POVESTIRI LA PERSOANA I

ERIC – EMMANUEL SCHIMITT- (fragment ) Câinele (din Cei doi domni din
Bruxelles

Deseori mi se pare că nu am avut copilărie. Amintirile pe care le mai

păstrez sunt ale altuia. Nu eram eu băiețelul afectuos, încrezător, cu brațele deschise,
care se înfiora în fața splendorilor lumii, crezând că va trăi vețnic. Dimineața când
cobora din așternuturi, o zbughea în curtea casei și înălța capul pentru a striga către
cer: ”Doamne, poți merge la culcare, este în ordine, m-am trezit, am eu grijă de tot”.
Nu eram eu. Eu am început să exist mult mai târziu. Printr-o despărțire....într-o zi a
dat buzna la noi ca să ne aresteze. Eram șase: bunicii, părinții, sora mea mai mare și
cu mine. Sora mea și cu mine eram în camera noastră când au sunat. Auzind oameni
agresându-ne părinții, Rita m-a ascuns în cufărul în care își ținea jucăriile și m-a
acoperit cu păpușile sale. ”Să nu te miști!” Apoi, când zbirii s-au năpustit în camera
noastră, s-a dus la fereastră și a țipat ca și cum aș fi fost pe stradă: ”Fugi, Samuel,
fugi! Nu veni acasă! Ne arestează!” Au pălmuit-o ca să tacă, dar au căzut în capcană:
fără mai verifice, au plecat lăsându-mă în urma lor. Când, o oră mai târziu, m-am
hotărât să ies din cufăr, am blestemat-o pe Rita mergând prin apartamentul gol. Eram
liber... dar ce să fac eu cu această libertate?Aș fi preferat de o mie de ori să fiu cu
părinții mei, cu bunicii mei, egoista, și-i păstrase numai pentru ea și mă condamnase
la singurătate. Cum nu eram obișnuit cu nefericirea, tristețea mi s-a preschimbat în
furie și am izbit cu pumnii în mobile, copleșit de mânie uitasem cine sunt călăii.
Din cauza zgomotului pe care îl făceam o vecină și-a dat seama că, în ciuda
raziei, mai era cineva în apartamentul familiei Heymann. Doamna Pasquier a coborât,
m-a găsit plângând, a tranșat zituația și, chiar în acea noapte, m-a dus la verii săi de la
țară. După această întâmplare am devenit acel copil ascuns. Prin intermediul celor din
Rezistență, am fost trimis intern , sub un nume fals, într-un liceu catolic din Namur.
În 1944 am fost denunțat. Naziștii m-au capturat. Toată viața am încercat să
îndepărtez din memorie acele luni ca să încerc să mă conving că nu le trăisem.
Momentul urcării în trenul meu. Da ”trenul meu”- fiindcă îl pândeam, mă pregătisem
pentru el. Urcând în vagonul de animale, brutalizat de SS-iștii flămânzi, m-am numai
dacă era cel care îmi luase și familia. Nu-mi era frică. Sau eram amorțit de frică. De
fapt nu mai simțeam nimic. Muream de cald, însetați, lipiți unii de alții; nu mai
aveam nimic al nostru, nici loc, nici timp. Pe peron am descoperit ce trăiseră ai mei:
trierea, selecția, despărțirea de cei pe care îi cunoști. Îndurasem aceste umilințe pentru
că doream să îi revăd pe ai mei. Nu conta ce trebuia să îndur: goliciune, spălat,
despăducherea cu mașina de tuns, tatuarea numărului pe antebraț, munca la uzină
după marșuri, priveam atent în jur, până la barăcile din depărtare. Am întrebat cât mai
mulți prizonieiri cu putință. Nicio șansă ca mama, tata, bunicul, bunica sau Rita să fi
supraviețuit. Noua mea luciditate a avut un efect neașteptat: am ridicat fruntea și am
decretat că, orice mi s-ar întâmpla, voi rezista. Dacă ei au murit, oricare ar fi fost
suferința lor, eu voi supraviețui. Era o obligație. Le datoram acest lucru. Sora mea mă
desemnase, fusesem ales, nu voi fi niciodată o victimă. Rita riscase pentru mine. Din
nefericire mă aflam într-o lume în care hotărârea nu-și găsea locul. Administratorii
lagărului urmăreau să ne transforme în animale, zdrobind orice voință individuală.
Auschwitz îndepărta din noi tot ceea ce era uman: hainele, părul, demnitatea, trebuia
să mergem goi-goi chiar dacă purtam uniformele de prizonieri, era o a doua formă de
nuditate. După cinci luni, nu mă mai refugiam în mintea mea nu mai eram decât
pielea căreia îi era frig, picioarele doldora de umflături, pântecele care se strângea de
foame, mușchii epuizați care nu mă mai ascultau. Mă băteam pentru un colț de pâine.
Mă supuneam ordinelor venite din partea supraveghetorilor pentru a evita bătaia.
Agonia unuia dintre noi nu mă mai afecta, mă mulțumeam să scotocesc și să verific
dacă nu ascundea ceva de mâncare sau vreun obiect care putea fi folosit la troc. Dacă
mi se întâmpla să recunosc un cadavru, îl invidiam: era un trup rece căruia nu-i mai
era frig.
Într-o zi mă plimbam pe la marginea barăcilor. La capătul lor, trei soldați
vorbeau unui câine care se plimba dincolo de zidul de sârmă ghimpată. Bărbații îi
aruncau bulgări de zăpadă: de fiecare dată câinele sărea după bulgări să-i prindă,
crezând că sunt destul de solizi ca să-i apuce între colți; evident că bulgării i se
spărgeau mereu între maxilare. Când soldații au disărut, chemați la datorie, am mers
spre câine. De ce? Nu știu. Cu atât mai mult cu cât era imprudent pentru un prizonier
să se apropie de gardul lagărului. Nu conta. De îndată ce m-a văzut a dat din coadă.
Am făcut un bulgăre și i l-am aruncat peste sârma ghimpată. Fericit l-a sfărâmat între
colți, apoi a revenit caraghios spre mine lătrând, cu privirea plină de încântare. Am
continuat și la un moment dat am căzut în zăpadă. Lacrimile îmi ardeau
ochii....Fierbinți...Cât de bine îmi era....De câtâ vreme nu mai fusesem capabil să simt
ceva? De câtă vreme nu mai reacționasem ca un om? Plângeam, dar continuam să
zâmbesc. Ceea ce pentru câine nu reprezenta un răspuns clar.M-am aplecat și am
simțit în podul palmei răsuflarea lui călduță, nasul umed și moale. Mă săruta. Atunci
i-am vorbit, i-am vorbit cum nu mai vorbisem nimănui în lagăr. Ce i-am spus? Că îi
mulțumesc pentru că mă făcuse să râd, Fiindcă mă acceptase după ce au plecat
soldații. De obicei eram transparent. În ochii naziștilor aparțineam unei rase
inferioare, care merita să moară. O rasă inferioară lui, fiindcă soldații iubeau
animalele. M-a privit cu același interes și cu aceeași nerăbdare ca pe soldați, mi-a
restituit calitatea de om. Pentru el, eram un om asemenea naziștilor. De aceea
plânsesem...Uitasem că sunt o persoană, nu mă mai așteptam să fiu privit astfel, iar el
îmi restituise demnitatea. Când m-am liniștit am observat cât de slab era, îi numărai
coastele. Nici el n-avea ce mânca.
- Ți-e foame, amice? Aș vrea tare mult să te ajut dar nu pot. A băgat coada între
picioare. Deși dezamăgit, nu era supărat pe mine. Continua să mă privească
încrezător.
În acea după-amiază, eu care mă bătusem pentru o bucată de pâine, care
scotoceam morții câutând firimituri, i-am pus deoparte niște fasole. Când m-a văzut, a
început să dea din coadă și să țopăie. Nu se îndoise de mine. Dacă oamenii au
naivitatea să creadă în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om. Sub privirea
lui Argos aveam poate să mă umanizez. I-am răsturnat fasolea printre firele de sârmă
ghimpată. S-a năpustit asupra ei și în patru secunde comoara mea fusese înghițită. A
ridicat botul: ”Mai ai?”I-am explicat că nu. S-a lins pe bot și a părut că-mi acceptă
explicația . Am luat-o la goană spre baracă când l-am auzit gemând. O săptămână mai
târziu lagărul a fost eliberat de armata rusă.
JAY ASHER- CELE TREISPREZECE MOTIVE
(fragment)
FATA
Kat s-a mutat înainte de începerea școlii și m-am îndrăgostit de băiatul pe care
l-a lăsat în urma ei. Și nu mult timp după accea, băiatul cu pricina a început să se
intereseze de mine. Nu mergeam la nici o oră împreună, dar cel puțin sălile în care
făceam prima oră, a patra și a cincea erau aproape una de alta. Ora a cincea dura mult
și uneori nu ajungeam înainte să pleci tu, dar prima și a patra erau măcar în aceeași
aripă de clădire. După o vreme am reușit să te salut. Și ceva mai târiu, mi-ai răspuns
la salut. Apoi, într-o zi, am trecut pe lângă tine fără să suflu o vorbă. Știam că nu vei
suporta așa ceva și asta a dus la prima noastră discuție mai consistentă.
”-Hei, ai spus. N-ai de gând să mă saluți?” Am zâmbit, am tras aer în piept, apoi m-
am întors.
”_De ce aș face-o?”
”_Pentru că întotdeauna mă saluți. Te-am întrebat de ce ți se părea că mă cunoști atât
de bine. Ți-am spus că probabil nu știai nimic despre mine.
Mai înainte când o întrebasem pe mama cum să-i atrag atenția unui băiat, a
spus: ”- Fă-o pe inabordabila.” Și asta făceam. Și, cum era de așteptat, a dat rezultate.
Ai început să dai târcoale pe la ușa clasei mele, așteptându-mă. Mi s-a părut că au
trecut săptămâni întregi până să-mi ceri în sfârșit numărul de telefon. Dar știam că
până la urmă o s-o faci, așa că am exersat cu glas tare faza în care aveam să ți-l dau.
Calmă și sigură pe mine de parcă nici nu mi-ar fi păsat. De parcă l-aș mai fi dat de o
sută de ori pe zi. În timp ce te urmăream cu scrii numărul, m-a cuprins un entuziasm
exagerat. Din fericire, tu erai prea entuziasmat să observi. Îți tremura mâna așa de
tare, încât am crezut că o să dai greș. Până să ajung eu acasă, tu mă sunaseși deja. De
două ori. Mama m-a întrebat cine ești și i-am spus că avem o oră împreună. Sunai
probabil doar ca să mă întrebi ceva despre teme. Și mi-a zis că exact asta mi-ai spus
și tu. Nu-mi venea să cred. Justin, ai mințit-o pe mama. Și totuși de ce mă bucură așa
de tare chestia asta? Pentru că am mințit amândoi la fel. Ăsta era un semn. Mama m-a
întrebat ce oră aveam împreună și am spus că mate, ceea ce nu era tocmai o
minciună. Amândoi făceam mate. Doar că nu îmreună. Și nu același fel. Am acuzat-o
pe mama că nu are încredere în propria ei fiică, i-am smuls din mână bucata de hârtie
cu numărul tău și am dat fuga sus. Când ai răspuns la telefon, am rostit:
- Justin? Sunt Hannah. Mi-a spus mama că m-ai sunat pentru o problemă la mate.
Erai nedumerit, dar până la urmă ți-ai adus aminte că o mințisei pe mama și, ca un
băiat bun ce ești, ți-ai cerut iertare.
”-Și ia zi, Justin, ce problemă ai la mate?” am întrebat. Și nu ai fost o clipă
descumpănit. Ai spus că trenul A pleacă de la tine de acasă la 3.45 după-amiaza și
trenul B pleacă de la mine de acasă 10 minute mai târziu.
Tu nu vedeai, Justin, dar eu chiar am ridicat mâna de parcă aș fi fost la școală,
nu așezată pe marginea patului meu.
”_Eu, domnule, Foley. Eu, am spus. Știu eu răspunsul. Când mi-ai zis pe nume-”-Da,
domnișoară Baker?”- am renunțat complet la regula mamei care mă îndemna să o fac
pe inabordabila. Ți-am spus că aceste două trenuri se întâlnesc în parcul Eisenhower
lângă topoganul în formă de rachetă. La celălalt capăt al firului a urmat o pauză
luuuuuuungă.
- Deci, când se întâlnesc trenurile? M-ai întrebat.
- În cinsprezece minute, am răspuns.
Iar tu ai spus că asta era îngrozitor de mult pentru două trenuri care mergeau cu viteză
maximă.
Hannah Backer nu este o fată ușoară! Ceea ce atrage după sine întrebarea ”Ce ați
auzit voi? ” Voiam doar un sărut. Eram o fată de clasa a IX-a pe care nu o sărutase
nimeni nicodată. Niciodată. Dar îmi plăcea un băiat, el mă plăcea pe mine și aveam
de gând să-l sărut. Asta e povestea- toată povestea.
Ți-am spus că ne întâlnim acolo în cinsprezece minute. Am spus chestia asta
doar ca să mă asigur că o să ajung înaintea ta. Când soseai tu în parc, voiam să fiu în
rachetă, sus în vârf, exact ca în visele mele. Și așa s-a întâmplat.... Din punctul meu
de observație din vârful rachetei, te-am văzut intrând prin capătul mai îndepărtat al
parcului. Te uitai la ceas la fiecare câțiva pași și ai venit spre topogan, privind
împrejur, dar nicio clipă în sus.
Așa că am răsucit de volanul rachetei cât de tare am putut ca să-l fac să
zăngănească. Te-ai dat cu un pas înapoi, ți-ai ridicat privirea și m-ai strigat. Dar stai
liniștit, deși voiam să-mi transform visul în realitate, nu mă așteptam să știi fiecare
replică și să-mi spui să nu mă mai joc cu pomii și să cobor.
”- Ajung jos imediat, am spus.” Dar mi-ai zis să stau, că urci tu la mine. Așa că am
strigat și eu.
”_ Nu! Lasă-mă să mă dau pe topogan.” Apoi ai rostit cuvintele magice, ca în vis:
”- Te prind eu.” M-am așezat pe topogan, cu inima bătându-mi nebunește. Venise
momentul. Toate prietenele mele de acasă se sărutaseră pentru prima oară în școala
generală. Primul meu sărut mă aștepta la capătul topoganului, exact așa cum voiam
eu. Tot ce trebuia să fac era să îmi dau drumul. Și asta am făcut.
Știu că de fapt nu s-a întâmplat așa, dar când mă gândesc, totul se derulează cu
încetinitorul. Am alunecat. Ai ridicat brațele să mă prinzi.
Când te-ai hotărât să mă săruți, Justin? În timp ce mergeai prin parc? Sau s-a
întâmplat pur și simplu atinci când am alunecat în brațele tale?
Bun, cine vrea să știe care a fost primul meu gând când m-am sărutat pentru prima
oară? Iată: Cineva a mâncat un hot-dog picant. Îmi pare rău, nu a fost chiar așa de
rău. Eram așa de nerăbdătoare să aflu ce fel de sărut avea să fie, pentru că prietenele
mele de acasă îmi descriseseră așa de multe feluri, dar s-a dovedit a fi genul frumos.
Nu mi-ai vârât limba până în gât. Nu m-ai apucat de fund. Pur și simplu ne-am lipit
buzele...și ne-am sărutat. Atâta tot. E....tot ce s-a întâmplat. Voi, ați auzit altceva?
JAY ASHER-ORA DE COMUNICARE ȘI ZACH

FATA
Ora preferată a tuturor....mă rog, ora preferată a tuturor dintre cele
obligatorii...este Comunicarea. Este genul de materie opțională neopțională. Toată
lumea ar urma cursul ăsta chiar dacă nu ar fi obligatoriu, pentru că împuști așa de
ușor zecele. Ai foarte puține teme și să nu uităm punctele bonus pentru participare la
oră. Ce ți-ar putea displăcea la ora asta? După sentimentul tot mai des că sunt o paria,
ora de Comunicare era refugiul meu de la școală. Ori de câte ori intram în sala aia,
îmi venea să desfac larg brațele și să strig ”Piua!”. Timp de o oră în fiecare zi, nu
aveai voie să mă atingi sau să chicotești pe la spatele meu indiferent ce se zvonea în
ultima vreme.
În fiecare zi aveam de citit un text scurt plin de statistici și exemple din
realitate. Apoi discutam. Bătăușii, drogurile, relațiile. Totul era pus sub lupă la ora de
Comunicare. Ceea ce, desigur, îi supăra tare pe ceilalți profesori. Era o pierdere de
timp, susțineau ei. Voiau să ne predea relația dintre x și pi în loc să ne ajute să ne
înțelegem mai bine pe noi înșine și unul pe altul. Voiau să știm când a fost semnată
Magna Carta, indiferent ce era asta, în loc să discutăm despre contracepție. Aș putea
să o apăr la nesfârșit pe doamna Bradley. Dar ceva s-a întâmplat la ora aia, nu? Altfel
de ce m-ați asculta acum vorbind despre asta? Nimeni de la școală nu știe ce sunt pe
cale să spun acum. Și nu ora în sine e cea care a jucat un rol. Chiar dacă nu aș fi făcut
ora de Comunicare, rezultatul ar fi putut la fel de bine să fie același. Nimeni nu știe
sigur ce impact are asupra vieții altora. Deseori habar n-avem, dar insistăm.
În spatele biroului doamnei Bradley era un suport de cărți de sârmă. Dar pe
suportul ăsta nu erau niciodată cărți. În schimb, la începutul anului, fiecare elev
primea o pungă din aia în care îți ții prânzul, le prindeam pe suport cu bucăți de
scotch. Doamna Bradley știa că oamenii nu prea reușesc să fie amabili cu ceilalți, așa
că a conceput un mod prin care să ne spunem anonim ceea ce credem. Ți-a plăcut
cum a jucat cineva în piesa de la școală? Îți plăcea cum s-a tuns? Dacă poți, spune-i
în față. Dar dacă nu, lasă-i un bilet și o să afle chiar și așa. Și, din câte știu eu, nimeni
nu a lăsat un bilet răutăcios sau sarcastic în punga cuiva. O respectam prea tare pe
doamna Bradley să facem așa ceva. Și atunci, Zach , tu ce scuză ai? Stai liniștit. Nu
mi-ai lăsat nici un bilet răutăcios în pungă. Știu. Dar ce-ai făcut a fost mai rău de atât.
Mi-ai furat biletele de încurajare din pungă. Cum de mi-am dat seama?
Toată lumea primea bilețele, toată lumea! Și pentru lucrurile cele mai banale.
M-am tuns și am așteptat o săptămână să apară vreun bilețel, apoi două, apoi trei. Era
momentul să aflu ce se întâmplă. Așa că mi-am scris un bilet: ”Hannah, îmi place
cum te-ai tuns. Scuze că nu ți-am spus mai devreme”. Și ca să fiu sigură am desenat
și o față zâmbitoare de culoare mov. Ca să evit marea rușine de a fi prinsă în timp ce-
mi las mie însămi un bilețel, am scris unul ca să-l pun în punga de lângă mine. Iar a
doua zi? Tot nimic în punga mea. Biletul nu mai era în punga mea. Aveam nevoie de
biletele alea. Aveam nevoie de speranța pe care mi-o puteau oferi ele.
Și ia spune, Zach, câte bilete mi-ai luat? Tu le-ai citit? Sper. Cel puțin să știe
cineva ce crede lumea de fapt despre mine.
 În ziua în care a dispărut biletul pe care mi l-am scris eu, m-am oprit în fața
clasei și am vorbit cu cineva cu care nu mai vorbisem înainte. Mă uitam peste umăr
la fiecare câteva secunde și îi urmăream pe ceilalți elevi în timp ce-și verificau
pungile. Și atunci te-am prins, Zach. Cu un singur deget ai atins buza pungii mele și
ai înclinat-o suficient cât să poți să arunci o privire înăuntru. Nimic. Așa că ai pornit
spre ușă fără să te uți în punga ta, lucru care mi s-a părut foarte interesant. A doua zi
am mai scris unul. Din nou la terminarea orei, am așteptat afară și am privit. Ai atins
buza pungii, ai văzut biletul și ai băgat mâna înăuntru. Punga a căzut și tu te-ai făcut
roșu ca racul. Dar te-ai aplecat și ai ridicat-o oricum. Nu-mi venea să cred. Deși
inițial avusesem de gând să-ți cer socoteală chiar atunci, am sărit într-o parte, m-am
dat din cadrul ușii.
Ai cotit iute...și iată-ne față în față. Mă înțepau ochii în timp ce te priveam.
Apoi mi-am desprins privirea și am lăsat capul în pământ. Iar tu ai șters-o pe hol.
Când ai ajuns la jumătatea holului, te-am văzut că-ți cobori privirea de parcă ai fi citit
ceva. Biletul meu oare? Da.
Te-ai întors doar o clipă ca să vezi dacă mă uit. Și să-mi spui că îți pare rău? Să strigi
la mine? Răspunsul nu a fost nici unul din cele mai sus. Te-ai întors doar și ai
continuat doar să mergi , apropiindu-te din ce în ce mai mult de ușile de la ieșire. Am
înțeles adevărul: nu meritam o explicație, nici măcar o reacție. Așa considerai tu,
Zach.
SVETLANA ALEKSIEVICI- DESCHID FEREASTRA ȘI ARUNC FOILE ÎN
VÂNT
ZOIA MAJAROVA- 12 ANI
fată
În război am văzut tot timpul un înger ...Dar nu mi-a apărut imediat...Prima
dată mi-a apărut în vis în timp ce ne duceau în Germania. În vagon.... De acolo nu se
vedea nici o steluță, nici un petic de cer. Dar el a venit. Îngerul meu...
Nu vă e frică de mine? De ceea ce vă spun? Îmi dau seama după voce... Când
spun că am văzut un înger.... Nu oricine mai vrea să mă asculte după ce încep să
povestesc. Toată lumea se teme de mine. De sărbători mă cheamă rar în vizită, la
masă. Chiar și vecinii mei. Dar eu tot povestesc...Poate că am îmbătrânit, cine știe?
Încep și nu mă mai pot opri...
În timpul războiului... O s-o iau cu începutul... În primul an am locuit cu mama
și cu tata. Am secerat și am arat, am cosit și am treierat. Am dat totul nemților: grâne,
cartofi, mazăre. Ei veneau toamna călare. Mergeau prin curți și adunau- cum îi
ziceau? Am și uitat cuvântul ăsta- obrocul. Îi însoțeau polițiștii noștri, îi cunoșteam pe
toți. Din satele vecine. Așa am trăit. Pot să spun că ne obișnuisem. Hitler, ni se
spunea, e deja aproape de Moscova, lângă Stalingrad. Noaptea veneau partizanii... Ei
povesteau cu totul altceva: pentru nimic în lume Stalin n-o să dea Moscova.
Iar noi trăiam... Seceram și aram. Țin minte ce s-a întâmplat în duminica
Floriilor. Am rupt noi ramuri de salcie și ne-am dus la biserică. Și atunci au năvălit
nemții. În niște mașini mari acoperite, cu câini-lupi după ei. Câinii erau toți negri, răi.
Ne-au înconjurat și ordonă ”Urcați în mașini!” și ne înghiontesc cu paturile armelor.
Unii plâng, alții strigă... Până să vină părinții noștri, noi eram deja suiți, așezați sub
prelată. În apropiere era gara, ne-au dus acolo. Niște vagoane goale stăteau pregătite,
ne așteptau. Un polițist mă trage în vagon, dar eu mă smucesc. Atunci el ăși înfășoară
coada mea pe mână.
„_Nu mai striga, proasto!Fuhrerul vă eliberează de Stalin.”
”- Da ce să facem noi acolo, în străinătate? Eu vreau la mama!”
”_ O să trîiești într-o casă cu acoperiș de ardezie și o să mănânci bomboane de
ciocolată.
- Vreau la mama!
Off! Dacă omul și-ar cunoaște dinainte soarta n-ar mai trăi nici până dimineață. Ne-au
încărcat și ne-au dus. Am mers multă vreme – cît, nu știu. În vagonul în care stăteam
eu, toți erau din regiunea noastră, Vitebsk. Din tot felul de sate. De foame și de frică
mi-am pierdut cunoștința. Stau întinsă cu ochii închiși. Și acolo...l-am văzut pe
înger... Un îngeraș cu aripioare ca de pasăre. Și văd că vrea să mă salveze. Cum să mă
salveze, îmi spun, dacă e așa de mic?
Setea ne chinuia pe toți. Tot corpul mi se uscase pe interior, așa de tare, că
limba îmi ieșise din gură, nu mai puteam s-o bag la loc. Am reținut orașul
Magdeburg...Acolo am fost tunse la zero și ne-au uns pe corp cu o soluție albă.
Preventiv. Ne ardea corpul ca focul din cauza ei. Ni se cojea pielea. Ferească
Dumnezeu! Nu mai voiam să trăiesc... Nu-mi mai era milă de nimeni: nici de mine,
nici de mama, nici de tata. Când ridicam ochii, ți vedeam acum pe nemți în jur. Cu
câinii-lup.
 Nu mai țin minte pe unde am fost, pe unde ne-au dus. La Buchenwald
descărcam mașini cu cadavre și le așezam în grămezi- un strat de cadavre, un strat de
traverse acoperite cu smoală. Strat după strat...și tot așa de dimineața până noaptea
pregăteam rugurile. Voiam să mor, nu-mi mai era milă de nimeni... Noaptea venea la
mine îngerul meu. Nu mai știu cu ce cuvinte mă alina, dar erau blânde. Când le
povesteam altora despre îngerul meu, toți credeau că am înnebunit. De mult nu mai
întâlnisem oameni pe care-i știu, numai străini, necunoscuți. Nimeni nu vroia să fie
prieten cu nimeni, pentru că a doua zi unul sau altul avea să moară. Ce rost avea să
faci cunoștință? Dar odată am îndrăgit o fetiță....Mașenka. Era bălaie și liniștită. Am
fost prietene o lună. În lagăr o lună, e o viață întreagă. Ea a venit prima la mine:
- N-ai un creion?
_ Nu.
_ Dar niște foi de hârtie?
_ La ce-ți trebuie?
_ Știu că în curând o să mor și vreau să-i scriu o scrisoare mamei.
În lagăr nu era permis să ții nimic -nici creion, nici hârtie. Dar pentru ea am găsit.
_ Cum o să trimiți scrisoarea? Am întrebat-o.
- Deschid noaptea fereastra...și arunc foile în vânt. Nu știu avea poate opt sau zece
ani. Cum să ghicești numai după niște oscioare? Acolo nu umblau oameni, ci
scheletele lor... În curând s-a îmbolnăvit, n-a mai putut să se ridice și să meargă la
muncă. Iar a treia zi au venit după ea și au dus-o pe targă. Din lagăr era o singură
ieșire-prin horn. Direct în cer... Dacă știam că voi supraviețui, i-aș fi cerut adresa
mamei ei... Dar nu mă gândisem... Cum de am trăit după ce am murit de o sută de
ori? Îngerul m-a salvat. M-a convins.
SVETLANA ALEKSIEVICI- CĂSUȚĂ SĂ NU ARZI!

NINA RACIȚKAIA- 7 ANI

Îmi aduc aminte frânturi....Uneori foarte limpede... Cum au venit nemții pe

motociclete....Fiecare avea câte o căldare, și zornăiau din ele. Iar noi ne ascundeam.
Eu mai aveam doi frățiori mai mici, de patru și doi ani. Ne ascundeam sub pat și toată
ziua rămâneam acolo. Până încetau ei cu pârâitul...
Mă miram foarte tare că tânărul ofițer fascist care venise să locuiască la noi
purta ochelari. Eu îmi imaginam că ochelari au numai profesorii. El locuia cu
ordonanța lui într-o jumătate de casă, iar noi în cealalată. Fratele meu cel mai mic
răcise și tușea foarte tare. Avea febră mare, ardea tot și plângea toată noaptea. A doua
zi dimineață, ofițerul a intrat în jumătatea noastră de casă și i-a spus mamei că, dacă
Kinder mai plânge și nu-l lasă să doarmă noaptea, ”puf-puf” și a arătat spre pistolul
lui. Noaptea, cum fratele meu începea să tușească sau să plângă, mama îl lua în
plapumă, fugea afară cu el și acolo îl legăna, până adormea sau se liniștea.
Ne luaseră tot, făceam foamea. Nu ne lăsau la bucătărie, acolo își făceau numai
ei de mâncare. Fratele meu mai mic simțea mirosul și se târa către el. O dată au făcut
supă de mazăre, mirosea foarte bine. Peste cinci minute s-a auzit strigătul înfiorător al
fratelui meu. Turnaseră apă clocotită pe el pentru că îi rugase să-i dea de mâncare.
Era așa de flămând, că a venit la mama să-i spună: ” Hai să fierbem rățușca mea!”
Rățușca era jucăria lui preferată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă. Dormea cu ea.
Să vedeți discuțiile noastre de copii. Stăm noi și ne gândim: Dacă prindem un
șoarece oare am putea să-l mâncăm? Oare pițigoii se mănâncă? Dar coțofenele? De
ce mama nu ne face supă din râme grase?
Nici nu lăsau să crească cartofii, scormoneau cu mâinile prin pământ și
verificau : sunt mari sau mici?
În ultima zi înainte de a se retrage, nemții ne-au dat foc la casă. Mama stătea în
picioare, se uita la foc și nu-i curgea nici o lacrimă. Iar noi trei alergam și
strigam :”Căsuță, să nu arzi! Căsuță, să nu arzi!” N-am apucat să scoatem nimic din
ea, eu mi-am luat numai abecedarul. Tot războiul l-am păzit, avusesem grijă de el.
Tare voiam să învăț. Mai târziu, când în 44 am intrat în clasa I, abecedarul meu a fost
singurul la 30 de copii. Unul în toată clasa. Mi-a rămas în memorie și prima serbare
de după război ținută la școală. Eram veselă, până ce un băiat a ieșit pe scenă și a
început să recite o poezie. Am auzit un cuvânt ”război”. M-am uitat în jur: toți erau
liniștiți. Pe mine m-a cuprins frica: abia s-a terminat războiul, și iar e război? Nu
puteam să aud cuvântul ăsta.
Tata nu s-a mai întors din război, mama a primit o hârtie în care se spunea că
dispăruse fără urmă. După ce a plecat mama la serviciu, am întors casa cu susu-n jos,
căutam hârtia în care se spunea despre el. Credeam că acolo nu scrie că tata e mort, ci
dispărut fără urmă. Dacă am fi rupt-o înseamnă că am fi primit vești despre tatăl
nostru. Dar n-am găsit hârtia. Când a venit mama de la serviciu, nu putea pricepe de
ce era dezordine în casă. M-a întrebat: ”Ce-ați făcut aici?! În locul meu a răspuns
fratele cel mic: ”L-am căutat pe tata.. ”
CĂȚELUȘULE, IARTĂ-MĂ!
GALINA FIRSOVA – 10 ANI

Aveam un vis – să prind o vrabie și s-o mănânc....Deși rar, păsările apăreau

totuși în oraș. Primăvara, toți se uitau la ele și se gândeau la ce mă gândeam și eu.
Nimeni nu mai avea putere să-și abată gândul de la mâncare. De frig, simțeam că mî
îngheață un frig permanent, un frig groaznic. Tare ne mai doream să trăim!
O să vă povestesc despre Leningrad, unde locuiam pe atunci. Despre blocada
din Leningrad. Ne exterminau de multă vreme prin înfometare. Nouă sute de zile de
blocadă... Nouă sute... O zi mi se părea o veșnicie. Nu vă puteți imagina ce lungă i se
pare ziua unui om flămând. Aștepți mult timp prânzul, apoi cina... În blocadă, rația
ajunsese la 125 g de pâine pe zi. Asta pentru cei care munceau, pe cartelă...Și din
pâine picura apă.... Trebuia s-o împărțim în trei-micul dejun, prânzul șu cina. Beam
numai apă fiartă....Apă fiartă goală...
Tramvaiele nu circulă...Nu avem apă, căldură, electricitate. Dar cea mai
groaznică e foamea. Am văzut un om care rodea nasturi. Niște nasturi mici și mari.
Oamenii înnebuneau de foame...
Apoi am orbit... Tocmai atunci ne-a fost adus un câine. Asta a fost salvarea
mea. Nu-mi aduc aminte... Nu rețin când mi-a încolțit gândul că poți să mănânci
pisica sau câinele. Când a devenit un gând obișnuit, un mod de-a fi. După porumbei
și rândunele, brusc au început să dispară din oraș pisicile și câinii. Noi nu aveam un
animal pe lângă casă, pentru că mama zicea că asta implică răspundere, mai ales dacă
iei un câine. Prietena mamei ne-a adus câinele ei. Și pe le l-am mâncat. Dacă n-ar fi
fost câinele ăsta, n-am fi supraviețuit. Deja începuserăm să ne umflăm de foame. Sora
mea nu mai voia să se scoale dimineața. Câinele era mare și blând. Două zile s-a
chinuit mama... Cum să se hotărască? A treia zi, l-a legat de calorifer, la bucătărie, și
pe noi ne-a trimis afară..
Țin minte chiftelele alea...le țin minte...
Tare ne mai doream să trăim!
Mama păstrase câteva bucățele de zahăr, într-un săculeț din hârtie. Era rezerva
noastră de aur. O dată...nu m-am abținut, știam unde e zahărul și am luat o bucățică.
Peste câteva zile, încă una... În curând în săculețul mamei nu mai era nimic, era gol..
Mama s-a îmbolnăvit și avea nevoie de glucoză, de zahăr... Nu se mai putea
ridica. Ne-am sfătuit între noic și am decis să scoatem săculețul prețios. Doar pentru
o astfel de zi îl păstrasem! Neapărat, mama o să se facă bine. Sora cea mare a început
să-l caute. A scormonit toată casa. Am căutat și eu împreună cu ei...Seara, am
recunoscut... Sora mea m-a bătut. M-a mușcat. M-a zgâriat.
Eu v-am povestit despre câteva zile ... Dar în total au fost nouă sute....Oamenii
se mișcau încet prin oraș, ca niște umbre. Vocea mi se schimba de foame sau dispărea
de tot... Nu puteai să-ți dai seama după voce dacă cineva e bărbat sau femeie. Și nici
după haine, căci toți eram înfofoliți în niște cârpe. Plec de la bucătărie... Primisem
rația zilnică, bucățelele astea mici, de câteva grame, și mă pomenesc cu un câine în
fața mea. Se apropie de mine și mă miroase, simte izul de pâine. Mi-am dat seama că
asta era fericirea noastră. Câinele ăsta... Era salvarea noastră! O să duc câinele
acasă....
I-am dat o bucățică de pâine, el a venit după mine. Lângă casă, i-am mai rupt o
bucățică mi-a lins mâna. Am intrat în scară, dar nu prea voia să urce treptele, se oprea
la fiecare etaj. I-am dat toată pâinea, bucățică cu bucățică. Așa am ajuns la etajul trei,
dar noi stăteam la patru. Aici s-a încăpățânat și n-a mai vrut să se miște. Se uita la
mine de parcă simțea ceva. Înțelegea. L-am îmbrățișat: ”Cățelușule, iartă-mă!...” l-am
implorat și s-a urnit din loc...
Tare ne mai doream să trăim!...
Am auzit la radio: ”Blocada e străpunsă! Blocada e străpunsă!” Nu existau
oameni mai fericiți ca noi. În Leningrad sunt multe monumente, dar lipsește unul. Am
uitat de el, de monumentul câinilor din blocadă. Cățelușule, iartă-mă!
CĂUTAȚI AICI!
VOLODEA BARSUK-12 ANI

Imediat ne-am dus la partizani...Toată familia: mama, tata, eu și fratele meu

mai mare. Lui i s-a dat o pușcă.
O dată fratele meu nu s-a mai întors din misiune.... Mama a refuzat mult timp
să creadă că murise. La detașament ajunsese vestea că un grup de partizani înconjurat
de nemți se aruncase în aer cu ajutorul unei mine antitanc, ca să nu fie luați
prizonieri. Mama bănuia că acolo se aflase și Aleksandr al nostru. El nu fusese trimis
cu grupul acela, deși ar fi putut să li se alăture. Mama s-a dus așadar la comandantul
detașamentului și i-a zis:
_Presimt că acolo este și fiul meu. Dați-mi voie să mă duc după el!
I s-au dat câțiva camarazi și ne-am dus. Ca să vezi ce înseamnă inima de
mamă! Locuitorii îi îngropaseră deja pe cei morți. Partizanii începuseră să
scormonească într-o parte, dar mama le indică în alt loc: ”Căutați aici!”... Așa au
făcut și l-au găsit pe fratele meu. Era de nerecunoscut, se înnegrise tot. Mama l-a știut
după tăietura din dreptul apendicelui și după pieptănul din buzunar. Mereu îmi aduc
aminte de ea...S-a terminat războiul... Îmi aduc aminte cum mergeam pe stradă cu
mama; ea căra niște cartofi, primise câțiva la uzina la care lucra. Din ruinele unor
construcții iese un prizonier german și se apropie de noi:
- Mutter, bitte Kartoffel....
Și mama spune: _ Nu-ți dau. Poate că tu l-ai omorât pe fiul meu.
Neamțul a amuțit. Mama a plecat, apoi s-a întors, a scos câțiva cartofi și i-a dat:
- Na, mănâncă!
Acum amuțisem eu.... Cum așa? De câteva ori iarna ne dăduserăm pe derdeluș pe
cadavrele înghețate ale unor nemți- multă vreme le-am găsit în afara orașului.
Continuam să-i urâm. Dar mama m-a învățat să iubesc. Asta a fost prima mea lecție
postbelică de iubire...
DEASUPRA TASAU CU LOPEȚILE CA SĂ FIE FRUMOS

LEONID ȘAKINKO -12 ANI

Cum ne-au împușcat... Ne-au strâns în casa brigadierului... Pe toți din sat... Era
o zi călduroasă, iarba era caldă. Unii stăteau în picioare, alții pe jos. Nimeni nu mai
plângea, nu mai vorbea... Chiar și atunci m-a uimit asta. Citisem că, de regulă,
oamenii plâng și țipă când presimt moartea – dar atunci nu țin minte să fi vărsat vreo
lacrimă. Copiii se adunaseră într-un grup separat, deși de obicei nu se depărtau de
adulți. Nu știu de ce, mamele noastre nu ne țineau lângă ele. De ce? Nici până acum
nu știu. De regulă, noi băieții, nu prea eram prieteni cu fetele, pe fete le pocneam, le
trăgeam de codițe. Dar aici toți erau prieteni. Ca să înțelegeți, nici câinii din curte nu
lătrau. La câțiva pași de noi, nemții au pus o mitralieră, iar lângă ea s-au așezat doi
soldați SS, care au început să vorbească liniștiți, să glumească și chiar să râdă. A venit
un ofițer tânăr. Ni s-a tradus ce spunea:
_ Domnul ofițer ordonă să-și spună numele cei care au legături cu partizanii. Dacă
tăceți, vă împușcăm pe toți.
Oamenii au rămas așa cum erau, unii în picioare, alții pe jos.
_ Trei minute, și vă împușcă, a spus traducătorul și a ridicat trei degete.
Nu-mi luam ochii de la mâna lui.
_ Două minute, și vă împușcă...
Ne-am strâns mai tare unul în altul; cineva îi spunea ceva cuiva, dar nu în cuvinte, ci
cu mișcări ale mâinii, ale ochilor.
_ Ultimul minut, și kaput...
Am văzut cum un soldat a tras închizătorul, a încărcat panglica de cartușe și a
luat mitraliera în mână. Până la unii dintre noi erau 2 m, până la alții, zece...
Dintre cei care stăteau în față au fost aleși 14 oameni. Le-au dat lopeți și le-au
ordonat să sape o groapă. Noi am fost goniți mai aproape, să-i vedem cum
sapă...Săpau repede-repede... Țin minte că groapa era mare, adâncă, înaltă de un stat
de om. Împușcau câte trei oameni. Îi puneau pe marginea gropii și trăgeau. Ceilalți se
uitau... Nu mai țin minte dacă părinții își luau rămas bun de la copii sau copiii de la
părinți. O mamă și-a ridicat poalele rochiei și a acoperit ochii fetiței. Dar nici copiii
nu mai plângeau...
I-au împușcat pe cei paisprezece și au început să acopere groapa. Iar noi
stăteam și ne uitam cum aruncă pământul, cum îl tasează cu cizmele. Deasupra tasau
și cu lopețile, ca să fie frumos. Îngrijit. Un neamț în vârstă și-a șters sudoarea de pe
frunte cu batista, de parcă muncise pe câmp. S-a apropiat de el un cățeluș... Nimeni
nu putea pricepe de unde apăruse, al cui era. Neamțul l-a mângâiat.
Peste cinsprezece zile au dat voie oamenilor să deshumeze morții. Să fie luați
de familii și îngropați. Atunci au început să țipe femeile, a prins a boci tot satul.
De multe ori am întins pânza ca să pictez scena asta... Dar a ieșit altceva:
copaci iarbă....
FUSUL- MARIN SORESCU-băiat

Moara noastră din sat era renumită,

Păcănea tare, de ziceai: Doamne, ce e asta?
Veneau la ea care din multe sate vecine- unde mi se pare că
Nici nu erau mori – și așteptau la rând.
Oamenii plini de făină urdinau de colo colo, cu saci în spinare.
Toți dădeau cu lopata în la unde se scurgea, cald, mălaiul.
Toți vorbeau tare, se spuneau glume al căror sfârșit nu se auzea
Din cauza zuruitului pietrelor ori al motorului, dar lumea râdea
Ca și când ar fi auzit totul.
- De ce râd ăștia? Întrebam enervat, ce-au găsit de rânjesc?
_ Taci, mă, că așa e la moară.
Mă țineam de fusta mamei, înspăimântat să nu mă pierd în furnicarul acela industrial.
Și când mama trebuia să umble mai repede, după saci
Îmi lua frumușel mâna și mi-o punea pe altă fustă și-i făcea semn femeii să aibă ea
grijă,
Iar eu, căscat, cu ochii la roți, la mălaiul care susura ca Izvorul, la cântarul gemând
când se aruncau pe el sacii,
Nu observam schimbarea, stăteam cuminte și fără grijă.
Odată însă, nu știu ce impresie voiam să-i comunic, și când mă uit în sus, văd altă
bluză, altă basma, alt chip, o urâtă, o magaoaie – parc-aș fi văzut moartea, așa m-am
speriat.
_ Mamă! Am țipat.
_ Vine acușica, mi-a zis femeia cea urâtă, avea și-un neg pe nas, stai binișor.
_Mamă, mamă!
Țipam ca din gură de șarpe, până când m-a dus la ea, sus pe scări. Se pregătea să
toarne în coș.
”Ce-o să se facă el când o fi mare?”
_ Mă pierduși, ai? A râs;
Stai pe săcoteiul ăla, că eu am nițică treabă.
Atunci s-a auzit țipătul. Și la urmă învălmășeală mare jos,
Morăreasa, care era o femeie tânără și frumoasă fusese trasă pe roată,
Baticul i se înfășurase pe fusul motorului și-a tras-o și pe ea de păr,
Și toată s-a înfășurat ca o jurebie pe fus, și-a fost făcută zob.
Până să oprească morarul motorul, ea era împrăștiată în toată moara.
Lumea a aruncat mălaiul și făina aia.
Moara a rămas aproape goală o vreme și noaptea se zice că vine stafia muierii,
Care luată prea repede, nu și-a dat seama cum s-a-ntâmplat și vine să cerceteze cazul.
Ce să mai cercetezi, omul trebuie să moară de ceva când moare,
Că așa degeaba...
După aia iar au început să scârțâie carele la deal, mama a luat curătoarea să
pregătească și ea o baniță de boabe.
Dar cine mai îndrăznea să-i zică să mă ia cu ea?
Păcănitul morii pe care-l auzeam de pe Seci mă făcea să rămân gânditor printre oi.
BABA - unisex

Spăla clanţa uşii după fiecare musafir,

La urmă dădea şi peşchirul printr-o apă, două,
Şi-l zvânta în mână, la soare, în fundul curţii,
Să nu-l spurce microbii de pe gard,
Unde avea numai oale puse în pari, cu gura-n jos.
Stătea dreaptă, înaltă şi serioasă,
Cu mâinile-ntinse cât era peşchirul de lung,
Care, uscându-se, începea să se umfle de vânt.
Asta iar se pregăteşte să zboare,
Acuşi o s-o vedem peste case.
Se duce să măture raiul.
Era mare ceartă în casă dacă noi copiii
Ne apropiam prea mult de patul ei, după sobă,
Că zicea că-l pângărim,
Noi ne feream cât puteam, dar din şase câţi eram
Unul tot mai scăpa mâna pe piciorul patului,
Baba da fuga cu apă clocotită şi spăla bine locul,
„Tu îi înveţi", bombănea către mama.
Numai de tata îi părea rău
Şi de când a murit, se ducea în fundul grădinii,
Sta aşa tristă ori se jelea: „Fănică, Fănică, murişi
nevecuit".
Dacă ne apropiam vreunul, odată tăcea.
Dormea cu picioarele scoase din pat încolo,
Aşa drepte, afară din cergă, ca dintr-un tron prea scurt.
Când pleca pe la fie-sa Riţa,
Desfăcea patul şi chitea blanele.
Le lua câte una şi le făcea grămadă.
Că ea pe scânduri dormea, nu voia să pună saltea,
Zicea că salteaua n-o odihneşte.
Cerga, velinţa, tot aşa le chitea pe lacră.
Când venea, le lua la spălat.
Blanele patului le usca rezemate de gard.
Apa n-o aducea de la prima fântână, ci ehe,
Se ducea peste şapte, opt fântâni încolo, care aveau
cumpănă,
Până ajungea la cişmele.
Nu suferea fântânile stătătoare, de teama să nu fi luat
Apă înaintea ei de-acolo de-i necununaţi, nişte pângănii,
cum le zicea.
La cişmele apa se primenea încontinuu...
Venea de la o poştă cu oala mare de apă,
Aşa pe podul palmei, parcă era o sfântă.
Dacă se-ntâlnea cu popa, cu vreun om necununat, ori
vedea
Vreun os, vărsa apa-n curte să n-o vadă lumea
Şi se-ntorcea să ia alta. Aşa o ţinea toată ziua.
Când spăla cămăşile, începea de lunea şi până vineri le
tot
Linciurea.
Le punea seara iar în albie, dimineaţa
Iar le punea la spălat. Şi era cu gândul numai acolo.
Când să ia varză din beci,
Întâi se spăla bine cu apă caldă, în casă,
La urmă mai lua şi-ntr-o cană să se spele acolo
Înainte de-a umbla-n putină, fiindcă pusese mâna pe
clanţă.
Toate certurile în casă începeau de-aici, că le cerea la toţi
Să facă la fel.
În tinereţe fusese o frumuseţe de femeie,
Cu pielea albă, roză, înaltă şi subţire,
Cu ochii mici, negri.
Se-mbolnăvise când au făcut casa, că gătea singură
pentru
Oameni, în curte în soarele ăla, pe lângă foc,
Şi-ncepuse s-o doară capul rău de tot,
La urmă odată i s-a zbârcit fruntea,
Şi cam surzise
Şi din asta rămăsese ea cu durerea spălatului.
O durea dacă ceva nu era spălat din şapte ape, de la şapte
fântâni
Iar nora în loc s-o înţeleagă, i-a umplut casa de copii.
Săreau toţi în toate părţile,
Acum nici un lucru nu mai stătea la locul lui.
Când făcea noru-sa colivă, zicea că să i-o spele din
Patruzeci şi patru de ape şi îi comanda: apă de la cişmea.
COPĂCEANCA - fată

O dată am văzut-o pe Copăceanca, ruda noastră de la Boghea -satul vecin,

Ne era rudă, după tata cred,
Şi-ntr-o duminică, spre prânz, se uită mama pe vale şi zice:
Aoleu, aia n-o fi Copăceanca? Ba că ea e! Uitaţi-vă că e cât o prăjină.
Sări, Lisandrie, de mătură prispa, ne vin rudele.
Tu, Marine, ia târnul ăla şi dă prin curte,
Dar cu grijă, nu-mi ridica tot praful în slăvi,
Ionică, tocaşi la raţe ? - c-or să vină peste noi ca tătarii,
N-auzim ce e pe la Boghea.
Pe la ulmii noştri, înota în fân o femeie înaltă,
Pe cap avea o văşcălie de floarea-soarelui, mare, o ducea ca pe-o baniţă.
Şi-n mână ţinea de coadă un dovleac alb.
- Mai venişi pe la rude ? - a întâmpinat-o mama veselă.
- Da' câinele e legat?
- Mergi fără grijă, nu mai avem, că i-a dat o cheftea un
Vrăjmătos, de l-a otrăvit, cât s-a mai chinuit...
(„Mânca-l-ar fript pe lumea ailaltă" - sare Ionică,
„Taci, mă, din gură!") ... Şi-am rămas cu curtea pustie, o să
Vină hoţii să ne ridice totul.
- Copiii dumitale se deoache? Ptiu, ptiu! Că mari s-au
făcut.
- Nu se deoache, gagă, că trebuie să ai timp şi pentru
Deocheat şi noi o ţinem într-un iureş.
Copăceanca a zâmbit. Fusese femeie frumoasă la vremea ei,
Se purta curat, îmbrăcată ca de demult, cu peşchir de borangic
Pe tâmple, purta fustă lungă, semăna puţin cu sora tatei, Riţa.
Acum e gata şi masa, zice mama de la vatră, na! că mă lovii cu capul de corlată, dar
stai, cumnată!
Mă, îi dederăţi şi voi cumnatei un scaun? Pe-l bun, că degeaba
Avem maistor în casă, toate scaunele se zgâcină.
Uite, pune-te colea.
Ţi-or fi oasele frânte de drum. E departe rău. Eu până la Dobreţ şi nu mai pot de tălpi.
- Nu, că venii de drag, spune Copăceanca, porumbu-i mare peste tot.
Mergi, mergi şi tot pădure de coceni.
- Da' de lup nu-ţi fu urât ?
- Nu se dă el la om.
- Ei, da' pe-al lui Graure nu era să-l mănânce anul trecut?
Stăteam toţi în prispă şi nu prea aveam ce să vorbim cu ruda asta străină.
Copăceanca pusese văşcălia de floarea-soarelui la mijloc şi
Ciuguleam toţi, strângând cojile în mână, că prispa fusese
Măturată şi era măturat şi în curte.
Ionică dăduse să scuipe peste pridvor, se suise pe -un scaun că nu ajungea şi-l
trăsesem de mânecă, nu se cădea de faţă cu musafirii.
- Dovleacul o să fie bun la iarnă. După ce tragi turta din foc
Bagi dovletele,
Se coace până dimineaţa şi când vă sculaţi, îl aveţi cald.
„Asta o fi crezând că murim de foame", a înghiontit-o Lisandria
Pe mama, la vatră.
„N-a avut şi ea ce să vă aducă, e săracă, fă, a zis să nu vina
Cu mâna goală."
Şi râzând: „Când a mai venit o dată a adus un tâlv şi
Două drugi de sămânţă, de râdea şi
Fănică, taică-tu, uite cu ce
Plocon vine asta?!"
Dovleacul îl pusese Copăceanca pe pridvor, să-l vedem mai bine.
Era mare, falnic, destul de copt, coaja subţire, parcă ar fi fost crescut la oraş.
Lisandria s-a dat pe lângă el şi i-a făcut vânt cu cotul peste Prispă.
- Aoleu, căzu?
Se spărsese, că era pridvorul înalt. Porcul şi tăbărâse pe el
Ca Napoleon.
- Avea zale bune, de sămânţă... acum, ei! a oftat femeia amărâtă.
Şi ce mai e pe la Boghea, a plouat? zice mama ca să schimbe vorba.
Lisandrie, du-te tu-n beci de ia nişte ţuică, hai că e gata masa.
Adu şi murături. Da' ardeii să nu-i iei, că nu s-au făcut.
Ce-o fi adus-o pe femeia asta peste dealuri, cu floarea- floarea-soarelui
În cap, şi cu dovleacul în mână?
Parcă-mi era şi milă.
Când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate.
Puţini rămâneau să se căpătuiasca prin alte sate, că nu le pria clima.
Mă uitam la musafirul nostru ca la cineva dintr-o altă lume.
PRÂNZUL- unisex

Între prânz şi-ntre nemiaz, mă repezeam pe la Ilie

Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa
Şi asistam şi eu cum făcea Veta mămăliga.
Femeia sta pe vatră, turceşte,
Apucase ceaunul între picioare - de-o dogorea la pulpe,
De-aia cred c-avea picioarele prigorite,
Punea câte-o mână de mălai, să se închelmeze,
Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn.
Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă,
Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă.
În timpul ăsta, Ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta
Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia,
De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său,
Şi luase ea comanda.
- Marioară, râcâie masa, ori mai bine spal-o, fă-i ceva,
- Nu te uita-n gura mea, că nu pot să le fac nici eu pe
toate. Tu, Mitră, ce tot lozeşti acolo? (Mitra se uita în
oglindă
Şi-ngâna şi ea un cântec.) Nu te mai fandosi, că nu-ţi veniră
Peţitorii, du-te de cere o varză acră de la Nicoliţa, C-aş
mânca cu mămăliguţă.
- E acasă, mă, mă-ta?
Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.
Iar tu, Ilie, ia vezi tu pe corlata aia, aţa mai e la locul ei ?
Aţă te faci. În casa asta nici un lucru nu se mai găseşte unde-l pun,
Trage un fir dintr-un căpătâi, vezi să nu-l deşiri tot.
Dorele, îţi dete, mă, babă-ta, Frusina, laptele ăla?
Vino-ncoa cu oala...
Încet, încet, mămăliga prindea forma rotundă a tuciului.
Muierea îşi aducea aminte ceva şi lua pe deşti un Cocoloş,
îl băga iute-n gură, să nu se ardă.
- Ptiu, că uitai să pun sare. Dă sarea, Marioară.
Nu e pisată?
Păi, voi ce păzirăţi până acuma?
Mai e grunjul ăla la oi în bătătură.
O lua iar la mestecat, apoi apuca ceaunul de fund cu o cârpă
Şi dădea s-o răstoarne.
- Nu mai puseşi, fa, masa aia, că acum ţi-o torn în cap,
Tot n-ai apucat tu să te lai cu iarbă mare de Sân-Toader.
Aoleu, ştirul ăsta rămase neprăjit.
Care dai fuga la Chirimeanţa după o cană de ulei?
Ilie, nu mişti ?
- La care, la a din deal, ori la a din vale ?
- A din deal.
Se mai uita puţin în jur, apoi către Trică:
- Şi... la a din vale, du-te tu, Trică, să-ţi dea nişte gaz,
C-am rămas şi fără gaz, deseară iar ne dăm cu deştele în ochi.
Cere-i şi puţină păcură, să ungem carul.
Către Ilie, care o zbughise, ieşea pe poartă: „Vino-napoi
Să-ţi spui ceva, când te-ntorci cu uleiul, dă o raită pe
La răzoarele lui Lache, smulge vreo trei, patru cepe."
Mai rămăsesem eu, Dorel care se-nvârteape lângă lapte,
Aşteptând să-l pună la fiert
Şi câinele.
- Dorele, pune-i un scaun sub fund câinelui ăstuia
Că l-or fi durând picioarele de când stă pe-aici şi ne suflă-n gură.
Marş, ni! în curte, că îţi frâng mestecăul ăsta pe
Spinare.
Răsturna în sfârşit mămăliga pe măsuţa joasă, rotundă,
Că puteai să stai chiar pe duşumea şi să întingi...
Dar în ce să întingi ? Aşteptând să-i vină trupa din recunoaştere
O tăia felii mari, cu aţa, potrivea lingurile de lemn,
Da să-şi facă rugăciunea, ofta şi
Odată ieşea în prispă şi striga la mama, tare,
C-avea o voce sonoră, scula şi morţii.
- Ţaţă Nicoliţă, Marioara mea nu e pe-acolo ?
- Ba e.
- Îi dedeşi varza?
- Îi dedei...
- Auzi, ia vino până la gard să-ţi spui o vorbă. Ziceai că-mi
împrumuţi şi-o găină. ...Hai s-o prindem
Amândouă, că făcui mămăliga şi mă uit la ea,
Îl dau dracului de post, nu-l mai ţin, că tot rău îmi merge.
Şi-aş mânca, fa, râmnii la ciorbă de găină cu zeamă de
varză...
CIOBANUL CARE ŞI-A PIERDUT OILE

Când ni s-au furat oile,

De s-a dus mama dimineaţa să le dea drumul din obor
Şi ia-le de unde nu-s, şi-odată a trecut-o un fior: „Ii",
Am fost singurul care m-am bucurat sincer, în sinea mea,
Fără să fac tămbălău,
Pentru că era jale mare în casă
Şi s-ar fi crezut că sunt înţeles cu hoţii.
Încă mai erau speranţe, în primele ceasuri.
- Aţi lăsat vreunul portiţa deschisă, de-au scăpat din curte,
Zicea Nicolae, să ne uităm pe la fundul grădinilor.
- Vedeţi şi pe coastă, or fi luat-o-n deal,
Îşi dădea cu părerea Marioara. Uitaţi-vă bine prin ududoi!
Ei, nu se poate, mă amestecam şi eu,
Se întorc ele singure. (În gândul meu: de nu s-ar întoarce!)
Simţisem de dimineaţă că s-a-ntâmplat ceva,
Mama blestema prin curte,
Săriseră şi Nicolae şi George, căutau peste tot,
Ei dormiseră afară în prispă, au găsit un resteu de fier la cap,
„Vezi, mă, dacă mişcam cumva din greşeală, ne croia şi capul".
Nicolae se apucase să bată câinele,
Că n-a deschis gura toată noaptea, să fi zis şi el „ham",
Adormit pe paie, frânt de somn, parc-ar fi fost la scos Buturugi.
- Mă, or fi fost de-ăi cunoscuţi.
Cum să latre câinele dacă-i ştia de prieteni ?
- Păi, cine să fi avut inima aia?
- D'apoi eu ştiu, lovi-l-ar moartea!
Ca de obicei, aşteptasem cu inima cât un purice
Să mă scoale să dau drumul la ăle oi,
„Că zbiară-n curte de-o ridică-n sus,
Toţi copiii ăilalţi plecară" -
Stăteam sub scoarţă, cu genunchii la gură.
Auzeam discuţia şi nu-mi venea a crede că se mai fac minuni.
Am sărit drept în picioare, când concluzia era de-acum definitivă:
Rămăseserăm şi fără oiţe!
„O să mă duc să dau acatiste", se văieta mama, Aproape să plângă.
Suferea de-adevăratelea, îmi părea acum rău, Dacă-aş fi
ştiut cine sunt hoţii, m-aş fi rugat să mi le dea înapoi,
momentan, şi să le fure altă dată, mai târziu.
„Cine-o fi lăcomit la averea mea?
Mi-ajungeau de ciorapi şi flanele - şi să mi le ia ei şi pe astea!
Nu i-ar mai răbda pământul, usca-li-s-ar carnea pe oase",
Mă băgasem iar sub scoarţă, şi-ncercam ori să dorm şi eu
Mai mult, în sfârşit, ori să plâng.
Peste vreo trei zile, mama a luat-o la vale,
C-o ulcica de tămâie-n mână,
S-a dus la Călui, să dea acatiste.
A venit tulburată şi mândră c-a văzut mormintele fraţilor Buzeşti.
„Le-am spus şi lor"
După aia, tot luând sama prin mănăstire,
Parcă şi uitase de ce s-a dus, mândră de trecutul istoric.
Oile de-ntors nu s-au mai întors
Şi nici n-ar mai fi avut nici un rost,
Tot ne învăţasem cu ideea.
Rămăsesem teleleu, prea mare pentru curci,
Prea mic pentru boi - c-aşa mergea: crescând,
De-ar mai fi existat mamuţii, de le vedeam oasele pe coastă,
Ar fi trebuit, spre bătrâneţe, să mă duc să-i pasc
Te măsurai după animale.
Îmi aduceam aminte, oricum, cu mare duioşie de blânda mea Sarabalie,
Cel mai rău îmi părea de berbec, mârlea bine, era o mândrie,
Toamna trecea glonţ din turmă-n turmă şi-l aduceam
înapoi de coarne: „Beee".
Începusem să-l învăţ să-mpungă.
Să şi-l dea peste groapă ăl de l-o fi luat!
CRAIOVA VĂZUTĂ DIN CAR - băiat

Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume,
Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă
gura apă.
Era şi primul oraş care-mi ieşea în cale,
Poate şi asta contează, aveam retina proaspătă, fără
gunoaie
Şi i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire,
De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului.
Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele,
Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave,
Poate că şleaul nostru se vedea de pe alte lumi
Tot frumos ca al robilor.
Boii cunoşteau calea, fuseseră de multe ori
Cu lemne, cu treburi,
Erau umblaţi, văzuseră multe şi chiar înţeleseseră câte
ceva,
Nu ca alte dobitoace. Se orăşenizaseră întrucâtva.
Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori
se-ntorceau
De la târg.
Când îi ţesălam ori le dădeam uroaie mugeau la mine
superior:
„Mu-uu! Ce ştii tu".
Mă luase mama într-un fel de recunoaştere
Că se hotărâse să mă dea la şcoală, să merg mai departe
Fiindcă ziceau toţi din sat,
Care mă ascultau pe drum îngânând poezii,
Chiar şi câte un străin întâmplat să treacă:
„Ăsta dacă are noroc şi merge
Mai departe..!" nu ştiu ce spuneau că se va întâmpla cu
mine.
Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moşu şi fraţii
mai
Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova.
Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru
înscriere,
Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu ştiu din ce
Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine?
Şi zice mama: Sui în car, mă, şi dă-ţi cu deştele prin păr,
Ai paie, mergem la fotograf.
- Nu, că merg şi eu, sare Ionică. - Păi dar! Te găsişi.
- Ba merg.
- Taci, mă, din gură, stai mereu,
Că n-o să ne fotografiem toţi, Doamne iartă-ne!
Plecasem de cu seară, să fim dis-de-dimineaţă, când intră
Zorii
În aparat, să mă pozeze bine.
Trecusem amândouă pădurile, se auzea doar scârţâitul
roţilor
Ca un scâncet de greieri,
Că şi ei cică tot aşa cântă când merg şi le scârţie oasele.
Eram atent, poate văd şi lupul cu ocazia asta, şi trenul.
Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele şi
făceam
Planuri măreţe.
Am aţipit de vreo trei, patru ori, tresăream la hurducături,
„Ajunserăm?"
- E-he! râdea mama, îndemnând boii cu biciuşca, Ouă
raţa-n traistă pân-acolo şi scoate şi pui. Iarăşi am
adormit şi deodată carul, simt prin vis, se
Opreşte.
- Gata? zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e?
- Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben
trage la
Fântână.
Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce.
Mi se speriase somnul,
Ascultam bufniţele pe marginea drumului, ori cucuvelele,
Uşi! încerca mama să le sperie, că numai voi m-aţi cântat
Toată viaţa,
Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăţi să
Cobiţi ?
Veni-v-ar numele!
- Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă aşa le e cântecul!
Mie-mi place şi ăsta!
- Ce ştii tu, mă? Tu eşti învăţat cu puţin.
Boii s-au oprit dintr-o dată singuri: jos în vale:
O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap;
Că şi vitelor de la jug
Le mergea parcă la inimă priveliştea.
Făcea să tragi carul
O noapte întreagă să vezi panorama civilizaţiei.
Şi un şuierat: trenul.
Mi s-a pus un nod în gât de emoţie.
- Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor... am gândit
Cu glas tare.
- A banilor... dacă i-ai face! a oftat mama. Altfel... Hăis,
Galben,
Lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul.
Şi dintr-o dată mama s-a îngândurat: „Dacă-om avea
noroc să-l
Găsim pe omul ăla..!"
- Care om?
- Fotograful...
- Păi, numai unul singur e-n toată Craiova?
- Sunt mai mulţi, dar unul singur pozează pe mălai,
Îl cunoaşte Floarea lui Ghiţă, e un fel de prieten cu el,
Mi-a dat adresa.
Că toţi ceilalţi iau bani, şi de unde să am? Că dacă trăia
Tac'tu...
Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligenta - şi-acasă.
- Şi cu mine cum rămâne?
- Aşa bine, la curci - văzuşi că le lăsaşi în salcâm, Abia
te-aşteaptă.
Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva.
- A, nu. Ce să se mai întâmple?!
Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai, După aia
a băgat capul în fusta aparatului,
Eu stăteam ţeapăn, parcă aşteptam să mă trăsnească,
eram
Dispus la orice,
Numai să mă văd la şcoală.
Şi spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită
Prin târg, opream boii şi ne uitam la vitrine,
Fotografiile la minut erau aproape gata.
Din ele mă privea un copil speriat,
Gata să ia în piept drumul ştiinţei.
M-am uitat la Galben şi la Vână: M-a luat un fel de milă de
ei,
Eu o să-ncep o altă viaţă, alte orizonturi, ehe!
Ori, cine ştie dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba!
- Ce ziseşi, mă? întreabă ea, înjugând.
- Mă gândesc... dacă n-or fi trei pe cinci? ne-o fi păcălit,
Nu le măsurarăm...
- Ei, lasă, nu ne înşeală el...
Lăsasem în urmă oraşul cu splendorile lui,
Vitele se îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor
Ştiind că merg acasă, la uroaie.
Mama, mulţumită oarecum de rezultatul expediţiei,
Ca şi când totul atârna de cele două poze
Care după părerea ei erau nimerite,
Mi-a spus mângâindu-mă pe creştet:
- Măi, băiete, eu mi-am făcut datoria,
Acum să te văd cum mănânci cartea.
LUPTA CU GĂRGĂUNII - băiat

Cei mai viteji dintre noi merg la gărgăunarița

Descoperită într-o scorbură de salcie, o adevărată comoară,
Și dau cu bulgări în gărgăunii care sunt la fel de veninoși ca șerpii.
Dacă te-nțeapă nouă dintr-o dată, mori umflat.
Toată vitejia e să-i întărâți și la urmă să știi cum să te aperi, fugind în zig-zag și
acoperindu-ți mai ales fața.

Gărgăunii zădărâți, plini de otravă, vin spre noi val-vârtej cu acele de cumpănă,
vâjâind ca săgețile, se reped ca niște fiare, ca niște zimbri, fiecare dintre noi se
consideră niște Dragoș mândru ca un soare și cu un roi întreg după el, chiuind, fuge
în zig-zag.
Eu m-am împiedicat, dar am avut noroc, nu m-a înțepat decât unul, dar tocmai de
ochi!
Și era și ochiul care abia-mi trecuse după albeață,
Când mă zgâriase drept în pupilă o foaie de porumb, la rărițat.
Se umflase ochiul cât pumnul, pesemne că își frânsese acul în pleoapă,
Mă ustura groaznic și în secret mă interesam dacă și un singur gărgăune e de ajuns ca
să te dea gata.
Mama zicea: bine ți-a făcut, n-am umblat eu cu tine toată luna trecută să te vindec de
albeață,
De ce nu te astâmperi? Uite, o să rămâi chior – și începea să plângă.
Albeața fusese și mai dureroasă, îmi lăcrima ochiul încontinuu
Și mă pregăteam să fiu chior pe lumea asta, cu mare jale, ca unul Surdu, care nici n-
auzea.
În privința leacului, sfaturile femeilor pricepute erau împărțite.
Unele au încercat cu zahăr, punându-mi sub pleoapă, ca să roadă albeața și să-
ndulcească durerea și lacrimile, dar era greu de găsit zahăr în tot satul, care nu se da
în vânt după dulciuri.
Până la urmă cineva a spus că numai laptele de femeie te face bine în cazuri de-astea
pe viață și pe moarte, și știu că vreo trei săptămâni m-a dus mama de mână pe la toate
muierile care alăptau și erau bucuroase să-mi picure și mie câte-o picătură-două în
ochiul care atunci simțeam că nu mă mai doare.
Glumea câte una cu mama, de mă roșeam tot:
Nicoliță, de ce nu-l înțarci, cumnato, c-a început să muște.
Am văzut atunci cu ochiul celălalt, rușinat, ce țâțe frumoase și bune au femeile de la
noi și cred că mai mult asta m-a făcut bine și mi-a ținut vederea.
POVEȘTI LA PERSOANA A III-A

DANIIL HARMS- MI SE SPUNE CAPUCIN-VISUL

KALUGHIN ațipi și visă că stă în boscheți și că pe lângă boscheți trece un

milițian.
Kalughin se trezi, se frecă la gură, ațipi iarăși și visă din nou că trece pe lângă
niște boscheți, iar în boscheți s-a ascuns și stă la pândă un milițian.
Kalughin se trezi, își puse sub cap un ziar, ca să nu ude perna cu salivă, ațipi
din nou și visă că stă în boscheți și că pe lângă boscheți trece un milițian.
Kalughin se trezi, schimbă ziarul, se culcă la loc și adormi din nou. Adormi și
iar visă că el trece pe lângă boscheți, iar în boscheți stă un milițian.
Aici Kalughin se trezi și se hotărâ sa nu mai doarmă, dar ațipi momentan și
visă că stă în spatele milițianului și că pe alături trec boscheții.
Kalughin începu să țipe și să se zvârcolească în pat, dar nu se mai putu trezi.
Dormi patru zile și patru nopți la rând și în a cince zi se trezi atât de jigărit, încât
trebui să-și lege cizmele cu o sforicică de picioare, ca să nu le piardă. La brutăria
unde întotdeauna Kalughin cumpăra pâine de grâu, nu-i recunoscură și-l dădură pâine
intermediară. Iar comisia sanitară, umblând prin apartamente și văzându-l pe
Kalughin, îl găsi insalubru și bun la nimic și dadu ordin asociației locatarilor chiriași
să-l arunce pe Kalughin odată cu gunoiul.
Kalughin fu îndoit în două și aruncat ca un gunoi.
TÂNĂRUL CARE L-A UIMIT PE PAZNIC

- Ia te uită! Spuse paznicul, uitându-se la o muscă. Dacă o ungi cu clei de tâmplărie,

gata își dă duhul. Ce istorie! Din cauza unui simplu clei!
- Hei, diavole! Îl strigă pe paznic un tânăr cu mănuși galbene. Paznicul nu-și dădu
seama imediat că acesta vorbește cu el și continuă să se uite la muscă.
- Crezi că nu vorbesc cu tine? Strigă din nou tânărul. Vită ce ești!
Paznicul strivi musca cu degetul și, întorcându-și capul spre tânăr, spuse:
- Ce zbieri, nerușinatule? Aud și-așa. N-ai de ce zbiera!
Tânărul își scutură pantalonii cu mânușile și, cu voce delicată, întrebă:
- Spune-mi moșule, cum să ajung în cer?
Paznicul se uită la tânăr, își miji un ochi, îl miji și pe celălalt, apoi se scărpină în
barbă, se mai uită o dată la tânăr și spuse:
- Gata, n-ai de ce întârzia aici, vezi-ți de drum.
- Scuze, spuse tânărul, dar am o treabă urgentă. Acolo e pregătită o cameră pentru
mine.
- Bine, spuse paznicul, arată-mi biletul.
_ Biletul nu-i la mine. Mi s-a spus că și așa mi se va da drumul, zise tânărul,
privindu-l pe paznic drept în ochi.
- Ca să vezi! Făcu paznicul
-Și cum rămâne? Întrebă tânărul. Îmi dai drumul?
- Bine, bine spuse paznicul. Du-te.
- Dar pe unde s-o iau? Încotro? Întrebă tânărul. Nu cunosc drumul.
- Unde vrei să ajungi? Întrebă paznicul, luându-și o expresie severă.
Tânărul își acoperi gura cu palma și spuse foarte încet:
- În cer!
Paznicul se aplecă înainte, își împinse piciorul drept, ca să stea mai cu temei pe
picioare, se uită atent la tânăr și îl întrebă cu asprime:
- Ce vrei? O faci pe prostul?
Tânărul zâmbi, își ridică o mână cu mânușa galbenă, o flutură deasupra capului
și deodată dispăru.
Paznicul adulmecă aerul. Mirosea a pene arse.
- Ca să vezi, zise paznicul, își desfăcu vestonul, se scărpină pe burtă, scuipă pe locul
unde stătuse tânărul și porni încet spre ghereta lui.
CE SE VINDE ACUM ÎN MAGAZINE- DANIIL HARMS

Koratîghin a venit la Tikakeev și nu l-a găsit acasă. În acest timp Tikakeev era la
magazin și cumpăra de acolo zahăr, carne și castraveți. Koratîghin a bătut un timp
pasul pe loc la ușa lui Tikakeev și se pregătea să-i scrie un bilet, când deodată îl
găsește pe Tikakeev venind cu o sacoșă de mușama în mână. Koratîghin îl văzu pe
Tikakeev și-i strigă:
- Vă aștept de o oră întreagă!
- Nu-i adevărat, zice Tikakeev, n-am plecat de acasă decât de 25 de minute.
- Asta n-o mai știu, spuse Koratîghin, dar eu stau aici de o oră întreagă.
- Nu minți, spuse Tikakeev. E rușinos să minți.
_ Stimate domn! Zise Koratîghin. Aveți grijă cum vorbiți.
- Consider că...- dădu să înceapă Tikakeev, dar Koratâghin îl întrerupse.
- Dacă dumneavoastră considerați... - spuse el, dar Tikakeev îl întrerupse și spuse:
- Bună poamă îmi ești!
Aceste cuvinte îl enervară atât de tare pe Koratîghin, încât își a păsă cu degetul o
nară, iar conținutul celeilalte îl suflă în Tikakeev. Atunci Tikakeev înfășcă din sacoșă
castravetele cel mare și-l pocni cu el pe Koratîghin peste cap.
Koratîghin se apucă cu mâinile de cap, căzu și muri. Iată ce castraveți mari se vând
acum în magazine!
AVIONUL FRUMOASEI ADORMITE- GABRIEL GARCIA MARQUEZ

Era frumoasă, suplă, cu o piele fragedă de culoarea pâinii și ochi de migdale

verzi, avea părul neted negru și lung. Era îmbrăcată cu un gust subtil: jachetă din
piele de râs, bluză de mătase cu floricele delicate, pantaloni de în ecru și pantofi fără
toc de culoarea florilor de bougainvillea. ”E femeia cea mai frumoasă pe care am
văzut-o în viața mea”, mi-am zis când am văzut-o trecând cu pași tainici de leoaică,
în vreme ce eu stăteam la rând pentru avionul de New York, pe aeroportul Charles de
Gaulle din Paris. A fost o apariție supranaturală care dăinui doar o secundă și dispăru
în mulțimea din hol. Eu mă aflam la coadă la ghișeul de înregistrare după o olandeză
în vârstă care zăbovi aproape o oră discutând aprins despre greutatea valizelor sale în
număr de 11. Începusem să-mi pierd răbdarea când am zărit apariția fugară care-mi
tăie răsuflarea, așa încât n-am știut cum s-a terminat disputa, până când funcționara
mă făcu să cobor pe pământ reproșându-mi neatenția. În schimb de scuză am întrebat-
o dacă credea în dragostea la prima vedere. ”Sigur că da, îmi spuse. Imposibile sunt
celelalte. ”Stătu mai departe cu privirea ațintită pe ecranul calculatorului și mă întrebă
ce loc preferam: la fumători sau la nefumători.
- Mi-e totuna, numai să nu fie alături de cele 11 valize.
Ea îmi mulțumi cu un zâmbet comercial, fără a-și lua privirea de pe ecranul
fosforescent:
- Alegeți un număr, îmi spuse: trei, patru sau șapte.
_Patru.
Zâmbetul ei avu o sclipire de triumf.
_În cinsprezece ani de când lucrez aici, sunteți singurul care nu alege numărul șapte.
Abia atunci mî înștiință că aeroportul tocmai se închisese și toate zborurile
fuseseră amânate.
- Până când?
- Până când o vrea Domnul!
Avionul de New York prevăzut pentru 11 dimineața, decolă la 8 seara. Când, în
sfârșit, am izbutit să urc la bord, pasagerii de la clasa I se aflau deja la locurile lor și o
stewardesă mă conduse la al meu. Mi s-a tăiat răsuflarea. În fotoliul de alături, la
fereastră, frumoasa își lua în stăpânire spațiul cu siguranța călătorilor experimentați.
Punea fiecare lucru la locul lui, în ordine, până când spațiul a fost la fel de bine
aranjat ca într-o casă ideală unde totul se află la îndemână. Însoțitorul de bord ne
aduse șampania de bun venit. Am luat o cupă să i-o ofer dar n-a vrut decât un pahar
cu apă și i-a cerut însoțitorului de bord să n-o trezească pentru nimic în lume pe tot
timpul zborului. Glasu-i suav și cald era năpădit de o tristețe orientală. Trase perdeaua
hubloului, își extinse fotoliul la maximum, se acoperi cu pledul până la brâu, fără să-
și scoată pantofii, își puse masca de dormit, se așeză pe o parte, cu spatele la mine, și
a dormit fără nici o schimbare de poziție de-a lungul celor opt ore eterne cât a durat
zborul până la New York.
A fost o călătorie intensă. Am luat o cină solitară, spunându-mi în gând tot ce i-
aș fi spus ei dacă ar fi fost trează. Înainte de fiecare înghițitură, ridicam paharul și
închinam:
”- În sănătatea ta, frumoaso!”
După ce s-a terminat cina, stinseseră luminile, puseră filmul la care nu se uită nimeni
și amândoi rămaserăm singuri în penumbra lunii. Atunci am contemplat-o în voie
ceasuri în șir. Avea la gât un lănțișor atât de fin, încât era aproape invizibil pe pielea
ei de aur, avea urechile perfecte. Avea un inel fără piatră la mâna stângă. Cum nu
părea să aibă mai mult de 20 de ani m-am consolat cu ideea că nu era o verghetă, ci
inelul unei logodne trecătoare. Cred c-am adormit câteva ore, doborât de șampanie și
m-am trezit cu capul plesnindu-mi de durere. M-am dus la toaletă. Două rânduri mai
în spate zăcea bătrâna cu cele 11 valize, cu picioarele depărtate inestetic pe fotoliu.
Părea un mort uitat pe câmpul de luptă. Pe jos, în mijlocul culoarului, se aflau
ochelarii ei de citi. M-a cuprins bucuria meschină de a nu-i ridica. Brusc, avionul a
fost gata să se prăbușească. Se îndreptă cu greu și-și continuă zborul în viteză. Se
aprinse comanda de întoarcere la locurile noastre. Am ieșit ca din pușcă din toaletă,
făcându-mi iluzia că dacă s-ar trezi, frumoasa mea ar fi nevoită să se refugieze în
brațele mele, îngrozită de moarte. În graba mea puțin a lipsit să nu calc peste ochelarii
olandezei ceea ce mi-ar fi făcut plăcere. Dar m-am întors, i-a ridicat și i-am pus în
poală ei, căci m-am simțit deodată recunoscător că nu alesese înaintea mea fotoliul cu
numărul patru.
Somnul frumoasei era nebiruit. Când avionul își reluă stabilitatea, a trebuit să
rezist ispitei de a o scutura cu orice pretext, fiindcă în acel ultim ceas de zbor numi
mai doream decât s-o văd trează, chiar de-ar fi fost să se înfurie, pentru ca eu să-mi
pot recâștiga libertatea. Însă n-am fost în stare. ”La naiba, mi-am zis, de ce nu m-am
născut Taur?” S-a trezit singură în momentul în care s-a aprins anunțul de aterizare și
era atât de frumoasă și de proaspătă, de parcă ar fi dormit pe un pat de trandafiri. Nu-
mi spuse bună dimineața. Își scoase masca, deschise ochii strălucitori, își îndreptă
fotoliul, își scutură pletele care se aanjară singure sub propria lor greutate. A trecut
aproape pe deasupra mea cu o scuză convențională rostită în spaniolă și a plecat fără
să-și ia măcar rămas bun și dispăru în jungla New Yorkului.
SPAIME DE AUGUST – GABRIEL GARCIA MARQUEZ

Ajunseserăm la Arezzo puțin înainte de prânz și pierdurăm mai bine de 2

ceasuri tot căutând castelul renascentist pe care scriitorul venezuelean Muguel Otero
Silva îl cumpărase în colțul acela idilic din câmpia toscană. Era o duminică de la
începutul lui august și nu era ușor să dai de cineva care știe ceva pe străzile acelea
înțesate de turiști. După multe încercări zadarnice, ne întoarserăm la mașină, ieșirăm
din oraș pe un drum străjuit de chiparoși, fără semne de circulație, și bătrâna care
păzea gâște ne-a indicat cu precizie unde se află castelul. Înainte de a ne despărți, ne
întrebă dacă avem de gând să dormim acolo și-i răspunserăm, așa cum stabiliserăm,
că urma să luăm numai prânzul.
_ Mai bine, zise ea, căci castelul e bântuit de stafii. Eu și soția mea, necrezând în
strigoi în miez de zi, glumirăm pe seama naivității ei. Însă pe cei doi băieți ai noștri,
de nouă și șapte ani, ideea de a vedea o fantomă aievea îi entuziasmă. Miguel Otero
Silva ne aștepta cu un prânz de neuitat. Cum se făcuse târziu, n-avuseserăm timp să
vedem castelul pe dinăuntru înainte de a ne așeza să mâncăm, dar înfățișarea sa
exterioară n-avea nimic înspăimântător și orice neliniște ni se risipi la vederea
întregului oraș de pe terasa înflorită unde stăteam la masă. Era greu de crezut că pe
colina aceea, cu case cățărate până sus s-au născut atâția oameni atinși de scânteia
geniului.
”_Cel mai de vază, decretă gazda noastră, a fost Ludovico.”
Așa, fără nume de familie, : Ludovico, marele senior al artelor și al războaielor, care
construise castelul acela al nenorocirii lui. Miguel ne-a povestit cum s-a întâmplat
totul, cum într-o clipă de rătăcire a cugetului și-a înjunghiat aleasa pe patul unde
tocmai se iubiseră iar apoi și-a asmuțit împotrivă-i ferocii câini de vânătoare, care-l
sfâșiară din câteva mușcături. Ne-a încredințat cât se poate de serios că, începând cu
miezul nopții, fantoma lui Ludovico bântuia prin castelul cufundat în beznă,
străduindu-se să-și găsească liniștea în purgatoriul său de iubire. Castelul era în
realitate uriaș și sumbru. Dar în toiul zilei fiind noi cu stomacul plin și cugetul
împăcat, povestirea lui Miguel nu ne putea părea decât o glumă. Cele 82 de încăperi
pe care le străbăturăm fără teamă, fuseseră restaurate de către Miguel. Însă la ultimul
etaj, se păstra o încăpere neatinsă, peste care timpul uitase să treacă. Era dormitorul
lui Ludovico. Acolo era alcovul cu baldachin brodat în fir de aur și cuvertura cu
dantele măiestrite, încă întărite de sângele uscat al amantei sacrificate. Era și căminul
cu cenușa înghețată și lemnul cel de pe urmă pietrificat. Totuși ceea ce m-a
impresionat cel mai tare a fost mireasma de fragi proaspte ce dăinuia fără nici o
explicație posibilă în aerul din dormitor.
Am rămas și la cină. Apoi copiilor li se năzări proasta idee să rămânem peste
noapte. Miguel Otero Silva le sări în ajutor, iar noi n-avurăm curajul să refuzăm
politicos.
În pofida temerilor mele dormirăm foarte bine, eu și soția mea, într-un
dormitor la parter, iar copiii într-o cameră alăturată. Pe când încercam să adorm, am
auzit 12 bătăi ale pendulei din salon și mi-am amintit de avertismentul îngrozitor al
femeii cu gâștel. Dar eram atât de frânți de oboseală, că ne cufundarăm în curând într-
un somn adânc și neîntrerupt, și m-am trezit după ora șapte cu un soare splendid
răzbătând prin iedera de la fereastră. ”Ce prostie, mi-am zis, cineva să mai creadă în
strigoi în vremea noastră!” Abia atunci mă înfioră parfumul de fragi proaspăt culese
și am văzut căminul cu cenușă înghețată și lemnul cel de pe urmă pietrificat și
portretul cavalerului trist care ne privea de peste veacuri din rama de aur. Căci nu ne
aflam în dormitorul de la parter unde ne culcasem în ajun, ci în acela al lui Ludovico,
sub cornișa și perdele prăfuite și sub cearșafurile îmbibate în sângele încă fierbinte
ale patului său blestemat.
VARA FERICITĂ A DOAMNEI FORBES- GABRIEL GARCIA MARQUEZ

După-amiaza, întorcându-ne acasă, am dat peste un țipar mare, un exemplar

uriaș, țintuit de gât pe pragul de sus al porții, era negru și fosforescent și părea
vrăjitoria unui țigan, cu ochii încă vii și dinții ca ferăstrăul în fălcile larg căscate.
Aveam pe atunci nouă ani și am simțit atunci o spaimă atât de cumplită că mi-am
pierdut graiul. Iar fratele meu, care era cu doi ani mai mic, aruncă tuburile de oxigen,
măștile și aripioarele de înot, și o rupse la fugă cu un strigăt de groază. Doamna
Forbes îl auzi de pe scara șerpuitoare de piatră, și ne ajunse din urmă gâfâind, i-a fost
însă suficient să vadă animalul crucificat în poartă ca să înțeleagă pricina ororii
noastre. Vorbi în germană, nu în engleză, cum prevedea contractul ei de guvernantă,
poate fiindcă era și ea speriată, deși refuza să recunoască. Dar, îndată ce-și trase
sufletul, se întoarse la engleza ei bolovănoasă și la obsesia pedagogică:
- Este o muraena helena, ne spuse, numită astfel pentru că a fost animal sacru la
vechii greci.
Oreste, băiatul din partea locului care ne învăța să înotăm sub apă se ivi pe
neașteptate de după niște tufe de caperi. Avea masca de scafandru pe frunte, un slip
minuscul și un brâu de piele cu șase cuțite, căci nu concepea alt mod de a vâna sub
apă decât lupta corp la corp cu vietățile. Avea cam douăzeci de ani; petrecea mai
multă vreme pe fundul mării decât pe uscat și el însuși părea un animal marin, cu
trupul veșnic mânjit de ulei de motor. Doamna Forbes i-a tras un perdaf în italiană că
vrusese să sperie copiii cu țiparul apoi i-a poruncit să-l desprindă din cui cu tot
respectul cuvenit unei creaturi legendare și ne-a trimis să ne îmbrăcăm pentru cină.
Pe când făceam duș în baie, mi-am dat seama că fratele meu era tot cu gândul la țipar.
Avea ochi de om”, mi-a zis. Eram de aceeași părere dar l-am făcut să creadă
contrariul, și-am reușit să schimb subiectul până am terminat cu spălatul. Când
ajunserăm la masă părea liniștit. De când doamna Forbes a preluat destinul nostru, ne
servea într-o tăcere atât de întunecată, că puteam distinge bolboroseala supei care
fierbea în oală. Mâncam cu șira spinării sprijinită de spătarul scaunului, mestecând de
zece ori pe o parte și de zece ori pe cealaltă, fără să ne luăm ochii de la femeia dură
care recita pe de rost o lecție de comportare civilizată. Fluvia Flaminea ne aduse după
supă un grătar dintr-o carne albă ca zăpada, cu un miros îmbietor. Fratele meu refuză
farfuria fără să guste.
- Nu-mi place, spuse .
- N-ai cum să știi, nici măcar n-ai gustat. Aruncă bucătăresei o privire de avertisment,
însă era prea târziu.
-Țiparul de mare este peștele cel mai delicios din lume. Gustăl și ai să vezi!
Eu, care gustasem din țipar înainte să știu ce era, am rămas pentru totdeauna cu o
senzație contradictorie: avea un gust pur dar imaginea șarpelui țintuit de buiandrug
era mai puternică decât pofta mea de mâncare. Fratele meu făcu o sforțare supremă la
prima înghițitură,dar n-a fost în stare să îndure și a vărsat.
_ Te duci la baie, îi spuse doamna Forbes fără să clipească, te speli bine și vii să
mănânci mai departe. Se întoarse curând cu o cămașă curată, palid și scuturat
imperceptibil de un tremur ascuns. Atunci doamna Forbes tăie o bucățică de țipar și
ne porunci să mâncăm mai departe. Eu am luat o înghițitură cu chiu cu vai. În
schimb, fratele meu nici nu se atinse de tacâmuri.
- Nu mănânc, zise.
Bine, dar nai să mănânci deșert.
Ușurarea pe care o simți fratele meu îmi dădu curaj. Am încrucișat tacâmurile în
farfurie, așa cum ne învățase doamna Forbes că trebuia să facem când terminam de
mâncat, și am spus:
- Nici eu n-o să mănânc desert.
- Nici n-o să vă uitați la televizor.
- Nici n-o să ne uităm la televizor, am spus.
Doamna Forbes puse șervetul pe masă, api ne trimise în dormitor, avertizându-
ne că trebuia să adormim până când ea avea să termine de mâncat. Mai curând sau
mai târziu, trebuia să ajungem la această ruptură. Un an întreg așteptaserăm cu
nerăbdare vara acea de libertate pe insula Pantelaria, în partea cea mai de sud a
Siciliei, și am trăit-o aievea în prima lună, când părinții erau cu noi. Explorând cu tata
adâncurile încremenite din jurul insulei, descoperisem un șir de torpile galbene,
împotmolite de pe vremea ultimului război; recuperaserăm o amforă grecească de
aproape un metru, pe fundul căreia zăcea drojdia unui vin străvechi și otrăvitor. Ideea
de a angaja o guvernantă nemțoaică nu i se putea năzări decât tatălui meu, scriitor din
Caraibi cu mai multe pretenții decât talent. Acesta își impusese fantezia ca în fii lui să
nu mai dăinuie nici o urmă din propriul său trecut. Mama a fost întotdeauna la fel de
simplă ca pe vremea când era învățătoare și nu și-a închipuit niciodată că bărbatul ei
ar putea concepe o idee care să nu fie providențială. Așa că nici unul din ei nu s-a
întrebat în adâncul inimii cum are să fie viața noastră cu o femeie-sergent din
Dormund, care se înverșuna să ne deprindă cu de-a sila cu cele mai vechi obiceiuri
ale societății europene, pe când ei făceau o croazieră culturală de cinci săptămâni în
zona insuleleor Mării Egee.
Doamna Forbes sosi în ultima sâmbătă a lui iulie și de cum am văzut-o mi-am
dat seama că sărbătoarea se sfârșise. Purta pe căldura aceea meridională niște cizme
soldățești și o rochie cu reverele petrecute și avea părul tuns scurt, băiețește, sub
pălăria de fetru. Mirosea a urină de maimuță. ”Așa miros toți europenii, mai ales
vara, ne spuse tata. Este mirosul civilizației”. Lumea deveni cu desăvârșire alta. Ne
interzisese să ne ducem după cină acasă la Fulvia Flaminea, întrucât considera că asta
e o familiaritate prea mare cu servitorimea, și-am fost nevoiți să dedicăm lecturii
analitice din Shakespeare timpul în care înainte ne desfătam prinzând șobolani.
Totuși, ne-am dat seama foarte curând că doamna Forbes nu era așa de strictă cu ea
însăși cum era cu noi și asta a fost prima fisură a autorității sale. Noaptea își făcea de
cap. Încă de la începutul mandatului ei, auzeam pe cineva pășind prin bezna din casă,
iar fratele meu ajunsese să se sperie la gândul că erau înecații rătăcitori de care ne tot
povestise Fulvia. Am descoperit foarte curând că doamna Forbes care-și petrecea
noaptea petrecându-și viața reală de femeie singuratică. Într-o dimineață, în zori am
surprins-o în bucătărie, în cămașă de noapte, pregătind deseruti, bând un pahar de
Porto într-o dezordine mintală ce-ar fi stârnit un scandal din partea celeilalte doamne
Forbes, de zi. Pe atunci știam deja că, după ce ne trimitea la culcare, nu se ducea la ea
în dormitor, ci rămânea până târziu în salon, văzând filme interzise minorilor la
televizorul fără sonor, în vreme ce mânca torturi întregi . Episodul cu țiparul a fost
ultima picătură. Fratele meu slobozi deodată toată povara urii care-i clocotea în
suflet.
- O s-o omor, zise.
Mă luă prin surprindere, nu atât hotărârea lui, cât faptul că și mie îmi stătea gândul tot
la asta, de la cină încoace.
- O să-ți taie capul, i-am spus.
- În Sicilia nu există ghilotină. Pe deasupra , nimeni n-o să știe cine a făcut-o.
Se gândea la amfora recuperată din mare, unde mai era pe fund un rest din
vinul acela ucigător. Tata îl păstra deoarece voia să-l cerceteze mai atent, ca să afle
natura otrăvii din el. Era foarte ușor să i-l dăm doamnei Forbes, întrucât nimănui nu i-
ar fi trecut prin cap c-ar fi fost alceva decât un accident sau sinucidere. Așa încât, în
zori, când am auzit-o căzând istovită, am turnat vinul din amforă în sticla cu vinul
special al tatălui nostru pe care ea adesea îl consuma pe ascuns. După cum aflaserăm,
o doză era suficientă să omoare un cal. În noaptea de marți, doamna Forbes bău
jumătate, pe când se uita la niște filme deșucheate la televizor. Cu toate acestea
miercuri coborâ la gustarea de dimineață la fel de punctuală ca oricând. Doamna
Forbes nu numai că a fost într-o dispoziție îngerească toată ziua, dar la ora cinci părea
mai însuflețită ca oricând. Cât despre fratele meu, îndată ce-am primit ordinul să
începem cina, împinse la o parte farfuria cu supa de tăiței:
- Sunt sătul până în gât de apa asta cu viermi! A fost ca și cum ar fi aruncat pe masă o
grenadă. Doamna Forbes păli, și lentilele ochelarilor i se aburiră de lacrimi.
- Faceți cum poftiți! Eu nu mai exist.
Se închise de la șapte în camera ei. Dar înainte de miezul nopții când ne credea
adormiți, am văzut-o trecând în cămașa de noapte și ducându-și în dormitor o
jumătate de tort de ciocolată și sticla cu mai bine de patru degete din vinul otrăvit.
- Biata doamnă Forbes, am spus.
- Bieții de noi dacă nu moare la noapte, spuse fratele meu.
În zorii zilei vorbi iar singură și declamă din Schiller în gura mare și culmină cu un
strigăt final ce umplu toată casa. Apoi suspină adânc de mai multe ori și căzu răpusă.
Când ne-am trezit era aproape zece și ne-am dat seama că nu fuseserăm deșteptați de
rutina matinală a doamnei Forbes. Fratele meu își lipi urechea de perete, ținându-și
respirația pentru a putea desluși cel mai mic semn de viață din camera de alături, și în
cele din urmă scoase un suspin de ușurare:
- S-a făcut, zise. Nu se aude decât marea.
Ne pregătirăm gustarea cu puțin înainte de 11 și coborârăm pe plajă cu doi
cilindri de oxigen pentru fiecare și încă doi de rezervă. Oreste se afla deja pe
debarcader. I-am spus că o așteptaserăm pe doamna Forbes până la 11 și că, deoarece
continua să doarmă, ne-am hotărât să coborâm singuri pe plajă. Pe Oreste nu-l prea
interesă explicația, cum ne așteptam și hoinărirăm împreună mai bine de o oră pe
fundul mării. Apoi ne sfătui să ne ducem să mâncăm și plecă în bărcuța lui cu motor
să vândă dorada la hotelurile de turiști. De pe scările de piatră fluturarăm din mână în
semn de rămas bun. Ne-am pus tuburile de rezervă și am înotat mai departe, fără
permisiunea nimănui. (...) După vreo două ceasuri, încredințați că nu mai există alte
taine de descoperit, ieșirăm la suprafață cu ultimele sorbituri de oxigen. Viața era
frumoasă fără doamna Forbes. Când reușirăm să urcăm anevoie scările văzurăm o
grămadă de lume în casă și două mașini ale poliției în fața porții și atunci am realizat
pentru prima oară ce făcuserăm. Fratele meu începu să tremure și dădu să se întoarcă.
- Eu nu intru, spuse.
Eu, în schimb, am avut inspirația confuză că numai văzând cadavrul vom fi la
adăpost de orice bănuială.
- Fii cuminte, i-am spus. Respiră adânc și gândește-te la un singur lucru: noi nu știm
nimic.
Nimeni nu ne dădu atenție. Niciodată, în tot restul vieții noastre, n-aveam să
uităm clipa aceea. În dormitorul doamnei Forbes, doi bărbați în civil măsurau cu o
ruletă distanța dintre pat și perete, în timp ce altul făcea poze. Doamna Forbes nu se
afla în patul răvășit. Era trântită pe jos, goală, într-o baltă de sânge uscat și trupul ei
era ciuruit de lovituri de cuțit. Erau 27 de răni mortale.
E. PETROV- UN OM NENOROCIT- fragment
băiat

-E greu în luptă, ce să mai vorbim, foarte greu. Așa sunt eu, nu pot să tac și
gata! Cum vîd cî ceva nu e în ordine, - mor, mă sufoc! Nu pot să tac, conștiința nu-mi
permite! Acum locuiesc la gară pentru că nici cu ultimul bilet de tren n-am făcut
nimic. Vedeți dumneavoastră, de cinci ori am luat până acum bilet să plec acasă,
numai că niciodată n-a ieșit nimic. Ultima dată m-am suit chiar în tren. Mă simțeam
de parcă aveam aripi și am ajuns până la stația Malâi Iaroslaveț. Hai , îmi zic să cobor
să iau apă fiartă pentru ceai. M-am dat jos frumușel și am alergat peste șine spre
stație. Când deodată, observ că trece un cetățean în uniformă de feroviar cărând un
sac în spate. Ce-o fi cărând omul? m-am întrebat. El fugea de mine-eu după el... Eram
atât de curios, că nici n-am observat când a plecat trenul. Uite așa am ajuns pînă la
satul cel mai apropiat. El a intrat în casă, eu după el! ”Cam dai de bănuit cetățene. Ce
duci acolo în sac?”l-am întrebat. Când colo era un motan. A trebuit să mă întorc la
Moscova, țopăind peste traverse. Nu pot să suport dezordinea și neregurile. De la asta
mi se trag toate chinurile pe drumul vieții. Am lucrat în douăsprezece locuri. Peste tot
îmi făceau șicane pentru că, știți dumneavoastră, adevărul gol-goluț deranjează.
Eram socotitor în orașul meu natal, de provincie, la trustul ”Piele și oase”.
Buun! Nevasta și o fată. Aveam gradație. Și deodată mi-a venit o idee. Din cauza ei
am început să mă duc de-a berbeleacul. M-am nenorocit din cauza șefului nostru pe
care-l chema Alexandr Isakovici Kaneriumker. Buun! ...Și am aflat că Aleksadr
Iasakovici trăiește în concubinaj cu o femeie, că nu e căsătorit legal. M-am gândit, m-
am tot gândit și atunci mi-a venit ideea. Adică am scris prima mea poezie. De la ea s-
au tras toate. Bună poezie. Și azi o mai știu pe dinafară. Era așa:
La trustul nostru ”Piele și oase”
Avem un șef peste toate
Aleksandr Isakici se numește
Și pe funcționari îi chinuiește
Dar ce face el , aia nu observă
Și nu vede că toți îl observă
Fără rușine trăiește cu o altă femeie
De parcă aia i-ar fi soție
Să punem punct am zis de multe ori
Că altfel Kaneriumker o să aibă copil din flori
Trebuie oprită neobrăzarea
Să se termine cu desfrânarea.
Și am dat-o la redacția ziarului ”Proletarul muncitor”. Am semnat cu pseudonim:
”Martorul roșu”. Buun! N-au publicat-o. Să vedeți, nici colegii nu mă lăsau în pace.
Mă necăjeau și-mi ziceau Pușkin. Și atunci de supărare m-am hotărât să-l dau pe șef
în vileag. Trec într-o seară târziu pe lângă serviciu, mă uit și ce văd? La fereastra
șefului- lumină. Biroul lui e la parter. Mă uit pe geam și ce văd? Șade Aleksandr
Isakovici la birou înconjurat de dosare, asta așa, de ochii lumii, și-i trăgea cu vodcă.
Turna din carafă un pahar plin și-l clămpănea dintr-o dată, fără gustărică. M-am
hotărât să controlez lucrurile în adâncime. Am venit a doua zi. Omul la masa de lucru
îi trăgea zdravăn la măsea. Am venit a treia zi-la fel! Bea până se făcea cui și pe urmă
o-ntindea la concubină. Ce nerușinare! M-am dus la comisia de control și am raportat
totul din fir-a-păr. Au organizat o comisie interdepartamentală după toate regulile, au
așteptat să se facă ora zece și au pornit la drum. Buun! Privim pe geam aceeași scenă!
Ședea Kaneriumker la birou , se făcea că lucrează și una, două își umplea paharul. Și
una, două îl dădea pe gât! Reprezentantul miliției a fost primul care a intrat pe geam,
iar noi am intrat pe ușă și l-am prins pe robul lui Dumnezeu cu paharul în mână.
Daaa! Numai că în carafă nu era vodcă, ci apă. Cine și-ar fi putut închipui una ca
asta?M-au dat afară din serviciu! De-atunci au început toate....

O PERSONALITATE PROEMINENTĂ

- Vorba! Zicea Urodonalov, directorul băncii orășenești din Kozolupovo. Toată lumea
tace ! Nimeni nu scoate un cuvânt! Cine e șeful aici? Cine-i împărat aici? Urodonalov
e împărat! Ce e clientul? Un vierme! Ce e hârtia? Un munte Și ce munte trebuie să
roadă clientul ca să primească un împrumutul? Un munte de hârtie!
În ușă apăru chipul speriat al omului de serviciu.
- Permiteți să raportez, vă rog, un client roagă să intre. De șase luni, scuzați expresia,
vine pe aici.
- Oare azi e zi de audiențe? Atunci înseamnă că nu e ora de audiențe.
- Și ora, scuzați, e de audiențe. Ora aceasta e de la trei ceasuri cinzeci și șase de
minute până la ceasurile patru și cinci minute. Iar acum este exact patru.
-Adeverință de la comitetul de locatari are?
- Cum să nu!
-Dar adeverință de vaccinare antiraviolică?
- Are. Și de la oficiul de marcare a obiectelor prețioase a adus o hârtie.
- Cu secretarul a discutat?
- Secretarul zice că fără dumneavoastră nu se poate
- Probabil că ceva tot nu are.
_Are toate hârtiile le-a adus cu trăsura.
- Atunci să intre.
Intră omul.
- Sunt președintele cooperativei de construcții proprietate personală, zise petiționarul,
și doresc să primesc un împrumut în scop de construcție.
- Altceva nu mai doriți?
- Altceva nu mai doresc, răspunse cu naivitate omul.
- Extrasul de căsătorie de la starea civilă îl aveți?
- Sunt necăsătorit.
- Atunci o adeverință de la starea civilă că nu sunteți căsătorit. Asta pesemne că n-
aveți!
-Nu.
Ehe-he-he. Aduceți adeverința.
- Azi nu mai reușesc.
- Nu-i nici o nenorocire. Veniți peste o lună jumătate sau ...
- Asta e tărăgănare. Protes...
- Vorba! Urlă Urodonalov roșindu-se tot!

IEPURAȘUL ATOTCUPRINZĂTOR

- Ah, copiii! Slăbiciunea mea! Șopti poetul privind visător spre capătul aprins al
țigaretei. Trebuie, trebuie neapărat să scriu versuri pentru copii. Se pare că versurile
pentru copii se plătesc și bine.
Și poetul, a cărui muză era în seara aceea foarte binevoitoare- scrise poezia de
mai jos:
IEPURAȘUL
Iepurașul prin pădure se plimba
El spre Polul Nord se-ndrepta.
Versurile pentru copii trebuie să fie scurte și expresive, rosti poetul.
- Dar nici chiar așa, se speriară prietenii lui.
- Nu vă neliniștiți, sunt destul de scurte și de expresive, exact în limitele unui mic
avans.
La editura ”Desfătări pentru copii”, versurile au plăcut foarte mult.
- Minunate versuri, i-au spus poetului, copiii vor fi entuziasmați. Iată și nota de plată
pentru casierie.
- Ah, copiii sunt slăbiciunea mea, răspunse poetul, ascunzând neglijent hârtia în
buzunarul de la vestă. N-o să mă credeți, dar pentru bondocuții ăștia zburdalnici sunt
în stare să mă arunc în foc și în apă.
Își trimise aceleași versuri și la editura ”Viitorul impetuos”.
- Vânătoarea e pasiunea mea, exclamă poetul, intrând în biroul redactorului. Iată niște
versuri vânătorești adevărate! Scurte și expresive!
Redactorul își puse ochelarii și, cam nehotărât , începu să citească.
- Hmm...Da... Versurile sunt interesante, însă ce legătură au cu vânătoarea?
- Cuum? Dar iepurașul? Închipuiți-vă: pădure deasă, pădure întunecoasă... Un vânător
în cizme înalte, strângând cu putere în mână arma și cîlcând peste cioturi.... Liniște.
În timpul acesta în poiană apare- ie-pu-ra-șul.
- Bine! Cumpăr iepurașul! Luați repede avansul!
La redacția revistei ”Pădurea, așa cum este ea” poetul a fost întâmpinat cu entuziasm.
- Perfect! În sfârșit poeții și-au schimbat atitudinea întorcându-și privirea creatoare
spre economia forestieră, zise redactorul. Este foarte literară, dar n-are nimic în
comun cu...
- Cum n-are? Mai citiți-o o dată. Păi, se spune clar: Iepurașul prin pă-du-re se plimba.
Nu prin lan, nu prin băltoacă, ci exact prin pă-du-re. Iar dumneavoastră susțineți că n-
are nimic în comun!
-Într-adevăr așa e! Despre pădure se zice ceva. Dar despre conservarea fondului
forestier nu se scoate nimic în evidență...
- Citiți cu atenție!Prin pădure nu trece un amărât de țap împuțit, ci un iepure.
Pricepeți? Un iepure dăunător...
- Eh, dacă e dăunător... Așa mai merge. Aici însă nu e clar de ce se îndreaptă el spre
Pol?
- Foarte simplu. Iepurașul a distrus pădurea și-apoi s-a îndreptat spre Polul Nord;
dacă nu vom urmări cu vigilență conservarea fondului forestier, iepurașul mai poate
distruge câte ceva. Tundra, de exemplu.
- Dacă e vorba despre tundră atunci... Poftim avansul.
Însoțit până la ușă de redactori, poetul s-a suit în automobil și a plecat acasă.
Poetul își binemeritase odihna.
- Ah, copii, copii! Zise el umplându-și paharul cu șampanie. Beau în sănătatea
voastră, copii! Să trăiți, copiii! Și alături de voi, dacă dă Dumnezeu, nu mă prăpădesc
nici eu.
ATITUDINE DISPREȚUITOARE FAȚĂ DE STOMAC

Pe malul fluviului Volga se află pitorescul oraș Iaroslavl. Dar n-ar fi nimic rău
în asta. Nenorocirea e alta: pe una din străzile lui funcționează o pitorească instituție:
cantina. Pe unul din pereții respectivei instituții se lăfăie un anunț imens:
ALIMENTELE SUNT IZVORUL VIEȚII OMENEȘTI
Bineînțeles că împotriva sus-zisei concepții nu putem avea nici o obiecție
principală. Și totuși, unii locuitori ai orașului, dintre cei care au trecut prin această
unitate de alimentație, susțin cu încăpățânare că alimentele duc la secătuirea vieții
omenești. Ideea vine probabil de la calitatea materialului îngurgitat...Iată elementul
esențial de care nu a ținut seama responsabilul din Iaroslavl. Un asemenea
responsabil nu va uita niciodată să agațe la loc vizibil următorul anunț: ”Înainte de
masă- spălați-vă pe mâini!”, dar va uita să instaleze măcar un lavoar. Pare curios, dar
exact astfel de oameni conduc uneori mari cantine. Ei nu spun niciodată ”mâncare”
sau ”hrană” ci ”alimentație”. Mesele sunt acoperite cu niște mușamale murdare și
năclăite. Furculițele și cuțitele sunt legate cu lanțuri de masă (ca să nu se fure).
În orele de aglomerație, responsabilul alcătuiește darea de seamă în care se
indică foarte clar câte calorii conține supa de pește livrată maselor largi de cetățeni,
câtă vitamină ”A” revine pe cap de consumator. Între timp ”capul de consumator” își
privește chifteaua abia-abia călduță din farfurie, zicându-și cu profundă mâhnire:
- De ce-or fi caloriile astea atât de lipsite de gust? Cât despre vitamine, sunt pur și
simplu imposibil de înghițit. Până la urmă ”capul de consumator” ajunge la o
concluzie destul de tristă:
- De ce există oare o atitudine atât de indiferentă față de stomac? De ce costumul se
croiește pe măsură? De ce pantofii se vând pe numere, numai mâncarea se pregătește
după un singur șablon și se calculează pentru necesitățile unui stomac depersonalizat
și abstract. Judecând după faptul că oamenii mănâncă foarte des, putem îndrăzni să
tragem concluzia că ei acordă o mare importanță înghițirii alimentelor. Peste tot se
mănâncă. Se mănâncă acasă, pe stradă, la lucru, la teatru, la cinematograf, pe
stadiaoane, se mănâncă uneori și în aer. În rezumat- omul mănâncă unde poate,
simțind probabil în subconștientul lui responsabilul din Iaroslavl are dreptate când
afirmă că alimentele sunt izvorul vieții omenești. Mâncarea trebuie să fie în mod
obligatoriu gustoasă, caldă sau rece .
Dar la cinematografe , la cofetării și în bufetele instituțiilor, limonada se vinde
dacă se poate fierbinte, iar ceaiul rece. În gări lucrurile stau și mai rău. Acolo nimeni
nu se teme că cineva ar putea reclama ceva. Consumatorii se grăbesc ca nu cumva să
piardă trenul și de aceea au întotdeauna mutre de oițe speriate. Și uite așa ți se bagă
pe gât tot felul de resturi.
Nu se știe cum, dar a apărut o regulă nescrisă: orice firmă agățată pe peretele
unei instituții de alimentație influențează în mod hotărâtor viața noastră.
Așa de pildă, dacă pe firmă scie ”Restaurant” atunci înăuntru e curat, au fețe de
masă, șervete, solnițe și flori legate cu panglici roz, ai de ales între cinci-șase feluri de
mâncare, comportarea personalului e corectă, pe perete citești invitații scrise din
inimă: ”Dacă doriți să vă spălați pe mâini- prima ușă la dreapta!”
Dacă pe firmă scrie ”Cantină”, atunci e murdărie, undeva sus și departe arde un
bec chior, meniul e compus din două feluri pregătite pentru stomacul acela
depersonalizat și abstract de care vă spuneam. Bineînțeles că fiecare client e socotit
un pungaș, și cu o insistență jignitoare, banii sunt ceruți înainte. Pereții sunt
împodobiți cu niște tablouri care reprezintă după toate probabilitățile limbrici sau
ochi bolnavi de conjunctivită. În jur zboară muște mari și grase. Și mai mult ca sigur
responsabilul acestei instituții a uitat totalmente că alimentele sunt , totuși, izvorul
vieții omenești.