i-a spus că nu, fiindcă în
clipa aia cel mai mult și mai mult avea nevoie să nu se mai
gândească la ce face și să plece acasă. Și să mediteze. Avea, mai ales,
nevoie să mediteze la viața ei, cum era și cum vrea să fie.
Oriol a întrebat-o: „O să-i spui lui Max că ai fost cu mine?” Și ea a
răspuns: „O să mă gândesc”. El a adăugat: „De acord”, la fel cum ar
fi putut zice: „Deci așa rămâne” sau „La revedere, a fost o plăcere”
sau orice altceva gol de sens. Sara păstra încă gustul sărutărilor lui
când s-a îmbrăcat, s-a privit în oglindă să vadă cum arată o femeie
adulteră și-a ieșit din cameră, cu grijă să nu trântească ușa.
În zilele ce-au urmat a așteptat un telefon, un mesaj, chiar și o
ilustrată, una dintr-alea absurde, cum din când în când trimitea
Oriol din orașe ciudate, dar telefonul suna doar din motivele
dintotdeauna și Oriol, ca întotdeauna, dispăruse pe pavajul străzilor
vieții. Puțin după aia l-a văzut la televizor, la blestemata oră de
după cină și s-a pus pe plâns cu atâta furie, încât Max și-a lăsat
cărțile și a fugit să o consoleze pentru prima oară în viață, fără să
știe de ce-o consolează, sau poate știind.
Dar răul cel mare abia urma să vină, și anume să se resemneze.
Să se resemneze, ce a fost nu va continua, Oriol nu se născuse să-și
împartă viața cu vreo femeie, cu-atât mai puțin cu ea. Să înțeleagă că
îl vrea pe Max; în pofida a tot, îl iubea cu o seninătate care-i făcea
plăcere și nu voia să se despartă de el. Să îngroape iluziile stupide
ale unei vieți altfel decât cea trăită după noaptea de la hotelul Arts și
după cele ce îi spusese Oriol în patul extra large și să vadă din nou
partea bună a rutinei dintotdeauna. Tortell de Reis12 crema catalana,
bunyob de Quaresma13, mona de Pasqua, coques de Sunt Joan, panellets 14,
torrons de Xixona și specialitatea casei: ciocolată neagră cu
umplutură de pralin. Viața curgea an după an, Max o iubea fără
condiții, fără pasiune, fără poticneli, fără polițe de plătit, cele o mie
și una de obligații ale maternității concomitent dorită și detestată,
rutina confortabilă a laboratorului, mersul lin, fără emoții, al
afacerii.
În adâncul ei, Sara știe c-ar fi făcut o bună figură lângă Oriol. Ar fi
fost tovarășa perfectă, admiratoarea fără condiții, ajutorul
dezinteresat. Și aureola de femeie adulteră care-și părăsește familia
și fuge cu cel mai bun prieten al soțului i-ar fi dat patina de
malițiozitate care-i lipsise întotdeauna. I-ar fi trebuit două vieți ca să
fie tot ce-ar fi putut fi.
— Ai tupeu, să-mi spui… zice Max.
— După nouă ani? Nu cred.
— Pot să te-ntreb de ce acum?
— Acum e altceva. Am noutăți.
— Importante?
— Metafizice.
— Dă-i drumul!
— M-am însurat. Și o să am un copil.
Max parcă-și iese din minți. Își ridică brațele în sus de bucurie,

12 Prăjitură tipică de Bobotează, sub forma unui colac din aluat

asemănător cu al brioșei, cu umplutură din migdale, ou, zahăr, ornată cu
fructe confiate. (N. tr.)
13 Un fel de gogoși care se mănâncă în postul Paștelui. (N. tr.)
14 Mici prăjiturele, în general pe bază de marțipan, care constituie desertul
tradițional de Ziua Tuturor Sfinților (Ziua Morților). (N. tr.)
strigă:
— Mamăăă, Oriol, măi băiete, în sfârșit îți vezi de viață.
Și-atunci se întâmplă de ce se temuse Sara, traiectoria brațului lui
Max în această clipă de euforie sinceră nu are cum rata. S-ar fi putut
evita cu o clipă înainte, dar acum nu mai e scăpare. Cotul soțului ei
lovește ciocolatiera oprită prea aproape de abis, mâna lui Oriol nu
ajunge la timp să evite catastrofa și ecoul bufniturii răsună pe toată
strada.
Ciocolatiera doamnei Adélaïde e doar un mozaic translucid, fin,
care zace pe dalele roșii ale podelei. Resturile unei lungi și
folositoare vieți de obiect.
 Talentele multiple ale lui Oriol Pairot

— Și, dacă am face pralinul Sarei cu crantzul tău din tort de mere
și scorțișoară, amestecat totul, n-ar fi bine? Așa niciunul n-ar trebui
să renunțați la idee și am da lucrarea la timp. Suntem mult în urmă!
— Doamne, Max! În viață mereu trebuie să renunți la ceva. Orice
alegere presupune cincizeci de renunțări! Așa-i făcută viața, exact
așa, din alegeri și renunțări. Zi odată care din cele două ți se pare
mai bine, te rog…
— Dar o să mi se pară mereu că celălalt era…
— Uite ce-i, Max, îl întrerupea Oriol, foarte sigur de ce spunea,
până nu-nveți să nu te gândești la ce-ai lăsat pe drum, n-o să-nveți
cu adevărat ce e viața.
La douăzeci de ani, Oriol Pairot era deja expert în renunțări.
Unele, impuse, ca moartea mamei la 55 de ani, de-un atac cerebral la
care, evident, nu se aștepta nimeni, care ei îi secerase viața, iar într-a
lui trăsese o foarte clară linie despărțitoare. Cu anii, Oriol avea să-și
dea seama că moartea mamei fusese și moartea tinereții lui, care n-
avea să mai revină, și că tot ce a venit după ea făcea parte, în bine
sau în rău, din lumea complicată, liberă și deseori absurdă a
adulților. La doar o săptămână după înmormântare, o altă femeie
dormea în patul conjugal alături de tatăl lui, acum un desăvârșit
necunoscut. Îi auzea noaptea cum fac frenetic sex, i se părea scârbos.
Nici ziua nu încercau să se ascundă: se afișau pe stradă, făceau
împreună diverse treburi, luau împreună prânzul, se țineau de
mână sau se sărutau, ca doi adolescenți îndrăgostiți care nu se pot
stăpâni și simt nevoia să fugă unul după altul peste tot. Doar la
câteva zile după ce venise, ea-și cumpărase un șorț ridicol, numai
volănașe, și se proțăpise la casă în patiserie, acolo unde peste
douăzeci de ani stătuse mama lui. Clienților, evident, nu le venea să
creadă. Unii încercau s-o ascundă, dar li se vedea oroarea. O femeie
chiar a întors spatele, indignată, mormăind ceva despre graba
bărbaților rămași văduvi. Taică-său nu zicea nimic, nu făcea niciun
comentariu, nu scotea o vorbă, felul lui de a fi, mai mult sau mai
puțin, de când venise pe lume. Nu vorbea nici cu băiatul lui, care își
zisese nu o dată c-ar trebui să aibă o discuție cu tată-său de la bărbat
la bărbat, dar, până la urmă, din lipsă de încredere și din obișnuință,
a lăsat-o moartă.
Oriol a ajuns singur la concluzia că femeia care o înlocuise pe
maică-sa în doar cinci zile era acolo de mult, rezervă, așteptând
ocazia să ocupe locul câștigat poate cu brio. La urma urmelor, nici
să-l suporte pe taică-său nu era ceva simplu. În fond, îi era
recunoscător c-o făcuse, eliberându-l de orice responsabilitate. A
hotărât deci să vadă partea plină a paharului, și-a strâns lucrurile și
a plecat la Barcelona, fără să dea nimănui explicații.
Prima noapte a dormit pe o bancă din gara Sants, dar a doua zi a
găsit de lucru în cafeneaua mare din incintă, unde intrase să întrebe
dacă au nevoie de chelner și i-au zis că da și dacă îl interesează.
Erau anii euforiei preolimpice și la Barcelona era ușor de găsit o
slujbă, mai ales pentru tinerii dispuși să facă orice și toată lumea era
convinsă că lucrurile n-o să mai meargă rău niciodată, de parcă
olimpismul și lucrările și străzile tăiate și Olimpiada Culturală și
primarul Maragall inaugurând ceva la fiecare sfert de oră și cozile la
intrarea și ieșirea din oraș (dar într-o veselie, fiindcă Barcelona era
mai cu moț ca oricând și, în sfârșit, avea să o poată demonstra) ar fi
fost lucruri care aveau să dureze veșnic.
Problema lui Oriol când a ajuns în orașul preolimpic era locuința.
Cu buzunarele goale, nu era deloc ușor de găsit un loc de stat.
Puținele lui economii le cheltuise ca să-și cumpere niște pantaloni, o
cămașă și pantofi noi și ca să plătească două nopți la o pensiune din
strada Numància. Dar era abia începutul lunii și mai avea bani doar
pentru săptămâna și ea abia începută. A cerut un avans șefului, dar
omul îl privise cu o figură care spunea: „Ei, bravo! Da știu că ne
grăbim!” și-a refuzat categoric. Noroc c-a văzut anunțul lipit pe o
poartă: „închiriez cameră unui tânăr, curat, responsabil. Ieftin. Etaj
3, ap. 2. Întrebați de doamna Fàtima”. Oriol și-a zis că din cele trei
cerințe îndeplinea cel puțin două și că nu pierde nimic dacă
încearcă. A intrat pe o poartă murdară și părăginită, a urcat treptele
prost luminate și-a sunat la etajul trei. Obosise deja să mai aștepte,
când a auzit un zăngănit de fiare și-n ușă și-a făcut apariția o femeie
de vreo cincizeci de ani prost purtați, într-un halat de inspirație
orientală.
— Ai văzut anunțul? a zis când l-a zărit.
— Da. Dar nu pot plăti până la sfârșitul lunii.
— Intră, nu te văd la față.
Oriol a făcut un pas și-a intrat într-o casă dărăpănată, prăpădită
ca și poarta. Pardoseala era din mozaic, dar își pierduse toată
splendoarea. Holul părea interminabil. La capăt era o lampă unde, a
ghicit, trebuia să fi fost sufrageria.
— Câți ani ai?
— Douăzeci.
— Ai de lucru?
— Spăl vasele la barul din gara Sants.
— Dacă vin acolo, dau te tine?
— Bine-nțeles.
— Și mă inviți la micul dejun?
— Nu.
— Cum ai spus că te cheamă?
— Nu ți-am spus. Oriol.
— Foarte bine, Oriol. Pari băiat de treabă. Camera e prima pe
dreapta, cea de lângă intrare. Așa o să ai puțină intimitate. Ai baia
ta, cu duș, în cealaltă baie, a mea, nu intri. Te poți folosi de
bucătărie, dacă ne înțelegem în privința programului. Nu poți să ții
animale, să faci zgomot la ore nepotrivite sau să aduci fete. Chiria e
de zece mii de pesete pe lună, în avans, dar în cazul tău o să fac o
excepție. Dar, dacă nu-mi plătești înainte de întâi ale lunii, pleci.
— De acord.
— Sunt Fàtima. Și a întins o mână cu unghiile roase.
Cum și-a luat salariul, Oriol l-a împărțit în trei: o treime pentru
chirie, una – bani de buzunar și-o parte de pus la bancă. Voia să
economisească, să facă încă nu știa ce, ceva să-i poată aduce câștig.
Când s-a dus să plătească chiria, Fàtima i-a zis:
— Ți-o las la opt mii, dacă păstrezi restul să mă inviți la cină.
I s-a părut o afacere bună. După douăzeci și șase de zile de stat la
Fàtima, îi era foarte limpede că, într-un fel oarecare, o să tragă folos
din felul cum îl privea. Luna următoare i-a lăsat chiria la doar patru
mii. A treia, nu i-a mai vrut banii. „Tu ai mai multă nevoie de ei
decât mine”, i-a zis, apăsându-i mâna și închizându-i-o peste bani.
Fàtima era încântată de chiriaș, bine făcut, tânăr, amabil. Dreptul la
bucătărie mai crescuse și, din când în când, Oriol dormea în patul
proprietarei. Fusese ridicată și interdicția de a intra în baia ei. În
lunile alea, Oriol a reușit să economisească mult mai mult decât
crezuse.
A avut parte de surprize, pentru prima oară, și la bancă. În contul
lui apăruseră brusc două sute de mii de pesete. Îl întrebase pe
domnul de la ghișeu: „Viramentul a fost făcut de Oriol Pairot
Bardagi”, a zis, informându-l și că banii intraseră de trei săptămâni.
Și-a sunat tatăl de la primul telefon public.
— N-am nevoie să-mi trimiți bani, mințise.
— Bună, băiete. Totul bine?
— De ce mi-ai virat două sute de mii de pesete? Nu ți-am cerut
nimic.
— O clipă, băiete, nu te frământa. Banii ăștia erau ai mamei tale,
rezervă succesorală îi zice. Îți revin conform legii, acum, că s-a
deschis testamentul. Sunt moștenirea ta, poți să-i folosești pe orice-ți
trebuie, cum i-ar fi făcut ei plăcere.
După ce s-a tot gândit și după multe îndoieli până-n ultima clipă,
Oriol a decis să investească o bună parte din bani ca să se înscrie la
cursul de tehnici pentru prepararea ciocolatei de la Breasla
Patiserilor și să cumpere ustensile de bucătărie. Îi fusese mereu
limpede că-i place patiseria, dar nici nu voia să fie ca tată-său. Nu
voia să piardă timpul cu produse care nu durează nici douăzeci și
patru de ore. Nu croissante, brioșe, ensaimades sau pișcoturi. Nu-l
interesau nici sărbătorile și nu se vedea făcând coques de Sfântul
Ioan sau mones de Paște. Ceea ce se numea „tradiția patiseriei
noastre” nu-l interesa niciun pic. Avea o droaie de idei inovatoare,
dar i se părea că n-au nicio valoare fără ceva studiu. A renunțat la
alte posibilități care i-au trecut prin cap ca să-și cheltuie mica avere –
o motocicletă, de exemplu, i-ar fi picat bine ca să se miște prin orașul
plin de lucrări; o călătorie la câteva dintre cele mai importante
saloane de patiserie din Europa, în vizită (și în căutare de idei) – și
s-a oprit la curs. E deja știut: în viață fiecare alegere se plătește cu
cincizeci de renunțări. Până ce n-ai învățat să nu te gândești la ce-ai
lăsat pe drum, nu ai cum spune că știi într-adevăr să trăiești.
Astfel că renunțările au început să se ivească în discuție și s-au
instalat complet când Max a privit-o pe Sara cu o figură tristă de-ți
rupea inima și a dat verdictul:
— Atunci aleg mărul. A tras cu ochiul la Sara înainte de-a
adăuga: îmi pare foarte rău.
Și Oriol și-a încleștat pumnii, și-a încrețit sprâncenele și a deschis
gura ca să scoată un strigăt surd care îi celebra victoria.
— Am avut o rivală periculoasă, a zis și cuvintele i-au sunat ca un
premiu de consolare.
— Ai avut un judecător părtinitor, aia ai avut. Unul oarecare, a
contraatacat ea, care nu știuse niciodată să facă fată unei înfrângeri.
Max nu putea să scape de regretul că trebuise să aleagă. I-a prins
mâna Sarei, să se consoleze:
— Îmi pare atât de rău! Sigur că pralinul e superbun.
— Nu-i nimic, a zis ea sec, trăgându-și mâna.
Să pierzi e o artă dificilă. La patruzeci și patru de ani n-a învățat
încă. Chiar acum ar plânge cu foc, dacă ar putea, dar nici plânsul de
furie sau neputință nu face parte din dexteritățile ei. Ea plânge doar
pentru prostii: când Aina apare îmbrăcată în ceva nou și nu poate
crede că e atât de mare sau când i se arde mâncarea cât e la duș. Dar,
când i se sfâșie viața și înțelege pentru totdeauna că unul din cei doi
bărbați pe care-i iubește a ales și n-a ales-o pe ea, nu poate să verse o
lacrimă. Doar să strângă din dinți și, să continue în tăcere să-și
contemple existența de la distanța sigură din casa vecinei.
Cei doi prieteni au terminat de strâns cioburile ciocolatierei
doamnei Adélaïde și le-au lăsat într-o parte pe masă, pe un șervet
fin.
— Sara o să fie necăjită.
Oriol strânge din buze și dă din cap că da, amărât.
— O să-i căutăm alta. Sigur nu-i greu pe internet.
Se-apropie clipa să-și facă apariția desertul și Sara o dorește din
toate puterile.
— Ei? Și cine e fericita? Cum v-ați cunoscut? Aveți ceva vechime,
nu? De ce n-ai adus-o, s-o cunoaștem?
— N-am adus-o fiindcă e la Tokyo și e în șase luni.
— Te-ai însurat cu o japoneză? întreabă Max uimit. (Prietenul dă
din cap, da.) Hopa!
— Am cunoscut-o prin tipul despre care tu mi-ai vorbit primul…
Ți-aduci aminte? Cum îl chema? Sato nu-știu-cum sau nu-știu-cum
Sato, de la Universitatea aia din Hiroshima…
— Laboratory of Food Biophysics of the Faculty of Applied
Biological Science of The Hiroshima University, precizează Max,
care colaborase cu ei peste cinci ani.
— Exact! De fapt, au fost o mulțime de împrejurări. Căutam pe
cineva să facă designul magazinelor mele din China și Japonia.
Voiam ceva care să pară foarte japonez, dar rămânând european.
Am făcut interviuri cu câțiva candidați și le-am văzut proiectele. Al
ei mi s-a părut excelent, exact ce căutam. Are niște idei de-o claritate
fantastică, e foarte inteligentă, a-nțeles imediat ce-i cer. Ne-am
aruncat amândoi în cucerirea Japoniei (fiindcă, să nu te îndoiești
nicio clipă, o mare parte din merit este al ei și al liniei designului).
Voiam să deschid un magazin la Tokyo, dar, cu Hina, obiectivele mi-
au devenit ceva mai ambițioase. N-ai idee ce piață e aia! Au devenit
dependenți de ciocolată, fanatici, și au bun-gust și chef de cheltuit
yeni mulți. Și-or fi dat seama că unul dintre indicatorii nivelului de
viață dintr-o țară este consumul de ciocolată. Cert e că se deschid
magazine impresionante, supermarketuri întregi doar de patiserie.
Sunt acum pe punctul să inaugurez la Osaka a cincea mea confiserie.
Îi spun așa, în franceză, că acolo place mai mult. Li s-o fi părând mai
sofisticat. Ocup piața.
— Ai zis Hina?
— Hina, cu H. Te asigur că era imposibil să nu te îndrăgostești.
Incredibil e că mă place ea. Atât de frumoasă, atât de tânără, s-ar fi
putut mărita cu fiul unui împărat, cel puțin.
— Cât de tânără?
Oriol spune puțin jenat, de parcă și-ar scuze. Dar ticălos cât
încape. Știe că prietenul lui automat o să-l invidieze.
— Douăzeci și cinci.
— Douăzeci și cât? Ce tupeu ai, nerușinatule!
— Ei, acum a făcut douăzeci și șase. Crește. Uite, să-ți arăt o
fotografie.
Oriol scotocește prin mobil, Max își pune ochelarii – îi poartă la
gât cu un șnur aurit, ca-ntotdeaua de trei-patru ani – și se lasă o
tăcere plină de venerație cât cei doi bărbați privesc fotografia,
verticală, în prim-plan, a unei tinere cu pielea foarte albă, părul
foarte negru și ochii migdalați, îmbrăcată în niște pantalonași roz
scurți.
— E superbă, Oriol. Ești un tip norocos.
— E și mai frumoasă în realitate. Asta e din ziua căsătoriei.
Îi arată o altă fotografie.
— Ei, ăsta ești tu? îți stă bine în kimono.
— E veșmântul tradițional al comercianților, potrivit codului (n-ai
idee cât de complicat e totul în Japonia), trebuia să-l pun. Ea poartă
kimonoul care se cuvenea în onoarea familiei, una de samurai.
— Samurai? Mamăăă, băiete!
— Da, băiete, da. Uite, aici își scosese shiromuku, complet alb,
folosit doar în timpul ceremoniei. Vezi? Acum are hanayome, un
kimono de sărbătoare pentru femeile proaspăt căsătorite, îți spun, e
complicat.
— Și domnii ăștia de-aici?
— Tatăl meu și actuala lui nevastă.
— Aha. Și socrii tăi, evident.
— Da, uite, aici se văd mai bine.
— Ohooo! Ăsta e samuraiul?
Oriol râde.
— Străbunicul lui, cred, a fost. El doar conduce un lanț de
benzinării.
— Zău! Mi-ar fi frică să-mi pună domnul ăsta benzină.
— Nu, omule, nu. Îl am în buzunarul cel mic de când a aflat c-o
să fie bunic.
— Băiat sau fată?
— Nu știm. Hina preferă să fie surpriză.
— Și se va naște în Japonia, clar.
 — Sigur. E o țară fantastică pentru naștere. E o țară fantastică
pentru orice, de fapt. Trebuie să veniți să mă vizitați.
— Doamne, Oriol, nu e ca și cum am veni să te vizităm la Paris.
— Hai, vorbește cu Sara. Mi-ar face mare plăcere să v-o prezint pe
Hina. Cred că o să vă placă.
— Asta trebuie sărbătorit. (Max se ridică, intră, îl lasă pe Oriol cu
un zâmbet cam nătâng desenat pe buze, care începe să se ofilească
atunci când își face din nou apariția, în mâini cu o sticlă de Moet &
Chandon.) O păstram pentru o ocazie specială, cred că asta e cu vârf
și-ndesat. Vreau să toastez pentru nunta ta și pentru viitorul tău fiu
sau viitoarea ta fiică.
Sticla pocnește, dopul țâșnește zburând, lichidul spumos se
revarsă din cupe și cristalul de Boemia scoate un clinchet pur ca
nota unei viori.
— I-am trimis un mesaj Sarei, să văd dacă mai are mult, zice Max,
ridicându-se din scaun după ce a sorbit dintr-o înghițitură șampania
și umplându-și iar cupa. (I s-o fi urcat amestecul de băuturi la cap,
dar nu poate să stea locului.) A, desertul! Să nu uit! De-ai ști cu câtă
dragoste a făcut Sara trufele, cu gândul la tine! O secundă, mă întorc
imediat.
Rămas singur, Oriol dă drumul unui oftat de oboseală,
resemnare, de ceva ce n-ai chef să faci, dar trebuie făcut.
Telefonul Sarei vibrează, tocmai a primit un mesaj.
Max iese pe terasă cu o tavă de trufe și alta de catànies glasate,
specialitatea casei. Le oferă lui Oriol, care ia una, o bagă în gură și o
mestecă pe îndelete.
— Ciocolata Sarei a fost întotdeauna inegalabilă, decretează,
parcă mormăind.
Și Sara, de cealaltă parte a barierei, își zice că în sfârșit. În sfârșit,
marele Oriol Pairot, unul din cei doi bărbați pe care i-a iubit cel mai
mult pe lume, pe care n-o să poată înceta să-l iubească, deși de acum
va trebui s-o facă altfel, în sfârșit Oriol Pairot a recunoscut că e cea
mai bună. Dacă ar fi făcut-o cu cincisprezece ani în urmă, ar fi plâns
de emoție.
— Și tu? Vorbind atâta despre Hina, nu te-am întrebat nimic.
Părinții tăi?
— Aaa, ca întotdeauna. Viață de pensionari americani tipici.
Dintr-o croazieră în alta. Cred că petrec mai mult timp pe Marea
Caraibilor decât acasă.
Max este fiul cel mare. Părinții îi sunt incredibil de tineri – se-
apropie de șaptezeci de ani – și Sarei, uneori, i se pare că au mai
multă energie ca ea.
— Tot vă mai duceți o dată pe an să-i vizitați la New York?
— Da. Acum se întorc acasă, de Ziua Recunoștinței. Noi îi vizităm
primăvara, deși New Yorkul ne place cu adevărat toamna.
— În noiembrie e cel mai plăcut oraș din lume.
— Total de acord.
— Și soacra? Ce face?
— De anul trecut stă într-un cămin de bătrâni. – Oriol ridică
surprins din sprâncene, de parcă ceva i se pare în neregulă. – Așa-i
că-i ciudat? Ei bine, ea singurică a hotărât. Într-o bună zi ne-a spus
că aici nu mai are nimic de făcut, că vrea să meargă la un cămin ul
traseu mp unde era cea mai bună prietenă a ei, tovarășa de bridge.
— Bridge?
— Proasta influență a mamei mele, nu s-a lăsat până nu și-a
învățat cuscra să joace.
— Și apartamentul părinților Sarei?
— La fel cum era, neatins. Inclusiv camera de fată a nevesti-mii,
cu patul de fier și rufele din dulap. Un pic înspăimântător. Parcă
intri într-un muzeu.
— Și n-aveți de gând să faceți ceva?
— Deocamdată, nu, cel puțin cât trăiește soacră-mea. Pe urmă,
om vedea. Mie mi-ar plăcea s-o conving pe Sara să dezvoltăm
ciocolateria. Am putea lega apartamentul cu magazinul și să facem
sus un restaurant.
— Ce idee bună, băiete! Perfect. V-ați gândit ce fel de restaurant?
— Încă nu. Mă tot gândesc, dar nu e încă momentul.
— Am înțeles. Vad că nici tu nu stai locului, cel puțin cu gândul.
— Ce să fac, băiete? Trebuie să fac ceva să nu mă deprim, mai ales
acum că universitatea e o mare casă în ruine. Acum cică trebuie să
fim vandabili și rentabili. Ni se măsoară succesul prin numărul de
studenți care ne aleg cursul. Dacă vrei să fii un profesor sever, să-i
biciui puțin ca să fie buni și exigenți cu ei înșiși, ai presă proastă și
suferi consecințele. Ne guvernează legile marketingului. Și știi ce e
marketingul? Nu să vinzi ce ai, ci să produci ce se poate vinde. – A
făcut o pauză, întreruptă de un oftat. – Ei, băiete, chestia asta e
iremediabilă. Am copiat modelul academic din Statele Unite, dar
numai în ce are rău. Am decis să nu-mi dau sufletul. Număr anii pe
care-i am până la pensie, vreau doar să treacă rapid. Nu mai
bombăn. Nu fac parte din rezistență, am trecut la inamic.
— Dar… chestia cu șefia de catedră pe care ți-au oferit-o?
— Nimic, nimic, nimic! Max dă din mâini parcă să sperie un roi
de muște. Am refuzat. Nu vreau probleme. Universitatea e o ruină,
îți spun eu. De-ar fi una fizică, încă ar mai exista leac, dar e
intelectuală. Nu mai e nimic de făcut. În clipa asta, mai bine să mă
gândesc să deschid un restaurant.
Sara nu știa nimic de ideea lui Max cu dezvoltarea afacerii. Îi
place, deși i-ar fi plăcut mai mult să afle altfel. Bărbatul ei, veșnic
precaut, veșnic în căutarea momentului adecvat să facă sau să spună
totul. Asta o fi una dintre problemele pentru care fac sex doar din
când în când, adecvarea: Max nu se aruncă dacă nu are toate,
absolut toate, circumstanțele favorabile (incluși fiind factori
atmosferici, biologici, de oră, de sănătate, emoționali și, evident, cu
vârsta și viața lui, asta nu se-ntâmplă aproape niciodată).
Și Oriol, la fel de limbut, egoist și fără chef ca întotdeauna. Ar
putea să se împrumute-ntre ei, ăștia doi, gândește Sara, preocupată,
fiindcă Oriol tocmai a făcut o greșeală imensă, colosală, deocamdată
fără urmări. Din fericire, Max e un tip distrat, i-e greu să-și dea
seama de asemenea detalii. N-a stat să se gândească cum poate fi
Oriol la curent cu povestea cu șefia de catedră. N-a făcut calcule,
evident. Calcule care ar fi, aproximativ, așa: când i s-a oferit postul?
în ianuarie 2004. Cât a tot amânat să răspundă nu, după ce a tot
rumegat? Mai mult de șase luni: răspunsul definitiv l-a dat în
septembrie 2004. Când a fost povestea cu premiul la hotel Arts?
Ultima oară când el și Oriol s-au văzut. Pe 16 iunie 2004, când încă
era posibil ca răspunsul să fie afirmativ, sau așa credea Sara. Dar
atunci era încă un secret și Max nu voia să vorbească despre asta.
Nici măcar cu Oriol. El, cel puțin, nu a deschis vorba în cele zece
minute cât au vorbit. Iar lui Oriol nu-i stătea mintea la așa ceva,
primise cel mai important premiu la care poate aspira un ciocolatier
și era euforic și ultraocupat.
Și-atunci?
Atunci, piesele nu se îmbină, dar Max nu-și dă seama.
— Uite! Mi-a răspuns Sara, zice Max mulțumit, punându-și
ochelarii ca să citească mesajul cu voce tare: „într-o jumătate de oră
sunt cu voi. Lăsați-mi ceva de băut”. Întreabă dacă merge totul bine.
O să-i spun că da. De ciocolatieră îi spunem mai bine când vine.
— O să-i spunem că a fost vina mea, zice Oriol.
— Nu, nu, nu, n-ar fi corect. O secundă – Max se încruntă cât
scrie mesajul – De-a-cord-nu-ntâr-zia-să-ru-tă-ri. Gata. Mai pune,
băiete, Moet & Chandon!
— O să ne găsească nevastă-ta afumați bine.
— Foarte bine. Pune. Până sus.
Cupele sunt umplute și golite. Bărbații tac un moment, fiecare cu
gândurile lui.
În clipa asta luminile de la Santa Maria del Mar se sting.
— Douăsprezece, anunță Max. E deja mâine.
Ecranul mobilului lui Oriol se luminează, a sosit un mesaj. Sara
își dă seama că are telefonul pus pe silențios, dar nu și-a schimbat
numărul. Asta înseamnă că, deși nu i-a răspuns, a primit toate
celelalte mesaje ale ei. Vrea să dea o interpretare la toate astea, dar
nu-i iese niciuna. Oriol privește un moment ecranul.
Ești gură-spartă.
Oriol aruncă o privire spre sufragerie, o alta, mai discretă, în jur,
căutând-o pe Sara. Apoi închide și pune, indiferent, mobilul într-o
parte. E limpede că nici de data nu are de gând să răspundă.
Max și-a întins picioarele, încrucișate. Mâinile sprijinite pe burtă.
Vorbește cu privirea fixată într-un punct nedefinit al cerului
nocturn. Pare foarte liniștit. Și beat.
— Ți-amintești de data aceea la Paris? Acolo da băutură! Acum
deja nu mai rezistăm. Îmbătrânim.
— Atunci, la Paris, a fost într-adevăr fantastic, râde Oriol lăsându-
se mângâiat de amintiri. Tu îi dădeai întruna cu Luvrul. Nu era chip
să te facem să te oprești.
— Nu-ți poți imagina cât de impresionați am fost, eu și Sara, când
te-am văzut la Fauchon, în uniforma neagră atât de elegantă, dând
ordine la toți oamenii ăia, în franceza ta perfectă. – Oriol face din
mână un gest de modestie, de parcă ar spune: „Ei, perfectă. Nici
vorbă!” – Cred că atunci ne-am dat cu adevărat seama ce bestie ești.
Și ce geniu! Dar erai un copil…
Noi nici nu eram căsătoriți.
— Bine-nțeles că nu erați. Acolo mi-ați spus că vă căsătoriți, nu-ți
aduci aminte? „Oriol, avem să-ți spunem ceva. Sara și cu mine ne-
am gândit că vrem să ne fii naș la nuntă.”
— Doamne, e-adevărat! Uitasem.
 — I-am adus un buchet de flori miresei. Și i-am citit un poem.
— Oribil! Voiam să-l înrămăm, dar era prea prost.
— Era vara lui ’92. Ți-amintești? Am văzut deschiderea Jocurilor
Olimpice în apartamentul meu din Allée de la Surprise.
— Cum să nu, cum să nu! Dumnezeule! Toți trei vârâți în
canapeaua aia desfundată, cu ochii în televizorul minuscul, uzi
leoarcă de transpirație…
— Mâncând bomboane.
— Exact! Bomboane oribile din chestii ciudate, tu le testai. Unele
nici nu se puteau mesteca. Și-atunci Sara mi-a zis: „Max, nu ai să-i
spui ceva prietenului tău?” și eu ți-am spus și tu ai rămas
încremenit, o vorbă nu puteai să scoți.
— Nu m-așteptam!
— Și-atunci ai început să scoți sticle și iar sticle, parcă
înnebuniseși, și ne-am făcut toți trei pulbere de-atâta râs și de-atâta
băut pentru toate, dar mai ales pentru noi.
— Din noaptea-aia a ieșit cutia „Trei prieteni”, deși a mai durat
ceva până să pot s-o fac… – își amintește Oriol – și nu pot să nu mă
gândesc că a fost o noapte foarte rentabilă, în pofida beției și-a veștii
proaste.
— Pe urmă te-ai ocupat de tortul meu de nuntă, băiețaș. Părinții
mei și-acum îmi aduc aminte că era ciudat rău și-avea gust de
colonie.
— Părinții tăi sunt americani! Cea mai vândută ciocolată în State
e Hershey, Max! Cu asta am spus tot!
— Mătușa mea Margaret a și leșinat din cauza crampelor. Și-n
timp ce-o însoțeam la baie întreba întruna: „Isn’t it too spicy,
sweety?”15
Cei doi bărbați râd cu poftă, ca-n noaptea aia pe o canapea

15 „Nu e prea condimentat, scumpule?” (engl.). (N. ed. orig.)

înfundată dintr-un cartier mărginaș din Paris. Colțurile străzii
Argenteria fac ca ecoul râsului lor să sară dintr-o casă în alta, să
prindă viteză, să se înalțe pe clopotnița turnurilor gotice ale bisericii
Santa Maria del Mar, să intre și să iasă în timp ce clopotele bat încă
de douăsprezece și, în sfârșit, să se piardă pe strada Espaseria până
pe chei, căutând murmurul mării și căldura nopții.
Oriol mai primește un mesaj, dar nu-i curmă râsul.
709
Îl înțelege – cum să nu-l înțeleagă! –, dar nu-l mai afectează.
 709

În noaptea când Oriol Pairot a primit cel mai prestigios premiu

din cariera lui, Sara și Max au fost primii sosiți. „Ca să prindem loc
în primul rând”, zisese Max înainte să afle că prietenul lor le
rezervase patru scaune în sectorul VIP din Marele Salon Gaudi,
unde urma să se desfășoare ceremonia acordării premiului. Patru,
deși aveau nevoie doar de trei: pentru Pol aduseseră căruțul,
prevăzând că, în cel mai bun caz, o să-l apuce somnul și plânsul și
mai bine să aibă un loc să-l pună. Aina însă a rezistat cu brio. A
rămas pe toată durata ceremoniei liniștită și serioasă, doar o dată i-a
scăpat un căscat puțin prea indiscret care l-a făcut să zâmbească pe
consilierul de cultură, așezat chiar în fața ei. Apoi, în timpul
dineului, a mâncat așa de mult și așa de repede, încât i s-a făcut rău.
În seara aia Sara și-a făcut mai multe relații decât în tot restul
vieții ei. L-a revăzut, după atâția ani, pe Ortega și i s-a părut mai
bătrân, la fel de plăcut, la fel de generos ca întotdeauna, foarte
mulțumit să poată spune că i-a fost profesor protagonistului nopții
și poate un pic dus cu pluta, dar nu era sigură. Era singur, îmbrăcat
într-un costum bleumarin, demodat și nițel ros.
— Nu-mi plac defel chestiile astea, a zis. Dacă n-ar fi fost vorba de
Oriol, n-aș fi venit.
A putut să-și vadă și câțiva colegi, s-a trezit prinsă în mijlocul
unei discuții aprinse despre noile directive europene, care
permiteau producătorilor de ciocolată să folosească până la cinci la
sută grăsimi vegetale altele decât untul de cacao. Unii o vedeau ca
pe o oportunitate, alții ca pe un dezastru de dimensiuni cosmice.
Sara înclina mai degrabă spre a doua părere, dar nu avea chef să
intre în tot soiul de chițibușuri. S-a trezit, nu știa cum, într-un grup
în care era directorul revistei Bucătării, care, de cum a zărit-o, a
întrebat-o dacă nu vrea să colaboreze cu articole de istoria patiseriei.
„Mi-a șoptit o viorea că ești de formație istoric”, adăugase. Și Sara,
flatată, a promis că o să se gândească serios, în timp ce-și vâra în
buzunar cartea de vizită pe care omul i-o întinsese, cu adresa de
mail și telefonul personal.
Între timp, Max rămăsese cu copiii; cei trei formau o insulă
curioasă în oceanul acela mișcător. Îl vedea de departe pe Oriol,
ițindu-se din puhoiul de oameni care așteptau să-l salute. Îl vedea
cum zâmbește, strânge mâini, se fotografiază cu domnișoare
strălucitoare ca lămpile din tavan, stă de vorbă cu personalități care
tocmai îi fuseseră prezentate, primește îmbrățișarea președintelui
Breslei Patiserilor, felicitările primarului sau se întreține cu bucătari
faimoși care-i vorbeau de parcă-l cunoșteau de-o viață. Încet, foarte
încet, Oriol înainta spre locul unde îl aștepta Max, în postura de tată
a doi copii prea mici ca să înțeleagă ce caută acolo.
În timp ce Oriol se apropia, dar nu reușea să ajungă, pe Aina a
apucat-o o nevoie urgentissimă:
— Tati, fac caca, a zis foarte firesc.
Și Max a pus veșnic inutila întrebare pe care o pun tații în
asemenea cazuri:
— Poți să te mai ții?
Dar fata a fost foarte clară:
— Nu, fac caca acum.
Max a pornit într-o expediție complicată prin coridoarele
hotelului, cu căruțul, geanta plină de ustensilele lui Pol și fata care
nu se mai putea ține. A ajuns miraculos de repede, dar, în timp ce
Aina era în toaleta doamnelor, cu ușa deschisă și transmițând în
direct – „Iese, tati, iese” –, Pol plângea, de atâta agitație se trezise.
Mai mult, îi era sete și sticluța de apă era goală. Max l-a scos din
căruț și a intrat cu el în toaleta bărbaților, să umple sticluța. După ce
a băut, Pol s-a lipit de pieptul tatălui, și-a pus capul pe umărul lui
drept și s-a lăsat legănat peste vreo zece minute, până a adormit
buștean.
Aina, animată, oferea în continuare informații în direct:
— Tati! Am făcut mult, o grămadă! Și e verde!
Și Max dădea instrucțiuni de afară, în timp ce câteva vizitatoare
ale toaletei, îmbrăcate cum era de așteptat de la clientele unui hotel
de lux, îl priveau cu neplăcere, poate fiindcă făceau parte din
categoria celor care nu avuseseră niciodată legătură cu evacuările
altora.
— Șterge-te bine, aruncă hârtia în WE și trage de lanț, fetițo!
— Da, tati.
— Și spală-te pe mâini.
— Da, tati.
Culoarea verde nu era prea liniștitoare, mai ales că acum fata-și
golise (literalmente) intestinele și cerea să se întoarcă în Salonul
Gaudi să se îndoape în continuare cu tartine dulci și sărate și cu suc
de portocale. Max era la capătul puterilor.
La întoarcere, profitând că Pol, în sfârșit, doarme și că Aina
înfulecă tot ce găsește, Max a reușit să vorbească zece minute cu
Oriol. L-a felicitat îmbrătișându-l strâns, i-a zis că și el și Sara sunt
foarte mândri de tot ce-a realizat și i-a prezentat copiii, care nu erau
în cea mai bună formă (Aina era somnoroasă, iar Pol, roșu ca o
pătlăgică, transpirat tot, dormea dus). Oriol l-a întrebat despre
slujbă și Max i-a făcut un rezumat al ultimilor unsprezece ani la
Catedra de biochimia alimentelor de la Facultatea de Științe Chimice
a Universității din Barcelona:
— Nimic nou.
Apoi Oriol a zis că păcat că nu pot sta mai mult împreună, cu-
atâtea lucruri pe care le are de explicat, și a întrebat dacă nu au un
pic de timp a doua zi, că o să fie liber câteva ore…
— Mâine? Imposibil. Mâine suntem la Liceu, știi că asta-i sfânt, a
zis Max și, de teamă că a fost prea direct, a adăugat: Nu vii și tu?
— Nu, nu! a refuzat el. Nu mă pricep la operă!
— Nu-i nimic de priceput, Oriol. Muzica e un limbaj universal.
— Ei, nu, nu.
— În plus, mâine e Donizetti. Ușurel, ușurel. Chiar și pentru un
leneș ca tine.
— Data viitoare, bine? a conchis el, care nu putea să suporte să se
simtă străin nicăieri.
Și a plecat imediat, căci o domnișoară cu jachetă i-a spus la
ureche că îl așteaptă presa. Cu cea mai mare bună-credință, i-a spus
prietenului: „Stai aici, că mă-ntorc”. Dar Max n-a rămas, că știa cum
se întâmplă în asemenea cazuri, deși făcea parte dintre cei mai
blânzi din lume, cei care așteaptă veșnic în timp ce restul își văd de
treburile lor importante. Aina a zis că o doare rău burta și Max a
hotărât că gata. A căutat-o pe Sara, care, foarte veselă, și foarte
frumoasă, cu o cupă de șampanie în mână, stătea de vorbă cu câțiva
dintre cei mai faimoși patiseri din Barcelona și i-a spus să nu-și facă
nicio grijă, dar el pleacă acasă.
— Vin cu tine, a zis ea.
— Nu, scumpo, nu. Rămâi aici, pentru tine coșmarul ăsta e o
chestie de serviciu. Eu plec, copiii sunt insuportabili, sunt o scuză
perfectă.
— Sigur?
— Sigur că da, nici vorbă. Când se termină, dacă e prea târziu, ia
un taxi. Bine? Să ți-l comande de la poartă.
— Bine…
Sara, încă o dată, și-a zis că are mare noroc cu bărbatul ăsta. Cu
oricare altul ar fi fost altfel.
— Simte-te bine! i-a urat Max, înainte să plece, împingând cu o
mână căruțul și-apucând-o cu cealaltă pe Aina, care, ca o prințesă,
își lua rămas-bun de la toată lumea.
 Sara a simțit un ghem în stomac văzându-i că pleacă, dar, din
fericire, i-a trecut repede, de cum președintele breslei i-a zis că
pralinul ei este cel mai bun din Barcelona și el cumpără în fiecare an
torrons de la Casa Rovira să-i trimită președintelui Generalității, ca
dar personal. Politicienii care condimentaseră evenimentul cu micile
lor discursuri o șterseseră deja de ceva timp, invitații din obligație
plecaseră și ei, mai rămăseseră câțiva colegi și câte un prieten
nevăzut de mult. Oriol era într-un dute-vino între ziariști și
adulatori, greu de văzut. Sara începea să se gândească să se ducă
acasă, când a primit un mesaj pe mobil. De la Oriol.
709
I-a luat ceva timp să-și ia rămas-bun de la cine a putut. Le-a cerut
să spună la revedere din partea ei celor pe care acum nu-i vedea,
mai ales președintelui breslei, care fusese atât de amabil cu ea. A
ieșit din Marele Salon Gaudi surescitată, ca totdeauna când vedea
aproape șansa întâlnirii cu Oriol. S-a pierdut într-un coridor
nesfârșit căutând lifturile și-a trebuit să se-ntoarcă și să întrebe un
chelner, acesta a însoțit-o ca pe-o fetiță și-a apăsat chiar el pe
butonul pentru etajul șapte. „Dacă aș vrea să-l ucid pe Oriol, omul
ăsta ar fi un martor al acuzării perfect”, i-a trecut prin cap.
Întreaga operațiune, de când primise mesajul până când liftul a
lăsat-o să debarce la etajul șapte, a durat vreo douăsprezece minute,
timp care lui Oriol i se părea o eternitate, de aceea ultima bucată a
coridorului, între 730 și 709, a străbătut-o în fugă. Ușa de la 709 s-a
deschis înainte să bată. De cealaltă parte, Oriol, încă în smokingul
de la ceremonie, o aștepta cu zâmbetul lui șiret pe buze. A lipit-o de
ușă, cu un sărut urgent, dureros. Era mult mai înalt ca ea, chiar și
acum, când Sara era pe tocuri, și ca să o sărute a trebuit să se aplece
puțin. Era ca o insectă care își devorează la cină victima. Sara și-a
scos pantofii, a dat drumul genții și a suspinat profund. Ca
întotdeauna când îl recupera pe Oriol, simțea cât de mult îi lipsise
când nu fusese aici și, ca atare, acum, o nevoie urgentă să facă acele
lucruri care să-i compenseze nostalgia. Fără să-și desprindă buzele
de ale iubitului, și-a scos hainele lăsându-le să alunece în jos. Purta
un chilot tanga, cumpărat cu gândul la el, cu câteva zile în urmă, și
sutien fără bretele, care-i lăsa gol spatele încă ispititor. Oriol s-a
aruncat asupra lui cu o aviditate de prădător, de vampir. Spatele,
gâtul, bărbia, iarăși buzele. Buzele de mii de ori jinduite ale Sarei
Rovira. Mâinile ei i-au cuprins gâtul, de parcă ar fi vrut să-l
sugrume, apăsând cu degetul mare pe omușor, ispita neschimbată,
înconjurată de piele alburie, aspră și totodată moale, care îi amintea
de burta unei reptile. Acum, că nu mai era pe tocuri, nodul de pe
gâtul lui Oriol îi venea deasupra ochilor, înălțimea perfectă pentru
atac.
— O clipă, încă nu-s liber de tot. Mă așteaptă niște ziariști
francezi, a mormăit el gâfâind.
— Treaba ta. Dacă întârzii, o să adorm.
— Dacă adormi, găsesc eu cum să te trezesc.
Oriol a întârziat peste două ore și Sara a avut timp pentru toate.
Pentru explorarea locului, o suite de lux, de două apartamente, cu o
splendidă vedere spre portul olimpic și spre mare. Păcat că era
noapte și că n-avea cum să se trezească în fața ferestrelor ălora. Apoi
și-a contemplat, multă vreme, reflexia în oglindă, încântată că cele
două sarcini nu lăsaseră urmă pe trupul ei, încă tânăr și flexibil. A
răscolit toate sticluțele din baie, a făcut un duș și și-a pus unul din
cele două halate cu logoul hotelului. Și-a turnat o cupă de șampanie
dintr-o sticlă pusă lângă pat într-o frapieră, apoi nu s-a atins de ea,
s-a vârât în cearșafuri și a rămas nemișcată, ascultându-și doar
bătăile nerăbdătoare ale inimii, simțind că se excită de fiecare dată
când pe coridor se-apropiau niște pași amorțiți.
Brusc i-a venit în minte Max și a sunat acasă să întrebe cum merg
lucrurile. Totul mergea șnur, i-a spus, copiii dormeau și el citea
puțin în salon să-i vină somnul. Singurul inconvenient era că Aina
avea o indigestie, dar, cum se dusese la baie de nu știu câte ori și
luase o lingură din siropul ăla miraculos, nu trebuie să se
neliniștească. „Și tu, tot mai ești acolo?” a întrebat Max. „Da. Se
lungește. Ne-am aprins rău.” Max nu a mai cerut nicio explicație –
dacă ar fi făcut-o, Sara n-ar fi știut ce să zică și s-ar fi tulburat – și
doar i-a repetat: „Simte-te bine!” De data asta a mai adăugat o
vorbă: „Simte-te bine, mamă!”
După ce a vorbit cu Max, a simțit că o cuprinde somnul. Oriol
plecase de-o oră, n-avea cum să mai întârzie mult. Sigur îl reținuseră
ziariștii, pisălogi cât încape. De obicei, Oriol nu voia să aibă de-a
face cu ei, dar noaptea aia se simțea obligat să fie în relații bune cu
toată lumea, așa cum ea se simțea obligată să îl aștepte până
termină. Asta însemna să fii faimos și, la fel, să fii amanta
clandestină a unui bărbat faimos. Și ei deja i se potrivea.
S-a învelit puțin cu pilota din puf, mirosea bine, a curat, și, brusc,
i-a venit în minte cealaltă cameră 709, de la Paris. Era 709, sigur? De
ce i-a fost așa clar, dintr-odată? Nu-și amintise până în clipa aia, dar
trebuia să recunoască, această coincidență ar fi fost fantastică. Cât
fac 7 plus 9? Șaisprezece, 1+6. Adică șapte. Șapte este numărul ei
norocos, cel puțin așa a crezut totdeauna, de foarte tânără. E o
prostie, dar nu poate să uite că Aina s-a născut într-o zi de 7, că ea s-
a născut în luna 7, că anii terminați în 7 mereu au fost buni în viața
ei și că în clipa aia era la etajul șapte al celui mai bun hotel din oraș,
așteptând bărbatul pe care-l dorea cel mai mult pe lume.
Sarei i-au venit în minte lucrurile târâte de mare pe plajă, despre
care nimeni nu știe de unde vin și ce sunt. I s-a părut că numărul
709 era ca una din aceste comori marine inexplicabile. Și în cealaltă
709, din hotelul Madeleine din Paris – acum îi e clar că era 709 – au
fost înnebunitor de fericiți. Era anul când Barcelona era olimpică,
Oriol era responsabilul ciocolateriei Fauchon, iar Max și Sara doi
turiști destul de tipici într-un oraș cu multe de văzut.
Max înnebunea în muzeele pariziene. Voise să meargă la Luvru
trei zile la rând și tot nu se săturase de mumii, sculpturi, tablouri. În
fața fiecărei lucrări trebuia petrecut un sfert de oră, căci voia să știe
tot, trebuia să citească tot, trebuia s-o vadă de aproape, de departe,
iarăși de aproape. A doua zi Sara i-a spus să se ducă fără ea și-a
rămas dormind acasă la Oriol. Când s-a trezit era aproape
douăsprezece, pe masa din bucătăria-sufragerie era cafea, un coșuleț
cu croissante cu unt și o notă de la Oriol care spunea: „Dacă cineva e
liber pentru masa de prânz, să mă sune la…” și numărul de la
serviciu. A lenevit până pe la douăsprezece jumătate. A scotocit
câteva sertare căutând urmele trecerii vreunei femei prin
apartament, dar n-a găsit nimic. Din câte se părea, pe Oriol nu-l
interesau franțuzoaicele. Apoi s-a îmbrăcat și a luat metroul până la
Place de la Madeleine. Cum a ieșit din subteran, a observat că lângă
firma sofisticată și ultrascumpă la care lucra prietenul ei era un
hotel. De parcă ar fi planificat, a intrat la recepție și a întrebat dacă
au liberă o cameră dublă „cu pat matrimonial” și cât costă. „Om/,
madame’, i-a răspuns recepționerul, tot un zâmbet amabil, înainte să-
i ceară pașaportul. Ajunsă în cameră, a sunat la numărul notat de
Oriol și i-a spus că-l așteaptă goală la 709, să-și ia liber restul zilei.
Oriol a zis doar, ca să nu se prindă nimeni, „Oui, madame,
naturellement”.
A durat doar o jumătate de oră. Cu o cutiuță cu patru prăjituri și
o erecție care promitea o după-amiază plăcută. Cum a văzut-o, i-a
zis:
— Ești nebună.
Și ea i-a dat dreptate.
A fost cea mai frumoasă după-amiază petrecută vreodată
împreună. Se întâlneau doar pentru a doua oară, dar așteptarea,
amintirea și dorința au făcut restul. De la povestea din camera Sarei
trecuse o eternitate de doi ani.
Întinsă de-a latul în pat, cu capul atârnându-i, părul măturând
mocheta, gleznele pe umerii lui Oriol și sângele bubuindu-i în
tâmple, Sara îi invidia vigoarea asalturilor, rolul atât de puternic și
de activ rezervat de natură în sex bărbaților. I-ar fi plăcut să-și poată
schimba câtva timp atributele sexuale, doar ca să știe ce simt în
timpul penetrării sau al orgasmului. La petite mort, zic francezii. O
mică moarte, sigur foarte diferită decât a ei, pe care niciodată – ce
neputință misterioasă! – n-o s-o poată încerca.
La sfârșit, întinși cum trebuie în pat, au mâncat prăjiturile aduse
de Oriol – două cu lămâie și două cu ciocolată frumos aranjate în
carton. Patru, câte două de fiecare, însoțite de o sticluță de vin alb,
uitaseră s-o pună în minibar și-acum se încălzise puțin. Și au luat-o
de la capăt. Credea că de data asta o s-o facă mai domol, dar doar
până când, alunecând, jucăuș, arătătorul lui Oriol a ajuns între fesele
ei și a început să le testeze posibilitățile.
— O să mă lași într-o zi să intru aici? a întrebat-o.
— Într-o zi? A râs. Trebuie să cerem cuiva voie?
— Și dacă nu-ți place?
— Dac-o faci tu, îmi place.
— Și dacă te doare?
— O să strig.
— Nu ți-e teamă?
— Ba da. De-aia vreau s-o faci.
— Acum?
— Pierzi vremea, Oriol Pairot.
Pe Oriol îl înnebunea tot ce zicea sau făcea Sara. Nu știa pe
nimeni ca ea. Capacitatea lui de a-și reveni fizic ar fi ucis de invidie
bărbatul de patruzeci și trei de ani care avea să fie, dar era și
contribuția Sarei. Era excepțională. Îl provoca. Îl aducea la nebunie.
— Și lui Max îi spui astea?
 — Taci, prostule. Asta nu-i întrebare.
A doua parte a zilei a fost și mai bună. Există o singură
posibilitate să faci ceva pentru prima oară în viață și au știut să
profite de ea cu adevărat. După o după-amiază atât de activă și de
multiorgasmică cum poate fi imaginată la două trupuri atât de
tinere ca ale lor atunci, amândoi aveau nevoie să se răcorească puțin.
„Faci duș cu mine?” a întrebat Oriol, cu un zâmbet fermecător,
scoțând capul din baie. „Mă săpunești pe spate?” i-a cerut. Și l-a
săpunit. „Și-acum în față?” Da. „Închide ochii!” în întuneric i-a
simțit mâinile cum întind spuma atât de încet, că ar fi putut să nu se
sfârșească niciodată, și-atât de bine, căci Oriol iarăși se pierdea în
trupul ei și începea iarăși să răsufle greu și ea a zâmbit flatată și-a
zis: „Nu ți-a fost de ajuns?” și el a răspuns: „Cu tine, niciodată”. Era
epuizată și totuși continua. „Dacă vrei să mă opresc, mă opresc”, a
adăugat el. „Să nu te oprești niciodată”, a răspuns.
Îl dorea, sigur că-l dorea, Sara hotărâse deja că lui Oriol n-o să-i
refuze niciodată nimic. Au luat-o de la capăt sub șuvoiul de apă al
dușului, ea prinsă de un suport de prosoape aflat în cel mai oportun
loc imaginabil și el făcând echilibristică, să nu alunece și să cadă pe
spate. Înainte de final, când ea se încolăcea cu mâinile și picioarele
pe trupul lui zvâcnind, iar nasul lui Oriol îi atingea Sarei urechea, el
a schimbat pentru prima oară scenariul: „Ce dor mi-a fost”, a zis. Și
ea a răspuns: „De ce? Sunt mereu aici”.
A fost singurul moment de slăbiciune și era doar a doua oară din
treisprezece. Sara întotdeauna ținea socoteala, era specialitatea ei.
Treisprezece, fără să se ia în calcul noaptea premiului, cea care încă
nu sosise și care aștepta lăsând gândurile să zboare. Revenind la
Paris: în timp ce ea își usca părul cu föhnul din baie, Oriol întrebase:
— Unde-ai să-i spui lui Max că ai fost după-masa asta?
— Cu tine, bineînțeles, a răspuns cu atât de logica ei naturalețe
care a sfârșit prin a pune bazele a ceea ce avea să fie viața ei, a lor
trei, din clipa aia.
Și nu a greșit niciun pic.
Oriol a ajuns târziu de tot la 709 din hotelul Arts, obosit să
vorbească cu oameni care credeau că-l cunosc, deși nu știau nimic
despre el. El își juca rolul, rolul unui bărbat care se preface că e așa
cum vor ceilalți să fie. Epuizant. Când a intrat, a găsit-o pe Sara
dormind ca o fetiță. A profitat ca să scape de smoking și de pantofi,
să bea, în picioare lângă fereastră, cupa de care ea nu se atinsese,
gândindu-se ce-ar trebui să facă, s-o lase să doarmă sau să o
trezească. A hotărât să o trezească, nu voia să-l facă pe Max să
sufere dacă ea n-avea să ajungă acasă până se luminează. Și-a scos
chiloții – de firmă –, s-a strecurat în cearșafuri și și-a trecut o mână
caldă, mare, peste mijlocul Sarei. Ea s-a răsucit, încă adormită, și-a
desfăcut picioarele, a zâmbit. Oriol s-a lipit de trupul ei micuț și l-a
răsucit. Îi cunoștea fiecare colțișor, știa ce se face. A apăsat puțin
pântecul, i-a observat pulpele, i-a căutat din spate vaginul și a
pătruns cu ușurința celui care cunoaște bine drumul.
Sara a scos un geamăt lung, parcă de suferință (dar nu prea mare)
și nu și-a clintit un mușchi. Trupul îi era moale ca al unei păpuși de
cârpă și, ca întotdeauna, în slujba dorinței lui Oriol, în același timp
și a ei. Cum respirația îi devenea tot mai accelerată, Oriol și-a
îngropat fața în pletele ei moi și-a zis: „Seara asta nu puteam să-mi
iau ochii de la tine. Erai superbă”. Sara a zâmbit și mai mult, cu
ochii închiși, mulțumită de ce se petrece. Erau încă în formă, în
pofida a tot. Nu mai erau doi tineri de douăzeci de ani, dar poate că
sexual puteau oferi mai mult decât în după-amiaza aia la Paris. Și
amândoi păreau dispuși să ofere și să ia tot. „Dar mi-ar fi plăcut mai
mult să fii lângă mine”, a adăugat Oriol.
Odată, cu mult timp în urmă, ea îi zisese: „Tu deasupra mea,
împingând din toate puterile, în acele trei-patru secunde dinaintea
orgasmului. Pentru mine imaginea asta este legată de ce-i mai bun
pe lume. Tinerețea, fericirea, dorința de viață, îți promit că o s-o
invoc când o să-mi dau sufletul, s-o duc cu mine ca pe cel mai
frumos dar pe care mi l-a dat viața”. Încă gândea așa, după atâția
ani.
În 709 din hotelul Arts, sexul a fost, ca întotdeauna, splendid.
Poate cu anii învățaseră să fie mai cumpătați. Nu strigau ca înainte și
Oriol nu-și recăpăta forma decât după câteva ore. Asta, într-adevăr,
se schimbase: sesiunile duble erau de neimaginat. Cu atât mai puțin
cele triple.
Oriol a adus ceva de băut, ea și-a pus halatul de la hotel și s-au
așezat cu fața spre mare.
— Știi că am un bilet de avion în plus? a zis el. Și încă la clasa
întâi! Cei cu premiul au crezut că o să vin cu partenera și mi-au
cumpărat două. Vii cu mine?
Ea l-a privit cu ochii mijiți, să vadă dacă glumește. Nu glumea.
— Unde pleci de data asta?
— La Tokyo.
— Mi se pare puțin cam departe, Oriol.
— Nu te-ai gândit niciodată să-l părăsești pe Max?
— Niciodată.
— Nici la început?
— Nu.
— Nici când petreci din nou o noapte cu mine?
— Cu-atât mai puțin.
— Nici când, după o noapte petrecută cu mine, trebuie să te culci
cu el? O să-mi spui acum că e la fel de bine cu Max cum e cu mine,
Sara?
— Nu vorbi așa de Max! Nu merită.
O tăcere de sedimentare. Să fie lucrurile lăsate să revină în matca
lor, ca tot ce nu ar fi trebuit rostit cu voce tare să se evapore în uitare.
— O să pleci curând, nu?
 — Curând? E aproape cinci dimineața.
O ultimă sorbitură înainte de ultima propunere a lui Oriol.
— Faci duș cu mine?
În timp ce el intra în baie și dădea drumul la apă, Sara rămăsese
afară, împietrită, gândindu-se la consecințe. 709 din hotelul
Madeleine, dușul, vorbele spuse la ureche, încă nu de tot șterse, cele
două bilete de clasa întâi la Tokyo, trecerea anilor, scaunul gol de
lângă Oriol noaptea asta, cei doi copii ai ei, Max așteptând-o
adormit în fotoliul pentru citit.
Decizia că, de data asta, Oriol va face duș singur, a venit mai
târziu ca oricând. N-a avut curajul să-și ia rămas-bun. Ar fi fost prea
trist, prea ridicol. N-ar fi știut să găsească vorbele potrivite. S-a
îmbrăcat în tăcere, și-a strâns lucrurile și a plecat.
S-a întors acasă pe jos, a ocolit pe chei, doar puțin, cât să se așeze,
să privească marea și să se liniștească un pic. Îi era plin capul de
probleme insolubile. Dubii, deloc, fiindcă întotdeauna știuse ce avea
de făcut: să se întoarcă acasă la bărbatul ei. Altceva era dacă avea
chef s-o facă în clipa aia, la șase fără un sfert dimineața într-o joi din
luna aprilie a anului 2004.
A ajuns acasă când deja se lumina, cu o plasă de ensa’imades calde
încă, pe care responsabila se ducea să le pună în vitrină. L-a găsit pe
Max dormind în fotoliu, cu lumina aprinsă. A făcut repede duș, a
făcut două cești de ciocolată și l-a trezit cât de tandru s-a priceput,
să-i spună că micul dejun îl așteaptă pe masă.
— Cum a fost?
— Foarte bine.
— Te-ai simțit bine?
— Foarte.
— Mă bucur, mamă.
Săptămânile care au urmat au fost de nesuportat. Sara a hotărât
că modul cel mai bun de a face fată contradicțiilor e să le închidă în
ea. Max o împiedica tot timpul, nu putea să îl sufere, fiecare vorbă
rostită de el i se părea nelalocul ei, dar era suficient de matură ca să-
și dea seama că cel mai mare defect al bărbatului ei era că nu e Oriol
Pairot. Vorbea puțin ca să nu-l rănească, să nu spună ceva necuvenit,
și între timp aștepta să-i treacă ce avea în ea și nu o lăsa să respire.
Max a dat dovadă de o răbdare infinită.
Abia peste mai bine de două luni a încetat să se mai uite din oră
în oră la mobil. Aștepta o veste de la Oriol, o rugăminte, o cronică a
propriei suferințe, neapărat asemănătoare cu a ei. Doar tăcere. Poate
era supărat de cum plecase din 709. Poate nu era atât de afectat.
Tăcerea s-a prelungit nouă ani, semn că se supărase rău sau că poate
nici nu-și mai amintea de ea. Oricare dintre soluții era insuportabilă.
Oricât de mult timp ar fi trecut, durerea provocată de absența lui se
aprindea cu prea mare ușurință. Era, la fel ca dorința, mereu vie,
mereu acolo. Și toate astea până în seara aceea cu televizorul, când,
după cină, Max ridicase privirea din cartea despre riscurile
polimorfismului și îi spusese, ca pe cel mai firesc lucru din lume:
— A, mamă, era să uit! Știi cine m-a sunat azi? Când o să-ți spun
n-o să-ți vină să crezi. Pairot. Zice că e la Barcelona și poimâine
seară e liber. I-am spus să vină la cină. Nu-ți dorești să-l vezi? De
când nu ne-am mai văzut!

Sara tocmai pleca din observatorul ei clandestin, dar a trebuit să

se așeze din nou. În clipa în care Max a zis:
— Ăăă, Oriol. E ceva ce aș vrea să știi, acum că te văd atât de
îndrăgostit de Hina și că, în sfârșit, ai făcut ceva bun cu viața ta.
Un asemenea preambul garantează atenția asistenței.
— N-aș vrea să sune prea teatral. Știi că nu mi-e felul să țin sau să
ascult discursuri pompoase. Dar nu vreau să fac acum pe
misteriosul. Ce vreau să-ți spun e că știu că Sara și cu tine ați avut
de-a lungul anilor o serie de întâlniri sexuale, ultima, dacă nu mă
înșel, la hotelul Arts, în noaptea premiului tău. Stai, nu spune nimic,
încă n-am terminat. Fă-mi hatârul și mai bea puțin vin. Nu vreau să
crezi că aștept vreo scuză sau că acum o să scot o armă sau să fac
vreunul din lucrurile pe care le fac soții din cărți. Sunt un bărbat în
carne și oase, Oriol, și am avut noroc că tu i-ai oferit uneori Sarei
ceea ce eu nu știam și nu simțeam nevoia să-i ofer. Lucrurile sunt
complicate și trecerea timpului nu le face mai ușoare. Nu știu dacă
ție ți se întâmplă, dar cu anii îmi dau seama că devin ciudat, că mi
se denaturează structura, cum s-ar zice. Tu ești un tip charismatic,
bogat, faimos, frumos. Și un pic insuportabil, dar, cred, calitățile îți
compensează defectele, cel puțin în ochii femeilor. Și, ce vrei, în
ultimii nouă ani în care nu te-am văzut deloc, m-am obișnuit prea
mult s-o am pe Sara, care e o minune de femeie, doar pentru mine.
Nu c-aș fi atât de tembel încât să cred că oamenii se pot poseda.
Sigur că nu: evident, Sara nu e nici a mea, nici a ta, nici a nimănui,
doar că în ultimul timp am încercat o emoție aparte la gândul că a
vrut să stea aici, cu mine, fiindcă în viață vine un moment când
începe să fie mai important ce a fost făcut decât ce se mai poate încă
face. De aceea voiam să-ți spun lucrurile astea și, în treacăt, să te
întreb ceva, Oriol, dacă nu te deranjează. M-ar interesa să știu, atât
cât poți să prevezi, evident, dacă crezi că însurătoarea ta poate
reprezenta pentru mine o speranță fermă de a-mi avea soția doar
pentru mine.
Oriol tace. Îi tremură mâinile.
— Nu spui nimic, Oriol?
— Doamne…
— Te văd afectat de ce ți-am spus, dar te-ar deranja să fii un pic
mai puțin laconic, prietene?
— Cred că în clipa asta nu sunt în stare de nimic. Dumnezeule,
Max, ce mi-ai spus? Atunci… Atunci, ai știut totdeauna tot?
— Tot, omule, tot. Sincer să fiu, nu eram prea interesat să știu tot.
Sunt lucruri pe care este mai bine să nu le știm, nu crezi? Să fii prea
informat este uneori rău. În plus, a ști nu e cuvântul adecvat. Uneori
aveam o bănuială a priori, când ea inventa scuze să rămână singură
cu tine, și eu nu ceream niciodată explicații, dar ea tot mi le dădea și
asta îmi dădea de bănuit. Alte bănuieli veneau a posteriori, când se
întorcea cu aerul că a făcut ceva rău, care o făcea atât de frumoasă,
și-și petrecea zilele cam taciturnă, prefăcându-se ultraocupată.
Uneori erau fleacuri, îmi dădeam seama fiindcă totdeauna am fost
un bun observator și din tot ce am putut observa, întotdeauna mi-a
plăcut să fiu atent la ea. De exemplu, dacă în pat făcea vreun gest
nou, știam că nu l-a inventat pentru mine. Sau dacă-și cumpăra
vreun obiect de lenjerie intimă, cu câteva zile înainte să vii tu, eram
sigur că nu pentru mine era. N-o să-ți pot da toate exemplele, sunt
foarte multe și nu au nicio importanță. Pe cele mai multe le-am uitat
de mult. Dar cred că te-am făcut să-nțelegi despre ce-ți vorbesc, nu?
Hai, omule, nu face mutra asta. Crezi că-s motive să te tuflești așa?
— M-ai făcut praf, Max. Mi-e foarte rușine. Nu știu ce să-ți spun.
— Nu trebuie să-mi spui nimic. Și nu văd de ce trebuie să-ți fie
rușine, acum. Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Nu aștept nimic
extraordinar, doar să putem vorbi ca doi bărbați care țin unul la
altul și se stimează reciproc, băiete. Dacă mi-e ceva clar e că ai
pentru mine un anumit respect. E mult mai mult decât puteam
spera în această situație. Și, dacă analizez la rece, îmi dau seama că
eu n-aveam nicio șansă serioasă să intru în competiție cu tine pentru
ea. Nu-ți aduci aminte? în prima zi, eu eram deja îndrăgostit și ea nu
avea ochi decât pentru tine. Eram un caz pierdut. Eram un nătărău
de doi bani, nu reușeam nici măcar să nu roșesc când îmi vorbea! De
n-ai fi fost tu, Sara ar fi trecut pe lângă mine fără să mă vadă.
— Eu? Dar ce zici, omule? Ați început să ieșiți împreună când eu
eram în Franța.
— Fiindcă pentru ea era singurul mod de a fi în continuare lângă
tine. Clar, mă mai deșteptasem puțin, nici chiar așa! Am îndrăznit
să-i propun diverse (mereu zicea nu), să-i fur câte un sărut (se
enerva atât de tare, că uneori credeam c-o să mă pocnească) și cred
că și-n pat am surprins-o, prima oară. Să nu-ți închipui că nu mi-a
fost greu să nu mă duc la fund. N-am început să rezolv misterul
până n-am invitat-o la susținerea tezei. Chestia cu polimorfii a avut
un succes nebun. Latura mea intelectuală i-a plăcut mai mult decât
oricare alta. Femeile își pierd mințile după bărbați frumoși și
îndrăzneți ca tine, dar pe urmă rămân cu cei plicticoși și comuni ca
mine. Știi de ce? Fiindcă mai devreme sau mai târziu descoperă că
în viață cel mai mult timp ți-l petreci în afara patului, nu în el.
Evident, Sara a făcut mai bine. Ne-a ales pe amândoi, fiecare cu
specialitatea lui. Totdeauna a fost foarte inteligentă, știi asta. Multe
femei ar trebui să facă așa.
— Nu vorbi așa, Max: a rămas cu tine, cu toate consecințele. Când
am aflat, te-am înjurat urât.
— Adevărat? Cred că i-ar face plăcere să știe, aș zice că ea crede
că n-a însemnat nimic pentru tine. Vreau să zic nimic mai mult
decât o femeie ușoară cu care te culci când n-ai încotro (vorbesc cum
ar vorbi ea, nu te supăra. Pentru mine, Sara a fost tot ce vrei, numai
ușoară nu).
— Se-nșală dacă asta crede.
— Mă gândeam eu, Oriol, dar nu puteam să-i spun. Vreau să zic
că bănuiam că la un moment dat și tu te îndrăgostiseși. Adevărul e
că mi-e greu să-nțeleg cum de nu se îndrăgostesc toți, nu mai știu
alta ca ea. În felul tău, evident, sau poate obligat de împrejurări s-o
ascunzi, dar eu știam că o iubești. Uneori aș fi vrut să-i spun, s-o văd
mai fericită, dar nu puteam. Nu puteam să ridic tam-nisam ochii din
cărți și să zic: „Hai, nu mai suferi, că și Oriol te iubește și-acum e
probabil la fel de dărâmat ca tine, i-o fi dor în fiecare miime de
secundă, amintindu-și fiecare amănunt al ultimei voastre după-
amiezi de sex și numărând zilele până o să te revadă”. Poate dacă ar
fi știut… O, Oriol, băiete, de-ar fi știut… Cred că lucrurile ar fi fost
pentru mine altfel. Uite, știi ce? Rectific. Nu i-aș fi spus niciodată
nimic. Dacă Sara m-ar fi părăsit pentru tine, nu știu ce-aș fi făcut. În
fond, am tolerat totul fiindcă eram convins că n-o să mă părăsească
niciodată. Sau aproape niciodată.
— Eu cred că ea niciodată nu…
— Uite ce, la urma urmelor, nu are atâta importanță. Nici n-a fost
de prea multe ori, nu? De câte ori, exact, ați fost împreună? Ai
numărat?
— Adevărul e că nu.
— Aha! Eu aș zice că Sara da. Păcat că nu pot s-o-ntreb. Și eu.
Cred că au fost paisprezece dăți, cu ultima. Mi-o fi scăpat vreuna,
deși nu, nu cred. Paisprezece. De-aș putea să-mi întreb nevasta, ți-ar
confirma, ai rămâne cu gura căscată. Dar, bineînțeles, sper că n-o să-
i spui niciun cuvințel din discuția asta.
— Nu, nu, eu nu. Tu cred că…
— Nu. Eu n-am de gând să-i spun nimic.
— Nu?
— Îmi dau seama că ți s-o fi părând ciudat; poate chiar este puțin
ciudat. Dar nu vreau să risc să se schimbe ceva. O chestie de-asta ar
face să crească necontrolat temperatura. Reacțiile unei creșteri
necontrolate a temperaturii sunt imprevizibile. Tu trebuie că știi
bine ce arc de temperaturi e perfect ca untul de cacao să dea cea mai
bună ciocolată posibilă, nu? 45, 27, 32. Ei, am putea să mai despicăm
firu-n patru, dar, în esență, ce-am spus acum e sigur. Peste sau sub
aceste temperaturi, chiar și cu juma’ de grad Celsius, e dezastru.
Ciocolata, ca oamenii, e o microstructură extrem de complexă, de-
aia e bine să nu te-atingi de nimic, să faci lucrurile cum trebuie
făcute. Acum mă-nțelegi? Nu vreau să se schimbe nimic în relația
mea cu Sara. O vreau cum e, fermecătoare, perfecționistă, arogantă,
contradictorie, uneori foarte, foarte enervantă, mereu atentă cu
mine, mereu devotată familiei, dar cu stropul ăla de distanță al
omului care știe c-ar fi putut de mult să ne părăsească, dar ne-a
făcut o favoare și a rămas. Nu vreau nicio alta. Nu vreau o Sara
jenată, vinovată, acaparată de tristețe. O asemenea femeie nu ar fi
Sara noastră, nu ți se pare? Sara mea.
Oriol simte că i se învârte capul, când deodată sună soneria. Și
Max se ridică de parcă nu s-a-ntâmplat nimic, își netezește cămașa și
zice:
— Iată-mi-o, e deja aici! Deschide absintul, că avem multe de
sărbătorit! Și tu, Oriol, ești drăguț să nu mai faci mutra asta? O să
creadă că a murit cineva.
Oriol se îneacă, trage aer în piept, ca înotătorii pe punctul de a
sări într-o piscină olimpică. Face câțiva pași, să vadă contururile-
strajă ale celor două turnuri de la Santa Maria, acum întunecate. Și
atunci observă că gardul viu al vecinului e găurit și prin gaura cea
mai mare se poate vedea terasa de alături. Se iasă-n jos și trage cu
coada ochiului într-acolo. Îi e rușine la gândul că s-ar fi putut să
spioneze cineva discuția. Dar nu, de cealaltă parte e doar întuneric
și un scaun gol. Storurile de la fereastră sunt ridicate, dar în
apartamentul de alături pare că nu-i nimeni.
— Și s-a spart rău? O să se poată lipi?
Aude vocea Sarei apropiindu-se prin sufragerie, își bagă mâinile
în buzunare, încearcă să pară un bărbat încă atrăgător.
— Sigur că da, zice Max, o s-o fac eu.
Când iese pe terasă, îmbrăcată toată în negru, cu părul strâns, i se
pare mai frumoasă ca oricând. Își zice că ar putea desena centimetru
cu centimetru harta trupului ei, pe care încă îl dorește. Ea se
apropie, cu ochii strălucitori de emoție, îi prinde mâinile, i se pare că
o secundă îi privește iar mărul lui Adam. Parfumul ei îl împresoară
cu intensitatea amintirilor reînviate.
 — Oriol! Trăiești! Ce bucurie să te revăd! zice apropiindu-se.
Se sărută pe obraji. În secundele următoare niciunul din ei nu
poate evita ca mirosul celuilalt să-l învăluie și să-i dezlănțuie bătăile
inimii.
Sara zice:
— Mi-ați lăsat vreo trufă? Mi-e poftă de ciocolată!
Max zâmbește. Are în mâini sticla de absint și cel puțin trei
motive serioase ca să toasteze.
 PRIMUL INTERMEZZO

CAPACUL

…cum să nu se poată, domnișoară, intră, intră, nu vezi că tăblița

spune „Deschis”? Nu e o oră prea normală să aștepți clienți, dar
veșnic e câte unul, ca tine, care intră și găsește ce caută. Câteodată
găsește și ce nu știa că ar căuta, să știi. Lucrurile se întâmplă
întotdeauna dintr-un anumit motiv. Crezi că are multă lume
obiceiul să intre la cinci dimineața într-un anticariat? Poate e vreun
obiect care așteaptă în port și lumina din vitrină, printre străzile
întunecate, e ca un far pentru călător: îl cheamă, îl atrage, deși el nu
știe de ce. Tu ai intrat aici căutând ceva, domnișoară, și-s sigur c-o să
găsești. Poftim, cred că ai și găsit. Îți place vasul ăsta ciobit? E o
ciocolatieră veche, din porțelan fin, privește-o în contralumină și-o
să-ți dai seama de calitatea argilei, e ceva excepțional. Din nefericire,
și-a pierdut capacul, se vede că e o ciocolatieră doar după cioc. Îl are
foarte sus, vezi? Asta fiindcă înainte ciocolata trebuia servită cu
toată spuma și, dacă ciocul ar fi fost mai jos, nu se făcea. Nu-mi
amintesc cât costă, spune pe eticheta agățată de mâner? Ai observat
mânerul, cât e de fin? Trei mii de pesete, zici? Nu mi se pare un preț
exagerat, deloc, dar mă pot gândi să-ți fac o mică reducere. Am
senzația că pe tine te aștepta piesa asta. De peste douăzeci și cinci de
ani se perindă pe aici, știi? De peste douăzeci și cinci de ani nu se
uită la ea nimeni sau nu interesează pe nimeni suficient și-acum
intri tu, aproape o copilă, la cinci dimineața dintr-o zi oarecare și
întâmplător mă găsești aici aranjând niște hârtii, că nu puteam să
dorm, mergi drept la vechea ciocolatieră a lui Adélaïde și pac! îți
place. Pe tine, domnișoară, te așteptam noi, lucrurile nu se petrec
pur și simplu. Ciocolatiera este a ta de când am cumpărat-o, într-un
lot cu câte ceva din toate, în o mie nouă sute… stai să-mi aduc
aminte… o mie nouă sute șaizeci și cinci, exact. Tu nici nu te
născuseși, nu? Vezi, tu te pregăteai să te naști și-n lumea asta exista
deja un obiect splendid care te aștepta doar pe tine… mi-ai spus
cum te cheamă?
Ia loc, Sara Rovira, gândește-te. Ai văzut literele de la bază? De-
un albastru intens, de rang seniorial. Spun, în franceză: „Aparțin
doamnei Adélaïde a Franței”. La vremea ei, am făcut câteva
investigații, știi? N-am altceva de făcut, în colțul ăsta de lume. Un
porțelan atât de fin nu iese de oriunde. Trebuie să fie de la fabrica
din Sèvres, de lângă Paris, așa cred. E puțin ciudat că nu poartă
marca tipică a fabricii regale, doi L înlănțuiți (inițiala numelui
regelui Ludovic) și o a treia literă, care varia, să indice anul
producției. Dar nu contează, se făceau și excepții acolo. Eu sunt
atent mai ales la culori. Albastrul ăsta atât de intens al literelor e
foarte caracteristic, eu aș zice unic, și a fost folosit prima oară în
manufactura franceză în 1749. Fabrica din Sèvres, clar, a fost un
capriciu al doamnei de Pompadour, favorita regelui Ludovic XV, o
femeie admirabilă, nu doar că se culca cu regele, dar era și prietenă
intimă a reginei și amfitrioană a petrecerilor de la Versailles. Și toate
astea la doar douăzeci și trei de ani, imaginează-ți! Tu câți ani ai,
domnișoară, dacă-mi este permisă întrebarea? Păi vezi, aveți,
aproximativ, aceeași vârstă. Încă o femeie care știe bine ce vrea!
Dar să nu batem câmpii. Vorbeam despre fabrica de porțelan de
la Sèvres, nu? Fondată ca un capriciu al fantasticei Pompadour, cu
aurul regelui, dar nu asta conta. De aceea a devenit fabrica regală de
porțelanuri și multă vreme a lucrat doar pentru Versailles. N-ai idee
câtă lume era la Versailles! Și toți aveau nevoie de borcane, farfurii,
cești, lighene, figurine, și-n ce cantități! Fabrica de porțelan a produs
obiecte finissime, unele de-o opulență și de un baroc impresionante.
N-ar fi însă surprinzător să fi fabricat și mici piese, la comanda
familiei regale, adaptându-se gusturilor fiecăruia. E cunoscută pofta
de ciocolată a doamnelor de la Versailles, începând cu prima dintre
ele, nefericita Anna Maria de Austria, sărăcuța, ce mostră de apatie,
singurul ei lucru bun în viață era ciocolata. Și se mai știe de
Adélaïde, cum se numea a șasea fiică a lui Ludovic XV, născută –
sigur – la palat și moartă în exil în Italia după ce a văzut cum cade
ghilotina pe diferiți grumaji din familie. O altă femeie remarcabilă,
care-i ura pe favoriții părintelui său, cu o cultură tipică pentru un
principe. O femeie plictisită să fie femeie, care a trebuit să se lase
călcată în picioare tocmai pentru că era femeie. Și frumoasă! O
frumusețe.
Iartă-mă, Sara, știu că mă aprind când vorbesc despre aceste
doamne de la Versailles. Mie doamna Adélaïde îmi trezește și
admirație, și tristețe. Destinul ei de fugară printr-o Europă de
nerecunoscut în timp ce Napoleon se juca de-a posedarea lumii ca
un prost… Sărăcuța, în ce anume moment s-o fi văzut obligată să se
despartă de ciocolatiera comandată de ea însăși – „Simplă, vă rog,
vreau ceva simplu, fără flori, fără zeițe goale. Și mică, doar pentru
mine, că nu beau niciodată mai mult de trei cești de ciocolată”,
parcă-i poți auzi glasul de înger spunându-i cameristei personale, ca
să transmită curierului care aștepta afară, în curtea palatului,
căscând gura și privind norii care alunecau peste fațadele
somptuoase –, în ce moment o fi văzut-o prima oară și-o fi zis: „Este
exact ce voiam. Simplă și elegantă”? Nu putea fi înainte de 1749, nici
după 1785. Momentul exact e imposibil de aflat, dar mie-mi place să
mi-o imaginez pe doamna Adélaïde din tablourile de la Versailles,
cu obraji fini ca acest porțelan și ochi de nevăstuică, plini de
inteligență și de tragedie. O femeie încă tânără, de maximum
douăzeci și cinci de ani, care oferea aici ciocolată caldă în fiecare
după-amiază, când începea să pună la cale cum să intervină în
guvernarea bunicului său și, mai târziu, a fratelui său. Guvernarea
care i se refuzase nu fiindcă ar fi fost netoată, ci fiindcă se născuse
femeie.
Văd, Sara, că te interesează ce-ți povestesc. Ești dintre cei care, ca
mine, cred că toate lucrurile trecutului trăiesc în continuare în noi?
Ei, acest entuziasm merită o reducere de preț. Ce zici dacă ți-o las la
două mii? E cu totul altceva, nu? Cât te gândești, o să-ți spun a doua
parte a poveștii, unde apar eu. Cum am dat de această minune fără
să-mi propun absolut deloc. Era în noiembrie 1965, la doar o
săptămână după moartea doamnei Antonia Sampons i Turull, nu
doar o pildă de moralitate, ci și foarte bogată și foarte urâtă. Unii
spun că din acest din urmă motiv a murit fără urmași și a lăsat tot
fundațiilor, muzeelor și operelor de binefacere, dar aici nu mă bag,
că nu e specialitatea mea.
Doamna Antonia Sampons i Turull era singurul copil al
proprietarului ciocolatierei, amintit astăzi, mai ales, fiindcă a dat
numele casei din Passeig de Gràcia pe care Puig i Cadafalch a
transformat-o într-o minune a modernismului. Ți-o amintești? Chiar
lângă casa Batllo și foarte aproape de casa Lleo i Morera. Antoni
Sampons a fost un pionier al reformelor originale, grandilocvente și
poate vinovatul că toți vecinii l-au invidiat și au început o cursă
nebună să vadă cine-și face casa cu cele mai multe culori, cele mai
multe sculpturi, cele mai ample ferestre sau cele mai multe turnuri.
Am avut norocul să intru în casa Sampons chiar la o săptămână
după moartea proprietarei, puțini pot spune asta. Am putut să-i văd
mozaicurile în stil roman, plafoanele cu muluri, pereții tapisați cu
mătase, mobilele așa cum le ținea ea, garderoba, patul, biroul tot
numai vitralii, sala de muzică, unde îi plăcea să se așeze și să asculte
transmisiunile în direct de la Liceu când aproape nu mai ieșea din
casă. Mă invitaseră la un fel de cenaclu cu executorul testamentar al
defunctei pe post de conducător. Erau acolo un expert de la
primărie, un istoric specialist în industrializarea catalană și, cred,
chiar și un preot, dar nu sunt sigur, căci n-am schimbat cu el nici trei
vorbe. Ce-mi amintesc foarte bine e că erau făcute diferite loturi, cu
tot felul de obiecte. Moștenirea doamnei Sampons includea donații
către muzee și instituții, în afară de crearea unei fundații cu o bună
parte din tezaurul artistic păstrat în casă. Îmi amintesc că am auzit
vorbindu-se despre un viitor muzeu al ciocolatei. Unul dintre
bărbații de-acolo venise să ia o mulțime de piese care urmau să intre
în muzeu, printre ele colecții de cromolitografii vechi, din cele care
înainte se ofereau cu tabletele de ciocolată, ustensile din aramă,
câteva tablouri și afișe publicitare vechi pentru Ciocolata Sampons –
„Satisface orice poftă”, afirmau –, multe schițe, poate de aparatură
industrială (foarte complicate) și ciocolatierele din care în fiecare
după-masă doamna Antonia își servea prietenele cu ciocolată. Era și
ciocolatiera doamnei Adelaida. Pe atunci încă mai avea capacul, cu o
gaură în mijloc, știi, ca să treacă piciorul moriștii de lemn – și-ar fi
părut aproape nouă de n-ar fi avut o ciobitură pe cioc, foarte
vizibilă. Nu m-am uitat atent la ciocolatieră decât mai târziu, că n-
am obiceiul să-mi vâr nasul unde nu sunt dorit.
— Poftiți pe aici, mi-a zis domnul foarte amabil, executorul,
conducându-mă într-o cameră care dădea spre Passeig de Grada.
Acesta este lotul. Dacă vă interesează, spuneți-ne ce preț considerați
rezonabil.
Aflasem de la un prieten că la casa Sampons era nevoie de un
anticar. Mare noroc, nu ai în fiecare zi șansa să pătrunzi într-un loc
ca ăla. În meseria mea, să intri într-o casă bună înseamnă afaceri
sigure. Totdeauna pleci cu ceva ce merită. Chiar dacă doar cu
amintiri, ca acestea despre care-ți vorbesc. Cu amintirile nu se fac
bani, dar pentru noi, Sara, sunt cea mai prețioasă comoară, știai?
Câteodată chiar merită plătit ceva pentru o amintire frumoasă. Păcat
că în locuri ca al meu nu se poate cumpăra memorie, fiindcă m-aș
îmbogăți, te asigur. Există oameni care ar ucide ca să aibă altfel de
amintiri, nu cele pe care le au.
Dar să revenim în octombrie 1965. Îți spuneam că un prieten îmi
spusese că ar fi acolo ceva pentru mine, că făceau lichidarea
bunurilor casei și, sigur, o să existe vechituri pe care n-o să le vrea
nimeni. Am telefonat imediat și m-au convocat a doua zi. Îmi
ziceam: când se golește o casă, totdeauna trebuie să vină careva să
arunce gunoiul. În povestea asta, eu sunt acela.
Îți spuneam că m-au dus într-o încăpere luminoasă care dădea
spre Passeig de Gràcia. Mă aștepta o mulțime de obiecte: o mașină
de cusut, peste o duzină de lucruri desperecheate sau un coș pătuț
pentru pisică. O droaie de lucruri care au valoare doar pentru mâna
care jinduiește la ele, și nici atât.
— Ce spuneți? m-a întrebat executorul, brusc ivit cu aerul lui
hotărât.
— Ofer patru sute de pesete, am zis.
— S-a făcut, a zis, fără să se gândească nicio secundă. (Prietenul
meu avea dreptate, aveau nevoie de cineva să arunce gunoiul. Ar fi
trebuit să ofer două sute.) Dacă le luați chiar acum.
— Cum să nu! Chiar acum.
Regula de aur în meseria mea: să nu pleci niciodată fără marfa.
Când te întorci, n-o să mai fie toată.
Am început să-mi împachetez achizițiile. N-aveam nicio grabă să
plec de-acolo. Cu coada ochiului, îi vedeam pe domnii aceia, toți în
costum, cu cravată, cum își încheie negocierile. Reprezentantul
viitorului muzeu privea afișele publicitare, în extaz.
— Uite! Asta e unul dintre faimoasele desene ale lui Rafael
Penagos! Uitați-vă și la ăsta, al lui Amadeu Lax! E o colecție
magnifică.
Și atunci l-am văzut că ia ciocolatiera, o studiază.
— Ziceți că are o inscripție la bază? a întrebat.
 A întors neatent piesa. Capacul a căzut. S-a spart în trei bucăți.
— Ptiu! a exclamat omul, văzând ce făcuse. Credeam că se ține
singur. Strâng eu, fir-ar să fie.
Dirijorul orchestrei ăleia de ageamii a apărut la puțin timp după
aia, să încaseze banii pentru marfa pe care o împachetasem. Cu
ciocolatiera ciobită.
— Dacă o vreți… Așa cum e, nu-i mai interesează. Nu se poate
expune cu celelalte. Păcat, era dintre cele mai frumoase.
A lăsat-o pe cutia mașinii de cusut. Mi s-a părut că porțelanul îl
blestema în șoaptă, că blestema toată mâna aia de neajutorați,
nepricepuți să se poarte cu lucrurile într-adevăr merituoase. Am
scos din buzunar banii și-am pus ciocolatiera doamnei Adélaïde
laolaltă cu restul lotului.
Iată cum a ajuns în mâinile mele și-n magazinul meu.
La început, când mi-am dat seama că poate fi o piesă valoroasă,
m-am gândit s-o repar. Să comand un capac nou. Dacă cheltuiam
ceva bani, nu se știe dacă nu puteam s-o vând bine. Dar știi cum e cu
asemenea scopuri. Ți le faci, le amâni mereu pentru o dată care nu
mai vine și până la urmă uiți sau te apucă lenea și e ca și cum ai fi
uitat. Prioritățile se schimbă în viață, nu? Și noi ne schimbăm. Ne
lenevim. Ciocolatiera a așteptat douăzeci și cinci de ani să fac ceva.
Douăzeci și cinci de ani pe un raft, lângă masa mea de lucru. Până
când, într-o zi, m-am uitat la ea și mi-am zis: „Ce dracu’, e cu asta
aici?”, i-am pus un preț și-am dus-o în magazin, să aștepte omul
căruia îi era destinată. Fiindcă toate obiectele sunt destinate unuia
sau altuia. Magazine ca ale mele sunt doar locuri unde sunt posibile
întâlnirile.
Ce părere ai? Ți-am spus toată povestea, de-a fir a păr, chiar și pe
cea pe care n-o știu, dar mi-o imaginez. Îmi dai o sută de amărâți de
duros și pleci cu ea? Mai bun preț n-am cum să-ți las. O fac ca
omagiu pentru madame Pompadour, madame Adélaïde și toate
mesdames ale Franței și fiindcă te văd foarte tânără și sunt înduioșat
să văd că-ți plac antichitățile. Și fiindcă ai multă răbdare,
domnișoară. Cred că nimeni nu m-a ascultat vreodată atât de mult
timp și asta merită din plin o răsplată.
De timp, nu-ți face griji, prietenii tăi o să te-aștepte… În plus, aici,
la mine, minutele se mișcă foarte, foarte încet. Nu vezi că toate
antichitățile astea nu le lasă să înainteze? Dacă timpul s-ar mișca la
fel aici și în stradă, eu aș fi mort. Nici nu mai știu de câți ani văd
lumea rotindu-se.
Ei, iat-o, Sara, e doar a ta. Pleacă mulțumită: ai cumpărat un
obiect încărcat de povești. Dacă-ți apleci urechea, vei putea să le-
asculți, sunt sigur. E clar că tu ești omul pe care îl așteptăm de
douăzeci și cinci de ani. Zic eu că lucrurile se-ntâmplă cum și când
trebuie să se-ntâmple, nicio secundă mai devreme.
 ACTUL DOI

CACAO, ZAHĂR ȘI SCORȚIȘOARĂ

Infelice core, cor tradito,

Per angoscia non scoppiare.16
FRANCESCO MARIA PIAVE
Rigoletto

Tristan und Isolde

Vezi scena de la distanța timpului ce a trecut, dar odată cu anii nu

au zburat și amintirile, la fel de vii ca în prima zi. 8 noiembrie 1899,
Gran Teatre del Liceu strălucește așa cum o face doar în serile de
premieră. E o bună ocazie să te lași văzută, mergi la brațul cuiva
care a insistat mult să-l însoțești. Mult. Înainte să cobori din trăsură
spui o rugăciune, ce-ți vine în minte, te rogi să meargă totul bine.
Nu vrei să se simtă jenat de tine doctorul, adică Horaci.
În hol, toți discută veseli, fără griji, de parcă cel mai important pe
lume ar fi că se fac premiere de opere. Te privesc pe furiș, se prefac
că nu-i nimic ciudat, că toată lumea e acolo unde trebuie să fie. Știi
că ești un element discordant, nu-i nevoie să ți-o reproșeze privirile
lor. Adineauri, când plecai de acasă, ți-ai jurat să nu te afecteze, dar
acum ești neputincioasă. Te afectează. Zâmbești ca să nu se observe,
să nu suferi, să nu te simți atât de altfel, atât de descurajată.
Dacă doctorul Volpi, Horaci, ar ști cât de teamă îți este, ar vrea să
16 „Nefericită inimă trădată, nu plesni de durere!” (ital.). (N. ed. orig.)
ți-o scoată din cap cu una din frazele lui – „Hai, hai, Aurora, lasă-i
pe fandosiții ăștia să vorbească, nu vezi că n-au altceva de făcut?”,
dar nu vrei să sufere, nu vrei să-i strici seara. Abia coborâtă din
trăsură, cât doctorul Volpi se desparte de vizitiu, ești orbită de
ținutele doamnelor pline de bijuterii. Par niște prințese și vor să fie
privite de toți. Scara principală e o defilare de eleganță. De-ai putea
să privești totul de-afară, gândești, când începi să urci. De n-ai face
parte din spectacolul ăsta!
Horaci arată foarte bine în frac. Jiletcă, lanțul ceasului de aur,
joben, pantofii de lac și părul bine aranjat, cu un strop de briantină.
Nu-i după ultima modă, dar îți place gustul lui din alt timp. Pe de
altă parte, e un bărbat din cei eleganți de la natură, născuți parcă să
umble tot timpul îmbrăcați conform etichetei. Ți-e de-ajuns o privire
ca să verifici că nu-i niciunul ca el. Niciunul nu-i poate face
concurență. Doctorul are o lumină specială, poate fiindcă în el totul
respiră armonie sau poate fiindcă zâmbetul nu-l părăsește nicio
secundă. Arată mulțumit. Nu-s mulți care la vârsta lui – se apropie
de optzeci – să zâmbească atât de senin, atât de simplu și natural, de
parcă doar asta ar fi făcut. Când zâmbește, ochii albaștri i se
luminează de ceva copilăresc și ție ți se pare un băiețaș, care încă nu
vrea să crească. Și atunci îi zici: „Ești ca un copil mare, Horaci”, și el
zâmbește și răspunde: „Grație ție, Aurora, doar grație ție”.
— Uite, Aurora, Salonul Oglinzilor, îți șoptește discret la ureche
și-n glasul lui deslușești admirația celui care intră într-un loc sacru.
Ți-e greu să nu izbucnești în exclamații. Încerci s-o ascunzi, dar
ești copleșită. Ridici privirea discret, ți se pare că-l strângi un pic de
braț, fără să-ți dai seama.
Ia uite, Aurora! Cine este femeia în rochie mov care te privește,
uimită, impertinentă, din oglinda înconjurată de coloane și muluri?
Nu mai e tânără, a trecut de patruzeci de ani, dar, aranjată așa, pare
altceva. Părul îi e strâns la ceafă. Rochia îi lasă umerii goi. Îi are încă
delicați, ca de tinerică, și la mijlocul decolteului lucește un medalion
din aur alb și fildeș, asortat cu cerceii. Pe mâini, doar un solitar, nici
exagerat, nici ostentativ – așa a vrut ea –, martor prețios al unei
iubiri pe care nici acum nu crede că o merită. Cine e nou-venita asta
pe care nu o cunoaște nimeni? De unde a ieșit? Din ce lume
subterană a fost salvată? Cine o s-o observe primul? Și cum o să afle
cine, ce mic gest o să-l trădeze? O fi ceva ciudat în îmbrăcăminte, în
purtarea, în cuvintele ei? Nimic, poate doar o prudență exagerată,
ca aceea pe care-o arată cei care calcă pe un teren nesigur. Și totuși
se vede de la prima privire: e o intrusă. Locul ei e departe de această
splendoare: e o intrusă. E aici, dar nu are dreptul. De-ar ști oglinda,
ar refuza să-i întoarcă imaginea. Dar oglinzile nu vor să știe nimic
de aceste complicații și se amuză lăsându-se înșelate de aparențe.
— Îți place? Așa-i că-i fabulos? te întreabă la ureche doctorul
Volpi, cu figura aia de copil jucăuș.
Dai din cap că da, că vorbele nu-ți ies. Ochii ți-s umezi de emoție.
E mult mai frumos decât ți-ai închipuit vreodată când îți povestea
el, în nopțile în care savurați împreună două cești de ciocolată.
— Dar stai să vezi restul, adaugă avansând spre garderobă.
Cât așteptați ca să vă lăsați pardesiele și pălăria, salutați câteva
persoane. Înainte de salutul de rigoare, te privesc cu coada ochiului,
nu reușesc s-o ascundă destul.
Horaci face prezentările.
— Dați-mi voie să v-o prezint pe Aurora, soția mea.
Doctorul Volpi, Horaci, stârnește admirație unanimă; toți îl
respectă, chiar și când ia hotărâri nebunești. Să aduci o oarecare la
operă, unde s-a mai văzut? Nimeni nu vrea să se poarte urât,
zâmbesc și vă spun afectat: „Bun venit, stimată doamnă” sau te
întreabă, parșiv, dacă-ți place Wagner, să vadă ce spui, sau să vadă
dacă poți să spui ceva, și Horaci te salvează: „Aurora e mai mult cu
opera italiană, ce să-i faci, se spune doar că nimeni nu-i perfect”. Și
ei, ceilalți, se întorc și Iac în șoaptă comentarii malițioase. „Soția lui?
Nu cred! Sigur nu s-a-nsurat. Nu e posibil să se fi-nsurat”. De câte
ori stau de vorbă doi ți se pare că te critică, că te-au descoperit, că
vorbele lor îl murdăresc pe Horaci și-l pun într-o situație penibilă…
și inima-ți bubuie de-atâta suferință și neliniște. Horaci, totdeauna
atent, își dă seama, se-apropie și-ți spune la ureche:
— Lasă-i să plesnească de invidie.
E o ușurare să ajungi în avanlojă, chiar dacă a trebuit să străbateți
un culoar plin de prezentări și de priviri surprinse, de neîncredere și
de orgoliu. Te-așezi pe scaun și lași să-ți scape un suspin. Ai vrea să-
i spui să te lase aici, ascunsă de toate privirile sau, și mai bine, să te
lase să te întorci acasă, să spună la toți că ai leșinat. Nu s-ar mira
nimeni., A fost prea mult pentru ea, sigur, sărăcuța, nu e obișnuită
cu așa-ceva”. Dar Horaci îți oferă un pahar de apă rece, îți strânge
mâna și-ți spune:
— Mă bucur că ai vrut să vii.
Și asta ți-e destul ca să-ți recuperezi forțele. Îți zici: „Cum aș
putea să-i refuz ceva omului ăstuia?” Te ridici, îți aranjezi fusta și-ți
umpli plămânii cu aerul încărcat de esențe necunoscute. Doar atunci
te îndrepți spre lojă. Horaci ți-a povestit că rolul Isoldei e unul
dintre cele mai dificile pentru cântărețe – „Cuvântul corect este
«soprană», dar tu zi-i cum vrei” – și te gândești la biata fată care-o
să iasă peste câteva minute pe scenă și te întrebi cui i-o fi mai frică,
ție sau ei? Horaci te apropie de scaun, așteaptă să te așezi, se așază
lângă tine, salută pe cineva cu o mișcare a capului și te privește
fascinat, cu privirea aceea care te transformă, și zice „Totu-i bine” și
te face să te simți demnă să ocupi un scaun într-o lojă de la Liceu cu
un minut înainte să înceapă o operă de Wagner. „Pesemne nu ești în
toate mințile, Aurora”, mormăi în sinea ta.
„Și, Dumnezeule, ce spectacol!” gândești înainte de a avea timp
să privești măcar scena. Rochiile doamnelor, zecile de lumini
electrice, ornamentele aurite, catifelele, parfumul de grandilocvență
peste tot. Îți scoți încet mănușile, le pui pe balustradă. Horaci le ia și
le așază pe un scaun.
— Să nu-ți cadă, zice și imediat face semn cu ochii spre loja de
vizavi. E Antoni Sampons cu fata lui, dar cred că nu te-au
recunoscut.
Chiar în clipa aia, ciocolatierul Sampons, de parcă privirile s-ar
atrage, face un gest cu capul ca să-l salute pe Horaci, care-i
răspunde, politicos, la fel. Îl imiți, cu mai puțină afectare, cum te-a
învățat Horaci. Antonieta, fiica, își ridică privirea din program, vă
salută cu o răceală distrată și se întoarce imediat la lectură. De mult
nu mai e fetița pe care ți-o amintești tu, ai impresia că nici măcar n-
ai fi recunoscut-o. Trebuie să aibă – faci calcule rapide, dar exacte –
da, sigur: are douăzeci și șase de ani. O privești pe furiș, zicându-ți
că are nu știu ce din mama ei, poate aroganța gestului sau poate
felul cum îi încadrează părul fața, dar, în ansamblu, e mult mai
puțin grațioasă decât Càndida. N-o ajută deloc îmbrăcămintea de
culoare atât închisă, n-o avantajează deloc, atât de nepotrivită
pentru o femeie tânără ca ea, dar nu, nu e asta, adevărul e că bietul
copil n-are scăpare. E urâtă și nu-i nimic de făcut, mai bine să spui
lucrurilor pe nume. E urâtă ca păcatul, pare de necrezut, cum e
posibil, când tată-său lângă ea încă arată bine, iar maică-sa, nici ea o
madonă, putea fi privită. O fi nenorocirea, nu poate să treacă
dezastrul printr-o viață de om și să nu-l boțească.
Dintr-odată îți dai seama ce faci și te cerți că ești atât de rea.} > >
„Ce faci, la Liceu, cu gânduri atât de murdare despre o doamnă
pe care o știi de când s-a născut, Aurora, pentru numele lui
Dumnezeu, învață să te porți!”
— Tot singură-i domnișoara Sampons, nu-i așa? îl întrebi pe
Horaci, care-ți confirmă imediat.
Bineînțeles că-i singură, știai deja, e de-ajuns s-o privești,
sărăcuța! Acum ia un binoclu și se pregătește să urmărească
spectacolul, îi spune ceva tatălui și el zice da, amândoi formează o
pereche ciudată, parcă foarte potrivită, dacă n-ar fi tată și fiică și
dacă lucrurile ar fi cum ar trebui să fie. Nu e ciudat că nu s-a
măritat, dacă chiar și de-aici văzută parc-ar avea mustață, cu umbra-
aia neagră ca de puf deasupra buzei. Și iar te cerți, și mai aspru:,
Aurora, vrei să fii amabilă să te porți ca o doamnă și să nu-l faci pe
doctor să se jeneze, că nu merită, era așa de bucuros să te aducă”.
Așa-ți petreci un timp, certându-te pentru gând, în timp ce pe-afară
îți pui un zâmbet misterios foarte adecvat circumstanței.
E chiar un paradox că singurii care te cunosc cu-adevărat nici nu
te-au privit. Antonieta, fiindcă pare foarte preocupată să studieze
programul de sus până jos. Domnul Antoni, fiindcă viața celorlalți
nu-l interesează nici cât negru sub unghie. Și, chiar de l-ar interesa,
sunt ani de când a pierdut capacitatea de a mai fi surprins de ceva.
Fabricantul de ciocolată Antoni Sampons, fostul ginere al
defunctului și nefericitului inventator al utilajelor industriale don
Estanislau Turull, care-i era și vecin de lojă, nu lipsește niciodată de
la spectacolele de la Liceu, asta dacă nu se cântă Il trovatore, singura
operă pe care nu vrea s-o mai vadă niciodată. Oricine în acest
univers de flecari și indiscreți știe că bogatul ciocolatier e un
adevărat domn, nu doar un meloman înrăit, și că are o problemă
fără soluție cu personajul Manrico, despre care nu vorbește nimeni
în prezența lui și a fiicei.
„Și cea de-alături trebuie să fie loja lui Turull”, îți zici, dar despre
asta nu vrei să întrebi. E mult de când ți-ai interzis ție însăți să
vorbești cu Horaci despre lucruri din trecut. Și-apoi, totul începe să
fie puțin prea îndepărtat, nici nu merită. Dar memoria nu poate sta
locului și acum, că ești pe scena originală, privind drept spre loja
care a fost a fabricantului de utilaje industriale Estanislau Turull și a
soției lui, donya Hortènsia, nu știi cum îți vine, clară, în minte
imaginea domnișoarei Càndida îmbrăcată ca o prințesă, ieșind din
casă la brațul tatălui ei. Cât l-a adorat nefericitul domn Estanislau pe
copilul ăla! N-ai mai văzut așa ceva, nici în bine, nici în rău.
Și deodată înțelegi de ce copilul adormea în avanlojă de cum
începea primul act, dar îi înțelegi și tatăl, îndurerat că fata nu poate
să aprecieze operele, nici măcar pe cele italiene. Mai ales Rigoletto.
Ah, Rigoletto, o să-i spui doctorului Volpi, adică Horaci, să te ia când
o s-o prezinte, că vrei să știi toate lucrurile despre care domnul
Stanislas vorbea fascinat. Ți-e clar că o să știi să cânți o bucățică, cea
cu „Bella figlia dell’amore”, pe care-ai ascultat-o de-atâtea ori lângă
Càndida.
— Știi ce-am auzit? zice deodată doctorul, purtat de gânduri în
aceeași direcție cu tine. Càndida Turull s-a întors la Barcelona.
— S-a-ntors? zici. Singură?
— Nu știu nimic mai mult. Nici cine mi-a spus nu era foarte
informat. Se pare că a închiriat un apartament în Bonanova.
— În Bonanova? Așa departe?
Și rămâi pe gânduri: cum se schimbă viața. Càndida Turull în
Bonanova, singură sau însoțită; domnul Antoni în lojă cu fiica,
ținându-și de urât unul altuia ca două mâțe și tu privindu-i fără să
te recunoască. Sigur nu te recunosc, Aurora, că n-au cum să-și
închipuie că doamna în rochie mov care-l însoțește pe doctorul
Volpi ești tu. Nici dac-ar ști cum arăți și te-ar descoperi de la
distanța asta.
— Uite, Aurora, îți întrerupe doctorul gândurile. Acolo a căzut
bomba, pe rândul treisprezece din partea dreaptă. Scaunele pe care
le vezi și acum goale sunt cele pe care le ocupau în seara aia bieții
oameni care au murit. Au rămas așa în semn de respect. Parcă văd.
Se prezenta Guglielmo Tell, zice Horaci și ție îți trece un fior pe șira
spinării doar amintindu-ți de doctor sosind acasă, încă descompus
și cu fracul pătat tot de sânge, povestind că librarului Dalmàs îi
murise soția în brațe, nu putuse să facă nimic s-o salveze și nu era
singura, spectacolul morții și distrugerii fusese dantesc. Și încă
trebuiau să zică mersi, că mai fusese o a doua bombă, care nu
explodase, rămăsese agățată în fusta soției avocatului Cardellac, deja
moartă. „O, Doamne! exclama doctorul Volpi, pe care niciodată
până atunci nu-l văzuseși tulburat. Liceu n-o să mai fie niciodată ce
era, Aurora. Niciodată n-o să ne revenim din baia asta de sânge.”
Dar oamenii ăștia nu s-au născut să-și plece capul, nici să-și
piardă timpul amintindu-și momentele rele. Privește-l doar pe
Antoni Sampons, așezat în lojă cu distincția dintotdeauna și
memoria la adăpost de toate furtunile vieții. Pesemne i-a ajuns
zvonul la urechi despre Càndida, cum că s-a întors la Barcelona.
Clar că știe, asemenea vești se răspândesc repede. Ce figură o fi
făcut când a aflat? Și fata o ști că mamă-sa s-a întors? S-o gândi să se
ducă s-o vadă sau nici ea nu vrea să știe de ea?
Luminile nu s-au stins și deja începe muzica. Suavă, dar doctorul
te-a avertizat c-o să se anime, că Wagner întotdeauna se animă. La
parter și în loji e un murmur de protest. Un bărbat din rândul trei
gesticulează, parcă supărat rău. Horaci îți spune că Wagner are la
Barcelona un cerc serios de admiratori care vor ca operele lui să fie
reprezentate cum trebuie, în liniște și cu luminile stinse, să-și poată
concentra întreaga atenție asupra scenei, dar directorul teatrului este
un prostănac, nu vede așa lucrurile și asta-i un sacrilegiu, o
profanare a voinței artistului și a artei în general. Domnul din
rândul trei este un critic important care-și pierde deja răbdarea. Un
critic fără răbdare poate ajunge un coșmar, asta o s-o înveți cu
timpul, când o să-ți dai seama că acesta este un univers cu legi
proprii și-o să așezi fiecare personaj la locul lui. Deocamdată, ca să
zicem așa, ești nou-venită și încerci să înțelegi de ce-o fi atât de grav
să lași aprinse niște lumini atât de frumoase și ai o tresărire
dureroasă din cauza unei bruște ascensiuni a viorilor, foarte intensă,
fiindcă sunt multe, când o să ai un moment să încerci să le numeri și
așa o să te gândești la altceva. Mai încerci și să faci figură de
doamnă care merge la operă, deși nu știe cum se face și, oricât te
chinui, nu încetezi să gândești că nu, nu-ți iese.
Horaci îți mângâie mâna și zice:
— Simplitatea și adevărul sunt principiile frumuseții.
Te uiți la el, căutând o explicație a vorbelor atât de frumos spuse
și vocea lui blândă adaugă:
— Închide ochii și lasă-te purtată de muzică, iubirea mea.
Închizi ochii, ascultătoare, fericită. Primul lucru de care-ți dai
seama e că, dacă nu vezi viorile, muzica nu te sperie. Melodia e
uneori blândă ca un cântec de leagăn și ți se pare că-ți leagănă
amintirile, acum febrile. Deodată coardele gem și tobele mușcă și
parcă uvertura operei te ceartă pentru ceva teribil ce nu știi că ai
făcut. Și muzica-ți dezlănțuie bătăile inimii cum nu știai că se poate
întâmpla și e o senzație plăcută pe care nu o cunoști, să te
emoționezi fără să știi de ce. Încet-încet, cu ochii închiși, te întrebi
dacă toate astea nu sunt exact ce ar trebui să simtă femeia din
oglindă, necunoscuta impertinentă, și, la fel, dacă emoțiile nu sunt
unul dintre puținele lucruri în lume care nu fac distincție între
bogați și săraci. Cu ochii închiși, în timp ce Horaci îți mângâie mâna
și se simte, datorită ție, omul cel mai norocos de pe pământ, ajungi
la concluzia că muzica asta și omul ăsta sunt unul și același lucru:
un miracol în stare să transforme oamenii. Să te transforme pe tine,
Aurora – sărăcuța, nenorocoasă ai fost în viață, va trebui să compensăm
într-un fel—, în femeia pe care el o voia lângă el. Sau poate în cea pe
care-o purtai în tine fără să știi.
 I puritani

În ziua în care s-a născut domnișoara Càndida, 12 august 1851, în

casa Turull a fost sărbătoare mare. Și cum să nu fie? Pentru părinți
sarcina însemnase șaptesprezece ani de rugăciuni, făgăduințe, băi,
tratamente. Șaptesprezece ani fără să se descurajeze, deși de fiecare
dată speranța scădea tot mai mult. Când, în sfârșit, au aflat că vor
avea un copil, doamna Hortènsia avea treizeci și nouă de ani, iar
domnul Eusebi tocmai făcuse patruzeci și opt și nu știau dacă să
mulțumească Maicii Domnului, călugărițelor de la mănăstirea
Jonqueres, apelor de la Baden-Baden sau unei lungi jumătăți de
duzină de medici cu nume imposibil de pronunțat și cu toate
tratamentele lor. Când s-a născut copilul, și-a fost fată, erau atât de
fericiți, că nu le-a părut rău niciun pic.
Așadar, domnișoara Càndida fusese un miracol înainte să vină pe
lume, ca profeții din Evanghelii, ca icoanele cu Maica Domnului.
Doamnei Hortènsia îi plăcea să spună că sarcina fusese plăcută ca o
plimbare de vară. Toți cei care au văzut fetița nou-născută s-au
îndrăgostit de obrajii ei trandafirii și de fericirea senină pe care o
degaja. Tatăl, talentul veșnic ocupat al lui don Estanislau Turull, era
atât de vesel, că, într-un acces de generozitate, i-a servit cu ciocolată
din cea mai bună pe toți servitorii casei. Cu mama ta, și ea gata să
nască, nouăsprezece persoane.
Peste patru zile, clopotele de botez de la Santa Maria del Mar au
bătut mai mult decât de obicei în cinstea micuței Càndida, al cărei
nume venea de la o bunică moartă de care prea puțini își aminteau
(cum se întâmplă de obicei). Trebuie spus că atunci numele părea
foarte bine ales. Imediat domnii și-au deschis porțile casei, din
strada Princesa, și toată floarea Barcelonei a venit să tragă cu ochiul,
să-și prezinte omagiile fericitei perechi și în treacăt să cunoască
copilita, poate nu foarte drăguță, dar, în schimb, foarte bogată. La
vremea aceea, don Estanislau își făcuse deja un nume printre
concetățeni, din vânzarea mașinilor inventate de el oricui era dispus
să aibă încredere în progresele tehnologiei. Dar, cum cei convinși ca
el erau puțini sau prea tineri ca să aibă bani, norocul îi venise din
Anglia și de la industria ei textilă, căreia îi vânduse jumătate de
duzină de patente la un preț mai mult decât convenabil.
Tu ai venit pe lume la doar câteva zile după răsunătorul botez al
moștenitoarei casei Turull. Circumstanțele au fost însă diferite, n-
avea cum fi altfel. Mama ta, sărăcuța, s-a zvârcolit de durere ore în
șir în camera ei de la subsolul doi până când una dintre bucătărese a
auzit-o urlând. Despre tată-tău să nu vorbim: un flușturatic dornic
să treacă din pat în pat. Nici măcar nu-i știi numele, ți s-a spus doar
că era un pezevenchi foarte bine făcut și că mama ta n-avea nicio
idee când s-a lăsat
Îmbrobodită. Nimic din toate astea nu conta însă când
bucătăreasa s-a dus după doamna Hortènsia și i-a spus că la subsol
trage să moară o cameristă în chinurile facerii, și s-a trimis imediat
după doctor.
Când a ajuns doctorul era prea târziu pentru mama ta, din
fericire nu și pentru tine. Intervenția doctorului, se spune, te-a salvat
în ultima clipă, dar ți-ai plătit scump viața. Viață pentru viață. Să te
naști fără tată, dintr-o mamă moartă, ți-ai zis dintotdeauna, era o
condamnare pe care vrând-nevrând trebuia s-o ispășești.
Numele ți l-a dat doamna Hortènsia. „Sărăcuța, nenorocoasă ai
fost în viață, va trebui să compensăm într-un fel”, ți-a zis Aurora,
care înseamnă lumină, soare, început, și, ca atare, e un cuvânt plin
de speranță. „Și frumos. O fată trebuie să aibă un nume frumos,
poate cu numele i se dă și destinul, nu se știe niciodată.”
Mereu ți-a fost limpede că marele tău noroc, cel care te-a salvat cu
adevărat, a fost să vii pe lume cu doar câteva zile după domnișoara
Càndida. Domnii, grație ei, aveau inima copleșită de fericire și nu au
putut sau nu au vrut să se uite în altă parte când au aflat de neșansa
ta. La urma urmelor, una dintre primele nevoi ale celor mai bogați
dintre bogații din vremea aceea era să se simtă oameni buni. Tu le-ai
oferit o șansă ca într-adevăr să se distingă. Și au făcut-o strălucit: te-
au hrănit, îmbrăcat – moșteneai hainele luminii ochilor lor –, educat
– erai tovarășa perfectă de joacă – și iubit – în felul lor, evident, nu
puteai să ceri mai mult – toată viața. Și, când fata s-a măritat și-a
plecat de-acasă, ai plecat și tu, fiindcă destinul tău și al domnișoarei
Càndida erau legate și nu puteau fi niciodată despărțite.
Așa, cel puțin, îți spusese odată doamna Hortènsia.
— Càndida și cu tine sunteți surori de lapte, Aurora. Înțelegi ce
înseamnă asta?
Ai dat din cap că nu.
— Înseamnă că trebuie să fiți unite pentru totdeauna că așa vrea
cerul. Și tu trebuie să veghezi asupra ei toată viața, indiferent ce se-
ntâmplă. Vreau să-mi promiți.
— Vă promit, ai zis, puțin speriată.
— Și că n-o s-o părăsești niciodată.
— Nu, doamnă. N-o s-o părăsesc niciodată.
— Și-o să fii pentru ea ca o soră când domnul Estanislau și cu
mine vom pleca de pe lumea asta.
— Da, doamnă. Voi veghea asupra ei totdeauna, nu are de ce să-și
facă griji.
Doamna a zâmbit și tu ai simțit ceva asemănător cu orgoliul.
— Ești o fată bună, Aurora. Nu m-am înșelat cu tine.
— Mulțumesc, doamnă.
— Du-te.
Ai făcut o reverență, prinzând cu două degete fusta uniformei. Ți-
ar fi plăcut să pui întrebări, dar n-ar fi fost bine. O cameristă nu
pune întrebări, doar când doamna îi dă ocazia. Dar doamna spusese
ceva ce nu reușeai să-nțelegi și ți-ar fi plăcut să întrebi. Un mister
cuprins în doar trei cuvinte – „surori de lapte” –, și, din cât ai ajuns
să-ți dai seama pe măsură ce treceau anii, imposibil de lămurit.

Ai putea evoca multe scene despre pasiunea domnului Stanislau

pentru Càndida lui. Cea mai vie dintre toate e cu un cântec într-o
limbă străină pe care i-l cânta înainte să meargă la culcare, motiv
pentru care mulți ani ai crezut că e un cântec de leagăn. Capriciul
memoriei face ca acum să îi vezi, în fața căminului, într-o după-
masă rece de sfârșit de iarnă. Este întuneric dincolo de geamuri, iar
în casă lămpile cu gaz tremură de teamă. Domnul este în scaunul
balansoar și-și ține pe picioare fiica, parcă leșinată, cu capul sprijinit
pe umărul lui drept. Se leagănă în ritmul unei melodii pe care o
cântă, încet, încetișor, parcă spre a îndepărta o umbră neagră care-i
scapă din inimă:

Bella figlia dell’amore,

schiavo son devezzi tuoi;
Con un detto, un detto solo
tu puoi le mie pene,
le mie pene consolar17.

Càndida a făcut febră, durează deja de câteva zile. Nu demult, în

oraș, au fost teribile epidemii de holeră și febră galbenă, au lăsat
morți cu miile. Spectacolul căruțelor adunând cu duzinele morți din
case e unul din cele care nu se uită o viață întreagă. Domnii au fost
mereu prevăzători și credeau că au scăpat, dar, brusc, fata este mai
rău și tatăl e disperat la gândul trupului iubit urcat pe un morman
în căruță, plecând pentru totdeauna. S-au dus după medic, dar,
17 „Frumoasă fiică a iubirii / sunt sclav al farmecelor tale. / Cu o singură
vorbă, tu îmi poți alina suferințele” (ital.). (N. ed. orig.)
până vine, domnul Estanislau a luat din pat fata înfășurată într-o
pătură și-o îmbrățișează și-i cântă la ureche veșnicul cântec. Își zice
că atâta timp cât o ține în brațe n-o să i-o ia, atât de disperat e. Din
când în când, se oprește să-și șteargă o lacrimă, își revine și iar
începe melopeea.
Douăzeci și patru de zile a stat domnul Estanislau lângă comoara
bolnavă, vorbind, cântând, citindu-i povești, privind cu lupa ce
trebuia să mănânce, dându-i apă, până când în sfârșit a văzut că este
mai bine. După ce a revenit bucuria și umbra din inima domnului
Estanislau s-a făcut mai mică, tot mai mică, până a dispărut de tot,
fetița deschidea ochii mari și cerea:
— Tată, cântă-mi aia.
Și tatăl își lua voce de bariton și se întorcea la cvartetul din
Rigoletto:
— Bella figlia dell’amoooo oo… oreee!
Pentru unii însă, adevărata prezentare în societate a domnișoarei
Càndida a venit câțiva ani mai târziu, în seara când, gătită ca o
prințesă, ai văzut-o plecând de acasă spre Liceu. Don Estanislau,
deja acționar la Gran Teatre când la Barcelona nimeni nu credea că
proiectul o să meargă într-adevăr și, ca atare, considerându-se pe
bună dreptate proprietar, hotărâse de mult momentul când floarea
lui îi va impresiona din lojă pe toți. Alesese primul spectacol din
stagiunea 1861–1862, exact anul când Càndida avea să facă zece ani,
moment perfect pentru primul contact cu opera și cu societatea care
o aplauda.
Anii și stagiunea erau singurele puncte în care don Estanislau și
donya Hortènsia erau de acord. Restul, numai neînțelegeri, începând
cu cea mai importantă: repertoriul. Dat fiind că doamna îi admira cu
o pasiune oarbă pe Rossini și Donizetti și din când în când îl apăra
chiar și pe Mozart – pe care don Estanislau îl numea „prostul ăla” –
și, în calitate de mamă a copilului, i-ar fi plăcut ca fata să se amuze
în prima ei noapte la Liceu. De aceea credea că ar fi fantastic ceva
ușor, care s-o facă să râdă un pic, ca II barbiere di Siviglia sau L’elisir
d’amore. Don Estanislau, însă, voia ca micuța să debuteze cu o operă
„adevărată”, moralizatoare și plină de nefericiri epice, că la operă,
zicea, „nu te duci să râzi sau să vezi cum mor în pat doamnele
moderne”. Atât de în felul lui voia seara, încât a tras sforile ca să
obțină ca inaugurarea celei de-a paisprezecea stagiuni la Gran
Teatre să le aducă Rigoletto, preferata lui, sau poate o Anna Bolena
sau o Norma, dar ghinionul i-a spulberat crunt iluziile.
Mai erau patru luni până când lumina ochilor să facă anii și la
Liceu totul era pregătit pentru spectacol când o lampă prost stinsă a
aprins unul dintre depozitele de costume. Apa era departe și
materialul foarte inflamabil. Flăcările s-au întins rapid și doar în
jumătate de oră au distrus cel mai european capriciu pe care-l
avusese vreodată Barcelona. Au rămas doar pietre fumegânde și
suspine îndurerate.
A doua zi după dezastru, domnul Estanislau, ca membru de
drept în conducerea asociației de proprietari, a luat parte la o
întrunire mai mohorâtă ca o înmormântare, unde s-au decis câteva
lucruri importante. Primul: de cerut bani reginei Isabela pentru
reconstrucția clădirii, căci, dintr-un motiv oarecare, primul Liceu îi
purta numele. Al doilea: crearea unei comisii pentru reconstrucție și
fixarea sumei ce urma a fi plătită de fiecare dintre proprietari înainte
de începerea lucrărilor. Și trei: de trimis arhitectul Mestres la Paris,
Londra și Bruxelles – toate trei cu teatre lirice incendiate – să adune
idei și să se întoarcă acasă cât de repede posibil să înceapă lucrul. Pe
domnul Estanislau graba de a-și duce fiica la operă l-a costat trei mii
de duros, dar a plătit cu plăcere. Au fost multe obstacole: regina n-a
vrut să dea nici cinci bani pentru reconstrucție, invocând
„agotamiento del fondo destinado a calamidades públicas 18” pentru
izolarea parterului de subsoluri a trebuit angajat, la un preț record,
un arhitect francez; pentru ultrascumpele materiale au trebuit să
plătească o vamă astronomică, deși s-a cerut scutirea, plus o mie de
alte nimicuri care și-au aflat soluția. După douăsprezece luni teatrul
era iarăși nou-nouț, acționarii aveau un motiv serios să se
împăuneze cu efortul lor, iar domnul Estanislau intra în holul
principal urcând pe scări cu perla sa de cultură.
Pe scaune, în timp ce așteptau să-și pregătească muzicienii
instrumentele, cei din familia Turull comentau noutățile cu vecinii
de lojă, ciocolatierul Gabriel Sampons și încântătoarea lui soție. „Tu
știi ce caută grasa de bourbonă în capul scării, de parcă ar merita?”,
șoptea don Estanislau Turull, referindu-se la un bust al Isabelei II
mai urât decât regina însăși. Iar don Gabriel murmura: „Nu-ți face
griji, cu vremurile astea, o să se găsească-n curând cineva s-o dea jos
de pe piedestal”.
Femeile aveau alte neliniști. „Nu ți se pare că acum hainele
doamnelor de la etajul unu se văd mult mai bine? Pesemne or fi pus
mai mult gaz în lămpi”, comenta donya Hortènsia. „Nu, nu de asta,
au pus lojile mai în față, fii atentă. Mi se pare o alegere bună, în
sfârșit au înțeles de ce venim noi, femeile, la Liceu! Să vedem rochii
și să ne inspirăm, evident!”
Stagiunea era un capriciu pe gustul oricui. Bellini, Verdi și
Donizetti, aproape toți dublu. Rigoletto era, dar nu printre primii, și
domnul Turull nu mai avea răbdare. Deja avusese prea multă, își
zicea. Și-a dus lumina ochilor în lojă chiar în ziua inaugurării, 20
aprilie, deși era programată Ipuritani, o dramă istorică de Vincenzo
Bellini, pe care don Antoni o găsea plicticoasă și, după gustul lui,
prea plină de scoțieni. Nu conta, important era să fie acolo; o să fie

18 „Epuizarea fondurilor destinate calamităților publice” (spân.). (N. tr.)

timp pentru barbieras și somnambulas, bietul tată murea de neliniște.
Bobocelul nu prea i-a dat însă satisfacție. I s-a părut că luptele dintre
puritanii lui Cromwell și partizanii Casei Stuart erau de-un plictis
ieșit din comun, de care nu le salva nici nebunia isterică a
protagonistei și, înainte să se încheie primul act, s-a închis în
avanlojă și-a adormit întinsă pe canapea. Ar fi rămas acolo până a
doua zi dacă mamă-sa n-ar fi trezit-o obligând-o să iasă să aplaude
artiștii.
Așa că debutul operistic al fetiței, văzut de tată, a fost un
dezastru. Pentru mamă, în schimb, a fost ceea ce era de așteptat de
la o seară fără Rossini sau Donizetti.
 Don Giovanni

La cei șaizeci și șase de ani ai lui, în timp ce se chinuia ca

bobocelul său să se pasioneze de operă, domnul Estanislau era încă
un bărbat vioi, cu spiritul tânăr, dispus să discute cu oricine despre
cele două lucruri în care credea mai mult decât în propria viață:
avantajele tehnologiei și oportunitatea programării la Liceu a unui
Rigoletto pe stagiune. A fost un noroc să aibă ca vecin de lojă un om
cu răbdarea lui Gabriel Sampons, a doua generație dintr-o eminentă
familie de fabricanți de ciocolată și proprietar al unui magazin pe
strada Mantesa colț cu Argenteria, care avea ca slogan – scris cu
litere mari pe fațada principală – „Ciocolata Sampons satisface orice
poftă”.
Cei doi bărbați profitau de serile de operă, în timp ce doamnele
încercau să înțeleagă ariile, ca să vorbească despre ale lor. Domnul
Estanislau, mai extrovertit, îi făcea celuilalt capul calendar
explicându-i ce ultimă mașinărie îi venise în cap să proiecteze, fără
să uite niciun piston, nicio manetă sau arc. Don Gabriel îl asculta
plictisit, fără să priceapă nimic și fără să facă vreun comentariu.
Când Turull termina explicațiile și-l întreba cum îi merg afacerile, el
răspundea doar:
— Ne descurcăm, Turull, ne descurcăm.
Dar nu era lucru pe lume să nu-i trezească domnului Estanislau
curiozitatea. Inclusiv procesul de fabricare a ciocolatei, pe care-l
descoperea și despre care cerea în orice clipă detalii. La început, don
Gabriel Sampons voia să se cruțe de explicații.
— Te rog, Turull, lasă-mă să mă gândesc la altceva, nu fi rău!
Dar curând ciocolatierul a descoperit că, dacă vrea ca tema să se
termine odată, trebuie să cedeze. Spectacolele au devenit un
martiriu pentru blândul domn Sampons, trebuia să se-așeze la
marginea propriei loji, ca să fie lângă Turull. Sub tirul întrebărilor,
nu era chip să audă ceva, nu-l clinteau nici suferințele din dragoste,
nici trădările tenebroase. Omul ăla fabrica mașini, dar el însuși era
ca o mașină de pus întrebări.
În seara aia se cânta Mozart. Don Estanislau desena într-un colț,
moleșit, cu gândul la ale lui, până când a văzut că pe scenă se servea
ciocolată. S-a uitat în program și a înțeles: Don Giovanni, „tânărul
desfrânat”, voia să fie amabil cu musafirii. S-a apropiat de don
Gabriel și l-a întrebat la ureche cum i se pare acest omagiu adus
ciocolatierilor.
— Îmi place, Turull, bineînțeles, a zis amabilul vecin, cuprins de
teamă că s-a sfârșit cu liniștea lui.
Nu se înșela. Lui don Estanislau scena îi stârnea toate întrebările.
— Dumneata mi-ai spus că întâi și-ntâi trebuie prăjite boabele de
cacao, așa-i?
— Da, chiar așa.
— Și pe urmă?
— Pe urmă se decojesc, răspundea Turull, cât de concis putea,
doar-doar scurtimea l-o descuraja pe pisălog.
— Cu o mașină?
— Mai bine de mână.
— De ce așa?
— Le place mai mult oamenilor!
— Vrei să zici că oamenii observă?
— Bine-nțeles. Ce, crezi că-s proști?
— O mașină ar face-o mai rapid.
— Nu zic că nu.
— Și-apoi?
— Apoi trebuie măcinat.
— C-o mașină?
— La mine, nu, Turull.
 — Și cum se face?
— Cu o moară cu piatră, evident.
— Cu tracțiune…?
— Cu mușchi. Trei ucenici zdraveni.
— Și asta ar face-o mai bine o mașină.
— Poate că da. Dar mașinile nu gândesc și nu știu să rezolve
probleme.
— Deocamdată, Sampons! Deocamdată!
— Și-apoi se amestecă toate ingredientele.
— Puține, Turull. Nu se mai face ciocolata ca înainte, s-au
simplificat mult gusturile. Oamenii cer acum simplitate și calitate.
— Și-atunci care sunt…
— Cacao, zahăr, vanilie, Turull. Cine pune mai multe, nu știe
nimic despre ciocolată.
— Iată ciocolata care satisface orice poftă, cum zice reclama.
— Iat-o, domnul meu!
— Și trebuie mestecat mult?
— Cât de mult se poate!
— Nu se plâng muncitorii?
— Mult.
— Vezi? Ar trebui s-o facă o mașină!
— Problema e rezolvată.
— A, da? Cum?
— Dacă se plâng prea mult, ajung în stradă.
— Dar ce metode anacronice, domnul meu!
— Anacronice? Ce spui dumneata! Anacronică era a tatălui meu,
care măcina în genunchi în fața clientului, cu piatra adusă de-acasă!
Pe scenă, servitorul Leporello făcea socoteala femeilor seduse de
stăpânul lui: In Italia seicento e quaranta, in Allemagna duecento e
trentuna; cento in Francia, in Turchia novantuna; ma in Ispagna son già
mille e tre19. Doamnele apreciau vocea tenorului, dar găseau că
exagerează actele de vitejie. Fata făcea calcule să afle dacă eroismul
era tehnic posibil și câte femei trebuie cucerite pe lună ca s-o rezolvi
înainte de-a împlini treizeci de ani. I-au ieșit peste unsprezece, cam
trei virgulă patru pe săptămână și-a fost atât de impresionată, că
rămăsese cu gura căscată.
Domnul Estanislau dădea din cap că nu, gânditor.
— Don Gabriel, în plin secol XIX! Un om ca dumneata! Lasă-mă
să fac o mașină și te conving…
Don Gabriel alunga ideea dând din mâini:
— Nici vorbă, nu, las-o baltă cu mașinile, Turull!
— Dac-ai avea mașini ai produce de douăzeci de ori mai multă
ciocolată!
— Și ce-aș face cu-atâta ciocolată? M-aș sufoca! Nu pot să le spun
clienților să mănânce de douăzeci de ori mai mult!
— Caută clienți noi! Ai nevoie doar de mijloace de transport.
— Am deja! Două catârce. Merg în Gràcia de două ori pe
săptămână.
— Catârce? Trenuri, asta îți trebuie! Și nu să meargă în Gràcia, ci
la Paris, Madrid, Londra.
— Taci, omule, taci! Dumneata ți-ai pierdut mințile!
— Asta-i viitorul, Sampons, viitorul urcat pe-un motor cu abur și
pe-un motor diesel și-un piston electric. Dacă nu urci, te calcă.
Don Gabriel Sampons amețea doar la un asemenea gând. Ca să-l
facă să tacă pe omul care-i răpea liniștea și-l lăsa fără opere, a fost
expeditiv:
— Asta cu viitorul discut-o cu fi-miu, vine săptămâna asta din
Elveția. E tânăr și crede încă în prostii. Și lasă-mă să ascult, Turull, fii
19 „În Italia șase sute patruzeci, în Germania două sute treizeci și una; o
sută în Franța, în Turcia nouăzeci și una; dar în Spania deja o mie trei”
(ital.). (N. tr.)
drăguț.
Dar era prea târziu pentru don Gabriel, așa că a făcut un efort să
citească programul să aibă o idee de ce pierduse, dar n-a priceput o
iotă. Când în ultima scenă a apărut commendatore tot gipsat și
transformat într-o statuie, a exclamat:
— Dar omul ăsta nu era mort? Ce caută pe scenă?
Doamnele l-au făcut să tacă, enervate de intervenția într-un
moment atât de dramatic, chiar când totul era pe punctul să se
încheie cum voiau. Pe scenă corul dădea foarte clar de înțeles că
sfârșitul celor răi poate fi teribil, iar don Gabriel tot răsucea
programul căutând un răspuns și bodogănind:
— Opera asta n-are nici cap, nici coadă.
Doamnele și lumina ochilor lui au aplaudat cu entuziasm. Don
Gabriel s-a abținut și don Estanislau i-a dat dreptate la ureche:
— Ți-am spus eu dumitale că-i lipsește o doagă.

Domnișoarei Cándida Mozart i-a plăcut mai mult decât Bellini,

dar mai puțin decât Verdi, cam ca unei bune părți din publicul de la
Liceu. Știi fiindcă mereu îți povestea tot, pe vremea aia. Îți povestea,
de exemplu, că doamnei Sampons nu-i vine nimic bine, fiindcă e
grasă ca o focă, păcat de colierul cu rubine pe gâtul ca de vacă
bătrână. Îți povestea că peste câteva săptămâni o să-l cunoască pe
băiatul Samponilor, care vine acasă după doi ani de studii, cică în
Elveția, și că doamna Hortènsia și foca grasă nu mai vorbeau de
altceva, o țineau întruna ce noroc, Candideta, așa o să ai pe cineva
de vârsta ta cu care să vorbești în timpul spectacolelor, sigur o să vă
înțelegeți, aveți atâtea în comun. Și ea întreba ce au în comun și
mamele cloști ziceau: păi educație, familie bună, lojă la Liceu,
tinerețe, viitor „Adică nimic”, își zicea fata, care vedea intențiile
celor două și strâmba din nas.
Întoarsă acasă, donya Hortènsia o ținea lângă, Antoni e un băiat
foarte bine făcut, foarte inteligent, muncitor și după atâta timp de
absență de-acasă n-are cum să nu facă conversație bună, sigur c-o să
poată să-ți povestească tot felul de lucruri amuzante și, cine știe,
poate între voi se naște ceva mai mult decât o frumoasă prietenie.
Nu ești nerăbdătoare, odorul meu? Noi deja numărăm minutele
până când o să vă vedem împreună și-avem o presimțire, nu știu…!
Te-ai gândit în care lojă o să vreți să stați, în asta, sau în cealaltă?
Domnișoarei Càndida nu-i miroseau a bine toate astea. Credea că
mamă-sa și foca își puseseră ceva în cap, dar ea avea doar
cincisprezece ani, capul în nori și n-avea de gând să se lase orbită de
primul ciocolatier venit din Elveția. În plus, Antoni Sampons n-o
interesa câtuși de puțin, și-l închipuia la fel de plicticos ca părinții
lui, veșnic vorbind despre ciocolată și dăruindu-i cutii care
susțineau că „Ciocolata satisface orice poftă”. Domnișoara Càndida
nu voia obligații și dacă mama ei și foca grasă insistau prea mult,
deja se gândise ce-o să facă: o să leșine de tristețe în brațele
domnului Estanislau și-o să verse niște foarte oportune lăcrimioare
spunându-i tatălui că ea nu vrea să plece niciodată de lângă el.
Credea că asta o să fie de-ajuns ca toate mașinațiile doamnelor să se
topească asemenea unui cub de zahăr într-un pahar cu apă caldă.
Nu, ea nu voia să știe nimic de bărbați care miros a ciocolată, cu
gândul la muncă și la făcut bani și pe urmă descoperă că atât de
mult muncesc, încât nu au timp nici să-i cheltuiască. O, nu!
Ce i-ar fi plăcut într-adevăr domnișoarei Càndida – asta doar ție-
ți spunea – ar fi fost să găsească un Don Giovanni ca acela din opera
lui Mozart ăla pe care nu-l cunoștea nimeni la Liceu. „Ce bărbat,
Aurora, ce talent să spună minciuni frumoase. Tu nu crezi că e mai
bine să fii amanta unui bărbat ca ăsta, fie și pentru o noapte, decât să
te măriți cu un ciocolatier? Mie mi se pare sublim. Să fii femeia
înșelată de un criminal, o ființă demnă de dispreț, un bărbat care
miroase a vin, a sudoare și a toate femeile de care a uitat înainte să-i
cazi tu în brațe.”
Tu te scandalizai când auzeai vorbele astea și credeai că
domnișoara Càndida bate câmpii. O ascultai cu respect, n-o
contraziceai, cum fuseseși învățată, dar înăuntrul tău nu știai ce să
zici, doar că biata moștenitoare a casei Turull o ia razna
imaginându-și lucruri atât de ciudate.
Uneori, foarte rar, te încumetai să-i pui întrebări. Càndida era
altfel decât mama ei, care impunea. Crescuserăți împreună, deși
păstrând totdeauna o distanță prudentă și necesară. De mici, vă
jucați în curte în după-amiezile însorite. Câteodată prindeai pentru
ea câte un pește din arteziană și vă stricați de râs când sărea pe
pietre până să-l aruncați iar în apă și să-i salvați viața. Mai măricele,
îi țineai de urât în orele de croitorie sau de istorie sacră. Vă spuneați
împreună rugăciunile, citeați cu voce tare aceleași cărți. De n-ai fi
fost tu, domnișoara Càndida ar fi murit de plictiseală. De n-ar fi fost
ea, tu n-ai fi ieșit niciodată din bucătărie. Din când în când, doamna
îți dăruia câte o rochie care-i rămăsese bobocelului mică – ți-erau
mari, mereu a fost mai robustă decât tine, dar nu conta, că erau
foarte frumoase, sau te lăsa să iei pentru o noapte vreo păpușă
veche pe care fata n-o mai voia. Cu anii, la voința expresă a
doamnei, rolurile s-au definit mai bine. Când ați făcut amândouă
paisprezece ani, donya Hortènsia a decis că din momentul ăla o să fii
camerista personală a domnișoarei. Numirea ți-a plăcut mult. Îți
conferea un loc propriu și-ți îngăduia să fii utilă.
Din clipa aia ai fost primul și ultimul om pe care-l vedea în
fiecare zi domnișoara Càndida, confidenta, poate un pic prietena ei.
O trezeai dimineața, o ajutai să se dea jos din pat, îi pregăteai micul
dejun, îi împleteai cozile, o însoțeai la plimbări, totdeauna spre
prânz, o ascultai cu o infinită răbdare, stăteai lângă ea la biserică, îi
duceai broderia după-amiază, îi aprindeai lămpile când nu se mai
vedea, îi duceai misalul și rozariul, șalul când îi era frig, îi despleteai
cozile, o pieptănai, îi puneai sticla cu apă caldă între cearșafuri,
apropiai de ea sfeșnicul, uneori citeai puțin pentru ea, cu voce tare,
și dacă adormea îi spuneai noapte bună, suflai în flacăra micuță și te
retrăgeai bucuroasă, mulțumind cerului pentru norocul tău. Într-o
zi ai îndrăznit să-i pui domnișoarei întrebarea pe care-o cloceai de
mult:
— Domnișoară, mata știi cine a fost doica noastră?
Ea s-a gândit o secundă.
— Nu. De ce vrei să știi?
— Fără motiv. Sunt curioasă.
— Dă ciudată mai ești, Aurora. Ce lucruri te interesează! De ce n-
o întrebi pe mama?
— Nu vreau s-o supăr cu obrăznicii.
— Nu văd de ce s-ar supăra.
— Nu contează. N-are importanță. E o prostie.
— Ah, Aurora, Auroreta, ești prea prudentă. Hai, stai liniștită, o
s-o-ntreb eu.
Și câteva zile mai târziu sosea răspunsul.
— Zice mama că nu-și amintește cum o chema pe doica noastră,
știe doar că locuia la grădinile Sunt Pau și că tocmai născuse un
băiat. Mister dezlegat, Auroreta! Ești mulțumită?
Dar pe tine explicația aia nu te satisfăcea.
— Și cât ne-a alăptat a locuit aici, în casă? reveneai.
— Asta n-am întrebat-o!
— Mie mi se pare că-i important.
— Biiiineee. O s-o-ntreb. Dar de ce vrei să știi?
— Așa! Doar să știu. Matale nu ți se-ntâmplă să nu-ți dea pace
niște întrebări? De parc-ar fi lucruri care trebuie știute, cu orice preț.
— O! Sigur că mi s-a-ntâmplat. De exemplu: vreau să știu cum e
să săruți un bărbat. Nu-i spune mamei!
Te înroșeai, nu știai ce să zici. Ea râdea de tine, că ești nătângă.
 — Tu ai sărutat vreodată un bărbat, Aurora?
— Sigur că nu.
— Da te-a atins?
— Cum adică?
— Mama zice că jos, la voi, e altfel. Mai repede sau așa ceva. Zice
că voi nu simțiți aceleași lucruri. Crezi că are dreptate?
Acum tu deschideai ochii mari.
— Eu cred că sentimentele sunt la toți la fel, domnișoară.
— Cine știe? cugeta ea. Nici tu, nici eu nu putem să spunem, că
încă suntem neatinse!
Iar îți urca roșeața-n obraji, nu și Candidei. Ea vorbea foarte firesc
despre lucruri la care tu nu îndrăzneai nici să te gândești.
După câteva zile sosea un nou răspuns.
— Mama s-a săturat s-o tot întreb de doică, zice că nu mai
răspunde la nicio întrebare, Aurora. Dar zice că femeia aia, nu-i mai
știe numele, n-a locuit niciodată aici, că avea casa ei și-n fiecare zi
venea cu o brișcă, a unui frate de-al ei, și pleca după ce-și termina
treaba. Ei, acum ești mulțumită?
Ți se vedea pe față că nu. Tu tot îi dădeai târcoale. Pe bună
dreptate, că era ceva ce nu mergea.
— Da’ dacă venea cu trăsurica de la grădinile Sunt Pau făcea cel
puțin o oră – ziceai, vorbind cu tine însăți. Să ne dea să sugem la
amândouă îi lua pesemne o oră (cel puțin) sau poate o oră și
jumătate. Cum putea s-o facă, să vină și să plece de fiecare dată? Nu
ți se pare mătăluță cam ciudat?
— Se vede că avea familie, Aurora. Pleca și pe urmă se-ntorcea.
Mie ciudat mi se pare că-ți pierzi timpul cu asta. Las-o baltă!
Dar n-o lăsai baltă. Zilnic găseai noi explicații.
— Domnișoară Càndida, știi, cu doica? Dacă era cineva care
locuia aici? Eu cred că e singura explicație care…
Dar domnișoara Càndida și-a pierdut răbdarea.
 — Ți-am spus destul de clar, Aurora! Gata cu întrebările! Mama
nu mai vrea să știe, și nici eu. Las-o baltă! N-o să-ți mai repet!
Se enervase rău, nu știai din ce motiv. I-ai zis că o lași baltă, dar ai
mințit-o. Ai întrebat pe oricine ai putut. Bucătăresele, șoferul,
intendenta. Nimeni nu-și amintea să fi văzut vreo doică, în casă, sau
vreo brișcă la poartă. Sigur, șoferul avea douăzeci și nouă de ani și
capul plin de aiureli. Dintre bucătărese, doar una era în casă în anii
despre care făceai cercetări, de parc-ai fi fost comisar de poliție, și ți-
a spus clar că pe-atunci avea atâta treabă că nu poate să spună decât
despre oale puse pe foc, că nu ieșea niciodată din bucătărie.
— Dar doica trebuia să mănânce, ziceai tu, continuându-ți
interogatoriul. Și doicile au faimă că mănâncă mult și că au tot felul
de toane. Ar trebui să-ți aduci aminte, dac-ai fi văzut-o.
— Da, fată, ai dreptate. Doicile sunt ca niște marchize! Vai de cine
trebuie să le servească! exclama bucătăreasa.
— Și-atunci?
— Și-atunci nu știu ce să-ți spun, Aurora. Eu, aici jos, n-am văzut
niciuna. N-am dat niciodată de mâncare vreunei doici. Și-acum, se
poate ști de ce tot întrebi?
Nu i-ai explicat. Nu ai dat explicații nici în joia aia spre seară –
după-masa ta liberă – când te-ai dus să dai o tură, parcă întâmplător,
prin grădinile Sunt Pau. Era o prostie, dar ai întrebat oamenii dacă
nu știu să locuiască pe-acolo o doică bătrână, care avea familie și un
frate care o ducea cu trăsurica, mama unui copil acum cam de vârsta
ta și toate amănuntele care ți-au trecut prin cap… Dar nimic.
Nimeni n-a putut să-ți spună nimic. Aia sigur era o prostie, Aurora,
cum să-i dea cuiva prin cap să facă așa ceva, de parcă la grădinile
Sunt Pau n-ar fi locuit o groază de oameni.
 Norma

Să lăsăm timpul să treacă. Pământul s-a rotit de câteva ori de la

premiera cu Don Giovanni. Don Gabriel a murit brusc după câteva
ore de dureri în piept și fiul, Antoni, a preluat afacerea. E foarte
tânăr – douăzeci și unu de ani abia împliniți –, dar, grație călătoriilor
și studiilor în străinătate, are ceva experiență și, mai ales, multă
ambiție și, și mai multă, dorință de muncă. Se gândește să înceapă
să mecanizeze fabrica înaintașilor, să facă o adevărată industrie.
Antoni Sampons este, urmând o veche tradiție a familiilor de
industriași catalani, generația căreia îi revine să strălucească, să
crească numele familiei, să facă avere și să se umfle ca un cozonac în
cuptor. Urmașii lui, în schimb, sunt destinați ruinei și suspendării
plăților, dar vom vedea cum vor merge lucrurile în acest caz.
Cum prevăzuse don Gabriel Sampons, Estanislau Turull, un
bătrân cu suflet de tânăr, și Antoni Sampons, un tânăr cu obiceiuri
de bătrân, s-au înțeles de minune. La zece minute după ce s-au
cunoscut, îndată ce au schimbat formulele de rigoare, deja discutau
despre ce trebuiau să discute.
— Deci domnia ta faci mașini… a zis nou-venitul.
— Și câte-aș mai face, dacă m-ar lăsa.
— Vă felicit! Era și timpul să decidă cineva la noi să inventeze
ceva.
— Ehei, tinere! E o bogată tradiție aici, de țăcăniți ca mine.
Alaltăieri mi se povestea cazul unui ciocolatier din secolul trecut
care construise o mașină care măcina boabele și făcea ciocolată.
Cred că a fost primul. Un progresist! Și era la fel de barcelonez ca
dumneata, ca mine sau ca gâștele de la mănăstirea Santa Eulàlia.
— Mergea bine mașina? S-a păstrat?
— Nimeni nu știe sigur cum era. A dispărut fără urmă.
 — Adevărat?
— N-a rămas nicio schiță.
— Se știe numele inventatorului?
— Fernandes.
— Hopa! nu-i de bine, cu un nume atât de banal va fi greu de
găsit.
— Ca un ac în carul cu fân.
Tânărului Antoni totul i se părea captivant și murea de dorință să
participe la dezvoltarea tehnologiei barceloneze. Venise cu niște idei
din cele mai avansate țări din Europa, de exemplu să se pună în
ciocolată lapte, să fie mai dulce și mai delicată pe cerul gurii. Don
Estanislau se gândea zi și noapte, entuziasmat de noutățile din
domeniu, cărora le întrevedea un viitor măreț.
În primii ani de colaborare, discuțiile lor erau de-a dreptul
insuportabile.
— Cojile sunt problema, Turull! Nu cad unde ar trebui. Trebuie
făcut ceva!
Sau:
— Temperatura să crească și să coboare când cred eu de cuviință,
de-asta am nevoie, Turull, nu când vrea mașinuța dumitale!
Don Estanislau își spărgea capul cu voluptate. Îi plăcea că
mașinile erau încăpățânate, fiindcă el era și mai și.
Au fost vremuri de inovații profunde: tânărul Sampons a hotărât
că trebuie să meargă personal în Cuba, să inspecteze plantațiile de
cacao și să decidă ce bob e cel mai bun pentru produsele lui, care,
pentru prima oară de când bunicul său deschisese magazinul din
strada Manresa, aspirau la excelență.
A început astfel un neîntrerupt du-te-vino prin lume, în care, cu
anii și zguduiturile istoriei, va tot schimba ruta: Fernando Poo 20

20 Nume dat insulei Bioko (din vestul Africii) în perioada colonială.

Turcia, nordul Marocului, Ghana… Bătea și Europa, să nu piardă
din ochi concurența și, în treacăt, să adune idei. După una dintre
aceste călătorii i-a venit ideea care avea să schimbe totul:
— Secretul stă în mestecare, prietene. Mestecare neîncetat, cu
plăcere, cu drag, cel puțin trei zile. Nu știi ce deosebire! Iese o
ciocolată moale, delicată, ca de catifea. Fă-mi o mașină în stare să
mestece atâta timp într-un ritm bun și te umplu de-un produs de-o
să ni-l smulgă din mâini!
Și Turull a reflectat, a făcut mașina și mai târziu a ajustat-o să iasă
perfectă. Previziunile tânărului Sampons s-au împlinit cu brio.
Ciocolata lui a crescut și mai mult pofta oamenilor.
Paralel cu tehnologizarea fabricii lui, tânărul Sampons făcea mari
progrese într-o acțiune mult mai complicată: s-o convingă pe fata
asociatului său că trebuie să se mărite cu el. S-a lovit de multe
piedici, mai ales la început, și pe astea a trebuit să le depășească
singur. Sau, cel puțin, fără ajutorul viitorului socru. Un mare
impediment, dar încă nu se inventase nicio mașină pentru seducția
fetelor.
Domnișoara Càndida era singura piesă care-i lipsea tânărului
ciocolatier ca să completeze puzzle-ul viitorului perfect pe care și-l
proiectase. Dar ea se amuza disprețuindu-l și refuzându-i până și
cea mai mică fărâmă de speranță. Era ca un joc, început când s-au
întâlnit prima oară la Liceu, sub privirile radioase ale celor două
mame. Antoni Șampon îi adusese – cum prevăzuse Càndida – o
cutie de ciocolată. Càndida și-a manifestat gratitudinea, a lăudat
conținutul cutiei, le-a oferit-o doamnelor să se servească și-apoi a
lăsat-o într-o parte, parcă uitată. A rămas toată seara în lojă,
chipurile foarte interesată de ce se petrece pe scenă – ceva între
Wilhelm Teii și soldații austrieci –, dar lui Antoni nu i-a aruncat o
privire.
De două ori, profitând de pauze, el a încercat să înfiripeze o
conversație: prima oară a făcut o deloc scurtă introducere în operele
lui Rossini văzute de el în diferite teatre europene, până a ajuns la
Guglielmo Tell— așa zicea, în italiană –, i se părea cea mai bună, deși
puțin prea lungă. Văzând puținul succes obținut în încercarea
anterioară, în a doua tânărul Sampons a recurs la câteva anecdote de
autentic erudit: știa, poate, că Rossini a compus o mare parte dintre
opere pentru amanta lui, cu care pe urmă s-a însurat, cântăreața
Isabella Colbran? Sau poate nu știa că s-a retras la treizeci și șapte de
ani, în culmea succesului, și nici până azi nu se știe de ce? Càndida
l-a ascultat cu un zâmbet șters și privirea pierdută, dând ușor din
cap, parcă vag interesată. Cu prima ocazie ivită, s-a strecurat înapoi
în lojă. Ciocolatierul a rămas încremenit.
A doua zi te aștepta, deja trează, să-ți prezinte evaluarea, doar ție
ți-o putea împărtăși, leșinată de râs. Tu de-abia așteptai să știi cum
mersese.
— E plicticos cât încape, a zis.
— Și mata ce-ai făcut?
— Am fugit de el toată seara.
— Atunci, nu-l vrei pretendent?
— Preten…? Hei, tacă-ți fleanca! Bine-nțeles că nu!
— Atunci bine-ai făcut, domnișoară, ziceai tu. Dacă nu vrei să se
intereseze de mata, mai bine să-i arăți clar, cu cât mai repede, cu-atât
mai bine.
— Auroreta, nu pricepi chiar nimic. Eu vreau să fie nebun după
mine.
— Cum?
— Cât ești de bleagă, Aurora! Nu știi că metoda cea mai bună să
faci un bărbat să înnebunească după tine e să-l desconsideri cât
poți?
Tu te tulburai, ca totdeauna când domnișoara Càndida vorbea în
felul ăla. Te tulburai și nu înțelegeai nimic.
 — Dar de ce vrei să-l faci să înnebunească? Acum îți place?
— Nici pic. Nu pot nici să-l văd. Îi dă întruna cu compozitori
morți!
— Nu te înțeleg, domnișoară.
— Îmi place cum mă privește. Ție nu-ți place să te privească
bărbații? Nu te face să te simți importantă?
Era una dintre multele întrebări la care nu te gândiseși niciodată.
Te priveau bărbații? Nu, pe tine nu, erai convinsă. Pe tine n-o să te
privească niciodată. Și, dacă vreodată ar face-o, nu te-ai simți
importantă. Oamenii ca tine nu știu să se simtă importanți, chiar de-
ar avea vreodată ocazia.
— Și te-ai gândit ce-o să faci dacă-ți cere mâna? ziceai, făcând
puțin pe avocatul diavolului. Mamei dumitale îi place mult Antoni
Sampons.
Càndida dădea din umeri.
— Cu unul sau altul o să trebuiască să mă mărit, nu?
Nu te înșelai. Doamna Hortènsia era încântată de pretendentul
fiicei ei. Îl găsea plin de daruri. De-aia nu putea să înțeleagă
purtarea bobocelului ei și-și petrecea ziua în ciorovăieli cu ea.
— N-ai putea să fii un pic mai drăguță cu bietul băiat? N-ai văzut
ce figură chinuită are de câte ori se-apropie de tine? Alaltăieri seară
nici măcar nu te-ai uitat la ciocolate, de n-aș fi fost eu le-ai fi lăsat în
avanlojă. Ți-era atât de greu să vorbești cu el, să fii simpatică,
plăcută?
— Vorbea despre Rossini! Ce știu eu de Rossini!
— Nu-i nevoie să știi despre toate ca să vorbești puțin. Și, dacă nu
știi ce să spui, îi dai dreptate și gata. Bărbaților le place mult să li se
dea dreptate.
Domnișoara Càndida strâmba din nas, cu o mutriță de fetiță. De
fetiță răzgâiată. Doamna Hortènsia n-avea de gând să încheie
predica:
 — Oi fi crezând că-s mulți pretendenți ca el? Dar e o comoară!
Are de toate: fizic, minte, avere, știe să se distreze! Chiar numai și
asta e un noroc, fiindcă bărbații fără distracții au gânduri rele, cum
ar fi, de exemplu, să bată femeia sau să plece cu o coristă. Poate tu
nu știi să-i apreciezi calitățile, fată, că n-ai trecut prin multe. Îți spun
eu, dacă nu faci ceva, o să ți-l ia și-o să rămâi cu buza umflată,
singură cuc.
— Nu-i nimic, că nu vreau niciun pretendent!
— Aha, de-acord. Chiar mâine mă duc la mănăstirea Jonqueras
să-ntreb dacă au loc!
— Foarte bine, du-te!
— O să mă duc, fără doar și poate!
Discuțiile se încâlceau într-atât, că veșnic trebuia să intervină don
Estanislau să facă pace.
— N-o lua și tu chiar așa, scumpo, îi zicea soției, pe un ton atât de
fermecător, că ar fi calmat și o furie, fetița este încă prea necoaptă ca
să se gândească la soți și căsătorii. Dacă tânărul Sampons este
inteligent, o să-și dea seama și va ști să aștepte să fie pregătită să-l
asculte. Și-apoi, și o femeie care nu știe ce-i aia răutate este o
comoară, bărbatul cu cap ar trebui s-o aprecieze.
Aceste argumente erau ca un balsam pentru rănile doamnei
Hortènsia și ajutau la ieșirea din impas. Dar rănile se deschideau
din nou totdeauna în serile de operă.
Tânărul Antoni Sampons o ținea întruna cu muzica, poate credea
– sărăcuțul – că așa o să strălucească în fața candidatei. Moștenise
pasiunea pentru muzică a mamei lui, care-l lua cu ea de mic la Liceu
și la Principal21, dar în anii petrecuți în străinătate avusese grijă s-o
amplifice, s-o modeleze, s-o rafineze, până ce devenise antipaticul
antipaticilor. Știa în amănunt tot repertoriul clasicilor, avea o opinie

21 Cel mai vechi teatru din Barcelona, fondat în sec. al XVI-lea. (N. tr.)
fermă despre jumătate de duzină de opere de Mozart încă
necunoscute la Barcelona și era la curent cu cele mai recente
premiere ale celor mai populari compozitori ai momentului, ca
Meyerbeer sau Verdi. Vorbea chiar și de Wagner – avea prieteni care
văzuseră Tannhäuser la premiera de la Paris – și aștepta ziua când
scenele din întreaga lume aveau să-i cadă la picioare.
În loja de la Liceu, singura care asculta cu adevărat disertațiile lui
Antoni Sampons era viitoarea soacră, și nu doar fiindcă simțea
nevoia să compenseze într-un fel neplăcerile pe care i le provoca
Candideta, ci și pentru că o interesa cu adevărat tot ce spunea. De
cum deschidea gura, Antoni era o fântână de înțelepciune. Cunoștea
cântărețe, dirijori, stiluri, știa să identifice orice făceau tenorii sau
sopranele cu vocea, le indica dinainte cele mai bune părți ale operei
la care mergeau și în pauze admira siguranța acutelor tenorului sau
forța sopranei în registrul mediu. Nu se duceau niciodată să vadă
ceva fără să-l întrebe înainte pe Antoni ce crede și dacă are vreo
anecdotă de povestit. Și Antoni se grăbea să dea satisfacție redusului
său auditoriu, din care făcea totdeauna parte o Càndida distrată sau
cu ochii în toate părțile, plictisită.
Într-o seară, înainte să înceapă spectacolul cu Norma, s-a anunțat
că soprana Caterina Mas-Porcell, care trebuia s-o interpreteze pe
tânăra fecioară Adalgisa, este răgușită și-n locul ei o să cânte o
interpretă cu nume italian de care nu auzise nimeni, Marietta
Lombardi. Doamna Hortènsia l-a întrebat pe tânărul expert cum i se
pare suplinitoarea și el, indignat – era mare admirator al doamnei
Mas-Porcell –, a trebuit să recunoască: nu auzise niciodată de ea.
În timpul spectacolului, Antoni Sampons a avut parte de surpriză
după surpriză. Respectiva Marietă era o soprană lirico-lejeră, cu
niște supraacute incredibile și o frazare de mare forță, la care nu se-
aștepta nimeni. Era tânără, frumoasă și interpreta rolul cu o
siguranță de cântăreață experimentată, deși – au aflat în pauză – o
interpreta prima oară pe Adalgisa și tot pentru prima oară cânta
departe de orașul natal, Padova. Antoni Sampons era atât de
impresionat, că nu înceta să-i enumere virtuțile și doamnele îi
făceau pe plac, că nu observau prea mare diferență.
Când s-a terminat spectacolul, Liceu căzuse la picioarele copilei
cu voce splendidă și chip de înger. Până și criticul Joan Cortada
aplauda entuziasmat. Impresarul răsufla ușurat, iar soprana
Carolina Briol, în seara aia în rolul Normei, trăgea cu coada ochiului
la debutantă, îi venea s-o sugrume. A fost o baie de admirație și
succes.
În aceeași seară, proaspăta Marietta Lombardi, căreia încă nu-i
venea să creadă ce i se întâmplă, a primit un luxuriant buchet de
trandafiri roșii, cu un bilet care spunea: „Dai vostro devoto ammiratore
Antoni Sampons”.
A doua zi, tânărul afacerist s-a interesat de starea sănătății
doamnei Mas-Porcell și, aflând că încă nu scăpase de răgușeală, a
făcut ce nu mai făcuse niciodată: s-a dus singur la Liceu. Arăta ca un
ucenic oarecare, stânci în lojă și admirând re-urile și mi-urile, chiar
fa-urile splendidei italience. În pauză, domnișoara Lombardi a
primit, cu absolută premeditare, o cutie specială de ciocolate
Sampons și-a cerut să i se traducă sloganul scris sus. Când a deschis
cutia, a căzut o carte de vizită cu, într-o caligrafie impecabilă, o
invitație la cină seara. A trimis un răspuns afirmativ lojii respective
și a continuat spectacolul.
Antoni Sampons vorbea italiana. Când voia, că s-a spus că era un
om mai degrabă zgârcit la vorbă. În seara aceea era euforic, dispus
să îndruge vrute și nevrute, convins că a invita necunoscute la cină
era un mod de a demonstra că-i bărbat. A așteptat-o pe Marietta
fumând, în picioare, în holul teatrului. Nu-i păsa că-l vede cineva
când îi sărută mâna și îi oferă brațul să se sprijine. Au mers pe
Rambla, până la hotelul Colón, unde rezervase o masă și – pentru
orice eventualitate – o suite.
La Colón erau, ca totdeauna, chipuri cunoscute, dar nu l-a
deranjat. Era un bărbat tânăr, liber, cu spirit european. Nu avea a se
teme de nimic. Marietta Lombardi era cu doi ani mai mare decât el –
douăzeci și trei – și avea sâni rotunzi și bine așezați, care-l vrăjeau și
mai mult decât acutele ei. Mânca fără mofturi, cu poftă, și în afara
scenei părea o femeie simplă, mult diferită de ce auzise el despre
artiste. Au vorbit despre muzică toată noaptea și, când la cinci
dimineața ea a zis că este târziu și trebuie să plece, Antoni era atât
de exaltat, că nici măcar nu și-a amintit de suite (pentru care plătise
un preț astronomic). Nu i-a părut deloc rău că-și petrecuse noaptea
vorbind despre operă. De fapt, pentru Antoni Sampons era la fel de
neobișnuit să-și petreacă noaptea vorbind sau într-o suite la Colón.
Când a ajuns acasă, cu fracul șifonat și un zâmbet nătâng pe
buze, s-a dus la culcare fără să-și închipuie că mama lui aflase vestea
de mai multe ore și-și plângea amarul închisă în camera ei.

Domnișoara Càndida a aflat din gura doamnei Sampons, care îi

povestea doamnei Hortènsia. Nu ca și cum i-ar fi cerut ajutor, ci ca
să se descarce, căci era „bolnavă de supărare”.
Femeie deșteaptă soția ciocolatierului, a știut să profite de
momentul în care bărbații au coborât să ia o gustare, ca să
povestească, încet, în șoaptă și cu urgența specifică secretelor, tot ce
se petrecea:
— Cum să nu ți se pară ciudat Antoni, că nu mai e el! Îți amintești
de italianca aia drăguță care a înlocuit-o pe Mas-Porcell a noastră în
Norma, primăvara trecută? Ei, băiatului i s-au aprins călcâiele.
Credeam c-o să fie o distracție trecătoare, dar artistele astea au
școala vieții și Antoni al meu e o partidă bună, nu-i nevoie să-ți
spun mai mult. Ei, și băiatul a-nceput să-i trimită daruri. Flori,
ciocolată, câte-o bijuterie, mai știu eu ce. A invitat-o la cină în
locurile cele mai scumpe din Barcelona și s-a lăsat văzut cu ea peste
tot, smintitul. Dar nu febra asta absurdă e cel mai rău lucru, la urma
urmelor băiatul e bărbat, și știm. Cel mai rău, Hortènsia, e că febra
durează și eu încep să mă gândesc la povestea cu boală lungă,
moarte sigură… Vreau să spun că durează de prea mult timp ca să
aibă leac. Acum i-a intrat în cap să se ducă la Paris, noi am aflat că
ea e acolo, nu știu ce cântă. Se vede că italienuța a mers șnur după
povestea de la Barcelona, acum o cheamă toți, plouă cu contracte de
la cele mai bune teatre din Europa. Ah, de-ar chema-o din
Argentina, că știi cum sunt ăștia, doar bat lumea de colo-colo,
spectacole, repetiții, recitaluri, sute și mii, și muzicieni, omagii,
admiratori… și farmecele fetișcanei (nu-i puțin lucru, mai ales dacă-
și pune masca aia de preoteasă), ei, toate astea mi-l țin pe Antoni
atât de dat peste cap, că mă tem că-ntr-o bună zi o să apară însurat
cu ea și n-o să mai fie nimic de făcut. Sau și mai rău: să ne spună că
i-a făcut un copil. Ce supărare!
Doamna Hortènsia își punea mâna la gură și-i țâșneau lacrimile.
Lejeritatea sopranei lejere – un titlu de vodevil, care pentru ele era o
adevărată tragedie. Tinerei îi fusese de-ajuns un spectacol ca să facă
zob visurile de încuscrire ale celor două doamne. Dar acum că
făceau mișculații – nu, e un cuvânt prea urât pentru niște obiective
atât de legitime; mult mai bine acum că erau asociate – a, da, ce
ușurare să folosești cuvântul adecvat fiecărui scop acum că erau
asociate, ziceam, totul avea să se sfârșească cu bine, n-avea cum fi
altfel.
Donya Hortènsia n-a zăbovit să arunce vina pe fiica ei:
— Ți-am spus, isteața pământului, c-o să ți-l ia. Ei, ești
mulțumită? N-ai de gând să faci nimic? O să-ți placă să-l vezi la braț
cu o italiancă cu sânii goi?
Răspunsul era atât de complex, că domnișoara Càndida a preferat
să tacă. Nu, nu era mulțumită că Antoni are o amantă. Dar în același
timp da, era, fiindcă așa se deschidea un evantai de posibilități
incitante. Avea o rivală! Și nu una oarecare! Iată o bătălie pe care
trebuia s-o câștige, făcând front comun cu doamnele, dar și
remarcându-se prin cutezanța ei pe teren. N-avea de gând, sub nicio
formă, să îngăduie ca Antoni să rămână fermecat de acea Marietta
Lombardi.
Toate astea erau provocatoare, deși n-avea s-o spună niciodată
nimănui – nimănui în afară, evident, de tine, veșnica ei confidentă –
fiindcă episodul sopranei de coloratură i-a permis să afle că în
plicticosul Sampons dormea un om diferit, capabil să comită răutăți,
să risipească averi și – credea mama lui – să-i facă unei oarecare
copii. Și asta, în ochii Candidei, îl făcea interesant. Acum altfel se
uita la Antoni Sampons, de parcă ar fi fost al ei și ar fi meritat tot
efortul. Și astfel s-a trezit în ea un fel de nevoie să se lupte cu
Marietta Lombardi și, mai ales, să câștige, clar, fiindcă a știut mereu
că o să câștige.
— Cred că mata ai fost tot timpul îndrăgostită de Antoni
Sampons, i-ai zis când ți-a mărturisit toate astea.
— Îndrăgostită? Crezi? Tu te-ai îndrăgostit vreodată, Aurora?
Ai dat din umeri. Nu știai ce să răspunzi. Dacă te-oi fi îndrăgostit,
nu-ți făcuse rău.
— Cred că nici eu, a continuat ea. Mama zice că nu e bine să-ți
pierzi capul din dragoste, dar mie mi-ar plăcea, ție?
— Ce-nseamnă să-ți pierzi capul?
— Dar nu pentru un fitecine! Pentru un om rău, Aurora, care să
mă facă să sufăr.
— Ca Antoni Sampons?
— Ah, ce bine ar fi de-ar fi el, Aurora. Ce bine! Tu crezi că-i destul
de rău?
Și tu iar dădeai din umeri și ea ofta, bleaga, prea tânără să știe
despre ce este vorba.
 Astfel a început bătălia domnișoarei Càndida, calmă, dar fermă.
În primul rând a început să fie interesată de tot ce povestea Antoni
și-a reieșit – ce surpriză! – că i se părea interesant. Și, când îi vorbea,
a început și să-l privească și să răspundă ceva mai mult decât
monosilabe când el aștepta un răspuns. A luat obiceiul să-și pună
rochii mai decoltate – „Dacă trebuie să mă lupt cu o femeie
înveșmântată ca o preoteasă celtă, va trebui să dezgolesc ceva”, îi
spusese doamnei Hortènsia, care i-a dat imediat dreptate; înainte să
iasă își parfuma decolteul și umerii și, ajunsă la teatru, zâmbea
întruna cochet, dar numai în prezența lui Antoni, ca pescarul care
trage de undiță în fața splendidelor mustăți ale unui țipar.
Rezultatele s-au văzut imediat. Antoni, în ultimul timp atât de
ursuz cu ea, îi vorbea din nou, o invita în pauze la o mică plimbare
în Sala Oglinzilor și-i dăruia din nou ciocolată în cutii mari.
Într-una dintre aceste plimbări, în una din cele două pauze, el a
zis:
— Càndida, vreau să-ți vorbesc despre un episod de care mi-e
rușine. Cu câteva luni în urmă am avut relații cu o domnișoară și
am făcut lucruri abominabile.
— Cât de abominabile? a întrebat ea.
— Excesiv.
— Sincer, nu te văd pe domnia ta capabil de-așa ceva, Antoni, a
zâmbit, fermecătoare, fără a se opri.
— Ai fi surprinsă.
— De ce nu-mi povestești, să vedem dacă ai domnia ta dreptate.
— Niciodată, Càndida! N-aș putea!
— Ah!
— Un singur lucru îți pot spune.
— Și anume?
— Iartă-mă.
— De ce? Domnia ta nu m-ai jignit.
 — Vorbești serios?
— Și de-ai fi făcut-o, tot te-as fi iertat.
— Nu cred.
— Pune-mă la încercare.
— Ce spui?
— Jignește-mă.
— Dar, Càndida, ce spui?
Càndida s-a oprit, s-a uitat în ochii lui cu pupile de femeie care
știe foarte bine ce vrea și-a zis:
— Vreau să fiu în situația de a-ți ierta ceva. O să-mi faci hatârul
ăsta?
Femeile sunt o subspecie tare curioasă, o fi gândit bietul
Sampons, o subspecie care veșnic face altceva decât te aștepți.
— M-ai accepta ca pretendent?
— Doar cu o condiție.
— Ascult.
— Să-ți pierzi capul după mine!
— Asta nu trebuie să mi-o ceri, Càndida. Mi l-am pierdut de
mult. Cum nu mă băgai în seamă, a trebuit să-ți caut o înlocuitoare
care nu-ți ajunge nici la degetul mic.
Dacă ea l-ar fi instruit pe pretendent ce să spună, n-ar fi nimerit
mai bine. Erau exact cuvintele pe care le voia. Cele de care orgoliul
ei avea nevoie.
— Și acum te pot întreba ce crezi despre mine? a continuat el.
— Poți, dar n-o să îți răspund.
— Atunci o să te întreb iarăși când am să fiu soțul dumitale.
— Dar tot n-o să-ți răspund.
Antoni Sampons și moștenitoarea Casei Turull s-au căsătorit la
biserica Mercé în 24 mai 1872. Ea avea optsprezece ani, el douăzeci
și doi, tocmai se sfârșise anul de doliu după defunctul don Gabriel și
în strada Manresa cincisprezece mașini inventate de socru
funcționau deja cu deplin randament.
Tânăra pereche avea totul: un prezent cu tinerețe, frumusețe și
relații sociale satisfăcătoare și un viitor de expansiune economică și
mari speranțe. La Ciocolate Sampons producția a crescut de o sută
de ori numai în primul an. Au început inovațiile, ciocolata cu lapte,
invenție a elvețienilor, exporturile, ideile inspirate ale lui Antoni, ca
aceea de a dărui cu tabletele de ciocolată abțibilduri colecționabile
sau de a comanda picturi artiștilor cunoscuți pe care să le poată
reproduce pe cutiile din cositor în care își vindea sortimentul. A
început și reclama în ziare, ceva nemaivăzut până atunci.
„Ciocolatele Sampons sunt pentru toate buzunarele și toate
gusturile”, „O ceașcă de ciocolată Sampons este cel mai plăcut mic
dejun”, „Gustați ciocolata Sampons când vă plictisiți de alte
ciocolate”. Afacerea mergea, iar tânărul Antoni trăia ca s-o facă să
meargă. Și, la zece luni după nuntă, cireașa de pe tort, a venit pe
lume micuța Antonieta.
— Bine-i, când te-oi mărita, să rămâi pe dată grea, mormăia de
fericire soacra, care vedea în micuța nepoată trăsăturile defunctului
soț.
La rândul lor, doamna Hortènsia și domnul Estanislau, foarte
satisfăcuți de cum mersese totul, erau convinși că pentru ei viața
avea să fie o pantă lină printr-un peisaj mirific. De trei ori pe
săptămână mergeau în vizită la fată – ca noră, se mutase în casa din
strada Ample – și-acolo dădeau de un întreg univers: cuscra cu
ciocolata și pișcoturile pregătite, ginerele cu o droaie de noi himere
pe care voia să le propună socrului și tu, Aurora, atât de bucuroasă
să-i vezi ca o a doua fiică. Se serveau, se extaziau la vederea micuței
regine a casei – nu semăna cu nimeni, li se părea minunată, deși nu
era deloc, bietul copil –, iar domnul cânta și acum „Bella figlia
dell’amore, schiavo son devezzi tuoi” de câte ori o vedea trecând pe
Càndida, în rochiile ei de doamnă căsătorită, cu coafurile ei perfecte.
 Se întâlneau și la Liceu, evident, cam ca totdeauna. Acum tânăra
pereche era invidiată de toți, atât de arătoși și cu aerul că au lumea
la picioarele lor. Ocupau loja dintotdeauna, soacra se lăsa tot mai
puțin văzută, poate fiindcă nu mai avea chef să-și pună rochiile alea
de păreau perdele și nici să-și sugrume osânza de sub bărbie cu
colierul de rubine. În timpul spectacolelor, cei doi bărbați vorbeau
tot despre mașini – nici asta nu se schimbase iar cele două femei,
mamă și fiică, vorbeau despre fată, despre soacră, despre soți sau
despre o mie și una de ciudățenii ce trebuiau povestite, fiindcă,
oricât ar fi vorbit, nu le era de ajuns. Și în puținele clipe când tăcea
ca să se uite spre scenă, familia Turull își privea cu ochi copilăroși
fetița și aducea mulțumiri cerului. Mulțumiri fiindcă fiica aceea
târzie avea să fie portul sigur al tuturor neliniștilor trecute, cea mai
mare mândrie a vieții lor, bucuria și balsamul care avea să le aline
bătrânețea. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.
Și atunci a venit premiera cu Il trovatore.
 Il trovatore

Primii Sampons locuiau în strada Manresa, deasupra

magazinului deschis de bunic de cum venise din Molins de Rei. Don
Gabriel însă a vrut să-i satisfacă o toană soției lui și i-a cumpărat un
mic palat vechi, cam prăpădit, din strada Ample, a făcut câteva
reparații absolut necesare – și mai degrabă insuficiente – și s-a
instalat acolo cu tot neamul. Casa era rectangulară, solidă ca o
stâncă, avea mari balcoane din fier forjat spre stradă, tavane
încărcate de muluri, o sală de bal unde nu avea să danseze nimeni și
chiar o intrare pentru trăsuri.
În casa aia a intrat Càndida ca noră după căsătoria cu Antoni
Sampons. Încăperile ei, salon și dormitor, dădeau spre stradă, erau
una dintre cele mai vesele părți din casă, căci, situate la etajul doi,
soarele le găsea cu ușurință când își urma drumul deasupra
orașului. Antoni își păstrase dormitorul, la același etaj, aproape de-
al soției, se știe de ce, dar în același timp separat prin câteva uși,
covoare și cornuri ale abundenței. Ție ți-au dat, cum era normal, o
cămăruță la subsol. Patru pereți murdari, nicio fereastră, o ușă cu
balamalele rupte, un dulap și o oală de noapte. Un patrimoniu
subțirel, dar nici nu așteptai mai mult.
Nu ți s-a schimbat deloc viața în casa din strada Ample. Zilnic, la
nouă jumătate dimineața, urcai scara făcând echilibristică cu tava. Pe
ea un șervet din in, deasupra ciocolata – în ciocolatiera de porțelan
alb –, coșulețul cu câteva felii de pâine și o farfurioară cu fructe.
Făceai o haltă de trei secunde la măsuța de pe palier ca să bați la ușa
de la camera domnișoarei, iertare, a doamnei Càndida. Două
ciocănituri ușoare și imediat glasul ei îți dădea dinăuntru voie:
„Intră, Auroreta, intră!” Și intrai într-o cameră în penumbră, cu tava
în mâini și porțelanurile făcând cling-cling, lăsai totul pe masă,
închideai ușa, trăgeai draperiile de la ferestre și lumina soarelui se
revărsa peste mobile, peste covoare, peste tapetul de pe pereți.
Doamna își lua micul dejun în pat – o doamnă nu se poate scula de
cum se trezește, evident – și începea pentru ea ziua, deși pentru tine
începuse de ore bune.
Apoi îi alegeai hainele, îi periai pantofii, îi căutai șalul, o însoțeai
la plimbare spre douăsprezece și, uneori, la slujbă sau la
spovedanie. După-amiaza îi aduceai lucrul, gustarea, rozariul și
celălalt șal, cel de lână, că atunci când soarele fugea prin ferestre era
un frig groaznic. Seara o ajutai să se schimbe, îi periai părul, îi
aduceai un pahar cu apă, îi țineai de urât, îi puneai sticle cu apă
caldă în așternut. Càndida nu tăcea niciodată – alt lucru neschimbat
–, deși uneori ai fi preferat să tacă, fiindcă uneori ce-ți spunea te
făcea să roșești. Dar încă nu știai pe nimeni în stare s-o facă să tacă
pe domnișoara Càndida.
— O, Aurora, noaptea nunții! Ar trebui toate fetele obligate prin
lege să aibă una, chiar dacă n-au în gând să se mărite. De-ai ști câte
am învățat în doar câteva ore! Câte surprize! De exemplu: tu știai că
bărbații nu se pot stăpâni? Oricât de educați ar fi și-oricâte eforturi
ar face, bieții, nu reușesc: pocnesc ca o bombă – bum! – sau poate ca
să nu te sperii ar trebui să spun că stropesc ca o fântână, da, da,
chiar așa, și-atunci se pare că-și pierd puterile și rămân ca amorțiți.
Un timp parcă nu mai sunt ei: te privesc ca un huhurez, te-
mbrățișează fără motiv, vorbesc în șoaptă și-i apucă o moleșeală…
Trebuie profitat de clipele astea să le ceri ceva ce-ți dorești mult și
nu-i ușor de obținut, fiindcă n-o să fie în stare să-ți refuze nimic. Nu
merită să zici ce-ți trece întâi prin cap, ar fi păcat, trebuie să ai bine
gândit ce-o să ceri când vine momentul. Și nu puțintel, mai ales
dacă ai fost drăguță și a rămas satisfăcut. Fiindcă mărinimia o să-i
fie cât fericirea pe care a simțit-o lângă tine. De-aia e important,
foarte important, să fii bună cu ei, îngăduitoare, supusă. Mi-a spus
și confesorul înainte de măritiș: „Mai ales, fata mea, fă tot ce-ți cere
soțul tău, nu-i refuza niciodată nimic, chiar de nu-ți place și chiar
de-ți este un pic teamă, fiindcă mai devreme sau mai târziu
Dumnezeu te va răsplăti”. Și știi ce, Auroreta? Eu cred că de-aia am
venit pe lume, noi, femeile: să fim răsplătite de Dumnezeu pentru
cum știm să potolim urgența bărbaților noștri, să poată să se
descarce de apăsare și să trateze senini mia lor de afaceri zilnice. În
timpu-ăsta noi ieșim puțin la aer să ne fălim cu dovada meritelor
noastre, nu știu, o haină de blană, o berlină nouă, un inel frumos…
Sunt niște animăluțe nostime, bărbații, nu m-aș fi gândit
niciodată! Au trupul foarte altfel decât al nostru, știi? Au chiar o
bucată care se zbârlește când o privești (și mai mult dacă o atingi) și
se face un fel de ciupercă din aia cu pălărie roșie. Nu face fața asta,
femeie, că nu-i pe vecie schimbarea și cred că nu le face rău, dar un
pic de neliniște cred că da. Știi ce zic eu? Că mare noroc avem să fim
dintr-o singură bucată, noi, femeile. Nu trebuie să trecem prin
spaime de-astea. Doar sarcinile, dar astea-s un dar de la Dumnezeu.
Am încercat să-ți explic cât am știut de bine, dar ca să-nțelegi ce
vreau să spun ar trebui să-ncerci. Nu, nu te speria, de parcă ți-aș
spune nu știu ce. Ce ai tu de pierdut? Nu ești măritată și din câte
știu nici n-ai vreun pretendent, cine să-ți ceară socoteală? Nu crezi
că e o prostie să te păstrezi pentru cineva pe care nu-l știi? Și nu
contează ce zic popii în cazul ăsta, că ei fac ce vor când le convine
sau crezi că ei se abțin de la plăcerile trupului? Păi dacă nici
Domnul nostru Isus Cristos n-o făcea? Auroreta, iubito, de ce faci
figura asta? Hai, fato, chiar nu mori de curiozitate? Mi-ar plăcea să
te văd, pe tine cu un bărbat ca tine, prin gaura cheii. Mi-ar plăcea să
știu ce fac bărbații care-s altfel decât Antoni, cât sunt de grosolani
sau de sălbatici, o, ce plăcere doar la gându-ăsta! O să mă lași să mă
uit? Nu, sigur că nu! Nu știu de ce-ți cer și-apoi pe cine-am găsi să
vrea să se culce cu tine? Dar începe să-mi fie clar, Aurora, ca să-i
înțelegi pe bărbați nu-i de-ajuns să cunoști unul. Și eu vreau să fiu
expertă în domeniul ăsta! Cu unul nu-i de-ajuns nici pentru început.
Nu te uita așa la mine, parcă ești fermecată! Ce-mi place să te sperii,
fato, și ce ușor e! Te sperii din orice, Aurora, la vârsta ta, și încă n-ai
învățat nimic. Noroc că mă ai pe mine să-ți explic tot, nu-i așa?
Ciocolatiera era acolo de ani de zile, dar domnișoara Cándida te-
a pus s-o scoți din vitrină și ți-a cerut s-o speli bine cu apă și săpun.
— Se pare că n-a fost de mult folosită. L-am întrebat pe Antoni
dacă pot s-o iau eu și știi ce mi-a spus? A zis că tot ce e-n casa asta e
al meu, să folosesc tot ce vreau. Frumos, nu? Și nu crezi că-i perfectă
pentru ciocolata de dimineață? Mâine o inaugurez.
Cât o spălai, ți-ai dat seama că nu era o piesă oarecare. Finețea
porțelanului, forma liniilor delicate, ciocul înalt și mânerul generos,
în formă de fundiță. La bază era scris ceva cu litere albastre, în
franceză sau italiană, n-ai fi putut spune. Morișca se pierduse, dar ai
găsit alta la bucătărie de aceeași mărime. O ciocolatieră fără morișcă
amintește prea mult de un copil cu gura căscată, e inacceptabil. În
plus, ciocolata trebuie amestecată, dacă nu, e jale. Păcat de ciobitura
aia așa urâtă de pe cioc. Ai pipăit-o cu vârful degetului. Argila era
aspră, neplăcută. Îți amintea de viață, dar doar câteodată. Te-ai auzit
spunând: „E o ciocolatieră superbă. Un pic ciobită – ce păcat –, dar
nu contează”.
Ai întrebat-o pe domnișoara Cándida ce scrie.
— E în franceză, Aurora, ți-a explicat. Uite, zice: „Aparțin
doamnei Adélaïde a Franței”.
— Și cine-i doamna asta? ai zis uimită.
— Nu știu. Va trebui s-o-ntrebi pe soacra mea. Aurora, fii drăguță
și nu-mi mai zice domnișoară. Acum sunt doamna Cándida. Sau
doamna Sampons, dacă preferi.
Dar nimic, ție chestia cu doamna nu-ți ieșea, și chiar erai atentă.
Soacra v-a lămurit imediat misterul.
 — Ciocolatiera, zici? Sunt ani de când e aici! De-ar vorbi, ți-ar
povesti istoria întregii familii. Nu știu exact de unde a apărut, că
bărbatul meu nu mi-a spus niciodată. Am scos-o din găleata de
gunoi, mă crezi? Magazinul era foarte mic, încă nu mărisem
afacerea. Și noi eram foarte tineri, abia căsătoriți. O fi fost darul
cuiva, n-am încercat niciodată să descopăr. Crezi sau nu, ești primul
om care întreabă.
În ciocolatieră încăpeau trei ceșcuțe. Domnișoara Càndida, adică
doamna Sampons, avea obiceiul să mai bea și-a doua ceașcă, dar
aproape niciodată pe toate trei. După ce o ajutai să se dea jos din
pat, o pieptănai, îi alegeai hainele, iar ea vorbea, vorbea.
— Duc tava, domnișoară?
— Iarăși, Auroreta! Cum să-ți spun? Doamnă! Acum trebuie să-mi
zici doamnă! Dacă te-aude domnul Antoni?
Când domnișoara – adică doamna – îți spunea, te retrăgeai și
duceai serviciul de mic dejun la bucătărie, unde așteptai prilejul să
te ascunzi o clipă în cămară să scurgi puțina ciocolată rămasă în
porțelan. Era atât de bună, că te-nfiorai de plăcere și asta deși
trebuia să te grăbești să nu te prindă nici Enriqueta, bucătăreasa,
nici Quima, intendenta, amândouă de-alea care nu stau locului o
clipă, apar dintr-odată din cine știe ce întuneric, ca fantomele. Apoi
spălai cu grijă ciocolatiera, atentă să nu se lovească de marginile tari
ale chiuvetei, o ștergeai bine și-o lăsai, bine așezată, pe un raft lângă
cămară, s-o ai gata a doua zi dimineață. Și-n fiecare zi, la fel. Doi ani,
patru luni și douăzeci și patru de zile, numărând-o și pe ultima,
când ai băut tu toată ciocolata.

Când a cântat pentru prima oară la Liceu, Augusto Bulterini a

interpretat rolul lui Alvaro, din La forza del destino, într-una din serile
când tânărul cuplu Sampons strălucea în loja familiei, invidiat de
toți cei prezenți. Candidei i-a plăcut mult opera, căci era dintre cele
în care pe bărbați nu-i deranjează să moară pentru doamnele lor, iar
ele îi iubesc veșnic cu un dramatism care le face să scoată triluri
înalte, tot mai înalte, și totul se termină mereu foarte rău (mai ales
dacă e Verdi), așa cum de ceva timp deja anunță trompetele
orchestrei. A plâns cu foc când protagonista îi spunea dragostei ei
„Te aștept în cer, addio” și murea rostindu-i pe jumătate numele,
nefericita, înjunghiată de propriul ei frate, ce lucruri se petreceau
înainte și ce bine că geniul are grijă să ni le amintească!
Despre tenor nu au vorbit aproape deloc. Avea un stil mai mult
decât corect, era bine în rolurile de june-prim, deși nu era atât de
tânăr cum părea, i-a atras atenția domnul Antoni; să fi avut cel puțin
treizeci și cinci de ani. Domnișoara Càndida găsea că treizeci și cinci
de ani e o vârstă splendidă pentru un tenor, cu-atât mai mult pentru
unul atât de bine făcut ca acel Bulterini, care se mișca pe scenă ca o
felină și avea un zuluf negru pe frunte, o plăcere să-l privești.
Italianul a plăcut imprevizibilului public de la Liceu și a revenit încă
două stagiuni, de data asta ca protagonist în Il trovatore. Alegerea n-
avea cum să fie mai pe gustul domnișoarei Càndida. Ai aflat într-o
dimineață când o pieptănai în fața oglinzii de la toaletă.
— Știi, Aurora? Lui Antoni i-a venit o idee de-aia de-a lui și la
inaugurarea noilor corpuri ale fabricii a vrut să dea o petrecere
trăsnet. I-a pus pe toți la treabă, să arate bine locul, dar cu
mașinăriile tatei vizibile, ca să se minuneze toți cât suntem de
avansați și cât cheltuim. Invitații, o grămadă, erau de toate soiurile:
politicieni, ziariști, arhitecți, oameni de afaceri, directori de-ai
concurenței – de la casele Ametller, Juncosa, Company, Farga,
scriitori, oameni de teatru. Clar că acum Barcelona nu duce lipsă de
oameni pentru o serbare atât de mare și totul a fost cum era de
așteptat.
Ca să-mi facă mie pe plac, și unora dintre invitații noștri
melomani, Antoni a chemat compania care are mâine la Liceu
premiera cu Il trovatore, să prezinte ceva. Impresarul a acceptat
încântat și-a mers totul șnur. Se serviseră de ceva timp gustările
când și-au făcut apariția muzicanții și trioul din finalul primului act
– cei doi îndrăgostiți de doamnă, ducele și trubadurul, și nefericita
Leonora – și i-au lăsat pe toți vrăjiți când au cântat chestia aia atât de
frumoasă cu țipete și amenințări, care se sfârșește când ea îi spune
„vibra il ferro in questo core che te amar non vuol né può” 22. O, Aurora,
ce emoție, poți să-ți imaginezi?
Pe urmă a fost o pauză și mai târziu artiștii au interpretat câteva
arii. Domnul Bulterini, de exemplu, a fost fantastic, a cântat aia cu
nu e nicio forță pe pământ să-l poată opri, ce bărbat! Ce frumos era
și cum l-au mai aplaudat! A fost o noapte de neuitat, într-adevăr!
Așa că, Aurora, după asta, toți o să aibă în cap ciocolatele Sampons
și când o să se gândească la ele, o să-și amintească și de muzică, cu
cât gust era pregătit totul. Și-o să se ducă vestea!
Dar mai voiam să-ți povestesc ceva. Înainte să-nceapă, ne-au fost
prezentați personal. Toți au fost foarte amabili cu Antoni, la urma
urmelor el era capul, dar mai ales a strălucit domnul Augusto
Bulterini, văzut de-aproape și nedeghizat m-a impresionat foarte
mult. Aurora, nu știi ce păr negru și ondulat, puțin albit la tâmple,
Antoni a avut pesemne dreptate, probabil se-apropie de patruzeci
de ani. Și ce privire fixă, îți taie respirația! Domnul Bulterini și-a
petrecut toată seara lângă mine, n-a avut ochi pentru nimeni
altcineva. S-a conversat cu mine amabil – în spaniolă degajat, la fel
de natural ca un rege sau ca un ministru obișnuit cu așa ceva. Părea
foarte mirat de tinerețea mea și că-s căsătorită și mamă a unui copil
de un an și-mi tot spunea ce lucruri i se păreau irezistibile pe chipul
meu: ochii, nasul, gura, chiar și urechile. Cum mi-a dat ocazia și nici
nu știam ce să zic, l-am întrebat dacă-i căsătorit și știi ce-a răspuns?
22 „Înfige sabia în inima care nu vrea și nu poate să te iubească” (ital.). (N.
tr.)
A zis, impertinent: „în clipa asta sunt liber, dar pentru cineva ca
domnia ta, doamna mea, mi-aș lăsa aripile tăiate cu dragă inimă”.
Ce crezi, nu te crucești? Ce îndrăzneală încântătoare, cu soțul atât
de-aproape! De l-ar fi auzit Antoni, sigur l-ar fi pocnit, ce grozăvie!
Și de n-ar fi atât de bine-crescut poate chiar l-ar fi provocat la duel,
până ar fi fost unul rănit sau – cine știe – mort. Ți-nchipui, Aurora,
ce s-ar fi putut întâmpla de n-aș fi fost atât de discretă? Cât de
aproape am fost de un deznodământ catastrofal, ca-n opere? Dar nu
contează, c-am știut să stau la locul meu. Am rămas acolo, prinsă în
conversația cu noul Casanova fără să fac tam-tam. După ce a dat
drumul prostiei cu libertatea lui, domnul Bulterini a zâmbit, un
zâmbet înfiorător de viclean. Eu îi vorbeam întruna de Antoni, parcă
să-i aduc aminte că-s femeie măritată, dar el nimic, făcea pe surdul,
dă-i cu galanterii, de mă făceam roșie. Și tot așa până l-au chemat iar
pe scenă, dar cât cânta tot cu ochii pe mine, și-i străluceau cu
îndrăzneala aia de speriat.
Cu-atâtea emoții, n-am putut să dorm toată noaptea, Aurora,
doar cu gândul la privirea aia nerușinată, și-acum tremur toată doar
la gândul c-o să-l văd din nou pe scenă la Liceu, și lângă Antoni,
care nu știe că e un escroc care vrea să-i ia nevasta. Mor să știu cu
ce-o să-mi mai vină azi acest domn Bulterini, sunt pregătită pentru
orice, că omul ăsta e un demon, Aurora, un demon care nu se
potolește până nu obține ceva, de asta poți fi sigură.
Il trovatore a fost un succes. Bulterini și soprana care o interpreta
pe Leonora au fost chemați la rampă de opt ori. Chiar și Antoni
Sampons a avut cuvinte de laudă pentru cuplu, mai ales pentru el,
că știuse să dea cel mai intens și briliant Manrico văzut de el. Toți
știau că Verdi și Antoni Sampons nu prea se aveau bine, dar seara
aia părerea a fost unanimă, nu era nimic de zis: fusese o seară mare.
Càndida rămăsese de-o vreme tăcută. Antoni a întrebat-o dacă
nu-i plăcuse. A zis că da, mult, a fost fantastic și și-a lăsat mâna să
cadă pe brațul soțului, să meargă acasă. Cât cobora scara de
marmură, inima i-o luase la galop. Dacă închidea ochii, îl vedea pe
Manrico privind-o de pe scenă cu aerul că vrea ceva de la ea. Ceva
ce nu putea avea. I-ar fi plăcut să-l pălmuiască fiindcă o privea așa,
dar i-ar fi plăcut și să-i ofere ce voia. Iar contradicțiile creșteau
văzând cu ochii și-o sufocau.
— Zici că ți-a plăcut? insista Antoni.
— Mult. Doar că în actul patru am ațipit un pic, ce păcat! Păcat că
n-avem cum s-o mai vedem.
Antoni Sampons a strâmbat din nas.
— Mâine plec. Am bilet la diligența de nouă, spre Madrid.
— Da, sigur, a zis ea și a lăsat tăcerea să umple de gânduri
discuția.
— Ai putea, eventual, să-i ceri tatălui tău să te însoțească, a
propus el, veșnic dispus să nu-i refuze nimic, oricât de mic, soției.
— Pot să mă duc și singură. N-o să pățesc nimic.
— Singură?! Antoni s-a uitat la ea cu un amestec de fascinație și
orgoliu. Ți-a plăcut așa mult?
Càndida a zâmbit.
— Perfect, deci nu mai e nimic de spus, a conchis el. La urma
urmei, ești căsătorită. Știu toți.
— O, Aurora, sunt într-o agitație, nu pot spune nimănui, de trei
nopți nu dorm, nu mănânc, nu mi-e gândul la altceva.
Vino, Auroreta, să mă asculți când mi-e mai greu. Tu mi-ai fost
mereu alături, tu mă cunoști mai bine ca oricine și-o să poți să-mi
spui ce să fac. Ți-aduci aminte de domnul Bulterini, cântărețul
italian? Ți-am povestit ce lucruri îndrăznețe mi-a zis, la petrecerea
lui Antoni de la fabrica nouă. Ei, a doua zi, a luat-o de la capăt, cu și
mai mare îndrăzneală. A trebuit să-l ascult, biata de mine, ce
puteam face? Eram singură, a intrat în loja mea, a încuiat-o pe
dinăuntru. O femeie n-are cum să înfrunte o situație ca asta dacă n-
are alături un soț s-o apere. Nu poți să-ți închipui ce de prostii a
trebuit să ascult, Auroreta… Că nu poate trăi departe de mine,
închipuie-ți! Zice că de când m-a văzut nu se gândește decât la mine
și la clipa când o să se poată din nou bucura de compania mea.
Numai adjective să mă ridice-n slăvi! Și vorbește c-o grație, are un
accent… parcă mă hipnotiza. Poate a făcut-o, nu sunt sigură. Dar
ascultă, că asta nu-i tot. Vrea să plec cu el la Napoli, să-i fiu amantă.
La Napoli, îți imaginezi! Și amanta lui, eu! Omu-ăsta crede că
suntem într-o operă! Zice că nu suportă să mă știe în brațele altuia,
că în sufletul lui e o furtună și doar privirea mea i-o poate alunga.
Și-o fi, da, că mă privește-ntr-un fel care nu e normal! Cel mai rău
nu e ce spune cu vorbe, cel mai rău e ce mă face să-nțeleg cu ochii.
Mă vrăjesc, mă dezbracă, mă posedă. E cum te-ai uita la o fiară
sălbatică. Înspăimântă. Te sperii, Aurora? Așa-i că acum înțelegi de
ce sunt atât de dată peste cap? Ce-ți spun eu nu e de parcă aș fi
moartă în viață?
Înțelegeai mult mai mult decât îndrăzneai să-i spui domnișoarei
Càndida. Mult mai mult decât puteai digera și decât ar fi vrut ea să
asculte. Ți-ai cunoscut mereu lungul nasului, chiar și când ea
proclama sus și tare că erați prietene și de-aia îți cerea sfatul. Nu. Nu
erați prietene și nu puteați fi niciodată, prea multe vă despărțeau.
Ce căuta domnișoara Càndida – și înțelegeai și asta și nici asta nu
puteai spune – era complicitatea ta la nelegiuire. Căuta s-o îndemni,
s-o împingi, să-i eliberezi conștiința de vină. Tu însă nu-i puteai
spune decât adevărul. Chiar și unul îngrozit și incomplet.
— Mata ațâți un foc foarte periculos, doamnă.
— Periculos, Aurora? Eu aș zice ucigător. Știi ce mi-a făcut
Augusto, ieri seară în avanlojă? Nu, mai bine nu-ți spun, nu vreau să
te fac să te simți prost. Ți-am spus deja că eram singură și a știut să
profite. Se vede că are multă experiență, că e priceput. Când se uită-
n felu-ăla la tine, parc-ar avea-n ochi venin. Un venin care
încremenește, lasă victima fără apărare. Am devenit în brațele lui o
marionetă, o păpușă lipsită de voință, lăsată în vraja mâinilor și
cuvintelor lui. Da, Aurora, nu plânge, m-am lăsat sedusă de-un alt
bărbat, dar nu sunt singura vinovată. Unde mi-era bărbatul când eu
începeam lupta asta? A făcut ceva să evite ofensa? Să nu mă lase,
poate, să merg singură la teatru? S-a gândit la ce mi se putea
întâmpla? Nu crezi că nici n-a dat atenție? Și desfrânatu-ăla ai zice
că și-a amintit că-s a altuia, că asta i-a oprit atacul? Clar că nu! A
mers până la capăt și m-a făcut nebună de tulburare. Și-acum, acum
nu știu ce să fac cu zilele fără el.
— Trebuie să îl uiți, ai zis, mai îngrozită ca ea. Ia în seamă sfatul
prieteniei.
— Să-l uit, zici? Biata de tine, nu știi despre ce vorbești. Crezi c-o
să mă lase? Crezi c-o să fiu în stare? O să facă bărbatul meu ceva să
reușesc? Lui îi e gândul doar la călătoriile și la mașinile lui. Ce știi
tu! într-o bună zi o să vii la mine și-o să fiu plecată. Plecată pentru
totdeauna, Aurora. Ce simt nu poate fi spus în cuvinte. E ca o beție,
doar de mine înțeleasă. Parcă destinul mi-ar fi arătat drumul. Iar
destinul meu nu se poate împlini decât lângă… Nu vreau să-i mai
rostesc numele, că mă arde uite-aici, pe dinăuntru. Trebuie să trăiesc
pentru ce simt, Aurora, sau să mor.
Ce îngrozită ai fost! Doamna era nebună, nebună de tot. Nu-ți da
prin cap ce să spui, să faci. Te întrebai dacă trebuia să-i povestești
totul domnului Antoni sau poate să te duci la familia Turull și să
vorbești cu don Estanislau și cu donya Hortènsia. Dar te opreai. Și
dacă era o închipuire de-a ei? O dorință ciudată, cum avea din când
în când Càndida, ca atunci când voia să găsească un Don Giovanni
care s-o facă să sufere? Poate nu trebuia să-ți faci griji.
Deodată ai văzut cum doamna stătea în fotoliu, sorbea ciocolata
pe care i-o serviseși, privea spre stradă, ofta și zicea:
— Mi-aduci lucrul, Aurora? Vreau să brodez puțin.
 Cât îi căutai ghergheful și cutia cu ace, îți recăpătai răsuflarea și-ți
ziceai: „Sigur a fost o închipuire, pesemne n-a făcut nimic cu
tenorul, sunt prostii de fată alintată”. Fiindcă, în adâncul tău,
întotdeauna ai știut că ea, Càndida, doamnă sau domnișoară, fusese
mereu aceeași: o fată răsfățată și insuportabilă.
I-ai pus ghergheful în poală. Ea te-a întrebat:
— Te-așezi să coși cu mine?
Ai inventat prima scuză care ți-a trecut prin cap: aveai multă
treabă la bucătărie, trebuia s-o ajuți pe Enriqueta să aleagă legumele
și să facă niște prăjituri. A dat din cap că da, dar până să se-apuce de
brodat, ți-a mai aruncat o ultimă privire, puțin pierdută și tristă, și a
murmurat cu un firicel de voce:
— Cine a iubit o dată atât de mult să nu se căiască niciodată.
Ai lăsat-o lângă fereastră cu ciudatele ei melancolii și te-ai dus la
bucătărie să plângi de teamă.
 La Traviata

Nu era o închipuire. Ți-ai dat brusc seama, cu groaza în suflet.

Îți amintești ca de un coșmar. Era 16 octombrie 1874. Domnișoara
Càndida n-a răspuns când ai bătut de două ori în ușa camerei ei. Ai
insistat, nimic. Ți-ai zis c-o fi avut o noapte proastă și nu se putuse
trezi. În ultimul timp i se întâmpla des să nu doarmă sau să se
trezească în zori cu vreun coșmar pe care doar ție ți-l povestea. Ai
hotărât să intri oricum, deși nu-ți dăduse nimeni voie.
Camera era în penumbră. Ai făcut ce făceai de obicei: tava, ușa,
draperiile. Soarele care scălda de multișor strada Ample era și el cel
de fiecare zi. Lucrurile se încăpățânau în rutina lor, prefăcându-se că
nu s-a întâmplat nimic.
Dar camera era goală. Și patul nedesfăcut.
„Nu se poate”, ți-ai zis, și toate vorbele pe care Càndida ți le
spusese în orele și zilele dinainte ți-au venit în cap ca o palmă
zdravănă. „Nu, nu se poate.” Ai căutat-o prin toată casa, cu o
nădejde care era deznădejde. Te-ai uitat prin locurile firești, de
exemplu grădina, ca și prin cele mai nefirești, cele prin care nu călca
niciodată, bucătăriile, camera ta. L-ai întrebat pe șofer dacă doamna
îi ceruse vreun serviciu în dimineața aia. Nu, doamna nu-i ceruse
nimic. „Și ieri?” ai zis cu inima cât un purice. „Nici ieri”, a zis
bărbatul, și-a adăugat: „Dar ieri după-masă s-a oprit în fața porții o
berlină”. „O berlină? A cui?” Șoferul s-a strâmbat. Adică: „Ce treabă
am eu?”
O berlină. Inima-ți bătea iute. Nu erai inocentă, știai diverse
lucruri, aveai bănuieli. Nu bănuieli, Aurora – acum nu puteai nega
evidența –, aveai certitudini, niște certitudini cât casa! Cum ai putut
să fii atât de oarbă? N-ai crezut niciodată că domnișoara vorbea de-
adevăratelea… Mereu ai crezut că vorbea să nu tacă, că în realitate
nu era în stare de… Proastă, oarbă, surdă, Aurora! Așa fuseseși! Și-
acum te simțeai vinovată de parcă tu ai fi pus la cale trădarea.
Deodată ți-a venit în minte fetița. Mica Antonieta. Ai găsit-o în
camera de joacă, pieptăna cu degetele o păpușă, sub privirea
adormită a unei slujnicuțe tinerele. Ai întrebat dacă doamna trecuse
pe-acolo în dimineața aia. Nu știi de ce, dar încă mai trăgeai
speranță. Aveai nevoie de o speranță. Aveai în inimă o pojghiță
neagră de tristețe.
Fata râdea, bietul copil, atentă la micile ei probleme. Slujnica ți-a
spus: „N-am văzut-o”.
Așa că din toată casa doar tu știai, Aurora. Doar tu. Acesta era
nefericitul privilegiu rezervat slujnicei din flori, fiicei salvate ca
printr-o minune a unei femei moarte. În dimineața aceea de
octombrie ți-ai dorit să nu te fi născut, să nu fii nevoită să-l vezi pe
domnul Antoni venind din călătoria de afaceri, întrebând de iubita
lui soție, mirându-se că încă nu-i ieșise în întâmpinare și, la urmă,
nevenindu-i să creadă și rănit de moarte încă viu, ascultând de la
tine întregul adevăr. Un adevăr care te zgâria pe dinăuntru și pe
care acum îl purtai pe umeri de parc-ar fi fost un munte.
Într-o clipă ai prevăzut totul, ca o vrăjitoare care poate ghici
viitorul. Oprită în fața patului nedesfăcut al doamnei, ai înțeles că
era sfârșitul (rareori se identifică în viață cu atâta limpezime) și că
nu era nimic de făcut. Oamenii ca tine nu țineți frâiele istoriei, voi
doar le puteți îndura consecințele.
Ai răsucit cheia în broască pe dinăuntru și te-ai așezat la masa la
care Càndida n-avea să mai vină niciodată să ia micul dejun. Ai
despăturit șervetul de pânză și ți l-ai pus în poală, cum o văzuseși
pe ea făcând de-atâtea și-atâtea ori. Și-apoi te-ai servit cu ciocolată.
Trei cești întregi, tot ce era în ciocolatiera misterioasei Adélaïde de
France. Ai băut-o cu calmul condamnaților, privind în stradă. Nu
era foarte dulce, dar era foarte fină. Când ai terminat, ai înfulecat
pâinea și fructele. Ai lăsat farfuriile lună.
Doar o secundă te-ai gândit că meritai.

Coșmarul avea trei acte, ca operele preferate ale doamnei

Hortènsia. În al doilea, domnul Antoni venea din călătorie. Dacă ar
fi compus cineva un preludiu la sosirea lui acasă, ar fi început cu un
adagio puțin tumultuos, ca, treptat, să treacă la allegro și să se
încheie într-un presto plin de tobe, din cele care pregătesc publicul
pentru când lucrurile încep să meargă rău de tot. A, și trompetele!
Nu putem uita de trompete ca prevestire a destinului. Apoi ar fi
urmat un duet – tu și domnul –, în vechiul stil: întâi tu dădeai
propriile explicații, apoi el pe-a lui și doar în final cele două voci se
uneau. Ar fi mers, imediat, o arie de un mare dramatism, cea a
domnului Antoni, cu fiica în brațe, blestemând femeia care îi
părăsise, ziua când se căsătorise cu ea și pe tenorul napolitan care i-
o furase. Ca încheiere, o cabaletta plină de furie în care el să
tăgăduiască lui Dumnezeu că i-o va consacra pe fiica lui, Antonieta,
cu trup și suflet, și că o va crește departe de amintirea sfâșietoare și
nocivă a mamei ei. Cortina și aplauze.
În viață însă nimic nu e ca pe scenă. Tu mureai de frică așteptând
să se întâmple ceva, dar nu aveai curaj să mărturisești adevărul. Și
orele treceau după fuga ei. Trei zile de când Càndida nu mai era. În
casă domnea o tăcere tristă. Veneau musafiri, îi auzeai urcând
scările după intendentă și apoi îi auzeai plecând. Domnul Antoni își
lua acum prânzul în cabinetul său. Aveai puțină treabă, te plictiseai
pentru prima oară în viață. Din când în când te duceai la Antonieta,
ți-era milă de ea la fel cum îți era de tine. Te întorceai în cămăruța ta,
vizuina ta, și lăsai timpul să se scurgă ascultând zgomotele de la
etajele de sus și te întrebai: „Poate ar trebui să-i spun ceva domnului
Antoni?” Și plângeai de frică și de furie.
— Aurora, te-așteaptă domnii în salon, ți-a zis Madrona,
vârându-și capul pe ușa cu balamalele rupte.
Ai urcat imediat, îți tremurau mâinile de teamă, de nervi, de
tristețe.
Domnul Antoni stătea în picioare în fața căminului. Mamă-sa, în
fotoliu, lângă perdele. Cu o figură gravă, domnul Estanislau prindea
mâna doamnei Hortènsia, care părea că plânsese mult. Ți-au cerut
să stai în mijlocul scenei, să te poată vedea toți bine. Domnul Antoni
te-a întrebat dacă știi unde e doamna Càndida.
— Nu sigur, domnule, dar îmi închipui.
— Ce-ți închipui, Aurora? te-a întrebat atunci.
— Nu mă puneți să spun, domnule! ai zis, cu vocea gâtuită de
spaimă. De zile întregi.
— Spune-ne atunci motivul. De ce bănuiești? Ți-a spus ea?
— Da, domnule.
— Vorbea cu tine despre domnul Bulterini?
— De câteva ori mi-a vorbit.
Doamna Hortènsia a intervenit brusc, tulburată.
— Și tu nu-i ziceai nimic, toanto? Nu-i scoteai din cap prostiile
alea, nu-i spuneai că-i femeie măritată, mama unei fete?
— Ba da, doamnă. Dar nu credeam că domnișoara, adică doamna
Càndida vorbește serios. Credeam că sunt închipuiri de-ale ei.
— M-a informat intendenta, a continuat domnul, că acum trei
nopți te-a văzut ieșind din casă după zece, grăbită, trimisă de
doamna, și te-ai întors la unsprezece jumătate.
Ai observat cum inima-ți crește, crește și-ți umple tot pieptul și-o
clipă ai crezut că o să mori acolo, pe loc, în fața domnilor. Câteva
clipe pe ochi ți s-a așternut un văl negru și ai gândit: „Sunt
pierdută”.
— E-adevărat, Aurora?
— Da, domnule.
— Poți să ne spui unde te-ai dus?
 — Să duc o scrisoare.
— Unde?
— La Liceu, la intrarea artiștilor, domnule.
— Cui trebuia să i-o dai?
— Servitorului domnului Bulterini, domnule.
— I-ai dat-o?
— Da, domnule.
— Ți-a spus doamna ce era în scrisoare?
— Da, domnule.
— Atunci erai pe deplin conștientă de ce făceai, tartore! a răcnit
doamna Hortènsia și i s-a gâtuit vocea.
N-ai mai putut. Te-ai pus pe plâns ca un plod. Nu aveai aer. Poate
c-o să leșini. Nu voiai, pentru nimic în lume. Nu voiai să-i superi pe
domni, sub nicio formă.
— Domnișoara Càndida, ai bălmăjit, cu un fir de voce, doamna
Càndida m-a păcălit.
— Cum adică te-a păcălit, ce vrei să zici, Aurora? Spune!
Doamna Hortènsia țipa cum n-o auziseși țipând niciodată, dar cel
care impresiona cu adevărat era domnul Estanislau. Rămăsese tot
timpul nemișcat. Mut, cu ochii fixați pe tivul perdelelor și privirea
tulbure. Se vedea că e viu doar fiindcă din când în când clipea.
— Biletul, ai răspuns, plângând cu sughițuri, descompusă,
credeam că e un adio pentru totdeauna. Așa mi-a spus. Eu am
îndemnat-o să-i scrie.
— Spui adevărul? a vrut să știe domnul Antoni.
— Da, domnule, vă jur.
— Nu jura, neam prost! a strigat doamna Hortènsia. Și nu plânge!
Te clătinai. Domnul Antoni a trebuit să-ți întindă brațul, să te
sprijini. De n-ar fi fost el, te-ai fi prăbușit.
— Mi-e rău, ai scâncit. Eu n-am făcut nimic. Doamna Càndida e
încăpățânată. Nu m-asculta. Eu cred c-o să se-ntoarcă. Nu se poate
să nu se-ntoarcă. Când și-o da seama de ce-a făcut, o să se-ntoarcă.
Sunt sigură.
Strigai ca o fetiță. Erai atât de nenorocită, că domnul Antoni a
întrebat-o pe doamna Hortènsia dacă ești cinstită, dacă puteau avea
încredere în ce spui. Și doamna a răspuns:
— Aurora este o fată bună. O știu ca pe fata mea. Garantez pentru
ea.
Lacrimile ți s-au oprit brusc. Ai rămas țeapănă în mijlocul
adunării, așteptând iarăși să se întâmple ceva. Un ceas bătea de șase.
— Du-te, Aurora, a zis domnul Antoni, calm, cum fusese tot
timpul. Tu n-ai nicio vină pentru ce s-a întâmplat.
Ai ieșit. Mergeai împleticită. Parcă nu era adevărat. Când coborai
scara, ai auzit glasul doamnei Hortènsia, se tânguia:
— De ce ni s-a-ntâmplat asta nouă? De ce?
Nu ajunseseși la jumătatea scării, te-ai oprit. Mama domnului
Antoni vorbea despre tine:
— Nu poate rămâne aici, înțelegeți, nu? Ar fi mai bine s-o luați.
N-am putea s-o recomandăm cuiva după ce a făcut.
Doamna Hortènsia nu te-a apărat, nu s-a apărat nici pe sine.
— Bine, a zis.
Bine: un biet fleac cât să schimbe cursul unei existențe.
Lucrurile tale erau curând strânse, încăpeau în aceeași valijoară
pe care-o aveai când ai venit.
Când ai terminat, te-ai așezat pe banca de la bucătărie, temătoare,
așteptând. Atunci ți s-a aprins în minte, ca un licurici, o idee
proastă: ciocolatiera. Nu puteai să o lași acolo, pe raftul de lângă
cămară, nefericită. Și nici n-o să-i ducă nimeni lipsa, după ce o să
pleci. În casa aia erau alte probleme până să se întrebe ce s-a
întâmplat cu ciocolatiera veche, ciobită. Cum se întâmplă în
asemenea cazuri, o idee proastă a chemat alta și imediat îți explicai
ție însăți că, chiar de-ar căuta-o, o să creadă că o luase doamna
Càndida și era clar că n-ar fi putut demonstra nimeni. Avuseseși o zi
grea, inima îți bătea să-ți sară din piept și era posibil, căci în
bucătărie nu era nimeni și nu se auzeau nicăieri pașii ca de soldat
francez ai Madronei, cea veșnic peste tot, ce femeie antipatică! Brusc,
ai făcut-o. Fără să te gândești, cum se fac lucrurile astea. Împinsă de-
o dorință ciudată de-a poseda un obiect care pentru tine însemna
mult mai mult: era parte a unui trecut încă foarte viu, dar deja
îngropat. Ai înfășurat-o într-o cârpă și-ai pus-o pe fundul valizei.
Apoi te-ai întors pe banca de la intrare și-ai așteptat să ți se
potolească inima.
Domnii au mai rămas destul de mult în salon. Aveau de lămurit
multe lucruri și de luat câteva decizii dificile, dar necesare. Să o
dezmoștenească pe domnișoara Càndida în favoarea Antonietei, de
exemplu. Să discute despre clauzele concrete pe care să le cuprindă
actul de separare, deja redactat de avocatul domnului Antoni. În
document erau foarte clare două condiții importante: Càndida n-o
să-și poată revedea fiica până la majoratul fetei și îi era total interzis
să mai calce vreodată prin casa fostului soț.
Se pare că auzind ultima clauză, domnul Estanislau a șoptit,
privind în gol:
— Bine-ar fi să nu se mai întoarcă niciodată.

După asta, era deja limpede că actul trei va fi teribil. Cam cum
este la Traviata doar auzind preludiul părții a treia: povestea n-are
cum se sfârși bine, sub nicio formă, oricât ar vrea publicul.
Nu mai văzuseși o mamă atât de disperată ca doamna Hortènsia
să șteargă amintirea fiicei ei, niciun tată atât de năpădit de rușine de
tot ce se întâmplase, ca domnul Estanislau. N-ai aflat niciodată care
din ei doi a hotărât să scoată în curte mobilele și toate lucrurile
rămase încă în camera Candidei, să
le facă grămadă și să le dea foc. Doamna s-a închis în camera ei,
să nu trebuiască să vadă. Domnul Estanislau însă s-a așezat într-un
balansoar și nu s-a mișcat până ce din foc a rămas doar jarul și din
jar cenușa și din cenușă o amintire înghețată ce împietrea inima.
În timpul ăsta se legăna încet, cântând „Bella figlia dell’amore,
schiavo son de’vezzi tuoi” și lăsa amintirile să-i facă un rău din care n-
avea să-și mai poată reveni. A fost ultima dată când l-a auzit cineva
cântând faimosul cvartet din Rigoletto. A doua zi, ca o consecință
logică a tot ce se întâmplase, a pus să se închidă sala de muzică și a
mormăit:
— Tot ce am dorit în viață s-a întors împotriva mea.
Din când în când întreba: „Este ceva corespondență?” Îi dădeau
scrisorile, le privea fără interes și continua cu ale lui, tot mai absent.
Nu mai ieșea – nu putea suporta figurile vechilor prieteni, nici
tăcerile de circumstanță, nu putea să se prefacă –, încet-încet își
pierdea dorința de a inventa noi mașini – „în lume sunt grămezi de
mașini! De ce să mă mai deranjez? – și s-a închis în tăcerea lui de
nepătruns. Domnul Estanislau se îndepărta cu fiecare zi tot mai
mult.
Până când a venit accidentul vascular cerebral și s-a îndepărtat de
tot. De boala lui s-au molipsit încet-încet toate încăperile casei, care,
ca el, își subțiau tot mai mult ființa. Cearșafuri albe au ascuns
mobilele din sufragerie și din salonașul pentru fumat; masa din
cabinetul domnului, cu tot feluri de planuri, schițe, formule și
comenzi împrăștiate, a fost încuiată cu cheia. Perdelele, covoarele și
tapetele care se schimbau de două ori pe an au rămas blocate într-o
perpetuă iarnă.
Doamna Hortènsia a dat afară tot personalul. Nu și pe tine:
— Tu și cu mine o să ne ocupăm de-acum de toate, Aurora, ți-a
zis și-a adăugat: Domnul n-ar vrea să-l vadă nimeni așa. Nimeni, în
afară de tine, care ai fost pentru noi ca o fiică și, până la urmă, ai să
fii mult mai mult decât am crezut.
 Bietul domn Estanislau, ce milă trezea! Un bărbat ca el, care
fusese mare și puternic ca un stejar, vesel ca o zi de primăvară, iute
de gând și de picioare, obișnuit să facă și să desfacă fără să dea
nimănui explicații, brusc se vedea condamnat să-și petreacă ziua din
pat în balcon, din balcon în pat, mâncând supele pe care trebuia să i
le dați, doamna sau tu, cu o linguriță, fiindcă nu mai știa nici să
deschidă gura. Dacă-l priveai în ochi, întâlneai în ei anunțul morții.
Același lucru se putea spune despre doamna Hortènsia, care, din
ziua când te-ai întors la casa din strada Princesa, s-a veștejit treptat,
ca un fruct care se usucă la soare. Nu ieșea, aproape nu mânca, se
îmbrăca numai în doliu, deși în casă nu era niciun mort, și, pe
neașteptate, a chemat avocatul și i-a zis, fermă, dar cu un tremur în
voce:
— Vreau să vând loja de la Liceu.
Rămăseseră mult în urmă timpurile când domnul Estanislau, cu
un deget înălțat spre cer și glas de zeu Wotan la final de Walkiriile,
susținea orgolios:
— Întâi și-ntâi vând casa, nu loja de la Liceu!
Nu știai care din ei doi era mai de plâns, el sau ea. Cel puțin
domnul Estanislau nu era întreg, când și când zâmbea ca un nebun
lângă ferestre și ducea o viață liniștită. Absentă, dar liniștită.
Doamna însă nu știa decât să plângă pe ascuns, când credea că n-o
aude nimeni, și repeta întruna: „De ce trebuia să ni se întâmple
nouă asta? De ce ni s-a întâmplat asta nouă?”
Era trist să aparții decadenței ăleia prea timpurii. Mai ales pentru
cineva, ca tine, care încă aveai atât de clare amintirile splendorii,
timpul când mereu erau petreceri, noutăți, un du-te-vino de
modiste, ceasornicari, avocați, prieteni veniți la o gustare,
spălătorese și călcătorese. Și nopți de operă. Epoca în care se vorbea
mult despre începutul stagiunii la Liceu și cea mai mare problemă
era că veșnic lipsea Rigoletto.
 Domnul Estanislau a murit în scaun în fața ferestrelor, privindu-
și strada, inundată de soarele primăverii, cu zâmbetul acela de
fericire îndepărtată desenat pe buze. Ai zice că n-a suferit și că a
părăsit lumea asta în pace. La înmormântare, la catedrală, s-a strâns
o mulțime de lume. Doamna Hortènsia părea o păsărică picată de
sus dintr-un cuib. Antoni Sampons stătea în primul rând însoțit de
micuța Antonieta, de doar cinci ani. Oamenii murmurau. În discuții
apăreau cuvinte urâte, precum „rușine”, „trădare”, „târla”, și se
făcea risipă de compasiune și tristețe fățarnică. Antoni Sampons și-a
luat rămas-bun de la soacră în piață și s-a întors acasă încetișor, cu
fata de mânuță. Doamna Hortènsia aproape n-a îndrăznit să îl
privească în ochi.
În următoarea stagiune de la Gran Teatre del Liceu, prima fără
don Estanislau, s-a cântat un magnific Rigoletto.

Nici nu ieșiseși din casa Sampons și deja îți părea rău. Tu nu ești
așa, Aurora, îți spunea o voce micuță dinăuntru, cum te-ai
încumetat? Să iei ceva ce nu era al tău ca și cum ar fi fost. Să furi.
Acesta era cuvântul potrivit: furt. Un cuvânt urât, din cele care nu-ți
plac, Aurora.
Toate motivele pe care ți le dăduseși, care te împinseseră să iei
piesa de porțelan de pe raft și să o vâri în valiză acum nu erau
nicăieri. Le căutai înăuntrul tău și nu răspundeau. Licuriciul ideii
plecase și el. Îți lăsase doar căința, vina, rușinea de tine însăți.
Mereu ai fost puțin exagerată, Aurora, recunoaște!
Înainte de a pleca din casa Samponilor, păzită de domnul
Estanislau și de doamna Hortènsia, toți trei cu figuri de
înmormântare, deja hotărâseși ce trebuia să faci, chiar de n-o fi ușor.
Nu te-a învățat nimeni, nici măcar vocea micuță (tăcea, trădătoarea),
dar tu știai.
Să duci ciocolatiera acolo de unde o luaseși fără aprobare. Asta
trebuia să faci.
Cum? Nu știai, dar ghiceai că n-avea să fie ușor.
În prima dimineață din casa Turull, te-ai sculat devreme, în zori,
și ai înfășurat-o în hârtie de mătase. Pachetul, rotofei și înfășat ca un
copil mic, l-ai legat cu o panglică, și ea albă. În semn de respect, ți-ai
pus haine curate. Ai ieșit din casă când încă nu se luminase și doar
în jumătate de oră erai deja în fața porții din strada Ample. Îți
bubuia inima când ai bătut cu ciocănelul în poartă. A venit să
deschidă broscoiul de Enriqueta și, cum te-a văzut, s-a schimbat la
față.
— Ce faci aici? te-a întrebat. De ce te-ai întors?
— Am venit să aduc ceva.
— Nu ne interesează, a zis ea, fără să te lase să explici.
— Ascultă-mă! Nu-i al meu.
— De la doamna Càndida nu vrem nimic.
— Enriqueta, vrei să taci? Lasă-mă să vorbesc!
— Nu pot. Chiar nu pot. Enriqueta închidea poarta și mormăia
înainte: Pentru Dumnezeu, Aurora, nu mai veni. Domnul a suferit
deja mult. O să mă fac că nu te-am văzut.
Cu Madrona ar fi fost și mai rău, ți-ai zis. Te-ai întors, ce puteai
face? îți ziceai: „Bine, Enriqueta, și eu o să mă fac că nu te-am
văzut”.
Piesa din porțelan fin îți frigea mâinile cât vă întorceau
amândouă acasă.

Apoi au venit zile de tăcere și de ferestre care nu se mai

deschideau niciodată. Ți-era frică să nu-ți moară doamna de durere,
că abia de ciugulea câte ceva și încet-încet își pierdea obiceiul de a
vorbi. Și într-o zi ți-a zis:
— Ia loc, Aurora! Și-a pus mâinile încrucișate în poală, te-a privit
într-un fel aparte, cu dragoste parcă, și ți-a ținut un discurs la care
nu te așteptai: Peste câtva timp, o să mă duc să locuiesc cu o
nepoată, am făcut niște înțelegeri cu ea, m-am gândit la mine și la
anii care mi-au rămas. Nimic prea complicat, nu te gândi: am
cumpărat niște apartamente micuțe la Bonanova și le-am pus pe
numele ei, s-o răsplătesc fiindcă trebuie să mă îngrijească până la
moarte. Știi că nu de bani duc lipsă (patentele domnului Estanislau
încă aduc mulți), bani am avut mai mult decât aveam nevoie eu
singură și decât puteam să cheltuiesc. Când plec, totul o să fie
pentru Antonieta, singura noastră moștenitoare de când cu povestea
cu fata. Problema e, Aurora, că nu vreau să-mi schimb viața fără să
te las aranjată bine. Nu mi-aș ierta-o dacă ai sfârși-o prost. Doamna
a făcut o pauză, ți-a cerut să te-apropii mai mult. Vorbea cu greutate
și tot cu greutate o auzeai și tu: Să știi că mama ta a fost o fată bună.
Să nu iei în seamă ce i s-a-ntâmplat, a dat peste un om rău, care se
gândea doar la el. Nu mi s-a părut că-i porți mamei tale ranchiună.
— Nu, doamnă, eu nu port ranchiună nimănui.
— Ascultă-mă bine! înainte să moară, i-am promis că o să am
grijă de tine. Cred că n-am făcut-o prea rău. Nu mi-am călcat
niciodată un cuvânt dat, niciodată în viața mea. Și nu vreau s-o fac
acum, să te las în voia sorții. Nu vreau să ai niciodată motiv să mi-o
spui.
— Doamna Hortènsia, eu nu m-am plâns niciodată, dimp…
— Lasă-mă să termin! A zâmbit ușor: Am vorbit cu prietenul
meu, doctorul Horaci Volpi. Ți-l amintești? L-ai văzut pe aici de
câteva ori. Era foarte bun prieten cu domnul Estanislau, le plăcea să
stea de vorbă cu o cafea în față până târziu, ce distracții! nu-i așa?
Important e că este un adevărat domn, un om din cei dinainte. Stă
singur de câțiva ani, dar îmbătrânește și are urgent nevoie de o
menajeră, să-l rânduiască puțin.
— Să-l rânduiască?
— Să se ocupe de el, să-l îngrijească, să-i păstreze casa curată. O
femeie tânără, dacă e posibil. (A făcut o pauză.) I-am vorbit de tine,
Aurora. I-am spus că ești fată bună, că-ți place munca. I-am spus și
ce i-am făgăduit mamei tale și cum am vegheat asupra ta în toți anii
ăștia. A înțeles și cred că a fost mulțumit de recomandare. Te asigur
că în casa aia o să te simți ca aici. Îți spun, Horaci e un bărbat cum
nu mai vezi astăzi.
— Dar poate că n-o să știu să le fac pe toate… ai zis.
— Prostii! O să știi. Nu mă face să mă simt prost.
— Nu, doamnă.
— Să fii acolo mâine la nouă. Uite adresa.
Ți-a întins o hârtie.
— Mâine?
— La nouă. Să fii punctuală!
Nu te așteptai să fie atât de rapid.
— Da, doamnă.
— Aranjează-te! Pune-ți uniforma de in!
— Da, doamnă.
— Și să nu întârzii! Nici să nu ajungi prea devreme!
— Nu, doamnă.
— Ești mulțumită?
— Da, doamnă. Dar dumneavoastră cum o să faceți să…
— O, nu-ți face griji pentru mine. Eu mă descurc singurică. Și-n
plus, acum asta e obligația nepoatei mele, de-aia am făcut
înțelegerea. Tu gândește-te la tine, Aurora, că ești încă tânără. Ai
nevoie de un loc al tău, acum, când aici s-a dus tot de râpă.
Ți-ai petrecut după-amiaza plângând. Acolo era casa ta, acolo te-
ai născut, te-ai jucat când erai copil. Locul de unde ai plecat și la
care te-ai întors. Nu-ți intra în cap că ar fi pe lume altul. Și ideea să
slujești pe altcineva, un doctor, un bărbat singur, într-o casă pe care
n-o cunoșteai, ți se părea îngrozitoare.
E drept că mai rău de-atât nu se putea. Se vedea de mult c-o să
vină. Și-n viață nu sunt preludii, nici intermezzouri, nici vreo
orchestră care să-nceapă brusc să facă tărăboi să-l anunțe pe fiecare
ce-l așteaptă.
În viață lucrurile pur și simplu încep și se sfârșesc când vor. Și,
dacă nu te-ai pregătit, asta e.
 Don Pasquale

Ai făcut totul cum voia doamna Hortènsia. Uniforma de in, părul

bine pieptănat, cu cărare perfectă, pantofii lustruiți, fața curată. Ai
ajuns devreme și-ai așteptat să bată de nouă clopotele de la Santa
Maria del Pi. Mai răsuna încă ultima bătaie când doctorul Volpi ți-a
deschis ușa. Te-a privit cu ochii mijiți, cu fruntea încrețită și
ochelarii pe vârful nasului. Era într-un halat de mătase numai pete,
iar părul vâlvoi îi făcea o aureolă cenușie în jurul capului.
— Bună ziua, domnule doctor, ai salutat, cu o reverență drăguță.
Sunt Aurora, sunt trimisă de doamna Hortènsia, văduva lui…
— Intră, intră, domnișoară, te așteptam. Prietena Hortènsia mi-a
spus că o să vii miercuri la nouă. Au, drace, e deja miercuri și-a
bătut de nouă? Păi dacă zilele zboară ca rândunicile toamna! Ia loc
aici sau acolo, unde poți. Vin imediat, să mă pieptăn puțin. Cum nu
credeam că o să primesc pe cineva… Poftește, poftește, te rog,
domnișoară.
Din vestibul, ți-ai aruncat privirea spre salon. Nu era un salon,
asta pentru început. Era plin de rafturi ticsite de cărți de sus până
jos. În mijloc erau un covor, câteva scaune, un fotoliu, un
lampadar… toate puse alandala, parcă abia descărcate de hamali. Pe
scaune, teancuri de cărți și hârtii, pe covor – slinos – un vraf de
ziare, perdelele – cu tivurile desfăcute – se târau pe jos, câteva perne
erau găurite, iar pe masa rotundă ai numărat șapte pălării – toate
prăfuite! „Ce dezastru! ți-ai zis. Ca să cureți aici e de lucru
săptămâni.” Din fericire, locuința nu părea prea mare. „E clar, dacă
așa-i salonul, cum o fi bucătăria?” te-ai speriat fără să faci un pas,
rămasă în vestibul, cu picioarele lipite și pardesiul încă încheiat.
— Poftim, poftim, domnișoară, ți-a zis doctorul, care-și
schimbase halatul (cel de-acum fără pete) și-și pieptănase părul pe
spate. Oh, trebuie să mă ierți. Așa-i că ți-ai dat seama că nu prea
primesc vizite? Nici măcar nu-i un loc să te-așezi, of! (A luat tot
vraful de hârtii de pe un fotoliu și s-a învârtit de câteva ori prin
cameră. Cum nu găsea soluție, a sfârșit prin a-i da drumul în cămin,
era aprins. Un val expansiv de cenușă a zburat prin cameră.) E, asta
e! Măcar n-o să ne mai deranjeze.
Te-ai așezat în fața doctorului, sforțându-te din răsputeri să
ascunzi spaima pe care ți-o provoca situația.
— Sigur că doamna Hortènsia ți-a vorbit frumos despre mine, a
zis, așezându-se și el.
Îl fixai cu privirea, crezând că nu observă. Întâi, mâinile. Albe, cu
pielea fină, cu unghiile îngrijite, brăzdate de vene albăstrii. Mâini de
domn, aveai să zici mai târziu.
— Ei bine, domnișoară Aurora, doamna dumitale te-a păcălit.
Sunt un dezastru. Acum trei luni, când a plecat ultima mea
menajeră, mi-am zis că o să mă descurc. Da, știu că nu e ceva
obișnuit, dar eu sunt un pustnic, știi? Un bărbat singur, cu foarte
puține nevoi, care-și petrece ziua citind. De obicei mănânc în oraș,
rufele mi le spală călugărițele de la Montsio și nu trebuie să se
deranjeze nimeni să-mi pună sticlele cu apă caldă sub cearșafuri.
Dar nu, dumneata ai văzut deja, sunt mai nepriceput decât credeam.
Hortènsia îmi spunea, dar eu, încăpățânat, nu voiam să-i dau
dreptate. Încăpățânarea e un alt mare defect al meu. Sunt
încăpățânat, căpos, ce să faci! Nu-s în stare să trăiesc singur. Și-
acum, sărăcuța, dacă mata accepți, o să ai o groază de lucru. Totul
din vina mea…
Doctorul Volpi era un bărbat înalt și slab, cu un aer distins, pe
care nu l-ar fi putut ascunde nici cel mai murdar halat din lume.
Avea cincizeci și șase de ani, pielea începea să i se subțieze și părul îi
încărunțea, dar își păstra corpul zvelt dintotdeauna. Un corp care-l
făcea să arate, acum, când se apropia de iarna vieții, mai atrăgător
decât fusese vreodată în primăvară și vară.
— Nu ai nicio întrebare? a zis.
Aveai câteva. Le-ai ordonat după importanță, de la cea mai mare
la cea mai mică.
— Aș vrea să știu de ce a plecat fosta menajeră, ai început.
— Ai dreptate, Aurora, ar fi trebuit să-ți spun. Biata Joana era aici
de patruzeci și șapte de ani. Avea optzeci și opt de ani, nu se mai
ținea dreaptă. Uneori trebuia s-o ajut să-și lege șireturile la pantofi,
închipuie-ți. În ultimul timp stătea prost cu sănătatea. Într-o zi i-am
zis: „Doamna Joana, ce zici dacă te-ai duce să stai cu vreo rudă care
să te îngrijească?” A trebuit să-i repet de câteva ori, că nu mai auzea
bine. Până la urmă a înțeles. „Crezi, domnule doctor? Și dumneata
ce-o să faci fără nimeni să-ți aibă de grijă?” Biata femeie, nu-și dădea
seama că în ultimul timp ea era doamna și eu menajerul. Casa asta
era ca o operetta de Donizetti. Îl știi pe Donizetti, domnișoară
Aurora?
— Nu, domnule.
— N-are importanță. Lucrurile astea se pot totdeauna aranja. Pe
de altă parte, mata pari foarte tânără. Pari a-ți lega singură șireturile.
Ai izbucnit în râs. Nu voiai, dar nu te-ai putut stăpâni.. Aurora,
poartă-te cum se cuvine”, te-ai certat.
— Da, domnule. Mi le leg singură. Și am douăzeci și patru de ani.
— Asta-i fantastic, domnișoară. Nu știi ce ușurat sunt să aflu. Și
râzi cât vrei. Râsul ameliorează digestia și lungește viața, nu știai?
Am venit pe lume să râdem! Se spune doar: cessa alfin di sospirar23,
un adevăr atât de mare încât folosește la încheiat opere, închipuie-ți.
Hai, hai să-ți arăt camera dumitale, lucrurile astea trebuie discutate
înainte de orice, poftim pe aici, hai, apartamentul ăsta nu e nimic
extraordinar, după cum poți vedea. M-am mutat aici când mi-a
23 „Încetează, în sfârșit, să suspine” (ital.). Text din opera Cenușăreasa de
Rossini. (N. tr.)
murit soția. Un bărbat singur nu are nevoie de-o casă mare. Casele
mari s-au inventat ca să nu se certe doamnele. Cu soțul sau cu alte
doamne. N-ai observat că în spații mici doamnele se ceartă mult mai
mult? De-aceea, cu cât mai multe camere, cu-atât mai bine, ideea e
să nu se întâlnească niciodată. Nu-ți face griji, e un rău pe cât de
generalizat, pe-atât de lipsit de consecințe, știi deja, cosi fan tutte. (A
făcut o pauză, te-a privit.) Mă înțelegi, domnișoară?
— Nicio vorbuliță, domnule doctor.
— Așa fac toate. Mozart. N-o știi? E o operă bufa, ca Le nozze di
Figaro. „Bufa” înseamnă că te face să râzi, dar fără să piardă din
eleganță, eh! Cu Mozart ăsta totdeauna se râde cu eleganță. Uite,
aici e camera. Ce zici?
Toată discuția asta avea loc într-un coridor îngust care din când în
când o cotea brusc în unghi drept, de parcă arhitectul ar fi vrut să-și
știe clienții într-un neîntrerupt joc de-a v-ați ascunselea. Camera era
lângă bucătărie, dar dădea spre curte, și intra puțin lumina zilei.
Mai mult, era mult mai mare decât toate camerele pe care le
avuseseși. Avea un dulap, o măsuță și un scaun și, totuși, rămânea
loc să treci să deschizi fereastra. Singurul cusur era lumina. Cum nu
dormiseși niciodată într-o cameră luminată, ți-era teamă că n-ai să
poți s-o faci. Totuși n-ai stat pe gânduri:
— E foarte bună camera.
— Vor trebui cumpărate cearșafuri. Dumneata îmi spui cât costă
și-ți dau banii, a zis doctorul Volpi.
— Dacă nu vă deranjează, pot să mi le fac eu și o să fie mai ieftin.
— O, ce spui! E fantastic! Da, da, fantastic! Atunci… ne-am
înțeles, domnișoară?
— Mai încolo ce e?
Arătai cu capul spre un alt unghi drept al coridorului.
— A, evident. Poftim, poftim, aici e o sufragerie de care nu mă
folosesc, mi-e de ajuns partea din față, mai caldă.
 Și doctorul ți-a arătat o sufragerie micuță, care dădea tot spre
curte, unde erau teancuri de hârtii, patru scaune și două tablouri
atât de întunecoase, că nu se vedea ce înfățișează.
— Și aceea este pesemne camera domniei tale, ai zis.
— Da, da, camera mea. Vrei să o vezi?
— Nu, nu. Nu-i nevoie. Poate ar trebui să-mi spuneți ce leafa îmi
dați săptămânal.
— Cum să nu! Săptămânal! Foarte important, domnișoară.
Spune-mi dumneata cât vrei.
— Doamna Hortènsia îmi dădea în fiecare săptămână șase duros.
— Deci nu se discută. Doamna Hortènsia este un exemplu pentru
mine.
— Deși mi-ar plăcea mai mult șapte sau opt. Acum s-au scumpit
toate și câteodată nu mi-ajunge nici de-o basma.
— Îmi place de dumneata, îmi place. Nici n-ai început și deja vrei
să-ți măresc leafa. Foarte bine. Șapte sau opt? Dumneata ce preferi?
— De s-ar putea opt…
— E cel mai înțelept răspuns. Deci nu se discută. Altceva?
— Acolo aveam și o după-masă liberă. Joia.
— Cum spui dumneata.
— Și aș vrea să am voie să merg la slujbă duminica dimineața.
— Du-te la slujbă, foarte bine!
— A, și încă ceva.
— Să vedem.
Ai făcut o pauză temătoare, nu știai ce efect aveau să aibă vorbele
pe care urma să le spui. Totuși ai continuat:
— Eu, domnule doctor… nu am pe nimeni pe lume. Vreau să zic
nimeni care să mă apere. Am venit fiindcă mi-a cerut-o doamna
Hortènsia și fiindcă mi-a zis că sunteți un cavaler ca pe vremuri.
— Așa ți-a zis! Mamă, mamă… Ce recomandare!
— Altfel n-aș fi aici. Nu vreau să vă jignesc, dar dumneavoastră
sunteți un bărbat singur și eu o biată fată care niciodată nu…
— Nu mă jignești deloc! Dacă mata crezi că toți bărbații suntem
niște mizerabili, îți dau dreptate! Bine faci că nu ai încredere. Nu
știu ce să-ți spun să-ți fie pe plac: toți lupii știu să se deghizeze în oi.
Poate ai fi mai liniștită dacă punem un zăvor la ușa camerei
dumitale? Crezi c-o să fie destul?
— Cred că da.
— Deci gata. Altceva?
— Doar când vreți să încep.
— Este posibil imediat?
— O să mă duc să-mi strâng lucrurile și mă întorc mâine la ora
prânzului. Bineînțeles, dacă vă convine.
— Domnișoară, mi se pare fascinant! Nu pot să spun decât da la
tot!

Niciodată nu te-ai lăsat cu ușurință năucită. Dacă lucrurile erau

mai grele decât păreau, te înarmai cu mai multă răbdare. Curățenia
casei, de exemplu, nu trebuia făcută într-o zi, nu te obliga nimeni.
Întâi și-ntâi te-ai ocupat de ce era mai urgent: tivurile de la perdele,
că arătau jalnic. Pentru hârtii te-ai gândit c-o să ceri sfatul
doctorului, dar, cum nu voiai să-l deranjezi, le-ai făcut teancuri și le-
ai pus într-o ladă de lemn. Așa ai putut să tragi covorul, că era
murdar ca vai de el și nu mai putea aștepta nicio zi. Ai găsit un loc și
pentru pălării, pe un raft din vestibul. Și, ca să nu se murdărească
puse direct pe lemn, ai făcut chiar tu un covoraș din pânză tivită cu
o dantelă albă care atârna și arăta foarte drăguț.
Când a văzut, doctorul a zâmbit încântat și-a zis:
— Cum se cunoaște că în casa asta este iar o femeie!
Doctorul nu era deloc cărpănos și nici nu se-amesteca în ce
trebuia cumpărat. Te lăsa să faci și să desfaci, ca atunci când i-ai
spus că ai nevoie de trei pesete ca să faci huse la scaunele din salon
și să-ți cumperi cearșafuri și ți le-a dat fără să pună întrebări și
niciodată nu a vrut să vadă chitanțele. Era un om prea încrezător,
oricare alta l-ar fi tras pe sfoară cum ar fi vrut. N-ar fi de necrezut ca
bătrâna menajeră să-și fi umplut bine buzunarele înainte să plece. Tu
n-aveai s-o faci, fiindcă tu erai din altă plămadă.
Doctorului i se păreau toate bune, din prima zi, și nu știai ce să
crezi. Dezastrul ăla era un doctor? Doctor de ce? De praf și de
bunătate. Nu reușeai să înțelegi de ce părea totdeauna atât de
mulțumit, nici de ce-ți spunea „domnișoară”. Nu mai cunoscuseși
niciunul ca el. Tot timpul te surprindea, te deruta și te lăsa fără
cuvinte. Când credeai că o să-ți zică ceva, zicea exact pe dos. Făcea
lucruri extravagante, de exemplu, să-și facă una-două apariția în
bucătărie ca să întrebe ce miroase atât de bine sau să te cheme de
ziceai că dau năvală tătarii, c-a luat foc casa, ca să te-ntrebe ce zi e.
Uneori petrecea douăsprezece ore citind în bibliotecă, nici nu ieșea.
Alteori comanda o trăsură la nouă dimineața și nu se întorcea până
la miezul nopții. Nu știai să aibă povești cu fuste, nici copii
nelegitimi. Nu primea pe nimeni acasă, dar din când în când cineva
îi cerea ajutorul și-atunci te punea să-l duci pe bolnav în bibliotecă
și-l întindea în mijlocul covorului. Nu ridica niciodată vocea, nu te
certa. Nu-l văzuseși încă supărat. Nimic nu-l făcea să-și schimbe
dispoziția: nici complicațiile politice, nici frigul iernii, nici căldura
verii. Era un om liniștit, pașnic, diferit, și viața lângă el era tihnită.
Tu, evident, erai foarte mulțumită. De fapt, poate chiar prea
mulțumită. De parcă desăvârșirea aia n-ar fi fost posibilă și trebuia
neapărat să ascundă vreun mister.
— Doar o viață avem, Aurora! Tu crezi c-ar trebui s-o risipim în
lucruri neplăcute, de exemplu politica? Ducă-se naibii Bourbonii,
carliștii, republicanii, federaliștii și dezastru-ăla de rege italian care-
a venit să joace aici teatru! Nu mă interesează niciun pic! Nu stric
cuvintele pe-așa-ceva!
 Doctorul își făcuse apariția și abia își scosese pălăria și o lăsa pe
masa acum curată și liberă. Se uita la corespondență – pusă de tine
într-un coșuleț de argint – cu o curiozitate calmă în timp ce-și scotea
mănușile. Tu îi pregătiseși o delicatesă, i-o aduceai pe o tavă,
ascunsă sub un șervet.
— Mmmm ce-i mirosul ăsta așa plăcut? zicea, distrat, simțind
aroma.
— Atunci, domnule doctor, ziceai tu, dacă nu vreți să vorbiți de
politică, despre ce discutați la întâlnirile săptămânale?
— A! Acolo vorbim doar despre lucruri care merită. Cele care fac
din lume un loc plăcut de trăit! Îl priveai cu ochi mari, parcă să
înțelegi ceva. El îți explica: Operă. Teatru. Poezie. Pictură.
Arhitectură… A coborât puțin vocea: Și doamne!
— Și-s atâtea de spus despre astea? întrebai, căci, cu cât îți explica
mai mult, mai încurcat ți se părea. Cum puteau sta o întreagă după-
amiază vorbind despre așa-ceva? Ce spuneau?
Te mișcai ca o gâză tăcută și agilă. Ai luat pălăria și-ai pus-o pe
raftul din vestibul, pe covoraș, în rând cu celelalte. L-ai ajutat să
scape de pelerină, ai împachetat-o cu grijă și-ai pus-o pe canapea.
Apoi ai îngenuncheat să-l ajuți să-și scoată ghetele.
— Ți-ai face cruce, Aurora, ce discuții aprinse avem eu și prietenii
mei! Sunt sigur că isabelinii și adepții arhiducelui Carol vorbeau
mai calm, când amândoi voiau tronul Spaniei. Și noi am declarat un
război! Unul dintre cele mai feroce, Aurora! Masinieni contra
gayarrieni.
Făceai o figură de „Ziceam eu că n-are cum fi opera subiect de
atâtea discuții” și te speriai puțin, căci nu știai nimic despre
războaie, doar că nu-ți plăceau, fiindcă erau urâte.
— O să-ți explic tot, zicea doctorul. Dar un caz ca ăsta nu se poate
lămuri cu mâinile goale și gura uscată. Te-ar deranja dacă-l asezonez
cu ce mi-ai adus și miroase atât de bine de parc-ar fi fost pregătit de
un înger? (N-ai zis nimic, atentă la șireturi. Ai zâmbit doar, timidă,
în timp ce el vorbea înainte singur.) Ce-ar putea fi? Suc de nor din
paradis? Esență de aripă de heruvim cu un singur ochi?
Te pufnea râsul când îl auzeai spunând prostiile alea. Părea
mulțumit de tine.
După ce ai terminat cu ghetele, ai ieșit o secundă, discret, ca să te
întorci cu halatul de mătase – acum curat, călcat, cu tivul cusut
iarăși – și cu papucii. I-ai întins cordonul, să nu trebuiască să-l caute.
El însă deja-l căuta și o secundă mâinile tale și ale lui s-au întâlnit.
Ale lui erau fine, așa le-ai simțit. El le-a observat pe-ale tale, reci ca
doi pești. Te-ai speriat. Ți-ai vârât mâinile în buzunare și ți-ai îndoit
degetele, de nervi. În obraji ți-a urcat o căldură de care te-ai rușinat
groaznic. Ce ți se-ntâmpla, Aurora? Avea nume ce-aveai? Ai fi
îndrăznit să spui cu voce tare, chiar dacă doar pentru tine? Nu,
bineînțeles că nu. Există emoții dificil de numit. Emoții pe care tu nu
ți le puteai permite.
Doctorul s-a așezat în fotoliu și te-a privit așa cum făcea
totdeauna de când lucrai la el. O privire care, nu știai de ce, îți
amintea de tandrețea cu care domnul Estanislau o privea pe micuța
Càndida.
— Și azi ai ghicit că o să ajung târziu?
Un zâmbet drept răspuns.
— Dumneata nu crezi că mă tratezi prea bine?
— Nu, domnule. Mi se pare că meritați din plin.
Și ți-ai plecat ochii.
Îți plăcea să ai totdeauna o delicatesă să-i oferi și nu te deranja să-
l aștepți până târziu. Erai mai liniștită dacă n-avea să se bage în pat
cu stomacul trist că n-a mâncat de cine știe când. După-amiezile,
când te plictiseai, te foiai prin bucătărie printre cratițe. În caz că
doctorul venea acasă obosit de-atâta vorbit și-avea chef să ia ceva să
prindă putere. Și, cum era pofticios și pretențios, unul dintre
lucrurile care-i plăceau cel mai mult era ciocolata caldă de la Casa
Sampons. I-o pregăteai cu un strop de scorțișoară, o linguriță cu vârf
de zahăr fin și puțină apă, să iasă groasă. I-o serveai imediat pe o
farfurioară, cu câteva feliuțe de chec și-un pahar cu apă rece, fiindcă
după ciocolată pofta de apă nu suferă amânare.
— Asta da ciocolată barceloneză bine servită! a zis doctorul când
ai luat șervetul, ca un scamator care prezintă cine știe ce minune.
— Da, dar azi este altfel, ai zis tu, mândră.
— Altfel, de ce?
— Gustați-o, să vedem cum vi se pare!
Doctorul o lăsa, ca de obicei, să se mai răcească și între timp
încerca să te facă să înțelegi povestea cu războiul operei. Se pare că
erau doi cântăreți – el le zicea tenori, dar ție cuvântul încă nu-ți
spunea nimic – și fiecare voia să cânte mai puternic, mai înalt, mai
mult, mai des și pentru mai mulți bani decât celălalt. Pe unul îl
chema Julián Gayarre și era spaniol. Pe celălalt îl chema Angelo
Mașini și era italian. Nu cântau niciodată împreună, căci fiecare din
ei considera că vocea lui e prea fabuloasă ca s-o amestece cu a
celuilalt, dar mai ales fiindcă ar fi ruinat orice impresar care ar fi
vrut să facă cu ei contract. Barcelonei, căreia îi plăcea să fie mereu
puțin contra curentului, îi plăcea mai mult Gayarre, dar încet-încet
masinienii din rezistență – ca doctorul – câștigau teren și-au obținut
curând ca tenorul lor să cânte o stagiune la Liceu și să-i lase pe toți
cu gura căscată. Masinismul – zicea – era ca și catalanismul: cum
aveau dreptate și asta era clar ca lumina zilei, mai devreme sau mai
târziu aveau să găsească pe unul cu cap să recunoască, important e
să nu pierzi speranța. Și cu glasul încă molipsit de entuziasmul belic
masinian, a adăugat:
— Aurora, ca să gustăm asta avem nevoie de încă o linguriță.
— Ce spuneți, domnule doctor?
— Încă o linguriță, Aurora. Nu pun pe limbă dacă nu mănânci și
dumneata.
— Nu, nu, domnule; ciocolata este pentru domnia ta. Asta ar mai
lipsi! Unde s-a mai văzut?
— Nu zici că e o rețetă nouă? Să inventăm atunci și o metodă
nouă de servit. Ca doi vechi prieteni după o discuție obositoare.
Hai, adu-ți și mata o ceașcă.
— Nu, domnule, nu se cade. Dar o să vă țin de urât.
— Nu, nu și iar nu, Aurora! Nu mă întreci la încăpățânare –
încrucișa brațele ca un copil supărat. Sunt încăpățânat ca un catâr.
N-am de gând s-o gust singur. Mă duc eu să-ți aduc ceașca…
Și deja se ridica.
— Uf, ce om, stai liniștit domnule doctor. (Ți-a ieșit atât de
poruncitor, încât și pe tine te-a surprins.) Nu vezi că domnia ta nu
trebuie să-mi aduci nimic? Poate-o s-ajungi și să mă legi la pantofi,
ca pe menajera cealaltă. Lasă, lasă! Trebuie să fac mereu cum vrei
domnia ta.
— Davvero!24 a încrețit din sprâncene cât tu te ridicai și te duceai
la bucătărie.
S-ar fi dus, ești sigură. Doctorul o lua uneori razna și-i treceau
prin cap bazaconii de-astea. Nu-i cădeau galoanele să intre în
bucătărie. Îi plăcea să adulmece ridicând capacele de la cratițe ca un
copil răzgâiat. Nu găsea niciodată ce căuta și lăsa în urmă un
dezastru. Mai bine să nu-l scapi din ochi.
Te-ai întors din bucătărie cu instrumentele. Ceșcuța de cafea cea
mai mică pe care ai găsit-o și cea mai mică linguriță. Domnul era
așezat elegant în fotoliu, picior peste picior, dansând cu unul în aer
în ritmul unei arii pe care o cânta cu glas scăzut:

Comé gentil

24 „Adevărat?” (ital.). (N. ed. orig.)

 la notte a mezzo april!
E azzurro il ciel,
la luna è senza vel:
tutt’è languor
pace, mistero, amor!25

— Ni se scofâlcesc tacâmurile, Aurora? – a întrebat văzându-te cu

mititelele alea. (Alt râs pe care nu l-ai putut evita.) Și de ce nu te-
așezi, omule? Așa mănânci mata cu un prieten? Ce tristețe!
Nu știai cum să te așezi. Alături, cu un picior în față, mai pe
marginea scaunului sau mai pe mijloc… Ți-era rușine să te vadă
domnul mâncând. Nu mâncaseși niciodată în fața cuiva ca el, de
fapt niciodată în afara bucătăriei și te simțeai atât de ciudat, atât de
altfel, atât de necioplită, atât de nelalocul tău… Dar pentru nimic în
lume n-ai fi vrut să-l superi și te sforțai… Luai atât de puțin în
linguriță, că abia de simțeai gustul ciocolatei și deschideai gura ca o
păsărică, de tot râsul. Dar doctorul nu râdea de tine, el făcea totul
natural, cu ușurință.
Până și privirea aia țintă începea să ți se pară normală. Deși
uneori încă te făcea să roșești.
— Ei? îmi explici noutatea? a zis
— Am făcut-o cu apă și lapte, juma-juma.
A ridicat din sprâncene, surprins.
— Aaa
— E ultima modă de la Viena și de la Paris.
— Și mata știi lucruri de-astea, Aurora? Ai fost vreodată la Viena
sau la Paris?
— Eu? Bineînțeles că nu, săraca de mine. Am citit într-o revistă

25 Arie din opera Don Pasquale de Donizetti: „Cât e de blândă / noaptea în

miez de aprilie / Și albastru cerul, / fără văl luna / totul este langoare /
pace, mister, iubire!” (ital.). (N. ed. orig.)
străină de modă – ai roșit puțin, de parcă ai fi fost prinsă cu ceva
rău.
— Ai dreptate! Uit mereu că știi să citești, Aurora. Mata ești puțin
ciudată. Așa că-ți cumperi reviste de modă străine.
— Din leafa mea, domnule. Și doar din când în când, dacă fac
ceva economii, că sunt scumpe. Sunt scrise într-o limbă străină, dar
dacă tot citești și uiți de cuvinte, ajungi să-nțelegi.
— Adevărat? – Sprâncenele nu coborau. Doctorul se uita la tine
ca la un fenomen curios. – Păi, Aurora, dă-mi voie să-ți spun că sunt
total de acord cu moda de la Viena și Paris! Dumitale ți-ar plăcea să
mergi în locurile astea?
— Bine-nțeles că nu! Ce să fac eu acolo, ca o momâie?
— Să mănânci ciocolată cu lapte?
— Ei, mănânc aici, ai zis tu și-ai râs și de râsul tău s-a molipsit
doctorul care, când râdea, parcă era un bas-bariton, deși tu nu știai
și râsul împreună chiar vă făcea să păreți doi vechi prieteni.
— Uite ce-i, Aurora, vreau ca începând de astăzi să incluzi
revistele străine de modă în cheltuielile casei.
— O, nu, domnule doctor. Nu e nevoie. E o cheltuială de care ne
putem lip…
— E o cheltuială obligatorie! Dacă nu, cum o să știm dacă se
schimbă moda ciocolatei la Paris și Viena? Fă ce-ți spun,
Aurora. Cumpără revistele de modă. Sau, și mai bine: fă un
abonament la revistă.
Dădeai din cap că nu, de parcă doctorul își pierduse mințile, de
vreme ce-ți propunea o prostie.
— La Paris? ai întrebat, cu o octavă mai sus decât de obicei, atât
de speriată erai.
— Unde-o fi, copile! Trimite și gata. Pe numele dumitale, firește.
Nu mă abona pe mine la o revistă de modă franceză.
Clătinai din cap, dar te lăsai convinsă. Era prea tentant, prea
generos, ca să lași să-ți scape. Îți încrețeai fruntea, foarte în rolul tău,
dar tot nu-ți ieșea din cap cum de era posibil.
Omul ăla era ca lozul cel mare, care-ți picase nu știai cum. Ție,
care n-avuseseși niciodată nimic.
Te-ai mai întors de câteva ori la casa domnului Antoni cu
ciocolatiera în brațe. Nu se deschidea ușa, dar în spatele vizorului
apărea mereu mutra acră a Enriquetei.
— Iar? mormăia, doar când te zărea.
Ai observat că te privea insistent. Erai un pic mai împlinită.
Arătai mai bine. Erai și mai bine îmbrăcată, căci doctorul te lăsa să-ți
faci singură hainele, nu te obliga să porți uniformă de-o culoare sau
alta. Deși tu știai cum ar fi trebuit să fie.
— Uite ce-i, Enriqueta. (Vocea îți suna mai sigură decât înainte.) E
ultima oară când vin și vreau să spun clar. Când am plecat din casa
asta, după povestea cu doamna Càndida, am luat ceva care nu era al
meu. Nici acum nu știu de ce am făcut-o, eram mai tânără, dată
peste cap, nu gândeam limpede. M-am căit mult, aproape chiar din
clipa când am ieșit pe ușa asta. De-atunci vreau să dau înapoi ce-am
furat și veșnic dau de tine și de figura ta scârbită, nu mă lași să trec.
Zic c-a venit timpul să punem punct, să ne lăsăm de fasoane, nu
crezi? Ia, te rog, ciocolatiera și gata!
Și i-ai arătat pachetul, dar ea nu s-a arătat prea interesată.
— O ciocolatieră? a zis, cu o figură de parcă ar fi vorbit despre
vreun monstru ieșit din fundul mării.
— De porțelan alb.
— Și cine-și aduce aminte de ea, Aurora? s-a strâmbat Enriqueta
cu dispreț. Îs zece ani de când doamna Càndida e dusă. Nu crezi că
povestea asta n-are cap și coadă?
— Nu contează. Ciocolatiera nu e a mea. Pentru mama domnului
Antoni era ceva special. Sau cel puțin așa mi-a spus, cu mult timp în
urmă.
 — Aurora, doamna e pe moarte. Îți spun, nu-i momentul să
răscolești rănile trecutului. Lucrul ăsta nu mai e al nimănui. De ce n-
o păstrezi? E a ta mai mult decât a oricui, dacă te gândești bine. Te
rog, nu mai veni! Avem multă treabă.
„Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-
a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le
păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc
unde obiectele pierdute să aștepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie
de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit
libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparții cuiva?”
— Bine, Enriqueta. N-o să mai vin, ai zis uitându-te în altă parte.
Vizorul s-a închis și iar te-ai trezit în stradă cu ciocolatiera în
brațe.
Ai mers încet și cam la întâmplare, prin labirintul de străzi:
Agullers ți s-a părut mai lată ca de obicei, pe Espaseria ai auzit
bătaia clopotelor de la Santa Maria del Mar și ți s-a părut că ecoul îți
freacă obrajii, în goana lui, ca o săgeată, spre mare. Te-ai dus, ca o
insectă care zboară spre lumină, la biserică. Ai rămas acolo o vreme.
Locul ăla te fermeca totdeauna. Ai ieșit pe ușa dinspre Banys Vells și
ți-ai continuat plimbarea liniștită până ce ai cotit la stânga și-ai luat-
o pe îngusta stradă Brosoli. Profitai de drum ca să-ți pui puțină
ordine în gânduri. Fiindcă și în cap trebuie făcută din când în când
curățenie, trebuie aruncate vechiturile care nu-ți sunt de niciun folos
și șters praful de pe ce ai mai bun ca zălog. De nu, timpul acoperă
totul cu același văl.
Strada Brosoli dădea în Argenters, chiar în fața intersecției cu
Manresa, unde era magazinul Ciocolate Sampons. Te-ai oprit în fața
vitrinelor, străluceau ca un Sfânt Potir și erau pline ochi cu
delicatese frumos așezate pe farfurii și platouri. Bețișoare de zahăr
candel, parcă niște capricii din gheață, caramele învelite în hârtie
argintie, cornete cu cacao pentru făcut ciocolată, bomboane de toate
felurile cu cele mai sofisticate umpluturi, totul pus în valoare de-o
pictură cu o frumoasă și foarte elegantă doamnă în biblioteca ei,
bând o ceașcă de ciocolată. Dedesubt scria: „Ciocolata Sampons
satisface orice poftă.” Ochii-ți treceau dincolo de cutiile de culori și
mărimi diferite, pline de bunătăți din care nu gustaseși niciodată.
Din câte se vedea, marea noutate erau niște bomboane pe care le
numeau „gianduja”, care formau piramide lucioase într-o parte
importantă a vitrinei, de parcă ar fi fost cheia de boltă. Mai încolo,
înșiruite ca niște soldați, erau tabletele de ciocolată. Mari, mici,
mijlocii, de ciocolată neagră – „a la pedra” spunea pe ambalaj – sau
de ciocolată cu lapte, o raritate, și ea noutate. Nu se indicau
prețurile, dar aveai ceva bani – ca de obicei când ieșeai – și te-ai
gândit c-o să-ți ajungă să cumperi ceva să-i placă doctorului. Ai
împins ușa, a sunat un clopoțel. Mireasma te-a încântat. Ai fi rămas
acolo, pironită, mirosind, dacă o voce de femeie nu te-ar fi întrebat
imediat, toată miere: „Cu ce vă pot servi, doamnă?”
Doamnă.
Ai privit chipul celei care-ți vorbise. O tânără, pesemne nu mai
mult de douăzeci de ani, cu ochi mari, zâmbitori. Nu se vedea după
uniforma pe care ți-o făcuseși chiar tu că nu erai doamnă, ci
servitoare? De casă bună, asta da, și norocoasă. Tânăra te-ar fi putut
tutui dacă s-ar fi uitat mai bine, avea dreptul, dar a preferat să-ți
zică: „Cu ce vă pot servi, doamnă?” Și tu ai cerut ciocolată pulbere,
s-o prepari groasă, cum îi plăcea atât de mult doctorului și,
profitând de ocazie, și o tabletă din cea cu lapte. Vânzătoarea ți-a
împachetat totul în hârtie de mătase, cu zâmbetul neșters. Cât ți le
pregătea, te-ai uitat la niște fotografii agățate pe pereți. Se vedeau
bărbați tuciurii la piele care culegeau fructe de cacao din niște arbori
răsuciți și strâmbi. Dedesubt, o plăcuță preciza: „Ciocolate
Sampons. Plantații în Cuba”. Era și un portret al domnului Antoni
lângă un morman de păstăi de cacao puse la soare la uscat.
Eticheta:, ^Antoni Sampons la Santiago de Cuba, supraveghind
uscarea recoltei din anul 1878”. Și, mai încolo, o plăcuță scrisă cu
litere negre, foarte vizibile, care spunea:

CIOCOLATE SAMPONS
FIRMĂ FONDATĂ ÎN 1877
Produse premiate la toate concursurile
pentru calitățile lor nutritive.
Aprobate și recomandate de
ACADEMIA REGALĂ DE MEDICINĂ ȘI CHIRURGIE
A ORAȘULUI BARCELONA
De vânzare în principalele cofetării și băcănii.

— O pesetă și șaptezeci și cinci de centime, a zis tânăra și te-ai

grăbit să scoți banii din buzunar și să i-i pui în palmă.
Cât așteptai restul, ai descoperit cum să faci ce încă nu făcuseși. Ți
s-a părut logic, un fel de act de dreptate. Ai lăsat pe ascuns pachetul
cu ciocolatiera pe un scaun de lângă tine, în fața tejghelei.
Vânzătoarea era cu spatele, iar scaunul nu se vedea din partea
cealaltă. În magazin mai erau doi clienți, dar nu erau atenți: unul era
ocupat să aleagă niște bomboane de cadou, de parc-ar fi ales pietre
prețioase. Celălalt, o femeie grasă, certa un copil care voia zahăr
candel. Nu era niciun pericol. Ciocolatiera a rămas pe scaun, pe-o
margine, suficient de ascunsă ca să nu-ți zică nimeni nimic. O s-o
găsească ei, când o să strângă, la închidere.
— Poftiți restul, doamnă, să vă fie de bine. O să vedeți cât de mult
o să vă placă ciocolata, a zis tânăra.
Așa deci, acum arătai a om care bea ciocolată? Așa crezuse
vânzătoarea, că o cumpărai pentru tine?
Ai împins ușa, erai deja în stradă cu marfa dulce în mâini. Ai scos
un suspin de ușurare.
 „Gata. Am dat-o înapoi. S-a sfârșit”, ți-ai zis.
Și te-ai depărtat cu pas sigur și capul sus.

Ciocolatiera s-a întors rapid în mâinile tale, în viața ta, în

conștiința ta de femeie cinstită, ca un animăluț din acelea care se
pierd pe străzi, dar în niciun minut găsesc drumul spre casă.
Ți-a dat-o vânzătoarea cu chip zâmbitor. Ca întotdeauna, te-ai
dus la magazin să cumperi ciocolată pulbere pentru doctor, din cea
pe care o preparai cu lapte după moda de la Paris și Viena și așteptai
privind ambalajul caramelelor și bomboanelor și abțibildurile pe
care le dăruiau cu tabletele și le colecționau copiii. Când ți-a dat
restul, fata ți-a zis:
— Așteptați-mă o clipă, vă rog. A dispărut în spate și s-a întors cu
pachetul înfășurat în hârtie de mătase și cu zâmbetul care-o lumina
totdeauna: Alaltăieri ați pus ăsta pe un scaun. Vi l-am păstrat, că
eram sigură că o să reveniți.
Ai luat pachetul încercând să fii politicoasă.
— Mulțumesc, ai zis. Credeam că l-am pierdut.
— E la dispoziția doamnei, a zis ea.
Doamna.
Ajunsă acasă, ai pus pachetul în dulap. Acum chiar că nu știai
când o să mai ai vreo ocazie să scapi de el. Sau dacă o să mai ai
vreodată.

Anii zboară ca rândunica toamna, zisese o dată bătrânul lângă

care trăiai fericită, fără să înțelegi. Dar câte nu zicea doctorul pe care
tu nu reușeai să le înțelegi. Uneori ți se părea că un comentariu făcut
de el cu mult timp în urmă căpăta brusc sens. Câteodată trebuiau să
treacă ani. Ca-n ziua în care te-ai uitat în oglindă și ai văzut o femeie
cu fața rotundă, cu un zuluf care-ți cădea pe frunte și niște ochi fără
urmă de tulburare și te-ai gândit: „Cum e posibil?”
 Cum era posibil să ai treizeci și nouă de ani și să faci
cincisprezece de când stăteai în apartamentul din strada Pi, unde la
fiecare pas se vedea mâna ta, și acum doctorul Volpi să aibă tot
părul alb și tu încă să-l asculți cu aceeași admirație și aceeași teamă
ca-n prima zi? Și cum era posibil chiar și acum, după atâta timp, să
te facă încă să râzi și să roșești?
Între cei patru pereți anii nu treceau sau treceau cântând mereu
același cântec. Doctorul se închidea să citească sau pleca foarte
devreme și nu venea până nu se termina cenaclul – și tu aveai
pregătită o ciocolată cu pâine sau cu pișcoturi sau cu brioșe sau
madlene… – și-ți povestea despre ce vorbise cu prietenii și
bombănea că e frig și e multă lume bolnavă și-l ajutai să-și pună
halatul de mătase și papucii și apoi îți spunea: „Noapte bună,
Aurora, sunt mulțumit că săptămâna viitoare la Liceu e premieră cu
Guglielmo Tell O, ce mult îmi place opera în franceză!” și se ducea la
culcare fredonând și tu îi urai noapte bună, domnule doctor Volpi,
pe mâine, dacă vrea Dumnezeu!
După-amiezile citeai revistele de modă, veneau acum în fiecare
lună, și nu făceai față, sau ieșeai să dai o raită pe Rambla, era o
plăcere să privești, atâta animație, atâtea cafenele și teatre, apoi
veneai acasă și aprindeai lămpile și-ți ziceai: „Cum se poate să nu se
întâmple nimic, dar anii să se scurgă ca apa printr-o sită?”
Bineînțeles, au fost și spaime, ca în seara cu blestemata aia de
Guglielmo Teii Blestemată, să te ierte cerul, fiindcă doctorul a ajuns
acasă mai devreme, descompus și cu vesta albă pătată de sânge, cât
pe-aci să mori de spaimă când l-ai văzut și-ai crezut că-i rănit. Încă
agitat, așezat în fotoliu în timp ce-l ajutai să-și scoată ghetele, îți
povestea că soția librarului Dalmàs îi murise în brațe, că nu putuse
să facă nimic s-o salveze și că nu fusese singura, că spectacolul
morții și distrugerii fusese oribil. Și explodase doar o bombă din
cele două aruncate. A doua rămăsese prinsă ca prin minune în fusta
soției avocatului Cardellach, deja moartă, Dumnezeu s-o
odihnească, biata.
— O, Doamne! exclama doctorul Volpi, pe care-l vedeai pentru
prima oară dat peste cap. Liceu n-o să mai fie niciodată ce-a fost,
Aurora. Niciodată n-o să ne revenim după baia asta de sânge!
Brusc i-ai dat drumul pe covor celei de-a doua ghete. Acolo,
îngenuncheată la picioarele doctorului, ai izbucnit în plâns. El a
rămas mut, de spaimă, cu ochii la tine. Tu suspinai ca o fetiță,
plângeai în hohote, nu te mai opreai. Te gândeai: „De unde-a apărut
deodată disperarea asta? Ce-i cu mine?” și doctorul gândea același
lucru și-l speriau concluziile.
— Aurora! a zis, Aurora, ridică-te de jos. Ce ai, omule? Nu plânge
în halul ăsta! Vorbește, fii drăguță!
Și te-a tras de-un braț. Și tu dă-i și plângi și-n loc să te ridici ai
căzut de tot și fusta ți s-a umflat și-ai rămas ca o ceapă mare pe
covor. Și el, tot mai surprins, mai disperat.
— Aurora, te rog, vrei să m-asculți? Ce-i cu dumneata? Spune-mi
ce ai. Plângi cumva pentru cei uciși de bombă?
Când ai reușit să te liniștești puțin – doar puțin, fiindcă plânsul e
încăpățânat și când începe nu vrea să se termine – ai mormăit câteva
vorbe, doar cât să te-nțeleagă omul ăla.
— Atâta sânge… M-am speriat rău… Credeam… Dumneata
păreai rănit… Sângele… Mulțumesc Domnului… N-ai pățit nimic…
Ce frică mi-a fost!
Te-a ajutat să te ridici și te-a privit în ochi.
— Aurora, copilule!… Dar atunci… Atunci, numai din cauza mea
plângeai așa? (Doctorul Volpi avea ochii umezi și poate-i tremurau
puțin mâinile, dar n-ai observat, prea ocupată cu propria tristețe.) Ia
loc, Aurora, ia loc, îți aduc o batistă.
Și s-a grăbit să iasă din salon și te-a lăsat singură, privind
cizmele, și ele pătate de sânge, și cu cât priveai mai mult sângele, cu
atât suspinai mai mult la gândul c-ar fi putut să i se întâmple ceva
și, cu cât suspinai mai mult, cu-atât îți venea să suspini și cu cât te
uitai la ghete… și era un fel de a o ține lângă, odată început, nu te
mai oprești.
Doctorul ți-a adus o batistă și o ceașcă de ciocolată și a încercat să
te încurajeze cu vorbe ca pentru o fetiță, pline de candoare, cum nu
mai primiseși. Pe urmă te-a pus să pleci în camera ta, să adormi
tristețea și el a rămas singur, treaz, în fotoliul din bibliotecă, privind
cărțile, martori ai atâtor lucruri din viața lui, de parcă le-ar fi cerut
sfatul sau de parcă le-ar fi împărtășit tristețea. A chibzuit mult
doctorul Volpi noaptea aia. Poate cum n-o făcuse niciodată, cel puțin
când fusese conștient că o face. Când se lumina deja, și-a zis că
trebuie să doarmă puțin și s-a băgat în pat.
Și a dormit cu plăcere, fiindcă luase ceva ce aducea puțin a
decizie.
— Aurora, trebuie să-ți vorbesc despre o problemă. Poți mata să
iei loc aici, în fața mea?
Bietul doctor Volpi! nu bănuia ce muncă îl așteaptă. Dar de-ar fi
bănuit, ar fi făcut același lucru, fiindcă era un bărbat din aceia
încăpățânați, când iau o decizie nu se împiedică de mărunțișuri.
Te-ai așezat pe scaun cu picioarele lipite, mâinile în poală și o
cută în mijlocul frunții. Îți aranjai fusta. Păreai liniștită, dar obrajii îți
erau de culoarea trandafirului.
— Cum spui domnia ta, domnule doctor.
— Ăăă… de multe zile dau târcoale unei probleme care are
legătură cu mata și puțin și cu mine, firește, și cred că a sosit
momentul să-ți spun, presupunând că o să găsesc cum, căci
pesemne ai observat că nu-s foarte sigur. Și totuși… dacă e să fiu
sincer, oricum ai lua-o, mi se părea mai ușor în teorie, când repetam
discursul înainte să te chem pe mata, problema e că acum nu știu
nici cum să-ncep. Ce chestie, la vârsta mea!
 — Aș putea să fiu de ajutor în vreun fel, domnule doctor? ai zis
tu.
— Povestea e că e unul din lucrurile care nu se spun des, știi?
Chiar eu, la vârsta mea, m-am găsit în situația asta doar o dată și
data trecută a fost foarte diferit. Cred că nu-i dădusem
atâta atenție. O, tinerețea, ce boală a conștiinței! Dar lasă, lasă, o
să mă descurc. Ăăă… Aurora, mata probabil nu-ți amintești de câți
ani ești în casa asta.
— Din noiembrie 1877, ai răspuns și cuta de pe frunte ți se
adâncea.
— Atunci… – a calculat doctorul – nouăsprezece ani! Mamăăă,
chiar că s-a dus repede timpul.
Neliniștea ți-a țâșnit sub formă de întrebare:
— Se-ntâmplă ceva, domnule doctor? Să mă sperii? V-am supărat
cu ceva?
— Nu, nu, nu, nu, Aurora, ascultă-mă, te rog! Nouăsprezece ani
înseamnă timp…
— Și douăzeci și una de zile.
— Ăăă… ce vreau eu să-ți spun și poate o să ți se pară puțin
ciudat, așa, deodată, e că în acești nouăsprezece ani și douăzeci și
una de zile am fost omul cel mai bine tratat de pe pământ.
Ai zâmbit, flatată. În același timp însă, tremura cămașa pe tine de
teamă. Cuvintele alea aveau un ușor de recunoscut aer de rămas-
bun, de închidere, de final de ceva. Se întâmpla ceva grav, începeai
să vezi limpede.
— Domnia ta nu te simți bine, domnule doctor. Ești bolnav?
— Bolnav? Nu, din câte știu. La vârsta mea, cel mai rău lucru care
mi se întâmplă e că am vârsta mea. Nu te neliniști, Aurora! Lasă-mă
să vorbesc!
„Ușor de zis «Nu te neliniști»”, gândeai. Și tăceai și strângeai din
dinți și-l lăsai să vorbească, dar el doar vorbea aiurea.
 — Îmi place să cred că și mata te-ai simțit bine în acești ultimi
nouăsprezece ani în casa asta, a zis.
— Ai domnia ta vreo problemă? Ai intrat în politică?
— Dacă ești amabilă să taci o clipă, Aurora… Ți-o cer atât de
agresiv fiindcă, dacă nu taci, o să-mi pierd puținul curaj și-o să te las
cu misterul ad aeternum, ceea ce înseamnă mult timp.
— Nu, nu, pentru Dumnezeu! Tac.
Și iar tăceai și strângeai și mai tare din dinți, dar îți era tot mai
greu. O adevărată tortură.
— Îmi place să cred că ai uitat că ai lucrat pentru mine, că eu am
fost stăpânul casei și toate bazaconiile astea convenționale, că de
fapt am fost doi prieteni care s-au simțit bine povestindu-și diverse
lucruri și bând ciocolată împreună.
Făceai niște ochi cât cepele. Încă nu înțelegeai. Te dădea afară?
Era pe moarte? Pleca în străinătate? Dacă martiriul este mai mult
decât tortura, atunci începea să fie martiriu.
Acum te privea fix, așteptând ceva și tu nu știai ce aveai de făcut.
— Ai putea să-mi confirmi, Aurora, ce ți-am spus ultima oară?
— Sigur, domnule doctor. Cum era?
— Suntem prieteni?
— Nu, bineînțeles, domnule doctor! Dumneata ești stăpânul și eu
menajera.
— Dar am putea să ajungem să fim?
— Nu! Ar fi o foarte gravă lipsă de respect din partea mea să mă
consider prietena dumitale. Eu nu sunt egală cu domnia ta, știu
foarte bine.
— Dar ți-ar plăcea să fim?
— Știi, eu prieteni n-am avut niciodată. Ai văzut cum își pierdea
forța, de parcă ce voia era un lucru imposibil. Și totuși ai continuat:
După părerea mea, asta cu prietenii nu-i pentru oameni ca mine.
Prietenii te împiedică să muncești și eu am venit pe lume să
muncesc. Asta e.
Ți-ai încrucișat mâinile în poală, mândră de ce ai spus. Doctorul
s-a încruntat, a rămas cu privirea în aer o secundă, descurajat, și s-a
frecat pe față.
— Nu, Aurora, nu mă descurc! E mai greu decât credeam.
Ai avut o tresărire de spaimă, de neliniște, confuzie. Nici tu nu
știai ce se întâmplă. Omul ăla nu era doctorul Horaci Volpi pe care-l
cunoșteai tu și cel mai rău era că nu știai de ce.
— Nu mă speria mai tare, domnule doctor, ai zis. Spune-mi odată
ce-i cu dumneata. Vrei să-mi spui ceva, nu? Lasă-mă să te ajut. E de
rău? O veste proastă?
— O, copilule, să dea Domnul să nu ți se pară așa.
— Nu. Bine. Atunci… Atunci e o… altfel de veste?
— Exact.
— Ciudată?
— Foarte.
— Neplăcută?
— Nu neapărat.
— Pleci cumva din Barcelona?
— Nu, unde vrei să mă duc la vârsta mea?
— Ești bolnav? O să mori?
— Sigur că o să mor! Dar nu mi-ar plăcea deloc s-o fac chiar
acum.
Terminaseși posibilitățile.
„Gândește-te, Aurora, ce poate să fie de este așa tulburat? Ceva ce
nu îndrăznește să-ți spună, că i se sparge glasul de parcă ar fi ca un
plod prins cu ceva rău?… M-am prins! E clar că e asta! Nu poate fi
altceva.”
— Atunci nu poate fi decât ceva legat de femei, ai zis.
— Ești isteață ca o veveriță, Aurora! a zâmbit doctorul ușor.
— Vrei să te căsătorești. Asta e, da?
 — Bravissimo!
Dezlegarea problemei te-a dezumflat. Voia să-ți aducă stăpână în
casă! în momentul ăla, o stăpână însemna o lovitură, și încă una
mare! Acum trebuia să faci totul cum vrea ea, o să te năucească cu
poruncile peste tot, o să vrea să țină socotelile casei, o să schimbe
lucrurile – puteai să-ți iei adio de la revistele de modă, o să
controleze de-a fir a păr cheltuielile casei și-o să-și umple
buzunarele, clar! Căci dacă nu ca să-și umple buzunarele, cine să
vrea să se mărite cu doctorul Volpi, un bătrân de șaptezeci și cinci
de ani, cu o viață atât de searbădă, de la bibliotecă la cenaclu, de la
cenaclu la loja de la Liceu? Sigur o femeie tânără și deșteaptă… Dar,
un moment! Cât de tânără? Dac-o să fii nevoită să suporți o stăpână
de douăzeci și cinci de ani cu trup fraged și față de porțelan fin, care
să-ți scormone toată ziua prin dulapuri, să ți se urce sângele la cap?
Sau și mai rău: să-l vezi pe doctorul Volpi, pâinea lui Dumnezeu,
cum umblă ca pe ace ca să-i facă pe plac unei tinerele profitoare!
Sigur c-o să-i suporte toate toanele, că nu e-n stare să zică nu
nimănui, și-o să-și piardă firea adevărată, căci e știut, puterea
femeilor asupra bărbaților întrece orice s-a inventat vreodată, și-asta
chiar că nu te vedeai în stare să suporți!
Te-ai rușinat imediat de gândurile alea. Cine erai tu să gândești în
felul ăla despre deciziile doctorului? Poate timpul ăla de privilegii ți
se urcase la cap, Aurora? Ai crezut că dacă o gură-cască de
vânzătoare de la Sampons îți zicea „doamnă” aveai deja vreo putere
asupra lui? Ți s-a făcut rușine de tine și te-ai certat în gând:, Aurora,
e de necrezut, chiar ai ajuns să crezi că o să dureze veșnic? Și-ncă zi
mersi că douăzeci de ani ai dus-o ca pe roze. Tu, venită pe lume
singură-singurică. Tu, care nu meritai nimic”.
Între timp tăcerea creștea, devenea stânjenitoare. Doctorul Volpi
respira greu de neliniște și de-atâta așteptare, iar tu nu știai ce să
spui, ce să faci mai departe:
 — Uite ce-i, Aurora, gata! Nu mai pot! O să ți-o spun direct și-o
scoatem mai bine la capăt, nu crezi? (Ai dat din cap că da.) Ăăă,
Aurora… Aș vrea foarte mult să te căsătorești cu mine.
„Ești rea, Aurora, ești o femeie rea, un diavol. Ai gândit urât
despre doctor. Ai murdărit cu gândul singurul om cu-adevărat bun
pe care l-ai cunoscut. Și singurul lucru care i se-ntâmplă e că,
sărăcuțul, s-a țăcănit. A înnebunit. Uite cu ce vine acum! Să se-
nsoare! Cu tine! Ah, să mori de râs! Dar fii atentă, că el o ia în serios.
Fii politicoasă!”
— Nu, domnule doctor, asta nu se poate, te-ai auzit spunând,
foarte fermă, absolut convinsă.
— Și de ce nu? Nu suntem liberi, mata și eu?
— Nu se poate fiindcă nu e bine. Domnia ta și cu mine nu suntem
la fel. Nu suntem liberi în același fel.
— A, nu?
— Nu, domnule doctor. Eu n-aș putea să fiu soția dumitale. Nu te
-aș putea însoți nicăieri.
— Și de ce nu?
— Fiindcă ar vorbi lumea, dumneata nu-ți dai seama!
— Deja vorbește. Prefer să vorbească fiindcă m-am însurat decât
să umble cu tot feluri de prostii fiindcă nu mă însor. Nu știam că te
afectează ce zice lumea, Aurora.
— Mă afectează dacă te vorbește de rău, clar.
— Ei, uite, mie mi-ar plăcea să le dau motiv să vorbească despre
noi.
— Doamne ferește! Nu, nu, nu, nu – dădeai din cap că nu,
subliniind negările cu negări – nu te-ai gândit bine. E o toană. Nu-ți
dai seama c-o să te considere smintit?
— Nu mă deranjează, să mă considere! Cât timp mata nu crezi…
— Nu, nu, nu, nu se poate, nu, nu, nu… (Și iar dă-i din cap într-o
parte și-n alta.) Dumneata ți-ai pierdut mințile, domnule doctor. O
să știe că sunt menajera.
— Mă lasă rece!
— O să râdă de domnia ta.
— Da, de invidie.
— Ce aiureală! N-am auzit una ca asta în viața mea. Se poate ști
de ce ți-a intrat în cap, acum?
Doctorul Volpi a scos un oftat. Lung, încărcat de mistere. Un oftat
care ascundea peste o mie de motive pentru care voia ca Aurora să-i
fie soție.
— Și-apoi, continua ea, eu despre bărbați nu știu nimic. Niciodată
nu… Eu niciodată… Sunt domnișoară, poftim!
— Măi copile, iar eu sunt văduv de aproape treizeci de ani. N-am
fost niciodată un ușuratic. Cred că am uitat tot ce-am învățat
vreodată. Dar ne-om descurca, nu crezi?
Și tu:
— Nu, nu, nu…
— Uite ce-i, nu că nu-mi imaginez lucrurile astea, Aurora. Mie mi
se pare că ai grația unei zeițe, Charis. Cu-atât mai mult cu cât ești
reală și ești aici, la mine acasă. Fapt e că atunci când mă gândesc la
mata și la mine într-un viitor împreună, la casa noastră, nu plăceri
senzuale îmi imaginez. (Tu continuai negând fiecare expresie pe
care o auzeai – „împreună”, „a noastră”, „viitor” – cu severitatea
unei mame care îi interzice mezinului ei să facă o prostie.) O fi din
cauza anilor și fiindcă n-am fost niciodată un bărbat prea subtil, dar
primul lucru care-mi vine în cap ești mata întinsă în pat, lângă mine,
cu mâna pe mâna mea, în așternut. Și mata râzând de ceva ce ți-am
spus eu, în felul ăla, de pari un pițigoi, și mata și eu la Liceu
bucurându-ne de ceva frumos, ca La Sonnambula sau Aida, și mata cu
mine plimbându-ne pe Rambla și mata cu mine mâncând împreună
ciocolată pe strada Petritxol. Asta-i ce gândesc și, când o fac, leșin de
fericire.
 — Liceu! Asta-i acum, taci, taci, taci! ziceai tu. Domnule doctor
Volpi, mâine o să-ți pară rău că mi-ai zis toate astea.
Dar uite, nu-ți face griji, o să mă fac că n-am auzit nimic. Se vede
c-ai muncit prea mult astăzi. Știi ce-o să facem? Te duci la culcare.
Chiar așa! O să-ți aduc la pat o ceșcuță de ciocolată din aia care îți
place dumitale și-o să închizi ochii și o să dormi, mă asculți, da?
— Bineînțeles că te-ascult.
— Deci așa. La culcare, și mâine o să vezi mai clar tot.
— Și dacă mâine nu?…
— Nu, acum nu mai spune nimic, că nu e bine, domnule doctor.
Mâine o să fie o nouă zi și toate o să fie cum au fost. Hai! S-o fi răcit
și sticla cu apă caldă pusă să încălzească patul.
Noaptea a fost lungă. Deși nu voiai să te gândești, cuvintele
doctorului Volpi îți veneau în minte, încăpățânate, iar și iar,
„frumoasă”, „zeiță”, „pițigoi”, cuvinte care n-ai fi crezut niciodată c-
o să fie pentru tine, doar pentru tine, îți erau prea mari, dar îți
plăceau mult. Îți plăceau așa cum îți plăcea cum te privea doctorul,
tonul vocii lui când îți vorbea de viitor, chiar și venele albăstrii de pe
mâini. În liniștea nopții, care întotdeauna face lucrurile confuze, ai
încetat o secundă să crezi că totul era o sminteală și te-ai întrebat ce-
ar fi dacă…
„Ce-ar fi dacă…” Toate schimbările din lume, toate revoluțiile,
toate cuceririle, tot ce merită efort începe întotdeauna când cineva se
întreabă „Ce-ar fi dacă.
Și te-ai întrebat atât de intens, că a trebuit să te dai jos din pat și
să bei un pahar de apă, fiindcă dintr-odată ți se uscase gura. Și cât
erai în bucătărie, privind vrăjită ambalajul unei ciocolate, citind și
recitind „Ciocolata Sampons satisface orice poftă”, te-ai întrebat,
pentru prima oară, ce doreai. Ce voiai. Ce ți-ar fi plăcut dacă te-ai fi
născut într-o altă viață. Răspunsurile te-au speriat.
Când te întorceai de la bucătărie, ți s-a părut că-l auzi pe doctor
murmurând un cântecel, ca întotdeauna, că-i plăcea mult să cânte.
Ai tras cu urechea și-ai recunoscut unul dintre cântecele italiene pe
care le mai auziseși și alte dăți. Cânta cu o bucurie pe care n-ai
înțeles-o. Ai dat din cap că nu, încă o dată, în noaptea aia încărcată
de negări, și te-ai întors în pat însoțită de vesela melodie:

La morale din tutto questo

e assai facil di trovar.
Ve la dico presto, presto,
se vi piace d’ascoltar:
Ben è scemo di cervello
Chi s’ammoglia in vecchia età;
va a cercar col campanello
Noie e doglie in quantità.26.

26 Arie din opera Don Pasquale de Donizetti: „Morala la toate-acestea /

ușor este de găsit / V-o spun repede, repejor / Dacă vreți s-o ascultați. /
Are minte prea puțină / cine bătrân se însoară /și caută cu orice preț /
probleme și dureri cu carul” (ital.). (N. ed. orig.)
 Rigoletto

„Știi ce-am auzit? Càndida Turull s-a întors la Barcelona.” Vestea

ți-a dat-o doctorul, adică Horaci, când așteptați, în lojă, să înceapă
spectacolul Tristan und Isolde. La ieșire, el era atât de emoționat
explicându-ți de ce sopranele lui Wagner trebuie să fie puternice ca
walkiriile și lăudând frumusețea cu care știuse să moară din
dragoste protagonista din noaptea aia, încât tot drumul nu ți-a
vorbit de nimic altceva și tu n-ai îndrăznit să-l întrerupi cu întrebări.
Ai preferat să aștepți până a doua zi, în timpul orei tihnite de
după micul dejun.
— Dumneata știi sigur că este la Barcelona Càndida Turull,
domnule doctor? Tare aș vrea să o văd, ai zis.
Horaci a făcut figura aceea nemulțumită:
— Aurora, până când ai de gând să-mi zici dumneata? Curând e
un an de când ne-am căsătorit!
Dintre toate transformările din viața ta din ultimul an, aceea ți se
părea cea mai grea. Adresarea! Cum se schimbă un obicei dobândit
de-a lungul unei vieți? Cum să te ridici în rang tu însăți, dacă
niciodată nu te-ai respectat?
— Dacă te tutuiesc am impresia că nu vorbesc cu dumneata, ai
explicat sau poate te-ai apărat. Vreau să zic cu tine, Horaci, cu tine!
Ai răbdare, te rog, și-ți promit că o să încerc și mai mult. Cel puțin
în lume nu mi se întâmplă, nu? Dar nu te îngrijora, fiindcă, deși îți
spun dumneata, te iubesc la fel de mult.
Zâmbetul tău era atât de fermecător, încât îl dezarmai. Mereu
sfârșea prin a-ți da dreptate. În plus, erai o elevă bună, mult mai
bună decât crezuse. Învățaseși într-un an mult mai multe lucruri
decât în toată viața ta, de la cele pur mecanice – să mănânci langustă
folosindu-te de un clește de argint – până la cele mai artistice – să
dansezi un vals la dreapta, la stânga – sau tot șirul interminabil de
norme și convenții care trebuie cunoscute când te amesteci cu
oameni care nu-ți iartă nimic și te privesc cu lupa.
Înăuntru, slavă Domnului, îți spuneai, totul era mai ușor, deși și
acolo se petrecuseră schimbări ultraimportante, evident. Acum
doctorul, adică Horaci, nu mai lua cina singur pe măsuța rotundă.
Iar tu n-o mai luai în bucătărie, nici la șapte jumătate. Mâncați în
bibliotecă la nouă – oră de domni –, pe o masă în stil englezesc,
aleasă chiar de tine în raionul de mobilă din marele depozit al firmei
El Siglo, acoperită cu fața de masă făcută de tine. Nici nu mai coseai
la bucătărie sau în camera ta, ci așezată într-un balansoar pe
verandă, privind pe fereastră la lumea de pe strada Pi sau așteptând
să vezi că vine soțul ca să lași tot, să ai ochi doar pentru el. Și destul
de des, după ce ți-ai învins teama de a fi văzută de toți, mâncați
undeva, la un restaurant – Can Culleretes, Colon… – și apoi vă
plimbați și vă uitați la vitrine și tu râdeai pe sub nas și-ți acopereai
gura cu mâna înmănușată, fiindcă învățaseși deja că doamnele nu se
opresc în mijlocul străzii și nu se-apucă să râdă ca nebunele cu
mâinile-n șolduri, aplecate-n față, cum ai fi făcut cu numai
douăsprezece luni în urmă.
Nopțile – o, nopțile! – vă băgați amândoi în pat, împreună, puțin
rigizi, fiecare cu opaițul lui și figura de circumstanță. Doctorul,
Horaci, îți vorbea despre operă, Rossini, Donizetti, Verdi, Mozart,
Wagner, Bellini… la început toate erau nume ciudate și titluri
complicate rău și nu-ți era ușor. El îți cânta fragmentele lui preferate
și tu râdeai și te oripilau atâtea istorii în care se puteau întâmpla de
toate – o iertare, o răzbunare, o baie de sânge, trei nunți deodată…
–, dar totdeauna în ultima secundă din ultima scenă. Pasiunea cu
care soțul tău vorbea despre toate astea îl făcea să pară mai tânăr,
ochii îi străluceau de entuziasm ca unui copil și râdea când i se
stingea vocea fiindcă nu ajungea la acute și tu îi puneai întrebări,
foarte elementare, ca de pildă „Ce este o cabaletta?” sau „Atunci
când ariile nu sunt triste nu mai sunt arii?”, iar el îți explica de-a fir
a păr, mulțumit peste poate că a trezit în tine interesul pentru unul
dintre lucrurile atât de frumoase de pe lume. Și în nopțile friguroase
îi prindeai mâna pe sub plapumă și-atunci el simțea o nevoie
urgentă să sufle-n opaițe. Și pe întuneric – o, întunericul! – totul era
mult mai ușor decât crezuseși. El se purta de parcă ar fi fost în pat
cu o regină și nu-ți era deloc greu să te lași purtată, urmându-l fără
să îi refuzi nimic, iubindu-l fără tam-tam și fără cuvinte, dar din
toată inima. Când te trezeai dimineața, cu grabă să-i pregătești
micul dejun doctorului și-n inimă o inutilă înțepătură, trebuia să te
cerți ca să-ți aduci aminte:
„Aurora, neroado, acum altfel stau lucrurile, poate-ți intră odată-
n cap. Acum servitoare e Clara, e la bucătărie, pregătește micul
dejun, și tu ești doamna casei și ești datoare să mai tândălești puțin
în pat, să te ridici încetișor, să nu te ia amețeala, apoi să-ți pui
halatul și papucii de mătase și să-ți aranjezi părul zece minute în
fața oglinzii. Trebuie să o faci, chiar dacă crezi că zece minute au
același efect ca jumătate de minut sau inimă-ți cere să mergi în fugă
la bucătărie, să iei tava și să pregătești ceștile, cafetiera și
farfurioarele. Trebuie să o faci pentru el, pentru doctor, adică pentru
Horaci, ca să creadă că ai devenit deja o doamnă și n-ai nicio grijă.”
Și-n timp ce gândeai așa și-ți periai părul negru bărbatul tău te
privea mulțumit din pat, iar la bucătărie farfuriile și ceștile făceau
cling-cling anunțând că, într-adevăr, s-au schimbat lucrurile. Chiar
dacă nu reușești să-i zici tu doctorului – lui Horaci! – și chiar dacă
tocmai i-ai spus c-ai vrea s-o vezi pe Càndida.
— Știu ce-o să facem, ți-a zis soțul. Chiar doamna care mi-a vorbit
de Càndida Turull ne-a invitat să-i vedem noua casă din pasajul
Domingo, unde tocmai s-a mutat familia ei. Îi îndeplinim dorința și-
n treacăt abordăm subiectul, să vedem ce ne poate spune. E Maria
del Roser Golorons, soția constructorului Rodolf Lax. O să vezi c-o
să-ți placă. Nu ai de ce te teme, nu-i o cucoană din cele înțepate și
insuportabile.
Vizitele și întâlnirile în societate încă te speriau. Horaci și-a trimis
cartea de vizită la casa din pasajul Domingo și peste câteva ore o
berlină aștepta în fața porții ca să vă conducă până la Passeig de
Gràcia și mai sus, în zona unde hotărâseră să se etaleze oamenii cu
bani din oraș.
— Și nu se satură să stea așa departe? ai mormăit cât urcai.
— Când ai atâția bani, cred că nu te saturi de nimic, a zis
doctorul.
Berlina a străbătut strada Pi până la Portaferissa și-apoi a luat-o la
dreapta, să urce la Plaça Catalunya prin Portal de l’Àngel.
— Iată-ne și-n afara zidurilor, și fără să dăm un ban! a zis
doctorul, mulțumit, ridicând capul ca să amintească de niște turnuri
existente doar în amintirea lui. Iată o urmare a bătrâneții: se
schimbă brusc decorul, scenariul și dirijorul, dar tu vrei să continui
în același rol.
Doamna Maria del Roser Golorons te-a impresionat. Și ea părea o
intrusă, ca tine, dar invers. O doamnă care se putea deghiza în fată
în casă fără să atragă atenția, atât era de firească, deschisă,
simpatică. V-a primit chiar ea la picioarele scării mari de marmură.
„Atenție la abajur”, v-a zis arătând spre o mulură a balustradei, prea
încărcată după gustul tău. Ți-ai prins fusta, nici puțin, nici prea
mult, nici să nu te împiedici, nici să se vadă glezna, și-ai urcat pe
scară în spatele gazdei.
Vizitarea casei – obligatorie, dar plăcută – a început din curte, cu
vegetație încă rahitică, și a continuat cu salonul mare cu șemineu,
biblioteca, camera de cusut și camera de joacă a copiilor, unde
așteptau foarte sobri cei trei copii ai familiei, doi băieți care s-au
prezentat ca Amadeu și Joan și o fetiță de un an care făcea primii
pași, Violeta. Ați salutat-o și pe bonă, o anume Conxa. Apoi, la
întoarcere, la etajul unu ați aruncat o privire rapidă cabinetului
domnului Lax și, la ieșire, v-ați oprit în fața unei cămăruțe de sub
scară, încuiată, unde se afla minunăția admirată de toți vizitatorii.
„Aici e telefonul!” a anunțat doamna Lax, cu o figură triumfătoare.
Doctorul s-a interesat imediat de ciudățenie și amfitrioana l-a
asigurat că le este foarte util ca să vorbească cu responsabilii fabricii
de la Mataro, să nu se mai deplaseze de fiecare dată. Horaci dădea
din cap, da, și repeta: „Sigur, sigur, Mataro…”
— Și chiar vă aud cei din Mataro când vorbiți prin asta? ai
întrebat.
— Te asigur, doamna mea, parcă am fi alături, a zis amfitrioana.
Și mie mi-era greu să cred, când am văzut paratrăsnetul ăsta!
Ciocolata vi s-a servit în salonul cu șemineu, o piesă sculpturală
prea grandilocventă în opinia tuturor, cu excepția lui Rodolf Lax,
care avea tendința să exagereze orice. Cu toate astea, doctorul, adică
Horaci, a avut cuvinte de laudă.
— Dumitale îți place? a zis Maria del Roser sorbind din ceșcuța
pe care i-o pusese în față camerista. Mie mi se pare o oroare, dar ce
să fac, soțul meu hotărăște!… Alaltăieri ne-a vizitat Antoni
Sampons, ciocolatierul, și lui i-a plăcut mult. De fapt, i-a plăcut atât
de mult, încât l-a angajat pe sculptor să-i facă unul la fel în casa pe
care și-a cumpărat-o pe Passeig de Grada. Se pare că deja a început
să o renoveze unul din arhitecții doriți acum de toți. Domenech i
Cadafalch? Puig i Montaner27? Nu contează… O, Doamne! Dea
Domnul să nu fie din ăștia care nu fac un perete drept! Dacă nu,
biata Antonieta n-o să poată să atârne nici măcar un tablou, în viața
ei. Că-s de groază!… Știți ce se spune despre marchiza de Vinardell,
27 Ironie a autoarei. Personajul combină numele a doi mari arhitecți
moderniști catalani, Lluis Domenech i Montaner (1850-1923) și Josep Puig
i Cadafalch (1867-1956). (N. tr.)
nu? Se pare că arhitectul i-a făcut niște pereți atât de strâmbi, că nu-i
încăpea pianul cu coadă în sala de muzică și, când s-a plâns,
nerușinatul i-a zis: „Doamnă, învățați să cântați la vioară!” în ce hal
am ajuns!
A fost perfect, doamna Lax a introdus tema, de care Horaci s-a
agățat imediat:
— Apropo, Maria del Roser, așa-i că alaltăieri domnia ta mi-ai
spus că s-a întors la Barcelona Càndida Turull?
— Sigur, domnule doctor. Se pare că stă într-un apartament din
Passeig de Bonanova, un cadou de la mama ei, sfânta aceea, care era
cu gândul la toți. Noi o iubeam foarte mult pe doamna Hortènsia,
odihnească-se-n pace! Cred că nepoata îi seamănă mult, cel puțin la
cât e de bună.
Doamna Hortènsia a fost câteva minute în centrul discuției, pe
bună dreptate. Toți trei ați vorbit despre ea cu dragoste, amintind de
blândețea, de simplitatea și de grija ei pentru alții.
— Eu doamnei Hortènsia îi datorez tot ce am, ai zis, cu lacrimile
atât de gata să curgă, că le-ai oprit cu greu. M-a tulburat mult
moartea ei.
— Presupun, Horaci a spus tot ce tu nu te încumetaseși să spui,
că sunteți la curent că iubita mea soție s-a născut în casa Turull.
Maria del Roser Golorons a pus ceșcuța pe masă. Mișcările îi erau
cordiale, fără maliție. Ca și cuvintele:
— Sunt informată, domnule doctor. Permiteți-mi să vă spun că
acum un an, când v-ați căsătorit, nu se discuta nicăieri altceva. A
fost bârfa momentului. (A zâmbit, v-a privit întorcând puțin capul.)
Oamenii nu suportă să fie alții mai fericiți ca ei.
— Atunci domnia ta știi deja că interesul Aurorei pentru Càndida
este foarte personal. Cum s-ar zice, au supt la același sân. Îi poartă o
dragoste de soră.
Iar tu ai adăugat:
 — I-am făgăduit doamnei Hortènsia că o să am grijă de fiica ei, să
nu cumva să pățească ceva. Dar nu știu dacă vreau s-o văd pentru
doamna Hortènsia sau pentru mine.
Maria del Roser Golorons era veterană a multe războaie. Când a
auzit aceste cuvinte, a tăcut și a strâns ușor din buze.
— Doamna Càndida nu te-a ajutat deloc să-ți ții făgăduința, dar e
foarte nobil că totuși vrei să o faci, draga mea. Spune-mi cum aș
putea să te ajut.
— Am nevoie doar de adresă, dacă mi-o poți domnia ta da.
— Cum să nu. Dar îți dau și un sfat, dacă-mi dai voie (Ai făcut un
gest cu mâna, ți-a ieșit foarte convingător.) Să fii pregătită să nu ți se
răspundă cu aceeași noblețe în sentimente.
Ce proastă reușeai să fii! încă îți părea rău să se vorbească rău de
domnișoara Càndida. Doamna Càndida. Càndida.
— Cred că nu primește vizite, a continuat doamna Lax. Mi s-a
spus că stă singură, aproape fără servitori. Se pare că are ceva
legături cu Antonieta, că Antonieta e bună ca pâinea caldă, un om
cu o inimă cât casa. Iar mama și fiica s-au regăsit doar de câteva
luni. Închipuiți-vă, sunt practic două necunoscute. De n-ar fi avut
noroc cu fiica…
— Vrei să spui că…
— Pe Horaci realmente îl tulbura povestea aia.
— Vreau să spun că, dacă domnișoara Sampons nu s-ar îngriji să
nu-i lipsească nimic, n-ar avea nici ce mânca. Cântărețul acela, se
pare, a lăsat-o baltă după ce a făcut-o să treacă prin câte și mai câte.
Nici cât a durat concubinajul nu se poate spune că ar fi tratat-o ca
pe-o prințesă. În sfârșit… un dezastru, dar ce dezastru! Dacă s-ar
scula bietul domn Estanislau…
Doctorul, adică Horaciu, a făcut un gest de neplăcere:
— Ce situație nefericită, a Candidei Turull… a conchis.
— Chiar așa, domnule doctor… Chiar așa, a confirmat
amfitrioana. Iată, cred că-l aud pe Rodolfo. O să se bucure că vă
găsește. Dați-mi voie să vă mai servesc cu puțină ciocolată. Și să
schimbăm subiectul, că pe soțul meu asemenea catastrofe îl
afectează mult.

În pofida tuturor explicațiilor și reținerilor, te-ai hotărât să te

duci. Ai închiriat o trăsură să te ducă la Passeig de la Bonanova.
Doctorul, Horaci, te-a însoțit. La intrare te-a întrebat din nou, pentru
a nu știu câta oară în după-amiaza aia:
— Ești sigură că vrei să urci singură?
— Sigură.
— Foarte bine. O să te iau de-aici peste o oră. Nu crezi că-i prea
mult? Dacă nu merge bine?
— O să meargă bine, ai zis, nu-ți face griji.
Aveai în mâini un pachet. Hârtie de mătase îngălbenită legată cu
o fundă albă. Amintea puțin de mumiile de animale care apar din
când în când în mormintele antice. Ai bătut la ușă de două ori până
să-ți deschidă un majordom sfrijit.
— Cum ați spus că vă numiți? te-a pus să repeți, cât îți cerea să
aștepți într-un vestibul întunecos.
— Aurora. Soția doctorului Volpi. Spune-i dumneata Auroreta,
poate o să-și dea seama mai repede.
Inima-ți bătea foarte tare, ca atunci când erai o fetiță și doamna
Hortènsia te striga să-ți tragă o muștruluială și-ți zicea că „prea
multă trăncăneală”, că ții fata de vorbă și n-o lași să învețe. Ca
atunci când la casa Sampons beai ciocolata rămasă pe fundul
vasului, mereu cu teama că o să intre cineva în bucătărie chiar în
clipa aia. Ca atunci când ai intrat în dormitorul Càndidetei și-ai
găsit patul nedesfăcut.
Auzeai voci la capătul coridorului. O discuție. Pesemne Càndida
cerea să i se repete numele. Poate că majordomul îi spusese că
venise în vizită „o doamnă”. O doamnă. Biata Càndida n-o fi
înțelegând nimic. Așteptarea începea deja să devină prea lungă când
majordomul s-a întors și cu o voce leșinată te-a anunțat că vei fi
primită.
Credeai că-ți plesnește inima până ajungi la capătul coridorului.
Te-ai uitat în stânga și-ai văzut figura dizgrațioasă a unui motan
mare cât un tigru care făcea „Hrrrrrrrrr”. Ai tresărit și-atunci ai
auzit un râs gros și ai intrat în salon, unde era o canapea desfundată
și, pe ea, o femeie grasă ca o focă râdea și-și făcea vânt cu un evantai
și te fixa cu o privire împresurată de riduri.
— Aurora? a zis molfăind silabele, de parcă rostindu-ți numele
rar ar fi ajutat-o să creadă ce se întâmplase. Tu ești?
Nu s-a ridicat, evident. Nici nu te-a salutat în vreunul din felurile
în care ar fi salutat-o pe soția unui doctor. Te-a privit un timp ca o
bufniță, cât, pironită în fața ei, tu te lăsai analizată și la sfârșit a zis:
— Ce rochie frumoasă! Ia rotește-te!
O, de te-ar fi văzut Horaci rotindu-te în fața ei! Cum s-ar mai fi
înfuriat! Din fericire, erai singură. Până în clipa aia nu-ți dăduseși
seama, Càndida era singurul om pentru care erai cea de totdeauna.
— Mamăăă! Ce schimbare! a zis.
— Pot să iau loc? ai zis, dar n-ai așteptat răspunsul, pentru orice
eventualitate.
Te-ai așezat într-un fotoliu în fața ei, de unde aveai o excelentă
perspectivă asupra întregii camere, cu ea în mijloc, ca o Venus
clasică.
Începeai să te întrebi de ce ai venit. Și încă nu începuse
conversația.
— De-ai ști dumneata ce mult am vrut să te văd! ai mărturisit, și
n-ai fost deloc surprinsă auzindu-te că-i zici dumneata. Nu ți-a dat
prin cap nicio clipă s-o tutuiești: M-am gândit mult la domnia ta în
toți anii ăștia! Ce bucuroasă am fost să >
 aflu că ești aici!
— Cum vezi, Auroreta. Pământul se-nvârte…
— Cum te simți?
— Cum vezi, Auroreta. Grasă și bătrână.
— Nu vorbi așa, că suntem de-o seamă, ai încercat să glumești.
— Deci ești la fel de bătrână ca mine.
Majordomul a apărut brusc, ca o fantomă. Apariția de rigoare ca
să întrebe dacă doamnele doresc să fie servite cu ceva, dar în cazul
ăsta Càndida a răspuns pentru amândouă:
— Nu-i nevoie să aduci nimic, a zis. Du-te și dă de mâncare
pisicilor, că așteaptă cam de mult.
Docil, majordomul s-a înclinat, a zis „Da, doamnă” și a plecat. Ți-
era puțin sete, dar n-ai îndrăznit să spui. Ai aruncat o privire în jur.
Niște cărți, puține, un teanc de reviste, o mașină de cusut și un
gramofon. Era primul pe care îl vedeai și ți s-a părut un bun pretext
să o cotești spre o conversație mai lejeră.
— E fantastic să poți să asculți muzică acasă, ai afirmat, arătând
din privire aparatul, încă rar.
— Acum îți place muzica, Aurora? te-a întrebat.
— Începe să mă atragă. Încet-încet.
— Bine faci. Lucrurile trebuie făcute cu încetul. Eu aproape nu
ascult nimic. Muzica mă agită.
Pe masă, lângă gramofon, erau vreo șase discuri, fiecare în
carcasa lui. Ți s-a părut că poți citi nume cunoscute: Wagner,
Rossini, Puccini, Verdi. Rigoletto’s Quartet, spunea singura goală,
deschisă. Discul era pesemne pus în aparat, poate puțin înainte
cânta. Dintr-odată te-a năpădit durerea imaginându-ți-o pe Càndida
așezată pe canapeaua aia veche, singură sau cu o pisică în poală, în
timp ce în gramofon cineva cânta „Bella figlia dell’amore, schiavo son
de’vezzi tuoi. Con un detto, un detto solo tu puoi le mie pene, le mie pene
consolar”. Cât tu gândeai aceste lucruri triste, domnea o tăcere totală
și mai grăitoare decât orice cuvânt. Atâția ani și niciuna din voi
două nu găsea nimic de spus.
— Nu-mi povestești nimic? a zis Càndida arătând spre hainele
tale.
Te enerva că vorbele îți ies pe un ton de disculpare, de comis ceva
rău. Sunt oameni care transformă totul în rău. Până în ziua aia, nu te
gândiseși niciodată că și Càndida era din acest soi de oameni.
— Când doamna Hortènsia s-a dus să stea cu nepoata ei, m-a
trimis la doctorul Volpi, ca menajeră. L-am slujit nouăsprezece ani,
până ce mi-a cerut să mă mărit cu el. Și, uite-așa, a fost o nebunie,
întâi i-am spus că nu, bineînțeles, dar apoi m-am răzgândit și până
la urmă…
— Nicio nebunie, te-a întrerupt, pe un ton neutru, indiferent.
Asta se cheamă a fi deșteaptă. Și nu păreai, Aurora. Și cum îți merge
cu bărbații?
— Sunt soția unui singur bărbat, ai zis.
— O, proasto, asta nu poți s-o spui niciodată, a zis ea, dând dintr-
o mână moale. Bărbații așa-s de felul lor, flușturatici și, mai mult,
sunt căscați. Căscați rău. Nu poți să te-ncrezi total niciodată. De-aia,
dacă vrei un bărbat, trebuie să-l ții din scurt și să nu-l lași niciodată
singur. Și să-l faci să vadă că drumurile inimii tale sunt greu de
găsit, ca drumul bun într-un labirint de oglinzi. Te va avea mereu cel
care vrea să priceapă. Cine nu, vai de el!
Tu nu gândeai așa, dar n-ai zis nimic. Ai schimbat puțin cursul
discuției și-a mers. Să vorbești despre bărbați cu Càndida era
ultimul lucru pe care-l voiai.
— De fapt, datorez totul mamei dumitale, nu? De n-ar fi fost ea…
— N-am fi pe lume nici tu, nici eu, de n-ar fi fost mama.
— Exact. (O altă tăcere, atenuată de miorlăielile pisicilor, poate
mulțumite că simțeau mirosul mâncării.) Mă gândesc mult la
doamna Hortènsia, în fiecare zi. Cu cât trec anii, cu atât mă uimește
ce a făcut pentru mine și cu atât îi sunt mai recunoscătoare.
— Despre ce vorbești, Aurora? Când se încrunta, Càndida
îmbătrânea cu zece ani.
— Vorbesc despre doică. Mama dumitale a aranjat să ne alăpteze
pe amândouă, îți amintești? Pe dumneata era normal, erai fata ei.
Dar pe mine? Să pună să fiu alăptată de o doică? Eram un copil
neînsemnat, nu interesam pe nimeni.
— Ce doică, Aurora, ce vorbești?
— Dar nu-ți aduci aminte? (Ai răsuflat, în sfârșit ceva despre care
să vorbiți firesc, nu de parcă ați fi două statui.) Când eram mică, am
vorbit mult despre doică, noi două. Ai întrebat-o pe doamna
Hortènsia și ne-a spus că sta la grădinile Sunt Pau. Știi că m-am dus
până și-acolo să văd dacă o găsesc?
Deodată ți s-a părut că pe fața Candidei vezi o expresie crudă,
agresivă.
— Aurora, cum poți să fii încă atât de naivă, la vârsta ta? Povestea
cu grădinile Sunt Pau am inventat-o eu ca să te fac să taci odată. Tot
nu te-ai prins? Fato! N-a existat nicio doică. Mama ne-a alăptat pe
amândouă.
Ai avut senzația că ai primit un pumn. O clipă ți s-a făcut negru
în fața ochilor, ca o pânză. Cuvintele Candidei veneau de departe,
triumfale.
— Nu pot să cred că n-ai bănuit nimic niciodată! Minciunile mele
nu țineau și tu mereu le găseai un punct slab, nu-ți aduci aminte?
Cum să aibă timp doica să se ducă și să se-ntoarcă, cum de n-o
văzuse bucătăreasa niciodată… parcă erai șeful poliției. Dar și
credeai totul. Asta era partea cea mai amuzantă.
— Doamna Hortènsia, te bâlbâiai, fără să reușești încă să înțelegi
ce auziseși. Mama dumitale m-a alăptat? De ce?
— Ah! Asta pe ea ar fi trebuit s-o întrebi.
— E lumea pe dos, ai decretat. Doamnele nu alăptează copiii
slujnicelor.
— Mai mult sau mai puțin, a zis Càndida, uită-te la noi, tu pari a
fi fata familiei Turull, nu eu.
— Și de ce nu mi-a spus niciodată mama dumitale? ai revenit.
— Știi cum era mama. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să
respecte porunca biblică: să nu știe dreapta ce face stânga. Era buna
samariteană… Uite, mie mi-a dăruit apartamentul ăsta cu bani luați
de la tata fără ca el să știe, ce părere ai?
N-aveai nicio părere. Simțeai doar dorința să plângi.
— Ți-am adus asta, ai zis, să umpli cu ceva liniștea și durerea și-ai
pus pe masă pachetul învelit în hârtie de mătase.
— Ce e? Nu vreau nimic care să-mi amintească de alte vremuri,
Aurora, doar ne știm. Eu și trecutul nu ne mai vorbim de mult.
— Nu vrei să-l desfaci? ai întrebat.
— Spune-mi ce e! Vocea ei aspră, neliniștită, tăioasă ca o lamă de
cuțit.
— E ciocolatiera de porțelan alb, cea cu inscripția cu litere
albastre.
Pisicile nu mai miorlăiau și liniștea era acum absolută, de parcă
pământul uitase să se învârtă. Și vocea dură a Candidei:
— Ia-o. Nu vreau nici s-o văd. O pauză, poate o reflecție înainte
să adauge: Te rog!
Ai terminat înainte de vreme și l-ai așteptat pe doctor, adică
Horaci, douăzeci de minute în fața intrării. Te-a găsit devastată,
ținându-ți lacrimile, cu ciocolatiera în mână. În drum spre casă te-a
lăsat să plângi pe pieptul lui până te-ai răcorit și pe urmă a ascultat
tot ce aveai nevoie să-i povestești.
Înainte să te duci la culcare, ai pus încă o dată ciocolatiera în
fundul bufetului. Te-ai gândit că acolo o să putrezească, că tu n-
aveai de gând s-o mai scoți niciodată.
 „Cum de ți se trezesc, din când în când, toate obsesiile, draga
mea Aurora?” te întreba Horaci. Și câtă dreptate avea! Periodic, te
apuca ceva inexplicabil. Mai ales când observai că anii trec și nu poți
face nimic sau când aveai o zi proastă sau când erai tristă. Ca în ziua
aceea de august 1910, când ai aflat că Antoni Sampons a murit la
cincizeci și nouă de ani.
Te-ai dus la bufet să iei pachetul cu ciocolatiera. Hârtia de mătase
bătea în galben și funda era găurită. Ai schimbat-o cu una curată. Ai
scris un bilet: „Vă rog să acceptați acest obiect care v-a aparținut
totdeauna, în semn de admirație și sincere condoleanțe. A
dumneavoastră, Aurora”. Apoi ai chemat-o pe
Clara și i-ai zis:
— Du asta la Casa Sampons, pe Paseig de Grada, și fă să ajungă la
domnișoara Antonia Sampons din partea noastră.
Ai așteptat-o pe Clara să se întoarcă, prefăcându-te că ai coase
lângă fereastră. Doctorul, Horaci, citea și tușea în bibliotecă și la
fiecare tuse a lui ție îți bătea inima puțin mai repede. Deja te
gândeai doar la trecut, căci viitorul era plin de o ceață întunecată.
Clara era tânără, mergea repede. A lipsit doar puțin. Te așteptai
să aducă ciocolatiera. Dar de data asta a fost altfel:
— Și pachetul?
— Dumneata mi-ai spus să-l las…
— Da, da, știu ce ți-am spus. L-au vrut?
— Sigur.
— Cine ți-a deschis?
— O menajeră.
— Tânără sau bătrână?
— Cam ca mine. („Oameni noi, slavă Domnului!”) Și-am primit
asta pentru dumneata. Ți-a întins un plic mic.
În plic, o carte de vizită. Pe o parte, numele: Antonia Sampons
Turull. Și pe cealaltă, câteva cuvinte noi și izbăvitoare: „Vă
mulțumesc mult pentru delicatețea dumneavoastră într-un moment
ca acesta. Astfel încât îndrăznesc să vă invit la o ceașcă de ciocolată,
mi-ar face mare plăcere. Transmiteți-i domnului doctor salutările
mele și multă sănătate. Antonia”.
Dumneavoastră. Să vă invit. Te-ai lăsat să cazi în balansoar,
privind în stradă. Ciocolata preparată de bucătăreasa Antoniei
Sampons – neagră, amară, groasă – avea faima de cea mai bună din
Barcelona.
— Pot să mă retrag, doamnă?
— Da, da.
Clara a ieșit. Ai citit biletul de încă șase ori, imaginându-ți ce-ți
promitea.
Puține dăți se lasă văzute cu atâta claritate. În mod normal, sunt
trecătoare, echivoce, evazive sau cu veșmânt nocturn. De data asta
nu. De data asta ai văzut clar: asta era un final.
 AL DOILEA INTERLUDIU

CIOBITURA

E o dimineață înăbușitoare din vara anului 1834. Orașul e bolnav

și aproape pustiu. Oricine își poate permite a fugit. La țară, la mare,
la munte, cu cât mai departe de aerul contaminat de moarte, cu-atât
mai bine. Nici păsările din copacii de pe Rambla nu s-au încumetat
să rămână. Pe bulevardul cel mai animat din lume este acum o
liniște de cimitir. Zilnic, în zori, căruța morților trece să ia cadavrele
din case. În unele locuri dau de un trup uscat, însoțit doar de un
sicriu dintre cele mai simple, care așteaptă la poartă. Rudele au fugit
și l-au lăsat acolo, singur cuc, oferit inevitabilului său destin.
Fiindcă, atunci când atacă holera, nu-i nimic de făcut. Două-trei zile,
cel mult o săptămână, și ești mort. Cine are un alt loc unde să se
ducă scapă.
Într-un colț întunecos din strada Trentaclaus, în spatele unui
perete căptușit cu mătase roșie și pe un pat tapițat în același fel,
agonizează încă o victimă. Tocmai a sosit preotul cu sfânta
împărtășanie, care privește totul de parcă n-a văzut în viața lui o
casă ca asta (poate chiar trebuie crezut, bietul om) și o întreabă pe
bolnavă cum o cheamă și câți ani are. Cu greu mai are forță să
răspundă cu un fir de voce:
— Caterina Molins. Șaptezeci și patru.
Agnès, care a stat cincisprezece ani în casa asta și-acum nu a
închis ochii patru nopți la rând, așezată într-un scaun lângă pat, are
o tresărire, de spaimă. N-a auzit în viața ei de Caterina Molins, dar
crede că poate ultima graniță trebuie trecută fără măști și spunând
adevărul. Și ce mărunt este adevărul pe care fiecare dintre noi îl
poartă în el! Caterina Molins ar putea fi numele oricărei persoane: o
vânzătoare de pește, o soție de țesător, o cameristă de casă bună.
Într-o zi, demult, toate erau posibile. Dar de atunci a trecut mult
timp. Ea a cunoscut-o doar pe madame Francesca – formula de
adresare pronunțată franțuzește și numele, italienește: Francesca, nu
Franxesca28 –, a fost pentru ea și pentru alte fete ca o mamă
ocrotitoare. Le-a învățat să profeseze cu demnitate această meserie
murdară și nedemnă, le-a ajutat când le-a mers prost, le-a apărat de
bărbații care nu vor să înțeleagă nimic, le-a dat lefuri bune și chiar
le-a vegheat când erau bolnave.
Și, în nopțile fără mult de lucru, a știut să le distreze cu povești de
când Francesca era numele celei mai renumite curve din oraș, dar
numai pentru bărbați cu buzunarele pline, că alții nu puteau nici s-o
adulmece.
— Trebuie să li văzut multe, Caterina! a zis preotul, cu un zâmbet
de om bun, gata să-i dea ultima împărtășanie.
Caterina își încrețește fruntea și mișcă ușor capul că da, dând
dreptate slujitorului lui Dumnezeu care, după voce, i se pare tânăr.
Nu-l vede prea bine, că-s ani de când i s-a încețoșat privirea, ca
memoria, ca viitorul. Dacă vorbele i-ar ieși la fel de ușoare ca
gândurile, i-ar spune: „Ai leșina, scumpule, dacă ți-as povesti ce-am
văzut și, mai ales, ce-am făcut”.
Înainte să plece, preotul binecuvântează ușa stabilimentului. Îi
face plăcere s-o facă atunci când dă împărtășania într-o casă de
toleranță, cu gândul că într-o zi sau alta va profita. Deși acum te
impresionează: numai camere goale și tăcere. Clienții au fugit, ca și
fetele. Cele care au rămas sunt aproape toate bolnave. Doar Agnès
rezistă. Preotul o binecuvântează și pe ea, în prag. „Dumnezeu o să
te răsplătească pentru ce faci”, îi spune. Apoi pleacă, cu clopotul lui

28 Formă catalană a numelui Francesca, pronunțată „Franșesca”. (N. tr.)

trist, lăsând în urmă un șir de credincioase îngenuncheate.
Când Agnès se întoarce lângă muribundă, o găsește parcă
adormită și o ia amețeala. „A murit! Atâta veghe și până la urmă a
murit în singura secundă când am lăsat-o singură.” Dar se înșală.
Madame Francesca nu e moartă, se odihnește doar, liniștită, în timp
ce simte că încet-încet viitorul se șterge. Păcat că senzația asta o să
dureze atât de puțin. E atât de plăcut să nu trebuiască să prevezi
nimic, să nu ai a te teme de nimic. Mâine ea n-o să mai fie. Ce
voluptate!
Când deschide din nou ochii, Caterina arată spre ceva cu un gest
confuz. Totul e un chin oribil, chiar și să-i spună lui Agnès să
deschidă o cutie de carton pe care-o s-o găsească sub pat. Din
fericire, cea care o veghează e fată deșteaptă și înțelege chiar fără
cuvinte. Se lasă pe vine, ia cutia, se-așază din nou pe scaun.
Cu mână tremurătoare și mișcări neîndemânatice Caterina >
smulge capacul cutiei.
— Caută… îi cere, cu puțina răsuflare rămasă.
Agnès caută. În cutie sunt un rozariu, o morișcă de lemn de
amestecat ciocolata, o batistă de mătase, un pieptene de fildeș și o
bucată de hârtie boțită. Caterina arată spre hârtie. Vrea să îi dea
atenție, să o citească.
Este o chitanță de amanet. Numele muntelui de pietate, o dată de
acum șase luni, o cifră și un nume: Caterina Molins.
— Du-te… Zice madame Francesca, înainte să adoarmă din nou.
Nu se mai trezește.

Agnès stă la coadă la ghișeul muntelui de pietate. Au trecut patru

săptămâni de când a murit madame Francesca, dar casa de amanet n-
a deschis până astăzi. Epidemia de holeră pare pe sfârșite și
normalitatea vrea să revină pe străzile orașului, începând cu
magazinele și cafenelele, care au deschis iarăși.
 Când îi vine rândul, Agnès întinde chitanța bărbatului de la
ferestruică.
— Șaisprezece pesete, zice bărbatul.
Agnès pune banii pe măsuța din lemn zgrunțuros. Omul dispare
cu bonul, răscolește ceva și după câteva clipe se întoarce cu un
obiect. Îl pune pe măsuță.
— O cafetieră? întreabă Agnès.
— E o ciocolatieră, explică bărbatul, luând banii. Mi-o amintesc
foarte bine pe doamna care-a adus-o. Mi-a spus că e valoroasă,
darul cuiva care a plecat definitiv. Am întrebat-o cine era și a zis: „O
prietenă. Singura pe care-am avut-o”. „Și s-a dus departe?” am zis.
A răspuns: „Nu mi-a spus. N-am mai aflat nimic de ea. Probabil
acum e moartă. Cum o să fiu și eu, curând”.
Pentru Agnès povestea asta e total în plus. Ea n-a venit aici să
asculte povești. A venit să ia un obiect pe care și-l închipuia un fel
de comoară și-a dat de chestia asta, ce porcărie! Ar vrea să renunțe,
să-i dea înapoi banii, dar îi e rușine să ceară.
— Valorează ceva?
— Porțelanul e foarte fin. Și vechi, cel puțin cincizeci de ani. Dar
nu-s eu vreun deștept.
Agnès ia resemnată ciocolatiera și-l lasă pe următorul să se-
apropie de ferestruică. Ce necaz! Adevărul e că se aștepta la vreun
inel, vreo medalie, niște butoni din argint sau poate o rochie de
mătase… Orice, numai un vas de porțelan nu. Ce să facă ea cu o
ciocolatieră? De-ar fi știut, nu s-ar fi obosit nici să facă drumul. Ca să
nu mai zicem de bani. Ce necaz, da, ce necaz!
Cum iese din curtea casei de amanet se întreabă: cum aș putea să-
mi recuperez în vreun fel cheltuiala? Și-atunci îi vine în minte
ciocolatierul care se stabilise chiar înainte de epidemie în strada
Manresa. Gabriel numai știu cum, nu-și aduce acum aminte tot
numele. A trecut pe-acolo doar o dată, dar mirosul care ieșea din
magazin umplea toată strada, de-ți trezea o poftă nebună de-o
ceașcă de ciocolată caldă! Agnès e moartă după ciocolată. Mai mult,
e bună în meseria ei, fiindcă menține organele tinere și puternice și
trezește cheful de… de… de ce face zilnic Agnès de peste cinci ori.
Cât merge, repede, nu pierde timpul, se gândește la lucrurile
pierdute și găsite. Ale cui sunt obiectele iubite de cineva când acel
cineva pleacă pentru totdeauna? Vor ele să și le oprească altul, să le
aprecieze, să le considere ale lui? Nu, bine-nțeles că nu, lor le e
totuna. O bodogănește pe madame Francesca, doar a ei e vina. Ce
vechitură i-a lăsat moștenire? Nu putea s-o lase unde era, să n-o mai
năucească pe ea? Dacă n-are niciun câștig, o să se-nfurie și mai mult.
Se-apropie deja de magazinul ciocolatierului. Gabriel Sampons, zice
cu litere aurite, pe ușă. Împinge, decisă, și-a și ajuns în mireasma
fabuloasă. Ciocolatierul este în încăperea din spate și iese amabil să-
și primească clienta. Nu că ar cunoaște-o, cum ar putea spune unii
dintre cei care iau ciocolată de-aici. E un bărbat tânăr, ultraocupat,
abia însurat și deloc dornic de încurcături. Nu se îmbogățesc
prostituatele din economiile lor. Dar nu vrea s-o vadă aici, să nu-i
sperie clientele distinse.
— Ce doriți?
— Vreau să vă propun o afacere, zice ea, că la vorbit degajat n-o
întrece nimeni.
Don Gabriel tremură, sunt oameni în fața vitrinei, la gândul că
pot să intre și să-l găsească vorbind cu doamna aia cu viață relaxată.
— Ascult.
Agnès pune ciocolatiera pe o vitrină.
— Un schimb. Vă dau ciocolatiera asta. E din porțelan fin. Și are
peste cincizeci de ani.
— Și ce vrei în schimb?
— Ce-mi puteți da?
Cu un gest contrariat, don Gabriel studiază piesa. Porțelanul este,
cum spune proprietara, de foarte bună calitate. La bază are o
inscripție, în franceză, care indică limpede că a aparținut unei femei
importante. Adélaïde? Nu-i spune nimic numele. Evident, nu-i
expert în istorie, pentru lucruri din astea complicate trebuie întrebat
cineva priceput:
— Nu are morișcă?
Agnès nu înțelege ce-i spune. Dă din umeri.
— Morișcă! Un cilindru din lemn cu mâner lung, pentru
amestecat ciocolata.
Ah! Agnès își amintește, brusc, că era o morișcă în cutia pe care
madame Francesca o ținea sub pat. Pentru prima oară își dă seama că
cele două piese, morișcă și ciocolatiera, sunt înrudite.
— Nu contează, o să-i pun alta, zice don Gabriel și decide: O iau.
Vă ofer patru ciocolate.
Agnès e obișnuită să negocieze cu bărbații. De când i-au crescut
sânii, n-a făcut altceva.
— Pot fi șase? încearcă.
O doamnă ieșită din strada Brosoli vine, pe Argenteria, drept
spre magazin. Don Gabriel o cunoaște, e o clientă bună.
— Da, da, cred că-i bine, se grăbește. Poftim. Și plecați imediat!
Agnès se uită la vitrină, înțelege ce se întâmplă și respectă jocul.
Când vine o doamnă de-adevărat, toți bărbații devin deodată alții. O
știe de mult. Ia ciocolatele, salută cu un zâmbet superb și iese din
magazin la timp, să nu o vadă doamna care se-apropie.
Don Gabriel ascunde grabnic ciocolatiera după tejghea. Rapid,
puțin temător, de parcă ar da la o parte ceva rușinos, să nu jignească
privirea unei adevărate doamne, și, ghinion, ciocul lovește colțul
întărit cu fier al vitrinei. O izbitură seacă, neechivocă, sar câteva
așchii. Ciobitura și-a făcut apariția și-acolo va rămâne pentru
totdeauna.
Acum doamna-doamnă se uită în vitrină, pare că-i vine greu să se
decidă. Don Gabriel plescăie și-și trece degetul peste rana proaspăt
făcută. E aspră ca sentimentele lui: abia a ajuns în mâinile lui
obiectul și deja n-are cum să-l vândă. Ce ghinion, se gândea să-l
pună în vitrină, ar fi arătat foarte bine. De vină-s graba și
neîndemânarea lui. Aruncă ciocolatiera în găleata de gunoi chiar în
clipa când doamna-doamnă împinge ușa magazinului.
Și porțelanul doamnei Adélaïde rămâne în găleata de gunoi, ce
păcat, toată ziua, până ce seara, când sunt gata să închidă, soția
ciocolatierului vede un fel de mâner de porțelan foarte fin printre
resturi și trage de el.
— Ce-i cu asta la gunoi? E o ciocolatieră superbă. E un pic ciobită,
dar nu contează. O, bărbații! Nu-s niciodată în stare să știe ce merită
și ce nu, mormăie pentru ea însăși, în timp ce încuie ușa pe
dinăuntru și o ia în sus pe scară cu ciocolatiera.
 ACTUL TREI

PIPER, CUIȘOARE ȘI ANNATTO

…nu te simți bine, aproape că n-ai dormit?

Cu o ciocolată bună o să te refaci.

Marie de Rabutin-Chantal, marchiză de Sévigné,

Scrisoare trimisă de la Versailles la 2 februarie 1671

Unu

Madame,
Îmi face plăcere să vă informez că legația noastră a ajuns la
Barcelona ieri în jurul orei șase după-amiaza, după o călătorie de
paisprezece zile în care am avut parte mai mult de praf decât de
ploaie, mai mult de frig decât de vreme bună și mai mult de figuri
ostile decât de vorbe frumoase. Ne-am cazat foarte bine la
pensiunea Santa Maria, nu departe de port, lângă o biserică pe care
toți o numesc Santa Maria del Mar, una dintre clădirile magnifice
grație cărora Barcelona este cunoscută ca „orașul celor trei
catedrale”. Proprietarul pensiunii noastre este un italian simpatic cu
numele de Zanotti, care, de cum ne-a văzut, ne-a spus că primise
ordine nerostite să fim bine tratați. „Ordine de la cine?” l-a întrebat
monsieur Beaumarchais într-o italiană destul de reușită. Și omul i-a
răspuns: „Dacă v-aș spune, n-ar mai fi nerostite. Dar să știți că sunt
în acest oraș oameni care vor, signore, să fie pe placul unor
ambasadori de rang atât de înalt”.
Cei trei maeștri ciocolatieri care ne însoțesc nu s-au mirat de
aceste cuvinte, pentru simplul motiv că n-au înțeles o iotă – v-am
spus deja că vorbeau în italiană –, dar am observat că monsieur
Beaumarchais părea îngrijorat să afle că prezența noastră nu este
atât de discretă cum am fi vrut. Și asta deși nu ne-am anunțat și nu
ne așteaptă nimeni. Îngrijorarea nu l-a părăsit toată seara, nici la
cină, nici la mica discuție de după, și chiar a adormit cu o cută
adâncă pe frunte de-atâta frământare. Eu, bineînțeles, nu am închis
ochii până nu am fost sigur că doarme buștean, lucru ușor de aflat:
când adoarme, monsieur Beaumarchais sforăie ca un mistreț furios.
Cum fereastra cămăruței noastre dă în stradă și e chiar sub intrarea
principală, cele două felinare care ard până în zori ne luminează
întrucâtva orele nopții. M-am gândit de aceea să dedic un timp, în
fiecare noapte, după ce Beaumarchais al nostru adoarme, ca să vă
scriu în taină cronica întâmplărilor noastre în această țară, așa cum
mi-ați cerut. E cea mai sigură oră. Ora sforăielilor (iertare!).
Încep deci, madame, prin a vă informa că legația franceză o
alcătuim cinci gentilomi, dintre care trei vă sunt cunoscuți cu asupra
de măsură: eu, al vostru sigur slujitor; monsieur Beaumarchais, care
slujește interesele Majestății Sale, nepotul dumneavoastră, și Labbé,
căpetenia cofetarilor de la palat, care s-a dovedit un deloc incomod
tovarăș de călătorie. Cum urcă în trăsură și se lasă legănat în
cadența drumurilor, îl apucă un somn irezistibil. Adoarme ghemuit
într-un colț (știți că omul e mic ca o ciupercă) și nu se trezește până
la sosire. Ceilalți doi, aleși – cum știți – grație excelenței muncii lor,
sunt monsieur Delon, reprezentantul corporației ciocolatierilor
ilustrului – și dulcelui – Bayonne, și monsieur Maleshèrbes, din
breasla ciocolatierilor parizieni. Acest Maleshèrbes este văr de-al
doilea – cel puțin așa susține el – al ministrului cu același nume, de
doi ani în slujba nepotului dumneavoastră, dar cred că în afară de
ascendentă cei doi bărbați nu au nimic în comun, spre nenorocul
nostru.
Cât despre Delon, este un domn de vreo cincizeci de ani, uscățiv
la față, mai degrabă pipernicit, dar numai ca înfățișare. Este un
bărbat plăcut, liniștit, cu conversație inteligentă, senină, excelent
mediator în situații dificile și discuții, oricât de aprinse, mereu
capabil să găsească cuvântul potrivit și prezența de spirit necesare
să apere în mod egal cele două părți, ca niciuna să nu se simtă
jignită. Am avut noroc cu el, căci Maleshèrbes, care îi reprezintă pe
ciocolatierii parizieni, este ca o furtună din acelea cu fulgere și
tunete, dar fără o picătură de apă. Înalt și gras ca un munte, roșu ca
un demon și cu o fire colerică, prostul lui caracter izbucnește în cele
mai neașteptate momente și încheie totul spunând grosolănii și
aiureli. Dacă aș fi notat toate situațiile în care în timpul călătoriei a
rezolvat problemele prin strigăte, mi-ar trebui patru cifre. La Millau
a făcut un cal să leșine de-atâta pus să se grozăvească în fața
diligentei. Se pare că-i face plăcere să sperie hangițele: vreo șase au
luat-o la fugă plângând, bietele netoate. Labbé al nostru, care are
ghinionul să împartă cu el camera, susține că și când doarme
vociferează și trezește teamă. Am să vă mai povestesc doar un
detaliu, de dinaintea plecării din Paris, care vă va oferi o idee
aproximativă despre caracterul personajului.
Monsieur Maleshèrbes s-a lăsat așteptat mai mult de o oră în ziua
plecării și, când a ajuns, a venit însoțit de trei cufere atât de mari,
încât păreau trei sicrie. Beaumarchais i-a atras atenția că nu poate
călători cu bagajul ăla și Maleshèrbes a răspuns:
— A, nu? Și de ce nu? Cine spune că nu?
— Eu spun, domnul meu, s-a sumețit Beaumarchais.
— Și cine sunteți dumneavoastră?
— Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, domnul meu,
secretar al regelui și directorul acestei călătorii.
 Ciocolatierul disprețuitor a ridicat din sprâncene:
— Beaumarchais? Autorul de comedii? a întrebat.
— Chiar el, a zis omul nostru.
— Și de ce trebuie să iau în seamă ce spune un autor de comedii?
l-a provocat Maleshèrbes, înroșindu-se și răcnind de-a speriat toți
pasagerii.
— Fiindcă, dacă nu o faceți, comedia ar putea deveni tragedie, a
răspuns Beaumarchais, desfăcându-și puțin redingota și lăsând să se
vadă sabia, bine ascunsă sub hainele de voiaj.
Maleshèrbes a urcat mofluz în diligență, ne-a salutat cu un mârâit
și s-a lăsat să cadă, ocupând două locuri. Nu l-am auzit scoțând o
vorbă în următoarele nouă ore, dar vă asigur că ne simțeam mai
bine când tăcea, fiindcă omul ăsta e din cei care deschid gura doar
ca să insulte. În doar două zile de drum se certase cu toți.
Și cu mine a avut o dispută, când ne-am oprit după a doua zi de
drum. Cu aerul scârbit al unuia învățat să dea ordine și fără măcar
să mă privească, mi-a zis:
— Hei, tu, băiete! Du-mi cufărul în cameră, repede!
— Îmi pare rău, domnule, dar nu sunt lacheu, sunt asistentul
domnului Beaumarchais. Cu dragă inimă însă voi căuta pe cineva să
vi-l ducă.
A rămas înmărmurit.
— Asistent al secretarului regelui într-o misiune în străinătate?
Dar câți ani aveți?
— Optsprezece, domnule, am zis.
— Și aveți suficientă experiență încât să-l însoțiți pe secretarul
regelui într-o asemenea călătorie? a întrebat.
— Eu aș zice că da, domnule.
Nu i-am spus, firește, că o mai făcusem și alte dăți.
— Cum vă numiți?
— Victor Philibert Guillot, domnule.
 — N-am auzit de dumneavoastră. Locuiți la palat?
— Da, domnule, sunt secretar personal al doamnei Adélaïde și al
surorii domniei sale, madame Victoire.
— Oho… oho… a mormăit, în timp ce pe dinăuntru clocotea, ca
un vulcan în pragul unei erupții. Eu cred că nu v-ar strica, așa slab
cum sunteți, să cărați câte un cufăr. Ați servi mai bine persoanele
respective dacă ați fi mai robust.
— Îmi servesc stăpânele cu puterea intelectului, nu a brațelor,
domnule, i-am tăiat-o.
— Ah, intelectul!… a zis disprețuitor Maleshèrbes, pe un ton
ridicat, înălțându-și ochii spre cer. Ce departe ar fi ajuns țara noastră
de-ar fi avut mai puțini oameni care să gândească și mai mulți
capabili să care. La o parte, tinere, că o fac eu. Eu nu-mi pierd
timpul cu intelectul.
V-aș putea povesti multe ciocniri neplăcute, dar nu vreau să vă
obosesc cu anecdote fără importanță. Și acum, cu permisiunea
dumneavoastră, voi încerca să dorm puțin, căci domnul
Beaumarchais a hotărât că odată cu primele lumini ale zorilor, după
ce ne vom fi luat micul dejun, vom îndeplini misiunea care ne-a fost
încredințată.
Îmi iau rămas-bun cu o reverență. Al dumneavoastră
întotdeauna,
Victor Philibert Guillot
 Doi

Madame,
Ziua de ieri a început nefiresc. Ne îmbrăcam ca să coborâm la
micul dejun, când am fost anunțați că, în stradă, în fața pensiunii, ne
așteaptă trei cavaleri. Ni s-a părut foarte straniu, fiindcă nu aveam
întâlnire cu nimeni. Domnul de Beaumarchais și cu mine am ieșit să
vedem despre cine este vorba și Zanotti, proprietarul pensiunii, a
făcut prezentările:
— Domnul este căpitanul general al Regiunii a Patra Militare,
domnul Francisco Gonzáles i de Bassecourt, ceilalți doi care îl
însoțesc sunt oameni ai săi de încredere, cu funcții în Consiliul
Municipal, și au venit să vă salute.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: „Dar spilcuiți mai
sunt politicienii în țara asta!” Ar fi trebuit să-i vedeți: purtau peruci
lungi, proaspăt pudrate, pantofi cu catarame strălucitoare și
redingote brodate din plin cu fir de aur, de parcă s-ar fi dus la o
slujbă solemnă sau ar fi trebuit să primească un principe.
Căpitanul general era un bărbat corpolent, numai mușchi – mai
ales brațele –, dar cu o voce pricăjită, deloc militară, și avea un nas
ca un cartof, de-ți venea să te strici de râs. Zic cartof, doamnă, deși
am observat că aici oamenilor nu le plac deloc cartofii, vă vine să
credeți? Dimpotrivă, îi disprețuiesc și îi dau animalelor. Câteodată
trebuie să explic cuiva cât de mult greșesc, cât de împătimiți suntem
la Versailles de acest tubercul și câtă dreptate are monsieur
Parmentier să îi laude virtuțile. Nu pot să înțeleg de ce nu fac și aici
la fel.
Dar, revenind la domnul căpitan general Nas de Cartof, m-am
întrebat: „Cum o face omul ăsta să dea ordine trupelor cu asemenea
calități?” Mai târziu Beaumarchais mi-a mărturisit că altfel și-l
imagina pe acest cavaler, căci i se spusese că este un bărbat cult,
iubitor al literelor și protector al artelor scenice. Ca să vedeți cum se
schimbă oamenii văzuți de aproape!
Ne-a mai mirat și că ne vorbesc în engleză, sau că încearcă,
deoarece cunoașterea acestei limbi de barbari pe care o arătau
amfitrionii noștri era foarte precară. Doar unul dintre cei trei ciripea,
cel mai mic, și cu chiu cu vai le traducea celor doi tovarăși ai săi,
care dădeau din cap, ca doi nătângi, și-o țineau întruna: „Yes, yes,
yes”. Vă veți întreba, cu siguranță, de ce nu am schimbat limba,
domnul de Beaumarchais cunoscând atât de bine spaniola, și vă voi
spune că de la bun început nu ni s-a părut adecvat, din politețe, să
nesocotim dorințele acelor neașteptate gazde. Cum și Beaumarchais
și eu cunoaștem limba ce se vorbește la Londra datorită vizitelor în
orașul acela urât mirositor, nu am găsit niciun impediment s-o
folosim câtva timp.
Căpitanul și cei doi consilieri veneau, am înțeles după mult chin,
să ne invite la o vizită prin oraș, vizită care, dintr-un anume motiv,
nu putea aștepta. Domnul de Beaumarchais a încercat să le explice
că avem ceva de făcut înainte de a ne distra cu plimbări, dar cei trei
cavaleri gândeau altfel: întâi plimbarea, pe urmă treaba, și chiar așa
au spus, în maniera lor grosolană și atât de insistent, încât domnul
de Beaumarchais a trebuit să cedeze.
— O să le facem hatârul încercând să nu ne întindem prea mult și
apoi ne vedem de-ale noastre, mi-a zis Beaumarchais în șoaptă,
cerându-mi să mă duc după cei trei ciocolatieri.
Vizita, pe jos, într-un frig de te îngheța, la care nu ne așteptam în
această țară din sud, a început într-o stradă în pantă, foarte veselă,
care străbate orașul de sus până jos. Dimineața aici se vând de-ale
gurii, după-amiaza se fac plimbări sau se privesc defilări de trupe și
permanent se ridică palate noi și se aude misa. I se spune Rambla și
este strada cea mai circulată din întregul oraș. Domnul de
Beaumarchais s-a arătat dornic să afle mai multe detalii, dar ghizii
noștri doar zâmbeau și dădeau din cap că da: „Yes, yes, yes”.
Apoi au vrut să ne arate pasajul maritim, care se vede de pe
promenada de lângă zidurile orașului, unde bătea un vânt umed,
teribil, de-am înțepenit. Acolo sus a început un concert de
strănuturi, amintea de corul zeităților infernale din tragedia lirică ce
v-a plăcut atât de mult… cum se numea? Una dintr-ale maestrului
nostru Lully, nu-mi vine în cap numele. Nu contează, eu oricum le
confund. Sigur dumneavoastră știți despre care vă vorbesc. Era un
erou și un cor, ca și la noi: Maleshèrbes era solistul și la fiecare
explozie a nasului său te temeai că vine apocalipsa. Labbé, Delon și
cu mine îi urmam exemplul, strănutând polifonic. Beaumarchais
rezista deocamdată.
Amfitrionii noștri au spus că trebuie făcut ceva să speriem frigul
și ne-au condus la o cafenea unde-am fost serviți cu câteva pahare
dintr-un lichior maro cu un nume greu de ținut minte care, ni s-a
spus, se face din flori, ierburi, nuci. Într-o clipă am lichidat o sticlă
întreagă, dar stăpânul cafenelei a scos alta și apoi pe a treia. Băutura
mergea bine și ghizii noștri ne tot serveau, îndemnându-ne să bem
fără pauză, cu un interes care doar după al patrulea pahar a început
să ni se pară cam dubios. Beaumarchais, bărbat cu experiență, cum
știți, a cerut întregului nostru grup să nu mai bea, dar pentru unii
era deja prea târziu. Pricăjitul Labbé nu se mai ținea pe picioare.
Delon avea fruntea încruntată și privirea țintă în praful străzii. Eu
însumi observam că mi se învârte capul. Dar cel mai rău a fost
Maleshèrbes, care după interdicție a continuat să bea și s-a luat la
ceartă cu Beaumarchais:
— Cine sunteți dumneavoastră să-mi spuneți să nu beau? Beau,
dacă socotesc de cuviință.
— Nu aici, domnul meu. Plecăm.
— Încă un pahar, aici, domnul!
 — Vă spun că nu! Domnule, păstrați-vă sticla!
— Aduceți-o aici! Și două pahare!
— Maleshèrbes, ieșiți imediat în stradă!
— Duceți-mă, dacă puteți. Dumneavoastră și sfrijitul care vă e
asistent.
— Nu mă enervați, Maleshèrbes!
— Nu mă călcați pe coadă, Beaumarchais!
De data asta Beaumarchais n-a mai discutat și n-a vrut ceartă.
Cred că era prea amețit să mai țipe și n-avea în gând decât să se
întoarcă la pensiune și să se întindă în pat. În timpul ăsta, înțeleptul
și prudentul Delon își golea stomacul pe redingota căpitanului
general Nas de Cartof. Labbé, mai prevăzător, își vărsa mațele la
rădăcina unui plop, sub privirile scârbite ale celor doi gură-cască
municipali, așezați pe două scaune din acelea care se închiriază pe
Rambla.
Cum veți înțelege, doamnă, această neprevăzută circumstanță a
anulat toate obiectivele noastre. L-am lăsat pe Maleshèrbes la
cafenea, cerând de băut, și cu chiu cu vai am reușit să ajungem la
pensiune, unde ne-am dus drept în pat, fără chef și fără posibilitatea
de-a analiza ce ni se întâmplase. Labbé părea mai senin după ce
vomitase și chiar ne-a urat noapte bună. Domnul de Beaumarchais
nu a putut să răspundă, fiindcă în clipa aia era cu capul în lighean,
ieșea din el un impresionant lichid acru. De Delon n-am știut nimic,
și n-am văzut nicio urmă. În ce mă privește, ultimul lucru de care
mi-aduc aminte că l-am văzut a fost chipul căpitanului general Nas
de Cartof care zâmbea fals și îmi zicea (în catalană, limba autohtonă,
care e bună la orice):
— Odihniți-vă, tinere, odihniți-vă!
Vedeți deci în ce ignobil mod a luat sfârșit prima noastră zi în
acest oraș: dormind după beție la pensiune. În apărarea noastră vă
pot doar spune că amfitrionii noștri erau la fel de trădători ca
lichiorul din care ne-au dat să bem.
Nu pot încheia, doamna mea, fără să vă anunț că trebuie să vă
dau o veste teribilă. Dar, cum azi am o durere de cap cumplită și
abia mă mai țin pe picioare, o să o las pe mâine. Vă rog să nu vă
supărați și vă salut cu o reverență.
 Trei

Iată vestea oribilă pe care ieri n-am fost în stare să v-o dau:
căpitanul general Nas de Cartof și cei doi funcționari ne-au prădat!
De-aici interesul să ne însoțească la pensiune, să ne vadă în pat.
Când am adormit, ne-au răscolit prin lucruri și au luat tot ce le-a
fost pe plac, adică banii, aurul, ceva bijuterii, ne-au lăsat pe toți
săraci lipiți. Când a descoperit, Beaumarchais a fost atât de disperat,
încât am crezut că o să se arunce pe fereastră. I-au luat tot. Și, am
impresia, în cazul lui tot este mai mult decât ne închipuim.
Eu am fost singurul căruia hoții i-au acordat un tratament diferit.
Pe lângă aur și bani, mi-au mai luat un obiect din bagaj. Ghiciți care?
Bineînțeles, ce nenorocire! darul pe care i l-ați trimis maestrului
Fernandes, pe care urma să i-l înmânez împreună cu scrisoarea. Nu
fiți îngrijorată: scrisoarea o am. Darul a dispărut. Domnul de
Beaumarchais a zis însă că vom recupera fără întârziere ce ni s-a
furat și, în acest scop, a decis să-i facă o vizită căpitanului general la
palatul din Plaça del Rei (vă povestesc imediat cum a mers). Mi-a
cerut să-i trezesc pe toți și să le spun că-i așteptăm la micul dejun.
Vă puteți imagina, doamna mea, neagra noastră stare de spirit
dimineața, când am descoperit dezastrele. Delon a coborât de îndată
în sufragerie și a confirmat tot ce v-am spus despre furt. Problema a
fost la camera lui Maleshèrbes și Labbé. Am bătut insistent, i-am
strigat – deloc discret –, dar n-am primit niciun răspuns. Înăuntru
domnea o tăcere atât de mormântală, că o clipă m-am gândit –
prostul de mine – că ieșiseră devreme să meargă la o slujbă
religioasă. Dar apoi mi-am adus aminte că Maleshèrbes nu e deloc
prieten cu preoții, i-am cerut proprietarului, în numele regelui
Franței, cheia și am intrat în cameră, pregătit să înțeleg ce se
întâmpla.
 Se întâmpla o adevărată rușine. Înăuntru era o duhoare
îngrozitoare de alcool prost digerat. Cei doi dormeau, în penumbra
draperiilor trase, cu burta-n sus fiecare în patul lui. Maleshèrbes – ce
imagine! – era pe jumătate dezbrăcat. Domnul Labbé era încă
îmbrăcat în hainele de stradă. Aruncate pe podea, am numărat șase
sticle din lichiorul de casă pe care ni-l oferiseră noaptea trecută, una
dintre ele, culcată, se vărsase. Jenat de purtarea celor doi supuși ai
Majestății Sale, am încercat să-l trezesc pe Labbé, în care am mai
multă încredere, și n-am reușit decât să-l zgudui din toate puterile,
cum scuturi un copac plin de fructe coapte, ca să le culegi. Doar
după multă stăruință am reușit să-l fac să deschidă un ochi și să mă
privească, dar pesemne nu era de tot treaz, căci a zis:
— Bucură-te, Marie, cea plină de har, iată un cod uscat, și s-a
prăbușit iar, să-și continue somnul.
Am rămas în dubiu: arătam a cod, sau o fi fost o poreclă dată mie
de membrii grupului? Am observat că lucrurile lui Labbé și cufărul
lui Maleshèrbes erau și ele răscolite. Hoții veniseră cu un obiectiv
concret și avuseseră o strategie perfectă ca să și-l atingă, iar noi
fuseserăm niște nătăfleți ușurându-le treaba.
Toate astea mi le-am spus mie în timp ce coboram să-i povestesc
situația domnului de Beaumarchais. Evident, s-a supărat și, după ce
a luat un mic dejun frugal, a plecat spre palat să ceară explicații.
— Dumneavoastră așteptați-mă aici, Guillot, mi-a cerut, pentru
eventualitatea că se trezesc adormiții. Indiferent ce se întâmplă, nu
lăsați pe nimeni să iasă din pensiune, ne-am înțeles? Mă întorc
înainte de masa de prânz.
Am alergat să-i cer maestrului Labbé ce îmi ceruse Beaumarchais
mie. Mi-a promis că o să se străduiască, dar nu era sigur că o să-l
poată opri pe Maleshèrbes dacă muntelui de om i se năzare să iasă
din pensiune. M-am luat imediat după Beaumarchais, așa cum mi-
ați cerut, mă temeam că o să mă pierd prin labirintul de străduțe
înguste. Am avut noroc, am putut să-l disting și m-am lipit de el ca
o umbră, dar foarte discret, fără să-i trezesc suspiciuni.
Întâi și-ntâi a mers la palatul unde i se spusese că-și are biroul
atât de înzorzonatul domn Gonzáles din ziua anterioară. A întrebat
de el și s-a prezentat ca „trimis al Majestății Sale regele Franței”.
Cum vă puteți închipui, a fost primit imediat. Ce s-a întâmplat în
birou n-am putut să văd cu ochii mei (așteptam în piață, admirând
grandoarea și splendoarea locului și tremurând de frig, căci
mantaua nu-mi era de ajuns să-l alung). Când a ieșit, Beaumarchais
era mai senin, pășea cătinel-cătinel și zâmbea, de parcă i s-ar fi spus
lucruri plăcute. Și-a continuat drumul cotind-o la dreapta, pe o
stradă lungă și îngustă ca lama unei săbii, numită chiar Espaseria 29.
L-am urmărit cu toată atenția. Pășea atât de hotărât, că oricine ar fi
crezut că se întoarce la pensiune.
Am fost surprins să-l văd că o ia pe lângă zidul lateral al bisericii
Santa Maria și iar o cotește, de data asta la stânga, pe o stradă
elegantă, cu numele de Montcada. Mergeam cât se poate de aproape
de el, cu instinctul treaz al spionului care nu e începător, mă ajuta
animația străzii, plină de oameni alergând încolo și-ncoace și de
negustori care-și strigau produsele în limba lor, nu spaniola, nici nu
vor asta.
Domnul de Beaumarchais nu a încetinit pasul până nu a ajuns pe
la mijlocul străzii. Acolo s-a oprit, și-a ridicat privirea, mi s-a părut
că un moment nu era sigur la ce poartă să bată și până la urmă s-a
decis. A bătut la poarta unui palat și imediat i s-a deschis și a fost
introdus. Mi s-a părut că nu era un necunoscut pentru cei de-acolo.
Am rămas mult pe loc, așteptând să iasă. Am auzit clopotele de la
Santa Maria del Mar bătând de zece și de unsprezece și, când deja
29 Espaseria, derivat de la espasa — „sabie”, strada pe care-și avea sediul în
Barcelona medievală, breasla fabricanților de săbii, spade, pumnale. (N.
tr.)
mă temeam că vine prânzul și mă prinde acolo, s-a deschis poarta și
domnul de Beaumarchais a ieșit la fel de serios cum intrase, dar cu
un fel de mister conturat pe chip. Vreau să zic că avea aerul, dacă se
poate ști asta, că a încheiat o afacere profitabilă.
De data asta, am ghicit, se întorcea la pensiune și m-am grăbit să
i-o iau puțin înainte (sunt sprinten, iute la pas, cu picioare lungi și
cu douăzeci și cinci de ani mai tânăr, dați-mi voie să spun că am
reușit fără mare efort). Cum am ajuns, l-am întrebat pe Labbé dacă
sunt noutăți și mi-a spus că somnoroșii erau tot în camera lor. M-am
așezat la o masă în sufragerie, m-am făcut că citesc o revistă, Gazeta
de Barcelona, și-am făcut o figură surprinsă văzându-l că intră pe ușă.
Domnul de Beaumarchais scotea foc pe nări când îmi vorbea
despre ce descoperise la palat.
— Știți, Guillot? Hoții care ne-au lăsat ieri fără un ban nu au nici
în clin, nici în mânecă, cum deja bănuiam, cu căpitanul general și cu
primăria. Adevăratul domn Gonzales i de Bassecourt e un om
cultivat, cum ni se spusese, protector al teatrului din acest oraș și
mare admirator al comediilor mele, le-a văzut pe toate. Ne-am
înțeles perfect în franceză, s-a arătat impresionat de ce i-am povestit
și a promis că o să depună toate eforturile posibile să-i prindă pe
răufăcători.
— Și-atunci, am întrebat, cine erau cei trei impostori?
— Asta mă-ntreb și eu, Guillot, exact asta.
Cum a spus Beaumarchais, a avut loc o investigație. Oamenii
căpitanului general l-au interogat pe Zanotti – „Eu doar am
transmis ce mi-au spus, ce știam eu, bietul de mine, de pungașii ăia,
dacă nu-i văzusem niciodată!” se smiorcăia – și au făcut un inventar
cu tot ce se furase. Când au vorbit cu mine, au rămas uimiți:
— O ciocolatieră?
— De porțelan alb, produs al fabricii regale de la Sèvres, dar nu
poartă marca ei caracteristică, doi L înlănțuiți. Era împachetată în
catifea turcoaz.
— Și ciocolatiera asta e de valoare?
— De o valoare incalculabilă, domnule. Este o piesă unică.
— Dacă-mi permiteți, am o curiozitate, a zis unul dintre ei, de ce
călătoriți cu o ciocolatieră?
Nu mai aveam încredere în nimeni. N-am vrut să le vorbesc
oamenilor ălora despre dumneavoastră și despre domnul
Fernandes. Am spus:
— Niciodată nu plec fără ea, domnule.
Cel mai frumos a fost când polițiștii i-au deșteptat pe cei doi
cheflii. Interogatoriul n-a fost prea reușit, trebuie spus. Când au
plecat, Beaumarchais în persoană le-a turnat în cap lui Maleshèrbes
și Labbé carafa cu apă de pe măsuța de toaletă. Efect garantat.
— Să vedem, poate-așa mai înviați un pic. Și-acoperiți-vă, omul
lui Dumnezeu! a zis arătând spre cele două pulpe ca două șunci ale
lui Maleshèrbes, burta numai untură și cârnăciorul veșted, care în
atâta belșug nu știa nici cum să se mai așeze. Și, fiți amabili, purtați-
vă cum se cuvine, domnilor, sau trebuie să vă aduc aminte că sunteți
înalți emisari ai Majestății Sale regele Franței, cea mai măreață
națiune văzută vreodată pe…
— Bine, bine, l-a întrerupt Zanotti, vă mai pot fi de folos cu ceva
sau pot să duc carafa lângă lighean?
Până la urmă s-a rezolvat totul cu un ibric de cafea caldă, lăsată
să se odihnească după ce a făcut șase-șapte bulbuci. Cum știți, este o
băutură medicinală cu gust neplăcut, recomandată acum de toți
doctorii din Europa.
 Patru

Dar cronica dezastrelor, madame, e departe de a se sfârși aici.

Când eram toți gata, cu capul limpezit și picioarele ușoare, am văzut
că începe să ningă. Cum frig avusesem din plin cu o zi în urmă și nu
ne ardea de alte concerte de strănuturi și de vreun guturai, domnul
de Beaumarchais, cu ochii spre cer, era tot mai iritat.
— E normal timpul ăsta, Zanotti? Credeam că la Barcelona
sunteți mai temperați.
— O ia lumea razna, domnule.
Am stat o bună bucată de timp, toți cinci, muți ca niște mumii, cu
ochii spre cer, sperând că zăpada o să ne lase în pace. S-a întâmplat
exact invers, deja semăna cu una cum văzusem o dată la palat, de
acoperise complet gărzile de la intrare. Începea să se întunece și
Beaumarchais era disperat că mai trece o zi fără să fi făcut nimic
bun. Atunci a venit la mine și mi-a zis:
— Guillot, dumneavoastră vă strecurați ușor și picioarele vă
zboară, ați putea merge înainte de comisie în strada Tres Voltes?
Doar să-l anunțați pe domnul Fernandes că mâine îi vom face cu
toții onoarea de a-l vizita.
I-am spus da, nici vorbă, mulțumit să fac un pic de mișcare. Am
fugit repede pe scară să iau scrisoarea pe care mi-ați dat-o, s-o duc,
bine apărată în tașcă; am ieșit din pensiune sub o zăpadă nemiloasă.
Era atât de frig, încât pelerina nu-mi era de niciun folos, oricât
încercam să mă zgribulesc sub ea. Cu pași mari, am străbătut
distanța până la Plaça de l’Oli, ajunsesem de-mi tremura și părul de
frig.
Ca să găsesc locul, am întrebat trecătorii. În Passeig del Born, mi-
au spus: „O, mai aveți ceva de mers”, la mijlocul străzii Rec, mi-au
răspuns: „Nu mai aveți mult” și, în sfârșit, pe strada cu închisoarea
mi-au comunicat: „E la doi pași. Uite, luați-o pe strada aceea, Boria,
până la piața care e ceva mai jos”. Zis și făcut. Totul ar fi fost mai
ușor, evident, dacă n-ar fi fost ger, dar am ajuns, și anume la o ușă
din lemn încuiată. O tăbliță anunța:

FERNANDES
MAESTRU CIOCOLATIER
FURNIZORUL PRINȚESELOR FRANȚEI

Pe stradă nu era picior de om, ferestrele aveau genele lăsate,

zăpada începea să se adune pe străzi, nu-mi mai simțeam nasul,
mâinile, degetele de la picioare. Am bătut în ușă, dar nu mi-a
deschis nimeni. M-am gândit că o să mor înghețat dacă o să fiu
nevoit să rămân pironit acolo și-am bătut cu insistența care începuse
să-mi devină obicei de când ajunsesem la Barcelona. Să nu credeți că
mi s-a deschis imediat. Am avut chiar timp să spun o rugăciune,
apărat de pelerină, sub intrarea fără marchiză, în timp ce zăpada îmi
luneca pe nas și-mi pudra peruca. Am bătut în ușă cât m-a sfătuit
disperarea. Până la urmă, cu vocea care-mi mai rămăsese am strigat:
— Domnule Fernandes, pentru numele lui Dumnezeu,
deschideți-mi odată, că mor aici înghețat ca un câine. Sunt Guillot,
vin de la Versailles, trimis de madame Adélaïde, vă aduc o…
Trebuie să știți, doamnă, că numele dumneavoastră a fost ca o
parolă. Chiar în clipa în care ninsoarea începea să fie atât de
nemiloasă, încât nu mai vedeai la doi pași distanță, o mică
deschidere, de speranță, s-a ivit în ușa ciocolatierului și doi ochi
negri ca smoala m-au fixat prin ea. Am implorat:
— Domnule Fernandes, îngheț, dați-mi voie să intru!
Ușa, miloasă, s-a deschis și-am intrat, în sfârșit, la adăpost; într-o
încăpere în care ardea focul, cu o tejghea lungă și un miros de cea
mai bună ciocolată.
 Am simțit că mi se pune o pătură pe umeri și o voce blândă, de
femeie, îmi zice:
— Așezați-vă lângă foc, o să vă reveniți imediat.
Poate vă întrebați în ce limbă au fost rostite aceste cuvinte. Ei
bine, trebuie să vă spun că nu știu sigur. Femeia care îmi deschisese
nu era complet străină de secretele frumoasei noastre limbi, dar ar fi
exagerat să spun că o vorbea. Cam la fel și eu, știu câteva cuvinte în
catalană și câteva, mai puține, în spaniolă și m-am putut face înțeles.
Știți că am avut totdeauna ureche bună pentru cuvintele străine.
Astfel că într-un amestec din cele trei limbi, și nu pot fi sigur dacă n-
a fost și vreo așchiuță de italiană, ne înțelegeam, cum veți vedea, nu
prea rău, eu și îngerul salvator.
Epitetul de înger salvator i-l dau nu doar pentru pătura de care v-
am spus, nici doar pentru ceașca de ciocolată delicioasă pe care mi-a
oferit-o imediat și care m-a readus la viață. O fac mai ales datorită
expresiei chipului ei. Salvatoarea mea era o femeie de cel mult
douăzeci și cinci de ani, cu niște ochi negri care străluceau ca stelele
în fața flăcărilor căminului, cu obraji fini, părul de culoarea aramei
învechite și buze de catifea. Am fost atât de năucit de frumusețea
aceea, încât o clipă m-am gândit că îngerii din cer, dacă aș fi murit în
fața ușii, nu mi-ar fi plăcut atât de mult.
— Vorbiți limba mea, i-am zis, cu admirație.
— De fapt, nu… a zis ea, dar înțeleg. Am mulți clienți care
vorbesc ca dumneavoastră. La Barcelona sunt mulți francezi.
Mi-am amintit că Beaumarchais mă avertizase, când plecam din
Paris: „O să vedeți, prietene Guillot, că Barcelona e cel mai francez
dintre orașele străine”.
Când mi-am terminat ciocolata, femeia m-a întrebat:
— Spuneți că vă trimite madame?
— Oui, am răspuns.
— Aveți dovezi?
 — Naturellement.
— Lăsați-mă să le văd.
— Le voi arăta domnului Fernandes. Este acasă?
— Nu în clipa asta.
— O să-l aștept.
— Nu vă sfătuiesc. Ar putea să întârzie.
— Nu-s grăbit.
— Eu, însă, sunt. Lăsați-mi mie dovezile. O să i le arăt domnului
Fernandes.
— Sunteți menajera?
— Nu, domnule.
— Domnul Fernandes vă este rudă? Tată, poate?
— Nici asta.
— Îmi spuneți sau va trebui să ghicesc?
— Este soțul meu. Și-acum, îmi arătați ce-ați adus pentru el?
Recunosc că m-a făcut să șovăi și era cât pe-aci să-i arăt, dar mi-am
amintit la timp de înșelăciunea de care am avut parte de cum am
sosit și-am dat înapoi.
— Nu mi-e clar dacă poc să am încredere în dumneavoastră,
doamnă.
— Am același dubiu, domnule.
— Unde este domnul Fernandes?
— Dați-mi dovezile de la madame și o să vă spun.
— Nu încape tocmeală.
— Nici din partea mea.
— Nu aveți încredere în mine?
— Din păcate.
— Aveți motive?
— Cu vârf si-ndesat!
— Am făcut ceva?
— Dumneavoastră, nu. Alții, da.
 — Și plătesc pentru păcate pe care nu le-am comis.
— Ca toată lumea, uneori.
— Dacă mi-ați da dovezile, s-ar aranja totul.
— Sau poate nu. Greu de spus.
— Haideți, domnule, nu fiți atât de încăpățânat.
— Sunt un om hotărât. Și-s mândru de asta.
— Lăsați-mă să le văd!
— Vă spun că nu!
— Atunci, plecați!
— Nici gând!
— Pentru un bărbat atât de tânăr, sunteți încăpățânat ca un catâr!
— Și dumneavoastră, pentru o femeie!
Chiar în clipa aia s-au auzit bătăi în ușă, deloc prietenoase: bum!
bum! bum!
— Sunt pierdută! Sunt cei de la breaslă! Ne-au auzit! Știu că sunt
aici! a zis îngerul meu cu fața schimonosită de o reală frică.
Bătăile s-au repetat – bum! bum! bum! –, de se zguduia lemnul.
Un glas tunător a zis, în engleză:
— În numele regelui George, deschideți ușa!
— Soțul dumneavoastră face afaceri cu englezii? am întrebat în
șoaptă, dar nervos.
— Nu, domnule, din câte știu eu, a zis ea.
— Atunci, ce vor ăștia?
Îngerul a dat din umeri.
— În numele Majestății Sale George III, deschideți ușa!
— Ce facem?
— Deschidem, evident! am zis, cu forța unui titan hotărât să
răzbune el singurel onoarea pierdută în Războiul de Șapte Ani30.
30 Război desfășurat în anii 1754, respectiv 1756-1763, care a avut ca
protagoniste marile puteri europene (Prusia, Marea Britanie, Austria,
Franța, Rusia, Suedia, Spania și Portugalia). Una dintre urmările lui a fost
 Și așa a și făcut. A deschis larg ușa și m-am trezit în față cu nasul
roșu și gușa numai negi a unui bărbat, parcă un broscoi râios. Era
mai înfofolit ca un servitor și de trei ori cu mai multă carne, poate
de aceea tremura mai puțin. Era însoțit de doi soldați în uniformă,
cu spadă, care-i spuneau sir.
— Domnilor, vă salut în numele Majestății Sale George III, rege al
Angliei, Irlandei, Menorcăi, Indiei, Dominicăi, Granadei, San
Vicente, Tobago, Floridei…
— Da, da, da, știm toate astea. (Englezii ăștia, veșnic în gură cu
toate victoriile, sunt insuportabili.) Cu ce vă putem fi de folos? am
zis.
— În primul rând, lăsați-ne să trecem, dacă nu vă deranjează. M-
am dat la o parte din calea lui și i-am făcut semn femeii să facă
același lucru. Cei trei bărbați au intrat înăuntru cu toate
farafastâcurile lor și au închis ușa. O secundă am trăit toți ușurarea
de-a fi lăsat afară întunericul și zăpada. Englezul a aruncat o privire,
mi s-a părut că aproba spațiul cu un gest aproape invizibil de buză.
— În numele Majestății Sale George III, vă ordon să îmi arătați
aparatul pe care l-ați inventat pentru prepararea ciocolatei, a zis sir
Broscoi Englez, care, după toate aparențele, nu se prea omora să-și
piardă timpul cu prezentări și preambuluri. De-atâta eficiență, când
vorbea îi tremura gușa.
Dintr-o ocheadă, îngerul meu mi-a dat de înțeles că se teme de
oamenii ăia. Și a rămas cu ochii pe mine, așteptând să fac ceva.
— Vă ia drept soțul meu, a șoptit.
— Mi-am dat seama, am răspuns.
— Și ce vor?
— Să vadă mașina.
— Asta nu se poate! Nu-i vreau în casa mea!

diminuarea puterii Franței. (N. tr.)

 Trebuie să recunosc, răspunsul acela și, la fel, antipatia ei față de
englezi mi-au plăcut.
— Vreți, cu adevărat, să plece?
— Da.
— Atunci arătați-le mașina!
Cât noi discutam în șoaptă, broscoiul își pierdea răbdarea, bătea
din picioare și începea să bombăne. Soția ciocolatierului a consimțit
să mă ia în seamă – mă temeam că nu o s-o facă și că sir o să declare
pe loc război – și ne-a condus într-o încăpere din dosul prăvăliei.
— Vă rog, domnilor, după dumneavoastră, am zis, cu o reverență,
știind că nimic nu-i înmoaie mai mult pe englezi decât politețurile.
În spate, am dat de minunea mecanică ajunsă în zilele noastre
admirația întregii Europe civilizate, o mașină făcută numai din lemn
și metal, cu șase picioare, patru manete mari și roți de-o mare
eleganță, cu și fără dinți. În mașina asta, cum am putut înțelege din
explicațiile îngerului meu, intră boabele de cacao, se amestecă
înăuntru cu zahărul și cu mirodeniile și iese o pastă foarte gustoasă
care poate fi numită, fără exagerare, cea mai bună ciocolată din
lume. Englezii au lăudat-o peste poate, au zis că o asemenea
invenție nu poate ieși decât din imaginația unui geniu și s-au
interesat imediat de modul de funcționare, explicat de ea cu toate
amănuntele, eu traduceam, trecând poate peste cele mai uluitoare.
Și asta fiindcă la fiecare cuvânt blestemam puțina noastră
ingeniozitate, lăsam ambasada sălbaticilor ălora să ne-o ia înainte.
S-au mai interesat supușii regelui George III și de mirodeniile
care trebuie amestecate cu pasta de cacao. Îngerul le-a spus că pot fi
diverse, dar nu pot lipsi niciodată paisprezece boabe de piper
negru, o jumătate de uncie de cuișoare și o nucă mare de annatto,
cât mai roșie. Unii recomandă să se pună și cardamom, scorțișoară,
un baton de vanilie, migdale și chiar roiniță, dar ea – a zis – e adepta
rețetelor simple.
 — Astăzi oamenilor nu le mai plac mâncărurile atât de încărcate,
a zis, fermecătoare, la ciocolată important este să fie cât mai naturală
și de cea mai bună calitate.
Dar, iertare, admiram mașina, care le-a plăcut atât de mult
englezilor, încât au rămas fără grai (la fel și eu, deși mă vedeam
forțat să ascund). Cei doi soldați măsurau totul bucată cu bucată,
fără să se ferească, au vrut chiar să vadă cam cât cântărește,
apucând-o fiecare din câte o parte, ca pentru a afla de câți oameni ar
fi nevoie să o care. Intendentul, în schimb, tândălea, fără să scoată o
vorbă.
— Aș putea ști motivul acestei atât de mari străduințe, sir? am
întrebat.
— Regele George a auzit de invenția dumneavoastră, domnule
Fernandes, și vă face cinstea de a-și arăta interesul. Regelui George îi
place mult ciocolata, bea de trei ori pe zi. Îl ajută să gândească și-i
dă o putere cât șase tauri.
Am zâmbit, aparent flatat, dar toate astea mă făceau să am o
presimțire rea. Oamenii lui terminaseră de măsurat, cel puțin așa se
părea, când broscoiul a vorbit iarăși:
— Am o curiozitate, domnule Fernandes, și numai
dumneavoastră mă puteți lămuri, a zis.
M-am gândit: acum eu am băgat-o pe mânecă. Dacă îmi cere
vreun detaliu despre construcția și funcționarea mașinii, va
descoperi păcăleala și furia lui mă va strivi ca pe o muscă.
— Spuneți!
— Cum se face că vorbiți engleza cu un accent atât de francez? a
vrut să știe.
— Ah, asta… – zâmbeam în timp ce căutam un răspuns suficient
de convingător – fiindcă am avut o doică franceză.
— Dar mi s-a spus că ați fost discipolul unui maestru Lloseres,
care-și avea magazinul pe-aici, pe-aproape.
 — Da, domnule.
— Câți ani aveți?
— Nu-mi arăt vârsta, domnule. Fiindcă sunt slab. Așa cum mă
vedeți, am împlinit de curând treizeci și unu.
— Adevărat?
— Vă jur.
Broscoiul englez își mângâia bărbia.
— O fi ciocolata. Consilierii regelui spun că e foarte bună, că
menține vigoarea tinereții.
— N-o să vă spun că nu!
Părea a crede tot.
— Și încă o întrebare.
Dumnezeule, ce spaimă!
— La ordinele dumneavoastră.
— Cunoașteri tara mea?
— Nu, sir, am mințit.
— Noi, englezii, suntem ospitalieri, avem bun-gust și admirăm
foarte mult oamenii ca dumneavoastră, în stare să facă lumea să
progreseze prin idei noi și utile, capabile să dea naștere la minuni
mecanice. Asta este valabil și pentru Majestatea Sa, bineînțeles. Nu
demult, am cumpărat, în numele regelui, o mașină de dragat, foarte
utilă pentru recuperarea obiectelor pierdute în naufragii. Sau una
care face portretul a trei persoane în basorelief (și asta doar răsucind
o cheie). Majestatea Sa regele George are multă încredere în lucruri
din astea, este convins că progresul omenirii trece prin asemenea
roți, manivele sau pistoane, care vă sunt atât de bine cunoscute.
Majestatea Sa ar mai vrea să știe dacă dumneavoastră și frumoasa
dumneavoastră soție ați accepta o invitație la Palatul Buckingham,
să rămâneți cât timp este nevoie ca să construiți o mașină ca a
dumneavoastră.
Am rămas încremenit. Din fericire, am reușit să reacționez:
 — Va trebui să mă consult cu soția, sir.
— Evident, înțeleg.
— Înțelegeți?
— Cum să nu! Dacă aș avea o soție atât de frumoasă ca a
dumneavoastră, n-aș mișca un deget fără să mă consult cu ea. Tot
înainte!
Broscoiul a arătat cu mâna spre îngerul meu și-n ochi i-a licărit o
scânteie de admirație, sau poate de dorință, pentru frumosul meu
înger.
— Ne permiteți să vorbim singuri?
Și el, resemnat:
— Faceți ce aveți de făcut!
Sir Broscoi și oamenii lui au ieșit din încăpere lăsând mașina
liniștită, iar pe noi, și mai mult. Am tradus toate cuvintele schimbate
cu el, n-am lăsat unul deoparte, dar, când ea a priceput despre ce
este vorba, a început să dea din cap:
— Nu, nu, nu se poate. Bărbatul meu n-o să mai facă nicio
mașină.
— Gândiți-vă bine. Este o excelentă ocazie să câștigați bani
frumoși.
— Vă spun, nu. Nu se poate.
— Nu vă grăbiți! Trebuie cântărit pe-ndelete.
— Nu-i nimic de cântărit. Spuneți-le că le refuz oferta.
Cum nu mi se părea recomandat să-l enervez pe englez cu un
refuz atât de categoric, am preferat să-mi păstrez o portiță de
scăpare. Am ieșit, cu o figură de soț sub papuc – are totdeauna efect
între bărbați – și-am zis:
— Soția mea vrea să se mai gândească. Dacă-mi spuneți un loc
unde să vă trimitem răspunsul, îl veți avea în câteva ore.
Englezul a notat o adresă pe o hârtie și mi-a dat-o. Stăteau la
pensiunea Manresa, pe strada cu același nume.
 — Vă dau două zile. Să nu mă faceți să-mi pierd răbdarea,
domnule Fernandes.
— Nu, domnule.
— Aaa, Fernandes, s-a întors brusc el spre mine. Încă ceva.
— Da, domnule.
— Nu cumva ați văzut prin oraș o legație de francezi?
— Francezi, domnule? Sunt atâția în oraș…
— Ăștia sunt ambasadorii regelui Ludovic, au sosit acum câteva
zile. Stau la pensiunea Santa Maria.
M-a surprins, recunosc, că era atât de la curent. O clipă mi-am
spus că ei ne furaseră, dar mi-am amintit cum vorbeau pungașii ăia
și am renunțat la idee: oricât de nătângi sunt englezii, încă știu să
vorbească engleza. Iar măgarii ăia nu știau o iotă.
— Nu, domnule, n-am văzut niciun francez, am zis.
— Bine. Dacă îi vedeți cumva, nu vrem sub nicio formă să faceți
afaceri cu ei, m-ați înțeles, Fernandes?… Vreau să spun – s-a
corectat, privindu-l pe înger cu niște ochi goi – că Majestatea Sa
regele George III va ști să-și exprime recunoștința că nu faceți afaceri
cu francezii ăștia grobieni, ci doar cu noi și marea noastră națiune.
— Sigur, sir. Doar cu dumneavoastră, am zis fără tragere de
inimă, dar foarte în rolul meu.
De n-aș fi crezut totdeauna că englezii nu simt decât foame, somn
și-un dezmăț animalic, aș zice că grăsanul ăla se uita la ciocolatieră
cu ochi de broscoi înamorat.
— Sunt convins, a zis, mulțumit. Lăudată fie Majestatea Sa! La
revedere.
Cu un fel de salut militar, au ieșit toți trei trântind ușa. Mi-a fost
clar că nici despărțirile lungi nu erau pe gustul idolatrului.
Și acum, cu permisiunea dumneavoastră, doamna mea, voi da un
răgaz mâinii mele înainte de a continua cu ultima parte a acestei
utile după-amiezi în casa domnului Fernandes și a frumoasei și
fermecătoarei sale soții.
 Cinci

Slujitorul dumneavoastră, mai devotat decât oricare altul, după ce

a înghițit două smochine uscate și o gură de apă, este gata să-și
continue cronica întreruptă la sfârșitul capitolului anterior. O reiau
de unde am lăsat-o: suntem în magazinul ciocolatierului Fernandes
și broscoiul englez, însoțit de redusa-i suită, tocmai a ieșit, trântind
ușa.
De-atâta agitație, îngerul meu, sărăcuța, era înspăimântată. Stătea
lângă mașină, plângând cu lacrimi fierbinți, nu mă întrebați din ce
cauză.
— Vor să mi-o fure. Toți vor să-mi fure mașina, zicea printre
suspine.
I-am cerut să se calmeze puțin, am așezat-o lângă foc și-am
încercat s-o fac să înțeleagă partea bună a lucrurilor: dacă soțul ei
este cât de cât deștept și renunță la partizanate politice, care nu duc
niciodată nicăieri, ar putea pune mâna pe un sac de lire de la
blestemații ăștia de englezi și de la regele lor care, din câte spun, e
bine dus cu pluta.
— Domnul Fernandes este realmente un bărbat norocos, am
adăugat și trebuie să vă mărturisesc că doar în parte mă gândeam la
afacere.
Dar ea doar dădea din cap că nu și plângea nemângâiată.
— Vă spun că e imposibil, șoptea.
— Dar de ce nu? De ce atâta încăpățânare?
Ea dă-i și plângi, fură să-mi dea vreun răspuns. Și eu nu puteam
înțelege nimic: nici de ce atâtea lacrimi, nici de ce soțul ei nu vrea să
le ia englezilor banii. Mi-ar fi plăcut să am eu ocazia să-mi vâr nasul
în palatul ultrainamicului nostru. Ce-aș mai fi profitat!
— Încă nu vă știu numele, domnule, a zis brusc îngerul
înlăcrimat.
— Victor Philibert, la dispoziția dumneavoastră.
— Pe mine mă cheamă Marianna.
Iertați-mă că vă spun o intimitate, doamna mea, dar auzind acest
nume, m-am gândit că de puține ori pământul și cerul au știut să se
pună în acord cu atâta succes. Numele acela făcea întru totul
dreptate înfățișării acelei făpturi.
— E un nume foarte frumos, Marianna, am zis.
— Mi l-a pus părintele Fideu. Îl cunoașteți? E un adevărat sfânt. Îi
datorez viața, norocul, tot ce sunt.
— Chiar îl cheamă părintele Fideu?
— Așa-i că-i hazliu? Multă lume crede că-i o poreclă fiindcă îi
place supa cu fidea. Dar nu, e numele lui de familie adevărat! Iată
câte lucruri ciudate se petrec. (A zâmbit, și, mulțumită, era și mai
frumoasă.) Părintele Fideu este preotul de la Santa Maria del Mar.
Eu țin de parohia lui, știți? Mare noroc am avut! Dar, decât să
ascultați despre viața mea, nu prea veselă, n-ar fi mai bine să-mi
arătați dovezile că sunteți trimis de madame?
— De acord.
Am scotocit prin tașcă în căutarea misivei dumneavoastră. Din
păcate, nu-i puteam înmâna darul pe care îl promitea scrisoarea, mi-
ar fi făcut plăcere întâi și-ntâi pe el să i-l dau.
— O cunoașteți pe madame? am întrebat-o în timp ce căutam.
— Nu, bineînțeles. Dar atât am auzit vorbindu-se, că parcă am fi
vechi prietene. Ne vin atât de des comenzi de la dânsa! Și are atât de
mult bun-gust! Știți că ciocolata pe care i-o dăm este făcută special
pentru ea, pentru nimeni altcineva.
— Iat-o. Și i-am înmânat scrisoarea.
A desfăcut-o, a admirat scrisul frumos și semnătura. Mi-a dat-o
înapoi:
— Mi-o citiți?
 — Nu știți să citiți?
Puteam să-mi închipui, nu era decât soția unui ciocolatier.
Frumoasa și încântătoarea soție a altui bărbat.
— M-au învățat, dar eram grea de cap, a zâmbit.
— Pentru dumneavoastră, o fac cu multă plăcere, am zis.
O să-i transmiteți soțului ce scrie?
— Puteți fi sigur!
Și am început să citesc:

Stimate domnule Fernandes, căruia atâtea lucruri dulci îi datorăm: fac să vă

parvină această scrisoare prin secretarul meu, dom…

— Cum de este scrisă în catalană? a ezitat doamna Marianna.

— Madame este atentă la fiecare detaliu, am zâmbit, încântat să-i
pot da aceste asigurări.
— Oare ne vorbește limba?
— Nu cred, doamnă, deși madame are vaste cunoștințe, și în
domenii care ne-ar surprinde pe amândoi, dar cred, mai degrabă, că
a pus pe cineva să-i traducă. Gândiți-vă că la Versailles sunt atâția
oameni, așa că totdeauna se găsește cineva potrivit pentru orice
trebuință, oricât de ciudată ar părea.
— A, bineînțeles, bineînțeles…

…fac să vă parvină această scrisoare prin secretarul meu, domnul Guillot, care
v-o va înmâna personal, potrivit dispoziției mele. Poate domnul Guillot o să vi se
pară prea tânăr, dar nu vă luați după aparențe. Este un om integru și se bucură de
întreaga încredere a mea și a surorii mele Victoire.

— Vedeți ce frumos vorbește despre dumneavoastră? a zis

Marianna, emoționată, și eu am răspuns cu un gest de modestie,
care voia să însemne: „Madame este excesiv de generoasă”. Nu
voiam să distrag destinatara, și-așa cam împrăștiată. Am continuat
lectura:

Doresc să vă spun că ciocolata dumneavoastră este la palat ca ambrozia zeilor

de odinioară și la fel de căutată, într-atât, încât o ascundem să nu o găsească
nimeni în afară de noi. Sora mea și cu mine numărăm câte minute mai sunt până
la următoarea. O bem la micul dejun și la gustarea de după-amiază și-atât de
mult ne place, că am cerut să ni se fabrice niște ciocolatiere speciale, ca să ne-o
putem doza în porții de trei cești, cu gândul că as fel va dura mai mult. Ne-am
gândit că v-ar face plăcere să aveți una dintre aceste bijuterii de porțelan, ieșite
din fabrica pe care defunctul rege, tatăl nostru, a avut buna idee să o construiască
în orașul Sèvres. Vă trimit, în semn de admirație și de fraternitate, una din
zestrea mea personală, marcată cu numele meu, cu speranța că o să vă placă.

— Citiți groaznic în catalană! a râs discret Marianna.

— Ați înțeles ce se spune în scrisoare?
— Da, că vrea să-mi dăruiască un vas pentru ciocolată.
— Nu dumneavoastră, soțului.
— Așa-i. Și unde-i vasul?
— Ne-a fost furat. Dar, când îl găsim, o să vi-l aduc.
— Ah! V-a fost furat?
— Da, Marianna, ghinion. Dar ascultați, acum urmează ce este
mai important.
— Să vedem.

De asemenea, îndrăznesc să vă cer o mică compensație. Emisarul care vă va

înmâna această scrisoare vine în numele unei comisii de gentilomi trimisă de
însuși regele, nepotul meu, Ludovic XVI. Cum știți, iubitul nostru monarh este
un om cu idei progresiste, interesat de orice dovadă de modernitate ce poate apărea
în lume. De aceea mecanismul inventat de dumneavoastră pentru fabricarea
ciocolatei i-a trezit cel mai viu interes și a dorit să-l trimită pe maestrul ciocolatier
al palatului, monsieur Labbé, pentru a-i deprinde tainele de la dumneavoastră.
Vă rog să-l primiți cu considerația pe care o merită un om care îndulcește
existența regelui Franței. Același lucru și pentru suita sa, formată din doi cavaleri
despre care veți avea curând informații și de la secretarul regal. Vă spun toate
astea știind că sunteți un om drept și onest, ca să vă rog să-i primiți pe toți acești
domni cu aceeași plăcere cu care m-ați primi pe mine însămi sau pe Majestatea Sa
și să-i ajutați să-și ducă la…

— Și toți oamenii ăștia au venit cu dumneavoastră? O, Doamne,

acum chiar că-s pierdută! m-a întrerupt din nou.
— Așteptați, doamnă, că imediat închei. Ascultați cu atenție ce
urmează, am zis, înainte de a ajunge la finalul scrisorii.

…și să-i ajutați să-și ducă la bun sfârșit misiunea. De asemenea, îmi revine
trista obligație de a vă aduce la cunoștință că am primit informații că o ambasadă
a regelui Angliei, execrabilul George III, aflând de obiectivele noastre, a hotărât să
viziteze orașul Barcelona, presupunem ca să-și vâre nasul prin magazinul
dumneavoastră. Nu sunt, domnule, persoane demne de încrederea oamenilor
nobili; ca prietenă a dumneavoastră, cum mă consider, mă văd obligată să vă
avertizez. Vă cer, în numele nepotului meu, regele, să nu vă vedeți cu ei sub nicio
formă, dacă nu vreți să vă tâlhărească sau să vă ucidă sau ceva și mai rău.

În acest punct, Marianna s-a încruntat.

— Domnule, dumneavoastră știți ce ar putea face mai rău decât
să ne ucidă?
— Ssst! Mai e doar formula de încheiere.

Cum știu că toate acestea vă vor provoca unele neplăceri și pentru nimic în
lume nu vreau să mă fac vinovată de problemele dumneavoastră, i-am cerut
secretarului meu, monsieur Guillot…

— Iarăși dumneavoastră!
— Da! Ascultați, doamnă, nu sunteți deloc atentă!
 …i-am cerut secretarului meu, monsieur Guillot, să vă facă o comandă mare,
suficientă spre a îndulci tristele și friguroasele ierni de la palat în următorii ani…
Odată îndeplinite dorințele trimișilor noștri, monsieur Guillot vă va explica
detaliile și vă va recompensa foarte convenabil munca și destoinicia. Vă asigur că
suma este generoasă și vă va răsplăti pentru tot deranjul pe care vi-l putem
provoca și, dimpotrivă, veți putea avea satisfacția de a fi oferit un foarte util
serviciu Coroanei franceze. Mă opresc aici, domnul meu, nu îmi mai rămâne
decât să vă reamintesc recunoștința mea pentru după-amiezile fantastice pe care le
petrecem grație băuturii dumneavoastră. De-ați ști ce bine se împacă ciocolata,
exercițiile la vioară, lectura în micul cabinet al surorii mele Victoire și după-
amiezile cenușii în sala armelor… din toate acestea sunt făcute serile de la palat,
în apartamentele noastre. Primiți o strângere de mână de la prietena
dumneavoastră, madame Adélaïde a Franței.

S-a lăsat o tăcere puțin stingheră.

— Gata? a întrebat Marianna și, când am făcut semn din cap că
da, a dat drumul unui suspin și-a adăugat: Sunt pierdută!
— Haideți să vedem. Mă însoțește un grup de persoane care vor
să vadă mașina…
— Am înțeles tot, mai puțin povestea cu afacerea și compensația.
Am zâmbit, mulțumit că a mers direct la partea cea mai
interesantă pentru ea.
— E simplu, Marianna. Madame vrea să vă răsplătească pentru
deranj. Pe soț și pe dumneavoastră.
— Și vrea să ne răsplătească mult sau puțin?
— Foarte mult.
— Bani gheață?
— Aur.
— Curând?
— Madame dorește să fiți bogați înainte ca eu să părăsesc orașul.
Am trecut total sub tăcere amănuntul că nu aveam nicio centimă,
căci toți banii ne fuseseră furați cu o noapte în urmă. Mi-am dorit
însă ca monsieur Beaumarchais să fi avut dreptate când mi-a spus că
o să recuperăm tot ce ni se luase.
— Și răsplata dumneavoastră ar fi mai mare sau mai mică decât
ce îmi oferă englezii?
— Doamnă, nu mă jigniți! Chiar dacă ar fi aceeași sumă de bani,
tot ar fi mai interesant să aveți relații cu marea națiune franceză!
Ochii Mariannei s-au aprins de emoție. Aș zice că oferta
dumneavoastră a interesat-o mult mai mult decât au îndrăznit
cuvintele ei să-mi spună, nu mă întrebați din ce motiv. Stătea
descumpănită, de parcă mi-ar fi ascuns o informație deosebit de
valoroasă sau de parcă, în pofida cuvintelor pe care i le citisem, încă
n-ar fi avut încredere în mine și în intențiile noastre.
— Spuneți-mi, a zis, comisia pe care o reprezentați ar putea să nu
se vadă cu soțul meu?
— Evident, nu, doamnă, am zis, soțul dumneavoastră este chiar
obiectivul vizitei noastre.
— Credeam că obiectivul este mașina, a răspuns ea.
— Bineînțeles, mașina. Dar soțul dumneavoastră trebuie să ne
arate cum funcționează, să ne facă o demonstrație…
— Pot face eu demonstrația. Știu toate secretele mașinii. L-am
ajutat s-o gândească și s-o monteze. Și, de luni de zile, o fac să
meargă fără să mă ajute nimeni.
— Nu știu… nu la asta ne gândiserăm… – am ezitat, înainte să
întreb: Și de ce să o faceți dumneavoastră? Sunteți atât de sigură că
domnul Fernandes nu o să se întoarcă? Nu e prea mare
încăpățânarea?
După o tăcere elocventă, au urmat câteva cuvinte triste:
— Din nefericire, domnule, din locul unde s-a dus soțul meu
oamenii nu se întorc.
Și, cum n-am înțeles-o prea bine, a adăugat, în șoaptă,
apropiindu-se de mine:
— E mort, domnule. Dintre toate încăpățânările, cea mai mare.
— Mort?
Cu siguranță, de surpriză am ridicat prea mult vocea și ea a făcut
ochii mari îngrozită.
— Sst! Nu strigați! Nu știe nimeni!
— De cât timp?
— Se fac curând șase luni.
— Șase luni! Și cum e posibil să nu știe nimeni?
— Fiindcă am ținut secret.
— Din ce motiv?
În clipa aia s-au auzit iarăși bătăi în ușă care, prin stil și forță, ne-
au dus cu gândul la neplăcuții ambasadori englezi. O voce stridentă,
puternică, ne-a risipit orice umbră de îndoială:
— Hei, tu, femeie! Deschide imediat sau dărâm ușa!
Ea s-a albit. Mi s-a părut că tremura.
— E Mimó, a zis.
Am ridicat din umeri, parcă întrebând cine e atât de puțin
civilizatul Mimó. Mi-a explicat:
— Un mizerabil, i-a intrat în cap că mă vrea și nu-i chip să i-o
scoți. Trebuie să vă ascundeți.
La ușă continuau strigătele și loviturile, atât de puternice, că
vasele de ciocolată de pe rafturi (și inimile noastre) se clătinau.
— Marianna! Deschide! striga vocea stridentă.
Marianna mi-a făcut semn, sub tejghea era o scobitură de
mărimea unui om. M-am vârât, cât am putut de ghemuit, exact la
timp ca să evit să-și ducă la capăt amenințările sălbaticul ăla.
— Marianna! Ori deschizi ușa ori…
A deschis. Intra un frig înțepător și umed, să-ți vină să plângi, nu
alta. Am auzit toată discuția și am înțeles-o fără dificultăți, de parcă
auzul mi s-ar fi adaptat la limba asta, care nu-i a mea, dar cu care
seamănă într-o anumită măsură. Aveți aici transcrierea, făcută din
memorie, dar exactă, a vorbelor auzite:
— Ce ai, Mimó?
— Pot să intru?
— Nu. Ce vrei?
— Am venit la bărbatul tău.
— Bărbatul meu e plecat.
— Și-acum? Și când se întoarce?
— O să te anunț.
Vocea aia, doamnă… Am recunoscut-o imediat. Nu pot fi multe
pe lume atât de neplăcute. Am ciulit urechile, să fiu sigur.
— Știi de câte zile e plecat bărbatul tău, Marianna?
— Nu e treaba ta.
— Eu am numărat cinci luni, cel puțin. Poate te-a părăsit și-ai
nevoie de alt bărbat?
Cum să nu! Nu aveam niciun dubiu: era vocea căpitanului
general Nas de Cartof. Sau, mai degrabă, a mincinosului care ne
vizitase cu o zi în urmă la hotel, făcându-ne să credem că ar fi
căpetenia regiunii militare.
— Dac-aș avea nevoie de alt bărbat, ăla n-ai fi tu, Mimó, i-a trântit
ea verde-n față.
Respectivului Mimó nu i-a fost pe plac ce a auzit. Vocea-i suna și
mai neplăcut când a spus:
— Ține-ți gura, că putem să-ți închidem afacerea.
— Tu și mai cine?
— Eu și ceilalți maeștri. Din breasla ciocolatierilor și din altele, că
suntem toți de acord.
— Și prăvăliașii?
— Și măcinătorii.
— Mamăăă, Mimó, dar ai făcut treabă, nu glumă!
— Și ce-o să mai fac, dacă mă lași, Marianna.
 Vocea, acum, se muiase, se făcuse lipicioasă ca un melc. Îmi venea
să ies de sub tejghea și să-i zic două-trei individului.
— Du-te și lasă-mă-n pace. Am mai vorbit de asta de multe ori.
— Și de ce te încăpățânezi, Marianna? Nu vezi că te-a părăsit
bărbatul? Nu știi ce pot să-ți ofer eu?
— Tu? Ah, nu mă face să râd!
— Sigur că da. Am bani! Și-o să am și mai mulți! O să fim cei mai
bogați negustori din oraș. Cu talentul meu în afaceri, cu mașina ta și
zâmbetul tău în spatele tejghelei, n-o să se compare cu noi nimeni.
Marianna a scos un oftat obosit.
— Du-te, Mimó. M-am săturat să tot aud asta.
Am scos, cum am putut, un picior din ascunziș și m-am așezat în
genunchi în spatele tejghelei. Inima mi-o luase la galop, știam că-mi
pun în joc capul, dar trebuia să fiu sigur. M-am ridicat încet-încet, ca
o păpușă în spatele decorului, până am reușit să zăresc bărbatul
care vorbea cu atâta nerușinare îngerului meu mort de frig. Și, mă
credeți sau nu, instinctul nu mă înșelase. El era! Nasul ăla de cartof
mi-a confirmat imediat, deși își scosese masca de înșelat străinii și
era îmbrăcat ca un negustor. Avea brațe groase, musculoase, de
ciocolatier, și o față de ticălos, înspăimântătoare. O privea pe
Marianna de parc-ar fi fost o farfurie cu frișcă și se apropia de ea.
Iertați-mi, doamnă, grosolănia acestor cuvinte, vă spun că l-aș fi
păruit cu dragă inimă pe loc pe imbecil – pentru Marianna, pentru
bani, pentru ciocolatieră! – și n-am făcut-o doar ca să nu pătez
reputația îngerului meu (și fiindcă, e adevărat, m-ar fi făcut zob). În
silă, mușcându-mi pumnii, m-am încolăcit din nou ca un vierme
sub tejghea, încercând să găsesc o noimă în toată dandanaua aia.
Discuția continua, la fel de tăioasă ca frigul care pătrundea de
afară. Acum Nas de Cartof renunța la iritarea provocată de refuz:
— Văd că te-au părăsit și clienții, nu doar bărbatul.
— Da, din cauza ta și a alor tăi. Crezi că nu știu ce spuneți despre
mine?
— Și n-o fi adevărat?
— Ești un mizerabil și un invidios, Mimó.
Nas de Cartof și-a umflat pieptul, și glasul, ca un cântăreț. S-a
apropiat de Marianna, dar ea nu s-a tras înapoi. Ce femeie
curajoasă! Cred că, văzând-o cum îl înfruntă pe fanfaronul ăla, mi-a
plăcut și mai mult de ea.
— Nu mă atâta, femeie, că nu știu ce am.
— Dacă nu-ți place să auzi adevărul, nu veni la mine.
— Vin fiindcă știu că mai devreme sau mai târziu o să-mi spui
lucruri plăcute. Trebuie doar să aștept.
— Treaba ta.
— Voi, femeile, faceți mare tărăboi la-nceput, pe urmă vă pierdeți
curajul și căutați pe cineva să vă apere.
— Ai terminat? Vreau să-nchid ușa.
— Încă nu ți-am spus ce venisem să-ți spun. M-a trimis breasla.
— Care?
— A noastră.
— Ce să-mi spui?
— Noi, căpeteniile ciocolatierilor, vrem ca bărbatul tău să
plătească ce datorează.
— Nu datorăm nimic.
— Cotizația pe cinci luni. Și dobânzile. Sunt bani mulți. Vrem să
vină bărbatu-tău la prima întrunire, miercurea viitoare, cu banii și
explicații.
— Lăsați-mi bărbatul în pace! Vorbiți cu mine!
— Asta e treabă de bărbați, Marianna. Așa spune legea.
— Când legea nu mai e bună, trebuie schimbată.
— Dar de ce ești așa căpoasă…? Vino cu mine, Marianna. Facem
front comun, tu, eu și mașina. Și gata cu problemele tale. O s-avem o
afacere înfloritoare!
 — Eu am deja afacere înfloritoare, oricâte bețe-n roate îmi puneți!
— Da, până-ți luăm mașina…
— Ești un mizerabil, Mimó, a zis Marianna și-a împins ușa.
Mimó și-a pus un picior între ușă și toc. Prin spărtura rămasă, a
intrat cel mai înghețat frig din lume. Și nu vorbesc de zăpada căzută
din cer, ci de cuvintele auzite.
— Nu pricepi? Ești femeie! Femeile nu pot fi maeștri în nicio
meserie. N-ai cum ține tu aparatul ăla. Îți trebuie un bărbat.
— Nu știi tu ce-mi trebuie. Pleacă, Mimó. Ne-am spus ce-am avut
de spus și e frig.
— Te-ncăpățânezi să fii o amărâtă, Marianna, când poți să ai tot.
— Părerea ta.
— O să-ți pară rău.
— Lasă-mă să închid.
— Tu n-auzi ce-ți spun?
— Sigur c-aud, nemernicule. (Acum Marianna își umfla pieptul,
glasul și dorința, de unde nu știu, de a se apăra singură și mi s-a
părut că n-o făcea pentru prima oară.) Te-aud prea bine! O să-mi
pară rău, zici? Ce-o să-mi faceți de data asta? Să aruncați mai multe
minciuni, cum atât de scârbos faceți în ultimul timp? A cui a fost
ideea asta îmbârligată? Că pun în ciocolată sânge menstrual, de
parc-aș fi vrăjitoare? Așa ceva nu poate să iasă decât dintr-un cap ca
al tău, un mizerabil și-un invidios. Singurul care-mi strică ciocolata
ești tu, cu fierea din gândurile tale. Că asta ai, doar fiere. Pizma care-
ți roade sufletul! Ai vrea tot ce-avea bărbatul meu, nu? Eu, mașina,
reușita în afaceri? Crezi că nu știu cum mă priveai și când era lângă
mine? Ei bine, n-o să ai nimic din ce-i al lui. Niciodată, oricât ai
aștepta, oricât ai veni la mine acasă să strigi. Ai priceput? Niciodată!
În viața mea!
Mimó a făcut un pas înapoi, speriat de forța cu care Marianna îi
aruncase-n față toate adevărurile acelea. A mai putut să adauge:
 — O să vedem noi!
Și ușa s-a închis în fața nasului perplex al ciocolatierului –
zdrang! – și biata Marianna s-a chircit, parcă nu era ea cea care cu o
clipă în urmă își umfla pieptul în fața lui Mimó, s-a prăbușit la
pământ ca un sac gol și, cu fața în mâini, a izbucnit în hohote de
plâns. Am vrut să-i vorbesc, s-o întreb despre tot ce auzisem și mă
neliniștise rău, s-o consolez cu vorbe blânde, dar nu putea vorbi și
nu se putea opri din plâns, mi-a făcut un semn vag că o să ne mai
vedem, poate cerându-mi să plec.
Va mărturisesc, doamnă, că am rămas uluit, incapabil să scot o
vorbă sau să fac ceva să-i ușurez disperarea, cu gândul că, atunci
când femeile își plâng de milă, noi, bărbații, suntem în stare doar să
facem figură de neghiobi.
Am ieșit, cu gândul încă la acel Mimó și la cum să pun mâna pe
el, am străbătut câteva străzi căutându-l, dar era aproape beznă în
cartierele acelea, unde nu erau nici torțe, nici felinare. Până m-am
oprit să ascult cum scârțâie zăpada sub picioare. Erau puțini oameni
afară, pe vremea aia și la ora aia. Nu trebuia decât să-mi urmez
auzul și instinctul, ca un animal sălbatic.
Brusc, când dădeam colțul unei străzi, am văzut o lumină
mișcătoare și l-am recunoscut pe ticălosul de Mimó în fața unei
intrări, cu un felinar în mână. Mi-am fixat bine locul, ca să mă întorc
mai târziu, poate însoțit. Strada se numea Caputxes.
La întoarcerea la pensiune, în întuneric, tremurând de frig pe
străzile ninse, un glăscior pe care nu voiam să-l ascult îmi zicea
întruna:
„Azi totul e lunecos, dar mâine o să fie mai rău”.
 Șase

Madame,
Dornic să închei cronica de ieri în punctul cel mai adecvat, ca să
vă fie lectura plăcută, am lăsat pentru astăzi un amănunt important.
Ajuns la pensiune, după seara de emoții și îngheț, nu l-am găsit pe
Beaumarchais așteptându-mă. Mi s-a părut straniu. L-am întrebat pe
Zanotti și iată ce mi-a spus:
— Când a ieșit pe ușa asta, a zis că se duce la teatru, dar e o
minciună, signore.
— Pe ce vă bazați?
— Păi Casa de les Comédies e închisă și ferecată, signore. De doi
ani nu mai vedem niciun spectacol, nici cântat, nici vorbit. Ni se
spune că este criză și opera costă bani mulți. Nu e de plâns că am
ajuns în halu-ăsta? Cum să trăiești fără muzică și fără teatru?
Dar cel mai straniu a fost că Beaumarchais al nostru n-a apărut
toată noaptea, a trebuit să dorm singur, după ce, destul de mult
timp, am scris la lumina vie a felinarelor din stradă. Dimineața, la
micul dejun, nu-l văzuse nimeni și absența lui lăsa toată legația
decapitată și fără să știe ce e de făcut.
— Nu putem merge la domnul Fernandes fără el, ar fi nepoliticos,
zicea Delon, cel totdeauna corect.
— Eu n-am de gând să-l aștept veșnic! adăuga Maleshèrbes, cât
înghițea trei felii de pâine cu brânză.
— Oare n-ar trebui să-l anunțăm pe căpitanul general? Poate a
fost sechestrat, se îngrozea Labbé.
Și Delon:
— Nici vorbă, dacă ar fi fost sechestrat, am ști deja.
Și Labbé:
— Da? Cum?
 Și eu:
— Domnilor, să nu ne grăbim prea tare. Sunt doar câteva ore de
când lipsește. Să-l lăsăm să revină prin forțe proprii, să nu-l
amestecăm pe căpitanul general!
— Mai bine, căpitanul ăsta general e un zero, intervenea
Maleshèrbes cu gura plină. Uite, dacă nu altceva, banii furați. Vi se
pare că face ceva să dea de ei?
După câteva clipe de ușoară chibzuință, Delon a luat cuvântul:
— Spuneți dumneavoastră, Guillot, ce planuri sunt pentru astăzi,
să știm ce avem de făcut.
— Eu? am întrebat.
— Evident. În absența lui Beaumarchais, capul trebuie să fiți
dumneavoastră.
Bietul de mine! Dacă e ceva ce nu știu, nu știu să iau decizii. Nici
măcar pentru mine, doamnă. Când trebuie să decid ceva, tremur. Și,
după ce o fac, e și mai rău, fiindcă tot timpul mă gândesc că ar fi
trebuit să aleg ce am dat deoparte. E un chin, vă asigur.
În fața acestei situații care, fără a fi disperată, era destul de gravă,
am dat liber întregului grup.
— Și ce vreți să facem, cu atât de mult timp și fără un ban? a
întrebat Labbé, pe bună dreptate.
— Eu mă duc înapoi în pat, a hotărât Maleshèrbes, cu un aer de
purcel satisfăcut. Anunțați-mă când e pusă masa de prânz.
— Omul ăsta trăiește doar ca să mestece! se îngrozea Delon.
— V-ar plăcea să facem o plimbare pe promenada de lângă
zidurile orașului, domnul meu? i-a propus Labbé colegului său din
Bayonne.
Și astfel, lăsându-i cât de cât aranjați, unul în pat și doi afară, la
răcoare, am dispus și eu de timpul meu liber cum mi s-a părut mai
bine. Și, cred, cu mare folos, cum o să vă dați imediat seama.
Am început prin a face o vizită îngerului meu ciocolatier. Era
plăcut să mergi prin oraș dimineața. Primăria scosese toți deținuții
să curețe străzile. La fiecare colț de stradă se adunau mormane de
zăpadă. Un soare vesel strălucea, dar nu prea încălzea și totul
mirosea a nou.
În magazinul din strada Tres Voltes am găsit-o pe Marianna în
spatele tejghelei, și mai frumoasă decât cu o zi în urmă, zâmbind
unei cliente care cumpărase o livră de ciocolată.
— Nu-i nicăieri ca aici, zicea femeia, cu marfa în mână, soțul meu
și cu mine nu dorim alta.
Marianna dădea din cap că da, mulțumită.
Și clienta, ieșind:
— Salutări soțului!
— Îi voi transmite, a răspuns ea, cu privirea tulbure.
Când ochii i s-au întâlnit cu ai mei, Marianna a zâmbit larg, parcă
se bucura că mă vede.
— Vă simțiți mai bine? am întrebat.
— Mult mai bine, mulțumesc.
— Mă bucur să aud.
A apărut o altă clientă. Părea o cameristă de casă bună. Marianna
m-a lăsat un moment, să se ocupe de ea.
— Domnii vor să știe dacă poate veni ciocolatierul la dânșii după-
amiază, să facă ciocolată.
— Soțul meu e plecat, a răspuns Marianna, cu zâmbetul ei
fermecător, care schimba în adevăruri toate minciunile, dar o să vin
eu.
— Dumneavoastră? Să faceți ciocolată?
— Sigur. Și o să fie la fel de bună ca a soțului meu.
— Și piatra pentru măcinat?
— Vin eu cu ea, ca întotdeauna.
— Și îngenuncheați pe jos, ca un bărbat?
— Da, bineînțeles. N-am genunchi?
 — Genunchi, da. Dar putere? Vreți să spuneți că…?
— O să rămâneți uimită.
Camerista de casă bună dădea din cap că nu.
— Uf, cred că nu. Stăpânilor n-o să le facă plăcere să vă lase pe
jos. (Cu ochii mijiți, o privire gânditoare.) Și primăria vă dă voie să
faceți ciocolată pe la case, ca un bărbat?
Marianna a oftat, resemnată. Începea să-și dea seama că lupta ei
era pierdută. Nu a răspuns nimic. Camerista a continuat:
— Mai bine caut un ciocolatier bărbat. Știți unde aș putea găsi
unul?
Marianna și-a permis un zâmbet sarcastic:
— Îmi pare rău, dar nu cunosc niciunul îndeajuns de bărbat.
Clienta a privit-o cu aerul că, într-o problemă atât de simplă,
dreptatea e total de partea ei și a ieșit indignată.
— Chiar știți să manevrați piatra de măcinat?
— Cum să nu! E cel mai ușor lucru.
— Credeam că e nevoie de multă forță în brațe.
— Am o forță grozavă, domnule! Mai ales când mă-nfurii.
— Poate vă pot ajuta. Mă puteți învăța?
— Să faceți ciocolată pe la case? Dar v-ați uitat la dumneavoastră?
A izbucnit în râs: Păi sunteți slab ca un țâr. N-ați putea nici să
ridicați piatra de măcinat. Și v-ați murdări pe haine. Nu, nu, se vede
de la o poștă că sunteți născut să scotociți prin cărți și hârtii. Și să
gândiți! Nu e de dumneavoastră.
— Adevărul este că aș face orice ca să vă văd mulțumită – a
pufnit din nou a resemnare – și, ca să vă fiu alături, mi-aș murdări și
sufletul, înțelegeți? Sunt cel mai mare admirator al dumneavoastră,
Marianna.
— În ultimul timp îmi apar tot felul de combinații! a zis, râzându-
și puțin de mine, dar imediat a adăugat serios: Dar vă mulțumesc
din toată inima că vreți să mă ajutați.
 — Ieri mi-ar fi plăcut să-i sparg nasul lui Mimó ăla!
— Nu ați obține nimic. Din nefericire pentru mine, are dreptate,
știți? Orice aș face, va trebui să închid. Și ei o să-mi ia mașina, că
asta vor.
— Cum? Vă predați? Dumneavoastră?
A dat din umeri.
— Am obosit să lupt cu tot și cu toți.
— Și cum o să trăiți?
— Va trebui să mă întorc la Casa de Binefacere. Își mai aduc încă
aminte de mine. Am cunoștințe acolo, bătrâne și tinere. Am vorbit
deja cu părintele Fideu. O să mă ajute.
— Casa de Binefacere?
— De-acolo am plecat când m-am măritat, tot cu ajutorul omului
ăstuia sfânt. O să vă povestesc într-o zi, povestea mea e una greu de
crezut. Am avut mare noroc să pot să mă mărit și mi-am iubit mult
bărbatul! Dar dintr-odată mi s-a sfârșit norocul, așa, dintr-odată, de
parcă ar fi ajuns la fundul unui sac. A tăcut, și-a reluat zâmbetul
care o lumina totdeauna și-a zis: Dar cel puțin nu mă dau lui Mimó.
Asta vă consolează?
Și iarăși a izbucnit în râs, fără să-mi lase timp să răspund. Am
lăsat-o, fiindcă aștepta o nouă clientă și nu voiam să deranjez. I-am
spus că voi reveni, poate de data asta însoțit de comisia pe care o
reprezentam, și am ieșit în piațetă, unde am zărit un bărbat care,
rezemat de zidul din față, nu-și lua ochii de pe magazin. Îmi venea
să-l întreb ce face acolo și cine îl trimisese, dar am preferat să nu-i
atrag atenția, deocamdată, și să-mi văd de ale mele.

Cum tot aveam ziua liberă și o zi are o mulțime de ore de umplut,

mi-am zis să fac puțin pe iscoada vizitându-l pe acel bărbat sfânt de
care tot vorbea Marianna, să văd dacă-mi poate spune ceva mai
mult despre îngerul meu. Am luat-o spre Santa Maria del Mar,
marea navă acostată în viața unui întreg cartier, care începea să fie al
meu. Totdeauna o parte din mine va aparține acestor străzi și acestor
piațete micuțe, totdeauna își va aminti larma diferitelor accente și
voci grăbite care-ți răsună în urechi, va păstra în suflet numele
simple ale acestor străzi evocând meserii de oameni simpli:
Vidrieria, Esparteria, Espaseria, Formatgeria31… Sunt ciudate
drumurile inimii, doamnă, dar ea, doar ea, hotărăște cărui loc vrea
să îi aparțină.
Inima mea s-a declarat de puțin timp barceloneză din cartierul
Ribera și văd că nu am ce face.
Pe drum, am avut timp să mă gândesc și la toată încurcătura în
care m-am trezit vârât și la cum să ies din ea. Nu vi se-ntâmplă ca,
atunci când vă mișcați picioarele, să vă meargă și gândurile? Eu
mult mai bine gândesc când mă mișc, madame, de mult mi-am dat
seama. De aceea, când vreau să mă gândesc, ies la plimbare prin
grădinile palatului. Dumnezeule, oare chiar era nevoie de
imensitatea aia? Parcă ar fi făcute ca eu, de felul meu nehotărât, să
mă lămuresc.
Revenind la gândurile mele în timp ce pășeam prin Barcelona:
mi-a trecut prin cap că poate vi se întâmplă cum mi se întâmplă mie
și aveți nevoie de o explicație pentru a înțelege mai bine situația.
Așa că, în timpul necesar spre a merge de la Tres Voltes până la ușa
preotului, o să vă explic că breasla ciocolatierilor din Barcelona este
încă un copil abia născut. După patruzeci și opt de ani de dificultăți
și reclamații, vechea confrerie a fabricanților de ciocolată, cu Sfântul
Anton de Padova ca patron, a reușit acum șapte ani să fie
recunoscută de tribunal ca breaslă independentă. Trebuie să știți că
până atunci doar băcanii aveau voie să vândă ciocolată, iar Colegiul
31 Nume de străzi date după breslele care le ocupau, respectiv: sticlari,
artizani care produceau obiecte din împletituri, producători de sulițe, de
brânzeturi. (N. tr.).
Băcanilor și Cofetarilor din oraș făcea tot posibilul – legitim și
ilegitim – să-și păstreze monopolul. Și, colac peste pupăză, și cei
care macină boabele de cacao au început să ceară dreptul de a vinde
produsul măcinat și li s-a refuzat și lor, din vina băcanilor care, ani
de zile, au avut marele talent să facă să ajungă la judecători ce îi
interesa.
De când există breasla, ciocolatierii au propriile norme, adunate
în regulament: doar maeștrii ciocolatieri pot intra în breaslă. Cine nu
e membru al breslei nu are dreptul să vândă dulcele aliment nici în
detaliu, nici angro. Ca să devii maestru ciocolatier trebuie să faci
ucenicie cel puțin șase ani și trebuie plătite cu religiozitate cotizațiile
către breaslă. Nu-ți poți schimba maestrul decât de două ori. De
asemenea, trebuie trecut un examen. Examenele au faima de a fi
foarte dificile și au o parte teoretică și una practică. Cea practică
constă în măcinarea, în fața unui juriu, cu o piatră din cele numite
metate32. Fiecare aspirant trebuie să aprindă focul și priceperea lui
este foarte apreciată. Aspiranții trebuie, de asemenea, să analizeze
diferite boabe de cacao și să le separe în funcție de specie, origine și
calitate. După trecerea examenului, mai trebuie plătită doar
cotizația spre a te numi ciocolatier. Dacă aceasta nu este plătită timp
de patru luni, se pierde calitatea de membru al breslei, nu însă și cea
de maestru. Femeile nu pot da examen și, ca atare, nu pot fi maeștri
ciocolatieri și nu au nici dreptul de a face parte din breaslă. Cum se
zice aici în popor, ciocolata, doamna mea, e treabă de bărbați.
Și, cu aceste explicații, care sper că v-au lămurit, am ajuns la ușa
domnului paroh de la Santa Maria, cu numele (autentic) de

32 Cuvânt din America Latină (originar din nahuatl, limba aztecilor) care
desemnează un sistem de măcinare a boabelor de cacao cu ajutorul a două
pietre: sub cea de jos, vulcanică, se aprinde un foc pentru a o încinge,
topind astfel și transformând într-o pastă boabele de cacao, zdrobite prin
acționarea manuală a pietrei de deasupra. (N. tr.)
părintele Fideu. Sper că nu o să vă plictisească să aflați interesantele
lucruri pe care mi le-a povestit despre Marianna noastră, pe care o
să vi le spun amănunțit în următorul capitol, fiindcă biata mea
mână începe să simtă nevoia de odihnă (iar stomacul se tânguiește
de dorul smochinelor uscate).
Încă ceva.
Probabil gândiți că atâta pasiune pentru problemele acestei femei
nu se poate justifica doar prin interesul de a sluji afacerile legației
noastre. Poate credeți, dumneavoastră care sunteți atât de
perspicace, că, dacă-mi mișc atâta picioarele pe străzile înghețate ale
Barcelonei și dacă întreb necunoscuți și mă deranjez atât de mult, o
fac fiindcă există o altă dorință care mă inspiră.
Ei, da, madame, vreau să vă mărturisesc înainte de a descoperi
dumneavoastră. Evident, pasiunea mea este deja vizibilă. Poate vă
decepționez, poate monsieur Beaumarchais mă va pedepsi când va
afla. Voi primi cu dragă inimă pedepsele și încă voi întoarce și
celălalt obraz, căci nu-i nimic de făcut și, mai mult, merită.
Recunosc: Marianna îmi umple toate gândurile, zi și noapte (cu
îngăduința Maiestății Sale și a domniei voastre).
Sunt îndrăgostit nebunește, doamna mea.
(Acum veți putea să îmi reproșați că mi-am neglijat
responsabilitățile. Dar n-o să-mi puteți spune niciodată că nu știu
cum să închei un capitol.)
 Șapte

Vă cer iertare pentru întorsătura neașteptată luată de această

cronică, din care mă pregătesc să vă ofer încă un capitol,
corespunzător discuției pe care am avut-o la biroul parohial de la
Santa Maria cu acel bărbat sfânt, părintele Fideu. După prezentări
(scurte) și formulele de politețe (necesare) am trecut direct la
Marianna. I-am spus fără ocolișuri că m-a cucerit frumusețea ei, dar
și mai mult curajul, al cărui martor am fost în timp ce stăteam chircit
sub tejghea. Preotul mă asculta de parcă n-ar fi avut nimic de făcut
toată ziua, cu un zâmbet abia schițat pe buze și cu mâinile
încrucișate pe masă. Figura lui amintea de ilustrațiile cu pustnici
atinși de harul lui Dumnezeu din scrierile hagiografice.
Am cutezat să-i vorbesc fără ocolișuri despre interesele mele. I-
am spus că, dacă aș locui în acest oraș, sau dacă m-aș gândi să mă
stabilesc aici, nu m-aș îndoi nicio clipă să-i propun căsătoria unei
femei ca Marianna și să întemeiez cu ea o familie, cu cât mai
numeroasă, cu-atât mai bine, dar, cum, din păcate, înalte obligații
mă leagă de națiunea mea, la palatul Versailles și în slujba doamnei
mele, mă văd obligat să mă gândesc la altă soluție, poate și ea
satisfăcătoare. N-aș vrea, sub nicio formă, ca Marianna să se
întoarcă într-o casă de binefacere și, cu atât mai puțin, să rămână în
puterea animalului de Mimó și a altora ca el, care îi vor doar răul și
se uită la… Poate nu-i nevoie, doamnă, să vă spun la ce se uită.
Părintele Fideu și-a dat asentimentul la tot ce a auzit.
— E foarte bine că vă gândiți la ea, monsieur. Eu sunt bătrân și-n
curând îmi va veni ceasul să stau de vorbă cu Domnul. Când o să
mă întrebe de Marianna, aș vrea să-i pot spune că totul este bine.
— De aceea mă aflu aici, părinte. Ca să duc la bun sfârșit anumite
țeluri pe care le văd posibile, am nevoie de ajutorul și de acordul
dumneavoastră. Marianna vă ascultă și vă iubește.
Spune că o cunoașteți dintotdeauna. Nu este nimeni mai potrivit
decât dumneavoastră să-mi spună câteva lucruri pe care trebuie să
le știu înainte de a face primul pas. Dacă nu aveți nimic împotrivă,
bineînțeles…
— Vreți să știți dacă-i fată cinstită, dacă vă puteți baza pe ea?
— Ați ghicit.
— Cum ați venit să aflați o istorie… (A bătut încet în masă cu
vârful degetelor de la o mână, mulțumit.) Istoria Mariannei,
ciocolatiera, așa-i?
Nu era neplăcere în glasul lui. Părea mai degrabă satisfăcut.
— Dacă se poate…
— Cu multă plăcere. Așezați-vă comod în scaun, că merită. Vă
voi povesti ce vreți să auziți și povestea începe când Marianna a
rămas de micuță orfană de tată și mamă. Cineva a dus-o la Casa de
Binefacere, unde se strâng copiii sărmani. Acolo a crescut, sănătoasă
și bine hrănită, după priceperea măicuțelor terțiare. Eu am
cunoscut-o, ca și pe alți bieți copii de acolo, în calitatea mea de
confesor. Fetița Marianna ieșea în evidență prin candoarea și
bunătatea ei, ca și prin drăgălășenia, fără seamăn, a chipului. De
mică era o frumusețe. Mai mult, toată lumea povestea despre ea
lucruri minunate. Călugărițele spuneau că-i ageră și harnică și – cel
mai important – nu mai cunoscuseră alta cu un suflet atât de bun.
Dumneavoastră nu știți, poate, ce fac regii Spaniei în aceste
ținuturi, când le prisosesc câțiva bănuți și sunt într-o dispoziție
bună. Bunul Carol III, fericit că i se născuse un nepot (nenorocos: nu
a trăit nici trei ani), a organizat în orașul nostru un concurs destinat
fetelor sărace aflate la vârsta căsătoriei. A făgăduit șase mii de reali
ca dotă pentru trei fete între cincisprezece și treizeci și cinci de ani
sărace, orfane și cuminți. Trebuiau să ceară în scris și să prezinte
garanția unui slujitor al Domnului.
 De cum am aflat, m-am gândit la Marianna. Nu era niciuna ca ea
și, fără dotă și fără părinți, și-ar fi petrecut toată viața între patru
pereți. S-a văzut destin mai nedrept pentru o făptură perfectă?
Lăudat fie Carol III și ideile lui, omul ăsta nu pare a fi fiul tatălui său
decât prin obsesia de a-i pune pe toți să vorbească spaniolă, ce
manie!, parcă n-am vorbi în continuare cum vrem, zică el ce-o zice.
În sfârșit, întâmplarea aia a fost o mană cerească pentru fată. Am
alergat să strâng toate hârtiile: certificatele de moarte ale tatălui și
mamei, o adeverință că e sănătoasă, alta că respectă preceptele
Bisericii, una de sărăcie rușinoasă (ce lucruri!) și am redactat o
scrisoare în care spuneam că e o fată cinstită, bine-crescută, fiică
biologică, cuviincioasă și fără accidente care să îi ascundă bunătatea
chipului. Am semnat eu, „neștiind ea să scrie”, și m-am dus să le
prezint.
Marianna a făcut niște ochi cât cepele, sărăcuța, când i-am
explicat, asigurând-o că nimeni nu merita mai mult ca ea să obțină
acel favor al regelui nostru. Avea doar șaisprezece ani, dar era
deșteaptă și deja se resemnase să îmbrace haina monahală, singura
soluție demnă care îi rămânea ca să nu moară în mizerie, când,
brusc, după ce m-a ascultat, m-a întrebat: „Și cu cine să mă mărit,
biata de mine, dacă nu cunosc decât orfane, bătrâne și călugărițe?”
Atunci mi-am dat seama că nu era destul să-i fac rost de dotă.
Trebuia să-i găsesc un bărbat îndeajuns de bun ca să o merite și asta
avea să-mi ceară ceva mai mult timp. M-am apucat imediat. Am
faimă de om liniștit și cumsecade, domnul meu, dar vă asigur că
întotdeauna sunt cu ochii în patru și nu-mi scapă nimic. Din clipa
când am depus hârtiile, am început să privesc atent la toți burlacii
din oraș și niciunul nu mi se părea îndeajuns de bun pentru
Marianna. Pe unii îi vedeam cum vorbesc grosolan, alții mi se
păreau prea molatici sau prea repeziți, sau prea lățoși, sau prea
leneși, am ajuns chiar să judec rău un băiat al cărui unic defect era
că venea din Espluga de Francoli. Simțeam deja că încep s-o iau
razna, când l-am cunoscut pe Fernandes, ciocolatierul.
Ce bărbat! Era bun creștin, nici nu credea că tot ce zboară se
mănâncă, nici nu dormea pe el. Închipuiți-vă că am dat de el din
întâmplare, într-o după-amiază când am intrat în magazinul din
strada Tres Voltes și mi-am îngăduit să-i fac un hatâr gurii lăsându-
mă invitat la o ceșcuță de ciocolată dulce și parfumată. Se pare că
necivilizații indieni din cealaltă parte a lumii o consideră hrana
zeilor! Nu mă mir că, după ce au gustat din băutura asta
pământeană, e greu să-i aduci la adevărata credință. Fernandes și-a
pus și el o ceașcă și a închis puțin magazinul, căci dorea să-mi
mărturisească cele mai intime necazuri ale lui. Știți că noi, preoții, ne
pricepem foarte bine să ascultăm intimitățile oamenilor.
Astfel am aflat că omul suferea. Suferea mult și muncea și mai
mult, fiindcă îi băteau la ușă tot mai mulți clienți și nu le mai făcea
față. În plus, mergea, bineînțeles, pe la casele bogătașilor să le
prepare ciocolată, cum s-a făcut totdeauna. Ar fi putut să-și găsească
un ucenic, dar nu prea avea încredere în oamenii din fruntea breslei,
nici în băcani și cu atât mai puțin în cei care măcinau. Nu voia să-și
împărtășească secretele oricărui necunoscut, voia să le păstreze
pentru ziua când o s-o poată face cu cineva deosebit. Am observat
cum, rostind aceste cuvinte, i se frânge glasul de disperare și l-am
întrebat la ce se gândea.
Ciocolatierul Fernandes tânjea să aibă pe cineva alături. Era
singur, nu avea în oraș nicio rudă. De când venise, pe jos, de la
Mataro, încărcat cu pietrele pentru măcinat, nu făcuse decât să
muncească de dimineață până seara. Uneori, când își ridica privirea
de la boabele de cacao prăjite, încă visa să găsească o femeie care să-
i alunge neliniștile singurătății, multe (unele ziua, altele noaptea).
Nu avea obiceiul să iasă cu femei, nu avea timp decât pentru
ciocolată și iar ciocolată și acum, că ajunsese la treizeci și trei de ani,
vârsta la care zeii mor și anticii ne asigură că este jumătatea
drumului vieții, era disperat la gândul că ciocolata care îndulcea
existența celor bogați pe a lui o amăra.
În timp ce-mi vorbea despre toate acestea, mă uitam la
Fernandes, așa cum mă uit acum la dumneavoastră, și pe dinăuntru
plesneam de fericire. L-am lăsat să termine, fiindcă lucrurile astea
fac impresie mai puternică dacă sunt spuse când celălalt s-a
descărcat, și atunci am zis: „Poate o să te mire, Fernandes, că sunt
mulțumit de tot ce ți se întâmplă”.
L-a mirat mult, bineînțeles. M-a întrebat de ce sunt mulțumit, de
vreme ce-mi povestise doar despre necazuri. „Fiindcă am soluția
pentru toate necazurile dumitale, Fernandes. Lasă-mă să-mi fac
treaba și vei vedea despre ce este vorba.”
N-aș vrea să credeți că am aranjat concursul, am vorbit doar cu
doi-trei oameni influenți, care-mi dau totdeauna ascultare (mai ales
când le impun penitență). N-a fost nevoie să exagerez, doar să le
descriu realele garanții ale candidatei mele și toți mi-au dat
dreptate. Am auzit pe urmă că se prezentaseră o mie opt sute de
fete, dintre care au fost eliminate trei sute nouă, care nu îndeplineau
toate cerințele. Au rămas o mie cinci sute șaptezeci și una. Alegerea
Mariannei mele a fost un act de dreptate aproape divină, vă asigur.
Iar unirea ei cu Fernandes, ciocolatierul, cea mai bună idee pe care
am avut-o vreodată.
Formau o pereche fantastică. Ea și-a găsit adăpost, el bucurie. Cu
ajutorul Mariannei, bietul om s-a putut gândi, în sfârșit, la alte
lucruri. M-am trezit că le trecea prin cap o mașină de fabricat
ciocolată. Noaptea, când închideau magazinul, vorbeau despre piese
și-și făceau planuri de viitor, din câte-mi spuneau. „Când închideți
magazinul, gândiți-vă să aduceți copii pe lume!” îi certam eu, că mă
simțeam ca și cum ar fi trebuit să mă facă bunic. Dar nimic, gândul
lor era doar să facă ce le trecuse prin cap. Și au făcut! Nu era nimic
să nu poată face cei doi împreună, mă înțelegeți? Erau ca o vijelie
din acelea de septembrie, care, când încep, nu le poate sta nimic în
cale și duc cu ele totul.
Vorbind despre protejata sa și despre ciocolatier, părintelui Fideu
i se umpluseră ochii de lacrimi.
— Așa că mașina pe care ați văzut-o parc-ar fi fost copilul pe care
nu l-au avut niciodată, că erau cu gândul la altele. Le stătea bine
împreună celor doi, așa cred, meritau altă soartă, nu una atât de
tristă. Domnul nostru are, uneori, un scris foarte greu de înțeles, of!
Am așteptat să treacă momentul de emoție și lacrimi și l-am
întrebat dacă era sigur că Fernandes e mort.
— Sigur că e mort! a sărit. Chiar eu l-am înmormântat, aici,
alături, într-o grădină de zarzavaturi a parohiei.
— Dumneavoastră l-ați înmormântat?
— M-a rugat Marianna. S-o ajut să-i facă nefericitului o
înmormântare creștinească și să păstrez secretul morții lui, ca să nu-
i închidă cei din breaslă magazinul. Și eu, cum făpturii ăsteia nu-i
pot refuza nimic, am făcut-o. Dumnezeu să mă ierte! Din când în
când vine la mormânt, nimeni în afară de noi doi nu știe unde e. E
puțin straniu să vezi o femeie atât de tânără și atât de frumoasă
rugându-se și vărsând lacrimi la broccoli și la conopide, dacă mă
întreabă sacristana îi spun că, săraca, de-atâtea griji, i s-au tulburat
mințile.
— Și de ce a murit ciocolatierul?
— De pojar. Ce zile groaznice! Într-o zi blestemată a făcut febră
mare și în două săptămâni era sub pământ.
Am fost tare mișcat de povestea îngerului meu și a ciocolatierului
ei. În același timp, mi-a picat bine vizita la părintele Fideu, căci mi-
am dat seama că este perfect pentru țelurile mele.
— Părinte, am zis, înțeleg că nu ați fi mulțumit s-o vedeți pe
Marianna călugăriță, să se îngroape pentru totdeauna între patru
pereți la Casa de Binefacere.
— Bineînțeles că nu, a zis, cu însuflețire. Și, cu glas mai stins, a
adăugat: Dar ce mai pot face eu? V-am spus deja că nu-s tânăr și nu
am…
— Lăsați-mă să vă spun, părinte! Sigur, am venit după o poveste.
Ce nu știți dumneavoastră e că vreau să vă plătesc un preț bun
pentru ea.
— Adevărat? A deschis ochii mari, a ridicat din sprâncene: Și care
e prețul?
— Un final.
Cum prevăzusem, l-a interesat foarte mult. Dar, înainte de a-i
înfățișă totul de-a fir a păr, l-am întrebat:
— Aveți ceva de făcut mâine după-amiază la cinci?
 Opt

După-amiaza, când am ajuns la pensiunea noastră din Santa

Maria, mă aștepta Zanotti.
— Poate mă amestec unde nu-mi fierbe oala, signore, dar am aflat
că Beaumarchais al dumneavoastră a fost văzut în port, cu un soldat
în uniformă.
— Uniformă de-aici sau de-acolo? am întrebat, intrigat.
— Franceză, signore. A Ordinului Ludovic cel Sfânt.
Hopa! Asta m-a speriat. Ce făcea Beaumarchais cu asemenea
prieteni? Și, cum dragostea îmi îngăduia încă să gândesc și nu-mi
ștersese profundul sentiment al datoriei, întotdeauna punctul meu
forte, am întrebat cum se ajunge în port și am pornit imediat la
drum, însoțit doar de un felinar dat de Zanotti.
Pe drum mă gândeam doar la cuvintele dumneavoastră.
Parcă vă văd, madame, așezată în salonașul dumneavoastră, cu
vioara în poală și în față tava cu serviciul de ciocolată, deja răcită.
Ați oftat, severă, și mi-ați spus: „Poate o să vi se pară ciudat,
monsieur Guillot, dar sora mea și cu mine avem motive întemeiate să
bănuim că monsieur de Beaumarchais și-a pus ceva în gând și de
aceea s-a înscris la călătoria la Barcelona cu scuza de a proteja
legația ciocolatierilor. Și madame Victoire și eu suntem aproape
sigure că va profita de timpul petrecut în acest frumos oraș ca să se
întâlnească cu cineva cu care nu se poate vedea la Paris și, poate, să
facă vreo afacere. Nu știm dacă aceste mișcări le face din ordinul
regelui sau din dorință și interese proprii, dar ne vedem obligate să
vă cerem să-l urmăriți îndeaproape și să ne informați despre tot ce
face”.
În momentul acela, trebuie să vă spun, neîncrederea
dumneavoastră mi s-a părut puțin exagerată. Ieri însă, în timp ce
străbăteam în neagra noapte Piața Palatului, spre a găsi poarta către
port, îmi ziceam că fusesem nesocotit gândind astfel. Câtă dreptate
aveați, madam! Și ce dureros ar fi, dacă se confirmă bănuielile
dumneavoastră, să fiu nevoit să vorbesc urât despre secretarul
regelui, pentru care nutresc un foarte mare respect și o adâncă
admirație.
Vedeam deja poarta, prin care trebuia să ies înainte să se închidă
porțile din zidurile orașului, când am auzit o larmă confuză. N-o să
vă vină să credeți pe cine am văzut!
În fața mea, la o distanță de vreo douăzeci și cinci de pași, era un
grup de prieteni, sau așa părea, veseli, ai fi zis că se întorc de la o
petrecere. Unul dintre ei, gras, semăna cu o broască, era atât de beat,
încât trebuiau să-l care doi oameni. Aceștia, foarte bine îmbrăcați, cu
peruci noi, redingote cu nasturi de aur și strălucitoare catarame din
aur la pantofi. Unul dintre ei traducea ce vorbeau într-o engleză atât
de rudimentară, să te strici de râs. În grup, ieșea în evidență un
bărbat mai aparte, și el îmbrăcat luxos, cu multe broderii, mult, mult
aur, care etala în centrul feței o proeminență nazală care aducea atât
de mult a cartof, încât iarăși m-am trezit gândind: „Oare de ce
oamenilor din țara asta li se pare atât de oribil să mănânce cartofi?”,
de parcă vederea bărbatului ăluia și gândul la asemenea lucruri ar fi
fost unul și-același lucru. Din cei doi indivizi rămași, unul vomita pe
trunchiul firav al unui copac de curând plantat, iar celălalt îl privea
cu o figură care parcă spunea: „Termină, că acum mă duc eu”.
Vă veți mira și dumneavoastră, doamnă, că am dat de-o atât de
selectă companie? Ei bine, da, doamna mea, se întâmpla iarăși!
Ciocolatierul Mimó, din nou deghizat în căpitan general, hotărâse să
iasă să pună în practică distracția cu jefuirea străinilor, care îi place
atât de mult. De data asta, victimele urmau să fie sir Broscoi Englez
și cei doi însoțitori ai lui, care, plecați la băutură, își lăsaseră sulițele
acasă. Când i-am găsit, pesemne dăduseră peste cap cel puțin cinci
sticle și mergeau spre pensiunea lor din strada Manresa, unde,
știam, aveau să fie jumuliți de cum o să închidă ochii să tragă la
aghioase.
Recunosc, această certitudine mi-a ridicat o foarte incomodă
dilemă morală. Trebuia să împiedic pățania nefericită a unor oameni
pe care-i consideram dușmanii țării mele și ai regelui meu? N-aș
face un mai bun serviciu țării dacă mă așez de partea hoților? Dar,
așezându-mă de partea hoților, nu mă trădam pe mine însumi, și eu
o victimă inocentă? Nu e de datoria oamenilor decenți să dea ajutor
cui are nevoie? Și nu e omenesc – și de bun-simț – să-i fie alături?
Trebuia să servesc Franța înaintea bunului-simț? Și, cum nu mă
hotărâm și oamenii ăia mergeau înainte, am sfârșit prin a lua
instantaneu o decizie (știți că deciziile nu sunt punctul meu forte).
Am alergat spre grup și m-am proțăpit în fața broscoiului. Voia să
mă privească, dar nu reușea să-și deschidă complet ochii. Și totuși, a
zis, cu o voce cleioasă:
— Dumneavoastră, Fernandes?
— Da, domnule. Am venit să vă dau răspunsul în legătură cu
mașina, am zis, într-o foarte reușită engleză și foarte ferm.
Am observat că Mimó-Nas-de-Cartof mă privea fără să priceapă
de unde ieșisem și ce voiam. Și, spre norocul meu, nici ce spuneam.
— Și trebuie acum și aici? Adică e momentul? a întrebat
dușmanul meu.
— N-am putut aștepta, am mințit.
— Bun, a făcut un efort. Deci? Ce ați hotărât? Și-a coborât vocea,
ca să adauge: Vorbiți în șoaptă, nu vreau să afle nimeni despre
afacerile noastre.
— Bineînțeles. Am hotărât că da.
— Veți veni cu noi?
— Sigur că da!
— Și aparatul?
 — Va fi al dumneavoastră.
— Și soția?
— Nu, ea nici gând!
— Voiam să zic dacă ne va însoți.
— Da, și ea.
Pe buzele broscoiului a apărut un zâmbet searbăd, satisfăcut. A
vrut să zică: „Magnifice știri”, dar i-a ieșit doar:
— Magficite ști…
Chiar în clipa aia i s-a burzuluit stomacul și numai cuvinte n-au
ieșit din el. Un dezastru pentru jiletca domnului Nas de Cartof.
Când a redevenit el însuși și și-a aranjat peruca, a reluat discuția,
asudat, palid, dar cu toate farafastâcurile pe care englezii le
confundă cu buna educație.
— Voi veni mâine la dumneavoastră să încheiem contractul.
— Aș prefera poimâine.
— N-am nimic împotrivă. Stabiliți dumneavoastră ora.
— Ce-ați zice de cinci după-masă?
— De acord. Vom fi acolo. Venim cu hârtie timbrată.
Lichiorul din nuci și ierburi țâșnea din stomacurile englezilor, de
parc-ar fi fost fântâni umane. Dar broscoiul era mulțumit și-a arătat-
o limpede cu un mic discurs vâscos, dar plin de exaltare, exaltarea
aceea dată de lichior.
— Ce oraș aveți, domnule! Câte delicii! Ce oameni amabili! Un
adevărat paradis pentru un bărbat. Băutură bună, mâncare bună,
prieteni buni – i-a trântit o palmă sonoră însoțitorului său –, femei
bune! A coborât puțin vocea, pentru confidențe: Azi după-masă m-
am trezit în pat cu o foarte distinsă doamnă, pe care-o cunoscusem
de doar câteva ore. Stă chiar la pensiunea mea. E mare adeptă a
armatei engleze și zice că mă găsește frumos. Nu vă puteți închipui
ce ospitalitate! în brațele ei am devenit un cățeluș. Ce plăcere! Ce
doamnă! Iertați-mă, vă rog, o clipă!
 Cât ofițerul englez se întorcea cu spatele ca să vomite mai plăcut,
imbecilul de Mimó nu-și lua ochii de pe mine. Sigur se întreba cum
îi afectează prezența mea interesele. Înainte să plec, m-am apropiat
de englez sub pretextul că-i iau de pe redingotă o bucățică de biftec
semidigerat și i-am mormăit la ureche, să mă înțeleagă bine:
— Noapte bună, sir.
Mimó se uita cu o privire bănuitoare, exact ce voiam.
Da, știu: aș fi putut să-i spun altceva. Am avut ocazia să-l previn
de pericolul care îl pândea, dar n-am făcut-o. Vă dau dreptate
dinainte, nu-mi reproșați! Voiam să-l previn de furt, dar în ultima
clipă m-am răzgândit. Nu sunt în stare să iau decizii, asta e,
niciodată nu-s sigur ce e bine să fac și ce nu.
Broscoiul nici n-a clipit, după gestul meu se aștepta sigur la niște
cuvinte mai solemne. Sever, de parcă ar fi fost gata să-și dea viața
pentru onoare, mi-a răspuns:
— La fel, Fernandes!
Apoi m-am întors spre imbecilul de Mimó, mi-am scos pălăria
cum nu se poate mai teatral, zicându-i, în catalana mea încă fragedă:
— Domnule căpitan general, a fost o onoare să vă revăd.
Și-am luat-o la fugă, căci eram deja în criză de timp.
 Nouă

Am ajuns la intrarea dinspre mare chiar în clipa când porțile se

închideau cu vuiet grozav. Oricât m-am rugat de paznici să mă lase
să ies, invocându-l pe regele francez și pe cel spaniol, onoarea lor,
cuvântul meu și mama care le-a dat viață, nu am reușit să-i conving.
Cred că nu am folosit argumentele adecvate. S-au uitat la mine cum
s-ar fi uitat la un câine râios și și-au văzut de treabă.
Nu-mi rămânea decât s-o iau spre promenada de la zidurile
orașului, pe panta de lângă mănăstirea Sunt Sebastià și, de acolo, să
văd ce pot face. Portul începea la picioarele zidului, dar se întindea
mult și totul era scufundat în întuneric. Ca să nu fiu văzut, am stins
felinarul și umbra mi s-a topit în umbrele nopții. De frig, gemea
totul. Nu vă puteți imagina, doamna mea, ce vânt bătea în locul
acela, la ora aceea! La prima rafală, nasul deja nu mai mi-era de
niciun folos. Pălăria și peruca se încăpățânau să-mi lase capul
singur, trebuia să le țin. Și, de parcă nenorocirile n-ar fi fost de ajuns,
era o noapte neagră, fără lună.
Trebuie să am răbdare, să aștept, mi-am zis. „Răbdarea este un
pom cu rădăcini amare, dar cu fructe dulci”, spunea poetul clasic.
Cine a fost? Nu-mi aminteam. Poate Ovidiu? Horațiu? Sau marele
Petrarca? Deodată mi-a venit în minte biblioteca tatălui
dumneavoastră, după-amiezile atât de încântătoare – și calde, lângă
foc – când ordonam cărți, separându-le pe cele ce trebuiau trimise la
legat, lăsându-mă purtat de foșnetul paginilor și de lectura mută a
poeților italieni, care mi-au plăcut totdeauna. Ce fericit aș fi,
doamnă, de-aș putea sta mereu în biblioteca palatului! Dacă această
misiune o să se termine cum vă doriți, poate o să mă încumet să vă
rog să mă recomandați pentru funcția de bibliotecar. Cred că aș
îndeplini-o foarte bine, dat fiind că acolo nu trebuie luate decizii
mai dificile decât clasificarea Divinei comedii la D de la Dante sau la
A de la Alighieri și fiindcă firea mea se potrivește cu liniștea
obiectelor.
Cărțile sunt cea mai bună companie, nu credeți? Cuvintele
înțelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac mai buni. Iată
deosebirea dintre unul care a citit și unul care nu a pus niciodată
mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulțime de
suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieșit niciodată din el însuși,
bietul. Dacă aș fi pus să spun pe cine consider maeștri, fără îndoială
ar fi poeții italieni. Nu e miraculos ca un necunoscut născut în urmă
cu trei sute de ani să-ți spună lucruri despre tine de care nu știai? în
noaptea aceea, în timp ce tremuram de frig sus, au venit să mă
salveze versurile. Primul a fost, bineînțeles, marele Petrarca, adecvat
situației:

Îngândurat, cu leneș pas agale,

Singur măsor câmpiile deșarte
și ochii-mi cată până-n zări departe
loc neumblat și neumblată cale.33

Dar apoi mi-au venit în minte poezii de dragoste pe care nu le

înțelesesem niciodată deplin și acum, brusc, dobândeau un sens
nou, copleșitor. Marianna, chipul, vocea ei erau pretutindeni.
Văzându-te, doar, în chiar prima zi, am hotărât să te iubesc cu credință. Cu
ochii și mintea, femeie, te caut… o, prima mea dragoste! Și, ca atrase de
undița amintirii ei, au apărut alte versuri, toate încâlcite, în
dezordine, dar la fel de autentice ca sentimentul care îmi creștea în
piept. O clipă îi e inimii de ajuns ca să se îndrăgostească. Toate gândurile
mele vorbesc de iubire… Și inima mi-e cuprinsă de-un tremur… Acum
33 Francesco Petrarca, Cantonierul I, XXXV, traducere de Eta Boeriu,
Humanitas, București, 2011. (N. tr.)
înțelegeam toate neliniștile și temerile poeților de odinioară.
Nu vi se întâmplă, când cântați, să simțiți și mai mult dorința de a
cânta? Așa mi s-a întâmplat mie în noaptea aia, după ce am început
să-mi laud dragostea cu cuvintele altora, nu mă mai puteam opri. Și
șopteam, cu dinții clănțănind:… și vreau să vorbesc și tulburarea mă
amuțește…
Din nefericire pentru mine, viața se scurge în proză și neliniștile
iubirii nu țin deloc de cald. Deodată, în plin tremurat, mi s-a părut
că văd mișcându-se pe chei o luminiță și-a trebuit să-mi întrerup cu
neplăcere recitalul poetic pe care mi-l ofeream. Am mijit ochii și-am
încercat să nu pierd din priviri lumina.
Era ca și cum ai urma cu privirea un licurici care n-are nicio
grabă. Pe chei, cineva mergea agale. Era un om, erau doi? plecau sau
poate veneau… Încet-încet, am dezlegat misterul. Lumina înainta în
direcția mea, dar era încă departe. Felinarul însoțea o discuție. Erau
doi oameni. Poate doi prieteni? Sau iubiți? Umbrele sunt totdeauna
înșelătoare. Doar când s-au mai apropiat, vântul mi-a îngăduit –
acum bătea în favoarea mea – să disting vocile. Una era mai degrabă
subțire și nazală, n-aș ști să spun dacă de bărbat sau de femeie, dar
destul de dezacordată. La cealaltă, mi-ar fi foarte ușor să-i descriu
consistenta și tonalitatea, dar nu-i nevoie: vă voi spune doar că era
inconfundabila voce a iubitului nostru domn Beaumarchais.
„Iată-l pe secretarul regelui în compania prietenului său,
comandor al ordinului Ludovic cel Sfânt”, mi-am zis, înainte să văd
cum Beaumarchais prinde cu delicatețe mâna persoanei de-alături.
Mi-am zis că o fi Beaumarchais un excentric, dar nici chiar să sărute
mâna unui ofițer. Atunci am observat că umbra cu vocea
dezacordată purta fustă și avea capul plin de bucle bine alcătuite.
Nu i-am putut vedea fața, deși mi s-a părut că avea maxilare
proeminente și o bărbie pătrățoasă, deloc delicată. A izbucnit în râs,
schimonosit, ca tot ce-i ieșea din gură, și a dispărut în direcția unei
umbre tăcute care aștepta puțin mai încolo: o trăsură din cele cu
două roți și o singură bancă, gândite pentru una, cel mult două
persoane. A urcat, strângându-și cu grație fusta și și-a luat rămas-
bun de la Beaumarchais fluturând din mână. El a așteptat câteva
minute înainte de-a face același lucru. A urcat în altă trăsură –
închiriată, m-am gândit – și l-am pierdut și pe el din ochi.
Deci asta era tot, mi-am zis. O întâlnire galantă.
Mi-am râs în barbă la gândul că săgețile iubirii au scrijelit și inima
lui Beaumarchais, omul rece, strategul, imperturbabilul. Eram
amândoi loviți de aceeași boală. Îmi venea să-l îmbrățișez ca pe-un
coleg și să-i zic: „Domnule, sunt gata să împărtășesc cu
dumneavoastră și iubita dumneavoastră poeții mei italieni”. Dar ne
despărțea un zid.
M-am gândit că ar fi mai bine să mă întorc la pensiune și să încerc
să dorm puțin. În timp ce pășeam pe străzile pustii, aveam în cap
doar o întrebare: ce are acest oraș Barcelona încât și cele mai înalte
spirite găsesc aici ceea ce nu știau că ar căuta?
 Zece

Beaumarchais a ajuns la pensiune când s-a luminat de ziuă, și-a

scos pantofii, ciorapii și pantalonii și s-a întins în pat cât era de lung.
— Stimat domn, i-am zis. M-am gândit că mâine la cinci ar fi un
bun moment să mergem tot grupul la magazinul ciocolatierului
Fernandes, să vedem mașinăria care constituie motivul călătoriei
noastre. După ce vă veți odihni și…
Dar se pare că Beaumarchais era epuizat și poate foarte satisfăcut,
fiindcă, drept răspuns, a scos un horcăit.
M-am sculat, îngrijorat, am umplut vasul de pe măsuța de toaletă
cu apă și m-am spălat pe față. Oglinda mi-a înapoiat fața de bleg
dintotdeauna, dar înrăutățită de prezența unor cearcăne albastre.
Nu dormisem deloc. Cu toate astea, trebuia să o văd imediat pe
Marianna. Inima nu mai răbda alte ceasuri de despărțire.
Hainele mele, spre deosebire de cele ale secretarului regelui, erau
împăturite cu grijă pe un scaun. M-am îmbrăcat, împins de
nerăbdare, și, când eram pe punctul să-mi iau pantofii, am avut
parte de o mare surpriză.
Ceva învelit în catifea turcoaz, atât de familiară ochilor mei,
apăruse ca prin minune pe masă. Am verificat fără să fac zgomot:
era ambalajul ciocolatierei dumneavoastră, pe care mi-ați dat-o
împreună cu scrisoarea. Am înlăturat catifeaua și am dat de finețea
porțelanului alb, mânerul elegant, ciocul, inscripția de la bază: „Je
suis à madame Adélaïde de France”. Era, fără îndoială, ciocolatiera
dumneavoastră. Cea pe care mi-o șterpelise în prima noapte
nerușinatul de Mimó deghizat în căpitan general! Cum de era acolo,
printre lucrurile lui Beaumarchais?
Mi-am zguduit fără menajamente colegul de cameră. Aveam
nevoie de-o explicație.
 — Cum de aveți ciocolatiera de la madamei De unde ați scos-o?
Dar nu era nimic de făcut în lupta cu somnul secretarului regelui.
Am reușit doar să-l fac să mormăie câteva vorbe.
— Ciocolatiera… A… da… Luați-o… V-am adus-o…
Și s-a întors pe partea cealaltă, sforăind bubuitor.
Clar, nu era momentul de explicații. Nu conta însă, căci
ciocolatiera era o scuză perfectă să mă duc la Marianna și să duc, în
sfârșit, la capăt planurile dumneavoastră. Ultimul lucru pe care mi-l
doream era să dau nas în nas cu vreunul dintre cei trei ciocolatieri
francezi. Dar, cum se întâmplă cu toate gândurile rele, providența
m-a pedepsit să-l văd pe al meu imediat împlinit. La ieșirea din
pensiune am dat, ghinion, de Maleshèrbes, furios.
— Ne ocoliți, domnule Guillot? Vă jucați de-a șoarecele și pisica?
— Nu, domnule, nici vorbă!
— Și unde vă duceți la ora asta, fără să luați micul dejun?
— Am de rezolvat niște probleme personale.
— Tot așa mi-a spus și Beaumarchais ieri, când l-am văzut
plecând în mare grabă. Ce probleme personale puteți avea într-un
oraș străin, cu buzunarele goale? Eu și colegii mei ne-am săturat de
atâtea mistere.
— Nu e niciun mister, întâlnirea e deja stabilită.
— Da? Și când o să fie?
— Mâine după-amiază, domnule, la cinci fix. Ne întâlnim toți la
magazinul domnului Fernandes.
Omul ăla era ca un munte, bara orice trecere! Deși îi spusesem ce
voia, nu mă lăsa să ies.
— Și-acum ce mai e? am întrebat.
— De ce-ar trebui să cred un guguștiuc ca dumneavoastră?
— Fiindcă pe altcineva nu aveți, domnule.
Obosisem deja. Nu mi-a trecut prin minte decât să m-așez în
patru labe și să trec printre picioarele lui, în timp ce-i strigam:
 — Spuneți-le celorlalți, Maleshèrbes! Și lui Beaumarchais!
Am mers în grabă pe străzi, tot mai sigure pe măsură ce se topea
zăpada. Mai era încă mult până să vină vremea frumoasă la care mă
așteptasem într-un oraș de pe malul mării, dar deja simțeam că
mantaua începe să mă apese.
Din câțiva pași am ajuns în strada Tres Voltes. Am fost mirat să
găsesc intrarea păzită de doi soldați înarmați. Marianna mea era cu
domnul căpitan general, cel adevărat, acel González de Bassecourt
care nu ne rezolvase încă problemele. Mi-am dat imediat seama că
nu ca să cumpere ciocolată se afla acolo.
Dulcea Marianna stătea pe un scaun în fața tejghelei, iar el dădea
roată încăperii pocnind din încălțări și bombardând-o cu întrebări
pe un ton inchizitorial:
— Vă rog, nu mă faceți să pierd timpul, doamna mea. Mă
așteaptă probleme importante și agasante. Trafic de arme, nici mai
mult, nici mai puțin! Și iată-mă aici, vorbind despre ciocolată! Dar în
ultimul timp s-au primit multe denunțuri împotriva dumneavoastră
și nu e posibil. Regele vă este client. Dacă îl păcăliți și eu nu fac
nimic să evit, o să fiu spânzurat fără putință de a mă apăra. Așa că
răspundeți odată! Și spuneți-mi adevărul!
— Vi l-am spus deja, domnule. Denunțurile nu au nicio bază.
Verificați chiar dumneavoastră!
— Și cum de sunt atâtea? Și toate dintr-odată?
— Fiindcă îmi vor mulți răul, domnule.
— Deci dumneavoastră jurați că nu ați falsificat niciodată
ciocolata ca să scădeți costurile?
— Niciodată, domnule.
— Nici n-ați adăugat vreun produs dezgustător ca să vă
răzbunați pe cineva sau să faceți farmece?
— Bineînțeles că nu, domnule. Sunt ciocolatieră, nu alchimistă. Și
nici vrăjitoare, cum vor să vă facă să credeți.
 — Știți ce porcării spun că puneți în ciocolată?
— Sigur că știu, domnule. Din păcate.
— Ați jura în fața unui judecător că acuzațiile sunt false, dacă ar fi
nevoie?
— Aș jura în fața lui Dumnezeu. Mai mult, aș putea demonstra.
— Spuneți că vă vor răul. Va referiți la cineva anume?
— La toată breasla ciocolatierilor. Și a băcanilor, a cofetarilor și a
măcinătorilor.
— Oho, e vorba de multă lume! Le-ați făcut ceva tuturor acestor
oameni?
Văzut de aproape, căpitanul general părea un om destul de slab
de înger. Se uita la Marianna ca la un glob de sticlă, așteptând vreun
rezultat magic. În sinea lui, se afla într-o dilemă, dilema celor mari:
lua în seamă denunțurile, făcea puțin cam mult caz – din cauza
regelui, mare băutor de ciocolată – și poate comitea o nedreptate,
sau asculta ce-i spunea inima și lăsa în pace ființa aia atât de
frumoasă? Domnul Gonzáles se pierdea în îndoieli.
— Domnule, dacă îmi îngăduiți cutezanța, am intervenit. (Altfel
aș fi plesnit.) Am să vă răspund eu în numele doamnei, dânsa e prea
modestă ca să vă spună adevărul. Motivul pentru care toți acești
oameni fără caracter vor să fie închis acest magazin este unul singur:
Marianna este cea mai bună ciocolatieră din Barcelona. Dar ce spun,
din Barcelona? Din toată Catalunya! Din Europa! Din lumea
civilizată! Am făcut o pauză: Vă place ciocolata, domnule?
— Foarte mult! a răspuns el cu un aer vesel.
— Și de aici n-ați gustat niciodată?
— Niciodată, spre ghinionul meu…
— Ridicați-vă, Marianna, să ia loc domnul căpitan general, că azi
are o zi grea și are nevoie să prindă puteri. Traficanți de arme, ați
spus! Ce responsabilitate! Așezați-vă comod, domnul meu. (L-am
condus, ținându-l pe după umeri, la scaun și l-am ajutat ușor să se
așeze, sub privirea furișă a celor doi soldați de la poartă.) Dați-ne
voie să vă oferim să gustați din ceea ce îi place atât de mult
Majestății Sale regele Carol, ale cărui gusturi nu coincid cu ale
vărului său îndepărtat, Ludovic XVI al Franței. Se știe doar că cei
doi cu greu se pun de acord. După ce gustați, puteți decide de
partea cui sunteți.
— Nu știu… Domnule… Nu știu dacă… Dar cine sunteți
dumneavoastră?
— Victor Philibert Guillot, domnule, la dispoziția
dumneavoastră. Cel mai mare admirator al ciocolatei domnului
Fernandes și a soției sale, sosit direct de la Versailles spre a-i elogia
excelentele calități. Cred că l-a impresionat această prezentare, dar și
mai mult ce i-am spus în continuare: Cred că în urmă cu doar câteva
zile ați avut ocazia să-l cunoașteți pe conducătorul ambasadei
noastre, celebrul autor de comedii Caron de Beaumarchais, a venit
la dumneavoastră în legătură cu o întâmplare foarte neplăcută ale
cărei victime am fost. Vă amintiți?
Doar gândul la Beaumarchais l-a făcut pe căpitanul general să-și
dea ochii peste cap.
— Ah, ce om, cât îl admir! a zis. De-ați ști cât am râs când am
văzut Nunta lui Figaro! Cred că niciodată nu s-a scris ceva mai bun!
A tăcut, parcă să îngăduie amintirii lui Figaro să se șteargă din aerul
din jur, și, puțin abătut, a continuat: De aceea îmi pare atât de rău că
nu am reușit să rezolv povestea cu furtul! Am fost foarte ghinioniști,
atâtea necazuri deodată!
— Nu vă faceți probleme! Cu orașul plin de traficanți de arme, nu
mă miră că aveți altceva de făcut! l-am scuzat (fiindcă, evident, îmi
convenea).
El a oftat ușurat, as zice că s-a simțit înțeles.
— Și nu doar traficanți de arme, domnule. Sunt lucruri și mai
rele.
 — Ce lucruri?
— Din păcate, nu vă pot spune.
— O, ce păcat! Recunosc, m-ați făcut curios. Dar acum nu vă mai
gândiți la lucruri neplăcute. Sorbiți un pic din cea mai reconfortantă
băutură care există, pregătită de aceste mâini de nea și servită pe o
farfurioară specială cum încă se face în Americi. Farfurioara este din
majolică de Liguria, cea mai fină din câte există, adusă special la
Barcelona pentru a satisface cele mai fine gusturi! Vedeți ce spumă
face băutura? Simțiți aroma boabelor de piper? Iată ce bea regele
Carol în fiecare după-amiază. Îi place mult și papei de la Roma. Știți
doar că ciocolata a început ca o plăcere aristocratică, monarhică și
vaticaniană, chiar dacă a ajuns și în mâinile murdare și păroase ale
vulgului. Și, vă rog, nu uitați să vă ștergeți mustața, să nu se observe
unde ați fost!
Căpitanul general a aspirat ceașca înainte de a lua, ezitant,
neîncrezător, prima gură. Apoi nu s-a mai putut opri. Marianna se
dusese în încăperea din spate, să ia ceva.
— Vedeți? am continuat, văzându-i figura încântată. Ciocolată de
asta, cu bucățele de pâine sau fructe proaspăt culese, bea de două
ori pe zi baronul de Maldà, unul dintre mulții clienți iluștri ai acestei
case. Îl cunoașteți? Bineînțeles că da!
Ce întrebare prostească! Bineînțeles că oamenii de calitate sunt
între ei vechi prieteni. Acum gustați delicatesa asta adusă de
stăpâna casei și-o să vedeți că o să mai vreți.
— Ce este exact?
— O ciocolată solidă cum nu ați mai gustat.
— Solidă? Nu știam că există.
— Iată că vedeți. Există fiindcă soțul ei e un geniu. Vă pot asigura
că, dacă domnul Fernandes ar fi aici, ar fi încântat să vă explice
mulțimea de teorii filosofice, economice, gastronomice, chiar și
astrologice de care a ținut seama ca să-și conceapă minunea. Păcat
că este plecat în călătorie și mai durează puțin până vine. Sigur, cei
care doresc ca doamna Marianna să eșueze v-au spus ceva și
despre…
— De fapt, mi-au spus că n-o să se mai întoarcă.
— Minciuni peste minciuni! Este la Versailles. Vi se pare
Versailles-ul un loc de unde nu se mai întorc oamenii? Uitați-vă la
mine, intru și ies de acolo când doresc. Același lucru îl va face și
domnul Fernandes, după ce o să-și termine operațiunea secretă pe
care o îndeplinește pentru Majestatea Sa, regele Ludovic.
— Operațiunea secretă?
— Pentru Dumnezeu, nu comentați cu nimeni! Am coborât vocea:
Domnul Fernandes a primit o însărcinare de la fiicele regelui. Vor să
aibă doar pentru ele o mașină ca aceea de la Barcelona. Cei din
breasla ciocolatierilor plesnesc de invidie. Aici talentul celorlalți irită
mult.
— O, câtă dreptate aveți! Și eu sufăr din cauza asta în fiecare zi,
zicea căpitanul general cu gura plină.
— Cred, domnule, cred. Vi se pare bună ciocolata?
— Delicioasă.
— Sunteți un pic mai puțin neliniștit?
Toate mărturisirile mele îl îmblânziseră pe căpitanul general, care
mi-a răspuns cu secretele lui.
— O, domnul meu, nu pot să mă liniștesc. Sunt înconjurat de
incompetenți și de analfabeți care nu știu nici unde-i America!
— Vorbiți serios? am făcut pe uluitul.
— V-am vorbit despre traficanți de arme, nu? (Am dat din cap că
da.) Sunt adepți ai independenței Americii.
— Independența? Și de ce vor să fie independenți ceata aia de
sălbatici?
— Nu știu, domnule. Niște analfabeți. Nicăieri n-o să fie mai bine
ca sub controlul civilizației. Să se guverneze singuri? Ce prostie. N-
au nici rege! După ce o să eșueze, o să se-ntoarcă cu coada între
picioare să ceară protecția unui guvern adevărat. Și-atunci o să
vedem cine comandă în lume și ce preț are aroganța.
— Sunt de acord întru totul! Ați schițat viitorul!
— Ei, și fantomele pe care le caut vor să trimită bani și arme
rebelilor, ca să lupte contra Imperiului Britanic. Și vor să o facă de pe
cheiul din Barcelona, vă dați seama ce bătaie de cap!
— Îmi dau seama. Ați controlat navele?
— Toate, una câte una. Dar n-am găsit nimic.
— Și-s multe fantome?
— Nu am putut să aflu. Uneori par a fi mulți oameni, alteori unul
singur.
— Ce situație! Mâncați, mâncați, să prindeți putere. Marianna,
mai servește-l pe domnul!
— Sunt disperat, domnule Guillot.
— Vă plâng, prietene. Poate aveți nevoie de ajutor.
— Am ajutor, să nu credeți că n-am. Nici mai mult, nici mai
puțin, un comandor al Ordinului Ludovic cel Sfânt, care se află zilele
astea la Barcelona. El se ocupă de controlul navelor, una câte una. E
un om foarte riguros.
— Al Ordinului Ludovic cel Sfânt? m-am speriat.
— Pe nume Charles. Îl cunoașteți cumva?
— Charles? (M-am gândit un moment.) Nu, nu știu cine e.
Discuția îmi oferea mai multă informație decât m-aș fi așteptat.
Ca să ne relaxăm puțin, m-am întors la ciocolată.
— Gustați-o pe aceasta, domnule. Este făcută din cacao din aceea
adusă prima oară de Hernán Cortés din Mexic. Nu știau ce să facă
cu ea și au trimis-o la o mănăstire de maici. Lor le-a venit ideea să o
amestece cu zahăr. Să mai spună cineva că ordinele religioase nu
sunt de niciun folos.
— Chiar așa.
 — Mai luați! Alimentul ăsta o să vă ajute să rezolvați problema,
sunt sigur. E un tonic excelent, toți medicii spun. Are efecte
miraculoase! Cunoașteți, cumva, cazul doamnei Rosa Catalina Font?
— Rosa Catalina… Nu. Despre ce este vorba?
— Această doamnă Rosa Catalina locuiește în strada Mirallers 34
și, n-o să vă vină să credeți, se apropie de o sută doi ani, cu o
sănătate de fier.
— A, da? Și cum?
— La optzeci și cinci de ani s-a angajat la o familie, de care s-a
ocupat până la nouăzeci și trei de ani singură. De ce? Fiindcă zilnic
mânca zarzavaturi proaspete din grădină și bea două cești de
ciocolată de la casa Fernandes. Vă pot asigura că nici măcar n-a
leșinat vreodată. La vârsta de o sută de ani a avut un atac de erizipel
pe craniu, dar i s-a luat sânge de două-trei ori și și-a revenit în scurt
timp. Nici măcar luările de sânge nu au slăbit-o. Iar astăzi, la vârsta
sa, încă toarce, coase, se îmbracă și se gospodărește singură. Nu vi
se pare un miracol? Ei bine, asta se vinde la tejgheaua asta.
— Foarte interesant totul. Nu vă închipuiți cât vă sunt de
recunoscător că m-ați hrănit. Dar acum trebuie să plec. Traficanții…
— Bineînțeles, domnule Gonzáles de Bassecourt, în primul rând
traficanții. Dar fiți amabil și luați pentru drum bucățica rămasă în
farfurie. Și reveniți ori de câte ori vă observați spiritul slăbit, căci la
boala asta nimic nu se compară cu ciocolata.
Cum a ieșit, cu forțe proaspete, căpitanul general, m-am așezat pe
scaun, încercând să dezleg enigma care mi se părea tot mai
complicată.
Am întrebat-o pe Marianna dacă are și pentru mine o ceașcă de
ciocolată și-atunci mi-am amintit că încă aveam la mine ciocola…
34 În Barcelona medievală această stradă era locuită de els mirallers (derivat
de la mirall — „oglindă”), cei care fabricau și vindeau oglinzi, organizați
într-o confrerie. (N. tr.)
 Dar așteptați, doamna mea, să facem o pauză, în eventualitatea că
vreunul din noi are ceva important sau urgent de făcut înainte de-a
continua să savurăm cuvinte și iarăși cuvinte.
 Unsprezece

— Marianna, este pentru dumneavoastră. Darul de la madame

Adélaïde pe care nu vi-l putusem înmâna, i-am zis, scoțând din
tașcă pachetul înfășurat în catifea turcoaz.
— L-ați recuperat.
— Din fericire.
Marianna a zâmbit, fermecătoare.
— Ce este? a zis, începând să-l desfacă.
Și în timpul ăsta râdea încetișor, jenată, sigur fiindcă nu este
obișnuită să primească daruri. A dat la o parte cu grijă catifeaua –
erau două straturi – până ce a apărut piesa de porțelan. Părea nouă,
parcă abia scoasă din cuptor.
— O ciocolatieră! Cât e de frumoasă! a zis, privind-o pe toate
părțile. Când a văzut literele albastre de la bază, m-a întrebat din
ochi.
— Aici zice: „Aparțin doamnei Adélaïde a Franței”, am tradus.
Este o piesă unică. Pot să-i spun că vă place?
— Cum să nu! a zis. Vreți să o inaugurați? Vă pot servi în ea
ciocolata.
— Mi-ar face plăcere să o inaugurați dumneavoastră.
— Atunci o s-o facem împreună.
Ce enigmă, cuvintele! Cel pe care îl rostise Marianna –
„împreună” – mi-a făcut inima să tresalte.
Poate o să vă par demn de jenă, doamna mea, dar am pierdut
firul. Nu al conversației, mai degrabă al existenței. Am rămas
încremenit, privind-o. Ochii ăia, buzele, sânii de statuie grecească!
Și, de parcă trupul meu ar fi decis de unul singur, am observat că
mă îndrept încet spre ea și că-i privesc buzele de parcă aș fi vrut să
le topesc într-ale mele. Nu știu ce-aș fi făcut dacă vocea ei catifelată
nu m-ar fi adus brusc cu picioarele pe pământ:
— Vă simțiți bine, domnule?
Am tresărit. I-am prins mâna și am depus pe ea un mic sărut, un
biet mic sărut care nu reflecta în niciun fel tot ce îmi inspira când era
lângă mine (chiar și când era departe). În momentul ăla, de parcă
lumea m-ar fi chemat, am auzit un zgomot, semn clar că se apropia
un vehicul: scârțâit de roți, tropot de copite… M-am uitat un
moment afară și l-am văzut pe Beaumarchais cocoțat pe capra unei
trăsuri – poate chiar cea din noaptea trecută – în compania doamnei
cu bucle.
Vă asigur că niciodată ca în clipa nu am avut mai mare merit în
supunerea la ordinele dumneavoastră. Am părăsit-o pe Marianna –
à contrecœur, pentru dumneavoastră și pentru Franța –, mi-am luat
rămas-bun în grabă, m-am uitat în toate părțile și am urmat
scârțâitul roților trăsurii, dispărută fără urmă. Nu e ușor să te ții –
pe jos – după o trăsură, dar știți că-s iute și cu simțurile treze.
Am ajuns la timp să-l văd pe Beaumarchais intrând, după
doamna lui, pe ușa pensiunii Manresa.
 Doisprezece

Încă nu știu cum, am urcat pe scară în spatele perechii fără să mă

las văzut, chircindu-mă pe paliere și pândind între stâlpii
balustradei. La etajul doi, doamna a scos din sân o cheie, a răsucit-o
în broască și a intrat. Înainte de a o urma, Beaumarchais s-a uitat în
toate părțile. Ușa s-a închis în spatele secretului celor doi.
M-am apropiat cu prudență și am privit prin gaura cheii. Nu se
vedea nimic. Beaumarchais e lup bătrân, sigur a avut grijă s-o
astupe cu vreo haină. Încercând să-mi păstrez toate instinctele în
alertă, am făcut singurul lucru pe care îl puteam face în acele
împrejurări: să mă încred în auzul meu. Eram pregătit să aud
zgomotele obișnuite care însoțesc o întâlnire clandestină între un
bărbat și o femeie într-o pensiune, dar mi-am dat seama că nimic nu
suna cum trebuia să sune. Nu scârțâit, nu gemete înăbușite, nu
mobile lovite (asta nu se potrivește cu Beaumarchais, recunosc), nici
mugete ca de animale în călduri, nimic, nimic. Singurul lucru care
se auzea era o discuție pe care v-o transcriu din memorie, cât se
poate de fidel:
— Ați pregătit totul? a zis vocea lui Beaumarchais.
— N-am uitat niciun amănunt.
— Cum se numește nava?
— Libertas. E un nume latin. Nu-l notați?
— Prefer să-l țin în minte. E mai sigur.
— Bine faceți. Aveți multă experiență.
— Nava e un bric?
— Sub pavilion spaniol. Comercializează cacao din Venezuela.
— Ascunzătoarea perfectă.
— Sper, domnule.
— Atunci… ne întâlnim acolo mâine la cinci fără un sfert?
 — Va aștept pe chei.
— Aduc tot ce mi-ați spus.
— Cred că noaptea asta n-o să pot dormi de grijă.
— Aș zice că nici eu.
— Să nu întârziați. Libertas va ridica ancora la șapte fix.
— Nu vă faceți griji. Sunt om serios. Cuvântul meu e lege.
— Mi-ați demonstrat deja.
— Deci pe mâine.
— Pe mâine.
Când ușa s-a deschis iarăși, mă ascunsesem într-un cot al
coridorului, îmi scoteam doar un pic capul să adulmec noutățile. L-
am văzut pe domnul Beaumarchais cum iese cu un aer firesc și
coboară fără grabă scara. Se mișca, mi s-a părut, ca un om care luase
o hotărâre capitală. Apoi s-a așternut liniștea.
Am profitat de ea, să mă liniștesc un pic. Cu atâtea șocuri, de-o
bună bucată de vreme îmi sărea inima din piept. Mi-am zis să-i dau
un răgaz, în timp ce rumegam ce tocmai aflasem: Beaumarchais ne
abandona ca să fugă în Indii cu doamna misterioasă. Astea-i erau
intențiile când s-a adăugat grupului nostru! Bine-ați făcut că nu ați
avut încredere în el de la început. Cui să-i treacă prin cap, la vârsta
lui!
O clipă m-am întrebat câți o să-i ducă dorul la curte, câți o să
plângă după el. Mi-am amintit de doamna aceea, Marie Thérèse de
Willer cred că o cheamă, moartă după el. Dar în afară de ea și de
câțiva lingăi care vor să-i fure ideile și să-i imite comediile, nu mi-a
venit nimeni în minte. Nu prea și-a făcut prieteni la Versailles
domnul de Beaumarchais, poate cu un talent ca al lui nu-ți faci ușor
prieteni. Uneori mi se pare că nici nepotul dumneavoastră nu-l prea
iubește și-l trimite în toate misiunile în străinătate ca să scape de el.
Poate este adevărat ce se spune, că a făcut lucruri abominabile,
falsificări de documente sau deturnări de fonduri. Mie, doamnă, mi
s-ar umple inima de tristețe să nu-l mai văd. Chiar de-o fi adevărat
tot ce se spune despre el.
Pe de altă parte, doamna. Mă întreb cine-o fi? în maniere i se
citește rangul și, în înfățișare, banii. Nu este tânără. Printre virtuțile
sale, frumusețea nu va ocupa niciodată un loc de frunte, dar
vorbește plăcut, ca o femeie cultivată, deși vocea îi are un nu știu ce
neplăcut, dezacordat, cum am observat seara trecută de lângă
ziduri. O voce imprecisă, chiar auzită de-aproape: nu știi dacă e
ieșită dintr-o gură de bărbat sau de femeie. Pe de altă parte, este
destul de clar că ea și Beaumarchais se cunosc de mult. Nimeni nu
pune la cale fuga cu alt om pe un continent îndepărtat dacă nu are
destulă încredere, nu credeți? Cât o fi de când…? Și cu ce ocazie s-
au…?
Va asigur, doamna mea, că-mi fierbea capul de-atâta chibzuit și
de-atâta căutat răspunsuri la întrebările mele. Acum, că inimii îi
oferisem un armistițiu, era rândul capului să mă sperie.
Nu ajunsesem încă la nicio concluzie, când s-a deschis din nou
ușa și a ieșit cineva. Din fericire, nu mă mișcasem din ascunzișul
meu și am putut să trag cu ochiul. Mă așteptam să dau de doamna
misterioasă răsucind în broască cheia. De-aceea am avut parte de
cea mai mare surpriză din viața mea văzând că închidea ușa un
comandor al Ordinului Ludovic cel Sfânt, cu uniforma de rigoare,
inclusiv o sabie cu lamă lungă și îngustă, părea foarte ușoară, ideală
pentru încăierări de oraș. Nu m-am putut uita la el prea mult, dar
mi s-a părut un bărbat nici bătrân, nici tânăr, bine făcut, cu ochi
albaștri, maxilare pătrate, obraji rozalii, buze subțiri. Avea o
mustăcioară neagră, fină, pe care și-o tot mângâia cu buricul unui
deget, de parcă s-ar fi temut că îi cade. Avea ceva familiar, încât m-
am întrebat dacă-l văzusem vreodată, poate altundeva. M-am mai
întrebat, evident, de ce nu-i auzisem vocea în timpul discuției lui
Beaumarchais cu doamna lui, dacă era în aceeași cameră. Se
ascunsese oare și el? Camuflat? Dacă era un criminal, un hoț, un
asasin, un spion? Mistere și iar mistere.
După ce a încuiat ușa, comandantul și-a pus cheia în buzunarul
redingotei, și-a îndesat pe cap tricornul, s-a încins cu sabia și-a luat-
o în grabă pe scări.
 Treisprezece

Poate credeți că episodul cu scara de la pensiune se încheie aici.

Ei, nu, doamna mea, din păcate trebuie să vă mai povestesc o foarte
importantă parte de după. Mă prinsesem de capătul balustradei și
mă pregăteam să cobor, încă tulburat de ghemul de gânduri pe care
nu-l puteam descâlci, când am auzit că pe treptele de lemn urca
parcă o întreagă armată. Am fugit să mă ascund iarăși într-un cot al
coridorului, unde mi-a ajuns la ureche vocea broscoiului englez:
— Repede! Acum! Intrați!
Cei doi soldați care o însoțeau mereu pe piticanie s-au aruncat ca
niște vandali în ușa camerei și-au spart-o din doar două izbituri.
Metoda te ducea cu gândul la o trupă de cuceritori ajunși într-un
teritoriu strategic. Doar gândul la femeia rămasă în cameră, singură
și fără apărare în fața celor trei sălbatici, m-a umplut de revoltă.
Nu este de datoria oricărui bărbat care se consideră așa să apere o
doamnă de un atac ca acela? O dată în viață, n-am stat deloc la
îndoială. Mi-am părăsit ascunzișul și-am luat-o hotărât spre cameră,
cu intenția de a evita ultragierea doamnei domnului de
Beaumarchais. Nu aveam nicio armă, dar motivul care mă împingea
a fost de ajuns ca să strig:
— Opriți-vă imediat, domnilor! Nu voi permite ce faceți în clipa
asta!
Cei trei bărbați s-au oprit brusc și s-au întors spre mine. Furioși,
înainte de-a mă recunoaște. Ca vânătorul care se relaxează în fața
prăzii neputincioase, când au văzut cine e. Atunci broscoiul a zis,
zâmbitor:
— A, dumneavoastră sunteți, Fernandes. Se poate ști ce faceți
aici?
Mi-am aruncat în jur privirea. Camera era goală. Patul, perfect
aranjat și nici urmă de doamnă. Fereastra, închisă. Cuierele,
deschise și răscolite. Pe jos, am recunoscut redingote de diverse
culori – bej și roșu închis –, fuste de mătase galbenă realmente
frumoase, ciorapi albi – mi s-au părut bărbătești – și două peruci:
una de bărbat și una de femeie. Cred că nici de-aș fi avut timp să
chibzuiesc, nu m-aș fi dumirit ce însemna asta, dar cu doi soldați cu
sabia în drum spre nasul meu nu gândesc deloc bine.
— Pentru cine lucrați? a întrebat broscoiul, pe un ton ceva mai
puțin prietenos decât ultima oară când ne văzuserăm.
— Eu? Pentru nimeni, domnule. Doar pentru mine.
— Atunci de ce sunteți aici? Căutați ceva?
— Sunt prieten cu doamna care stă în camera asta, am mințit.
— Daaa? (Broscoiul își luase un aer malițios, fiindcă, fără
îndoială, dăduse un sens foarte concret cuvântului „prieten”.)
Atunci, cred că aveți mulți rivali, tinere.
A făcut semn cu capul spre uniformele de pe podea. Nu era nicio
îndoială, călătoreau în aceleași cufere cu fustele de mătase. Era clar
și că nu erau ale lui Beaumarchais. Nu pricepeam nimic.
— Și spuneți… a continuat broscoiul. E foarte strânsă prietenia
care vă leagă de doamna care stă în această cameră?
— Un cavaler nu răspunde niciodată unei asemenea întrebări, am
zis, făcând pe jignitul, ridicând semeț bărbia.
În clipa aceea, am simțit, chiar între bărbie și mărul lui Adam,
răceala vârfului unei săbii.
— Credeți că ați putea face o excepție? a întrebat broscoiul, care,
din mână, indica soldatului să nu îmi străpungă gâtul, încă.
— Este o prietenie destul de strânsă, am mințit din nou, crezând
că minciuna o să mă salveze.
Evident, am ales cea mai proastă opțiune.
— Bun, bun, bun… S-a nimerit foarte bine, e foarte interesant.
Englezul își freca mâinile, parcă să se ajute să gândească. Brusc, a
spus: Ei, aflați că noi doi avem ceva în comun…
Când am înțeles ce însemnau aceste cuvinte, am început să asud
de spaimă. Era broscoiul englez amantul amantei lui Beaumarchais?
Dar câți amanți poate avea una și aceeași femeie în același oraș? Știu
că sunt tânăr și puțin cinic, doamna mea, dar asta nu-mi intra în
cap. În același timp, ca să-l mai îmblânzesc pe englezul încornorat,
mi-am îndulcit puțin minciuna:
— De fapt, nici n-am atins-o. Nu m-a lăsat. Știți, este moartă după
dumneavoastră. Moartă!
A fost prea târziu sau poate am exagerat puțin laudele (lipsa de
experiență, e știut). Cert e că broscoiul m-a privit cu aerul acela de
resemnare care te umple de presimțiri sumbre și-a zis:
— Nu mai spuneți tâmpenii, Fernandes. Târfa m-a furat până la
ultima monedă de aur. Mi s-a vârât în pat, m-a adormit și a făcut o
copie în ceară după cheile bagajului meu. Pe urmă, profitând de
seara cu lichiorul când ne-am întâlnit noi doi, m-a lăsat lefter. Când
am ajuns la pensiune, bagajul era gol… Nicio bijuterie, nicio mătase,
nicio călimară, nicio centimă! Credeam că nu e nimic de făcut în
aceste neplăcute circumstanțe, dar acum soarta a vrut să vă așeze în
calea mea și n-am de gând să pierd ocazia. Veți fi leacul bolii mele.
Nu puteați fi mai nimerit. A făcut o pauză, a tușit și le-a ordonat
oamenilor săi: Legați-l strâns, să nu scape! Domnul Fernandes va fi
ostaticul nostru. Să vedem dacă doamna vă iubește destul încât să
plătească pentru dumneavoastră răscumpărarea pe care am de gând
să i-o cer.
— Ostatic? Al cui? De ce? Eu? Nu, nu puteți cere răscumpărare!
Ea nu…
Îmi treceau prin cap o mulțime de lucruri de spus și, la fel, o
mulțime de întrebări, dar am văzut că oamenii ăia nu erau dispuși
să dea niciun răspuns. Dimpotrivă, își vedeau de treabă, nu mă lua
nimeni în seamă. Cu un zâmbet larg pe buze, broscoiul scria o
scrisoare în care, cu puține cuvinte, informa că l-a sechestrat pe
domnul Fernandes și în schimbul lui cere tot ce i se luase în urmă cu
două nopți.
Între timp, cei doi soldați mă legau cu multă îndemânare și cu
sfori din cele mai groase. Mâinile, picioarele, tot corpul, până m-au
făcut burduf… încercam să-i conving că tot ce le spusesem cu o clipă
în urmă fusese minciună, că n-o cunosc pe doamna din camera aia,
că, de fapt, nici nu sunt Fernandes… Dar nu mă ascultau. Își făceau
treaba, iar unul dintre ei, cu ochii la gura mea, se apropia în mâini
cu o batistă unsuroasă. Broscoiul a făcut un gest cu mâna și cel cu
batista s-a oprit.
— Înainte să vi se pună călușul, Fernandes, lămuriți-mi o
nelămurire, a zis. Dacă aveți o minunăție de femeie, cum de vă
culcați cu vaca asta bătrână?
Am dat din umeri în timp ce soldatul îmi punea ditamai călușul,
încât simțeam că mi se desfac maxilarele. Am oftat, resemnat, în
timp ce neciopliții ăia doi mă înfășurau din cap până în picioare
într-un cearșaf și mă cărau ca pe un balot pe scări. Trecând prin fața
proprietarului, am auzit că îl salutau firesc. Le-a întors salutul,
mulțumit să le stea la dispoziție.
Cred că orașul ăsta ar fi și mai plăcut dacă banii nu ar putea
cumpăra aici orice și pe oricine.
 Paisprezece

Dacă m-ați întreba cum au fost orele care au urmat transformării

mele în burduf, v-aș spune că au fost negre, foarte negre. Oamenii
broscoiului englez m-au târât un timp pe jos, apoi m-au urcat într-o
căruță și ne-am continuat drumul. Nu-mi dădeam seama unde mă
duc, dar am ghicit că am trecut de zid când am auzit vocea
paznicului, i-a lăsat să treacă fără să controleze nicio marfa, și
fiindcă pe pavajul de lemn uruitul roților a încetat. Am avut apoi de
îndurat câteva viraje în toate direcțiile și-am auzit niște voci dogite,
de-aproape și de la distanță, care dădeau ordine în diferite limbi și
dialecte.
Trista mea situație, adăugată zguduiturilor drumului, m-a făcut
să ajung făcut zob. Și, când credeam că o să mă dezlege de toate
sforile alea care mă strângeau peste tot, am descoperit că n-aveau de
gând nici să mă scoată din cearșaf. Unul din cei doi m-a luat în spate
și-am coborât pe o scară îngustă, de lemn, până am ajuns într-un loc
cu puternic miros de umezeală, unde pașii aveau ecou. O fi fost o
ascunzătoare secretă? Un subsol? Vorbeau într-o engleză
bolovănoasă, mi-era greu să înțeleg. Și totuși am priceput că mă
lăsau acolo, cu un paznic, altul decât cei doi și că n-aveau de gând
nici apă să-mi dea. Am încercat să mă mișc un pic, târându-mă ca
un vierme și am cerut apă, deși cu călușul în gură n-aveam cum să
fiu înțeles prea bine. În loc de apă mi-au dat un picior în coaste, de
mi-a trecut cheful să mai zic ceva. I-am auzit apoi plecând și-au
început pentru mine cele mai negre, cele mai grele ore.
Zgomotele mă făcuseră curios de la bun început. Voiam să aflu
unde mă lăsaseră. Din nefericire, a fost mult prea ușor. Mi-au trebuit
doar două minute, după ce am rămas singur, ca să-mi fie clar totul.
Era o mișcare lentă, de parcă cineva ar fi legănat încăperea în care
mă aflam. Și un clipocit ca de bulbuci sau de acvariu. Mă duseseră
în magazia unui vas din port. Totul se lega: distanța parcursă, scara
îngustă pe care coborâserăm, vocile grosolane ale hamalilor de pe
chei… Și parcă nu mi-ar fi fost destul de clar, am auzit deodată un
chițăit și-am observat că pe picioare mi se plimba un animal. L-am
alungat dintr-o lovitură, convins că era un șobolan și vă asigur că nu
a fost ultima mea ciocnire cu un animal atât de scârbos.
Nu știu cum am făcut să-mi treacă orele captivității. Mi-am
epuizat tot repertoriul de versuri italiene, am încercat să dorm puțin
– dar nici poziția, nici compania nu-mi erau prea favorabile –, m-am
gândit mult la Marianna, am repetat declinările latine, am tot
rumegat povestea cu Beaumarchais, amanta lui și comandor al
Ordinului Ludovic cel Sfânt, să văd dacă înțeleg ceva, mi-am amintit
de tovarășii de călătorie și m-am întristat la gândul că o să-mi simtă
lipsa. Se lăsase o tăcere totală, spartă doar de niște sforăituri din
apropiere, și mi-am adus aminte de Beaumarchais și n-am putut să-
mi opresc o lacrimă.
Dacă vreodată o să vi se pună căluș, doamna mea – să n-o
îngăduie astrele! –, să nu plângeți. E foarte puțin practic.
Mucozitățile se strâng între nas și ceafă într-un cocoloș care nu trece.
Cât m-am chinuit să pot respira! Cum mi se întâmplă de mic. În
timpul ăsta paznicul meu dormea, iar șobolanii erau foarte treji. A
fost cea mai cumplită noapte din câte mi-a fost dat să trăiesc. Și sper
ca în ziua în care o să mor de bătrânețe, să pot spune la fel, căci nu
vreau să mai trec pentru nimic în lume prin ceva asemănător.
Dimineața de după noaptea aia era la fel. Nu s-a schimbat nimic:
nimeni nu-mi dădea atenție, vaporul era tot acolo, șobolanii se
plimbau, vocile de pe chei sunau îndepărtate. M-am întrebat cât
timp o să trebuiască să rămân acolo, amorțit, mort de sete, cu inima
plină de îngrijorare. Ce-o să se întâmple cu mine dacă nu-mi
plătește nimeni răscumpărarea? O să mă arunce în apă fără să mă
scoată măcar din cearșaful în care eram înfășurat? O să fie o moarte
misterioasă în apele clocite ale portului? Nu era păcat să mor în felul
ăla, la numai optsprezece ani? M-am gândit până și la mama:
sărăcuța, dacă ar fi știut că o s-o sfârșesc așa, nu s-ar fi chinuit atâta
să mă facă să mănânc când eram mic, că eram tare năzuros.
Dar orele negre erau numărate, doamna mea. Să fi fost trei și ceva
când am auzit afară țipete stridente și tot vaporul a tremurat sub o
zguduitură. Lovituri, gemete, alergături și, deodată, vocea
dezacordată a doamnei lui Beaumarchais:
— Duceți-mă la prizonier sau vă tai pe loc capul!
Nu prea mi s-a părut o purtare feminină, dar mirarea a fost mult
mai mică decât bucuria de-a auzi un glas cunoscut, chiar și pe acela.
Erau mai mulți oameni, le auzeam pașii hotărâți pe punte, dar gura
n-o deschideau. Poate doamna venise cu o trupă de soldați înarmați,
ca eroina unei comedii din acelea în care nu-i nimic real și totul se
sfârșește cu bine.
Când am simțit niște mâini care mă răsuceau ca să slăbească
nodurile de la cearșaf, am mulțumit cerului (și asta fiind eu mai
degrabă necredincios). La început n-am văzut chipul salvatoarei
mele, fiindcă atâtea ore de întuneric îmi făcuseră ochii inutilizabili.
Apoi, treptat-treptat, m-am mai obișnuit cu situația și-n timp ce
mâinile necunoscute mă dezlegau de sfori m-am întors să văd cine
mi-era salvatorul.
Și, Dumnezeule! Ce surpriză mi-a fost dat să am! Era, ca atunci
când nu mă vedea, doamna lui Beaumarchais. Cu buclele ei
impecabile, în rochia de mătase galbenă pe care-o văzusem pe
podeaua camerei ei și cu mănuși din piele de aceeași culoare.
Deasupra fustei, însă, bine prinsă în talia fină, o sabie. Acum, că o
vedeam de aproape, i-am admirat ochii albaștri, de un albastru
aproape străveziu, buzele subțiri, obrajii rozalii. Mișcările îi erau
extrem de fine, dar mâinile musculoase și brațele robuste.
 — Sunteți bine? Puteți să mergeți? m-a întrebat, cu vocea aceea
atât de neplăcută.
— Cred că da, am răspuns.
— Bravo, ridicați-vă în picioare! Sprijiniți-vă de mine!
Înainte de-a ieși din hruba aia mi-am dat seama, mulțumit, că nu
mă înșelasem. Eram, cum gândisem, în magazia murdară și umedă
a unui vapor. Ieșind – pe scara îngustă pe care, de asemenea, o
ghicisem – am văzut că era o fregată sub pavilion englez și, pe
punte, pe cei doi soldați ai broscoiului legați de mâini și de picioare
și cu căluș în gură. N-aș putea spune că nu mi-a produs satisfacție
să-i văd la fel cum mă ținuseră ei pe mine atâta timp. Mai era un al
treilea bărbat, neîngrijit, solid, îmbrăcat doar în cămașă și în
pantaloni de marinar, și el legat și cu căluș. Am presupus că era
paznicul meu nocturn, cel care sforăia în loc să-și facă treaba.
Prizonierii erau păziți de șase soldați, nu știu dacă francezi sau
catalani, și jos, pe chei, mai așteptau doi.
— Mi-ar face plăcere să aflu numele salvatoarei mele, m-am
încumetat, de-acum mai curajos, când am pus din nou piciorul pe
pământ.
— Pentru dumneavoastră sunt mademoiselle d’Éon, a răspuns, cu
un zâmbet enigmatic, fermecător.
Nu se putea spune că ar fi fost o femeie frumoasă, dar, văzută de-
aproape, avea un magnetism care atrăgea ca un cântec de sirene.
Încă era lumină. Am bănuit că nu putea fi mai mult de patru,
poate patru și jumătate. Cu puțin noroc, încă-i puteam însoți pe
maeștrii ciocolatieri la magazinul Mariannei, cum era stabilit.
Soldații i-au târât pe prizonieri pe chei și s-au oprit lângă
mademoiselle d’Éon. Ea a ordonat:
— Duceți-i în magazie la Libertas și întrebați-l pe domnul de
Beaumarchais unde vrea să-i lăsați.
Am tresărit. Era și Beaumarchais acolo? Mi-am amintit discuția
clandestină de la pensiune, înainte să înceapă necazurile mele. Își
dăduseră întâlnire la cinci după-amiază. Întâmplarea făcuse să fiu
martor, mi-am zis, al celui mai intim secret al unuia dintre oamenii
pe care-i admir cel mai mult pe lume.
L-am văzut de departe. Beaumarchais era pe chei, în fața unui
bric sub pavilion spaniol, cu un aer satisfăcut de om care, în sfârșit,
avea tot ce-și dorise și nu mai trebuie să umble cu mofturi. S-a uitat
la prizonieri și-a zis:
— Duceți-i în magazia de la pupa. În cealaltă e ofițerul lor și nu
vreau să se vadă și nici să-și vorbească până când vaporul ajunge la
Boston. Oricum, când o să afle unde merg, o să le treacă pofta de
vorbă.
Așa am aflat că fusese capturat și broscoiul englez și că
Beaumarchais avea ceva de gând cu el, care îmi scăpa. Se gândea
oare să-l vândă ca sclav? Să ceară pentru el răscumpărare? Să-l
tortureze ca să obțină informații secrete?
Cât gândeam toate astea, în fața ochilor mei avea loc un spectacol
greu de crezut. Mademoiselle d’Éon își ridicase fusta și-și punea niște
pantaloni bărbătești din șamoa bej. Își scotea delicații pantofi din
satin și încălța niște cizme militare din piele neagră. Se descotorosea
de bluză și de corset ca să îmbrace o redingotă de culoare roșu
închis toată bordată cu argint. Hainele și le scotea dintr-o boccea
dosită într-o trăsură care aștepta în spatele zidului. O perucă
masculină i-a înlocuit buclele, niște mănuși de piele neagră pe cele
din catifea galbenă. În locul bijuteriilor, de-a curmezișul pieptului, o
panglică de care atârna o medalie în formă de cruce. În locul genelor
false, o mustăcioară – și ea calpă, pe care și-a lipit-o deasupra buzei
cu multă îndemânare. Și, în sfârșit, tricornul tivit cu argint și
cocarda din panglică albă. După transformare, singurul lucru rămas
la locul lui era sabia.
— Ce vă uitați așa, Guillot? Ce vă sperie mai mult, să vedeți cum
se dezbracă o femeie sau cum se îmbracă un bărbat? a zis
mademoiselle, cât își fixa cu degetul mustața.
Cât ai zice pește, cu îndemânarea celui care-a făcut-o de n ori, se
transformase în comandorul Ordinului Ludovic cel Sfânt cu care
fusese văzut Beaumarchais. Același pe care eu însumi îl
descoperisem ieșind din camera pensiunii Manresa. Reieșea acum
că el și misterioasa doamnă erau una și-aceeași persoană. Mi-aș fi
dorit să fiu în stare să lămuresc o seamă de lucruri, dar eram mut de
o nețărmurită admirație. Și, pe undeva, începeam să întrevăd o
brumă de sens în toată nebunia aia, deși eram încă departe de-a
înțelege cu adevărat.
— Păreați chiar o doamnă, am zis.
— Bineînțeles. Fiindcă sunt.
— Dar acum sunteți bărbat.
— Și asta, și…! Mă prezint din nou: sunt Charles de Beaumont,
mai cunoscut ca chevalier d’Éon, servitor credincios al regelui nostru
și prietenul dumneavoastră, dacă nu vă deranjează. A însoțit aceste
cuvinte cu o foarte milităroasă pocnitură din călcâie.
— Nu credeam că poți fi în același timp bărbat și femeie…
— Ei bine, iată! E din naștere. Când m-au văzut, părinții mei au
fost atât de nedumeriți, că m-au botezat cu trei nume de bărbat și
trei de femeie, ca să nu fie obligați să aleagă. Nici eu nu știu pentru
ce să mă decid, de-aia sunt când una, când alta.
— Și de fapt ce vă simțiți, mademoiselle sau chevalier? am întrebat.
— Depinde de zi, a răspuns, și de nevoi.
— De acord, am insistat, încăpățânat, dar cine sunteți?
— Unul care îi enervează pe cei care cred că lumea e simplă.
— Mamăă… Sunt foarte descumpănit, am recunoscut.
— Da, domnule. Deruta este cel mai mic dintre efectele pe care le
produc. O să vă treacă.
— E-adevărat că l-ați sedus pe broscoiul râios englez?
 — Broscoi râios? Asta e, într-adevăr, bună, a râs el, arătând niște
dinți perfect albi, feminini. Sunteți ager, Guillot, îmi place de
dumneavoastră. Aveți o minte ascuțită. Și, da, l-am sedus. Câteodată
trebuie făcute sacrificii pentru Franța!
— Și l-ați prădat?
— Bineînțeles, o treabă atât de scârboasă nu se poate face gratis.
A fost foarte ușor…
— Și, firește, îl ajutați și pe căpitanul general Gonzáles să-i
găsească pe traficanții de arme.
— Să-l ajut? N-aș zice chiar așa. Mai degrabă îl distrag… Îl fac să
privească în altă parte.
— Fiindcă… – acum venea cea mai riscată deducție a mea –
traficantul de arme sunteți tot dumneavoastră.
A zâmbit viclean.
— Puneți prea multe întrebări, Guillot. O să ajungeți departe.
Dacă până atunci nu vi se taie capul, evident.
Și-a potrivit sabia la brâu cu un gest brutal, foarte bărbătesc, și
mi-a întors spatele, lăsându-mă proțăpit acolo, cu întrebarea fără
răspuns și cu buza umflată.
Operațiile de încărcare a bricului continuau. După prizonieri,
hamalii au cărat lăzi de lemn, mari, negre, păreau foarte grele.
Fiecare trebuia luată de patru oameni și dusă, foarte încet, în burta
vaporului. Era o operație înceată și delicată, supravegheată de
Beaumarchais cu ochi de vultur. Din când în când le cerea hamalilor
să se grăbească. Dădea instrucțiuni unui caporal care intra și ieșea
întruna. Când totul a fost aranjat, oamenii au salutat zgomotos și s-
au depărtat de navă. Pentru supravegherea încărcăturii erau de
ajuns doi marinari, bine înarmați, deja la locurile lor. Doar atunci și-
a permis Beaumarchais să se relaxeze puțin. A venit spre mine și m-
a întrebat, cu o privire penetrantă:
— Ce presupuneți că e în cala bricului ăsta?
 — Ostaticii englezi? am zis
— Altceva?
— Eu n-am văzut nimic altceva, domnule.
— Știți care e destinația navei?
— Am auzit că Venezuela, dar adineauri mi s-a părut că vorbeați
de un alt loc. Nu-mi suna cunoscut și l-am uitat imediat.
— Și ce-i veți povesti lui madame Adélaïde, în cronicile pe care i le
scrieți?
— Voi descrie doar ce am văzut și auzit, domnule. Cum fac
întotdeauna.
— Mai adăugați și că, dacă vrea cineva mai multe detalii despre
acest vapor, despre încărcătura sau destinația lui, îl poate întreba pe
rege, ale cărui interese le servim toți cei care suntem aici.
— Dacă mi-o cereți, așa voi face, domnule.
Am rămas înspăimântat de micimea mea, cât cei doi bărbați, din
înălțimile măreției lor, își încheiau socotelile:
— Aș zice că asta e tot, Beaumarchais.
— Și eu cred la fel, Beaumont.
— Veți fi pe chei când se ridică ancora?
— Nu mă mișc de aici până nu pierd din ochi bricul, dincolo de
linia orizontului.
— Apoi?
— Apoi nu se poate ști niciodată.
— O să ne mai vedem? Aveți proiecte de viitor?
— E greu de prevăzut. Am în cap două-trei comedii și vreau să le
scriu. O să aibă premiera la sărbătorirea zilei de naștere a regelui.
— Poate vă fac o vizită la curte. E-atât de mult de când ultima
dată… Mi-e dor de șirul perfect al copacilor din grădini. În afara
Versailles-ului totul e dezordonat… Totuși, poate rămân un timp la
Londra, incognito, să savurez deliciile lumii bune engleze, cea mai
bună din lume.
 — Nu știu cum suportați duhorile Londrei, prietene.
— Duhorile familiare nu deranjează la fel de mult ca acelea
străine. Nici la Paris nu miroase a trandafiri.
— Dacă mă aduce vântul prin Londra, vă fac o vizită.
— Atunci, bine-ar fi să bată tare. E întotdeauna o plăcere, să
lucrez cu dumneavoastră, Beaumarchais.
Mă captiva discuția numai când mă gândeam câte vor fi făcut
împreună cei doi veterani. Ce n-or fi văzut! Imaginația îmi zbura ca
un pescăruș, când glasul lui Beaumarchais m-a trezit:
— Ah, Guillot, gata cu figura asta de nătâng, fiți amabil, urcați-vă
în trăsură. Avem întâlnire cu o ciocolatieră și nu vreau să întârziem.
 Cincisprezece

(Suntem la magazinul ciocolatierului Fernandes. Marianna

aranjează vasele de pe rafturile de lângă tejghea, fredonând ceva.
Pare mulțumită. Niște clopote din apropiere bat de cinci după-
amiază. Odată cu ultima bătaie, se deschide ușa dinspre stradă.
Intră Guillot, Labbé, Delon și Maleshèrbes.)

GUILLOT: În sfârșit, iată-ne aici, domnilor, poftiți. (Către

Marianna): Stimată doamnă, vi-i prezint pe cei mai buni ciocolatieri
ai Franței, veniți până aici să vadă mașina inventată de soțul
dumneavoastră.
MARIANNA (cu o ușoară plecare a capului): Fiți bineveniți,
domnilor.
DELON, LABBÉ, MALESHÈRBES: Doamnă…
MARIANNA (arătând spre ciocolatiera din porțelan alb de pe tejghea):
Doriți o ceașcă de ciocolată? Tocmai am preparat-o. Labbé (mai
destins): Eu nu aș zice nu.
DELON: Nici eu. Pică bine pe frigul ăsta.
MALESHÈRBES (către Guillot): De ce nu ne-ați spus că eram
așteptați de o nimfa? Ce frumusețe! Ce noroc că nu-i aici soțul!
MARIANNA: îmi pare rău, dar nu am decât un scaun. Va trebui
să stați în picioare.
MALESHÈRBES: Aici aș sta chiar și în cap.
MARIANNA (pune trei cești pe tejghea și toarnă ciocolata. Exact
cantitatea necesara): Exact trei cești. Dumneavoastră cum o vreți,
monsieur Guillot?
GUILLOT: Am avut o zi grea și sunt mort de foame. E bună așa
cum mi-o dați dumneavoastră.
MARIANNA (către cei trei ciocolatieri): Ciocolatiera este un dar de
la madame Adélaïde. Așa-i că e superbă?
LABBÉ: Mi se părea mie că…
MARIANNA (cu un zâmbet fermecător): Gustați, domnilor,
ciocolata. M-aș bucura să aflu dacă vi se pare bună.
LABBÉ: Gustul este interesant.
DELON: Este destul de bună.
MALESHÈRBES (o bea toată): Delicioasă! Sublimă! Dulce! E cea
mai bună pe care-am gustat-o vreodată.
MARIANNA: Și-acum, că v-ați înveselit puțin stomacul, bănuiesc
că vreți să vedeți mașina.
LABBÉ: Pentru asta am venit de la atâta depărtare, doamna mea.
MALESHÈRBES: Deși a meritat efortul și să vă întâlnim.
DELON: Dacă-mi permiteți, aș vrea să-i spun câteva vorbe gazdei
noastre. Sunteți foarte amabilă că ne arătați aparatul în absenta
soțului.
MARIANNA: V-a spus domnul Guillot că…
DELON: Că-i plecat într-o călătorie.
MARIANNA: Ah! Mai bine. (Îndreptându-se spre încăperea din
spate): Pe aici, domnilor.
MALESHÈRBES: După dumneavoastră, întotdeauna.
GUILLOT: Vin și eu.

(Marianna și cei patru bărbați dispar în încăperea din spatele

magazinului. În clipa aia intră Mimó, furibund.)

MIMÓ (strigând): MARIANNA! E cineva aici? MARIANNA! Vino

încoace!
MARIANNA: Cine-i? (Cu o figură speriată, când îl vede se schimba):
A, tu ești, Mimó, nu ies.
MIMÓ: Dă-te la o parte! Am venit după mașină.
MARIANNA: Ce spui?
 MIMÓ: O iau.
MARIANNA: Nu.
MIMÓ: E confiscată.
MARIANNA: Nici vorbă!
MIMÓ: Mai bine nu te opune! Acum mașina este a noastră.
MARIANNA: A voastră? A cui?
MIMÓ (mândru): A Ilustrei Bresle a Ciocolatierilor din orașul
Barcelona.
MARIANNA: Nici în glumă!
MIMÓ: Nu plec fără ea. Legea este de partea mea.
MARIANNA: Am mai discutat asta de multe ori. Legea pe mine
mă ignoră, și eu pe ea.
MIMÓ (cu un zâmbet ironic): Știam că n-o să fii de acord, că ai
refuzat oferte mult mai bune. De-aia n-am venit singur.

(Intră căpitanul general Gonzáles de Bassecourt.)

MARIANNA: Domnul Gonzáles? Dumneavoastră?

CĂPITANUL GENERAL: îmi pare foarte rău. Nu am avut
încotro.
MARIANNA: Dar cu nici două zile în urmă erați aici, beați
ciocolată și mă ridicați în slăvi!
CĂPITANUL GENERAL: Da, da, iertați-mă! Sunt un mare
admirator al ciocolatei dumneavoastră și al dumneavoastră.
MARIANNA: Și vă arătați admirația foarte ciudat.
CĂPITANUL GENERAL: N-am cum mă împotrivi legii. Are
dreptate Mimó: regulile spun că o femeie singură nu poate să
conducă o afacere.
MARIANNA: Cum să vă mai spun că nu-s o femeie singură?
Sunt măritată. Bărbatul meu e plecat într-o călătorie.
MIMÓ (ironic): S-o fi dus la capătul lumii.
 CĂPITANUL GENERAL: îmi pare rău, Marianna, dar va trebui
să vă închid magazinul până vi se întoarce soțul.
MARIANNA: înțeleg. Și-n plus, îmi confiscați mașina.
MIMÓ: Con-fis-ca-tă! Mașina e confiscată ca garanție. Când o să
plătiți datoria către breaslă, poate v-o dăm înapoi.
MARIANNA (către MIMÓ, în șoapta): Ești un om rău, Mimó.
Bărbatul meu a știut dintotdeauna. Dar ești și un și mai rău
ciocolatier. Un singur lucru știi: să furi munca altora.
MIMÓ: Mi se pare mie sau ai vorbit despre bărbatul tău la trecut?
Vezi? Știi și tu că n-o să mai vină.
MARIANNA (către căpitanul general): Dumneavoastră n-aveți
nimic de spus? Oamenii ăștia îmi intră-n casă și mă calcă-n picioare,
sunteți de acord? V-au amuțit cu o mită? Nu vedeți că fără magazin
și fără mașină rămân săracă lipită? Din ce-o să trăiesc? Vă lasă rece?
N-aveți suflet? Nici conștiință?
MIMÓ: Cere de pomană! Cu un corp ca ăsta n-o să-ți fie greu să
te descurci.
MARIANNA (cu pumnii strânși): Ieși din casa mea!
MIMÓ: De data asta nu, femeie. De data asta nu mă scoți. Am
venit după ce mi se cuvine. Lasă-mă să trec!
MARIANNA: Nu!
MIMÓ: Treaba ta. Mă obligi să fac lucruri pe care n-aș vrea să le
fac.

(Mimó o dă brutal la o parte pe Marianna și intră în încăperea din

spatele magazinului.)

GLASUL LUI MALESHÈRBES (furios): Dumneavoastră? Minune

dumnezeiască! Exact de dumneavoastră voiam să dau! Poftim,
poftim!
 (Se aud lovituri, zgomot de ceva spart. Iese Mimó, cu mâna la nas, îi
curge sânge.)

MIMÓ (de-acum înainte, fonfăit): Ce caută omul ăsta aici? Și unde e

mașina?
MALESHÈRBES (ieșind din Spate și arătând spre Mimó): El e! Hoțul
care ne-a luat tot! Idiotul! Nerușinatul!
CĂPITANUL GENERAL (năucit): Ce spuneți? Căpetenia breslei?
MALESHÈRBES (către căpitanul general, gata să-i mai tragă un
pumn lui Mimó): Arestați-l sau îl fac bucăți.
LABBÉ (iese din spate, speriat, lui Maleshèrbes): Prietene, fiți
rezonabil. E mult mai scund decât dumneavoastră.
MALESHÈRBES: Și ce? Dacă m-aș lua după asta, n-aș da
niciodată în nimeni.
DELON (ieșind): Dumnezeule! Ce spectacol neplăcut!
CĂPITANUL GENERAL (ridicând vocea): Liniștiți-vă, domnilor,
vă rog!
MALESHÈRBES (îi dă un al doilea pumn lui Mimó): Unde ne sunt
banii? Spune, cretinule, de nu, te strivesc ca pe-o boabă de cacao!
MIMÓ: Vă rog! N-am făcut eu nimic!
MALESHÈRBES (îi mai dă un pumn lui Mimó): Și mai e și
mincinos! Bucăți îl fac!
CĂPITANUL GENERAL: Domnule, vă rog, potoliți-vă!
MIMÓ: Ajutor! Domnule Gonzáles, luați animalul ăsta de pe
mine! Mă omoară!
CĂPITANUL GENERAL (scoate sabia din teaca): Liniște, toată
lumea!

(Toți se supun. Mimó geme, întins pe podea, cu nasul spart. Marianna

privește scena refugiată în brațele lui Guillot. Labbé și Delon așteaptă să
vadă ce o să se întâmple. Maleshèrbes, roșu ca focul, abia așteaptă să-l
pocnească iar pe MIMÓ.)

MALESHÈRBES: Spune unde-s lucrurile pe care ni le-ai furat!

Unde ni-s banii?
MIMÓ: Nu-i nimic la mine, domnilor. Jur.
MALESHÈRBES: Nu jura mincinos, hoțule! (Se aruncă pe Mimó): îl
fac praf. Îl bat de-i iese untul!
MIMÓ (mort de frică): Aveți milă, ascultați-mă! Am ceva să vă
spun, dar nu pot dacă mă loviți întruna.
MALESHÈRBES: N-am ce să ascult de la dumneavoastră.
CĂPITANUL GENERAL (către Maleshèrbes): Domnule, trebuie să
vă cer să vă potoliți și să-l lăsați pe ho… vreau să spun pe domnul
Mimó să vorbească.
MALESHÈRBES: Nu mă interesează nimic din ce poate spune el!
CĂPITANUL GENERAL: Domnule, dacă nu vă potoliți, voi fi
nevoit să vă arestez.
LABBÉ (își sprijină colegul furios): Maleshèrbes, prietene, calmați-
vă un pic.
MALESHÈRBES: Imposibil!
DELON: în felul ăsta, e greu să ne înțelegem.
MARIANNA (cu voce tremurânda): Vă rog, faceți-o de dragul meu.
MALESHÉRBES (cu neplăcere): Bine. Fiindcă mi-o cereți
dumneavoastră.
CĂPITANUL GENERAL (către Mimó): Aveți posibilitatea să vă
explicați, Mimó. Vă ascultăm.
MIMÓ: Este adevărat că eu și doi colegi de breaslă v-am furat tot
ce aveați. (O exclamație generală de indignare.) Am făcut-o fiindcă v-
am confundat. Un informator anonim ne-a spus că se află în oraș o
ambasadă engleză cu intenția de a lua mașina lui Fernandes. Ne-au
spus și pensiunea unde erau cazați, Santa Maria. Ambasada engleză
s-a dovedit a fi franceză, dar când ne-am dat seama era prea târziu.
Credem că cineva, nu știm cine, a vrut să ne înșele. Voiam doar să
nu-i lăsăm pe alții să ia mașina. Străinii se îndrăgostesc mereu de
orice și au buzunarele pline de bani. Nu o puteam îngădui. Mașina
trebuie să fie a noastră, cel puțin până când Fernandes plătește tot ce
ne datorează.
MARIANNA (către Mimó, furioasă): Om rău! De ce nu le spui că
mă vrei și pe mine, că iei mașina fiindcă eu te refuz?
MALESHÈRBES (cum o aude pe Marianna, se aruncă iarăși asupra
lui) ÎI fac bucățele! Îl zobesc! îl fac chiseliță.

(Trei bărbați îl țin pe Maleshèrbes ca Mimó să poată termina.)

MIMÓ: V-am prădat, da, am și recunoscut. După ce v-am îmbătat

cu ratafia. Dar a doua zi, cineva ne-a furat pe noi, a luat toată prada.
Pesemne chiar informatorul anonim, despre care n-am știut nimic
altceva. Pur și simplu, s-a folosit de noi. De-aia n-avem nimic din ce
v-am luat, domnii mei, Mă credeți sau nu, ăsta e adevărul.
MALESHÈRBES (luptând să se elibereze de cei care-l țineau): Eu nu
cred niciun cuvințel! Un șobolan, aia sunteți!
CĂPITANULL GENERAL: Un moment, monsieur Maleshèrbes.
Eu îl cred. (Către Mimó): Deci mărturisiți că sunteți hoț?
MIMÓ: E hoț cine fură doar o dată, ca să-și salveze breasla?
CĂPITANUL GENERAL: Da, domnule, ca și ceilalți hoți.
MIMÓ: Evident, nu! Englezii ăia voiau mașina! Mașina e pentru
ciocolatierii din Barcelona, nu putem permite să ne fie luată. Am
făcut-o în interesul nostru!
CĂPITANUL GENERAL: Cred că faceți prea multe în interesul
dumneavoastră, Mimó. În clipa asta sunteți arestat.
MIMÓ: Cum? Nu puteți…
CĂPITANUL GENERAL: Cum să nu pot! Sunt autoritatea, de-
aceea m-ați chemat. (Oamenilor lui): Luați-l!
 MIMÓ: Dar ce faceți? N-are niciun sens. Tu ți-ai vârât coada,
Marianna? Tu ai pus tot la cale? În plus, mașina nu-i aici. A
dispărut.
MARIANNA: Și ce-mi spui mie? Ieri când am plecat la culcare
era aici. Poate-ai furat-o azi în zori, cum m-ai amenințat de atâtea
ori.
MIMÓ: Bineînțeles că nu.
MARIANNA: Nu te cred. Și n-o să te creadă niciun judecător.
MIMÓ: Nu spune prostii!
MARIANNA: Tocmai ai recunoscut că ești un hoț, Mimó! Cine o
să te creadă?
CĂPITANUL GENERAL (dă din cap): Doamna are dreptate. Când
o să afle că ați mărturisit o infracțiune în fața mea și a acestor
martori, judecătorul n-o să vă prea vadă nevinovat. Infracțiunile nu
vin niciodată izolate. Orice judecător știe.
MIMÓ: în viața mea n-am auzit atâtea prostii! Nu-i la mine
blestemata aia de mașină.
MARIANNA: Atunci, poate-au furat-o englezii. Și ei o voiau și nu
le place să se tocmească.
MALESHÈRBES: Sau poate-am furat-o chiar noi, la asta v-ați
gândit?
CĂPITANUL GENERAL: Iată un caz complicat, cu mai mulți
suspecți. Asta îmi mai lipsea!
MIMÓ (strigând): Marianna, o să-ți aduci aminte de asta toată
viața!
MARIANNA: Ca să vezi, o dată suntem de acord.
CĂPITANUL GENERAL: Luați-l pe scandalagiu, vă rog! Direct la
închisoarea din Plaça de l’Angel!

(Cei doi oameni ies târându-l pe Mimó în stradă și dispar.)

 GUILLOT (euforic): Un nas de cartof mai puțin! (Gânditor): E
foarte agasant: o să plec fără să știu de ce oamenii de-aici nu vor să
mănânce cartofi. Dumneavoastră vă explicați, domnule Gonzáles?
CĂPITANUL GENERAL: Nu m-am gândit niciodată. Dar,
cunoscându-i pe catalani, nu m-ar mira să fie fiindcă voi, francezii,
sunteți morți după ei.
GUILLOT: Nu mă gândisem la asta. Cu atât mai interesant.
CĂPITANUL GENERAL (Mariannei): Stimată doamnă, nu știți
cât mă afectează toată povestea asta.
MARIANNA: Tot mai vreți să-mi închideți magazinul?
CĂPITANUL GENERAL (abătut): Nu vreau, dar, din păcate, va
trebui s-o fac. Sunt multe denunțuri împotriva dumneavoastră.
Acuzațiile sunt grave. Aveți pe drept dușmani căpeteniile celor trei
bresle: ciocolatieri, măcinători, băcani, toți sunt împotriva
dumneavoastră! Și mă tem că, dacă soțul nu-i poate face să tacă, nu
am altă soluție. Trebuie să bat ușa în scânduri, ca să fiu sigur că nu
intră nimeni.
MARIANNA (se gândește): Bun, bănuiesc că era de așteptat.
Trebuie chiar acum?
CĂPITANUL GENERAL: Cu cât mai repede, cu-atât mai bine.
MARIANNA: Bine, atunci poftiți. (Îi dă o cheie): Ieșiți și încuiați
ușa pe dinafară. Faceți ce aveți de făcut.
CĂPITANUL GENERAL: Credeți-mă, îmi pare foarte rău…
MARIANNA: Nu vă lungiți, domnule Gonzáles. Încuiați!
CĂPITANUL GENERAL: Și dumneavoastră? Și oaspeții
dumneavoastră?
MARIANNA: O să ieșim pe ușa din spate.
CĂPITANUL GENERAL: Bun. Atunci, cu durere în suflet, îmi fac
datoria. E deja șapte și mai trebuie să merg în port, să văd dacă sunt
ceva mișcări suspecte. Marianna, vă doresc mult noroc!
MARIANNA: La fel și dumneavoastră.
 CĂPITANUL GENERAL (dă din mâna): La revedere tuturor.

(Căpitanul general iese în stradă și începe să închidă obloanele

magazinului. Se aude cheia în broască. Apoi oamenii căpitanului acoperă
totul cu scânduri, bătute în cuie cu ciocane. Scena care urmează se
desfășoară în zgomotul ciocanelor. Înăuntru, treptat-treptat, se face tot mai
întuneric.)

LABBÉ: Nu știam că este o ușă în spate.

MARIANNA: Nu este.
LABBÉ: Atunci… Cum ați… Suntem blocați? Se poate ști cum o
să ieșim de aici dacă omul acesta barează singura ușă?
MARIANNA: O să ieșim. Nu vă faceți griji, e prevăzut totul. Nu-i
așa, monsieur Guillot?
GUILLOT: Până la ultimul detaliu.
MALESHÈRBES (cu un aer tâmp): Eu am deplină încredere în
dumneavoastră, MARIANNA. Și torul mi se pare foarte original și
amuzant.
MARIANNA: Mulțumesc, monsieur Maleshèrbes, sunteți foarte
amabil!
MALESHÈRBES: Va rog, spuneți-mi Auguste!
(Din spate apare brusc o lumină. Iese părintele Fideu, în mâini cu o
cutie plină de felinare aprinse.)
PĂRINTELE FIDEU: Bună ziua și Dumnezeu să vă
binecuvânteze. (Lui Guillot): A ieșit comedia cum trebuia să iasă?
GUILLOT: Chiar mai bine! Au fost și câteva surprize! Gonzáles l-
a arestat pe Mimó.
PĂRINTELE FIDEU: Așteptați, că încă n-avem finalul. E toată
lumea gata?
GUILLOT: Toți gata. Spuneți!
PĂRINTELE FIDEU (împarte felinare ciocolatierilor): Domnilor, fiți
amabili, luați câte o lampă, să vă vedeți picioarele. Monsieur Guillot,
care cunoaște drumul și l-a probat, va merge în față. Eu voi închide
grupul, dar înainte de asta o să ascund bine trecerea secretă spre
tunel. Nu vă gândeați, nu, c-o să ajungeți în canale? Ei, vedeți,
romanii ne-au lăsat tot orașul găurit. Nu știu de ce voiau ei toate
drumurile astea secrete, de care profităm noi. Poftiți, poftiți o lampă.
Strângeți-vă lucrurile! Să nu vă împiedicați! Mai bine vă strângeți
bine pelerinele. Coridoarele subterane nu-s prea curate și-ați putea
să vă murdăriți. Nu vă temeți: la capătul celălalt vă așteaptă
Beaumarchais, cu o căruță pregătită. Hai, înainte, înainte, vin și eu,
vin.

(Ies toți din scenă. În această ordine: Guillot, Labbé, Delon,

Maleshèrbes. Marianna ia ciocolatiera și o înfășoară în catifeaua turcoaz în
care o primise. O ține cu grijă, ca pe un nou-născut. Rămân singuri
Marianna și părintele Fideu.)

MARIANNA (gata să plângă): Părinte… Este posibil? Iarăși mi-ați

salvat viața?
PĂRINTELE FIDEU: Marianneta, prințesă, ce prostii spui! Asta
numai Dumnezeu o poate face. Eu doar îl ajut un pic.
MARIANNA: Cum o să vă pot răsplăti?
PĂRINTELE FIDEU: îți spun cum. Când vei trăi departe și toată
lumea o să se îndrăgostească de tine și regele o să-ți laude virtuțile
și toți o să vrea s-o cunoască pe ciocolatiera tânără și frumoasă care
a lăsat Barcelona pentru Versailles și o să fii cea mai admirată, cea
mai dorită și mai lăudată dintre femeile de la palat, să-ți aduci
aminte de unde ai plecat și că și în colțul ăsta de lume lași lucruri
bune. Și să-ți aduci aminte că aici ai avut primul tău admirator și ăla
am fost eu, un biet preot bătrân cu un nume care stârnește râsul.
MARIANNA: O, părinte, ce spuneți! Ce poate avea cineva mai
bun? Și pe cine mai bun decât dumneavoastră? O să-mi aduc aminte
de dumneavoastră în fiecare zi cât o să trăiesc afară. Și, cum pot, mă
întorc, vă jur pe tot ce…
PĂRINTELE FIDEU: Ssst! Nu jura, nu-i frumos! Hai, că ne
așteaptă.
(Marianna zâmbește, își șterge o lacrimă și iese. Părintele Fideu rămâne
singur, luminat de lampă. Figura lui, în întuneric, are un aer puțin
fantasmagoric. Oamenii căpitanului general trebuie să-și fi terminat
treaba, fiindcă de afară nu mai vine niciun zgomot.)
PĂRINTELE FIDEU: A trecut deja de șapte și în port un vapor
ridică ancora. Căpitanul general încă nu și-a dat seama că
magazinul nu are ușă în spate. La capătul tunelului subteran o
căruță așteaptă tot grupul. În car, demontată în douăzeci și două de
bucăți, mașina de făcut ciocolată. Mâine, la ora asta, oamenii și
mașina vor fi în drum spre Versailles. Marianna va merge cu ei,
convinsă și acum că într-o zi se va întoarce. Guillot, tânărul
îndrăgostit, va fi un bărbat fericit. Beaumarchais… ah, despre
Beaumarchais nu îndrăznesc să spun niciun cuvânt. Omul acesta are
prea multe secrete, toate importante. Mi-ar face plăcere doar să-l
întreb: „Domnule autor, comedia se sfârșește când se sting luminile
sau trebuie să așteptăm să se mai întâmple ceva în întuneric?”

(Părintele Fideu iese. Slaba lumină care venea de la intrarea în pasajul

subteran se stinge.)

(ÎNTUNERIC)
 Șaisprezece

Madame,
Îmi face plăcere să vă informez că legația noastră va părăsi
Barcelona mâine înainte de opt, de cum se deschid porțile orașului.
Dacă toată lumea e bine și pe drum nu ne poticnim de pietre, gropi,
furtuni, hoți, credem că vom putea ajunge la Hostalric la ora cinei.
Din acest punct, ținând seama că într-o călătorie atât de lungă
întotdeauna apare ceva neprevăzut care dă peste cap planurile, vom
fi la palat în nu mai mult de paisprezece zile.
La întoarcere, formăm legația franceză cinci gentilomi și o femeie.
Cred că, dacă ați citit cu atenție această cronică, puteți spune că îi
cunoașteți cu asupra de măsură. Cu toate acestea, precizez că este
vorba despre mine, care sunt slujitorul dumneavoastră; monsieur
Beaumarchais, care servește interesele nepotului dumneavoastră;
Labbé, căpetenia cofetarilor de la palat; monsieur Maleshèrbes,
căpetenia breslei ciocolatierilor din Paris, și monsieur Delon,
reprezentantul celor din Bayonne. Doamna se numește Marianna și
este cea mai bună ciocolatieră din Barcelona, călătorește la Versailles
pentru prima oară și este dornică să vă cunoască și să-și arate
talentele lumii sofisticate. Toți cred că, în diligență cu ea, drumul de
întoarcere ne va fi mai scurt și mult mai plăcut. Sunt de acord.
Ultimele ore în acest oraș au fost pline de surprize, toate
magnifice. Prima a fost să găsim în tunelul în care ne-a condus
părintele Fideu un fel de cărucioare mici (dar cu roți mari) în care se
afla mașina de făcut ciocolată a domnului Fernandes, demontată
toată, ca să poată fi transportată mai ușor. Fiecare dintre noi, mai
puțin Marianna, a cărat prin tunele, aproape fără dificultate, câte o
bucată din mașina care, în felul acesta, a ieșit din magazin, din
cartier și chiar din oraș.
 Ce surpriză am avut toți când am văzut că la capătul drumului
nostru de cârtițe se afla Beaumarchais, așteptându-ne cocoțat pe
capra unei căruțe! Mai erau doi bărbați solizi, păreau hamali de pe
chei, care ne-au fost de ajutor la mașină, pe care au așezat-o într-un
vehicul mai puternic. Pe acesta l-au luat, ne-au spus, ca să îl
pregătească pentru mâine, pentru drum. I-a însoțit părintele Fideu,
spunând că un slujitor al lui Dumnezeu întotdeauna face un
serviciu într-o situație dificilă. Ne-am luat rămas-bun aproape în
lacrimi. Înainte de a ne despărți, m-a privit în ochi și a oftat: „Ceva
îmi spune că o să vă întoarceți, Guillot. Nu va trece mult până o să
vă primim din nou pe aceste străzi umede”.
Ieșiserăm într-un punct din afara zidurilor. De aceea, o dată
urcați în căruță și cu aerul că ne întoarcem după o zi petrecută la
țară, am intrat din nou în oraș prin Poarta Nouă, fără să trezim
bănuieli. Toți au rămas uimiți de exactitatea cu care fusese gândită
manevra și-au fost și mai uimiți când au aflat că autorii ei fuseserăm
părintele Fideu și cu mine, deși fără Beaumarchais nu am fi reușit.
— Iată planurile misterioase ale conducătorului nostru, a zis
Delon, mereu conciliant.
Și, cum îi venise rândul la cuvânt, secretarul regelui a întors puțin
capul de pe capră și a zis că da și nu, că mașinațiunile secrete nu
avuseseră totdeauna legătură cu salvarea Mariannei și cu mașina ei,
ci, mai degrabă, cu anumite afaceri despre care nu poate spune
nimănui, fiindcă sunt secret înalt. A profitat însă de ocazie, ca să ne
dea tuturor o veste splendidă.
În căruță s-a creat o așteptare atât de mare, încât până și catârcele
– două, foarte bătrâne – și-au întins urechile să audă ce avea să ne
spună Beaumarchais.
— Am recuperat ce ni s-a furat în prima noastră noapte în oraș.
Când ajungem la pensiune, o să găsiți tot.
Atât de mare a fost explozia de bucurie, că au tresărit catârcele.
 — Tot? Și banii? a întrebat Maleshèrbes, atât de bine dispus, că
parcă nu era el.
— Tot!
Le mai rămânea o noapte de Barcelona și, văzându-se cu
buzunarele pline, ciocolatierii plănuiau să-și ia rămas-bun cum se
cuvine. I-am auzind spunând că vor să meargă din nou la cafeneaua
unde gustaserăm ratafia, pentru prima, și cine știe dacă nu și pentru
ultima, oară, și chiar și ponderatul Delon a pariat câte sticle va fi în
stare să golească înainte de a-și pierde mințile.
Beaumarchais nu i-a oprit. La urma urmelor, suntem pe pământ
străin și se știe că oamenii nu se comportă la fel acasă și în
străinătate. Nu-i nicio nenorocire dacă niște bărbați onești se
distrează un pic.
O parte a după-amiezii am folosit-o ca să-mi refac forțele și să-mi
fac puținul meu bagaj. Eram pe sfârșite, când a intrat Beaumarchais,
a închis ușa și mi-a zis:
— Trebuie să vă întreb din nou, prietene Guillot. Îmi puteți da
cuvântul că n-o să povestiți nimic din ce m-ați văzut făcând aici?
— Îl aveți. Cu excepția cronicii pe care am scris-o pentru madame,
de la mine nu…
— Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Despre cronică. Va
trebui să mi-o dați.
— Cum?
— E prea periculos. Presupun că ați vorbit despre mademoiselle
d’Éon.
— Sigur că da.
— Și despre mișcările noastre din port.
— Și.
Beaumarchais dădea din cap.
— Dați-mi-o!
— Nu pot. Mi-am dat cuvântul față de madame, înainte de a mi-l
da dumneavoastră.
— Guillot, dacă vă opuneți, va trebui să v-o iau.
— Sunteți capabil de așa-ceva?
— Îndeplinesc ordinele.
— Ale cui? Ale regelui?
— Nu-i treaba dumneavoastră.
— Sunt atât de importante problemele dumneavoastră?
— Sunt. Cel puțin până primim vești.
— Vești de la Boston. Am auzit vorbindu-se că oamenii de acolo
sunt însetați de libertate. Cred că o să le-o dea Franța?
M-a privit țintă, cu ochii mijiți.
— Ați spus…
— Că nu-mi amintesc numele orașului în care va acosta vasul.
— Și vi-l amintiți.
— Da, ați văzut.
— Ce mai știți?
— A, nu prea multe. Știu că monsieur Beaumont este spion, poate
cel mai bun, în serviciul regelui Franței. Mai știu că la palat se pun
pariuri pe averi în legătură cu sexul său real, dar până acum nimeni
n-a reușit să afle.
— Mă surprindeți.
— Bănuiesc, apoi, că sunteți alături de rebelii americani nu doar
în numele regelui. Cred că e implicată propria dumneavoastră avere,
deloc mică.
— Mulți gentilomi din Franța sprijină lupta împotriva cătușelor
engleze, în numele libertății.
— Clar, înțeleg. Astfel noii oameni liberi vă vor fi îndatorați.
— Bun, Guillot. (Mi se părea că Beaumarchais începea să-și
piardă răbdarea și să obosească de-atâta trăncăneală.) Aș vrea să
profit de după-amiaza liberă să revăd scena unei comedii pe care o
închei. V-ar deranja să-mi spuneți care este oferta dumneavoastră?
 — Vă voi da caietul în care am scris cronica pentru madame
Adélaïde.
— Îmi place că sunteți rezonabil.
— Când ajungem la palat o să-i spun, și dumneavoastră mă veți
seconda, că ne-a fost furat pe drum, de hoți, la un han.
— Foarte bine gândit.
— Voi reda cronica oral dacă mi se cere, dar voi trece sub tăcere
episoadele pe care le vreți trecute sub tăcere.
— Sunteți un tânăr inteligent.
— Atunci, nu mai discutăm. Mâine v-o dau. Aveți cuvântul meu.
— Mâine? De ce nu acum?
— Fiindcă vreau să o termin. Un autor nu-și lasă niciodată opera
fără final, oricâtă de măruntă ar fi, ar trebui să știți. Nu se știe
niciodată ce pagini și sub ce ochi o să cadă.
— Mi se pare corect.
— În schimb, vreau să vă cer ceva.
— Mă miram eu. Aveți grijă, pot oricând să scot sabia din teacă și
să închei negocierile.
— Nu-i mare lucru. Vreau să-i vorbiți regelui despre mine. Să mă
propuneți pentru o funcție.
— O funcție? Acum o să-mi spuneți că vreți să fiți ministru.
— Și mai bine. Bibliotecar.
I-au strălucit ochii, nu știu dacă de emoție sau de bucuria de a
vedea că totul se rezolvă și nu mai există piedici.
— Bibliotecar la palat?
— Exact.
— Știți cât de multe cărți sunt în bibliotecile regelui?
— Cu cât mai multe, cu-atât mai bine, domnule.
— Și în ce dezordine sunt?
— O să am de lucru ani.
— Și cât praf e îngrămădit pe ele?
 — O să învăț să manevrez pămătuful.
— Bibliotecar? și-a mijit ochii. Poate că, într-adevăr, vi se
potrivește. Puteți conta pe mine, Guillot.
Așa am încheiat, ca între domni, înțelegerea. Nicio clipă n-am
îndrăznit să-i spun că admirația pe care i-o port e atât de mare, încât
am scris o parte din cronică ca finalul uneia dintre comediile lui. M-
am gândit c-o să vadă, când o s-o citească.
Ultima parte din acea ultimă zi, când deja se întuneca, am folosit-
o să-mi țin o promisiune pe care i-o făcusem frumoasei Marianna.
— M-ați putea însoți la Casa de Binefacere? Vreau să vizitez pe
cineva înainte să plec și mi-e teamă să merg singură pe străzile astea
atât de întunecate.
Casa de Binefacere este o clădire mare, neîngrijită, din strada
Cârme. Persoana pe care voia să o viziteze Marianna era o fetiță
puțin peste cincisprezece ani, din cauza întunericului aproape că nu
i-am văzut chipul. Mi s-a părut bine făcută, înaltă, plăcută la chip.
După aceea am aflat că motivul vizitei fusese să-i dăruiască
ciocolatiera pe care i-ați trimis-o dumneavoastră, înfășurată în
catifeaua turcoaz. Poate Marianna nu voia să riște să i se spargă pe
drum. Sau poate această Caterina este atât de importantă pentru ea,
că nu a vrut să plece fără un gest aparte.
Cele două fete plângeau, îmbrățișate, vorbindu-și în șoaptă. Știu
că nu se cade, dar am tras puțin cu urechea și așa am putut afla ce-și
spuneau:
— Dar când te-ntorci? Ce-o să mă fac fără tine?
— Caterineta, te rog, nu face să-mi fie mai greu! îți spun, o să mă-
ntorc, dar nu știu când. Și, când o s-o fac, vreau să te găsesc mai bine
decât te las. Ascultă-le pe surori! Caută o casă bună să slujești! Du-te
pe la părintele Fideu! M-ai înțeles bine?
Marianna o mângâia pe păr, iar Caterina dădea din cap că da.
— Ești singura mea prietenă, singura pe lume. Trebuie să-mi
promiți că o să fii bine, că n-o să-ți bați joc de viața ta, căutându-ți
singură condamnarea. Dacă nu-mi promiți, o să plec cu atâta durere
în suflet, de-o să mă omoare înainte s-ajung.
Caterina a deschis ochii, speriată de sentință.
— Bine. Îți promit.
— Ți-am adus niște bani. Nu-i cheltui deodată. Și mai vreau să iei
și ciocolatiera asta. E valoroasă, dacă vreodată o să ai nevoie de bani,
poți s-o amanetezi și-o să-ți dea cel puțin cincizeci de reali. Și, dacă
n-o amanetezi, vreau s-o ții să-ți aduci aminte de mine. O s-o faci,
da?
— Bineînțeles.
Și iarăși dă-i și plângi, lipită de ciocolatieră.
— Mă-ntorc, Caterina, îți promit. Vreau să te găsesc cuminte,
mulțumită și în pace cu Dumnezeu și cu oamenii.
Dar copila Caterina nu zice nimic. Își șterge doar lacrimile care-i
șiroiesc.
Discuția a mai durat puțin, până când Caterina a zâmbit și
Marianna s-a îndurat să plece. Când am ieșit, strada Cârme era
pustie și bătea clopotul de închidere a porților.

Până aici ajunge, madame, această cronică pe care nu o s-o citiți

decât dacă vreo încurcătură din cele pe care din când în când
scurgerea timpului ni le oferă o va pune în mâinile dumneavoastră.
A scris-o slujitorul dumneavoastră credincios, cu singurul gând
de a rămâne fidel dumneavoastră și întâmplărilor, în orașul
Barcelona, în înghețata iarnă a anului 1777.
Vă sărut mâna cu o afecțiune de neșters. Al dumneavoastră
totdeauna,
Victor Philibert Guillot
 FINALE

MADAME ADÉLAÏDE

Draga mea Victoire,

Ieri, învingându-mi lenea, m-am dus, în sfârșit, să vizitez fabrica
de porțelanuri de curând mutată, la dorința tatălui nostru, în orașul
vecin Sèvres. Am fost primită cu toate onorurile de director, un
bărbat prea vorbăreț, care s-a încăpățânat să-mi arate toată clădirea,
până la ultimul colțișor. De la gardul de fier care o înconjoară până
la atelierele de sub acoperiș, de la etajul al treilea. Trebuie să
recunosc că am rămas impresionată. Toți cei care lucrează acolo –
sculptori, turnători, reparatori, gravori, pictori, aurari… – fac o
treabă magnifică, pe care poate că nu am lăudat-o îndestul în cursul
vizitei, din rațiuni pe care domnia voastră și cu mine le știm. Nu
vreau să creadă că nu aprob prezența lor atât de aproape de palat.
De fapt, o aprob, îmi face plăcere că există lângă casă o industrie atât
de sofisticată. Mă bucur că Franța o are. Sunt, ca și domnia voastră,
o admiratoare a subtilei arte a porțelanului, mă bucur că noi,
europenii, i-am înțeles, în sfârșit, misterul și nu mai avem nevoie să
cumpărăm totul din China, ca înainte. Consider un progres că există
farfurii, borcane, vaze, lustre făcute de mâini franceze. Nu mă poate
acuza nimeni că nu doresc ce-i mai bine pentru națiunea mea. Dar,
în același timp, îmi vine să plâng de furie doar la gândul că toate
astea există datorită ei.
Pe traseu, lung, încât a obosit picioarele doamnelor mele, nu și
pe-ale mele, m-am forțat să zâmbesc puțin, deși tot timpul am avut-
o în gând. O, ce neplăcut! Nu voiam să-mi aduc aminte de ea, mi-am
jurat chiar înainte să intru și totuși… Nu vreau să-i scriu numele pe
această hârtie. A scrie ceva înseamnă a o face prezentă, tangibilă, a-i
reda viața. Numele ei nu trebuie să dăinuie nicăieri, deși știu că o să
se întâmple, poate chiar mai mult decât al nostru, sora mea. Dacă
ieri dimineață m-ați fi întrebat ce merite are femeia aceasta, v-aș fi
răspuns imediat: „Niciunul”. Sau, poate și mai rău, aș fi spus vreo
meschinărie înveninată: „Ah, dar are merite care se pot arăta în
afara patului tatălui nostru și îmbrăcată să iasă?”
Dar ieri, după vizita la fabrica de porțelanuri, am cerut să fiu
lăsată un moment singură în caleașcă. Aveam nevoie să reflectez.
Acolo, în fața mea însămi, a trebuit să recunosc că cine a vrut să
existe un loc ca acesta are un merit. Cel puțin meritul unui gust
rafinat. Știți că un alchimist de la fabrică a inventat o culoare doar
pentru ochii ei? Un roz palid, deloc urât. Pictorii îl aplică pe toate
obiectele cerute de ea. Și se pare că cere multe. Mi s-a părut că
oamenii sunt mulțumiți să lucreze pentru ea, semn că e o stăpână
generoasă. N-am crezut niciodată că o să spun un asemenea lucru,
dar cred că madame de Pompadour a făcut un bine națiunii noastre.
Iată că am ajuns să-i scriu numele. Se știe: este de-ajuns să nu vrei să
te gândești la ceva ca să nu poți să ți-l scoți din cap nicio clipă. Vă
spun, o aveam în minte tot timpul, cât străbăteam fabrica. Și o am și
acum, când nu mai sunt acolo. Să nu credeți însă că, brusc, aprob
delectările ei, foste și prezente, cu regele. N-o s-o fac niciodată.
Părerea mea este că pentru a sprijini artele nu trebuie să ajungi în
patul nimănui, dar recunosc și că sunt femei care o fac cu toți și apoi
nu fac nimic bun. Și acum tac, că o să ajung și s-o iert. Vizita s-a
încheiat la etajul întâi, unde se depozitează argilele și alte materii
prime. Directorul fabricii, ca să mă măgulească, mi-a adus un platou
pentru vasul de apă de pe măsuța de toaletă și mi l-a oferit:
— Poate v-ar face plăcere, doamnă, să alegeți argila pentru un
obiect personal pe care să ni-l comandați. Dacă ne spuneți ce, îl vom
coace potrivit dorințelor dumneavoastră.
 N-a trebuit să mă gândesc mult:
— Mi-ar plăcea o ciocolatieră, am spus.
— Ah, bineînțeles, a zis directorul, știe toată Franța că mesdames
sunt mari experte în arta de a bea ciocolată.
— Într-adevăr, ne place foarte mult. Ne vine din familie.
— Sigur! Nu strămoșii dumneavoastră au introdus-o în moda
curții?
— Sunteți bine informat. Ana de Austria, mama străbunicii mele,
a adus-o pentru prima oară, când nimeni nu gustase. Era fiica
regelui Filip al Spaniei, singura țară care în epoca aceea îi cunoștea
virtuțile. Apoi a făcut-o populară la palat străbunica mea, Maria
Tereza. Ea nu a strălucit deloc, deși era soția Regelui Soare. A fost,
mai degrabă, cea mai tristă regină care a pășit prin Versailles. Nu i-a
plăcut niciodată să stea la palat, deși a fost prima care a făcut-o.
Până la soțul ei, locul acela era doar un biet pavilion de lemn în care
se țineau uneltele de vânătoare. Cred că singurele clipe de fericire
trăite de străbunica mea erau cele în care își bea ciocolata în
salonașul ei, ascunsă de somptuozitatea care o întrista. Se spune că
prima oară când a privit grădinile din balconul Sălii Oglinzilor a
simțit o dorință nebună să se-arunce și să se omoare. Din nefericire,
a murit puțin după aceea, măcinată de o boală misterioasă. Eu zic că
de tristețe. Tristețea poate fi fatală la Versailles, în caz că nu știați.
— Sunt uluit, doamnă. Sunteți o fântână de înțelepciune, a zis
directorul.
— Îmi place să fiu informată.
— Va fi o plăcere să fabricăm pentru dumneavoastră o
ciocolatieră care să cinstească stirpea femeilor despre care mi-ați
vorbit. Și care să vă facă fericită, dacă se poate. Ce culoare v-ar
plăcea?
— Albă. Albul mă înseninează.
— O vreți decorată?
 — Mai bine fără ornamente.
— Văd că aveți idei foarte clare. Altceva? Mărimea?
— Nici mare, nici mică. Să încapă în ea trei cești, atâtea beau
mereu după-amiaza.
— Nimic mai ușor. Va fi o plăcere să vă servim.
— Și încă ceva.
— Orice doriți.
— Nu o vreau marcată. Știu că e obiceiul să se imprime două
inițiale înlănțuite ale numelui regelui pe tot ce produceți.
— Da, doamnă. Așa a dorit madame de Pompad…
— Aș prefera să nu le văd. Credeți că este posibil?
— Cum să nu, dacă așa cereți. Vom pune o inscripție care să vă
ateste ca proprietară. Dacă vi se pare potrivit.
— Da.
— Cea mai bună culoare pentru litere ar fi albastrul, nu rozul,
intuiesc bine?
(Omul acela începea să înțeleagă. Nu vreau să am în comun cu ea
nici culoarea vasului din care beau ciocolata.)
— Intuiți bine, am zis. Albastru.
— Bun ochi. Albastrul este foarte elegant.
— Deci ne-am înțeles.
— Excelent, madame. Mai trebuie doar să alegeți materiile prime.
Îmi faceți onoarea?
Directorul a arătat spre niște lăzi pline cu argile și pulberi de
diferite culori, de la roz la alb marmoreean și mi-a indicat proporția
exactă ce trebuia luată din fiecare. Mi-am scos o mănușă, mulțumită,
și m-am jucat de-a olărița, urmând instrucțiunile pe care le
primeam.
Astfel, întâi am pus pe platou patru mâini dintr-o argilă albă
căreia îi spun caolin, apoi o mână și jumătate dintr-o piatră
sfărâmată pe care o denumesc cu cuvântul latin albuș. Când am
terminat, directorul mi-a arătat micuța colină formată pe platou.
— Iată ciocolatiera dumneavoastră, madame. Fie să vă însoțească
mulți ani! Peste câteva ore, o puteți deja umple.
Și acum vă las. Ciocolatiera tocmai a sosit și mor de dorința de a o
inaugura. Știți ce spuneau rudele noastre, femeile triste: pofta de
ciocolată e de nestăvilit.

Vă sărut cu dragoste adevărată. Sora domniei voastre,

Adélaïde
 Indice de personaje

ADÉLAÏDE, MADAME (1732–1800): Personaj real. Al șaselea

copil (a patra fată) al regelui Ludovic XV al Franței și al Mariei
Leszezynska, strănepoată Mariei Tereza a Austriei, mătușa lui
Ludovic XVI, căruia i-a fost și nașă. Cultă, neliniștită, implicată în
politica timpului său, nu s-a căsătorit niciodată. Și-a petrecut viața la
palatul Versailles, unde ea și surorile ei erau cunoscute ca mesdames.
S-a opus cu înverșunare relațiilor tatălui ei cu madame de
Pompadour, una dintre favoritele lui. După revoluție – care i-a adus
moartea prin ghilotinare nepotului ei și unei mari părți din familie
și de la curte – s-a văzut obligată să fugă. A început astfel un
pelerinaj prin Europa, care o va purta în final la Trieste, unde a
murit la vârsta de șaizeci și șapte de ani.
AURORA: Servitoare în casa Turull (II).
BEAUMARCHAIS, PIERRE-AUGUSTIN CARON DE – (1732–
1799): Personaj real. Curtean, om politic, strateg, spion și autor de
piese foarte cunoscute, între care Nunta lui Figaro și Bărbierul din
Sevilla. A intervenit activ, în nume propriu și în numele regelui
Franței, în sprijinirea finanțării războiului american de
independență (III).
BULTERINI, AUGUSTO (1835–1923): Tenor liric italian,
specializat în Verdi (II).
BEAUMONT, CHARLES-GENEVIÈVE-LOUIS-AUGUSTE-
ANDRÉ-THIMOTHÉE D’ÉON (Chevalieri mademoiselle d’Éon) (1728–
1810): Personaj real. Spion francez în slujba lui Ludovic XV, al cărui
sex a constituit întreaga sa viață o enigmă, el alternând ani de zile
cele două identități – masculină și feminină. Aventurierul Giacomo
Casanova a garantat că a fost femeie, sedusă de el în 1771. O echipă
de medici ai regelui francez s-au pronunțat în același sens. A trăit
treizeci și trei de ani ca femeie în mediile aristocratice din Londra.
La moarte i s-au descoperit atribute sexuale masculine, deși nu
avusese barbă. Se crede că ar fi putut fi hermafrodit (III).
CAROL III, REGE AL SPANIEI (1716–1788): Personaj real. Al
treilea fiu al lui Filip V, primul pe care l-a avut cu Isabella Farnese. A
fost rege al Neapolelui și Siciliei. Între politicile sale, tipic iluministe,
se remarcă reforma economică și importanța acordată urbanizării și
culturii. Nașterea pe care a sărbătorit-o în 1771 inițiind la Barcelona
un concurs public pentru tinere cinstite și sărace a fost aceea ’
nepotului său Carlos Clemente Antonio (1771–1774), primul rial
viitorului Carol IV, care, dacă ar fi trăit, ar fi fost fratele mai mare al
lui Ferdinand VII și, în consecință, moștenitor al tronului.
DELON (1741–1805): Ciocolatier stabilit la Bayonne. Face parte
din comisia care vizitează Barcelona în 1777 (III).
ENRIQUETA: Servitoare în casa Sampons (II).
FERNANDES (?–?): Personaj real. Ciocolatier barcelonez,
membru al breslei ciocolatierilor din Barcelona și furnizor de
ciocolată al curții de la Versailles. A fabricat o mașină pentru
procesarea ciocolatei care a trezit interesul breslei ciocolatierilor din
Paris, motiv pentru care în anul 1777 aceștia au trimis o comisie să
vadă mașina. Se pare că aceasta a fost expusă la un moment dat la
sediul breslei, în strada Sunt Sivestre din Barcelona, informație
prezentă la cronicarul Ramon Nonat Comas și preluată de istoricul
și folcloristul Joan Amades (III).
FIDEU, părintele (1715–1791): Preot la parohia Santa Maria del
Mar, protector al Mariannei (III).
FONT, ROSA CATALINA (1674–1777): Personaj real, din orașul
Vie. A ajuns la vârsta de 100 de ani foarte sănătoasă. Conform
necrologului publicat în La Gazeta de Barcelona, bea ciocolată în
fiecare zi (III).
 FREY ROVIRA, AINA (1998): Fiica lui Max Frey și a Sarei Rovira
(I).
FREY ROVIRA, POL (2001): Fiul lui Max Frey și al Sarei Rovira
(I).
FREY, MAX (1971): Chimist, soțul Sarei Rovira (I).
GOLORONS, MARIA DEL ROSER (1866–1932): Soția
industriașului Rudolf Lax, mutată de curând pe Passeig de Grada.
Prietena doctorului Volpi (II).
GONZÁLES DE BASSECOURT, FRANCISCO (MARCHIZ DE
GRIGNY, primul CONTE DE ASALTO) (1726–1793): Personaj real.
S-a născut la Pamplona, dar era de origine flamandă. A luptat la
Havana împotriva englezilor. Căpitan general al Catalunyei în 1777–
1788, s-a remarcat în activitatea lui prin lucrările urbanistice (cea
mai importantă fiind deschiderea străzii care timp de ani i-a purtat
numele, între Rambla și zidurile orașului, actualmente Nou de la
Rambla) și sprijinul acordat artelor, în special teatrului. A fost demis
și mutat la Madrid în urma refuzului de a reprima „revoltele pâinii”
din 1789 [din Barcelona și alte orașe catalane].
GUILLOT, VICTOR PHILIBERT (1759–1832): Secretar – și puțin
spion – al lui Adélaïdei a Franței, locuiește la Versailles. Aspira la
funcția de bibliotecar al palatului. Dacă o obține, va putea trăi
liniștit doar până j, în anul 1789. După 1793, cunoscându-l, cel mai
înțelept lucru ar u; ti să fugă din Franța și să revină în iubita lui
Barcelonă (III).
HORTÈNSIA, DOAMNA: soția inventatorului Estanislau Turull,
mama Când idei (II).
LABBÉ: Ciocolatier regal, întâi al lui Ludovic XV, apoi al
nepotului său, Ludovic XVI. Locuiește la Palatul Versailles. Face
parte din comisia care vizitează Barcelona (III).
LUDOVIC XV, REGE AL FRANȚEI (1710–1774): Personaj real.
Numit de popor „le Bien-Aimé” (cel preaiubit), a fost iubit la început.
Apoi a rămas în amintire prin aventurile sale amoroase și
scandaluri. Două dintre favoritele lui se numără printre cele mai
cunoscute și influente personaje din istoria Franței: madame du Barry
și marchiza de Pompadour. Căsătorit cu poloneza Maria
Leszezyriska, a avut zece copii, între ei Ludovic, Delfinul Franței,
care a murit înainte de a accede la tron, tatăl lui Ludovic XVI. Între
fete, care, majoritatea, au rămas necăsătorite, se remarcă madame
Adélaïde și madame Victoire.
LUDOVIC XVI, REGE AL FRANȚEI (1754–1793): Personaj real,
pe tronul Franței în 1774–1789. A trăit toată viața la Versailles. A
murit ghilotinat, la 21 ianuarie 1793, ca și soția lui, Maria Antoaneta,
și alți membri ai familiei.
LOMBARDI, MARIETTA: Cântăreață de operă născută la Padova
(II).
MADRONA: Intendentă în casa Sampons (II).
MALESHÈRBES: Ciocolatier francez, căpetenia breslei
ciocolatierilor din Paris (III).
MARIANNA (1754–1824): Soția ciocolatierului Fernandes,
conduce singură un magazin de ciocolată pe strada Tres Voltes din
Barcelona. Personaj inspirat din viața ciocolatierei Eulàlia Gallisans,
care avea magazinul în piața Liana din Barcelona și, înfruntând
breasla ciocolatierilor, și-a exercitat clandestin meseria (III).
MAS-PORCELL, CATERINA: Personaj real. Cântăreață catalană
de operă, care s-a bucurat de mult succes la Gran Teatre del Liceu
timp de patru decenii, din 1838 până în 1878 (II).
MIMÓ: Ciocolatier din Barcelona, căpetenia breslei ciocolatierilor
din oraș (III).
ORTEGA: Ciocolatier, profesor la cursurile de ciocolaterie la care
participă tineri ca Oriol Pairot (I).
PAIROT, ORIOL (1970): Ciocolatier autodidact. Prieten al lui Max
Frey și al soției acestuia (I).
 POMPADOUR, MADAME DE (JEANNE-ANTOINETTE
POISSON) (1721–1764): Personaj real. Cea mai celebră amantă a lui
Ludovic XV, mare promotoare a culturii și artelor în perioada
influenței ei maxime. A fost căsătorită cu Charles-Guillaume
Lenormant d’ Etiolles, cu care a avut doi copii, morți de mici. A
devenit amanta regelui Ludovic XV la douăzeci și trei de ani și a fost
făcută marchiză. În următorii douăzeci de ani a susținut proiectul
Enciclopediei lui Diderot, a fost protectoarea pictorilor și scriitorilor,
inițiatoarea fabricii de porțelanuri de la Sèvres – unde au lucrat
mulți muncitori și artiști și unde numele ei a fost dat culorii sale
favorite, rozul de Pompadour. A murit la Versailles la patruzeci și
trei de ani de tuberculoză, deși s-a spus că fusese otrăvită de ultima
favorită a regelui, madame du Barry, mai tânără decât ea cu douăzeci
și doi de ani.
ROVIRA, SARA (1969): Soția lui Max Frey, fiică de ciocolatieri.
Are o ciocolaterie pe strada Argenteria (I).
SAMPONS, GABRIEL (1806–1870): Ciocolatier artizan. Are un
magazin în strada Manresa. Tatăl lui Antoni Sampons (II).
SAMPONS, ANTONI (1851–1910): Fiul lui don Gabriel Sampons,
ciocolatier din cartierul Born din Barcelona, clădește un imperiu
ciocolatier (II).
SAMPONS, ANTONIETA (sau ANTÒNIA) (1873–1965): Unica
fiică a lui Antoni Sampons și a Càndidei Turull (II).
TURULL, ESTANISLAU (1799–1873): Inventator barcelonez,
proiectant al utilajului industrial în perioada de industrializare din
secolul al XIX-lea (II).
TURULL, CÀNDIDA (1854–1951): Unica fiică a lui Estanislau
Turull și a doamnei Hortènsia. Căsătorită cu Antoni Sampons (II).
VICTOIRE, MADAME (1733–1799): Personaj real. Fiica lui
Ludovic XV al Franței și a Mariei Leszezynska. Mătușa regelui
Ludovic XVI. A locuit toată viața în Palatul Versailles, alături de sora
ei Adélaïde. Nu s-a căsătorit niciodată. Obligată de revoluție să fugă,
a trecut prin diferite orașe franceze și italiene. A murit la Trieste.
VOLPI, HORACI (sau DOCTORUL) (1820–1911): Medic,
prietenul Hortènsiei, iubitor de operă, un obișnuit al teatrului Liceu
(II).
 Nota autoarei și mulțumiri

Autoarea dorește să își exprime recunoștința față de o serie de

persoane și instituții cărora le este îndatorată: Xavier Coli, Nuria
Escala, Enric Rovira, Txell Forrellad, Claudi Uño, Manei Carque,
Francisco Gil, Santiago Alcolea, Nicole Wildisen, Raquel Quesafa,
Francesc Gracia Alonso, Angeles Prieto, Montserrat Blanch, Trinitat
Gilbert, Claudia Marseguerra, Claudia Torres, Deni Olmedo,
Angeles Escudero, Xocolates Simón Coli, Arhiva Istorică a
Barcelonei, Muzeul Ciocolatei din Barcelona, Muzeul Choco-Story
din Paris, Institutul Amatller. De asemenea, aceste pagini datorează
mult bibliografiei utilizate, care cuprinde autori ca Roger Alier,
Laura Bayés, Chanta! Coady, Albert Garcia Espuche, Néstor Luján,
Ramón Morató, Montserrat Carbonell i Esteller.
Versurile pe care le recită Guillot în capitolul nouă din partea a
treia sunt din opere de Francesco Petrarca, Angelo Poliziano, Pietro
Metastasio și Benedetto Gareth, în traducerea lui Narcis Comadira,
și fac parte din antologia Poesía italiana (Edicions 62, Barcelona,
1985). Discuția dintre Aurora și Càndida din capitolul „II trovatore”
cuprinde unele replici din libretul lui Francesco Maria Piave, la
opera omonimă a lui Verdi.
În încheiere, vreau să-mi exprim recunoștința față de Sandra
Bruna, pentru timpul acordat. Și față de Berta Bruna, pentru
încredere. Fără ele, această narațiune nu ar exista.