Ziua în care

Nina Simone
a încetat să cânte

de Dariana Al-Joundi şi Mohamed Kacimi

traducerea Silva Helena Schmidt

Secvenţa 1

Tatăl meu a murit în ziua în care a înţeles că nu mai avea ce să îmi povestească.

Stau în faţa trupului său. E gol. Întins pe spate. Pare liniştit. Pentru prima oară în viaţa mea îl simt împăcat. Nu îmi pare r ău că a
murit. Ştiam de mult că va muri fiindcă mi-a vorbit despre asta.

Pe fereastra deschisă văd orăşelul meu. Fumul încă se ridică din casele bombardate. Armata israeliană tocmai a început
evacuarea Libanului de Sud după 20 de ani de ocupaţie. Dealurile din jur sunt îmbrăcate de oameni. Au venit din Tyr, Sidon,
Damasc, Alep, Beyrouth, Aman doar pentru funeraliile tatălui meu.

Îi mângâi obrajii şi pielea lui, deşi rece, pare de copil. E ianuarie. Plouă. Simt mirosul ploii urcând din pământul roşu al Libanului.

Uşa se deschide şi înauntru se năpustesc femei în negru: femei care plâng, femei care jelesc, femei care se aruncă peste tatăl
meu şi îi acoperă faţa, îi cuprind mâinile, îi îmbrăţişează picioarele. Lacome!

Mă apropii de urechea lui: - Javră, nu ratezi niciuna!

Un ţipăt insuportabil îmi sparge creierul. Un strigăt îmi biciuie pielea, îmi despică mintea: urlă versete din Coran. Camera
alăturată e şi ea ticsită de femei îndoliate, care jelesc în jurul unui casetofon din care se aud rugăciunile. Trec printre ele, ajung
lângă aparat şi reuşesc să-l opresc. Din gura femeilor iese urletul revoltei. Mama şi surorile mele încearcă să mă prindă: -
Opreşte-te! Eşti nebună, revino-ţi. Nu e momentul...

Iau casetofonul cu mine şi mă ascund în camera tatălui meu. Le împing pe toate afară. Închid de două ori iala uşii şi trag şi
zăvorul. Îl simt pe cumnatul meu izbindu-se în uşă. Strigă la mine. Bat în uşă.

1
 Îndrăzneşte să ma atingi. Nici măcar nu l-am înmormântat şi... Dumnezeul ăla nu e Dumnezeul tatălui meu! Tatăl meu nu a
avut niciodată un Dumnezeu. Mi-a cerut să jur: „Ai grijă. Nu-i lăsa pe câinii aia să se apropie. Nu vreau să se audă Coranul în
ziua când am să mor. Fata mea, te implor, vreau jazz la înmormântarea mea, chiar şi Hip Hop, dar sub nici o formă Coran-ul!”.

Nu mai pocnii uşa! Termină! Vreau să-i pun Nina Simone, vreau să cânte Miles Davis, Fairouz, fie şi Mireille Mathieu! Coranul, nu!
Pricepi cretinule? Opreşte-te. Nu mai izbii uşa că tot nu deschid. Am să rămân aici şi am să dorm cu el. Nu o să-l băgaţi în
pământ cum vreţi voi. Nu o să vă deschid niciodată!

Tata, eşti fericit? O ai pe Nina Simone, ţi-ai primit jazz-ul mult iubit, te-am scăpat de Coran! Şi eu acum ce fac? Pe mine cine mă
protejează de monstrul ăla, de ginerele tău. Un monstru! Tu m-ai învăţat:

„Nu te încrede, Noun, toţi bărbaţii din ţara asta nu sunt altceva decât nişte monştrii pentru femei. Sunt obsedaţi de aparenţe,
tradiţionalişti nebuni, devoraţi de Dumnezeul lor, terorizaţi de mamele lor, măcinaţi de bani, punându-şi toată viaţa curul la
bătaie pentru bunul Dumnezeu, îşi deschid şliţul de parcă ar arma o mitralieră iar apoi se năpustesc asupra femeilor ca o haită
de pitbuli. Ce javre!”

Probabil te amuză să fi din nou închis. Toată viaţa ţi-ai petrecut-o în închisorile capitalelor arabe. Când eram în pântecul mamei,
putrezeai într-o închisoare din Damasc. Când am venit pe lume, te-ai mutat în penitenciarul din Palmyre. Când am făcut primii
mei paşi, exilat în Africa. Pentru aniversarea mea de 10 ani ţi s-a oferit o reşedinţă supravegheată la Bagdad. La 15 ani,
aşteptam să ieşi pe porţiile comisariatului din Aman. La 18 ani fugeam după tine în timp ce mergeai spre Cipru ca să faci pe
beduinul. La 20 de ani sărbătoream ziua mea de naştere bătând la porţiile tuturor închisorilor din Siria ca să dau de tine.
Vremurile bune de demult. Ah... Orientul, vocea muezinului, moscheele Omeyyad-ului, parfumurile souk-ului, narghileaua de
seară, ceaiul de mentă, fisticul din Alep, dansul din buric, patiseria din Portul de la St. Thomas. Să-ţi lingi degetele, nu alta.

Ce aveau indivizii aia din Liban, Irak, Siria, Iordania să-ţi reproşeze? Erai vinovat de a fi scriitor! Un jurnalist care-şi scria
gândurile cu o maximă libertate. Acolo, asta însemna că reprezinţi o problemă.

2
Chiar şi în Beirut, capitala liberă, nu aveai dreptul nici să scrii, nici să te semnezi cu propriul nume, dar ai îndurat ca să ne poţi
pune pâinea pe masă. Ca noi să trăim chiar dacă nu te vedeam prea mult.

Ce te scandaliza cel mai mult era că hazardul, sau nu, a făcut ca să fii închis în celula cu numărul 5. În fiecare închisoare. Fie cea
de la Aman, ori Damasc, Bagdad. Universalismul oriental!

Adineauri una din fostele tale amante a vrut să-ţi sărute mâinile. Am sfătuit-o să ţi-o sugă. Nu se ştie niciodată, poate te învia.

Secvenţa 2.

Da. Tatăl meu a murit în ziua în care a înţeles că nu mai avea ce să îmi povestească. Cinci ani am purtat doliu pentru tatăl meu.

Ce figură era tata!

S-a născut în 1933, într-un oraş din Siria, Salamiya. Un sat plin de poeţi, scriitori şi comunişti. Un sat unde oamenii au un templu
la care se roagă lui Aristotel şi Platon, nu lui Iisus şi lui Mahomed. La 20 de ani, s-a exilat în Liban. Acolo a studiat literatura şi
filosofia. În anii aceia drumurile tuturor artiştilor, tuturor scriitorilor duceau la Beirut. Beirut însemna libertate pentru cei interzişi
în propria ţară. Când a întâlnit-o pe mama, jurnalistă la rândul ei, a găsit în ea omul cu care putea să sărbătorească libertatea.
Nu şi-a ascuns niciodată femeia. A scris 13 romane şi toate poeziile sale doar pe terasele cafenelelor.

Când m-am născut eu, pe 25 februarie 1968 la Beirut, tata lipsea: tocmai se alăturase grupului de rezistenţă pentru eliberarea
Palestinei.

Îmi aduc aminte momentul întoarcerii lui: în camera mea, nu aveam mai mult de trei ani, am văzut un om destul de înalt, cu un
început de chelie, se aruncă spre mine. Eu plâng. Era tata. El nu a uitat niciodată prima noastră întâlnire.

Am locuit într-o casă uriaşă împreună cu părinţii mei şi surorile mele la Ain Al Ramaneh, în miezul cartierului creştin. Tata s-a
îngrijit toată viaţa ca noi să locuim doar în cartiere cu creştini şi să facem şcoala în instituţii catolice. Niciodată islamice. Christos

3
pentru el era un fel de Guevara. Îl admira. Îl considera fascinant şi unul din argumentele sale era că un om care oferă vin la o
nuntă din Cana nu poate fi decât un om foarte plăcut.

La vârsta de 5 ani tata, care devenea din ce în ce mai laic, m-a dat în grija călugăriţelor de la Sf. Familie. M-am amorezat de
cursurile despre credinţa creştină. Partea mea preferată era cea în care curva era lovită cu pietre pentru a fi pedepsită. Stăteam
mereu în prima bancă, adoram să merg la biserică, mă drogam cu mirosul de tămâie, şi nu ratam slujbele în araba clasică şi
latină.

La izbucnirea războiului civil, surorile au decis separarea elevilor creştini de cei musulmani. Mă pregăteam să intru la oră, când
Sora Maria Teresa m-a prins de braţ:

 Tu eşti musulmană. Creştinismul nu e pentru tine!

 Soră, nu puteţi să-mi faceţi asta, eu mănânc toată azima la slujbă, nimeni nu o vrea, dar eu o iau pe toată. V-o jur, îl
înfulec pe Christos la toate slujbele. Iubesc creştinismul, e cu mult mai amuzant decât o mie şi una de nopţi.

 Creştinismul ţi-e interzis!

Ca să mă răzbun am făcut pipi în vasul cu apă sfinţită.

Secvenţa 3

Locuiam pe strada Pierre Gemaye, în Beirutul de Est.

Era duminică. Am auzit împuşcături, ţipete şi urlete. Am văzut pe podul din faţă un autobus arzând. Mama a apărut în fugă,
înfricoşată. Văzuse extremiştii libanezi scoţând cu forţa 47 de palestinieni dintr-un autobuz ca să îi snopească. Era 13 aprilie
1975, data începutului războiului civil. Seara, în timp ce luam masa, am ascultat discursul preşedintelui, Suleyman Frangie, la
radio pe Monte Carlo Orient:

4
  Creştinii libanezi trăiesc acum o mare ameninţare. Fac apel la intervenţia fraţilor noştrii sirieni pentru a ne salva.

Tata s-a ridicat de la masă:

 Se întorc asasinii!

În miezul nopţii şi-a făcut valiza şi a plecat la Bagdad. La Bagdad nu erai privit cu ochi buni dacă locuiai la bloc. Se spunea că
doar curvele şi asasinii locuiesc acolo. Am închiriat o căsuţa chiar lângă Eufrat.

Tata ne-a înscris, pe mine şi pe surorile mele, la o şcoală evreiască din Bagdad.

-Tata, ce e un credincios?:

-Un credincios este un zgârie-ochi, un pisălog, o durere-n cur, unul care conduce oamenii spre o viaţă în iad sub pretextul că vor
merge în rai.

Într-o seară, doi tipi au bătut la uşă, erau de la serviciile irakiene:

 Trezeşte-l pe taică’tu. Îl scoatem la o cafea.

 Nu vă las în mâinile nebunilor ăstora, striga tata. Mâine vă trimit la Bierut. V-am găsit acolo un loc unde să staţi la surorile
de la Carmel Sf. Iosif. Ele sunt de stânga.

Şi iată-mă alăturându-mă surorilor de stânga. Închideau foarte des şcoala că să ne trimită la defilări pentru partidul comunist
libanez. Pe banderola mea: “Camarazi, surorile de la Carmel Sf. Iosif sunt alături de voi.”

Ăsta era Libanul. În 1979, tata a fost eliberat de către irakieni.

 Nu te necăji fata mea, într-o zi o să facem revoluţie. Ai să vezi, va veni momentul când toate femeile vor fi libere să facă
dragoste. Vom face din toate moscheele si bisericile lor bordeluri.

5
Sora mea avea o voce fermecătoare, ca cea a lui Fairouz. Un producător a invitat-o la o emisiune pe Tv, Canal. Tata a insistat să
mă ia şi pe mine. Ea cânta în direct, eu mă fâţâiam pe platou. În aceeaşi seara, producătorul ne-a propus un contract pentru un
sezon întreg. La 10 ani, eram cunoscută în tot Libanul şi eram chiar independentă financiar.

Tata ţinea un jurnal zilnic: „Mâine când se-ntrevede aurora, plec să caut tampoane pentru fata mea!”

Îmi amintesc că purtam o rochie lila, culoarea lui preferată, aveam pieptul destul de mare şi mă tot chinuiam să îl ascund. Aia
erau sâni adevăraţi dar pe tata îl bufnea râsul. Într-un final l-am întrebat:

 Papa, îmi cumperi un sutien alb?

S-a înfuriat cumplit şi ca niciodată:

 Eşti nebună, ţăcănită, nu îţi ajunge războiul, mai vrei pe deasupra şi un sutien? Nu-ţi dai seama că adunătura aia de sârme
o să-ţi taie respiraţia, te va strangula. Nu ştii ce îngrozitor poate să fie atunci când o femeie se dezbracă şi vedem urmele
alea de sutien de pe umeri? Nu! Asta nu, nu pentru tine fata mea. Iar cele mai rele sunt încuietoarele alea de metal de la
spate. Ai un iubit care te mângâie, duce mâna acolo şi simte ca a atins un cuib de viespii. Noune, nu ai să porţi niciodată
sutien!

Şi mi-a cumpărat un sutien. Am fost atât de mândră încât am fost în stare să şi adorm purtându-l. În miezul nopţii m-am trezit
sufocată, asfixiată, nu puteam nici să mă mişc, nici să trag aer în piept, de parcă aveam o fiară acolo care încerca să mă omoare.
L-am smuls şi l-am aruncat pe fereastră. Din acea zi nu am mai purtat niciodată sutien.

Secvenţa 4

6
Eram obsedată de virginitate – cea mai preţioasă avere a unei tinere arabe. Şi ce să faci cu ea? Pentru mine virginitatea era ceva
asemănător cu hârtia de pe pachetele de cafea Carte Noir care îţi garanteaza prospeţimea produsului. Aveam pe atunci un
prieten homosexual care mi-a explicat că ceea ce trebuie să fac este să mă dezvirginez singură. E cel mai simplu fiindcă orice
femeie a Orientului este condamnată să sfârşească in mâinile unui bărbat care îi va confunda cu bună ştiinţă vulva cu o bucată de
plastic.

Eu ma deflorez, tu te deflorezi, ea se...

Ce oroare!

În miezul nopţii l-am sunat pe tata.

 Ai dreptate fata mea, doar ştii vorba libanezilor: Am desfăcut-o! De parcă femeia ar fi o sticlă. Mâine poimâine te trezeşti în
braţele unui tip care o să te desfacă de parcă eşti o sticlă de Seven UP. Nu cred ca vrei asta, nu?

Auzind cuvintele lui, am închis ochii şi mi-am împins degetele cât mai adânc. Am simţit sângele şiroind pe mână. Am respirat şi:

 Sunt liberă, tata.

Era război, nebunia abia începuse, noi... eram liberi. Beam mult, fumam mult. Cum mi se năzărise să mă îndrăgostesc, m-am
cuplat cu Nabil, un verişor în limbă după motoare mari. Ne distram împreună.

În timpul unei seri când trupele făceau zarvă mare, mi-a propus să mă adăpostesc la el până când se calmează spiritele. Ajunşi în
apartament a deschis o sticlă de whisky. Parcă era fiert. Nu aveam electricitate, cu atât mai puţin gheaţă. A stins mai bine de
jumătate de sticlă de Johnny Walker din câteva înghiţituri.

Auzeam exploziile. M-a tras pe canapea. Vedeam, pe fereastră, bombele luminând cerul Beirutului. Respira deasupra mea, am
încercat să îl împing, m-a cuprins cu mâinile puternic de bazin strigând:

 Nu te mai zbate, ştiu că nu eşti virgină. Nu mai eşti virgină.

7
Cerul Beirut-ului ardea. Unghiile lui înfipte în gâtul meu, a terminat înainte să alunece la picioarele mele, mort de beat.

Am ieşit de acolo fugind, ora doua noaptea. Nu m-a oprit nimeni. Nu mai erau baraje dar miliţienii încă mişunau peste tot,
complet drogaţi. Plângeam mergând pe străzi.

Toată aşteptarea, tot timpul ăsta în aşteptarea iubirii, ca să primesc asta?

Simţeam sperma scurgându-se pe coapse. Mama nu dormea, mă aştepta, nu i-am putut spune nimic, nu trebuia să ştie. Am stat
ore sub duş, mi-am frecat pielea până când a început să sângereze. Cu părul încă ud am deschis o sticlă de vin roşu şi m-am
aşezat la biroul tatei. Am ştiut că am rămas gravidă în noaptea aceea. Am vrut să îl trezesc pe tata. Am renunţat. Puteam să fac
orice însă aşa ceva nu ar fi suportat. Avortul e interzis în Liban aşa că ...

Secvenţa 5

Locuiam pe linia de separare, adică frontiera care tăia Beirutul în două. Centrul oraşului era o ruină invadată de plante sălbatice şi
câini turbaţi. Era vremea nebunilor care râd. Nu puteam să aprindem niciodată lumina. Riscam să fim ţinte pentru lunetişti. Un
zăpăcit a aprins o lumânare într-o seară şi s-a trezit cu un glonte în fund. Aşa... de nicăieri.

Razboiul asta era de-o inutilitate!

Nopţiile mi le petreceam la Hamra, într-un bar, Back Street. Cocoaina zbura în stânga şi-n dreapta, eu dansam de nebună, unii
făceau sex în toalete trântiţi pe jos. În parcare era un Chevrolet verde fistic, cu banchete din piele roşie. Special pentru cei care
nu erau fani toalete. Romanticii prefereau pietrele de mormânt din cimitirul grec ortodox.

8
În iunie 1982, armata israeliană a invadat Libanul ca să-i vâneze pe membrii organizaţiei pentru eliberarea Palestinei. Armata lor
şi-a instalat sediul în Beirutul de vest. Obiectivul lor: predarea lui Yasser Arafat. „Nu avem nimic împotriva libanezilor, vrem doar
să vă eliberăm de teroarea teroriştilor palestinieni.”

Totuşi în fiecare nenorocire găseşti ceva bun: în venirea israelienilor, scăparea de armata siriană. Tancurile lor porneau spre
Damasc pline cu tot ceea ce s-a putut fura din Beirut. Erau acoperite cu maşini de spălat, televizoare, lustre de cristal, biciclete,
mese de sufragerie, ghivece pentru flori, scaune din saloanele de coafor, congelatoare chiar şi bideuri.

În timpul asediului din Beirut-ul de vest, eu şi surorile mele ne-am îmbolnăvit rău. Am stat o lună fără apă, curent şi mâncare.
Părinţii noştrii s-au hotărât să ne ajute să trecem în Est.

Un control israelian ne opreşte. În spate ne blochează o maşină care ne acoperă cu tot praful de la bombardamente atunci când
opreşte. Suntem moarte de frică. Mai mult ca sigur israelienii ne vor tăia bucăţele.

In vest, Beirutul în flăcări.

În est, un cuplu se legănă uşor pe muzica lui Julio Iglesias.

Îmi privesc surorile. O luăm la goană spre pasajul muzeului. Ne strecurăm pe lângă punctele de control înainte să ne prindă şi să
ne acuze de posesie de droguri sau că suntem informatoare. Pe partea cealaltă, în Vest, ne trezim înconjurate de clădiri prăbuşite
şi fumegânde. Nu e nici măcar o lumină, un strop de apă, o bucată de pâine, dar suntem fericite. Suntem acasă.

Beirutul de Vest avea să fie lovit în 72 de ore ca niciun alt oraş.

Secvenţa 6

9
După toate bombele am început să cresc. Toţi cei care au trăit războiul nu visează altceva decât război. Sunetul, lumina, câinii,
şobolanii. În fiecare cartier găseai o haită de câini care se ocupa strict cu devorarea cadavrelor. Erau enormi, lătrau şi mârâiau
într-un fel anume pe care nu l-am mai auzit de atunci. Nu semănau între ei, nu mergeau la fel, ochii şi vocile lor erau diferite. La
finalul războiului câini au fost exterminaţi. Se înfruptaseră din prea mulţi libanezi.

Noaptea mă luam după un câine, un şobolan - trebuia să îţi găseşti cumva drumul prin întuneric. Timp de 17 ani Beirutul nu a
avut electricitate. Am învăţat să mă descurc. De multe ori mă trezeam în cele mai bizare locuri. Oameni pe care ii ştiam sau îi
vedeam pentru prima oară. Nu conta.

Am început să le fac vizite miliţienilor. În fiecare seară. Aveau ţigări, arme, joint-uri şi alcool. Nu existau discuţii înainte, dorinţe
de vreun fel, nici măcar un cuvânt. Pur şi simplu. Ne-o trăgeam ca să fumăm ceva. Fumam ceva ca să fumăm. O făceam pentru
că era un moment de linişte, sau ca să uităm de focurile ce şuierau pe lângă urechi sau în timp ce aşteptam. Ceva.

O dată la trei luni plecam la tata in Cipru. Ne întâlneam în acelaşi bar, îi vedeam vena de la tâmplă umflându-se şi îi serveam tot:
drogurile, morţii, sexul. El nu mă judeca:

- Nu suntem niciodată vinovaţi de ceea ce facem.

Ne făceam praf împreună, dansam pe străzi şi el îmi spunea că îi este teamă fiindcă, sexual vorbind, fac aceleaşi lucruri ca şi el.

 Ia spune-mi tu, tată, care le ştii pe toate. Ce se face capătului care atârnă? Sunt fascinată de pulă. Săgeţile din tolba mea
de vânătoare. Am văzut din cele turtite, îndoite, cu pete, fleşcăite, din cele cu etichetă, subţiri spre anorexice, dezvoltate
longitudinal, brânzoase, caramelizate, fondante cu ciocolată, amandine, albinoase, din cele încăpăţânate ca o ciocănitoare,
turbulente ca un picamer, tăioase ca o sabie de cavaler, spălate ca labele unui raton, pur funcţionale, gangsta-weedice...
Nu îmi plac penisurile necircumcise, mă joc cu prepuţul, trăgând de sus în jos ca de o praştie. Deci ia spune-mi: Ce se face
capătului care atârnă?

10
  Fata mea, pulile necircumcise trebuie prinse de capăt şi trebuie să sufli puternic în ele ca şi cum ai sufla în gura unui
saxofon. Mâine te înscriu la cursuri de muzică.

Secvenţa 7

Primul meu mariaj a fot ca o durere de cap sau mai bine spus o defecţiune de motor. Vară. Beirut. Conduc spre cartierul
Clemenceau. Un tip îmi tăie calea. Facem schimb de date. O săptămână mai târziu mă cere de nevastă. E fotograf de război, îl
chemă Marwan şi pleacă dis de dimineaţa în căutare de cadavre. Uneori se fotografiază cu proprii lui colegi atunci când vreunul
din ei e împuşcat. Sunt nebună să trăiesc cu un fotograf de război în plin război. Căra războiul în el, în mintea lui, în carne şi în
suflet. După o zi lungă de muncă nu reuşeşte să adoarmă, nu poate să revină la normal. Căută mereu un alt război.

La fiecare bubuitură, fugea pe balcon ca să nu o rateze pe următoarea:

 Iubitule, vreau să mor, dar în linişte.

Îi developam pozele cu morţi. Camera neagră, lumina roşie, cutia metalică cu substanţă verde, hârtia fotografică pe care o
aşezam uşor în apă şi siluetele acelea de corpuri mărunţite de explozie care îşi făceau apariţia încet încet... magie...

Din groapă comună în groapă comună, dintr-un masacru în altul, el trăgându-şi-o oriunde cu oricine. Devenea din ce în ce mai
infect, iar trupul meu putrezea. Mă închideam în mine, Marwan nu înţelegea şi atunci lovea cu toată puterea.

Orice amprentă a degetelor mele pe uşa de la frigider însemna un pumn în gură. Ce îl irita mai mult decât amprentele erau
pliurile la cămăşi. Nu trebuia să existe niciunul vizibil iar în dulap distanţa între umeraşe trebuia să fie de fix 2 centimetri. Dacă
nu: lovituri cu bâta. Cel mai îngrozitor era ritualul draperiilor. Schimbate în fiecare zi, la fel şi agăţătoarele. Câte înţepături de ac!

11
Într-o noapte asurzitoare de la atâtea bombe care explodau, el a luat LSD. Tocmai aflasem că sunt însărcinată. Vroia să facem
sex, am spus nu. Furios m-a prins între pat şi perete şi a început să mă lovească cu pumnii în vintre. Am auzit ceva explodând,
trântită între pat şi perete, goală şi lăsându-mi sângele să se scurgă, râdeam, eram, fericită, nu mă gândeam la nimic, vroiam
doar să ascult ultimele explozii din noaptea aceea.

Tocmai împlinisem 17 ani.

Eram criminali, la fel ca cei care ucid. Nu aveam arme în mână, nici macete dar ne adânceam în nebunie. Îmi era frică să rămân
singură.

Tata, căruia nu îi spusesem nimic, m-a sunat din Cipru:

 Dacă nu îl părăseşti pe omul ăla, nu vreau să te mai văd. Nu mai exişti pentru mine.

M-am vindecat de Marwan.

M-am îndrăgostit de Ramzi, un foarte bun muzician, care locuia în Beirutul de Est. Eram trei prieteni, fumam, beam, ascultam
muzică. Luam cocaină. Un amic, Hussein, ne-a mărturisit într-o seara că vrea să plece din Liban. Nu înţelegeam de ce ar vrea
cineva să părăsească o ţară atât de minunată. Ne-am pus pe vorbit. 48 de ore. Ramzi mi-a cerut arma şi când i-am întins-o a
zâmbit:

 Ruleta rusească, ăla care pierde îşi dă doza următorului.

Erau nevoie de cel puţin 50 de grame de coca să ţină trei zile. Ramzi a început. Clic. Nimic. Al doilea trebuia să ridice piedica şi să
tragă. Hussein o data, eu încă odată. Nimic. Nu simţeam frica, mai degraba excitaţia, ca şi cum urma să am un orgasm. Când ieşi
viu, nu vorbeşti, priveşti doar, te ridici, mai fumezi ceva, îţi aminteşti o senzaţie, după care pici de râs.

Ce e frumos la ruleta rusească e privirea celuilalt care coboară pe tine, surpriza lui când aşezi degetul pe trăgaci şi apoi liniştea.
Ceva imposibil de uitat. Ramzi transpira în locul meu. Hussein disperat:

12
  Vreau să plec din ţara asta de căcat.

I-am întins arma lui Ramzi.

 Nu... nu ai de ce să pleci, Libanul e...

A tras. I-am văzut creierii zburând.

Secvenţa 8

Tata a decis într-un final să părăsească Ciprul după 9 ani de exil şi să revină la Beirut. Noi ne bucuram să îl avem iar aproape, el
nu se simţea în siguranţă. Serviciile secrete siriene mişunau peste tot.

Într-o dimineaţă de iunie cineva l-a salutat înainte să-i pun pistolul la tâmplă. “Tatăl vostru a fost asasinat”. L-am văzut întins pe
spate. Roşu. Medicii au reuşit să-i extragă glonţul din creier. După 20 de zile a ieşit din coma, însă nu mai vedea... nu mai
vorbea.

Ceva mai târziu, saturat de statutul său de refugiat, cu o sănătate fragilă, a ţinut morţiş să-şi recupereze paşaportul sirian.
Oficialităţile m-au asigurat că tot ceea ce trebuie să facă este să răspundă la câteva întrebări. Dimineaţa începea interogatoriul, la
prânz luau o pauză iar după-masa o lua de la capăt până aproape de miezul nopţii. După o săptămână s-a luat decizia încarcerării
lui. Nu mai vedea aproape deloc, iar de auzit nici atât.

L-au închis într-o celulă din sticlă; nu era torturat, nimeni nu îndrăznea să îl atingă, era prea cunoscut afară. În schimb, în celulă i
se instalaseră difuzoare prin care se auzeau urletele celor torturaţi din camerele vecine.

13
Secvenţa 9

La o zi după îngroparea ta am mers la Babylone şi am comandat un Bloody Mary, fără alcool. Vroiam să dansez pentru moarte,
până la capăt. I-am făcut un semn DJ-ului care mă ştia. Nina Simone.

Afară toţi au decis că sunt un pericol public...

Afară toţi au decis că eşti un pericol public...

O ameninţare pentru societate... Eu! Tu!

Dar ceilalţi? Criminalii, asasinii, hoţii, violatorii! Toţi miliţienii, toţi fundamentaliştii!

Toţi afară! Eu înăuntru şi nebună... Tu inauntru şi vinovat...

Asta mi-au făcut... asta ţi-au facut...

Ăsta a fost preţul.

E iarnă în Beirut. Plouă. Nu am mai dansat niciodată în sânii goi. Abia ce îmi ridic bluza că simt o mână încleştându-se în părul
meu. E cumnatul meu. Mă târăşte de trei ori pe jos. Omenii se fac că nu văd, se împiedică de mine şi continuă să danseze pe
Nina Simone. Cineva aplaudă.

Mă târşte de păr pe scări în jos. Îmi simt oasele frecându-se de pietre. Ţip. Nimeni din localul în care îmi petrecusem toată
tinereţea nu mişcă. Sora mea mai mică îi asigură pe clienţi: ” Tata nu a ştiut să o educe dar ne ocupăm noi de asta acum.”

Un vânzător de la o tarabă intervine: Eşti nebun! Dai într-o femeie!

- Ştii ce a făcut curva asta?

14
  A spus că se pişă pe Dumnezeu.

Vânzătorul mă scuipă.

Cumnatul meu se urcă peste mine şi începe să-mi care pumni. Apoi mă lipeşte de un grilaj. Simt şira spinării cum se frânge sub
fiecare lovitură. Înainte să-mi pierd cunoştinţa văd talpa piciorului apăsându-mi faţa.

Deschid ochii, sunt la mine, întinsă pe jos. Primul meu gând e să fug la baie. În faţa oglinzii ridic încet capul, de parcă sunt o
cameră de filmat, de parcă sunt oglinda. Urme de pantofi pe faţă.

M-am internat de urgenţă la spitalul grec ortodox. Medicul de gardă mi-a râs în faţă când i-am povestit cum am fost agresată. A
apăsat un buton, trei infirmiere mustăcioase m-au legat de pat şi mi-au injectat un calmant.

Nu pot să mă mişc, port o cămaşă de forţă. Privesc luminile Birutului. Totul îmi pare rotund, blocurile, străzile, maşinile.

- Nu trebuie să vă faceţi probleme pentru plângerea depusă de ea împotriva cumnatului. Legea libaneză spune foarte clar că în
absenţa tatălui, obligaţia de a corecta comportamentul unei femei cu un caracter deviant aparţine oricărui bărbat din familie. Nu-
şi face decât datoria.

Rămân singură, în mijlocul parcului, în cămaşa mea de forţă.

O lună – cât a durat - am învăţat să scriu în aer într-un loc unde este interzis să scrii. La azilul de nebuni, femeilor le este interzis
să scrie.

Dragă tată, îţi scriu în aer..

Secvenţa 10

15
Tată, îi auzi? Mai au un pic şi dărâmă uşa. Ne mai rămâne incă un pic de timp.

Vreau să îţi spun ceva. Cred că ai uitat că eram fiica ta. Dacă nu uitai, probabil... probabil nu ai îmbătrânit în halul ăsta.

Sparg ăştia uşa, tată! Ce căcat fac eu cu libertatea ta de căcat în ţara asta împuţită? Nu m-ai eliberat, m-ai înveninat! Nu puteam
să fiu liberă de una singură în mijlocul a milioane de alienaţi. Cum n-ai reuşit să vezi măcar atât?

Ah, da. Ai avut un gram de luciditate înainte să crapi:

 Noune, cred că am pierdut lupta. Nu rămâne aici. Cară-te la Paris.

Prea târziu, tată. Te-ai orbit singur cu libertatea mea, nu ai văzut că ţara noastră ş-o pierduse pe a ei. Ştii, sunt lucruri pe care ţi
le-am ascuns, am avut dreptul să nu ţi le împărtăşesc, dar acum a venit momentul să le ştii.

La finalul războiului repetam ceva la Universitate. Nişte bărboşi au intrat în sală, şi-au întins namazlikul pe scenă şi au început să
se roage. I-am bătut pe umăr uşor. Ei m-au legat de un scaun şi m-au lovit peste genunchi de o mie şi una de ori.

Spre casă m-am oprit la farmacie. Am cerut cea mai puternică otravă pentru cel mai mare şobolan.

- Cafeau asta are un gust ciudat, ai zis

- e de la clor, tată!

Îţi pui pălăria şi în timp ce te privesc de pe balcon ieşind pe stradă, îmi spun: o să crăpi, o să crăpi. Dar nu, continui să mergi de
parcă nu s-a întâmplat nimic. Te întorci pe seară, binedispus. Te plângi doar de o uşoară diaree. Mă trezesc în timpul nopţii cu o
durere oribilă în genunchi.

Şi apoi... celula ta de sticla şi difuzoarele prin care se aud urletele celor torturaţi.

Şi apoi azilul de nebuni, unde femeilor le este interzis să scrie.

Îmi pare rău, nu am putut să te îngrop aşa cum ţi-ai dorit, la Salamiye, acolo unde te-ai născut. Cei din Damasc mi-au spus:

16
” Niciodată cadavrul acestui inamic al Domnului nu vă pângării pământul Siriei.”

Îmi pare rău, nu am reuşit să-ţi întorc faţa spre cer. Mi s-a spus că orice om trebuie îngropat pe partea dreaptă, cu faţa spre
Mecca.

Îmi pare rău, nu am putut fi de faţa la înmormântarea ta. Mi s-a spus că femeilor nu le este îngăduită prezenţa, că o femeie nu
înţelege moartea.

La înmormântare, femiilelor le este interzisa prezenţa.

La azilul de nebuni, le este interzis să scrie. Acolo am învăţat să scriu în aer.

Tata, în fiecare zi, scriam: Libanul este o ţară suverană, democratică şi liberă.

Scriam în aer, tata, şi toate cuvintele astea sunt în aer, războiul nostru era şi el în aer, iubirea noastră la fel de... în aer.
Libertatea noastră... aer.

Şi tata... visurile tale erau şi mai în aer.

17