1

Casanova – Istoria evadării mele

din închisoarea Republicii Veneția,
numită Plumbi
(traducere integrală din limba franceză manuscrisul original)
Casanova - Histoire de ma fuite des prisons de la République
de Venise qu'on appelle les Plombs
 2

Aveam motive să port ranchiună unui anumit abate Chiari din cauza
unui roman satiric, pe care Murai mi l-a dat să-l citesc și al cărui autor era.
Trecuse o lună de când mă explicasem într-un mod în care cineva putea
crede că m-aș fi răzbunat și abatele era în gradă. În același timp am primit
o scrisoare anonimă care-mi spunea ca în loc să mă gândesc să-l bat pe
abate aș fi făcut mai bine să mă gândesc la mine însumi, cele mai mari
nenorociri fiind iminente. O persoană ar trebui să-i disprețuiască pe cei
care scriu scrisori anonime, deoarece ar putea fi doar trădători sau
imbecili; dar cineva nu ar trebui să disprețuiască un sfat. Am greșit.
În același timp un anume Manuzzi, bijutier de primă meserie și atunci
spion al inchizitorilor de stat, fără ca eu să știu, a făcut cunoștință cu mine
flatându-mă că-mi oferă pe credit diamante cu anumite condiții care mă
angajau să-l primesc unde locuiam. Privind mai multe cărți pe care le
aveam acolo s-a oprit la câteva manuscrisuri care tratau magia.
Bucurându-mă de uimirea lui i-am arătat cărțile care învățau cum să faci
cunoștință cu toate spiritele elementare.
Cititorul își poate imagina că disprețuiam aceste cărți, dar le aveam.
Cinci sau șase zile mai târziu acest trădător a venit acasă la mine să-mi
spună că o persoană curioasă pe care nu o putea numi era gata să-mi dea o
mie de sequini pe cele cinci cărți ; dar voia să le vadă înainte pentru a ști
dacă erau autentice. Angajându-se să mi le înapoieze douăzeci și patru de
ore mai târziu și în fond nefăcând nici un caz, i le-am încredințat. Mi le-a
adus înapoi a doua zi spunându-mi că persoana le-a găsit contrafăcute ; dar
am aflat câțiva ani mai târziu că le-a dus acasă la secretarul inchizitorilor
de stat, care prin acest mijloc au aflat că eram magician.
În aceiași lună fatală, madame Memmo, mama domnului Andrei,
Bernard și Laurent și-a pus în cap că-i conduceam copii spre ateism și a
cerut ajutorul bătrânului cavaler Antoine Mocenigo unchiul lui M.
Bragadin care avea ranchiună împotriva mea deoarece credea că l-am
sedus pe nepotul său cu ajutorul cabalei mele. Subiectul era de competența
sfântului oficiu ; dar cu era dificil să mă închidă în închisorile inchiziției
ecleziaste, s-au hotărât să ducă afacerea la inchizitorii de stat care s-au
 3

angajat să facă lumină în conduita mea. Aceste lucruri erau îndeajuns

pentru a mă pierde. M. Antoine Condulmer dușmanul meu în calitate de
prieten al abatelui Chiari și inchizitor de stat roșu a prins ocazia de a mă
face să fiu privit ca un perturbator al liniștii publice. Un secretar al
ambasadei mi-a spus câțiva ani mai târziu că un denunțător m-a acuzat,
având doi martori, că nu cred decât în diavol. Au mărturisit că atunci când
pierdeam banii la joc, moment în care toți credincioșii înjură de
Dumnezeu, toată lumea mă auzea înjurând de draci. Eram acuzat că
mănânc gras în toate zilele, că merg doar la mesele frumoase și aveau
motive pentru a mă crede francmason. Adăugau la toate astea faptul că
frecventam miniștri străini, și că locuind cu trei patricieni, era sigur faptul
că știind tot ceea ce face senatul revelam secrete pentru sume mari de bani
pe care eram văzut când le pierdeam la joc.
Toate aceste griji au determinat faimosul tribunal să mă trateze ca pe
un dușman al patriei, conspirator, scelerat de primă mână. De două sau trei
săptămâni, mai multe persoane pe care ar fi trebuit să le cred mi-au spus să
fac o călătorie într-o țară străină deoarece tribunalul se ocupa de mine. Era
suficient să mi se spună aceste lucruri ; deoarece la Veneția pot trăi fericiți
doar cei care sunt ignorați de formidabilul tribunal ; dar am disprețuit
sfatul lor. Dacă le-aș fi acordat atenție, aș fi fost neliniștit și eram dușman
la neliniștilor. Spuneam că neavând remușcări nu puteam vi vinovat și că
nefiind vinovat nu aveam de ce să mă tem. Eram un imbecil. Gândeam ca
o persoană liberă.
Ceea ce mă împiedica de asemenea să gândesc serios la o nenorocire
nesigură era nenorocirea reală care mă oprima seara și dimineața.
Pierdeam în fiecare zi, aveam datorii peste tot, dusesem la amanet toate
bijuteriile mele, chiar și cutiile cu portrete, pe care le scosesem totuși
punându-le în mâinile lui madame Manzoni, unde aveam toate hârtiile
mele importante și scrisorile mele de corespondență amoroasă. Vedeam că
sunt alergat. Un senator bătrân mi-a spus că tribunalul știa că tânăra
contesă de Bona-fede înnebunise din cauza drogurilor și a filtrelor
amoroase pe care eu i le dădusem. Ea era încă la spital și în accesele ei mă
 4

numea tot timpul și mă înjura. Trebuie să povestesc cititorului această

scurtă istorie.
Această tânără contesă căreia îi dădusem câțiva sequini la câteva zile
după întoarcerea mea la Veneția a crezut că mă poate angaja să continui
vizitele care ar fi putut să-i fie utile. Deranjat de biletele ei am fost să o
văd de câteva ori și i-am lăsat de fiecare dată bani ; dar cu excepția primei
vizite nu m-a mai găsit complezent pentru a-i oferi semne de tandrețe.
După un an ea a luat o decizie criminală, împotriva căreia nu am putut să o
conving, dar de care am avut motive să o cred în stare.
Mi-a scris o scrisoare prin care a știut să mă convingă să merg să o
vizitez la o anumită oră pentru o afacere de mare importanță. Curiozitatea
m-a atras la ora indicată. A sărit imediat la gâtul meu spunându-mi că
afacerea importantă era amorul. Am râs. Am găsit-l mai frumoasă ca de
obicei și mai curată. Mi-a vorbit de fortul Sf. Andrei și m-a agasat într-un
mod în care aș fi fost dispus să o satisfac. Mi-am scos pardesiul și am
întrebat-o dacă tatăl ei era acasă ; mi-a răspuns că era plecat. Având
nevoie la garderobă, am iești și dorind să mă întorc în cameră m-am
înșelat și am intrat în camera vecină unde am rămas surprins să-l văd pe
conte împreună cu doi bărbați cu o înfățișare de speriat. Dragul meu conte,
i-am spus ei, contesa, fiica dumneavoastră tocmai mi-a spus că nu sunteți
acasă.
- Eu i-am dat acest ordin, deoarece aveam o afacere cu acești oameni pe
care o voi termina în altă zi.
Voiam să plec, dar m-a oprit; a scăpat de cei doi oameni și mi-a spus
că era încântat să mă vadă. Mi-a povestit istoria suferințelor lui.
Inchizitorii de stat i-au suspendat pensia și era pe punctul de a fi aruncat în
stradă cu toată familia și redus să ceară de pomană. Locuia în această casă
a cărei chirie nu o plătise de trei ani, cu ajutorul șicanelor, dar nu mai erau
mijloace de a împiedica evacuarea. Mi-a spus că dacă ar fi avut măcar cu
ce să plătească primul trimestru s-ar fi mutat într-o altă casă. Nefiind
vorba decât de douăzeci și patru de ducați, am scos șase sequini din
 5

buzunar și i-am dat. M-a îmbrățișat și a plâns de bucurie, a chemat-o pe

fiica lui și i-a spus să-mi țină companie, apoi și-a luat pardesiul și a plecat.
Am observat ușa de comunicare între această cameră și cea în care
eram cu fiica lui și am văzut-o întredeschisă. Tatăl dumneavoastră, i-am
spus eu, m-ar fi surprins, și nu este dificil de ghicit ce ar fi făcut cu cei doi
zbiri care erau cu el. Complotul este evident ; Dumnezeu este cel care m-a
salvat. Ea a negat, a plâns și s-a aruncat în genunchi însă eu nu am privit-
o, doar mi-am luat pardesiul și am plecat. Nu i-am mai răspuns la bilete și
nu am mai văzut-o. Era vara. Anotimpul, pasiunea, faima și mizeria i-au
întors capul. A înnebunit până la punctul că într-o zi a ieșit goală pe stradă
alergând în Piața Sf. Petru și cerând celor pe care-i întâlnea și celor care o
opreau să o conducă acasă la mine. Această istorie mizerabilă a fost
cunoscută de tot orașul și m-a deranjat mult. Au închis-o pe nebună care
nu și-a recăpătat rațiunea decât după cinci ani; dar ieșind din spital doar
pentru a cere de pomană prin Veneția la fel ca frații ei, cu excepția celui
mare pe care l-am găsit doisprezece ani mai târziu la Madrid soldat în
garda de cop a Majestății Sale.
Trecuse deja un an de când se întâmplaseră aceste lucruri; dar a fost
readus la zi în luna fatală iulie din anul 1755. Toți norii negri și groși se
acumulau deasupra capului meu pentru a mă lovi cu fulgerul. Tribunalul a
dat ordin lui messer grande să se asigure de persoana mea viu sau mort.
Este formula tuturor decretelor de arestare care sunt emise de acest
redutabil triumvirat. Cel mai mic ordin este anunțat doar sub pedeapsa cu
moartea a infractorului.
Trei sau patru zile înainte de sărbătoarea Sf. Iacob al cărui nume-l
port, M.M. mi-a făcut cadou mai multe manșete de dantelă din argint
pentru a împodobi un costum de tafta pe care trebuia să-l port cu o zi
înainte de sărbătoarea mea. Am fost să o văd îmbrăcat în acest costum
frumos spunându-i că voi merge a doua zi să o rog să-mi împrumute bani
neștiind unde să mai merg pentru a găsi. Ea păstrase cinci sute de sequini
când i-am vândut diamantele.
 6

Sigur că voi primi această sumă a doua zi am petrecut ziua la joc și

am pierdut, iar noaptea am pierdut cinci sute de sequini pe cuvânt. În zorii
zilei având nevoie să mă calmez am mers la Erboriza. Locul numit Erberia
este pe un chei al marelui canal care traversează orașul și este numit astfel
deoarece este chiar piața ierburilor, a fructelor, a florilor.
Cei care merg să se plimbe acolo dimineața spun că o fac pentru a
avea plăcerea inocentă de a vedea sosind în două sau trei sute de bărci tot
felul de ierburi, de fructe de toate speciile și flori de sezon pe care
locuitorii insulelor care înconjoară capitala le aduc și le vând ieftin
negustorilor mari care le vând și câștigă mai mult decât mediocru
redistribuindu-le în tot orașul. Dar nu este adevărat că tinerii venețieni
merg la Erberie înainte de răsăritul soarelui pentru a avea această plăcere ;
nu le servește decât ca pretext.
Cei care merg sunt bărbați și femei galanți care au petrecut noaptea la
cazino, la hanuri sau în grădini în plăceri, la masă sau în furori ale jocului.
Gustul acestei promenade demonstrează ca o națiune își poate schimba
caracterul.
Venețienii de odinioară de asemenea misterioși în galanterie precum
în politică sunt șterși de cei moderni al căror gust predominant este cel de
a nu face un mister din nimic. Oamenii care merg acolo în compania
femeilor vor să stârnească invidia celorlalți afișându-și averea. Cei care
merg singuri caută să facă descoperiri sau să nască gelozii ; iar femeile
merg pentru a se face văzute și pentru a vedea. Ele sunt mulțumite că toată
lumea află de faptul că nu se jenează. Cochetăria este exclusă din cauza
neglijării împodobirii. Se pare că din contră, femeile vor să arate în acel
loc învățăturile dezordinii și că ele vor ca cei care le văd să raționeze în
consecință. Bărbații care le oferă brațul trebuie să afișeze o complezență
prea uzată și să aibă aerul de a nu se sinchisi că cineva poate ghici că
aceste resturi ale unei toalete trecute, de care frumoasele lor fac paradă
sunt indicii ale triumfului lor. Toată lumea la această promenadă trebuie să
aibă aerul posomorât și să demonstreze nevoia de a merge să se pună în
pat.
 7

După ce m-am plimbat o jumătate de oră am mers la cazinoul meu

unde toată lumea trebuia să fie încă în pat. Am scos cheia din buzunar dar
ea nu mai era necesară. Am văzut ușa deschisă și mai rău încuietoarea
fusese forțată. Am urcat și am găsit toată familia în picioare și a trebuit să
ascult plângerile gazdei mele. Ea mi-a spus că messer grande împreună cu
o bandă de zbiri a intrat cu forța în casă întorcând totul cu fundul în sus
spunând că el caută un geamantan care ar fi trebuit să fie plin cu sare, ceea
ce reprezenta o contrabandă de importanță. Știa că acest geamantan ar fi
fost adus în casă cu o zi în urmă. Mi-a spus că un geamantan a fost
debarcat dar că el aparține contelui S. în care nu avea decât hainele.
Messer grande l-a văzut și a plecat fără să spună nimic. A vizitat de
asemenea și camera mea. Ea pretindea satisfacție și văzând că avea
dreptate i-am promis să vorbesc în aceiași zi cu M. de Bragadin, iar apoi
am mers să mă culc, dar insulta care fusese făcută acestei case mă ținea de
inimă și nu am putut să dorm decât trei sau patru ore.
Am mers la M. de Bragadin și i-am povestit toată afacerea și am cerut
răzbunare. I-am prezentat viu toate motivele pe care onesta mea gazdă le
avea de a obține o satisfacție proporțională cu ofensa deoarece legile
garantau liniștea oricărei familii, a cărei conduită era ireproșabilă. După ce
i-am vorbit astfel, cei doi prieteni fiind și ei prezenți, i-am văzut pe toți
împietriți. Bătrânul înțelept mi-a spus că îmi va răspunde după masă.
La această masă unde De La Haye nu a rostit un singur cuvânt i-am
văzut pe toți triști. Trebuia să atribui motivul prieteniei pe care o aveau
pentru mine. Legătura acestor trei personaje respectabile cu mine a fost tot
timpul un subiect de uimire pentru tot orașul. Se spunea că lucrul nu poate
fi natural și că nu era în consecință decât efectul unei vrăjitorii. Erau
devoți în exces, iar la Veneția nu era un libertin mai mare ca mine.
Virtutea, se spunea, putea fi indulgentă cu viciul, dar nu să-l iubească.
După masă M. de Bragadin m-a invitat în cabinetul lui împreună cu
cei doi prieteni care nu erau vreodată în plus. Mi-a spus cu sânge rece că
în loc să mă gândesc la răzbunarea afrontului pe care Messer Grande l-a
 8

făcut casei unde locuiam că trebuia să mă gândesc să mă pun într-un loc

sigur.
Geamantanul, mi-a spus el, plin cu sare nu era decât un pretext. Pe
tine te căutau și credeau că te vor găsi. Îngerul tău a făcut să nu te
găsească, așa că salvează-te. Am fost opt luni inchizitor de stat și cunosc
stilul capturilor pe care tribunalul le ordonă. Cineva nu dărâmă o ușă
pentru a pune mâna pe o cutie cu sare. Este posibil de asemenea să te fi
scăpat intenționat. Crede-mă, dragul meu fiu, pleacă imediat la Fuina ; și
de acolo mergi cu poșta zi și noapte la Florența și rămâi acolo până ce îți
voi scrie că te poți reîntoarce. Ia gondola mea cu patru rame și pleacă.
Dacă nu ai bani îți dau o sută de sequini până primești. Prudența vrea ca tu
să pleci.
I-am răspuns că nu mă simt vinovat de nimic și n-am de ce să mă tem
de tribunal, în consecință nu pot să urmez sfatul lui în ciuda faptului că îl
recunosc ca fiind prudent. Mi-a răspuns că tribunalul inchizitorilor de stat
putea să mă recunoască vinovat pentru crime pe care le ignoram. M-a
îndemnat să cer oracolului meu dacă trebuia să urmez sfatul lui sau nu și
am refuzat spunând că nu întrebam decât atunci când aveam dubii. Am
adus ca pretext pentru decizia mea că plecând aș fi dat dovadă de frică și
astfel m-aș fi declarat vinovat, deoarece un inocent nu poate să aibă
remușcări și prin urmare nici nu poate să-i fie frică.
Dacă tăcerea, i-am spus eu, este inima acestui mare tribunal vă va fi
imposibil după plecarea mea să știți dacă am făcut bine sau rău că am
fugit. Aceiași prudență care conform Eminenței Voastre îmi ordonă să
plec mă va împiedica să mă întorc. Trebuie așadar să spun un adio etern
patriei mele?
A încercat atunci să mă convingă să dorm, cel puțin în această noapte
acolo, în apartamentul meu de la palat și sunt rușinat încă astăzi că i-am
refuzat această plăcere.
Zbirii nu pot intra în palatul unui patrician, cel puțin dacă tribunalul
nu le dă ordin pozitiv; dar așa ceva nu se întâmplă vreodată.
 9

I-am spus că precauțiunea de a dormi acasă la e nu-mi oferă garanții

decât noaptea și că aș fi fost găsit peste tot în timpul zilei dacă ar fi existat
un ordin de a fi arestat. Vor fi stăpâni, i-am spus, dar nu cred că trebuie să
mă tem.
Bunul bătrân m-a emoționat atunci spunându-mi că probabil nu ne
vom mai revedea; și l-am rugat să nu mă întristeze. A făcut la această
rugăminte o mică pauză de gândire, apoi a surâs și m-a îmbrățișat
pronunțând formula stoicilor Fata viam inveniunt (Soarta găsește o cale).
L-am îmbrățișat vărsând lacrimi și am plecat, însă predicția lui s-a
adeverit. Nu l-am mai revăzut. A murit unsprezece ani mai târziu. Am ieșit
din palat neavând în inima mea nici cea mai mică umbră de frică; dar
multe supărări din cauza datoriilor pe care le aveam. Nu am avut inima să
merg la Murano să iau de la M.M. cei cinci sute de sequini pe care ar fi
trebuit să-i plătesc imediat celui care mi i-a câștigat cu o zi înainte: am
preferat să merg să-l rog să aștepte o săptămână. După acest demers am
mers acasă și după ce am consolat-o pe gazdă cum am putut și i-am
îmbrățișat fiica m-am culcat. Era începutul nopții de 25 iulie 1755.
A doua zi în zori Messer grande a intrat în camera mea. M-am trezit,
l-am văzut și l-am auzit întrebându-mă dacă sunt Jacques Casanova.
Imediat ce i-am răspuns că sunt același pe care l-a numit mi-a ordonat să-i
dau tot ce aveam scris, fie de mine, fie de alții, să mă îmbrac și să merg cu
el. Întrebându-l din partea cui îmi dădea acest ordin mi-a răspuns că era
din partea tribunalului.

Capitolul II

Sub plumbi. Cutremur de pământ.

Cuvântul tribunal mi-a împietrit inima nelăsându-mi decât facultatea

materială necesară obedienței. Sertarul meu era deschis; toate hârtiile mele
erau pe masa unde scriam și i-am spus că poate să le ia; a umplut un sac pe
care l-a luat unul din oamenii lui și mi-a spus că trebuia de asemenea să-i
 10

dau manuscrisele legate pe care trebuia să le am; i-am arătat locul unde
erau și atunci am văzut clar că bijutierul Manuzzi a fost spionul infam care
m-a acuzat că am aceste cărți când a venit la mine acasă flatându-mă că aș
putea cumpăra diamante de la el și că aș putea să vând aceste cărți; erau
clavicula lui Solomon; Zecor-ben; un Picatrix; o amplă introducere despre
orele planetare apte pentru a face parfumuri și conjurații necesare pentru a
avea un colocviu cu demoni de toate clasele. Cei care știau că am aceste
cărți mă credeau magician și nu eram supărat. Messer grande mi-a luat de
asemenea cărțile pe care le aveam pe masa de noapte Ariosto, Horațiu,
Petrarc; filosofia militară manuscris pe care Mathilda mi l-a dat, și mica
broșură de posturi lubrice de Aretin pe care Manuzzi a denunțat-o,
deoarece Messer Grande mi-a cerut-o de asemenea. Acest spion avea aerul
unei persoane oneste, calitate necesară pentru meseria lui; fiul său a făcut
avere în Polonia căsătorindu-se cu o Opeska pe care a dus-o la groapă așa
cum se pretinde, deoarece eu nu știu nimic, și chiar nu cred asta, în ciuda
faptului că-l cunosc capabil de așa ceva.
În timp ce Messer Grande culegea manuscrisele, cărțile și scrisorile
mele mă îmbrăcam nici repede nici încet; mi-am făcut toaleta, m-am
bărbierit, m-am pieptănat, mi-am pus o cămașă de dantelă și costumul meu
frumos, totul fără să gândesc, fără să pronunț nici un cuvânt și fără ca
Messer să nu mă piardă din vedere sau să găsească ciudat că mă îmbrăcam
ca și când ar fi trebuit să merg la o nuntă.
Ieșind din camera mea am fost surprins să văd treizeci sau patruzeci
de zbiri în sală. Mi s-a făcut onoarea să-i cred necesari pentru a se asigura
de persoana mea în timp ce conform axiomei ”ne Hercules quidem contra
duos” nu trebuia decât doi. Este ciudat că la Londra unde toată lumea este
curajoasă nu se folosește decât o singură persoană pentru a aresta o alta iar
în patria mea dragă unde toți sunt lași se folosesc treizeci. Motivul poate fi
că lașul încolțit trebuie să aibă mai multă frică și probabil din acest motiv
trebuie să acționeze mai curajos; efectiv adesea la Veneția se poate vedea
un singur bărbat apărându-se în fața a douăzeci de zbiri și scăpând după ce
 11

i-a bătut. Am ajutat la Paris pe unul dintre prietenii mei să scape de

patruzeci de bătăuși pe care i-am pus pe fugă.
Messer Grande m-a urcat într-o gondolă unde s-a așezat lângă mine
oprind doar patru oameni și renunțând la ceilalți. Ajungând acasă la el m-a
închis într-o cameră după ce mi-a oferit cafea pe care am refuzat-o. Am
petrecut patru ore dormind și trezindu-mă la fiecare sfert de oră pentru a
lăsa apă; fenomen foarte neobișnuit deoarece nu cunoșteam tirania,
căldura era excesivă și nu mâncasem; în ciuda acestui fapt am umplut de
urină două mari oale de cameră. Am făcut și altă dată experimentul că
surpriza cauzată de opresiune avea asupra mea efectul unui narcotic dar nu
am aflat decât cu această ocazie că în cel mai mare grad ea este diuretică.
Las acest fapt pe seama doctorilor.
Este aparent că în același timp spiritul meu înfricoșat trebuia să ofere
semne de prăbușire pentru liniștirea facultății de gândire, corpul meu de
asemenea, deoarece eram sub presiune trebuia să elimin o bună parte din
lichide care împreună cu o circulație continuă contribuie la facultatea
noastră de a gândi; și iată cum o surpriză înfricoșătoare poate ajunge să
cauzeze o moarte subită și Doamne ferește să ne trimită în Paradis.
Când a bătut clopotul de Terza șeful zbirilor a intrat și mi-a spus că
avea ordin să mă ducă sub plumbi. L-am urmat. Am urcat într-o altă
gondolă și după un mare ocol prin mici canale am intrat în marele canal și
am coborât la cheiul închisorilor. După ce am urcat mai multe scări am
trecut un pod înalt și închis care face legătură între închisoare și palatul
ducal pe deasupra canalului numit și ”rio di palazzo”. Dincolo de acest
pod am trecut printr-o galerie, am intrat într-o cameră, iar apoi într-o alta
unde mi s-a prezentat o persoană îmbrăcată în haine de patrician și care
după ce m-a privit i-a spus ”equllo mettelo in deposito”.
Acest personaj era secretarul domnilor inchizitori, ”circopetto
Domenico Cavalli”, căruia aparent i s-a făcut rușine să vorbească în limba
venețiană în prezența mea, deoarece el a pronunțat arestarea mea în limba
toscană. Messer Grande atunci m-a lăsat în mâinile gardianului de sub
plumbi, care ținea în mâinile lui un cerc cu chei și urmat de doi zbiri m-a
 12

făcut să urc două scări mici, te traversez o galerie, iar apoi o alta separată
cu o ușă încuiată cu cheie ajungând într-o sală mare murdară situată la
mansardă slab iluminată de o fereastră situată la înălțime. Am luat această
mansardă drept închisoarea mea, dar m-am înșelat. Acest bărbat care era
temnicer a luat o cheie mare a deschis o ușă groasă dublată cu fier înaltă
de trei picioare și jumătate care în mijloc avea o gaură rotundă de 25 de
centimetri diametru și mi-a ordonat să intru în momentul în care priveam
atent o mașină din fier bătută în cuie într-un perete despărțitor care avea
forma unei potcoave; avea o grosime de 2 centimetri. Mă gândeam la ce
poate folosi când mi-a spus surâzător: văd Domnule că încercați să ghiciți
la ce servește această mașină și pot să vă spun. Când excelențele lor dau
ordin ca cineva să fie strâns de gât persoana este așezată pe un taburet cu
spatele la acest colier iar capul este plasat astfel încât colierul să ajungă la
jumătatea gâtului. O bucată de mătase care este legată de cealaltă jumătate
trece prin această gaură care duce la o mulinetă și de care este legată, iar o
persoană întoarce până când condamnatul își dă viața, deoarece confesorul
nu-i dă drumul, slavă domnului, decât atunci când e mort.
- Este foarte ingenios și mă gândesc, Domnule, că dumneavoastră înșivă
aveți onoarea să întoarceți mulineta.
Nu mi-a răspuns. Înălțimea mea fiind de cinci picioare și nouă inci a
trebuit să mă aplec binișor pentru a intra; iar el m-a încuiat. Întrebându-mă
prin grilă ce doresc să mănânc i-am răspuns că încă nu m-am gândit. A
plecat închizând toate ușile.
Copleșit și stupefiat am pus coatele pe marginea grilei. Aceasta avea
două picioare cu bare din fier încrucișate groase de 2 centimetri care
formau șaisprezece pătrate. Ar fi fost suficientă pentru a lumina celula
dacă o grindă dreptunghiulară care susținea acoperișul groasă de un picior
și jumătate și care intra în perete deasupra ferestrei pe ca o aveam oblic vis
a vis nu ar fi interceptat lumina care intra în mansardă. Făcând un tur al
acestei înfricoșătoare închisori ținând capul înclinat deoarece nu avea
decât cinci picioare și jumătate înălțime am găsit pe dibuite că era trei
sferturi dintr-un pătrat de două prăjini. Sfertul alăturat celui care lipsea era
 13

un alcov unde se putea pune un pat, dar nu am găsit nici pat, nici scaun,
nici masă nici mobilă de nici un fel, cu excepția unei căldări pentru
nevoile naturale și a unui suport legat de perete, larg de un picior situat la
o înălțime de patru picioare de podea. Am pus acolo pardesiul meu,
costumul frumos și pălăria cu pană albă. Căldura era extremă. În uluirea
mea natura m-a condus la grilă, singurul loc unde puteam să mă odihnesc
stând pe coate; nu puteam să văd fereastra, dar vedeam lumina care se
răspândea în mansardă și șobolani mari ca iepurii care se plimbau. Aceste
animale hidoase, pe care nu suportam să le văd veneau până la grijă fără a
da vreo dovadă de frică. Am acoperit repede grila cu o ușă interioară,
deoarece vizita lor mi-ar fi înghețat sângele. Căzut în reveria cea mai
profundă, cu brațele încrucișate pe suport am petrecut opt ore imobil în
liniște și fără să mă mișc.
Când clopotul a bătut douăzeci și unu de ore am început să mă
neliniștesc pentru că nu vedeam nici o persoană care să vină să mă întrebe
dacă voiam să mănânc să-mi aducă un pat, un scaun sau cel puțin pâine și
apă. Nu-mi era foame, dar mi se părea că cineva ar fi trebuit să știe, nu am
avut vreodată în viață gura așa amară: eram sigur că cineva va veni înainte
de sfârșitul zilei, dar când am auzit clopotul de douăzeci și patru de ore
parcă eram un nebun care urla, lovea cu picioarele, blestema și striga
copleșit de situația în care mă aflam și pentru că nu știam ce să mai fac.
După o oră de strigăte în care nu am văzut nici o persoană, neavând nici
cel mai mic indiciu care să mă facă să-mi imaginez că cineva ar fi putut
auzi strigătele mele, învăluit în întuneric am închis grila de frica
șoarecilor. M-am întins pe podea cu părul înfășurat într-o batistă. Un
asemenea abandon fără milă mi se părea neverosimil, chiar și dacă s-ar fi
luat decizia să mă omoare. Examinând ce aș fi putut să fac pentru a merita
un asemenea tratament crud nu găseam nici un subiect la care să mă
opresc. În calitate de mare libertin, de vorbitor îndrăzneț, de persoană care
nu se gândea decât să se bucure de viață, nu puteam să mă consider
vinovat dar în ciuda acestor lucruri văzându-mă tratat astfel nu voi obosi
cititorul cu tot ceea ce furia, indignarea, disperarea m-au făcut să spun și
 14

să gândesc împotriva despotismului oribil care mă oprima. Furia neagră,

totuși și supărarea care mă devorau și podeaua dură pe care stăteam întins
nu m-au împiedicat să adorm; constituția mea naturală avea nevoie de
somn; și când individul pe care îl animă este tânăr și sănătos ea știe să
ofere ceea ce are nevoie fără a fi nevoie de gândire.
Clopotul de la miezul nopții m-a trezit. Trezire înfricoșătoare când
face să fie regretat nimicul sau bucuria somnului. Nu puteam să cred că
am petrecut trei ore fără să simt nici un rău. Fără să mă mișc, culcat așa
cum eram pe partea stângă am alungit brațul drept pentru a lua batista pe
care-mi aminteam că am lăsat-o acolo. Pipăind cu mâna, Dumnezeule! Ce
surpriză când am găsit o alta rece ca gheața. Frica m-a electrizat de la cap
la picioare și mi s-a ridicat părul în cap. Niciodată în toată viața mea inima
mea nu a fost cuprinsă de o asemenea frică și nici nu am crezut că aș putea
trăi așa ceva. Am petrecut trei sau patru minute nu doar nemișcat, ci
incapabil să gândesc. Revenindu-mi un pic am crezut că mâna pe care o
atingeam nu era decât un obiect imaginar; cu această supoziție fermă am
alungit din nou brațul în același loc și am găsit aceiași mână pe care
cuprins de oroare și strigând am strâns-o și am eliberat-o retrăgându-mi
brațul. Tremuram, dar revenindu-mi din nou m-am gândit că atunci când
am dormit au pus lângă mine un cadavru, deoarece eram sigur că atunci
când m-am culcat pe podea nu era nimic acolo. M-am gândit imediat la
trupul unui nefericit inocent și poate un prieten pe care l-au ștrangulat și l-
au așezat astfel lângă mine pentru a-l găsi la trezire în fața mea, o acțiune
la care m-aș fi putut aștepta. Acest gând m-a făcut feroce; am dus pentru a
treia oară mâna în același loc și am prins-o, apoi am vrut să mă ridic
pentru a trage la mine cadavrul și să mă asigur de atrocitatea faptului, dar
dorind să mă sprijin pe cotul stâng aceiași mână rece pe care o țineam
strânsă a redevenit vie, s-a retras și am simțit instantaneu spre marea mea
surpriză că țineam în mâna dreaptă cealaltă mână, care amorțită și
paralizată din cauze lipsei de mișcare, a sentimentului și a căldurii.
Această aventură, chiar dacă a fost comică nu m-a înveselit. Ea din
contră a fost un subiect de gândire. Mi-am dat seama că eram într-un loc
 15

unde visul părea real, realitatea ar fi trebuit să pară un vis, sau înțelegerea
ar fi trebuit să-și piardă jumătate din privilegii; sau fantezia alterată trebuia
să cedeze în fața unei rațiuni victimă a speranței himerice sau a disperării
înfricoșătoare. M-am pus în gardă imediat în privința a tot ceea ce însemna
acest loc; și pentru prima dată în viața mea la vârsta de treizeci de ani am
apelat în ajutorul meu filosofia ale cărei germeni îi purtam în inimă și de
care încă nu făcusem uz nici caz. Cred că cea mai mare parte dintre
oameni mor fără să gândească vreodată. Am stat în fund aproape opt ore:
zorii unei noi zile apăreau; Soarele trebuia să se ridice la ora nouă și un
sfert; eram nerăbdător să văd această zi: un presentiment pe care-l
consideram infailibil mă asigura că mă voi întoarce acasă; ardeam de
dorința de răzbunare pe care nu o disimulam. Mi se părea că trebuie să fiu
în fruntea oamenilor pentru a distruge guvernul și pentru a-i masacra pe
aristocrați; totul trebuia pulverizat; nu m-aș fi mulțumit să ordon călăilor
un carnagiu pentru opresorii mei, dar eu însumi eram cel care trebuia să
execute masacrul. Așa sunt oamenii! Și nu am dubii că cei care vorbesc
așa în sinea lor nu o fac cu rațiunea; ci cu cel mai mare dușman al său:
furia.
Am așteptat mai puțin decât eram dispus să aștept și am avut primul
motiv de a-mi calma furia. La ora opt și jumătate, liniștea profundă a
acestor locuri, infern al umanității vii a fost ruptă de scrâșnitul zăvoarelor
de la ușile coridoarelor prin care trebuia să treci pentru a ajunge la celula
mea. L-am văzut pe temnicer în fața grilei mele întrebându-mă dacă am
avut timp să mă gândesc la ce voiam să mănânc. O persoană este fericită
când insolența unui infam este ascunsă sub masca ironiei. I-am răspuns că
voiam o supă cu orez, bulion, friptură, pâine și vin. L-am văzut pe brutal
uimit de a nu auzi în schimb plângerile la care se aștepta. A plecat, dar a
revenit într-un sfert de oră să-mi spună că era uimit că nu ceream un pat și
tot ceea ce îmi trebuia, deoarece mi-a spus el dacă vă flatați că ați fost
adus aici doar pentru o noapte vă înșelați.
- Aduceți-mi așadar tot ceea ce credeți că-mi este necesar.
- Unde să merg? Iată un creion și hârtie. Scrieți-mi tot.
 16

I-am indicat în scris locul unde trebuia să meargă pentru a căuta un

pat, cămăși, șosete, halat de cameră, pantofi, bonete, fotoliu, masă,
oglinda, bisturiu, batiste, cărțile mele pe care Messer Grande mi le-a luat,
cerneală, pene și hârtie. La lectura listei pe care i-am făcut-o, deoarece
mișelul nu știa să citească, mi-a spus să șterg cărțile, cerneala, hârtia,
oglinda, bisturiu, deoarece toate acestea erau interzise sub Plumbi de către
instituție și mi-a cerut bani pentru a cumpăra de mâncare. Aveam trei
sequini și i-am dat unul. A iești din mansardă și l-am auzit plecând o oră
mai târziu. În această oră, așa cum am aflat mai târziu a mai servit alți
șapte prizonieri care erau reținuți în celulele de la mansardă îndepărtați
unul de altul pentru a împiedica orice comunicare.
Spre prânz temnicerul a apărut urmat de cinci zbiri destinați servirii
prizonierilor inchiziției. A deschis celula pentru a introduce mobilele pe
care le-am comandat și masa. A plasat patul în alcov și mâncarea a fost
pusă pe o masă mică. Tacâmurile era formate dintr-o lingură de fildeș pe
care a cumpărat-o cu banii mei, furculițele și cuțitul fiind interzise la fel ca
orice alt instrument din metal.
- Spuneți-mi ce doriți să mâncați mâine, deoarece eu nu pot veni aici decât
o dată pe zi la răsăritul soarelui. Secretarul ilustru mi-a ordonat să vă spun
că vă va trimite cărți convenabile deoarece cele pe care le doriți sunt
interzise.
- Mulțumiți pentru grația care v-a fost făcută de a vă pune singur în celulă.
- Voi face comisioanele pe care le doriți, dar greșiți să vă bateți joc astfel.
- Nu-mi bat joc, deoarece mi se pare că este mai bine să fiu singur decât cu
alți scelerați care ar trebui să se găsească aici.
- Cum Domnule! Scelerați? Sunt foarte supărat. Nu sunt aici decât oameni
onești care trebuie totuși separați de societate din motive pe care doar
Excelențele lor le cunosc. Ați fost pus singur pentru a vă pedepsi și mai
mult și dumneavoastră doriți să le transmit mulțumiri.
- Nu știam asta.
Acest ignorant avea dreptate și nu mi-am dat seama decât câteva zile
mai târziu. Am recunoscut că o persoană închisă singură și pusă în
 17

imposibilitatea de a avea o ocupație, singur într-un loc aproape obscur

unde nu vede și nu poate vedea decât o dată pe zi pe cel care-i aduce de
mâncare și unde nu poate merge stând în picioare este cel mai nefericit
dintre muritori. Dorește infernul, dacă este crezut, pentru a se vedea în
compania altora. Am ajuns închis acolo să doresc compania unui asasin, a
unui nebun sau a unui bolnav, sau a unui urs. Solitudinea sub plumbi
disperă, dar pentru a ști asta trebuie să fi făcut experiența. Dacă prizonierul
este o persoană de litere să i se dea ceva de citit și hârtie de scris și
nefericirea lui se diminuează cu nouă zecimi.
După plecarea temnicerului am pus masa aproape de gaură pentru a-
mi procura un pic de lumină și m-am așezat pentru servi masa, dar nu am
putut să înghit decât un pic de supă. Postind de patruzeci și cinci de ore,
nu era o surpriză dacă aș fi fost bolnav. Am petrecut ziua fără furie pe
fotoliu, așteptând ziua următoare și cărțile care mi-au fost promise. Am
petrecut noaptea fără să dorm din cauza zgomotului dezagreabil pe care
șoarecii îl făceau în mansardă și în compania orologiului din piața Sf.
Marcu care atunci când bătea orele mi se părea că-l am în celula mea. Un
fel de tortură pentru care voi găsi puțini judecători între cititorii mei îmi
provoca o durere de nesuportat; erau un milion de purici care atacau
corpul meu cu bucurie, avizi de sângele meu și de pielea mea pe care o
înțepau cu o înverșunare de care nu mai avusesem parte vreodată; aceste
insecte blestemate îmi provocau convulsii, îmi cauzau contracții
spasmodice și îmi otrăveau sângele.
În zorii zilei, Laurent, acesta era numele temnicerului a apărut pentru
a face patul, pentru a mătura și curăța și unul dintre zbirii lui mi-a oferit
apă pentru a mă spăla. Voiam să ies în mansardă însă Laurent mi-a spus că
acest lucru nu este permis. Mi-a dat două cărți mari pe care m-am abținut
să le deschid nefiind sigur că voi putea să-mi stăpânesc primul impuls de
indignare pe care ar fi putut să mi-l provoace și pe care un spion ar fi putut
să-l transmită mai departe. După ce mi-a lăsat mâncarea și mi-a tăiat două
lămâi, a plecat.
 18

După ce am mâncat repede supa pentru a nu se răci, am pus o carte în

fața luminii care venea de la fereastra de sus și am văzut că mi-ar fi fost
ușor să citesc. Am privit titlul și am citit ”Apariția mistică a sorei Maria
lui Iisus numită d’Agrada. Nu aveam nici o părere. A doua era scrisă de un
iezuit numit Caravita. Ea stabilea o nouă adorație particulară directă către
inima lui Iisus Hristos. Dintre toate părțile umane ale mediatorului nostru
divin, aceasta era aceea care conform autorului trebuia în particular
adorată; concepție neobișnuită a unui nebun ignorant, și a cărei lectură m-a
revoltat încă de la prima pagină, deoarece inima nu mi se părea un organ
mai respectabil decât plămânul. Apariția mistică m-a interesat un pic.
Am citit tot ceea ce extravaganța imaginației înflăcărate a unei
virgine spaniole, extrem de devotată, melancolică, închisă într-o
mănăstire, având ca directori de conștiință niște ignoranți putea născoci.
Toate viziunile himerice și monstruoase erau decorate cu numele de
revelații: îndrăgostită și prietenă intimă a sfintei fecioare ea primise ordin
de la Dumnezeu însuși să scrie viața mamei divine, instrucțiunile care-i
erau necesare și pe care nimeni nu putea să le primească de nicăieri fiindu-
i oferite de Sfântul Duh.
Ea începea istoria mamei lui Dumnezeu nu din momentul nașterii, ci
de la cel al concepției imaculate în pântecele sfintei Ana. Această soră
Maria d’Agrada era superioară într-o mănăstire de cordeliere fondată chiar
de ea acasă la ea. După ce a povestit în detaliu ceea ce marea ei eroină
făcea în cele nouă luni înainte de naștere, ea a spus că la vârsta de trei ani
ea mătura casa, ajutată de nouă sute de servitori toți îngeri pe care
Dumnezeu i-a destinat, comandați personal de propriul lor prinț Mihail,
care venea și pleca de la ea la Dumnezeu pentru ambasade reciproce. Ceea
ce șoca în această carte era siguranța cu care cititorul judicios trebuia să
descopere că nu era vorba decât de autorul cel mai fanatic care putea
inventa lucruri, invențiile neputând merge decât până la un punct; totul era
spus de bună credință, viziunile unui creier sublim care fără nici o umbră
de orgoliu, beat de Dumnezeu, credea că nu revelează alte lucruri decât
ceea ce Sfântul Duh îi dicta. Această carte era imprimată cu permisiunea
 19

inchiziției. Nu puteam să-mi revin din uimire. Departe ca această lucrare

să sporească, sau să excite în mine o fervoare sau un zel religios, mă tenta
să tratez ca fabuloase tot ceea ce avem din punct de vedere mistic și
dogmatic.
Caracterul acestei cărți aduce cu sine consecințe. Un cititor cu o
inteligență mai susceptibilă și mai atașată decât a mea de miracole risca
citind-o să ajungă vizionar și grafoman (maniac al scrisului) precum
această fecioară. Necesitatea de a mă ocupa cu ceva m-a făcut să petrec o
săptămână citind această capodoperă a unui spirit exaltat. Imediat ce
adormeam îmi dădeam seama de ciuma pe care sora d’Agrada a
comunicat-o spiritului meu slăbit de melancolie și din cauza hranei rele.
Visurile mele extravagante mă făceau să râd și dacă aș fi avut nevoie aș fi
produs acolo o operă și mai nebună decât cea pe care M. Cavali mi-a
trimis-o. Din acele vremuri am văzut cum se păcălesc cei care atribuie
inteligenței umane o anumită forță: ea nu este decât relativă și oamenii
care se studiază pe ei înșiși nu găsesc altceva decât slăbiciune. Am văzut
că chiar dacă rareori o persoană înnebunește, este totuși adevărat că lucrul
este ușor de realizat. Rațiunea noastră este precum praful de pușcă, chiar
dacă este ușor să ia foc, acest lucru nu se întâmplă totuși vreodată fără ca
cineva să-i dea foc; sau cu un pahar de băut care nu se sparge vreodată
dacă nu este trântit la pământ. Cartea acestei spaniole este lucrul necesar
pentru a duce la nebunie o persoană; dar pentru ca efectul să se producă
trebuie pus singur sub plumbi și privat de orice altă ocupație.
În luna Noiembrie a anului 1767 mergând de la Pamplona la Madrid,
Andrea Capello birjarul meu s-a oprit pentru a lua masa într-un oraș din
bătrâna Castillia, și văzând tristețea și urâțenia am dorit să aflu numele
acestuia. Oh! Cât am râs când mi s-a spus că se numea Agreda! Aici deci,
mi-am spus eu, capul acestei sfinte nebune a dat naștere capodoperei pe
care dacă nu aș fi avut de a face cu M. Cavali nu aș fi cunoscut-o
vreodată! Un preot bătrân care mi-a purtat cea mai mare stimă imediat ce
l-am întrebat despre existența acestei fericite prietene a mamei lui
Dumnezeu, mi-a arătat chiar locul unde ea a scris, asigurându-mă că tatăl,
 20

mama și sora divinei biografe au fost toți sfinți. Mi-a spus că era adevărat
că Spania solicita Romei canonizarea ei împreună cu cea a venerabilului
Pallafox. A fost probabil acest oraș mistic care a oferit talent preotului
Malagrida să scrie viața sfintei Ana pe care Sfântul Duh i-a dictat-o de
asemenea, dar săracul iezuit a trebuit să sufere materia; motiv prea
puternic pentru el de a obține canonizarea.
După nouă sau zece zile nu am mai avut bani. Laurent m-a întrebat
unde trebuia să meargă să ia și i-am răspuns scurt ”de nicăieri”. Ceea ce
displăcea acestei persoane ignorante, avide și vorbărețe era tăcerea mea. A
doua zi mi-a spus că Tribunalul îmi oferea cincizeci de sous pe zi, el fiind
casierul și îmi va da socoteală la sfârșitul fiecărei luni. I-am spus să-mi
aducă de două ori pe săptămână gazeta de Leide și mi-a răspuns că acest
lucru nu este permis. Șaptezeci și cinci de livre pe lună era mai mult decât
aveam nevoie deoarece nu puteam să mănânc mai mult. Căldura extremă
și inaniția cauzată de lipsa hranei mă enervau. Era timpul caniculei
pestilențiale: forța razelor soarelui care loveau pe plumbii care formau
acoperișul închisorii mele mă ținea ca într-un cuptor.
Transpirația curgea pe podea la dreapta și la stânga fotoliului pe care
stăteam gol.
În cincisprezece zile cât am stat acolo nefiind vreodată la sală, am
fost și am crezut că mor de dureri despre care nu aveam idee. Ele erau
cauzate de hemoroizii interni. Acolo am câștigat această maladie crudă, de
care nu m-am mai vindecat: această amintire care-mi readuce în memorie
cauza nu-mi este dragă deloc. Dacă medicina nu ne învață remedii pentru
a ne vindeca de mai multe rele ea ne oferă cel puțin mijloacele sigure de a
dobândi altele. Această maladie totuși mi-a adus complimente în Rusia: se
face un asemenea caz încât nu am îndrăznit să mă plâng când am fost
acolo zece ani mai târziu. Mi s-a întâmplat același lucru la Constantinopol
când am fost răcit și când m-am plâns în prezența unui turc: nu mi-a spus
nimic în se gândea că un câine ca mine nu era demn de așa ceva.
 21

Frisoane violente m-au făcut să-mi dau seama în aceiași zi că eram

asaltat de febră. Am rămas la pat și a doua zi nu am spus nimic, dar a treia
zi când Laurent a găsit mâncarea neatinsă m-a întrebat cum mă simt.
- Foarte bine.
- Nu domnule, deoarece nu ați mâncat. Sunteți bolnav și veți vedea
măreția Tribunalului care vă va oferi gratis un doctor, medicamente și un
chirurg.
Trei ore mai târziu l-am văzut fără nici un zbir cu o lumânare în mână
însoțit de un personaj grav a cărui fizionomie impresionantă m-a făcut să-l
cred doctor. Eram cuprins de febră de trei zile și sângele îmi fierbea în
vene. M-a întrebat ce am și i-am răspuns că unui confesor și unui doctor
nu vorbeam decât fără martori. I-a spus lui Laurent să iasă. Laurent nu a
vrut și doctorul a plecat spunându-mi că eram în pericol de moarte. Este
ceea ce doresc. Simțeam de asemenea o oarecare satisfacție într-un demers
care putea demonstra tiranilor nemiloși că mă țineau acolo în condiții
inumane.
Patru ore mai târziu am auzit zgomotul zăvoarelor. Doctorul a intrat
ținând aceiași făclie în mână și Laurent a rămas afară. Eram într-o stare de
slăbiciune mare. Un adevărat bolnav este lipsit de tortura plictiselii. Eram
bucuros să-l văd pe infam afară, pe care nu puteam să-l sufăr după
explicația pe care mi-a dat-o în legătură cu colierul de fier.
Într-un sfert de oră l-am informat pe doctor despre tot.
- Dacă doriți, mi-a spus el, să vă recuperați sănătatea trebuie să alungați
tristețea.
- Scrieți-mi rețeta și duceți-o la singurul farmacist care poate face o
schimbare. Domnul Cavali este doctorul rău care mi-a dat Inima lui Iisus
și Viziunea mistică.
- Aceste două droguri ar fi putut foarte bine să vă cauzeze febra și
hemoroizii; nu vă voi abandona. A plecat apoi după ce mi-a făcut el însuși
o limonadă pe care m-a sfătuit să o beau des. Am petrecut noaptea adormit
pe jumătate și visând extravaganțe mistice.
 22

A doua zi, două ore mai târziu decât de obicei l-am văzut pe Laurent
cu un chirurg care mi-a luat sânge. Mi-a lăsat un medicament pe care mi-a
spus să-l iau seara și o sticlă de bulion. Am obținut permisiunea, mi-a spus
el să vă mut în mansardă unde căldura nu este așa de mare ca aici unde
aerul este înăbușitor.
- Renunț la această grație deoarece mi-e frică de șoareci care cu siguranță
vor veni în patul meu.
- Ce mizerie! I-am spus domnului Cavali că riscă să vă omoare cu astfel de
cărți și mi-a cerut să i le dați înapoi și în locul lor vă va da o carte de
Boece. Iat-o.
- Este un autor care valorează mai mult decât Seneca și vă mulțumesc.
- Vă las o seringă cu apă de orz: distrați-vă cu clisme.
Mi-a făcut patru vizite și m-a vindecat; apetitul mi-a revenit. La
începutul lunii septembrie mă simțeam bine. Înduram un al rău real,
căldura extremă, puricii și plictiseala deoarece nu puteam să citesc tot
timpul Boece. Laurent mi-a spus că aveam permisiunea să ies din celulă
pentru a mă ridica așteptând se mi se facă patul, să se măture, singurul
mijloc de a mai diminua puricii care mă devorau. A fost o grație. Profitam
de acest opt până la zece minute pentru a mă plimba cu violență: șoarecii
speriați nu îndrăzneau să se arate. În aceiași zi în care Laurent mi-a permis
acest beneficiu mi-a dat socoteală de banii care-mi erau alocați. Era
debitorul meu cu douăzeci și cinci sau treizeci de livre pe are nu-mi era
permis să-i pun în bursa proprie. I-am lăsat lui spunându-i să-mi facă
slujbe religioase. Mi-a mulțumit cu un stil ca și când el însuși ar fi fost
preotul. Am făcut la fel în toate lunile și nu am văzut vreo chitanță de la
nici un preot: este sigur că tot ceea ce Laurent putea să facă era să-și
însușească toți banii mei și să facă el însuși slujbele religioase la cabaret.
Am continuat în această stare flatându-mă că în fiecare zi voi fi trimis
acasă; nu mă culcam fără vreun fel de certitudine că cineva va veni a doua
zi să-mi spună că sunt liber, dar când eram întotdeauna frustrat în speranța
mea mă gândeam că ar fi putut să mi se stabilească un termen și credeam
că acesta nu putea veni mai târziu de 1 Octombrie ziua în care începe
 23

mandatul noilor inchizitori. Prizonieratul meu după mine trebuia să dureze

atâta timp cât inchizitorii actuali erau în funcție și era motivul pentru care
nu l-am văzut deloc pe secretarul care, dacă lucrurile nu ar fi fost decise,
ar fi venit să mă examineze, să mă convingă de crimele mele și să-mi
anunțe condamnarea; aceste lucruri mi se păreau infailibile, aproape
naturale; un argument rău sub plumbi unde nimic nu poate fi conform
naturii. Îmi imaginam că inchizitorii trebuiau să fi recunoscut în inocența
mea, injustiția lor și că astfel nu mă țineau acolo decât de formă și pentru
a-și păstra reputația; dar că trebuiau absolut să mă pună în libertate la
finalul mandatului. Mă simțeam chiar în stare să le iert greșeala și să uit
injuria care mi-a fost adusă. Cum, îmi spuneam eu, pot să mă lase aici la
cheremul succesorilor lor cărora nu au putut să le comunice nimic
suficient pentru a mă condamna? Mi se părea imposibil că ar fi putut
încerca să mă condamne și să scrie sentința mea fără să mi-o comunice și
fără să-mi spună motivul. Dreptul meu mi se părea incontestabil și
raționam astfel în consecință; dar acest raționament nu putea avea loc vis a
vis de regulile unui Tribunal care se distinge de toate tribunalele legale ale
tuturor guvernelor de pe pământ. Când acest Tribunal procedează
împotriva unui delicvent, el este deja sigur că este vinovat; ce nevoie mai
are să-i vorbească? Și când l-a condamnat ce nevoie mai are să-i comunice
știrea rea despre sentința primită? Consimțământul lui nu mai este necesar;
este mai bine, se spune, să-l lași să spere; dacă i se dă socoteală nu ar fi
rămas în închisoare nici măcar o oră; cel care este înțelept nu dă socoteală
despre afacerile lui nici unei persoane, iar afacerile Tribunalului venețian
nu sunt cele de a judeca și de a condamna; vinovatul este o mașină care nu
are nevoie de a se amesteca pentru a coopera; este un cui care pentru a
intra într-o scândură nu are nevoie decât de lovituri de ciocan.
Știam în parte aceste uzanțe ale colosului de care eram jucat în
picioare, dar sunt lucruri pe pământ pe care cineva nu le poate spune decât
atunci când a făcut experiența. Dacă între cititorii mei este unul căruia
aceste reguli i se par injuste îl iert deoarece ele nu sunt rele cu adevărat în
aparență, însă trebuie să știe că fiind ale unei instituții ele sunt necesare
 24

deoarece Tribunalul de o asemenea clasă nu ar ști să subziste decât prin

ele. Cei care le țin în vigoare sunt senatorii aleși dintre cei mai calificați și
recunoscuți drept virtuoși.
În ultima zi de septembrie am petrecut noaptea fără să pot dormi;
eram nerăbdător să văd zorii zilei, deoarece mă simțeam sigur că voi fi pus
în libertate. Nemiloșii care m-au pus acolo își încheiau mandatul. Dar ziua
a apărut, Laurent a venit să-mi aducă de mâncare și nu m-a anunțat nimic
nou. Am petrecut cinci sau șase zile cuprins de furie, de disperare. Am
crezut că din cauza unor motive pe care nu le puteam ghici s-a luat decizia
de a mă ține acolo pentru tot restul zilelor mele. Acest gând înfricoșător
m-a făcut să râd, deoarece știam că sunt stăpân să nu rămân acolo decât o
perioadă scurtă de timp imediat ce aș fi luat decizia de a-mi recâștiga
libertatea cu riscul vieții. Fie m-ar fi ucis, fie aș fi ajuns la capăt.
”Deliberata morte ferocior” a fost la începutul lunii Noiembrie când
am format proiectul de a ieși cu forța dintr-un loc unde eram ținut cu forța;
acest gând a fost unica mea preocupare. Am început să caut, să inventez să
examinez o sută de mijloace pentru a ajunge la capătul unei aventuri pe
care înaintea mea mai mulți au încercat-o, dar nici o persoană nu a putut să
o ducă la bun sfârșit.
În aceiași perioadă un eveniment neobișnuit m-a făcut să cunosc
situația mizerabilă în care inima mea se găsea.
Eram în picioare în mansardă privind sus spre fereastra din acoperiș;
vedeam de asemenea grinda foarte groasă. Laurent a iești din celula mea
cu doi dintre oamenii lui, când am văzut grinda enormă nu zdruncinându-
se, ci întorcând-se spre partea dreaptă și revenind imediat așa cum era
printr-o mișcare contrară lentă și întreruptă; în același timp simțind că mi-
am pierdut echilibrul am fost convins că era un cutremur de pământ și
zbirii uimiți au spus același lucru; bucurându-mă de acest fenomen nu am
pronunțat nici un cuvânt. Patru sau cinci secunde mai târziu această
mișcare a reapărut; și nu am putut să mă abțin să pronunț aceste cuvinte:
încă unul, încă unul Dumnezeule mare, dar mai puternic. Zbirii speriați de
ceea ce li se părea o impietate a unui disperat nebun și blasfemator au fugit
 25

cuprinși de oroare. Examinându-mă apoi am descoperit că făceam calcule

în legătură cu evenimentele posibile prăbușirea palatului ducal și
recâștigarea libertății; palatul prăbușindu-se trebuia să mă arunce fără cea
mai mică problemă, sănătos și liber în piața Sf. Marcu. Astfel începeam să
înnebunesc. Acest cutremur a venit din aceiași mișcare care în aceiași
perioadă a distrus Lisabona.

Capitolul III

Schimbarea celulei.

Pentru a-l pregăti pe cititor să înțeleagă mai bine fuga mea dintr-un
asemenea loc trebuie să-i descriu localul. Aceste închisori făcute pentru a-i
ține pe vinovații din punctul de vederea al statului sunt chiar mansarda
palatului ducal. Acoperișul este făcut din nu din țiglă sau cărămizi ci din
plăci de plumb pătrate de trei picioare, groase de o lini, și care dau numele
de plumbi aceleiași închisori. Nu se poate intra decât pe poarta palatului,
sau prin clădirea închisorii pe unde am intrat trecând peste podul numit
podul suspinelor, despre care am vorbit deja. Nu se poate urca în această
închisoare decât trecând prin sala unde inchizitorii de stat se adună.
Secretarul lor este singurul care are cheia pe care administratorul
plumbilor trebuie să i-o înmâneze imediat ce dimineața a făcut serviciul
prizonierilor. Acest lucru se întâmplă în zorii zilei, deoarece mai târziu
zbirii care vin și pleacă ar fi prea mulți într-un loc plin de toți cei care au
de a face cu șefii consiliului celor zece care fac ședințe zilnic în sala
adiacentă numită bussola și pe unde zbirii trebuie neapărat să treacă.
Aceste închisori sunt divizate sub acoperiș de cele două fețe ale
palatului ducal; trei sunt la apus dintre care celula mea era una și patru
sunt la răsărit. Streașina de la marginea acoperișului de la cele care sunt la
apus coboară în curtea palatului; cele de la răsărit coboară perpendicular
pe canalul numit rio di pallazo. De această parte celulele sunt luminate și
este posibil să stai în picioare, calități care lipseau închisorii unde eram și
 26

care era numită il trave (acest cuvânt înseamnă grindă. Era grinda enormă
a cărei umbră priva de lumină celula mea). Podeaua celulei mele era chiar
deasupra plafonului sălii unde inchizitorii de obicei se adună noaptea după
ședința zilnică a consiliului celor zece și ai cărui membri sunt toți.
Informat despre toate acestea și având un concept perfect al
topografiei fizice a localului singura cale de a mă salva susceptibilă de
reușită care s-a prezentat judecății mele a fost aceea de a găuri podeaua
celulei mele, dar îmi trebuiau instrumente, lucru dificil de obținut într-un
loc unde toată corespondența cu exteriorul era interzisă, unde nu erau
permise vizite și nici legături epistolare cu nici o persoană. Neavând bani
pentru a seduce un zbir nu puteam să contez pe niciunul. Presupunând că
temnicerul și cei doi sateliți care-l însoțeau ar fi avut complezența de a se
lăsa strânși de gât, deoarece nu aveam arme, un alt zbir s-ar fi găsit la ușa
galeriei închise și pe care nu ar fi deschis-o decât atunci când camaradul
care voia să iasă i-ar fi spus parola. Singurul gând care mă ocupa era cel
de a fugi și negăsind în Boece mijlocul nu-l mai citeam. Mă gândeam în
fiecare zi deoarece eram sigur că nu voi găsi mijlocul de fugă decât dacă
mă gândesc la el mereu. Am crezut întotdeauna că atunci când o persoană
își pune în cap să ducă un proiect oarecare la final, și dacă nu se ocupă
decât de asta, trebuie să reușească, în ciuda tuturor dificultăților întâlnite
această persoană poate ajunge Mare Vizir, Papă, va răsturna o monarhie
cu condiția că perseverează încă din tinerețe, deoarece o persoană ajunsă
la vârsta disprețuită de zeița Fortuna nu ajunge la nimic și fără ajutorul ei
nu poate spera nimeni nimic. Trebuie să te bazezi pe ea și chiar să sfidezi
ajutorul ei. Dar este un calcul politic dintre cele mai dificile.
La jumătatea lunii Noiembrie Laurent mi-a spus că Messer Grande
avea în mâinile lui un deținut și că secretarul Businello, noul circospetto i-
a ordonat să-l pună în cea mai rea dintre toate celulele și în consecință va
fi pus cu mine; m-a asigurat că deoarece i-am reprezentat drept o grație
faptul că m-a pus singur mi-a răspuns că ar fi trebuit să fiu mai înțelept
după patru luni de stat acolo. Această știre nu mi-a provocat durere și nu
am găsit dezagreabil pe cea care anunța schimbarea secretarului. Acest M.
 27

Piere Businello era un bărbat curajos pe care l-am cunoscut la Paris când
mergea la Londra în calitate de Rezident al Republicii.
O oră mai târziu după ce clopotul a bătut Terza am auzit scrâșnetul
zăvoarelor și l-am văzut pe Laurent urmat de doi zbiri care țineau în cătușe
un tânăr care plângea. A fost închis cu mie și au plecat fără să spună vreun
cuvânt. Eram așezat pe pat unde nu puteam fi văzut. Surpriza lui m-a
amuzat. Având norocul să aibă o înălțime de cinci picioare stătea în
picioare privind atent fotoliul meu despre care credea că este doar pentru
el. A văzut pe pervazul grilei Boece. Și-a șters lacrimile, a deschis-o și a
aruncat-o cu dispreț revoltat probabil că a văzut scris în limba latină. A
mers la stânga celulei și a fost uimit să găsească haine, s-a apropiat de
alcov și crezând că vede un pat a întins mâna și m-a atins cerându-și
scuze; i-am spus să se așeze și iată cunoștința noastră făcută. Cine sunteți,
l-am întrebat?
- Sunt din Vicenza, mă numesc Maggiorin, tatăl meu este birjar la casa
Poggiana, și m-a ținut la școală până la vârsta de unsprezece ani, unde am
învățat să citesc și să scriu, iar apoi am intrat în buticul unui coafor unde în
cinci ani am învățat să fac coafuri frumoase. Am intrat ca valet de cameră
acasă la contele XX. Doi ani mai târziu fiica lui unică a ieșit din mănăstire
și îngrijindu-i părul m-am îndrăgostit de ea precum și ea de mine. După ce
ne-am lăsat în credința mariajului ne-am abandonat naturii și contesa care
are optsprezece ani ca și mine a rămas însărcinată. O servitoare din casă
foarte religioasă a descoperit inteligența noastră și sarcina contesei și i-a
spus că este obligată în consecință să spună totul; dar soția mea a știut să o
convingă să tacă asigurând-o că în timpul săptămânii ea va spune totul cu
ajutorul confesorului ei. Dar în loc să meargă la spovedanie m-a avertizat
și ne-am hotărât să plecăm. Și-a însușit o sumă de bani și câteva diamante
ale mamei ei și ar fi trebuit să plecăm în timpul nopții pentru a merge la
Milano; dar după cină contele m-a chemat și dându-mi o scrisoare mi-a
spus că trebuie să plec imediat pentru a o înmâna personal celui căruia îi
era adresată la Veneția. Mi-a vorbit cu bunătate și așa de liniștit încât nu aș
fi putut bănui ce mi s-a întâmplat. Am mers să-mi iau pardesiul și plecând
 28

am spus adio soției mele asigurând-o că era un caz inocent și că mă va

vedea a doua zi. Ea a leșinat. Imediat ce am ajuns aici am dus scrisoarea
persoanei care m-a făcut să aștept pentru a scrie un răspuns, după ce l-am
primit am mers la cabaret să mănânc ceva și să plec imediat la Vicenza.
Dar ieșind din cabaret zbirii m-au prins și m-au adus aici. Cred, domnule,
că pot considera tânăra contesă ca fiind soția mea.
- Vă înșelați.
- Dar natura.
- Natura atunci când este ascultată de oameni îi îndeamnă să facă tâmpenii
până când ajung sub plumbi.
- Sunt sub plumbi?
- Ca și mine.
A început să plângă cu lacrimi fierbinți. Era un băiat frumușel sincer,
onest și îndrăgostit la culme și o iertam în sinea mea pe contesă, în același
timp condamnând imprudența tatălui care ar fi putut să angajeze o femeie
în locul băiatului. În plângerile lui nu vorbea decât de săraca lui contesă și
mi se făcea milă de el. Credea că se va întoarce cineva pentru a-i aduce un
pat, dar l-am readus cu picioarele pe pământ și am ghicit ce se va întâmpla
cu el. I-am dat să mănânce, dar nu putea să înghită nimic. A petrecut ziua
fără să se plângă de soarta lui decât în raport cu iubita lui pe care nu o
putea consola și care nu-și putea imagina ce s-a întâmplat cu el. Ea era vis
a vis de mine mai mult decât justificată și eram sigur că dacă inchizitorii s-
ar fi aflat invizibili în celula mea și ar fi fost ascultat ce spunea băiatul nu
doar că l-ar fi trimis înapoi, ci l-a fi căsătorit cu iubita lui fără să acorde
atenție legilor, nici uzanțelor; și l-ar fi închis probabil pe conte care a pus
paiele aproape de foc. I-am dat salteaua mea, deoarece chiar dacă era curat
trebuia să mă tem de visele unui tânăr îndrăgostit. Nu cunoștea nici
gravitatea greșelii nici nevoia pe care contele o avea de a primi o pedeapsă
secretă pentru a salva onoarea familiei sale.
A doua zi i-au adus o saltea și mâncare de cincisprezece sous pe care
tribunalul îi plătea din caritate. Am spus temnicerului că mâncarea mea era
suficientă pentru amândoi și că putea folosi ceea ce Tribunalul plătea
 29

pentru acest băiat pentru a celebra trei slujbe religioase pe săptămâna. S-a
angajat cu plăcere și i-a făcut compliment pentru că era cu mine spunându-
ne că ne putem plimba prin mansardă pentru o jumătate de oră.
Consideram această plimbare excelentă pentru sănătatea mea și pentru
proiectul meu de fugă care nu a ajuns la maturitate decât unsprezece luni
mai târziu. La unul dintre capetele acestei vizuini de șoareci am văzut o
grămadă de mobile vechi aruncate pe podea la dreapta și la stânga a două
cutii și o grămadă de caiete. Am luat zece sau douăsprezece pentru a mă
amuza. Erau procese criminale a căror lectură mă distra deoarece îmi era
permis să citesc ceea ce într-o anumită perioadă trebuie să fi fost secret.
Am văzut răspunsuri neobișnuite la interogatorii sugestive în privința
seducerii virginelor, galanterii împinse prea departe de bărbați angajați la
conservatoare de fete, fapte vis a vis de confesori care au abuzat de
penitentele lor, profesori de școală condamnați pentru pederastie și tutori
care și-au înșelat elevii; erau vechi de două sau trei secole, al căror stil și
moraluri îmi procurau câteva ore de plăcere. Printre mobilele care erau pe
podea am văzut o cadă, un fierbător, o sobă de foc, clești, candelabre
vechi, vase de pământ și o seringă din bronz. M-am gândit că un prizonier
ilustru a fost distins cu permisiunea de a face uz de aceste mobile. Am
văzut de asemenea un fel de zăvor drept gros cât degetul meu mare și lung
de un picior și jumătate. Nu m-am atins de nimic din toate acestea. Timpul
nu sosise încă pentru a pune ochii pe ceva special.
Camaradul meu într-o dimineață frumoasă spre sfârșitul lunii a fost
luat. Laurent mi-a spus că l-au condamnat la închisoarea numită ”cele
patru”. Sunt în incinta clădirii închisorii. Ele aparțin inchizitorilor.
Prizonierii sunt mai liberi și pot chema temnicerul când au nevoie; sunt
mai întunecate dar au o lampă cu ulei; totul fiind din marmură nimeni nu
se teme de foc. Am aflat la mult timp după aceea că săracul Maggiorin a
rămas cinci ani acolo, iar apoi l-au trimis la Cerigo pentru încă zece. Nu
știu dacă a murit. Mi-a ținut companie și mi-am dat seama când a plecat și
am rămas singur că am recăzut în tristețe. Privilegiul totuși de a mă plimba
în fiecare zi o jumătate de oră în mansardă mi-a rămas. Am examinat tot
 30

ce se găsea acolo. O cutie era plină cu hârtii frumoase, cu cartoane, cu

pene de gâscă netăiate și ghemuri de ațe. Cealaltă era bătută în cuie. O
bucată de marmură neagră, lucioasă, groasă de un deget, lungă de șase și
largă de trei m-a interesat; am luat-o fără nici un scop anume și am plasat-
o sub cămășile mele din celulă.
Opt zile după plecarea lui Maggiorin, Laurent mi-a spus că se pare că
voi avea un nou camarad. Acest individ, care în fond nu era decât un
vorbăreț, a început să se neliniștească din cauza faptului că nu-i puneam
întrebări. Datoria lui era de să nu fie vorbăreț și neputând să facă paradă
cu mine de rezerva lui își imagina că nu-i puneam întrebări din cauza că
presupuneam că nu știe nimic; amorul lui propriu fiind lezat și pentru a mă
face să-mi dau seama că mă înșel a început să vorbească neîntrebat.
Mi-a spus că el credea că voi avea adesea vizite, deoarece celelalte
șase celule aveau toate câte două persoane care nu erau făcute pentru a fi
trimise la ”cele patru”. După o pauză lungă, văzând că nu-l întreb ce
însemna această distincție, mi-a spus că la ”cele patru” erau trimiși tot
felul de oameni, a căror condamnare chiar dacă necunoscută era scrisă; a
continuat să-mi spună că cei care erau ca mine sub plumbi, încredințați lui,
erau toți persoane de cea mai înaltă distincție și criminali. Dacă ați ști
Domnule ce camarazi au soarta dumneavoastră! Ați fi uimit, deoarece
după cum se spune sunteți o persoană inteligentă, dar mă iertați... Știți că
nu este nevoie decât de inteligență pentru a fi tratat aici... mă înțelegeți...
cincizeci de sous pe zi este ceva... unui cetățean i se dau trei livre, patru la
un gentilom și opt unui conte străin; trebuie să știu pentru că totul trece
prin mâinile mele.
Aici mi-a făcut propriul său elogiu compus în întregime din calități
negative: nu sunt nici hoț, nici trădător, nici mincinos, nici avar, nici rău,
nici brutal așa cum au fost toți predecesorii mei și când beau ceva în plus
sunt și mai bun; dacă tatăl meu m-ar fi trimis la școală aș fi învățat să
citesc și să scriu și aș fi fost probabil Messer Grande; dar nu este vina mea.
M. Andre Diedo mă stimează, iar soția mea care nu are decât douăzeci și
patru de ani, și care fă gătește în fiecare zi de mâncare, merge să-i
 31

vorbească oricând dorește și-i dă voie să intre fără mofturi, chiar și când
este în pat, grație pe care nu o face niciunui senator. Vă promit că veți
avea cu dumneavoastră toți noii sosiți, chiar dacă întotdeauna pentru puțin
timp; deoarece imediat ce secretarul a aflat din propria lor gură ce are
nevoie să știe, îi trimite la destinația lor sau la ”cele patru”, sau la vreun
Fort, sau la răsărit, unde, dacă sunt străini, la granița republicii, deoarece
guvernul nu se crede stăpân să dispună de subiecți ai altor prinți, dacă nu
cumva sunt în serviciul lui. Clemența Tribunalului, domnule, este fără
exemplu; și nu există nici un altul în lume care să ofere prizonierilor mai
multe beneficii; unii cred că este crud să nu se permită scrisorile sau
primirea de vizite, și ar fi o nebunie, deoarece să scrii și să primești lume
este o pierdere de timp; îmi spuneți că nu aveți nimic de făcut, dar noi
ceilalți nu putem spune același lucru.
Iată care a fost prima vorbărie cu care acest călău m-a onorat, și care
m-a amuzat cu adevărat. Am văzut că acest individ dacă ar fi fost un pic
mai imbecil ar fi fost și mai rău. Am decis să mă folosesc de imbecilitatea
lui.
Acest nou venit căruia m-am arătat încă de la început mi-a făcut o
reverență profundă. Barba mea, care avea deja treisprezece centimetri
lungime era mai impunătoare decât înălțimea mea. Laurent îmi împrumuta
adesea foarfeci pentru a-mi tăia unghiile, dar îmi era interzis să-mi tai
barba sub amenințarea unor mari pedepse. Te obișnuiești cu toate.
Noul venit era un bărbat de cincizeci de ani, mare cât mine, un pic
curbat, slab, cu gura mare; ochi castanii mici și sprâncene lungi roșii, o
perucă rotundă și neagră care mirosea a ulei și un costum de stofă groasă
gri. În ciuda faptului că acceptat mâncarea mea a fost rezervat; nu mi-a
spus nici un cuvânt toată ziua iar eu am făcut la fel; dar a schimbat
sistemul a doua zi. I s-a adus de dimineață un pat care-i aparținea și haine
într-un sac. Maggiorin fără mine nu ar fi putut să-și schimbe cămașa.
Temnicerul l-a întrebat ce voia de mâncare și bani pentru a cumpăra.
- Nu am bani.
- O persoană bogată ca dumneavoastră nu are bani?
 32

- Nu am nici un sou.
- Foarte bine. Merg să vă aduc o livră de biscuiți și o oală cu apă. Este în
ordine. I-a adus înainte să plece și m-a lăsat cu această fantomă.
L-am auzit suspinând; mi-a făcut milă și am rupt tăcerea. Nu
suspinați domnule, veți lua masa cu mine; dar mi se pare că ați comis o
mare greșeală venind aici fără bani.
- Am bani; dar nu trebuie să spui la aceste harpii.
- Frumoasă înțelepciune care vă condamnă la apă și la pâine! Pot să vă
întreb motivul detenției dumneavoastră?
- Da domnule, îl știu, și pentru a vă face să-mi simțiți durerea vă voi
povesti istoria mea în câteva cuvinte.
Mă numesc Squaldo Nobili. Sunt fiul unui țăran care m-a învățat să
scriu; și care la moarte mi-a lăsat o casă mică și un pic de pământ lângă ea.
Patria mea este Friuli, la o zi distanță de Udinese. Un torent numit Corno
și care adesea distrugea mica mea posesiune m-a făcut să iau decizia în
urmă cu zece ani de a vinde și de a mă stabili la Veneția. Mi s-au numărat
opt mii de livre în sequini frumoși. Eram informat că în capitala acestei
glorioase republici toată lumea se bucură de o libertate onorabilă și că o
persoană muncitoare și care avea un capital ca al meu putea să trăiască aici
foarte mulțumită împrumutând cu amanet. Sigur de economia mea, de
judecata mea și de știința mea de a trăi m-am hotărât să fac chiar această
meserie. Am închiriat o casă mică în cartierul canal regio, am mobilat-o, și
locuind singur, am trăit doi ani liniștit și am ajung mai bogat cu zece mii
de livre, deoarece dorind să trăiesc bine am cheltuit o mie pentru
întreținerea mea. Eram sigur că voi ajunge în puțină vreme de zece ori mai
bogat. În acea perioadă am împrumutat doi sequini unui evreu pentru
câteva cărți bine legate, între care am găsit Înțelepciunea lui Charon. Nu
am iubit vreodată lectura, nu știam decât doctrina creștină; dar această
carte m-a făcut să văd cât de fericit eram că știu să citesc. Această carte,
domnule, pe care probabil nu o cunoașteți este excelentă. După ce a citit-o
o persoană își dă seama că nu mai are nevoie să citească alte cărți,
deoarece conține tot ceea ce este important de știut; elimină toate
 33

prejudecățile contractate în copilărie; îl eliberează de frica unei vieți

viitoare; îi deschide ochii, îi arată calea către fericire și-l face savant.
Procurați-vă această lectură și considerații imbecili pe cei care vă spun că
este interzisă.
La acest discurs mi-am cunoscut camaradul, deoarece cunoșteam
Charon fără să știu că a fost tradus în limba italiană. Dar care sunt cărțile
care nu au fost traduse la Veneția? Charon mare admirator al lui Montagne
a crezut că-și depășește modelul însă nu a ajuns acolo. A dat o formă
metodică mai multor lucruri pe care Montagne le-a așternut dezordonat;
dar Charon, preot și teolog a fost condamnat just. Nu a fost citit mult.
Imbecilul italian care l-a tradus nu a știut măcar că traducerea cuvântului
înțelepciune este Sapienza. Charon a avut impertinența să dea cărții sale
un titlu asemănător cu cel al lui Solomon. Camaradul meu a continuat
astfel.
Eliberat de Charon de scrupule, și de toate impresiile vechi, am
împins comerțul meu într-un asemenea mod că în șase ani aveam
nouăsprezece mii de sequini. Nu ar trebui să vă uimească acest lucru,
deoarece în acest oraș bogat, desfrâul, și lenea aduc pe toată lumea în
dezordine, și în nevoia de bani, iar înțelepții profită de ceea ce nebunii
cheltuie.
În urmă cu trei ani un conte Seriman a făcut cunoștință cu mine și
cunoscându-mă ca econom m-a rugat să primesc de la el cinci sute de
sequini și să-i pun în comerțul meu și să-i dau jumătate din câștig. Nu a
cerut decât o simplă chitanță în care mă angajam să-i dau aceiași sumă
atunci când o cere. I-au dat la sfârșitul anului șaizeci de șaptezeci și șase
de sequini, ceea ce făcea cincisprezece la sută și mi-a dat chitanță, dar s-a
arătat nemulțumit. Greșea deoarece având așa de mulți bani nu m-am
servit de ai lui pentru a negocia. Anul următor din pură generozitate am
făcut la fel; dar am ajuns la cuvinte grele, astfel încât mi-a cerut să-i
restitui suma. I-am răspuns că voi scădea o sută cincizeci de sequini pe
care i-a primit; dar înfuriindu-se m-a amenințat imediat cu o extrajudiciară
cerând restituirea întregii sume. Un procuror abil mi-a luat apărarea și a
 34

știut să câștige doi ani; în urmă cu trei luni mi s-a vorbit de o înțelegere, și
am refuzat, dar temându-mă de oarecare violență m-am adresat abatelui
Giustiniani, persoană de afaceri a Marchizului de Montallegre ambasador
al Spaniei, care mi-a închiriat o casă mică separat unde ești la adăpost de
surprize. Aș fi vrut să-i dau banii înapoi contelui Serman, dar pretindeam
să scad o sută de sequini pe care i-am cheltuit pentru procesul pe care mi l-
a intentat. Procurorul meu a fost acasă la mine în urmă cu opt zile
împreună cu cel al contelui și le-am arătat două sute cincizeci de sequini
într-o bursă pe care eram dispus să le-o dau și nici un sou mai mult. Au
plecat amândoi nemulțumiți. În urmă cu trei zile abatele Giustiniani mi-a
spus că ambasadorul a găsit de cuviință să permită inchizitorilor de stat să
trimită acasă la mine oameni pentru a face o execuție. Nu știam că așa
ceva se poate face. Am așteptat această vizită cu curaj după ce am pus toți
banii mei într-un loc sigur. Nu aș fi crezut vreodată că ambasadorul le va
permite să pună mâna pe mine așa cum au făcut. În zorii zilei Messer
Grande a venit acasă la mine și mi-a cerut trei sute cincizeci de sequini; iar
la răspunsul meu că nu aveam nici un sou m-a arestat și iată-mă.
După această narațiune mi-am făcut o părere despre nenorocitul
infam care îmi ținea companie și la onoarea pe care mi-a făcut-o să mă
creadă un nemernic ca el povestindu-mi toată afacerea și presupunându-
mă făcut pentru a-l aplauda. În toate discuțiile tâmpite pe care le-am avut
cu el trei zile la rând, citându-l mereu pe Charon, am văzut că este
adevărat proverbul ferește-te de cel care a citit doar o carte. Charon l-a
făcut ateu și se lăuda cu asta fără scrupule. A patra zi, la o oră după Terza,
Laurent a venit să-i spună să coboare cu el pentru a vorbi cu Secretarul. S-
a îmbrăcat repede și în loc să-și ia pantofii lui i-a luat pe ai mei fără ca eu
să-mi dau seama. A coborât cu Laurent, a urcat o jumătate de oră mai
târziu plângând și a scos din pantofii lui două burse unde avea trei sute
cincizeci de sequini pe care precedat de Laurent i-a dus secretarului. A
urcat apoi și luându-și pardesiul a plecat; Laurent mi-a spus apoi că i-au
dat drumul. A doua zi a venit cineva pentru a-i lua hainele. Am crezut
întotdeauna că secretarul l-a făcut să mărturisească faptul că avea bani la
 35

el amenințându-l cu tortura, lucru care în calitate de amenințare poate fi

bun în continuare la ceva.
În prima zi a anului 1756 am primit cadouri. Laurent mi-a adus un
halat de cameră dublat de blană de vulpe, o cuvertură de mătase plină cu
bumbac și un sac de piele de urs pentru a-mi pune picioarele în el din
cauza frigului la fel de intens ca și căldura pe care am îndurat-o în luna
August. Oferindu-mi toate acestea mi-a spus că din ordinul secretarului
puteam să dispun de șase sequini pe lună pentru a-mi cumpăra cărțile pe
care le doream și ziare de asemenea și că acest cadou venea de la M. de
Bragadin. I-am cerut lui Laurent un creion și am scris pe o bucată de hârtie
”sunt recunoscător pentru îndurarea Tribunalului și a virtuții lui M. de
Bragadin.”
Trebuie să fi fost în situația mea pentru a înțelege sentimentele pe
care această aventură le-a trezit în inima mea; din cauza sensibilității mele
am iertat opresorilor mei și aproape că am abandonat proiectul de a fugi,
așa de slabi sunt oamenii când nenorocirea îi copleșește și-i înjosește.
Laurent mi-a spus că M. de Bragadin s-a prezentat în fața celor trei
inchizitori și le-a cerut în genunchi plângând grația de a-mi oferi acest
semn de tandrețe constantă dacă eram încă în lumea celor vii; iar aceștia
emoționați nu au putut să refuze. Am scris pe loc toate titlurile de cărți pe
care le doream.
Plimbându-mă prin mansardă într-o dimineață ochii mei s-au oprit
asupra zăvorului lung care era pe podea și considerându-l o armă ofensivă
și defensivă l-am luat și l-am dus în celulă plasându-l sub haine împreună
cu bucata de marmură neagră; imediat ce am rămas singur am considerat
piatra de marmură drept o piatră de ascuțit, deoarece prin frecarea
îndelungată a unui capăt al zăvorului am văzut la același capăt o fațetă.
Curios de această lucrare rară pentru care eram novice și excitat de
speranța de a poseda un obiect care acolo sus era interzis, împins de
asemenea de dorința de a reuși să fac o armă fără instrumentele necesare
pentru a construi așa ceva, iritat chiar de dificultăți, deoarece trebuia să
frec zăvorul aproape pe întuneric pe sprijinul grilei fără a putea ține în loc
 36

piatra decât cu mâna stângă și fără să am ulei pentru a o umezi și a o ascuți

mai ușor; nu am folosit decât saliva mea și am muncit cincisprezece zile
pentru a ascuți opt fațete piramidale care la capăt formau un vârf perfect;
aceste fațete aveau un deget și jumătate lungime. Formasem un stilet
octogonal la fel de bine proporționat încât nimeni nu ar fi putut face unul
mai bun. Este greu de imaginat durerea, plictiseala pe care le-am îndurat și
răbdarea de care a trebuit să dau dovadă pentru a duce la bun sfârșit
această sarcină dezagreabilă fără nici un alt instrument decât piatra de
marmură; a fost pentru mine o tortură. Nu mai puteam să mișc brațul drept
și umărul mi se părea dislocat. În podul palmei mi se formase o rană mare
după ce s-au spart bășicile; în ciuda durerilor nu am oprit totuși munca; am
vrut să văd un rezultat perfect.
Mândru de munca mea și fără să fi decis încă cum aș fi putut să-l
folosesc m-am gândit să-l ascund într-un loc unde nu ar fi putut fi găsit la
o percheziție; m-am gândit să-l pun de-a lungul fotoliului meu, dar nu
deasupra unde ridicând salteaua ar fi putut fi văzută proeminența inegală,
ci întorcând fotoliul invers unde am putut introduce întregul zăvor; și am
reușit așa de bine încât pentru a-l găsi trebuia să știi că este acolo. Astfel
Dumnezeu îmi pregătea cele necesare pentru o evadare care ar fi trebuit să
fie admirabilă. Mă declar vanitos; dar vanitatea mea nu vine din cauza
faptului că am reușit, deoarece norocul a jucat un rol important; ea vine
din faptul că am judecat lucrul ca fiind realizabil și pentru că am avut
curajul să-l încerc.
După trei sau patru zile de analize în privința folosirii zăvorului
transformat în suliță groasă cât un baston și lungă de douăzeci de degete,
al cărui vârf ascuțit îmi demonstra că fierul nu trebuie transformat
neapărat în oțel, am văzut că nu aveam nevoie decât să fac o gaură în
podea sub pat.
Eram sigur că dedesubt nu putea fi decât camera unde l-am văzut pe
M. Cavali; eram sigur că această cameră era deschisă în fiecare dimineață
și era de asemenea sigur că pot să cobor de sus imediat ce gaura ar fi fost
gata cu ajutorul cearceafurilor de la pat, din care aș fi făcut un fel de
 37

coardă și legând-o de capul patului. În aceiași cameră m-aș fi ascuns sub

masa mare a Tribunalului, iar dimineața imediat ce aș fi văzut poarta
deschisă aș fi ieșit și înainte ca cineva să mă poată urmări m-aș fi ascuns
într-un loc sigur. Mă gândeam că era posibil ca Laurent să lase în această
cameră unul dintre zbirii lui pentru pază; în acest caz l-aș fi ucis imediat
înfigându-i sulița în piept. Totul era bine imaginat, dar podeaua putea fi
dublă sau chiar triplă, munca ar fi putut să mă ocupe două luni și mi se
părea dificil să împiedic zbirii să măture celula pentru o perioadă așa de
lungă. Dacă le-aș fi interzis le-aș fi dat de bănuit, cu atât mai mult cu cât
pentru scăpa de purici am cerut să se măture în fiecare zi; iar măturatul le-
ar fi descoperit gaura; aveam nevoie de cea mai mare certitudine că
această nenorocire nu se va întâmpla.
Așteptând am interzis măturatul fără să spun vreun motiv. Opt sau
zece zile mai târziu Laurent m-a întrebat motivul și i-am spus că din cauza
prafului care se ridica de pe podea îmi erau afectați plămânii și aș fi putut
face tuberculoză.
- Vom arunca cu apă pe podea mi-a răspuns el.
- Nu sunt de acord deoarece umiditatea poate produce pletoră.
Dar o săptămână mai târziu a ordonat să se măture; a scos patul afară
din celulă și sub pretextul de a curăța peste tot a aprins o lumânare. Am
văzut că suspiciunea anima acest demers, dar m-am arătat indiferent.
Atunci m-am gândit la mijlocul de a întări proiectul meu. Dimineața a
doua zi, am însângerat batista înțepându-mă la deget și l-am așteptat pe
Laurent în pat. Tusea m-a cuprins, i-am spus, cu așa de multă violență
încât o venă din piept s-a rupt și m-a făcut să scuip tot sângele pe care-l
vedeți; chemați un doctor. Doctorul a venit, mi-a luat sânge și mi-a scris o
rețetă. I-am spus că Laurent era cauza nenorocirii mele din cauza
măturatului; i-a făcut reproșuri și a povestit că un tânăr frizer tocmai
murise de plămâni din același motiv, deoarece conform lui, praful aspirat
nu mai este eliminat. Laurent a jurat că a crezut că-mi face un serviciu și
că nu va mai mătura celula toată viața lui. Râdeam în mine însumi pentru
că doctorul nu ar fi putut vorbi mai bine chiar dacă ar fi fost înțeles cu
 38

mine. Zbirii au luat această hotărâre cu bucurie și au pus între actele lor de
caritate și pe acela de a nu mai mătura celulele în fiecare zi. Le numeau
camere.
Sângerarea îmi era oricum necesară; ea mi-a redat somnul și m-a
vindecat de contracțiile spasmodice care mă înfricoșau.
Câștigasem mult în greutate; dar timpul de a începe munca mea încă
nu sosise. Frigul era intens și mâinile mele nu puteau să țină strâns sulița
fără să înghețe. Acțiunea mea cerea un spirit prevăzător, determinat să
evite tot ceea ce putea prevenit ușor, îndrăzneț și întreprinzător pentru a se
livra hazardului în tot ceea ce se putea întâmpla în ciuda tuturor
prevederilor. Situația oamenilor care trebuie să acționeze astfel este foarte
nefericită; dar un just calcul politic ne învață că pentru a reuși uneori
trebuie să riști totul.
Nopțile lungi ale iernii mă deprimau. Eram obligat să petrec
nouăsprezece ore în tenebre iar în zilele de ceață, care la Veneția nu sunt
rare, lumina care intra prin fereastră și prin gaura ușii nu era suficientă
pentru a putea citi o carte. Neputând să citesc îmi făceam planuri în
legătură cu evadarea mea, și un creier tot timpul fixat asupra unui gând
poate ajunge la nebunie. Posesia unei lămpi cu ulei m-ar fi făcut fericit; m-
am gândit la asta și m-am bucurat mult când am crezut că am găsit
mijlocul de a obține una prin vicleșug. Pentru crearea acestei lămpi aveam
nevoie de un vas, de fitil din fir de bumbac, de ulei, o piatră de pușcă,
brichetă, chibrituri și iască. Vasul putea fi o mică oală de pământ și o
aveam pe cea în care mi se găteau ouăle cu unt. Am comandat ulei de
Luques sub pretextul că salata făcută cu cel obișnuit îmi făcea rău. Am
extras din hainele mele suficient bumbac pentru a face fitil. M-am prefăcut
că sunt turmentat de o durere de dinți și i-am spus lui Laurent că-mi
trebuia piatră ponce; nu știa ce este și am înlocuit-o cu o piatră de pușcă
spunându-i că are același efect după ce a fost ținută o zi în oțet și aplicată
apoi pe dinte; ea mi-ar fi ameliorat durerea. Laurent mi-a spus că oțetul
meu este excelent și că puteam să pun eu însumi o piatră și mi-a aruncat
trei sau patru. O cataramă de oțel pe care o aveam la centură trebuia să-mi
 39

servească drept brichetă; nu-mi mai trebuia decât sulf și iască, a căror
procurare mă punea pe câmp. Dar iată cum am găsit prin forța de a gândi
și cum zeița Fortuna s-a amestecat.
Avusesem un fel de rujeolă care după ce s-a uscat mi-a lăsat la
subțioară niște bubițe care îmi provocau mâncărimi deranjante; i-am spus
lui Laurent să întrebe pe doctor de un remediu. A doua zi mi-a adus un
bilet, citit în prealabil de secretar, în care doctorul scrisese: o zi de dietă, și
patru uncii de ulei de migdale și pielea se va vindeca; sau un unguent din
floare de sulf; dar acest unguent este periculos. Nu contează, i-am spus lui
Laurent, cumpărați-mi acest unguent și aduceți-mi-l mâine, sau dați-mi
sulf, am aici unt și-mi voi face singur unguentul; aveți chibrituri? Dați-mi.
- A scos din buzunar toate chibriturile pe care le avea și mi le-a dat. Cât de
ușor este să fii consolat atunci când ești deprimat!
Am petrecut două sau trei ore gândindu-mă cu ce aș fi putut să
substitui iasca, singurul ingredient care-mi lipsea și pe care nu știam sub
ce pretext să-l cumpăr; când mi-am amintit că am recomandat croitorului
să-mi dubleze cu iască costumul meu de tafta la subțioară și să acopere cu
pânză ceruită pentru a împiedica petele de transpirație care în special vara
afectează toate costumele în acest loc. Aveam costumul în fața mea, care
era nou și eram între speranță și frică. Îmi era frică să nu găsesc iasca și să
trebuiască să abandonez o speranța așa de dragă. M-am hotărât în final; m-
am apropiat de costum și dintr-o dată considerându-mă nevrednic de
această grație m-am aruncat în genunchi și l-am rugat pe Dumnezeu să nu
fi uitat croitorul ordinul meu. După această rugăciune fierbinte, am
desfăcut costumul și am descusut pânza ceruită și am găsit iasca. Bucuria
mea a fost imensă. Era normal să-i mulțumesc lui Dumnezeu, deoarece am
căutat iasca încrezător în bunătatea lui; și am făcut asta din toată inima.
Examinând această acțiune de grație nu m-am găsit imbecil,
gândindu-mă la rugăciunea pe care am făcut-o stăpânului tuturor mergând
să caut iasca. Nu aș fi făcut-o înainte să merg sub plumbi, nici nu aș face-o
astăzi; dar privarea de libertate reduce facultățile intelectuale ale unei
persoane. Cineva ar trebui să se roage pentru acordarea de grații, nu pentru
 40

a bulversa natura prin miracole. Dacă croitorul nu ar fi pus iasca la

subțioară, trebuia să fiu sigur că nu o găsesc; și dacă ar fi pus-o trebuia să
fiu sigur că o voi găsi. Ce voiam eu așadar de la stăpânul naturii? Esența
primei mele rugăciuni nu putea fi decât aceea de a spune, Doamne fă să
găsesc iasca chiar și atunci când croitorul nu a pus-o, și dacă a pus-o fă-o
să dispară. Un teolog totuși ar putea considera rugăciunea pioasă și
rezonabilă, deoarece era fondată pe forța credinței; și ar fi avut dreptate
așa cum și eu aș fi avut dreptate deși nu sunt teolog, de a o găsi absurdă.
Nu am de altfel nevoi să fiu un teolog sublim pentru a găsi acțiunea mea
de grație lăudabilă. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru că croitorul a pus-o
și recunoștința mea a fost deci justă conform regulilor unei filosofii
sănătoase.
Imediat ce m-am văzut cu iasca în mână am pus ulei într-o caserolă,
fitil și am avut o lampă. Ce satisfacție de a realiza așa ceva singur și de a
încălca un ordin dintre cele mai crude! Nu mai existau nopți pentru mine.
Adio salată; o iubeam mult, dar nu o regretam; mi se părea că uleiul nu era
făcut decât pentru a lumina. Am decis să încep să rup podeaua în prima zi
de Luni a postului Paștelui, deoarece în dezordinile carnavalului mă
temeam în fiecare zi de vizite și am prevăzut bine. Duminica la prânz am
auzit zgomotul zăvoarelor și l-am văzut pe Laurent urmat de un bărbat
gras pe care l-am recunoscut imediat ca fiind evreul Gabriel Scalon,
celebru prin abilitatea sa de a găsi bani de luat de la tineri prin afaceri
dubioase; ne-am recunoscut așa că salutările au fost cele obișnuite.
Compania acestui bărbat nu-mi făcea plăcere; dar trebuia să am răbdare; l-
au închis. I-a spus lui Laurent să meargă acasă la el pentru a-i aduce masa,
un pat și tot ceea ce era necesar; iar Laurent i-a răspuns că vor vorbi
despre aceste lucruri a doua zi.
Acest evreu, ignorant, vorbăreț și imbecil cu excepția meseriei sale a
început prin a mă felicita pentru că am fost preferat în fața oricărei alte
persoane pentru a-mi ține companie. I-am oferit ca răspuns jumătate din
mâncarea mea pe care a refuzat-o spunându-mi că el nu mănâncă decât
pur; și că aștepta să ia masa la el acasă.
 41

- Când?
- În această seară. Ați văzut că atunci când am cerut un pat mi s-a spus că
vom vorbi mâine. Este evident că asta înseamnă că nu am nevoie. Vi se
pare plauzibil că o persoană ca mine poate fi lăsată nemâncată?
- Și eu am fost tratat la fel.
- E bine, dar între noi doi este o diferență; și ca să spunem lucrurilor pe
nume între noi doi, inchizitorii au făcut o greșeală când m-au arestat și
sunt încurcați astăzi pentru a repara greșeala.
- Vă vor face probabil o pensie, pentru că sunteți o persoană care trebuie
menajată.
- Raționați foarte just; nu există persoană la bursă mai utilă decât mine în
privința comerțului interior și cei cinci înțelepți au profitat mult în urma
sfaturilor primite de la mine. Detenția mea este un eveniment neobișnuit,
care prin hazard va fi o fericire pentru dumneavoastră.
- Fericire? De ce?
- Nu va trece o lună de zile și vă voi scoate de aici. Știu cu cine trebuie să
vorbesc și în ce fel.
- Contez așadar pe dumneavoastră. Acest escroc imbecil se credea cineva.
A vrut să mă informeze de ce se spunea despre mine; și raportându-mi
doar ce se putea spune în discuțiile celor mai mari imbecili din oraș m-a
plictisit. Am luat o carte și a avut nerușinarea de a mă ruga să nu citesc.
Pasiunea sa era aceea de a vorbi și totdeauna despre el însuși.
Nu am îndrăznit să aprind lampa, și noaptea apropiindu-se s-a hotărât
să accepte pâini și vin de Chypre și salteaua mea care ajunsese pat pentru
toți noii veniți. A doua zi i s-a adus mâncare de la el de acasă și un pat.
Am avut această povară pe cap opt sau nouă săptămâni, deoarece
secretarul tribunalului a avut nevoie înainte să-l condamne la ”cele patru”
să-i vorbească de mai multe ori pentru a clarifica escrocheriile și pentru a-l
forța să desfacă contracte ilicite pe care le făcuse. Mi-a mărturisit el însuși
că a cumpărat de la M. Dominico Micheli rente care nu puteau aparține
cumpărătorului decât după moartea cavalerului Antoine tatăl său. Este
adevărat, mi-a spus el, că vânzătorul pierdea sută la sută, dar trebuie luat
 42

în considerare faptul că cumpărătorul ar fi pierdut tot dacă fiul murea

înaintea tatălui. Când am văzut că acest camarad rău nu pleca m-am
hotărât să aprind lampa; mi-a promis să fie discret, dar nu a fost decât
atâta timp cât a rămas cu mine; deoarece chiar dacă fără consecințe,
Laurent a aflat. Acest bărbat în fine era o povară care mă împiedica să
muncesc pentru fuga mea.
Mă împiedica de asemenea să mă amuz citind; cerșetor, ignorant,
superstițios, fanfaron, timid, din când în când disperat și vărsând lacrimi
pretindea să mă determine să plâng împreună cu el demonstrându-mi că
această detenție îi distrugea reputația; l-am asigurat că nu avea nici un
motiv să-i fie teamă în legătură cu reputația lui și a luat comentariul meu
drept compliment. Nu voia să fie de acord cu mine că este avar și pentru a-
l convinge l-am întrebat într-o zi dacă inchizitorii i-ar fi dat o sută de
sequini pe zi și i-ar fi deschis în același timp ușa închisorii nu ar mai fi
ieșit pentru a nu pierde cei o sută de sequini. A trebuit să fie de acord cu
mine și a râs.
Era Talmudist așa cum sunt toți evreii care trăiesc astăzi; și se
străduia să mă facă să văd că era atașat de religia lui. Fiind fiul unui Rabin
era doct în ceremonial; dar examinând în continuare genul uman am văzut
că cea mai mare parte dintre oameni cred că lucrul esențial al religiei
constă în disciplină.
Acest evreu foarte gras nu se dădea jos din pat și dormind în timpul
zilei i se întâmpla să nu poată dormi noaptea în timp ce auzea că eu dorm
suficient de bine. S-a gândit într-o noapte să mă trezească din somn.
- Ei bine pentru Dumnezeu, i-am spus, ce doriți? De ce m-ați trezit; dacă
muriți vă iert.
- Helas! Dragul meu prieten, nu pot să dorm, fie-ți milă de mine și hai să
stăm un pic de vorbă.
- Și mă numiți prieten drag? Cred că insomnia dumneavoastră este o
tortură; dar dacă altă dată, pentru a vă ușura durerea mă privați de cel mai
mare bine, de care natura îmi permite să mă bucur în marea nefericire care
mă copleșește, mă voi da jos din pat pentru a vă strânge de gât.
 43

- Iertați-mă și fiți sigur că nu vă voi mai trezi în viitor.

Este posibil că nu l-aș fi strâns de gât, dar este sigur că eram tentat să
o fac. O persoană în pușcărie care este în brațele unui somn dulce nu mai
este în pușcărie și sclavul care doarme nu simte lanțurile sclaviei la fel cu
regii nu domnesc atunci. Prizonierul trebuie să privească indiscretul care-l
trezește ca pe un călău care vine să-l priveze de libertate pentru a-l arunca
în mizerie; să adăugăm că de obicei prizonierul care doarme visează să fie
în libertate și că acest vis îi ține loc de realitate. Mă felicitam că nu am
început munca înainte de sosirea acestui individ. A cerut să se măture, iar
zbirii m-au făcut să râd când au spus că acest lucru mă omoară. A insistat.
M-am prefăcut că sunt bolnav și zbirii nu ar fi executat ordinul său dacă
m-aș fi opus; dar interesul meu cerea să fiu complezent.
În Miercurea mare, Laurent ne-a spus că după Terza M. le Cirospetto
Secretar va urca pentru a ne face vizita obișnuită cu ocazia sărbătorilor de
Paște care servește pentru a liniști inima celor care vor să primească Sfânta
Împărtășanie pentru a ști dacă au ceva de spus împotriva administrației
temnicerului. Astfel, domnule, ne-a spus el dacă aveți plângeri împotriva
mea spuneți. Îmbrăcați-vă complet, deoarece așa este eticheta. Am ordonat
lui Laurent să-mi trimită un confesor a doua zi.
M-am îmbrăcat complet, la fel ca evreul care și-a luat rămas bun de la
mine deoarece se simțea sigur că circospetto îl va pune în libertate imediat
ce-i va fi vorbit; mi-a spus că presentimentul lui era de genul celor care nu
l-au înșelat vreodată. L-am felicitat. Secretarul a sosit, a fost deschisă
celula, evreul a ieșit și s-a aruncat în genunchi; nu am auzit decât plângeri,
strigăte care au durat patru sau cinci minute fără ca secretarul să spună
vreun cuvânt. A revenit și Laurent mi-a spus să ies. Cu barba mea de opt
luni și un costum pentru dragoste făcut pentru căldura lunii iulie în acea zi
când frigul era intens eram un personaj care trebuia să stârnească râsul și
nu să inspire milă. Acest frig teribil mă făcea să tremur ca umbra făcută de
Soare când apune, ceea ce îmi displăcea, dintr-un singur motiv și anume
că secretarul ar fi putut crede că tremur de frică. Cum am iești din celulă
înclinat, reverența era făcut; m-am îndreptat, am privit fără orgoliu și
 44

înjosire, fără să mă mișc și fără să vorbesc; circospetto imobil de

asemenea a păstrat tăcerea; această scenă mută de o parte și de alta a durat
două minute. Văzând că nu spun nimic s-a înclinat ușor și a plecat. Am
reintrat și m-am dezbrăcat, iar apoi m-am pus în pat pentru a resuscita
căldura mea naturală. Evreul a fost uimit că nu am vorbit cu secretarul, în
timp ce tăcerea mea a spus mai mult decât credea el că a spus cu strigătele
lui lașe. Un prizonier ca mine în prezența judecătorului său nu trebuia să
deschidă gura decât pentru la răspunde întrebărilor.
Ziua următoare un iezuit a venit să mă spovedească, și în Sâmbăta
sfântă un preot de la Sf. Marcu a venit să-mi administreze sfânta
euharistie. Confesiunea mea părea prea laconică misionarului care a
ascultat-o; i s-a părut un lucru bun să-mi facă mai multe reproșuri înainte
să mă ierte.
- Vă rugați la Dumnezeu? M-a întrebat et.
- Mă rog de dimineața până seara și de seara până dimineața; chiar și când
mănânc și când dorm; deoarece în situația mea tot ceea ce se petrece în
mine însumi până la agitațiile mele, nerăbdările mele și rătăcirile spiritului
nu pot fi decât rugăciune în fața înțelepciunii divine, care singură vede
inima mea.
Iezuitul a răspuns cu un mic surâs doctrina mea specioasă, și a
răspuns cu un discurs metafizic care nu se potrivea deloc cu al meu. Aș fi
contrazis tot dacă abil în meseria lui nu ar fi avut talentul dă a mă uimi, și
de a mă face mai mic cât un purice print-un fel de profeție care m-a șocat.
Deoarece, a spus el, de la noi ați învățat religia pe care o profesați, exersați
ca noi, și rugați-vă la Dumnezeu așa cum v-am învățat noi, și să știți că nu
veți ieși de aici vreodată decât în ziua Sfântului patron al dumneavoastră.
După aceste cuvinte mi-a dat iertarea și a plecat. Impresia pe care a făcut-o
asupra mea a fost incredibilă; Am trecut în revistă toți sfinții pe care i-am
găsit în Almanah.
Acest iezuit era directorul conștiinței lui Flaminio Correr senator
bătrân atunci și actual inchizitor de stat. Acest senator era scriitor celebru,
 45

mare politician, foarte religios și autor de opere pioase, toate scrise în

latină. Reputația lui era fără pată.
Informat că trebuia să ies de acolo în ziua sfântului meu patron de o
persoană care probabil trebuia să știe m-am bucurat să știu că am unul și
de asemenea să știu că-l interesam; dar fiind dator să mă rog la el trebuia
să-l cunosc. Cine este el? Iezuitul însuși nu ar fi putut să-mi spună dacă ar
fi știut deoarece ar fi violat secretul; dar să vedem, mi-am spus eu dacă pot
să ghicesc. Nu putea fi decât Jacques de Compostella, al cărui nume îl
purtam, deoarece a fost chiar în ziua lui de sărbătoare când Messer Grande
mi-a dărâmat ușa. Am luat almanahul și examinând cel mai apropiat de el
l-am găsit pe Sf. Gheorghe, sfânt cu oarecare renume, dar la care nu mă
mai gândisem. M-am atașat de Sf. Marcu care a cărui sărbătoare venea pe
douăzeci și cinci ale lunii și în calitate de venețian puteam să-i pretind
protecția; i-am adresat așadar jurămintele mele, dar degeaba. Sărbătoarea
lui a trecut și eram tot acolo. Am luat un altul Sf. Iacob frate al lui I.H.
care merge împreună cu Sf. Filip, dar m-am înșelat de asemenea și atunci
m-am atașat de Sf. Antonie, care a făcut, după cum se spune la Padova
treisprezece miracole pe zi; dar de asemenea degeaba. Am trecut astfel de
la unul la altul și fără să-mi dau seama m-am obișnuit să sper degeaba în
protecția sfinților. Am fost convins că sfântul în care trebuia să-mi pun
încrederea era zăvorul transformat în suliță. În ciuda acestor lucruri
profeția iezuitului s-a adeverit. Am ieșit de acolo în ziua tuturor sfinților,
așa cum va vedea cititorul și este sigur că dacă aș fi avut unul, protectorul
meu trebuia să fie sărbătorit în acea zi pentru sunt toți.
Două sau trei săptămâni după Paște am scăpat de evreu; dar acest
sărman individ nu a fost trimis acasă; a fost condamnat la ”cele patru”
unde a rămas doi ani și apoi a plecat să-și ducă zilele la capăt la Trieste.
Imediat ce m-am văzut singur, m-am pus pe treabă, cu cea mai mare
grabă. Aveam nevoie să mă grăbesc înainte de sosirea unui nou musafir
care ar fi dorit să se măture. Am scos patul, am aprins lampa și m-am
aruncat pe podea cu sulița în mână după ce am întins un prosop lângă mine
pentru a aduna resturile de lemn pe care le rupeam cu vârful zăvorului;
 46

trebuia să distrug podeaua înfigând fierul în ea; aceste fragmente la

început nu erau mai mari decât un grăunte; dar apoi au fost din ce în ce
mai mari. Podeaua era din lemn de larice de șaisprezece degete lățime; am
început să lovesc la conexiunea cu o altă scândură; nu avea nici cuie, nici
lamă de fier și lucrarea mea era continuă. După șase ore de muncă am
legat prosopul și l-am plasat alături pentru a-l goli a doua zi în spatele
grămezii de caiete care era în mansardă. Fragmentele rupturii formau un
volum de patru sau cinci ori mai mare decât cavitatea de unde l-am scos;
Am pus patul la loc și a doua zi golind prosopul mi-am dat seama că nu
am de ce să mă tem că fragmentele ar putea fi văzute.
A doua zi am găsit sub prima scândură care avea o grosime de două
degete o a doua scândură pe care am considerat-o asemănătoare cu prima.
Neavând nefericirea de a primi vizite și fiind tot timpul turmentat de frica
de a primi am ajuns în trei săptămâni la distrugerea perfectă a trei scânduri
sub care am găsit plafonul încrustat de bucăți de marmură care la Veneția
se numește terrazzo marmorin. Este unul obișnuit pentru toate casele din
Veneția care nu aparțin oamenilor săraci. Marii seigneurs chiar îl preferă
în dauna aterrazzo cu parchet. Am fost consternat de faptul că zăvorul meu
nu reușea să-l distrugă; degeaba apăsam și împingea, vârful aluneca. Acest
incident m-a demoralizat. Mi-am adus aminte din Hannibal că după Tite-
live s-a format un pasaj prin munții Alpi zdrobind roca cu toporul după ce
fusese udată cu oțet. Credeam că Hannibal a reușit acest lucru nu cu
”aceto” (oțet) ci cu ”asceta” care în latina de Padova putea fi același lucru
cu ”ascia” iar eroarea se datora celor care au copiat cartea. Am vărsat
totuși în cavitate o sticlă de oțet pe care-l aveam și a doua zi fie din cauza
oțetului, sau unei răbdări mai mari am văzut că pot avansa, deoarece nu
era vorba să sparg bucăți mici de marmură ci să o pulverizez cu vârful
suliței cimentului care le unea; și am fost mulțumit când am văzut că era
dificil doar la suprafață. În patru zile am distrus tot acest pavaj fără ca
vârful suliței să se tocească. Luciul suprafețelor era chiar mai frumos.
Sub marmură am găsit o altă scândură așa cum mă așteptam; trebuia
să fie ultima; adică prima în ordinea tavanului apartamentului ale căror
 47

grinzi îl susțineau; am început să rup această scândură cu oarecare

dificultate majoră din cauză că gaura avea zece degete adâncime. Mă
abandonam milei lui Dumnezeu. Spiritele tari care spun că rugăciunea nu
folosește la nimic nu știu ce vorbesc. Știu că după ce m-am rugat la
Dumnezeu mă găsesc întotdeauna mai puternic; și este suficient pentru a-i
dovedi utilitatea, creșterea în vigoare vine imediat de la Dumnezeu.
Pe douăzeci și cinci ale lunii iunie, era ziua în care republica Veneției
celebra apariția prodigioasă a evangheliei Sf. Marcu sub forma
emblematică a unui leu cu aripi în biserica ducală spre finalul secolului al
cincilea, eveniment care demonstrează înțelepciunii senatului că este
timpul să mulțumească Sf. Teodor, al cărui credit nu era suficient de
puternic pentru că și-a luat drept patron pe discipolul Sf. Pavel pe care
Dumnezeu i l-a trimis. În aceiași zi la trei ore după prânz când eram
complet gol și plin de transpirație întins pe burtă și lucrând la gaură am
auzit cu o frică mortală scrâșnetul zăvoarelor de la ușa primului coridor.
Am stins lampa, am lăsat în gaură sulița și am aruncat în interior prosopul,
m-am ridicat, am pus în grabă patul și scândurile de la pat în alcov; am
aruncat deasupra salteaua și neavând timp de a pune și cearceafurile am
căzut peste el ca mort când Laurent tocmai deschidea ușa celulei mele.
Doar câteva secunde au lipsit pentru a fi prins. Laurent m-ar fi călcat dacă
nu aș fi strigat, ceea ce l-a făcut să dea înapoi aplecat peste ușă spunând cu
emfază Helas! Dumnezeule! Vă plâng deoarece o persoană stă aici ca într-
un furnal. Ridicați-vă și mulțumiți lui Dumnezeu pentru că vă trimite o
companie excelentă.
- Intrați seigneur a spus nefericitului care-l urma. Acest nenorocit nu a luat
seamă de nuditatea mea și iată-l pe noul venit că intră ocolindu-mă în timp
ce neștiind ce să fac am luat cearceafurile și le-am aruncat pe pat, negăsind
pe nicăieri o cămașă pe care decența mă obliga să o pun pe mine. Acest
nou sosit a crezut că intră în iad. A strigat, unde sunt! Unde m-au pus? Ce
căldură! Ce putoare! Cu cine sunt. Laurent l-a chemat atunci afară
rugându-mă să pun o cămașă și să ies din celulă; i s-a spus că avea ordin
să meargă acasă la el pentru a lua un pat și tot ceea ce mai dorea și că până
 48

la întoarcere putea să se plimbe prin mansardă iar celula cu ușa deschisă s-

ar mai fi răcorit iar mirosul de ulei ar fi dispărut. El venea de la lampa pe
care am stins-o. Laurent nu mi-a pus nici o întrebare; știa așadar tot; evreul
i-a spus tot. Cât de fericit eram că nu a putut să-i spună mai mult! Am avut
în acea zi o oarecare considerație pentru Laurent.
După ce am luat repede o cămașă și un halat de cameră am ieșit. Noul
prizonier scria cu creionul ce anume dorea de acasă. El a fost cel care a
spus primele cuvinte văzându-mă, iată-l pe Casanova. L-am recunoscut
imediat pe abatele conte Fenarolo Gressan, în vârstă de cincizeci de ani,
bărbat amabil, bogat și apreciat în toate companiile frumoase. A venit să
mă îmbrățișeze și când i-am spus că am văzut acolo sus pe toată lumea cu
excepția lui nu a putut să-și oprească lacrimile care le-au stârnit pe ale
mele.
Imediat ce am rămas singuri i-am spus ca atunci când va sosi patul lui
îi voi oferi alcovul, dar că mi-ar face plăcere să refuze și că nu va cere să
se măture celula, motivele spunându-i-le când vom avea mai mult timp. I-
am spus motivul mirosului de ulei și după ce m-a asigurat că va păstra
secretul în legătură cu toate mi-a spus că se consideră fericit că a fost pus
cu mine. Mi-a spus că nimeni nu știa crima pentru care eram acolo și că în
consecință toată lumea încerca să ghicească. Se spunea că eram șeful unei
noi religii; alții spuneau că Madame Memmo a convins Tribunalul că-i
învățam ateismul pe fii săi. Se spunea că M. Antonio Condulmer inchizitor
m-a închis în calitate de perturbator al liniștii publice deoarece fluieram la
comediile abatelui Chiari și că voiam să merg la Padova intenționat pentru
a-l ucide.
Toate aceste acuzații aveau ceva fundamentat care le făcea plauzibile;
dar ele erau toate inventate. Nu eram așa de curios de religie pentru a mă
gândi să construiesc una nouă. Cei trei fii ai lui Madame Memo plini de
inteligență erau făcuți mai mult pentru a seduce decât pentru a fi seduși,
iar M. Condulmer ar fi avut mult de muncă dacă ar fi dorit să-i închidă pe
cei care-l fluierau pe abatele Chiari. În ceea ce privește pe acest abate care
fusese iezuit l-am iertat.
 49

Spre seară i-au adus patul, un fotoliu, lenjerie, parfumuri, o masă

bună și vinuri bune. Abatele nu a putut să înghită nimic; dar eu nu l-am
imitat. Au pus patul lui fără să-l deplaseze pe al meu și ne-au închis.
Am început prin a scoate afară din gaură lampa mea și prosopul care
căzuse în caserolă și se îmbibase de ulei. Am râs mult. Un accident cu
consecințe mici, întâmplat din motive care ar fi putut avea consecințe
tragice te poate face să râzi; am pus totul în ordine; și am reaprins lampa, a
cărei istorii l-a făcut pe abate să râdă. Am petrecut noaptea fără să
dormim, nu atât din cauza unui milion de purici care ne atacau, cât mai
ales din cauza a o sută de discuții interesante care nu se mai terminau. Iată
istoria detenției lui așa cum mi-a povestit-o el însuși.
Ieri la ora douăzeci am urcat într-o gondolă împreună cu Madame
Alessangri, contele Paul Martinegro; și am ajuns la Fusine la ora douăzeci
și unu, iar la Padova la ora douăzeci și patru pentru a vedea opera, iar apoi
să ne întoarcem aici imediat după aceea. La al doilea act geniul meu rău
m-a făcut să merg în sala în care l-am văzut pe contele Rosemberg,
ambasador al Vienei, cu masca ridicată și la zece pași de el pe Madame
Razzini, al cărei soț este pe punctul de a pleca în calitate de ambasador al
Republicii la aceiași curte. Am făcut o reverență ambilor și tocmai voiam
să ies când ambasadorul mi-a spus cu voce tare sunteți fericită să puteți
face curte unei doamne așa de amabile; doar în acele momente când
personajul pe care-l reprezint face ca cea mai frumoasă țară din lume să
ajungă o galeră. Spuneți-i, vă rog, care sunt legile care mă împiedică să-i
vorbesc aici, neavând forța să o fac la Viena, unde o voi vedea anul viitor
și unde-i voi declara război. Madame Razzini care și-a dat seama că se
vorbea despre ea, m-a întrebat ce a spus contele, și i-am relatat cuvânt cu
cuvânt totul; spuneți-i, mi-a spus ea, că accept declarația de război și că
vom vedea care dintre noi doi a ști să lupte mai bine. Nu am crezut că voi
comite o crimă să transmit acest răspuns care nu era decât un compliment.
După operă am mâncat un pui și ne-am întors aici la orele paisprezece.
Tocmai voiam să merg să mă culc până la orele douăzeci, când un servitor
mi-a dat un bilet care îmi ordona să fiu la ”bussola” la orele nouăsprezece
 50

pentru a auzi ceea ce circospetto Bucinello secretarul consiliului celor zece

avea să-mi spună. Uimit de acest ordin, întotdeauna de rău augur, și foarte
supărat că trebuie să mă supun, am mers la ora indicată în prezența
ministrului care fără să-mi spună un cuvânt a dat ordin să fiu adus aici.
Nimic nu era așa de inocent ca această greșeală; dar sunt în lume legi
pe care cineva le poate viola inocent, iar cei care le încalcă nu sunt mai
puțin vinovați. I-am făcut un compliment pentru că știa crima de care era
vinovat și pentru detenție, iar cum greșeala lui era puțin importantă i-am
spus că va sta cu mine o săptămână, iar apoi i se va spune să meargă acasă
la Brescia pentru șase luni. Mi-a răspuns sincer că nu credea că va sta
acolo șapte zile, și iată o persoană care nu se simte vinovată, nu poate să
conceapă că poate fi pedepsită. L-am lăsat să se flateze singur; dar ceea ce
i-am spus s-a adeverit. M-am hotărât să-i țin companie pentru a-i alina
suferința cât puteam. Mi-am apropiat nefericirea lui până la punctul în care
am uitat-o pe a mea atâta timp cât a stat cu mine.
A doua zi în zori Laurent a adus cafea și într-un coș mare masa
pentru abatele conte, care nu putea concepe cum o persoană poate dori să
mănânce la acea oră. Ne-au lăsat să ne plimbăm o oră, iar apoi am fost
închiși. Puricii care ne chinuiau au fost cauza pentru care m-a întrebat de
ce nu vreau să măturăm. Nu am putut să sufăr să mă creadă un porc, nici
că mă gândeam că pielea mea era mai dură decât a lui; i-am spus totul și
chiar i-am arătat. L-am văzut surprins și chiar umilit pentru că m-a forțat
să-i fac această confidență importantă. M-a încurajat să muncesc și să
termin gaura în aceiași zi, dacă era posibil pentru a mă coborî el însuși și
să retragă coarda deoarece le nu se sinchisea de a-și face problemele mai
mari din cauza unei evadări. I-am arătat cum aș fi coborât singur și aș fi
tras după mine coarda; era o mică baghetă atașată de un capăt la o sfoară
lungă. Cearceafurile nu trebuiau legate de pat decât cu această baghetă
care trebuia să intre în coardă pe dedesubtul capului patului din două părți;
firul subțirea ajungea până în camera inchizitorilor unde aș fi coborât iar
apoi l-aș fi tras după mine. Nu avea dubii în privința reușitei și m-a
felicitat, cu atât mai mult cu cât această precauție era indispensabilă,
 51

deoarece dacă cearceafurile ar fi rămas atârnate ar fi fost principalul obiect

care ar fi sărit în ochii lui Laurent care nu putea să ajungă la celula mea
decât trecând prin această cameră; m-ar fi căutat imediat, m-ar fi găsit și
m-ar fi arestat. Camaradul meu nobil a fost convins că trebuia să-mi
suspend munca, deoarece trebuia să mă tem că voi fi surprins cu atât mai
mult cu cât mai aveam nevoie de câteva zile pentru a termina această
gaură care l-ar fi costat pe Laurent viața. Dar gândul de a-mi cumpăra
libertatea pe cheltuiala zilelor lui ar fi putut să-mi încetinească graba de a-
mi câștiga libertatea? Aș fi acționat la fel chiar atunci când consecințele
fugii mele ar fi adus moartea tuturor zbirilor Republicii. Dragostea de țară
ajungă doar o fantomă în fața spiritului unei persoane oprimate de aceasta.
Starea mea de spirit bună nu împiedica pe camaradul meu de a cădea
în perioade de tristețe. Era îndrăgostit de Madame Alessangri care fusese
cântăreață și care era amanta sau soția prietenului său Martinegro și ar fi
trebuit să fie fericit; dar cu cât amantul este mai fericit cu atât mai nefericit
ajunge dacă pierde din brațe obiectul pe care-l iubește. Suspina, lacrimile
începeau să-i curgă din ochi, și admitea că iubește o femeie care aduna
toate virtuțile. Îi plângeam sincer de milă, fără să-i spun pentru a-l consola
că amorul nu este decât o bagatelă, consolare și de asemenea nu este
adevărat că amorul nu este decât o bagatelă deși pare o contradicție.
Cele șapte zile pe care le-am prezis au trecut repede; am pierdut
această companie dragă; dar nu am avut timp să regret. Nu am avut grijă
să recomand acestei persoane să fie discretă; cel mai mic dubiu al meu ar
fi insultat inima lui frumoasă.
Pe trei iulie Laurent i-a spus să fie pregătit să iasă la Terza, care în
această lună sună la ora douăsprezece. Din acest motiv nu i s-a mai adus
de mâncare și l-am văzut impresionat când a văzut că mi-au rămas patru
sequini și i-am spus că-i fac cadou soției sale. Nu i-am spus că era chiria
pentru lampa mea; dar probabil s-a gândit la asta.
Dăruit în întregime muncii, am văzut opera mea adusă la perfecțiune
pe douăzeci și trei august. Această durată a fost cauzată de un incident
foarte natural. Când am rupt ultima scândură întotdeauna cu cea mai mare
 52

atenție pentru a o face foarte subțire; ajungând foarte aproape de suprafața

opusă am pus ochiul într-o gaură mică prin care vedeam camera
inchizitorilor, dar în același timp am văzut la distanță mică prin aceiași
gaură o suprafață perpendiculară de aproximativ opt degete. Era ceea ce
mă temeam mereu; una dintre grinzile care susțineau plafonul. M-am
văzut forțat să fac gaura mai largă de partea opusă grinzii, deoarece
aceasta făcea pasajul așa de strâmt încât persoana mea cu talie mare nu ar
fi putut să treacă pe acolo. A trebuit să lărgesc deschiderea cu un sfert
temându-mă în continuare că spațiul dintre cele două grinzi să nu fie prea
mic. După mărirea găurii, o a doua găurică m-a făcut să văd că Dumnezeu
a binecuvântat lucrarea mea. Am astupat cele două găurele pentru a
împiedica micile fragmente să cadă în cameră; sau ca o rază de lumină de
la lampa mea să nu ofere indicații despre lucrarea mea oricui ar fi zărit-o.
Am fixat momentul evadării mele în noaptea precedentă sărbătorii Sf.
Augustin deoarece știam că în această zi de sărbătoare marele Consiliu se
adună și că în consecință nu ar fi fost lume la ”bussola” alăturată camerei
prin care trebuia neapărat să trec. Am fixat ieșirea în noaptea de douăzeci
și șapte.
În ziua de douăzeci și cinci la prânz mi s-a întâmplat ceea ce mă face
să tremur și astăzi când scriu. Fix la prânz am auzit scrâșnetul zăvoarelor
și am crezut că mor. O bătaie violentă de inimă care lovea trei sau patru
degete mai jos decât în regiunea obișnuită m-a făcut să cred că am ajuns în
ultima zi. M-am aruncat pierdut pe fotoliul meu. Laurent a intrat în
mansardă, a pus capul la grilă spunându-mi cu un ton de bucurie: vă felicit
Monsieur de știrea nouă pe care v-o aduc. Crezând imediat că era vorba de
libertatea mea, deoarece nu știam alta care ar fi putut fi bună mă vedeam
pierdut. Descoperirea găurii ar fi revocat grația mea.
Laurent a intrat și mi-a spus să merg cu el.
- Așteptați să mă îmbrac.
- Nu are importanță, deoarece nu faceți decât să vă mutați din celula asta
nenorocită în alta clară și nouă unde prin două ferestre veți vedea jumătate
 53

din Veneția și unde puteți să stați în picioare și unde.... Dar nu mai

puteam, simțeam că mor.
- Dați-mi oțet, i-am spus. Mergeți să spuneți Secretarului că mulțumesc
tribunalului de această grație și că-i rog în numele lui Dumnezeu să mă
lase aici.
- Mă faceți să râd. Ați înnebunit? Cineva vine să vă scoată din infern
pentru a vă plasa în Paradis și refuzați? Haideți, haideți trebuie să vă
supuneți, ridicați-vă. Vă voi da brațul și vă voi aduce hainele și cărțile.
Uluit și obligat să nu mai răspund cu cel mai mic cuvânt m-am ridicat
și am iești din celulă și instantaneu am simțit o mică ușurare auzind că
ordonă unuia dintre oamenii lui de a mă urma cu fotoliul meu. Sulița era
ascunsă ca de obicei în saltea și era încă ceva. Aș fi vrut să fiu urmat și de
gaura frumoasă pe care am făcut-o cu așa de mult efort și pe care trebuia
să o abandonez; dar era imposibil. Corpul meu mergea dar inima mea
rămânea acolo.
Cu brațul sprijinit pe acest individ care prin râsetele sale credea că
excită curajul meu am trecut prin două coridoare strâmte, iar apoi am
coborât trei trepte și am intrat într-o sală mare iluminată, iar la
extremitatea ei într-un colț pe stânga am intrat pe o ușă mică într-un
coridor care avea două picioare lățime și douăsprezece de lungime și două
ferestre cu grile unde se putea distinge de sus cea mai mare parte a
orașului până la Lido. Dar nu eram în situația de a mă consola cu o
priveliște frumoasă.
Ușa celulei era la colțul acestui coridor; am văzut o fereastră cu grile
care era vis a vis de una care lumina coridorul, în așa fel încât prizonierul
chiar dacă era închis se putea bucura în bună parte de această perspectivă
agreabilă. Cel mai important era că această fereastră fiind deschisă lăsa să
intre un vând blând și proaspăt care tempera căldura și care era un
adevărat balsam pentru creatura sărmană care trebuia să respire în interior
în special în acest sezon.
Nu am făcut aceste observații atunci așa cum cititorul își poate
imagina. Imediat ce Laurent m-a văzut în celulă a adus și fotoliul meu și
 54

m-am așezat pe el imediat; apoi a plecat spunându-mi că va aduce imediat

și patul cu tot ceea ce îmi aparținea.
Orice persoană chemată să judece imposibilitatea sau posibilitatea
morală are dreptate de a nu pleca vreodată decât de la el însuși, deoarece
fiind de bună credință nu poate admite o forță interioară în orice altceva
dacă nu simte germenele în el însuși. Ceea ce am găsit în mine însumi din
acest punct de vedere este că oamenii printr-o forță câștigată cu ajutorul
unui mare studiu pot ajunge să se abțină să strige când sunt îndurerați și să
se mențină tari în a se apăra împotriva impulsurilor primelor moment.
Abținerea și susținerea caracterizează un bun filosof, dar durerile materiale
ale stoicilor, nu vor fi mai mici decât cele care-l turmentează pe epicurian;
și supărările vor fi mai arzătoare pentru cel care nu le disimulează decât
pentru un altul care-și procură o alinare reală atunci când se plânge.
Oamenii care vor să pară indiferenți la un eveniment care decide starea lor
nu are decât aerul indiferenței, cel puțin dacă nu este imbecil sau înfuriat.
Cel care se laudă cu liniștea perfectă minte.
Stăteam pe fotoliu stupefiat; nemișcat ca o statuie; vedeam că am
pierdut toate eforturile pe care le-am făcut și nu puteam să mă căiesc. Mă
vedeam lipsit de speranță și nu simțeam o altă ușurare decât aceea că mă
gândeam la viitor.
Gândurile mele s-au ridicat până la Dumnezeu, simțindu-mă pedepsit
de el, pentru că mi-a acordat răgazul să termin lucrarea și am abuzata de
grația lui întârziind trei zile pentru a mă salva. Era adevărat că aș fi putut
coborî trei zile mai devreme, dar nu mi se părea că merit o asemenea
pedeapsă pentru că am amânat în grație din cauza prudenței, adoptând o
precauție care mi se părea normală, și care din contră merita o
recompensă, deoarece dacă ar fi trebuit să urmez toată nerăbdarea mea
naturală ar fi trebuit să înfrunt pericole.
Pentru a brusca rațiunea care m-a făcut să amân fuga mea până pe
data de douăzeci și șapte ale lunii August aș fi avut nevoie de o revelație și
lectura Mariei d’Agreda nu m-a făcut să ajung nebun.
 55

Capitolul IV

Evadarea mea din închisoare prin acoperișul palatului ducal

Un minut mai târziu doi zbiri mi-au adus patul și au plecat pentru a
reveni imediat cu toate hainele mele, dar două ore s-au scurs fără să văd
vreo persoană, în ciuda faptului că ușile de la celula mea erau deschise.
Această întârziere îmi cauza o grămadă de gânduri, dar nu puteam să
ghicesc nimic. Trebuind să mă tem de toate, încercam să mă liniștesc
pentru a rezista la tot ceea ce putea să mi se întâmple mai dezagreabil.
În afară de plumbi, de ”cele patru”, inchizitorii mai posedau de
asemenea nouăsprezece închisori înfricoșătoare sub pământ în același
palat ducal, unde-i condamnau pe criminalii care meritau moartea. Toți
judecătorii suverani de pe pământ au crezut totdeauna că lăsând în viață o
persoană care merită moartea i se făcea o grație indiferent cât de mare era
oroarea durerii cu care au substituit-o. Mi se pare că acest lucru nu poate
părea o grație decât dacă este și pentru cel vinovat; însă acesta nu este
consultat. Justiția ajunge injustiție.
Cele nouăsprezece închisori subterane seamănă perfect cu morminte;
dar sunt numite puțuri, deoarece sunt tot timpul inundate de două picioare
de apa mării care intră acolo prin aceiași gaură acoperită cu grilă pe unde
primesc și un pic de lumină; aceste găuri nu au decât un picior pătrat.
Prizonierul este obligat, cel puțin dacă nu-i place să stea toată ziua într-o
baie cu apă sărată până la genunchi să stea așezat pe un suport unde este
așezată și salteaua și unde este pusă dimineața apa, supa și pâinea pe care
trebuie să le mănânce imediat, deoarece dacă întârzie, șoarecii din mare
foarte mari i le vor smulge din mâini. În această închisoare oribilă, unde
de obicei deținuții sunt condamnați pentru tot restul zilelor și cu o
asemenea hrană destul de mulți ajung până la bătrânețe. Un scelerat care a
murit în acele vremuri acolo a fost închis la vârsta de patruzeci de ani.
 56

Convins că ar fi meritat moartea este posibil ca această închisoare să i se fi

părut o grație. Sunt oameni care nu se tem decât de moarte. Cel de care
vorbesc se numea Beguelin; era francez. A servit în calitate de căpitan de
trupe ale republicii în ultimul război pe care aceasta l-a dus împotriva
turcilor în anul 1716, și la Corfu sub ordinele mareșalului conte de
Schulembourg, care l-a obligat pe marele Vizir să ridice asediul. Acest
Beguelin a servit ca spion pentru mareșal, deghizându-se în turc și
mergând cu curaj în armata inamică; dar în același timp servea ca spion și
pentru marele Vizir. Fiind recunoscut vinovat de dublu spionaj el merita
moartea și este sigur că trimițându-l să moară la puțuri i s-a făcut o grație,
și de asemenea este adevărat că a trăit acolo treizeci de ani. Nu a putut
decât să se plictisească și să-i fie tot timpul foame. Probabil a spus ”Dum
vita superest bene est” (Dacă doar viața rămâne totul e bine). Dar
închisorile pe care le-am văzut la Spilberg în Moravia, unde clemența îi
ducea la moarte pe cei vinovați, și unde sceleratul nu putea vreodată să
ajungă să reziste un an sunt la fel de dure ca moartea pe care o provoacă.
”Siculi non invenere tyranni” (Tiranii sicilieni nu au inventat o tortură mai
rea).
În cele două ore de așteptare m-am gândit că voi fi trimis la puțuri.
Într-un loc unde nefericitul este hrănit de speranțe himerice trebuie de
asemenea să aibă frici care creează stări de panică lipsită de rațiune.
Tribunalul, stăpânul mansardei și al subteranelor marelui palat, ar fi putut
foarte bine să trimită în iad pe cineva care ar fi încercat să dezerteze din
purgatoriu.
În final am auzit pași furioși care se îndreptau spre locul unde eram.
L-am văzut pe Laurent pe care furia îl desfigura. Făcând spume de furie,
înjurând de Dumnezeu și de toți sfinții a început prin a-mi ordona să-i dau
toporul și uneltele pe care le-am folosit pentru a rupe podeaua și să-i spun
care dintre zbiri i le-a adus. I-am răspuns, fără să mă mișc, că nu știam
despre ce îmi vorbește. A ordonat atunci să fiu percheziționat. Dar la acest
ordin m-am ridicat repede, i-am amenințat pe nenorociți și dezbrăcându-
mă complet le-am spus să-și facă meseria. A căutat în saltea și chiar în
 57

găleata de nevoi. A luat în mâni perna fotoliului și negăsind nimic

rezistent a aruncat-o cu dispreț pe pământ.
- Nu vreți, mi-a spus el, să-mi ziceți unde sunt instrumentele cu care ați
făcut gaura, dar veți fi forțat să vorbiți de cineva.
- Dacă este adevărat că am făcut o gaură în podea voi spune că am primit
instrumentele chiar de la dumneavoastră înșivă și că vi le-am dat înapoi.
- La acest răspuns pe care oamenii lui, iritați probabil chiar de el, au
aplaudat; el a urlat și s-a dat cu capul de perete, a lovit din picioare; am
crezut că și-a pierdut mințile. A iești, și oamenii lui mi-au adus hainele,
cărțile, sticlele și tot restul cu excepția lămpii și a pietrei. După aceasta,
înainte de a ieși de pe coridor a închis ferestrele pe unde puteam primi un
pic de aer. M-am găsit închis într-un loc mic unde aerul nu putea intra prin
nici o deschizătură. Mărturisesc că după plecarea lui am considerat că am
scăpat ieftin. În ciuda spiritului meseriei, nu s-a gândit să întoarcă fotoliul
invers. Găsindu-mă în continuare posesor al zăvorului, am adorat
providența și am crezut că în continuare pot să contez pe ea pentru a-l
folosi să fug.
Căldura mare și bulversarea din timpul zilei mă împiedicau să dorm.
A doua zi de dimineață mi-a adus vin care se transformase în oțet și apă
împuțită, salată putredă și carne stricată, iar pâinea era foarte dură; nu a
făcut curățenie și când l-am rugat să deschidă ferestrele nici nu mi-a
răspuns. O ceremonie care a început în acea zi a fost aceea ca un zbir cu o
bară de fier făcea turul celulei mele lovind podeaua peste tot și pereții, în
special sub pat. Am observat că zbirul nu lovea vreodată tavanul. Această
observație m-a făcut să născocesc proiectul de a ieși prin acoperiș; dar
pentru a duce la bun sfârșit proiectul erau necesare combinații care nu
depindeau de mine; deoarece eu nu puteam să fac nimic care să nu fie
expus vederii. Celula era nouă; cea mai mică zgârietură ar fi sărit în ochii
oricui intra.
Am petrecut o zi crudă. Căldura intensă începea spre prânz. Credeam
pur și simplu că mă sufoc. Mă găseam într-un veritabil cuptor. Mi-a fost
imposibil să mănânc sau să beau, deoarece totul era corupt. Slăbiciunea
 58

cauzată de căldură și transpirația care ieșea din tot corpul meu cu picături
mari nu-mi permiteau nici să merg, nici să citesc. Masa de a doua zi a fost
la fel; putoarea cărnii pe care mi-a adus-o mi-a ajuns imediat la nas. L-am
întrebat dacă avea ordin să mă facă să mor de foame și de căldură, iar el a
plecat fără să-mi răspundă. A făcut același lucru și ziua următoare. I-am
spus să-mi dea creion, deoarece voiam să scriu ceva secretarului și fără să-
mi răspundă a plecat. Am mâncat supa cu dispreț și am înmuiat pâinea în
vin de Chypre pentru a-mi păstra forțele și pentru a-l omorî a doua zi
înfigându-i sulița în piept; situația ajunsese așa de serioasă încât nu aveam
altă cală de urmat; dar a doua zi în loc să execut proiectul meu, m-am
mulțumit să-i jur că-l voi omorî atunci când voi fi pus în libertate; a râs și
fără să-mi răspundă a plecat. Am început să cred că acționa astfel din
ordinul secretarului, căruia probabil i-a spus de gaură. Nu știam ce să fac;
răbdarea mea lupta cu disperarea; simțeam că mor de inaniție.
În a opta zi cu urlete de disperare și în prezența zbirilor; i-am cerut
să-mi dea socoteală pentru banii mei numindu-l călău infam. Mi-a răspuns
că-mi va da socoteală a doua zi; dar înainte să închidă celula am luat cu
violență căldarea cu nevoi și i-a arătat că o voi arunca pe coridor; a spus
atunci unui zbir să o ia, iar aerul fiind infect a deschis o fereastră; dar după
ce zbirul a golit-o a închis fereastra și a plecat disprețuind strigătele mele.
Aceasta era situația în care mă găseam; văzând că ceea ce am obținut a
fost o consecință a injuriilor pe care i le-am spus, m-am hotărât să-l tratez
și mai rău a doua zi.
A doua zi furia mea s-a calmat. Înainte să-mi prezinte socotelile mi-a
dat un coș cu lămâi pe care mi l-a trimis M. de Bragadin și am văzut o
sticlă mare cu apă pe care am socotit-o ca fiind bună, mâncarea consta
dintr-un pui care arăta bine; iar în afară de asta un zbir a deschis ferestrele.
Când mi-a prezentat socotelile nu mi-am aruncat ochii decât pe sumă și i-
am spus să dea restul soției sale cu excepția unui sequin pe care i-am
ordonat să-l împartă oamenilor lui care erau acolo și care mi-au mulțumit.
Rămânând singur cu mine, iată discursul pe care mi l-a ținut cu un aer
senin.
 59

Mi-ați spus deja, Monsieur, că eu însumi v-am dat cele necesare

pentru a face gaura enormă pe care ați făcut-o în celula cealaltă, astfel sunt
foarte curios. Dar cu titlu de grație aș putea ști cine v-a dat cele necesare
pentru a face o lampă?
- Dumneavoastră înșivă.
- Nu credeam că inteligența stă în nerușinare.
- Nu mint. Dumneavoastră mi-ați dat cu propriile mâini tot ceea ce era
necesar, ulei, piatră de pușcă și chibrituri; aveam eu restul.
- Aveți dreptate. Puteți să mă convingeți cu aceiași facilitate că v-am dat
de asemenea instrumentele necesare pentru a face gaura?
- Da, cu aceiași facilitate. Nu am primit nimic aici decât de la
dumneavoastră.
- Dumnezeule ai milă de mine. Ce aud! Spuneți-mi cum v-am dat un
topor.
- Vă voi spune totul dacă doriți, dar în prezența Secretarului.
- Nu mai vreau nimic să știu, și vă cred. Tăceți din gură și gândiți-vă că
sunt o persoană sărmană și că am copii. A plecat ținându-și capul în mâini.
Am rămas mulțumit de a fi găsit mijlocul prin care acest nemernic să
se teamă de mine, și căruia îi era scris că va plăti cu viața din cauza mea.
Atunci mi-am dat seama că propriul lui interes îl forța să nu spună nimic
despre tot ceea ce am făcut.
Am ordonat lui Laurent să-mi cumpere toate operele Marchizului
Maffei; această cheltuială i-a displăcut și nu a îndrăznit să-mi spună. M-a
întrebat ce nevoie am să cumpăr alte cărți în timp ce aveam deja multe.
- Le-am citit pe toate și am nevoie de altele noi.
- Vă voi împrumuta cărți de la cineva care este aici și veți putea să
împrumutați din cărțile dumneavoastră și astfel economisiți banii.
- Aceste cărți sunt romane și nu-mi plac.
- Sunt cărți științifice; și dacă credeți că sunteți singurul cap inteligent care
se găsește aici vă înșelați.
- Sunt de acord. Vom vedea. Iată o carte pe care o împrumut unui cap
inteligent. Aduceți-mi una de asemenea.
 60

I-am dat ”Rationarium” de Petau și patru minute după aceea mi-a

adus primul volum de Wolff. Suficient de mulțumit am revocat ordinul de
cumpăra Maffei și foarte satisfăcut de a mă fi determinat să înțeleg
lucrurile relativ la această chestiune a plecat.
Mai puțin încântat să mă amuz cu această lectură savantă am prins
ocazia să încep o corespondență cu cineva care ar fi putut să mă ajute în
proiectul de a fugi pe care-l schițasem deja în cap. Am deschis cartea și
am găsit o foaie de hârtie pe care am citit șase versuri bune la parafraza lui
Seneca ”Calamitosus est animus futuri anxius”. Am făcut imediat alte
șase. Îmi lăsasem să crească unghia de la degetul mic de la mâna dreaptă
pentru a mă curăța în ureche, am tăiat-o cu vârf și am făcut o pană, iar în
loc de cerneală m-am folosit de suc de mure negre și am scris versurile
mele pe aceiași hârtie. În afară de asta, am scris catalogul de cărți pe care
le aveam și l-am pus într-un dosar din coperta aceleiași cărți. Toate cărțile
legate în carton în Italia formează sub legătură pe la spate un fel de
buzunar. Pe spatele aceleiași cărți unde se scrie titlul am scris ”latet”.
Nerăbdător să primesc un răspuns i-am spus lui Laurent imediat a doua zi
că am citit deja toată cartea și că aceiași persoană mi-ar fi făcut plăcere să-
mi trimită o alta. Mi-a adus pe loc volumul doi.
Un bilet volant între foile cărții scris în latină vorbea astfel. Suntem
doi împreună în această celulă și resimțim cea mai mare plăcere prin care
ignoranța unui avar ne procură un privilegiu fără exemplu. Eu, cel care
scriu, mă numesc Marin Balbi nobil venețian, călugăr Somasc. Camaradul
meu este contele Andre Asquin din Udine capitala lui Friuli. Mi-a ordonat
să vă spun că puteți dispune de toate cărțile sale, al căror catalog îl găsiți
în buzunarul legăturii. Avem nevoie, Monsieur, de toate precauțiunile
pentru a ascunde de Laurent micul nostru comerț epistolar.
Uniformitatea ideilor noastre de a ne trimite catalogul și de a-l
ascunde în cavitatea de la cotorul cărții, deoarece lucrul mi s-a părut
dependent de bunul simț, dar recomandarea de precauțiuni mi s-a părut
neobișnuită în timp ce scrisoarea care spunea aceste lucruri era volantă.
Laurent nu doar putea, ci ar fi trebuit să deschidă cartea și văzând
 61

scrisoarea și neștiind să scrie ar fi pus-o în buzunar pentru a o traduce în

italiană de primul preot pe care l-ar fi găsit în stradă și totul ar fi fost
descoperit încă de la început. Imediat am decis că acest preot Balbi trebuia
să fie un bezmetic.
Am citit catalogul și pe jumătatea foii am scris cine sunt, cum am fost
arestat, ignoranța față de crima mea și speranța că voi fi trimis curând
acasă. La recepția noii cărți, preotul Balbi îmi scria o scrisoare de
șaisprezece pagini. Contele Asquin nu mi-a scris vreodată. Acest călugăr
s-a amuzat să-mi scrie toată istoria nefericirii sale. Era sub plumbi de patru
ani pentru că a avut cu trei fete sărmane, toate virgine, trei bastarzi pe care
i-a botezat dându-le numele său. Preotul superior l-a corijat prima dată, l-a
amenințat a doua oară, iar a treia a făcut plângere la Tribunal care l-a
închis, iar preotul superior îi trimitea masa în fiecare dimineață. Apărarea
lui ocupa jumătate din scrisoare, unde spunea o sută de sărăcii. Superiorul
lui, îmi spunea el, ca și Tribunalul nu erau decât niște tirani, deoarece nu
aveau nici un drept asupra conștiinței lui. Îmi spunea că fiind sigur că
bastarzii sunt ai lui nu putea să-i frustreze de avantajele pe care ar fi putut
să le obțină purtându-i numele; iar mamele lor era respectabile, chiar dacă
sărace, deoarece ele nu cunoscuseră înaintea lui nici un alt bărbat.
Concluziona că conștiința lui îl obliga să recunoască public drept ai lui
copiii pe care aceste fete onorabile i-au dăruit pentru a împiedica o
calomnie de a-i atribui altora și că de altfel nu putea să nege natura.
Nu am avut nevoie de mai mult pentru a-mi cunoaște corespondentul;
original, senzual, gânditor aiurit, rău, imbecil, imprudent, ingrat. După ce
mi-a spus în această scrisoare că ar fi fost nefericit fără compania contelui
Asquin care avea șaptezeci de ani, fără cărți și fără bani, folosea două
pagini pentru a-mi spune de rău despre el, descriindu-i defectele și făcând
glume pe seama lui. În afara închisorii nu aș fi răspuns acestui individ cu
un asemenea caracter; dar acolo sus aveam nevoie să trag foloase din
orice. Am găsit la dosul cărții creion, pene și hârtie, lucruri care m-au
ajutat să scriu comod.
 62

Restul scrisorii sale conținea istoria tuturor prizonierilor care erau sub
plumbi și care au ajuns acolo în ultimii patru ani de când era el. Mi-a spus
că Nicolas era zbirul care în secret îi cumpăra tot ceea ce voia și care i-a
spus numele tuturor celor pe care i-a arestat și tot ceea ce se întâmpla în
alte celule și pentru a mă convinge mi-a spus tot ceea ce știa despre gaura
pe care am făcut-o. Ați fost scos de acolo pentru a-l pune pe patricianul
Priuli Gran Can și Laurent a pierdut două ore pentru a face să fie astupată
gaura pe care ați făcut-o de către un tâmplar și un lăcătuș pe care i-a
amenințat cu moartea pentru a păstra tăcerea, la fel ca și pe zbirii lui.
Nicolas m-a asigurat că o singură zi mai târziu și ați fi scăpat printr-un
mijloc care ar fi făcut să se vorbească mult și care ar fi dus la spânzurarea
lui Laurent deoarece era clar că deși surprins la vederea găurii și deși s-a
prefăcut supărat pe dumneavoastră nu putea fi decât el cel care v-a dat
instrumentele pentru a rupe podeaua și pe care i le-ați dat înapoi. Nicolas
mi-a spus că M. de Bragadin i-a promis o mie de sequini dacă poate să vă
procure mijlocul prin care să fugiți, iar Laurent se flatează că-i poate
câștiga fără să-și piardă locul cu ajutorul protecției lui Monsieur Diedo
prietenul soției sale. Mi-a spus că nici un zbir nu a îndrăznit să raporteze
secretarului ceea ce s-a întâmplat de frica faptului că dacă Laurent ar fi
fost în stare să iasă basma curată și l-ar fi alungat pe cel care a raportat. Vă
rog să aveți încredere în mine și să-mi spuneți în detaliu istoria acestui
eveniment și mai ales cum ați procedat pentru a avea instrumentele
necesare. Vă promit discreția mea care va fi egală cu curiozitatea mea.
Nu aveam dubii în privința curiozității, dar aveam multe în privința
discreției, deoarece cererea lui îl declara drept cei mai indiscreți dintre
oameni. Totuși am văzut că trebuia să-l menajez, deoarece o persoană ca
aceasta mi se părea făcută expres pentru a executa tot ceea ce-i spuneam și
că m-ar fi servit pentru a-mi câștiga libertatea. Am petrecut toată ziua
scriind răspunsul, dar o suspiciune m-a făcut să întârzii trimiterea
răspunsului; am crezut că acest comerț epistolar ar fi putut fi un artificiu al
lui Laurent pentru a ajunge să afle cine mi-a dat instrumentele pentru a
rupe podeaua și unde le țineam. I-am scris în câteva cuvinte că un mare
 63

cuțit cu care am făcut gaura se găsea sus pe pervazul ferestrei de pe

coridorul celulei în care eram, unde când am intrat l-am pus eu însumi.
Această confidență m-a liniștit în mai puțin de trei zile, deoarece Laurent
nu a căutat sus pe pervazul ferestrei, iar dacă ar fi făcut-o înseamnă că ar fi
interceptat scrisoarea mea.
Balbi mi-a scris că știa despre posibilitatea unui cuțit, deoarece
Nicolas i-a spus că înainte de a vă închide nu ați fost percheziționat; asta
știa și Laurent, iar această circumstanță l-ar fi putut salva pe Laurent dacă
fuga mea ar fi reușit, deoarece el ar fi pretins că primind o persoană din
mâinile lui Messer Grande trebuia să-l presupună deja percheziționat.
Messer Grande ar fi spus că văzându-mă când m-am dat jos din pat era
sigur că nu aveam arme asupra mea. Încheia scrisoarea rugându-mă să-i
trimit cuțitul prin Nicolas în care puteam avea încredere.
Neglijența acestui călugăr era surprinzătoare. Când am fost sigur că
scrisorile mele nu sunt interceptate i-am scris că nu simțeam că aș putea
avea încredere în Nicolas și că nu puteam nici măcar să-mi încredințez
secretul cuiva pe o foaie de hârtie. Scrisorile lui mă amuzau totuși. M-a
informat într-o scrisoare motivul pentru care contele Asquin era sub
plumbi, acesta nu putea să se miște, deoarece pe lângă faptul că avea
șaptezeci de ani era incomodat de o burtă mare și de un picior pe care l-a
rupt mai demult și care a fost greșit vindecat.
Îmi spunea că acest conte nu este bogat și exersa la Udine meseria de
avocat unde a luat apărarea unor țărani în consiliul orașului împotriva
nobilimii care voia să-i priveze de dreptul sufragiului în adunările
provinciale. Pretențiile țăranilor tulburau ordinea publică, iar nobilii au
recurs la Tribunalul inchizitorilor care au ordonat contelui Asquin să-și
abandoneze clienții. Contele Asquin a răspuns că codul municipal îl
autoriza să apere constituția, iar el nu s-a supus ordinului; dar inchizitorii
l-au ridicat în ciuda codului și l-au pus sub plumbi unde se afla de cinci
ani. Avea ca și mine cincizeci de sous pe zi, dar avea privilegiul de a pune
mâna pe bani. Acest călugăr care nu avea nici un ban, îmi spunea multe
lucruri de rău despre camaradul său relativ la zgârcenia lui. Mi-a spus că
 64

în celula de pe partea opusă a sălii erau doi gentilomi, deținuți de

asemenea pentru lipsă de obediență, dintre care cel mai în vârstă a
înnebunit și era ținut legat. În cealaltă celulă erau doi notari.
În acele zile un marchiz veronez din familia Pindemonte a fost închis
pentru că nu a respectat ordinul pe care l-a primit de a se prezenta. Acest
seigneur avea mari distincții, până la aceea că-i era permis să primească
scrisorile din partea servitorilor lui. Nu a rămas acolo decât opt zile.
Când suspiciunile mele au fost risipite, starea inimii mele m-a făcut
să raționez astfel. Voiam să-mi câștig libertatea. Sulița pe care o aveam era
excelentă, dar era imposibil ca eu să mă servesc de ea, deoarece în fiecare
dimineață celula mea era lovită peste tot cu excepția tavanului. Nu puteam
să mă gândesc să ies decât prin tavan rupându-l pe din afară. Cel care l-ar
fi rupt s-ar fi putut salva împreună cu mine ajutându-mă să fac o gaură în
acoperișul palatului în aceiași noapte. Puteam să mă flatez că voi avea
succes împreună cu un însoțitor. Când voi ajunge pe acoperiș voi vedea ce
se va putea face și trebuia așadar să mă hotărăsc să plec. Nu l-am văzut
decât pe acest călugăr care la vârsta de treizeci și opt de ani, chiar dacă nu
avea o judecată prea bună ar fi putut executa instrucțiunile mele. Trebuia
așadar să mă determin să-i spun totul și să mă gândesc la un mijloc de a-i
trimite zăvorul. Am început prin a-l întreba dacă dorea libertatea și dacă se
simțea dispus să facă totul pentru a o câștiga împreună cu mine. Mi-a
răspuns că atât el cât și camaradul lui de celulă erau gata să facă totul
pentru a fugi; dar era inutil să te gândești la lucruri nerealizabile; îmi
prezenta aici o listă lungă de patru pagini a dificultăților și nu aș fi reușit
vreodată dacă aș fi dorit să le depășesc. I-am răspuns că dificultățile
generale nu mă ocupau; și de asemenea având planul făcut nu m-am gândit
decât la soluții particulare pe care nu le puteam așterne pe hârtie. I-am
promis libertatea dacă îmi dădea cuvântul de onoare că va executa orbește
ordinele mele. Mi-a promis să facă totul.
I-am scris atunci că aveam o bară de fier ascuțită cu lungimea de
douăzeci de degete pe care trebuia să o folosească să găurească plafonul
celulei sale, să treacă prin această deschidere pentru a ajunge deasupra
 65

celulei mele și să rupă tavanul pe deasupra și să mă scoată afară. Imediat

ce veți fi făcut toate astea, i-am spus, nu veți mai avea nimic de făcut,
deoarece eu voi face restul. Vă voi scoate afară pe dumneavoastră și pe
contele Asquin.
Mi-a răspuns că după ce mă va scoate afară din celulă vom fi în
aceiași închisoare care nu va fi diferită de prima decât în mărime. Ne vom
găsi, mi-a scris el în mansardă și vom avea nevoie să trecem de trei uși
încuiate.
- Știu, i-am răspuns; și de asemenea nu vom ieși pe ușă când vom fugi.
Planul meu este făcut și sunt sigur de el, așadar nu vă cer decât să fiți cât
mai exact în execuția lui și să nu faceți obiecții. Gândiți-vă doar la un
mijloc pentru a intra în posesia barei lungă de douăzeci de degete fără ca
cel care v-o dă să știe că face asta. Așteptând cumpărați prin Laurent
patruzeci sau cincizeci de imagini cu sfinți suficient de mari pentru a
acoperi suprafața interioară a celulei. Toate aceste imagini nu vor trezi
suspiciuni lui Laurent că ele nu servesc decât să acoperiți gaura pe care o
veți face în tavan și pe unde veți ieși. Veți avea nevoie de câteva zile
pentru a face această deschidere, iar Laurent dimineața nu va putea să
vadă lucrarea pe care ați făcut-o cu o zi înainte deoarece o veți acoperi cu
imagini. Nu pot să fac asta eu însumi deoarece sunt suspect și nu sunt
crezut prea devot să acopăr celula cu imagini. Faceți asta și gândiți-vă la
un mijloc de a vă trimite bara.
Gândindu-mă la aceste lucruri i-am comandat lui Laurent să-mi
cumpere o biblie in folio care era nou imprimată. M-am gândit la această
carte al cărei volum mă făcea să sper că pot plasa în spatele legăturii sulița
și să o trimit astfel călugărului, dar când am primit-o am văzut că zăvorul
era cu două degete mai lung decât biblia, care avea un picior și jumătate
fix. Călugărul mi-a scris că celula lui era deja acoperită cu imagini și i-am
comunicat gândul meu referitor la biblie și la dificultatea cauzată de
lungimea barei care nu putea fi acoperită. Mi-a răspuns că-și bate joc de
lipsa de fecunditate a imaginației mele ș că nu aveam decât să-i trimit
zăvorul în haina mea de blană de vulpe. Mi-a spus că Laurent le-a zis că
 66

am o asemenea blană frumoasă iar contele Asquin nu ar fi trezit suspiciuni

cerând să o vadă pentru a cumpăra una asemănătoare. Nu aveam, îmi
spunea el, decât să o trimit pliată; dar eram sigur că Laurent o va desface
pe drum, deoarece era mai greu de dus pliată decât desfăcută; dar pentru a
nu-l descuraja și pentru a-l convinge în același timp că eram mai puțin
bezmetic decât el i-am scris că nu avea decât să ceară blana. Laurent a
venit dimineața următoare și mi-a cerut-o, iar eu i-am dat-o pliată, dar fără
zăvor. Un sfert de oră după aceea mi-a adus-o înapoi spunându-mi că li s-a
părut frumoasă.
Călugărul mi-a scris a doua zi o scrisoare în care se considera vinovat
de un sfat rău; dar mi-a spus că și eu am greșit pentru că l-am urmat. Sulița
conform lui era pierdută, deoarece Laurent a adus blana deja desfăcută și a
luat bara el. Toată speranța este deci pierdută. L-am consolat spunându-i
ce am făcut și l-am rugat să fie mai puțin îndrăzneț în viitor în sfaturile pe
care le dă. M-am hotărât atunci să trimit bara în biblie folosind un mijloc
sigur pentru a-l împiedica pe Laurent să privească extremitățile volumului.
I-am spus așadar că doream să sărbătoresc ziua Sf. Mihail cu două tăvi
mari de macaroane cu unt și brânză parmezan; voiam două tăvi deoarece
voiam să fac una cadou respectabilei persoane care-mi împrumuta cărțile.
La aceste cuvinte Laurent mi-a spus că respectabila persoană dorea să
citească cartea cea mare care a costat trei sequini. I-am răspuns că o voi
trimite cu o tavă de macaroane, dar voiam cea mai mare tavă pe care o are
în casă și de asemenea voiam să le pun chiar eu în tavă; mi-a promis să
facă totul la literă. Așteptând am înfășurat sulița în hârtie și am pus-o la
spatele legăturii bibliei. Am împărțit cele două degete în plus la lungime la
fiecare extremitate. Punând pe biblie o mare tavă de macaroane pline cu
unt eram sigur că ochii lui Laurent erau atenți la unt de frică să nu-l verse
pe biblie și astfel nu ar fi avut timp să privească la extremități. L-am
avertizat pe Balbi despre toate acestea recomandându-i să fie abil când
primește macaroanele din mâinile lui Laurent și să fie atent să nu i-a întâi
tava și apoi biblia ci pe ambele odată, deoarece dacă lua doar tava ar fi
descoperit biblia și Laurent ar fi putut ușor să vadă cele două extremități.
 67

În ziua de Sf. Mihail, Laurent a venit dimineața cu o oală mare în

care au fost fierte macaroanele și imediat am pus untul la încălzit pentru a-
l topi, și de asemenea am pregătit cele două tăvi presărate cu brânză
parmezan pe care mi-o adusese răzuită deja. Am luat o lingură mare și am
început să umplu tava cu macaroane, brânză și unt până când nu se mai
putea pune. Untul ajungea până la margine. Diametrul tăvii era dublu față
de cel al bibliei. Am luat-o și plasat-o deasupra cărții, am dus-o la ușa
celulei mele și i-am spus lui Laurent să întindă brațele, iar apoi i-am spus
să meargă cu atenție și lent pentru ca untul să nu curgă pe biblie. Când i-
am încredințat sarcina țineam ochii mei fixați de ai lui și vedeam cu cea
mai mare plăcere că nu era atent decât la unt de frică să nu-l verse. Voia să
ducă întâi macaroanele și apoi să vină după biblie, dar i-am spus că atunci
cadoul meu și-ar fi pierdut toată frumusețea. Le-a luat în fine, plângându-
se că am pus prea mult unt și protestând că dacă va curge pe biblie nu va fi
vina lui. Am fost sigur de victorie imediat ce am văzut biblia pe brațele
lui, deoarece cele două capete ale suliței nu se vedeau. Singura lui
preocupare trebuia să fie aceea de a ține tava paralelă. L-am urmat cu
privirea până ce l-am văzut coborând cele trei trepte pentru a intra în
celula călugărului, care suflându-și nasul de trei ori mi-a dat semnalul că
totul a ajuns în ordine în mâinile sale. Laurent s-a reîntors pentru a-mi
spune că sarcina a fost dusă la capăt cu succes.
Balbi a avut nevoie de opt zile pentru a face o gaură suficient de mare
în plafon pe care a mascat-o ușor în fiecare zi cu o imagine lipită cu miez
de pâini.
Pe opt octombrie mi-a scris că a petrecut toată noaptea lucrând la
peretele care ne despărțea și că nu a reușit să extragă nici măcar o singură
cărămidă; exagera dificultățile de a desface cărămizile lipite cu un ciment
prea solid; mi-a promis să continue și-mi repeta în toate scrisorile că ne
vom înrăutăți condiția, deoarece nu vom reuși. I-am răspuns că sunt sigur
că vom reuși.
Helas! Nu eram sigur de nimic; dar trebuia să acționez astfel sau să
abandonez totul. Cum aș fi putut să-i spun că nu știam nimic eu însumi?
 68

Voiam să ies de acolo; doar atât știam; și nu mă gândeam decât să fac pași
în această direcție și să merg înainte fără să mă opresc decât atunci când aș
fi întâlnit un obstacol insurmontabil. Am citit și am învățat din marea carte
a experienței că nu trebuia să analizezi în detaliu marile afaceri ci să le
execuți fără să eziți și să te bazezi pe zeița Fortuna care influențează tot
ceea ce fac oamenii. Dacă aș fi comunicat aceste mistere profunde ale
filosofiei morale lui Balbi mi-ar fi spus că sunt nebun.
Munca lui a fost dificilă doar în prima noapte, dar în următoarele cu
cât scotea mai multe cărămizi cu atât lucra mai ușor pentru a extrage
altele. În final a extras din zid treizeci și șase de cărămizi.
Pe șaisprezece octombrie la orele nouăsprezece când mă amuzam să
traduc o odă in Horațiu am auzit trei bătăi deasupra celulei mele. Era
semnalul prestabilit pentru a ne asigura că nu ne înșelăm. A muncit până
seara și a doua zi mi-a scris că tavanul meu nu avea decât două rânduri de
scânduri iar munca lui ar fi fost încheiată în aceiași zi, deoarece scândurile
nu aveau decât un deget grosime. M-a asigurat că va face micul canal în
cerc așa cum l-am instruit și că va avea grijă nu străpungă complet ultima
scândură, lucru pe care i l-am recomandat expres pentru a nu se vedea nici
cea mai mică urmă de spargere. M-a asigurat că a distrus tavanul suficient
de mult încât treaba ar fi putut fi terminată într-un sfert de oră. Fixasem
deja evadarea peste două zile în timpul nopții, pentru a nu mă mai
întoarce, deoarece având un însoțitor eram sigur că voi face în trei sferturi
de oră o deschizătură în marele acoperiș al palatului ducal, iar apoi mă voi
urca deasupra și voi găsi cel mai bun mijloc pe care hazardul mi-l prezenta
pentru a coborî.
În aceiași zi, era o zi de luni, două ore după prânz în același timp
când Balbi lucra, am auzit când se deschide poarta de la sala alăturată
celulei mele și sângele mi-a înghețat în vene; dar nu am pierdut timpul și
am lovit de două ori, semnal prestabilit de alarmă, la care Balbi trebuia să
treacă repede prin gaura zidului și să reintre în celula lui. Un minut mai
târziu l-am văzut pe Laurent care-mi cerea scuze că punea în aceiași celulă
cu mine un individ rău. Am văzut un bărbat de patruzeci până la cincizeci
 69

de ani, mic, slab, urât, rău îmbrăcat și cu o perucă neagră pe care doi zbiri
l-au dezlegat. Nu am avut dubii că era un nenorocit, deoarece Laurent l-a
anunțat astfel în prezența lui fără ca acest titlu să deranjeze personajul. I-
am spus lui Laurent că Tribunalul era stăpân să facă ce vrea, iar după ce i
s-a adus o saltea a plecat spunând că tribunalul îi dă zece sous pe zi. Noul
meu camarad a răspuns ”Dumnezeu să-i dea înapoi”.
Dezolat de acest contratimp l-am privit pe acest nemernic pe care
fizionomia îl prezenta. Mă gândeam să-l fac să vorbească, când a început
el însuși prin a-mi mulțumi pentru salteaua pe care i-am adus-o. I-am spus
că va mânca împreună cu mine și mi-a sărutat mâna întrebându-mă în
același timp dacă putea totuși să primească cei zece sous pe care
Tribunalul îi acorda și i-am răspuns că da. S-a așezat atunci în genunchi, a
scos din buzunar niște mătănii și privea peste tot în celulă.
- Ce căutați?
- Caut, mă iertați, o imagine a Fecioarei Maria, deoarece sunt creștin, sau
cel puțin un crucifix deoarece nu am avut vreodată așa de multă nevoie să
mă recomand Sf. Francisc d’Assisi, al cărui nume îl port fără să viu
vrednic de asta.
A trebuit să fac eforturi să nu izbucnesc în râs, nu din cauza pietății
sale creștine pe care o respectam, ci din cauza turnurii căințelor sale;
cererea lui de iertare m-a făcut să cred că mă credea evreu; m-am grăbit
să-i dau oficiul sfintei virgine, a cărei imagine a sărutat-o, însă mi l-a dat
înapoi spunându-mi modest că tatăl său care a ajuns l-a galere nu l-a
învățat să citească. Mi-a spus că era devot al sfântului Rosariu, ale cărui
miracole mi le-a povestit, iar eu l-am ascultat cu o răbdare de înger, după
care mi-a cerut să spună rozariul în timp ce privea imaginea sfântă care era
pe coperta cărții mele cu orele zile. După Rozariu pe care l-am recitat
împreună cu el, l-am întrebat dacă a mâncat, iar el mi-a răspuns că moare
de foame. I-am dat tot ceea ce aveam; a devorat tot cu o foame canină, a
băut tot vinul pe care-l aveam și când s-a amețit a început să plângă, iar
apoi să vorbească aiurea. L-am întrebat despre cauza nefericirii sale și iată
povestea lui.
 70

Unica mea pasiune în această lume, dragul meu stăpân, a fost

întotdeauna gloria acestei sfinte Republici și supunerea față de legile ei;
întotdeauna atent la relele escrocilor, a căror meserie este aceea de a înșela
și de a frustra de drepturi pe prințul lor și de a ține ascunse demersurile lor,
am încercat să le aflu secretele și întotdeauna am raportat fidel lui Messer
Grande tot ceea ce am putut să descopăr; este adevărat că întotdeauna m-a
plătit, dar banii pe care mi i-a dat nu mi-au făcut vreodată așa de multă
plăcere în comparație cu satisfacția pe care am simțit-o de a mă vedea util
gloriosului evanghelist Sf. Marcu. Întotdeauna mi-am bătut joc de
prejudecățile pe care unii le atașează numelui de spion; acest nume nu
sună rău decât în urechile celor care nu iubesc guvernul, deoarece un spion
nu este altceva decât un prieten de bine al statului, nenorocirea
criminalilor și supus fidel al prințului. Când este vorba de a pune în
acțiune zelul meu, sentimentul de prietenie care poate avea o oarecare
forță asupra altora nu a avut vreodată asupra mea și cu atât mai puțin ceea
ce oamenii numesc recunoștință și adesea am jurat să tac pentru a smulge
un secret important de la cineva, secret pe care imediat l-am transmis mai
departe asigurat de confesorul meu că puteam să-l revelez nu doar pentru
că nu aveam intenția să păstrez jurământul de tăcere atunci când l-am
făcut, ci pentru că fiind vorba de binele public nu există nici un jurământ
care să mă împiedice. Simt că așa cum sunt sclav al zelului meu mi-aș fi
trădat rudele și aș fi făcut natura să tacă.
Sunt trei săptămâni de când am observat la Isola, o insulă mică unde
locuiam o reuniune între patru sau cinci persoane importante ale orașului,
persoane pe care le cunoșteam ca fiind nemulțumite de guvern din cauza
unei contrabande surprinse și confiscate și pe care vinovații au trebuit să o
plătească cu închisoarea. Primul capelan ar parohiei născut supus al
împărătesei regină era în acest complot, al cărui mister m-am hotărât să-l
dezvălui. Acești oameni se adunau seara într-o cameră a cabaretului, unde
era un pat și după ce beau și vorbeau împreună plecau. M-am hotărât cu
curaj să mă ascund sub pat într-o zi când eram sigur că nu voi fi observat,
am găsit camera deschisă și goală. Spre seară oamenii mei au venit și au
 71

vorbit despre orașul Isola despre care spuneau că nu se află sub jurisdicția
lui Sf. Marcu, ci sub aceea a principatului Trieste, deoarece ea nu putea
sub nici o formă să fie privită ca o parte a Istriei venețiene. Capelanul a
spus șefului complotului care se numea Pietro Paolo că dorea să semneze
un înscris, iar ceilalți voiau să facă același lucru; apoi el ar fi mers în
persoană acasă la ambasadorul imperial, iar împărăteasa nu numai că ar fi
pus mâna pe oraș ci i-ar fi recompensat. Au spus toți capelanului că erau
pregătiți iar acesta s-a angajat să ducă a doua zi înscrisul și să plece
imediat pentru a veni aici să-l aducă ambasadorului. Am decis să
transform în fum acest proiect infam, în ciuda faptului că unul dintre
complici era o rudă spirituală a mea care-i oferea asupra mea un titlu
inviolabil și mai sacru decât ar fi avut propriul meu frate.
După plecarea lor am plecat, considerând inutil riscul de a mă expune
din nou ascunzându-mă sub același pat a doua zi. Descoperisem destul.
Am plecat la miezul nopții într-o barcă și a doua zi înainte de prânz am
fost aici, unde am scris numele rebelilor pe care le-am dus secretarului
inchizitorilor căruia i-am povestit ce am aflat. Mi-a ordonat să merg a
doua zi dimineață la Messer Grande, care mi-ar fi dat un zbir pentru a
merge împreună la Isola și căruia trebuia să-i arăt figura capelanului, care
aparent încă nu plecase, iar după aceea să nu mă mai amestec. Am
executat ordinul său. Messer mi-a dat unul dintre oamenii lui, l-am dus la
Isola, i l-am arătat pe capelan și am plecat la afacerile mele. După masă
ruda mea m-a chemat pentru a merg să-l rad, deoarece sunt bărbier. După
ce i-am aranjat barba mi-a dat un pahar de refosco excelent și câteva felii
de salam cu usturoi pe care le-a mâncat împreună cu mine ca niște buni
prieteni. Afecțiunea mea de rudă mi-a cuprins inima, l-am luat de mână și
plângând din toată inima l-am sfătuit să renunțe la prietenia cu capelanul și
mai ales să nu semneze înscrisul despre care știa; mi-a spus atunci că nu
este prieten cu capelanul mai mult decât cu o altă persoană și mi-a jurat că
nu știe despre ce înscris este vorba. Am început atunci să râd și i-am spus
că am glumit și l-am părăsit căindu-mă că am ascultat vocea inimii mele.
 72

A doua zi nu l-am mai văzut nici pe el nici pe capelan, iar o

săptămână mai târziu am părăsit Isola pentru a veni aici. Am fost să fac o
vizită la Messer Grande care fără să stea pe gânduri m-a închis și iată-mă
împreună cu dumneavoastră, dragul meu stăpân. Îi mulțumesc Sf. Francisc
să mă văd în compania unui bun creștin care este aici pentru motive pe
care nu doresc să le știu, deoarece nu sunt curios. Numele meu este
Sordaci, iar soția mea este Legrenzi, fiica unui secretar al consiliului celor
zece, care ignorând prejudecățile a acceptat să se căsătorească cu mine. Ea
va fi disperată pentru că nu va ști ce s-a întâmplat cu mine, dar sper să nu
rămân aici decât pentru puține zile; nu pot fi aici decât pentru comoditatea
secretarului care aparent are nevoie să mă examineze.
După această narațiune nerușinată care m-a făcut să cunosc ce fel de
specie de monstru aveam lângă mine, m-am prefăcut că-i plâng de milă și
făcând elogiu patriotismului său i-am prezis libertatea în câteva zile. O
jumătate de oră mai târziu a adormit și i-am scris lui Balbi despre
necesitatea de a suspenda munca pentru a aștepta o oportunitate
favorabilă. A doua zi am ordonat lui Laurent să-mi cumpere un crucifix
din lemn, o imagine cu sfânta fecioară și să-mi aducă o sticlă cu apă
binecuvântată. Sordaci i-a cerut cei zece sous, iar Laurent cu un aer
disprețuitor i-a dat douăzeci. I-am ordonat să-mi aducă de patru ori mai
mult vin și usturoi, deoarece erau delicii pentru camaradul meu. După
plecarea lui am scos cu abilitate scrisoarea din cartea primită de la Balbi
care-mi descria frica prin care a trecut. A intrat în celulă mai mult mort
decât viu, și a pus repede imaginea peste gaură. Se gândea că totul era
pierdut dacă Laurent l-ar fi pus în celula lui pe Sordaci în loc să-l pună cu
mine. Nu l-ar fi văzut în celulă și ar fi văzut gaura.
Recitalul lui Sordaci în legătură cu afacerea lui m-a făcut să judec că
trebuia neapărat să fie supus la interogatorii; deoarece secretarul nu putea
să-l fi închis decât pentru suspiciuni de calomnie, sau din cauza
obscurității raportului. Am decis așadar să-i încredințez două scrisori, pe
care dacă le-ar fi dus celor cărora erau adresate nu mi-ar fi făcut nici bine
nici rău și care mi-ar fi făcut sigur bine dacă trădătorul le-ar fi înmânat
 73

secretarului pentru a-i oferi un semn de fidelitate. Am petrecut două ore

scriind aceste scrisori cu creionul. A doua zi Laurent mi-a adus crucifixul,
imaginea Fecioarei, sticla cu apă binecuvântată și tot ceea ce am ordonat.
După ce l-am hrănit bine pe nemernic i-am spus că aveam nevoie să-i
cer o favoare de care depindea fericirea mea. Contez, dragul meu Sordaci,
pe prietenia ta și pe curajul tău. Iată aici două scrisori pe care vă rog să le
duceți la adresele indicate imediat ce veți fi pus în libertate. Fericirea mea
depinde de fidelitatea dumneavoastră, dar aveți grijă să le ascundeți,
deoarece dacă vor fi găsite asupra dumneavoastră la ieșire suntem pierduți
amândoi. Trebuie să-mi jurați pe acest crucifix și pe această sfântă
fecioară că nu mă veți trăda.
- Sunt gata, stăpâne, să jur tot ceea ce doriți; am prea multe obligații față
de dumneavoastră pentru a vă putea trăda.
A început apoi să plângă și să se numească nenorocit deoarece
puteam presupune trădarea lui ca fiind plauzibilă. După ce i-am făcut
cadou o cămașă și o bonetă, le-am scos pe ale mele, am stropit celula cu
apă binecuvântată, și în fața imaginilor sfinte am pronunțat o formulă de
jurământ cu conjurații care nu aveau sens comun dar care erau
înfricoșătoare și după mai multe semne de cruce l-am pus să se așeze în
genunchi și l-am pus să jure cu blesteme care te făceau să tremuri că va
duce scrisorile. I le-am dat după aceea și el însuși a vrut să le coase pe
dedesubtul vestei la dublură.
Eram sigur că le va da secretarului; de asemenea foloseam toată arta
de care eram în stare pentru a nu-și da seama de capcană. Scrisorile erau
făcute pentru a influența indulgența Tribunalului și chiar stima lui. Îi
scriam lui M. Bragadin și lui M. abate Grimani spunându-le să stea liniștiți
și să nu se îngrijoreze de soarta mea, deoarece aveam motive să sper în
eliberarea mea. Le spuneam că la ieșirea din închisoare această pedeapsă
mi-a făcut mai mult bine decât rău, deoarece nici o persoană la Veneția nu
avea mai multă nevoie decât mine de reforme. Îl rugam pe M. de Bragadin
să-mi trimită cizme duble pentru iarnă, celula mea fiind suficient de înaltă
pentru a sta în picioare și pentru a mă plimba. Nu am vrut ca Sordaci să
 74

știe că scrisorile mele erau inocente, deoarece ar fi putut să-i vină capriciul
să facă o acțiune onorabilă și să le ducă.
Două sau trei zile mai târziu Laurent a urcat la Terza și l-a luat pe
Sordaci cu el. Nevăzându-l revenind am crezut că nu o să-l mai văd
vreodată; dar a fost readus spre sfârșitul zilei, ceea ce m-a surprins un pic.
După plecarea lui Laurent mi-a spus că secretarul avea suspiciuni că l-a
avertizat pe capelan, deoarece acest preot nu a fost la ambasador și nu a
fost găsit asupra lui nici un înscris. Mi-a spus că după un lung
interogatoriu l-au pus singur într-o celulă mică unde a fost lăsat șapte ore,
iar apoi a fost legat a doua oară și recondus astfel în fața secretarului care
voia să-l facă să recunoască faptul că a spus cuiva la Isola că preotul nu se
va mai întoarce; lucru pe care nu a putut să-l recunoască deoarece nu a
spus asta nimănui. Secretarul în final a sunat și a fost readus în celulă cu
mine.
Mi-am dat seama în amărăciunea inimii mele că era posibil să fie
lăsat cu mine pentru o vreme îndelungată. I-am scris în timpul nopții lui
Balbi despre acest eveniment. Acolo m-am obișnuit să scriu în
semiîntuneric.
A doua zi după ce am mâncat am vrut să mă asigur despre ceea ce
aveam deja dubii. Vreau, i-am spus spionului, să adaug ceva la scrisoarea
pe care am scris-o lui M. Bragadin, dați-mi-o.
- Este periculos, mi-a răspuns el, deoarece ar putea veni cineva oricând și
ne-ar putea surprinde.
- Lăsați să vină. Dați-mi scrisorile.
Acest monstru atunci s-a aruncat în genunchi în fața mea și mi-a jurat
că la a doua apariție în fața secretarului redutabil l-a cuprins tremuratul și
parcă avea o greutate insuportabilă pe spate chiar în locul unde erau
scrisorile, iar când secretarul l-a întrebat ce era acolo nu a putut să nu-i
spună adevărul. Atunci a sunat și Laurent a venit, l-a dezlegat și i-a scos
vesta, a descusut scrisorile pe care secretarul le-a pus într-un sertar după
ce le-a citit. A adăugat că secretarul i-a spus că dacă ar fi dus aceste
scrisori s-ar fi aflat că el a făcut-o și l-ar fi costat viața.
 75

M-am prefăcut atunci că mă simt rău. Am dus mâinile la față și m-am

aruncat pe pat în genunchi în fața crucifixului și a Fecioarei și le-am cerut
răzbunare pentru monstrul care m-a trădat violând cel mai solemn
jurământ dintre toate. După aceasta m-am culcat pe o parte cu fața întoarsă
spre perete și am avut răbdarea să stau așa fără să articulez nici un cuvânt
toată ziua, prefăcându-mă că nu aud plângerile, strigătele și protestele de
căință ale acestui infam. Am jucat rolul meu minunat pentru o comedie, al
cărei scenariu îl aveam deja în cap. Am scris noaptea lui Balbi să vină la
orele nouăsprezece precis, nici un minut mai înainte nici după pentru a
termina munca sa și să nu lucreze decât patru ore, astfel încât fără nici o
greșeală el trebuia să plece precis când auzea că sună orele douăzeci și
trei. I-am spus că libertatea noastră depinde de această exactitate fidelă și
că nu avea de ce să se teamă.
Eram pe douăzeci și cinci Octombrie și se apropiau zilele în care
trebuia să execut proiectul meu sau să-l abandonez pentru totdeauna.
Inchizitorii și chiar secretarul mergeau în fiecare an să petreacă primele
trei zile ale lui Noiembrie într-un oraș oarecare de pe terra ferme. Laurent
în aceste trei zile de vacanță ale stăpânilor se îmbăta seara, dormea până la
Terza și nu venea decât foarte târziu sub plumbi. Trecuse deja un an de
când am aflat toate aceste lucruri. Trebuia din prudență să fug alegând una
din aceste nopți pentru a fi sigur că fuga mea nu va fi descoperită decât
dimineața târziu. Un alt motiv al acestei grabe care m-a făcut să iau
hotărârea într-o vreme în care nu aveam dubii despre sceleratul cu care
împărțeam celula a fost destul de mare și merită, mi se pare să fie scris.
Cea mai mare alinare a unei persoane îndurerare este de a spera să
iasă cu bine curând din situația neplăcută; contemplă ziua fericită în care
va vedea finalul nenorocirilor sale, se flatează că nu va întârzia prea mult
și va face orice pentru a ști precis când va veni; dar nu există nici o
persoană care să poată ști în ce clipă un fapt care depinde de voința cuiva
se va întâmpla, cel puțin dacă acel cineva nu l-a precizat. Persoana
nerăbdătoare și slabă ajunge să creadă că poate printr-un mijloc ocult să
descopere acea clipă. Dumnezeu, spune ea, trebuie să știe și Dumnezeu
 76

poate permite ca vremea acelei clipe să fie revelate printr-o vrajă. Imediat
ce curiosul a raționat astfel, nu ezită să consulte vraja, dispus sau nu să o
creadă infailibilă orice i-ar spune. Așa era starea de spirit a celor care în
trecut consultau oracole; așa este starea de spirit a celor care astăzi încă
fac interogatorii cu cabale și care merg să caute aceste revelații în
versetele din biblie sau într-un vers din Virgil ceea ce a făcut așa de
celebre vrăjile virgiliene, de care așa de mulți autori ne vorbesc.
Neștiind ce metodă să folosesc pentru a obliga destinul să-mi
reveleze ziua în care îmi voi recâștiga libertatea, m-am hotărât să consult
divinul poem Orlando Furioso de Messer Ludovico Ariosto, pe care-l
citisem de o sută de ori și care face în continuare deliciile mele.
Idolatrizam geniul lui și-l credeam mult mai potrivit decât Virgil pentru a-
mi prezice fericirea.
În acest scop am scris o scurtă întrebare pentru a afla de la presupusa
inteligență în care cântec de Ariosto se găsea predicția zilei eliberării mele.
După asta am format o piramidă (cabala) compusă din numerele rezultate
din cuvintele întrebării mele și prin substracția numărului nouă din fiecare
cuplu de cifre am găsit pentru ultimul număr nouă. Atunci am fixat că
predicția pe care o căutam se găsea în cântecul nouă. Am folosit aceiași
metodă pentru a ști în care strofă aceiași predicție se găsea și numărul
rezultat a fost șapte. Curios în final să aflu în care vers din această strofă
se găsea oracolul, aceiași metodă mi-a dat numărul unu. Având deci
numerele 9,7,1 am luat poemul și cu inima palpitând am găsit în cântecul
nouă la strofa a șaptea primul vers
”Tra il fin d’Ottobre, e il capo di Novembre”
Precizia acestui vers și legătura mi s-au părut admirabile încât nu voi
nega în întregime că nu am sporit în credință dar cititorul mă va ierta dacă
am fost dispus să fac tot ceea ce depinde de mine pentru a ajuta la
verificarea oracolului. Ciudățenia acestui fapt este că între finalul lui
Octombrie și începutul lui Noiembrie nu există decât miezul nopții și a
fost chiar la sunetul clopotului de la miezul nopții dintre treizeci
Octombrie când am ieșit de acolo așa cum va vedea cititorul. Îl rog, după
 77

această fidelă narațiune și nu mă considere mai superstițios decât pe altul,

deoarece se înșală. Povestest lucrurile așa cu s-au întâmplat și pentru că
dacă nu aș fi acordat atenție probabil nu aș fi scăpat. Acest fapt îi va învăța
pe toți cei care nu au ajuns încă savanți că fără predicții multe lucruri care
s-au întâmplat nu s-ar fi întâmplat vreodată. Dacă lucrul nu se întâmplă
atunci predicția devine nulă; dar trimit cititorul la istoria generală, unde va
găsi multe evenimente care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost prezise.
Pardon pentru digresiune.
Iată cum am petrecut dimineața până la orele nouăsprezece pentru a
lovi spiritul acestui animal imbecil și rău, pentru a produce confuzie în
rațiunea lui fragilă cu ajutorul imaginilor uluitoare și pentru a-l face
neputiincios în a-mi face rău. Dimineața după ce Laurent ne-a părăsit i-am
spus lui Sordaci să vină să mănânce supa. Infamul era culcat și i-a spus lui
Laurent că este bolnav. Nu ar fi îndrăznit să vină la mine dacă nu l-aș fi
chemat. S-a ridicat și s-a întins pe burtă la picioarele mele, mi le-a sărutat
și mi-a spus vărsând lacrimi că dacă nu-l iert se vedea mort în acea zi și că
simțea deja începutul blestemelor dependente de răzbunarea Sfintei
Fecioare pe care le-am conjurat contra lui; simțea dureri care-i rupeau
măruntaiele iar limba îi era acoperită de ulcere; mi le-a arătat și l-am văzut
realmente acoperit de afte; nu știam dacă le avea cu o zi înainte. Nu m-am
sinchisit să-l examinez pentru a vedea dacă-mi spunea adevărul; interesul
meu era acela de a mă preface că-l cred și chiar de a spera în iertare.
Trebuia așadar să-l fac să mănânce și să bea. Trădătorul avea probabil
intenția de a mă înșela, dar hotărât cum eram de a-l înșela eu însumi
trebuia să văd care dintre noi doi era mai abil. I-am pregătit un atac
împotriva căruia eram sigur că nu se va putea apăra.
Am împrumutat instantaneu o fizionomie inspirată și i-am ordonat să
se așeze. Mâncați, i-am spus, și apoi vă voi anunța fericirea
dumneavoastră. Să știți că Sfânta Fecioară a Rozariului mi-a apărut în
zorii zilei și mi-a ordonat să vă iert. Nu veți muri, ci veți ieși de aici
împreună cu mine. Uluit total, a mâncat supa împreună cu mine stând în
 78

genunchi deoarece nu avea scaun, iar apoi s-a așezat pe saltea pentru a mă
asculta. Iată discursul meu.
Supărarea pe care trădarea dumneavoastră mi-a cauzat-o m-a
făcut să petrec toată noaptea fără să dorm, deoarece scrisorile mele pe care
le-ați dat secretarului, fiind citite de inchizitori, trebuiau să mă facă să
petrec aici tot restul zilelor mele. Unica mea consolare, mărturisesc, era
aceea de a fi sigur că veți muri în trei zile sub ochii mei. Având capul plin
de acest sentiment nedemn de un creștin, când am ațipit în zori am avut o
viziune veritabilă. Am văzut-o pe această Sfântă Fecioară, a cărei imagine
o vedeți, cum părea vie, se mișca și s-a așezat în fața mea, a deschis gura
și mi-a vorbit astfel. Sordaci este devot al sfântului meu Rozariu, îl
protejez, și vreau să-l ierți; blestemele pe care și le-a atras vor înceta
imediat să opereze. Drept recompensă pentru actul tău generos voi ordona
unuia din îngerii mei să i-a figura unui bărbat, să coboare imediat din cer
pentru a veni să rupă tavanul celulei, și să vă scoată afară în cinci sau șase
zile. Acest înger va începe lucrarea astăzi la ora nouăsprezece și va lucra
până aproape să apună Soarele, deoarece trebuie să urce la cer în plină zi.
Ieșind de aici însoțiți de îngerul meu îl vei conduce pe Sordaci și vei avea
grijă de el cu condiția să renunțe la meseria de spion. Tu îi vei spune totul.
Acest discurs odată terminat, sfânta fecioară a dispărut și m-am trezit.
Păstrând o atitudine foarte serioasă, observam fizionomia acestui
trădător care părea împietrit. Atunci am luat cartea orelor, am stropit cu
apă binecuvântată celula, și am început să mă prefac că îl rog pe
Dumnezeu sărutând din când în când imaginea fecioarei. După o oră acest
animal care nu a rostit nici un cuvânt m-a întrebat brusc la ce oră trebuia
să coboare îngerul din cer și dacă-l vom auzi când va rupe tavanul.
- Sunt sigur că va veni la orele nouăsprezece și că-l vom auzi lucrând și de
asemenea că va pleca la orele douăzeci și trei; și mi se pare că o muncă de
patru ore este suficientă pentru un înger.
- Poate că ați visat.
- Sunt sigur că nu. Vă simțiți în stare să-mi jurați că renunțați la meseria de
spion?
 79

În loc să-mi răspundă, a adormit și nu s-a trezit decât două ore mai
târziu pentru a mă întreba dacă putea să amâne jurământul că va renunța la
meseria sa.
- Veți putea amâna, i-am spus eu până în momentul în care îngerul va intra
aici pentru a mă conduce cu el; dar, vă avertizez, că dacă nu renunțați prin
jurământ la meseria dumneavoastră rea vă voi lăsa aici, deoarece acesta
este ordinul pe care l-am primit de la sfânta Fecioară.
Atunci am observat cu satisfacție că era sigur că îngerul nu va veni.
Avea aerul că mă plânge. Eram nerăbdător să aud clopotul de la orele
nouăsprezece, iar această comedie mă amuza infinit, deoarece eram sigur
că la sosirea îngerului rațiunea mizerabilă a acestui animal se va fi
zdruncinat. Lucrurile nu aveau cum să dea greș, spre marele meu regret,
decât dacă Laurent a uitat să-i dea cartea lui Balbi.
La orele optsprezece am luat masa și am băut apă. Sordaci a băut tot
vinul și a mâncat la desert tot usturoiul pe care-l aveam; erau bomboanele
lui. Când am auzit orele nouăsprezece m-am aruncat în genunchi și i-am
ordonat să facă la fel cu o voce care l-a făcut să tremure. M-a ascultat
privindu-mă ca un imbecil cu privirea rătăcită. Când am auzit zgomotul
ușor care-mi indica trecerea peste zid i-am spus, Îngerul vine; și m-am
culcat atunci pe burtă și l-am lovit peste umăr care l-a făcut să cadă în
aceiași poziție. Dar nu râdeam, era vorba de un joc cu care să-l duc la
nebunie, sau cel puțin să-l zăpăcesc suficient de mult. Inima lui blestemată
nu putea să se înmoaie decât înecată în teroare. Am petrecut trei ore și
jumătate citind, iar el spunând Rozariul și adormind din când în când
neîndrăznind vreodată să deschidă gura, privind doar tavanul când auzea
zgomotul făcut de călugăr când rupea scândurile. În stupoarea lui făcea
gesturi cu capul spre imaginea sfintei fecioare, lucru care nu putea fi mai
comic de atât. La orele douăzeci și trei i-am spus să mă imite, deoarece
îngerul trebuia să plece; ne-am prosternat, Balbi a plecat, iar apoi nu am
mai auzit nici cel mai mic zgomot. Am văzut, ridicându-mă, pe fizionomia
acestui nenorocit neliniștea și frica de care era cuprins.
 80

M-am amuzat un pic vorbindu-i pentru a-l auzi cum gândește. Vorbea
tot timpul plângând, legăturile anapoda dintre cuvinte mergeau până la
extravaganță; era un ansamblu de gânduri fără nici o noimă. Vorbea
despre păcatele lui, despre devoțiunile lui particulare, despre zelul lui
pentru Sf. Marcu, despre îndatoririle lui față de prinț și atribuia acestui
merit grația pe care o primea atunci de la sfânta fecioară, și a trebuit aici să
sufăr o lungă narațiune a miracolelor Rozariului pe care soția lui, al cărei
confesor era un dominican, i le-a povestit. Îmi spunea că nu putea să-și
dea seama ce pot face cu el așa ignorant cum era.
- Veți fi în serviciul meu și veți avea tot ceea ce vă este necesar fără a mai
face meseria periculoasă și nenorocită de spion.
- Dar nu vom mai putea rămâne la Veneția.
- Nu, cu siguranță. Îngerul ne va conduce într-o țară care nu aparține Sf.
Marcu. Sunteți dispus să-mi jurați că veți renunța la această meserie? Și
dacă jurați, vă veți mai încălca jurământul?
- Dacă jur, nu-l voi mai încălca vreodată, asta este sigur; dar trebuie să fiți
de acord că dacă nu mi-aș fi încălcat jurământul nu ați fi obținut de la
sfânta fecioară grația pe care v-a făcut-o. Lipsa mea de credință este cauza
fericirii dumneavoastră. Aveți așadar obligații față de mine, trebuie să
iubiți trădarea mea.
- Îl iubiți pe Iuda care l-a trădat pe Iisus Hristos?
- Nu.
- Vedeți deci că trădătorii sunt detestați, iar oamenii adoră providența care
știe să facă să iasă binele din rău. Ați fost un scelerat până astăzi. L-ați
ofensat pe Dumnezeu și pe Sfânta Fecioară și astăzi nu mai pot accepta
jurământul dumneavoastră dacă nu faceți o ispășire a păcatelor
dumneavoastră.
- Ce păcat am făcut?
- Ați păcătuit cu orgoliul presupunând că vă sunt obligat pentru că ați dat
scrisorile mele secretarului.
- În ce constă ispășirea păcatului meu?
 81

- Iată. Mâine când Laurent va veni, va trebui să rămâneți nemișcat pe

saltea cu fața la perete fără să-l priviți pe Laurent. Dacă vă vorbește, va
trebui să-i răspundeți că nu ați putut dormi. Îmi promiteți să fiți supus?
- Vă promit că voi face tot ceea ce îmi spuneți.
- Promiteți acest lucru acestei sfinte imagini. Repede.
- Vă promit sfântă fecioară că la sosirea lui Laurent nu-l voi privi și că nu
mă voi mișca de pe salteaua mea.
- Iar eu, sfântă fecioară, vă jur pe măruntaiele lui Iisus Hristos Dumnezeul
vostru, că imediat ce-l voi vedea pe Sordaci întors spre Laurent voi sări
imediat pe el și-l voi strânge de gât pentru onoarea și gloria voastră.
L-am întrebat dacă avea ceva de comentat în legătură cu jurământul
meu; și mi-a răspuns că era mulțumit. I-am dat atunci să mănânce și i-am
spus să se culce deoarece aveam nevoie să dorm. Am petrecut două ore
scriind călugărului toată această istorie și i-am spus că dacă lucrarea era
gata nu avea nevoie să vină deasupra celulei mele decât pentru a rupe
scândura complet și pentru a intra. Îi spuneam că vom ieși în noaptea de
treizeci octombrie și că vom fi patru împreună cu camaradul lui și al meu.
Eram pe douăzeci și opt. A doua zi de dimineață călugărul m-a avertizat că
micul canal era făcut și că nu mai avea nevoie decât de a veni deasupra
celulei mele pentru a-l deschide, lucru de care era sigur în patru minute.
Sordaci a executat lecția de minune. S-a prefăcut că doarme și Laurent nici
nu a vorbit cu el. Am fost cu ochii pe el și cred că l-aș fi strâns de gât dacă
l-aș fi văzut că se întoarce spre Laurent, deoarece pentru a mă trăda nu
avea nevoie decât să-i facă cu ochiul.
Am petrecut ziua ținându-i discursuri sublime care inspirau
fanatismul și oprindu-mă doar când îl vedeam beat și gata să adoarmă sau
pe punctul convulsiilor din cauza unei forțe complet străine și nouă pentru
capul său care nu și-a exersat facultățile decât pentru șiretenii de spion.
M-a îmbrățișat și mi-a spus că nu concepea cum un înger putea avea
nevoie de o munca așa de îndelungată pentru a rupe tavanul celulei mele;
dar m-am debarasat de el spunându-i că nu lucra în calitate de înger ci în
calitate de bărbat, și în plus i-am spus că gândul lui malițios a ofensat-o pe
 82

sfânta fecioară și, veți vedea, i-am spus că din cauza acestui păcat îngerul
nu va veni astăzi. Gândiți tot timpul nu ca un bărbat onorabil, pios și
devot, ci ca un păcătos rău care crede că are de a face cu Messer Grande și
cu zbirii lui.
A început atunci să plângă și am fost încântat să-l văd disperat când
la orele nouăsprezece nu a auzit îngerul când vine. I-am făcut atunci
plângeri care-l dezolau și l-am lăsat să petreacă abătut toată ziua. A doua
zi nu a ezitat să se supună la fel și când a fost întrebat de Laurent despre
sănătate i-a răspuns fără să-l privească. La fel a făcut și ziua următoare
când l-am văzut pe Laurent pentru ultima dată pe treizeci dimineața când
i-am dat cartea în care-l avertizam pe călugăr să vină să rupă tavanul la
orele nouăsprezece. De data aceasta nu mai mă temeam de nici un
eveniment neprevăzut, aflând de la Laurent chiar că nu doar inchizitorii ci
și secretarul de asemenea erau plecați. Nu-mi mai era teamă de sosirea
unui nou venit și nu aveam altceva de făcut decât să-l menajez pe acest
nenorocit.
Dar aici este necesară o apologie vis a vis de cititorii care pot judeca
sinistră religia mea și morala mea în raport cu abuzurile pe care le-am
făcut relativ la sfintele noastre mistere și la jurămintele pe care le-am cerut
de al acest imbecil și la minciunile pe care i le-am spus referitor la apariția
Sfintei Fecioare.
Scopul meu fiind acela de a povesti istoria evadării mele cu toate
circumstanțele veritabile care au însoțit-o m-am crezut dator să nu ascund
nimic. Nu pot spune că fac o confesiune, deoarece nu mă simt umilit de
nici o căință și nu pot spune de asemenea că mă laud, deoarece m-am
servit de impostură cu inima strânsă. Dacă aș fi avut mijloace mai bune le-
aș fi acordat cu siguranță preferință. Pentru a-mi câștiga libertatea simt că
aș face la fel și astăzi aceleași lucruri și poate mai mult decât atât.
Natura îmi ordona să mă salvez, iar religia nu putea să-mi interzică
acest lucru; nu aveam vreme de pierdut; trebuia să forțez spionul pe care-l
aveam cu mine și care mi-a dat un exemplu evident de trădare în
imposibilitatea de a-l avertiza pe Laurent că cineva distrugea tavanul
 83

celulei mele. Ce ar fi trebuit să fac? Nu aveam decât două mijloace și

trebuia să optez. Ori să fac ceea ce am făcut și să pun în lanțuri inima
acestui nenorocit prin teroare, or să-l strâng de gât, așa cum orice altă
persoană rezonabilă și mai crudă decât mine ar fi făcut. Acest lucru mi-ar
fi fost mai ușor de făcut și chiar fără să mă tem de nimic, deoarece aș fi
spus că a murit de moarte naturală și nu s-ar fi făcut eforturi prea mari
pentru a ști dacă era adevărat sau nu. Ori care este cititorul care s-ar putea
gândi că aș fi făcut mai bine dacă l-aș fi strâns de gât? Dacă este vreunul,
Dumnezeu să-l lumineze; religia lui nu va fi vreodată a mea. Cred că mi-
am făcut datoria și victoria care a încoronat isprava mea probabil una
prevăzută, deoarece mijloacele mele nu au fost dezaprobate vreodată de
Providența eternă. În ceea ce privește jurământul pe care l-am făcut de a
avea întotdeauna grijă de el, m-a scăpat chiar el, mulțumesc lui
Dumnezeu, deoarece nu a avut curajul să se salveze cu mine; dar chiar
dacă l-ar fi avut, mărturisesc cititorului că nu m-aș fi considerat vinovat de
sperjur dacă nu l-aș fi ținut. M-aș fi debarasat de acest monstru cu prima
ocazie care mi s-ar fi oferit chiar dacă m-aș fi văzut obligat să-l spânzur de
un arbore. Când i-am jurat o asistență eternă știam că credința lui nu va
dura decât la fel de mult cât exaltarea fanatismului său, care ar fi trebuit să
dispară imediat ce ar fi văzut că îngerul era un călugăr. ”Non merta fe chi
non la serba altrui”. Oamenii au dreptate când sacrifică totul pentru
propria lor conservare.
După plecarea lui Laurent i-am spus lui Sordaci că Îngerul va veni să
facă o gaură în tavanul celulei mele la orele nouăsprezece; va aduce o
foarfecă cu el, iar dumneavoastră îmi veți tăia barba mie și îngerului.
- Îngerul are barbă?
- Da, veți vedea. După aceasta vom ieși și vom merge să rupem acoperișul
palatului, iar noaptea vom coborî în piața Sf. Marcu și vom merg în
Germania.
Nu mi-a răspuns; mânca singur, deoarece aveam inima și spiritul prea
ocupate de afacere pentru a putea să mănânc. Nu am putut nici măcar să
dorm.
 84

Orele nouăsprezece au sunat și iată Îngerul. Sordaci voia să se stea în

genunchi, dar i-am spus că nu era necesar. În mai puțin de trei minute a
găurit canalul de tot și o placă rotundă a căzut la picioarele mele, iar Balbi
a coborât în brațele mele. Iată, i-am spus eu îmbrățișându-l, munca
dumneavoastră este terminată; începe munca mea. Mi-a înmânat sulița și
mi-a dat foarfeca, pe care i-am dat-o lui Sordaci pentru a ne tunde imediat
barba. Nu puteam să mă abțin să râd observându-l pe acest animal uluit
care privea îngerul cu un chip de diavol. Ne-a tuns barba la amândoi cu
vârful foarfecii la perfecțiune.
Nerăbdător să văd localul i-am spus călugărului să rămână cu
Sordaci, deoarece nu voiam să-l las singur; am ieșit și am găsit gaura din
zid prea strâmtă, dar am reușit să trec; m-am găsit pe acoperișul celulei
contelui, am intrat și l-am îmbrățișat cordial pe acest bătrân nefericit. Am
văzut o persoană cu o talie care nu se putea deplasa fără dificultăți și
pericole pe care o asemenea fugă le implica, pe un acoperiș vast, înclinat
și acoperit de plăci de plumb. M-a întrebat imediat care era proiectul meu
spunându-mi că am făcut prea mulți pași cu neglijență. Nu cer, i-am
răspuns, decât să fac pași înainte până ce voi găsi libertatea sau moartea.
Mi-a spus strângându-mi mâna că dacă mă gândeam să rup acoperișul și să
caut mergând pe plumbi o cale de a coborî nu puteam găsi una, cel puțin
dacă nu aveam aripi. Nu am, a adăugat, curajul să vă însoțesc; voi rămâne
aici și mă voi ruga pentru voi.
Am ieșit atunci pentru a vizita acoperișul mare, apropiindu-mă cât am
putut de marginile laterale ale mansardei. Ajungând să ating dedesubtul
acoperișului la cel mai ascuțit unghi m-am așezat pe culme. Am încercat
plăcile cu vârful zăvorului și le-am găsit ca și putrezite. La fiecare lovitură
de suliță tot ceea ce loveam cădea în praf. Fiind sigur că voi face o gaură
suficient de amplă în mai puțin de o oră m-am întors în celula mea unde
am petrecut patru ore tăind cearceafuri, prosoape, saltele și tot ceea ce
putea fi folosit pentru a face o frânghie. Am vrut să le înnod împreună cu
noduri de țesător, deoarece un nod greșit făcut s-ar fi putut desface, iar
persoana care s-ar fi găsit suspendată de coardă s-ar fi prăbușit. M-am
 85

văzut în posesie de o sută de brațe de coardă. În marile încercări sunt

articole care decid totul, și în privința cărora șefii care merită să reușească
sunt cei care nu se încred în nici o persoană.
După ce am făcut corzile, am făcut un pachet din hainele mele,
pardesiul și câteva cămăși, șosete și batiste și am plecat toți trei în celula
contelui luând cu noi tot acest bagaj. Contele i-a făcut imediat
complimente lui Sordaci pentru că se bucura de fericirea de a fi fost pus cu
mine și de a avea șansa să mă urmeze. Aerul său interzis îmi stârnea
dorința de a râde. Nu mă mai jenam, am trimis la toți dracii măștile pe care
le-am purtat în fiecare zi vreme de o săptămână pentru a împiedica acest
nemernic de a mă trăda. Îl vedeam convins că l-am înșelat, dar nu
înțelegea nimic; deoarece nu putea ghici cum a fost posibil să leg o
corespondență cu pretinsul înger pentru a-l chema și pentru a pleca la orele
la care voiam. L-a auzit pe conte când ne-a spus că ne vom expune la
riscuri mai mult decât evidente de a pieri, și laș, așa cum trebuia să fie, își
bătea capul pentru a renunța la acest voiaj periculos. I-am spus călugărului
să-și facă pachetul în timp ce eu voi merge să fac gaura la marginea
mansardei.
Deschiderea pe care am făcut-o fără să fi avut nevoie de nici un
ajutor era perfectă la orele două din noapte. Am pulverizat plăcile.
Ruptura mea era de două ori mai amplă decât trebuia; și loveam plăci de
plumb întregi. Călugărul m-a ajutat să le ridic deoarece erau nituite, sau
curbate pe marginea streșinii de marmură; dar împingând sulița între
streașină și placă am reușit să o detașez, iar apoi cu umerii am îndoit-o
până la punctul în care trecerea era posibilă. Am scos capul afară am văzut
cu durere marea lumină a lunii care ar fi trebuit să fie plină a doua zi. Era
un contratimp pe care trebuia să-l suferim cu răbdare și să așteptăm să
ieșim până la miezul nopții când luna va fi mers să lumineze la antipozi.
Într-o noapte superbă, unde toată lumea de bon ton trebuia să se plimbe în
piața Sf. Marcu nu puteam să mă expun riscului de a fi văzut plimbându-
mă pe acoperiș. Ar fi văzut umbrele noastre foarte prelungite pe pavajul
pieței; ar fi ridicat ochii și am fi oferit un spectacol extraordinar care ar fi
 86

trezit curiozitatea, în special cea a lui Messer Grande, ai cărui zbiri de

gardă vegheau toată noaptea Veneția. Ar fi trimis imediat sus o bandă de
zbiri și tot proiectul meu ar fi fost dat peste cap. Am decis așadar că nu
vom ieși decât după trecerea Lunii. Invocam ajutorul lui Dumnezeu și nu
ceream miracole. Expus capriciilor zeiței Fortuna trebuia să nu forțez
lucrurile atât de mult cât puteam. Dacă încercarea mea eșua nu trebuia să-
mi reproșez nici cel mai mic pas greșit. Luna trebuia să se culce la orele
cinci, iar Soarele trebuia să răsară la orele treisprezece și jumătate; ne
rămâneau șapte ore de obscuritate totală în care am fi putut să acționăm.
I-am spus lui Balbi că vom petrece trei ore să vorbim cu contele
Asquin și să meargă el întâi să-i spună că avem nevoie de treizeci de
sequini care ar fi putut fi necesari la fel de mult ca sulița mea când am
făcut ceea ce a fost necesar pentru a ieși. A făcut acest comision pentru
mine și patru minute mai târziu a venit să-mi spună să merg singur
deoarece voia să-mi vorbească fără martori. Acest bătrân sărac a început
prin a-mi spune cu blândețe că pentru a fugi nu aveam nevoie de bani, că
nu avea, că avea o familie numeroasă și că dacă voi pieri banii pe care mi-i
va da vor fi pierduți și multe alte motive toate făcute pentru a-și masca
zgârcenia. Răspunsul meu a durat o jumătate de oră. Motive excelente; dar
care de când lumea există nu au avut vreodată forță, deoarece oratorul nu
poate dezrădăcina pasiunea. Este cazul de ”nolenti baculus”; dar nu eram
așa de crud pentru a folosi violența vis a vis de acest bătrân nefericit. Am
încheiat prin a-i spune că dacă voia să fugă cu mine îl voi duce pe umeri;
dar voia să rămâne pentru a se ruga pentru noi. L-am avertizat că
rugăciunea lui ar fi fost inconsecventă, deoarece se ruga pentru reușita
unui lucru la care nu a vrut să contribuie prin mijloace obișnuite. Vocea lui
m-a făcut să-i văd lacrimile care mă enervau; m-a întrebat dacă doi sequini
erau suficienți și i-am răspuns că orice sumă ar fi fost suficientă. Mi i-a dat
rugându-mă să-i dau înapoi după ce am făcut un tur al palatului și aș fi luat
hotărârea să mă întorc înapoi în celula mea. I-am promis asta un pic
surprins deoarece presupunea că aș fi putut să mă întorc. Eram sigur că nu
o să mă mai întorc.
 87

I-am chemat pe însoțitorii mei și am pus aproape de gaură lucrurile

noastre. Am separat în două pachete cele o sută de brațe de coardă; și am
petrecut două ore vorbind și reamintindu-ne nu fără plăcere toate
vicisitudinile noastre. Prima încercare pe care Balbi mi-a dat-o despre
caracterul său a fost aceea de a-mi repeta de zece ori că nu mi-am ținut
cuvântul, deoarece l-am asigurat în scrisorile mele că planul meu era făcut,
și sigur, în timp ce nu era nimic prestabilit; și-mi spunea cu nerușinare că
dacă ar fi prevăzut toate astea nu m-ar fi scos afară din celulă. Contele cu
o gravitate de șaptezeci de ani mi-a spus că cea mai înțeleaptă decizie era
aceea de a nu mai merge înainte deoarece imposibilitatea de a coborî de pe
acoperiș era evidentă, precum și pericolul care ar fi putut să mă coste
viața. I-am spus cu o voce blândă că aceste două lucruri nu mi se păreau
evidente, dar cum era avocat de meserie, iată discursul prin care pretindea
să mă convingă. Ceea ce-l anima erau cei doi sequini pe care ar fi trebuit
să-i dau înapoi dacă m-ar fi convins să rămân.
Înclinarea acoperișului, mi-a spus el, făcut din plăci de plumb nu vă
va permite să mergeți, deoarece abia puteți să vă țineți în picioare. Acest
acoperiș are șapte sau opt ferestre, dar ele sunt toate acoperite cu grilă de
fier și inaccesibile pentru a sta în fața lor fără să aluneci deoarece ele sunt
toate îndepărtate de margini. Funiile pe care le aveți nu servesc la nimic
pentru că nu veți găsi un loc potrivit de care să le atașați și chiar dacă-l
veți găsi o persoană care coboară de la o înălțime așa de mare nu se poate
ține doar în brațe și să ajungă până jos. Unul dintre voi va trebui să se lege
și să fie coborât de ceilalți doi ca într-o fântână; iar cel care va face acest
lucru va trebui să rămână și să se întoarcă în celula mea. Care este dintre
voi trei cel care se simte în stare să facă această acțiune caritabilă? Și
presupunând că unul dintre voi are eroismul să se mulțumească să rămână
spuneți-mi pe care parte veți coborî? Nu pe partea palatului spre coloane,
deoarece veți fi văzuți. Nu pe partea bisericii deoarece vă veți găsi închiși.
Nu pe partea dinspre curtea palatului deoarece garda de ”Arsenalotti” face
rondul continuu acolo. Nu puteți deci coborî decât pe partea canalului. Nu
aveți o gondolă, nici o barcă acolo care să vă aștepte; veți fi obligați să vă
 88

aruncați în apă și să înotați până la Sf. Apolonie unde veți ajunge într-o
stare deplorabilă, neștiind unde să mergeți noaptea pentru a fi în stare să
fugiți imediat. Gândiți-vă că pe plumbi puteți aluneca și dacă veți cădea în
canal nu puteți spera să evitați moartea chiar dacă știți să înotați, deoarece
sunteți la înălțime mare iar canalul are o adâncime așa de mică încât
căderea singură vă va omorî înainte să vă înecați. Trei sau patru picioare
de apă nu formează un volum fluid suficient de puternic pentru a atenua
șocul plonjării unui corp solid care cade în apă. Cea mai mică nefericire va
fi cea de a vă trezi cu picioarele rupte.
Ascultam acest discurs imprudent în raport cu cerințele cazului, cu o
răbdare care nu-mi semăna. Reproșurile călugărului lansate fără nici un
menajament mă indignau și mă îndemnau să-l cert dur, dar aș fi ruinat
edificiul, deoarece aș fi avut de a face cu un laș capabil să-mi răspundă că
nu era așa de disperat pentru a sfida moartea și că în consecință nu aveam
decât să plec singur; și singur nu mă puteam flata să reușesc. Am menajat
aceste spirite rele cu blândețe. Le-am spus că eram sigur că ne vom salva
în ciuda faptului că nu eram în stare să le comunic mijloacele în detaliu. I-
am spus contelui Asquin că raționamentul lui înțelept mă făcea să acționez
cu prudență și că încrederea pe care o aveam în Dumnezeu era așa de mare
încât îmi ținea loc de toate.
Întindeam adesea mâna să văd dacă Sordaci mai era acolo, deoarece
nu spunea nici un cuvânt; râdeam gândindu-mă la ce se putea gândi cu
creierul lui rău, deoarece trebuia să-și fi dat seama că l-am înșelat. La
orele patru și jumătate i-am spus să meargă în cel loc pe cer era luna. Mi-a
spus la revenire că într-o jumătatea de oră nu se va mai vedea; și că o ceață
foarte densă trebuia să facă acoperișul din plumb foarte periculoasă.
- Îmi este suficient, că ceața nu este ulei. Luați-vă pardesiul și pachetul cu
o parte din frânghiile noastre, și eu voi lua cealaltă parte.
Am fost atunci surprins să-l simt pe acest bărbat la genunchii mei
luându-mi mâinile și sărutându-le și spunându-mi plângând că mă ruga să
nu-i doresc moartea. Sunt sigur mi-a spus el că voi cădea în canal; nu pot
să vă fiu de nici un folos. Helas! Lăsați-mă aici, și voi petrece toată
 89

noaptea rugându-l pe Sf. Francisc pentru voi. Sunteți stăpân să mă ucideți;

dar nu mă voi hotărî vreodată să vin cu voi.
Imbecilul nu știa că să fiu în compania lui îmi displăcea. Aveți
dreptate, i-am spus eu, rămâneți; dar cu condiția să vă rugați la Sf.
Francisc și să mergeți să luați imediat toate cărțile mele pe care le las
contelui. M-a ascultat instantaneu. Cărțile mele valorau o sută de ecu cel
puțin. Contele mi-a spus că mi le va da la întoarcere. Fiți sigur, i-am
răspuns că nu mă veți mai vedea aici și că sunt mulțumit că acest laș nu
are curajul să mă urmeze. M-a îmbrățișat și de altfel lașul nu era demn să
împartă cu Balbi și cu mine onoarea unei fugi așa de frumoase. Nu-i așa?
bravul meu camarad, i-am spus eu călugărului, alt laș pe care voiam să-l
încurajez. Este adevărat, mi-a răspuns el, cu condiția ca mâine să nu aibă
motiv să se felicite.
Atunci am cerut contelui pană, cerneală și hârtie pe care le avea în
ciuda faptului că erau interzise, deoarece legile de interdicție nu erau
nimic pentru Laurent, care pentru un ecu l-ar fi vândut pe Sf. Marcu.
Atunci am scris această scrisoare pe care i-am lăsat-o lui Sordaci fără să fi
putut să o recitesc, deoarece am scris-o pe întuneric. Am început-o cu o
deviză sublimă care în situația noastră mi s-a părut a propos.
Non moriar sed vivam, et narrabo opera domini
(Nu voi muri, ci voi trăi și voi proclama lucrarea lui Dumnezeu)
Inchizitorii trebuie să facă totul pentru a ține cu forța într-o închisoare
un vinovat; vinovatul fericit de a nu fi prizonier pe cuvântul său, trebuie de
asemenea să facă totul pentru a-și procura libertatea. Dreptul lor are ca
bază justiția celui vinovat. La fel cum nu au nevoie de consimțământul
acestuia pentru a-l închide, el nu pate avea nevoie de al lor pentru a fugi.
Jacques Casanova care scrie aceste lucruri în amărăciunea inimii lui
știe ca i se poate întâmpla nefericirea ca înainte să părăsească republica să
fie prins și readus în mâinile celor de care este dispus să fugă și în acest
caz roagă în genunchi pe judecătorii lui făcând apel la umanitatea lor
generoasă să nu-i facă soarta mai crudă pedepsindu-l pentru ceea ce a
făcut forțat doar de rațiune și de natură. Îi roagă să-i înapoieze, dacă este
 90

prins, tot ceea ce-i aparține și să-l lase în celula din care a fugit. Dar dacă
are fericirea de a scăpa face cadou toate acestea lui Francois Sordaci care
rămâne prizonier deoarece îi este frică de pericolele la care s-ar putea
expune și care nu iubește libertatea mai mult decât viața. Casanova face
apel la virtutea și generozitatea Eminențelor Lor de a nu contesta acest
cadou mărunt pe care-l face. Scris cu o oră înainte de miezul nopții fără
lumină în celula contelui Asquin pe 31 Octombrie 1756.
Castigans castigavit me Deus, et morti non tradidit me.
(Eternitatea m-a pedepsit, dar nu m-a ucis).
I-am dat această scrisoare avertizându-l să nu i-o dea lui Laurent, ci
secretarului însuși care cu siguranță va veni sus. Contele i-a spus că
efectul acestei scrisori era garantat, dar el trebuia să-mi dea totul dacă
eram prins. Imbecilul i-a răspuns că trebuia să mă revadă și să-mi dea totul
înapoi.
Însă era timpul să plecăm. Nu se mai vedea luna. Am legat de gâtul
lui Balbi jumătate din frânghii de o parte și pachetul cu hainele lui de
cealaltă parte. Am făcut la fel și eu; apoi am mers la gaura pe care o
făcusem.
E quindi uscimmo a rimirar le stelle (Dante).

Capitolul V

Fuga mea și sosirea mea la Paris

Am ieșit primul iar Balbi a venit după mine. I-am spus lui Sordaci să
pună placa așa cu era și l-am trimis să se roage lui Sf. Francisc. Stând în
genunchi și în mâini am luat sulița în mână și întinzând mâna am introdus-
o oblic între legăturile plăcilor așa încât prinzând-o cu patru degete de
margine am ridicat-o și am putu să mă ridic pe vârful acoperișului.
Călugărul pentru a mă urma s-a prins de centura mea și se ținea după mine
 91

astfel încât eram un animal de povară care duce și trage și care mai mult,
urca o pantă umezită de ceață.
La jumătatea acestei pante suficient de periculoase, călugărul mi-a
spus să mă opresc deoarece unul dintre pachetele lui i-a scăpat de la gât și
s-a rostogolit până la streașină. Prima mea mișcare a fost să-i trag una și
să-l trimit repede repede după pachet; dar Dumnezeu mi-a dat forța să mă
înfrânez; pedeapsa ar fi fost prea mare și de o parte și de alta, deoarece
singur nu aș fi reușit vreodată să scap. L-am întrebat dacă era pachetul cu
frânghiile, dar când mi-a spus că era cel cu hainele și un manuscris prețios
pe care l-a găsit sub plumbi și despre care pretinde că va face avere cu el i-
am spus liniștit că avea nevoie de răbdare și să ne continuăm drumul. A
suspinat și în continuare agățat de mine m-a urmat.
După ce am trecut peste cincisprezece sau șaisprezece plăci am ajuns
pe culmea acoperișului pe care m-am așezat călare. Călugărul a făcut la fel
în spatele meu. Eram cu spatele întorși la mica insulă S. George Majeur și
la două sute de pași vis a vis de noi numeroasele cupole ale bisericii Sf.
Marcu care făcea parte din palatul ducal; era capela Dogelui; nici un
monarh pe pământ nu se poate lăuda că are una asemănătoare. Am luat
pachetele de pe umeri și i-am spus călugărului să facă la fel. A pus
frânghiile între coapse dar când și-a dat pălăria jos a scăpat-o și după ce s-
a rostogolit peste streașină a căzut în canal. Iată-l pe camaradul meu
disperat. Rău augur, a spus el, încă de la început am rămas fără cămașă,
fără pălărie și fără manuscris, care conținea istoria prețioasă și
necunoscută a tuturor de la toate sărbătorile palatului Republicii. Mai
puțin agresiv decât atunci când mă cățăram, i-am spus liniștit că cele două
accidente care tocmai i s-au întâmplat nu însemnau nimic extraordinar
pentru ca superstiția sa să le poată da numele de augur, și că eu nu le
consideram astfel, nu mă descurajau; dar că ar fi trebuit să-i servească
drept instrucțiuni pentru a fi mai prudent și mai înțelept și pentru a reflecta
că pălăria lui în loc să cadă la dreapta a căzut la stânga, iar dacă ar fi căzut
la dreapta ar fi ajuns în curtea palatului unde cei care fac rondul l-ar fi
găsit-o și gândindu-se că ar fi putut să cadă de pe acoperișul palatului
 92

ducal nu ar fi ezitat să-și facă datoria și de a găsi mijlocul să ne facă o

vizită.
După ce am petrecut câteva minute privind la dreapta și la stânga, i-
am spus călugărului să rămâne nemișcat cu pachetele până la întoarcerea
mea. Am plecat din acel loc doar cu sulița în mână și mergând cu spatele
stând în continuare călare pe culme fără nici o dificultate. Am folosit
aproape o oră mergând peste tot, vizitând, observând și examinând și
nevăzând nici un loc de care aș fi putut să leg frânghia pentru a coborî în
vreun loc mă simțeam cuprins de cea mai mare perplexitate. Nu trebuia să
mă gândesc nici la canal, nici la curtea palatului. Acoperișul bisericii nu
oferea privirii mele decât prăpăstii între cupole care nu conduceau la nici
un loc convenabil. Pentru a merge dincolo de biserică spre Canonica ar fi
trebuit să mă cațăr pe pante curbe; și normal că eliminam toate
posibilitățile pe care le consideram imposibil de realizat. Eram obligat să
fiu curajos dar fără a fi imprudent.
Mi-am oprit privirea și gândurile asupra unei lucarne care era de
partea cu rio de calazzo la două treimi de pantă. Ea era suficient de
îndepărtată de locul de unde ieșisem pentru a fi sigur că mansarda pe care
o lumina nu aparținea localului închisorii din care evadam. Ea nu putea
decât să ilumineze o mansardă locuită sau nu deasupra unui apartament al
palatului, de unde la începutul zilei aș fi găsit ușile, în mod normal,
deschise. Servitorii palatului sau ai curții familiei dogelui care ar fi putut
să ne vadă, eram sigur din punct de vedere moral că ne-ar fi ajutat să ieșim
și ar fi făcut totul cu excepția de a ne reda din nou pe mâinile justiției
inchiziției, chiar dacă ne-ar fi recunoscut ca fiind cei mai mari criminali.
Gândindu-mă la toate astea trebuia mai întâi să vizitez fereastra și m-am
lăsat să alunec până ce am ajuns la acoperișul ei a cărui lungime era de trei
picioare și lățimea de unul și jumătate. M-am aplecat atunci bine ținând
mâinile ferme pe margini și apropiind capul de fereastră. Am văzut și am
simțit mai bine pipăind o grilă subțire de fier și în spatele ei o fereastră cu
geamuri rotunde unite între ele cu mici lame de plumb. Nu am făcut nici
 93

un caz despre această fereastră chiar dacă era închisă, dar grila deși era
subțire ne trebuia o pilă și nu aveam altceva decât sulița mea.
Gânditor, trist și confuz nu știam ce să fac când un eveniment foarte
natural a avut asupra inimi mele abătute un efect incredibil. Sper că
această confesiune sinceră nu mă va degrada în ochii cititorului care este
un bun filosof, dacă se gândește că o persoană neliniștită și abătută nu este
decât pe jumătate din ceea ce poate fi în stare de liniște. Clopotul de la Sf.
Marcu care a sunat atunci a fost fenomenul care a lovit spiritul meu și care
printr-o zdruncinare violentă l-a făcut să iasă din ambiguitatea periculoasă
care-l copleșea. Acest clopot mi-a reamintit că ziua care începea atunci era
cea a tuturor sfinților, or patronul meu, dacă aveam unul, trebuia să fie
printre ei, dar ceea ce a sporit cu mult mai multă forță curajul meu și
facultățile mele fizice a fost oracolul profan pe care l-am primit de la
dragul meu Ariosto. ”Tra il fin d’Ottobre, e il capo di Novembre”. Dacă o
mare nenorocire face ca un spirit puternic să ajungă devot este aproape
imposibil ca superstiția să nu joace un rol. Acest clopot mi-a vorbit, mi-a
spus să acționez și mi-a promis victoria. Întins pe burtă până la gât cu
capul aplecat spre grila mică am împins sulița în tâmplăria lucarnei hotărât
să o sparg pentru a o extrage pe toată. Nu am avut nevoie decât de un sfert
de oră pentru a rupe lemnul în bucăți. Grila a rămas întreagă în mâinile
mele și am așezat-o lângă fereastră. Nu am avut probleme nici să rup
cadrul ferestrei cu geamuri neluând în seamă sângele care ieșea din mâna
mea stângă ușor rănită de un geam pe care l-am spart.
Cu ajutorul zăvorului m-am întors la fel ca prima dată pe culmea
acoperișului și m-am îndreptat spre locul unde-l lăsasem pe camaradul
meu. L-am găsit disperat, furios, atroce; mi-a spus injurii, deoarece l-am
lăsat singur două ore întregi. M-a asigurat că nu aștepta decât șapte ore
pentru a se întoarce în celula lui.
- Ce v-ați gândit că s-a întâmplat cu mine?
- Am crezut că ați căzut de pe acoperiș.
- Și nu vă bucurați că văzându-mă înseamnă că nu am căzut?
- Ce ați făcut așa de multă vreme?
 94

- Veți vedea. Urmați-mă.

Am legat din nou lucrurile mele la gât și frânghiile și m-am îndreptat
spre fereastră. Când am ajuns la locul unde era, pe partea noastră dreaptă,
i-am povestit exact ceea ce am făcut consultându-l în privința mijlocului
de a intra în mansardă amândoi. Mi se părea ușor pentru unul dintre noi să
coboare cu ajutorul frânghiei, dar nu știam cum va face celălalt pentru a
coborî și el, deoarece nu vedeam cum aș fi putut lega frânghia pentru a mă
ține de ea. Dacă m-aș fi lăsat să cad aș fi putut să-mi rup un picior, pentru
că nu știam cât de mult trebuie să sar în interior. La acest discurs și
pronunțat pe un ton de prietenie călugărul mi-a răspuns că nu aveam decât
să-l cobor pe el, iar apoi voi avea tot timpul pentru a mă gândi la mijlocul
de a ajunge în locul unde l-aș fi coborât pe el. M-am stăpânit pentru a nu-i
reproșa lașitatea acestui răspuns, dar nu suficient pentru a amâna să-l scot
din impas. Am desfăcut pachetul meu cu frânghii; l-am legat pe la
subțioară și l-am coborât până la acoperișul mic al lucarnei, unde stând
călare pe acoperișul ei i-am spus să introducă picioarele până la șolduri și
ținându-se pe coate sprijinit de acoperiș. Apoi am alunecat pe pantă la fel
cum am făcut prima dată și culcat pe piept i-am spus să-și dea drumul fără
să se teamă de nimic deoarece țineam eu frânghia. Când a ajuns la
podeaua mansardei s-a dezlegat și trăgând frânghia la mine mi-am dat
seama că distanța de la fereastră la podea era de zece ori lungimea brațului
meu. Era prea mult pentru a risca să sar. Mi-a spus că pot să-i arunc
frânghiile; dar am avut grijă să nu-i urmez sfatul.
M-am întors pe acoperiș și neștiind ce să fac m-am îndreptat spre un
loc apropiat de o cupolă pe care nu-l vizitasem. Am văzut o terasă cu
platformă pavată cu plăci de plumb unită cu o mare fereastră închisă de
două obloane și o grămadă mare de var nestins și o scară suficient de
lungă pentru a putea să o folosesc să cobor unde era camaradul meu;
această scară m-a interesat în special. Am trecut pe dedesubtul primei
trepte frânghia și stând din nou călare pe acoperiș am tras-o până la
fereastra pe care trebuia să intru. Trebuia să o introduc în interior.
Lungimea acestei scări era de doisprezece brațe.
 95

Dificultățile pe care le-am întâmpinat pentru a reuși această

introducere au fost așa de mari că m-am căit că am renunțat la ajutorul
călugărului. Am împins scara spre streașină așa încât un capăt atingea
marginea lucarnei, iar altul era dincolo de streașină cu o treime. M-am
lăsat apoi să alunec pe acoperișul lucarnei, am tras scara spre mine și am
legat-o cu frânghia de a opta treaptă. După asta am împins-o în jos și am
reașezat-o paralelă cu lucarna; apoi am tras frânghia spre mine, dar scara
nu a putut să intre decât până la a cincea treaptă; capătul ei atingea
acoperișul lucarnei și nici o forță nu ar fi putu să o facă să intre mai mult.
Trebuia neapărat să o ridic de la capătul celălalt; ridicarea ar fi înclinat-o
de partea opusă și astfel scara ar fi intrat toată. Aș fi putut plasa scara în
fața lucarnei, să mă leg cu frânghia și să cobor fără nici un risc, dar scara
ar fi rămas în același loc și dimineața ea ar fi arătat zbirilor și lui Laurent
locul unde probabil încă m-aș fi găsit.
Trebuia așadar să o introduc în lucarnă toată și neavând pe nimeni
trebuia să mă hotărăsc să merg lângă streașină pentru a o ridica. Ceea ce
am și făcut expunându-mă unui risc care fără ajutorul extraordinar al
providenței m-ar fi costat viața. Am îndrăznit să abandonez scara dând
drumul la sfoară fără să mă tem că va cădea în canal, deoarece a treia
treaptă se agăța de streașină. M-am lăsat să alunec lin ținând sulița în mână
până la streașină lângă scară; am pus sulița jos și m-am întors cu abilitate
astfel încât aveam lucarna vis a vis și mâna dreaptă pe scară. Streașina de
marmură era la picioarele mele și nu stăteam drept ci culcat pe burtă. În
această poziție am avut forța să ridic scara o jumătate de picior împingând-
o în același timp în față. Am avut satisfacția să o văd cum intră un picior
întreg. Cititorul își dă seama că greutatea ei s-a diminuat mult. Trebuia să
o ridic încă două picioare pentru a o face să intre și mai mult, iar apoi
eram sigur să o fac să intre în întregime când m-aș fi întors pe acoperișul
lucarnei și trăgând sfoara la mine. Pentru a o ridica două picioare m-am
ridicat în genunchi dar forța pe care am vrut să i-o dau a făcut să-mi
alunece vârfurile picioarelor așa încât corpul meu a trecut peste streașină
până la piept rămânând suspendat în coate. În aceiași clipă înfricoșătoare
 96

mi-am folosit toată vigoarea pentru a mă sprijini și a mă ridica. Atent să

nu cad am reușit să mă ridic pe brațe pentru a ajunge peste streașină cu
burta. Nu aveam nici un motiv să mă tem pentru scară, aceasta intrând mai
mult de trei picioare în interior. Am reușit să mă ridic și să pun un
genunchi pe streașină, iar apoi și pe celălalt, scăpând astfel dintr-un mare
pericol. Efortul pe care l-am făcut pentru a mă ridica mi-a cauzat o
contracție musculară a cărei durere părea făcută pentru a doborî și pe cel
mai puternic dintre oameni. Ea m-a cuprins când genunchiul drept atingea
deja streașina; dar nu doar această contracție, numită crampă, mă paraliza
ci nevoia de a sta nemișcat până trecea singură, așa cum am făcut
experiența altă dată. Teribilă situație! Două minute mai târziu, am
încercat, și am reușit să mă sprijin cu genunchii în streașină și când am
crezut că mi-am recăpătat suficient forțele am ridicat scara încet cât am
putut stând în genunchi și am reușit suficient pentru a o face să ajungă
paralelă cu deschiderea lucarnei. Cunoscând suficient legile pârghiilor și
ale echilibrului am luat atunci zăvorul și am urcat până la lucarnă unde am
reușit foarte ușor să introduc scara complet camaradul meu ținând de unul
dintre capete. Am aruncat în mansardă frânghiile, hainele, iar apoi am
intrat și eu fiind bine primit de călugăr care a avut grijă să tragă scara.
Ținându-ne de mână am făcut un tur al locului întunecat în care ne aflam
și care avea treizeci de pași lungime și zece de lățime.
La unul din capete a găsit o ușă batantă făcută din bare de fier și
apăsând clanța din mijloc am deschis-o. Am făcut pe bâjbâite un tur al
camerei și am găsit o masă înconjurată de taburete și de fotolii. Ne-am
întors în locul unde am atins niște ferestre; am deschis una, apoi obloanele
și la lumina stelelor am văzut pereții abrupți ai cupolelor. Nu m-am oprit
nici măcar o clipă la gândul de a coborî; voiam să știu încotro să merg
pentru că nu cunoșteam locul. Am reînchis obloanele; am ieșit din sală și
ne-am întors la locul unde ne lăsasem lucrurile. Obosit încât nu mai
puteam să stau în picioare, m-am lăsat să cad pe podea, mi-am pus capul
pe un pachet de frânghii și într-o prăbușire totală a forțelor și a spiritului
un foarte dulce somn m-a cuprins; am adormit așa de bine că am crezut că
 97

aș fi consimțit să mor și chiar dacă aș fi fost sigur că este moartea nu aș fi

refuzat, deoarece plăcerea pe care am resimțit-o adormind a fost
incredibilă.
Somnul meu a durat trei ore și jumătate. Strigătele intense și
scuturările călugărului au fost cele care m-au trezit. Mi-a spus că a sunat
orele doisprezece și că somnul meu în situația în care ne găseam era de
neconceput. Așa i se părea lui, însă somnul meu nu a fost voluntar; natura
mea împinsă la extreme și l-a procurat precum și lipsa mâncării și a
somnului timp de două zile. Însă acest somn mi-a redat toată vigoarea și
eram încântat să văd un pic diminuată obscuritatea mansardei.
M-am ridicat spunând că acest loc nu este o închisoare și trebuie să
aibă o ieșire simplă pe care trebuie să o găsim. Ne-am îndreptat atunci spre
capătul opus unde era ușa de fier și într-un colț foarte strâmt am crezut că
simt o ușă. Am simțit o gaură de cheie, am înfipt zăvorul dorind să nu dau
despre ușa unui dulap. După trei sau patru lovituri am deschis ușa și am
văzut o cameră mică unde era o masă, iar pe masă o cheie. Am încercat să
deschid ușa camerei cu cheia și se potrivea. I-am spus călugărului să
meargă să ia pachetele și imediat ce mi le-a dat am închis ușa și am pus
cheia unde era. Am ieșit din această cameră mică și am ajuns într-o galerie
plină cu caiete. Erau arhive. Am găsit o scară de piatră scurtă și strâmtă și
am coborât; am dat apoi de o alta care avea la capăt o ușă cu geamuri; am
deschis-o și m-am văzut în final într-o sală pe care o cunoșteam; eram în
cancelaria ducală. Am deschis o fereastră și mi-am dat seama că era ușor
să coborâm, dar m-aș fi găsit în labirintul curților mici care înconjoară
biserica Sf. Marcu. Am văzut pe un birou un instrument din fier cu vârful
rotunjit, același pe care secretarul cancelariei îl folosește pentru a găuri
pergamentele pe care le leagă cu o sfoară și le sigilează cu plumb. Am
deschis biroul și am găsit copia unei scrisori care anunța Administratorului
General de la Corfu trei mii de sequini pentru restaurarea vechii fortărețe.
Am căutat să văd dacă găsesc suma, dar nu era. Cu ce plăcere aș fi pus
mâna pe ea și cum aș fi râs de călugăr dacă ar fi îndrăznit să-mi spună că
era un furt. L-aș fi luat drept un cadou de la Providență.
 98

Am mers la ușa cancelariei și am lovit cu zăvorul în clanță dar într-un

minut eram sigur că nu aș fi putut să o forțez și m-am hotărât să fac repede
o gaură în ușa batantă. Am ales locul unde lemnul avea mai puține noduri.
Am început din locul unde se alipeau ușile și a mers destul de bine. Am
înfipt instrumentul de fier în fantele pe care le făceam cu sulița și apoi
împingând cât puteam la dreapta și la stânga rupeam, distrugeam, găuream
lemnul neluând în seamă zgomotul pe care-l făceam; călugărul tremura
deoarece trebuie să se fi auzit departe. Cunoșteam pericolul dar eram forțat
să-l sfidez.
Gaura într-o jumătate de oră a fost suficient de mare pentru a trece și
cu atât mai bine pentru că mi-ar fi fost dificil să o fac mai mare. Nodurile
m-ar fi împiedicat să fac asta. Marginile găurii inspirau frică, deoarece
erau presărate de vârfuri făcute pentru a rupe hainele și a zgâria pielea. Era
la înălțimea de cinci picioare; am pus un taburet dedesubt pe care
călugărul a urcat. A introdus în gaură mâinile și capul iar eu în spatele lui
pe un alt taburet l-am luat de șolduri, apoi de picioare și l-am împins în
afară unde era întuneric dar nu mă deranja deoarece cunoșteam localul.
Când camaradul meu a ieșit i-am aruncat lucrurile nelăsând în cancelarie
decât frânghiile.
Am pus apoi taburetele de o parte și de alta a găurii și adăugând un al
treilea deasupra m-am urcat pe ele; în acest fel am ajuns cu șoldurile la
gaură. Am intrat până la șolduri cu dificultate și agățându-mă deoarece
gaura era strâmtă și neavând pe nimeni în spate care să mă ajute să
avansez i-am spus călugărului să mă prindă și să mă tragă afară fără milă.
A executat ordinul meu și am suportat în liniște toată durerea pe care
pielea zgâriată m-a făcut să o resimt.
Imediat ce m-am văzut afară am luat repede toate lucrurile și am
coborât două scări și am deschis fără nici o dificultate ușa care dădea în
aleea unde era marea ușă a scărilor regale și alături de ea biroul lui ”Savio
alla scrittura”. Această ușă mare era închisă la fel ca și cea de la sal cu
patru uși. Ușa scărilor era groasă ca cea a unui oraș; nu am avut nevoie
decât să o privesc pentru a-mi da seama că fără un berbec sau o petardă
 99

era inviolabilă; zăvorul meu aici părea să-mi spună ”hic fines posuit”, nu
mai ai ce face cu mine; instrument al libertății mele, demn de a fi pus pe
un altar al divinităților tutelare. Liniștit, m-am așezat și i-am spus
călugărului că lucrarea mea era terminată și că Dumnezeu sau zeița
Fortuna trebuia să facă restul. Nu știu, i-am spus, dacă măturătorii
palatului vor veni aici astăzi, ziua tuturor sfinților, nici mâine în ziua
dedicată morților. Dacă cineva vine mă voi salva imediat ce voi vedea
această ușă deschisă și dumneavoastră mă veți urma, dar dacă nici o
persoană nu vine nu mă mișc de aici; și dacă murim de foame nu știu ce să
facem.
La acest discurs acest sărman călugăr s-a înfuriat. M-a numit nebun,
disperat, seducător, mincinos și multe altele. Răbdarea mea a fost eroică.
Orele treisprezece au bătut. De când m-am trezit în mansardă sub lucarnă
până am ajuns aici nu trecuse decât o oră. Afacerea importantă care mă
ocupa a fost aceea de a-mi schimba hainele. Balbi avea aerul unui țăran,
dar era intact; nu se vedeau nici zdrențe și nici sânge. Dar eu eram de
plâns și de speriat. Eram zgâriat peste tot și plin de sânge. Mi-am rupt
ciorapii de mătase și două răni pe care le aveam la fiecare genunchi încă
sângerau. Streașina și plăcile de plumb m-au adus în această situație.
Gaura de la poarta cancelariei mi-a rupt vesta, cămașa pantalonii, mi-a
zgâriat șoldurile și coapsele; aveam peste tot zgârieturi înfricoșătoare. Am
rupt batiste și mi-am făcut bandaje așa cum am putut legându-le cu o
sfoară pe care o aveam în buzunar. Mi-am pus costumul frumos care în
acea zi suficient de rece părea comic; mi-am aranjat cum am putut părul,
mi-am pus șosete albe, o cămașă cu dantelă, neavând alta și am aruncat
pantalonii rupți și cămașa. Am pus pardesiul meu frumos pe umerii
călugărului care-i dădea aerul că l-a furat. Aveam înfățișarea unui bărbat
care după ce a fost la bal a fost într-un loc de desfrâu. Bandajele care se
puteau vedea la genunchi stricau toată eleganța personajului meu.
Astfel îmbrăcat, cu pălăria cu pană albă pe cap, am deschis o
fereastră. Figura mea a fost imediat remarcată de cei care erau în curtea
palatului și care nu puteau înțelege cum cineva putea fi văzut la fereastră
 100

la o oră așa de matinală și au mers să-l avertizeze pe cel care avea cheile.
Persoana a crezut că poate a închis pe cineva cu o zi înainte fără să-și dea
seama și a mers să ia cheile. Nu am aflat asta decât la Paris cinci sau șase
luni mai târziu. Supărat că am fost văzut de la fereastră m-am așezat lângă
călugăr care-mi spunea impertinențe, când am auzit zgomot de chei și pe
cineva care urca scările regale. Emoționat, m-am ridicat și am privit printr-
o fantă a ușii mari și am văzut un bărbat singur cu perucă neagră, fără
pălărie care urca încet ținând în mână un inel cu chei. I-am spus
călugărului pe un ton serios să nu deschidă gura, să stea în spatele meu și
să mă urmeze. Am luat sulița în mână, ținând-o ascunsă sub haine și m-am
așezat lângă ușă pregătit să fug pe scări. Trimiteam rugăciuni lui
Dumnezeu pentru ca acest bărbat să nu opună rezistență, deoarece în caz
contrar m-aș fi văzut obligat să-l ucid. Eram hotărât.
Imediat ce ușa a fost deschisă l-am văzut pe cel cu cheile împietrit.
Fără să mă opresc și să-i spun vreun cuvânt am coborât cu cea mai mare
viteză urmat de călugăr. Fără să merg încet, și fără să fug am coborât
scările magnifice numite gigantice, disprețuind vocea lui Balbi care mă
urma și-mi spunea mereu. Să mergem în biserică. Ușa bisericii era pe
partea dreaptă la douăzeci de pași de scări.
Bisericile din Veneția nu se bucură de nici o imunitate pentru a
asigura un vinovat oarecare; așa că nici o persoană nu merge acolo pentru
protecție și pentru a pune un obstacol zbirilor care au ordin să-l prindă.
Călugărul știa asta, dar nu putea să îndepărteze din creierul lui această
tentație. Mi-a spus apoi că ceea ce-l împingea spre biserică era un
sentiment religios pe care trebuia să-l respect.
- De ce nu ați mers singur?
- Deoarece nu am avut inima să vă abandonez.
Imunitatea pe care o căutam era dincolo de granițele Republicii;
începeam să mă îndrept spre un asemenea loc; eram cu spiritul, trebuia să
transport și corpul. Am fost direct la poarta de la Carte, care este numită
regală a palatului ducal și fără să privesc nici o persoană (mijloc de a fi
privit mai puțin) am traversat ”la piazzetta”, am ajuns la mal și am urcat în
 101

prima gondolă pe care am găsit-o, spunându-i cu voce tare gondolierului

că vreau să merg la Fusina și să cheme repede încă un gondolier. Celălalt a
venit imediat, m-am aruncat nonșalant pe perna din mijloc, călugărul s-a
așezat pe banchetă și gondola s-a detașat de țărm. Figura acestui călugăr
fără pălărie cu pardesiul meu contribuia mult pentru a fi crezut un șarlatan
sau un astrolog.
Abia am trecut de vamă, gondolierii au început să muncească cu
vigoare traversând apele marelui canal de la ”Giudecca” prin care trebuie
să treci pentru a ajunge la Fussina la fel ca și spre Mestre. Când m-am
văzut la jumătatea canalului l-am întrebat pe unul din gondolieri, crezi că
vom ajunge la Mestre înainte de orele paisprezece?
- Mi-ați spus că mergem la Funsina.
- Tu ești nebun; ți-am spus la Mestre.
- Celălalt gondolier mi-a spus că nu am dreptate; iar Balbi din zel pentru
adevăr mi-a spus de asemenea că eu greșesc. Am izbucnit atunci în râs,
spunând că poate am greșit; dar că intenția mea era de a da ordin să
mergem la Mestre. Unul dintre gondolieri mi-a spus că era gata să mă
ducă în Anglia. Vom ajunge la Mestre, mi-a spus el în trei sferturi de oră,
deoarece mergem cu apa și cu vântul.
Am privit atunci înapoi canalul frumos și nevăzând nici o barcă,
admirând cea mai frumoasă zi pe care cineva o putea dori, primele raze de
soare care era la orizont, cei doi gondolieri care trăgeau la rame și
gândindu-mă în același timp la noaptea crudă pe care am petrecut-o, la
locul în care eram în ziua precedentă și la toate combinațiile care mi-au
fost favorabile, sentimentul mi-a cuprins inima, care s-a ridicat la
Dumnezeul cel milos, bucuria excesivă mă copleșea și am început să plâng
ca un copil pe care cineva îl duce cu forța la școală.
Camaradul meu, care până atunci nu a vorbit decât pentru a da
dreptate gondolierilor; s-a crezut dator să-mi calmeze plânsul, a cărui
sursă frumoasă nu o cunoștea; iar felul în care a făcut acest lucru m-a făcut
să trec dintr-o dată de la plâns la un râs așa de ciudat că nimeni nu mai
înțelegea nimic și câteva zile mai târziu mi-a spus că a crezut că am
 102

înnebunit. Acest călugăr era imbecil și răutatea lui venea din imbecilitate.
M-am văzut în condiția dură de a trebui să aleg; deoarece nu a vrut să
creadă că am ordonat să mergem la Fusina cu intenția de a merge la
Mestre; spunea că acest gând nu putea să-mi vină decât atunci când eram
pe marele canal.
Am ajuns la Mestre. Nu am găsit cai de poștă; dar erau la hanul
Campana suficienți birjari care serveau la fel de bine ca poșta. Am intrat în
grajd, și văzând că erau cai buni am acordat birjarului care m-a întrebat
preferință pentru a ajunge în cinci sferturi de oră la Treviso. În trei munte
caii au fost puși și presupunându-l pe Balbi în spatele meu m-am întors
pentru a-i spune să urcăm; dar nu l-am văzut. L-am căutat cu privirea; am
întrebat unde este; nimeni nu știa nimic. I-am spus băiatului de la grajduri
să meargă să-l caute; hotărât să-l cert chiar dacă ar fi fost să-și facă nevoile
naturale; deoarece eram în situația de a amâna chiar și aceste nevoi. Mi s-a
spus că nu-l găsea nimeni. Eram ca și blestemat. M-am gândit să plec
singur; și trebuia să fi făcut asta; am alergat afară; am întrebat peste tot și
nimeni nu putea să-mi spună unde a plecat; m-am gândit să intru într-o
cafenea și l-am văzut la tejghea în picioare servind ciocolată; mi-a spus să
plătesc deoarece nu avea nici un sou. M-am stăpânit și i-am răspuns că nu
voiam și că trebuie să se grăbească, strângându-i brațul într-un asemenea
fel că a crezut că i l-am rupt. Am plătit și m-a urmat. Tremuram de furie.
Am ajuns la căruță care mă aștepta la poșta hanului; dar abia am făcut zece
pași că am întâlnit un cetățean din Mestre numit Balbo Tomasi, care avea
reputația că este un confident al Tribunalului inchizitorilor. M-a văzut, s-a
apropiat de mine și a strigat: cum ați ajuns aici, Monsieur, sunt bucuros să
vă văd. Tocmai ați evadat. Cum ați făcut?
- Nu am evadat, Monsieur, ci am fost eliberat.
- Nu este posibil, deoarece ieri am fost la casa Grimani la Sf. Pavel și aș fi
aflat.
Cititorul își poate imagina starea inimii mele în acea situație; mă
vedeam descoperit de un bărbat pe care-l credeam plătit pentru a chema pe
cineva să mă aresteze; și care pentru asta avea nevoie să facă cu ochiul
 103

primului zbir, de care Mestre era plin. I-am spus să vorbească încet și să
vină cu mine în spatele hanului. A venit și când am văzut că nici o
persoană nu ne vede și că eram lângă o groapă dincolo de care era o
câmpie vastă am pus mâna dreaptă pe suliță și stânga la gâtul lui; dar
foarte vioi mi-a scăpat, a sărit șanțul și a început să fugă cu toată forța în
direcția opusă orașului Mestre, întorcându-se din când în când, făcându-mi
cu mâna ca și când mi-ar fi spus călătorie plăcută, fiți liniștit. L-am pierdut
din vedere și i-am mulțumit lui Dumnezeu că a scăpat din mâinile mele
înainte de a comite o crimă, deoarece eram croit să o fac; iar el nu avea
intenții rele. Dar situația a fost teribilă. Eram singur și în război declarat cu
toate forțele Republicii. Trebuia să sacrific tot precauțiilor și prevederilor.
Am ascuns sulița în haine.
Dar cum un bărbat care vrea să scape dintr-un mare pericol, am făcut
cu ochiul disprețuitor lașului care a văzut în ce situație m-a pus și m-am
urcat în trăsură. S-a așezat lângă mine și nu a mai îndrăznit să-mi
vorbească. Mă gândeam la un mijloc să scap de acest nenorocit. Am ajuns
la Treviso unde am comandat la poștă să-mi țină doi cai pregătiți pentru a
pleca la orele nouăsprezece ; dar intenția mea nu era de a continua voiajul
cu poșta ; în primul rând că nu mai aveam bani ; în al doilea rând deoarece
mă temeam că sunt urmărit. Hangiul m-a întrebat dacă vreau să mănânc și
aveam nevoie pentru a mă menține în viață deoarece muream de foame ;
dar nu am avut curajul să rămân. Un sfert de oră pierdut putea fi fatal. Mă
temeam să nu fiu prins și să trebuiască să trăiesc cu rușinea pentru tot
restul vieții, deoarece o persoană înțeleaptă în plină câmpie trebuie să
sfideze patru sute de mii de oameni care încearcă să-l găsească. Dacă nu
știe să se ascundă e un imbecil.
Am ieșit de la poștă ca o persoană care merge să se plimbe, iar apoi
am mers o milă pe drumul mare, după care am luat-o pe câmp cu intenția
de a nu mai ieși atâta timp cât mă voi găsi pe teritoriul venețian. Cea mai
scurtă cale pentru a ieși era cea spre Bassan, dar am luat-o pe cea mai
lungă, deoarece puteam fi așteptat și eram sigur că nimeni nu-și imagina
 104

că aș putea ieși pe drumul spre Feltre, care pentru a ajunge sub jurisdicția
episcopului de Trente era cel mai îndepărtat.
După ce am mers trei ore am căzut din picioare pentru că pur și
simplu nu mai puteam. Aveam nevoie de mâncare sau să fiu dispus să mor
acolo. I-am spus călugărului să pună lângă mine pardesiul și să meargă la
o casă a unui fermier care se vedea și să ceară ceva de mâncare, iar apoi
să-mi aducă unde eram. După ce mi-a spus că mă credea mai curajos a
mers să facă comisionul pe care i l-am cerut. Acest nenorocit era mai
viguros ca mine. Nu dormise nici el; dar se hrănise bine cu o zi înainte, a
luat ciocolată, era slab, prudența și onoare nu-l chinuiau și era călugăr.
În ciuda faptului că această casă nu era un han fermierul a trimis o
țărancă cu suficientă mâncare pentru doar treizeci de sous. Când am simțit
somnul care mă asalta, am început să merg într-o direcție destul de bine
cunoscută. Patru ore după aceea m-am oprit lână un cătun și am știut că
eram la douăzeci și patru de mile depărtare de Treviso. Eram terminat,
aveam gleznele umflate și pantofii rupți. Ziua urma să se încheie într-o
oră. M-am întins în mijlocul unui grup de arbori și i-am spus călugărului
să se așeze lângă mine.
Va trebui, i-am spus, să mergem la ”Borgo di Valsugana” primul oraș
care se află dincolo de granițele teritoriului venețian. Acolo vom fi în
siguranță la fel ca la Londra și ne vom odihni, dar pentru a ajunge în acest
oraș care aparține prințului episcop de Trente avem nevoie de precauțiuni
esențiale din care prima este să ne separăm. Dumneavoastră veți merge
prin pădurea Mantello, eu peste munți, dumneavoastră pe unde este mai
ușor și mai scurt, eu pe unde este mai dificil și mai lung, dumneavoastră
cu bani, eu fără nici un sou. Vă fac cadou pardesiul meu pe care-l veți
schimba cu unul mai ușor și cu o pălărie și atunci toată lumea vă va lua
drept un țăran, deoarece, din fericire, arătați ca unul. Iată toți banii care
mi-au mai rămas din doi sequini pe care i-am luat de la contele Asquin,
sunt șaptesprezece livre, luați-i, veți ajunge la Borgo, iar poimâine seară,
iar eu douăzeci și patru de ore mai târziu. Mă veți aștepta la primul han pe
partea stângă. Am nevoie să dorm în această noapte într-un pat bun, iar
 105

providența mă va ajuta să găsesc unul, dar am nevoie să fiu liniștit și cu

dumneavoastră nu pot fi. Sunt sigur că ne caută peste tot și că
semnalmentele noastre sunt bine date ; am fi arestați imediat la orice han
în care am încerca să intrăm împreună. Vedeți starea mea deplorabilă, și
nevoia indispensabilă pe care o am de a mă odihni zece ore. Așadar adio.
Mergeți și lăsați-mă singur să caut în împrejurimi un adăpost.
- Mă așteptam deja, mi-a răspuns el, la tot ceea ce tocmai mi-ați spus ; dar
drept răspuns vă reamintesc ce mi-ați promis când m-am lăsat convins să
rup tavanul celulei dumneavoastră. Mi-ați promis că nu ne vom despărți,
astfel nu sperați că vă voi abandona, destinul dumneavoastră va fi al meu,
iar al meu al dumneavoastră. Vom găsi un adăpost bun pentru banii pe
care-i avem și nu vom merge la nici un han ; nu vom fi arestați.
- Sunteți așadar hotărât să nu urmați sfatul bun pe care vi l-am dat.
- Foarte determinat.
- Vom vedea.
M-am ridicat, nu fără efort; i-am măsurat înălțimea și am marcat-o pe
pământ, iar apoi am scos zăvorul și am început să sap cu sânge rece și fără
să răspund la toate întrebările pe care mi le punea. După un sfert de oră de
muncă i-am spus privindu-l trist că în calitate de creștin mă vedeam
obligat să-l avertizez că trebuia să se adreseze lui Dumnezeu, deoarece vă
voi îngropa aici de viu, iar dacă sunteți mai puternic decât mine
dumneavoastră mă veți îngropa. La această extremitate m-a redus
încăpățânarea dumneavoastră brutală. Puteți totuși să vă salvați deoarece
nu voi alerga după dumneavoastră.
Văzând că nu-mi răspunde am continuat să sap. A început să mi se
facă teamă că voi fi împins până la capăt de acest animal, de care eram
determinat să scap.
În fine, fie frica, fie înțelegerea l-a făcut să se arunce aproape de
mine. Neștiind intențiile lui i-am arătat vârful zăvorului; dar nu aveam de
ce să mă tem. Mi-a spus că va face tot ceea ce voiam. I-am dat toți banii
pe care-i aveam și i-am confirmat promisiunea de a merge să mă întâlnesc
cu el la Borgo. În ciuda faptului că am rămas fără nici un sou și obligat să
 106

trec două râuri m-am felicitat că am scăpat de compania unei persoane de

acest caracter. Atunci am fost sigur că voi reuși să ies din teritoriul
republicii.
Am observat pe o colină la cincizeci de pași de mine un păstor care
conducea o turmă de zece sau doisprezece oi și i-am pus câteva întrebări
pentru a afla informații care-mi erau necesare. L-am întrebat cum se
numea acest sat și mi-a spus că eram la Val de piadene, ceea ce m-a
surprins din cauza drumului pe care l-am făcut. L-am întrebat numele
stăpânilor a cinci sau șase case care le vedea de departe și mi-am dat
seama că îi cunoșteam pe toți; dar de asemenea trebuia să mă feresc să
merg la ei. Am văzut un palat al familiei Grimani, unde dogele care era
atunci inchizitor trebuia să se afle și trebuia să evit să viu văzut.
L-am întrebat pe păstor cui aparținea o casă roșie pe care o vedeam la
distanță și surpriza mea a fost mare când am aflat că era casa unui căpitan
de campanie și care era șeful zbirilor. I-am spus adio țăranului și am
coborât colina. Este de neconceput că am mers la această casă teribilă, de
care în mod normal ar fi trebuit să mă îndepărtez. Am mers în linie
dreaptă; și cu adevărat știu că nu am mers acolo din propria mea voință.
Dacă este adevărat că avem toți o entitate invizibilă binefăcătoare care ne
împinge spre fericire, cred că ea m-a făcut să merg la această casă. Sunt de
acord că în toată viața mea nu am făcut un demers mai îndrăzneț.
Am intrat în această casă fără să ezit și chiar cu un aer liber. Am
văzut în curte un copil și l-am întrebat despre părinți; iar în loc să-mi
răspundă a intrat în casă. Am văzut imediat apărând în fața mea o femeie
tânără însărcinată care m-a întrebat politicos ce doresc de la soțul ei
deoarece nu era acasă.
- Îmi pare rău, doar că ruda mea nu este acasă.
- Ruda dumneavoastră? Vorbesc așadar cu excelența sa Vetturi? Mi-a spus
că veți avea bunăvoința să fiți nașul copilului cu care sunt însărcinată.
Sunt încântată să vă cunosc, iar soțul meu va fi disperat că nu a fost acasă.
- Sper că nu va întârzia să apară deoarece doresc să-i cer un pat pentru
această noapte. Nu îndrăznesc să merg nicăieri în starea în care mă vedeți.
 107

- Veți avea un pat chiar și așa și o masă decentă, iar soțul meu vă va
mulțumi la întoarcere pentru onoarea pe care ne-ați făcută. În urmă cu o
oră a plecat călare cu toți oamenii lui și nu-l aștept să se întoarcă decât în
trei sau patru zile.
- De ce stă așa de mult?
- Nu știți că doi prizonieri au evadat de sub plumbi? Unul este patrician iar
altul este o persoană care se numește Casanova. A primit o scrisoare de la
Messer Grande să-l caute; dacă-l găsește îl va conduce la Veneția, iar dacă
nu-l găsește se va întoarce acasă; dar îl va căuta cel puțin trei zile.
- Îmi pare rău, dar nu doresc să vă deranjez, cu atât mai mult cu cât aș dori
să mă culc imediat.
- Se poate aranja imediat și veți fi servit de mama mea. Ce aveți la
genunchi?
- Am căzut la vânătoare pe munte; sunt zgârieturi destul de rele; și am
pierdut sânge.
- Săracu de dumneavoastră! Dar mama mea vă va vindeca.
Ea a chemat-o și după ce i-a spus ce aveam nevoie a plecat. Această
femeie frumoasă, soția unui zbir nu avea spiritul meseriei, deoarece nimic
din ceea ce i-am spus nu avea aerul unei istorii plauzibile. Pe cal cu
ciorapi albi! La vânătoare cu costum de tafta! Fără pardesiu, fără servitor.
Soțul ei la întoarcere va râde de ea. Mama ei a avut grijă de mine cu toată
politețea pe care aș fi putut să o pretind acasă la persoane de cea mai mare
distincție. Mi-a vorbit cu un ton blând și a avut grijă de rănile mele. Dacă
inima mea ar fi fost liniștită, i-aș fi oferit semne fără echivoc de politețe și
de recunoștință, dar locul în care eram și rolul periculos pe care-l jucam
mă ocupau prea serios.
După ce mi-a îngrijit genunchii și șoldurile mi-a spus că o să mă
doară un pic dar că a doua zi voi fi vindecat; trebuia doar să țin toată
noaptea prosoape îmbibate pe care mi le aplica pe răni. Am mâncat bine,
iar apoi am lăsat-o să facă ce dorește; am adormit în timp ce mă pansa,
deoarece nu-mi amintesc când a plecat. Am mâncat pentru a mai câștiga
energie de care aveam nevoie și am dormit din cauza unei nevoi împotriva
 108

căreia nu puteam să rezist. Era noapte deja când am mâncat, iar dimineața
la trezire am crezut că era o vrajă, deoarece mi se părea că nu am adormit
decât atunci. Am avut nevoie de cinci minute pentru a-mi recăpăta
simțurile, pentru a mă asigur că situația era reală, pentru a mă trezi cu
adevărat; dar imediat ce mi-am dat seama unde sunt am aruncat
prosoapele, uimit să văd rănile deja uscate. M-am îmbrăcat în mai puțin de
patru minute și am ieșit din camera care era deschisă, am coborât scările,
am traversat curtea și am părăsit această casă fără să acord nici o atenție
faptului că erau doi oameni în picioare acolo și care nu puteau fi decât
zbiri. M-am îndepărtat de acest loc unde am găsit politețe, bunătate,
sănătate și mi-am recuperat forțele cu un sentiment de onoare care mă
făcea să tremur, deoarece mi-am dat seama că m-am expus foarte
imprudent la un risc imens. Eram uimit că am intrat în această casă și mult
mai uimit că am putut să ies și mi se părea imposibil că nu sunt urmărit.
Am mers cinci ore în continuu prin pădure și peste munți fără să întâlnesc
pe cineva și fără să privesc înapoi.
Nu era încă amiază când pe drum am auzit bătăile unui clopot.
Privind în jos de la înălțimea la care eram am văzut o biserică mică și
văzând lume care intra am crezut că este o mesă și am simțit o dorință de a
merge. Când oamenii sunt în suferință toate dorințele li se par inspirație.
Era sărbătoare tuturor sfinților. Am coborât, am intrat în biserică și am fost
surprins să-l văd pe M. Marc-Antoine Grimani nepot al unuia dintre
inchizitori împreună cu Marie Pisani, soția lui. I-a văzut uimiți. Le-am
făcut o reverență și am ascultat mesa. La ieșirea din biserică, Monsieur m-
a urmărit, iar doamna a rămas. M-a abordat și m-a întrebat ce fac acolo
fără camaradul meu.
- I-am dat ultimele șaptesprezece livre pe care le mai aveam pentru a
merge pe alt drum mai ușor, în timp ce eu merg la graniță pe aici, un drum
mai dificil; și nu am nici un ban. Dacă eminența voastră dorește să-mi dea
un mic ajutor aș reuși să mă descurc mai ușor.
- Nu pot să vă dau nimic; dar veți găsi pustnici care nu vă vor lăsa să
muriți de foame. Dar povestiți-mi cum ați reușit să evadați.
 109

- Este interesant, dar este mult de povestit și pustnicii ar putea să mănânce

tot până ajung eu.
Spunându-i asta i-am făcut o reverență. În ciuda nevoilor extreme,
acest refuz de pomană mi-a făcut plăcere. M-am găsit mai domn decât
acest Monsieur. Am aflat la Paris că atunci când soția lui a aflat i-a spus
injurii. Nu există dubii că femeile sunt mai milostive decât bărbații.
Am mers până la apusul Soarelui, obosit și înfometat m-am oprit la o
casă solitară care arăta bine. Am cerut să vorbesc cu stăpânul și un servitor
mi-a spus că era plecat la nuntă dincolo de râu, unde va petrece noaptea;
dar că a dat ordin ca prietenii lui să fie primiți bine. În consecință mi-a
oferit o masă bună și un pat să dorm. Mi-am dat seama după mai multe
adrese ale unor scrisori că mă aflam la M. Rombekchi consul al nu știu
cărei țări. I-am scris și i-am lăsat scrisoarea sigilată. După ce am dormit
bine m-am îmbrăcat repede și am trecut râul promițând să plătesc la
întoarcere, iar după cinci ore de mers am luat masa la o mănăstire de
capucini. După masă am mers până la orele douăzeci și două pentru a
ajunge la o casă, al cărei stăpân era prietenul meu. De la un țăran am aflat
cine locuiește acolo. Am intrat, am întrebat dacă stăpânul este acasă și mi
s-a arătat ușa camerei unde era singur scriind ceva. Am alergat să-l
îmbrățișez, dar imediat ce m-a văzut a dat înapoi și mi-a spus să merg fără
nici o întârziere oferindu-mi motive frivole și scandaloase. I-am prezentat
situația mea, nevoile mele și i-am cerut șaizeci de sequini pe un bilet care-l
asigura că M. de Bragadin îi va înapoia și mi-a răspuns că nu mă poate
ajuta nici măcar cu un pahar cu apă, deoarece fiind la el acasă tremura de
frică să nu ajungă pe mâinile Tribunalului. Era un bărbat de șaizeci de ani
care avea obligații față de mine. Refuzul lui crud a avut asupra mea un
efect diferit de cel în cazul lui M. Grimani. Fie furia, fie indignarea, fie
natura l-am luat de guler, i-am arătat sulița și l-am amenințat ridicând
vocea. Tremurând a scos din buzunar o cheie, mi-a arătat biroul unde avea
banii și mi-a spus că nu aveam decât să iau ceea ce voiam; dar i-am spus
să deschidă el însuși. A făcut asta și a deschis un sertar unde avea aur; i-
am spus atunci să-mi numere șase sequini.
 110

- Mi-ați cerut șaizeci.

- Da, când îi voiam de la un prieten; dar prin violență nu iau decât șase și-
ți voi face bilet. Îi vei primi înapoi la Veneția unde voi scrie ceea ce mai
obligat să fac, bărbat laș și nedemn să trăiască.
- Pardon, vă rog, luați tot.
- Nu. Plec și te sfătuiesc să mă lași să plec liniștit altfel îți dau foc la casă.
Am mers două ore și văzând că vine noaptea m-am oprit la casa unui
țăran, unde după ce am mâncat o supă rea am dormit pe paie. Dimineața
am cumpărat în apropiere de Feltre o pereche de cizme. Astfel am trecut
prin satul numit ”la Scala”. O gardă care era acolo nici măcar nu m-a
întrebat cum mă cheamă. Am luat o șaretă cu doi cai și am ajuns dimineața
la Borgo de Valsugana unde l-am găsit la hanul pe care i l-am indicat pe
călugărul Balbi. Dacă nu m-ar fi abordat nu l-aș fi recunoscut. O redingotă
verde, o pălărie coborâtă îl deghizau complet. Mi-a spus că un fermier i-a
dat acele lucruri pentru pardesiu și încă un sequin; a ajuns acolo
dimineața. A încheiat spunându-mi foarte nobil că nu mă aștepta deoarece
presupunea că nu voi avea intenția de a-mi ține promisiunea. Am petrecut
la han toată ziua următoare scriind fără să ies din pat mai mult de douăzeci
de scrisori la Veneția, din care zece circulare unde povesteam ce a trebuit
să fac pentru a obține șase sequini. Călugărul a scris scrisori impertinente
preotului Barbagio, superiorul lui, patricienilor fraților lui și scrisori
galante servitoarelor sale. Mi-am schimbat costumul și am vândut pălăria
deoarece acest lux mă făcea prea ușor de observat.
A doua zi am dormit la Pegine unde un conte tânăr d’Alberg a venit
să mă vadă, aflând, nu știu cum că noi eram cei care au fugit din teritoriile
republicii Venețiene. Am trecut prin Trente și prin Bolzan, unde având
nevoie de bani pentru a mă îmbrăca și pentru a-mi cumpăra cămăși am
mers la bătrânul bancher numit Mench, care mi-a dat un servitor sigur pe
care l-am trimis la Veneția cu o scrisoare la M. de Bragadin, care-l
acredita. Negociantul Mench m-a cazat la un han unde am petrecut în pat
toate cele șase zile de care servitorul a avut nevoie pentru a merge și a se
întoarce. A revenit cu o scrisoare de credit ce o sută de sequini trasă pe
 111

același Mench. Cu acești bani m-am îmbrăcat; dar înainte m-am achitat de
datoria către camaradul meu care-mi dădea în fiecare zi un nou motiv
pentru a găsi compania lui insuportabilă. Îmi spunea că fără el nu aș fi
evadat vreodată și că din cauza acestui lucru îi datoram jumătate din
averea mea. Era îndrăgostit de toate servitoarele și neavând nici figura nici
talia pentru a le impresiona și pentru a fi îngăduitoare cu el îi răsplăteau
galanteriile cu palme pe care le primea cu o răbdare exemplară. Acesta era
singurul meu amuzament.
Am luat poșta și a treia zi am ajuns la Munchen. Am fost să mă cazez
la Cerb, unde am aflat imediat că doi frați tineri venețieni din familia
Contarini era acolo de câteva zile însoțiți de contele Pompei Veronez; dar
nefiind cunoscut de ei și neavând nevoie să întâlnesc pustnici pentru a trăi
nu m-am sinchisit să le fac reverență. Am fost să fac în schimb la contesa
Coronini pe care am cunoscut-o la Veneția la mănăstirea Sf. Justine și care
avea o curte destul de mare.
Această damă faimoasă care avea atunci șaptezeci de ani, m-a primit
bine și mi-a promis să vorbească imediat cu Electorul pentru a mă ajuta să
obțin imediat azil. A doua zi, achitându-se de promisiune, mi-a spus că
suveranul nu a avut nici o dificultate în privința mea și că puteam să fiu
sigur că nu sunt în pericol la Munchen și oriunde în Bavaria; dar nu era
nimic sigur pentru Balbi, care în calitate de călugăr Somasc și de fugar
putea fi reclamat de călugării somasci de la Munchen, iar el nu voia să se
amestece în afacerile călugărilor. Contesa m-a sfătuit să-l scot din oraș cât
mai curând pentru a merge să se ascundă undeva și astfel să nu-i fie teamă
de problemele pe care ar putea să i le creeze confrații lui.
Simțindu-mă obligat să am grijă de acest nefericit am mers acasă la
confesorul Electorului pentru a-i cere recomandări pentru călugăr într-un
oraș din Svabia. Confesorul care era iezuit m-a primit cum nu se poate mai
rău. Mi-a spus, doar ca să se afle în treabă, că la Munchen eram cunoscut
bine. L-am întrebat pe un ton ferm dacă îmi spunea asta ca o știre bună sau
rea; iar el nu mi-a răspuns. M-a lăsat acolo; un preot mi-a spus că a plecat
pentru a verifica un miracol despre care tot orașul Munchen vorbea.
 112

Împărăteasa, mi-a spus el, văduva lui Charles VII, al cărei cadavru era
încă în sală expus publicului are picioarele calde chiar și moartă; mi-a spus
că pot să merg eu însumi să văd acest miracol. Foarte curios să mă pot
lăuda că am fost martor la un miracol, și de altfel foarte interesant pentru
mine deoarece întotdeauna am avut picioarele reci, am mers să văd
împărăteasa care chiar avea picioarele calde; dar era din cauză că o sobă
încinsă era în apropiere. Un dansator care era acolo și care mă cunoștea s-a
apropiat de mine și m-a felicitat pentru bucuria mea despre care vorbea tot
orașul. Acest dansator m-a invitat la masă și am acceptat cu plăcere; se
numea Michel da l’Agata, iar soția lui era aceiași Gardela pe care cu
șaisprezece ani înainte de aceste vremuri o cunoscusem acasă la bătrânul
Malipiero. Gardela care ajunsese o dansatoare celebră era în continuare
foarte frumoasă și a fost încântată să mă vadă și să afle chiar de la mine
toată istoria evadării mele. Ea s-a interesat pentru călugăr și mi-a oferit o
scrisoare de recomandare la Augsbourg pentru călugărul Bassi Golognois,
prietenul ei și decan al colegiului Sf. Maurice. A scris scrisoarea pe loc și
m-a asigurat că nu mai aveam nevoie să mă gândesc la călugăr deoarece
ea era sigură că decanul se va însărcina chiar să rezolve problemele lui la
Veneția.
Încântat să scap de el într-un mod așa de onorabil, am mers la han, i-
am povestit totul, i-am dat scrisoarea și i-am promis să nu-l abandonez în
cazul în care decanul nu-l va primi bine. L-am trimis a doua zi în zori într-
o trăsură bună.
Mi-a scris patru zile mai târziu că Decanul la primit cum nu se poate
mai bine, l-a cazat acasă la el, l-a îmbrăcat în abate, l-a prezentat prințului
episcop care era un d’Armestat și l-a asigurat că este sigur acolo. Decanul,
în afară de asta, i-a promis să-l țină acasă la el până ce va obține de la
Roma secularizarea sa ca preot; și libertatea de a se întoarce la Veneția,
deoarece imediat ce nu ar mai fi fost călugăr nu ar mai fi fost vinovat față
de Tribunalul inchizitorilor. Balbi încheia prin a-mi spune să-i trimit
câțiva sequini pentru micile lui plăceri, deoarece era prea nobil pentru a
cere bani Decanului. Nu i-am răspuns la scrisoare.
 113

Rămas singur, și liniștit, m-am gândit să-mi recapăt sănătatea,

deoarece oboseala și durerile îndurate îmi cauzau contracții ale nervilor
care putea ajunge foarte serioase. Un regim bun m-a readus în trei
săptămâni la o sănătate perfectă. În aceleași zile Madame Riviere a venit
la Dresda cu fiul ei și cu cele două fiice, cea mare urmând a se căsători la
Paris. Fiul terminase studiile, era împlinit din toate punctele de vedere, iar
fiica cea mare urma să se căsătorească cu un comediant cu o figură
frumoasă și foarte talentat la dans; ea cânta la clavecin perfect și avea
spiritul societății însoțit de toate grațiile tinereții. Toată familia a fost
încântată să mă vadă; și am fost foarte fericit, când Madame Riviere mi-a
dat de înțeles că compania mea până la Paris le-ar fi fost foarte agreabilă.
Nu se punea problema să plătesc partea mea și a trebui să accept cadoul
întreg. Proiectul meu era acela de a merge să mă stabilesc la Paris, iar
această lovitură a zeiței Fortuna m-a făcut să cred că fericirea mă aștepta
în cariera de aventurier pe care urma să o aleg în singurul oraș din univers
unde zeița cea oarbă își risipea favorurile celor care se abandonau în
brațele ei. Nu m-am înșelat, așa cum cititorul va vedea la locul potrivit, dar
grațiile zeiței Fortuna au fost inutile; am abuzat de toate prin conduita mea
nebunească. Plumbii în cincisprezece luni mi-au oferit suficient de multă
vreme pentru a cunoaște maladiile spiritului meu; dar ar fi fost necesar să
stau mai mult pentru a mă vindeca.
Madame Riviere voia să merg cu ea, însă nu putea să-și amâne
plecarea, iar eu trebuia să aștept un răspuns de la Veneția, și bani, care de
altfel nu puteau să întârzie. Asigurându-mă că va rămâne opt zile la
Strasbourg m-am flatat că o voi ajunge din urmă și am văzut-o plecând din
Munchen pe optsprezece decembrie.
Am primit de la Veneția scrisoarea de schimb pe care o așteptam la
două zile după plecarea ei; am plătit micile datorii pe care le aveam și am
plecat imediat la Augsbourg nu atât pentru a-l vedea pe Balbi cât pentru a-
l cunoaște pe Decanul amabil care s-a comportat ca un prinț vis a vis de el.
Am ajuns la Augsbourg la șapte ore de la plecarea mea din Munchen și am
mers imediat acasă la Decan.
 114

Decanul nu era acasă, însă l-am găsit pe Balbi îmbrăcat în abate,

coafat, pudrat cu alb, ceea ce făcea ca pielea lui să apară și mai neagră.
Acest individ care nu avea încă patruzeci de ani era nu doar urât, dar avea
o fizionomie care indica josnicia, lașitatea, insolența și imbecilitatea rău
voitoare. L-am văzut bine cazat, bine servit, avea cărți, tot ceea ce era
necesar pentru a scrie; i-am făcut complimente, l-am numit fericit pe el, și
pe mine pentru că am putut să-i procur toate aceste avantaje cu speranța de
a ajunge curând preot secular.
Departe de a-mi mulțumi mi-a spus că m-am debarasat de el, și
aflând că merg la Paris mi-a spus că ar fi mai mult decât bucuros să
meargă cu mine deoarece la Augsbourg se plictisea de moarte.
- Ce doriți să faceți la Paris?
- Ce faceți și dumneavoastră înșivă.
- Voi pune la lucru talentele mele.
- Și eu pe ale mele.
- Nu aveți așadar nevoie de mine. Mergeți singur. Persoanele cu care merg
acolo nu ar dori să meargă și cu dumneavoastră.
- Mi-ați promis să nu mă abandonați.
- Numiți abandon când vă las cu tot ceea ce este necesar?
- Tot ceea ce este necesar? Nu am nici un ban.
- Nu aveți nevoie de bani. Și dacă considerați că aveți nevoie pentru micile
plăceri, cereți fraților dumneavoastră.
- Nu au.
- Prietenilor.
- Nu am prieteni.
- Cu atât mai rău; este un semn că nu ați fost vreodată prietenul cuiva.
- Lăsați-mi câțiva sequini.
- Nu am nici eu.
- Așteptați-l pe Decan; va veni mâine. Vorbiți cu el; convingeți-l să-mi
împrumute bani. Spuneți-i că-i voi da înapoi.
- Nu-l voi aștepta, deoarece plec imediat și nu aș fi vreodată așa de
nerușinat pentru a-i spune să vă dea bani.
 115

După acest dialog amar l-am părăsit; am mers la poștă și am plecat

puțin mulțumit de a fi procurat o așa mare fericire unei persoane care nu
merita. La sfârșitul lui Martie am primit la Paris o scrisoare de la Decanul
Bassi în care-mi spunea că Balbi a fugit de acasă de la el cu o servitoare și
i-a furat o sumă de bani, un ceas din aur și douăsprezece tacâmuri din
argint; nu știa unde a plecat.
Spre sfârșitul anului am aflat că a mers împreună cu servitoarea
Decanului la Coire, capitala Grisons, unde a cerut bisericii calviniste să fie
recunoscut ca soț legitim al damei care era împreună cu el, dar când
aceasta și-a dat seama că nu știa să facă nimic pentru a se întreține nu a
mai vrut să stea cu el. Când a rămas fără bani servitoarea pe care a înșelat-
o l-a părăsit după ce l-a bătut de mai multe ori. Balbi atunci neștiind unde
să meargă, nici ce să facă pentru a se întreține a mers la Brescia, oraș care
aparține Republicii, unde s-a prezentat în fața guvernatorului, i-a spus
numele lui, despre evadare și despre faptul că-i pare rău și l-a rugat să-i
ofere protecție pentru a obține iertarea. Protecția guvernatorului a început
prin a-l pune în închisoare pe imbecil; apoi a scris Tribunalului, întrebând
ce să facă; a primit ordine să-l trimită legat la Messer Grande care l-a
deferit Tribunalului, iar apoi a ajuns din nou sub Plumbi unde nu l-a mai
găsit pe contele Asquin, care fusese trimis ”la cele patru” din milă pentru
vârsta lui, la trei luni după evadarea noastră. Am aflat aceste lucruri cinci
sau șase ani mai târziu. Tribunalul după ce l-a mai ținut pe Balbi sub
plumbi doi ani l-a trimis la mănăstire unde superiorul lui l-a trimis la o altă
mănăstire unde nu a rămas decât șase luni. A fugit la Roma pentru a se
arunca la picioarele Papei Rezzenico, care l-a dezlegat de jurămintele
monastice și i-a permis să se întoarcă în patria lui în calitate de preot. A
continuat să trăiască mizerabil, deoarece nu a avut vreodată o conduită
bună. A murit în mizerie în anul 1783.
Am regăsit-o la Strasbourg pe Madame Riviere împreună cu familia
ei fermecătoare, care m-a primit cu semne de bucurie. Am petrecut câteva
zile acolo, iar apoi am plecat spre Paris într-o Berlină bună unde m-am
crezut dator să plătesc cu persoana mea înveselind compania în fiecare zi
 116

de drum. Farmecele domnișoarei Riviere îmi încântau inima; dar credeam

că-i fac rău mamei dacă aș fi dat dovadă de cea mai mică înclinație
amoroasă.
Am ajuns la Paris în dimineața zilei de 5 ianuarie 1757, zi de
miercuri; și am coborât acasă la prietenul meu Balletti, care m-a primit cu
brațele deschise, asigurându-mă că în ciuda faptului că nu i-am scris mă
aștepta, deoarece fuga mea mă obliga să mă îndepărtez de Veneția și nu
putea concepe că aș fi putut să aleg decât un oraș unde mai trăisem doi ani
consecutiv și unde m-am bucurat de toate plăcerile vieții. Bucuria a fost în
toată casa imediat ce au aflat de sosirea mea. Ceea ce m-a șocat a fost
domnișoara Balletti, sora prietenului meu. Avea cincisprezece ani,
ajunsese o frumusețe, și fusese educată foarte frumos în privința talentelor,
grațiilor și a științei de a trăi. După ce am închiriat o cameră pe aceiași
stradă am mers la Hotel de Bourbon pentru a mă prezenta abatelui de
Bernis care era șeful departamentului de afaceri străine și aveam motive
bune pentru a spera să mă ajute. Am mers acolo, și mi s-a spus că era la
Versailles; nerăbdător să-l văd am mers la podul regal, am luat o trăsură și
am ajuns la orele șase și jumătate. Aflând că s-a întors la Paris împreună
cu contele Cantillana, ambasadori de Napoli, nu am avut ce să fac decât să
mă întorc și eu. M-am întors așadar la trăsură; dar abia am ajuns la grilă
când am văzut o mulțime de oameni care alergau din toate părțile în cea
mai mare confuzie și care strigau ”Regele a fost asasinat; tocmai l-au ucis
pe Majestatea Sa”.
Birjarul meu speriat nu se gândea decât să continue drumul; dar
trăsura mea a fost oprită, am fost dat jos și dus la corpul de gardă, unde am
văzut în trei sau patru minute alte douăzeci de persoane arestate, toate
uimite, și la fel de vinovate ca și mine. Nu știam ce să cred, aveam
impresia că visez. Eram acolo și ne priveam unii pe alții fără să îndrăznim
să vorbim; surpriza ne copleșea, fiecare se temea chiar dacă știam că
suntem nevinovați.
Însă patru sau cinci minute după aceea un ofițer a intrat și după ce ne-
a cerut scuze politicos ne-a spus că putem să plecăm. Regele, a spus el,
 117

este rănit și a fost dus într-un apartament. Asasinul pe care nimeni nu-l
cunoaște a fost arestat. Toată lumea îl caută peste tot pe Monsieur de la
Martiniere.
Am urcat în trăsură și fericit că am scăpat, când un tânăr foarte bine
aranjat m-a rugat să-l iau cu mine spunându-mi că plătește jumătate; dar în
ciuda legilor politeții i-am refuzat această plăcere. Sunt situații în care nu
trebuie să fii politicos.
În cele trei ore pe care le-am petrecut pe drum spre Paris, deoarece
trăsura mergea încet, două sute de curieri, cel puțin care alergau cu toată
viteza m-au depășit. La fiecare minut vedeam unul nou și fiecare curier
striga o nouă știre pe care o transmitea mai departe. Primii spuneau ceea
ce știam; un sfert de oră după ei am aflat că regelui i-a fost luat sânge, iar
apoi că rana nu era mortală, după o oră că rana era așa de ușoară încât
Majestatea Sa putea să meargă la Trianon dacă dorea.
Cu această știre interesantă am ajuns acasă la Silvia și am găsit toată
familia la masă, deoarece nu era încă unsprezece. Am intrat și am văzut
toată lumea consternată. Am sosit de la Versailles.
- Regele a fost asasinat.
- Deloc, poate merge la Trianon dacă dorește. Monsieur de la Martiniere i-
a luat sânge, asasinul a fost arestat și va fi ars după ce va fi torturat cu
clești și rupt în bucăți de viu. La această știre servitorii Silviei au răspândit
vorba peste tot în jur și toți vecinii au venit să mă asculte și datorită mie
tot cartierul a dormit bine în acea noapte. În acele vremuri francezii își
imaginau că-și iubesc regele; astăzi sunt cunoscuți un pic mai bine. Dar în
fond francezii sunt întotdeauna aceiași. Această națiune este făcută pentru
a fi tot timpul într-o stare de violență; nimic nu este adevărat la ea; totul nu
este decât aparent. Este un vapor care nu cere decât să înainteze unde-l
împinge vântul.

Traducere de joie8816@gmail.com