Colecţia „Ego. Proză" este coordonată de Lucian Dan Teodorovici.

© 2017 by Editura POLIROM

Această carte este protejată prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială,
multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea,
transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv
prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea pennanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării infonnaţiilor, cu scop comercial
sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvîrşite fără pennisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în confonnitate cu legile în vigoare.
Pe copertă: Codex Manesse, Der Scherik von Lini burg (cca 1300-1340)
Foto autor: Gebhard Bieg
winir.polirom.ro
Editura POLIROM
laşi, B-dul Carol 1 nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
PAVEL, CĂTĂLIN
Chihlimbar/ Cătălin Pavel. - Iaşi: Polirorn, 2017
ISBN prinţ: 978-973-46-7161-8
ISBN ePub: 978-973-46-6060-5
ISBN PDF: 978-973-46-6061-2
821.135.1
Printed in ROMANIA

Cătălin Pavel
Chihlimbar
roman
POLIROM
2017
 în dimineaţa în care te înfăţişezi acolo începi să-i spui
povestea ta de dragoste sau de război sau, în fine, poves-
tea pe care tu ai trăit-o şi care crezi că merită spusă în
acele împrejurări comparativ solemne, dacă nu ai o poveste
de dragoste, atunci o întîmplare mai miezoasă, mai lungă
sau mai scurtă, pe care ai trăit-o, care să aibă nişte învă-
ţăminte sau cel puţin să-i descreţească lui puţin fruntea,
şi pe dosarul tău să scrie, cu scrisul lui de artritic, passa-
ble, vezi, poate dacă ai fost doctor, ai putea să-i recomanzi
I şi un unguent, o cataplasmă, ceva pentru articulaţii. Dar
la fel de bine se poate să nu ai ce să povesteşti şi în
dimineaţa în care ajungi acolo, înaintea altora, înaintea
multora, pentru că sfîrşitul tău a fost nerăbdător şi într-o
dimineaţă a sărit peste rînd, peste oameni şi peste turnu-
rile întîmplărilor lor şi a intrat peste Dumnezeu, se poate
să-ţi dai seama, nespus de stînjenit, că singura poveste
pe care ai putea s-o spui e o poveste pe care ai citit-o,
deoarece din viaţa ta nu ai mare lucru să povesteşti care
să fie cît de cît. Şi chiar dacă ai avea, nu vrei să sufli o
vorbă aici, pentru că ţi s-ar face groaznic de dor de ea,
acru contraindicat, dat fiind că acum nu mai ai nici o
sansă să-i mai atingi vreodată părul şi buzele şi umerii,
. acruri infime, omeneşti, pe care ai pariat atît de mult, fără
să fie absolut nici o greşeală tragică la mijloc, nu, aşa se
r rocedează, pentru că nu vedem clar înaintea ochilor şi

7
 ne despărţim fără ca vreodată să ne lămurim de ce, dîn-
du-ne pe mîinile altora, şi ştii că e cît se poate de normal
şi chiar recomandabil ca suferinţa bezmetică să apară de
niciunde. Nu mai departe de azi-dimineaţă, înainte să vin
aici, am visat-o cum venea la mine într-o iarnă şi zicea
domnul meu, domnul meu şi tremura de frig, iar eu ziceam
îmi pare rău, da, îmi pare foarte rău, şi în vis mi se părea
că glumesc şi că ea înţelege că glumesc, dar ea aştepta
acolo şi eu aşteptam să plece. De-asta eu te-aş ruga de
Cătălin Pavel fapt acum să-mi dai voie să mă întorc puţin, pentru că
m-am grăbit, povestea nu e gata, vreau s-o mai sărut
măcar de o mie de ori, ştii că în lumea noastră, jos, în
chihlimbar, unde acum încă mai este dimineaţă, lucrurile
astea au importanţa lor, iar dacă nu, tocmai luasem nişte
cărţi şi nu apucasem să le citesc, cine ştie, Doamne, poate
acolo e cea mai frumoasă poveste pe care ai ascultat-o
vreodată, zici tu, dar în timpul ăsta din păcate te rosto-
goleşti în moarte ca un scaiete dus de vînt fără grabă. Ai
ştiut, şi nu ţi-a păsat, că vei fi întrebat asta, cum ai putut
să cauţi şi să găseşti atît de mult în ceva atît de pieritor,
cum a putut îmbrăţişarea asta să însemne pentru tine însăşi
viaţa, cînd acum ştim cît de limitată era, acum, cînd avem
înţelepciunea nimicniciei. Cînd ştim că nu poţi spune o
poveste dacă nu spui mai întîi o poveste.
Iar dacă Josquin ar avea numai cîteva pagini la dispo-
ziţie, ele ar putea fi acestea. Mai mulţi cavaleri străini se
alăturară lui Vidai şi plecară din oraş într-o dimineaţă
vîntoasă. Cîteva oi behăiau în faţa zidurilor, dădură din
coadă cînd fură scărpinate şi trădară prin parametrii zîm-
betului lor faptul că erau cîini ciobăneşti acoperiţi de miţe
de blană năpîrlită. Exilaţii îi luară pe lîngă căruţele lor şi
porniră spre Millefiori, care nu exista încă, aveau ei să-l
înfiinţeze. Ulrich von Lichtenstein, Reinmar von Zweter şi
Konrad von Wurzburg, cei trei cavaleri germani din acest
cortegiu, stăteau şi acum împreună aşa cum o făcuseră şi
în luptă, şi, ca şi atunci, discutau o problemă filozofică,
anume cine taie mai bine: sabia lui Damocles sau briciul
lui Occam. Ulrich se pricepea la măsurat din ochi, cu cea
mai mare exactitate, distanţe şi greutăţi; zece oameni nu
puteau să deschidă o uşă pe care o proptea el şi făcea
asta mai des decît era cazul; în fine, era singurul care
folosea corect diferite unelte, în special ablativul. Acest
Ulrich se mai pricepea şi la geodezie, agricultură, speologie,
ostreicultură, iridologie, crematistică şi filocalie. Datorită
acestor competenţe i se propusese să i se latinizeze numele,
dar nu se înţeleseseră la preţ. Reinmar era pîinea lui
Dumnezeu, sarea pămîntului, o dulceaţă. Nu fusese făcut
pentru lumea asta, care însă îl ţinea în ea fără ruşine.
Specialităţile lui erau bien faire et laisser braire, gai saber,
saper vedere, dar şi primum vivere deinde kag para. Reinmar
se ocupa cu reducerea pagubelor şi a haosului pe care
cavalerii tindeau să le producă la cel mai mic gest în

8
osteneala lor permanentă de a o face lată. Konrad avea
o fetiţă pe care o iubea la nebunie. Pentru ea lăsa băutura,
cărţile de joc, căsăpitul, dacă ea îl striga cu o întrebare
legată de licurici şi alte corpuri luminoase sau pur şi
simplu pentru că nu putea să adoarmă fără nori pe cer
şi trebuia făcut ceva în acest sens. Konrad se exilase de
fapt pentru că intrase foarte rău la apă cu nevastă-sa din
cauza celor opt amante ale lui, vorba nevesti-sii, la ce-i
trebuiau lui opt amante; însă lui Konrad îi plăcea cifra
opt. Omul era priceput la femei, iar femeile, cînd dădeau Chihlimbar
de el, nu îl lăsau să plece; căci se pricepea nu numai la
ele, dar şi la sufletul lor, cum £Ste dispus, fasonul, întor-
sura şi bunătatea lui deci. Ne aflăm între rîuri; între munţi;
între prieteni; între duşmani; cum spune Bodleianus Al976,
un domn manuscris. Dar de ce a fost alungat Peire Vidai?
în războiul pe care cetatea îl cîştigase cu mare greutate
împotriva armatelor de peste munţi fuseseră cîteva bătălii
foarte grele, între care şi o înfrîngere în care pierise floa-
rea cetăţii. Atunci fusese Vidai, deşi luptase în primele
rînduri, acuzat de laşitate pentru că nu murise, aşa ca
ceilalţi. Amînată pînă la sfîrşitul războiului, condamnarea
fusese între timp schimbată din execuţie în exil. Cu ade-
vărat, problema era că el era străin de oraş, venit din
Toulouse; în spatele relei-voinţe a consiliului care îl osîn-
dise stătea ostilitatea faţă de străini, din care unii supra-
vieţuiseră războiului, spre deosebire de elita tinerimii locale.
Faţă în faţă cu procesele care se deschideau şi cu şica-
nările nesfîrşite, un număr de alţi venetici sus-puşi, ce
luptaseră pentru oraş ca pentru propria lor patrie, încer-
caseră mai întîi să facă un front comun pentru a deschide
ochii oraşului asupra acestei nedreptăţi. Căci procesele
nici nu reparau vreo nedreptate, nici nu uşurau durerea
rudelor celor morţi şi nici nu ajutau cetatea să se recu-
pereze după război. Li se răspunse că mai bine murea
dreptatea decît fiii oraşului; că rudele morţilor au nevoie
de un aer curat în care să-i pomenească; şi că pacea e
prea puţină ca să ajungă la atîta lume. Era neclar dacă
aceştia erau hexametri avant le metre.
Cam cincizeci de oameni părăseau deci oraşul în acea
dimineaţă, cu ideea de a trece munţii şi de a ajunge în
locul potrivit unde să pună piatra de temelie a oraşului
Millefiori. Oameni cu minţile împrăştiate în toate felurile,
de obicei după cum le fusese şi viaţa, cu tot felul de
incendii, turnuri prăbuşite, oase rămase în gît, porumbul
în care dă răţişoara şi care îţi lasă terenul sleit în ciuda
asolamentului cu mazărea.
Cei doi italieni făceau planul unui cuptor imens în care
să facă mîncare pentru toată lumea, visau de-a-n picioa-
relea la acest cuptor, şi de asemenea la nişte mirodenii
care nu se găseau la ei acasă, o chestie distrusă în repe-
tate rînduri. în orice caz, ar fi ieşit o piţa imensă, plină
de simboluri, bună de tăiat cu sabia. Marchetto da Padova

9
 era oricînd în stare să arunce un pumn de piper în stînga
şi-n dreapta, obţinînd un bun profit; celălalt, Ghirardello
da Firenze, practica acelaşi lucru cu sarea şi domesticise
astfel patruzeci de animale sălbatice care mîncau foarte
sărat. Cei doi flamanzi aveau căruţe cu turn, din vîrful
cărora se holbau la stele noaptea şi la rîndunici ziua
(lunetele aveau un convertor mobil care permitea ajusta-
rea de la stelele relativ fixe la rîndunelele uşchioase prin
excelenţă). Adriaan Willaert îl suspecta pe Jacques Arcadelt
Cătălin Pavel că scuipa pe lentilă şi o ştergea cu mîneca, după care
vedea mai bine şi curcubeie cînd nu era cazul. Arcadelt
răspundea la aceste acuzaţii sinistre că este treaba lui (a
lui Arcadelt) unde scuipă, cu ce şterge şi cînd vede curcubeie
şi cînd nu. Acesta fusese un drept civil elementar în Ţările
de Jos, în regiunea unde se născuse Arcadelt; însă nu şi
unde se născuse Willaert. Apoi venea o juntă formată din
Arnaut de Carcasses, Arnaut Daniel şi Arnaut de Mareuil,
trei tineri cu poveşti împletite, ca şi ale noastre. De exem-
plu: primul Arnaut trăia într-un castel despre care cel mai
important lucru era că fusese prevăzut cu opţiunea de
cameră secretă, cameră în care nu se mai intrase de
dinainte de cruciade; în clipa în care intră acolo, ca să
activeze opţiunea, fu învăluit de un giulgiu sarazin şi se
trezi la Poarta Damascului, unde dădu peste el un car
condus de al doilea Arnaut, care nu-l cunoştea nici pe el,
nici pe mine, lăsîndu-l lat, dar ducîndu-l apoi la Jaffa, de
unde îl trimise înapoi la castel pe o caravelă, al cărei
pinten de la proră spintecă într-un accident caravela în
care plutea al treilea Arnaut, care nu-i cunoştea nici pe
primii doi, nici pe mine, şi care tocmai îl citea cu nesaţ
pe Quodvultdeus. De aceea erau ei trei împreună sau
poate din motive şi mai complicate. De aceea ne aflăm
noi toţi împreună într-o boccea pe care moartea n-o poate
deşira oricît ar lucra. Coteria celor trei se deda adesea la
farse şi lucrări de fortificaţii-irigaţii. Viaţa lor era îndeob-
şte mecanica, făceau dispozitive într-un cuvînt; adesea
ţineau în mîinile lor două fire cu care făceau contact
(inutil), gîndindu-se la catafractarul hidraulic.
Printre provensalii colorat îmbrăcaţi, cu cîini pînă la
brîu, era şi Peire Cardenal cu un ăla corcit, dar isteţ de
mori. Cardenal era frumos, dar neîngrijit, ceea ce îl făcea
şi mai frumos, credea el, dar numai el. Cunoştea mai bine
alcătuirea şi apucătura cîinilor decît pe ale lui proprii şi
îi iubea mai mult ca orice, cu excepţia fiului său, un puşti
polymechanos şi iute de picior. La sfîrşit venea şi Ramon
Vidai de Besalu, un catalan care ajunsese în oraş de cîţiva
ani doar, luptase în război pe cheltuială proprie şi într-o
doară, căci era invincibil. Dintre toţi, avea cea mai mică
suită, nu avea nici soţie, nici valet, nici ăla corcit. Peire
Vidai călărea în faţă şi se simţea foarte obosit, cum te
simţi uneori chiar la începutul unei călătorii, încît drumul
îţi apare imposibil şi ai prefera, ba chiar nu concepi să

10
nu ai parte de acesta, un pui de somn.
— Aşa începe povestea, deşi, ca de obicei, începutul
este doar sfîrşitul altei poveşti sau sfârşitul comun a cinci-
zeci de poveşti, cum îţi dai seama şi singur. Josquin stătu
într-un cot şi se uită la băiat, care se întinsese în iarbă
cu bărbia-n pămînt; zeci de seminţe de păpădie zburară
pe deasupra lor într-un val de lumină roşie.
— Tu spune-mi acum despre ce anume vrei să auzi
mai departe, eu cunosc toate poveştile care se varsă în
această poveste, de exemplu, cum a descoperit Arcadelt Chihlimbar
madrigalul şi steaua soarelui sau peripeţiile bunicului lui

11
Ghirardello la vînătoare de vulpi în Mons Porphyrites, zise
Josquin conştiincios, prefirîndu-şi deştele în aer.
— Sînt prea multe nume, răspunse băiatul, abătut, curăţînd
de coajă un băţ de alun, nu le ţin minte...
— Ah, dă-le încolo de nume, nici nu le mai pomenesc...
făcu Josquin, nepăsător. îţi spuneam doar pentru că numele
sînt şi ele obiecte, la care poate vrei să te uiţi...
Au mers mult, ca o caravană, de sus arătau ca o eşarfă
din multe petice colorate, care flutură, îşi schimbă forma,
colţurile se apropie şi încep să comunice de sub pălării. Chihlimbar
Cîinii alergau înaintea lor, puţin oblic. Intraseră în cîmpi-
ile pe care ţara le lăsase la margine, pentru că ţineau de
cald iarna. Căruţele mari, cu blazoane sclipitoare, pline
cu provizii, duruiau prin praf şi cavalerii mergeau în trap
uşor pe lîngă ele, întorcînd capul în stînga şi-n dreapta
ca să observe natura, realitatea şi mediul înconjurător,
penele întorcîndu-se în direcţie opusă. Atunci cînd au
văzut munţii, fără să înţeleagă cum au apărut munţii deo-
dată în faţa lor, din toate părţile au năvălit nomazii cu
miile, perigordienii, pe care joase, rapide, cu ţepuşe ca
nişte narvali. Oraşul îi trădase pe exilaţi. Convoiul se
năpusti spre trecătoare, pe urmele lui Vidai, pentru a nu
fi încercuit. De la fereastra de tifon a carului lui Konrad,
fetiţa văzu pe duşmani izbucnind în strigăte de bucurie,
şi apoi se lăsă dintr-odată întunericul în cheile abrupte.
Soarele apunea deja, cu o splendidă deznădejde ipocrită,
pentru că în realitate el continua să strălucească toată
noaptea, numai că în alte camere. Convoiul se opri după
o vreme; perigordienilor nici nu le dăduse prin cap să-i
urmărească. Cîţiva plecară împreună cu cîinii lor şi con-
firmară că mai încolo trecătoarea era blocată; special li
se lăsase deci această cale de scăpare, care îi împinsese
într-o fundătură. Undeva în stînga drumului se făcea o
mică vale cu grohotiş, tot fără ieşire, dar destul de largă,
 bună de tabără. Clinii erau mulţumiţi să audă vocile care
se sfătuiau în jurul lor, li se părea un semn de prosperi-
tate. De teamă că urmau să fie atacaţi din nou, blocară
şi intrarea în trecătoare cu căruţe încărcate cu bolovani,
iar apoi convoiul coborî în vale. Femeile începură să
pregătească arcurile, iar bărbaţii, ziduri speciale cu lăcaşuri
foarte înguste pe interior, dar lărgite în afară, ca arcaşul
să vadă tot, fiind însă aproape imposibil de nimerit şi
avînd astfel în război o dulce satisfacţie ca în podul casei.
Cătălin Pavel N-a durat mult pînă a devenit evident că perigordienii îi
ţineau doar sub asediu acolo, fără nici o intenţie de a-i
ataca, aşteptînd poate să se predea de foame. Marchetto şi
Ghirardello deveniră automat responsabili cu aprovizionarea.
Primul făcu, pentru grîul care rămăsese, o minunăţie de
cuptor smălţuit, care folosea scrisori drept combustibil şi pe
care toată lumea îl admira, dar el zicea că ăsta? în felul
acesta, el lăsa să se înţeleagă că ăsta era nimic faţă de
ăla pe care l-ar fi putut face dacă ar fi avut condiţii. Gîndul
la condiţii era principala satisfacţie secretă a lui Marchetto.
Ghirardello ameţi cu fluierături şi focuri mici aşezate cum
ştia el alte animale sălbatice care apoi se împuiră. Atunci
fură declarate domesticite şi ele nu mai avură de ales şi
începură să fie folositoare. Reinmar bătu toată valea cu
piciorul şi găsi ici-colo petice de pămînt, ieşite la suprafaţă
să respire. Veni Cardenal să măsoare. Un moment. Veni
Ulrich să măsoare. Mai trecu o lună acolo, între stînci, cu
lumină timp de două ore pe zi, cînd trecea soarele exact
printre crestele la poalele cărora erau, şi acum voiau să
crească plante, ca să aibă ce mînca. între timp puseseră
acoperişuri la case, ploua prin ele numai atît cît trebuie,
şi trimiseseră firul de apă, pe care îl găsiseră copiii prin-
tre bolovani, să dea ocol pe la toate casele, prin nişte
şanţuri şi ţevi de ceramică pe care Arnaut de Mareuil le
marcase cu literele „Adelaide”. Nimeni nu îl întrebă nimic

14
 despre aceste litere. Mulţi se îmbolnăviră din cauza ume-
zelii şi a frigului, aşa că riscară o ieşire înainte de a fi
sleiţi de puteri; zece dintre cavaleri, noaptea, îşi croiră
drum cît putură cu spadele în mînă, apoi fură acoperiţi
cu saci, legaţi şi aruncaţi înapoi peste ziduri, ca şi cum
nu era nevoie de ei decît acolo înăuntru. îşi dădură seama
că acela era Millefiori, pe care îl construiseră fără voia lor
în trecătoare, în beznă, ca pe o pedeapsă. Perigordienii
îi anunţară într-o zi că sînt liberi, pot pleca. Plecară. Cîinii
erau foarte nedumeriţi şi făcură praf un narval pe care îl Chihlimbar
văzură mai de-aproape, îi scuturară roţile în dinţi. Exilaţii
ieşiră din trecătoare şi regăsiră pămîntul cald şi liniştit,
care dormea fără nici o grijă. Perigordienii năpădiră ora-
şul, punînd mîna pe rezervoarele de căldură şi pe coulee
verte, unde băiatul lui Cardenal împărţea fiecăruia foi
uscate de tutun sau de pătlagină. Acolo îi dăduse fetei lui
Konrad o floare cît o pioneză, singura pe care o văzuse
vreodată acolo, care venise lipită de piciorul unui bondar
imens, mort îngheţat pe o piatră, acoperit încet cu mantaua
de alţi prieteni bondari. Mai tîrziu aflară, pe drum, că
aceia îi asediaseră pentru a-i obliga să le facă un oraş,
aveau acum multe oraşe în munţi, făcute de cine se nime-
rea, de cathari, de sefarzi, pe care îi încercuiau acolo şi
aceia făceau tot ce puteau ca să supravieţuiască, să con-
struiască ceva, ceva care semăna apoi cu o biserică sau
cu un praetorium, oricît de mic. Apoi nomazii închideau
oraşul, îl puneau în colecţie, se mîndreau cu el, deşi nu
înţelegeau cum se utilizează.
Băiatul îl privi cu ochii lui vii, şi Josquin se uită la el
în tăcere, mîhnit.
— într-o după-amiază luminoasă, întinsă pe toată supra-
faţa cerului, reluă povestitorul, făcînd un gest cu mîna şi
întinzînd astfel bine după-amiaza pe cer, ajunseră pe un
 larg platou înconjurat de coline împădurite. Continuară să
meargă puţin, dar toţi, de la Peire Vidai, care mergea în
frunte, cu ochi de pisică, pînă la ultimul cîine ciobănesc,
care era de serviciu în momentu’ ăla, încheind convoiul
şi adunînd pe rînd gîştele, pieptenii şi ibricele care cădeau
din căruţe, ştiură că acela era locul pentru oraşul Millefiori.
Flori erau peste tot, mai mici şi mai mari, întorcîndu-şi
penele în toate părţile. Cei trei Arnaut concepură imediat
un splendid sistem de fortificaţii-irigaţii, avantajaţi de un
Cătălin Pavcl sistem îndatoritor de curbe de nivel. Pămîntul era bun,
mănos, Ulrich îl încălzi puţin în palmă şi din el ieşi pe loc
vîrful unei tulpiniţe. Femeile alergară la apă, care era
călîie, numai bună de scăldat. în plus, nu era dură. Marchetto
cu Ghirardello, pe de-o parte, şi Willaert cu Arcadelt, pe
de alta, găsiră locuri ideale pentru un cuptor, pe de-o
parte, şi un observator, pe de alta. Cîinii alergau, hămăiau
la muşuroaiele de cîrtiţă, dar cîrtiţa zicea că nu are acum
timp de joacă, vă contactez eu, aşa că treceau la muşu-
roiul următor. Ramon Vidai de Besalu îşi ascuţea spada
şi nările lui fremătau simţind pulberea infinit de fină care
ieşea din spadă prin ascuţire. Fata lui Konrad şi băiatul
lui Cardenal stăteau la zeci şi zeci de metri depărtare unul
de altul şi se uitau unul la altul serios printre căruţe. Ea
avea părul prins într-o basma din care ieşeau fire de păr
galbene ca paiul de grîu. îşi vorbeau doar cînd părinţii
lor se întîlneau şi îi obligau să petreacă o oră împreună.
Atît Konrad, cît şi Cardenal, excesivi în grija lor pentru
nişte copii care nu aveau mamă şi nici alţi copii în jur
printre exilaţi, îi supravegheau enervaţi că nu aveau ce
supraveghea, cei doi abia scoţînd un cuvînt şi neuitîndu-se
unul la altul. După acele ore, copiii făceau următoarea
descoperire - că totul este extraordinar de emoţionant.
Fiecare pietricică în care dai cu piciorul, fiecare vorbă
auzită întîmplător, durerea şi bucuria mici sau mari pe
faţa fiecărui om sau cîine. Nevoia de a se uita mereu unul

după celălalt de la depărtare necesita, ca să fie mascată,

multe artificii şi mult timp; or, amîndoi făceau aproape
tot atîta treabă cît şi cei mari. Treaba lor era să îi înveţe
să scrie şi să citească pe cei care nu ştiau. în plus, ea
ţinea pentru italieni socoteala la făină (şi chiar venise cu
ideea pîinilor în formă de caravelă), iar Peire Vidai o
învăţa să folosească maşina de cifrat Sfinxul şi maşina de
descifrat Oedip. El mergea peste cîmpuri cu Ulrich, gra-
maticul arpentor, care-i povestea despre vulcani şi geode
şi ţinea la zi catalogul stelelor pentru flamanzi. Băiatul
încremenea ursuz, cu buzele subţiate, văzînd-o pe ea cum
se întoarce, cu seara albăstrindu-i jumătate din păr, prin
cîmpia în care vara scotocise ca un borfaş, lăsînd toate
plantele preţioase în cea mai mare dezordine. Fetiţa îl
vedea abia cînd ajungea în dreptul lui, se oprea şi se uita
la el, printre caii care treceau, apoi pleca mai departe cu

16
capul în jos. Estimp, catalanul Ramon veni într-o zi la
băiatul lui Cardenal ca să-i ceară clinele, o corcitură,
pedepsită de Dumnezeu cu o inteligenţă şi o luciditate al
căror rezultat direct era stîngăcia la sindrofii. Altminteri,
un haios. Băiatul şi cîinele plecară cu Ramon pe colinele
din jurul oraşului. Acolo îi arătă catalanul un lucru formi-
dabil: un crater rotund, mare cît un heleşteu, în plină
cîmpie. Cîinele aplecă botul, mirosi şi începu să dea din
coadă, apoi se uită la ei, se aşeză pe burtă şi se sculă
imediat, uitîndu-se din nou Ia tunelul vertical, înclinînd Chihlimbar
capul. Amîndoi stătură şi se uitară în jos la catargele
imense care se desluşeau acolo înăuntru. Pe băiat îl cuprin-
seră în acelaşi timp frica şi bucuria. Din acestea un om
învaţă dintr-odată curajul şi tristeţea. Ziua următoare stă-
tură mult de vorbă în carul de război al lui Ramon Vidai,
aşezaţi turceşte pe scoarţe de lînă în faţa portretului unei
femei subţiri, cu două panglici coborînd din henninul de
pe cap, rupt cîndva de Ramon dintr-un manuscris miniat.
La sfîrşit conveniră să mănînce o ciorbă. Era foarte fierbinte,

17
 dar nici unul dintre ei nu consideră asta drept un defect
redibitoriu al acelei ciorbe. Ramon îl puse să promită că
nu va spune nimănui despre tunel şi despre corabie, şi
el promise. De ce nu ar fi spus şi celorlalţi, întrebă totuşi
copilul, şi catalanul spuse că există printre ei probabil un
trădător. Plecară prin cîmpie, cîte unul îi întreba unde se
duc, ei ziceau că se duc după urmele de dropii. Ajunşi
la corabie, acoperiră gura tunelului cu zeci de pînze de
coviltir de căruţă cusute una de alta, pe care, purtînd la
Cătălin Pavel fiecare drum alte pălării ca să nu fie recunoscuţi, le luaseră
de la depozit într-o noapte. Aveau, fireşte, să le pună la
loc cînd totul se termina. Pe nişte scînduri scriseră gros
„AMENAJARE COMPLEXĂ1'; aceasta urma să pună curioşii
pe fugă o vreme. Duseră repede carul înapoi în tabăra-oraş -
Millefiori crescuse în ultimele două săptămîni cu două
clădiri noi, o seră într-o lentilă uriaşă de sticlă şi un ham-
bar magnetic - şi se întoarseră pe jos, pe alt drum, fără
să vorbească, într-un nor de vrăbii şi vrăbioi care se
întorceau pe-o parte ca să-i privească în faţă. Odată ajunşi,
scoaseră unul dintre ţăruşi, ridicară puţin pînza groasă şi
se strecurară înăuntru, cu cîinele după ei. Lumina se tot
scurse înăuntru ca mierea dintr-un chiup pînă cînd deodată
ei începură să vadă şi coborîră încet în corabie; stătură
pe punţile desfundate, cu zdrenţele pînzelor atîrnînd de
catarge. Mîncară ceva doar ca să alunge sentimentul de
singurătate, aşa cum o făceau de altfel şi sus, şi îl întrebară
pe cîine din priviri ce părere are; cîinele dădu din coadă
spre dreapta, dar nu mai întoarse cursa, ci roti ochii lui
galbeni şi mirosi printre scînduri în jos, în adîncimea
infinită a corăbiei.
Noaptea, Ramon catalanul şi băiatul lui Cardenal se
întoarseră în oraş şi se despărţiră fără nici un cuvînt. Ramon
se duse întins la cîrciumă, la „Substanţiale", cum se chema,
unde voia să bea înainte de a începe să se gîndească la
ceva. Băiatul ocoli cît ocoli, pînă ajunse în dreptul carului
de război thuringian, lung de zece metri şi cu opt roţi, al
lui Konrad. Acolo aşteptă o vreme, uitîndu-se la fereastră.
Apoi fetiţa dăduse la o parte cu mîna geamul de tifon şi
ieşise la acea fereastră ca să îl vadă. Se uită la el fără să
facă nici un semn, apoi dispăru şi peste cîteva minute
coborî şi se apropie, cu o pelerină albastră de ploaie, deşi
nu ploua, şi cu un covrig în mînă, din care îi întinse o
jumate şi el o luă cu înverşunare şi cu supărare. Fetiţa lui
Konrad şi băiatul lui Cardenal au mers des acolo la fîntînă,
cu toamna bîjbîind după ei. Coborau şi se plimbau prin
corabie, vedeau de fiecare dată o cameră nouă, plină de
praf, plină cu hărţile unor colţuri necunoscute ale pămîn-
tului rotund, brocart înmuiat în otrăvuri şi arcade cu vitra-
lii, manuscrisele lui lulius Obsequens şi alăute de fier şi
havuzuri în care ardea focul grecesc. Mergeau pe lîngă
toate astea şi vorbeau foarte puţin şi foarte încet. Se întor-
ceau în oraş prin dreptul turnului, care era aproape gata.
Fetiţa se ducea acasă unde Konrad, ca s-o facă să rîdă, o

18
întreba ceva şi ea începea să plîngă dintr-un foc. Băiatul
mergea cu cîinele la Ramon care se înfundase în băutură
şi nu se mai putea vorbi cu el, toţi trei stăteau jos fără un
cuvînt şi îşi dregeau din cînd în cînd vocea în întuneric,
într-o seară, era în ultima seară, au mers la corabie şi s-au
hotărît să coboare în cala corăbiei şi acolo au văzut o
mulţime mare de portocale uscate şi numele corăbiei, înscris
numai în interior şi nicăieri în exterior, nume care era
„Apfelsine“. A doua zi dimineaţă, nivelul apei crescuse
uluitor de mult şi corabia uriaşă stătea gata să se prăvălească
Chihlimbar
deasupra oraşului, care era deja de-acum un oraş părăsit,
Millefiori, oraşul care avea să înceapă altundeva.
Copilul aştepta.
— Restul, săptămîna viitoare, zise Josquin, fără să-şi
dea seama cît de greu avea să-i fie să ţină toate aceste
fire în minte pînă atunci.
Cînd (acesta pare începutul unei trilogii, dar nu este)
Josquin intrase în sat, la o oră tîrzie, din cauza poştalioa-
nelor date în mă-sa, el fu confundat cu un coropcar. Mai
mulţi bărbaţi de diferite vîrste şi mai multe femei, care
nu lăsau să se vadă, erau acolo, în faţa primăriei. El se
apropia şi avea pe cap o pălărie şi la spate o ghitară plină
cu sanglots longs des violons şi ceea ce este necesar,
împreună făcuseră drumul de la Calais la Callatis şi avu-
seseră contribuţii importante la o carieră destul de medi-
ocră; pălăriei, în orice caz, nu i se putea reproşa nimic.
Blugi zico ai, a întrebat o voce, aducîndu-l la realitate,
pentru că el era obişnuit să trăiască de partea abstractă,
haşurată a lucrurilor. Răspunse: nu, eu sînt trubadur, nimic
altceva. în alte sate se lăsa o tăcere în care răsună de
obicei palme, dar aici, în mod surprinzător, oamenii înce-
pură să se agite şi bărbaţii dădură senzaţia că îşi vor
proteja femeile, în vreme ce femeile dădură senzaţia că
şi mai puţin vor lăsa să se vadă. Aceşti oameni vor fi
ştiind să aprecieze, gîndi Josquin, şi perdelele unei feres-
tre deschise fluturară o clipă în inima lui, deoarece această
ocupaţie nu apărea în nomenclatorul meseriilor. în acest
timp se îndreptau către o cîrciumă mai fină, iar unul mai
înalt, sau mai bătrîn, sau mai mustăcios, nu se vedea din
cauza întunericului, se aţinea pe lîngă cîntăreţ, arătînd că
el e şefu’. Cînd intrară în cîrciumă, se văzu că erau toate
trei la un loc, şi călătorului i se făcu teamă. Dar oamenii
erau foarte liniştiţi, îi aduseră nişte băutură şi se aşezară
la masă ca şi cum el ar fi avut ceva să le spună, sau poate
deja voiau să le cînte ceva.
— Cum te numeşti, domnia ta? zise bătrînul cel înalt,
muşcîndu-şi mustaţa.
Muzicantul avu o senzaţie neplăcută, sau spusese acel
nume de prea multe ori şi numele se uzase, sau era doar
oboseala, sau micul sentiment al ratării.
Răspunse totuşi.
— Josquin.
Ceilalţi spuseră:

19
 — Uitaţi ce este, domnu’ perceptor de impozite Josquin,
noi...
în această pauză, Josquin avu, după mai multe calcule,
intuiţia faptului că fusese confundat cu perceptorul de
impozite şi simţi nevoia (sau simplul impuls distructiv) de
a risipi această confuzie.
— Oameni buni, eu sînt trubadur, dar puteţi să vă gîndiţi
la mine ca la un menestrel oarecare, cu ceva de goliard,
truver sau minezengăr, pentru că am făcut cam toate astea,
Cătălin Pavcl dar acum doar merg de colo colo şi cînt cîntece la toate
ocaziile, zise, şi puse pe masă nişte stanţe langhedochiene
cu neume diastematice, pe care le urmări puţin cu degetul.
Oamenii ascultară cu multă înţelegere şi înţeleseră că
nu a venit să le ia ceea ce nu au, iar asta era o premisă.
între timp, ghitara lui se afla într-un colţ al cîrciumii la un
grup de pescari, care se uitau la ea neîncrezători şi trăgeau
pe rînd cu un deget de cîte o coardă, apoi îi dădeau
drumul, ceea ce făcea slap. Dintr-un salt, cîntăreţul fu
lîngă ei şi consideră că trebuie să le smulgă ghitara. Pescarii
începură să plîngă, iar Josquin cîntă deci primul său cîn-
tec în acest sat, în care era vorba despre o colibă albă în
care o femeie fierbe o ciorbă de peşte, apoi fuge cu un
trubadur, dar se întoarce la timp pentru a lua o mamă de
bătaie. Sensibilitatea acestui cîntec şi vocea caldă, nostal-
gică, în loc să-i potolească pe bieţii oameni, mai rău îi
puseră pe plîns, iar lui Josquin îi închiseră ochii de somn.
îl duseră să doarmă la hanul ghildei, unde, cînd se trezi,
îşi găsi ghitara lîngă el, îmbrăcată cu un fel de malacov
de răchită şi cu mustăţi de papură. Iar asta, bineînţeles,
era tot o premisă.

20
 A doua zi, J. rămase în cameră pînă tîrziu. Era cald
acolo. Căldura îl apăra împotriva propriei lui dorinţe de
a-şi lua cîmpii, scuzabilă la orice vîrstă şi cauzată de fap-
tul că J. are un vraf de frunze în gît care sînt emoţii
lipsite de cauză, şi e gata să cadă cîndva leşinat de slă-
biciune, lăsînd în urma lui un pumn de pietricele colorate.
Nu cînta niciodată cînd era singur, fireşte. îşi scoase din
geanta mare, de poştaş (poate ar trebui să se facă...),
foile pe care erau cîntecele la care lucra şi se uită la ele
II posomorît. Ele însă, neştiutoare, ridicară o clipă glasurile
lor copilăreşti şi J. tresări enervat. Se întinse iar pe pat şi
ascultă zgomotul străzii. Nu exista stradă. Bărbatul puse
la făcut un ceai din flori de muşeţel, culese anul trecut
în Wachsthal, dar vîndute drept culese pe Sommerweg.
în acest răgaz îşi ascuţi briciul, uitîndu-se pe fereastră.
Apoi îşi puse o oglindă în faţă, oftă şi începu să se băr-
bierească. Aburii de la ceai se aşezau pe oglindă în tăcere
şi hanul zbura încet în sus, în aerul cerului. Se şterse cu
un prosop nedespăturit şi, simţind că se face frig, îşi trase
aproape caietele, ca să aibă întregul sprijin al lucrurilor
sale. Era de pildă cana cu ceai, o combinaţie ciudată de
cană şi ceai, iar lîngă ea degetele lui - pe unul din ele
o cicatrice cu o valoare nepreţuită pentru trecutul lui, o
valoare care nu putea fi transformată în nimic. O picătură
de ceai căzu pe caiet, trăgînd acolo unde mai era o urmă

23
 identică, veche, de la altă picătură de ceai. Coborî şi
ajunse la recepţie, o sală imensă, pompos decorată, în
dezgust faţă de ţinuta generală a satului. Reprezentantul
ghildei pescarilor apăru cu nişte temenele proaspete; asta
pentru că el fusese relegat aici şi rar avea prilejul să mai
dea de oameni de lume, cu care să mai vorbească despre
Joăo al doilea Galimatias şi despre hausse-urile şi baisse-urile
de la bursa din Anvers. J. clipi. Aici era locul de unde
să-şi înceapă documentaţia: cîte femei frumoase existau
Cătălin Pavcl în sat, cîte femei bogate, cîţi mitocani răzbunători, şi rata
ospeţelor. Ceea ce căuta el cu adevărat aici în sat avea
să afle fără să întrebe pe cineva, pentru că nu ar fi supor-
tat răspunsul esenţial din partea unui necunoscut. Cînd
să soarbă din cicoare însă, iată că pe scara în spirală ca
desenele lui da Vinci despre mişcarea diacronică a elicei
apăru o femeie, posibil o roşcată somptuoasă, sau poate
doar un nu descendant un escalier, cu ochi în care irizau
anluminurile din o mie de Tres Riches Heures. Docu-
mentaţia căzu pe jos. Trubadurul se ridică încet, privind-o
ţintă pe doamnă, care se sprijini de balustradă ducînd o
mînă la inimă. Cîntecul care răsună atunci fu dintre cele
mai dulci născociri provensale. Acest cîntec vorbi despre
frumuseţea tragică a femeii şi în acelaşi timp îndeplini un
act de refazare culturală, răspîndind noile tendinţe euro-
pene în lumea infraorientală a pămînturilor de la Pont.
Reprezentantul ghildei abhora ca soţia lui să fie astfel
omagiată şi nu dădea o ceapă degerată pe refazarea cul-
turală. Soţia lui, însă, nu, adică da. J. optase deja. Doamna
sui repede scările de unde venise, pradă sfiiciunii, ca să
descrie totul în jurnalul ei intim. J. sorbi în sfîrşit din
cicoare - era tare bună. Soţul dispăru în ghereta lui meschină,
pradă acrelii. O zi minunată începea în Est. Buruienile
miroseau care încotro şi primăvara era unde n-ai fi zis.
O luă încet spre primărie, lăsînd în urma lui grămăjoare
de diezi pe care copitele cailor aveau să-i împingă în
praful de scorţişoară. Primăria era casa primarului, în faţa
căreia era trasă o roată de pavaj de cărămidă, pe care
toată lumea o ocolea să n-o strice. Nişte oameni stăteau
acolo cu treburi şi se uitau la el de sus în jos şi de jos
în sus. El salută cu jumătate de gură, jumătatea fără accent,
apoi bătu în uşă, în fereastră şi aruncă un bulz pe horn.
După o vreme, primarul se desprinse din grupul de oameni
şi îl întrebă pe cine caută. J., urban, ceru să fie trecut în
registrul de călători străini în Ţările Române, să i se aprobe
o şedere de o lună şi să primească un permis. Primarul
păli. Registrul era varză şi nu mai fusese ţinut din vremea
ocupaţiei. Ca să cîştige timp, zise deocamdată: OK... J. scoase
atunci din geantă un rulou gros de hîrtie cu filigran, pe
care avea o colecţie multicoloră de timbre, tilde, steme,
stampe şi ştampile, interdicţii, cetăţenii de onoare şi un
ausvais mic. Unul dintre principiile lui J. era: multe la un
loc. Trubadurul avea pregătit în buzunarul stîng un ducat,

24
dacă autoritatea se lasă mai uşor, şi în buzunarul drept
încă unul, dacă se lasă greu. Primarul zise să vedem ce
am putea face... Şi se aşeză pe un scaun la birou, de nuc
pe partea lui, iar pe partea dinspre solicitant plin de scri-
jelituri ca „indepenţa Lugoju", „huo primarelui“, „mai aştep
mult aci“, şi, în fine, „Zamfiro“, care îi atrase cel mai mult
atenţia trubadurului, în timp ce scotea pentru început un
ducat. Primarul găsi o soluţie atunci. Nu e nevoie de nici
un document! El trebuie să se treacă doar în registru, cu
mîna lui, şi îi puse în faţă un caiet, deschis de la coadă Chihlimbar
spre cap, pentru că invers avea nişte done de bridge. Dar
cum de vorbiţi româna? Am învăţat de la cineva, zise el,
şi apoi arătă spre geantă, de parcă acel cineva era în
geantă. Dar celălalt se feri să pună alte întrebări; nu ajunsese
primar chiar întîmplător. Josquin îşi scrise în registru numele
mare, cu nişte jonglerii pe S şi pe N, indică alături cu
cerneală Kokostirk de kinoroz & kinabru meseria şi data
naşterii, pe stil vechi şi nou, cu arabe şi romane, dizertă
asupra arborelui genealogic, anticipă o măsură din Pachelbel
pentru mîna stîngă, apoi lipi dedesubt un abţibild cu bla-
zonul lui şi răspîndi pe deasupra o boare de talc de Genf.
Apoi îşi ştampilă singur înscrisul, cu o ştampilă austriacă,
în traducere „retras de la vînzare“. Primarul zise, îşi drese
glasul şi zise, da, totul e în ordine acum, şi acceptă aproape
inconştient şi celălalt ducat pe care i-l împingea J. Atunci
intră pe uşă o femeie care dacă n-ai fi crezut că pogoară,
cu scînteile curgînd de pe ea, dintr-un regat al frumuseţii
preternaturale, ai fi zis că a venit să aducă chiselele cu
dulceaţă. De sub birou apăru o ghitară şi bărbatul cîntă
din nou despre drumurile nesfîrşite, uscate, pe care apare
tîrziu o fîntînă din care poţi să bei, făcînd o aluzie clară
la ea, pe care ea o înţelese şi roşi. Primarul păli. J. rase
dulceaţa, aruncă un pumn de confetti şi dispăru. Zamfira
aprecie că nu insistase atunci cînd era vulnerabilă şi avea
nevoie de timp. Primarul îl văzu plecînd, mergînd direct
pe pavajul lui de cărămidă şi asta umplu paharul. Mai
băgă şi cei doi ducaţi în pahar, cu mare atenţie, şi paha-
rul totuşi nu se vărsă, din cauza tensiunii superficiale.
A deschide gura despre Lumea Unu este din capul
locului un cîştig. Uneori era tentat să strige uitîndu-se la
o piatră, la o frunză, la o gheară de vrabie, iată, aici e
Lumea Unu. Să strige, să arate cu degetul şi să convingă.
Dar imediat ce părăseai propria cămară concretă ţi se
înfăţişa Lumea Doi, ininteligibilul de mari proporţii. în
vremea asta, Josquin mergea. Un principiu vechi din manu-
alul trubadurilor spune că, dacă nu ai nimic altceva impor-
tant de făcut, e bine să cauţi un loc unde să dormi la
noapte. Josquin găsi în sfîrşit o casă care îl inspiră (poate
din cauza afişului din fereastră pe care scria Zimmerfrei)
şi bătu la uşă. îi deschise o femeie încă tînără. Inima lui
Josquin se opri politicos şi el zise: Nu sînt hoţ, nu sînt
un criminal. S-a ales de mine ce-a dat Dumnezeu, şi a

25
 dat şi cu palma şi cu pumnul. Femeia tăcu, apoi zise:
acum e ora tainului şi trebuie să dau şrot de floarea soa-
relui la fazani. Găseşti ceva în bucătărie, apoi pleacă.
Bărbatul zise: vreau să dorm aici la noapte. Am să-ţi
plătesc cînd plec din sat, dacă strîng ceva bani. Dacă nu,
o să păstrezi inelul pe care ţi-l las acum. Femeia atunci
zise: nu te despărţi de el aşa uşor. întoarce-te diseară cu
banii, dacă îi găseşti; dacă nu, poate că o să stai de sufle-
tul morţilor. Josquin se uită cu atenţie la ea şi, fără să se
Cătălin Pavel simtă jignit, mai spuse: am să mă întorc diseară. Ai nevoie
să aduc ceva? Femeia îşi dădu jignită părul din ochi şi
răspunse: nu. Iar dacă dormi în altă parte, nu dormi la
„Poştalionul somnoros". Cearşaful nu ajunge să acopere
patul şi plapuma nu ajunge să acopere cearşaful. Coborî
în curte, unde mai multe gîşte se apropiau de gard să-i
ceară socoteală lui Josquin, mergînd ca şi cum s-ar fi
îndepărtat, ca nişte iahturi în louvoyage. Trubadurul se
uită din nou la femeie, care se mai uită o dată şi ea la
el şi ceva se întîmplă în ochii ei.
Drumul era pustiu şi plin de soare, şi un cîine se sculă
din pustiu şi din soare şi se luă după Josquin, care se
opri, se uită la cîine şi atunci cîinele strănută şi dădu din
coadă cu sinceritate; vru să-l atingă, dar cîinele fu mai
rapid şi se aruncă la pămînt cu labele în sus, îndoite, şi
în albul ochilor se apropia pălăria rotundă a bărbatului,
care spuse foarte încet Mors me r’a fet de granz damages
et vos, bons Rois, en dens voiages m ’avez bone gent esloignie
şi mîngîie pe piept cîinele care plescăia de plăcere - apoi
se ridică şi merse mai departe. Cîinele făcu un efort de
voinţă şi se răsturnă pe o parte, unde rămase foarte mulţumit
de toată acea interacţiune pe care nu contase (dintre
cunoscuţii lui abia peste vreo oră avea să treacă un bru-
tar pe drumul acela). Josquin se gîndi că dintre toţi cîinii
vagabonzi care fuseseră martorii copilăriei şi tinereţii lui, nici
unul nu mai trăia. Vru să se ducă la „Poştalionul somno-
ros", unde n-aveai loc pe pernă să-ţi pui capul. Iar pînă
atunci avea să se ducă să bea. Această idee îl bucură
puţin şi merse mai departe, în prelungirea timpului. Un
copil strigă de la fereastra unei case frumoase cu etaj,
Domnu’! Trubadurul zise, da, vă rog. Ai o ghitară în spate,
zise copilul, arătînd cu mîna spre Josquin. Am, cum vedeţi,
răspunse el. Cîntă-mi şi mie ceva, ceru băiatul, apărînd
pe uşa casei, şi explică: acum m-am sculat din somn.
Cîntăreţul desprinse încet ghitara (trebuia să-i găsească un
alt sistem de prindere, îl supăra spatele) şi zise: cum vă
cheamă? Băiatul spuse Mişanu - pe tine? Uite cîntecu’ lu
Mişanu, atunci, comentă Josquin. Eu sînt Joschen. Sau ştiţi
să-l faceţi pe chiu? Băiatul zise ştiu să fac ca măgaru’,
încă nu merg la şcoală. La şcoală n-o să te înveţe nimic
mai mult, zise Josquin, pot să vă tutuiesc? Stai să mă vezi
pe mine acum cum fac ca măgaru’. Se însera oarecum.
Băiatul rămase gînditor din cauza cîntecului aceluia. Apoi

26
scoase un ban de plumb, făcut de el, şi i-l dădu bărba-
tului, care îl luă cu un aer grav şi zise, vrei să înveţi să
cînţi? Băiatul se uită în jur şi zise trebuie să-i cer voie
mamei. Bineînţeles, maică-sa apăru la poartă pregătită să-l
facă pe străin cu ou şi cu oţet, dar se văzu că, sub numele
de maică-sa, nu se manifesta nimic altceva decît o tînără
femeie, deturnată de griji şi oboseală de la frumuseţea ei
către căldura ei. Josquin plecă de acolo într-un moment
de slăbiciune, în care faptul că gîndurile lui deveneau
prea sumbre i se păru îngrijorător. Băiatul îl prinse din Chihlimbar
urmă şi cîntăreţul îl întrebă cum se numeşte văduva care
locuieşte în capătul străzii, dar primi doar răspunsuri în
limba cocorilor. Mama băiatului veni pînă la urmă să-l ia
clin stradă şi, oprindu-se, spuse: sînteţi străin. Trubadurul
o întrebă cum se numeşte văduva care locuieşte în capă-
tul străzii, şi prin această manevră îi află numele, care era
llona, şi inima lui Josquin se făcu atunci scrum. Inima sau
altceva mult mai adînc în el, pentru care inima era doar
un paravan şi un locţiitor şi o scuză. Drumul spre circiumă
era lipsit de glorie şi de ruşine, înţeles ca o necesitate
otrăvită. Dar chestiile otrăvite nu sînt atît de neplăcute pe
cît par.
Adesea, la capătul drumului unui trubadur determinat
să bea se află o circiumă. Foarte rar, aceasta se numeşte
„Dafydd ap Gwilym". Josquin se opri locului. Un nume
atît de velş era ceva tipic pentru Balcani, unde numele
sînt condimente rare. Pe scurt, acolo se simţea ca acasă,
deşi nu voia s-o recunoască, atît era de cîinos. Deschise
uşa şi se strecură printre turiştii norvegieni, sau poate erau
inerovingieni, greu de zis. Aerul era irespirabil de curat.
Clienţii puseseră condiţii. Nu se fuma. Josquin nu se mai
simţi ca acasă aşa că se putu relaxa. Se aşeză la o masă
mai expusă, mai lipsită de orice intimitate şi începu să-şi
lustruiască ghitara cu o manşetă specială, falsă, şi puse pe
masă un vraf de cîntece: Rutebeuf, Hayne van Ghizeghem,
Keinmar von Hagenau. Josquin nu cînta de pe hîrtii, şi
de altfel nu cînta de obicei din aceşti autori, ci îi folosea
doar pentru reclamă. Cineva se apropie de el şi îi spuse
că are nevoie (un eufemism pentru cheD de un trubadur
la masă. Josquin, a cărui memorie era încărcată, pe lîngă
detalii personale lipsite de utilitate, şi de această frază în
limba norvegiană, se ridică, băgă vraful de cîntece în
geantă, la adăpost, şi merse.
Ajunseră acolo cînd un ţigan mare, zbuciumat, cu un
acordeon roşu, era de asemenea adus la masă, creîndu-se

astfel o încurcătură de trubaduri. Oamenii erau afumaţi,

multe idei, puţine regrete, un anume bun-simţ al prostu-
lui gust. Josquin îşi dădu seama că totul era în joc. întrebă:
ce ar dori onoraţii băutori să audă? Ţiganul, din partea ailaltă
a mesei, strigă şi el: Neamule, ia Polca, ia Fauxburdonu,
ia Polifonia, ia Bernart de Ventadornu, şi bipăi aiurea la
acordeon. Josquin îngheţă. Strigă: muzică rece ca gheaţa,

27
 cu injoncţiuni în registru. Ţiganu-ncepu să rîdă şi strigă
şi el, nici vorbă, nici vorbă, să cîntăm ceva irepetabil, să
intrăm în Marcabrun şi marii gasconi, să cîntăm (şi aici
vocea îi prinse o mare tandreţe) estampida şi saltarello\
Norvegienii aprobară din cap, sobri, iar apoi strigară de
bucurie. Josquin simţi că pierde teren, mai ales cînd îl
văzu pe ţigan că o sărută (apotropaic) pe una din blondele
necunoscute, care se ridică şi strigă ceva, cu siguranţă în
favoarea ţiganului. Toată lumea urla. Patronul stătea la
Cătălin Pavel bar şi umfla o notă. Ţiganul săltă acordeonu’ ăla; cînta şi
îl ţinea ca un general oprit în mijlocul unei bătălii care
cercetează pe o parte şi pe alta un cuib de mierlă căzut
din cer, semnificaţia sa deci, dacă adică este un semn, cu
alte cuvinte dacă el va fi învins şi va muri sau, din con-
tră, va învinge şi va muri. Josquin simţi imediat o plăcere
violentă: omul cînta ca un mare artist. Goli paharul de
vodcă maşinal, gîndi el, şi ascultă din toate puterile. Ţiganul
inventaria motete isoritmice, descânt clausulae, trecea cu
viteza unui cal arab (percepută de pe cal) prin Le Châtelain
de Coucy şi Conon de Bethune - şi ajunse la un cîntec
zguduitor despre Eleanor de Aquitania. Nu am vorbele
acum la mine, se scuză el. Josquin se sculă ca îmbolnăvit
în picioare, trase ghitara, sări pe masă şi cîntă. Era un
talmeş-balmeş de note de acordeon, de ghitară, de voce
de ţigan şi de Josquin care explodă într-o algebră subli-
minală în sfera armilară a minţii tuturor, gîndiră toţi. Ţiganul
căscase ochii şi pe faţă îi apăruse un zîmbet colosal,

lieraldic, cu contrahermină de aur pe ecu-ul dinţilor, se

uila în toate părţile cu gura căscată şi arăta cu capu-nspre
Josquin, care cînta înainte în lumea lui, pe variaţiile ţiga-
nului; toţi ascultau cu atîta atenţie, încît pe sub masă se
lostogoli de mai multe ori, netulburat, un grup de sicilieni
care se hăcuiau. Ţiganului îi veni o idee, se opri din
cîntat, veni lîngă Josquin, care se tînguia mai departe pe
şase voci şi şase corzi, şi strigă la el de parcă era la o
sută de metri: Omule! Bărbate! Josquin răspunse da în
provensală, pradă viselor lui neruşinate, căci altfel era
născut în Flandra. Ţiganu-nfăşură o blondă într-o carpetă
magică, încît îi ieşea numai capul afară, o ţinu la şold o
vreme, o tăie în două cu sabia, apoi o eliberă/ şi aceea
lugi ca o hamadriadă, burzuluindu-se. în frenezia lui,
spuse: Barosane, hai să mergem alături, să cîntăm în linişte,
lu şi cu mine, că văd că eşti uns cu toate alifiile şi muzica
asta a trezit în mine... reflectă, neţărmurirea, apoi căută
pieziş la Josquin, pentru a vedea dacă prinde înţelesul
< uvîntului. Josquin se dădu jos de pe masă şi zise, dar
aici fu dărîmat de sicilieni. Se ridică iar o blondă îl, dar
aici fură dărîmaţi de sicilieni, din sens opus. Ţiganul,
excedat, îi ridică la loc pe masă, îi pupă pe amîndoi, îl
mîngîie pe chelie pe un norvegian avid, apoi pîndi puţin
şi cu o mişcare ageră îi săltă pe sicilieni, care cînd îl

28
văzură începură să urle. Toată lumea urla. Josquin zise -
aş vrea, dar am nevoie de băutură, ca şi de bani. Ţiganul
ii căută în buzunare pe zăpăuci şi scoase un teanc neve-
rosimil de bani şi îi dădu lui Josquin: voilă! Amîndoi îşi
închipuiră cu obtuzitate că aceşti bani aparţineau mafiei,
fără să ia în considerare nici o clipă că erau economiile
acestor sicilieni. Celălalt începu să treacă pe la turişti cu
pălăria întinsă, dar după jumătate de masă se plictisi. Cînd
norvegienii se lămuriră că muzicanţii pleacă, le păru rău,
deşi fără să-şi dea întocmai seama cît de goală e viaţa Chihlimbar

29
 fără muzică. Blondele îi îmbrăţişară şi lăcrimară. Apoi
chicotiră. Erau nişte femei extraordinare cu blîndeţea şi
cu dulceaţa lor. Ţiganul îl trase pe Josquin mai la o parte,
adunînd în trecere şi trei sticle de secărică. Improvizară
pentru versuri din Dafydd ap Gwilym. într-o oră puteai
asculta rezultatul muncii de o lună a unui compozitor
genial, şi în aceeaşi oră puteai să scrii şi tu, dacă ieşea,
un început de romanţă acceptabilă. încă în analectele
confuciene se arată desluşit că decît să meditezi toată
Cătălifi Pavel noaptea, e mai profitabil să citeşti ceva. Era paradoxală
prezenţa în cantitate mare a lucrurilor bune şi foarte bune
în lume, cînd aceasta era îndeobşte mizerabilă.
— Cum te cheamă, ghitaristule, că văd că ai ajuns la
vreo cincizeci de ani şi tot nu te laşi de muzică, chit că-ţi
cîştigi pîinea cu ea, dar asta nu e treaba mea, întrebă
ţiganul.
— Dar tu cine eşti, că eşti foarte bun, poate cel mai
bun pe care l-am auzit vreodată, în afară de un moş din
Alicante.
— Sînt Dimitrie, Dimitrie Cantemir mă cheamă. Ia zi,
eu am o casă mai degrabă vai de capu’ ei, iar nevastă-mea
a terminat de gătit baclavalili, n-a mîncat familia ta ceva
aşa de bun, şi văd că eşti venit acum, unde dormi la
noapte?
— La Ilona, răspunse Josquin.
— Ştii că pe-aici prin sat sînt multe frumuseţuri de
muieri, zise Dimitrie. în Europa de Est, adăugă brusc
doctoral, ajung oameni de toate obîrşiile, într-un moment
de neatenţie li se amestecă dracii şi îngerii şi ies muierile
astea care nu au nici în clin, nici în mînecă una cu alta,
frumoase de pică şi scot mintea de pe tine. Dar fii atent,
aia, Ilona aia, e mai frumoasă decît toate, te-ai orientat
repede. Şi eu am vrut s-o învăţ să cînte la acordeon, ea
a venit pe meleagurile astea fără să zică o vorbă, toată
lumea a observat-o însă, pretindea că era căsătorită în altă
parte, după aia m-am căsătorit eu, nu-ţi mai zic, că ştii
cum merge treaba. Pentru ea oi fi venit tu aici, vă ştiaţi
dinainte sau e o idee recentă?
Josquin se uită pe fereastră, apoi zise că nu-şi dă seama
exact şi dădu să plece.
Dimitrie îi băgă sticlele într-o pungă de un le, îl întrebă
dacă vrea şi banii din pălărie (banii de la sicilieni ajungeau
să faci o catedrală cu ei), îi spuse că Dimitrie Cantemir e
omul lui şi dispăru.
Josquin ieşi afară, unde se clătină pe picioare. Cerul
era plin de stele pe-o singură faţă, ca atlazul castilian. Iar
începu să meargă. La asta se ajungea întotdeauna. Sau la
stat. Pe drum se gîndi la ceva, dar o lăsă baltă şi trecu
la altceva. Nu-l interesau gîndurile lui. în faţa casei îşi
aminti totul despre ea, totul într-un boţ. Cînd uşa se des-
chise spuse eu sînt. Femeia spuse grăbită îmi pare rău,
dar nu mai e nici o cameră liberă. Apoi se uită la banul

30
de plumb şi îi zîmbi. Eşti băut, ar trebui să faci scandal.
N-a mai făcut nimeni scandal de mult. Trubadurul intră,
orbecăi către bucătărie şi se prăbuşi sub masă, unde se
simţi fericit. Deschise gura să vorbească, dar habar n-avea
cum se vorbeşte, făcu un gest a lehamite şi tresări. Văzuse
un cerb pe-o cahlă. Cahla făcea parte dintr-o sobă, observă
el mai tîrziu. Ilona zise omule, scoală-te de pe jos. Josquin
zise: nu. Se gîndi, apoi o ameninţă pe femeie cu degetul,
amuzat. îţi fac un ceai şi pleci, zise ea, e foarte tîrziu şi o
să trezeşti lumea din somn. Ce-ai zice tu, zise el, trăgînd de Chihlimbar
faţa de masă în jos pe îndelete, ca să prelungească această
activitate, dacă noi ne-am cunoaşte de douăzeci şi ceva
de ani, de cînd erai tu foarte tînără, şi eu acum am venit
să te văd, şi tu vrei ca eu să dorm în stradă? Ilona încre-
meni de atîta neobrăzare. E suficient să închizi sau să
deschizi o uşă ca un bărbat să-şi închipuie că te cunoaşte
de douăzeci de ani! Aruncă în ibric dintr-o mişcare numă-
rul ideal de flori de muşeţel, printr-o îndemînare obţinută
împotriva voinţei ei de-a lungul timpului. Puse şi un bob
de cătină înăuntru, care se duse la fund şi de acolo privi
în sus printre florile de muşeţel. Dacă ne cunoaştem de
atîta vreme înseamnă că nu mai avem nimic de împărţit,
zise ea. Bărbatul se răsuci în răceala lumii lui, acel faliment
care ţinea loc de casă, şi rămase cu ochii în tavan, care
apoi se rostogoli, intră pe sub un dulăpior care, întor-
cîndu-se cu o faţă pe care nu o mai arătase de atîta timp,
lăsă să se vadă pata mică, aproape neagră, care a fost
cîndva un abţibild. Deci nu-mi rămîne decît să mă întorc
peste douăzeci de ani ca să putem să... mormăi el,
punîndu-şi geanta sub umăr, apoi se trezi că nu trăsese
toată faţa de masă cu ce era pe ea, şi se sculă în capu’
oaselor, dezorientat. Ilona se lăsă lîngă el într-un genunchi
şi-i aşeză cana cu ceai pe jos. O picătură căzu pe margi-
nea unei partituri care, curioasă, scPsese capul din geantă.
Josquin văzu ce făcuse picătura, dar tăcu. Văzu şi ce
făcuse femeia şi spuse mulţumesc. Pe uşă năvăli o mata-
hală trezită din somn. Ce e cu ăsta aci, îţi face probleme?
strigă bărbatul şi zise am doi metri. Josquin se uită la el
uimit de după piciorul mesei, neştiind nici cine e ăsta,
nici cine e ăla. El a plătit, zicea bărbatul, şi atunci, el vrea
să doarmă noaptea. Pe Josquin îl frapă raţionamentul ca
fiind corect şi dădu să se încline în faţa justeţii lui. Dar
îl apucă lenea şi aşteptă să vadă ce se mai întîmplă. în
paralel ghici că matahala voia de bună seamă să-l bată
din gelozie. Nu voia nici s-o pună pe Ilona în situaţia
nenorocită de a-l apăra din delicateţe. Ioane stai locului
zise ea slab totuşi. Josquin se trezi la viaţă. Asupra lui
numele aveau ceva magic. Ioaneeee, zise şi el, slaaab,
slab de tot. N-ai văzut tu secărica mea? Apoi se ridică şi
cînd strigă odată la el, Ilona se lăsă moale pe scaun şi
Ion se sprijini de chirpic. Şi Josquin strigă în felul urmă-
tor, mama voastră de trubaduri, vă băgaţi şi la două

31
 noaptea cînd stă femeia cu omul ei la un ceai, apăreţi voi
cu Jaufre Rudei în dinţi, gata de zăngăneală, nenorociţilor,
aţi făcut din amour courtois o simplă şmecherie de dez-
voltare personală, aţi redat, chipurile, femeia individuali-
tăţii şi actualităţii şi i-aţi recuperat strălucirea, dar de fapt
i aţi distrus nişa ei arhaică, aţi evacuat sensul ei realmente
profund şi istoric... Hein? Ion se uită la femeie, de la care
acum dintr-odată aştepta îndrumare, după ce făcuse ceea
ce făcuse cu condiţia femeii în societate, însă Ilona începu
Cătălin Pavel să spele încet ibricul şi îşi dorea probabil ceea ce îşi
doresc femeile în asemenea situaţii, anume să-i vadă pe
amîndoi plecaţi. Ion văzu că nu era dorit, în orice caz nu
de Ilona, iar Josquin răsfoia un manuscris mozarab; dărîmă
deci un turn de oale, şi încurcat, plecă. Josquin lăsă ime-
diat manuscrisul, se întinse pe burtă şi trase din ceai.
Să-mi dai o pătură să pun pe mine în şură, începu el să
vorbească, şi o pătură să învelesc caietele, să nu tragă
umezeală. Femeia îi răspunse cu supărare în glas, la ce-ţi
trebuie să dormi în şură, dormi în pat, ca oamenii. Ce-a
fost a fost... El dormea tun.

32
 A treia zi, pe Josquin îl treziră bărbaţii care mîncau
deja prînzul, nesăţioşii, la masă, deasupra lui. Scoase o
mînă de sub pledul de lînă, care ar fi trebuit să-l înţepe
toată noaptea, dar nu-l înţepase, pentru că nu făcuse
mişcări bruşte să-l sperie, şi trase încet de ghitară, luînd-o
din locul unde prevedea că va cădea pe ea o zaharniţă
de porţelan. Imediat după asta, de pe masă căzu, drept
în locul unde dormise ghitara, un sfeşnic, un, un sfeşnic
de fier. Josquin clipi îngrozit numai la gîndu’. Apoi ţîşni
III în picioare, era singura lui gimnastică de dimineaţă, şi
văzu oamenii adunaţi la masă, mestecînd, iar dorinţa lor
era de a-l gîtui, de a gîtui un trubadur în general sau
poate în special pe Josquin, acest individ dintr-o carte.
Cînd Ilona le ceru să-l primească la masă, oamenii, în
gelozia lor simplă, se strînseră într-o parte, lăsîndu-i lui
Josquin locul cel mai bun, deasupra unei rogojini care
dădea în prăpastie. Muzicantul rămăsese însă cu ochii pe
Ilona, şi astfel femeile îl mîntuiră din nou. Ieşi puţin şi
se întoarse cu flori, iar ea îl dădu afară, pentru că feme-
ile aveau un comportament inexplicabil cînd le aduceai
florile plantate de ele în grădina din faţa casei. îşi aminti
că în grădina primarului erau flori, foarte îngrijite, proas-
pete şi aranjate în ordinea culorilor. Se spălă şi se dichisi
fluierînd o arie piratată. Apoi, după ce se gîndi, ca de
obicei, că a îmbătrînit şi că se simţea excelent, intră peste

37
 ei şi zise jos labele, măgarilor. O formulă conservatoare
din Dreptul roman. Ilona era plecată, aşa că nimic nu mai
stătea acum în calea răzbunării peţitorilor. însă unui tăie-
tor de lemne care sărise la el îi frînse fulgerător încheie-
tura mîinii, cu o mişcare pe care o învăţase în tinereţe,
la cursurile de ghitară. După asta scoase din buzunar două
aţele, care erau cam mari, căută în geantă, scoase două
mai mici şi la fel de fulgerător pansă încheietura, legînd-o
cu fundă, ceea ce e mai practic, dacă vrei să tot desfaci
Cătălin Pavel să te mai uiţi sau să mai arăţi la alţii. Un măcelar îl lovi
cu pumnul, iar Josquin, neştiind ce să-i facă altceva, îi
rupse şi lui încheietura mîinii, pe care i-o prinse cu atelele
mari, lucru de care măcelarul mai bine ar fi fost conştient
încă de la început. Josquin mai futu şi un picior în uşă,
deşi stătea deschisă, doar ca să-i distrugă psihic. Apoi
adăugă, poate aţi dori un cîntecel la masă, ca să fac şi
eu saftea pe ziua de azi. Bărboşii începură care mai de
care să comande cîntece melancolice, în ideea de a tăbărî
pe el cînd e mai transportat şi de a-l băga într-un sac.
Josquin dădu drumul la cîntece şi băgă atîta melancolie
în cîntecelele alea, încît bărbaţii puseră capul în mîini şi
tăcură, iar cînd viaţa lor li se înfăţişă, plînseră. Cînd Ilona
se întoarse cu pieptenele în păr, cum îi plăcea ei, şi cu
nişte cenuşă ca să frece nişte vase, Josquin se aplecă puţin
spre ea şi zise azi-noapte am venit în han, am dormit fără
să plătesc, dar tu m-ai lăsat să mă odihnesc; şi nu ai lăsat
străinii să mă răpună în timp ce dormeam. Aşa că aşteaptă-mă
şi la noapte.
Prin faţa lui trecu poştalionul vîjîind. Trubadurul îl
urmări o vreme cu ochii. Mergea destul de alene, vîjîia
doar pentru că avea o vîjîitoare agăţată de el. Cu el avea
şi Josquin să plece mai departe, cînd va termina ce avea
de făcut aici. Grădina primarului era plină de flori şi
acestea erau în ochiul furului ca un ghimpe. Josquin se
rostogoli prin flori ca ariciul prin struguri, cum spune
Cheroneeanul. Apoi, cu un braţ plin, căută o portiţă în
zid, o deschise şi acolo erau ajutoarele primarului, tătari
şi turci, în nişte caftane negre, ca să-l mazilească. Primarul
se vedea sărind în spatele lor şi striga el este, el este.
Josquin mirosi florile tăiate pentru Ilona. Tătarii treceau
o sfoară în jurul lui, tătarii îl împingeau pe drum spre
beci. Habeas corpus erau vorbe goale pentru ei. Aşa fu
Josquin arestat în imensitatea lumii. Un alt poştalion îi
depăşi printr-o sforţare demnă. Praful de pe drum era cald
şi cerul era deschis luminii în care păsările se tolăneau
ca nişte bărcuţe, gîndi Josquin, se pare. Un grup de pes-
cari strigă la ei bă unde îl duceţi pe omu-ăla, pe cîntăreţ,
bă turcilor, cît o să vă mai rabde ţara asta, lăsaţi omul că
e străin de locu-ăsta, n-a ştiut, apoi plecară liniştiţi acasă.
Mai departe, un băiat şi un cîine zîmbeau pe malul stră-
zii, şi Josquin se opri şi făcu ca măgarul; copilul se-agită
fericit şi cîinele dădu din coadă. Muzicantul le lăsă ghitara

38
să aibă grijă de ea, şi băiatul era mulţumit că Josquin se
duce undeva, deoarece credea probabil că se duce la rege
cu escortă şi e legat pentru că aşa e portul lui. îi făcu
semn cu mîna şi degetele lui atraseră raza soarelui. După
care tătarii îl îmbrînciră pe nişte scări şi trîntiră după el
o uşă capitonată, ca să nu iasă frigul.
Josquin descoperise memoria destul de tîrziu. Amintiri
erau, dar nu fuseseră instrumentalizate. Memoria era o
sală a armelor. Faptul cutare stătea într-o cămaşă de zale
care îl proteja împotriva unei epuizări timpurii, dar care Chihlimbar
de multe ori era totuşi străpunsă de vîrful ascuţit al creieru-
lui - care fugea cu ea, zgîlţîind-o ca să intre pînă în adîn-
cul ei, moment în care se oprea, fără să înţeleagă ce a făcut.
Memoria făcuse, în interesul arhivării, legături improprii
între amintiri, legături care acum nu se mai puteau desface
şi făceau posibilă conjuraţia amintirilor. Te plimbai prin
sală atunci cînd te simţeai suficient de rece, dar primeai
îmbrăţişarea caldă şi stîngace a ceea ce era înăuntrul unei
cămăşi de zale, şi lovitura prietenoasă a buzduganului
care stătuse ca mort în calea ta. Josquin lua ceea ce îi
trebuia, de exemplu, o adresă, şi pleca. Rămase în întu-
neric pînă cînd se aprinse o lumînare şi un tîlhar de codru
îl inspecta, apoi zise, ori mă spînzură mîine, ori eşti din
banda lui Akiba care nu m-a uitat, altfel nu îmi explic de
ce mi-ai adus flori. Trubadurul se uită la flori şi era ca
lovit cu leuca. Tîlharul, sinistru, îi înşfăca florile şi începu
să caute o vază, lovindu-se de tot felul de obiecte şi
înjurînd. Sînt cam ofilite florile astea, comentă el, în timp
ce turna în vază apa lui de băut, şi aruncă înăuntru o
aspirină pisată pe care o păstrase pentru situaţii disperate.
Apoi Akiba (l-aţi recunoscut) veni întins la muzicant şi se
informă dacă acesta nu avea cumva o daltă. Josquin se
întristă şi spuse că nu avea. Akiba nu se întristă mai puţin
cînd înţelese că va trebui să sape în continuare la tunel
cu dintele lui de aur rabatabil. Josquin făcu un efort şi
găsi o compensaţie, spunînd, eu, în schimb, aş putea să
vă cînt un cîntecel de închisoare, deşi nu e specialitatea
mea, dar pot să vă fac o reducere de cinzeci la sută.
Tîlharul începu să-l strîngă de gît şi atunci Josquin strigă
şapteşcinci la sută. Akiba îi dădu drumul şi se duse să se
întindă puţin, iar celălalt se instală confortabil şi începu
să citească o carte în minte. Atunci îl întrerupse bineîn-
ţeles Akiba, care nu avea stare, întrebîndu-l ce citeşte.
Josquin citea despre isprăvile lui Bertran de Born care,
în ascuns, era idolul său, pentru că şi luptase şi scrisese,
două din două. Akiba căzu pe gînduri. Pe-ăsta l-au băgat
vreodată la puşcărie? Da, răspunse Josquin, şi furia urcă
în el. Cîtă nedreptate era pe lumea asta! Atît de multă,
încît cantitatea corespunzătoare de dreptate nici n-ar mai
încăpea în aceeaşi lume. Şi cum a ieşit de acolo, se inte-
resă Akiba, care bătea undeva. Păi, a venit Eleanor de
Aquitania şi l-a scos, explică Josquin, cu bunăvoinţă.

39
 Aiurea, ricană Akiba. Imposibil. Trubadurii, expuse tîlha-
rul, s-au bucurat de bună găzduire la curtea ei din Poitiers
pînă înspre 1173, tini cînd Bertran era tocmai pe moşia
lui în Autafort, pentru care atîta îl’ pizmuia frate-su, să i-o
ia. Deceniul următor este însă marcat de ţepe majore luate
de Bertran de la fii-su’ lu’ Alienor, Riceard inimă de leu,
deci să fi fost el în puşcărie, putem presupune că nu
Alienor ar fi catadicsit să intervie. între 1173 şi 1189, ridică
Akiba un deget, Alienor a fost şi ea prizonieră, cvazi, în
Cătălin Pavel Anglia, iar pe de altă parte, Bertran s-a împăcat cu Riceard
şi l-a ajutat, cu sabia şi cu poeziile acelea, sirventes, şi i-a
dat apetenţă regală etc. După care Bertran a fost cu regele
în cruciadă în Palestina şi iar s-a dedat la poezie. Alienor
avea de-acum şaptezeci de ani, n-o mai interesa cine în
ce puşcărie e, ci doar produsele religioase antirid. Noi,
explică el lui Josquin care asculta aburit, adică banda mea,
cînd eram în munţi şi săpam un tunel, puneam la munca
asta pe care se nimerea, care era mai solid. Habar nu
aveam că există o meserie specială de săpător de tunele,
meseria de trubadur. Vrei să mă ajuţi? Josquin se sculă,
căută în jur şi ochi singurul loc din perete fără zgîrieturi,
puse mîna şi scoase cărămizile. Cînd astupi gura tunelului,
nu mai netezi atîta, că sare în ochi. Akiba, căruia i se
prezisese de mult că într-o zi îşi va găsi naşul, zise: Akiba
e de-acum omul tău. Cu ajutorul tău, o să mă întorc şi
eu în lume! Să jefuiesc burgermeisteri în brandenburguri
şi să eliberez vînzătoarele de lipii, zece ore le ţin în pră-
văliile alea întunecoase, şi nu au mai mult de 16 ani!
Josquin cerceta adîncimea tunelului, care era nemulţumi-
toare, cam de doi metri. Asta nu se cheamă că ai lucrat
pînă acum, ai stat degeaba! spuse el aspru. Akiba privi
umil, apoi desfăşură dintr-o cîrpă dintele cu care săpase
ăia doi metri şi i-l arătă lui Josquin. Acesta simţi deci
nefericirea care era pe lume, suferinţa celor slabi. După
asta îşi scoase şi el dintele de aur rabatabil, oftă şi zise,
în doi o să meargă mai repede. Akiba se uită înmărmurit
la el. Josquin rîse şi zise am glumit, nu mai ştii de glumă?!
Se sui pe un scaun şi continuă: Akiba, tîlharule, ascultă
bine ce voi spune acum, să nu trebuiască să repet. Vom
aplica la săpat metoda lui Vegetius, păstrată într-un rezu-
mat al lui Modestus. Cînd mă gîndesc ce uşor era, de
pildă, în secolele dinainte, să-ţi faci datoria de om şi să
intri în sempitern. Ajungea să copiezi ca lumea cutare sau
cutare manuscrise, în urma unui temeinic studiu de piaţă,
de exemplu, istoriile lui Sallustius sau chiar compilaţia lui
Juba al Mauretaniei, ameninţate cu dispariţia, şi să le
transmiţi timpurilor noastre...! în atîtea încurcături în care
am intrat, n-am găsit nimic în Modestus, în rezumatul lui
drastic, care să mă ajute, dar măcar pentru împrejurările
de faţă el cuprinde ceva folositor: cum să sapi un tunel,
în totală lipsă de mijloace, cu condiţia să fie doi oameni.
Ochii lui Akiba erau strălucitori şi coada-i era stufoasă.

40
Iată despre ce e vorba, explică Josquin: doi oameni au
temperaturi niţel diferite. Unul suflă în tunel, şi îl aduce
la temperatura lui. Altul scuipă şi îi scade sau îi creşte
temperatura, ceea ce, oricum ar fi, conduce la fărîmiţarea
pietrei sau a cărămizilor. Akiba, trăit în lecturi fine, se
înnegură la auzul termenului scuipat, fie şi neprovenind din
originalul lui Vegetius, ci doar din rezumatul lui Modestus.
Apoi îşi aminti de brandenburguri şi de lipii şi fu dispus
să pună în aplicare orice metodă. în felul ăsta săpară pînă
se făcu noapte afară probabil, cînd toată lumea doarme, Chihlimbar
în afară de ţînţari, care îşi ies din pepeni. Din fericire, lui
Josquin îi fu dat să audă prin zid păsările. îl chemă pe
Akiba, care ascultă şi îl copleşi emoţia. E o merlă, spuse
el, în dialect. Lui Josquin îi spunea el de frumuseţea cîn-
tecului?! Era clar că mai era nimica toată din zid şi tune-
lul dădea în pădure. Se auziră însă paşii temnicerilor, un
ordin călugăresc care administra închisorile, şi amîndoi se
întoarseră în beci şi duseră mîinile la spate, un obicei din
anii şcolii. Temnicerii intrară în celulă şi începură să
citească.
— Josquin Trubadurul, acuzat de vagabondaj, furt şi
port de pălărie mare şi rotundă, va fi executat mîine în
zori; pînă atunci va fi transferat în beciul de siguranţă.
Akiba Muşatinul să afle că toată banda lui a fost prinsă
ieri la Jahrmarkt, şi să caute să recunoască tot.
în clipa aceea intră însă pe uşă llona. Temnicerii înce-
pură să se bîlbîie şi să facă plecăciuni, zicînd dar, Doamnă,
cu tot respectul, ştiţi că nu aveţi voie aici... Femeia îi opri
cu un gest net şi le arătă o hîrtie bogat miniată, cu vig-
nete. Akiba în timpul ăsta, săltă florile din vază şi i le
oferi zîmbind în aşa fel încît să acopere dintele lipsă,
llona, în ciuda situaţiei, se bucură de ele, îi aruncă lui
Josquin o privire plină de reproş şi spuse temnicerilor:
— Cum vedeţi, aceşti oameni sînt rechiziţionaţi pentru
lucrările de fortificaţii, sub supravegherea mea. Puteţi pleca
acum, le porunci ea. Domnilor, spuse apoi întorcîndu-se,
urmaţi-mă.
— Eu nu, eu am alt plan, zise Akiba şi-i făcu truba-
durului un semn din ochi.
Josquin se întoarse către llona, ca unul care face să
circule idei.
— Putem merge. Prietenul meu mai rămîne o vreme,
a muncit şi cred că vrea să iasă direct la merlă, înţelegi?
De unde o să scoatem atîţia bani să plătim, zise ea cu
ciudă, în întuneric, ţinîndu-l de braţ, acum o să vină după
noi, nu avem de ales, trebuie să vînd casa, şi în vocea ei
parcă nu era suficientă părere de rău. O casă peste cîteva
sate de aici, pe care am cumpărat-o anul trecut. Şi lumea
o să creadă că de la tine am florile astea! Josquin i le luă
din mînă şi le aruncă peste un gard, apoi spuse de ce
mă scoţi tu pe mine de la beci, unde aveam liniştea mea?
Dacă am văzut că nu vii să dormi, m-am gîndit că s-a

41
 întîmplat ceva, zise ea lîngă el şi cu faţa întoarsă toată
spre el, însă rece. Josquin se gîndi şi zise: vinde casa,
salvează-mă, ascunde-mă o vreme, ţine-mă douăzeci de
ani la tine. Ţine-mă în palma ta, pune o fereastră între
mine şi iarnă. Tu trebuie să vinzi casa, deşi eu am bani,
am foarte mulţi bani şi pot să cumpăr nu un primar, ci
o sută de primari, ca să nu mai vorbesc de faptul că
Dimitrie Cantemir e omul meu şi Akiba e omul meu. Dar
tu trebuie să faci asta pentru că ţie ţi-e atît de greu şi
Cătălin Pavel pentru mine e atît de neimportant, şi mai ales pentru că
în felul ăsta o să te găsesc pe tine din nou, te-am recu-
noscut de mai multe ori zilele astea, ar fi trebuit să te
întîlnesc din nou mai demult şi să apuc să te pierd din
nou în mod profitabil, ca să trag toate învăţămintele...
Ilona începu şi ea să rîdă, şi ultima oară rîsese cu ei acum
douăzeci de ani, cînd se despărţiseră în portul Hamburgului,
gîndi Josquin, gîndi Ilona în faţa casei. Vino înăuntru, zise
femeia, şi el intră după ea, în camera din spate a atelie-
rului, care era acum mai mare şi nu mai avea lumina aia
albastră, prin care intrau umbrele corăbiilor şi strigătele
copiilor, care erau încă afară deşi era noapte, dar cînd
eşti afară nu pare încă aşa întuneric ca atunci cînd te uiţi
pe fereastră, doar copiii încă strigau. Josquin se aşeză
într-un colţ, iar ea lipsi puţin. Se uită în jur şi nu recu-
noştea nici un obiect pe care ea să-l fi avut pe atunci;
pe de o parte, pentru că în acea vreme ea nu avea o
casă, ci doar colţul ei în camera lui din spatele atelierului
.şi două bluze frumos împăturite, şi pe de altă parte, pen-
tru că acum hainele ei deveniseră cele ale unei femei de
patruzeci de ani, văduvă deja de mai mulţi ani; căută în
memorie dacă avusese cîndva vreun ac de păr, nu nea-
părat ca acesta, de os, cu un con de pin la capăt, ci orice
fel de ac, dar din contră, în toate amintirile lui era cu
părul desfăcut. Ilona se întoarse şi faţa ei era cu totul şi
cu totul alta, ca şi cum acceptase printr-un efort, dincolo
unde se schimbase, să lase să i se vadă pe chip toată
icea strîngere de inimă misterioasă, care se vedea ba ca
bucurie, ba ca o stînjeneală dureroasă cînd îl privea. Am
lăsat lampa mai slabă, zise el, mă dor puţin ochii. Ai făcut
bine, zise ea, şi stătu puţin cu spatele, căutînd într-un
sertar printre hîrtii, scoase ceva de acolo şi, răsucindu-se
spre el, îl întrebă te dor de la cîntat? Josquin fu uimit de
■ iceastă descoperire şi zise da, cred că da, uneori închid
ochii cînd cînt şi cred că întunericul face cum nu se poate
mai rău. Dinţii te mai dor, întrebă ea. Nu mai am dinţi în
gură, doar cîteva pietre meşteşugite să le ţină locul, ăsta
e-adevărul, răspunse Josquin fără să se uite la ea. Amîndoi
lăceau şi el se uită atunci cu atenţie, era o hîrtie ruptă în
grabă, cu cîteva linii şi litere pe ea. Ilona păru mulţumită
că el nu recunoaşte acel petic, şi un fel de amuzament,
expresia mincinoasă pe care colţurile gurii ei o dădeau
sentimentului de jale care o cuprindea, apăru pe faţa ei

42
schimbătoare. Ţii minte dimineaţa zilei în care ne-am
despărţit, întrebă ea. Mai bine ca orice altceva, zise băr-
batul.
— Ne-am strîns lucrurile pe întuneric, începu Ilona şi
se zgribuli, ca şi cum asta era amintirea cel mai greu de
suportat, ca să nu ne simtă nimeni, să nu-şi dea nimeni
seama că eram la tine şi nici că fugim de acolo, din ate-
lier şi din oraş. Tu voiai să iei şi bancul de lucru cu tine,
cînd noi aveam doar două cuiere mici pentru haine.
Chihlimbar

43
 Josquin o asculta pe femeia care îi dădea ceva ce se
primeşte foarte rar, anume modelul de pe faţa cealaltă a
trecutului tău împîslit. Erau zilele dinainte ca danezii să
ia Holsteinul. Soldaţii veniseră de mai multe ori în casă,
dar nu-i găsiseră, şi nici bătrînul nu zisese nimic, ea, venită
din Transilvania, avea sînge german şi unguresc, dar pe
el l-ar fi luat imediat, flamand exilat, arţăgos... Se văzu
sărutîndu-i ochii şi pomeţii obrajilor, dar nu se mişcă. De
două luni aşteptau să plece o caravelă daneză la Calais,
Cătălin Pavel care i-ar fi putut duce pe amîndoi, dar flota daneză pre-
luase ultimele curse ale Hansei cu Novgorodul, şi La
Manche a fost o vreme la fel de departe ca Polul Sud,
dacă exista aşa ceva. în dimineaţa plecării, fusese mai întîi
ceaţă, mai încolo senin, ieşiseră amîndoi cu patru ore mai
devreme decît trebuia şi stătuseră pe cufere în spatele
pieţei, aşteptînd să se facă ora de plecare a vasului; Ilona
desena cum aveau să aşeze biblioteca şi patul copilului
într-o odaie în Calais şi el socotea cît îi va trebui să
găsească pietre preţioase de şlefuit.
— Eu mă gîndeam, zise Ilona, că n-o să te las să te
ocupi cu asta, ci cu mult mai mult, pentru că erai în stare,
credeam eu atunci, să ajungi şi regele întregii Eranţe dacă
voiai; dar văd că n-ai vrut. Pentru că apăruseră patrule
ne-am ascuns undeva, apoi tu ai zis că trebuie să faci un
drum, să ne întîlnim mai bine la vinăria olandeză, pe care
eu n-o ştiam; mi-ai explicat unde vine, şi, în timp ce
vorbeai, desenai pe foaie străzile, zicînd, după ce treci de
turnul olarilor... după ce treci de... Dar rămasă singură
eu n-am putut să găsesc locul ăla.
Ilona curăţă lampa, la sfîrşit îşi trecu şi palma pe dea-
supra ei, să vadă dacă ieşea lumina.
— După turnul olarilor se făceau două străzi, nu una,
cum ziseseşi tu, şi nici una din ele nu ducea la depozitele
de postav. Soldaţii năvăliseră peste tot şi mi-era frică să
întreb. M-am luat după desen şi am ajuns dincolo de
canal, găsind doar o prăvălie de pălării, şi acolo mi-am
pierdut nădejdea, am intrat şi am vrut să întreb unde e
vinăria olandeză, acolo erau două femei mustăcioase care
încercau nişte pălării roşii, şi n-am avut curaj. Am ieşit în
stradă să întreb pe altcineva, dar nu era nimeni, se mai
vedea o prăvălie, dar era peste pod, şi podul suia; brusc
mi s-a rupt un mîner de la cufăr, l-am luat în braţe şi am
intrat înapoi. Ţin mai bine minte discuţia asta decît primele
noastre întîlniri, şi atenţia mea forţată, memoria mea căs-
cată cu forţa acolo m-au umilit cel mai mult în următorii
ani, după ce toată amintirea asta a încetat să doară aşa
tare, sau aşa des. Femeile voiau să cumpere pălăriile roşii,
totuşi una a spus că ea nu-şi mai ia pălărie, pentru că o
să înceapă ploile acum; cealaltă se hotărîse pentru pălă-
ria roşie, dar a cerut alta, cu panglică. Negustoreasa, ale
cărei haine scîrţîiau la fiecare mişcare, s-a uitat la mine
dintr-odată cu ură; femeia nu ştia care pălărie îi place mai

44
mult, şi cealaltă, care renunţase la pălărie, a cerut şi ea
o pălărie violet, cu voal, s-o vadă, dar aceea trebuia adusă
de dincolo; atunci am zis şi eu unde este vinăria olandeză,
vă rog, şi toate trei s-au uitat la mine şi negustoreasa m-a
întrebat dacă nu văd că se închide. Atunci am dat să plec
.şi ea a strigat deodată Hoaţa, Hoaţa, şi a alergat după
mine şi m-a prins de umăr. Nu credeam că o femeie poate
să aibă atîta forţă, că o femeie se poate teme de altă
femeie. Au chemat un fel de sergent de stradă. Ziceau
schau dir die mal an, sie hat ‘nen Hut gestibitzt. Mi-au Chihlimbar
desfăcut taşca, aveam hîrtiile tale înăuntru şi un urs din
lemn de mesteacăn, pe care femeia l-a apucat şi, făcîndu-i
să sară burta de ceară roşie, a zis, pe-ăsta l-a furat de la
prăvălia lui Morijes, acolo are urşi; în taşcă nu era nici o
pălărie, şi femeia a strigat acum pleacă de aici, hoaţo, şi
pregătea un pahar de Zinfandel pentru şpisul cel bărbos.
Am ieşit şi am început să fug pe pod, cu cufărul în braţe
şi cu geanta de gît. Hram moartă de frică. Cineva mi-a
spus unde era vinăria, şi nu era atît de departe, mi-a spus
că într-un sfert de ceas ajung, şi atunci am fost fericită,
dar n-am găsit-o; după încă un sfert de ceas, am ajuns şi
iar am fost fericită o secundă, cînd am văzut firma, dar
nu mai erai acolo, pentru că întîrziasem. Am alergat în
port, am întrebat de caravela daneză, care ar fi trebuit
totuşi să nu fi plecat încă; erau patru caravele daneze în
port, douăsprezece catarge înalte, dar nici una nu mergea
la Calais. Aceea, mi-a spus un marinar, plecase şi se vedea
încă într-adevăr în depărtare. Am fost la administraţia
portului, unde mi s-a spus că ridicase ancora de jumătate
de oră. Am întrebat un bătrîn care fuma pipă în port dacă
plecase caravela daneză şi mi-a zis că nu ştie. Cu o mînă
îndesa tutunul cu o bucăţică de gheaţă. Am alergat la
atelier - mă simţeam ca un peşte mort într-o sticlă rece. Nu
erai acolo, bineînţeles, uşa era încuiată, am dat ocol, am
bătut şi am întrebat dacă la atelier era cineva, ca şi cum
nu te-aş fi cunoscut niciodată, şi mi s-a zis că trebuie să
fie, da, pentru că sînt orele de lucru; am mulţumit şi am
plecat. Dar de fapt erau orele de război poate.
Ilona o luase spre singurul loc unde el ar mai fi
putut-o căuta, la Theodore, care nu voise s-o mai vadă
după ce aflase că Josquin era exilat. Theodore o întrebase
ce s-a întîmplat, şi Ilona îşi dăduse seama că nu o cău-
tase; la sfîrşit, acest unchi o întrebase batjocoritor dacă
era gravidă. Cine ne strecoară în familie oameni care
n-ar trebui să ne fie nici cunoştinţe? Josquin asculta
crispat. Unde să pui adevăruri noi, care ies la iveală cînd
te-ai chinuit atît să obţii o configuraţie stabilă, care nu
cade peste tine noaptea cînd încerci să adormi? Ilona nu
părea deloc crispată. înţelegerea ei era blîndă, ţinea
lucrurile laolaltă.
— Am stat pînă noaptea în port. Un marinar a strigat
vesel la mine unde mă grăbesc aşa, n-am cumva nevoie

45
 de cineva să-mi coboare pînzele; şi o fată pe care o
cunoşteam puţin, care vindea plăcinte cu brînză, mi-a dat
şi mie una. Abia atunci am început să plîng şi i-am spus
că nu pot să cred că ai plecat fără mine.
Ilona nu era obosită de povestire şi nu avea lacrimi în
ochi, dar aştepta ca el să spună ceva, deşi îşi închipuise
că nu va aştepta acest lucru. Josquin împietrise în colţ,
cu ochii la peticul de hîrtie, ca şi cum prin asta avea să
explice tot, de parcă fusese o neînţelegere care putea fi
explicată, şi mai mult, ca şi cum Ilona ar fi putut zice
Cătălin Pavcl
apoi, ah, n-am ştiut, în cazul ăsta, da, în cazul acesta, în
cazul acesta te iubesc încă. Era absurd. Ca şi cum în
această noapte ar fi putut începe din nou să strîngă baga-
jele, să treacă printre toate halele de cărămidă, şiroind de
ceaţă, ieşite pe marginea canalelor din Hamburg şi să se
suie pe caravela daneză, cu ursul de mesteacăn, cu tot.
Era deci' puţină lumină aruncată asupra unor lucruri
care rămăseseră întunecate, poate pentru că aşa păstrau
mai uşor restul de disperare îmbibat în ele. Acum Josquin
şi femeia trebuiau poate dintr-odată să rîdă, la adăpostul
anilor sub care împinseseră relieful viu al tinereţii lor, ca
pe o cîrpă murdară de petrol sub o piatră. De fapt, erau
consternaţi de faptul că viaţa fusese împărţită între ei doi,
de faptul că ceea ce s-a întîmplat pare a fi fost real, e
parţial confirmat de altcineva. Josquin plecase pentru că
simţise brusc dorinţa de a îi lua fetei struguri, care îi
plăceau la nebunie, ca să-i facă o surpriză, nu dorinţa de
a se duce o ultimă oară la curve, dar lucrurile ieşiseră cu
lotul altfel. Aşteptase cu strugurii pînă în ultimul moment
în faţa vinăriei, îngrozit că Ilona nu vine, că soldaţii ar fi
putut s-o ia, ochii lui cercetînd din cînd în cînd, reflex

46
 impardonabil, trecătoarele mai chipeşe. în ultimul moment
plecase către port, unde ea nu era, caravela era gata de
plecare, plătise căpitanului şi îl implorase să mai aştepte
zece minute. Alergase ca nebunul pe chei, îmbrîncind
oamenii şi strigînd-o. Chiar şi acum Josquin simţi acel
strigăt din nou, aşa cum fusese el strigat cîndva. După
încă un sfert de oră, stătu locului pe chei, făcuse semn
căpitanului, care, ridicînd mîinile în sus, îi arătase că e
într-o doagă, şi caravela plecase, foarte încet, cu o înce-
Cătălin Pavel tineală nu lipsită de frumuseţe, care aproape că i-ar fi
plăcut lui Josquin, pînă cînd vasul se mîrsîise puţin de
un galion la o manevră prost executată şi ieşise apoi din
port pentru totdeauna. Josquin alergase mai întîi spre
atelier, în ideea că s-a întîmplat ceva şi Ilona îl aşteaptă
acolo, şi imediat ce dăduse colţul spre Alstergasse, încă
înainte să se vadă înconjurat de soldaţi, simţise zgomotul
în oasele pieptului.
Afară, primarul şi tătarii se desfăşuraseră, luminînd
teatrul de operaţiuni cu focuri mari de brad, şi ridicaseră
pancarte cu Josquin - Predă-te (predă-te subliniat cu cretă
roşie, sanguignă). Primarul se cocoţase pe o movilă şi
striga: Josquin eliberează femeia şi ieşi cu mîinile sus! Ştiu
că eşti acolo! Josquin ieşi (era acolo într-adevăr) şi se uită
în jur. Pe toate gardurile erau copii, pînă şi pe dealurile
mai îndepărtate. Copiii ţineau pancarte cu Te Iubim Josquin,
iar mămicile lor le ţineau pe spate un pulovăraş de lînă.
Muzicantul aşteptă puţin pentru ca primarul să se oprească
din strigat Josquin ieşi afară, îşi drese glasul şi vorbi, într-o
linişte absolută, încît se auzi şi în satul vecin ce spunea,
ceea ce intră în letopiseţul local drept un prodigiu. Domnule
primar, spuse el, daţi-mi voie mai întîi să vă mulţumesc (şi
aci făcu o plecăciune). Cîteva lucruri mă deranjează, totuşi.
Mai întîi, regulamentul de ordine interioară al primăriei
prevede că focurile mari de brad se folosesc exclusiv la
încercuirea casei în care s-a ascuns cel acuzat de infrac-
ţiuni care, dovedite, ar aduce acestuia o pedeapsă însumată
de cel puţin 35 de ani de puşcărie. Cazul meu se înca-
drează la focuri mari de carpen. Nu aş vrea acum să întreb
unde este stocul din lemn de carpen care trebuia să fie
disponibil pentru asemenea ocazii. Dar daţi-mi voie să
observ că pancarta pe care scrie Josquin - Predă-te! este
nouă. Regulamentul prevede, domnule primar, ca pancarta
să fie refolosită, de pe ea ştergîndu-se adică numele cerut
de ultima ocazie similară, de exemplu, Moriarty, şi înlo-
cuindu-se cu numele cerut de realitatea din teren şi de
pe coclauri, spre a evita risipa de pancarte. în încheiere,
vă felicit şi vă doresc realegerea în funcţia de primar. Cu
aceasta, după ce se uită fericit la feţişoarele încîntate ale
copiilor, dădu să intre în casă. Primarul însă strigă Vagabon-
daj! Evadare! Ultraj! Sechestrare! Predă-te, Moriarty! Adică
Josquin! Nu am acte de şedere aici, răspunse cîntăreţul,
pentru că, luptîndu-mă să obţin de la autorităţi ceea ce

47
 mi se cuvenea, nu am folosit îndestul ca armă nemiloasa
şpagă! Sătenii apăruseră şi ei, punînd femeilor un şal de
caşmir pe spate, şi la auzul acestei spuse, dădură din cap,
aprobator. Cîte nu pătimiseră şi ei pînă să pună mîna
corespunzător pe această armă! Dar nu am avut de unde
da mai mult, mai zise Josquin. Sătenii murmurară din nou,
pentru că de unde să le dai, şi la ăla, şi lu’ ăla. Copiii se
cam plictiseau la pasajul ăsta, nu prea înţelegeau exact;
de aceea, cînd Josquin dădu să treacă din mînă în mînă
Cătălin Panel actele lui personale, ca să se vadă că are, cu toate vizele
lui care ilustrau trecerea de la socialism la gotic şi invers,
copiii le răsfoiră încîntaţi, şi cînd ele ajunseră spre dimi-
neaţă înapoi la el, pe una din pagini era scris mic cu
creionul: Te iubim, Josquin! împotriva mea nu există o
liotărîre judecătorească definitivă, continuă el (şi aci făcu
ultima plecăciune pe care o avea). Eu nu am făcut decît
să atrag atenţia (în repetate rînduri şi printre rînduri)
asupra felului în care dumnealui se poartă cu aceşti tătari
amărîţi. Toată lumea se uită la tătari care, sfioşi, se tupi-
lară şi îşi înfundară cuşmele pe cap. Le-a zis că de la
Bucureşti li s-a redus indemnizaţia la jumătate; din contră,
a primit bani să le facă sat nou lîngă Baba Saltuk! Aveau
nişte cai mici, cu părul lung; acuma trag bălegarul pentru
grădina primarului, fără mîncare, fără apă; băiete, ia vino
încoa’. Un tătăruş se sculă şi, uitîndu-se în jur, zise că el?
Da, băiete, tu, vino încoace. O bănuială sumbră îl apucase
pe primar, care se lăsă jos în scaunul lui de aur. Josquin
puse o mînă pe umărul tătăruşului, ia zi, băiete, cum îl
chema pe căluţul tău, la care ţineai ca la ochii din cap.
Noroc că apăru şi Ilona în uşă. Bărbate, strigă ea, termină
cu retorica asta emoţională josnică. Ia uite unde se ascun-
dea politicianul vremilor noastre, se minună ea. Şi voi,
oameni buni, la ce căscaţi gura atîta. E noapte! Muiere
nu aveţi, ca să o mulţumiţi? Copiii nu au şcoală mîine,
sau nu i-aţi dat? Josquin zise, flori am furat ca să le dau
femeii mele, ca să o îmbunez, pentru că nu am putut s-o
îmbunez cu vorbe şi nu am pentru moment nevoie de
zavistie în casa mea. Bine că nu a trebuit să fur vorbe,
strigă el, că pe-alea nu aveam de unde să le iau! Eemeile
se uitară la bărbaţii lor cu o privire scurtă, voalată, impo-
sibil de înţeles pentru ei, care exprima regretul lor faţă
de ignoranţa profundă a bărbaţilor în genere, chiar dacă
aceasta mergea uneori, clătinîndu-se, mînă în mînă cu
inima lor bună. Şi, lăsă Josquin vocea jos, cum pot eu să
o sechestrez, ca venetic, pe femeia asta în însăşi casa ei?!
rămase el mirat dintr-odată, fiindu-i însă chiar şi aşa în
continuare peste putinţă să înţeleagă. Cînd ea iese după
mine din casa unde o ţin eu şi vine la mine, care sînt
afară, acu’, noaptea, să-mi aducă un pahar de ceva tare
ca să mă încălzesc, că am îngheţat vorbind?! într-adevăr,
luă paharul din mîna ei şi gustă, gîndindu-se. Bărbaţii se
uitară la femeile lor cu o privire lungă, care arăta că, în

48
ciuda pisălogelii, iubirea lor nu murise, şi faptul că trăgeau
la măsea era numai şi numai efectul oboselii de a lua de
la capăt, zi după zi, propria viaţă, chiar dacă se desfăşura
în cazul de faţă exclusiv în interiorul acestui text. Primarul,
care încerca să ridice una dintre pancartele rămase arun-
cate pe jos, se lăsă păgubaş şi dădu să plece. Mai strigă
lotuşi: Dar pălăria? Pălăria de ce o porţi?
Josquin nu ştiu să răspundă. Se stabili de urgenţă o
cauţiune pentru o sumă exorbitantă, atît de exorbitantă
încît cuvîntul însuşi trebui adus din Franţa peste noapte. Chihlimbar

49
 A patra zi, cînd deschise ochii, se gîndi mai departe.
Ilona era trează de mult, făcuse o mie de treburi şi se
spălase de două ori. închisese şi hanul şi nu mai venea
nimeni. Simţindu-l că nu mai doarme, intră la el şi se opri
în uşă zîmbind, iar lui Josquin îi păru rău că risipise prea
multe vorbe şi acum nu mai avea ce spune despre ceea
ce simţea el. Atunci, fără să-i spună deci nimic despre ce
urca în el cînd se uita la ea, îi spuse dă-mi cheile şi actele
pe care le ai, ca să mă duc să vînd casa tatălui tău. Ea
IV se duse în bucătărie unde îi făcu ceva de mîncare şi cînd
el ajunse acolo îmbrăcat, ea zîmbi din nou, dar de data
asta altfel. împotriva acelei fericiri, bărbatul se aşeză pe
un scaun şi se uită cu un ochi la mîncare, care mirosea
bine şi arăta bine. Ilona era în picioare lîngă el şi întrebă
ce s-a întîmplat, dacă te-au luat soldaţii, unde te-au dus.
Josquin rupse o bucată de pîine, văzu cu mîna că era
nebărbierit. Ce să se întîmple, zise el, şi se uită pe fereas-
tră. Cum o să-ţi povestesc eu ţie acum ce s-a întîmplat în
ultimii douăzeci de ani? De unde să scot tratamentul epic
adecvat? Aş vrea mai mult să-ţi spun două lucruri care
s-au întîmplat în copilăria mea, pe care nu ţi le spusesem
atunci, şi care acum, după douăzeci de ani, tot mai impor-
tante mi se par, decît ce s-a întîmplat între timp...
— Bine; am părăsit atunci portul Hamburgului, fără să
fiu bătut sau umilit de soldaţi, fără să se întîmple nimic

55
 rău altceva decît că pierdeam tot acel paradis al frigului,
populat de figurine de malahit şi de fosilele antrepozite-
lor hanseatice.
Ilona îşi prinse mîinile laolaltă, aşteptînd.
— Despărţirea de tine a început, după o vreme, cînd
mi-a mai dispărut arsura din minte, să mi se pară un lucru
cumva neînsemnat faţă de puterea faptului că existai şi
te cunoscusem. M-am întors în oraş după cîţiva ani, cum
ziceam, şi te-am căutat, dar n-am dat de tine, deşi din ce
Cătălin Pavel în ce mai mult credeam că o să dau de tine, pe măsură
ce trecea vremea, ca şi cum epuizam treptat posibilităţile
de a nu te întîlni, pînă cînd aveam să nimeresc locul şi
ora în care tu cu fetiţa ta să mergeţi la şcoală; ai făcut
vreun copil?
— Da, spuse ea.
— Vezi? făcu el, triumfător. Ea îl privea ţintă. Soldaţii
ne-au dus atunci la un convoi de căruţe. Am mers mai
multe săptămîni, şi şansa noastră a fost că într-o zi ne-a
oprit pe toţi pe drum un preot, într-un sat unde aveau
nevoie de oameni. Dar viaţa e peste tot aceeaşi, bineîn-
ţeles - viaţa e bună şi moartea e bună, cum spune filo-
zoful din Corfu. Muştar este? în sat aveau nevoie de
oameni pentru forţa rugăciunii. Erau acolo bărbaţi şi femei
din mai multe sate, adunaţi toţi, fiind duminică, alături de
noi şi de alţii opriţi pe drum; catedrala stătea să se năruie
într-o parte, precum campanila de undeva din Italia; pre-
otul ne-a zis, arate fratres, andiamo, şi după ce am ter-
minat, catedrala s-a îndreptat deodată şi toţi am rămas
nemişcaţi, cu gurile căscate. L-am întrebat pe preot: dacă
nu vei găsi cincizeci de drepţi, ci numai patruzeci în
cetatea aceea, tot o vei pierde? Şi dacă vei găsi numai
treizeci sau numai douăzeci sau numai zece? Şi chiar şi
pentru zece drepţi Dumnezeu a spus că ar fi salvat Gomora;
atunci de ce, fie şi numai pentru zece care se roagă, nu

56
 face Dumnezeu minunea? Preotul a zis atunci foarte liniş-
tit, ăştia de la noi din sat se roagă să nu cadă biserica
pe-o parte, că dacă ar cădea, ar cădea pe circiumă şi ar
strica-o, de-aia aveam nevoie de străini de loc; iar acuma
care vreţi să rămîneţi aici, o să aranjez să rămîneţi. Aşa
m-au eliberat, dar m-am întors în oraş după tine; ceea ce
mi-a luat o lună de mers, noaptea. N-am dat de tine acolo;
plecaseşi?
— Da, zise iar femeia.
— Ei da; de-aia nu te-am găsit şi am plecat imediat ce Chihlimbar
am putut cu un vas danez, spre Calais, care era aproape
de unde mă născusem, atunci aveam încă rude de sînge
acolo, pe care nu le mai văzusem din copilărie. Aşa
umblăm prin grădina întristării spre havuzul snoavelor.
Am stat foarte puţin; în prima noapte m-au primit să dorm
la ei, dar nimeni nu mi-a zis, uite, aici poţi să te speli,
uite, aici vii să mănînci; dimineaţa devreme am plecat,
am bătut oraşul la întîmplare, şi, plouînd, m-am băgat după
coloane şi am cumpărat de la cineva Terminorum musicae
diffinitorium de Johannes Tinctoris. Aşa că în curînd eram
la Milano, de unde şi venisem cînd te-am cunoscut pe
tine şi am lucrat la Galeazzo cîţiva ani, la Galeazzo Sforza,
pentru că îmi aminteam foarte bine toată muzica, dar şi
pentru că vorbeam mult cu el despre lînă, că el voia
manufacturi de lînă, şi mă gîndeam, oare n-ar trebui să
intru în industria lînii. Limba italiană este ca provensala
şi ca limba ta, cum am învăţat-o eu de la tine, care se
numeşte română. Vinul cu flori de artemisia era foarte
bun, străzile erau pline de ucelini, da, uccellini, şi vîntul
abia mişca un deget trandafiriu, nu era bezmetic, ca în
Nord. Acolo mi-am scos patru măsele pe rînd, l-am văzut
cu ochii mei pe Compere Loyset scriind un Magnificat şi
am scris muzică în care soggetto cm>ato era „durere de dinţi".
Stăteam pe o stradă îngustă, cînd ieşeam la fereastră
puteam să iau rufele întinse la uscat ale cuiva de pe par-
tea cealaltă, erau mereu şosete şi tricouri colorate, lărgite
la gît, ale unui băieţel. Apoi am stat mai mult la Roma.
Aveam o cameră care răspundea în lumina roşie a soare-
lui şi mergeam pînă la capelă printre oamenii care mîncau
mere. Acolo am lucrat pentru Cibo, care cînd am ajuns
eu în oraş scria condamnarea lui Pico dela Mirandolla,
dar eu nu îi cunoşteam pe nici unul personal, ca să cer
sau să dau. în primele zile, neputînd să compun nimic,
am mai şlefuit o dată o piatră, dar nu era diamant. Am
lucrat nu numai pentru papa Innocentius, dar şi pentru
Alexandru Borgia; am revăzut toată corespondenţa lor cu
Torquemada şi cred că asta n-a fost fără legătură cu muzica
pe care am scris-o. Noaptea mergeam şi cîntam, de obicei
pentru bani, dar şi pentru că altfel m-aş fi lăsat de com-
pus şi n-aş fi întîlnit singurii oameni cu adevărat importanţi
pe care i-am cunoscut, prietenul care înseamnă mai mult
decît familia ta adică. într-o zi, cînd am scris trei cantus

57
 firmi de motete pentru Harmonice Musices Odhecaton A,
am jucat calcio cu echipa din Trastevere şi s-a lăsat cu
bătaie. De la Borgia am învăţat spaniola şi mîncarea din
limbi de privighetoare; oamenii trimişi de Savonarola din
Florenţa n-au scos nimic de la mine despre el. Am plecat
de acolo, drept să-ţi spun, din cauza unei femei, care a
fost pentru mine foarte mult, şi nu ştiu de ce a apărut
femeia asta în viaţa mea după tine.
— De ce nu? întrebă Ilona.
Cătălin Pavel — După ce a invadat Carol francezul Italia, am plecat
eu la Cambrai; dorinţa să te văd a apărut mai tîrziu, iar
puterea de a te vedea, şi mai tîrziu. Te-am căutat, am
plătit pentru informaţii; un alt Sforza m-a recomandat lui
Matthias Corvinus, care ştia tot ce mişca în Est. Am aflat
că ai fi pe la Klausenburg, şi acolo am aflat că ai fi aici,
în Dobrogea, unde mi-ai pregătit mie nişte mîncare. Aici
în sat mi-a fost cel mai greu să te găsesc.
Josquin era bucuros cînd spunea asta.
— Spune-mi şi tu ce-a mai fost cu tine, zise el cu o
tandreţe bruscă, plină de regret.
Ilona se uita însă într-o parte acum. N-aş putea avea
niciodată cît aş fi în stare să pierd pentru femeia asta,
gîndi el.
— Am plecat de acolo pentru că nu aveam unde să
stau, zise Ilona. Vorbea uşor, iar el nu ştia ce înseamnă
asta. Acest mers spre est, spre încoace, pe care o să-l faci
tu de aici spre vest, cînd ai să pleci, zise ea strîngînd
încet farfuriile, l-am făcut atunci nu mergînd, ci aşteptînd
să treacă vremea, eu nu aveam nimic de făcut, trebuia
doar să aştept să ajung înapoi, unde să-ţi pun ţie de mîn-
care, cum spui tu. Am început să fac atunci de toate,
muncă de drum, muncă de stat, voiam să ajung în oraşul
tîrgurilor de Michaelmas, nu mai devreme, nu mai tîrziu,
dar nu am ajuns deloc, pentru că am născut în Magdeburg
o fată, pe care am numit-o Magde; vindeam fructe acolo,
uneori portocale. Dimineaţa la cinci venea pe Elba „Apfelsine“,
o mare barcă rotundă care aducea portocale amare din
Italia. Aşteptam la doc şi mă uitam la hamali cum le des-
cărnau, apoi plăteam pe unul să mi le ducă pînă în
Domplatz, unde stăteam cu ele lîngă o brutărie de unde
ieşea căldură. Acolo eram cînd mi s-a făcut rău şi m-am
aşezat pe jos ţinîndu-mă de cap, nu de burtă, un hamal
a luat o portocală, a muşcat din ea ca dintr-un măr, a
înghiţit, apoi a strigat naşte femeia! M-au dus tocmai pe
barcă şi acolo s-a născut Magde. în afară de soţia coman-
dantului, care m-a ajutat să nasc şi care zicea mereu
dobrze, dobrze, nu era altă femeie acolo, cel care mă
dusese pe barcă făcea jonglerii cu portocale ca şi cum
fetiţa ar fi putut să-l înţeleagă şi să nu mai ţipe. La el am
stat atunci o vreme pînă am început din nou să dăm
portocale, pe jumătate albastre, la cinci dimineaţa. El m-a
dus, după un an, la Meissen, a pupat fetiţa şi Magde l-a
apucat de buzunarul cămăşii, nu te îndoi de asta; pămîn-

58
tul din Meissen a fost prima ei jucărie, pe Frauenlobgasse.
Cînd ea m-a întrebat mai tîrziu unde e tata i-am spus că
ai rămas să fii rege în Franţa şi nu poţi să vii la noi pen-
tru că ai lucruri importante de făcut. Iar noi nu putem
merge la tine, pentru că tu alergi încoace şi încolo prin
ţară ca să ajuţi la făcutul vinului, la prinderea tîlharilor,
la surparea unui mal de rîu. Trebuie să înţelegi foarte clar
că nu pentru tine am avut grijă de amintirea ta, ci pentru
ea. încă din Germania începuse să zică mi-am murdărit
rochiţa, să vină regele să mi-o spele, şi pentru că nu Chihlimbar
venea, i s-a părut ei mereu că ţara asta era neprimitoare
şi ceva în neregulă cu ea. în Boemia m-am căsătorit;
adunam plante şi făceam ceaiuri, aveam sute de sertare
cu frunze şi flori. într-o zi am găsit-o pe Magde scuturînd
încruntată o cutie roşiatică de lemn din care a căzut pe
neaşteptate o bilă de chihlimbar, şi ea a început să rîdă
uitîndu-se la mine, fericită, iar mie mi s-a strîns inima;
bărbatul care îi dăduse această jucărie era înăuntru, aple-
cat deasupra florilor de muşeţel întinse la uscat pe masa
mea, pe care pretindea că le cumpără pentru casa regală.
Apoi s-a auzit că ar fi murit într-un duel cu Esterhazy.
Magde a declarat că dacă a murit înseamnă că nu era tatăl
ei. Nici n-a vrut să audă să plecăm, avea 16 ani şi a rămas
totuşi acolo, deşi a plecat din casa noastră - îşi luase o
cameră lîngă turn. Eu am plecat spre Klausenburg şi de
acolo aici, şi acest fel de a te căuta îndepărtîndu-mă cît
mai tare de tine ştiam că o să te aducă aici. Numai ca să
avem această explicaţie care în continuare are nevoie de
o explicaţie, sau pentru un fel de durere împărtăşită care
nu aduce nici un fel de plăcere împărtăşită, zise ea.
— Dă-mi cheile, mă duc să vînd casa, zise el.

59
 De mai multe ori luase cutia lumii la scuturat. Era o
cutie de lemn cu multe ferecaturi şi multe clapete de
lemn. Dădeai drumul bilei şi trebuia s-o dirijezi orbeşte
pînă în capătul celălalt, apăsînd pe pîrghiile corecte, deş-
ii îizînd şi blocînd înăuntru tot felul de portiţe, de culoare
secrete şi mici căderi de apă. Se întîmpla ca bila să-şi
schimbe uneori culoarea sau temperatura, dar întotdeauna
cădea pînă la urmă. Acest lucru îl îngrijora pe Josquin:
incăpăţînarea cu care bila părăsea labirintul cutiei. El
încerca s-o blocheze înăuntru, dar nu reuşea niciodată. Chihlimbar
< ăitia mică a lumii nu păstra nimic în ea. Şi tocmai el era
de vină pentru asta. Josquin îşi imagina că înăuntru se
illă un om care are nevoie de ajutorul lui, un om în faţa
căruia uşile se deschid căpiate una după alta, şi care nu
arc timp să respire decît odată ajuns la exitus; un om
singur, pe care alt om nu-l poate ajuta de dincolo de cutie
şi pe care Josquin, apăsînd pe clanţa uşii de la atelier, îl
aruncă poate în gol. A fost aşa: călători cu poştalionul pe
îndelete pînă în satul corespunzător. înăuntru îngînă şi el
cîntecele pe care le cîntau doi coropcari beţi şi ascultă
distrat un bătrîn soldat a cărui singură plăcere rămăsese
labulatul. Fabulatul, nu fotbalul. La destinaţie, Josquin se
uită în stînga şi dreapta, un lucru pretenţios cînd ai pe
liecare umăr cîte un coropcar, ochi un locşor nu cine ştie
ce, dar curat, uscat, cald, unde îi lăsă repede, cu aerul că
i a furat de undeva şi acum nu ştie cum să facă să nu fie
prins cu ei asupra lui. Cutiile lor încăpătoare îl ispitiră, le
deschise pe rînd şi trase adînc în piept. Mii de mărunţişuri
de sticlă, scoarţă, aramă şi argilă, dar şi de piatră, pai,
piele şi pînză, lăsaseră acolo un miros pe care ar fi fost
bălaie de joc să-l ratezi (asupra notei discrete de fildeş
|i >squin ezită să se pronunţe şi strănută). Trînti capacul
cutiilor, le ciufuli în cap şi plecă. Casa pe care urma el
s-o vîndă era pătrăţoasă, mare şi cam fortificată, aşa că
Josquin o nimeri vrînd-nevrînd, descuie cu cheia şi ti păru
rău că n-are un şperaclu la el. Se aşeză într-un fotoliu
unde se balansă o vreme, apoi scoase fotoliul în curte,
unde se balansă. Era o după-amiază spre seară, prin
culoarul căreia puteai călători în timp contra unei mici
taxe. Trubadurul strigă după un ţăran care trecea încet
prin faţa casei şi îl întrebă ce mai face. Acela nici nu se
uită la el şi zise firaţiaidracu. Josquin mai stătu puţin, se
gîndi dacă să bage fotoliul în casă înainte de a pleca,
apoi ridică din umeri şi ieşi pe poartă, regretînd că n-a
mai stat. Merse spre sediu. La sediu era lume, dar Josquin
intră pe uşa din spate şi îl surprinse pe pîrcălab cu mîinile
pînă la cot într-o afacere murdară. Răsucind puţin pălăria,
Josquin zise:
— Am venit să donez, în numele Ilonei aşa şi aşa, casa
pe care o are aici în sat, către Măria sa voievodul nostru,
ca un gest de magnanimitate.
Pîrcălabul Prăjescu zise:

60
 — Măi, omiri, da’ voi nu mai aveţi nevoie de casă de
aci înainte?!
La emoţii şi la ploi mari era afectat de o boală istorică,
rotacismul. Trubadurul spuse foarte binedispus noi sîntem
mereu pe drumuri. Prăjescu văzu o posibilitate care se
deschidea. Nu se deschidea acum imediat, dar, încet, putea
el să se aleagă cu încă o casă, că vodă mai avea şi la ce-i
folosea, că media de viaţă la vodă era foarte mică. Mai
mică decît la pîrcălab, în orice caz. Prăjescu zise deci şi
el plictisit: Chihlimbar
— Semnează aci că dai casa şi să auzim de bire.
— Nu pot, domnu’ pîrcălab! Nu pot!
— De ce, mă, de ce nu poţi? făcu pîrcălabul (o figură,
Prăjescu!).
— Păi, nu vreau să jicnesc pe vodă, că-i dau o casă
sub demnitatea lui. După aia rămîn fără piele pe mine!
() Scrisoare de la Vodă, o chirilică din aceasta dacă aş
.ivea, de exemplu că a găsit-o potrivită să poposească şi
s.1 înnopteze acolo într-unul din drumurile sale.
Prăjescu ridică receptorul.
— Fă-mi, te rog, la Scrisori, la Savin Zmucilă biv medel-
nicer. Ce vodă mai avem în alb? Mkay. Mkay. Adu şi Iorga
volumu’ patru.
Savin intră într-adevăr pe uşă cu multă bună-cuviinţă
,.i lăsă cele cerute pe masă fără o vorbă (era mut, săracu’).
Prăjescu completă înscrisul direct din ediţia Iorga pentru
i evita anacronismele, dar nu putu evita ducatul pe care
losquin îl scăpă pe masă şi care se rostogoli o vreme,
,ipoi se zvîrcoli pe lemnul de castan american şi muri
mtr-o succesiune de sinusoide din ce în ce mai puţin
.împle, dar din ce în ce mai zăngănicioase. Acolo îl găsi
mîna lihnită a lui Prăjescu şi îl tîrî încet în buzunarul
întunecos. Estimp, Josquin găsi o gaură mare în perete şi
Ieşi prin ea, potrivind la loc un lemn mare.
Mai departe, a fost aşa: se duse întins la cîrciumă, care
\r numea „La Jean d’Ockeghem“, un nume străin, greu;
liniştii se descurcaseră pînă la urmă referindu-se în mod
grosolan la cîrciumă ca „La Jan“. Acolo începu să-şi dea
Ifose. După jumătate de oră, un englez ţinea morţiş să
cumpere casa şi discuta prieteneşte cu Josquin în limba
lui perfidă. Trubadurul văzuse de atîtea ori englezi, ger-
mani, francezi tîrîind prin praf după ei sabia limbii lor,
care din cînd în cînd sălta din teacă şi arăta puritatea
extraordinară a tăişului ei, dar pe care niciodată nu ştiau
. o scoată şi s-o învîrtă pe deasupra capului, cum ar fi;
vorbi şi el corect, flutură hîrtia de la Prăjescu în mod
corect. Englezul nici nu voia să vadă casa, voia deja să
I ilătească, trebui Josquin să-l tîrască pînă acolo să-i arate,
.lici o cameră, apoi ţidula, altă cameră, iar ţidula şi aşa
mai departe. Şi aici vodă a dormit, aici a mîncat, aici a

61
 cîntat (Joscjuin nu putea concepe altminteri). Luă deci
preţul a trei terenuri de golf, trei case şi trei faleze. Apoi
cîntă, Englezule, trebuie să te părăsesc, pe melodia lui
Heinrich Isaak, „Innsbruck, ich muss dich lassen“. Englezul
cunoştea piesa, dar era de părere că în interpretare ar
trebui accentuat caracterul original de frottola. Lui Josquin
îi păru rău că îl jupuise, dar cînd îl văzu că se aşază în
balansoar, sări ca ars şi pretinse că fotoliul acela nu fusese
inclus în preţ. Englezu’ se ridică imediat şi spuse: Oh,
Cătălin Pavel sorry, ceea ce în engleză înseamnă My apologies. Josquin
plecă spre sediu. Acum nu mai era pîrcălab Prăjescu, ci
Zmucilă. Josquin refuză să finalizeze donaţia casei în
asemenea condiţii.
Aşteptînd poştalionul, intră în vorbă cu un bătrîn care
îl întrebase dacă vrea o murătură şi Josquin zisese că da,
căutînd în minte ce înseamnă murătură, un termen foarte
tehnic din industria aviatică? Apoi cînd i se întinsese bor-
canul cu castraveţi, băgase mîna şi scosese un castravete
atît de bine murat, încît vru imediat să cumpere tot bor-
canul, dar bătrînul nu voia şi nu-i dădea drumul (deşi
pînă la urmă aveau să-l mănînce împreună pe tot).
— Nu vine, zise Josquin, ca să şteargă ruşinea.
— Dar matale ce eşti? întrebă bătrînul.
— Trubadur, răspunse Josquin mestecînd, deşi e un
anacronism, de sute de ani nu mai există trubaduri. Matale,
tot aşa?
— Nu, se apără bătrînul. Eu am fost inspector, iar acum,
mă duc la nepoata mea. Dar nu eşti de aici.
— Nu, zise Josquin, am venit doar să văd ceva.
— Viaţa nu mai e aceeaşi, îi destăinui bătrînul.
— Adică? ceru Josquin desluşiri şi încă un castravete.
— Păi, acuma e mult mai bine decît înainte.
Muzicantul rămase interzis şi se opri din mîncat.
— înainte, continuă acela, făceam o treabă care de
obicei nu-mi plăcea cu oameni care de obicei nu-mi plă-
ceau, mi-era mereu teamă că nu folosesc timpul cum
trebuie, că n-o să ştiu ce să fac cu viaţa mea, mi-era teamă
că o să mă îmbolnăvesc, că o să mor în curînd, mă plic-
tiseam. în vreme ce acum ştiu că n-am ce să mai cer de
la timpul meu, viaţa mea a fost publicată, ca să zic aşa,
şi nu mai sînt responsabil cu ea, n-am murit nici la douăş-
cinci, nici la treişcinci de ani, bolile mele sînt rezonabile,
oamenii pe care mai apuc să-i întîlnesc mă fac fericit, iar
castraveţii ăştia îmi plac la nebunie. E adevărat că uneori
regretul e ucigător, nu? Regretul de a nu fi făcut altceva,
mai mult sau pe drumul corect, dar tinereţea e mult mai
otrăvită de speranţa că vei putea face mult, că vei găsi
calea justă.
Această amestecătură de prostii îl lăsă pe Josquin trăs-
nit, dar şi absolut de acord. Aşa îi văzu pe cei doi bătrîni
coropcari cum veneau voioşi în staţie. Stătuseră la soare
şi nu se mai mişcaseră din casă în casă, în schimb îşi

62
vînduseră unul altuia o sticluţă de aramă pe un fildeş.
Josquin le strigă e mai bine acum ca înainte? Amîndoi se
uitară la el ca la un nebun şi răspunseră, bineînţeles că
e mai bine, e mult mai bine, încît trubadurul se simţi ros
de invidie şi-şi dădu seama că n-a îmbătrînit suficient de
repede. Trebuia să tragă mai tare de băutură, să ia nişte
deziluzii seara înainte de culcare, va vedea. Poştalionul opri
ca un leu al pustiei cînd dă de o benzinărie. Josquin se
sui încet, acablat, dar găsind un loc liber cu vedere pano-
ramică, se simţi cu totul satisfăcut. Fu cooptat într-o par- Chihlimbar
tidă nebunească de preferans, unde făcu pereche cu o
tînără domnişoară bizantină, sumbră şi intensă, pînă i se
atrase atenţia că jocul nu e pe perechi. Pierdu pentru că
nu putuse să fie atent la început cînd se prezentase felul
în care erau măsluite cărţile. De altfel, sistemul complex de
semne aplicate pe spatele cărţilor de joc era şi singurul
de care se ţinea seama, valoarea nominală a cărţii fiind
privită ca un reducţionism inacceptabil. Pierzînd, Josquin
fu obligat să cînte un cîntec de Sarisberia într-o transpu-
nere gregoriană servilă. Mulţumirea lui de a fi luat pe casă
de zece ori mai mult decît dăduse Ilona pe ea nu slăbea,
spre neîncrederea trubadurului în controlul afectelor sale.
Putea să ia acum o altă casă, mult mai mare, la o adică,
de zece ori mai mare, pentru întoarcerea Magdei sau
pentru orice altă întrebuinţare ar fi dorit ea. Mai bine se
făcea agent imobiliar. Atunci opri poştalionul în faţa unei
buturugi enorme răsturnate în mijlocul drumului şi din
pădure ieşiră, fără ostentaţie, bandiţii care luaseră în grijă
drumul. Sufletele din poştalion coborîră şi aşteptară cu
interes jaful subsecvent, deoarece cîţiva jurnalişti se întor-
ceau cu mîna goală din provincie, unde se dovedise a fi
o alarmă falsă; fetele erau nemăritate şi aveau şansa de
a fi faţă în faţă cu nişte bărbaţi adevăraţi; cîţiva bătrîni
erau încîntaţi deoarece nu aveau nici un ban, deci spec-
tacolul era gratis; un boier nu mai suporta oricum tensiunea
de a aştepta mereu şi mereu să fie jefuit pe drumurile
astea nesigure; iar Josquin, plin de bani, simţi lîngă el pe
bizantină, Irena, coborîtoare din Dukas, tremurînd ca o
frunză, şi înţelese că, la naiba, nici acum nu putea să-şi
arate oribila laşitate.
— Care din voi, strigă şeful bandiţilor, ştie că a obţinut
bani prin împilare mincinoasă, prin nepăsare la durerea
altuia, prin înlăturare de la clironomie a unei rude plecate
de cîţiva ani la Bacău, printr-un cusur sau meteahnă,
printr-o eroare sau greşeală, în fine, prin caracter abject?
Doar boierul făcu un pas înainte. Şeful îi goli buzuna-
rele pe o tipsie care este pentru bandit ce este cuţitul de
tăiat pagini pentru cărturar.
— De cîţi bani ai nevoie ca să ajungi acasă?
Boierul zise de un ducat, dar gîndi, în mintea lui
livrescă, o să-mi dea doi ducaţi. Şeful îi întinse doi ducaţi
şi restul îl făcu fişic şi îl aruncă într-un sac special, unde

63
 se auzi căzînd peste trei sferturi de secundă, iar el calculă
instantaneu de cîte fonduri mai dispunea.
— Numai boierul vrea să contribuie la cauza antiboie-
rească? Voi toţi ăştilalţi oţi fi cîştigat numai din sudoarea
frunţii? îi încercă el.
Un bătrîn făcu un pas înainte, apoi corectă puţin pozi-
ţia ca să fie exact în rînd cu boierul, şi admise: eu, dom-
nule... eu mai primesc bani de la nepotul meu din cînd
în cînd... Akiba (l-aţi recunoscut) îi explică, obosit, că nu
Cătălin Pavai la asta se referea, el se referea la bani cîştigaţi prin împi-
lare mincinoasă, prin... (spusese de atîtea ori acest text,
făcut pe comandă de un prozator la reduceri, încît îl
învăţase pe dinafară, şi chiar se gîndea să-l schimbe, dar
mai ţinea deocamdată, pînă la vară). Atunci din spatele
lui, adjunctul lui, mîna lui dreaptă, nu se mai putu abţine,
dori să arate că se pricepe şi strigă, ăla, şefu’, ăla grasu’
din capăt! Ăla are faţă! Josquin simţi că-i fuge pămîntul
de sub picioare. Mierda de mierda! Aşadar se vedea că
era... Mereu sperase că nu era încă atît de... Dintr-odată,
se simţi scîrbit de prezenţa Irenei Dukas lîngă el şi îi păru
rău că nu-şi arătase de la început frica. Akiba veni în faţa
lui, bănuitor, se uită la el şi rîse. Dar ăsta e Josquin
Trubadurul! Adjunctul se înfioră. Putea să iasă de aici ceva
bun pentru el, dar şi ceva rău.
— Akiba e omu’ tău, maestre! strigă tîlharul. Iată cum
mă bucur acum din nou de fluieraşii cîmpiilor, de buturuga
care oferă atîta habitat animalelor mici şi insectelor, şi de
soarele cald! Asta datorită ţie şi născocirilor prietenului
tău Pantilamon, cum dracu’ îi zicea! Vegetius, aşa! Vreau
să faci şi tu acum ceva pentru mine: să fii şi tu omu’ meu!
Te fac adjunctul meu! Să hălăduim! Să le scoatem pe nas

64
 la ăia care au crezut că ei taie, ei spînzură, ei se zbate
în laţ! Ce zici?!
Nu era rău cu Irena lîngă tine, ea îşi aranjă cocul.
Josquin strîmbă din nas, dădu ochii peste cap, se fandosi
şi spuse:
— Mulţumesc, dar am îmbătrînit şi eu şi...
Oamenii începură să strice aliniamentul, să dea din
mîini şi să-l încurajeze cu strigăte de satisfacţie. Josquin
se uită la ei, apoi la Akiba şi bolborosi:
Cătălin Pavcl — Eu nu pot să mă vîr în social, în... Un geamăt de
tristeţe veni din mulţime. Concepţiile mele n-au nici o
aplicabilitate, şi apoi eu nu ştiu să exagerez decît la nive-
lul ideilor, or un justiţiar trebuie să exagereze la nivel
practic...
Akiba ascultă uimit, apoi se uită la oameni, care îl
priviră şi ei, amestecînd propria lor părere de rău cu critică
implicită adusă cu simpatie lui Josquin, ca un omagiu
neclar, în poiană.
— E păcat, zise un glăscior subţire de fată, ca să refuzi,
şi ceilalţi acceptară dînd din cap şi ţuguind buzele, e păcat
zise fata, să declini, să te dai la fund, să nu-ţi asumi, să...
numai din vorbe.
Josquin înţelesese de la început. Boierul zise da, chiar
aşa!, dar lumea îl privi cu dispreţ, pentru că nu era con-
secvent în rolul său negativ şi bulversa aiurea. Un jurna-
list scoase carneţelul şi întrebă:
— Josquin, de ce nu eşti de acord cu fuziunea?
întrebatul se lăsă în iarbă, pe marginea drumului şi cu
un fir din aceea în dinţi declară:
— A avea o iniţiativă ar fi, nu aşa, o concesie, un
compromis, şi nici măcar cu un sistem bine pus la punct,
ci cu slabele mele idei; ce să fac, să iau de la bogaţi...
ca să dau la săraci... nu, cum ziceam, planul ideal nu
poate fi aplicat decît dacă ai geniul greşelii, să ştii unde

65
 ,1 cum să alegi calea deviantă, cum să te îndepărtezi de
la doctrină în mod folositor, a precizat el.
Alt jurnalist, de la Aldus Manutius, întrebă (important
<• să întrebi ceva, orice, pînă îţi dai drumul) ce înţelegi
prin doctrină, dar lumea protestă; un bătrîn, din umbra
roţii poştalionului, comentă: aici nu e vorba de doctrină,
c vorba de suferinţă... Lui Josquin îi sări ţandăra.
— Uite, ce-ar fi să te iau eu pe tine drept adjunctul
meu, să-mi faci acompaniamentul pe viola da gamba şi
Cătălin Pavel
refrenul de la virelai, şi, cum stai tu cocoşat pe scaun cu
o privire nătîngă, pe lîngă tine să treacă aşa tîlharii semeţi
către viaţa din codru, către dramatism? Hein? Păi, aşa vrei
tu ca eu să am o bîtă şi să opresc poştalionul şi să trag
boierul pe fereastră, adică static, în vreme ce pe lîngă
mine trec trubadurii cu doamnele cu eşarfe lungi!
Jurnalistul protestă, din care Josquin îşi dădu seama că
era uns cu toate alifiile, pentru că în mod normal nimeni
nu protesta.
— Tîlharul, zise jurnalistul, este o instituţie, da? El
reprezintă ipso fado onorabilitatea. Banii pe care el îi
manevrează nu afectează substanţa bogăţiei sau sărăciei
din ţară, qua categorii. El ne oferă doar disponibilitatea
mentală de a înţelege relativitatea la nivel concret şi indi-
vidual, azi ai, mîine nu mai ai, sau invers. Cum comentaţi?
Boierul strigă de ce să nu mai am mîine? De ce? Akiba
înţelesese că Josquin e contra, iar jurnalistul e pentru. Din
experienţa lui, ştia că un jurnalist e pentru după cum bate
vîntul, şi în ţară bătea vîntul. îşi ceru scuze de la oameni
că îi mai ţine puţin şi zise:
— Josquin, dă-o-ncolo, doar nu crezi că eu jefuiesc
dintr-o opţiune etică, sau... nu, fac asta pentru că îmi
place, e singurul meu talent. Oameni buni, să mă las de
jafuri?
L
I
— Nu, nu, strigară aceia în contrapunct.

66
 — Dragul meu, opinia publică mă vrea, ca supapă,
ca... nu mă interesează, deci... auzi, poate băiatu-ălălalt,
Vegetius, vrea să vină cu mine; zi-i că mă găseşte aici, că
mai stau o lună pe drumul ăsta, că n-a dat încă tot ce
poate da.
Oamenii nici nu se gîndeau să plece. Amurgul era în
plină formă, discuţiile mergeau bine, aveau lucruri în
comun, şi apoi roşia, brînza. Cîte un tîlhar se lăsa despă-
ducheat de-o fată nemăritată, o plăcere care nu trebuie
subestimată, poate una dintre cele mai mari ale vieţii, Chihlimbar
alături de somn şi de înot. Irena se simţi nu ştiu cum că
fusese scutită de la luatul cu anasîna, pe motiv că era
femeie, şi puse în sac banii pe care îi avea cu ea. Adjunctul
sări zicînd dar nu se poate, vă rog. O formă de zel atît
de păcătos. Coropcarii se treziră din cauza castraveţilor;
crănţăne. Josquin aşteptase de mult acest moment şi băgă
un cîntecel atît de desfătător, atît de cunoscut, încît oame-
nii regretară că nu mai au ce să-i dea şi îi arătară din
ochi sacul. Akiba îi puse o mînă pe umăr, cum văzuse că
arăta el însuşi în afişele în care era căutat de poteră, şi
spuse nu pot să-ţi dau banii ăştia, te sui după aia cu
oamenii înapoi în poştalion, plecaţi şi o să fie ca şi cum
tu i-ai fi jefuit. Lasă-mi mai bine mie satisfacţia întreagă;
iar eu o să mă revanşez în alt fel. Trubadurul îi povesti
despre problemele pe care le avusese cu primarul şi cum
llona plătise cauţiune (nu cunoştea exact termenul juridic,
aşa că folosi această aproximare), dar că îi e teamă de
retroctirsiuni (de data asta era termenul corect); şi Akiba:
oricînd ai o problemă, mă chemi printr-unul din pescarii
din sat, dar cel mai bine, te duci la Dimitrie Cantemir,
acordeonistul, zici că vii din partea mea şi totul se rezolvă.
Se mai fraterniză puţin, după care poştalionul plecă, din
cauză că se vedea altul în spate, apropiindu-se, tîlharii
pretinseră intimitate, secret profesional şi îi expediară.

67
 ();imenii se enervară şi plecară înjurînd, apoi uitară,
losquin se gîndi la ale lui şi la ale altora, după cum i
se păru mai potrivit şi mai plăcut. în sat, oamenii se
dădură jos şi, ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată şi
nu le-ar fi păsat unul de altul şi nu ar fi fost pentru
lotdeauna legaţi de acea după-amiază petrecută într-o
tovărăşie spaţială, se împrăştiară. El merse la rîndul lui
într-o direcţie oarecare, ca să dea senzaţia că are un rost
;il lui, apoi, cînd se hotărî ce avea de făcut, o luă spre
Cătălin Pavel
primărie, să plătească vreo amendă, să mai scape de o
grijă. Era deja noapte, dar primăria ce e? Primarul. La
primărie poate să fie închis, dar la primar poate să fie
deschis. Acestea sînt deci speculaţiile la care se deda
muzicantul pe drum. Şi-aşa cu el.
k
I
Josquin era obsedat de mers. De fiecare dată cînd
mergea, i se părea că se întîmplă ceva important în jurul
lui. Ca şi cum tot ce era în jurul lui începea să se mişte,
aşa se şi vedea, dar el ştia că e doar un artifiţ optic, cum
zice traducerea Peuerbach-Regiomontanus din Almagesta.
Nu, mersul cuprindea în el multe soluţii, aflate deocamdată
în ceaţă, dar care într-o zi aveau să iasă la iveală, în toată
insignifianţa sau (suspecta uneori Josquin, la mahmureală)
splendoarea lor. Mersul se desfăşura într-un alt timp decît
statul, care merita şi el o obsesie. Absenţa absolută a
întîmplărilor dezvelea atunci miezul pe care ele îl îmbră-
cau de obicei, creierul moale al obiectelor legate între ele
cu ferigi, răsucite precum curelele de transmisie, argintii
ca păstrăvii în cetina de brad. Dar statul pur era greu de
obţinut. în mers nu trebuia să fii atent, ci doar să mergi
corect, către o ţintă relativ îndepărtată, la cel puţin cinci
minute, altfel mersul nu se putea obţine, ci era doar miş-
care dezordonată încoace şi încolo. Statul la fel, trebuia
să stai cu orele. Josquin credea că lucrul cel mai frumos

68
 pe lume era însă să vezi; abia apoi să mergi. Faptul că
lumea era circulabilă era ciudat, ca şi faptul că era vizibilă.
Cînd stătea nemişcat cu ochii închişi, lumea în care Josquin
continua, după toate aparenţele, să respire era demolată.
Ceea ce continua să existe în acea întunecime era o cuşcă
în care stătea ceva care nu se mişca niciodată, drept în
faţa lui Josquin, la oarecare depărtare. Asta îl înnebunea
şi cînd deschidea ochii, întunecimea zilei sau a nopţii
Cătălin Pavcl înlocuia totul, şi adesea Josquin sărea în picioare ca să
poată merge încoace şi încolo. Cînd mergea, cuşca venea
după el şi ceea ce era înăuntrul ei se zgîia la el fără să
aibă ochi, ci în mod absolut, ca şi cum ar fi stat deja pe
ochii şi pe inima lui. în faţa uşii, mişcînd absent cu vîrful
piciorului o cărămidă din pavaj care se clătina, era un
bărbat, singur, în întuneric, puţin adus de spate, ceea ce,
curios, îl făcea să pară mai bine făcut. Josquin se apropie
şi nu l-ar fi băgat poate în seamă, crezîndu-l un om oare-
care, dacă acela n-ar fi aruncat asupra lui o privire grea,
îndîrjită, însă fără pic de duşmănie. Trubadurul încetini
pasul şi rămase pînă la urmă în faţa lui, fără să-l recu-
noască, oprit de nemişcarea în care stătea celălalt, cu efort
parcă. Intrară împreună, dar nu merseră în biroul unde
se petrecuse scena cu actele de şedere, ci urcară nişte
scări, Argint cu registrul în mînă, încet, respirînd greu, în
contradicţie cu carcasa lui solidă, de cap de turmă, şi
ajunseră într-o cameră cu un pat alb de metal, în rest
aproape goală, ca de spital. Pe jos era o pereche de
mănuşi de lînă şi pe masă o sticlă de vin, subţire şi înaltă.
Josquin scoase teancul de bani, din banii ceilalţi, de la
cîntat, pentru că voia să-i dea Ilonei banii pe casă întregi,
şi zise cu o stînjeneală ciudată:
— N-am avut bani atunci, am făcut rost între timp, şi
pot să plătesc amenda.
Argint se uită la el cu o atenţie concentrată, chiar în
timp ce se aşezau la masa cam mică, destupă sticla şi o
mirosi. Vin? întrebă. Da, zise trubadurul; celălalt clăti sumar
paharul deşi Josquin făcuse un gest involuntar în sensul
' ă nu e nevoie, apoi ţinu paharul în care i se turna.
Bărbatul se uită în registrul lui cu un fel de scîrbă, era
(Iar că nu căuta nimic, apoi ridică din nou capul şi Josquin
'.c uită interesat la figura aceluia, mare, bărbătească, ocu-
pată acum de ceva greu de spus. Era pur şi simplu un
alt om în faţa lui decît cel de data trecută. Asta între altele,
pentru că acum şi Josquin era alt om. Amîndoi se aflau
acum în timpul lor personal, nu în timpul altora.
— Amenda are prea puţină importanţă, începu Argint,
parînd că acum va vorbi multă vreme, totuşi ezită. Problema
e prezenţa dumitale aici în sat, trebuie să ştiu de ce ai
venit la noi, ce vrei să dovedeşti. Eu am auzit de dum-
neata, am auzit vorbindu-se, şi chiar dacă nu înţeleg ce
le face să umbli în sărăcie, aici la noi, ştiu că eşti unul

69
 dintre oamenii care dau o justificare timpului care trece;
dar, iartă-mă, eşti în acelaşi timp o vacă frumoasă, venită
III cireada mea, pe care poate s-o îmbolnăvească sau s-o
împrăştie. Nu eşti singurul străin aici, mai există şi alţii,
cum să spun, falşi străini, care nu mişcă pe nimeni şi nici
măcar nu-i fac pe ceilalţi să înţeleagă că nu-i mişcă,
oamenii se amestecă cu ei, beau cu ei, plătesc cum au
convenit şi pleacă înapoi la gardul pe care îl repară.
Dumitale nu-ţi pasă de gardul care cade, şi asta pe mine
Cătălin Pavel mă îngrijorează, dumneata nu ai nici un scop; dacă aş şti
că ai venit să cumperi tot satul meu ca să-l razi şi să-l
faci heleşteu sau groapă de gunoi, aş şti cum să mă port,
şi poate acum te-aş sugruma cu cearşaful răsucit, sau ţi-aş
pune arsenic alb, fără gust, în mîncare. Dacă ai venit după
femei, aş înţelege, chiar dacă ai venit cum ar veni un leu,
să sfîşie mai multe antilope decît ar putea mînca, pe care
doar să le doboare şi să le tîrască apoi, îngreţoşat, mai
într-o parte, uitînd locul; dacă ai venit să fii curvar, foarte
bine, dă-i drumul, nu e treaba mea, e nevoie de curvari,
lumea ştie foarte bine să-i integreze, are nevoie de ei, le
reduce treptat forţa, raza de vînătoare, le lasă pînă la urmă
un drum subţire între două femei şi atît... Vino, în căzu’
ăsta, la mine, să-ţi spun care sînt rele de muscă şi care nu,
care-şi aşteaptă bărbatul să vină de pe mare, ca să nu te
amesteci, care se ceartă cu al ei şi are nevoie de o aven-
tură ca să se întoarcă după-aia tot la el, care o să-şi rateze
viitoarea căsnicie dacă nu cunoaşte un bărbat potrivit
înainte şi tot aşa. Poate vrei să fii rege într-un sat, poate
te-ai săturat de umblat, de puterea mare, care îşi pierde
obiectul din ochi, cum ai compara puterea devastatoare
pe care o are pămîntul asupra bucăţii de carne din gura
cîinelui, pe care o atrage mult mai tare decît însuşi cîinele,
dar la care nu poate ridica nici o pretenţie, aşa, spuneam,
vrei şi dumneata, cine ştie, să laşi puterea la care te-ai fi
putut sui la curtea unuia sau altuia şi să ajungi să ai putere
peste puţini, poate vrei să ajungi să fii primar aici! Cum
vor unii să se retragă la bătrîneţe într-o casă cu grădină,
aşa vrei poate şi dumneata să te retragi în grădina mică
a puterii, nu pe toate cîmpurile unui imperiu, o grădină
în care, nu vreau să te ofensez, să stai cu carnea în gură,
în prezenţa nemijlocită a cărnii... M-am temut că ai putea
să strici echilibrul acestui sat, balanţa lui de medicamente,
folosind-o pentru greutăţi absurde! Dacă aş putea, te-aş
ţine aici, închis chiar în camera asta, unde poţi să cînţi,
poţi să boleşti, te-aş arăta din cînd în cînd la fereastră,
ca să nu te uite oamenii, şi eu te-aş confisca în folosul
meu, în folosul minţii mele, să zicem ca Moise care ar fi
păstrat Tablele Legii pentru el, dintr-un brusc interes bibli-
ofil! Sau ai venit ca să cînţi, să culegi muzică, să verifici
dacă eşti un bun instrumentist, pentru o confirmare joasă,

70
vie, aşadar nu din diplome princiare, din encomioane, ci,
ştiu eu, din bucuria ţiganului care cîntă cu tine şi care
din cînd în cînd, de bucurie, greşeşte intenţionat o notă,
pune de la el, îţi face semn din ochi să o luaţi de la
i apăt... dar ştii că în muzică te bucuri de orice, iar vir-
tuozitatea e suspectă!
Argint se opri, luîndu-şi înapoi, printr-o mişcare nemul-
ţumită din cap, ultimele cuvinte, nu se ştia pînă unde,
doar ultima propoziţie, sau tot ce spusese. împărţi restul
de vin în pahare şi pentru o clipă dădu impresia că vrea Chihlimbar
să abandoneze toată discuţia şi să-l trimită pe Josquin fără
să-l lase să mai zică nimic; sau pricepuse că nu are puterea
să ducă propria lui spaimă pînă la ultima ei consecinţă,
care să-l facă să administreze în sfîrşit corect toată această
criză nebuloasă, sau i se păruse că Josquin nu e receptiv,
se uita din cînd în cînd pe fereastră cu o faţă posacă,
începu să vorbească pe neaşteptate, tocmai cînd trubadu-
rul îl credea preocupat să vadă de ce se clătina puţin
masa, care din cele patru picioare era ceva mai scurt.
— Ai observat, întrebă el, din senin, că e o vîrstă cînd
copiii nu se mai miră, de unde înainte se mirau de orice,
lotul li se părea interesant, acum încep să se uite la lucruri
cu un aer amărît, parcă i-ar indispune pînă unde poate
să meargă ingeniozitatea stupidă a oamenilor, a lumii...
Josquin se dumiri că omul aştepta un răspuns.
— Da, poate sînt dezamăgiţi că lumea nu-şi ţine pro-
misiunea făcută de prospeţimea ei de la început.
— Cam aşa, vorbi celălalt, e o gradaţie care nu e respec-
lată, pentru că dincolo de prima ei fază, aceea în care stau
culorile şi mirosurile, şi care promite o a doua treaptă de o
fantastică, enormă corporalitate sau..., în fine, dincolo nu
mai există o a doua fază, lumea fiind, cum ar veni, o
scară cu o singură treaptă... da, iar copiii încep să nu se
mai mire, deşi de multe ori duc mai departe o formă falsă
k

71
 de interes, de entuziasm... Dar ceea ce voiam să-ţi spun,
dacă ai timp acum, zise Argint privindu-l franc, ostentativ
aproape, este despre boala copilului meu, o boală rară la
un copil, despre care dumneata poate ştii ceva. Poate ai
venit aici ca să îmi vindeci mie copilul, băiatul, un lucru
pe care nu aveai de unde să-l ştii; da, asta e concluzia
bizară la care am ajuns eu după multe nopţi de gîndire.
Josquin realiză în sfîrşit că celălalt era, deşi fără să pară,
beat mort, beat de multă vreme. Copilul locuieşte în camera
Cătălin Pavel de alături, continuă Argint, întorcîndu-se şi arătînd spre
perete cu degetul.
Josquin se simţi ameninţat de o confesiune monstruoasă
şi împietri, neştiind cum să dea înapoi.
— După cum ştii, sînt căsătorit cu o femeie mai tînără
decît mine, de fapt era de două ori mai tînără decît mine
cînd... Nu te gîndi că diferenţa asta de vîrstă e de vină
pentru ce-ţi povestesc, ea a fost la doctori care nu i-au
găsit nimic, adică doar o anemie despre care, curios, doc-
torul mi-a spus că, orice s-ar spune, e de dorit la o femeie...
Nu te gîndi la boala lui ca la ceva fizic, băiatul e întreg,
trebuia să-l vezi cînd mînca un măr zilele trecute, se mişca
absolut normal, foarte precis chiar, tăiase mărul în zece
felii şi se uita la ele cu un aer îngîndurat, ca şi cum ar fi
făcut un mare efort de voinţă ca să accepte ceea ce avea
de făcut cu ele, pentru ca apoi să le mănînce una după
alta, cu o grimasă, eu urmărindu-l de pe hol, din beznă;
stau de multe ori în camera asta, ca să fiu aproape de el,
mama lui e acum la Bucureşti, aşa că aştept aici şi cînd el
are nevoie de mine îmi bate în perete sau îi bat eu uneori,
ca să văd... ca să văd că e totul în ordine.
Argint bătu atunci, tare, în perete, apoi, cu faţa la
Josquin, se întoarse la povestirea lui fără cap şi fără coadă,
iar trubadurul tresări cînd auzi venind din camera cealaltă
o bătaie în perete, slabă, drept răspuns.
L

72
 — Băiatul are acum şapte ani, şi uneori are acelaşi
/imbet pe care îl avea maică-sa, pe vremea cînd mă stră-
duiam fără succes s-o leg de mine. Asta deşi în vremea
aceea, dacă îmi dai voie să o spun, nu eram în principiu
un bărbat fără succes, mai ales pentru că eram la o vîrstă
la care aveam, în mod vizibil, ultima mare nevoie de
Inneie, la graniţa între nevoia de a fi admirat şi nevoia
de a fi plîns... Ştii, nu trebuie să iubeşti intens ca să înveţi
despre dragoste, ci doar să iubeşti îndelung... la fel şi cu
banii, trebuie să-i ai mult timp, nu trei-patru ani, ci trei-patru Chihlimbar
generaţii, ca să se reflecte ceva în comportamentul tău,
în trăsăturile tale chiar...! în cazul meu, anii care treceau
aduceau în loc de înţelepciune doar o oboseală care nu-i
ţinea nici pe departe locul, deşi uneori îi seamănă oare-
cum. Ei bine, această oboseală încercam eu s-o las deo-
parte cînd, de pildă, mergeam cu această femeie tînără
prin cartierele mizere ale Bucureştiului. Zîmbea cînd eu
mă străduiam mai tare să... arăt mai tînăr sau să mă port
mai aproape de felul în care se poartă un tînăr, fireşte nu
să mă prostesc (cînd ni se ofereau flori, nu-i cumpăram
niciodată!), dar, oricum, să nu fiu defetist, să port pulovere
şi nu cămăşi, poate înţelegi ce vreau să spun. Odată cînd
i-am propus să sărim în fîntîna arteziană a avut acel zîm-
bet subţire, insuportabil, ca al unui leşinat capabil încă
de ironie... Acest zîmbet îl văd uneori pe faţa băiatului
atunci cînd încerc să mă port cu el normal, se înţelege,
nu exagerat de normal, ci ieşind din normal într-o pro-
porţie normală, ca şi cum grijile pe care le am din cauza
lui nu ar fi un exces incontrolabil; dar această încercare
de a mă purta normal lui i se pare tot atît de rizibilă pe
cît i se părea înainte mamei lui încercarea de a mă purta
tinereşte...
Bărbatul vorbise cu atîta convingere, încît Josquin, deşi
nu vedea propriu-zis nimic profund în această idee, lu
luat de emoţia celuilalt şi i se păru şi lui că înţelege natura
obscură a acestei relaţii. Doar ce era aceea o fîntînă arte-
ziană îi scăpa cu totul.
— Ce vreau de la dumneata, reluă Argint ferm, este
să vezi copilul şi să-mi spui dacă are vreo şansă. Absent,
bău acum din sticlă, de bună seamă din obişnuinţa de a
bea singur. Voi ăştia, cum se zice, trubadurii, ştiu că vă
pricepeţi şi la... la asta, la medicină, prin călătoriile voas-
tre intraţi în contact cu... Ca să-ţi fac anamneza, trebuie
să-ţi spun nu cum şi cînd a început această boală a lui,
ci să încep cu primele simptome, care trebuie căutate nu
numai în relaţia mea cu ea înainte şi după naştere, ci
chiar cu felul în care eu şi ea ne-am cunoscut, aşa cred.
Această căutare, tot mai departe pe fir, a cauzelor poate
fi doar o obsesie a mea, dar şi dumneata ai fost adus aici
tot de o obsesie, nu? Prima oară, aşadar, ne-am întîlnit
într-o cîrciumă foarte mică în centrul Bucureştiului, cunoşti
oraşul?

73
 Cetatea neagră a Dîmboviţei, se gîndi Josquin, unde
numărai drumurile de piatră pe degete, şi unde după
zăbunari şi cavafi dădeai nas în nas cu vodă Radu cel
Frumos şi ambasadori ai lui Matei Corvin vorbind croată
şi maghiară... îl auzi apoi iar pe Argint.
— Trăim în mai multe lumi deodată, altminteri n-am
îmbătrîni niciodată. Lumea de atunci şi lumea de acum,
cînd vorbim, sînt cele mai puţin ciudate din lumile pe
care le purtăm în bandulieră, un Bucureşti de demult şi
Cătălin Pavel un Bucureşti de acum, schimbat, în orice caz, de aceeaşi
parte a morţii noastre. Eram singur, omul meu întîrzia,
trebuia să mă întîlnesc cu cineva care aducea diamante
brute, doar cu expertiza granulaţiei şi marcate pentru
clivaj, pe care eu le tăiam şi şlefuiam în atelierele mele.
Pentru unele făceam numai cele 18 faţete de bază şi le
dădeam mai departe, dar făceam şi tăietură briliant, cu
luate cele 33 de faţete din coroană, de deasupra centurii,
,.i cele 25 din pavilion, de dedesubt. Bem vin? întrebă el.
— Faţetele astea se fac la 35 şi la 41 de grade faţă de
planul centurii, zise Josquin, folosind cunoştinţele lui extrem
tic* aleatorii, care, departe de a-i aduce vreo recunoaştere,
il făceau să pară foarte suspect.
— Da, zise Argint complet indiferent, în felul ăsta
lumina care intră prin coroană e reflectată înapoi cu
maximă putere de către pavilion.
— Nu neapărat, vorbi trubadurul, cu limba aproape
împleticită, se poate face în miezul diamantului... se poate
lace...
— Ce? întrebă celălalt, în sfîrşit atent.
— Un gol! strigă Josquin, un gol foarte mic, icosaedric,
prin care...
— Bine, şi cum faci aşa ceva în miezul diamantului
l iră să-l spargi, făcu Argint, calmat dintr-o dată, dar Josquin
nu mai voia să-şi caute vorbele şi tăcu.
Argint îl privi fix, luat de gînduri, dar apoi se trezi şi
o luă de la capăt cu întîlnirea.
— De fiecare dată cînd cineva nu întîrzie ne face să
ratăm o altă întîlnire, poate mult mai importantă...
Au intrat atunci cele două fete, rîzînd, una înaltă, de
o frumuseţe agresivă (mă uitam cît de bine puteam să-i
măsor unghiurile fine ale feţei, exact ca la tăierea unui
diamant), cealaltă mai ştearsă, cu mînecile puloverului
Irase pînă la jumătatea palmei şi un fel de ciudată bonetă
conică, din care i se vedea părul blond ca scînteile pe
care le face focul. Primul meu gînd a fost că cea fru-
moasă este pista falsă, care o ascunde pe cealaltă, pe cea
ştearsă, dar, ai să vezi, nu s-a întîmplat aşa. Au stat la o
masă apropiată, de altfel erau foarte puţine mese, era o
după-amiază urîtă, un cadru excelent pentru un eşec
oarecare. Le vedeam din cînd în cînd, amîndouă parcă

74
 exagerat de expresive, de volubile, şi cu atît mai mult am
luat faptul că nu-mi aruncau nici o privire, această evitare
programatică, ca pe o... e penibil ce spun, dar înţelegi,
ca pe o recunoaştere a propriei mele eligibilităţi! Să nu
crezi că eu mă uitam la ele cu insistenţă, din contră,
începusem să refac nişte desene pe care le aveam într-un
carnet pentru un diamant melee şi pentru discul de fosfor-
bronz, care trebuia să /ie subţire ca foaia de hîrtie...
Dumneata ştii lucrurile astea şi...
Cătălin Pavcl Josquin zise şi el, încet: într-o zi chiar o să le tăiem
cu foaia de hîrtie...
Argint aşteptă, dar văzîndu-l că, oarecum cu toată forţa,
se cufundase în tăcere, se întoarse la detaliile incoerente
în care avea atîta încredere că i-ar clarifica muzicantului
nu se ştie ce.
— M-am dus eu la masa lor cînd am auzit zgomot, nu
aveau bani să plătească şi trei chelneri se uitau cum îşi
goleau genţile pe masă, cine crede că femeile fermecătoare
au o anumită dezinvoltură în a trata situaţii triviale se
înşală, mai ridicol am fost eu cînd am spus să se treacă
totul pe nota mea, dovadă că atunci amîndouă au început
să rîdă tare, strident, cealaltă a găsit deodată, ca un făcut,
banii într-un buzunar, i-a aruncat pe masă şi a dat să
plece, în vreme ce aceea înaltă a întîrziat o secundă ca
să-mi arunce o privire neruşinată, umilitoare, rîzînd cu o
gură mare, sclipitoare, însă parcă lipsită de viaţă, vînătă...
Cît am mai stat acolo, am căutat încontinuu în minte tot
felul de replici şi ieşiri spirituale care m-ar fi putut salva în
situaţia aceea, pînă a venit omul cu diamantele, scuzîndu-se
cu cerul şi cu pămîntul, diamantele nu veniseră la Constanţa,
nu putuseră pleca de la Stambul, trebuia să mergem cîteva
străzi mai încolo, pe Caimatei, unde locuia un văr de-al
lui care avea să vorbească la Căpitănie şi...

75
 Pe Josquin îl cuprinse o visare stranie, legată de acest
cuvînt exotic, Caimatei, pe care îl mai auzise cîndva, dar
era cu neputinţă de ştiut cînd. Totul trebuie să fi fost din
vina chihlimbarului.
k
— N-am mai văzut-o mult timp după aceea, zise Argint
cu o poftă de vorbă nebănuită, parcă zicea o istorie
comică; într-o zi, în toamna care a urmat, am văzut-o pe
cealaltă pe stradă, am recunoscut-o întîi după boneta cu
Cătălin Pavel panglică de voal ca dintr-un manuscris medieval, care mă
intrigase la început, şi părul care era inconfundabil, nu
era singură, ci cu un bărbat de vîrsta mea, nici eu nu
eram singur atunci (ce-aş fi făcut dacă eram?), asta mi-a
amintit de prietena ei, cea înaltă, de gura ei mare, vînătă,
cum ziceam, de frumuseţea ei batjocoritoare, o amintire
care nu se aranja în memoria mea, nu-şi găsea locul
potrivit. Am ţinut minte unde intrase şi peste vreo săp-
tămînă am lăsat brusc baltă ideea de a merge la ateliere
să văd dacă s-au instalat discurile noi de tăiat, am ieşit în
oraş şi m-am dus drept spre acea clădire de pe Obedeanu,
unde presimţeam că aveam s-o întîlnesc, am aflat de la
portar că într-adevăr locuiau amîndouă acolo... Omul s-a
mirat doar cînd am descris-o ca fiind înaltă, dar a înţeles
că de ele două vorbeam; şi, într-adevăr, ea era departe
de a fi înaltă, am constatat asta după ce m-am obişnuit s-o
ţin în braţe, de fapt se ţinea pur şi simplu foarte dreaptă,
şi fusese învăţată să meargă încet, ca prin somn, corpul
ei era lent şi somnoros, în vreme ce faţa era plină de
mişcare şi de o inteligenţă manifestă, ce părea falsă, prea
scoasă la vedere... Numai că acum e cu un bărbat, mi-a
mai zis omul, mestecînd. Am suit, am bătut la uşă, dar
nu mi-a deschis nimeni. N-a fost, bineînţeles, nici un duş
rece, pentru că nici în clipa aia nu mi-am dat seama că
era ridicol ce făceam; m-am plimbat pe stradă, stînd cu
ochii pe ieşire, pînă cînd, mai tîrziu, a coborît un bărbat

76
pe care îl cunoşteam vag, dar l-am recunoscut imediat,
era bărbatul cu care era blonda cu o zi înainte (dar toate
aceste persoane erau pentru mine necunoscuţi prin excelenţă,
oameni asupra cărora te-ai oprit cu ochii suficient cît să-i
scoţi din mulţime şi să-i ridici la statutul de necunoscuţi!).
Am suit şi mi-a deschis ea; uimitor, era chiar mai tînără
decît în amintirea mea, nu părea să aibă mai mult de
douăzeci de ani; asta pentru că era acum nepregătită să
vadă pe cineva, era în voia gîndurilor ei reale, dacă pot
să zic aşa, care o făceau să apară mai tînără, după cum Chihlimbar
o mască socială, veselă ar fi îmbătrînit-o. Ea avea acea
figură pe care o vezi uneori la o femeie, cînd se desparte
rîzînd de iubitul ei şi, imediat ce-i întoarce spatele, chipul
ei se posomorăşte, rîsul acela, chiar dacă fusese sincer,
nu persistă, cum ar fi normal. Dă-mi voie să stau o jumă-
tate de oră la dumneata, i-am spus, dar nici unul dintre
noi nu s-a mişcat. Ea încărca repede o personalitate de
comandă, din care vedeam deocamdată neîncrederea. Mi-a
deschis uşa, îngustînd o secundă ochii, iar eu am intrat
ca şi cum intram acolo pentru a mia oară, nu m-am uitat
în jur, m-am aşezat direct în fotoliu, aruncîndu-mi haina
pe patul nefăcut. Ea s-a dus să se spele, şi exact jumătate
de oră am auzit apa dincolo. Am căutat ceva de băut, am
găsit o singură sticlă de vin alb, din care am băut un
pahar, apoi am plecat, cu sticlă cu tot, în clipa în care
am auzit-o pe ea venind. în ziua aia am băut în parc, o
plăcere pe care nu mi-o mai permisesem de foarte mult
timp, şi seara am adormit imediat ce m-am băgat în pat,
lucru rar... Ştiu că te-am derutat cu aşa-zisele indicii pe
care ţi le dau, aceste simptome nesistematizabile, fără
miez, şi dacă te gîndeşti, şi fără coajă (Josquin nu înţelese,
dar tăcu). Nici n-o să-ţi povestesc ce s-a întîmplat între
noi decît în măsura în care are sau ar putea avea o legă-
tură cu băiatul. Acum am să-ţi spun eu ce am înţeles cu
iimpui, pe măsură ce acestă fiinţă s-a încastrat în mine,
m zidul meu mucegăit, pe măsură ce ea s-a obişnuit să
îmi dedice numai mie toată puterea ei de a iubi şi de a
produce suferinţă, amîndouă pretinse de mine în mod
exclusiv, ca să n-o las să-şi risipească în afară resursele,
materia ei vie. Această femeie era, ca să înţelegi mai bine
ceea ce s-a întîmplat, o femeie obsedată de bărbaţii ter-
minaţi, bărbaţii în care vedea o fisură definitivă, irepara-
bilă, mortală. Era atrasă de asemenea bărbaţi printr-o
fascinaţie, voiam să zic morbidă, dar era de fapt una vitală,
care lua uneori forme tandre, semănînd curios cu iubirea,
ca dansul de împerechere al unei păsări care îşi etalează
tot penajul cu cap de mort. E uşor să mă înţelegi greşit,
să crezi că ea căuta farmecul, dacă ar exista aşa ceva, al
dezabuzării bărbatului încercat de viaţă, şi de altfel eu
nici nu eram aşa. Ceea ce îi trebuia era, din contră, o
aparenţă permanentă de siguranţă de sine, a unui bărbat
echilibrat, sub care, revelată numai şi numai ei, să se

77
 ascundă fisura care avea să-l piardă în curînd. Am între-
bat-o într-o'seară, ca să mă umilesc, ce... a văzut ea la
mine sau de ce, în fine, m-a acceptat, m-a luat în grija
iubirii ei, în spitalul iubirii ei, şi ea mi-a zis tocmai acest
lucru derutant, rîzîndu-mi în faţă, răsfirîndu-şi degetele ei
subţiri pe obrazul meu, că sînt un bărbat terminat. Această
bruscă vioiciune teatrală ascundea o anumită ferocitate
care m-a făcut să dau înapoi. Treptat m-am lămurit, bine-
înţeles, că istoria ei personală ascundea destule relaţii cu
Cătălin Pavel bărbaţi mult mai în vîrstă decît ea. Acum să-ţi spun de ce
lucrul ăsta mi se părea inconsecvent. Pe de o parte, cre-
deam că dacă e ceva care să se frîngă într-un om, într-o
manieră atît de marcantă, asta nu se întîmplă la o anumită
vîrstă în special, sau după o sumă de ratări, ci e mai
degrabă o frîngere care te însoţeşte toată viaţa. Mai mult,
pe măsură ce trece vremea, ea, calitatea ei excepţională,

78
 e, pe de-o parte, tot mai mascată de uzură şi de oboseală,
care te împiedică să recunoşti această fisură în specificul
ei, şi, pe de alta, omul reuşeşte să se apropie tot mai mult
de bucuriile simple, cu care tinereţea duce un război
permanent. Or mie mi se părea că ea nu caută, ca să zic
aşa, stigmatul inadaptabilităţii, al lipsei forţei vitale în
general, ci tocmai acea bîlbîială disperată a bărbatului
într-o anumită margine de viaţă, de vîrstă, cînd în sfîrşit îl
preia angoasa, îl face penibil, dar şi majestuos într-o anu-
Cătălin Pavel mită măsură. Pentru că, la drept vorbind, nu aveam cunoş-
tinţă de nici măcar o pasiune de-a ei pentru unul dintre
acei tineri despre care cu atîta uşurinţă ai fi putut spune
că sînt terminaţi, terminaţi în mod genial chiar, cum ştii
că, dacă e vorba de epuizare, de devastare interioară în
forme radicale, ele sînt mai frecvente la tineri decît la
bărbaţii hîrşiţi... Situaţia asta s-a complicat cînd, într-o zi,
ea n-a apărut unde trebuia să ne întîlnim, şi în locul ei
a venit blonda, dar nu întîmplător, trecînd pe acolo, ci ca
şi cum, în locul reprezentantului unei companii, care
fusese reţinut de o şedinţă, venise un altul, adică ea,
blonda cu care puteam la fel de bine să tratez, cu focul
mînios din capul ei! S-a aşezat la masă şi mi-a zîmbit,
aşteptînd adică să iau iniţiativa, să-i spun care e programul
pentru azi, un zîmbet care, pot să-ţi mai spun un lucru
incomod, m-a tulburat. Pe jumătate, într-adevăr, era la un
pas de a se uita la mine ca la un caz interesant, despre
care auzise atîtea şi pe care urma poate să-l comenteze
cu ea, în termenii care mă crispau cînd încercam să mi-i
imaginez; şi mă simţeam pe jumătate ameninţat de o
încredere idioată, laşă în aceste judecăţi, în minţile lor
tinere, cu altfel de luciditate. Da, acest zîmbet îmi plăcea;
iubeşti, dar continui să vezi femei tulburătoare, cum rămîne
cu aceste femei? Fireşte că aveam de gînd să schimb cîteva
vorbe cu ea, apoi să plec, dar nu-ţi ascund că, aplecat
asupra ei, cum eram, fără să vreau, cu ea în faţa mea, în
lamura optică a spaţiului, în centrul fotografiei mele exis-
tenţiale în acel moment, devenise, împotriva voinţei mele,
mult mai frumoasă decît poate era, eu gîndindu-mă, din
obişnuinţă, numai din obişnuinţă, bineînţeles, cum e să
cazi în această femeie şi... Începînd de atunci am vrut
s-o rup de această prietenă, de blondă, pe care nu mai
voiam s-o întîlnesc nici eu niciodată, lăsase să se vadă
acea teamă, o formă de gravitate pe care femeile o arată
cînd vor să placă realmente, ca şi cum vulnerabilitatea lor
ar fi o podoabă purtată la ocazii speciale. însă aceea nu
fusese o asemenea ocazie, fusese un complot al lor, un
experiment în care nu înţelegeam de ce se amestecase
această insinuare erotică (pe care o socotesc complet
separat de ceea ce s-a întîmplat la sfîrşit, cînd prietena
trimisă de ea mă sărutase repede pe gură, o simplă pros-
tie). Nu i-am spus nimic despre ce se întîmplase, în schimb
i-am cerut să nu se mai vadă cu ea şi... ea a rîs, a rîs

79
 foarte precis, iar rîsul acesta era violenţă pură, nu o expri-
mare organică a amuzamentului. Atunci ne-am despărţit,
adică, fără să-i spun nimic, n-am mai căutat-o. M-am întors
la treburile mele, pe care le neglijasem, aşa cum te întorci
la bagajele care stau în mijlocul casei tot aşteptîndu-te să
te hotărăşti să pleci; am reînceput să merg la ateliere şi
să citesc, să citesc cu o plăcere imensă, fără să-mi mai
trebuiască nimic altceva. M-am întîlnit tot atunci, îmi amin-
tesc, de mai multe ori, întîi întîmplător, apoi intenţionat
Cătălin Parei cu o veche prietenă, una dintre acele fiinţe excepţionale
care stau întotdeauna la periferia discului vieţii noastre,
de unde se apropie uneori ca bete, greşind uşa şi intrînd
la noi, o femeie la care încă ţineam, care tocmai ieşea
dintr-un lung proces de divorţ. Acceptăm toţi în cele din
urmă că lucrul cel mai frumos din viaţă este să poţi spo-
rovăi relaxat cu cineva care te cunoaşte de multă vreme.
După aceste zile mai bune, cred că ai înţeles, a urmat o
prăbuşire fără cauză. Trebuie să observi că această pră-
buşire nu venea după o relaţie îndeajuns de lungă sau
de strînsă; nu, a fost ca o recidivă a unei boli care te
omoară aproape după ce tocmai îţi reveniseşi dintr-o stare
neplăcută, cu puţină febră. Am început să stau închis în
casă, abia mă spălam, mă răsuceam de pe-o parte pe alta,
rămîneam nemişcat în timp ce mîncam, cum să-ţi spun,
mă uitam pe fereastră şi mi se părea că mă uit la o ţară
în care n-am trăit şi nu voi trăi vreodată. Te-a nedumerit
poate că nu ţi-am spus numele ei, pentru că ea e încă
soţia mea, de aceea nici n-aş vrea s-o vezi vreodată, mai
ales după ceea ce îţi povestesc acum. Iar dacă îţi poves-
tesc, nu e ca să mă descarc în faţa unui necunoscut, ci,
ai să vezi, ca să îl vindeci pe copil, dacă ai să poţi, o să
ajung imediat şi la asta... Dar nu uita că va trebui să eviţi
numele proprii, numele de oameni, numele care ne fac
prizonieri.
Au îl va învăţa pacientul pe doctor, se gîndi Josquin.
Argint continua anamneza.
— Nu voiam s-o văd din nou, pentru că ştiam că acest
drum se termină rău, ceea ce nu mă atrăgea deloc, pe
mine nu mă mai interesa catastrofa ideală... M-a căutat
însă acasă blonda, care s-a uitat la mine franc, aproape
cald, şi cu o neînchipuită obrăznicie în voce m-a întrebat
unde umbli, te-ai ascuns să mori? Şi, cum mă găsise în
acea apatie oribilă, din care nu puteam ieşi, mi-a zis hai,
dă-mi voie să intru, ţi-am adus ceva de mîncare... Abia
atunci m-am trezit şi i-am răspuns dispari, să fie ultima
oară cînd te văd, şi am înjurat-o scurt. Tristeţea s-a răs-
pîndit pe figura ei, evident o reacţie neaşteptată, robotică,
şi a început să coboare încet scările, uitîndu-se încă la
mine, pînă am trîntit uşa. Efectul acestei vizite a fost că
în aceeaşi zi am plecat s-o văd pe ea, o hotărîre care nu

80
 întîmpinase nici cea mai mică rezistenţă raţională, dar
care, odată luată, nici nu mă limpezise. M-am liniştit abia
cînd am văzut că ele nu mai locuiesc acolo şi nimeni nu
ştia unde s-au mutat. Parcă deodată vedeam capătul unui
deşert, prin care nici nu ştiam că trecusem, adică nu ştiam
cît suferisem de sete, abia acum îmi dădeam seama; fusese
una din cele mai confuze aventuri sau non-aventuri pe
care le trăisem vreodată.
Argint tăcu şi Josquin ridică ochii, aşteptîndu-l pe celă-
lalt să continue; el însă părea acum că încearcă să prindă Chihlimbar
o înţelegere care atunci îi scăpase, sau îşi dădea seama
cu întîrziere că povestise ceva ce nu era relevant şi căuta,
cu o putere pe care Josquin o invidie, să înceapă poves-
tirea din alt unghi, să treacă la subiectul care rămăsese
încă neatins, copilul bolnav adică. Argint bea de la o
vreme singur fără să mai întrebe, lîngă masă mai erau
sticle şi acum Josquin văzu că lîngă pat mai erau încă alte
sticle, frumos aranjate, cu o preocupare deplasată pentru
ordine într-o cameră oricum goală, aparent neîntreţinută.
— Ceea ce am să-ţi spun mai departe...
Aşa începu Argint, şi lui Josquin i se păru că plecase
o vreme de lîngă el şi se întorsese plin de alte întîmplări,
alt om, se uită dintr-o parte la Argint, vrînd să vadă dacă
nu cumva acela era pe punctul de a se prăbuşi pe masă
şi fu surprins, chiar neplăcut surprins, de prospeţimea
figurii lui, care clipea doar mai încet parcă.
— ...ceea ce ai să auzi, zise Argint fără să-l privească,
nu poate fi dezbrăcat de un anume patetism, deşi încerc
să-ţi vorbesc cît pot de calm, dar n-ai să mă acuzi de atîta
lucru, poate că e timpul să ne reconsiderăm atitudinea
faţă de patetism, spuse el, cu un zîmbet nepotrivit, pe
care Josquin îl simţi, deşi îşi ferise privirea. Cum spuneam,
am plecat de acolo şi am mers pe strada care se întorsese
la o viaţă în doze suportabile, la culori suportabile, viaţa

slabă, care cuprindea totuşi atîtea fibre colorate. Mi-am

amintit că omul cu diamantele venea din nou în Bucureşti,
e adevărat că nu ne mai văzuserăm de ceva timp, delega-
sem pe altcineva să se ocupe de el, şi am simţit pofta de
a lua parte eu însumi la acea discuţie, la căldura ei tehnică,
de a vorbi despre o nouă tăietură la care se gîndea une-
ori mintea mea fără mine - am mers spre circiuma dichi-
sită, unde m-au primit cu surpriză, cu veselie, ai observat
cît de importantă e starea de bine pe care ţi-o dă o oră
împreună cu doi sau trei bărbaţi corecţi, pe care îi cunoşti
bine, cît de fără reziduuri e această superficială punere
în comun. Cum deja ai ghicit, a intrat ea, a venit la masa
noastră, s-a aşezat lîngă mine fără un cuvînt şi s-a uitat
la ei pe rînd, zîmbind uşor, foarte palidă, cu sprîncenele
ridicate mult, ca şi cum în mijlocul tristeţii ei tot ar mai
fi mirat-o ceva... Şi-a pus mîna peste a mea şi i-am văzut
oasele subţiri, slăbise, acum părea că are cu zece ani mai

81
 mult ca la ultima noastră întîlnire şi eu eram îngheţat de
dragoste, mă auzeam vorbind. Se ridicase din nou colţul
unei pînze de pe sensul insuportabil al existenţei mele,
de care eu puteam să nu fi avut nici un chef, şi indiferent
de ce aş fi crezut mai înainte... Atunci a fost ea prima
oară la mine, această fată-femeie despre care am crezut
eu atunci, în puritatea, în frumuseţea întunericului, cînd
am făcut dragoste prima oară, că ea era, de fapt, sfărîmată,
terminată, cum vulgar spusese despre mine (şi despre alţii,
Cătălin Pavcl fără îndoială) şi asta ar fi putut să mă fi atras pe mine la
ea! De fapt, era a doua oară cînd făceam dragoste, dar
prima oară fusese una dintre acele neînţelegeri complete,
ea, care mă provocase fără ruşine aproape, stătuse apoi
de gheaţă, nici nu-i auzeam respiraţia, mai încercasem o
dată noaptea, epuizaţi de ceartă, cu ea scîncind de durere,
deoarece aşa merg lucrurile cînd trebuie să meargă bine.
Dezamăgirea că faptul de a nu mai fi tînăr nu rezolvă

nimic. Dar acum, ajunşi la mine, fusese o împăcare bez-

metică, cu scînteile care apăreau pe umerii ei cînd o
.ilingeam, şi senzaţia că scot din adîncul vieţii mele o
landreţe plină de bucurie şi de milă. Apoi a început decli-
nul legăturii noastre, care a fost şi partea ei cea mai
frumoasă. Ne vedeam mereu, la mine sau în cîrciumile
regale, a căror hartă o făcuserăm amîndoi punînd la un
loc cunoştinţele în materie ale amîndurora şi pe care le
parcurgeam într-o spirală arhimedică - ca băutor, ştii ce
înseamnă asta; dar petreceam mult timp şi la ateliere,
unde ea vrusese să-i dau o mansardă numai pentru ea.
Ne plimbam noaptea în lungul bancurilor de lucru cu
diamante peste tot şi ascultam ideile ei trăsnite, să-mi fac
un brici de diamant pentru bărbierit, pentru că niciodată
cînd te tai cu diamantul nu curge sînge. La mine mă ruga
s-o învăţ să gătească (ceea ce am şi făcut) şi desena pe
pereţi. Din ce în ce mai des însă totul era întrerupt de
nişte crize de tăcere resentimentară şi se terminau cu ea
plecînd deznădăjduită (eu nu ştiam nici ce făcusem, nici
ce să fac: o apatie cumplită mă invada) în mansarda ei
de la ateliere. Apoi se întorcea peste o vreme, şi amîndoi
ne prefăceam că nu s-a întîmplat nimic. Una dintre aceste
întoarceri a fost cu totul neobişnuită, pentru că m-a luat
cu ea, pradă unei agitaţii smintite, şi acolo, în mansardă,
era prietena ei, blonda, în pat, cu boneta în mînă, ca şi
cum ar fi scos o mască purtată toată viaţa, şi cu părul
lung nefiresc într-o parte, curgînd din pat. în zilele în care
m-am ocupat de această poveste, investigaţii, acte, cimitir
(nimeni n-o cunoştea pe blondă, pare-se totuşi că în viaţa
ei mică se putuse deschide uşa imensă a morţii), am fost
ca otrăvit de furie. Ha a stat la mine şi imediat după
înmormîntare mi-a spus că asta a fost tot între noi, totul.
Nu-mi amintesc exact ordinea faptelor şi vorbelor dintre noi
din acele zile, această problemă a mea cu abscisa timpului

82
 m-a împiedicat întotdeauna, de altfel, să mă cert în mod
eficient. Motivul ei era următorul: ea mă urmărise cu
atenţie şi văzuse că eu nu eram, de fapt, un bărbat ter-
minat, că, pe scurt, trişasem, observase că mă dădusem
drept cine nu eram, traficasem cu buna ei credinţă, cu
sentimentele ei. Pus în faţa acestei situaţii (care nu era o
situaţie: era doar ceva care se terminase), i-am propus să
facem un copil, fără să mă căsătoresc cu ea, bineînţeles.
Puteam să mă aştept să rîdă, deşi acel rîs s-ar fi adresat
bolii, fisurii, şi, vezi bine, eu manevrasem în aşa fel încît Chihlimbar
să ascund faptul că eram un bărbat ca oricare altul, cu
nişte tare nespectaculoase şi cu tristeţi de duzină, şi nu
mă aflam în pragul unei decadenţe de largă respiraţie.
N-am mai auzit nimic despre ea un timp, pînă într-o zi,
cînd a bătut la uşă, într-o cămaşă albastră de-a mea,
nepieptănată, întrebîndu-mă dacă pot să-i cos un nasture -
fără să vreau, m-am uitat la burta ei, arăta ca o mare
piatră de lună montată într-un inel discret, eram topit de
dor după ea - cu nasturii era foarte serioasă, nu ştia să
coasă şi nu apucasem să-i arăt, eu ştiam din armată. Să
nu-ţi închipui, în orice caz, că a rămas cu mine, nu, o
vreme ne-am mai văzut doar de cîteva ori, rîsul îi revenise,
îmbătrînise şi devenise mai rea, mai frumoasă şi mai rea.
Dacă ai fi văzut mîndria cu care se legăna, păstrîndu-şi
încă mersul ei de prinţesă, cu o lumină cenuşie, drastică
în ochi, doar părul îi îndulcea figura, fără voia ei, bine-
înţeles, pe ascuns... în ultima lună a sarcinii am stat cu
ea totuşi în fiecare zi, fără să prea vorbim, eu citind, ea
cerîndu-mi uneori ochelarii ca să citească şi ea, cam ăsta
a fost singurul act de blîndeţe pe care şi l-a permis atunci.
La naşterea copilului, prietenii te felicită şi îţi spun că
acum nu mai ai voie să mori douăzeci de ani. Apoi, ceea
ce nu se putuse mai înainte s-a putut atunci cînd copilul
a făcut pojar, ceea ce a speriat-o atît de tare încît m-a

83
 ( I iernat pe mine (stătea în casa unui unchi, Tadeusz, care
%e purta foarte rece cu ea, şi la fel de rece cu mine,
pentru că eram vinovat de starea ei), m-a chemat convinsă
că e o boală mortală. Copilul s-a descurcat foarte bine
piuă la urmă, mult mai bine decît ea, care iar slăbise.
< iăteam pentru amîndoi, mîncăruri simple, fireşte. Am făcut-o
•.ă se căsătorească cu mine, păcălind-o cu faptul că nu
dădeam importanţă acestui aspect, făceam ordine în hîrtii,
de fapt, cînd i-am propus să ne căsătorim, am poimîine
Cătălin Pavel o fereastră şi am putea să ne căsătorim, mîine şi răs-
poimîine trebuie să trec să iau discurile de fosfor-bronz,
discuri experimentale, în care n-am încredere; mai bine
m-aş întoarce să fac numai rubine în caboşon şi scap de-o
grijă! apoi uitîndu-mă la ea care înlemnise în uşa bucătă-
riei. Cam aşa a fost.
Argint se opri. Stătură amîndoi în tăcere, acela pregă-
lindu-şi poate în minte un nou efort, o nouă săritură în
gol, iar muzicantul luptîndu-se cu oboseala, care venea
in valuri acum cînd el se relaxase. Argint se lăsă pe spate
şi începu acea parte a povestirii sale, pe care, se temu
celălalt, avea s-o scurteze după ce dăduse importanţă
exagerată unor lucruri pe care nu voia decît să le transmită
cuiva, acest artificiu sfruntat îl lovi pe Josquin dintr-odată
ca foarte emoţionant.
— Viaţa copilului s-a petrecut în Bucureşti, primii trei
ani, şi apoi aici. Crezi că faptul că am plecat, că am venit
aici, poate să fie de vină? întrebă el, atît de doritor să
audă că nu, încît Josquin se mişcă intimidat pe scaun.
După naşterea copilului, nu-ţi ascund că am fost uimit de
inaderenţa mea la acest copil, pe care habar nu aveam
cum să-l iubesc, ca pe ce anume adică, ce categorie era
asta? M-am gîndit şi că e mai bine să mă retrag cumva,
s-o las pe ea să se îmbarce total pe această navă nouă, fără
să mă aibă mereu pe mine pe punte, prudent, timorat.
Mă mira faptul că nu purta această bucurie mereu cu ea,
prezenţa copilului o bucura foarte mult, dar cînd nu era
cu el îşi lua cumva seama, ca şi cum încerca să compen-
seze risipa de afecţiune, era, de exemplu, în bucătărie cu
gînduri negre, copleşită de vinovăţie şi de inadecvare,
învîrtindu-se de colo colo (începuse să facă treabă!), pe
cînd în camera lui izbucnea ca la comandă în sunete
vesele... După vreun an, dacă nu mistific acum fără să
vreau, cred că lucrurile se întorseseră pe dos, adică pe
mine mă atrăgea teribil purcelu’ ăl mic, războinicul neîn-
fricat şi pişăcios, iar ea se uita la mine pe sub sprîncene,
cu gura ei vînătă ca o ameninţare. Acum era rîndul ei
să-şi ia o distanţă, de parcă i se părea indecent să asiste
la iubirea unui tată pentru propriul lui copil, în general
dintr-o reticenţă de a asista la sentimente (ale ei inclusiv,
cum se întîmplase), dar mai ales cred că ieşea treptat din
haloul abilităţilor metafizice pe care corpul femeii îl pro-
duce pentru a o ajuta să depăşească şocul absolut al

84
naşterii. Lucrurile se schimbaseră, bărbatul de lîngă ea n-o
mai interesa, era pentru ea o problemă rezolvată, ajunge
cu atîta şmotru emoţional, avea şi ea dreptate. Nu trebuie
să înţelegi de aici că vreunul dintre noi a neglijat copilul
sau că a fost rece cu el în acele timpuri, nu, sentimentele,
limitările astea erau doar ca nişte bolţi care se întindeau
între noi, pe deasupra capului, cum ar veni, prin care ne
mişcăm fără să ştim unde sîntem... Dar mai tîrziu, să zicem
după încă un an, atunci cînd lucrurile s-au stabilizat, adică
am găsit amîndoi, faţă de copil, raportarea, dacă nu justă, Chihlimbar
în orice caz pragmatică, şi am intrat pe nişte culoare pre-
vizibile de comportament, au apărut alte schimbări. Sincer,
nu sînt deloc sigur că lucrurile s-au întîmplat aşa cum zic
eu, se apără Argint. Toată această periodizare, cel puţin,
e de-a dreptul hazardată; dumneata înţelege ceva din
însăşi posibilitatea ca această periodizare şi aceste afirmaţii
generale să apară în mintea mea. Da... de ce am plecat
ilin oraş. Ziceam că, de data asta, s-a petrecut între noi
un fapt grav, lipsit de orice surle şi trîmbiţe. Mi-am dat
■.cama că... nu mă mai iubeşte. Ha ha! Din acest punct
de vedere, evident, faptul nici nu se mai petrecea „între
noi"; totuşi, încetările, dispariţiile sînt faptele de maximă
putere. Nu mai eşti iubit decît din momentul în care te
întrebi dacă nu cumva nu mai eşti iubit şi vezi că aşa e.
I’ierderea cea mare are loc, bineînţeles, nu dacă celălalt
iţi retrage iubirea lui, ci abia dacă reuşeşte să te împiedice
•,ă-l mai iubeşti. Bun - am plecat din oraş, amîndoi sub
pretextul că e mai bine pentru copil, am făcut deci, cum
se spune, o schimbare. Băiatul a suferit poate că i s-a luat
ritmul mare, gras, zumzăit al oraşului, pe care îl auzea
înainte în urechiuşele lui. Ei i-a făcut bine, dar mai ales
după ce a plecat înapoi... Vine din cînd în cînd aici, doar
pentru scurt timp. Mie îmi rămîne să fiu obtuz. Altfel nu
cred că aş putea să suport frumuseţea ei cînd vine aici
cu mere (aduse de la oraş, înţelegi!) sau cu plăcinte,
îmbrăcată subţire şi, nu ştiu cum face, modest, cu un aer
rătăcit, şi stă cu copilul închisă în cameră şi plînge. Ce
îndrăzneală. După care eu rămîn singur cu el, cu băiatul,
şi - ne simţim destul de bine împreună, dar... Cînd vrei
să-l vezi, întrebă Argint.
Josquin se uită pe fereastră; nu se făcea încă lumină.
O să dorm puţin şi mîine-dimineaţă o să vorbesc cu el, zise.
Argint se ridică, îşi alese o sticlă de vin, apoi, uitîndu-se
pe lîngă celălalt, zise, poţi să dormi aici dacă vrei mîine
să vorbeşti cu el, eu o să cobor acum, am lemnărie de
vopsit, să mai dau măcar o mînă că absoarbe ceva de
speriat, şi ieşi din cameră.
Josquin îi auzi paşii pe scară, înţelese cît de mult se
sprijinea de balustradă. Cînd lăsai găleata în fîntînă să
scoţi apă, cineva necunoscut lăsa o găleată spre tine ca
să scoată cine ştie ce, către acea interfaţă foarte dură care
era suprafaţa apei şi care se făcea brusc ţăndări sau cuvinte.

85
 Iar pentru a "scoate o găleată cu apă lăsai găleata să intre
doar pînă se scufunda complet, în loc s-o laşi nesfîrşit de
jos, ca să scoţi apa de la fundul imprevizibil al fîntînii,
crezînd pesemne că apa e aceeaşi pe toată adîncimea ei,
iar nu apă din ce în ce mai veche. Poate pentru că şi în
tine neclaritatea cobora numai pînă îi înţelegeai forma şi
se retrăgea fără să fi coborît pînă la capăt, unde poate că
n-ar fi găsit de altfel decît exact, exact aceeaşi uimire, în
poveşti din ce în ce mai vechi. Adormi în timp ce se uita
Cătălin Pavcl la tavan.

86
 A cincea zi, se trezi cînd băiatul întrebă:
— Aş putea să vă ajut cu ceva? Păreţi pe ducă...
Josquin se ridică în capul oaselor, speriat de acest
pronostic, apoi îşi trecu o mînă peste faţă.
— Aşa mă şi simt, băiete, aşa mă şi simt...
După care scoase în sinea lui un sunet care exprima o
admiraţie neprecupeţită faţă de halul în care se putea simţi.
— Uită-te bine la mine, giovanetto: ce face din om
băutura! strigă Josquin, lăsînd capul în piept, răsfrîngînd
buza.
Apoi, cu un ochi enorm aţintit dintr-o parte la băiat,
minţi cu neruşinare.
— Şi nu m-ai văzut cînd sînt într-adevăr pe ducă!
— V-aş mai fi lăsat să dormiţi, zise copilul încet, spri-
jinit de tocul uşii, dar gemeaţi în somn şi...
— Ah, e bine să gemi în somn, alungă dilemele, nive-
V lează neconcordanţele, zbîrleşte cîinii personali, îi pune
în gardă pentru cînd o să te trezeşti înţesat de suliţe,
.1trage adică bunăvoinţa zilelor care vin; a unora din ele,
a unora... vorbi Josquin mişcîndu-se ca un apucat prin
cameră în cămaşa lui de noapte, mare, albă. Semăna cu
un vultur pleşuv. Deodată o bănuială cumplită îl pironi
locului, întoarse capul spre băiat, doar nu vrei să deschizi
ferestrele* nu? Să intre puţin aer?

87
 Nici o ameninţare nepărînd că vine din partea copilu-
lui în această direcţie, muzicantul se aşeză pe pat; i se
înmuiase'ră picioarele.
— Să-mi spui unde pot să-mi fac un ceai, şi pînă mă
spăl eu, sper că aveţi nişte apă rece ca gheaţa, adună-ţi
toate cunoştinţele despre Fibonacci, să-mi zici o poveste
despre el.
— Nu am auzit de Fibonacci, nu merg încă la şcoală,
eu mă pricep la lucruri în general, pe care le-am văzut
Cătălin Pavel aici, în grădină.
Josquin dispăru făcînd un gest amplu, misterios, după
care fu auzit croncănind în baie, sărind în şi din butoi,
strigînd nelămurit, înălţîndu-se cu un iepure de cîmp în
gheare, răsucindu-se într-o zadă, smotocit în final de şarja
unei turme de zimbri. Apăru în fine drapat într-o faţă de
masă, o altă mărime decît a lui, sări în haine, îşi puse
pălăria pe piept, mormăi de unul singur, prezentîndu-se
în faţa oglinzii; cînd intră băiatul cu ceaiul, stătea melan-
colic, onctuos ca un cardinal, în faţa ferestrei, aşteptînd
să iasă lumina şi să dea peste el, dar era înnorat.
— O, ceai, făcu el, încîntat, întorcîndu-se. Ceai! şi se
uită de la cană la băiat.
Ceaiul auriu era într-o cană imensă de exact aceeaşi
culoare, pe care Josquin cu amîndouă mîinile abia o ridică.
— Ce e cu Fibonacci? întrebă copilul. Zi-mi tu poves-
tea.
Pe faţa lui Josquin se aşternu o neslîrşită desconsiderare
faţă de un tip aşa bocciu ca Fibonacci şi faţă de posibi-
litatea de a spune o poveste despre el.
— Sînt alte lucruri, mai importante, care trebuie poves-
tite, enunţă el; tinere, aşază-te puţin, avem ceva de dis-
cutat. Vin de la Milano să îţi aduc puţine ştiri proaspete.
— De la Milano? se sperie copilul.
— întocmai, făcu Josquin sumbru. Şi acolo sînt copii,
deşi nu aşa veseli.
— Eu nu sînt vesel, se indignă copilul.
— Această poveste a fost găsită scrisă pe hîrtie subţire
intr-o ladă dintr-un depozit de lînă din Milano. Există lăzi
similare în orice depozit din lume, care cuprind alte poves-
liri despre nişte oameni care s-au plimbat pe suprafaţa
pămîntului, prin zloata mică a lumii. Dar şi în lăzile pline
cu sare de pe marginea drumului îngheţat se află uneori,
în loc de sare, manuscrisul unei povestiri. Oamenii deschid
capacul şi rămîn uimiţi; la fel se întîmplă ca o vînzătoare
să-ţi împacheteze într-un ambalaj cu fluturi o bucată de
caşcaval, şi cînd ajungi acasă, mort de foame, vezi că
înăuntru e doar un teanc de foi.
Stăteau sub copaci, în grădina din spate, trubadurul
trîntit pe jos, cu palma pe burtă, copilul aşezat mai încolo,
cu faţa strălucind sub borul pălăriei lui Josquin şi învîrtind
în mînă o frunză roşie, plesnită. Din clipa în care îl văzuse,

88
cântăreţul înţelesese de ce boală ciudată suferea băiatul
lui Argint: de tristeţe. Oamenii trişti şi singuri rîd, fac
glume şi au o sumedenie de prieteni buni. Tristeţea lor
se exprimă doar ca o nedumerire permanentă. Stratul de
jos al tristeţii poate să acopere copilăria, poate spre binele
lor, spre binele nostru, dar foarte probabil nu. Atenţie!
strigase Josquin (la el însuşi), şi apoi îi povestise copilu-
lui despre Millefiori. (Avea tot timpul această poveste la
el într-o bucăţică de chihlimbar. Se ostenise şi să-i explice
Chihlimbar
băiatului lui Argint că oamenii dinăuntru mergeau uneori
în călătoriile lor pe plaje pe care găseau, într-o grămăjoară
de alge, o piatră de răşină; înăuntru se aflau prinse alte
poveşti cu alţi oameni mergînd pe alte plaje.)
Ilona se uită la el o clipă, apoi lăsă privirea la loc în
oală şi începu să plîngă. J. se simţi înduioşat, ceea ce era
o formă de tupeu: mai întîi dormi prin străini, nu se mai
aude nimic de tine, şi cînd te întorci te simţi înduioşat!
Se aşeză pe scaun şi se scărpină în cap. Uitase că ea îl
aştepta, nu apucase să se obişnuiască cu ea, cum uiţi
după un miracol că nu mai eşti ciung, atît de obişnuit eşti
cu ciotul. Ilona îl întrebă dacă vrea să mănînce ceva, ştie
doar că, dacă nu mănîncă, o să-l doară stomacul. Pe tru-
badur chiar îl durea stomacul, dar nu cine ştie ce. în
schimb îi era foame, o foame sadea, din cea care te lasă
după ce iei cîteva guri, faţă în faţă cu mîncarea anorganică,
lipsită de viaţă, de grai. Muzicantul plescăi şi zise m-au
jefuit, mi-au luat toţi banii de pe casă, neastîmpărată lumea
pe-aicea. Femeia se rezemă de masă, apoi se aşeză şi ea
moale, cu farfuria în mînă, farfuria cu cartofi pe care
trebuia să i-o dea lui după ciorbă. J. lăsă să se înţeleagă
că încearcă să mai spună ceva, dar că nu poate. Ilona se
uită pe fereastră şi J. se uită la ea pe furiş, să vadă cum
apare pe figura ei supărarea provocată de bani. Idiotul,
imbecilul de J. credea că o femeie este deasupra banilor,
deasupra sărăciei, trăieşte direct în cer. La sfîrşit însă, cînd
leorpăi ultima închiţitură, înghiţitură cu alte cuvinte, de
ciorbă, se întrebă dacă nu cumva Ilona se gîndeşte că i-a
cheltuit cu altă femeie, şi hotărî că experimentul putea să
ia sfîrşit, drept care scoase pe masă un teanc de bani cît
o biblie şi zise da, dar am găsit banii ăştia în văgăuna
unei scorburi. Pusese şi banii englezeşti şi banii sicilieni,
ca să o dea gata. Femeia se mînie însă abia acum, cînd
înţelese ce se întîmplase; ce muiere adevărată, gîndi el,
ce frumuseţe. Avea un for unde era vulgar. Ilona îi luă
farfuriile şi zise ai băut prea mult şi n-ai mai venit acasă
să dormi. Ştii că prea multă băutură îţi face rău, asta e
cel mai grav, şi acolo unde ai dormit nu cred că ţi-a adus
cineva aminte să-ţi iei pastilele şi (pastilele, îşi aminti
J. deodată) azi sigur ai palpitaţii. începu iar să plîngă din
senin, fără nici o pregătire, continuînd să strîngă, după
care puse pe masă două sticle de vin, roşu şi alb, ca J. să

89
 aleagă de care vrea. Trubadurul o luă pe cea mai apro-
piată, turnă întîi femeii, apoi lui, şi răsuci uşor paharul
cu degetele. Ce palpitaţii, minţi el, mă simt mai bine în
ultima vreme. Ea bău puţin din vin, cu un gest care lui
J. i se păru stîngaci, caraghios. Lumina ferestrei îi cădea
pe faţă şi o albea. J. zise am fost pe la ăsta, pe la Argint,
am stat de vorbă pînă tîrziu, un om interesant, cu funcţia
de viceprimar, poate ne dă un loc de casă să facem o
casă pentru Magde, cînd se întoarce şi zăpăcita aia, fii-mea,
Cătălin Pavel se bîlbîi el, încîntat de paradox (ce paradox vedea?) şi de
nemernicia care exista. Auzi, schimbă el vorba, voiam să-ţi
spun două lucruri. Cînd eram eu mic... Rîgîi fără să vrea.
îţi dai seama cîţi copii au fost treziţi atunci din somn de
taţii lor şi cînd au zis ce e, tată? aceia au zis, scoală bă,
a căzut Constantinopolea... Eu aveam şapte ani. Cît băia-
tul lui Argint azi. Cînd am auzit asta, primul lucru la care
m-am gîndit şi la care am sperat a fost că o să pot să
stau toată noaptea treaz, cu tata şi cu mama, şi să-i ascult
vorbind, să facem glume. Mama era cam nemulţumită;
tata considerase de datoria lui să mă trezească să-mi spună,
mama însă părea că vede în asta un fel de învăţare la
prostii, începutul unei obişnuinţe periculoase cu veşti mari.
Da, şi în noaptea aia mă întreabă tata, venirăm toţi în
odaia mare, e, zice el, consternat aşa, cu o scrisoare în
mînă, ce zici tu de..., au luat turcii Constantinopolea!
Mama mi-a adus apoi o cană cu lapte în cameră, fără să
mă bîrîie să mă culc, chiar mi-a zis, în curînd o să se facă
lumină, ce să te mai culci... (ceva uimitor din partea unei
mame, admirabil!...), ia şi tu ceva şi citeşte... aşa e taică-tu...
Cum adică? Aşa era tata. Era în aşa fel încît în noaptea
aia cădea Constantinopolea sau cum? J. se uită întrebător
la Ilona, care se uita tristă la el, nu prea înţelegea ce vrea
acela să-i transmită, apoi, înviorată, spuse, şi a doua
amintire? Cum, a doua? zise muzicantul. Spuneai că sînt
două lucruri pe care vrei să mi le spui... J. începu să rîdă,
ce părere ai, că o să spun două prostii la rînd, să mă
vorbeşti după aia în sat că te plictiseşti cu mine, că te
aşteptai să am altă minte la anii mei... Femeia nu luă în
seamă grosolănia, se gîndi e obosit, e felul lui de a..., a
avut o...
Uşile erau date în lături şi Josquin ştiu că s-a întîmplat
ceva, îşi luă pentru orice eventualitate o figură cu totul
opusă celei pe care o avea atunci şi intră. Ilona era acolo,
căutînd cu atenţie într-o cutie mare, violet, de praline sau
pricomigdale, un act anume; lîngă ea era un tip înalt şi
foarte gomos, într-un costum gri alcalizat, care o supra-
veghea cu discreţie. Veţi supraveghea cu discreţie. Josquin
înţelese fulgerător fondul problemei şi începu să-şi tîrască
piciorul. Asta nu putea să fie rău, indiferent de circum-
stanţe. Apoi începu să strige unde e băutura, unde e
ultimul ban din casă. Asta pentru mai multă siguranţă,
deşi nu fără plăcere. Amîndoi se întoarseră la el şi Ilona

90
încercă să-i transmită din ochi ce s-a întîmplat, trubadurul
era însă slab la transmisiuni. Individul zise sînt Gomosu,
perceptor de impozite. Josquin, de beat ce era, nu realiza
primejdia, se apropie şi zise ceva. O treime din ei zic:
dar am plătit, două treimi zic: nu pot să plătesc acum, la
care Gomosu avea două variante principale absolut la
dispoziţia lui, unu: să-i dovedească omului că nu a plătit,
doi: că ba acum. Josquin zisese: dar am plătit. Gomosu
scoase deci un registru asortat cu costumul. Acest registru
îl acuză pe Josquin că nu plătise impozitul pe vînzarea Chihlimbar
unui imobil. Josquin făcu ceea ce fac trei treimi, adică
îndreptă puţin registrul ca să se uite şi el, atingîndu-l cu
mult respect şi cu frică, îndreptîndu-l nu de tot, ci pînă

91
 mlr-o poziţie incomodă pentru citit, apoi se uită ca mîţa
în calendar, deoarece nu ştia să citească. Gomosu, care
nu era plătit decît ca să ia impozitele, nu şi ca să dădă-
i cască oamenii, oamenii ar fi trebuit să ştie asta, îi explică
lui Josquin că lipsea şi timbrul, şi AGP-ul, şi ştampila,
losquin se trase într-o parte, lăsînd acestea să se decanteze
şi zise o să plătesc mai tîrziu. Gomosu, amabil, îi explică
lui Josquin că trebuie plătit acum, altfel se pierde casa,
se confiscă totul. Cîntăreţul zîmbi larg, se bîţîi puţin şi
pleoapele i se închiseră pe jumătate. Cum se luaseră ăştia Chihlimbar
Goi, ar fi gîndit perceptorul, dacă ar fi avut cea mai mică
sensibilitate pentru frumuseţea Ilonei, care se întorcea cu
un pahar de rom. Josquin dădu peste cap romul şi zise
bine, luaţi-mă la oaste. Acela crezu că n-a auzit bine şi
întrebă poftim, Josquin repetă (comunicarea nu e un pro-
gres continuu). Nu e vorba de luat la oaste, e vorba de
impozitul pe vînzarea unui imobil, explică perceptorul.
Josquin îi dădu o palmă peste gură şi zise acum înţeleg...
Dar la oaste mă luaţi? întrebă el blînd. Gomosu încremeni
în faţa nebunului. Cetăţene, nu îţi îngreuna situaţia, spuse
el, apoi se întoarse la Ilona şi zise doamnă, văd că sînteţi
o fiinţă raţională, achitaţi taxa şi... Se trezi pe jos, stropit
cu oţet. Să n-o mai faci pe nevastă-mea raţională, îl rugă
Josquin. Ilona îl conduse afară pe perceptor, care abia se
ţinea pe picioare, şi asta deşi Josquin ţinea morţiş să-l ia,
începînd chiar din acea zi, în batalionul disciplinar Villiers
de risle-Eve. Miloasă, îi băgă în buzunar cîteva monede.
Cînd se întoarse, Josquin ştiu ce şi cum i se va reproşa
şi o bună dispoziţie trecătoare îl cuprinse.
Băiatul era prin grădină, aduna mai multe crengi într-un
loc, lîngă zidul înalt unde se terminau copacii alcătuiţi
din bucăţele mici de culori peticite. Josquin închise poarta
căutînd în minte locurile şi timpul în care mai închisese
o poartă undeva în lungul segment amnezic al vieţii lui.
Băiatul se opri şi se uită la el cu neîncredere, neputincios,
cu un aer care nu îl părăsea nici cînd îl asculta pe tru-
badur povestind; figura lui ar fi fost reprezentată pe o
stampă veche ca o pată palidă fără nici o haşură, aşa
cum stătea acum, într-unul din locurile pe unde lumina
obişnuia să treacă printre crengi. Mult deasupra acestei
grădini suia cupola ei de miros de pămînt cu pietre, de
apă cu lintiţă, de sat bîzîind de căldură, gîndi bărbatul,
un miros care se zbătea în lumină ca o uşă în vînt, gîndi
el, nepotolindu-se. Băiatul se aşeză pe o buturugă şi
aşteptă. Tricoul lui era lărgit la gît, şosetele ridicate, burta
corect scoasă în afară şi genele foarte lungi. Nu se uita
în ochii lui Josquin, aşa cum făcea şi el la acea vîrstă,
cînd i se părea că trebuie să te uiţi în ochii omului cînd
se tace, nu cînd se vorbeşte, atunci se ascultă şi trebuie
să te concentrezi. Faţa muzicantului se umflă de mîndrie,
ca să-şi facă reclamă, pregătindu-se să continue povestea
de care habar n-avea cum va continua, şi mai ales cum

92

I
 trebuia să-l înveselească pe copil, şi nu doar pentru o
după-amiază, ci pentru mult mai mult. Josquin nu era
însă sigur că băiatul şi copiii în genere trebuie înveseliţi.
O caisă coaptă căzu într-o umbră în spatele grădinii şi
se puse fără întîrziere pe putrezit.
Josquin puse capăt tuturor acestor lucruri. Nu. Nimeni
nu pune capăt propriei sale minţi, care pînă în clipa mor-
ţii şi probabil şi după aceea, o vreme, insistă cu disperare
în tunelele a sute de poveşti care nu au ajuns la capăt.
Cătălin Pavcl Mergînd pe stradă, Josquin observă că el se afla mereu
în acelaşi loc cu poveştile lui. Nimic nou nu este frumos.
Numai ceea ce se repetă este frumos. Greutatea timpului

93

i
iu care fusese departe de Ilona era atît de mare, încît
Imediat ce rămînea singur se gîndea la ea tot din interi-
orul acelui timp şi acelei minţi. O lumină pe care o mai
v;i/.use undeva apăru pe stradă, apoi dispăru. O identifică
m mod greşit drept lumina din cancelaria ducală din Ferrara,
dar nu era asta, adevărata amintire se ascunsese în spatele
unui perete fals, pictat cu o scenă adevărată, în fine, şi
era, de fapt, amintirea unei plimbări repezi făcute prin
Roma, în care însoţise spre casă o femeie într-o rochie
lungă şi cu părul bogat, întunecată şi vorbăreaţă, dacă se Chihlimbar
poate aşa ceva, cînd, ascultînd-o, Josquin se posomora
dintr-odată înţelegînd că se va îndrăgosti de ea şi ceea
ce spunea ea era prea corect pentru ca, ocupat cu acea
posomoreală care izvora fără oprire, Josquin să mai aibă
vreun chef să fie de acord făţiş cu ea. Lumina străzii îi
prilejuise această activitate dezordonată de gunoier pe
domeniile părăginite ale memoriei sale. Şi ea nu aparţinuse
de fapt vreunei amintiri, adevărate sau false, cu care s-ar
l'i asemănat, ci tuturor amintirilor lui, avea o rază iţită în
toate zilele vieţii lui, contribuise după puteri la tristeţea
adusă pe lume de zilele lui pline de bucurii. Memoria nu
vrea să se despartă de stăpînul ei, dar va fi totuşi vărsată,
la moartea lui Josquin, de cineva, uitîndu-se prudent într-o
parte, într-un colţ, lîngă un zid, pentru a elibera găleata,
un obiect folositor, făcut nefolositor de memoria unei vieţi
întregi băltind în ea. Femeia din Roma se înfoie încă o
dată în memoria lui, şi Josquin se opri în loc pe stradă
ca să zîmbească. Cu cea mai mare largheţe, Josquin admi-
sese în faţa tribunalului că un bărbat singur nu renunţă
îndeobşte să iubească nici una din prea puţinele femei
pe care le-a iubit vreodată. Mai multe gînduri îi trecură
prin minte, apoi doar unul. Cu ce vin eu în întîmpinarea
unei femei pe care n-am mai văzut-o din portul rece al
Hamburgului, care şi-a pierdut toate gesturile de atunci
şi m-a pierdut pe mine de o mie de ori, a cărei faţă e
aceeaşi totuşi, unde sînt drepturile mele asupra acestei
feţe, drepturi date de propria mea faţă, vag asemănătoare
celei de atunci. Am rămas îndrăgostit, şi apoi peste asta
au venit şi alte lucruri, în ordine, inclusiv alte femei. A te
îndrăgosti de o femeie e ca şi cum ai pretinde că acest
sau acest cîntec e cel mai frumos din lume. De neînţeles.
Sau nu? Poate că există şi cel mai frumos cîntec din lume.
Ştii că primeşti totul, capacul e deschis şi totul cade înă-
untru, viaţa cade în tine ca o ţestoasă într-un puţ. Josquin
se îndreptă spre casă, curios să vadă ce se va întîmpla
dintr-odată între ei.
Nu e adevărat că tinereţea e o porcărie sau că e de
preferat perioada aia de după ce, slavă Domnului, nu mai
eşti tînăr. Ce-i drept, în tinereţe eşti de multe ori într-ade-
văr mai bolnav sau mai bolnăvicios decît la 40 de ani. Te
gîndeşti mereu la moarte, la copilărie şi la amintiri. în loc
să plesneşti de energie, din contră, ţi-e urît, foarte urît.

94
A face dragoste este o aventură rară, caraghioasă, ineficientă,
ghinionistă. Toată lumea vrea să facă dragoste, dar nu ştie
foarte exact cum (în jurul tău însă se face sau se pretinde
că se face dragoste pe rupte, aşa că pretinzi şi tu). După
tinereţea cea mare, lucrurile se limpezesc, lumea continuă
să facă dragoste mult mai fără fasoane, din obişnuinţă,
mai fără complicaţii şi mai fără satisfacţii. Marele avantaj
al adolescenţei şi al tinereţii este însă că nu ţi-ai văzut un
părinte murind. Acest avantaj nu există întotdeauna, din
păcate. Uneori nu există. Ilona, cînd îl văzu, zîmbi, şi toată Chihlimbar
senzaţia de dinainte, de imposibilitate a faptului suprareal
că ea va deschide acea uşă în soarele care se topise, la
mii de kilometri de locul unde o cunoscuse, începu să se
amestece cu senzaţia că totuşi acest lucru se întîmplă. Cît
de rar îţi face plăcere să vorbeşti cu cineva! Cu nimeni
aproape, nici măcar cu singurii oameni importanţi. Ce mai
ai să le spui acelora? Se mai poate face o glumă, poate
acest lucru. O îmbrăţişă pe femeie, care se lipi de el. Pe
Josquin îl apucă mila de viaţa lui, fericirea, un fel de jale
nenorocită. Se legănau. Chiar cînd totul se termină, căci
pulpele ei prin rochia subţire îl obligară să se răsucească
puţin într-o parte, cuviincios, se gîndi uimit la acest sen-
timent, prezent în lume printr-o gravă eroare de calcul,
capabil să exprime lumea într-o desfăşurare liniară finită,
să îi înfrunte distanţele şi timpii nemăsuraţi prin scurta
prezenţă violet, desenată pe pansa vasului de caolin al
unei îmbrăţişări neprevăzute. îmbrăţişarea nu era totul,
dar era lumea. Nu se referea la tot, nu cuprindea tot, era
ceva mic, care însă era acolo şi acolo de obicei nu este
nimic.
— Unde mergem? făcu Josquin, în care dorinţa veni
prin dragoste ca sîrma de oţel printr-o căptuşeală de
plastic moale, alb.
— Nu mergem nicăieri, spuse femeia.

95

i
 A şasea zi Josquin se trezi din somn în plină trezie.
Nu făcu nici o mişcare ca să nu păţească cine ştie ce, ci
rămase nemişcat uitîndu-se cu un ochi la inventar, pe
deasupra malului alb al patului în care dormise, lîngă care
se deschidea ceva ca o rîpă necunoscută din Kalimantan,
din Cîrlomăneşti. Inventarul era acolo. Frica scăzuse puţin,
pasiunea pentru aer era mai tare ca niciodată, suverani-
tatea acestei lumi era, ce-i drept, contestată mai mult ca
ieri, dar nu pînă la capăt. Trubadurul făcu o mişcare
VI neoficială, şi în el nu se înfipseră nenumărate hamgere.
Să fi fost acesta un semn că viaţa fusese aşezată între timp
pe baze noi? Sau doar noroc? Şi mai important: urma oare
şi această dimineaţă să fie risipită? Să treacă fără ca Josquin
să aducă slavă lumii în care trăia, deşi pretindea că el
trăieşte într-un model al lumii? Şi oare în ce dimineaţă
e timpul unei revizuiri fundamentale? Cel mai greu nu
este să revizuieşti, ci să inspectezi, foarte repede, practic
dintr-odată, acel fir lung care te ţine legat de pămînt, care
intră în verande şi scări şi muzee şi merge pe unde ai
mers tu şi întîrzie în unitatea în care ai făcut armata, unde
stă şi se uită în acea budă dărăpănată înfăşurată de ceaţă
în care intri şi după ce te aşezi găseşti lîngă tine zece mii
de albine, din care nici una nu mai este în viaţă acum,
toată mierea făcută de ele a fost mîncată şi poate că
nimeni din cei care au mîncat-o nu mai este în viaţă.

107
 Toate aceste fire pe care le-ai legat de locurile unde ai
fost sînt nervii tăi, sînt ancore aruncate din balon, care
se tîrîie încet pe pămînt, sînt viaţa ta care se tîrîie încet
pe pămînt şi în ziua cînd balonul tău va trebui să fie
dezlegat violent şi aruncat în moarte, această viaţă se va
înfige încă o dată oriunde va putea, va fi o ancoră care
se înfige disperat în buda înfăşurată în ceaţă pentru ca tu
să mai zăboveşti aici. Dar tu nu mai simţi ancorele de la
capătul nervilor, ancorele înfipte în bucurie şi în tristeţe
Cătălin Pavel sînt doar greutăţi la capătul unor sfori, sfori care trebuiau
să fie nervii tăi, dar prin care tu nu mai simţi, tu zaci în
pat şi uneori trebuie să tragi tare de un capăt ca să trezeşti
o senzaţie în alte locuri unde viaţa a băgat acest unic
deget al ei, lung cît un ghem de sfoară. Trebuie să tragi
de sforile care intră în Rudolf Harbig Weg şi în Rue
Laromiguiere ca să-ţi răspundă dinspre Timonierului în
marele corp paralizat al vieţii o mişcare slabă, slabă din
cauza depărtării, căci depărtarea e o persoană care ne
vrea răul, este cineva care stă pe sfoară şi dă din picioare,
se plictiseşte şi aşteaptă să te scoli din pat şi să te mişti
ca să se amestece ea din nou, să-şi continue răfuiala cu
apropierea, care mănîncă mereu bătaie, depărtarea e moartă
după apropiere, în care doreşte să se bage, de pildă, de
fiecare dată cînd Ilona iese din cameră, depărtarea se
aşază pe sfoara care duce la Ilona şi Ilona nu mai simte
cînd tu tragi de sfoară. Există astfel încă pe una dintre
rochiile tale o scamă de la o cămaşă a mea, care nu iese
şi nu va ieşi niciodată la spălat şi va trăi atîta timp cît va
trăi şi rochia, peste care uneori dai cu mîna, dar iei deja
ochii, convinsă că scama s-a dus, dar scama nu s-a dus,
scama sînt eu care am trăit în preajma ta, înainte ca
depărtarea să se amestece, şi mi-au rămas sforile care
intră în casa ta, pe lanţul ancorei casei, în fine, toate
aceste sfori de care eu am crezut în oboseala mea că
sînt agăţarea mea de pămînt, ca balonul meu să nu se
ducă în depărtare, dar care nu sînt nimic altceva, nimic
altceva, nimic altceva decît sforile cu care balonul imens
al pămîntului stă agăţat de mine, un balon care se răsu-
ceşte prin cosmos alături de zmeii cometelor, ceştile de
porţelan ale găurilor negre, alăturea de moacele botoase
şi haioase ale stelelor şi Josquin pune mîna pe stomac
care îl doare, peuh!
Tot mergînd prin praf, Josquin se apropie de Piaţa
Primăriei, pustie la ora aia de după-amiază, unde lîngă
staţia de poştalioane văzu o tînără care stătea cu ochii
îngustaţi de soare, cu nişte bagaje pline de dunguliţe şi
de catarame şi cu o lăută lîngă ea, pericol, gîndi Josquin,
concurenţa... Fata era puţin cam slabă şi, din cîte se părea,
nu-i păsa de nimic. Bărbatul se apropie de ea încet,
legănîndu-se, duse un deget la pălărie şi zise blugi zico
ai. Fata miji ochii încă nedumerită, dar cu o voce neaş-
teptat de clară, şi Josquin regretă claritatea acestei voci,

108
care îi dădea de furcă, zise de bună seamă. Cîntăreţul se
uită la sandalele ei, la abţibildul de pe lăută pe care scria
„Szczecin - tranzit11, apoi la faţa ei care nu mai era întoarsă
către el, căci se uita după altceva în jur, la un porumbel
care stătea nemişcat în umbră şi avea ochiul înconjurat
cu alb. Josquin ameţi în piaţa neînsemnată, dar nevrînd
să arate nimic, să nu arate el nimic, o întrebă pe fată, e,
şi ce sînt blugii ăştia zico? Ce sînt blugii? Fata se uită la
faţa lătăreaţă a acestui bărbat în vîrstă, luă de pe rochie
o jumătate de frunză, zîmbi distrat şi, cu o nebănuită Chihlimbar
căldură (iar Josquin se întrebă cu naivitate din nou dacă
o femeie cu o gură mare, frumoasă, cu dinţi care lui
personal i se părură neregulaţi şi albi, poate să aibă un
suflet rece), îi spuse domnule, înţeleg că mă luaţi drept
coropcar, poate pentru că am lăuta cu mine, totuşi nu

sînt, deşi poate o să mă fac într-o zi. Blugii sînt folosiţi

la vopsit, adică se fierb împreună cu alte rufe şi le fac pe
acelea albastre sau negre, după caz. Era adevărat ce se
spunea, că piaţa era un piedestal pentru lumina albă, se
gîndi Josquin, distrîndu-se. Ea scoase un măr şi începu
să-l mănînce, cînd pe Josquin îl frapă că avea de fapt cel
puţin douăzeci de ani, de unde pînă atunci părea de
şaişpe. Muşca încet şi mesteca foarte încet, iar apoi tot
mai repede, într-un mod foarte caraghios, pe care Josquin
îl observă un timp, fără maniere. Sînteţi din Polonia, întrebă
Josquin cu multă dibăcie, prefăcîndu-se stînjenit că nu
pleacă de acolo şi stă la vorbă. în acelaşi timp se uita la
lăută şi în ochii lui stătea aprinsă o lumină de control. Ea
căuta un loc să arunce cotorul mărului, însă trubadurul,
galant, îi zise daţi-mi-l mie şi rămase cu el în mînă, zicînd
ar fi păcat să aruncaţi un cotor de măr care nu se oxi-
dează, cum se zice în tratatul Ein niitzlich Bergbiichlein-,
într-adevăr, spre surpriza fetei, după zece minute, timp în
care vorbiră doar puţin, cotorul era încă absolut alb, şi
ea se uită supărată şi nedumerită la Josquin şi zise dar
cum aţi făcut asta, şi îl cercetă cu insistenţă încît Josquin
se simţi umflîndu-se pe dinăuntru de bucurie. Ea nu era
din Polonia, ci doar venise prin Polonia unde cîntase la
Sobregaya Compannia dels VII Trobadors din Millefiori.
Piaţa nu mai era acum goală, un grup de binevoitori se
opriseră să se uite la fată şi, din cînd în cînd, la Josquin
cu nişte priviri tulburi. Daţi-mi voie, începu muzicantul
cu multă eleganţă de modă veche, să vă invit la o cafea
dacă... Dar ea îi tăie vorba şi zise nu, aştept să vină cineva
să mă ia. Un bărbat? zise Josquin cu multă subtilitate în
voce şi... Dar fata iar îl repezi şi zise nu; asupra cărei
chestii Josquin consideră să afecteze dezamăgirea, apoi
vru să spună cu multă dulceaţă şi cu... Dar fata deodată
îl întrebă cunoaşteţi totuşi un loc la umbră, pentru că

soarele aici e foarte mieros şi puternic, iar compatrioţii

109
 domniei voastre se uită la mine ca şi cum. Iar Josquin o
trase alături pe iarbă, sub o pergolă turistică, falsă, şi o
însoţi ca să o protejeze. La noi aici aveţi foarte multe
lucruri de văzut, zise el. Eu şi rudele dumneavoastră putem
să facem tot posibilul, zise el, uitîndu-se înainte. Daţi-mi
voie să vă ajut cu relaţiile mele, pentru a vedea ceea ce
este de văzut într-un mod uşor, ca să meargă indelebil la
suflet. De exemplu, Muzeul Partiturilor nu este deschis în
lunile acestea de primăvară. Şi înţeleg că vă place muzica,
Cătălin Pavel sunetul ei. Există şi în sat mulţi muzicieni serioşi, la care
activitatea muzicii are preeminenţă. Ea rămase pe gînduri,
în cupa ochilor ei lumina aurie se lăsă la fund şi acesta
fu motivul pentru care la o mie cinci sute de kilometri
depărtare, pictînd în Mantova portretul Isabellei d’Este,
un bătrîn trase penelul în culoarea greşită. După aceea
spuse, cred că am de cîştigat de pe urma dumneavoastră.
Nu mă aşteaptă de fapt nimeni, nimeni nu ştia că vin, aşa
că putem să mergem să bem ceva. Josquin, ultragiat, zise
bine, să mergem. Dar să ştiţi că nu vă pot duce toate
bagajele; mi-am sucit un muşchi aici la gît, zise el, şi dădu
din cap ca să provoace durerea şi această durere să meargă,
cumva, la inima acestei persoane. Femeia deveni interesată
şi recomandă frecţii cu vin fiert, la care Josquin pufni şi
zise am încercat, nu merge, nu vă bateţi capul, şi rîse nu
fără motiv. Luară ce aveau de luat şi se îndreptară spre -
dar lui Josquin îi veni o idee şi coti, apoi bătu la uşă.
Fata lăsă capul pe spate şi se uită la castelul cu turnuleţe
dinăuntrul căruia se auzi un remue-menage îngrozitor şi
patru copii deschiseră uşa. Unde e tata, copii, strigă Josquin,
apoi începu să rîdă înspăimîntător. Copiii dispărură spre
a-l aduce pe tata din patru direcţii diferite. Josquin se uită
la fata care se sprijinea corect de braţul lui şi o sorbi
politicos din ochi. Dimitrie Cantemir apăru sculat din

somn. Uitase să-şi dea acordeonul jos înainte să adoarmă

şi dormise agitat. Le făcu semn să intre, după care luă
lăuta, o controlă pe toate părţile cu atenţie şi strigă după
nevastă-sa să aducă baclavalili (dar aceea nu apăru, le
aduse el singur pînă la urmă). Ieşiră pe un cerdac îmbră-
cat în mahon, unde ţiganu-ncepu să cînte liniştit, apoi se
potoli, îl strînse în braţe pe Josquin, pupă mîna la doamna
şi zise ce faceţi dragii mei, ce este cu voi, încotro, vreţi
bani, vreţi o apă rece. Trubadurul întinse picioarele şi
zise, am o mare rugăminte la tine. Colega mea vine de
la Arhivele Neidhart. Am avea nevoie de ajutor. Acordeonul
scoase un ţipăt scurt, terminat cu trei măsuri de tango
surescitate. Cantemir zise, omul cel mai potrivit pentru
afacerea voastră este Akiba. Te duci la Akiba şi îi zici că
vii din partea mea. Josquin rămase pe gînduri, apoi spuse,
Akiba mi-a spus să vin la tine cînd am nevoie de ajutor
şi să-ţi zic că vin din partea lui. Ce oameni sînteţi voi, de
mă trimiteţi de la unul la altul? Cantemir rămase şi el pe

110
gînduri, gîndindu-se că de atîtea ori i-o făcea el lui Akiba,
dar i-o mai făcea şi Akiba lui. Oftă. Scoase o pereche
imensă de chei şi începu să-i explice lui Josquin care de
la care uşă este, în vreme ce Josquin se gîndea lasă că
le încerc eu la faţa locului. După ce mîncară baclavalili
şi reuşiră cu greu să scape de a trebui să ia cu ei o can-
titate, sau o cantititi, pentru acasă, se despărţiră de nobi-
lul castelan, apoi peste zece minute se întoarseră întrucît
fata văzuse că nu mai avea lăuta şi îl surprinseră pe
Dimitrie aplecat asupra gingaşului instrument, cu un aer Chihlimbar
de căutare mută deci. I-o luară, se scuzară toţi faţă de
toţi şi plecară la Muzeul de Partituri. Josquin şi fata mer-
geau încet lăsînd în urma lor o dîră care nu avea să dureze
şi nici nu avea să se repete. Se opriră şi Josquin descuie
cu toată forţa de care era în stare, intră cu mai multă
hotărîre decît era cazul şi după ce intră şi ea, trase uşa

peste viaţa de afară, care mai strigă o dată, dar nu găsi

puterea să se împotrivească. Fata spuse eu n-am zis că
vreau să vin la Muzeul Partiturilor şi nici că sînt de la
Arhivele Neidhart. Bărbatul se afla într-o situaţie fără pre-
cedent, se afla faţă în faţă cu fii-sa. Asta înainte de a fi
găsit cuvintele unui scurt, ironic, autoacuzator şi, pe cît
posibil, înduioşător discurs de apărare împotriva lungului
discurs cu care fata avea să încerce să-l pedepsească
pentru cîinoşenia cu care dispăruse din viaţa ei. încremenit,
Josquin nu se mai gîndi decît la un lucru - suge burta,
îşi supse burta şi în mintea lui începu să se desfăşoare
tristeţea pătrunzătoare pe care organismul o produce în
împrejurări grele, pentru a împiedica tensiunea să devină
insuportabilă. Josquin se lăfăi ca niciodată în gîndurile lui,
în timp ce fericirea şi disperarea puneau treptat stăpînire
pe el ca pe altă aia. Slavă Domnului, are părul Ilonei. Ce
înaltă şi frumoasă e, se gîndi Josquin, căruia era să-i dea
lacrimile pe faţă acolo pe loc. Aşa apare ceea ce este cel
mai important, dintr-odată, prin surprindere, noaptea, şi
îţi taie capul în cort. Atunci, în timp ce groaza care refu-
zase o vreme să se trezească se trezi în sfîrşit în prezenţa
cauzelor ei, viaţa lui binevoi să i se pară în sfîrşit o ames-
tecătură de paie tocate prin care suflă vîntul. Magde scoase
din geantă un ac pe care îl ridică în lumină şi cu gura
întredeschisă trecu prin el un fir de bogasiu, apoi chiar
o auzi zicînd ţi-au cusut nasturele prea sus la cămaşă...
se vede chiar dacă o ţii descheiată... Josquin, care nu
înţelesese mai nimic din viaţă, îşi puse întrebarea dacă ea
îi cususe nasturele ironic. Hai să-ţi arăt nişte partituri, zise
acru, ostil. Şi după aia mergem să mîncăm o îngheţată,
gîndi el, şi se mai gîndi, oare se aştepta să am mai puţină
burtă, părul mai des, dinţii mai buni? Mă, fată, unde ai
umblat pînă acuma - ştii că trebuie să fii devreme acasă
şi tu mă părăseşti douăzeci de ani. Gata, am făcut ce

111
 aveam de făcut, gîndi Josquin înciudat, aşteptînd să vadă
ce iese, dar Magde, răsfoind cu atenţie, zise, îmi închipui
că ai avut motive serioase pentru care ne-ai părăsit pe
mine şi pe mama şi n-ai mai încercat să ne vezi. Sau nu?
Se uită ţintă la el şi Josquin era rupt între dorinţa de a
dispărea, de a fi dispărut deja, şi dorinţa de a o lua în
braţe ca un apucat şi de a nu-i mai da drumul niciodată.
— Spune ceva, nu te uita aşa la mine, a zis Magde.
— Ascultă-mă, a zis Josquin. Viaţa m-a, m-a rupt de
Cătălin Pavcl lîngă tine, viaţa a făcut abordajul şi a pus pe... a pus
căngile, da, căngile, ale faptelor vieţii de zi cu zi, şi biro-
craţia, pe vasul meu, pe vasul vieţii mele cu găuri în chilă
şi rupturi în coate şi a săvîrşit acestă piraterie, ne-am
luptat acolo, în Dodecanez, dar mai era o sabie imensă
pe care o ţinea în piciorul de lemn, a tras-o de acolo şi
mi-a înfipt-o în inimă, în inima mea de lemn, de lemn de
tekkkk, cel mai tare lemn din lume, dar au aruncat pe
mine plase, m-au lovit cu bulumacii şi m-au prins, m-am
trezit într-o mare aflată la mii de mii de mile marine de
tine, dar te-am găsit în sfîrşit în acest sat dobrogean, după
o indicaţie a lui Pelbartus de Temeswar, care a scos acu’ în
sfîrşit Sermones Pomeni de Sanctis, Hagenau, Henricus Gran
pro Johanne Rynmann, 1500.
Deci a fost vorba de altă femeie, trase Magde conclu-
zia.
— Acum e prea tîrziu, strigă ea deodată. Unde erai
cînd am plecat la şcoală în prima zi, cu ghiozdanul meu
gărgăriţă în spate, mai mare decît mine, şi ceilalţi erau cu
părinţii lor, cu tata, unde erai cînd îmi doream o etamină
de Aix pentru lucru manual, unde erai cînd am căzut în
apă şi am vrut să mă înec cînd mi-am pierdut pisoiul, şi
unde erai cînd m-a părăsit Alistair pentru bruneta aia
fandosită? Şi nu tu m-ai găsit pe mine, ci eu te-am găsit
pe tine!
Josquin sări pe masă cît era de înalt şi începu să vor-
bească tare.
— Fată, ascultă aici la mine, iubita mea! Eram părăsit
de toată lumea în bezna puşcăriei, cu dinţii scoşi! Eram
îngheţat pe marginea unui drum de ţară şi lumina dispă-
rea încet-încet! Eram în faţa uşii închise de la o casă în
care ardea focul şi copiii rîdeau la masă! Eram singur
şapte zile la rînd încuiat în mansardă şi dîrdîind de febră!
Şi eu te-am găsit pe tine, nu tu pe mine!
Iar Magde strigă furioasă ca o leoaică.
— Ca să pleci acum iar! Ca să pleci din nou de lîngă
mine şi de lîngă mama! Ca să ne laşi şi să ne părăseşti!
Şi de ce aş avea încredere în tatăl meu dacă acela ar mai
fi! Şi cum te-am recunoscut eu pe tine, în acest adaos de
întîmplări fără sens adunate în nu prea multă viaţă!
— Nu eu am să plec, ci tu ai să pleci, ca să mă laşi
în urma ta şi să mă uiţi! zise Josquin şi în mintea lui gîndi:
acum mă cert cu ea cine a găsit pe cine şi cine o să
părăsească pe cine! Ce nefericire! Ia aminte la tatăl tău

112
aşa bătrîn şi gras cum este el! Las-o pe maică-ta, că altceva
este între mine şi ea, ce tu nu ai cum să ştii din punctul
de vedere al vieţii! Cum să nu ai încredere în mine, neru-
şinato! Nu tu m-ai recunoscut pe mine, ci eu pe tine, tu
nu aveai după ce să mă recunoşti! Şi ce importanţă ar
avea dacă te-aş părăsi, important e cu totul altceva! Magde
speră că el va zice ce, dar el nu zise ce. De unde ştii tu,
strigă Josquin în continuare, cîtă lumină a curs pînă acum
pe lume? Ce ştii tu? Ascultă-mă pe mine care nu ştiu
pentru mine, dar pentru tine ştiu, eu aş prefera să fiu Chihlimbar
nimeni, tu n-ai cum să înţelegi asta!
Şi Magde, plîngînd în continuare cu multă sîrguinţă,
neputînd să-l înduioşeze pe Josquin care era terminat.
— Te-am recunoscut după mersul tău, neschimbat pînă
în ziua de azi şi în pînzele albe! Mersul tău de şcolar,
cum zicea mama, de şcolar şi de rege!
Josquin, marţial, coborî pleoapele, bălmăji cu un ce
hieratic.
— Magde, ^oi ridica acest divan, îţi dai seama tu ce
înseamnă ce facem noi acum la scara istoriei, noi avem
tupeul de a pretinde că încurcătura vieţilor noastre repre-
zintă o buclă a istoriei! Şi de bună seamă, făcu el un
rotocol cu mîna, nu reprezintă!
— Ba da, strigă Magde, reprezintă! Reprezintă!
Magde vorbea, şi pe faţa ei, la care Josquin se uita în
mod hrăpăreţ, cu neruşinare, se schimbau expresiile ei
preferate, fără prea mare legătură cu ceea ce spunea, ba
o simplă bună dispoziţie, ba o tristeţe complicată, căzînd
pe chipul ei ca lumina unui copac ce s-ar fi mişcat alături.
Se aflau la o terasă, într-unul din cele mai frumoase col-
ţuri ale acestei lumi poligonale, chihlimbarii, false, gîndi
el, oamenii treceau încoace şi încolo, încercînd să împrăş-
tie uniform florile scuturate pe jos. Pe masă erau Novas
del Papagai a lui Arnaut de Carcasses şi nişte Viderunt &
Sederunt de Perotin, ale căror intrări în inventar şi fişe de
împrumut Josquin le făcuse dispărute ca să i le poată face
cadou lui Magde. Acum o întrebase ce-a mai făcut şi se
străduia să găsească cît de cît posibilitatea de a vorbi cu
ea normal. Fata, adică femeia de lîngă el care devenise
printr-un artificiu operaţional singura lui fată în vecii veci-
lor, ieşind din cercul nesfîrşit al femeilor şi intrînd în
cercul acelor creaturi la care raportarea este imposibilă,
fiice, surori, mame, care pretind întregi categorii pentru
cîte un singur exemplar, în fine, Magde, vorbea despre
ceva, în vreme ce Josquin încerca să-şi compună o figură
cît mai simpatică (franc, bărbătesc, poate, se gîndi el) şi
se gîndea cum să manevreze din cuvinte, căci va fi nevoie,
după cum bine presupunea el, în acea euforie sceptică.
Lumina lăsă o umbră pe obrazul Magdei, pe pielea ei
netedă, şi umbra aia fu pentru o secundă tot ce e stricător

în noi şi tot ce e nemuritor. Bărbatul avu senzaţia că a

găsit o rezolvare complet neaşteptată în acea după-amiază

113
 la scurtul text al problemei vieţii lui. Se simţea în siguranţă
alături de această femeie tînără, a cărei frumuseţe va fi
lucrat şi avea să mai lucreze împotriva ei înseşi. Ea se
alia în mijlocul feudei ei care cuprindea tot ceea ce în
momentul acela Josquin putea vedea cu ochii, mirosi cu
nasul şi auzi cu urechile. Ea şi domeniul ei îl făceau pe
el să se simtă protejat în interiorul turbionului ai cărui
pereţi fuseseră concepuţi într-o dimensiune imposibilă ca
să arate a copaci cu lumină în ei şi a mese albe aici.
Cătălin Pavel Adică aici unde era el, invitat de ea în acest prezent calin,
pe care ea îl ţinea în posesie printr-un rang care putea fi
recunoscut doar de către Josquin şi exercitat doar asupra
lui. Capacitatea lui de a se bucura şi de a suferi era redusă,
'lotuşi acum, în timp ce Magde mînca un măr şi se uita
la măr pe toate părţile ca să vadă de unde să-l mai
mănînce, pînă îl termina pe tot, şi din cînd în cînd îşi
aranja rochia central europeană cu un gest reflex, Josquin
hotărî în sinea lui că, în ciuda sprîncenelor foarte negre
care îi dădeau un aer de hoţoaică, era mai frumoasă ca
mă-sa. La o anumită depărtare de terasă se adunaseră mai
mulţi care stăteau şi se uitau la Magde cu un aer prostit,
uneori la lăută şi la Josquin, cu invidie just proporţionată
şi cu pretenţia că e un nenorocit - se ştie doar pe mîinile
cui ajung femeile frumoase. Josquin ştia şi el asta. Numeroase
femei frumoase intraseră pe mîinile lui. Dar quiproquo-ul
durase destul. Josquin se ridică în picioare, bătu cu lin-
guriţa în pahar şi, pradă beţiei la care contribuise şi alco-
olul, implicînd nişte oameni necunoscuţi, la ei în ţară, în
problemele a doi străini cu accent pronunţat, spuse, de
băut la toată lumea, mi-am regăsit fiica pierdută. Magde
îşi ascunse faţa în mîini şi se lăsă tăcerea. Doar o pasăre
mai fu gureşă. Ce alibi îşi găsise şi nenorocitu’ ăsta ca să

poată să umble cu una cu douăzeci şi cinci de ani mai

tînără, se gîndi la mese. Magde nu avea de unde şti că
trubadurul era-un tip teatral, care nu avea de unde şti că
nimic nu o deranja mai tare pe Magde decît ca toată lumea
să se uite la ea într-o circiumă, fie şi toamna, cînd bucu-
ria creşte în sufletul oamenilor şi-l face delăsător. Josquin
se mai clătină încă o dată, tot teatral şi se aşeză. La care
Magde, se ridică şi zise timid, dar tare: Şi încă un rînd
de la mine!, ceea ce destinse atmosfera, nu se ştie de ce.
Oamenii înţeleseră că era vorba de băutură, de două ori,
şi aşa, de două ori, era poate mult mai acceptabil. Un tip
de la altă masă, cu chef, le făcu semn să vină la ei, Josquin
o privi lung pe tovarăşa aceluia şi se prefăcu interesat să
accepte, dar Magde îi făcu semn cu piciorul pe sub masă
să înceteze. Aceasta fu prima lui victorie în relaţia cu
fii-sa, şi din nou un fel de veselie îi opri respiraţia. Magde
era binedispusă la rîndul ei şi bău şi ea ceva, foarte puţin,
deşi nu foarte slab, şi muzicantul fu mîndru. Se însera
pentru a nu ştiu cîta oară. Era apăsătoare senzaţia că mai

114
devreme sau mai tîrziu trebuia ca fiecare să verse, pe cît
posibil dintr-o mişcare, toată cutia cu detalii în faţa celui-
lalt, punîndu-l la curent cu ceea ce pînă acum nu existase,
cu toate întîmplările din viaţa celuilalt, ca un fond care
nu putea să lipsească pentru orice ar mai fi putut şi ar
mai fi trebuit să urmeze. Pe Josquin, cel puţin cînd se
gîndea să ia pînza de pe tabloul vieţii lui, îl apuca frica.
Iar fata probabil nu avea falsul entuziasm care îţi trebuie
ca să povesteşti mai îndelung sau nu vedea rostul unei
asemenea intimităţi pripite. Aşa că îşi puseră alte întrebări, Chihlimbar
însă nu trecu mult pînă cînd la terasă începură să cînte
un viorist şi un acordeonist, şi prin toată lumea trecu ceva
ca un oftat de uşurare care de fapt corespundea îngreu-
ierii în mod plăcut, probabil cu melancolie şi cinabru, a
sufletului. Josquin spuse ai apucat să vezi lntabolatura

de Lauto a lui Spinacino, o s-o tipărească în curînd, că

deocamdată n-aveţi nimic scos pentru lăută. Nu, zise
Magde, nu învăţ după cărţi. Băiete, strigă Josquin. Da,
dom’ şef, zise acela apropiindu-se uşor legănat, pentru că
asta era voinţa acordeonului. Mesa Hercules Dux Ferrariae
o ştiţi? Nu domnule, se apără acordeonistul, dar dacă mi-o
lluieraţi, n-o să vă pară rău. Ce să ţi-o mai fluier!? se
întrebă şi Josquin, şi îşi produse ghitara de sub masă, apoi
simţind nevoia de a-şi pune şi pălăria pe cap, pentru a
crea în jurul său un spaţiu simbolic în care să se concen-
treze în voie. Dar cîntă un cîntec simplu din Alicante, cu
trei înflorituri. Abia apucase să înceapă, că acordeonistul
şi vioristul erau acolo, pe cîntec. Josquin se înteţi şi el
atunci şi începură să cînte fără milă, scoţînd din carierele
acelor instrumente muzicale vagonete cu toate sunetele
posibile cu alte sunete înăuntru lor şi făcîndu-i pe oameni
să se gîndească la nişte lucruri la care nu se mai gîndiseră
de mult şi pe care de obicei le ocoleau, iar acum cobo-
rîseră în mijlocul lor. în mijlocul lor strălucea Magde. Apoi
în mijlocul exploziei de baloane şi panglici colorate de
muzică se auzi şi timbrul şubşirel al lăutei, prima lăută
care sunase în aceste locuri, şi Josquin tresări cînd îşi
dădu seama că trăim într-o lume de muzicieni, de mari
muzicieni. în clipa aceea se prăvăli un perete de lăzi şi
peste toată lumea năvăli un imens cavaler smead, cu un
imens acordeon roşu, care răcni: am auzit ceva nou ce
nu cunosc! Am auzit ceva muzică! şi roti ochii în toate
părţile, se opri puţin asupra lui Josquin, dar trecu mai
departe după o ezitare; pînă cînd o văzu pe Magde şi îi
sărută ca un barbar rochia, strigă la ea cîntă!! şi începu să
dea şi el la acordeon. Magde zumzăi la corzi şi Dimitrie
Cantemir (l-aţi recunoscut) bîzîi şi el la clape. Totul o luă
razna aşa cum îşi dorise dintotdeauna. Muzicantul îşi făcu
din nou datoria eroică. Ţiganul arătă încă o dată că era

115
 cel mai bun după moşul din Alicante şi o numi pe Magde
privighetoarea, conform unui pont pe care i-l dăduse în
tinereţe urmaşul direct al unui cruciat, pont pe care îl
lăsase nefolosit păstrîndu-l pentru o ocazie specială. La
sfrrşit, bărbatul o trase pe fată mai într-o parte, dar Dimitrie
făcu oricum chetă şi veni să le aducă banii; se uita răpit
la Magde, care se uita la el cu multă plăcere, căci era
frumos şi cu părul în inele în toate părţile şi o cămaşă
alllllbă. Pentru a împiedica o complicare inutilă a tramei,
Cătălin Pavel Josquin se interpuse şi afectă obtuzitate. Dar îl subestimase
pe Dimitrie, care foarte şlefuit sărută mîna femeii, o mai
privi o dată pătrunzător şi plecă fluierînd Hercules Dux
Ferrariae. Tatăl şi fiica se aşezară la masă oarecum con-
fuzi, poate pentru că tocmai trecuseră pentru prima oară
împreună prin ceva. Magde, fără să-şi dea seama ce face,
îi zîmbi cu toată gura şi Josquin îi zîmbi şi el, zăpăcit
deodată. Apoi Magde îl întrebă dacă are şi voce. Poţi afla
singură, făcu Josquin, dacă tu ai, atunci nu poate fi decît
pentru că eu am, dacă nu, nu. E complicat, dintr-o dată
să te trezeşti cu un tată pe cap, spuse ea. Eu m-am trezit
cu tine pe cap, ăsta e adevărul, zise celălalt. Se apropia
timpul de a vorbi din nou, şi trubadurul îşi luă inima în
dinţi şi vru să afle ce se întîmplase. Magde se uită în aer.
Viaţa proprie, o conspiraţie de fapte, era conectată
printr-o mînă de vorbe la restul vieţilor. Posibilitatea neaş-
teptată de a vorbi trebuia să se verse undeva, aducînd o
legătură sau manifestînd un protest, capturînd un înţeles
bezmetic. Josquin ascultă deci această poveste uitîndu-se
mai mult într-o parte, ca şi cum ar fi vrut s-o lase pe
Magde singură ca să poată povesti. Motivele ei pentru a
veni aici i se părură destul de neclare, dar asta mai mult
îl făcu să creadă că ele erau valabile, că nu erau altceva
decît un nou omagiu adus zăpăcelii din lume. Dar cu cît
sc uita mai mult într-o parte, cu atît se uita mai atent la
ca de fiecare dată cînd putea, pentru că participarea ei
lixică la ceea ce spunea era cu totul neobişnuită, faţa ei
exprima tot ceea ce ea spunea ca şi cum vorbea acum
pentru cineva care nu înţelegea limba avînd însă o sen-
sibilitate lingvistică pentru părul ei, ridurile subţiri, secrete
din jurul ochilor şi pentru oscioarele mîinii ei. Nu înţelese
de la început unde se petrecea ceea ce Magde descria
parcă intenţionat nelămurit, de parcă aşa ar fi putut obţine
o imagine focalizată pe ceva mult mai profund, deşi mai
(îrziu ieşi la iveală că acest segment din trecutul ei aco-
perea cîteva anotimpuri, posibil din oraşul cu numele
Eisenstadt, un oraş în care Josquin nu fusese niciodată.
Mai observă că el însuşi era, în ce o privea, ca un burete
uscat peste care oricîte amănunte ai turna, nu se satură
niciodată, avînd impresia că viaţa fiicei lui fusese şi era
mult mai complicată, mai detaliată, mai înaltă şi mai pes-
triţă decît a lui, dar pe de altă parte n-ar fi vrut să afle
niciodată aceste amănunte care ar putea să-l răscolească,

116
să se aşeze pe inima lui pentru asuprire, sau să nu găsească
nimic de răscolit în el.
Magde se exilase singură în marele turn de piatră de
talie. Era foarte avută, datorită bărbatului care fusese soţul
llonei şi tatăl ei vitreg pentru mai mulţi ani şi despre care
Josquin ştia că nu va afla adevărul decît foarte greu şi
mai probabil niciodată, că nici una dintre cele două femei
nu va vorbi despre el, un om de toată isprava fără îndo-
ială. Nici nu mai simţea acum, cum ar fi simţit în tinereţe,
dorinţa de a şti totul despre cel care avusese tot ceea ce, Chihlimbar
acum, era al lui, această familie aproximativă, dar pe-atunci
era doar o ipoteză, un rest dintr-o viaţă parţială, blocată
pe un drum înfundat cu mult mai mult bolovăniş decît
era necesar... Acest om le lăsase pămînturi şi case acolo
unde altul le-ar fi lăsat doar muzică. La plecarea llonei,

117
 Magde îşi suflecase mînecile, pentru că n-avea chef să
facă pe castelana, şi începuse să facă jucării şi să le vîndă.
Era cu totul neobişnuit pentru o femeie tînără să se ocupe
de jucării şi să umble ziua şi noaptea pe la ateliere de
stoleri, conduse de bătrîni din Carinthia sau Styria sau
veniţi şi mai de departe, de la Liege, pe care îi convingea
să meşterească jucării foarte complicate, aproape nişte
bijuterii de lemn, pe care le răspîndise în toate colţurile
oraşului, deşi alegîndu-şi cu grijă cumpărătorii. într-unul
Cătălin Pavel din aceste drumuri ajunsese într-o seară în Gievenbeck,
cartierul imigranţilor, de unde trebuia să ia un soldat de
lemn cît palma cu o lance de înălţimea unui copil, şi
singura parte mobilă a soldatului era capul, care se putea
lăsa în piept (Magde vorbea şi Josquin se uita la degetele
ei, la unghiile ei ca nişte mici ferestre ovale). Ajunsese la
atelier mai tîrziu decît de obicei. Trecuse mai întîi să lase
nişte desene în altă parte, unde mai întîi omul nu era
acasă, ci doar nevastă-sa, care se uitase la ea şi la desene
cam chiorîş (iar pe Magde o amuzase să se prefacă foarte
intimidată că a dat de femeie, ca şi cum avea ceva de
ascuns), planurile mari cu corabia erau cu totul altceva
decît ceea ce vedea ea în fiecare zi, apoi venise meşterul
care imediat ce le văzuse zisese, asta nu se poate, Magde
zisese, le las aici, să vă uitaţi în linişte, iar el insista super-
stiţios că e imposibil. Ajunsese în Gievenbeck seara, bătuse
la uşă, i se deschisese greu şi bătrînul, cînd o văzu, păru
că vrea să se scuze, dar Magde intră practic peste el, brusc
enervată de toată căderea din lună a oamenilor cînd era
vorba de lucruri foarte normale sau uneori doar de ea
pur şi simplu. Omul fusese la bancul lui de lucru, mirosea
tare a lemn de brad tăiat, şi se dovedi că avea în mînă
o rindea din care chiar căzu, caraghios, talaş, aşa cum el
stătea şi se uita la ea prosteşte, dar imediat Magde înţe-
lesese că nu venise nici prea tîrziu, nici nu îl deranjase
din lucru, ci era ceva în legătură cu un om care stătea în
întunecime, acolo, în fundul atelierului, pe un scaun, cu
faţa la ei. Rămăsese atunci cu ochii asupra lui, neputînd
să-i distingă trăsăturile, intrigată de nemişcarea acelui om
tăcut, ca un animal mare în întuneric. Bătrînul însă i-1
arătă surescitat pe bărbatul de pe scaun şi spuse e un
ajutor de-al meu, mă ajută la muncă, apoi încercă s-o
convingă pe Magde că nu e gata soldatul, că săptămîna
viitoare abia poate să-i pună genunchii de sticlă şi acum
e foarte ocupat, pînă cînd Magde, excedată de vorbăria
lui, îl luase de umăr şi îl trăsese la masă unde jucăria
stătea pe o parte, emanînd o lumină gălbuie şi clinchetind
uneori. Acolo în timp ce îi arăta bătrînului desenele cu
corabia, atingîndu-l mereu ca să-l liniştească, Magde se
uitase cu coada ochiului la bărbatul care stătea în deplină
tăcere în capătul depărtat al atelierului şi care se uita ţintă
la ei; cum putea acesta să fie o calfă, un ajutor, Magde
nu înţelegea. Nu era dispusă în seara aia să se certe cu

118

i
doi dintre tîmplarii cei mai pricepuţi pe care îi avea numai
din cauza ciudăţeniilor lor, avînd şi ea destule la rîndul
ei şi străduindu-se să aibă şi mai multe, sau numai pentru
că unul avea o nevastă geloasă chiar şi la acea vîrstă, iar
celălalt avea un cumpărător posac care aştepta în atelier.
La sfîrşit îi strînsese mîna, băieţeşte, bătrînului şi aruncase
o privire către necunoscut, cu o foarte scurtă stare de
confuzie în stomac, şi făcu un semn vag de salut, fără să
spună nimic, ca pentru un străin; dar el stătea împietrit
pe scaun cu umbra pe faţă şi Magde văzu că se uita în Chihlimbar
jos şi nu ştia că ea pleacă. Uneori îţi dai seama cînd intră
în viaţa ta ceva care mai tîrziu va fi esenţial - dar nu era
cazul ei atunci. Josquin şi-o imagină plutind toată seara
deasupra străzilor mult adîncite între casele pline de rom-
buri, trecînd pe sub felinare care făceau cerul de deasu-
pra violet, cu gînduri fărîmiţate, tot aşteptînd să stîrnească
brusc la o cotitură cenuşa subţire printre magnolii. Dar
Magde îşi aminti că, din contră, în seara aia se dusese
direct acasă, unde îşi pusese un şorţ cu o plăcintă mare
cu vişine brodată pe el şi cu deviza lui Bertran de Born
scrisă deasupra în semicerc şi chiar făcuse o plăcintă cu
vişine, care nu prea ieşise, iar restul serii îl petrecuse
aranjînd jucăriile şi gîndindu-se cui le-ar putea da şi cui
le-ar putea vinde, mai ales seria de ghitare pe roţi, care
în loc de corzi aveau de fapt corzi de arbaletă. O singură
dată fusese deranjată de cineva de la conac. Gschaldt era
thuringian din Sonneberg şi specialist în jucării; unii bătrîni
servitori te învaţă tot ce ştiu şi numai lor le datorezi fap-
tul că ajungi mai tîrziu un mare spadasin, în vreme ce
alţii îţi arată cum să faci jucării. Şi acum Gschaldt venise
tot să se tînguiască, să-i aducă bunătăţi şi să încerce s-o
convingă să se întoarcă, căci la asta se limitau acum înda-
toririle lui de valet credincios, însă ea îl repezise şi nu
voise să accepte nimic, în afară de o cutie cu prăjituri,
pe care o luă, de vreme ce plăcinta nu ieşise, şi din care
mîncă încetişor după ce rămase singură în lumina care
venea de la lucarna stropită de ploaie. Ploaia fu o adău-
gire a lui Josquin; Magde nu pomenise de vreo ploaie.
Să fie oare cu putinţă ca atîtea detalii să fi însoţit existenţa
Magdei, existenţă totuşi complet separată de a lui şi să fi
fost această condamnare la istorie o condamnare la sin-
gurătate? De acum, trubadurul încercă să nu se mai ames-
tece în povestire, să renunţe la valurile de decor în care
înfăşură tot ceea ce femeia spunea. Poate din cauză că
ascultînd-o, alarma se dăduse în el, şi acum încerca să
mai ia din sunetul întîmplărilor aruncînd peste ele o buta-
forie groasă, convenţională, ca să tărăgăneze, să amîne
momentul în care va afla ceva care îl va umple de furie.
Dar ea vorbea mai departe nu lipsită de o anume bună
dispoziţie, deodată cu un gest superficial, de femeie de
lume, ca povestind o bîrfă care, printr-o coincidenţă inte-
resantă, avea legătură tocmai cu miezul vieţii ei, dar tot

119
 .icolo, în ochii ei, Josquin crezu că vede acel ceva care
rămînea mereu net, unde substanţa sufletului ei se afla în
.irdere şi răsucire permanentă; şi cu aceasta, bărbatul greşi
şi se iluzionă din nou, atît asupra ochilor, cît şi asupra
sufletului.
Peste o săptămînă aşadar se dusese să ia lăncierul de
jucărie şi în clipa în care, intrînd, îl căută din ochi pe
lingă bătrîn, ştiu că o să vadă în fundul atelierului, lîngă
perete, un scaun şi un om împietrit în el. Şi exact asta
Cătălin Pavel văzu, un om care, după cum înţelesese încă de atunci,
uu venise să cumpere o masă de brad, ale cărei îmbucări
să fi vrut să le vadă cu ochii lui, neavînd încredere şi
îndeletnicindu-se el însuşi cu tîmplăria în timpul liber, ci
un om care avea să stea acolo întotdeauna, în exact ace-
laşi loc, de fiecare dată cînd ea avea să mai vină acolo
.şi poate de la o vreme în orice alt atelier şi poate chiar
loc unde ar mai fi mers. Atunci omul se mişcă şi-şi aţinti
privirile asupra ei şi ea încercă o senzaţie aproape şi mai
stranie, că omul tresărise şi că şi el avusese cumva, prin
mijloacele lui încă de neînţeles, senzaţia că el o va vedea
mereu pe ea intrînd pe uşa acelui atelier. Soldatul nu era
gata; îi lipsea lancea, iar lemnul de corn nu venise încă.
Foarte stînjenită, Magde se mai uitase la o piesă sau alta,
în timp ce bătrînul, crispat, vorbea fără şir, bîlbîindu-se, şi
plecase promiţîndu-şi că o va rupe cu cartierul Gievenbeck,
mai vine data viitoare şi apoi gata, simţindu-se de parcă
de fiecare dată ar fi fost supusă acolo unei situaţii exa-
gerat de vii, de umilitoare. Săptămînă următoare însă, cînd
vru să ia jucăria, tîmplarul pretinse că lemnul trebuie
băiţuit din nou, şi pe Magde o enervară în primul rînd
tremurai din vocea lui, minciuna stîngace, şi lăsînd banii
pe masă spuse că nu e nevoie, nu e nevoie absolut deloc,
trebuie să fie gata azi, e cineva din Horstmarer Landweg
care vrea să-l cumpere, şi atunci în fundul atelierului, o
singură dată,'Străinul se răsuci pe scaun, făcînd scaunul
sau podeaua să troznească, şi Magde ştiuse că s-a uitat
la ea, deşi acum avea iar privirea îngropată în mormanul
de rumeguş, întocmai ca un bărbat care se uită ca un
golan la tine, dar apoi îi fuge privirea imediat înainte să
i-o surprinzi şi să-i poţi arăta dispreţul tău, şi poate tocmai
ca să nu o lase să înţeleagă ce era, bătrînul începu să
vorbească din nou, tare, spunînd că nu e deloc nevoie
de bani deocamdată şi poate să-l mai lase aici o vreme,
să îi pună nişte pupile de cuarţ, de exemplu, şi apoi ştie
el pe cineva care să-l cumpere, la o adică, îl va cumpăra
de fapt chiar el, asta e. Ea plecase totuşi şi mersese o
vreme cu soldatul înfăşurat într-o pînză de in, dar ceva
o făcuse pînă la urmă să se întoarcă. Senzaţia aia neplă-
cută, ca o greaţă uşoară, dispăruse, poate din cauza lumi-
nii pe care seara o filtra arbitrar, sub ochii ei. Josquin
deodată îşi dădu seama că ştie de ce ea se întorsese, şi
faptul că ştia îl făcu să se simtă bătrîn. într-adevăr, ea se

120
dusese acolo tot mai des, de două-trei ori pe săptămînă,
deşi înainte făcea aceste jucării la ateliere diferite şi le
repartiza pe cartiere cu o anumită ordine şi logică, aşa
încît Kupfergurtel primea numai lincşi de lemn de tran-
dafir, cai cu copite neobişnuit de mari, ţestoase care
mergeau fără să poată fi oprite, în vreme ce în cartierul
vecin erau zeci de cvadrige, plute cu ancore de malachit,
turnuleţe cu camere în care erau orăşele mici pe platforme
cu roţi şi spiţe vopsite, ei bine, de acum, ea începu să
păstreze tot ce făcea, în aşteptarea unor clarificări pe care Chihlimbar
nu ştia cine avea să i le dea.
Şi acest lucru se întîmplă pînă la urmă. O obişnuinţă
anormală însoţea acum aceste vizite: prezenţa bărbatului
acolo, nemişcat în sfertul de oră în care ea explica cum
.ir vrea să arate noua jucărie. Trecea cu degetul peste
leţele lemnului să vadă dacă din lemn ieşea cît de puţin
capul senk şi prezenţa omului i se părea imposibil de pus
în discuţie. Deşi amorfă, ameninţătoare, avea în ea posi-
bilitatea liniştii şi a stabilităţii. Renunţase să-l întrebe pe
bătrîn cu ce anume îl ajută acest lucrător al lui care stătea
loată ziua acolo şi se uita în gol, sau poate stătea numai
cît era ea prezentă, dar chiar ideea că în acest fel îi era
de ajutor nu i se mai părea un nonsens, ba chiar se întrebă
dacă nu cumva o ajută şi pe ea. în Eisenstadt se făcuse
iarnă şi oamenii nu mai vorbeau aproape deloc, scufundau
plăci de cupru în acvaforte sau se întorceau cu iepuri
plini de alice, de două ori mai grei ca înainte, casele
stăteau doar aparent cu faţa la stradă, de fapt acela era
spatele, şi viaţa lor, dacă exista, era orientată către curţile
interioare, pe care nu le vedeai niciodată, unde acum
frigul pustia scene indescriptibile, în timp ce Magde mer-
gea către Gievenbeck cu propriile ei scene într-o minte
sentimentală, esenţializată. într-una din aceste dăţi, bătrînul,
în timp ce tăia cu ferăstrăul, mai aruncase o privire la
desenele ei cu un scrin cu labirint prin care trebuia să
treci o bilă de chihlimbar, şi îşi tăiase un deget pînă la
os. Femeia sărise imediat să-l lege, dar el, cu vocea fără
urmă de emoţie, doar alb la faţă ca tibişirul, spuse că
trebuie să se ducă în casă şi că vine imediat, apucă să-şi
ceară scuze, ininteligibil, în timp ce ieşea. Josquin, ascul-
tătorul poveştii, îngheţă. Dacă i se întîmpla ceva Magdei,
rămasă singură? Magde, pe care sîngele nu o intimidase,
începuse însă să ţipe ca o apucată cînd, aşa cum stătea
şi se uita pe fereastră, aşteptînd, cu mintea ocupată sim-
plu de diversiunea cu tăiatul degetului, simţise mîinile
bărbatului luînd-o de umeri şi auzise vocea aceluia înfri-
coşător de aproape întrebînd ceva din care înţelese doar
cuvîntul licurici, se zbătuse fără să fie nevoie, pentru că
el îi dădu drumul imediat, şi atunci îl văzu în plin, înspăimân-
tat, cu mîinile în lături şi privirea rătăcită. Dacă ar fi fost
luată cu adevărat prin surprindere, s-ar fi speriat şi atît,
or ea, foarte vag, se aşteptase ca aşa ceva să se întîmple

121
 mai devreme sau mai tîrziu şi de fapt toţi trei erau vino-
vaţi de această întîlnire, deşi toţi trei ar fi vrut ca ea să
nu aibă loc. Cînd se dumiri că el era mult mai speriat de
reacţia şi de ţipătul ei decît se speriase ea însăşi de el,
se simţi ridicolă şi, pentru că îi fu teamă că el o să înceapă
să plîngă, trebuie să fi avut cam vîrsta ei, supt la faţă, cu
o manşetă desfăcută, îl întrebă ce mai face, şi el dădu din
cap, ochii lui erau tiviţi cu lumină o secundă. Bătrînul,
cînd se întorsese şi îi văzuse, îşi închipuise că se întîm-
Cătălin Pavel plase ceva groaznic şi se uitase la Magde cu cuvintele
oprite în gură ca nişte ciulini, dar ea reuşise să inventeze
ceva, o ajutase doar să scoată o baghetă care fusese pusă
la presat, asta era tot. în seara aia, pe drum, Magde văzu
foarte clar că nu mai are ce căuta acolo. Foarte liniştită,
stătuse în camera ei cu tavanul prea înalt, rotunjit, obse-
dată de aparenta lipsă de importanţă a acestei întîmplări
funambuleşti. Josquin se uită la ea cu răbdare cum rămă-
sese pe gînduri, ca şi cum şi întîlnirea lui cu fiica lui ar
fi putut părea cîndva o întîmplare nesfârşit de scurtă,
aproape nepetrecută, deci va trebui să facă bine să aibă
în permanenţă asupra lui dovezi că ea se petrecuse. Fata
puse linguriţa pe farfurie, apoi o luă şi o puse înapoi în
ceaşcă; lumea se alia acum în umbra serii.
în următoarele zile nu mai călcase prin Gievenbeck.
Nu găsise nici un înlocuitor încă, nu deoarece ceilalţi doi
sau trei care mai lucrau din cînd în cînd pentru ea ar fi
fost de ajuns, ci pentru că pur şi simplu nu mai voia să
facă aşa ceva, nu voia să mai facă jucării. Suferea mereu
de frig, iar părul i se închisese şi nu mai stătea pieptănat.

122
I.ipsa de supleţe a părului, îi explică ea lui Josquin, e
primul rezultat al unei dileme morale. Cînd se uita la
vasele fără pînze care stăteau împrăştiate prin cameră,
simţea că i se învîrte capul. Se plimba cu senzaţia că era
otrăvită cu ceva ce corpul elimina cu durere, cu miimea
de picătură. în fine, într-o dimineaţă, pe o vreme moho-
rîtă, copleşitoare, care transformă apatia în exasperare
cinetică, ieşise iar din casă; mergînd în lungul copacilor
scorojiţi, îi ieşi în întîmpinare, ca un beţiv care din toate
drumurile posibile alege să vină drept spre tine, bătrînul Chihlimbar
tîmplar din Gievenbeck; pe figura lui se amesteca bucuria
de a o fi găsit cu o nelinişte pe care nu mai credeai că
un om atît de bătrîn o poate resimţi sau exprima. Merseseră
împreună o vreme, vorbind, apoi Magde se oprise locului,
clătinînd din cap. Cine era, aşadar, acela? Era un necu-
noscut care toamna trecută, spre surprinderea lui, a tîm-
plarului imigrat demult, îi ceruse adăpost într-o noapte,
o formulă cunoscută de undeva pentru un gest care într-un
oraş nu se petrece, de fapt, niciodată. îl lăsase în atelier,
fără multă vorbă, şi de atunci venea în fiecare zi acolo,
nu ştia de unde, în orice caz nu mai stătea noaptea şi
pleca înainte să apară clienţii; bătrînul nu ar ti putut
desigur să aibă grijă de el, dar nu trebuise niciodată să-l
spele sau să-i bage în gură, era destul de curat, mergea
destul de bine, puţin legănat şi doar se uita fără să ceară
nimic. în prima zi cînd îl văzuse Magde, bătrînul crezuse
că nu-l auzise plecînd, dar o secundă înainte să intre ea,
îl văzuse şi strigase la el că îi promisese să nu-i alunge
clienţii, acela însă stătea cuminte şi se trăgea de păr. îi
amintea de fratele lui mai mare, mort de tînăr, cu cipilica
lui verde-praz pe capul ras, pînă în ultimul moment la
douăzeci şi trei de ani; acel frate rămăsese aşa în mintea
tîmplarului, fratele mai mare, căruia i te adresezi pentru
un sfat, pentru o bătaie, încît de multe ori îi cerea sfaturi
în gînd, el, om de şaptezeci de ani acum, şi într-un fel,
poate din cauza acelei cipilici ridicole pe care o purtase
demult fratele lui, nu putea să nu-l ajute acum pe necu-
noscutul acesta fără adăpost. însă de cînd plecase ea, nu
mai apăruse nici el, niciodată, şi nu ştia cum s-o roage
să mai treacă o dată pe acolo, de altfel lăsase una dintre
corăbii neterminată, şi el însuşi era fericit s-o vadă, după
ce vedea atîţia oameni reci care veneau în atelier ca într-un
loc unde doar se prelucrează cherestea şi nu pricepeau
nimic. Aici se oprise Magde şi, luîndu-l de braţ, îl con-
vinsese să intre într-o cofetărie, unde îi luase o prăjitură
şi îl descususe despre durerile pe care le avea la schim-
batul vremii şi în general despre durerile de stomac, de
genunchi, despre ameţeli, despre vederea slăbită şi cele-
lalte fapte de arme ale bătrîneţii.
Seara se dusese din nou în Gievenbeck. Atelierul era
(slab luminat. Apăsase pe clanţă în ideea de a termina
odată, dar înăuntru nu era decît bătrînul, panicat, fără

123
 stare, care zisese acum aşteptăm. Aşteptaseră. Magde nu
credea deloc că străinul va simţi într-un fel sau altul că
ea a venit şi va apărea şi el s-o mai vadă o dată, dar
stătea cuminte acolo, pentru a crea un culoar imposibil
în viaţa ei. Cînd se auzi ciocănind la uşă, bătrînul îşi
pierdu stăpînirea de sine şi începu să bată un cui. De ce
oare nu se lăsa de tîmplărie, se întrebase ea (cît de bine
ştia Josquin răspunsul la această întrebare!). Magde îşi
luase un aer intratabil şi deschisese uşa; acolo văzuse un
Cătălin Pavel lucru extraordinar de caraghios: în deschizătura uşii era
o fereastră. Prin ea se vedeau multe rotiţe, apoi totul
începu să se mişte, trecu pînă se termină şi apăru străinul.
Ea tăcuse un pas afară, lîngă corabia înaltă de doi metri
şi lungă de şase metri, cu o mare fereastră în chilă şi şase
roţi albe, unde el, fără nici o explicaţie şi pe nepregătite,
îi zîmbi în faţă. Cînd Magde, aproape speriată şi complet
amuţită, se dădu înapoi, el se îngrijoră dintr-odată şi,
eăutînd în buzunar, îi întinsese în palmă o corabie nu mai
mare ca un degetar. Plecaseră împreună de acolo, şi îna-
inte să lege corabia în faţa primăriei, o sui pe Magde sus
şi o trase cu o sfoară după el, întorcîndu-se din cînd în
cînd şi făcîndu-i cu mîna. Primele două săptămîni şi jumă-
tate stătuseră la el. Casa, făcută în colombaje, începea cu
un cîine mare, foarte bătrîn şi cu o figură întrebătoare, şi
se termina cu o grădină; printre copaci stăteau figurine
mici şi mari, pe care le recunoscu ca fiind jucării făcute
de ea în ultimul an. înăuntru, văzînd camerele ticsite, îşi
schimbase părerea — erau acolo chiar toate jucăriile pe
care le făcuse vreodată, pe care el le adunase fără să
piardă vreuna, desigur cu complicitatea meşterilor. El,
ruşinat de lăcomia lui, îşi îngusta ochii; ea îl întrebase
pentru prima oară cum îl cheamă şi el dăduse din cap.
Magde ridică neajutorată ochii la Josquin, care se gîndea
că nici între oamenii normali lucrurile nu merg mai bine
de atît şi că şi aceia vorbesc ca neoamenii între ei, dar
nu zise nimic, îşi turnă vin şi aşteptă ca Magde să găsească
drumul înapoi, la Eisenstadt şi la povestire.
Ce se întîmplase? Magde se încurcase necondiţionat în
tapiseria acestei iubiri. Viaţa ei îşi schimbase toate ele-
mentele. Dar nu era rău, fericirea nu avea deloc aura
toxică de care auzise vorbindu-se. La început nu ieşiseră
din casă. El nu o băga în seamă foarte mult. Magde făcea
puţină ordine şi nu-i venea să creadă că se simte atît de
bine. Cînd era soare, lemnul se acoperea de vert-de-Grece,
iar în grădină frunzele prindeau o mişcare solidară. El o
lua în braţe prin surprindere, lipindu-se cu faţa de şoldul
sau de umărul ei, apoi se ridica şi începea să danseze cu
ea urnind uşor. Magde se aflase pentru o vreme în preajma
unor lucruri foarte rare şi fusese dispusă să urmărească
această iubire pe firul ei, ca pe un iluviu de care nu se

ştie de unde izvorăşte. Şi bine făcuse, pentru că ceea ce

124
atunci, în tinereţea ei, i se păruse o promisiune pe care
viaţa avea- s-o ţină înmiit, într-o succesiune de panorame
mereu mai largi, într-un aer din ce în ce mai halucinant,
se dovedise cu timpul nu prima treaptă dintr-o gradaţie
nesfîrşită de experienţe extraordinare, ci reperul ei maxim.
Era un bărbat care, deşi nu trebuia însoţit la buda din
curte, stătea prea mult acolo; Magde înţelesese mai tîrziu
ce se întîmpla şi atîrnase înăuntru o xilogravură, care
explica de ce şi unde se află acea gaură ogivală în divanul
solemn de scînduri, şi scrisese dedesubt, mare, LANGSAM Chihlimbar
MAL! Acela, aproape lipsit de memorie, făcea eforturi
imense pentru ca, la fiecare pas, să înţeleagă din nou la
ce foloseşte totul. în fiecare noapte, printr-un proces înfi-
orător de complicat, identifica patul ca fiind obiectul în
care se doarme, dar uneori îl găsea culcat în afara casei,
pe treapta de la intrare, caldă, de unde se ridicase cîinele.
Adevărul e că Magde suspecta că soldatul - din acea seară
îi zicea soldatul neştiindu-i numele, nume care nici nu
mai venise apoi - uita în permanenţă că o iubea, ceea
ce rămînea era doar faptul că ea era singurul om pe care
îl cunbştea. Care era diferenţa? Uneori îşi freca bărbia
nerasă de umărul ei şi îi rupea urzeala bluzei. Spunea
brusc cine ştie ce lucru absurd de coerent. în genere nu
putea să răspundă la întrebări, trebuia ca Magde să aleagă
o cale arbitrară ca să dea de obicei peste cu totul alte
răspunsuri decît cele care îi trebuiau şi care, la o adică,
îi trebuiau în aceeaşi măsură. Stăteau în grădină pe nişte
cai de lemn şi se uitau la nori. El se uita la ea cu o faţă
încruntată, rămasă încruntată de mai demult, pe care însă
ochii şi gura începeau să funcţioneze şi deodată se uita la
ea ca şi cum ea făcuse cine ştie ce lucru extraordinar şi
iar era martoră la felul în care acest străin se îndrăgostea

125

I
 de ea, folosindu-se poate de persoana ei pentru a se
îndrăgosti de ea, exploatînd-o cu această îndrăgostire.
Ce nu află Josquin şi deci nici alţii de la el: în prima
seară petrecută acolo, după ce soldatul se oprise stingher
în faţa propriei sale case pînă cînd Magde îşi făcuse curaj
şi îi arătase intrarea, după ce îl întrebase dacă vrea să
mănînce sau să bea ceva şi el băuse un pahar de apă,
apoi al doilea, încît Magde avusese impresia că el bea
doar ca să-i facă plăcere, ca un animal, el se întinsese pe
podeaua negeluită. Nu putu să-l mişte de acolo. Părul îi Chihlimbar
stătea în praful de pe jos. Inima bătea slab, încheietura
era grea. Se trezi apoi că, fără să-şi fi dat seama cum,
făcea dragoste în cea mai mare tăcere şi aproape în
nemişcare cu acest om, care nu deschisese nici o clipă
ochii, iar ea simţise sîngele care începuse să curgă din
ea, ignorant şi vesel. Apoi făcuse mereu dragoste cu băr-
batul căruia, ca să-l convingă să mănînce biscuiţi pisaţi
cu smîntînă, îi arăta cum un narval perigordian din lemn
tare de fag se apropie în fugă de un car de război. Dar
tot acest bărbat cu ochii închişi se pricepuse cu o infinită
înduioşare să o desluşească pe Magde, încît ea descope-
rise că devenea uneori în îmbrăţişarea lui lucidă şi deta-
liată, adevărata oarbă, mută, înapoiată. Avea să simtă apoi
regulat că face schimb de fiinţe cu el, că ea era cea care
se cuibărea în găoacea unei lumi friguroase, în lumea
stereobatică, masivă, fără scăpare, a singurătăţii, de unde
el plecase ca să devină temporar normal, să simtă puţina
glorie a funcţionalităţii. Şi aceasta era poate singura
soluţie.
La început, zise Magde, în timp ce Josquin avu un
foarte uşor tresărit care îl anunţa că e pe cale de a se
îmbăta puţin şi se uită atent la ea să vadă dacă nu cumva
a observat, dar ea continua visătoare să vorbească şi pro-
filul ei albit încălzi inima trubadurului şi o stoarse ca pe
o cîrpă... La început îl ţinuse departe pe Gschaldt; dar
fiindcă deocamdată nu putea face faţă cumpărăturilor şi
gătitului, îl anunţase unde să vină din cînd în cînd să le
aducă cele de trebuinţă. Josquin auzi în vocea ei cum
bătrînul deschidea uşa şi intra în curtea desuetă, buruie-
nită. Cîinele, pe care lumina îl bătea fără să-l pătrundă în
toată blana, lăsîndu-l prăfos şi roşcat, şi care stătuse tolă-
nit proptit în gardul de lîngă poartă, se ridică şi puse
botul pe şoldul bărbatului; în ani de cîine, cîinele era mai
bătrîn decît bătrînul. Magde cobora grăbită de sus în vreme
ce cîinele, tot nerepezit, după o examinare sceptică, la
capătul căreia rămăsese şi mai uimit decît înainte, dădu
un ocol şi se întinse pe dalele crăpate. Gschaldt spuse
oamenilor să ducă mîncarea în casă, apoi le dădu drumul;
se uita şi clătina din cap, cît pe-aci să-i reproşeze Magdei
ceva, dar ea era bucuroasă că-l vede şi bătrînul o iubea
mai mult decît orice pe lume, aşa cum iubeşti uneori pe
cineva pe care nu vei avea niciodată mijloace să-l aduci

126
aproape de tine. După ce vorbiră aşa din uşă şi el îi
spusese ce anume i-a adus, ce a pus acolo, ce feluri de
mîncare şi provizii, lucruri pe care ea oricum avea să le
descopere singură uitîndu-se, soldatul apăruse din casă,
ca trezit din somn, ciufulit, şi zisese intraţi să beţi un
pahar de vin, iar Gschaldt se uită la el sever. Soldatul îi
făcu loc să intre, iar Magde, după cîteva secunde de
nelămurire, lipăi după ei cît putu de repede. îi găsi deja
faţă în faţă la masă, cu nişte pahare mari. Bătrînul poves-
tea despre ce făcea Magde cînd era mică şi soldatul asculta Chihlimbar
cu seriozitate. Ei doi nu trebuiau lăsaţi să vorbească unul
cu altul, dar acum era tîrziu, bătrînul, de neînţeles, se
simţea bine în vreme ce soldatul, imposibil de recunoscut
în discuţia asta, tocmai îşi dădea cu părerea că tot jucăriile
de Niimberg erau cele mai bune, Gschaldt spuse că într-ade-
văr să-ţi trăieşti viaţa e o greşeală, nu-ţi mai rămîne timp
de nimic. Se certau, unul zicînd că Berthold der Schwarze,
celălalt că Roger Bacon într-o anagramă latină ar indica
justa compoziţie a pulberii negre, cam trei sferturi salpe-
tru, o şeptime cărbune şi o noime sulf, unul că hreanul
de toamnă, altul că socul este condimentul tonal cînd pui
gutuie la murat. Curios că o oarecare obligaţie socială
poate scoate din tine o faţă normală pe care altminteri
n-ai arăta-o în ruptul capului celor pe care îi iubeşti. Cînd
plecase, bătrînul îl întrebase pe soldat ce are de gînd să
facă, privindu-l cu un subînţeles al cărui înţeles era pro-
babil el însuşi prea slab, căci soldatul doar dădu din cap,
cu un aer exigent. Magde îl însoţise pînă la poartă; cîinele
i se împletici printre picioare, apoi se duse să se trîntească,
pufni, întoarse capul alene şi începu să gîfîie. Magde
mulţumise, Gschaldt se uitase în stînga şi în dreapta, se
uitase şi ea; în amîndouă locurile, cerul era arămiu.
Mai departe: se părea că Magde începuse într-o vreme
să se gîndească să plece de acolo de la el, adică să-l ia
unde locuia ea, gîndindu-se fie şi numai la faptul că n-ar
mai fi trebuit să spele aşa des cîte puţine lucruri. în plus
apăruse în mintea ei ideea că ar putea să-l însănătoşească
întrucîtva şi pentru asta trebuia, în primul rînd, să-l des-
prindă din casa aceea, ca să nu mai fie înconjurat de
rapeluri ale propriei lui infirmităţi. încercase să-i spună
soldatului ce are de gînd, dar acela se uita la ea fericit.
Era prea tînără atunci ca să înţeleagă riscurile însănătoşi-
rii, să înţeleagă că nu orice problemă trebuie rezolvată cît
mai repede. Făcuse atunci bagajele, îi legase o eşarfă la
gît, îl luase de mînă şi începuseră să străbată franja de
lumină care traversa curtea, rămasă în urma unei explozii
de polen şi praf. Cîinele ridică dintr-o dată capul lui mare
de urs şi se uită la ei, încă zăpăcit, cu ochiul drept în

beznă şi celălalt în geana de lumină, apoi cînd văzu în

acea mişcare o continuitate încercă să se ridice în fund,
plescăind de concentrare, cu blana sculată de somn, apoi

127

i
 se înţepeni pe cele patru labe ameţit ca un viţel nou-
născut, în vreme ce Magde şi soldatul, în depărtarea
orbirii, găsiseră ieşirea din marele cub de zahăr al curţii
şi grădinii. Atunci cîinele începu să alerge; toate cristalele
imaginii se amestecară în ochii lui şi două panglici de
mirosuri trăgeau încet uşa după ele. îl auziseră lovindu-se
de uşă, din alergare, cînd aproape ajunseseră în capătul
străzii. Soldatul auzise zgomotul fără să înţeleagă ce era,
Magde pretindea că avusese însă atunci senzaţia că rela-
Cătălin Pavel ţia lor era condamnată. Nu avea să se bucure de el. Aşa
trăiră o vreme la ea. Gschaldt trebuia să aibă grijă de casa
cealaltă şi de cîine. Soldatul înfruntă bine schimbarea;
deşi uneori dîrdîitul lui fără cauză o trezea din somn, în
rest era disciplinat, interesat să înveţe spaţiul Magdei,
spaţiul casei ei şi spaţiul pielii ei (Josquin nu află), asculta
explicaţiile. Apoi, brusc, îl găsise într-o zi cînd ea venise
de afară cu primele portocale care fuseseră aduse în oraş,
aşezat la patru metri deasupra podelei, pe nişte console
de lemn pe care le instalase în lăcaşuri scobite cu grijă.
Portocalele curseseră pe jos şi ea se rezemase de uşă. El,
care crezuse că nu l-a văzut, îi făcuse semn cu mîna,
bucuros dintr-un oarecare motiv. Deasupra lui era tavanul
de scînduri late după care venea etajul superior al turnu-
lui, rămas netencuit, se vedea doar mortarul ieşind printre
asize precum crema dintr-o prăjitură. îi auzea vocea şovă-
itoare venind de sus în timp ce ea spăla: albele cu albele
la înălbit şi coloratele cu coloratele. Pînă la urmă coborîse.
îl găsise dimineaţa lîngă ea, neînvelit. O întrebase la ce
foloseşte căldura. Ea îl rugase să-i promită că nu se mai
suie acolo, dar îi fu frică să îl ameninţe cu ceva. La urma

128
 urmei şi ea ceruse adăpost de la el şi continua să ceară.
Se hotărî însă să-şi aducă jucăriile aici.
Josquin, lăsat pe spate în scaunul lui, resemnat, dărîmat,
se uită în jur, unde nişte tineri uniseră două mese şi se
aşezau cu mult zgomot. Magde se uită şi ea şi Josquin îi
văzu ochii neatenţi, pe care oboseala îi făcea foarte puţin
saşii. Pentru a o ajuta pe ea să povestească, presupunînd
că îi era frig fără să-şi dea seama (şi aşa era; Josquin era
un specialist al frigului), şi pe el să asculte, ceru din nou
vin fiert. Bărbatul nu scosese nici o vorbă de cînd Magde Chihlimbar
povestea şi se temea acum să nu-i atragă atenţia asupra
lui. Astfel că Magde se putu afla acum în plină ninsoare,
cu soldatul lîngă ea, care, ca altădată, o întreba la ce
foloseşte zăpada. Magde dădea din cap şi el era foarte
mulţumit. Se părea că între timp ea descoperise un fel de
comunicare cu el, o comunicare aleatorie, bazată pe dis-
proporţia între întrebare şi răspuns, între acţiune şi context.
Se plimbau încet, ca un convalescent şi însoţitorul său.
Iarna se puneau în oraş luminile roşii, în locul celor gal-
bene. între cele două lumini, fulgii alunecau în jurul lor
pe liniile unui cîmp magnetic. în seara aceea aşadar Magde
se trezise într-un oraş complet necunoscut şi se lăsase
trasă de mînă de soldat, care părea mai limpede şi mai
bine decît de obicei, şi Magde, obosită cum era, crezu că
acesta este în sfîrşit începutul normalităţii şi se simţi feri-
cită. Pe o stradă pustie, pietruită, puţin ridicată în mijloc,
ca o spinare solzoasă de peşte, soldatul deschise o poartă
şi intrară într-o curte, unde Magde se opri nedumerită şi
auzi lîngă ea un scheunat dogit, venit din tot corpul, în
vreme ce bărbatul, în mirosul de blană udă care se stre-
cură în tăcere, luă gîtul cîinelui în braţe, iar cîinele îşi
băgă botul albit în urechea lui şi îl linse. Făcură cîţiva
paşi în vreme ce cîinele mergea în jurul lor, lovindu-i cu
coada, soldatul îi arătă intrarea şi intrară în casa lui, pe
care abia acum o recunoscu. Gschaldt se afla la o masă,
uimit că îi vede, meşterind ceva din nişte bucăţi de lemn;
după ce o ajutase pe Magde să ducă jucăriile în turn,
bătrînul se hotărîse să rămînă în oraş; la conac era prea
departe de doctor. Aici doctorii pe care nu dădea doi bani
îi lăsau sînge din cînd în cînd, ceea ce trebuia să-l ajute
cînd avea o criză de tensiune. în acest timp reîncepuse
să facă jucării. Poate îşi închipuia că Magde şi soldatul
aveau să aibă un copil, care s-ar fi trezit într-o lume deja
ocupată de jucării. Stătuseră în seara aia să-l ajute pe
Gschaldt să facă o jucărie pe care n-o mai văzuse de cînd
era mic, jucăria tipică pentru Sonneberg şi simbolul ora-
şului, un leu cu halebardă care mergea de la un capăt la
altul al unui pod. Magde încercase să stea de vorbă cu
el şi să-l îmbuneze, însă bătrînul era ursuz, se chinuia să
pună traversele podului, deşi îi tremurau mîinile, apoi,
probabil uitînd că era supărat pe ea, se uita la ea şi îi
zîmbea. Magde nu putea să aibă habar ce îşi amintea el,

129
 faţa lui plină de zbîrcituri, care patrulase prin viaţă pe
poziţii fixe, în susul şi-n josul podurilor, ca leul. Soldatul
se uita de la unul la altul şi Magde avusese senzaţia fizică
că din nou se îndrăgosteşte de ea, pe drept sau pe nedrept,
că ea era convalescentă şi el, însoţitorul ei. Fusese prima
seară, după cele cîteva luni de cînd erau împreună, cînd
simţise că se întîmplă acel lucru îngrozitor care avea să
ducă la sfîrşitul acestui lung derapaj şi la prima prăbuşire
din viaţa ei (care avea să rămînă şi singura care conta).
Cătălin Pavcl Apoi lucrurile o luaseră razna; într-o noapte, bărbatul,
care dormea acum sus, o trezise întrebînd-o ce se aude;
Magde sărise din pat, cu inima bătînd disperată şi ascul-
taseră amîndoi zgomotele care veneau de la gard; ea nu
avusese curaj să iasă, ieşise el singur şi găsise dincolo de
gard, în faţa porţii, cîinele cald încă, cu botul strecurat
prin grilaj, pe o parte, cu labele îndoite. A doua zi, în
lumina cenuşie a dimineţii, începuse să facă o plăcintă
cu vişine. îl auzea gemînd sus. Ha se gîndea că trăise
lîngă soldat fără ca el să-i cunoască numele - şi să poată
astfel s-o strige în ultima secundă a vieţii, să strige din
tot sufletul şi prin acest strigăt ea, la rîndul ei, să-l poată
păstra în viaţă pentru totdeauna. în loc de asta, el nu ar
fi avut probabil altceva de făcut decît să dea din cap şi
să zîmbească înainte de a fi aruncat în beznă fără nici un
strigăt. Iar el, într-un fel, murise odată cu cîinele; cîinele
simţise că i se apropie sfîrşitul, evadase, în ciuda artrozei
infecţioase, prin gardul viu (pe care îl găsiseră cîteva zile
mai tîrziu plin de sînge şi smocuri de blană) şi venise
după el, îl găsise într-un cartier diferit, poarta era închisă,
fără să fie încuiată, dar cîinele bătrîn şi uriaş, poate deja
îngheţat, deşi ajungea cu botul la clanţă, nu avusese puterea
s-o lovească cu laba măcar, aşa cum ar fi putut orice
căţelandru de pe stradă, costeliv şi cu coada între picioare.
Magde făcea plăcinta cu vişine (care nu ieşise). împrăştiaseră
cele mai mari jucării prin piaţete, unele se clătinau şi
cădeau pe-o parte. Trebuiseră să arate cîinele, de trei ori
la rînd, în trei locuri, unor gardieni care nu înţelegeau ce
poate fi în acea cutie şi unde o duc. Magde lăsase şi bila
de chihlimbar înăuntru, poate cîinele avea să găsească
astfel o ieşire şi să se ducă pe cîmpiile unde părinţii lui
alergau cu limba de un cot şi firele blănii răsfirate şi
electrizate, scuturînd păpădiile şi adunînd oile miţoase,
cu picioare subţiri, la iarba pămîntului.
Peste o vreme se întîmplase ceva şi cu Gschaldt, un
lucru care oprise definitiv procesul prin care ea devenea
din ce în ce mai asemănătoare cu el şi prin care el, care
altădată abia putea să meargă, acum putea să alerge şi să
strige. Atrasă de un gest involuntar, de apărare al Magdei,
privirea lui Josquin căzu pe braţele ei, întinse drept, or

ele nu stăteau drept, erau acele braţe rar întîlnite, puţin

date peste cap, şi trubadurul zîmbi în sufletul lui plin de

130
dragoste, adunată în golul săpat altcîndva de spaimă. Cînd
soldatul o rugase să rămînă cu el, cu cele mai coerente
cuvinte cu putinţă, Magde îi răspunsese bine, dar tu nici
nu ţii minte numele meu, deşi aceasta nu era cîtuşi de
puţin o obiecţie, iar el se gîndise şi spusese ba da, bineîn-
ţeles că îl ştiu... Care? întrebase Magde prosteşte... Langsam
mal, răspunsese soldatul atunci, şi liniile figurii lui cre-
dincioase, brusc asprite uneori (Magdei îi plăceau mai
ales pomeţii, dinţii de jos dezordonaţi), se alungiră într-o
expresie de uluire... Gschaldt plecase la Viena unde se Chihlimbar
îmbarcase pentru Ratisbona. Bătrînul voia să meargă spre
casă. Mai tîrziu, înţelese Josquin, fiindcă Magde făcu iar
un salt în povestire, cînd se obişnuise cu ideea că bătrînul
a ajuns la Sonneberg şi îi trimisese şi o scrisoare acolo şi
un sac de frunze de păducel pentru ceai, care nu se găsesc
în Thuringia, un om o căutase din partea lui Gschaldt.
Bătrînul nici vorbă să fi plecat spre locul unde se născuse,
ci plecase cu ideea fixă de a vedea Atlanticul de la Capul
Finisterre, o idee care cine ştie cum venise şi prinsese
rădăcini în mintea acelui om bolnav care nu văzuse marea
niciodată. Se îmbarcase pe Dunăre la Viena într-adevăr,
însă nici o sută de kilometri mai încolo îl debarcaseră la
Krems, în stare foarte gravă, unde el, adică mesagerul,
care coborîse ca să-i poarte cît de cît de grijă, aflase toate
astea şi primise sarcina de a-i cere Magdei iertare în numele
bătrînului. Bătrînul, care stătuse lîngă Magde unsprezece
ani pînă la data acelei singure călătorii, murise în hanul
ieftin, şi el, mesagerul, plătise hanului taxa de inconveni-
enţă. Aşa se despărţiseră Magde şi soldatul pentru prima
oară. Femeia alesese între căsătorie şi despărţire, după
cum crezuse că i se ceruse. Se despărţiseră, îşi închipuia
Magde, fără să fie deloc sigură, din cauză că ea nu mai

rezista acelei tensiuni, dar ce să fi însemnat asta?! După

o săptămînă se întîlniseră din nou şi făcuseră dragoste,
zisese Magde, lăsînd lucrurile aşa cum erau de data asta.
Cum, aţi făcut dragoste? tresări Josquin, a cărui fiică avea
numai douăzeci de ani, deşi el la vîrsta de cincisprezece
ani primise mîngîiere şi liniştire de la o copilă de cinci-
sprezece ani, iar la şaisprezece ani primise această dez-
mierdare atemporală de la o copilă de şaisprezece ani,
iar la şaptesprezece ani continua să primească această
bucurie de mare concentrare din partea unor copile de
şaptesprezece ani de la care luase şi prima blenoragie şi,
după ce se vindecase, o cunoscuse pe Ilona care avea
optsprezece ani şi prima lor grijă fusese să facă dragoste,
îşi ţinu deci gura şi bine făcu. Apoi Magde şi soldatul se
despărţiseră iar, îşi vînduseră casele, se mutaseră în colţuri
diferite ale oraşului, apoi se întîlniseră, stătuseră nedezli-
piţi o săptămînă întreagă, după care se despărţiseră, Magde
plecase la conac, soldatul se angajase la minele de fier,
apoi hamal la Verproviantierung; într-o zi venise la ea cu

131
 o căruţă de lemne de foc şi locuiseră acolo luna februa-
rie, cînd uneori miroase a primăvară. Apoi se despărţiseră.
De ce se despărţiseră? Magde nu ştia exact. Violenţa nu
e întotdeauna dinamică. Ce mai conta acuma? Hotărîseră
să plece din oraş definitiv, dar ea se întorsese de la poarta
oraşului şi îl aşteptase pînă seara cînd se întoarse şi el,
deznădăjduit, care o aşteptase toată ziua acolo, la poartă,
nu cumva s-o scape. Ultima vreme a lor împreună, cu o
anumită remisie din partea amîndurora, el mai coerent şi
Cătălin Pavcl mai normal într-un cuvînt, dar nu pentru că ea ar fi pre-
luat ca altădată disfuncţiile lui, fusese trăită de cealaltă
parte a timpului. Acolo înţelesul vieţii este descoperit
mecanic, ca atunci cînd supravieţuieşti după un accident
grav. Plecase pînă la urmă din ceea ce, la un nivel absurd
de denominaţie, s-ar fi chemat pămînturile Casei de Austria,

132
 iar pentru ea - o poveste de dragoste care îi lăsase cear-
căne pe viaţă. Pe de altă parte, el hotărîse să intre volun-
tar în armată şi reuşise, în ciuda eforturilor ei de a convinge
comisia că nu e apt. îl umilise spunîndu-le despre el
lucruri insuportabile, care, dacă nu dăduseră naştere unui
val de rîsete şi glume proaste, înseamnă că figura ei neo-
bişnuit de frumoasă trebuie să fi avut o intensitate mani-
acală. A doua zi Magde era în drum spre Cracovia. Apoi
pierduse şi Cracovia, venind aici ca să nu piardă altceva.
Cătălin Panel Vocea ei se mai înseninase o dată. Viaţa părea atît de
preţioasă tocmai pentru că era o sumă de pierderi, spusese
şi Josquin, la întîmplare. Cineva strîngea scaunele şi le
sprijinea de mese. Fără să vrea, Josquin şi Magde se uitau
la el atît de atent, încît acela se simţi stînjenit şi spuse,
s-a lăsat frigul. Lumea era întotdeauna în spatele unei alte
lumi intermediare. Nu puteai să atingi nimic fără să treci
prin chihlimbar şi să devii intermediar şi translucid tu
însuţi. Iar ca să treci prin stratul care îmbrăca totul, trebuia
să te scalzi o vreme într-o căldură în al cărei provizorat
nu puteai decît să vrei să rămîi pentru totdeauna. Iar
altădată lumea însăşi nu era nimic altceva decît o Mare
Baltică de chihlimbar, ocupînd tot spaţiul dintre copacii rari,
în care rămîneai nemişcat, îngheţat în mica ta pierdere şi
nesfîrşita ei nostalgie.

133
 A şaptea zi, foarte dimineaţă, cele două mogîldeţe se
apropiau de casa Ilonei. Josquin îşi legăna puţin braţele
pe lîngă pe corp. Magde se simţea lăsată singură într-o
stare nu dezagreabilă - ca în preajma unei confuzii esen-
ţiale, răscolite de curînd. Trubadurul se apropie de gard
şi strigă: Mama! Am luat premiul întîi! Ilona deschise uşa
şi imediat o văzu pe fiică-sa. Atunci asistă el din nou la
acel lucru grozav, scena în care două fiinţe îşi exprimă
prin comportament faptul că îşi sînt indispensabile una
alteia. Magde şi Ilona nu găsiră altceva de făcut decît să
se ia în braţe şi să se pupe; erau la un pas de a începe
să plîngă, apoi începură să plîngă. Mi-e foame, fetelor,
zise el încolo, cu un lirism atrăgător, sancţionat de o
contribuţie dramatică. Dar uitîndu-se la ele cu coada ochiu-
lui şi văzînd umbrele genelor Ilonei pe faţa ei puţin cam
osoasă, puţin cam ascuţită, puţin cam palidă, şi părul ei
negru şi furtunos, îşi zise în sinea lui obosită şi pesimistă,
VII e mai frumoasă ca fiică-sa, şi se trase puţin într-o parte,
uitîndu-se la uluci. Străduţa era goală şi pe ea venea un
aer rece care trecuse printr-o pădure şi acum pierdea
vremea pînă la fără cinci. Cînd ai ajuns? întrebase Ilona,
şi Josquin zise adineauri, am luat-o eu, avea bagaje, apoi
către Magde, desfă-le că se şifonează lucrurile. Ce avea
Josquin de înţeles din faptul că fusese iar dat pe mîna feme-
ilor, pentru ultima oară probabil, care în ordine filogenetică

134
era prima, pe deasupra. Dar de ce aveţi dinţii ăştia albaş-
tri? întrebă Ilona. Josquin ridică o mînă şi spuse: despre
ce e vorba. La călătoriile lungi cu poştalionul ţi se dă...
euh... împotriva răului de poştalion fructul unei plante
asemănătoare cu curara, împotriva greţei. Aşa e, Magde?
întrebase Ilona (ce enervant era că trebuia ea să investi-
gheze fiecare minciună). Magde căscă pe jumătate şi zise:
bineînţeles că nu. Adevărul care este? Această culoare
albastră a dinţilor provine de la o îngheţată pe care mi-a
luat-o tata de la un austriac care are prăvălie aici, de parcă Chihlimbar
eu am venit de acolo ca să mănînc tot asta. Mie nu mi-aţi
adus îngheţată, zise Ilona. Vezi dacă te bagi unde nu te
pricepi, mai rău strici, îi zise aspru bărbatul Magdei. Apoi
scoase o îngheţată austriacă, pe care o luase pentru orice
eventualitate, dintr-o lungă experienţă a vinovăţiei faţă de
femei. Ilona avea să mănînce acea îngheţată în timp ce
punea de mîncare, dar cînd se duse să le zică pe de-o
parte e gata masa şi pe de altă parte îngheţata asta face
dinţii verzi, nu albaştri, nu cumva aţi băut vin, deja amîn-
doi dormeau spate în spate de-a curmezişul primului pat
pe care îl găsiseră.
Cînd se trezi din somnul otrăvitor de zi, fu notificat că
întoarcerea din somn în lumea asta e o izbitură cu burta
de apă. Uneori izbitura asta e fericită, în mijlocul mizeriei
ţi se pare deodată că există şi o trombă a frumuseţii şi
eternităţii lumii. Căci Josquin adăpostea un secret ruşinos:
secretul ruşinos era faptul că viaţa i se părea uneori -
Dumnezeule! adesea - frumoasă, de o frumuseţe irezistibilă,
gălăgioasă. El luptase mereu împotriva acestui sentiment,
care însă revenea încă, suficient de rar, din fericire, şi mai
ales sub forma unei melancolii distilate. Pentru moment
însă, în camera lui se aflau mai multe persoane care aveau
treabă cu el. Mai întîi Ilona şi Magde, reci şi necruţătoare,

cînd văzură că a deschis ochii, ziseră: nu crezi că ar fi

timpul să-ţi iei o slujbă? Sînt în Alicante, visez, gîndi
Josquin şi închise ochii. Dar fetele traseră pătura de pe
trîntor. Josquin, după un vechi obicei flamand, vru să le
ia la palme, dar se controlă, se ridică încet şi se uită în
jur. Atunci îl văzu pe Dimitrie Cantemir, care zîmbi cu
dinţii lui de aur (de unde porecla de Chrysostomos) şi
bipăi uşor la acordeon, după asta zise: hai să cîntăm, şi
apoi dă-mi voie barosane să mă întîlnesc cu Magdalaina,
fata ta. Josquin simţi că îl apucă toţi dracii. Continuă să
se uite în jur. Dacă te prind cu Magde, îţi rup picioarele,
spuse el, spuse Josquin, gîndi el. Apoi îl mai găsi într-un
colţ pe băiatul lui Argint, cu un aer nedumerit. Ce faci,
copile, zise muzicantul. Nu aţi terminat povestea, zise
copilul. Sau s-a terminat? întrebă el. Josquin reflectă, scăr-
pinîndu-se pe burtă, şi zise, nu... nu s-a terminat. Există
o continuare restituită de Madvig din Codices Haunienses;
o să ţi-o povestesc de îndată ce termin cu neisprăviţii

135
 ăştia; vin eu la gard şi fluier de două ori. Băiatul, cît se
poate de mulţumit, dădu bună ziua şi o şterse. Atunci
observă trubadurul că înăuntru mai era şi un tîlhar, cam
neobişnuit cu decorul unei case, care, primind permisiu-
nea să înainteze, înaintă şi spuse: potera e pe urmele
mele şi mă va umfla presupun. Josquin zise: du-te la
Cantemir, pe care îl găseşti aici, după acordeonu’ ăla, şi
zi-i că vii din partea mea. He! rîse Josquin prin surprin-
dere. Akiba (l-aţi recunoscut) se făcu mic de ruşine printr-o
Cătălin Pavel manevră perfect executată. Te vom ajuta, spuse cîntăreţul.
Daţi-i drumul în pivniţă pentru moment, împreună cu o
aspirină în caz că îl uităm încuiat acolo. Ha! rîse din nou
Josquin, neregretînd că se trezise tocmai în acest moment,
nu în altul. Magde îi puse lui Akiba şi nişte mîncare, apă
şi chiar vin, ceea ce Josquin nu menţionase şi Akiba nu
îndrăznise să ceară. Dar ce, dacă eşti salvat de poteră

136
 înseamnă că nu trebuie să bei un pic de vin? Nu. Deci
Akiba coborî. Ce era? Da. Se uită la fete. Azi mă angajez,
zise el. Magde şi'Ilona se speriară. Dar nu e nici o grabă,
îngăimară ele. Eu simt o grabă, adulmecă Josquin, rece,
necruţător. Cantemir scînci foarte, foarte încet la acordeon,
ştiind că va distruge rezistenţa psihică a lui Josquin. Acela
scoase ghitara de sub pătură şi -
în timpul haosului unei dulci gavote îmbogăţite prea
mult în atelierele minţilor instrumentelor lor şi în timp ce
Cătălin Pavcl Cantemir se tot uita pe furiş la Magde, care, ca să-l înne-
bunească, îi făcuse cu ochiul, deoarece era foarte cinică,
bătuse la uşă cineva, Ilona deschise şi înăuntru intrase un
coropcar. Nu aveţi cumva nevoie de nişte muselină, zise
acela, în timp ce ghitara şi cordeonu’ să răcea. Ilona
începu să vorbească, zicînd că numai puţin, să vadă cît
mai are, de Josquin sări din pat şi strigă fumeie, iar faci
tîmpenii. Ăsta e agent secret de la poteră. Staţi jos, domnu’
agent. Cu ce vă putem. Staţi joooos, vă rugăm, acuma
dacă tot. Agentu’ trăsese puţin de pantaloni în sus, se
aşezase printr-o mişcare înşelătoare şi zisese, nu l-aţi văzut
pe Akiba? S-ar părea că s-a ascuns tocmai în casa dvs.
Josquin se uită la Ilona, triumfător, adică vezi? imediat îl
recunoşti pe agent! Numai ăştia nu zic dumneavoastră
întreg, doar dvs.! Ilona se uită la el, adică asta nu te scu-
teşte de a-ţi lua o slujbă. Josquin se uită la ea, adică de
două zile nu mi-ai mai dat nimic de mîncare, şi ea la el,
adică azi-noapte n-ai venit acasă, şi el la ea adică privirile
înflăcărate pînă cînd ferindu-ne/ doar pe-ascuns ocheade
misterioase arunca-ne-vom? Paulus Silentiarius, Anthologia
Palatina, cinci roman cu două sute douăzeci şi unu. Paulus
cum? făcu agentul. Akiba, spuse Josquin. Exact, Akiba, se
înfierbîntă agentul, unde este? Cei prezenţi ridicară din
umeri, absenţi. Vă previn că veţi fi arestaţi pentru (urmă
pentru ce). Strigă şi Dimitrie acuma: dacă insistaţi cu
cercetările, o să facem depoziţie că v-am recunoscut ca
fiind unul dintre oamenii lui Akiba infiltraţi în poteră şi
vă linşează neferii. Ilona venise cu chiseaua şi imediat
înţelese că iar o făcuseră lată. Domnule agent, spuse
femeia, zîmbind, sînteţi sigur că nu aveţi nişte muselină?
Parcă, zise coropcarul, parcă... Pentru dumneavoastră...
Josquin mai obţinu o oră de somn.
înainte de a intra în clasă, Josquin se opri să tragă
puţin aer în piept. Magde şi Ilona aşteptară cu bună creş-
tere, apoi intrară odată cu el. Băiatul lui Argint strigă pe
deasupra vacarmului cu vocea lui subţire, dar răsunătoare:
El e! Era prima oară cînd striga în clasă. Trubadurul obţi-
nuse de la Argint o oră de probă la şcoală, explicîndu-i
faptul că e sărac lipit, iar soţia şi fiica îl bat. între timp
însă, la ora de probă, se adunaseră toţi copilandrii din
sat de la trei clase I şi de la 3 a Il-a şi de la III a patra.
Tuturor celorlalţi doritori li se interzisese accesul din lipsă
de spaţiu, urmînd ca o eventuală lecţie următoare să se

137
 desfăşoare pe mirişte, în prezenţa otavei. Totuşi cîţiva mai
intraseră în lipsa de spaţiu. Josquin se uită de jur împre-
jur plin de satisfacţie, îşi ridică pălăria din cap şi salută
cu ea, o salută şi pe Magde, şi pe Ilona, trei centimetri
din pană se tîrşîiră regulamentar pe jos, apoi scoase pana
şi zise:
A
— Bună ziua, copii. Care dintre dumneavoastră are
mama spălătoreasă să-mi spele şi mie pana asta? Nouă
Cătălin Panel mame fură trădate. Josquin întinse pana unei fetiţe şi
continuă, după cum a scris elevul său care a ajuns să-şi
publice amintirile, Heitor Villa-Lobos, De viris illustribus &
tutto spirituale, Augsburg, Johann Schonsperger, 1550.
Bă! Vă ia mama dracu’ dacă mişcă vreunu’! Dragii mei,
vedeţi dumneavoastră, aşa recomandă Pseudo-Comenius
să începem lecţiile! Din partea mea, puteţi să vă mişcaţi
cît vreţi şi dacă terminăm mai repede, ieşim şi vă-nvăţ
cum se joacă Fotbal, un sport cu mingea, inventat de
italieni! [sărim o-divagaţie erudită şi pătimaşă despre Fotbal],
Vă prezint pe doamna inspectoare de gradu’ unu Ilona,
şi pe domnişoara inspectoare de gradu’ doi Magde, care
asistă la oră ca să se asigure că nu vă voi transmite nimic
folositor de un lei sau altul şi că voi reprima în voi maxi-
mul de calităţi înnăscute, şi, în fine, vă rog să mă ajutaţi
să-mi ţin ora şi să iau slujba, căci altfel soţia şi fata mea
nu mă mai primesc în casă.
O întrebare traversase atunci mintea agitată a bărbatu-
lui, anume dacă el şi Ilona erau căsătoriţi, dar împinse
această problemă în subconştient, scotomizînd-o deci, dacă
stăm să ne gîndim. Subconştientul se dovedi, o dată mai
mult, încăpător. Atunci Josquin încheie partea introductivă
şi, luîndu-şi inima în dinţi, zise:
— Acum, dragii mei, vă rog să... mă aplaudaţi!
Copiii, deşi uimiţi de această cerere cam neobişnuită,
îl aplaudară, cei obişnuiţi cu sistemul german bătură cu
pumnul în masă, în total, Josquin se regăsi încurajat cum
sperase după această manifestare de simpatie.
— Îîîî, acum o să încercăm să... zise el cînd feciorul
lui Argint strigă pentru a doua oară în clasă, mai tare decît
prima oară şi în mai multă linişte:
— Povestea!
Pentru cei care au deschis povestea la mijloc, şi avînd
în vedere că paginile nu pot fi date înapoi, iată ce s-a
întîmplat pînă acum. Un pumn de tineri cu nume greu
de reţinut fuseseră alungaţi din puternicul oraş de care
vorbeşte un manuscris pe care un călător exoftalmic, numit
Bodley, l-a dăruit bibliotecii din Oxford la întoarcerea sa
de la Forli, unde fusese iniţiat în Academia platonică.
Tinerii fuseseră ţinuţi prizonieri de perigordienii care apoi

138
 le furaseră oraşul, Millefiori, născut din tabăra unde supra-
vieţuiseră, iar mai departe pierduseră şi al doilea oraş
Millefiori, pe care îl construiseră cu eforturi supraomeneşti,
într-un platou distrus printr-o catastrofă căreia nu i s-a
putut găsi un nume, un platou distrus de o corabie. Oricare
dintre afirmaţiile mai vechi care contravine acestui rezumat
sau îl depăşeşte sau prin care se pretinde că adevărul e
undeva pe la mijloc sau că parcă poţi să ştii e declarată
o interpolare. Aici începe de fapt povestea, odată cu ple-
carea lor disperată din podiş. într-o parte spărgînd rezer- Chihlimbar
voarele de apă, în alta incendiind baricadele, Peire Vidai
şi catalanul Ramon Vidai cîştigaseră cîteva minute pentru
cei care fugeau. Ulrich von Liechtenstein se înhămase la
un şir de zece căruţe legate şi le trăsese după el pînă
căzuse jos, vînăt, în vale. Ilone şi Magde îşi găsiseră loc
într-o bancă din faţă; Josquin se suise şi el pe una din
bănci şi bălăngănea încet din picioare; douăzeci de cercuri
de copii stăteau în jurul lui şi ar fi avut o mie de întrebări
de pus. Băiatul lui Argint ştia răspunsurile la unele dintre
ele şi ar fi vrut să explice celorlalţi ce se întîmplase de
fapt cu perigordienii şi cum îi ieşeau fetei lui Konrad firele
de păr din basma.
— Puteţi să scrieţi? întrebă o puştoaică.
— Ce anume, întrebă Josquin oprindu-se din răsucit
pălăria.
— Ulrich, zise ea. Josquin se uită la tablă şi zise pălă-
riei:
— Ah, nu e nevoie, se scrie cum se aude.
Fetiţa notă în caieţel, cu gura închisă şi cu o anume
detaşare. Trubadurul scotea limba şi azi cînd scria, deci
pizmui tinereţea, apoi continuă.
— Au mers foarte mult, pentru că simţeau instinctiv că
în mers este soluţia. O dorinţă nebunească nu îl părăsise
însă pe Peire Vidai: aceea de a înfiinţa din nou oraşul

f49
 Millefiori undeva. Un loc unde să aibă mîncare, metereze
înalte de ardezie, străzi hippodamice, o cupolă de oriflame
şi linişte obligatorie între două şi patru noaptea; un loc
unde să facă descoperiri ştiinţifice, cum ar fi familia, deci
răpeşti femei.
— De ce trebuiau să răpească femei? întrebă o subţirică.
— Ca să se bucure de ele, spuse Josquin.
— Cum adică să se bucure de ele? întrebase subţirica.
— Femeia este pentru bărbat o mare bucurie, chiar
Cătălin Pavel dacă îl scoate îndeobşte din pepeni, explică Josquin.
Maică-ta, continuă cîntăreţul, iar ceilalţi fură invidioşi că
nu puseseră ei întrebarea, caz în care el ar fi continuat
să vorbească cu ei după întrebare printr-o întrebare pro-
prie, maică-ta nu este o mare bucurie pentru taică-tu?
Fetiţa zîmbi şi spuse ba da.
— Şi nu îl scoate uneori din sărite? o descusu Josquin;
iar ea zîmbi şi mai tare şi spuse: ba da!
Muzicantul se întoarse către fundul clasei.
— După ceea ce se întîmplase, cavalerii pierduseră
ceva din neînfricarea lor şi nu mai erau la fel de viteji.
— Nu mai erau aşa de viteji?! întrebă un băieţandru.
— Nu! Ulrich îşi rătăcise carneţelul lui cu poteci secrete.
Marchetto îşi pierduse ’coperitoarea lui albă de bucătar al
grupului în care avea cusută o reţetă din ţambalîk pe
care niciodată nu o putuse aplica fiindcă îi lipsise ieniba-
harul, care nu ştia ce este.
— Am eu nişte ie-ni-ba-har, spuse o fetiţă, care se
apucă să desfacă basmaua.
— De ce vii cu ienibaharul la tine la şcoală? Dar aşază-te
te rog, spuse şi bărbatul.
Fetiţa se aşeză, se gîndi, apoi se ridică iar în picioare
şi spuse: am adus pentru prietenul meu. Cîntăreţul fu
foarte mulţumit cu acest răspuns şi continuă cu lista
pagubelor.
.

150
 — Arcadelt îşi găsise luneta toată ciobită la părţile
sticloase, iar căţelul lui Cardenal se alesese cu două găr-
găriţe periculoase în blană pe care le scosese fetiţa lui
Konrad. Cei trei Arnaut rămăseseră fără turnuleţul la care
lucrau, cu camere în care erau orăşele mici pe platforme
cu roţi şi spiţe vopsite, muzicantul evită privirea Magdei,
iar băieţii din sală deplînseră acestă pierdere poate mai
mult ca oricare alta. în fine, seara, după ce avură grijă să
nu fie periculos de aproape de pădure, făcură un foc
imens. Zece zile au mers prin tunelul subteran care lega Chihlimbar
Aquitania de Catalunya. Cînd au ieşit, au văzut Pirineii în
urmă şi, în faţă, o cîmpie plină cu leşuri care îngreţoşară
pe cîţiva acum, aşa cum bucuraseră înainte pe cei care
le făcuseră în bătălie. Aşa începea drumul lor care era un
pelerinaj la Santiago de Compostela, care era de fapt un
drum către Millefiori, şi care era poate mai degrabă o
simplă dorinţă de a ajunge la capul Finisterre pentru a
putea fi fericit. Coviltirele albe de la căruţele lor ciudate,
valtrapurile cailor, brodate cu ecuaţii şi poezii, felinarele
multicolore, armele cu arabescuri intarsiate şi gălăgia pe
care o făceau zi şi noapte, cîntînd, ciocnind paharele şi
exprimîndu-şi amărăciunea la drumul mare, erau o atrac-
ţie pentru ţăranii înţelepţi şi brutali din satele de pretu-
tindeni şi aiurea. Se întîmpla ca şi fiicele şi soţiile mintoase
şi suave, cu care ţăranii îşi arau ogoarele, să reprezinte
o atracţie pentru cavaleri, spre satisfacţia a două părţi din
trei. Popularitatea lor crescu şi mai mult atunci cînd, ca
orice corp de armată, îşi împrumutară specialiştii încoace
şi încolo pentru planurile construcţiilor utilitare, de la
fîntîna şi cuptorul privat la apeducte şi fortificaţii, foarte
importante în vremurile grele de război şi turism. Tot ei
tipăriră şi primele cărţi poştale en grisaille. Odată făcură
un imens Ateneu într-un sat, dar la sfîrşit se îmbătară şi
uitară să le explice oamenilor la ce foloseşte construcţia
manieristă, încoronată cu antefixe şi acrotere. Aceia o
vîndură deci piatră cu piatră mai tîrziu pentru îngrăşăminte
naturale. AU nu- este acesta scopul profund al oricărei
instituţii culturale? în cazul de faţă, la schimb primiră
baligă de vigonie cu baligă de vacă, minimum zece la
sută baligă de vigonie, adusă din Anzi, amestecată local.
Au mers mai departe. Lăsau urme pe unde treceau, şi nici
o urmă nu este pieritoare. în Zaragoza cei doi copii ai
grupului, băiatul lui Cardenal şi fetiţa lui Konrad, se rătă-
ciră o zi întreagă; Konrad se dumirise de asta abia seara,
cînd începuse să-i caute şi primul loc unde intrase fusese
o cîrciumă plină de fum. Planta de tutun, negăsindu-se
încă în Europa, cîrciumarul o afuma cu ce putea. Abia
după ce stătuse o vreme şi băuse, Konrad îi văzuse pe
amîndoi pe geam, aşezaţi pe marginea străzii unul lîngă
altul, vorbind cu buzele abia mişcîndu-se, palizi şi cara-
ghioşi, cu o expresie de nefericire adîncită pe figurile lor,
o expresie de care Konrad, ieşind încet de acolo, mai

151
 apoi zicînd celorlalţi că, eh, o să apară ei, îşi dădu seama
că era poate o fericire care apare o singură dată în viaţă.
Marchetto şi Ghirardello se gîndeau de-acum să facă un
cuptor de pîine care să se întindă de la Zaragoza la
Valladolid. Ar fi urmat să se lase loc înăuntru şi pentru o
şosea. Traversară în trombă Asturiile. Ulrich furase un taur
în drum, dar apoi, avînd mustrări de conştiinţă, compen-
sase dezvăluind oamenilor secretul operaţiei de apendicită,
împreună cu Reinmar von Zweter, operase cu sute de
Cătălin Pavel spectatori, într-un amfiteatru curat ca o oală smălţuită, un
tip care nu avea apendice şi recunoscuse că îi fusese scos
în Creta, unde felcerii erau mai avansaţi. Arcadelt desco-
peri cu luneta un zăcămînt de aur şi îl făcură cadou unor
ţărani în ale căror găini intrase boala moleşelii, cauzată
de un purice veninos. Ştampilară actul de donaţie cu o
ştampilă austriacă a cărei pereche, pe care o stăpînea şi
care a jucat deja un rol important în această carte, Josquin
o dădu să circule prin clasă ca să poată fi luată la cunoş-
tinţă. O fetiţă întrebă ce înseamnă “ustriacă“, şi trubadurul
răspunse nu ştiu, pentru că nu mai auzise niciodată acest
cuvînt. Avură de înfruntat, la intrarea în Valladolid, un
atac din partea unui grup de mauri amatori, care la început
rupseră din convoi o căruţă pe care o capturară, apoi fură
însă prinşi din urmă, ciomăgiţi, deşi, de aproape, erau
simpatici şi prietenoşi, ce dacă erau de altă rasă? Arnaut
de Mareuil luă adresa de la şeful lor, care pretindea că
are un califat secesionist şi ospitalier în Jab al-Tariq, şi îl
întrebă dacă poate veni cu prietena lui Adelaide într-un
weekend.
— în Santiago, continuă Josquin, au întrebat ce să facă,
unde să înfiinţeze oraşul lor, şi răspunsul lui Iacov, fiul
lui Zebedeu, dat printr-un oracol la fîntîna zisă a lui
Almansur, a fost să renunţe, căci nu vor reuşi niciodată
şi este imposibil, se eşuează. Peire Vidai nu înţelese dacă
îi trăda Iacov sau însuşi oraşul Millefiori. Se întoarse la
ceilalţi groaznic de abătut, gata să le spună că trebuie să
renunţe, dar cînd îi văzu aşteptînd plini de încredere, cu
cîinii lîngă ei cu limbile scoase şi îndoite pe mijloc ca
frunzele de salcie, şi îi auzi zicînd, cuminte, Spica, Regulus,
culcat, Vega, Altair, Deneb, după numele unor stele mai
calde şi mai strălucitoare ca soarele, ascultaţi ce veşti
aduce şeful, se răzgîndi. Atunci Vidai ridică spada în sus
şi urlă TRĂDARE!!!
Eu un moment abject şi parţial electrizant. Un fior de
plăcere voltaică trecu prin rîndurile ascultătorilor truba-
durului, care se instalară încă o dată în bănci ca pe nişte
cai imaginari, poate chiar Polaris sau Sirius.
— Hotărîră să meargă spre ocean. în seara aceea fetiţa
lui Konrad dădu drumul tuturor porumbeilor călători. Ca
şi puştiul lui Cardenal, ea trăise pe drum şi, ca şi el, atunci
cînd vederea oceanului va face pe fiecare dintre cavaleri
să vrea să se întoarcă acasă, nu avea să simtă decît o

152
dorinţă mai int-ensă de a rămîne acolo, pe nisipul sărac,
sub placa acelui cer. Unii dintre cavaleri se stabiliră în
acel sat de pescari, unde oamenii munceau mult şi mîncau
repede. Alţii îşi construiră, pe colinele din jur, case cu
ferestre mari şi uşi mici. O parte aleseră un alt sat, la
cîteva zeci de kilometri depărtare, unde îşi folosiră price-
perea militară în harponarea rechinilor şi uciseră sute de
rechini, pe care îi sfîrtecară pe ţărm bucată cu bucată
după ce cîţiva, deşi scoşi din mare, înviaseră şi sfîşiaseră
oameni. Chihlimbar
(Fu singurul detaliu mincinos pe care Josquin îl dădu,
dar nu se putu abţine, şi feţişoarele copiilor exprimară o
groază şi o curiozitate care se transmiseră înapoi la Josquin.)
— în fine, ceilalţi cavaleri se stabiliră şi mai departe,
în drum spre La Coruna, sau lîngă La Coruna, dacă ajun-
seră pînă acolo; cînd Reconquista..., ce este Reconquista?
întrebă Josquin.
Magde şi Ilona tresăriră, luate prin surprindere. O fetiţă
spuse, este... este... Pentru ca emoţia să nu o doboare,
căci profesorul era sigur că fetiţa ştia, altfel nu s-ar fi
ridicat să răspundă, o ajută, şi ea, după multă meditaţie
şi şlefuiri ale expresiei, oferi ca definiţie recucerirea de
către spanioli de la arabi a vechilor lor pămînturi.
— Cînd Reconquista ceru luptători, cincisprezece ani
mai tîrziu, tuturor acestor oraşe şi sate, pe marea cîmpie
a Galiciei se adunară sute de mici corpuri expediţionare
şi se întîlniră aproape douăzeci de detaşamente, cu culori
şi steaguri diferite, dar cu acelaşi nume: Millefiori. Se
recunoscură în ciuda a tot ceea ce face timpul din argila
noastră. Reinmar cu barbă şi plete, pe care era cazul să
le fi avut în tinereţe, Peire Cardenal albit şi singur, cu o
spadă încă necruţătoare, aşa cum veţi avea şi voi, Marchettus
da Padova, umflat, căţărat pe un grozav butoi cu varză,
distribuind de-ale gurii pentru detaşamentul exilaţilor, Konrad,
venind în capul armatei din La Coruna, care însă nu se
mai numea aşa, numele de Millefiori se încetăţenise şi
acolo încet-încet, sau Ramon Vidai cu oameni crunţi fără
motiv. Oamenii din zecile de ţăndări de oraşe Millefiori
se strînseră în braţe, înainte de luptele al căror sfîrşit ei
nu aveau să-l apuce, luptele Reconquistei, şi, după ce se
spălară pe mîini, băură şi mîncară împreună, ferindu-se
cu grijă să înceapă cu dulciurile.
Heitor Villa-Lobos zice aşa: „Aici s-a oprit acel om
ciudat. A întrebat apoi, cu oboseala lui, ce fel de oră era
aceea pe care trebuise să o ţină el, şi era o oră de mate-
matică. Atunci se iţise ghitara în spatele catedrei. Am
început toţi să strigăm, din liniştea aia. Mai tîrziu eu am
cîntat acele cîntece şi am recunoscut versurile lui Bertran
de Born. Mă gîndeam la ce spusese la sfîrşit: copiii se
mai rătăciseră o dată; Konrad şi Cardenal îi găsiseră într-o
barcă rotundă, pescărească, pe la şapte dimineaţa, cu
mîinile reci şi pupilele micşorate de lumina soarelui cu

153
 raze blegi de mohair. Aceasta este cea mai emoţionantă
amintire a mea din copilărie".
După ce înainte le curgeau mucii din nas de concen-
trare cînd îl ascultau, acum, după cîteva momente de
derută care urmară ultimelor cuvinte ale lui Josquin, copiii
se îngrămădiră la ieşire şi ajunseră pe holuri şi afară, unde
începură să se mişte repede şi fără scop în toate părţile.
Josquin, înghesuit într-un colţ cu Ilona şi lata, aşteptă ca
primejdia să treacă şi profită de ocazie pentru a-şi întipări
Cătălin Pavel totul în memorie. Ieşind, fură uimiţi în cîteva rînduri de
puterea soarelui. Acesta se afla jos, faţă în faţă cu oame-
nii, însă continua să ardă cu oarecare aroganţă, ca o
pastilă de calciu efervescent. Copiii erau risipiţi prin curte
şi cel puţin o parte din ei se opriră o clipă din joaca lor

154
 dementă pentru a arunca o privire la Josquin. Cele două
femei îl încadrau ca şi cum l-ar fi dus la închisoare, Magde
îi luase braţul, Hona, nu, dar stătea mai aproape de el
decît cealaltă care, neglijentă şi încîntată, calcula timpul
de la ultima menstruaţie. Cînd îl văzu pe băiatul lui Argint,
nemişcat după gardul de plasă, Josquin simţi piatra aia
mare care se clatină foarte puţin în tine cînd ţi se face
frică de ceva. Uniforma lui de şcoală era neagră şi prea
groasă, şi băiatul, tuns foarte scurt, prosteşte, stătea în
Cătălin Pavel
picioare cu greutate ca şi cum aceasta era o poziţie cu
totul neobişnuită, greu de executat. Trubadurul se apro-
piase de el grăbit, apoi făcuse un semn către Ilona, ca şi
cum i-ar fi spus că întîrzie puţin, de fapt încercînd să
primească un ajutor din partea ei.
— Gata, s-a terminat, spuse el copilului, uitîndu-se
puţin îngrijorat în jur. Povestea s-a terminat, ce mai vrei?
Cuvintele astea nu-l indispuseră pe copil, din contră,
el doar lăsă capul în jos şi zise:
— Da, s-a terminat, am înţeles, dar nu asta a fost
povestea adevărată. Povestea adevărată nu s-a terminat.
Josquin se aşeză pe jos, lîngă gard, şi lîngă el băiatul,
care îi simţise slăbiciunea bruscă.
— Povestea adevărată? întrebă Josquin, nevenindu-i să
creadă. Vrei să ştii ce s-a întîmplat de fapt?
Tăcură şi se uitară la furnici.
— Spune-mi, ai auzit de tifos? întrebă el. Băiatul zise
că da, şi Josquin continuă: ei bine, adevărul a fost aşa - ţii
minte cînd convoiul iese din tunelul subteran şi întîlneşte,
la douăzeci de zile de mers de Santiago, o cîmpie de
leşuri? Acelea nu erau de la o bătălie, ci de la un tifos
care bîntuia atunci în Catalunya. Ăsta e adevărul.
— Şi mai departe? întrebă copilul, rostogolind în praf
un măr.
— Da, mai departe, vorbi bărbatul repezit, tifosul este
o boală extrem de contagioasă; toţi oameni din convoi
au murit pe drum în următoarele două săptămîni. Nimeni
n-a ajuns la Santiago de fapt. Marchettus şi Ghirardello au
fost primii. Amîndoi au scris în ultimele zile cum se face
mîncarea şi cum se construieşte marele cuptor de ceramică,
pentru că voiau ca prietenii lor să se descurce şi singuri.
Ulrich cel uriaş a murit imediat, pentru că boala a luat
puterea lui şi a folosit-o împotriva lui. Cei doi flamanzi
s-au dus noaptea, sub cerul gol; lunetele nu s-au găsit.
Peire Vidai era mort de două zile cînd ceilalţi şi-au dat
seama; calul lui continuase să meargă cu el în fruntea
convoiului. Reinmar cel blajin murise blestemînd, iar Ramon
Vidai de Besalu fugise din convoi de teamă că va îmbol-
năvi şi pe alţii şi îl găsiseră mort în drum, cu urechea la
pămînt ca şi cum asculta apa. Ultimii muriseră la o sută
cincizeci de kilometri de Santiago de Compostela, pe care
crezuseră în ultima clipă că-l văd, deşi erau doar acope-

155

*
 rişurile unui mic sat cantabric. Asta e, spuse Josquin,
întorcînd capul spre faţa nemişcată a copilului.
— Dar băiatul lui Cardenal? întrebă el.
Josquin nezicînd nimic, copilul mai întrebă o dată.
— Dumneavoastră eraţi, nu? Nu-i aşa că eraţi dumnea-
voastră? întrebă copilul lui Argint.
Bărbatul ridică din umeri. Îndreptîndu-se către cele
două siluete înflorate, înceţoşate care îl aşteptau, îl auzi
pe copil, care întreba din urmă, cu mărul în mînă strîns,
Cătălin Pavel ca şi cum ar fi fost liniştit, ce s-a întîmplat cu fata lui
Konrad? Cu ea ce a fost? Iar Josquin, cu toţi muşchii feţei
şi ai gîtului contractaţi, răspunse: cu ea a fost bine.
Dimitrie îl prinse din urmă pe drum şi continuă să
meargă alături de el, fără să zică nimic, cu mîinile în
buzunare. Josquin abia se uită la el, îl recunoscu cu coada
ochiului şi îi dădu de înţeles, crezu el, că n-are chef de
vorbă, dar acela era perfect mulţumit de sine şi zîmbea.
Cît ai să pbţi forţa nişte amintiri să exprime adevărul pe
care îl cuprindeau? se întrebă Josquin singur; simţise
zăpada carbonică a emoţiei unei scene dintr-o vreme.
Magde şi Ilone probabil că aveau sau îşi închipuiau că ar
trebui să aibă de vorbit, dacă nu se mai văzuseră de foarte
mult timp, dar rămăseseră uimite că el vrea să plece (puţin,
zisese el). Adesea o poftă oarecare poate fi mai tare decît
dragostea pentru femeia care e chiar lîngă tine, şi asta nu
doar pentru un om ca Josquin, un individ de extraordinară
mediocritate, cu toţi dinţii falşi, puşi, care îi otrăveau viaţa.
Se gîndise să bea ceva, care să-l facă să uite şi să umfle
emoţia din el pînă o spărgea într-un fel sau altul.
— Cîntăm? zise Dimitrie, şi la privirea interzisă pe care
i-o aruncă trubadurul, puse mîna pe umărul lui şi începu
să rîdă de-a binelea.
Acum observă şi Josquin că Dimitrie nu avea acorde-
onul cu el. Era prima oară cînd îl vedea fără şi era ca şi
cum înfăţişarea fizică a aceluia era alta. Atîta timp cît nu
cînta, acordeonul era, orice s-ar spune, prea roşu.
— Ai crezut că iar te pun să cînţi? făcu Dimitrie încîn-
tat, cu o veselie care pe neaşteptate îl cuceri pe Josquin
cu simplitatea ei. Nu... voiam să-ţi zic, şi se întrerupse
aici: mi-a mers la inimă povestea, ca la oraş, ce mai, zise.
— Ce poveste? zise Josquin acru (era dintotdeauna
convins că nimic din ce îi făcea plăcere nu era spus cu
sinceritate).
— Povestea pe care ai spus-o la şcoală, la ăia mici!
Coviltirele albe de la căruţe, Jab al-Tariq, TRĂDARE!!!, de
unde le scoateţi domnule?! se miră el cu multă satisfacţie.
Da, reluă el, într-o asemenea lume mi-ar conveni şi mie
să trăiesc. Dacă nu te superi, eu mă simt dator faţă de
tine să-ţi fac cinste, zise Dimitrie Cantemir, deoarece ai

156
ştiut să spui povestea aia şi ai împletit în ea elemente din
viaţa ta, nu se ştie care exact.
Josquin ridică din umeri, îmbunat totuşi, şi zise că şi
el tocmai voia să bea ceva. Are nişte bani şi poate şi el
să facă cinste. Dimitrie nu zise a! te rog! doar am zis că
eu fac cinste, ci îşi propuse să o facă realmente la timpul
plăţii, cînd Josquin avea să încerce şi el.
— Cred că tu ai venit acolo pentru Magde, nu pentru
altceva, aruncă Josquin şi Dimitrie căscă ochii.
— Sigur că da, sigur că da, strigă el, dar asta nu Chihlimbar
înseamnă că nu am ascultat şi nu... Există şi momente
cînd mai degrabă ai citi o carte bună decît să te uiţi după
femei...
— Personal aş prefera desfrîul, zise Josquin, dar din
păcate sînt prea sentimental.
Mergeau prin tubul lumii cînd apăru în faţa lor un car
de război cu coase, un drepaneforos de epocă, tras în
faţă la „Dafydd“ ca decor. în el era o rîndunică, dar nimeni
nu ştia, nici măcar alte rîndunici. Intrară (Josquin îşi scoase
pălăria şi o băgă pe înălţime) şi Dimitrie îi arătă o masă
pe care era un cartonaş alb pe care scria Reservat şi pe
care el îl înlocui cu un altul pe care scria Dimitrie Cantemir.
Se aşezară cu senzaţia că o iau de la capăt, care avea
baze diferite pentru fiecare din ei. Pe Josquin îl apucă un
rău înăuntrul minţii, însoţit de dorinţa de a dormi şi striga.
Asta ar putea sugera că făcea parte dintre acei oameni
care avuseseră norocul să aibă un dezechilibru chimic
alături de suficientă ascuţime a duhului. Dimitrie vorbea
fără să se uite la el, cu un aer de care Josquin, imediat
ce îşi reveni cît de cît, îşi dădu seama că era cam nu prea
sănătos şi nu prea sigur de el, din cînd în cînd acela ridica
privirea la Josquin ca pentru a-i cere aprobarea, dar şi ca
pentru a-i zice, foarte probabil că dumneata n-o să-mi dai
k

157
 această aprobare, dar ea nici nu înseamnă nimic pentru
mine... Eu am să plec undeva, făcu el, am venit să uit
de nişte'lucruri, dar aici, din contră, îmi amintesc de toate,
o fi o proprietate ciudată a aerului sau a apei de băut.
— Unde pleci? zise Josquin, începînd astfel un dialog
propriu-zis.
— Nu ştiu încă, dar cred că înapoi, ştii că întoarcerea
nu numai că este în permanenţă posibilă, ci e singurul
lucru posibil.
Cătălin Pavel — Ce vorbeşti aici? protestă celălalt.
— O poveste foarte interesantă ai spus, reflectă Dimitrie
din nou, încît Josquin se enervă, zi ce ai de zis şi n-o
mai da cotită.
— Voiam doar să-ţi zic cîteva lucruri despre cum mi-a
mîncat mie ceva ficaţii, zise acordeonistul.
— Dă-i drumul, îl îndemnă Josquin, amărît.
Iar era paratrăsnetul pentru poveştile altora. în această
clipă de masa lor se apropiară doi lăutari la care Cantemir
şi Josquin se uitară atît de vexat, încît aceia se topiră.
— Stai puţin să vezi, zise Cantemir, ca şi cum Josquin
l-ar fi forţat să spună totul acum, stai să vezi cum a început
totul. Mi-e ruşine că e vorba tot de o poveste cu femei,
cu sentimente inclusiv, dar aşa stau lucrurile. Totul a
început foarte de jos, cum povestesc unii că au ajuns
bogaţi după ce s-au născut în sărăcie şi au plecat de la
munca de jos, făcînd tot felul de corvoade, aşa şi eu,
într-o zi cînd m-am dus să cumpăr nişte castane marocane,
îmi amintesc foarte clar. îi zic fetei smede care vindea,
cam o jumate de măsură! Jumate de măsură, zice, nu dăm,
dar avem măsură de jumate. Atunci, continuă celălalt fără
să bage în seamă că Josquin se pleoştise, pentru că nu
era prima oară cînd mi se întîmpla asta, ca un lucru doar
în parte stupid să rupă seria convergentă a realităţii, am
început să mă bîlbîi, am zis, nu, eu vin mereu aici şi...
Zău? face ea, nu v-am remarcat pînă acum... Deodată
m-am uitat la ea mai atent, mai întîi pentru ironia pe care
o pusese în vorbe şi apoi pentru că în aceste vorbe poate
că accentul era pe „pînă acum“... Curios e că pe vremea
aia eu nu visam femei, ci bărci. Cînd ştiam că voi avea
o oră liberă, îmi făceam program să mă gîndesc în linişte
cum o să fie cînd eu o să am barcă şi chiar cum să fac
să am. Dar dumneata, zic, la ce oră termini? Termin, zice,
la orele şapte! Eh, zic eu, ca în concluzie, o să vin eu să
te iau să te duc! Vin la ora şapte, mă uit la program, era
scris şi în arăbeşte şi în evreieşte, prăvălia închisă de la
şase, îşi bătuse joc de mine. Nu-i ţinusem minte faţa, doar
prezenţa. Cum mă uitam eu la un cîine care dădea şi el
numai din vîrful vîrfului cozii, în ideea că dacă tot n-o
să-i dau nimic, se va dovedi că nici nu a muncit mult
degeaba, în vreme ce dacă îi dădeam, vedea el cum se
revanşa mai tîrziu, apare şi o domnişoară, nu era a mea,
dar venea spre mine. Cu mine te întîlneşti, să ştii, zice

158
ea, cînd îmi dau seama că da, nu avea ea sînge maur
poate, dar era tunica albă în care vindea castanele care
o făcea mai bronzată decît era, acum, din contră, era într-o
bluză neagră, mult despicată, fără nici un medalion între
sîni; fata, o gînditoare pesemne, îşi luase timp să se ducă
acasă să se spele şi să se schimbe. Răzbunarea mea a fost
că am mers cu ea de-a curmezişul oraşului şi am ieşit în
mare şi acolo, pe plajă, adică unde să nu ne vadă nimeni,
am supus-o la puţină discuţie de idei. Intenţia mea pri-
mară, recunoscu Dimitrie visător, fusese să fac dragoste Chihlimbar
cu ea, dar rezerva pe care şi-o luase prin cochetăria de
a se duce acasă să se gătească mă adusese pe terenul
dragostei construite, aşa că am preferat să vorbesc cu ea,
chiar cu simţurile contrariate, şi iată cu ce rezultate: rezul-
tatul a fost că, foarte curînd, ne-am îndrăgostit. Stai, nu
te enerva. Ştiu că nu e normal să meargă aşa lucrurile.
Ni s-a tot spus că e o greşeală să nu începi o relaţie direct
făcînd dragoste. Preparativele sînt sursa eşecului de mai
tîrziu. De. altfel femeia era urîtă (cu secretul sînilor foarte
frumoşi, secretul scandalos pe care îl păstrează mereu
aceste femei), era urîtă dacă n-o vedeai decît o dată şi
nu apucai să-i înţelegi chipul, intensitatea cu care se
organiza mintea ei la suprafaţa acelor trăsături, transparenţa
lor, încît vedeai nu chipul unei femei, ci direct emoţiile
ei, atît de expuse încît îţi inspira milă, te crispa, adăugă
Dimitrie înveselit în mod ciudat. Femeile sînt învăţate să
meargă pe stradă zîmbind, asta fusese învăţată toată asi-
metria figurii ei să şi-o lase exprimată la o oricît de mică
mişcare a sufletului, altminteri, cînd era prinsă într-o acti-
vitate oarecare trecea drept o femeie obişnuită, o femeie
pe care n-o remarci dacă nu stai să te uiţi în ochii ei,
adică... Sau remarci corpul ei frumos, spuse el, spre stîn-
jeneala din ce în ce mai mare a celuilalt, cu genunchii ca
nişte pietricele de rîu, o semilună de umbră pe muşchiul
gambei, care răspundea în pata de umbră de pe obraz,
sub pomete, sînii, din nefericire, prea prezenţi, te întrebai
cum se descurca ea cu această violentă sugestie erotică
care o însoţea peste tot, contrastînd cu figura, cum ziceam,
strict inteligentă. Dar culmea e de ce mi-a zis mai tîrziu
că s-a îndrăgostit ea de mine, motivul ar fi fost: de milă!
Poţi să crezi? se informă acordeonistul. De milă, mi-a zis
(era o ceartă pe care am dus-o la bun sfîrşit, adică a durat
şase ore şi s-a terminat din epuizare verbală şi mentală),
milă cînd mă vedea făcînd o faţă de cîine vagabond,
plescăind cînd mîncam (plescăiam într-adevăr), unde mai
pui că eu voiam o barcă aşa cum alţi oameni în toată
firea voiau bani, biserică şi baiadere, un Dumnezeu şi-un
împărat. Altminteri eu trăgeam mult profit de pe urma
fiecărei înfruntări, iar la sfîrşit cineva curăţa parcă acea
stare de sfadă cu nişte găleţi de apă de pe podeaua
memoriei mele, cum ar veni, nu mai rămînea nimic în
mintea mea. într-o anumită măsură eram mîndru de ea

159
 pentru că ştia să se certe cu destul talent, mai făcea şi o
glumă, ştia să-şi consume obtuzitatea repede şi eficient,
în doze mari şi scurte, nu s-o distribuie în toată scena, şi
avea atît capacitatea de a mă face să văd negru în faţa
ochilor, cît şi de a se lăsa ea însăşi dusă la disperare. Dar
eu spun nişte generalităţi din care tu nu vezi nimic. După
seara aceea, cînd am condus-o acasă, eu am plecat la
muncă în Orihuela, deşi asta însemna să intru pe uscat,
în vegci, şi pe atunci, cînd nu aveam marea aproape, mă
Cătălin Pavel sufocam. Avuseseră o recoltă extraordinară, pentru care
nu făcuseră nimic, ca de obicei, acolo era un sistem de
irigaţii lăsat de mauri care făcea grîul ăsta nemaivăzut,
care semăna cu marea, ai văzut vreodată grîu?
Josquin dădu din cap, contribuind deci.
— Da, reluă celălalt mulţumit în cazul ăsta că avea cu
cine discuta, de acolo am trecut în Elx, la curmale, rodii,
portocale şi smochine şi măsline, care şi ele seamănă cu
marea.
Josquin niciodată nu gustase şi nu văzuse rodii, şi se
putea întîmpla să moară în orice clipă, ce poţi să faci?
— Ai să rîzi, zise Dimitrie, ca şi cum îl ştia pe celălalt
ca pe unul care, cînd încercai să-i vorbeşti, te oprea deo-
dată cu hohote de rîs inexplicabile, dar cînd m-am întors
după trei luni în port, în Alicante, mi-am amintit săndă-
luţele de cînepă ale acelei femei şi am avut dorinţa de a
o vedea imediat, fără întîrziere. Am mers atunci, chiar
puţin fericit, şi am luat un braţ de garoafe de Orihuela,
cele mai frumoase garoafe spaniole, dacă ştiam, aduceam
direct de acolo poate, şi am mers voios pe străzi spre
pierzanie...
Josquin îl măsură dintr-o parte, nu comentă, dar îl
întrerupse simplu, şi, ce s-a mai întîmplat. Dimitrie continuă,
fără să piardă firul din cauza acestei întreruperi ilogice.

160
 — Am dat de casa ei, am suit cele trei trepte (uşa
dădea în stradă, o stradă în pantă, cu case din piatră
nenfro, vedeai* literalmente un vînt siniliu pe deasupra
caselor, un copil ţinea mîna să vadă dacă picură, cu min-
gea de cîrpe sub celălalt braţ), am bătut, am coborît
treptele la loc, să nu se sperie, şi a deschis ea, cu bucu-
ria pe faţă. Eu m-am posomorît imediat, cu bucuria aia
ieşise, nu o apucase cînd mă văzuse pe mine, o adusese
dinăuntru. în plus, cum ţi-am zis, pe ea orice participare
Cătălin Panel afectivă la lumea asta o urîţea, îi aducea în trăsături ceva
ca un dispreţ însoţit de durere de dinţi; mai tîrziu, tocmai
asta era iubirea mea pentru ea, înţelegerea acestei obser-
vabile suferinţe pe care sufletul ei o împrăştia cînd era
obligat să se deschidă, dînd feţei ei tinere acea mohoreală.
Stăteam şi mă uitam la această necunoscută. Intră, a zis
ea, fără să se mişte din uşă. Ţi-am adus floricelele astea,
am zis eu, la fel, fără să-i întind florile. Atunci a rîs ea şi
a dispărut înăuntru făcîndu-mi semn cu mîna să vin.
înăuntru era cineva, un bărbat chiar chipeş, care mi-a
inspirat îndată simpatie, cu o figură deschisă şi privirea
grea, înţelegi, nu apă chioară... Stăteau şi beau ceai în
camera foarte mare, pătrăţoasă, podea de scînduri şi mobile
nepotrivite între ele, ca dintr-un magazin de antichităţi.
N-ai mai trecut pe la mine, zice ea, şi mi-a trecut dintr-odată
prin cap ideea că poate mă confundă?! Potenţialul tragic
e cam tot ăla cu potenţialul comic. Da, aici era o pîine
de mîncat, era o pîine de mîncat aici pentru un muritor
de rînd ca mine şi o muritoare de rînd ca ea, în micro-
scopica noastră aventură interstelară. Ea a ieşit, poate a
deranjat-o ceva sau poate i-a plăcut ceva, oricum, a ieşit
zicînd că trebuie să pună masa, v-o fi foame, era printre
puţinii pe atunci care vorbeau dialectul valencian, la care
trecea uneori de la catalană, înţelegeam totuşi, ştii cum
sună catalana?

161

L
 — Nu, de ce să te mint, spuse Josquin. Seamănă cu
româna, cu italiana?
Dimitrie ridică din umeri.
— Acela, invitatul ei, logodnic sau ce era, scoate o
tablă de şah şi începem să jucăm. Ea apare însă deodată
îmbrăcată de oraş (culmea e că îmi era şi cam foame) şi
zice că nu mai e nimic în casă, se duce să ia nişte mărun-
ţişuri. Peste vreo oră, ea nevenind, strîngem piesele. Mi-a
făcut mare plăcere, zic, sper să ne mai vedem... O să-mi
Cătălin Pavel daţi voie, îl întreb aşa în doru-lelii, să-mi iau florile înapoi.
Mai tîrziu, chiar am lucrat cu el pe o barcă de pescuit,
zise Dimitrie căutînd abătut în minte. Bineînţeles, m-am
întors peste cîteva zile, tot seara, zic, eşti singură, că vreau
să-ţi fac o propunere, sînt ca şi singură, a zis ea, bine,
fac eu, vino pe la mine vreo săptămînă, să mîncăm turro-
nes, ca să mă lămuresc eu în privinţa ta, ştiu şi eu, face
ea calmă, vino tu la mine, că am mai mult loc... Acum,
ca să mănînci turrones, nu ai nevoie de prea mult loc,
înţelegi, vorbele astea m-au făcut deodată să simt pofta.
Nu ispita e de la dracu, ci viaţa fără ispite! De altfel, şi
mai tîrziu am avut impresia că trupul acestei femei era o
prăpastie fără fund, o apă pentru o sete care nu fusese
inventată... Numai că în dragoste, cu cît eşti mai nesăţios,
cu atît te saturi mai repede, fără să apuci să mănînci.
Ascultă-mă pe mine, că eu am pierdut bătăliile astea îna-
intea ta... Singură, nesingură cum era, a coborît în stradă
cu mine şi m-a luat de braţ. Pofta dispăruse, se făcuse
altceva, un sentiment bizar. Aş fi vrut să-i bag mîna în
păr şi s-o strîng de ţeastă sau să-i bag un deget în gură
să-i simt dinţii ca unui cal. Dar ce poate să facă un băr-
bat în ziua de azi? Am dus-o la restaurant. Stătea lîngă
mine ca beată şi ea. Ce e dragostea, domnule?! întrebă
Dimitrie cu atîta seriozitate şi nedumerire, încît Josquin
se foi pe scaun. De ce pe unul îl duce la spital şi pe altul
la senat?
L

162
 — Depinde şi unde locuieşti, începu trubadurul să-şi
dea cu părerea, dar acordeonistul i-o tăie scurt.
— Importantă e gura de canal pe care o deschide
această dragoste şi prin care cazi în fundul sufletului tău,
către ce dă, cu alte cuvinte ce găseşti acolo, adăugă el,
de parcă se gîndea ce găsise el şi cum i se făcuse leha-
mite... Cînd am intrat acolo, la Akra-Leuka, restaurantul
meu preferat, cu toate femeile veneam aici la început, nu
îmi convenea mie să amestec lucrurile, dar era mult mai
Chihlimbar
comod aşa, mă uit la ea atent, avea buzele umflate şi o
roşeaţă în jurul gurii, ne sărutasem ca liceenii, da, deci
acolo a fost prima dată cînd mi s-a părut că asta e femeia
făcută pentru mine, odată cu asta am avut şi senzaţia că-şi
arată prea mult sînii, bărbaţii se uitau scurt, cu feţe întu-
necate. Aşa-ţi trebuie, zise tare Dimitrie şi celălalt tresări,
dacă vrei şi tu să ai o femeie cum vezi la unii pe stradă,
numai ţîţe şi cur, şi ţi se pare că aia pe care o ai tu acasă
nu e bună, dar dacă ai avea tu una aşa, vai de capu’ tău,
într-o săptămînă ai fi nebun. Să vezi ce s-a mai întîmplat,
spuse Dimitrie ca o rugăminte, ca şi cum Josquin se pre-
gătea să zică, uite ce e, nu prea mai vreau să văd ce s-a
mai întîmplat... Nu-ţi zic că am stat la ea o săptămînă
numai pe regim de dragoste fizică?! îşi aduse Dimitrie
aminte, cu o comică încîntare. Hram curios să văd ce faţă
face ea în momentele marii execuţii, şi ce crezi, înflorea
fericirea pe faţa ei ca o floare de o bunătate nemaipome-
nită... de unde pe altele le vezi că au o expresie parcă
suferă, cineva le zvîntă, chipurile, de puteri şi de chef de
viaţă... Dar după asta se schimba la loc, nu rămînea aşa.
Se poate spune ceva despre noi pe baza chestiilor ciudate
pe care le facem în timpul orgasmului?
Aici Josquin făcu semn că încă două, ca alea de dinainte,
tot aşa, una rece şi una mai puţin rece.

163
 — Dar cum ar fi să te întrebe psihiatrul nu despre ce
visezi, ci despre cum te porţi cînd juisezi? La ce vă refe-
riţi, că nu înţeleg, ai zice tu. Păi, ce sunete scoţi, ce feţe
faci, te apropii sau te îndepărtezi de trupul femeii, de faţa
ei? Sincer să vă spun, nu prea am ţinut contabilitatea... Şi
e cineva care ne-ar putea informa? Păi, am o mapă vene-
ţiană cu gravuri porcoase, poate ea să ştie, haha, rîse
Dimitrie. Apoi o imită pe prietena lui: acum, după năvă-
lirile barbare (că şi după eufemismele pe care le folosim
pentru futut trebuie să judecăm omul, zise el, cu vocea Chihlimbar
lui de data asta), hai să ne plimbăm puţin prin civilizaţie,
să vedem podurile, casele şi monumentele oamenilor,
făcea ea, parcă într-o transă de teatralitate, aiurea, pînă
ne îmbrăcam şi ajungeam noi la uşă, iar bătea armata în
scuturi, şi o vedeam şi pe ea că se înmuia şi se îndulcea
tot mai mult, de nu mai ieşeam nicăieri... înţelegi ce zic
eu?! întrebă Dimitrie enervat de atîta învîrtit în jurul cozii,
într-o dimineaţă, la revedere, arta războiului, am plecat
la Torrevieja, tot aşa, cîteva luni. Puteam să strîng uşor
restul de bani pentru o barcă, acolo, la minele de sare,
se plătea foarte bine, totul era să te ţină mintea, să nu te
lase în drum. Ei bine, şi Dimitrie îşi adună mîinile pe
masă, m-am întors de acolo cu exact banii care-mi trebu-
iau pentru o barcă mare, cu cabină. Nu mă feream să
împrumut. E rău să împrumuţi, dar cu adevărat rău e să
nu suporţi să fii dator - asta îţi distruge viaţa. Pur şi sim-
plu, aveam banii şi viaţa era simplă şi frumoasă ca-ntr-o
tragedie greacă. La ea nu m-am dus. Stăteam în port şi
mă uitam la corăbii, ce lemnoase şi pînzoase erau. Mă
uitam la ele şi nimeni nu ştia că eu o să-mi iau o barcă
şi o să merg pe Segura în sus sau pe mare dacă o să fie
mai liniştită, că o să văd în golfuleţe peştii hipnotizaţi, că
o să înot într-o singurătate totală şi o să mă înţep în ari-
cii de mare şi o să lupt cu demonii care se vor arăta. în
ziua aia, după furtună, scoseseră o epavă a unui vas din
flota lui Majorianus, care apucase să sabordeze ca să nu
fie prins de vandali o mie de ani înainte — aş fi vrut s-o
iau pe aia- şi s-o repar, dar au pus-o deoparte pentru
biserică, păcat. Ea vindea în port. Mi-a întins castane şi
o plăcintă cu brînză, iar indiferenţa pe care o avea pen-
tru mine a apropiat-o de inima mea. Am fost la muncă,
zic, băgînd plăcinta toată în gură. E bună, mai iau una,
zic eu, iei, dacă vrei, prima a fost din partea mea, bine,
atunci iau una pentru mine şi una pentru tine, aşa da,
face ea, că sînt moartă de foame. De ce nu punea mîna
să mănînce? îi ceru Dimitrie socoteală lui Josquin. Ce
vîrstă o fi avut? Ce este dragostea? Ce e inima?
— Inima, începu Josquin, este o pompă musculară,
care...
Dimitrie nu rîse.
— Unde anume stătea viaţa în ea sau în mine, cum
eram noi aşa ca nişte păpuşi de paie cu sfori la încheie-

164

1
turi şi la glezne în port? De ce eşti tu, m-am interesat,
cam mohorîtă, femeia trebuie să fie graţioasă, mai ales
dacă nu e surdo-mută şi nici lipsită de bucuriile la care
se bucură şi bărbaţii mai tineri şi mai bătrîni, în realitate
şi în gînd? Dar într-o zi o auzisem cu altul în camera de
alături. Uşa mea era încuiată (avea camere cu încuietori
separate, casa ei fusese o alquerta foarte veche, oraşul
crescuse şi o prinsese în el). Cît de greu crezi că se sparge
o uşă? Eu n-am putut s-o sparg pe aia! se felicită acorde-
onistul, ştia ea ceva probabil, că or mai fi încercat şi alţii Chihlimbar
mai tari decît mine! mai zise, iară cu o veselie secretă.
Aia e dragostea, îl înştiinţă el pe Josquin deodată, cînd
cineva îţi rupe inima în repetate rînduri; cîteodată, se mai
întîmplă, mai vezi o scenă, există destulă suferinţă, slavă
Domnului, vezi un cîine încolăcit, vara, că tremură încon-
tinuu, te uiţi în altă parte, bătrîna care vinde noaptea
mîncare de porumbei, nu cumpără nici dracu’, bătrînul
miop cade pe jos, pălăria sare de pe capul chel ca şi cum
înăuntru ar fi fost un arcuşor, toate astea te opresc locu-
lui cu un spasm... Dragostea însă e cîncl ţi se rupe inima
toată ziua bună ziua. Mă uitam la ea în timp ce mestecam
şi iată că piciul ăsta, femeia asta bătută pentru greşelile
ei, care încerca să-şi ţină părul împotriva vîntului care se
înteţise în portul mişcător, femeia asta era cea din care
altcîndva făcusem un loc de pelerinaj pentru futut. De ce?
Nu simţi că aveau dreptate cei vechi cînd au spus că e
periculos să mergi prea departe pe drumul trupului?
— Cei vechi au zis lucruri care se bat cap în cap, zise
Josquin.
Dar Dimitrie nu-l auzi.
— Intrăm în casă (un tip o aştepta la ceai, de unde
ieşeau ăştia?!), merg să-i aprind focul şi zice lasă, uită-te
aici, şi scoate un fel de şal valoros, făcut de ea, adică
brodat, să-l pun în cabină cînd îmi iau barcă... Pot, am
zis, să-l vînd dacă nu-mi ajung banii să iau barca? Sigur,
iubitul meu, face ea, hait! de unde şi prin ce mijloace ai
intrat în posesia informaţiei că aş fi iubitul tău? zic şi eu.
Deci precum frumoasa Zumurrud, care brodase pentru
stăpînul ei o perdea de mătase de Damasc pe care acela
o vînduse în suk pe cincizeci de dinari, aşa şi ea. Dar de
ce să facă ea declaraţii în numele meu? Apoi iar ne-am
certat, că nu era în numele meu, dacă ar fi zis că e iubita
mea ar fi fost poate, dar aşa!? Ce treabă am? Dacă ea mă
iubeşte în numele ei? Bine, am zis, dar în felul ăsta capeţi
drepturi asupra mea, răspunderea mea pe lume creşte
corespunzător. Ce răspundere, s-a strîmbat ea, ai venit în
vizită şi în loc să fii atent cu mine, te-ai apucat să joci
şah, m-ai dat afară din casa mea, şi pac! începe să plîngă.
Ce să mai discuţi? Intrăm în sufragerie, ăla o vede plîn-
gînd, zice ce ţi-a făcut ăsta?! Plînge pentru că o ador fără
limite, e religia mea, fac eu. Dar el atunci zice, yo la
quiero tambien, cabron\ Acum ai observat că adesea băr-

165
 baţii îşi folosesc pumnii într-un mod foarte stîngaci şi
pentru astă anumite părţi ale corpului au fost în aşa fel
concepute încît să se spargă cu mare uşurinţă, de exem-
plu arcada sau buza, producînd sîngele bărbatului. Aşa ni
s-a întîmplat şi nouă, mai ales mie, încît la vederea aces-
tui sînge al meu acela a plecat, nemaifiind nimic important
de împărţit sau de stabilit. După asta am plecat şi eu.
Această plecare a lui îl făcu pe Dimitrie să rîdă. Josquin,
cuprins şi el de bună dispoziţie, îşi aminti că vorbise de
Cătălin Pavel şah şi îşi propuse să nu uite să-l provoace să joace. Buna
dispoziţie este un fenomen înşelător, pe care ulterior îl
regreţi. Dimitrie depăşi primul starea proastă de după rîs.
— Acum îmi dau seama, vorbi el cu alt ton, că tu poţi
să înţelegi cu totul altceva din ce zic eu decît a fost de
fapt. Aproape toţi avem la sfârşit senzaţia că am fost înşe-
laţi de cei care au ascultat, pentru că ei, pe baza a ceea
ce li s-a zis, şi-au făcut o părere, o părere extrem de
întemeiată, sînt în stare să te contrazică după aia, îţi explică
ei ţie, pe baza tuturor amănuntelor pe care li le-ai dat tu,
că ea nu te-a iubit niciodată, de parcă au fost ei acolo să
ştie... Dar, zise el, uitîndu-se la Josquin care se înţepenise
din nou în scaun, eu nu ştiu cum să-ţi spun adevărul
despre ce s-a întîmplat...
— Spune aşa..., vorbi muzicantul, mişcînd puţin mîna
într-un cerc.
— Mai întîi, începu celălalt, cred că vrînd-nevrînd ţi-ai
închipuit-o mai puţin urîtă decît era. Fac asta bărbaţi cu
femeia în faţă, darmite cînd doar auzi pe cineva care zice
să vezi, nu era o frumuseţe, lasă, te gîndeşti tu, dacă nu
era, ce treabă aveai cu ea, că e plină lumea de femei
frumoase... Nu, fata asta era frumoasă numai cînd dormea,
cînd plîngea şi cînd era despuiată, cum vezi, nu prea
aveam ocazia ca lumea să cunoască acest chip al iubitei
mele, deşi recunosc că mi s-a întîmplat, cînd m-am întîl-
nit cu prietenii mei buni, să o fac să plîngă ca să vedem
şi noi ce poate en tant que machine ă souffrir, şi au
recunoscut că aşa ceva mai rar, un plîns pe cinste, o figură
minunată... Mă felicitau şi se interesau cît de des poate
să plîngă, oricît, am zis eu, dar nu era deloc adevărat,
mi-era milă de ea că se consuma, numai la ocazii speci-
ale profitam de această poartă către corpul ei, nu, cum
se zice de obicei invers cred, poartă către suflet... în al
doilea rînd, probabil că tu ai preferat să înţelegi că era o
femeie foarte senzuală, ale cărei fire adică se legau cel
mai mult şi mai mult cînd cobora în îmbrăţişarea unui
bărbat, or ea, din păcate, era departe de a fi obsedată şi
frenetică, era iute şi greoaie în acelaşi timp, ca un glob
geografic, aşa slăbuţă cum era se purta mai mult ca o
ursoaică prinsă într-un experiment extrem de agreabil...
Eu eram tînăr şi credeam că unei plăcute înfăţişări îi
corespunde un suflet frumos, iar unui corp frumos, o mare
poftă de dragoste...

166
 — Poate fi... Dar poate şi nefi. Dacă nu faci anumite
greşeli la tinereţe, ceva nu e-n regulă.
— Noi să fim sănătoşi, zise celălalt, fără nimic conven-
ţional în glas.
Ciocniră. Soarele trecuse printr-o denivelare şi era mai
aproape, lumina pătrunse înăuntru şi se împrăştie neputînd
fi reţinută. Josquin simţi cum interesul lui este tot mai mic
pentru ceea ce i s-a întîmplat lui sau altora, dar nu era
acolo să comenteze, ci să bea ceva.
— Apoi o să-ţi închipui, continuă Dimitrie, că iubirea Chihlimbar
noastră avea ceva smintit, de -vreme ce ea mă înşela, iar
eu n-o căutam cu lunile, or adevărul este că nu era nici
o iubire, de obicei, cînd o vedeam, simţeam acest senti-
ment, cînd nu, nu, aveam alte treburi, mă întorceam la
ea după ceasul pe care îl aveam în minte, ea la fel, cînd
mă vedea, se îmblînzea. între iubire şi neiubire există
nenumărate iubiri. Josquin se uită cu coada ochiului la
celălalt, dar nu zise nimic. Povestea bărcii aş fi vrut să
ţi-o spun mai degrabă, dar se pare că trecutul unui bărbat
trebuie neapărat să fie compartimentat după femei. Bărbatul,
pentru a reuşi un faliment tradiţional, e obligat să aleagă
geniul şi femeia, în nici un caz înţelepciunea, mult mai
rară ca geniul, sau imensul rest al lumii, tot ceea ce nu
înseamnă femei... Eu am ales barca, zise şi, deşi vorbise
fără regrete, se înnegură şi tăcu.
Această tăcere fu pentru Josquin o descoperire extra-
ordinară, imposibil de pus în cuvinte, pentru care se
bucură că mai trăia. Nici o vorbă mai mult.
— Am rămîne stupefiaţi, reluă celălalt mai tîrziu, dacă
am afla cum se va face sau se face deja judecata asupra
noastră, pe baza căror probe şi căror martori... Depoziţia
mea încă, asupra femeii pe care am iubit-o, în care aveam
deci o anumită calificare, e considerată irelevantă, pentru
că o surprinde într-un moment aberant, nesimptomatic al
existenţei ei; fiind părtinitoare, va fi înlăturată... Dar gîn-
deşte-te cine va rămîne ca să dea seama despre noi,
vecinul idiot, verişoara isterică, profesorul mărginit - cei-
lalţi o să fie opriţi la poartă.
— Şi, spuse Josquin, ce legătură are cu...
Dimitrie cîntări în minte.
— Ce crezi, o ambarcaţiune cu un catarg poate să
vorbească despre tine? şi îl pironi cu privirea pe Josquin,
care se gîndi: nici ăsta nu era zdravăn. Nimeni nu era
zdravăn. Figura celuilalt se destinse: a doua zi, spuse el
(a doua zi după ce? se întrebă Josquin), am mers în port,
la un gaditan, un artist, toate bărcile pe care le făcuse
vreodată pluteau încă. O sută cincizeci de excelentes a
vrut, am zis prea mult. A venit altul să cumpere, i-a zis

cincizeci de excelentes, ăla a zis prea mult şi a plecat. Am

rămas eu. Cincizeci da, pot să dau. Pentru dumneata, zice,
face o sută cincizeci. De ce tocmai pentru mine face de

167
 trei ori mai mult ca pentru altul decît care eu nu arăt
deloc mai bogat? l-am întrebat. Gaditanul a zis: plus şalul.
Am făcut cabotaj pînă la Torrevieja şi înapoi, şi a alune-
cat ca o focă, i-am dat numele Extramiana şi am vopsit-o,
de ce să nu recunosc, voiam să fie albă şi să sclipească,
mergea pe apă, puţin grăsuţă, şi ţi se părea că are în bot
nişte mustăţi cu care se lămureşte asupra direcţiei. Din
Extramiana îmi trimisese o scrisoare cînd fusese în Burgos,
nu era nimic de văzut acolo, pînă şi pe vedere era doar
Cătălin Pavel un măslin, nici prea subţire nici prea gros. Am adus barca
în Alicante şi o adăposteam într-o încovrigătură a golfului,
alături de ale altora, şi, pentru o piesă de opt reali, puş-
tiul care le avea în grijă mi-a promis că, dacă o bate
soarele prea tare, îi cîntă el ceva ca să-i distragă atenţia.
După ce în acest fel mi-am împlinit menirea în viaţă, am
fost după ea, după vînzătoarea de migdale, al cărei nume
n-are sens să ţi-l spun, ca să nu-ţi încarc memoria degeaba.
Zic, o jumate de măsură de castane marocane, ea le pune,
mi le aruncă pe tejgheaua joasă fără un cuvînt, indignată
că profitam de neputinţa ei de a pleca la vederea mea,
de a riposta la absenţa mea de pînă atunci, ca şi cum aş
fi sărutat-o fără ca ea să se poată împotrivi, iată, uneori
a ţi se da ceea ce ceri este o pedeapsă, iau punga de
castane şi plec, ea strigă dumneata nu plăteşti? (adică,
dumneata nu mă iubeşti?!). Atunci mă întorc şi caut în
butoiaşul cu castane şi într-adevăr, imediat sub castane
sînt numai safire şi rubine fierbinţi. în seara aia am dus-o
la restaurant, să mîncăm civilizat. Poate că dragostea mea
pentru ea venea din faptul că eram temporar lăsat liber
la suprafaţa lumii, făcut stăpîn pe instrumentele de orien-
tare, cu astrolabul schimbat pe un sextant mai bun, şi mai

venea şi din faptul că ea se uita la mine cu furie, bîţîind

din piciorul ei cu umbre sidefii şi zgîndărindu-şi nervos
o muşcătură de, purice. Mi-a spus poftă bună. A spune
unui om poftă bună este de obicei o încercare de a-1
enerva, dar de data asta mi-am păstrat calmul. A continuat
să vorbească în dialect valencian, de parcă eu eram obli-
gat să vorbesc în limba ursului, şi deodată a strigat, fără
motiv, pentru că mă uitam ţintă la ea, de ce nu te uiţi
niciodată la mine, atît de tare încît toată lumea s-a întors
la noi, inclusiv o ţipă arogantă, cu sprîncene subţiri, pe
care o identificasem fără să vreau încă de la intrare. Cred
că asta m-a mîniat cel mai mult. La sfîrşit am chemat-o
pe fata care ne servea la masă şi am rugat-o să-mi aducă
nişte măsline şi brînză (lăsasem aproape tot în farfurie,
escabeche de pescado) şi am început să le mănînc cu mîna
şi să arunc sîmburii pe jos, încercînd pentru prima oară
să-mi umplu burta într-un restaurant. Ciudat, brusc am
simţit că-mi năvălesc lacrimile în ochi şi în gură şi m-am
uitat la ea după ajutor. Ce naiba se întîmpla? Ce mai era
acum? Să fi fost măslinele? Lamela sufletului nostru care

168
zbîrnîie puţin şi apoi urmează zece mii de ani de moarte,
poate mai mult, poate mai puţin? Am ieşit împreună şi
am început să tocăim pe străzi, alte perechi treceau încoace
şi-ncolo, deşi era tîrziu, ea stătea atîrnată de mine, dar
greutatea ei nu era plăcută, ci neliniştitoare şi rece, tocmai
acum cînd aveam sentimentul că trebuia să strîngem rîn-
durile. Ia-mă la tine, i-am zis, aici e la mine, a zis ea,
aiurea, eram în centrul oraşului, în piaţa unde enormele
sculpturi de lemn pentru Sf. Iosif fuseseră deja instalate
pentru zilele care urmau (de asta era aşa multă lume deci). Chihlimbar
Am să te învăţ eu minte să mai distrugi sufletul oameni-
lor, zice ea, cu oarecare tandreţe, derutîndu-mă la început,
dar cînd mă uit, chipul ei suav era de fapt furios. Aşezaţi
în fund pe jos, semănăm şi noi cu alte perechi tinere

169
 îmbrăţişate care ascultau muzica fărîmată de vînt, atît de
nostalgică în noaptea de primăvară, doar că în îmbrăţişa-
rea noastră afecţiunea venea şi pleca. Dorinţa noastră de
a provoca ura celor cu care ne certăm este binecunoscută,
pe mine această dorinţă mă subjuga, era destul să miros
o ceartă sadea, să trebuiască să fiu cît de cît sobru şi
participativ, că începeam să-mi întind picioarele cu un aer
josnic, să casc, să-mi lustruiesc pantofii cu neasemuită
plăcere şi devotament şi să dau îngîmfate răspunsuri în
doi peri. Aşa şi atunci, în noaptea aceea cînd ea a fugit Chihlimbar
printre schelele înalte de zece metri. Erau chiar acele
falles cărora, ca în fiecare an, li se dădea foc acolo la
sărbătoare, sute de mari piese de carton groteşti, magistraţi,
Crişti şi imense vaci cu zece ugere...
Iar se produse acea încetinire ce apărea uneori în flu-
xul minţii acordeonistului, care se uită la Josquin puţin
tulbure, ca şi cum ar fi văzut altceva în locul lui, apoi,
adunîndu-se puţin, bolborosi, dar uite că noi nu bem
nimic, cheamă să aducă ceva la masă... Josquin nu se
mişcă, vinul era în faţa lor, Dimitrie nu mai zise nici el
nimic.
— Da, continuă el cu efort, aşa am văzut-o traversînd
mozaicul pieţei cu pasul ei mic, forţat nefemeieşte în
îndîrjirea ei, şi corpul ei dispărînd printre bazele celor
cîteva sculpturi foarte înalte, înconjurate de ninots şi spe-
rietori - din una din ele era numai schelăria, probabil se
făcuse prea tîrziu şi lucrătorii o abandonaseră aşa, ce mai
conta, şi se duseseră şi ei să bea ceva, ca noi acum, zise
el cu o stranie ironie, care nu se ştie cui putea fi adresată.
Vezi, zise, cu ceva mai multă mişcare, eu am fost un copil
fără personalitate: nu ţipam, nu făceam crize dacă nu mi
se dădea ceva. Mai tîrziu m-am trezit că mă ataşez de
ceea ce am şi, cînd nu mai am, protestez. M-am hotărît
să mă ridic de pe jos şi am mers pînă la casa ei, am urcat
cele trei trepte, nu le-am mai coborît, ca să se sperie, am
bătut şi am aşteptat, dar nu mi-a răspuns nimeni; ferestrele
nu erau lu'minăte. Un grup de soldaţi a traversat strada
în fugă, erau dintre cei care aveau să facă în ziua sărbă-
torii pe pompierii şi îşi instalau echipamentele. Să se fi
rătăcit ea în drum spre propria ei casă? Am plecat şi am
dormit în barcă; a doua zi plecam spre minele de sare,
la Torrevieja. Soarele împingea încet cu degetul de colo
colo nisipul pe care vîntul îl adusese în barcă şi stropii
de apă sclipeau pe micul ei babord ca pe grumazul unui
delfin, spuse Dimitrie, gîndi Josquin. Ai ascuns vreodată
o barcă într-o mină de sare? Canalul de la ţărm pînă la
mină era strîmt şi am tras barca de pe margine întocmai
ca un animal de povară; am putut s-o las pînă la urmă
departe înăuntru, într-o galerie, pe o pernă de apă prin
care sticlea sarea neagră din adîncimea filonului. Mă apro-
pii de sfîrşit, de mîncarea definitivă a ficatului. Din nou
îmi dau seama că nu poţi să înţelegi acest final, pentru

170
că eu ţi-am povestit numai lucrurile care mi se păreau cît
de cît mai interesante, în vreme ce ceea ce nu era inte-
resant (adică oamenii) a fost lăsat deoparte. De unde să
ştii dacă noi doi ne-am iubit ca nişte smintiţi, sau ca nişte
oameni obişnuiţi, sau ca nişte copii, sau deloc... Ţi se
povesteşte cum femeia îi bagă rudele ei în casă, vorbeşte
tot timpul şi cere răspuns de la respectivul, dă cu aspira-
torul sub scaunul pe care el stă chiar acum, nu vrea să
prăjească ca să nu fie prăjeală, ba chiar îi bagă la spălat
cămaşa care mai mergea purtată o dată, şi tot aşa zi după Chihlimbar
zi pînă cînd la un moment dat zici şi tu, dar dă-o afară,
sau pleacă tu, ce te mai încurci cu ea, la care ţi se zice
cu stupoare, cum, dar o iubesc!; omul lăsase deoparte
ceea ce era neinteresant... Care era deci fondul poveştii
pe care ţi-am spus-o, pe care felurite derapaje aveau loc?
Ca toată lumea, ne iubeam şi ne doream cel mai mult
cînd eram despărţiţi, uneori preferam somnul dragostei
de noapte şi ne detestam reciproc pentru că nu spălase-
răm vasele. Alteori era combinaţia aia de mîndrie, frică,
duioşie patologică pe care o simţi cînd ea bîzîie ca o
albină...
— Dar vasele cine le spăla pînă la urmă? găsi Josquin
cu cale să întrebe.
— Spre deosebire de bărbat, femeia e adusă la deznă-
dejde de vederea unui maldăr de vase murdare, aşa că
pînă la urmă le spală ea, recunoscu celălalt, vinovat. Dar
e sub demnitatea unui bărbat să folosească acest lucru în
avantajul său, preciză el.
— De, ştiu şi eu?! zise Josquin.
— Ai dreptate, nici eu nu prea ştiu. Vezi, nici o femeie
nu te iubeşte realmente pînă nu iei o dată bătaie pe stradă
în faţa ei, şi de asemenea, m-am gîndit, cred că nu iubeşti
o femeie pînă n-o vezi cum îşi scoate pantofii care au
ros-o o zi întreagă din picioarele umflate, înroşite... Nu
sînt totuşi chiar insensibil la frumuseţea feminină, cînd
am văzut-o ultima oară pe vînzătoarea mea de castaniete,
m-a surprins independenţa siluetei ei în aerul pieţei, cura-
jul cu care feţişoara ei cu fruntea cam copilăroasă şi buzele
cam arse mă iscodea ca o sălbăticiune. Era 18 martie,
acolo se numeşte Nit del foc, poate ştii ce înseamnă asta,
noaptea focului. Josquin zise, da, aşa este. Dimitrie nu-1
asculta, nici nu mai vorbea, apoi vorbi, ajunsesem acolo
în piaţă, să văd şi eu focul, să casc gura la nesfîrşit, spe-
ram să apară şi ea de undeva în noaptea aia, dar nu mă
aşteptam să fie chiar primul lucru pe care să-l văd în clipa
în care ieşeam din una dintre acele nias modeste care se
deschideau apoi, cu un ultim duruit, asupra pieţei mari
înţesate cu sculpturi, flăcările ridicîndu-se douăzeci de
metri în sus... Alături de acest chip al ei, dintr-odată de
o mare frumuseţe, încît mă speria ce putea fi în sufletul
ei încremenit în compensaţie, am văzut şi ce umpluse
locul liber de pe ultima schelă goală, printre cele mai

171
 înalte, şi fără ca oamenii să observe, era barca mea. Ardea
ca nebuna. Mare, aplecată asupra pieţei şi a oraşului. Ai
fi zis că se simte bine... o rafală de flăcări se scurse pe
numele ei scris cu albastru de cobalt, Extramiana, şi îl
aruncă în aerul de deasupra. Niciodată nu considerasem
posibilitatea de a-i scrie numele cu mijloace care să-i
permită să reziste la acţiunea focului, deşi altminteri mă
îngrijisem cît putusem de ea. Vorba unui doctor la care
mă dusesem mai tîrziu, cînd umblam pe străzi fără nici o
Cătălin Pavel noimă, lumea ştia că sînt ăla căruia i-a ars Sf. Iosif barca,
ideea mea de a mă duce la doctor, unde să pretind că
nu pot să dorm şi nu pot să mă liniştesc, fusese o pros-
tie, doctorul a rîs şi a zis, fugi, dom’le, de aici, e normal
în situaţia ta... Nu aveam de ce să mă îngrijorez... Aşa şi
barca: era normal în situaţia ei! Şi bărbatul se uită la
Josquin victorios. Care e înţelesul acestei poveşti? încheie
el, peste o vreme. Că pe lumea asta nu există dragoste.
Josquin căscă ochii mari şi îl privi cu subită curiozitate.
— Nu e asta, zise el didactic, e mai degrabă vorba de
faptul că nu poţi să stabileşti o relaţie strînsă cu cineva,
bazîndu-te numai pe lucruri fundamentale, pe secrete
tragice împărtăşite sau mai ştiu eu ce.
Aici Josquin avu o foarte mică ezitare, adică după ce
înţelesese atît de puţin dintr-o poveste atît de dezlînată,
nu era oare cum nu se poate mai firesc să se abţină dra-
cului de la a pune orice diagnostic? Odată această ezitare
învinsă fără nici o dificultate, putu să explice mai departe
că Dimitrie, vezi bine, nu avea decît asta — lucruri funda-
mentale - pentru a agăţa femei şi numai asta pentru a le
reţine. Or, în femeia respectivă, secretele tragice nu aveau
nici o continuitate, ieşeau doar la iveala din cînd în cînd,
în timpul unei crize...

172
 — Dragostea ar trebui să se întemeieze pe fleacuri,
spuse Josquin fals misterios.
Dar Dimitrie închisese rănile prin care cursese din el
acel sînge şi acum zise cu un sentiment de mulţumire:
dar acum stai să-ţi spun cu astălaltă nevastă a mea... E şi
mai şi!
— Ajunge, zise repede şi Josquin, e destul pentru seara
asta, am nişte treabă.
— Păcat, acum trebuia să apară şi ăla micu’ cu acor-
deonu’, că am socotit că după ce termin poate am putea Chihlimbar
puţin să...
Josquin întorcîndu-se spre băiatul care le cărase la masă
una după alta sticlele, dădu să plătească, dar, o umbră,
şi mîna lui Dimitrie se lăsă pe umărul lui.
— Eu plătesc, zise acela, liniştit. Şi plăti.
Timpul era ceva ce se înţelegea doar după ce buchiseai
bine spaţiul, se construia pe baze lingvistice, ca un spaţiu.
Dacă mintea omului ar fi fost, din contră, de tip temporal,
spaţiul ar fi ridicat nişte probleme neobişnuite. în loc de
ceas, oamenii ar fi purtat mereu cu ei un metru. Omul îşi
cunoaşte, ce-i drept, înălţimea, deci poate oricînd produce
o unitate aproximativă de spaţiu. Cum produce omul timp,
Josquin habar n-avea. Iată că fitilul lămpii era pe jumătate
în gaz şi pe jumătate în aer, cum şi omul stătea în spaţiu
şi ardea în timp, şi cu cît era mai adînc în spaţiu, cu atît
ardea mai bine în timp şi dădea o lumină mai bună, şi
lumina era adevăratul model al timpului. Pe măsură ce
spaţiul din jurul lui se transforma în timp prin intermediul
propriei lui distrugeri, un alt spaţiu îi lua locul pentru că
spaţiul era nelimitat şi omul era o maşină de transformat
spaţiul nelimitat în timp limitat. Dar cu cît mergea mai
departe şi mai avea în spaţiu doar un capăt, cu atît ardea
mai prost şi dădea numai fum şi doar încă puţin timp.
Magde şi Ilona merseră prin pietriş şi marginile sanda-
lelor căpătară picăţele albe. Nu vorbiră deloc atît de
mult. Se gîndiră să meargă undeva, dar nu merseră nică-
ieri şi mîncară împreună acasă. într-un tîrziu îşi aduseră
aminte şi îl scoaseră pe Akiba din pivniţă; acela nu
protestă. Acceptă o farfurie cu ciorbă. Descărcară prin
el o parte din stînjeneala de histrion care apasă persoa-
nele de acelaşi sînge care se văd rar. Akiba dispăru la
un moment dat printr-un artificiu haiducesc şi Magde
întrebă mamă, ce fel de dulceţuri sînt pe aici. Tîrziu,
intrînd în curte, Josquin văzu acea lampă care ardea, pe
care o mai văzuse din cînd în cînd, noaptea, în călăto-
riile lui. Deschise uşa, ridică sprîncenele, căci asta mai
îndepărta de pe figura lui acea rigiditate pe care ştia
bine că o capătă cînd bea, şi cînd intră în bucătărie, cea
care se ridică încet de pe un scaun nu era Ilona, ci
Magde, cu părul prins cu o bentiţă.
— Ce faci tată aici? îi scăpă bărbatului fără să vrea.

173
 — Uite, te-am aşteptat. Unde ai fost? îl întrebă, cu
frumoasa ei voce.
— Uite, cu nişte prieteni, la cîrciumă, zise Josquin, care
nu se putea dezvăţa să nu mintă puţin, chiar dacă, în
cazul ăsta, minciuna privea nu locul unde el întîrziase, ci
faptul lipsit de importanţă că fusese cu un singur prieten
şi nu cu mai mulţi.
Josquin încerca să stea cît mai puţin cu faţa, căci din
profil nu părea chiar aşa beat.
Cătălin Pavel
— Şi tu de ce m-ai aşteptat? zise el, uitîndu-se, deci,
la ea cumva nenatural, cam din profil.
Magde însă ştia lucrurile astea de la alţi bărbaţi şi îşi
dăduse deja seama că Josquin băuse binişor după faptul
că mirosea tare a băutură.
— Ai primit o înştiinţare, ţi s-a refuzat postul de profesor.
— Toate acestea, pentru ca Scripturile să se împli-
nească, răspunse el. Dă-mi să mă uit.
Deschise plicul, scoase o foaie şi citi de acolo, apoi
mai citi o dată pentru că nu fusese atent.
— „Stimate domnule profesor, adică nu, candidatura
dvs. în urma Lecţiei-Probă susţinută la şcoală, aţi fost
considerat descalificat, neputînd să luaţi onoarea postului.
Lecţia dvs. nu prezentase o calitate superioară, generînd
haos, valoare scăzută. Faptul că nu posedaţi acte valabile
de rezidenţă este un alt atu. în ciuda intervenţiei unei
terţe, membrii comisiei au votat pentru respingerea dvs.
şi a pălăriei dvs., nu aţi punctat pe dinamica curiculară.
Concesia nu merge prea mult, dom’le Josquin. Copiii au
povestit lucruri inimaginabile pentru cadru, la întrebarea
ce este pasărea colibri aţi răspuns un aeroplan. Cînd şco-
larii au cîntat, în loc să îi aduceţi la ordine prin admo-
nestare şi avertisment, unu şi doi şi jap jap, aţi luat o faţă
de chefliu asocial, s-au mai plîns copiii. De asemenea, să
nu mai criticaţi, cităm, că «mă ş... la c... cu sist... de ed...
şi înv...»! Ruşinea, dom’le Josqiun, nu va merge prea mult!?.
INSPECTORATUL.11
Josquin împături hîrtia şi se uită la Magde, care era
cam trasă la faţă. Ce s-a întîmplat, întrebă el, ce e cu tine?
Ea luă o faţă plîngăreaţă care îi făcu o gropiţă rîzăreaţă
în obraz şi zise fără să stea pe gînduri: sînt gravidă. Josquin
simţi că se trezeşte dintr-o dată, ca într-un frig muşcător,
întrebă: cu soldatul? Magde zise da, şi se uită la el. N-are
nimic, făcu Josquin. Vă întîlniţi peste douăzeci de ani, cel
mult. Am o poftă dementă de portocale, zise Magde foarte
serioasă, Josquin adormise pe scaun. Se trezi ca să mai
zică: asemenea probleme le discuţi cu maică-ta. Probleme
femeieşti!

174
 A şasea zi, J. se trezi devreme. Lumina puternică de care
soarele dădea dovadă îl făcuse să viseze urît. Trezindu-se,
uită visul, pe care avea să şi-l reamintească abia la noapte.
Alături de el era Magde, care dormea şi ea pe scaun, în
somn J. îi vedea cearcănele. Scoase ghitara de după cup-
tor şi începu să cînte un cîntec de Guiraut de Bornelh pe
care îl ştia doar după ureche, cîteva exerciţii din tratatul
Pomerium in arte musice mensurate şi un cîntec cavaleresc,
pe alocuri nelibidinos, al lui Raimbaut de Vaqueyras. La
VIII acest moment, săraca Magde fu deja în situaţia de a-i
întinde masa, căci se sculase vrînd-nevrînd, se întinsese,
fusese tristă, se speriase cică de cum arată, făcuse ceaiul,
unsese pîinea cu unt, mai luase din untul de pe feliile lui
J. (probleme cu bila solidă), desfăcuse un borcan cu gem
al cărui capac produse un sunet ce reprezenta o garanţie
a prospeţimii conţinutului, în fine, denişase un buchet de
gălbenele şi îl pusese într-un pahar cu muştar lîngă fereas-
tră. J. începu să clefăie cu multă poftă şi zise ce faci tată,
cum te simţi. Magde se uită la el cu tandreţe.
— Ce program ai azi? o întrebă el, ce ai zice să petre-
cem o zi împreună, numai noi doi, tu şi eu?!
Lui Magde îi rîdea faţa, dar zise, şi ce-o să zică mama?
— Păi, vorbi el cu gura plină, găsise nişte slănină
într-un sertar şi o mînca, o luăm şi pe mama.

183
 Magde se posomori.
— Parcă era vorba să fim doar noi doi, zise ea, şi
observă: măma a zis că nu ai voie, ăă, aşa ceva.
— Puţină slănină?! se miră cîntăreţul. N-a murit nimeni
de la puţină slănină. Vrei şi tu, o întrebă el cu naivitate.
Magde gustă ca să-şi testeze limitele, dar se lumină
deodată: era dumnezeiască.
— Ia hai, du-te şi joacă-te, zise J., şi plecă.
O auzise pe Ilona trezindu-se în camera lor şi, cine
Cătălin Pavel ştie de ce, strănutînd, poate o păpădie intrase pe fereas-
tră şi se rostogolea pe pat, suia pe cearşaf ca trăgînd o
greutate după posibilităţile ei. Ilone, de fapt Ilona, era
puţin alergică la păpădii încă de cînd era foarte tînără.
J. o iubea încă de cînd era foarte tînăr. Intră peste Ilone
în cameră, ea scoase un ţipăt uşor pe care J. speră să-l
transforme într-un uguit de plăcere, dovedindu-se însă că
mirosea a slănină.
— Unde ai fost azi-noapte, întrebă femeia, şi J. se uită
lacom la ea.
— Am dormit în bucătărie, spuse el, întinzînd braţele
către ea, iar ea îl trase în pat.
J. o strînse în braţe cît putu de strîns şi o lipi de el şi
exprimă astfel încifrat dorinţa lui de a face dragoste.
Această dorinţă îi fu împlinită, prin aceasta împlinind şi
el o dorinţă la rîndul lui. Avusese în toţi anii ăştia o pro-
blemă reală în a identifica parteneri pentru acest fel de
intensă cooperare; cu excepţia cîtorva relaţii suficient de
lungi ca lucrurile să ajungă la un dureros echilibru şi a
cîtorva relaţii cu femei care iubeau pe altul, constînd
exclusiv din commerce amoureux, aproape niciodată nu
era în stare să se simtă bine atunci cînd, împins de legi-
tatea istorică, găsea la repezeală o femeie. Se întrebă, cu
ochii închişi, cum se descurcase Ilona în timpul ăsta. Cum
e pentru o femeie? Iată o întrebare rămasă fără răspuns,
în ciuda imensei cantităţi de folclor şi vorbe de duh culese
de la sute de inşi de varii extracţii sociale şi naţionale.
Toate zilele astea cu ea fusese o minunată reprezentaţie
de abuz reciproc. Femeia asta era pe gustul şi pe placul
lui, căci corpul unei femei rămîne la fel de frumos chiar
dacă anii trec.
— Ce-ar fi, zise el, să ieşim noi doi, eu şi tu, pe undeva?
Ilona deschise ochii care se rotunjiră de plăcere şi zise,
speriată, dar ce-o să zică Magde?
— Ce ne interesează pe noi - ea să meargă cu tinerii
ei, se exprimă, înţelepţeşte, J. Dar de ce vrei să-mi calci
costumul? zise, sărindu-i în ochi costumul lui pregătit
pentru călcat, un lucru suspect, care răscolea răni vechi.
Ilona se apără, dar cum vrei să vii la nuntă, cu hainele
în care ai dormit (uneori J. dormea în acel costum). Ce
nuntă, zise el încet, făcîndu-i-se frică, iar Ilona, adusă la
disperare, cum ce nuntă, a prietenului tău, socrii mari
te-au căutat de şapte ori să te invite personal, şi n-am

184
ştiut nici măcar la ce cîrciumă să-i îndrum, tu nu laşi nici
măcar un bilet Q. se şi văzu la o masă, acostat deodată
de nişte socri mari şi înfăşurat în nişte cîrpe albe proba-
bil). Nu merg la nici o nuntă, zise el, tatonînd, dar ştiind
că s-a terminat. Cît o să-ţi mai baţi joc de viaţa ta? zise
Ilona. E prietenul tău! Şi se căsătoreşte cu fiica şefului
poliţiei, vine o zi în care poţi să ai nevoie şi... dar nu de
asta... nu trăieşti singur pe pămînt! La nuntă petreci, o
să vezi că nu e prea rău, bei un păhărel, două, atît, vezi
lume...! Ai şi răspunderi, nu e numai totul de-a gata! Şi Chihlimbar
cînd e nunta asta? întrebă J., cu vocea uscîndu-i-se în gît.
Cînd e nunta? ţi-am zis de şapte ori că este azi! Niciodată
nu mă asculţi cînd vorbesc! spuse ea, dar fără bunătate,
se pare că era un reproş.
Or J., fără să lase să se vadă, ştia că de multe, multe
ori se gîndea la altceva şi nu asculta, iar dacă asculta, uita

185
 peste un sfert de oră, în ultimii ani chiar după zece minute.
Dar avu tupeul să pretindă că nu i se spusese niciodată,
căci bărbatul trebuie să fie tare şi să dea exemplu. Ilona
nu insistă, căci i se păru neprofitabil euristic, dar îi puse
în vedere că la ora cinci trebuie să fie deja acolo. J. ştia
că ea, gîndindu-se că el va crede că ea îşi luase un avans
de jumătate de oră pentru cazul în care el întîrzia, căci
mereu lăsa totul pe ultimul minut, şi că el va înţelege că
ora era cinci jumate, îşi luase de fapt o oră avans, aşa că
Cătălin Pavcl deduse din această entimemă ora corectă de ajuns acolo
ca fiind şase.
— Şi-apoi, zise ea natural, chiar prea natural, poate
sînt şi eu mîndră să ies cu bărbatul meu în lume, şi se
uită în preajmă, la ceva.
J. intră în camera Magdei.
— Ai bani să mergem să mîncăm nişte îngheţate? întrebă.
Cînd ascultase povestea Magdei, muzicantul, pentru
care lumea era (Lumea Doi, nu Lumea Unu, se referă
Josquin) o mare şi tristă poveste de iubire, nu se putuse
împiedica să nu pună la colecţie această nouă întîmplare,
pentru a completa jurisprudenţa dragostei în limitele fiin-
ţei lui. Cînd cineva povesteşte ceva, povesteşte exact ceea
ce tu ai trăit, nicidecum altceva. Ce mulţumire să te pră-
buşeşti în lumea neabsurdă a dragostei, ca un crap într-un
heleşteul Trubadurul se gîndise la mai multe lucruri. O ascul-
tase pe Magde cu o anume răceală şi se gîndise cum
intrase şi el pe mîinile dragostei de cîteva ori, deşi astea
erau lucruri la care deja se gîndise pînă le tocise sau i se
tocise lui mintea în punctul acelor gînduri. îşi dădu seama
că ar fi vrut să refuze dreptul altora de a iubi, în special
copiilor lui, din care exista doar această femeie. Nu era
dispus să accepte că ea ar fi fost capabilă de atîta transport
şi violenţă mentală cît cerea acea dragoste a ei, pentru că
asta aducea o segregaţie absolută între el şi ea, ca indivizi
diferiţi pentru totdeauna. Mergeau încet, Magde zisese mai
încet. Josquin avea tendinţa de a merge din ce în ce mai
repede, pînă atingea viteza lui optimă de funcţionare,
care, prin componenta tangenţială a greutăţii, ameliora
apăsarea asupra organelor interne. Avusese mereu o proastă
înţelegere cu greutatea lui. El se lovea, după atîţia ani,
mai puţin de probleme, cît de soluţiile pe care trebuise
să le instaleze una după alta. Mersul, soluţia împotriva
greutăţii şi apăsării, avea asupra lui o influenţă nefastă.
Aşa că o luase pe Magde pe după umeri, cu temeritate,
îndepărta frunzele cu piciorul şi simţea pericolul de a
deveni sentimental.
— Auzi, tu ce planuri ai, zice Josquin, nu vrei să-ţi iei
o casă aici lîngă noi? O casă, nu cine ştie ce, dar casa ta,
curată, cu o grădină, nu cine ştie ce, cu... Maică-ta şi cu
mine (acest şi cu mine fu o cale care trebuia luată, într-un
interes superior) am pus nişte bani deoparte pentru asta.

186
Ai şi tu o vîrstă, zise el deschizînd braţele.
Magde îşi dădu seama de un lucru: inteligenţa cedează
în faţa afecţiunii paterne, care se consumă între teama că
fiul sau fiica vor fi loviţi de o căruţă pe stradă, sau chiar
în casă, orice e posibil cînd e vorba de nenorocire, şi
instrucţiunile nătîngi pentru evitarea unei asemenea ocu-
renţe. Căci să ne gîndim, gîndi Josquin, dragostea de orice
fel, acest drept ininteligibil, nemeritat la posesiunea oarbă,
care ne poate fi luată îndărăt pe neaşteptate, te face ade-
sea nerezonabil, datorită imensei zgîrcenii cu care omul Chihlimbar
ţine la viaţa şi la dragostea lui, pe care le poate apăra cu
cîinoşenie...
— Casă mon ceil, zise şi Magde, mai stau cu voi o
vreme - crezi că mie nu-mi place să mi se pună mîncarea
gătită la nas, să mi se spele vasele (oricît aş zice eu că...),
să ştiu că nu mi-e frică noaptea, că e tata cu mine! Dar
după aia o să plec, pentru că nu vreau să stau nas în nas
cu voi la riesfîrşit şi, de altfel, cred că foarte repede o să
pleci şi tu, zise ea, cu acea intuiţie clarificatoare a oame-
nilor superiori nouă.
Josquin aţinti asupra ei o privire puternică, care apoi
slăbi. Esenţialul: care era fracţiunea de secundă pe care
ei o traversau care avea să fie pusă la dosar? Care era
foiţa desprinsă în urma clivajului acestei plimbări, care ar
fi putut să pună deoparte, pentru cît mai mult timp, cît
mai mult din ei şi cît mai mult din ce aveau ei în acest
prezent? Faptul că se întîlnise cu ea şi cu Ilona era un
furtişag, o stranie intercepţie emoţională, o punere a mîi-
nii pe un tezaur extraordinar, neadresat lui. Aveau să se
împrăştie din nou; dar cînd spui ce mică e lumea, încercînd
să corectezi ideea răspîndită că lumea ar fi foarte mare,
nici nu-ţi dai seama cît de mult greşeşti; pentru că lumea
e încă de o mie de ori mai mică decît atît cît crezi tu că
e, spunînd că e mică... Oare de ce era atît de ieftin acest
personaj, Josquin, cu privirea lui de fante decrepit, insu-
ficient fante, insuficient decrepit, cu creierul lui plin de
magma matematică a muzicii? Se aşezaseră pe o bancă
făcută, în loc de simplu, complicat. Bărbatul spuse:
— Să nu-ţi baţi joc de viaţa ta şi... (adică aşa cum
făcuse el? în ce sens? ce încerca el să transmită, fără să
poată, ca toţi ăştia care ne dau sfaturi cruciale, pe care
le rezumă în ceva ce ei înşişi să poată înţelege, irosind
autenticitatea experienţei, nu pentru că aceea e inverba-
lizabilă, ci pentru că o toarnă ei într-o falsă înţelepciune
verbală... da’ lasă-mă să vorbesc, gîndi Josquin, scrise
Josquin...). Ce vreau să spun eu este, zise el, cu o sigu-
ranţă pe care în sinea lui nici pe departe nu o avea, este
următorul lucru. Eu cînd fac ceva... da? se asigură el că
Magde îl urmărea. Parcă nu fac lucrul respectiv acum, ci

187
 parcă aş fi un istoric care zice, ei bine, în 1521, anul
morţii sale, Josquin făcu cutare chestie, ştiu eu, citi într-o
carte că autorul a strîmbat din nas şi strîmbă el însuşi din
nas, să vadă cum e... Te rog să mă înţelegi corect, nu e
vorba că trăiesc în viitor sau consider realitatea absurdă,
ci că nu am încredere în prezentul meu subiectiv, deoarece
îl raportez la moartea căruia îi este înfeudat, deci sfatul
meu este să ăăă, desigur, să vezi, dacă ai chef, prezentul
ca o explozie de conţinut într-o explozie de forme, dar
mai ales să te concentrezi asupra celui mai important Chihlimbar
lucru: asupra trecutului care nu a venit niciodată.
Magde se uita la el.
— Ăsta e sfatul pe care mi-l dai?! Vorbe goale?
Dar Josquin, descărcat acum de acel bufeu de deza-
buzare, se destinse brusc şi cu degetul încercă ceva în
nas, neclar ce.
— Ştii să faci origami cu frunze? întrebă el.
— Nu am nevoie de origami cu frunze, strigă femeia,
alte lucruri aş vrea eu să ştiu, vreau să ştiu ce faci cînd
îţi greşeşte cineva la care ţii foarte mult, ce sînt de fapt
cardiganul şi raglanul, de ce se leagă picioarele mortului,
dacă vorbele sau chipul contează, dacă bărbaţii văd stele
verzi într-un anumit moment, dacă înainte de ciorba de burtă
se bea tărie, care e temperatura pentru baia copilului...
Josquin se ridică în picioare, lumea coborî, apoi lumea
se răsuci, apoi lumea se ridică la loc cu spatele, şi Josquin
stătea pe vine în faţa femeii. Frunzele lăsau impresia că
sînt peste tot şi numărul de culori era mare, lumină era
destulă, viaţa înainta punct cu punct, nu fără o încărcătură,
iar Magde, cu ajutorul cristalelor din ochii ei şi dîrelor
aurii de pe faţă şi umeri, aprinse brusc farul fiinţei ei spre
Josquin, cel puţin acestuia aşa i se păru, uitîndu-se la acea
fată care stătea într-o poziţie incomodă, aplecată înainte,
 bătînd din genele ei scurtuţe, de porcuşor, într-o cămaşă
cu mînecile suflecate (Magde o luase de fapt pentru mate-
rial şi îi înlocuise toţi nasturii), orientată spre el cu pre-
zenţa, memoria şi gleznele ei supţiri, subţiri aşadar, pe
care era şi o muşcătură de purice pe care uneori ea o
scărpina fără să-şi dea seama. Poate tocmai muşcătura de
purice îl făcu să simtă un fel de dragoste efectiv absor-
bitoare, grosolană pentru acea fiinţă, cu puţinătatea ei
fizică, care răspundea bine la puţinătatea lui Josquin şi
Cătălin Pavel
care îl înduioşa, era ceea ce-i lipsea pentru luxul de a-şi
plînge de milă tocmai cînd se simţea mai bine, ca să poată
să se bucure ca un descreierat, deşi nu cum ar fi putut-o
face cu o femeie străină de sîngele lui. Dar aceasta, fiica
lui, îl împingea acum în acea clipă să simtă o solidaritate
purificată, redusă la minimul posibil, nu a întregii specii,
ci a unui instantaneu palingenetic al ei.
— Bagi cotu-n apă, şi trebuie să fie călduţ, zise Josquin,
asta chiar trebuie să vorbeşti cu maică-ta... restul sînt
întrebări ale căror răspunsuri te-ar ajuta pe tine să te
adaptezi şi adaptarea e contraproductivă. Mergi înainte
aşa. Cît despre cei care ţi-au greşit: tu ai greşit făcînd
mituri din oamenii apropiaţi, trebuia să te concentrezi pe
valorile de mîna a doua, gluma, patru cincimi de încredere,
timp şi efort împărţit împreună, astea sînt cele care con-
struiesc faptul supravieţuirii... îmi pare rău, spuse truba-
durul repede, că te-am întîlnit aşa de tîrziu, că nu am
ştiut că exişti mai devreme. Să-ţi povestească maică-ta ce
s-a întîmplat... Acum n-am mai fi stat să vorbim despre
nimicuri, am fi făcut, ştiu eu, jucării, întotdeauna am vrut
să mă fac jucărar... Josquin scoase ghitara de sub bancă
şi continuă: dar am ajuns cu totul altceva, şi rămase cu
ghitara în mînă, fără să cînte nimic. Trăitul deci, şi înche-
iem, după aia vreau să îţi arăt ceva spectaculos, trăitul e
o răzbunare. Răzbunarea e să mergi mai departe, să ai
grijă de corpul tău exact atît cît să-ţi permiţi să nu ai grijă
de minte, să te bucuri ca să ai de unde să suferi din greu,
să pui mîna pe tot ce e foarte bazilon şi să întorci ochii
după oamenii corecţi.
Dar Magde stătea cu ochii în pămînt.
îl lăsară acasă numai după ce le asigură că la cinci va
fi acolo. Josquin se uită după ele. Se duceau să cumpere
un cadou pentru miri, în realitate la cosmetică, o ramură
nouă, impetuoasă a artelor liberale, stimulată de exodul
italian al cărturarilor din Bizanţ. Rămas singur, se întinse
pe pat, unde stătu nemişcat, refuzînd să-şi dea detalii
despre ce se petrecea în mintea lui. Astfel zăcu pînă pe
la cinci şi ceva. La acea oră se ridică precum omul bolnav
şi se duse clătinîndu-se să se spele, în curte, dezbrăcat
pînă la brîu. Apa rece, în ciuda pretinselor ei calităţi învi-
orătoare, îl făcu doar să strige de mai multe ori, ca un
copil singur muşcat de un şarpe în lac. Pe spate avea o
cicatrice de la o lungă tăietură, care, tragică eroare de

190
evaluare, îl făcuse să nu se mai dezbrace niciodată în
prezenţa altora, chiar numai bărbaţi, chiar cînd era foarte
cald, şi adesea să aibă gesturi repezite, aproape brutale,
pentru ca o femeie să nu vadă acea cicatrice. Căută un
prosop, fără să găsească, căci Ilona îi lăsase prosoapele
pe pat, la el în cameră, să nu le rateze. Se şterse cu
cămaşa pe care o dăduse jos de pe el, care însă nu sugea
apa. Cu faţa plină de spumă, Josquin dădu să se bărbie-
rească, dar, ca toată lumea, rămase cu ochii în oglindă la
ceea ce vedea, la acea arătare mediocră, care însă nu stătu Chihlimbar
mult la privit, ci se apucă să elibereze pantele de zăpadă în
căutarea unui supravieţuitor pe care să-l execute. Spălîndu-şi
apoi armele, care se bălăciră voioase în lighean, trubadu-
rul îşi puse o întrebare ciudată, nu cumva sînt în stare de
graţie fără s-o ştiu, şi habar n-avu să răspundă, înclinînd
însă cu precauţie spre nu. Insul, care depăşise de cinşpe
ani maximul puterii lui de bărbat (considerat, după Antyllus,
la 35 de arii), nti se mai gîndea la ceea ce ştia decît din
cînd în cînd şi nu mai dădea nici o replică, nu mai mer-
gea drept la ţintă şi nu mai spărgea nuca plină cu mercur
a adevărului respectiv... La ora şase fix, Josquin, sub
pălăria sa complet nepotrivită cu restul hainelor, puse
vîrful piciorului pe punctul de întîlnire şi înţelese că a
greşit mult, deoarece nu mai era nimeni acolo. De data
asta calculele sale stupide chiar îl făcuseră să ajungă prea
tîrziu; pe lîngă asta urma să aibă o discuţie cu soţia care
îi va reproşa că această greşeală era emblematică pentru
gîndirea lui şi pentru atitudinea lui faţă de ea şi subîntin-
dea alte hibe structurale. Uitîndu-se încoace şi încolo,
Josquin avu totuşi curînd plăcuta surpriză de a vedea că
Magde şi Ilone se îndreaptă spre el, cu pasul lor femeiesc,
ba chiar, după toate probabilităţile, sporovăind. Veniseră
aşadar să-l ia. Deşi el întîrziase o oră, ele veneau să vadă
dacă Josquin nu cumva apăruse între timp. înduioşat,
hotărî să le ascundă adevărul şi să spună că adormise, în
nici un caz că întîrziase intenţionat. Cînd le văzu de
aproape însă, uită pioasa manevră pe care şi-o propusese;
căci în mod clar, cele două femei aveau pielea mai side-
fie, ochii mai mari, genele mai lungi, buzele mai acaju
decît înainte, pe vremea cînd Josquin avea parte de fru-
museţea lor; iar părul, care singur poate face dintr-o femeie
preferinţa ta particulară, era mai învoit şi, la o mirosire
cu instrumentul nasului, se dovedea profumat. Nu reuşi,
în deruta încîntării, nici măcar să le mulţumească, ci se
uita de la una la alta cu faţa încruntată a fericiţilor. Pînă
la urmă, Ilona simţi nevoia să se justifice şi spuse, e vina
ta, întîrzii întotdeauna, acum aşteaptă şi tu puţin pînă vin
ceilalţi. Bărbatul reluă ceea ce ea spusese, ca să înţeleagă
şi el mai bine, pînă vin ceilalţi? Magde îi luă apărarea
maică-sii, zicînd şi ea, dacă tu întîrzii întotdeauna (de
unde ştia ea??), e normal să te cheme mai devreme...
Oamenii începură încet-încet să se adune, iar după o

191
 vreme, mica piaţetă umplîndu-se şi ameninţînd să se scu-
funde, o luară agale în direcţia din care venise Josquin.
Acesta, acest individ lipsit de orice ruşine, mereu gata
să-şi bage pînza minţii în orice problemă pînă o rupea,
simţi că se enervează, deoarece ar fi putut să nu mai vină
pînă aici, ci putea să se întîlnească cu ele mai încolo, deci
făcînd un drum mai scurt! Nişte munţi de nori treceau pe
deasupra lor, spre a nu se mai întoarce niciodată în cursul
istoriei. Deci acum mergem direct la restaurant, spuse el,
Cătălin Pavel puţin cam tare, pare-se, căci oamenii de lîngă ei din con-
voi întoarseră capul. Ilona, care avea o înaltă concepţie
despre solidaritate şi rufele murdare, se informă la ce
beleau ăştia ochii, apoi către Josquin, omule, doar n-am
venit aici să mîncăm. Avansau într-un fel de tîrşîială care
îi provoca lui Josquin, deşi iubea şi stima marile aglome-
rări de loite, un fel de leşin neplăcut; în fruntea convo-
iului străluceau cei doi miri, care fuseseră suflaţi cu aur
obţinut din dinţi de bunici. Ilone se înclină şi-i spuse lui
Josquin: domnul acela bine este Şeful Poliţiei, trebuie să
te duci şi tu la el mai încolo, îl feliciţi, faci o bună impre-
sie, nu ştii niciodată... Bărbatul aprobă, cîştigîndu-şi astfel,
practic pentru nimic, liniştea. Intrară, după o îndelungată
colmatare, în incinta unui restaurant care se afla la rîndul
său în incinta vechiului castru roman; căci tot romanii sînt
cei care au descoperit amplasamentul şi dimensiunile ideale
ale unui restaurant. Au nu sînt tot ei cei care au construit
primul pod peste Atlantic, egalat abia în secolul optspre-
zece? Mesele de afară, cu vedere la lacul roman, se ocu-
pară una după alta, încît pînă la urmă Josquin şi fetele
se găsiră la aceeaşi masă cu Dimitrie, soţia lui, Argint,
lucru ciudat, cu soţia, adjunctul lui Akiba şi încă doi din
bandă, Philippus de Vitriaco şi Perotinus, beţi şi galanţi,
trăgînd dintr-o lulea de vişin turcesc. Phillipus era beat;
Perotinus e’ra galant; nici unul nu se spălase pe mîini.
Josquin mirosi imediat că trebuia să se mute lîngă ei, unde
avea să se distreze mult mai bine, dar ar fi însemnat să
se îndepărteze de cele două femei necunoscute, tinerele
soţioare ale lui Dimitrie şi Argint, care îl interesau în cel
mai înalt grad de cînd constatase că ele nu existau doar
în poveşti. Ce contează este că, pentru a cîta oară, fasci-
naţia trecătoare exercitată de femei împiedică încheierea
unei strînse prietenii, soldate poate cîndva cu salvarea
vieţii. Trăsese cu ochiul la cartonaşe să vadă cum le chema,
pe ele însă scria doar Fam. Cantemir, Fam. Argint; pe ale
lor scria doar Josquin, Ilona - socialmente aşadar nu erau
consideraţi căsătoriţi, ceea ce merita nişte reflecţie mîine
sau poimîine. Ginerele însă (l-aţi recunoscut pe Akiba)
fusese izolat la o masă îndepărtată, împreună cu un număr
de socri, o soţie şi cîţiva martori. Josquin îi făcu semn să
dea drumu’ la băutură, să... uită-te la mine, bagă băutură,
îşi mişcă şi buzele în timp ce făcea semn şi chiar vorbi
încetişor. încercară să mănînce, dar mîncarea nu aluneca.

192
Această dezorganizare se remedie repede şi mîncarea
începu să alunece foarte tare. Mai încolo, Josquin îşi croi
drum pînă la Akiba, care acum mergea de colo colo,
răspunzînd la felicitări cu un zîmbet plin de înţelegere. îl
văzu cuprinzînd în braţe şi pupînd un grup de băbuţe
extraordinar de simpatice, nedespărţite, pe care le lăsă jos
şi încercă să pară copleşit de fericire, pentru ca băbuţele
să mai trăiască o vreme din acea fericire. Josquin îl prinse
la poartă, cînd ieşea. Nu mai suport, spuse Akiba, din
interiorul costumului, cu o voce cavernoasă. Tu să fii Chihlimbar
sănătos, zise Josquin, care mai văzuse nunţi şi lucruri şi
mai rele, dar altceva voiam să-ţi zic: de ce sînt ăştia aşa
mulţi din partea miresii, îmi fac impresia că sînt în civil.
Să nu vă salte pe toţi. Akiba îşi reveni puţin - bineînţeles,
zise el, că vor să ne salte pe toţi, cum altfel?! Mi s-a şi
spus că aşa e. Şi atunci, răspunse Josquin potolit. Am
convenit că şi eu o să încerc să-i salt pe ei, şi care pierde,
ăla plăteşte nunta. Ştii cît costă restaurantul, enorm de
mult, spuse el jenat. Auzi, zise el mai jos, pot să contez
pe tine cînd vine momentul? Am eu băieţii mei, dar un
pumn suplimentar în ficat nu strică niciodată. Josquin zise
da, în principiu da, dacă nu mă îmbăt prea tare, şi apoi
se întoarse la masă, unde dădu curs setei sale. între timp,
îşi dădu seama că mesele poliţiei erau de două ori mai
numeroase decît mesele tîlharilor, care fuseseră plasate
în mijloc, în încercuire. Josquin se uită cu insistenţă la
mireasă, o blondă plină de şiretenie, şi îşi propuse ceva.
îl surprinse pe Cantemir uitîndu-se la Magde, ceea ce îl
scandaliză, şi o obligă pe Magde să schimbe locul cu el,
aşa fel încît ea şi Dimitrie să nu mai fie faţă în faţă; în
acest fel, o vedea el mai clar pe femeia lui Argint, despre
a cărei lipsă de scrupule auzise atîtea, dar e bine să o
auzi şi pe ea ce are de zis, uneori bărbaţii îşi critică soţi-
ile doar pentru că sînt ei neputincioşi în pat. Philippus
de ce bea, de aceea se trezea, şi la un moment dat nu
mai zise măscări. Femeile rîseră. Venea seara, dar oamenii,
deşi se răcorea, rămaseră doar în cămaşă. Se dansa. Josquin
o invită pe Ilona la dans, aceea zise nu, Josquin zise treci
imediat la dans. Era un tango. Acel tango se duse, pentru
a nu se mai întoarce nici el niciodată în cursul istoriei,
fără a exista vreo garanţie că se dusese în acelaşi loc cu
norii, de exemplu. Cînd se întoarseră, Dimitrie se ridică de
la locul lui şi, aplecîndu-se spre Josquin, îi propuse să
cînte ei poate un tango mic, dar fu refuzat. Trubadurul
era deja cu Magde în braţe, ascunsă sub pălăria lui. în
timp ce dansau, Josquin identifică numărul şi forţa com-
bativă a poliţiştilor, ale căror uniforme ieşeau ici colo la
iveală pe lîngă nasturele de la manşetă, prin cămaşa des-
făcută prea mult. Fu obligat să întrerupă această cercetare
cînd o şuviţă dirî părul Magdei, la o piruetă ca oricare
alta, îi pătrunse pe lîngă guler, atingîndu-l pe piept. O con-
duse pe Magde la loc şi încercă acelaşi lucru cu soţia

193
 lui Argint, aceea avea însă părul scurt. Umerii ei erau
drepţi. Josquin o adulmecă, avînd o mare încredere în
felul în care mirosul unei femei o dă de gol în multe
privinţe; jucase de multe ori pe cartea asta şi cîştigase.
Femeia dansa foarte corect, dar era de gheaţă. Josquin
văzuse multe ca ea, mult mai multe decît văzuse ea ca
el, şi totuşi nu ştia care e cheia către inima ei, cheia abe-
rantă, himerică, pe care o deţinuse cîndva Argint. Cînd o
aduse la loc, ea abia se aşeză, că se destinse, tristeţea
Cătălin Pavel imobilă în care o aruncase brusca singurătate a dansului
dispăru şi ea îi zîmbi lui Josquin, căpeţelele rotunde şi
umede ale dinţilor ei se iţiră pentru o clipă. Josquin era
cît pe-aci să-şi frece mîinile de mulţumire! De departe,
masa lui avea cele mai frumoase femei. în general avusese
o viaţă în care văzuse, de aproape sau de departe, de
obicei de departe, femei mai frumoase decît văzuseră
majoritatea bărbaţilor. Atunci tatăl miresei, Orez, şeful
poliţiei, se ridică în picioare.
— Doamnelor şi domnilor!?
Aici se întrerupse deodată pentru a-i arunca unui indi-
vid din spatele lui, Pavele, s-a dus Feteasca aia de la
Săpata la toate mesele? Acela zise ceva, nu se auzi ce, iar
Orez, enervat, adăugă cu voce joasă, şi ce-aştepţi! Apoi
continuă.
L
— Mă bucur să văd că vă simţiţi bine la această mică
petrecere pentru care am cheltuit valoarea a cincisprezece
case! Vreau să vă spun că noi, cei din partea miresei,
sîntem mai tari decît voi cei din partea mirelui! Adresîndu-se
alor lui atunci, zise să le arătăm noi ce putem, cine sîntem

194
noi! Ia ridică-te, bă, locotenent, şi zi-le la ăştia o poveste
despre Dumnezeu!
Un locotenent subţirel, aparent foarte cumsecade, se
ridică şi se pregăti să vorbească. In vremea asta Akiba se
ridică şi el de la masa de onoare şi veni agitat la masa
lui Josquin zicînd, ce facem, că ăla e supertare, am încur-
cat-o!? Ce anume am încurcat? întrebă Josquin, cu calmul
care de atîtea ori nu îi folosise la nimic, dacă ne bat la
povestit, zise Akiba, cu ce moral o să intrăm noi în luptă?
Muzicantul se ridică în picioare şi zise atunci: sîntem gata Chihlimbar
să ascultăm povestea locotenentului, dar vom riposta şi
noi cu o poveste despre Dumnezeu! Domnu’ Orez? Vă
salut! Cu aceasta, declar turnirul deschis! Povestiţi cît puteţi
mai bine şi la sfîrşit fie ca arta combatului să hotărască
ceea ce arta oratoriei retorice nu putu face! Turnieren
was e ritterlîch, nu ist ez rinderlîch, toblîch, totreis unt
mundes rîch, mortmezzer unt mortkolbe, gesliffen aks gar
uf des mannes tot. Sus ist der turnei nu gestalt: des werdent
schcener frouwen, ir ougen rot, ir berze kalt, swann si ir
lieben man dî weiz in mortlîcher not. Do man turnierens
phlac dtirch ritters lere, durcb hohen muot, durch hubescheit
unt durch ere, do hcete man umb eine decke, ungerne
erwurget guoten man: swer daz nu tuot unt daz wol kan,
der dunket sich ze velde gar ein recke, CKaaaji )KocKeH H
cea.
Locotenentul începu scurta sa povestire, în vreme ce
oamenii miresei, poliţiştii lui Orez, şi oamenii mirelui,
tîlharii lui Akiba, amuţiră melancolici cu mîinile la guri,
sub soarele care dispărea într-o explozie de oxizi.
Locotenentul
Era vorba, în spusele locotenentului, de un tînăr care
omoară doi oameni ca să fure dintr-o herghelie un cal
 care îi aparţinuse cîndva, îi curăţă marcajul de bitum şi îl
ascunde acasă, după care peste cîteva zile, deşi nebănuit,
se duce şi'mărturiseşte. După zece ani de închisoare, i se
dă drumul în timpul Cruciadei, fiind nevoie de soldaţi.
Face parte din forţa armată care eliberează Sfîntul Mormînt;
dar tot el ajută prin trădare turcii Selgiucizi să recupereze
mormîntul şi întreg Ierusalimul. Chiar înainte de a muri,
Dumnezeu îi apare şi îl trage la răspundere pentru soarta
calului lui pe care îl furase, dar apoi, autodenunţîndu-se,
Cătălin Pavel îl părăsise. Acela îi fusese confiscat de cei care îl aresta-
seră, care însă îl făcuseră pierdut, vînzîndu-l la măcelărie.
Locotenentul se aşeză în tăcerea deplină. încet, oame-
nii lui Orez începură să se agite mulţumiţi şi îl felicitară
pe rînd. La masa lui Josquin, nimeni nu avusese acces la
Seneca Retorul în copilărie şi, fără experienţă în contro-
verse şi suasorii, nimeni nu reuşise să depăşească între-
barea de ce a furat cineva calul, darmite să urmărească
restul. îl desemnară pe Cantemir ca vorbitor din partea
taberei lor, acesta se ridică, trecu cu privirea încet pe la
aceia care îl cunoşteau şi care îl încurajară din ochi, şi
spuse şi el o scurtă povestire, pe care însă nu reuşi să o
complice suficient.
Dimitrie
Soţia unui preot din Mystras moare tînără şi preotul îşi
pierde credinţa. La o slujbă, vrea să arate oamenilor că
Dumnezeu nu există şi îi cere, dacă există, să trimită o
ploaie. Ploaia nu vine, însă toţi oamenii încep să ţopăie
ca nebunii strigînd, plouă, plouă. Preotul pleacă din sat
şi încearcă în felurite locuri acest gen de minuni, care
invariabil nu se întîmplă, dar de fiecare dată toată lumea
pare că le vede. în fine, Dumnezeu îi apare preotului şi
îl ceartă, nu vede cum FI îi face pe toţi oamenii să creadă
că minunea s-a întîmplat? Preotul răspunde — asta mă face
mai degrabă să cred în oameni decît în Dumnezeu. Clătinat
în firea sa totuşi, data viitoare preotul cere ca soţia lui să
se întoarcă la viaţă, iar Dumnezeu o face să apară vie şi
nevătămată la intrarea în biserică. Nimeni din cei de faţă
n-o vede, toţi cred că Dumnezeu l-a părăsit, drept pentru
care îl gonesc cu pietre pentru vrăjitorie.
Akiba sări în sus încîntat şi apoi alţii, stăpînindu-şi
emoţia, strînseră mîna mare a ţiganului. Josquin, care,
regretabil, cît vorbise Dimitrie nu se putuse concentra
pentru că trebuia să se pişe, se ridică acum şi ieşi puţin
din curte, orientîndu-se. Pătrunse, cu ajutorul unui scîrţîit,
în încăperea pe care zeii au făcut-o foarte mică, unde,
înfăşurat în manta-i, contemplă mîhnit accesul negru către
Stercoralia; trase fermoarul şi înfipse apoi acolo, dintr-o
mişcare, o vergea torsionată şi galbenă; în adîncuri această
lovitură răpuse o victimă misterioasă şi bestială, căci apa
bolborosi o vreme; scîrbit de împlinirea datoriei sale,
Josquin se putu întoarce la trupa de care se răzleţise. Orez
tocmai dădea cuvîntul unei fetişcane zvelte ca de oţel şi

198
care vorbi cu multă mîndrie şi cu o amărăciune de care
unii se vor fi îndrăgostit la momentul potrivit.
O domnişoară sau doamnă de la comenduire
Ha povesti despre o fată dintr-un sat de musulmani,
lîngă Trapezunt, căreia i se înfăţişează Mahomed şi îi spune
fată, adevăratul Dumnezeu este Isus - pleacă, botează-te.
Fata se sperie de moarte, nu suflă nimănui o vorbă; a
doua oară Mahomed o ameninţă că o lasă singură pe
lume dacă nu urmează porunca. Abia după moartea cum-
plită a familiei ei, fata fuge la frînci unde se botează; se Chihlimbar
căsătoreşte cu un grec, are copii, trăiesc acolo în ortodo-
xie. încolo, la molimă, soţul şi copiii se îmbolnăvesc,
rugăciunile publice şi bisericile pline nu folosesc la nimic,
şi femeia, neputîndu-se stăpîni, se roagă lui Mahomed să-i
vindece fămilia. Mahomed i se arată şi îi spune, Isus e
adevăratul Dumnezeu, roagă-te lui, nu mie. A doua noapte
femeia i se roagă iar lui Mahomed, zicînd, dacă nu poţi
să mă ajuţi şi eşti un dumnezeu fals, înseamnă că m-ai
înşelat şi cînd m-ai trimis la Isus. Şi Mahomed îi vindecă
pe ai ei.
Domnişoara sau doamna de la comenduire se aşeză,
în tăcerea consternată a celor din jur, care, prinzînd însă
încet fineţea acestui tîlc, înălţară o rumoare corespunză-
toare. însuşi Josquin, care jurase să nu savureze niciodată
nimic, recunoscu că era ceva interesant în acea pildă, deşi
îl enervase grecu’. Akiba se sculă de pe scaun cu paharul
în mînă, îl goli, se uită la oameni, din care unii erau
încîntaţi, alţii îşi amintiseră cine ştie ce şi li se strînsese
inima, alţii beau şi se întristau şi nu mai conta pentru ei.
Mulţi dintre ai lui Orez erau siguri de pe acum că vor
cîştiga. Akiba spuse: dragii mei, şi aici se opri, poate
copleşit.
Akiba
Demult, Dumnezeu era un tîlhar. Jefuia călătorii bogaţi
şi săraci în aceeaşi măsură şi îi tăia. La fel făcea cu potera,
la fel cu alte bande de tîlhari, la fel cu soldaţii care se
întorceau de la război sau dezertau, la fel şi cu preoţi, cu
femei. Fugea prin pădure într-o aură imensă de lumină
pe care o ascundea cînd avea poftă să jefuiască. într-o zi
întîlneşte un tînăr liniştit care mergea; tinere, pînă aici ţi-a
fost, zice Dumnezeu; haid’, pregăteşte-te să mori. Nu ai
teamă de Dumnezeu, tîlhare? întreabă tînărul. Eu sînt, sau
voi fi, Dumnezeu, răspunde acela. Dumnezeu e bun şi
nu face ce faci tu, zice tînărul. Ştii tu mai bine? răspunde
acela supărat şi harşt, tînărul se prăbuşeşte la pămînt ca
nimic, ca şi cum i s-ar fi dat un cep cît el însuşi de mare.
Dar pentru că tînărul era fiul unui om foarte puternic,
toată potera îl caută pe Dumnezeu, care într-o zi e încon-
jurat de cîteva zeci de oameni înarmaţi. Trece totuşi de
ei, datorită forţei lui extraordinare, dar rănit, zace în
pădure, slăbind. După mai multe zile o bătrînă îl găseşte
pe o piatră mare, îl recunoaşte şi îi spune ce îmi dai ca
să nu le spun unde eşti, ca să nu te ia potera să te răs-

199
 tignească. Nu poţi să faci aşa ceva, uită-te la mine, sînt
lihnit şi leşinat, ai milă. îţi dau trei zile, atît, răspunde ea.
Cînd se întoarce cu potera, după trei zile, Dumnezeu nu
mai este acolo; doar piatra.
Akiba se aşeză fără să se uite în jur; însă toţi începură
să strige, fie cu cea mai mare plăcere, toţi ai lor, fie cu
mare ostilitate, cei ai lui Orez, care fuseseră de fapt, prin
această plictisitoare fabulă, provocaţi şi umiliţi pe faţă, şi
curînd, în ciuda tuturor eforturilor diplomatice, se ajunse
Cătălin Pavel la miştouri. Orez, cu un calm fantastic, se ridică şi spuse,
fără scandal înainte de terminarea concursului, vă rog,
oameni ai legii, iar dumneavoastră, vă rog să rămîneţi în
limitele dezbaterii teodiceice fără să coborîţi la mituri
etiologice agresive. Josquin se ridică şi el şi spuse, vă
mulţumim, domnule Orez, sîntem gata să ascultăm încă
o poveste din partea dumneavoastră, apoi vom contribui
şi noi cu încă o poveste; apoi - se va hotărî. Orez făcu
semn de jur împrejur şi se dovedi că el însuşi avea să
spună a treia şi ultima povestire a taberei lor. Se lăsă o
tăcere şi auziră cele ce urmează.
Orez
Un călător scăpat din naufragib de mîna lui Dumnezeu
ajunge pe ţărmul mării, foarte departe, şi primeşte adăpost

200
 de la o femeie singură. După cîteva zile, casa arde; ora-
şul spune că bărbatul e vinovat şi trebuie pedepsit cu
pedeapsa pentru incendiatori, şi femeia e singura care îl
apără. Fug din oraş, ajung în patria aceluia şi îşi fac acolo
o casă. Mai tîrziu casa arde; străina e judecată şi ucisă cu
pietre. Bărbatul rămîne singur cu fetiţa mică, o creşte, o
vede căsătorită, apoi se retrage în pustietate, unde însă
douăzeci de ani nu găseşte credinţa. Se întoarce bătrîn,
în casa fiicei lui, în oraşul soţului ei. Noaptea îi apare
Cătălin Pavel într-o roată mare de foc Dumnezeu, care îi cere socoteală
pentru faptele lui.
Orez nu se aşeză imediat, stătu încă în picioare obosit.
Lumea fu intrigată. Erau indicii în această pildă că se
pusese foc. Cineva trebuie să fie vinovat, dacă nu găsim
pe nimeni, atunci povestitorul. Josquin îşi umplu paharul
îngrijorat şi spuse, nu ştiu dacă povestea mea va fi destul
să bată acest fapt divers, şi atunci Ilona spuse cum adică
povestea ta, nu, cîtuşi de puţin, eu sînt cea care voi
povesti. Privind-o, deodată, ca prova unei corăbii, se ridică
în apa minţii lui, nu se ştie de ce, faţa celeilalte femei pe
care, în dezordinea destinului, Josquin o mai iubise cu
adevărat (la Roma era asta), dar uitîndu-se în acest timp
la felul uimitor în care şuviţele caligrafice ale părului
puteau încadra faţa palidă a Ilonei, la ochii ei negri ca
niello deasupra cărora stăteau sprîncenele ca nişte pălă-
rioare. Nu toţi tăcuseră cu desăvîrşire, dar mulţi ascultau
încordaţi sfîrşitul tensonului, turnirului de poveşti adică.
Ilona spuse, ceea ce vă spun acum mi s-a povestit.
Ilona
Un bărbat trăia într-un oraş asediat. A luptat faţă în faţă
cu helepolele uriaşe pe care le apropiau ceilalţi de ziduri,
a vărsat din creneluri zgură şi miere; a săpat galerii, a
turnat proiectile şi a fost arcaş în turn (scara avea plăci
de majolică, sărbătoreşti). Era ultima fiinţă vie din cetate
cînd l-au găsit făcîndu-şi rugăciunea, scurt şi cavalereşte,
deşi nu mai avea putere nici să stea în genunchi. L-au
aruncat în închisoare şi au început să-l tortureze. Acolo
el a vrut să-şi taie venele cu o sîrmă, îi apare însă Dumnezeu
şi zice nu! Peste încă o vreme încearcă iar să se omoare,
de data asta fără rugăciune, Dumnezeu apare însă iar şi
zice nu! Apoi într-o noapte, cu capul pe masa năclăită,
deschizînd ochiul îşi dă încet seama că vede o luminiţă
pîlpîind pe buza cănii din care băuse unul dintre torţio-
narii lui, apoi căzînd înăuntru. Aceia, care vorbesc între
ei, rîd şi aşteaptă ca el să se trezească din leşin, îl văd
cu mîna întinsă spre cană şi se ridică, dar omul apucă să
scoată licuriciul din băutura aceea; dimineaţa este mort.
Ilona se uită atunci la Josquin ca la sprijinul ei, pe care
însă nu-l primi pentru că greşise detaliul cu zgura, şi nici
nu apucă să se aşeze că se şi auziră rîsete dispreţuitoare
şi scandal. Josquin şi după el Dimitrie săriră ca arşi cînd
înţeleseră că ironiile erau la adresa povestirii Ilonei şi a
licuriciului; în acelaşi timp Orez strigă o comandă scurtă,

201
 astfel că în incinta restaurantului, spre îndreptăţirea lui
Hyginus şi a minunatului său De munitionibus castrorum,
trupele putură circula liber. Femeile suiră la etaj, unde
luară o dulceaţă şi vorbiră despre cure de slăbire; bărba-
ţii se bătură în principiu ca chiorii, fiecare predispus
natural la aceasta de convingerea că tabăra lui spusese
cele mai frumoase poveşti despre Dumnezeu şi de dorinţa
de a nu plăti băutura. Trebuie spus că se băuse mult, aşa
că începînd de-aici sursele cuprind contradicţii, ceaţă şi
Cătălin Vavel văicăreli. Este cert doar că într-un moment în care oame-
nii lui Akiba păreau să fie călare pe situaţie, conducînd
cu cel puţin douăzeci de puncte, J. se retrase discret şi
reapăru o jumătate de oră mai tîrziu, scuturîndu-se de
paie, în acelaşi moment în care mireasa se întorcea sus
discret. După aceea J. îşi scoase carneţelul şi îi trecu
numele la 'rubrica „mirese"; sus, ea îşi scoase carneţelul
şi îi trecu lui numele la rubrica „englezi". J. simţise nevoia
de a se da englez pentru a face ulterior identificarea lui
imposibilă şi pentru a nu putea fi tîrît la judecătorie de
o bandă de asasini plătiţi. între timp, bătaia se echilibrase
periculos de mult; lama lui J. ţinea la distanţă cei trei
spadasini ageamii care îl luaseră în primire, în schimb
Cantemir şi Argint fuseseră aduşi cu spatele la zid, iar
Akiba ar fi fost obligat să predea spada dacă J. n-ar fi
găsit timpul să pareze din cînd în cînd lovituri adresate
tînărului său prieten. Un grup important de proscrişi din
bandă fusese însă, printr-o manevră nu lipsită de frumu-
seţe, izolat şi încercuit de argyraspizii lui Orez, şi, în ciuda
eforturilor lor disperate şi agilităţii uimitoare cu care mînu-
iau spadele lor scurte, aveau să fie învinşi în scurt timp
de scutierii masivi; o coloană transferată de Akiba fu
interceptată la marginea pădurii de forţe superioare; şarja
călăreţilor lui se izbi în abatize; J. îşi croi drum spre Orez
şi după cîteva încrucişări perfide îl ţintui în vîrful spadei
sale şi îi propuse ca totul să fie decis printr-o pugna
singularis - o partidă de şah între ei doi. Orez aprobă.
Atunci se auzi un strigăt la etaj: Ilona alerga ţinîndu-şi
rochia lungă cu o mînă, colonetele balustradei fugiră în
sens opus, ea coborî scara de lemn zuruind din toate
bijuteriile, ajunse lîngă ei şi, cu vocea întretăiată de sus-
pine, spuse ştii bine că dacă începi să joci acum, ajungi
acasă mîine dimineaţă! strigă ea, mototolind batista cu o
mînă orbitor de albă, în vreme ce cu cealaltă încerca să-şi
liniştească bătăile nebuneşti ale inimii, căzîndu-i apoi în braţe
leşinată. Magde îi sări de gît trubadurului strigînd nu te duela
cu el! J. o înconjură cu un braţ numai, zicînd trebuie! îşi
luară la revedere, se aduseră piesele, iar femeile plecară
să ocupe locurile de sus, din cerdac. J. surprinse un zîm-
bet din partea soţiei lui Argint şi aceleia îi stătea mai bine
zîmbind; apoi se uită la soţia lui Dimitrie, care îl privea
fără să zîmbească şi îi stătea mai bine nezîmbind. Lui Orez
îi reveni prima aruncare; scoase 5:3 şi făcu un fianchetto.

202
J. dădu 4:2 şi scoase turnurile de culori diferite, ca nişte
ouă de Paşti. Orez avea acum nevoie de 5:6, dar dădu 1,
urmăriră celălalt zar care se rostogolea şi care ieşi 24,
fiind icositetraedric, aşa că J. termină cu un dublu Nelson
prost executat, cu atît mai dureros pentru Orez. J. fu
declarat cîştigător cu unulazero şi anunţă împreună cu
Akiba că vor suporta totuşi jumătate din cheltuieli, acesta
fiind cadoul lor de nuntă. O pupă pe mireasă, îi strînse
mîna lui Orez care urlă, lipsi cîteva minute în care vomită
(există amatori cărora le e frică să-şi bage degetele pe gît, Chihlimbar
mai ales femei tinere! pfuah), după care dădu pe gît încă
o sticlă de vin. Apoi, el şi Magde şi Ilona merseră întins
spre casă, toţi trei nemişcaţi în chihlimbarul dimineţii.

203
 Să vezi altceva decît maşina lumii în toată frenezia şi
urgenţa ei, să discuţi în termeni mai mici decît lumea era
o scăpătare. Sistemul lumii, văzut de Josquin, era un tip
iraţional de banc de lucru cu pedală de şlefuit diamante.
Avea sute de roţi de gresii abrazive de toate dimensiunile,
care se roteau în toate direcţiile. Cînd aruncai diamantele
dintr-un capăt, ele se rostogoleau spre capătul celălalt şi
prindeau nişte faţete absolut imprevizibile, de o rară fru-
museţe, căzînd la sfîrşit într-un coş de paie, precum cape-
IX tele unor ghilotinaţi, deşi diamantele care se prindeau
între roţi şi explodau în ţăndări nu mai ajungeau niciodată
în coş. Apoi în atelier venea, seara, fata unui anticar şi
ştergea încet cu o cîrpă umedă printre roţi, iar pulberea
de diamant era păstrată pentru prăjituri (el o suspecta că
o folosea şi împotriva cearcănelor). Lumea, aşadar, era un
sistem de roţi polizante, fixate pe bare aproape imaginare
de fier, care mergeau în toate direcţiile, ca abscise şi
ordonate. Josquin avusese uneori impresia că această şle-
fuire, de care nimeni nu putea să scape, dădea unora
satisfacţia unei scărpinări, iar pe alţii îi făcea să strălucească
pînă nu mai lăsa nimic din ei. Chiar aceste gînduri ale lui
despre lumea-polizor nu erau nimic altceva decît una
dintre acele roţi polizante şi se întreba cîte aşchii din el
sar noaptea într-un spaţiu necunoscut. într-un cuvînt,
mahmureală.

207
 A cincea zi, Josquin se trezi din somn poate doar cu
o secundă mai devreme sau mai tîrziu decît ar fi trebuit
ca să se trezească la o mie de kilometri distanţă. Gîndul
la ziua de dinainte, excesivă, îi dădu o mulţumire foarte
parţială. Vru să rămînă toată ziua în cameră şi chiar în
pat, care concentra fără jenă esenţa acelei camere, ca să
se gîndească, de fapt ca să nu se mai amestece poate,
dar şi sub greutatea propriei lui căpăţîni. Numita căpăţînă
mîncă totuşi repede în bucătărie o felie de ceva, făcînd
Cătălin Pavel firimituri dintr-un simplu obicei omagial. O stea filantă
putu fi văzută o clipă pe fereastră. Plecă pe furiş, fără să
dea seama nimănui, demonstrînd că el era bărbatul în
casă. Traversă o succesiune completă de cadre, care se
aflau în proprietatea: unei străduţe în pantă, cu case de
piatră de calcar, a unei coline galbene plantate cu susan
de Birmania, a unei rîpe unde ţiganii fluturări ai lui Zaibac
făceau chirpici, a unei livezi ce ţinea de biserica greacă,
a unei amintiri care îl ocupă totalmente, orbindu-1, a unei
cîrciumi în faţa căreia un cîine se uita la o muscă, a unui
foc care transforma nişte frunze folosite, iar apoi, după o
privelişte, veni casa lui Argint, cu un gard jos, alb, părînd
mai mare decît era, din cauza albului.
— Salut, strigă Josquin peste gard.
Băiatul se uită la el nemişcat, din grădina mare, după
aceea ridică mîna puţin. Inima lui Josquin se făcu grea.
Dar strigă:
— Ai timp?
Băiatul se uită în jos. Trubadurul intră cu un fals entu-
ziasm pe poartă, merse printre copaci, aşa cum într-un
fel făcuse toată viaţa, dar acum cu atît mai mult se preta
la luminile şi umbrele toamnei.
— Salut, zise el din nou, cînd ajunse în acea insulă.
— Ce faci? zise băiatul.
— Nişte urşi, zise Josquin. De ce stai aici?
— Aici e tunelul.
— Tunelul, sigur. Şi despre ce...
— Păi, în fiecare zi o cîrtiţă - şi băiatul făcu un semn
explicativ cu mîinile - scoate pe-aici nişte bani de aur.
Era clar că lecţia din ziua aia nu se mai putea ţine.
Josquin se uită uimit, aplecîndu-se. Nimeni nu ştia, şi nici
el nu ştia, că nu mai vedea aşa bine.
— Prin celălalt, de unde stau eu, vin voci şi mirosuri;
am chemat chiar oameni să vadă, care nu erau băuţi, şi
mi-au confirmat. Sînt cele două respirători cred, de care
au vorbit Dionysius Exiguus şi Aethicus Histricus, desco-
peritorii Argentinei.
— Ai cui?
— Ai Argentinei. Unii dintre noi trăiesc parţial în Argentina.
Restul habar n-au.
Băiatul tăcu, apoi se trase de tricou.
— Am coborît? zise el simplu.
— Unde ai coborît? întrebă Josquin îngrijorat. Pot să
vin şi eu? Ce e acolo?

208
 — Nu ştiu, poate chiar această Argentina. E o ţară mult
mai mare decît tot satul, care se schimbă mereu. Este
foarte aurie şi portocalie.
— Argentina este foarte aurie şi portocalie într-adevăr,
spuse călătorul gînditor. Cînd am văzut-o prima oară, eram
de vîrsta ta, zise el, era în subsolul unei case, respira pe
acolo. Cînd am coborît, am dat peste o cursă de cai
nemişcaţi. Ce-ai căutat acolo?
Se uitau amîndoi şi chiar răscoleau cu vîrful piciorului
acea moviliţă lîngă care era o gaură nu prea mare.
Chihlimbar
— Păi, ar trebui să fie secret, zise copilul. Nu e vorba
numai de mine, e vorba de mama.
— Există oameni care sînt argentinieni, zise Josquin.
Poate că mama ta este un asemenea om. Atunci coboară
acolo uneori. Tu ai coborît s-o cauţi poate.
Josquin se trase de nas, apoi punînd piciorul pe capă-
tul unui băţ, lovi celălalt capăt al băţului cu celălalt picior
şi băţul se 'rupse în două, cu un zgomot plăcut. Nu era
nimeni. Totul era la cheremul luminii piezişe cu alte
cuvinte. Băiatul lui Argint zise:
— Vrei să mă ajuţi? Eşti mai puternic decît mine.
— Să văd. Trebuie să fie şi taică-tu de acord, eu nu
pot să mă bag.
Băiatul se duse în casă de unde se întoarse cu o hîrtie.
Josquin, desfăcînd-o şi apropiind-o de un ochi, văzu că
era o hartă. Pe hartă era satul, mic, apoi ceea ce era în
jurul lui şi mai multe puncte marcate, îţi dădeai seama,
cu mare răbdare.
— Ce reprezintă punctele?
— Tunelele.
— Pe unde fug argentinienii?
— Da.
— Şi ce vrei să faci?
Băiatul nu spuse, dar se apropie de Josquin şi se uită
care era punctul unu; această ignoranţă în privinţa unui
lucru care părea deja temeinic cercetat personal îi păru
bărbatului un lucru admirabil. începură să meargă pe nişte
uliţe mărginite de case părăsite, unele cu ferestrele zidite.
Lîngă una dintre ele stăteau însă cinci sau şase bătrîne
cărora le dădură bună ziua. Fiecare dintre ele îi salută de
cîte două ori, adăugînd urări de bine dezinteresate. Mai
încolo auziră nişte păcănituri, dar cînd se apropiară, două
ţestoase se îndepărtară cu viteza fulgerului.
— De cînd cauţi astea, respirătorile astea?
— De cînd mi-am dat seama că există Lumea Doi.
— Argentina?
— Da.
— Ai spus Lumea Doi?
Băiatul nu zise nimic. Celălalt şovăi, apoi renunţă.
— Cum ţi-ai dat seama că există?
— Mama dispărea acolo.
Josquin testă cu degetul mortarul dintre pietrele uneia
dintre casele părăsite. La început nu se întîmplă nimic,

209
 dar cu timpul, o bucăţică se desprinse, fără să ştie de ce
nu îi fusese îngăduit să mai stea în peretele casei părăsite
încă 50, sau 60, sau mii de ani. Oricum, nu era mortar
propriu-zis, de var, pietrele fuseseră legate doar cu pămînt.
Băiatul îl urmărise cu atenţie. Acela spuse:
— Cît dispărea?
— Minute întregi. Dispărea de sub ochii noştri. Mai
tîrziu zile întregi. Ştiu că avea nevoie de tunele. Cum
recunoşti un argentinian?
Cătălin Pavel — Răspunsurile în doi peri. Dar nu e un semn sigur.
Sau rămîne pe gînduri. E uşor să-ţi dai seama... Vrea să
fie singur.
Merseră pe lîngă un cal împiedicat care veni după ei
cîţiva paşi, dar rămase în urmă şchiopătînd. Copilul se
duse şi îi tăie sfoara dintre picioare cu briceagul. Calul
n-o luă la fugă, ci rămase să pască liniştit pînă veni stăpînul
lui peste vreo două ore.
— Tu eşti argentinian? întrebă copilul.
— Eu? Nu ştiu. Nu.
— Ai zis că e uşor să-ţi dai seama. Ca să fii, părinţii
tăi trebuie să fie?
— Nu, deloc. Cred că eu sînt, să zicem, emigrat acolo.
Pe unii oameni am impresia, cînd îi văd, că îi cunosc de
acolo. într-o noapte am stat într-o sală de aşteptare acolo,
cu mulţi dintre ei; pe mulţi i-am întîlnit mai tîrziu aici,
rînd pe rînd. Uneori intru într-un birou şi...
Josquin abandonă ceea ce voia să spună.
— Eu, zise băiatul, am stat în grădina de la casa cea
mare, casa de geamuri. O ştii?
— Nu.
— Acolo m-am jucat cu mai mulţi copii, nevorbitori
de româna.
— Nevorbitori de limba română? Da, am auzit şi de
asta. Şi de-a ce v-aţi jucat.
— Am spart geamurile de la casă cu pietre. Poate părea
infantil, adăugă el. Oricum ne-am simţit foarte bine. Pe
unul din băieţi l-am mai văzut o dată, a trecut pe-aici cu
meşterii de vase; dar mergeau mai încolo, la Balcic.
— Da, argentinienii se distrează uneori excelent între
ei, spuse şi Josquin, şi tăcură.
Erau dintr-odată înconjuraţi de dealuri joase, terasate
pentru vie; pe ele umbla lumina şi, cînd norul trecea de
partea cealaltă a cerului, umbra lui se deplasa repede în
direcţie opusă, astfel încît centrul de greutate al întregii
instalaţii să rămînă acelaşi. Băiatul căută în jur, uitîndu-se
pe hartă, după care scoase o mică exclamaţie de siguranţă
şi uimire în acelaşi timp, şi ochii lui topazii străluciră o
clipă.
— S-a mişcat iar, dar trebuie să fie pe-aici, zise el
liniştit.
Găsiră gura mică a tunelului mai încolo şi, lîngă ea, o

210
moviliţă de cîrtiţă.
— Locul ăsta de aici răspunde întotdeauna într-un vapor
cu punţile portocalii, unde toată lumea se plimbă în picioa-
rele goale şi mănîncă gogoşi, zise băiatul, şi Josquin se
uită la el.
— Şi cu ce-ţi pot fi de folos? Ce vrei să facem? Băiatul
se uită la respirătoare, foarte scurt, apoi la moviliţă.
— Păi, să-l blocăm.
Josquin se prefăcu că se gîndeşte şi zise:
— Ce-o să zică Argint? Chihlimbar
— Nu ştie.

211
 De ce voia copilul să blocheze aceste respiratori? Să
vezi ce probleme o să am cu ta-su, îşi spuse în sinea lui
cu o autoironică autocompătimire.
— Mama nu trebuie să mai treacă dincolo. A trecut
destul.
Bărbatul răspunse imediat:
— Nu, ea nu trece pe aici, pe aici treci numai tu. E legea
lui K.
— Legea lui Kaa?
Cătălin Pavcl — Da, răspunse Josquin ignorant, legea lui K. Dacă eu
aş coborî acum, de exemplu, poţi fi sigur că aş ajunge în
cu totul altă parte decît pe vapor. Aşa n-o să faci nimic.
Unde e ea acum?
— La Bucureşti.
— N-o s-o puteţi niciodată ţine aici, dacă ea aşa e
făcută, să treacă mereu dincolo, spuse Josquin, pragmatic.
(Era foarte pragmatic cînd era vorba de iubirile altora.)
în schimb puteţi să vă duceţi după ea în Bucureşti, tu şi
taică-tu, sau s-o ţineţi aici, dar nu cu sila, ci cu dragostea
voastră. E foarte greu de arătat dragostea, mai zise el,
apoi se opri lehămitit.
Josquin trebuise să coboare în tunel, pentru că băiatul
se îndoise de ce spusese el. I se deschise în faţă o sală
foarte lungă, cu nişe în care erau paturi unde stăteau
întinşi bolnavi. Apropiindu-se, văzu feţele unora dintre ei;
apoi cîţiva doctori veniră la el, dîndu-i un aryballos cu
un medicament înăuntru; Peire Vidai, care zăcea în pat,
îl confundă cu cine ştie cine şi îl chemă cu o bucurie
intensă în voce. înapoi, afară, băiatul se uită la el fără
să-l ia la întrebări. Celălalt îi arătă vasul mic, din care
vărsă cu grijă o singură picătură. Picătura fierse cu violenţă
pe piatră.
— Ai văzut aşa ceva pe vaporul tău? întrebă cu o tărie
cu totul nelalocul ei, pentru care se blestemă imediat. Pe
toate le făcuse, numai asta mai rămăsese, să deschidă
ochii la copii că oamenii mari nu trăiesc mult, îi omoară
tristeţea, glumele pe care le fac.
— N-am văzut.
Băiatul reflectă o vreme.
— Poate dacă nu foloseşti tunelele o vreme, se resorb.
Prin cuvîntul ăsta vreau să spun că se strîng la loc şi nu
se mai vede nimic. Şi mortul, dacă stă mort mult timp,
dispare, gîndi băiatul lui Argint mai departe, cu voce tare.
Dacă nu mă mai duc eu, poate nu se va mai duce nici
ea, sau nu aşa des.
— Putem, dacă vrei, să le acoperim cu pietre fără să
le distrugem. Ca să nu existe prizonieri în Lumea Doi. Le
astupăm temporar, aşa trebuie să ne exprimăm. în felul
ăsta nu trebuie să luăm nici o hotărîre. Ştii ce înseamnă
hotărîre? întrebă Josquin, dîndu-şi seama imediat că habar
n-avea cum să explice ce înseamnă o hotărîre. Deci le
acoperim şi atît, fără să fie ceva ireversibil, în caz de

212
nevoie de tunel, putem să... adică tu. Dar deocamdată fă
o pauză. Stai locului. Lui Josquin îi păru iar rău că adusese
vorba de chestii ireversibile într-o conversaţie cu un copil
inocent şi fragil; puteai fi acuzat de epigonism.
Băiatul se scărpină pe picior, apoi foarte grav zise:
— Aş putea să nu mai cobor. Dar la şcoală e groaznic
şi acasă mă plictisesc.
— Fă sport, zise Josquin, controlîndu-se.
— Tu chiar nu mai ţii nici o oră la şcoală?
— Nu, la şcoală, nu. Chihlimbar
Josquin regreta mai ales orele de la clasa a patra, unde
copiii îi puteau explica absolut orice. Chiar şi cei mai mici
aveau o înţelegere grozavă a lucrurilor, dar într-a patra
cuvintele în plus pe care le ştiau făceau lucrurile absurd
de bogate. Ochi un pietroi cît toate zilele şi se duse după
el, îl ridică, apoi veni crăcănat şi zise repede:
— îi dau drumu’, da sau ba?
— Dă-i drumul.
Bărbatul dădu drumul pietroiului care căzu pe gura
tunelului, astupîndu-l temporar.
— Ştii să înjuri? întrebă bărbatul.
— Nu.
— Cunoşti termeni de argou şi de jargon?
— Nu.
— Trebuie să înveţi urgent, o să-ţi fac nişte liste. Trebuie
să intri în rîndul copiilor. Crud eşti?
— Nu ştiu.
— în fine, foarte important este să ştii cînd trebuie să
înjuri, nu numai cum. De exemplu, acum, cînd vii cu
pietroiul şi îi dai drumul peste gaură şi se aude zgomotul
căzăturii şi tu te uiţi la ce s-a întîmplat şi la puţinul praf
care se ridică de pe astupuş, e obligatoriu să tragi o înju-
rătură. De ce?! Vreo problemă?! Te-a supărat cineva!? Ai
avut ghinion!? Nu.
— Atunci de ce?
Celălalt nu păru să audă.
— Ăsta a fost număru’ unu? întrebă mai tîrziu.
Puştiul lui Argint se uită cu mare atenţie pe hartă, puse
degetul şi zise da.
Mergeau pe coama dealului. Josquin îşi luase înapoi
pălăria de pe capul copilului. Tunelul al doilea, la fel de
mic, era la rădăcina unui copac; copilul spuse că pe-acolo
ajungea într-un tobogan coclit sub care era un oraş, pe
care Josquin nu reuşi să-l identifice, în ciuda descrierii
detaliate. Trînti o lespede deasupra şi înjură. Aruncă şi el
o privire pe hartă.
— Da’ un tunel pe lîngă vreo cîrciumă n-ai?
— Nu, de ce?
— ..., răspunse Josquin.
Se opriră lîngă o casă de lemn în plin cîmp, care arăta
ca şi cum fusese construită în jurul acelei respiratori. Un

213
 copac singuratic ereştea lîngă ea. Din loc în loc, pe copac,
era un tiv lung tras de cîte o ciocănitoare solitară.
— Aici, şi băiatul arătă cu un gest neputincios, sînt
mulţi oameni ursuzi care coboară un munte de nisip la
poalele căruia începe o pădure rară. Aici am avut un
prieten foarte bun. Ne-am întîlnit de cîteva ori.
Josquin aşteptă, dar copilul tăcu îndărătnic. Puseră o
piatră şi plecară.
— Ştii să scuipi? întrebă muzicantul.
Cătălin Pavcl — Da.
Copilul scuipă, dar fără să îndeplinească standardele
de precizie, distanţă sau impresie artistică.
— Nu aşa.
Josquin îşi răscoli amintirile, unde erau stocate şi aceste
competenţe, şi trimise un scuipat la doi metri, apoi unul
printre dinţi la un metru, apoi altul din colţul gurii, toate
trei însoţite de marcajul fonic al unor paradigme semantice
diferite.
— O să-ţi fac nişte scheme.
Mai găsiră un tunel lîngă groapa în care se adunau
gunoaiele satului.
— Eşti în vîrful unui turn, zise băiatul lui Argint. Vezi
mult mai mult decît ai văzut vreodată. Vezi săbiile din
vitrina unui magazin. O pisică scoate capul pe după jobe-
nul unui om. Odată a stat lîngă mine o femeie neagră
care s-a uitat la mine şi a zîmbit. Mi-a scris ceva pe o
hîrtiuţă. De pe turn auzi totul. Nişte oameni vorbeau într-o
cameră despre faptul că apa este mai scumpă ca vinul.
— Ceea ce nu e imposibil, poate în cazul unei secete....
sau dacă... Josquin se împotmoli. Anumite circumstanţe
internaţionale...

214
 Rămaseră amîndoi pe gînduri o vreme, aşezaţi în fund.
Mai încolo băiatul scoase o plăcintă dobrogeană şi îl
întrebă pe Josquin dacă vrea, dar acela zise că nu, şi
băiatul începu să mănînce din ea, învîrtind-o şi rotunjind-o.
Josquin nu se mai putu gîndi la nimic altceva vreme de
cîteva minute şi pînă la urmă se hotărî şi ceru şi el o
plăcintă. La început nu avea cine ştie ce gust, probabil
din cauză că gura nu se aştepta la mîncare. Mestecînd şi
băgînd fără grabă mîncarea la locul binecuvîntat unde
exista o măsea şi deasupra şi dedesubt, bărbatul observă Chihlimbar
că plăcinta căpătă un anumit gust, pe măsură ce se terciuia
şi el însuşi depăşea acea inhibiţie psihologică faţă de
mîncatul din senin al plăcintei, iar la sfîrşit, cînd înghiţi
noul sistem al plăcintei, imediat îşi propuse să mai ia o
gură, ceea ce şi făcu, dar se grăbi poate şi nu mai fu cine
ştie ce; apoi durerea care veni în gingii de la dinţii falşi,
de la nimic tare, doar de la plăcintă deci, îl mîhni pe
Josquin. Băiatul se arăta el însuşi nemulţumit, din motivele
lui, la sfîrşitul acelei experienţe şi îl întrebă:
— Ce cîştigi dacă mănînci?
— Trebuie să mănînci.
Aşa coborau prin iarbă, mai multe buruieni decît iarbă.
Un şoarece de cîmp fugi disperat cînd îi auzi că vin. Ei
nu-l văzură pe el, ci doar firele de iarbă şi buruienile
mişcîndu-se foarte repede. Poate că nu era şoarece, ci
altceva prudent. Continuară să astupe acele respirători.
Josquin de la un punct nu prea mai comentă, asculta
explicaţiile, îşi imagina în minte ce spunea băiatul, îi dădea
dreptate, dar nu făţiş; apoi ridica un pietroi printr-o teh-
nică specială, care descărca greutatea nu asupra coloanei,
ci asupra picioarelor şi bazinului; pietroiul, astfel înşelat,
bodogănea. Bărbatul nu era deloc sigur pe lucrurile pe
care i le spunea copilului despre Lumea Doi. Cunoştea
destule cazuri în care oameni blocaţi acolo, în Argentina,
 se îmbolnăviseră grav. Uneori, prin acelaşi tunel, doi oameni
diferiţi ajungeau în acelaşi loc, lucru împotriva legii şi care
ducea la o focalizare a fasciculului emoţiilor unuia asupra
altuia, avînd drept consecinţă îndrăgostirea, praful şi pul-
berea alegîndu-se într-un mod exemplar. Bazaconiile le
îndruga însă mai departe, închipuindu-şi că ele aveau o
valoare metodologică pentru băiat şi că îl iluzionau în
mod productiv asupra posibilităţii de a pune ordine în
minte. Un cîine lătră, referindu-se la Josquin; acesta fu
Cătălin Pavel foarte dezamăgit, deoarece pretindea că pe el nu-l latră
niciodată cîinii, ceea ce în general era adevărat, dar în
nici un caz întotdeauna.
Străbăteau satul, cînd bărbatul întrebă:
— Care mai e?
— Cel din grădină.
— Ascult.
— Am mers pe o stradă şi am trecut pe lîngă o casă
mare al cărei acoperiş era presărat cu romburi albastre,
cred că era o biserică. Apoi am trecut pe lîngă o con-
ditorie plină de prăjituri. Mi-am luat de mai încolo un
covrig. O femeie cu o bonetă cu panglici a trecut pe
lîngă mine apoi m-a strigat şi s-a întors ca să-mi aranjeze
gulerele de la cămaşă, care erau unul afară şi unul înă-
untru. După ce am dat colţul, mi-am aranjat gulerul la
loc cum era. Picura, cum am spus. M-am aşezat pe o
bordură şi, într-o clopotniţă, am văzut un om bărbos.
Seara, la tîrg, m-am suit în roata de treizeci de metri
înălţime, ca să trec neobservat. M-am uitat la oamenii şi
copiii care împuşcau animale de placaj. Animalele cădeau
cu capul în jos şi continuau să zîmbească. Şi atunci am
văzut-o pentru singura oară pe mama în Lumea Doi,
Argentina cum îi spui tu, am spus corect?; adunam banii
de aur care ţîşneau în toate părţile din nişte maşinării
luminoase pentru floricele. Mama dădea jetoane celor
care împuşcau animalele şi era obligată să zîmbească. Şi
toţi oamenii care trăgeau ţinteau de fapt în ea.
— Nu ţinteau în ea, zise repede Josquin. Şi nici nu
erau puşti adevărate.
— Nu văd asta întotdeauna, doar din cînd în cînd.
Mai puţine iluzii, mai multe defazaje.
— Tunelul ăsta nu-l acoperim deloc. Lasă-l aşa, zise
Josquin. Cum să-ţi explic? Trebuie să ai două-trei lucruri
care să te bîntuie. Dar nu mai mult, zise Josquin, uitîndu-se
speriat în părţi.
Se lăsase seara, care îl împiedica să fie obiectiv. în
timp ce vorbeau, se uitau distraţi la o cioară care arunca
o nucă de pe sîrma de electricitate în mijlocul drumului,
aştepta pînă treceau cămilele spre Agighiol, apoi se ducea
s-o culeagă şi o lua de la capăt.
— Auzi.
— Da?
— Eu aş bea ceva. Poate vrei să bei un suc, acum dacă

218
am terminat?
— Nu beau suc.
Erau în faţa gardului alb, părînd mai scund decît era,
pentru că scîndurile erau aşa lătăreţe.
— Bine, o să vorbesc cu taică-tu. Dar data viitoare...
în această propoziţie neterminată, de-abia începută de
fapt, Josquin speră că strecurase ideea că data viitoare,
probabil, în loc să umble de nebuni, aveau să studieze
ceva, poţi să ştii?, aşa cum era înţelegerea cu Argint, numai
că între timp devenise destul de clar că lipsea orice înţe- Chihlimbar
legere cu mama copilului.
Puştiul lui Argint îşi luă ochii de la el şi se uită la
copaci. Grădina era pustie, plină de umbre. Copacii erau
nişte tuneluri. O vreme nu mai scoaseră nici o vorbă, apoi
băiatul dădu să ridice mîna. Mişcarea copiilor în nacela
lor la marginea mişcătoare, curgătoare a lumii. Sistemul
copilăriei era o bulă de aer colorat care naviga prin sticla
lumii; înăuntru nu existau elemente, exista totul în mod
radical, dragostea era compusă din nimic, iar mîhnirea
exista dintotdeauna; bucuria nu avea explicaţie. într-o zi
această bulă se spărgea şi mişcarea copiilor era încetinită
de sticlă, nacela se prăbuşea şi era spălată de pe sticlă
odată cu petele de grăsime, odată cu zaţul. Nostalgia
aerului era apoi insuportabilă, pe măsură ce te obişnuiai
mai mult cu sticla. Toate descoperirile făcute în balon, în
bula de aer, erau irecuperabile, deşi trăiai în mijlocul lor.
Pe drum venea, neatentă, Magde, căreia, căutîndu-l pe
Josquin, i se dăduse de ştire că acesta mişca pietrele de
colo colo pe coclauri necuminte la cap, cu copilu’ ăla al
lui Argint, care se uita la toţi bănuitor şi căzut din lună.
Bărbatul făcu un semn cu mîna şi Magde răspunse numai-
decît. Cînd ajunse lîngă ei, tot aşa, neatentă (ce are asta?
se întrebă Josquin), zise:
— Ce faceţi, tineri domni?
— Doamna inspectoare! zise băiatul, şi roşi.
— Am mers pe-aici, se apucă Josquin să lămurească
grăbit, să vedem împrejurimile. Eu acum va trebui să plec.
Băiatul se uită la el disperat, să nu-l lase singur cu
Magde. Dar acela, care fusese şi era, de fapt, un egoist,
un egoist forţat adică, se despărţi de ei spunîndu-i băia-
tului:
— Poţi să ai puţin grijă de Magde, te rog, eu trebuie
să plec, că am bagaje.
Răma'şi singuri, băiatul şi Magde schimbară o privire.
Apoi el spuse, învingîndu-şi timiditatea:
— Deci dumneavoastră nu l-aţi mai lăsat să ţină ore
la noi la şcoală?
Astfel îi plantase acolo cu iscusinţă şi se dusese la „Dafydd“,
să se încălzească. Scaunul era o invenţie incomodă, trebuia

219
 totuşi să stai undeva. Ce căuta acolo? în plus, trebuia să
nu uite să se căsătorească cu Ilona. Ar fi vrut s-o cheme
acolo, dar dacă ea ar fi aflat că el pleacă în curînd, ar fi
fost nemulţumită pe bună dreptate că el nu rămîne cu ea
acasă. Josquin nu se putea concentra. Ba chiar la un
moment dat i se păru ridicol ce se întîmpla cu el: i se
făcu frică, aşa ca un bîzîit puternic înăuntrul lui, care mai
încolo încetă şi peste el se ridicară iar sunetele blînde ale
lumii, care îl ţinea în gheare cu aerul că niciodată nu îi
va da drumul, cînd colo, căuta un loc unde să-l lase, se Chihlimbar
gîndi Josquin, care se simţea ajuns într-un punct mort al
relaţiei lui cu lumea. Băiatul acela al lui Argint, pe care
îl băgaseră la diagnosticul de tristeţe, altminteri profund
corect, dar aşa cum îl puneau ei, profund fals, o lua pe
acelaşi drum, iar el nu putea să facă nimic, adică nu e
vorba de asta, că nu era un drum mai rău ca alte drumuri,
era, din contră, extrem, extrem de distractiv, dar oricum
ceva trebuia făcut... să nu uite să se căsătorească cu
Ilona...
Sistemul lumii îl însoţise pe Josquin cîteva zeci de ani
în mai multe ţări. El ar fi vrut mereu să trateze lumea ca
pe un întreg şi dintr-odată. Dar nu avea inteligenţa nece-
sară. Nimeni nu avea înţelepciunea necesară ca să scrie
textul scurt al lumii, şi nimeni nu avea timpul necesar ca
să scrie textul lung al lumii. A lumina lumea încetul cu
încetul, făcînd prin fanta detaliului un puţ care să se lăr-
gească într-o pîlnie infinită, către miezul imens al lumii,
lua sute de ani, făcuţi din punerea cap la cap a clipelor
de maximă luciditate, pe care bărbatul le cunoştea şi aşa
foarte rar. Lumea, luată în totalitate, trebuia apucată de
gît şi scuipată în gură, lăsînd-o, nu mai puţin, să te scuipe
în gură. Şi nu cu un scuipat particular, pe care n-are cine
să-l mai ridice la generalitate, ci unul cuprinzînd toate
 informaţiile. Nici o clipă nu trebuie să te abaţi de la lume.
Nici lumea nu se abătea de la Josquin, trebuie spus.
* ,f

Băiatul, văzînd-o pe Magde atît de neajutorată (ea habar

nu avu că el credea asta, din contră, avea impresia că ea
dirija această comunicare!), o invită respectuos la ei acasă,
unde o prezentă foarte scurt tatălui lui, viceprimarul Argint,
şi apoi o luă în grădină, unde îi arătă cîteva plante pe
care ea nu le cunoştea, atît flori, cît şi arbuşti, adică un
Cătălin Pavel fel de copaci mici.
— De ce sînteţi tristă?
— Nu sînt.
Mergînd prin grădina caldă încă şi ascultîndu-l pe băiat,
proasta de Magde începu să plîngă. Băiatul roşi.
— Vă e dor de casă?
— Nu.
îi arătă atunci într-un hambar un cal de aur, pe care
îl adusese din Argentina. Dacă Josquin l-ar fi văzut, ar fi
fost foarte uimit, dar nu-l văzuse. Magde puse mîna pe
fruntea calului. Băiatul nu spuse însă de unde-l avea, ca
să nu complice lucrurile. Nu le-ar fi complicat aşa tare
cum credea el, pentru că, regretabil, Magde nici nu-şi
dăduse seama că e de aur.
— Dacă vă place, vi-l dau dumneavoastră.
— Nu, nu pot să accept.
Astfel băiatul văzu cum e o femeie şi cît de mult gre-
şeşte, şi încă văzu asta cu una din cele mai remarcabile
femei în circulaţie în acea vreme pe pămînt. Cum vor fi
fost celelalte? Magde adăugă însă:
— Am şi eu cîţiva. Sînt greu de îngrijit, trebuie să te
plimbi pe ei în fiecare zi. Te rog să mă tutuieşti.
Se plimbau prin grădina nesfîrşită, puţin îngustă, dar
care mergea încolo, ca şi cum ar fi vrut să aibă ieşire la
mare. Un grilaj de umbre căzuse peste ei, încercînd să-i
împiedice să descopere comoara. Magde îşi strînse părul
şi îl luă de mînă pe băiat.
— Ce vîrstă aveţi, întrebă băiatul apoi.
— Douăzeci şi ceva, douăzeci şi patru.
— Frumos. Nu sînteţi de fapt chiar atît de bătrînă.
— Nu suficient. De ce întrebaţi?
— Nu pot să vă spun.
— Spuneţi, vă rog.
— Nu vreţi să vă căsătoriţi cu tata?
— Nu pot, spuse Magde, ca unui prieten.
— E din cauză că e viceprimar, nu? spuse băiatul,
resemnat.
— Deloc, dar sînt ca şi căsătorită cu alt bărbat.
— Şi unde este?
— Ne-am despărţit.
— Dumneavoastră aţi fost de vină?
— Da.
— îmi pare rău.

222
— Nu-i nimic.
— De ce nu vă căsătoriţi atunci cu domnul profesor
Josquin?
— E tatăl meu.
— A, da? se înveseli băiatul.
— Da. Dar de ce întrebi? Ţi-e teamă că o să rămîn
necăsătorită?
— O, nu.
— De ce?
— Nu pot să vă spun. Chihlimbar
Magde îşi trecu degetele ei subţiri peste faţă (avea
degetele Ilonei, Josquin avea degetele boante).
— Spune totuşi.
— Sînteţi foarte frumoasă.
— Mulţumesc.
Magde se înclină. Băiatul se înclină şi el.
— Atunci de ce mă tot întrebi?
— Păi, încerc să vă ajut.
— Poţi s’ă mă ajuţi altfel?
— Dacă pot, zise băiatul, indiferent, roşind.
— Spune-mi ce vorbeşti tu cu Josquin.
— Cu domnul profesor Josquin?
— Da.
Băiatul tremură de încordare.
— Niciodată nu voi trăda un prieten pentru o femeie.
— Bine. Dar aşa, în general, poţi să-mi spui.
— întrebaţi-l pe el.
— Bine.
Magde rîse. Acum şase-şapte ani nici un bărbat nu i-ar
fi rezistat.
— Atunci spune-mi la ce lucrezi tu acum.
— Da. Eu?
— Da. Un bărbat lucrează întotdeauna la ceva.
— Da?
— Ştiu şi eu?
— Veniţi atunci.
într-un colţ al grădinii, în lumina slabă care dispăru,
băiatul îi arătă Magdei un fel de punct luminos. Magde
întinse degetul, cînd băiatul zise, încet, e un bazilon; şi
într-adevăr, era un licurici foarte mic. Magde şi-l aşeză pe
nas.
Josquin era deci prins fără putinţă de scăpare în treaba
unei băuturi. Nu avea de dat socoteală. Trebuia să se
încălzească, alternativa fiind să moară de frig, ca David,
dar fără să aibă bogăţiile şi sunamitencele lui. Nu ar fi
fost corect. Bărbatul se simţea incapabil să mai gîndească
faţă în faţă cu acea frică. Josquin nu mai avea dreptul să
discute cu nimeni despre frică, vîrsta aceea trecuse. Mulţi
se duseseră deci acolo unde avea să se ducă şi el! Ce
nemiloşenie. Dimitrie, care intrase mai demult şi stătea
singur la o masă şi bea ceva, îi făcu de la distanţă un
semn prietenos, dar scurt, la care cîntăreţul răspunse şi

223
 el foarte scurt. Greu de înţeles cum te descurci zi de zi
cu tot ceea ce ai adunat de-a lungul timpului. Ai adunat
pe dracu’ ghem, n-ai adunat nimic. Era conştient cît de
lamentabil poate deveni un bărbat băut, pe jumătate beat.
Mai luă ceva. Nu te îmbeţi niciodată. Tu ai fost pentru
mine ultimul cîntec pe care omul îl ascultă înainte de a
intra în operaţie, ezitarea beţivului dinainte de a-şi băga
din nou degetele pe gît, minutul în care nimeni nu cere
nimic fetei de la „Dafydd“, rupte de oboseală, plăcerea
Cătălin Pavel scurtă, înecată în ţiuit, a interogatului înainte de a leşina,
bucuria egoistă a bărbatului cînd iubita lui apare într-o
rochie de vară, atenţia epuizantă cu care copilul se uită
la părinţii lui care dispar în rombul unei uşi, lumina care
a trecut prin degetul şi unghia unei fete acum trei mii de
ani; tu ai fost pentru mine lumea... Bărbatul se duse pînă
mai încolo, apoi se întoarse. De cîte ori demonul acediei
se năpustise asupra lui pe la ceasul al patrulea şi dăduse
tîrcoale sufletului lui pînă pe la ceasul al optulea? Toată
asta poartă de fapt asupra slăbiciunii de care dau dovadă,
iar nu asupra slăbiciunii lumii, gîndi el, în ascunzişul fri-
cii sale. Josquin plăti, se gîndi la o minciună şi plecă,
într-o zi (presupunea el, ca să vadă lucrurile astea), asta
nu avea să mai ţină. O amărăciune imensă te pustieşte!
trecutul absolut...

224
 A patra zi, la cinci fără douăzeci, Magde îl clătină uşor
pe Josquin care sări din somn întrebînd am dat următorul
rînd? Magde era deja în bucătărie, unde punea ceaiul în
tărtăcuţe. Josquin se spălă cu superficialitate şi rea inten-
ţie, fără să deschidă ochii, mîncă o bucăţică de săpun şi
dădu drumul la muzică în cap. Cînd ieşi cu undiţele,
momelile şi ghitara, Magde era acolo, cu coşul de mîncare
(şi băutură? da, răspunse ea), minciogul şi juvelnicul. La
cinci fix o luară la picior prin marile pînze ale păianjeni-
X lor de la colţul dintre noapte şi zi (Corpus Inscriptionum
Latinarum VII, 149). Satul întreg dormea şi, din cînd în
cînd, se răsucea în somn, înjurînd. Floarea-soarelui, cea
mai frumoasă floare, congrega în tăcere. Legase anul acela.
Bumbacul plesnise, arătînd vata de zahăr. Magde şi Josquin
traversară un pod, apoi se opriră deoarece podul se ter-
mina la jumătate şi trebuiră să se întoarcă şi să caute alt
pod, pe care îl găsiră şi îl traversară şi aruncară o privire
neîncrezătoare şi resentimentară la primul pod. Trecură
prin nişte lanuri de grîu, dar grîul fusese secerat. Mai
multe păsări profitau de boabele care li se cuveneau şi
care fuseseră lăsate acolo, ronţăindu-le neprăjite, ceea ce
era mult mai sănătos; ele îi salutară pe cei doi cu strigăte
de satisfacţie. Magde şi Josquin merseră după aceea printr-o
pădure tînără, foarte cochetă, unde, de la răcoare, băură
din ceaiul cald. O veveriţă care era de serviciu şi avea o

227
banderolă roşie pe braţ se uită la ei cu atenţie, dar, negă-
sind nimic periculos, îi lăsă liberi. Atunci Magde văzu
pînza apei. 'Philfipus şi Perotinus erau acolo de vreo oră
şi pregătiseră un loc special. Josquin aranjase această ieşire
cu oamenii lui, ca să fie sigur că Magde se va simţi bine.
Pescarii pupară mîna la Domnişoara şi îl salutară cu multă
stimă pe Dom’ Profesor. Josquin le lăsă ghitara să-i facă
mustăţi, iar el şi Magde ocupară locul pregătit pentru ei,
la o anume distanţă, unde trăgea foarte bine şi era un pic
de umbră după-amiaza. Josquin suspecta că Phillippus şi Chihlimbar
Perotinus, galanţi, dăduseră de mîncare regulat la peşte
în locul acela, dar atîta timp cît Magde nu ştia, era în
ordine. Aşa că începu să bage rîme în cîrlig, un lucru
scîrbos, pentru toate cele patru părţi implicate, cel care
băga rîma, rîma, cîrligul şi cea care se uita, urmînd însă
să se dovedească foarte falacios pentru peşte. Soarele
ieşise deja, orbind puţin peştii, care apoi se obişnuiră.
Magde avea nişte cizme pescăreşti, inutile, foarte scumpe,
şi spunea: ce frumos e aici. Josquin scoase nişte friptură
rece, ca să poată bea nişte vin mai încolo. După o vreme,
peştele, care tot aştepta porumb, dar căruia i se acrise de
aşteptare, începu să tragă într-o doară la rîmă. Josquin se
uită la Magde şi zise, vrei să scoţi tu? De ce să scot? Ca
să înveţi, spuse bărbatul. Da, dar pentru ce trebuie tras?
Ca să scoţi peştele pe uscat, explică Josquin. Pe Magde
ideea că va trage şi se va trezi faţă în faţă cu un peşte
care va zice: Bau! cu o voce foarte joasă o făcu să simtă
fiori reci pe şira spinării. De aceea refuză, mai mult, îl
rugă pe Josquin să nu tragă nici el. Bine, zise acela şi
destupă o sticlă de vin. După ce peştii ciuguliră tot, şi nu
era numai de-ăla micu’, Magde propuse să arunce direct
rîmele în golf, cîte puţine. Atunci Josquin le răsturnă pe
toate deodată, scutind travaliu, ceea ce pricinui o indiges-
tie unui haplea de peşte, celorlalţi nu. Amîndoi se suiră
în copac şi se uitară în jur; era un stejar foarte cumsecade,
cu nişte crengi groase, răsfirate, cu locuri foarte comode
şi se aşezară faţă în faţă; cînd prindea o pală de vînt, cîte
o frunză galbenă sărea în gol şi zbura ca-ntr-un vis frumos.
Perotinus şi Philippus lăsaseră ghitara, îmbrăcată într-un
mozaic de sulfină cu măghiran, într-o tufă de rozmarin.
Magde stătea atît de confortabil în globu’ copacului, încît
spuse trebuie să venim mai des aici. Josquin stătu mult
pe gînduri, apoi spuse:
— Mi se pare că aveam ceva să-ţi povestesc, cu oare-
care importanţă, pentru că nu se ştie cînd voi pleca eu
sau tu şi vreau să vorbesc o vreme cu tine. Dar mai întîi,
ce vrei să faci cu copilul soldatului?
— îl cresc, zise Magde, dîndu-se huţa puţin.
— Aici?
— Nu, acolo probabil, sau undeva.
Ah, se gîndi trubadurul, deci poate ne vom mai vedea,
acolo - sau undeva.
 — Fii atentă la mine, fii-mea, aproape se răsti el la ea,
după care iar - pauză.
— E o poveste despre doi oameni, nu o poveste de
dragoste, doar o poveste despre doi oameni aduşi laolaltă.
Trebuie să ţi-o spun ca să ştii ce s-a întîmplat cu mine,
ca să-mi cer iertare, indirect, adăugă el după un moment
de gîndire. încep de undeva, de pe o platformă, de unde
să pot aduna calm pentru mai tîrziu. Căutam o casă de
închiriat în Roma. Da, începutul e atît de benign, încît aş
vrea şi finalul să fi putut fi la fel. Stăteam între platanii Chihlimbar
de lîngă S. Crisogono şi mă uitam la ferestrele unei case
care mi se păruse convenabilă, şi G. a apărut în faţa mea
de nicăieri. Mi-am adus aminte de unde îl ştiam: în chiar
prima mea zi acolo, în timp ce mă certam cu secretara
care refuza să-mi dea cheile de la auditorium, G. trecuse
grăbit prin holul înalt, încărcat cu picturi şi dispăruse în
 vechiul cabinet Caccianemici. Acum pe stradă mi se părea
mai tînăr decît atunci, poate pentru că era ciufulit de vînt;
una dintre rarele* figuri pe care oboseala o înfrumuseţa.
Atunci aveam încă încredere în oboseală. El m-a convins
să las casa aceea, cartierul ar fi fost xenofob şi casa însăşi
ar fi fost în fiecare seară direct expusă soarelui roman în
crepuscul, ceea ce, zicea el, era toxic. Aşa am găsit o casă
mai mare, îmbrăcată în caprifoi - în care avea să mi se
dea şansa de a petrece unele dintre cele mai negre zile
ale vieţii mele. Asta era acum cinci ani. în seara de care
Cătălin Pavcl
îţi spun ne-am întins la băutură, el povestind despre copi-
lăria lui, singur cu tatăl şi soru-sa într-un castel din Piemont,
simţindu-ne bine chiar cînd povesteam lucruri care îţi
usucă gura cînd te gîndeşti la ele, apoi am vorbit la
nesfîrşit în dodii, rîzînd din cînd în cînd şi, destul de
curios la mine, m-am îmbătat; abia am ajuns acasă, am
căzut pe scări, am vomitat şi m-am prăbuşit îngheţat în
pat. După o oră nu mai puteam să mişc nici mîinile, nici
picioarele şi dogoream. M-am speriat. Am încercat să mă
liniştesc, dar mă scufundam. De ce oare nu ne convine
nici unuia să murim între străini, de unde fixaţia asta? Au
intrat în siîrşit peste mine: era G., care adusese un doctor,
lucru neobişnuit, o femeie. M-au dezbrăcat pînă la piele;
aveam pete albastre pe mine. M-au învelit într-un cearşaf
rece, ud... N-am rămas cu nimic din acea femeie în afară
de atingerea nervoasă şi foarte rapidă a mîinilor ei. Ea a
plecat, G. a rămas cu mine pînă a doua zi seara, ajutîndu-mă
să iau preparatele galenice pe care le lăsase soru-sa, fuse-
sem, se pare, norocos că ei erau împreună şi că fuseseră
anunţaţi...
Am vrut să-i invit pe amîndoi la mine la masă, în semn
de mulţumire, şi au venit. G. a intrat pe uşă gălăgios şi
foarte binedispus, începînd direct să povestească despre
succesul lui asupra unuia dintre cardinali, care nu înţelegea

aluziile la Savonarola din Valdichiana ribellati; apoi intră

ea, îmbrăcată în negru, ceea ce o subţia prea mult; cînd
i-am luat haina, mi-am dat seama brusc că mai era ceva
ce-mi rămăsese din noaptea aia, anume mirosul ei tulbu-
rător, pe care acum îl recunoşteam şi care venea spre
mine din cea mai adîncă frică a mea; un început prost,
foarte prost, pentru iubirea de la mijlocul vieţii, zise Josquin
cu un aer nedumerit. (Cum putea să-i povestească Magdei
despre o altă femeie decît mă-sa? Asta era ideea lui Josquin
despre penitenţă? Despre a putea începe din nou? Atunci
cînd deja îşi pregătea plecarea?) Aşezîndu-ne la lumină,
am tresărit, luat prin surprindere de intensitatea acelui
chip aristocratic de mare curăţenie, a gurii de realgar. De
la lobul urechii pînă în colţul stîng al gurii avea o cicatrice
extrem de subţire, albă, pe care, cum am văzut mai tîrziu,
nu o masca niciodată cu fard. Ca să mă apăr de inteligenţa
de pe figura ei am clasat-o imediat drept curvă de lux.

230
Da, sîntem nespus de vulgari. Cum vă mai simţiţi, a între-
bat ea, uitîndu-se la mine în felul ei caracteristic, mutîndu-şi
rapid privirea ei chihlimbarie de la un ochi la celălalt al
celui cu care vorbea. Bine, am spus, mulţumesc. Dar
domnia-voastră? am spus eu, avînd impresia că sînt îndrăz-
neţ, iar ea s-a uitat cu uimire la mine, apoi la G., fratele
ei, apoi iar la mine, surîzînd uşor drept răspuns, ceea ce
mă alertă dintr-odată. Uneori, cu cît o femeie te orbeşte
mai mult cu frumuseţea ei fizică sau cu gesturile ei, cu
atît te uiţi la ea mai suspicios. Era o femeie, aşa cum am
Chihlimbar
ajuns s-o cunosc foarte repede în zilele care au urmat,
plină de energie şi de siguranţă; aşteptam aproape cu
nerăbdare să aflu în ce stătea dezechilibrul interior care
trebuia să se afle acolo şi fără care, de bună seamă, n-aş
fi putut simţi acea dorinţă aprigă pentru ea, să văd deci
acest dezechilibru cursiv, în desfăşurare. Cum ar fi fost să
ai privilegiul de a vedea această femeie, care se mişca

încontinuu şi vorbea cu însufleţire, stînd locului minute

întregi, uitîndu-se la tine zdruncinată. Se spune că dacă
o femeie apucă să plîngă în prezenţa ta, e ca şi cucerită...
în cazul ei, lucrurile stăteau altfel, adică dacă apuca ea
să rîdă în prezenţa ta, nu mai aveai scăpare, atîta sevă,
atît fast avea acel rîs cu care era o onoare să fii răsplătit.
Aceasta era deci femeia, mă gîndeam după plecarea lor,
pe care o voiam; stăteam nemişcat în casa încă luminată
tare, zăpăcit de nostalgia sumbră de dinaintea îndrăgos-
tirii, apăsat de acea responsabilitate inconturnabilă. Cîteva
zile nu l-am putut întîlni pe G., sau am încercat să nu mă
bag, poate am aşteptat să-mi treacă pofta de a mă azvîrli
cu capul în gol, dar degeaba. Oare unde mergea la litur-
ghie? G. păruse foarte nedumerit de întrebările mele, însă
îi transmisese ei dorinţa mea de a ne vedea; prima noas-
tră întîlnire a avut loc într-o seară caldă, fosforescentă de
octombrie, la o terasă împînzită de oribile bougainvillea,
vîrîtă sub pergolele de lemn ca un cuţit într-un toc. încă
de la început mi-a zis că găseşte stupid să ne întîlnim la
restaurant şi că de data viitoare ne vom întîlni la ea sau
la mine. Purta un fel de mantilă neagră de o formă neo-
bişnuită peste o rochie foarte lungă, complicată ca o
maşinărie. Conversaţia rămase destul de academică; ştia
multe lucruri, ca şi cum le-ar fi discutat pe larg cu băr-
baţii care vor fi fost pe rînd în preajma ei, ea nemaifiind
deloc aşa tînără pe cît părea, trecuse probabil de treizeci
şi cinci de ani - şi cu fiecare vorbă, doar stînd la acea
masă, devenea necesar pentru mine să am acea fiinţă,
ochii ei închişi. în timp ce ea vorbea, m-am aplecat peste
masă, am atins-o cu mîna pe cicatrice şi am întrebat-o ce
aveţi aici? Un semn din naştere, a zis ea nu imediat, dar
fără întîrziere; vă place? N-am nimic împotriva semnelor,
am răspuns eu descumpănit, mai încolo s-ar putea chiar
să-mi placă, într-adevăr, cum spuneţi... Am condus-o acasă,

231
 ca să văd, cum spunea ea, unde locuieşte; am încercat
să o sărut, dar a spus nu. Cîteva luni am continuat să ne
vedem regulat, fără să mă lase s-o ating. Ne întîlneam o
dată la zece zile, mai des nu voia ea, deşi, cît eram împre-
ună, era altminteri caldă şi familiară. Mă lăsa să văd că
mă place, fără însă, ce-i drept, să mă atîţe deliberat, iar
apoi să mi se refuze. Mulţi mă invidiau, eram consideraţi
o pereche reuşită, degeaba încercam să păstrăm secretul.
Numai că secretul nu exista. Relaţia noastră avea şi ea un
semn din naştere. Am obţinut de la ea să ieşim măcar în
Chihlimbar
oraş, temîndu-mă ca, în casa ei, să nu cumva să-mi pierd
cumpătul şi să fac vreun gest prin care, în foamea mea
de a o avea, să mă umilesc pe mine sau s-o umilesc pe
ea. începusem să slăbesc. Eram pur şi simplu pîrjolit de
această femeie. Poate şi asta ţine de vulgaritatea noastră,
a bărbaţilor. într-o seară vine la masa noastră o pereche
mai în vîrstă, se scuză cu multă distincţie şi întreabă dacă
doamna (şi o numeşte pe sora lui G.) poate să-i însoţească
puţin la masa lor pentru a discuta unele probleme de
familie. Ne confundaţi, eu şi soţia, fac eu, abia am venit
din Constantinopol, soţia este turcoaică şi nici nu vorbeşte
italieneşte, soyle cănim, bunlari biliyor musun acaba...?
Fireşte, nimeni n-ar trebui să fie atît de consternat doar
pentru că ceea ce credea că ştie se dovedeşte a fi cu totul
altfel, însă celor doi le căzuse cerul în cap şi încremeni-
seră în faţa noastră, ba chiar el se aplecă spre masă şi o
strigă încet pe nume, cu un aer idiot. Iar aici, cu o com-
plicitate care trebuia doar să mă amuze, dar mă zgudui,
pentru că era acolo o adîncă solidaritate cu mine, turcoaica
se uită la ei buimacă, dădu din cap prosteşte şi îngăimă
ceva, ceea ce îi făcu să facă trei paşi înapoi, înspăimîn-
taţi... A trebuit pînă la urmă să plecăm de acolo pentru
că se uitau încontinuu la noi cu nişte mutre burleşti şi
aproape că o pîndeau să vadă dacă nu cumva scoate de

232
 fapt un cuvînt italian! Li se luase ceva care le aparţinea!
Şi poate era momentul să-mi aparţină mie. Pe stradă, în
întuneric, am sărutat-o deci cu forţa, lipind-o de peretele
îmbrăcat în travertin. Se zbătu cu puterea pe care o avea,
dar nu i-am dat drumul; însă nici ea nu-şi încetă împo-
trivirea. Am lăsat-o în faţa casei şi ne-am despărţit fără
nici un cuvînt.
Data următoare m-am dus s-o iau de acasă, unde o
găsesc aşteptîndu-mă, frumoasă şi gata de drum. Faţa ei
Cătălin Pavel
se înviorează cînd mă vede. Mîncăm la restaurant, eu cu
un cuţit în inimă tot timpul; la slîrşit, din nou pe stradă,
o sărut şi ea se zbate. Zilele care au venit am spus că
sînt bolnav (eram) şi n-am mai trecut nici pe la capelă,
nici pe la cancelarie. L-am întîlnit însă pe G., distrat, greu
de adus la discuţia de care aveam eu nevoie. Soru-ta mă
omoară cu zile, i-am spus. Are pe altul, a avut experienţe
tîmpite cu vreun cicisbeu, sau îi plac femeile, am întrebat.
Nu ştiu, sincer, a zis el, e foarte închisă. Şi atît. Am bătut
străzile şi pieţele; am ajuns seara acasă cu un ochi umflat,
fără portofel şi cu un balon pe care nu-mi aminteam unde
îl cumpărasem. Cînd ne-am întîlnit în ziua obişnuită, m-a
întrebat ce-i cu hematomul periorbital şi am răspuns că
e un semn din naştere. Am mers să mîncăm la restaurant.
De cîteva ori i-am auzit rîsul. Am vorbit despre cai şi cîini,
despre cărţi; ea a povestit despre studiile ei de medicină
la Torino şi eu despre atelierele din Milano; am mai reu-
şit printr-un artificiu destul de ieftin, pe care nu l-a comen-
tat însă, să simt mirosul părului ei. Am plecat; la despărţire,
ea zgribulindu-se în aerul rece al nopţii, am luat-o în braţe
şi, în ciuda protestului ei disperat, am sărutat-o din nou;
gura ei era rece şi îngrozitor de bună la gust; brăţara ei
mă zgîrie pe frunte în timp ce se zbătea, încît am strigat
ce este, nefericito, spune! Nu te iubesc! strigă ea. De ce
dracului nu mă iubeşti, ce am! am strigat şi eu exasperat.

233
Am ridicat-o în braţe şi am dus-o în casă. Privind-o acum
cum stătea frîntă, cu mîinile împreunate şi ochii în jos,
o tristeţe năucitoare mă invadă şi mă răcori. lartă-mă,
am spus, te iubesc prea mult, nu mă respinge. Am spus
aceste lucruri cu gura mea şi nu am găsit nimic greşit
în ele. Plecînd, mersul sau altceva m-a liniştit, încît curînd
am început să fluier şi m-a apucat un chef imens de a
mă întoarce la munca mea, la muzică. Acum mi se părea,
nu ştiu de ce, că existenţa ei fizică este o garanţie sufi-
cientă pentru viaţa mea şi pentru împlinirea ei, indiferent Chihlimbar
de ce ar putea ea crede despre mine şi chiar dacă m-ar
respinge. Mă înşelam. Deocamdată însă, în acele zile,
mi-am împărţit timpul între cor, compus şi Trastevere,
unde colindam cu G., evitînd cu cea mai mare grijă orice
aluzie la sora lui. într-o asemenea seară însă, după ce
ne bătusem fără motiv cu doi napolitani, G., căruia bătaia
ar fi trebuit să-i dreneze orice impuls iraţional, iar nu
să-l amplifice, începe să-mi spună că îi nenorocesc viaţa
soră-sii, că o bat, că mă uit după alte femei. O mai bat
eu din cînd în cînd, am zis, ca să nu mă uite, şi mai
măsor femeile, dacă sînt frumoase, în scopuri strict sta-
tistice; dar nu-i nenorocesc viaţa, îţi promit! Şi în acelaşi
moment mă îngrozii, gîndindu-mă mai bine dacă nu
cumva ăsta era adevărul, nu o glumă. Această seară m-a
pus pe gînduri. Vezi tu, Magde, erau douăzeci ani de
cînd mă despărţisem de Ilona.
Magde îşi feri privirea şi ascultă mai departe cu o vagă
irascibilitate.
— M-am gîndit la ea mult, spuse bărbatul. Tu nici nu-ţi
poţi închipui cît de uşor e de fapt, şi cît de des se întîm-
plă, să te gîndeşti la cineva-timp de douăzeci de ani.
Acum iubeam pur şi simplu altă femeie, fără să se schimbe
nimic. însă, cu această ocazie, viaţa mea era pusă în
pericol. Soluţia pe care am găsit-o a fost aceasta (aceste
 soluţii nu se schimbă în cursul istoriei), să plecăm împre-
ună undeva, cîteva zile, să vedem ce se întîmplă. Aveam
s-o implor să viîiă cu mine şi ea, cu siguranţă, avea să
accepte. într-o dimineaţă însă, coborînd foarte devreme,
o găsesc afară, îmbrăcată fără cusur, discutînd cu unul
dintre cardinali, care, văzîndu-mă, salută şi pleacă. Glacială,
puţin rătăcită, îmi face un anunţ: putem să facem dragoste
dacă vrei, cu condiţia ca după asta să pleci definitiv din
oraş. Era serioasă; ridurile fine de la ochii ei transformau
Cătălin Pavel
însă pentru mine această seriozitate într-o simplă stare de
suferinţă. Am început, bineînţeles, să rîd: era prea de tot!
Hai să mergem undeva, cîteva zile, am spus eu textul pe
care mi-l pregătisem, să stăm puţin la căldură. Nu, a zis
ea. Nu neapărat acum, i-am explicat, putem să aşteptăm
un moment mai potrivit şi pentru tine, în care... dar ea
a zis iar, dar de două ori: nu, nu. Iar după asta m-a supus
la absenţa ei, nu voia să ne vedem, nu era niciodată acasă
pentru mine. Am găsit-o la o recepţie Borgia. Există oameni
care, cînd se enervează, ar rupe înjurînd şi ordinul propriei
lor graţieri; cam aşa mă simţeam şi eu. Pe cît de mult te
validează fie şi numai simpla identificare în lume a femeii
care este marea ta iubire, pe atît de mult te infirmă refu-
zul ei. încercam deci să înfrîng această furie. M-am apro-
piat de ea în mulţimea de oameni şi m-a văzut prea tîrziu
ca să mă evite. Mă înecam cu propria mea salivă, atît
eram de emoţionat. îţi ofer tot ce am, am spus, dar
bîlbîindu-mă ca un caraghios. Se uită şi ea la mine, dar
o traseră în altă parte, zece persoane erau acum între noi.
Mă înconjurară capelmaistru! din Ferrara cu oamenii lui,
a căror şedere în Roma nu mai putea fi lungită, trebuia
să facem repetiţii; în timp ce încercam să mă adun şi să
le dau un răspuns, am văzut-o pe ea plecînd împreună
cu doctorii şi garda lui Borgia; G. era şi el printre ei.

236
 Te întrebi de ce perseverăm uneori în înfrîngere, în
umilinţă... Nu mai eram bun de nimic, nu scriam nimic,
nu mă mai vedeam cu nimeni. Eram într-o asemenea stare
încît puteam să beau la nesfîrşit fără să mă îmbăt, asta
mă speria, pentru că niciodată nu avusesem nevoie de
mult alcool ca să mă fac pulbere. După cîteva zile am
aliat de la puştimea care lucra pentru mine că fusese
văzută în Trastevere. Şi am găsit-o. în chiar acea seară
am găsit-o zîmbitoare în faţa unei căni de vin fiert. M-aţi
chemat? am spus, în timp ce mă aşezam în faţa ei, atent Chihlimbar
la inima mea care bătea îngrozitor şi la ochii ei care se
răciră, învăluindu-ne într-o lumină albă. Ce aveam de
pierdut? Sînt de acord, zic eu. Ea ridică sprîncenele, lăsînd
puţin capul pe spate şi o umbră alergă pe linia imperfectă
a nasului ei. Da, am zis, putem să facem dragoste şi apoi
eu voi pleca din oraş. Definitiv, zice ea; da, definitiv, zic
şi eu. Am cuvîntul de onoare al domniei-voastre? Da, am
răspuns. Juraţi! Am băut o gură din vinul ei. Jur! am zis.
Am să vă caut eu, adăugă ea, visătoare, cu o urmă de
interes în voce parcă pentru mine... Am plecat. Mergînd
în lungul străzilor, mă uitam la cerşetori, la copii cu o
invidie bezmetică, răscolitoare - erau liberi... Cînd am zis
unele dintre cele mai negre zile din viaţa mea, mă gîn-
deam la aceste zile; viaţa mea mi s-a părut atunci, o dată
mai mult, o monstruoasă alcătuire în folosul plictiselii şi
absurdului, deschisă însă, pe lîngă asta, unei dureri arză-
toare, fără consolare, într-o lume în care revanşa sau măcar
răzbunarea erau imposibile. Nu vedeam capătul acestui
imbroglio; ziua în care ea ar fi venit la mine era încărcată
de prea multă emoţie ca să mi-o pot reprezenta. Pe de altă
parte ea era încă lîngă mine, ba chiar, atîta timp cît nu mai
aflam nimic despre ea, nimeni nu putea să mi-o ia; şi
speranţa morbidă că aveam un viitor alături de această
femeie se străduia să instrumenteze toată schingiuirea asta
 într-un dosar soteriologic. Ca şi alţii înaintea mea, am stat
ore întregi nemişcat în fotoliu, m-am uitat ore întregi pe
geam. Platanii se legănau ca nişte corăbii, totul era de
neatins, cerul nu avea nici o culoare - fiecare lucru pe
care îl vedeam, faţa mîhnită a omului care merge calculînd
mereu de cîţi bani trebuie să mai facă rost, ploaia ducînd
mizeria de lîngă borduri, aproape mă făceau să plîng. Am
greşit stînd singur, ar fi trebuit atunci să caut oameni pe
care îi ştiam, prietenia simplă, de ce nu, chiar o femeie,
Cătălin Pavel
şi poate n-aş mai fi intrat în segmentul esenţial al iubirii
mele pentru ea cu mintea gata să plesnească. Greşeală!
într-o noapte în care stăteam în pat aşteptînd să bată
la uşă, a bătut într-adevăr. A intrat şi în mirosul voalat de
frunze arse al aerului era, ca într-o coajă, propriul ei miros,
amăgitor. Mirosul ăla îmi promisese mie marea cu sarea,
că voi scăpa din pielea mea, că uşa vieţii se va deschide.
Cit pe-aci să nu mă găsiţi acasă, am zis, în timp ce ea îşi
dezbrăcă haina şi rămase cu ea în braţe; aţi hotărît data
fericitului eveniment? Iar ea zise: Acum. Eu am îngheţat.
Ei bine (si i-am spus, cu oarecare ezitare, pe nume), ceea
ce vreau de la tine este mult mai mult decît atît. Vreau
să stai lîngă mine o vreme, pînă am să mă conving eu
că nu avem nici o şansă să fim doi cameloparzi fericiţi,
mai exact, că nu există nici o şansă ca tu să mă iubeşti
măcar pe jumătate din cît te iubesc eu. Pentru mine e o
problemă de viaţă şi de moarte. Se aşeză turceşte pe
covor. Nu am la dispoziţie nici timpul, nici sentimentele
de care aveţi nevoie. Ceea ce vă ofer este oricum prea
mult, intenţia mea era să rupem această legătură fără nici
o altă explicaţie, a spus ea; iar eu am sperat deodată, am
sperat totul, ca un urlet. Nu ştiu de ce - mi se păruse
poate că... ezitase. Nu se uitase la mine cu adevărat, ochii
ei grei parcă licuriseră o clipă; un fir de lumină traversa
miorlăindu-se minunatul crîng al părului ei. Oare să fi fost
într-atît de idiot încît să cred că tocmai fermitatea refuzu-
lui ei îl făcea mai puţin credibil? Speranţa vrea să speri,
durerea vrea să suferi, şi tu joci cum îţi cîntă ele, e clar.
Aşezîndu-mă lîngă ea, mi-am pierdut cumpătul şi am vrut
s-o sărut, de data asta fără s-o bruschez; dar s-a tras îna-
poi. Petrecusem deja cu ea destul timp ca tot ce aveam
eu mai bun să fi făcut deja ca o piele roşie la stîlpul
frumuseţii ei; şi totuşi degeaba. Oricine ar fi înţeles că nu
mai era nimic de sperat, că din femeia asta nu va izvorî
nici un fir de iubire.
Ce nu află Magde: făcuseră într-adevăr dragoste în acea
noapte, dar nu fusese aşa simplu. Josquin încercase să-i
ia gîndul de la lucrul pentru care venise şi să-l înlocuiască
cu altceva, cu ceva care s-o oblige pe ea să rămînă, să
rămînă mai mult, obsedat de căldura ei proprie femeilor
care, nemaifiind tinere, nu mai sînt atît de obosite de
frumuseţea lumii, obsedat de noiţele ei (Josquin n-o văzuse
niciodată fără noiţe la unghii) şi de rîsul ei luxuriant,

238
care-şi pierduse orice siguranţă în febrilitatea ordaliei la
care erau supuşi. Apoi, cînd ea spusese, domnule, vă
pierdeţi timpul, el spusese, doamnă, un bărbat nu este
permanent disponibil, el trebuie să intre într-o anumită
stare de graţie tehnică, or domnia-voastră întreţineţi aici
o atmosferă despotică, în loc să vă pogorîţi în mecanismul
distrus al iubirii mele care merge mai departe, şi nu-mi
oferiţi decît rîsul ăsta plîngăcios. Ea ceruse ceva de băut -
nu mai era nimic în casă, Josquin se blestemă pentru
neglijenţă. Va trebui să vă înfrunt aşa, lucidă, spuse ea
Chihlimbar
mai tîrziu, speriată, şi Josquin tresărise. O dusese sus, o
dezbrăcase ca pe o păpuşă şi o întinsese în pat, dar
rămăsese o secundă mohorît, crezînd că ea nu va face
apoi nici un gest pentru a-i ieşi în întîmpinare; ea făcuse
totuşi acest gest, anume spusese mi-e frică, ceea ce îl
făcuse pe Josquin să se însenineze. Imediat ce ea îi încon-
jurase gîtul cu braţul ei cald, Josquin intrase în ea, cu
mult mai uşor şfmai repede decît crezuse, altfel ar fi
încercat să umble mai încet; pentru o secundă, crezu că
o omorîse, aşa o simţise crispîndu-se sub el, ochii ei se
bătură fără să vadă nimic, deschisese gura să strige, dar
Josquin nu auzi nimic, decît un fel de uruit al lucrului lor
împreună, în fagurele acelei femei pe care o iubea cu
adevărat şi care se agăţase acum de el cu toată puterea
şi nu voia să-i mai dea drumul. Josquin ar fi putut crede
în acea noapte că femeia este fericită cu el. Dar ştia, sau
era în putinţa lui să ştie, că, în principiu, orice doi străini
de inteligenţă şi frumuseţe medie care ar ajunge să petreacă
noaptea împreună îşi pot lăsa senzaţia că se iubesc, că
viaţa are o soluţie şi că această soluţie era neaşteptat de
simplă, iar asta din cauza conjuncţiei acelor două elemente,
noaptea şi dragostea fizică, primul cu nimic mai puţin
important ca al doilea. Se mulţumise aşadar pentru moment
să-şi spună că nu e totul pierdut.
— Dimineaţa m-am trezit foarte devreme şi ea era încă
acolo. M-am gîndit să plec ca s-o las şi pe ea să plece în
linişte, dar nu-mi puteam permite să ratez şansa extraor-
dinară ca ea să vrea să rămînă. Atîta timp cît nu se trezea,
provizoratul continua, rămasul ei era absolut posibil. Ea
dormea cu spatele la mine, goală sub cearşaful cam aspru,
cu umărul pe jumătate acoperit de părul ei frumos, negru,
cîrlionţat, o farsă, căci niciodată n-aş fi crezut să iubesc
o femeie cu păr cîrlionţat, asta ieşise pur şi simplu din
vederile mele... Beam ceai şi răsfoiam caietele cu partituri
fără chef. Mai tîrziu, uitîndu-mă la ea pe sub sprîncene,
văd că se întorsese la mine şi mă fixa în tăcere. S-a ter-
minat, m-am gîndit. Apoi, în timp ce ea, după ce se scu-
lase cu cearşaful înfăşurat în jurul corpului, pînă la gît,

239
 se închisese în baie cu toate hainele şi tot ce îşi adusese
cu ea, auzeam mereu o voce în minte: „am rămas singur
pe lume, dar nu-i nimic“. Cunoşti sagacitatea cuvintelor
mecanice... Ca s-o enervez, m-am proptit în uşa băii şi
am început să strig la ea. Nu pleca! Accept orice condiţie!
O să te duc în Punjab să mănînci dulceaţă de trandafiri.
O să-ţi închei rochiile la spate. Nu te voi face să suferi.
Am să muncesc pentru tine! („Am rămas singur pe lume,
dar nu-i nimic!“) Dar a plecat, şi Josquin se uită la Magde
Cătălin Pavel
ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Am dus-o pînă la uşă,
unde mi-a întins mîna, deja înmănuşată. I-am sărutat mănuşa.
Credeam că o să aud orice altceva în afară de cele cîteva
cuvinte fasonarde, de rutină amabilă, pe care mi le-a spus
înainte de despărţire, înainte de a ieşi în stradă; stradă
care nu îmi aparţinea şi în care nu mai aveam nici măcar
puterea derizorie pe care o avusesem asupra ei şi care o
făcuse noaptea trecută să plîngă sau să se bucure. Am
rămas în uşă, obligat să mă uit după ea, şi cu cît se înde-
părta, cu atît se întîmplase mai puţin între noi noaptea
trecută. Simţeam cum furia creşte în mine doar ca să mă
salveze de la disperare.
Pe scurt, n-am fost în stare să plec din oraş. Mă gîn-
deam că mai era o şansă, n-aveam motive să cred că nu
mai exista nici măcar o şansă. Cînd m-a văzut după cîteva
zile, la o recepţie pentru delegaţia valenciană, mi-a spus
încet, ca să nu ne audă ceilalţi, dar cu vocea cu atît mai
mult tremurînd de indignare, domnule, mi-aţi jurat, şi i-am
răspuns doamnă, sînt un om lipsit de onoare; daţi-mi
şansa unei întîlniri şi am să mă explic. A plecat de lîngă
mine îngrozită. Ce puteam să fac: să mă afişez cu altă
femeie; să mă îmbolnăvesc grav; să o răpesc şi să o duc
de acolo, toate trei soluţiile cu avantajele lor şi deja veri-
ficate (de alţii, ce-i drept). Eu mă ridicam de fapt împotriva
unui lucru care, altminteri, e cum nu se poate mai evident,
anume că şansele ca femeia, despre care tu decretezi
dintr-odată că este femeia pe care o căutai, să creadă
despre tine că şi*fu eşti întocmai bărbatul pe care îl căuta
sînt foarte, foarte mici. Dacă dragostea noastră e o dam-
bla, iar nu decizie şi disciplină, sîntem damnaţi. Dar eu
nu aveam timp s-o conving pe ea pas cu pas de calităţile
şi eligibilitatea mea, eu voiam ca ea să mi se dea mie
instantaneu şi cu flamă, nu să-şi spună că, pînă la urmă,
e plină lumea de proşti şi ai nevoie de cineva rezonabil...
Mie îmi era absolut necesar absolut totul în starea nefe-
ricită în care mă găseam, deşi, să ai nevoie de totul doar
ca să poţi trăi mai departe, asta chiar se poate numi ghi-
nion. Ce s-a întîmplat mai departe: pur şi simplu, nu mă
dezlipeam de ea, eram peste tot unde se ducea, la oca-
ziile oficiale, la care îmi dădea dreptul să particip impor-
tanta mea poziţie la curte, dar şi neoficiale, pe care le
aflam datorită prietenilor mei din Trastevere, mai ales a
copiilor, nemaivorbind că ştiam cîrciumile romane ca pe

240
buzunarele mele. Nu-i vorbeam însă, mă făceam doar
văzut şi o vedeam; m-a găsit de două ori în casa unui
bolnav pe care îl vizita, unde am ajutat-o în tăcere. N-am
fost foarte mirat cînd am văzut-o din nou în uşa mea;
extrem de rece, fără să se enerveze însă, mi-a propus o
sumă mare de bani ca să dispar; i-am spus că nu mă simt
jignit de propunere, dar că nu asta mă interesează. Dar
ce doriţi să primiţi în schimb? m-a întrebat, palidă de
efortul pe care îl făcea să se stăpînească. Păi, să facem
din nou treaba pe care am mai făcut-o, am zis eu simplu, Chihlimbar
mîrlăneşte. A plecat fără un cuvînt. Eu am început să
aştept.
A bătut într-o seară, şi nu încape îndoială că exact la
ea mă gîndeam în chiar acea clipă. Intră cu acelaşi aer
sever, dar în acelaşi timp admiţînd familiaritatea locului.
Doamnă, i-am spus, îmi pare rău, sînt cu o femeie, vizita
dumneavoastră nu mi-a fost anunţată; reveniţi altădată.
Femeile trec după îndatoririle dumneavoastră oficiale -
aveţi de corectat o partitură pentru mesa de duminică,
zice ea, lăsîndu-mi un caiet cu monograma Borgia. A reu-
şit să mă uimească venind şi a doua zi, seara, ceea ce
mă puse subit într-o poziţie de inferioritate. Mă întrebă
ce garanţii are că de data asta voi pleca din oraş, de
vreme ce prima dată îmi călcasem cuvîntul de onoare?
De vreme ce aţi venit, am răspuns grosolan, e clar că nu
mai doriţi nici un fel de garanţie. Cum am venit, aşa pot
să şi plec, zise ea (o, nu, asta nu poate nimeni niciodată,
m-am gîndit, cum a venit, aşa să şi plece...). Care era
realitatea, durerea aceea înverşunată, lăsată la fundul vasu-
lui fiinţei mele sceptice şi uscate, sau speranţa dementă
care mă lua pe sus?
Ce nu află Magde: făcuseră din nou dragoste, de data
asta mai simplu, adică sus se năpustiseră unul la altul şi
se futuseră de să rupă patul. Lui aceasta îi confirmă, nu
se poate şti de ce, că o iubea pe termen lung. Ea însă
începu după aceea să se poarte ca leşinată, se uita la el
ca prin ceaţă, deşi o dată sau de două ori nu protestă
cînd el o luă în braţe, ba chiar îi răspunse cumva. Toată
vremea asta, Josquin văzu că frumoasa ei intimitate cu el
nu cuprindea niciodată iniţiative ale ei, chiar dacă ea nu
le respingea pe ale lui, şi se mohorî din nou. Simţise
parfumul ei încetinit în timpul somnului şi dimineaţa,
femeia plecase.
— Rămas singur, am luat în calcul cu seriozitate ideea
de a-mi face bagajele şi de a dispărea, puteam să plec,
de pildă, la Cambrai. Dar mintea mea lucra din greu să
mă convingă că ea se apropiase deja foarte mult de mine
şi avea curînd să cadă peste mine, ca o stea cu coadă
peste planeta mea săracă, secetoasă, o eventualitate care
îmi surîdea foarte mult. Şi am rămas, bineînţeles. Am scris
în cîteva zile, în'joacă, ceea ce altădată mi-ar fi luat o
lună şi un milion de nervi. Nu suna foarte bine însă; totul

241
 era cam ţipat... îmi era foarte dor de ea, atît de mult,
încît îmi era greu să deschid gura ca să răspund la o
întrebare. Am căutat-o acasă, dar nu m-au lăsat să intru.
Am pîndit-o din nou la recepţia de Sf. Silvestru, de unde
nu putea lipsi şi unde nu mă putea ocoli; acolo, ieşindu-i
în faţă, în modul cel mai auster posibil (băusem ca să mă
pot purta aşa) îi cerusem să vină la mine; găsisem soluţia;
avea plecarea mea în 48 de ore. Nu adăugasem nici un
fel de promisiune şi poate de-asta jocul meu reuşi, ceva
Cătălin Pavel
se clătină în ea şi veni la mine chiar în aceeaşi seară.
Trebuia să sper? Nu-şi dădu haina jos. Cred că ştiţi ce
vreau să vă propun... Nu puteţi îndrăzni, strigă ea.
O clipă, n-am înţeles ce o scandaliza aşa, apoi mi-am dat
seama şi am rîs. Voiam să vă propun cu totul altceva.
Adresîndu-mă ochilor acelora chihlimbarii atît de puternici,
încît aveam impresia uneori că schimbă jocurile de umbre
în încăperi, am spus, haideţi să ne căsătorim. Şi am repe-
tat, neliniştit dintr-odată, uitîndu-mă de data asta la părul
ei, care parcă suia spre mine ca algele ca să mă învăluie,
vă rog să fiţi soţia mea. Nu tresări acea fiinţă! O clipă
m-am îndoit că era lucidă şi că înţelesese ce spusesem.
Dar apoi mi-a răspuns: imposibil. Am încremenit, deşi am
continuat să vorbesc: de ce nu? îţi las toată libertatea pe
care o vrei, ne înţelegem foarte bine în pat şi nimeni n-o
să te iubească aşa cum te iubesc eu. Cum pot eu să mă
căsătoresc cu un bărbat pe care nu-l cunosc? a zis ea,
dispreţuitoare. Am strîns din dinţi ca să rămîn calm. Ştiu
că şi ea făcea acelaşi lucru. Eram doi oameni care ar fi
vrut să se iubească, fiecare cu apocalipsa lui. Am început
să-i amintesc surorii lui G., întinsă pe pat cu spatele la
mine, ce se întîmplase în tinereţea mea, nemicşorînd nimic,
femeia se gîndeşte, dacă ai iubit-o mult pe cutare, o s-o
iubeşti şi pe ea mult, altminteri, dacă zici că ai iubit-o,
dar nu ca pe ea acum, zice că nu eşti un tip leal... Ea
reacţionă însă cu totul altfel, cînd am întrebat-o dacă vrea
totuşi să rămînă cu mine, şi aici zîmbisem eu, de încor-
dare... Nu! a răspuns. Doar puţin a mai trecut, o vreme,
şi într-adevăr am plecat din Italia. Zdruncinat. O vreme
pe care am petrecut-o făcînd singurul lucru care mă ajuta,
jucînd fotbal pe maidane cu copiii. Cei care erau foarte
isteţi profitau de faptul că eu nu puteam să faultez.
Umblau multe vorbe despre ea, pe care duşmani, cît
şi prieteni de-ai mei începură acum să mi le aducă la
urechi - le-aş fi putut interpreta cum voiam, aş fi putut
să-mi dovedesc că mă iubise, sau mă detestase. Se spunea
că ar fi fost amanta lui Borgia, fiecare pas pe care îl făcuse
lîngă mine ar fi fost urmărit de agenţii lui; Alexandru
al Vl-lea nu s-a răzbunat însă pe mine în nici un fel. Sau
reuşise ea să înşele în nopţile alea atenţia oamenilor de
pe urmele ei, îşi asumase acest risc, pentru ce? Se mai
spunea că semnul acela de pe faţa ei... (şi simţeam scîrbă
faţă de aceşti oameni, ascultam cu tot spatele încordat de

242
scîrbă), într-un cuvînt, G. încercase de mai multe ori să-şi
facă mendrele cu ea, în tinereţea lor, în Nord, şi ultima
oară, cînd ea ar fi înţeles că nu se mai poate apăra, chiar
avînd mereu cuţitul alături, cînd el intrase noaptea peste
ea spunîndu-i cît e de frumoasă, atunci iubita mea îşi
tăiase obrazul de la ureche la gură cu acel cuţit în faţa
lui şi astfel ar fi scăpat... Numai că, plecînd din Roma,
marea mea grijă era acum să rămîn cu mintea întreagă, o
datorie de la care mă sustrăsesem îndelung ... Cam asta,
încheie Josquin, rupîndu-şi inconştient cu unghia o pieliţă Chihlimbar
arsă de pe buză.
Sistemul lumii nu exista, de fapt; nu exista decît sistemul
cuvintelor. Era oribil. Josquin încercase să rezolve cuvin-
tele cu ajutorul cuvintelor şi nu putuse. Acum făcea hărţi,
umplea zonele Lumii Unu cu sentimentele Lumii Doi.
Josquin - pentru că aici voiam să ajung, gîndi Josquin -
fusese aşadar de un număr de ori de faţă la îndrăgostire.
Mai întîi, faţa celui implicat (pentru că îndrăgostirile nu
se petrec două cîte două, ci, în cel mai bun caz, pe rînd)
nu arăta nimic. Omul părea poate mai obosit, mai băut,
mai mulţumit, mai stingher. Altceva nimic. Faţa era în
general, de altfel, un obiect fără nici o elocvenţă. Poate
oamenii voiau întîi să se ducă acasă unde să se gîndească
bine la ce s-a întîmplat. Muzicantul văzuse şi oameni care
făceau asta imediat ce se îndrăgosteau, sărutau mîna femeii
şi plecau imediat ca să fie singuri. Unii dintre ei nici nu
suportau ideea de a se mai vedea cu femeia aceea vreo-
dată. Josquin văzuse un lucru foarte asemănător cu dra-
gostea, anume oameni legaţi de mîini în urma unui cal
biciuit care îi tîrăşte pe jos prin praf. Acest cal, care nu
avea nici o legătură cu omul, pe care nu-l cunoştea şi
căruia nu-i dorea răul, era biciuit de un străin care era în
aceeaşi situaţie. Aşa te tîra dragostea după ea uneori. Iar
femeia pe care o iubeai implora judecătorii să te ierte,
dar nici ea nu putea să facă nimic.
Magde sări din copac ca o pisică zicînd m-a luat frigul;
lăsîndu-se seara, într-adevăr, era mai frig. Căutară drumul
spre casă, fără să vorbească prea mult. Mai încolo Magde
îl luă de mînă şi el se uită la ea în întuneric, fără să
găsească un cuvînt potrivit. Pînă la urmă, cariera ta amo-
roasă n-a fost deloc aşa nemaipomenită, comentă fata.
Cine-a zis că a fost? făcu acela, uşor enervat. Şi acum s-a
terminat, la vîrsta mea. De ce, arăţi încă bine, zise Magde.
Crezi? zise Josquin, mişcat. Nici tu nu arăţi rău. O să fii
cea mai frumoasă femeie din Europa, adăugă el, îmbătat
de visuri. îşi dădu seama că nu mai mersese cu o femeie
de mînă de pe vremea Ilonei. Întrucîtva rămăsese fidel.
Ai acordat ridicol de multă importanţă femeilor, zise Magde,
pe pod. Data viitoare o să mă ocup exclusiv de lucruri
respectabile, nepieritoare, de exemplu, o să sculptez coloşi
de marmură, răspunse el, puţin ameţit. Care data viitoare?

243
 întrebă ea. Păi, asta e! Care data viitoare! înjură Josquin...
Mai încolo, ca să-şi închidă haina, căci sufla vîntul, băr-
batul îi lăsă mîna şi după aia o luă pe după umeri; dar
peste cîţiva paşi îi dădu drumul, supărat; Magde se strînse
însă lîngă el şi se apropiară aşa de satul întunecat.

Cătălin Pavel

244
 Chihlimbar

245
 XII

A doua zi, Josquin o trezi pe Ilona din somn, foarte

devreme, cu noaptea încă aproape. Ilona se trezi fără cea
mai mică ezitare, cu totul lucidă, întrebînd, ce-a fost cu
tine ieri, iar faci nefăcute? iar bărbatul răspunse da, auzi,
ia zi, eşti sigură că de la turnul olarilor se făceau două
străzi, şi nu doar una...? Ilona mai întîi nu înţelese nimic,
apoi se sperie. Da, sînt sigură, zise ea, cu vocea ei fru-
moasă, răguşită, iar bărbatul zise, cum eşti tu sigură, cînd
în oraşul ăla nu exista nici un turn al olarilor... explică-mi...
Glumeşti, zise Ilona, şi mai încet... Glumeşti... Nu glumesc,
zise şi Josquin, şi el foarte încet. Era încă întuneric afară.
Bărbatul intră lîngă ea în pat şi uitîndu-se în tavan zise
da, nici depozite de postav nu existau... şi nici o vinărie
olandeză... noi trebuia să ne întîlnim în cu totul altă
parte... tu ai spus să ne întîlnim în cu totul altă parte,
dar nu ai mai apărut... Tu nu ai apărut, înţelegi? şopti
Josquin. De ce...? şopti şi Ilona, lipindu-se de el. Nu ştiu,
zise bărbatul, aproape neauzit, nu-mi dau seama... Rămaseră
împreună o vreme. Acolo, în lumea de umbră a acelei
camere, bîjbîiră ca oamenii mari şi, după ce se găsiră, se
străduiră să se încredinţeze de acea găsire, schimbînd din
cînd în cînd cuvinte şi foarte mici indicaţii, scoţînd foarte
puţine sunete, aproape deloc, pînă la sfârşit, la vărsarea
în mare, cînd se pierdură unul în altul, eliberînd o mis-
terioasă bucurie.

251
 Pe la prînz, cînd se trezi printr-o zvîcnitură şi simţi că
odată cu acel somn se dusese totul de la el şi sîngele lui,
în mijlocul căruia continua aparent să trăiască, o senzaţie
care se poate încerca numai în acel loc al căderii din
somn, Ilona era acolo şi se uita la el, cu o privire neo-
bişnuită şi spuse, vrei să pleci, văd. Josquin se întoarse
pe partea cealaltă, zise mîine dimineaţă, nu acum, cum
ţi-ai dat seama. Deci aşa e! mai spuse ea. Josquin întoarse
capul spre ea, făcînd pe miratul şi zise, păi da, trebuie
să plec. De ce trebuie să pleci, spuse femeia, fără emoţie.
Cătălin Pavel
Josquin se ridică din pat şi puse ceva pe el, indispus. De
ce crezi că plec, pentru că nu sînt făcut să stau într-un
loc, sau ca să nu mă vezi îmbătrînind?! Nu, bineînţeles
că nu! Ci pentru bani! Am treabă, o mică afacere, trebuie
neapărat. O să mă întorc probabil, spuse el, dar greşi,
căci Ilona, puţin deconcertată la început, îi simţise acum
imediat ezitarea şi slăbiciunea şi spuse iar, o să te întorci,
dar n-o să ne mai găseşti. De ce să nu vă găsesc? bravă
falsul trubadur, dar femeia se posomorî dintr-odată şi se
urîţi sub ochii lui ca niciodată, şi el înţelese că suferea,
poate numai parţial din cauza lui, el trezise poate un eşec
anume în acea femeie şi acum era incapabil să înţeleagă
în ce termeni anume se desfăşoară suferinţa ei. Ca să
înţelegi un loc sau o femeie nu e suficient să le cunoşti -
trebuie să te întorci la ele. Ca să te întorci, se mai gîndi
o dată Josquin, trebuie să pleci. Intră după Ilona în bucă-
tăria necunoscută, unde se aşeză pe scaun şi văzu că şi
ea se aşeză pe scaun. îşi prinsese părul cu ceva şi se uita
în gol pe fereastră cu mîinile pe masă, ca la şcoală, zîm-
bind uşor ca şi cum s-ar fi gîndit la o amintire veselă. Eşti
supărată? întrebă Josquin, impardonabil.
Înaintînd ca un zănatec în scoica acelei străzi, Josquin se
uita în stînga şi în dreapta cu o infinită satisfacţie ucigaşă.

252
După care aceasta dispăru şi nu mai rămase decît strada,
pe care el avea s-o părăsească, dar cu toate astea ea refuza
să ţină de un loc mare, fără graniţe, care urma să fie
părăsit, şi, în plus, refuza să însemne ceva disproporţionat
de important, aşa cum însemnase o clipă pentru mintea
lui, special antrenată pentru aşa ceva. Terminîndu-se acea
stradă, găsi o alta, care mergea mai departe în jurul ace-
lui sat. Dar apoi Josquin se enervă şi se opri la uşa lui
Dimitrie, uşă care dădea în afara casei lui Dimitrie, unde
se afla el, Josquin. Acolo medită o vreme, apoi, aducîndu-şi Chihlimbar
aminte, bătu. După o vreme apăru Dimitrie sub formă de
cap, se uită la Josquin şi zise cine e? Acela scoase o bucată
de hîrtie pe care scrise EU şi o arătă. Capul luă bucata
de hîrtie continuînd să se uite neînduplecat la Josquin, la
hîrtie, iar la Josquin, iar la hîrtie şi, recunoscîndu-i scrisul,
îl pofti înăuntru. Se dovedi că Dimitrie stătea pe după
uşă, în continuarea capului său pe care îl băgase la îna-
intare, şi că era deranjat din somn. Josquin intră, se feri
să întrebe dacă deranjase, căci i se păru convenţional, şi
se trînti într-un fotoliu, gata să se pună pe glume. Dimitrie
se uita însă la el stînd în picioare şi nezicînd de-al naibii
nici un cuvînt, ca acela să se simtă, ba chiar îşi strînse
pijamaua pe el demonstrativ. Pijamaua era un kimono
capturat de la un samurai, samuraiul pusese pariu că
Dimitrie nu poate cînta la şaptezeci şi şapte de acordeoane
deodată. N-are importanţă - ce are importanţă acum este
cu totul şi cu totul altceva. Josquin începu să-i spună lui
Dimitrie o întîmplare absolut tîmpită, dar acela nu putea
s-o urmărească şi era din ce în ce mai nervos, fiindcă era
foarte rău de somn. Musafirul, încîntat, se duse singur la
bucătărie, unde îşi făcu cu mult zgomot un ceai, punînd
mai multă frunză decît era necesar, ba chiar scăpă o pică-
tură pe jos şi o băgă sub covor; se întoarse şi începu să-şi
bea cu neruşinare ceaiul cu linguriţa, pentru că cică ar fi
 fript. Dimitrie urmărea cursele linguriţei cum s-ar fi uitat
un cîine dacă Josquin ar fi mîncat un os şi cîinele ar fi
fost aproape sigur că Josquin nu îi va da din os, cu o
atenţie permanentă şi mohorîtă deci. Apoi spuse, cu o
voce atît de limpede şi de prietenoasă încît celălalt rămase
stană de piatră, ştii la ce m-am gîndit, să fac o grădină
de verdeaţă în jurul casei... Lui Josquin asta i se păru
un proiect atît de fascinant, încît imediat oferi sprijin şi
se interesă cu un aer imperativ. Cum avea să alimenteze
Cătălin Pavel cu apă? spuse el însă, infatuat. Dimitrie, care prevăzuse
această obiecţie, pe care o aprecia de altfel, avea în buzu-
narul pijamalei, al pijamauei aşadar, o schiţă a maşinii de
adus apă, pe care o desfăşurară pe jos, aşezîndu-se pe
capetele ei, ca ea să nu se ruleze înapoi cu forţa ei con-
siderabilă. Josquin nu mai putea de bucurie şi voia să
iasă chiar atunci să lucreze, Cantemir îi spuse însă că nu
era nimic spectaculos de făcut acum, materialele de la
gater veneau abia săptămîna următoare, acum trebuia
început cu săpatul pămîntului, ceea ce nu era o muncă
spectaculoasă, dar celălalt se întrebă cu voce tare cum ar
arăta toată grădina săpată, aşa că amîndoi coborîră şi se
apucară de săpat, ceea ce, într-adevăr, nu era o muncă
spectaculoasă, dar Josquin era foarte mulţumit şi întreba
mereu pînă unde o să fie, şi era mare. O-ho, făcu. Tot săpînd,
dădură peste nişte oase vechi. Se aplecară şi le luară cu
două degete şi apoi, o vreme, îşi dădură cu părerea că
erau ori de criminali, ori de la ciuma aia mare, ori de la
ciuma aia mică, ori aşa. După o vreme Josquin se schimbă
de haina udă (transpira din nimic), dădu să plece, apoi
îi întinse mîna lui Dimitrie, care rîse, strîngîndu-i mîna cu
putere. Apoi îl conduse la poartă şi-i strigă să-şi aducă a
doua zi nişte mănuşi ţepene, că îl pune la muncă, adică
la cîntat, şi rîse iar, de unde era bine-dispus, orice glumă
i se părea mai bună. Josquin ieşi.
Merse mai încolo puţin de locul unde se oprise fără
să vrea. De la cine ne mai luăm rămas bun? O rafală de
vînt apăru fără nici o explicaţie (Josquin fu încredinţat că
dintr-o prăpastie), dar muri înainte de a înţelege unde
ajunsese şi cine era bărbatul care stătea degeaba. El nu
stătea însă degeaba, ci se uita. Se uita la lumină şi, nepu-
tîndu-şi reţine o înjurătură de admiraţie pentru ingeniozi-
tatea ei, îşi ridică puţin pălăria în semn de respect. De
exemplu, lumina făcuse doi iepuri să treacă prin faţa lui
în drum spre casă şi unul să fie pătat cu negru pe spate.
Amîndoi iepurii erau conştienţi că sînt observaţi, dar se
prefăceau că nu ştiu nimic, ceea ce, chiar dacă nu înţe-
legem exact cum, trebuie să fi constituit un avantaj în
evoluţia speciei. Josquin, mulţumit, o luă pe străduţa care
cobora, pe marginea căreia era un zid de mărăcini. Cotind,
ea lăsă să se vadă pentru scurt timp o panoramă imensă,
care se umflă în pene. Ajuns în faţa primăriei, unde nu

254
era nimeni, gesticulă şi vorbi singur, împinse uşa amărît
şi începu să suie scările boscorodind. Ajunse sus, în faţa
cămăruţei în care vorbise cu Argint, şi bătu de cîteva ori.
Se auzi vocea de urs a aceluia răspunzînd dinăuntru şi
Josquin intră, simţind, fără să ştie de ce, o strîngere de
inimă. Argint era la masa mică, în camera goală, bînd vin,
încît Josquin avu oribila impresie că îl aştepta acolo de
mult ca să-i înfăţişeze cine ştie ce sinistră concluzie trasă
de mintea lui metodică.
— Da, făcu Argint sarcastic, ne întîlnim în acest moment... Chihlimbar
Josquin îşi turnă.
— Iată-te! exclamă Argint, cu mare interes, lartă-mă că
mă adresez dumneata dintr-odată! comentă el.
Josquin aşteptă, uitîndu-se în ochii roşii ai celuilalt,
care însă începu să privească în tavan.

255
 — Dă-mi voie să te felicit! strigă el întorcîndu-se la
Josquin cu satisfacţie, şi chiar se ridică de pe scaun şi îi
strînse celuilalt mîna, scuturînd-o, după care se aşeză la
loc.
Apoi uită ce vrusese să spună, încît Josquin nu mai
află niciodată de ce fusese felicitat. în schimb, Argint,
poate văzînd că celălalt nu-şi pierduse deloc cumpătul în
ciuda comportamentului lui trăsnit, se linişti ca prin farmec.
— Avem nevoie de dumneata aici, zise el, de spiritul
Cătălin Pavcl dumitale neclar, dar interesant, care, îţi spun, poate face
o polarizare aici.
Josquin ascultă cuminte mai departe.
— De ce n-ai adus-o pe Magde mai devreme? întrebă
Argint entuziasmat. Copilul, de cînd a văzut-o şi a vorbit
cu ea, este mult mai bine! Are şi poftă de mîncare! Să-ţi
mai zic ceva: m-a luat şi peste picior! spuse Argint, cu o
vie bucurie. Am înţeles că se întîlnesc şi azi... Tuşi de
cîteva ori şi bău repede un pahar. Eşti ca şi angajat la
şcoală, ca profesor, poţi conta pe mine, spune-mi doar
ce materie vrei să predai.
Josquin răspunse, aş vrea să predau geografie sau
muzică.
Argint strigă la el:
— Excelent! Excelent!
Celălalt continua să aştepte rezumatul tragic al întîm-
plării absurde, dar viceprimarul, pradă unei bucurii ascunse,
turnă din nou băutură, ţinînd paharul cu mîna şi proptind
gîtul sticlei pe buza paharului.
— Eşti mulţumit? îl întrebă el apoi, sfidîndu-l oarecum.
— Nu, răspunse Josquin, prevăzător.
Aproape nemobilată, camera avea un ecou curios.
— Nimeni nu e mulţumit cu ce a făcut din viaţa lui,
îl încredinţă viceprimarul. Ca şi în literatură, lucrurile cele
mai tulburătoare din vieţile noastre sofisticate sînt locurile
comune de la sfîrşit. Sfîrşitul îl amîni, spuse el stînjenit în
acel frig. Dumneata eşti acum de-al nostru. Lumea te
cunoaşte, te bîrfeşte, te invită la nuntă, ai văzut. îţi dau
un sfat: căsătoreşte-te cu femeia dumitale, e păcat!
Josquin tresări, uitase.
— Eu, dacă doreşti, îţi pot fi naş, deşi soţia mea e mai
tînără decît voi, dacă nu ţineţi prea mult la tradiţie!
Josquin se ridică în scaun şi zise: mulţumesc!
— Ce voiam să spun?... continuă Argint. Ochii mă-sii
de viaţă, înjură el, reţinut. Dumneata ai venit în calitate
de reprezentant al lumii, dar dacă o să pleci de aici, cali-
tatea asta va înceta... Toţi sîntem din batalionul disciplinar,
spuse el pe neaşteptate, amărît.
— Aşa e, într-adevăr, făcu Josquin, dar celălalt dădu
din umeri, ca şi cum el personal acum nu mai era aşa
sigur. Te aştept pe la noi, cred că e timpul să ne vezi pe
toţi trei, pe mine, soţia şi băiatul, dacă vrei, putem să

256
mergem cu caii pînă în căldarea aia care se vede între
munţi... Nu e soare acolo, doar două ore pe zi.
— Da... bîigui Josquin.
— Acum trebuie să mă întîlnesc cu unu’ Formică, poate
dăm o zugrăveală nouă aici la şcoala asta, zise Argint, iar
Josquin ridicîndu-se în picioare, avu impresia că acel om
nu mai avea mult de trăit.
— Dă-i, te rog, băiatului schemele şi listele astea, zise
el, întinzîndu-i nişte foi.
Argint, fără să înţeleagă nimic, rămase cu ele în mînă. Chihlimbar
De ce trecătorul aruncă un ban cerşetorului orb, iar
banul este un nasture şi cerşetorul nu e un orb? Asta era
marea bucurie de a putea sta undeva, fără să spui nimă-
nui ce faci, şi de a te gîndi la lumea care mergea mai
departe, cu păsările ei, cu carnea de pe lepros. Ce conta
era imperfecţiunea fiecărui model, restul care rămînea de
la fiecare comparaţie, locul unde ele nu mai ţineau, astea
erau indiciile. Uneori indiciul acesta era un licurici. Licuriciul
era în iarbă,, dar planurile lui de carieră erau să ajungă
în chihlimbar. La înmormîntare, oamenii au aceleaşi gînduri
ca de obicei, afară de o mică parte din rudele foarte
apropiate ale mortului. Dumnezeu stă aplecat asupra mor-
tului şi îi răceşte ochii cu răsuflarea. Calul care trage căruţa
scoate aburi pe nări şi Dumnezeu adună aceşti aburi în
palmă. Piciorul lui este în ghetele fiecărui om, în ciorapii
lui rupţi, şi miroase la fel cu piciorul omului, pentru ca
omul să nu se sperie cînd se descalţă. Dumnezeu este în
aer şi oamenii respiră un cît de Dumnezeu la fiecare
respiraţie, la fiecare pipă şi la fiecare strigăt, se gîndeşte
Josquin. Licuriciul se împleticeşte de oboseală după o
noapte pierdută şi îi trebuie cîteva secunde pînă să facă
din nou un pas şi lîngă el este o picătură de ploaie în
care stă vîrful degetului lui Dumnezeu, care nu are nici
o amprentă.
Aflîndu-se în singurătate, cu capul în jos, Josquin mer-
gea fără să se mai uite la lume, ea era depozitată cu vîrf
şi îndesat în mintea lui, mult mai mult decît ar fi avut el
timpul şi instrumentele s-o studieze şi s-o interpreteze
vreodată. Iar asta se întîmplase deja de mult, din copilă-
rie, cînd salturile lumii fuseseră, din nenorocire, mult, mult
mai mari decît salturile propriei lui minţi, aceasta era
diferenţa între fiara enormă şi agilă a lumii şi animalul
apatic al minţii, şi în bună măsură Josquin rămăsese cu
rezolvările undeva în capul unei liste de probleme şi de
întrebări care se lungise la nesfîrşit de atunci. Dar, deşi
mergea cu ochii în jos, lumea intra totuşi pe acolo. Era
aerul care mirosea şi transporta de colo colo pneuma
lucrurilor, lumina care orbecăia şi aricii care dormeau în
drumul lui, încrezători că vor fi evitaţi. Avalanşa de lume

257
 aducea acum plictiseala în acel om îmbătrânit, ros de
emoţie, de invidie şi de boală. Pentru ce puteai însă să
dai totul pe lumea asta? Erau multe lucruri, neaşteptat de
multe. Muzica, părintele sau copilul bolnav, omul iubit
pierzîndu-şi încrederea în el, străinul umilit în faţa ta,
lumina capricioasă, cîinele cînd tropăie de nerăbdare,
foarte rar marea mişcare de oameni şi uneori fleacul. Luînd
hotărîrea înţeleaptă de a face la stînga, pentru a ajunge la
casa în care locuiau de acum Akiba şi fata lui Orez, ridică
ochii din pămînt; în clipa aceea doi poliţişti care îl urmă- Cbihlitnbar
reau de o vreme, de lîngă umbra unui copac, se convin-
seră în sfârşit că ceva nu era în regulă şi veniră ţintă spre
el. Domnoooooo, zise unul dintre poliţişti, dar celălalt,
superior în grad, îi dădu un cot şi zise el: Domnoooooo.
Josquin se opri şi strigă la ei: aşa te adresezi unui colonel?
Poliţiştii păliră şi se rezemară de gard, pentru aceasta
trebuind să se deplaseze în pas alergător la marginea
străzii unde se afla gardul, apoi se întoarseră. Spăşit, cel
inferior spuse: scuzaţi, n-am ştiut că sînteţi colonel, lipsa
însemnelor a deplorat. Chiar sînteţi colonel? Josquin (îi
mîncau cîinii din traistă) zise: nu. Haah! ziseră oamenii
legii. Legitimaţi-vă. Josquin nu avea actele, le lăsase acasă
în mod pasibil. Poliţiştii realizară însă, prin procedură, că
numele acela era foarte suspect. Şi ce faceţi pe stradă la
ora asta? zise superiorul pentru a-i da lui Jj..., în fine,
bărbatului, ocazia de a se încurca în propriile explicaţii.
Josquin, naiv, zise mă plimb, ceea ce biciui furia patibu-
larilor. El însuşi se enervă, probabil neputînd scăpa forţei
enervatoare a acelor cuvinte extreme. Date fiind însă
isprăvile lui impudente de la nuntă, cînd luptase de par-
tea tîlharilor, soarta lui era ca şi pecetluită. Cel superior
îi înmînă atunci celui inferior un plic sigilat, în care acela
găsi un cifru cu care deschise o casetă de oţel pe care o
avea în raniţă. în cutie se afla un plic sigilat pe care-1

dădu superiorului, care găsi în el cifrul cu care deschise

o cutie similară din raniţa sa. Dădu apoi plicul găsit acolo
inferiorului, 'care-'cu cifrul acela deschise o nouă casetă,
în care era un cuţitaş, pe care îl dădu superiorului, care
tăie cu el sfoara de la gura unei plase din raniţa sa şi de
acolo scoase o pereche de cătuşe. Josquin văzînd cătuşele
zise, lăsaţi-mă să plec şi vă dau opt sute de franci fiecă-
ruia mită. Cei doi înţepeniră aproape şi se uitară în jur.
Aşteptaseră ziua asta atîţia ani, dar iată cît era de peri-
culos. Dacă măcar cuvîntul mită nu ar fi fost pronunţat
atît de clar, atît de expresiv! Privirea lor rătăcită îl făcu
pe Josquin să vrea să se fi făcut nefer. Apoi se uită şi
văzu următorul lucru: un cîine clămpăni după o albină,
pentru a o face să scape mierea, dar albina îşi păstră
calmul şi fugi în sus, în oul zilei. în vreme ce înainta pe
un drum lăturalnic, fluierînd corect, dar fără sentiment,
doi tîlhari îmbrăcaţi în verde căzură din copaci ca omidele,
cerîndu-i să se legitimeze imediat. Tîlharii instituiseră şi
ei un filtru în jurul casei lui Akiba, după cum şi Orez
supraveghea casa fiicei lui zi şi noapte (mare minune dacă
această căsătorie avea să dureze). Voi de ce naiba n-aţi
fost la nunta şefului? se răsti Josquin la ei, plin de tupeu.
Aceia lăsară ochii în jos, apoi unul dintre ei, mai dezghe-
ţat, ridică privirea şi zise credeţi că noi n-am fi vrut să
fim acolo, cînd se căsătorea şeful nostru, şi aici glasul îi
tremură? Cum să nu, zise el înflăcărat! Dar ştiţi cum e la
nuntă (şi aici celălalt, care era mai puţin dezgheţat şi mai Cbihlitnbar
mult prost, un băiat bun, aprobă şi el din cap), te duci,
te simţi bine, dar... ştiţi dumneavoastră... Ce să ştiu? făcu
Josquin. Ştiţi! zise acela cu supărare. Păi, trebuie să dai
ceva, trebuie să dai şi dacă nu ai de unde să dai... omul
îţi spune, bă, tu vii, numai vino, că pe mine nu mă inte-
resează... ăăă... ştii tu... (şi aici acela iar se uită la Josquin,
arătîndu-i că şi omul imaginat de el se jenase să...) ci
 prezenţa ta, ca să te văd în acel moment... dar gîndiţi-vă
şi dumneavoastră, omul a cheltuit pentru nuntă, pentru
că la nuntă te distrezi, dar te costă s-o faci, şi atunci speră
şi el că... ăăă... prietenii lui cîncl vin la nuntă, o să vină
şi cu... Cu bani, zise şi celălalt, cel nedezgheţat, cu oare-
care stînjeneală şi bucurie, poate la gîndul banilor. Da,
aprobă primul, şi cînd aia mică e bolnavă, toate scumpe -
n-am putut. Dar ce are aia mică? întrebă Josquin, tresărind.
E slabă, n-are poftă de mîncare, stă degeaba toată ziua,
Cătălin Pavel nu poate să adoarmă... Fii atent, zise Josquin, o ţii nemîn-
cată opt ore după care o pui să mănînce jumătate de
kilogram de seminţe de dovleac proaspete, le cureţi tu,
cu miere, au efectul numit antihelmintic. Neapărat. Are
viermişori, nu e mare lucru... mai spuse, uitîndu-se la
tîlharul verde şi consternat. Josquin reflectă, apoi scoase
un fişic de monede şi zise, ştiţi ceva, mai bine cumpăraţi
direct seminţele curăţate, ca să fiţi siguri că nu vă lăsaţi
păgubaşi. Şi după zece zile repetaţi totul, mai strigă el,
îndepărtîndu-se pe sub mestecenii uriaşi, în vreme ce cei
doi rămăseseră nemişcaţi şi coloraţi, aşa ca într-un tablou
al pictorilor planorişti, la modă pe atunci.
Deschise o tînără care îl pofti în casă. Nu îl recunoscu
pe Josquin, şi nici el nu o recunoscu pe soţia lui Akiba.
Făcură o conversaţie fără nici o noimă, pînă debuşară
peste soţul care lîncezea pe terasă privind în depărtări şi
oftînd. Cînd îl văzu pe Josquin, deodată lui Akiba amin-
tirea vremurilor eroice îi umflă pieptul. O ameninţă pe
femeie cu un băţ lung pe care îl ţinea sprijinit de perete
şi îl îmbrăţişă pe Josquin.
— Mă bucur că ai venit! zise el, superfluu, pentru că
lucrul era cît se poate de evident.
îi împinse în faţă trei sticle de diferite băuturi, punîndu-1
în mare încurcătură. Josquin făcu pînă la urmă un semn.
— Nu mai suport această viaţă! spuse Akiba. Unde sînt
tîlharii mei cu care am tîlhărit? Acum inima mea s-a înmu-
iat, mintea mea s-^a nătîngit şi trupul meu s-a dezvîrtoşat,
stau ca o femeie înveşmîntat în mătăsuri şi chilipiruri şi
mănănc mîncăruri bune, neîntărindu-mă! Am greşit cînd
am luat-o pe drumul căsătoriei!
— Dar repede ţi-ai mai dat seama! zise Josquin, înfu-
lecînd nişte resturi din farfuriile acelea.
— Da, mi-am dat seama, făcu Akiba, înciudat, dar prea
tîrziu!
Josquin ridică din umeri, aruncă o privire scurtă unui
platou cu prăjituri moi, apoi îşi stinse setea îngrozitoare
cu un pahar de băutură, turnîndu-şi imediat un nou pahar,
în eventualitatea că setea se va întoarce ca să-l chinuiască.
Nu îi ardea cîtuşi de puţin să se ocupe de problemele lui
Akiba, care nici nu erau probleme. Neimportantul peisaj
din faţa lor, care aşteptase sute de ani o anumită formă a
norilor, a luminii şi a ceţurilor septentrionale, se vitrifică fără
un sunet. Cei doi bărbaţi se înnegurară, faţă în faţă cu o

260
frumuseţe de neatribuit, de nerevendicat, căreia nu-i cores-
pundea nimic. Pentru a doua sau a treia oară în acea zi bătu
vîntul. Josquin rămăsese pe gînduri. Amîndoi tăcură o vreme.
Fără să fie văzută, o pasăre scoase ciocul dintr-un tufiş
scurtă vreme şi intră înapoi, unde avea o fructă zaharisită.
— Mă gîndesc să citesc tratatul lui Onasander, spuse
Akiba, foarte stînjenit.
— Şi eu aş citi ceva, minţi Josquin.
Stăteau aşa, dar Josquin vru să pună capăt şi acestei
ultime plăceri pe care şi-o îngăduise. Se ridică în picioare. Chihlimbar
Akiba coborî cu el, la ieşire îi strînse mîna de să i-o rupă;
totul se termină foarte repede. Plecă, merse şi îi era urît.
Se dovedi că nu putea s-o scoată pe Ilona în oraş chiar
aşa simplu. Cînd ajunse acasă, o găsi controlînd o sfoară
mare cu cămăşi albe care atîrnau vesele la uscat scoţînd
ditamai limba.
— Se usucă pînă mîine, spuse ea, uitîndu-se la el,
aproape sigur se usucă...
— Da, zise Josquin, prefăcîndu-se că mîine nu era
sfîrşitul, păi, hai să mergem undeva să... stăm să ne sim-
ţim bine, la restaurantul dobrogean, de exemplu.
Ilona tăcu puţin, trecînd cu mîna pe cămăşi.
— Am pregătit cîte ceva să iei cu tine, zise ea deodată,
să vii să vezi, ca să ştii de unde le iei.
— Da, zise el, trebuie să le iau de pe acum, pentru
că la noapte nu dorm aici, mi se pare mai bine aşa, să
ne luăm rămas bun de pe acum, din seara asta, decît
mîine pe fugă, reci şi umflaţi de somn, vorbi el, nu cu
ruşine, dar oricum conştient de enormităţile pe care le
spunea, pe care le lăsă însă aşa, tocmai pentru ca Ilona
să înţeleagă cît era de hotărît.
De aceea ea nici nu spuse nimic şi intră în casă, urmată
de el, care văzu apoi ce îi pregătise ea - haine curate,
friptură, pîine şi plăcintă, o sticlă cu vin, un bandaj pen-
tru cazul în care Josquin s-ar fi tăiat, o pelerină de ploaie,
hîrtie şi creion, iar la urmă, o pînză subţire cu care să
şteargă geamul poştalionului ca să poată vedea. Josquin
le luă pe toate. Femeia îi pregăti şi un cearşaf curat, dacă
voia să doarmă la un han în ultima noapte, să fie sigur
că doarme pe un cearşaf curat. Josquin primi cearşaful
bine împăturit şi îl înghesui în geantă. Ghitara o lăsă la
rîndul lui acolo. Ilona vru să se îmbrace frumos, însă el
o luă aşa.
— Nu avem prea mult timp, începu Josquin o discuţie
care n-ar fi trebuit începută, care venea din dorinţa lui
de a face ordine acolo unde nu se putea face ordine.
Mergeau pe o alee în aerul călduţ, respirabil, în infi-
nitatea de puncticele, printre frunzele aduse de uragan,
pe imitaţia, de fapt, a unei alei, prin axonometria unei
imense străzi tridimensionale transparente, la sfîrşitul unei
zile de la sfîrşitul foamnei. Josquin căuta ceartă, asta era
clar, deoarece credea că numai o ceartă l-ar putea face
să comunice acum suficient de intens cu acea femeie, aşa

261
 cum avea nevoie s-o facă, ca s-o simtă lingă el. Dar nu
ştia cum. Ilona mergea puşteşte, la o foarte mică distanţă
de el, cu părul dat foarte simplu după urechi, fetele se
uitau la ea întotdeauna cu mult interes, cu un interes
autentic, mult peste falsul lor interes pentru bărbaţi pe
stradă (Josquin era teribil de mîndru cu ea pe stradă şi
asta îl împiedica parţial să găsească un motiv de discuţie
în contradictoriu).
— De-asta am să încerc să merg direct la subiect, zise
el, mărginit.
Cătălin Pavcl
Ilona îl privi, fără să zică însă nimic de care el s-ar fi
putut agăţa.
— Ce înseamnă tăcerea asta? întrebă bănuitor.
Ilona, care nu se gîndise să tacă neapărat, îl aşteptase
pur şi simplu să meargă la subiect, acum chiar că nu avea
ce să zică, stătu puţin pe gînduri.
— Răspunde cînd te întreb, zise Josquin, ridicînd vocea,
sfidat.
Nu reuşi pînă la urmă s-o facă să plîngă, deşi încercă
tot ce se putea încerca acolo afară, oamenii trecînd din
cînd în cînd pe lîngă banca pe care stăteau. El însuşi, o
provocase Josquin, nu era un bărbat în carne şi oase, ci
numai o parte din trecutul ei şi o parte din prezentul ei,
puse împreună, într-un fel de cîrpăceală colorată. Asta nu
spunea nimic, dar Josquin avansa prin acel tunel, ca beat,
în încercarea lui de a căpăta încredere în ceea ce se întîm-
pla, de a da corp acestei vieţi misterioase - dar această
încercare nu reuşi. O adîncă tristeţe îl năpădi, o tristeţe
care însă spunea, nu vin de nicăieri, eu sînt chiar tu, iar
acum vei afla acest lucru cu asupra de măsură. Ilona ar
fi plîns ca să-i facă plăcere, dar nu putea cu nici un chip.
Din iubirea asta rămîne doar o limbă, un vocabular, o
gramatică, şi nici un vorbitor. Josquin ar fi vrut să mai
spună ceva.
Nimic din toate acestea.
La plecare Josquin căutase în geantă, scosese o porto-
cală şi zisese dă-i asta Magdei. Plec. Ilona îi întinse mîna
şi el i-o strînse. Chiar vrei să dormi în altă parte? întrebă
femeia. Da, e mai bine, zise el, mecanic. Şi hainele care
nu s-au uscat? Josquin căută un răspuns, dar nu găsi.
Mai tîrziu, în camera acceptabilă pe care o găsi de
închiriat pentru acea noapte, gîndindu-se, îi păru rău.

262
 Foarte devreme, în beznă, Josquin se trezi din somn,
buimăcit şi cu stomacul ca o piatră. Se ridică în capul
oaselor şi aşteptă cîteva minute fără să ştie ce, apoi aprinse
lampa. Ieşi să se spele, îşi aminti visul urît din acea noapte
şi mormăi ceva cu jumătate de voce. în cameră se aşeză
din nou în pat, pe spate, şi rămase aşa, într-o poziţie
incomodă, neputîndu-se gîndi la nimic şi încercînd să-şi
controleze slăbiciunea. Se uită la geanta lui mare, care
XIII stătea răsturnată. Căută să se scoale iar şi bău în scîrbă
o cană de ceai rece, care îi trezi imediat nevoia de a
urina şi, odată cu asta, o emoţie seacă. Ar fi putut să mai
stea, plecă totuşi. Coborî scările şi, înainte de a închide
uşa de la ieşire, salută cînd era sigur că nu mai poate fi
auzit. Ieşind afară - afară era mult mai mare. Se simţi
brusc ceva mai bine, rezultat al unei capacităţi crescute
de înverşunare. Merse încet prin întuneric. Ajunse în sta-
ţie un sfert de oră mai devreme, nu era însă absolut
nimeni. Un cîine se sculă de undeva, veni mai aproape
de Josquin şi se încolăci. Aerul mirosi o secundă a pri-
măvară sau a iarnă, bărbatul nu reuşi să înţeleagă. începu
să se plimbe încoace şi încolo şi în acea clipă nu se
deosebi cu nimic, cu nimic, de toţi ceilalţi care se plim-
baseră vreodată pe acolo. Atunci apăru Magde, îl văzu
imediat pe Josquin şi. într-adevăr, alergă spre el o siluetă

267
 subţire, şi ea întunecată. Dar cînd se opri în faţa lui, zîmbi
şi ridică din sprîncene, iar bărbatul, cu un imens efort,
spuse: ce făci, iar ea zise, am venit să te conduc. Da,
deoarece acum plec, spusese el, şi, într-adevăr, ca un
făcut, văzură poştalionul în capătul străzii. Atunci se întor-
sese iar la ea şi spusese îmi dai voie să... dar femeia se
întinsese deja spre el şi Josquin o sărutase mult mai repede
decît crezuse, şi acesta fu ultimul lucru pe care îl mai
făcu. Poştalionul aştepta. Te iubeşte tata mult de tot.
Cătălin Pavel Bărbatul spusese: la revedere, aceasta în timpul foarte
scurt cît ea s-a aflat în braţele lui; de fapt, în părul ei o
spusese, şi apoi urcase.
(Un om se duce dintre ai lui şi se adaugă poporului
lui, cum scrie în Deuteronom; ai lui ţin doliu după el,
stau îmbrăcaţi în negru, se nerad şi femeile umblă cu
capul în jos şi fac cafele peste cafele, în care pun inten-
ţionat zahăr şi neintenţionat lacrimi sărate care dau gust
cafelei, un gust foarte bun, combinaţia de zahăr şi sare
stă la baza rafinamentului şi în prăjituri, nu numai în cafea,
fac cafele pentru alţii ai lui sau alţii pur şi simplu care
vin să ajute sau să vadă. Dar mortul se adaugă poporului
său, şi acest popor îi arată tristeţea lui pentru cei pierduţi
şi pentru cei ce au rămas în zumzăitul caselor. De ce este
mortul atît de trist, pentru că acolo va fi fiind ceva nefunc-
ţional, ceva care te împiedică să te bucuri de acea parte
a poporului tău care a coborît mai înainte; şi apoi mortul
ţine şi el doliu după toţi ai lui, un doliu alb. Aşa îl ia
tatăl lui şi îl duce la bunicul lui, care îi duce pe amîndoi
la bunicul lui, şi toţi aceşti oameni în toată firea sînt unul
bunicul altuia, şi iată că mai încolo unul din ei nu are
poate decît treizeci de ani, şi este mult mai tînăr decît
strănepoţii lui. Dar deodată iată că băiatul vrea ca Millefiori
să meargă mai departe şi săptămîna viitoare, şi în săp-
tămâna de dincolo, şi crede că Magde poate vorbi cu tatăl
ei în aşa fel încît povestea asta să fie şi puţin trăită, chiar
dacă acum îi ştim toate îngustimile, acum cînd în sfârşit
stăm aşezaţi pe o buturugă şi aşteptăm.)

268
EGO
au apărut:
Tatiana Niculescu Bran - Povestea domniţei Marina
şi a basarabeanului necunoscut
Lavinia Branişte - Escapada
Ionuţ Chiva - Boddah speriat
Mihai Radu - Sebastian, ceilalţi şi-un cîine
Andrei Ruse - Zaraza
Adrian Buz - 1989
Ligia Ruscu - O dimineaţă la vînătoare
M. Duţescu - Uranus Park
Florin Irimia - Cîteva lucruri despre tine
Dan Coman - Căsnicie
Anca Vieru - Felii de lămîie
Iulian Ciocan - Iar dimineaţa vor veni ruşii
Cosmin Perţa - în urmă nu mai e nimic
Şerban Alexandru - Un înger, un cîine, o imagine
Marin Mălaicu-Hondrari - Războiul Mondial al Fumătorilor
Ioana Creţoiu - Alegeri dificile
Nicolae Avram - Mame
Cornel George Popa - Cei care mor şi cei care vor muri.
Aventurile unui bibliotecar
Tudor Ganea - Cazemata
Veronica D. Niculescu - Spre văi de jad şi sălbăţie
Dan Alexe - în punctul lui rebbe G.
Lavinia Branişte - Interior zero
Mircea Pricăjan - Calitatea luminii
Radu Pavel Gheo - Disco Titanic
iMatei Florian - Cexina Catapuxina
Dan Ciupureanu - Omar şi diavolii
Florin Irimia - Misterul maşinalelor chinezeşti
Codrin Liviu Cuţitaru - Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile
Liliana Corobca - Caiet de cenzor
Adrian Georgescu - Exitus
Alex Tocilescu - Imperiul Pisicilor
Andrei Crăciun - Aleea Zorilor
Bogdan Coşa - Ultraviolenţă
Bogdan-Alexandru Stănescu - Copilăria lui Kaspar Hauser
Tudor Ganea - Miere
Ilinca Bernea - Numele tău şi alte erezii
Mihai Radu - Extraconjugal
Alex Tocilescu - Eu et al.
Sebastian Lăzăroiu - Balena Albastră
Adrian G. Romila - Zeppelin. Stampe şi istorii apocrife
Mihai Buzea - Gastarbeiter
Dan Conian - Parohia
Mihaela Perciun - Cenuşă rece
Ioana Baetica Morpurgo - Schije
Mircea Ţuglea - Grazia
Bogdan Răileanu - Tot spaţiul dintre gîndurile mele
Dinu Guţu - Intervenţia
Cristian Fulaş - Cei frumoşi şi cei buni
Dan Alexe - Pantere parfumate
Cătălin Pavel - Chihlimbar
în pregătire:
Carmen Firan - Umbra pierdută
Cosmin Leucuţa - Hoodoo
Sebastian Lăzăroiu - Omatidii
Alex Tocilescu - Carne crudă
• urww.polirom.ro
Lector: Mădălina Ghiu
Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Radu Căpram
Bun de tipar: decembrie 2017. Apărut: 2017
Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E-mail: office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel.: (021) 313-89.78; E-mail: office.bucuresti@polirom.ro
IMPRIMERIILE ©AVID
Iaşi, Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfînt 67-69, 700498
Telefon: 0232 276221, Fax: 0232 232588
www.imprimeriiledavid.ro
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România
Nr. R044RNCB5101000001710001 BCR UNIREA
„Literatura vine prea rar cu soluţii - de
viaţă, nu literare şi cred că pe
mulţi scriitori asta îi roade.
Cu Josquin am încercat pentru
prima oară conştient să găsesc
o asemenea soluţie. E drept că nu
una explicită, pentru că ar fi greu să
dezvălui cititorului un truc care, fără
efort, să-i facă viaţa bogată şi uşoară.
Ce mi s-a părut mie că ne poate
salva, şi aşa, existenţial, dar şi în
plan foarte practic, este să pariem
pe două lucruri: pe frumuseţe şi pe
melancolie. Melancolia ca un
nume pentru suferinţa care, dacă
e inevitabilă, atunci să fie mai lentă,
cît de cît blîndă, să nu te înstrăineze
de oameni, suferinţa din care
deznădejdea e prin definiţie absentă.
Şi mai ales frumuseţea, adică
muzica, rîsul, culorile pe care
le văd ochii noştri."
Cătălin Pavel
Pe copertă: Codex Manesse,
Der Schenk von Limburg (cca 1300-1340)
CĂTĂLIN PAVEL (n. 1976), doctor
în arheologie. Săpături în ţară şi în
Maroc, Franţa, Germania, Israel,
Anglia şi în special Turcia (Milet,
Gordion şi, în 2005-2010, Troia),
avînd ca rezultat volume academice
ca Describing and Interpreting the
Past (Editura Universităţii din
Bucureşti, 2010) şi Dicţionar de
Mitologie Greco-Romană (coautor,
Corint, 2011) şi o rubrică permanentă
de arheologie în Dilema veche.
Bursier CEREFREA la Universite
Paris 1 Sorbonne, Chevening la
Universitatea din Oxford, Andrew W.
Meflon la Institutul Arheologic
Alxight din Ierusalim; a predat
cursuri de artă clasică în Bucureşti
şi Atlanta. A debutat în poezie cu
Aflera Pars (A.T.U., 2013), cel mai
recent volum de versuri fiind
Adagietto (frACTalia, 2016).
Romane: Aproape a şaptea parte din
tune (Humanitas, 2010; traducere
-ancezâ. 2017), Nicio clipă Portasar
Cartea Românească, 2015)
s ~-ecerea (Cartea Românească,
2016; Premiul Naţional de Proză
a Zarukâ de laşi, nominalizat
hpmie Uniunii Scriitorilor
ifen România).