Motto: „N-ai să vezi niciodată un paznic care păzeşte.

Orice paznic se gândeşte

întotdeauna cum să fure el.” (Fănică)

Fănică şi popa
- Sandu Romeo Narcis -

− Sunt câţiva în cartierul ăsta care mă muşcă de fund. Că de unde are Fănică atâţia
bani de le face cinste la toţi? Prin urmare, eu, ditamai omul, cu o pensie atât de mică,
am început să caut ceva de lucru care să mă reabiliteze în ochii celor din cartier.
Fiindcă, dacă stai acasă, vecinii te vorbesc pe la spate. Pe urmă, mă trezesc cu Fiscul
la uşă ca să-mi justific averea. Aşa că iau Deşteptarea, dau de anunţ şi sun. Era el. Îmi
spune: „Ne-ntâlnim la ora cinci, la Decebal”. Odată ajuns acolo, mă alătur unui grup
de bărbaţi veniţi pentru interviu, care aşteptau în faţa intrării. La un moment dat,
apare şi dumnealui. Ne invită înăuntru, unde ni se recomandă doar cu numele, nu şi
cu profesia. Acolo, ne-a ţinut un fel de predică. După cum vorbea, mi-am dat seama
că ăsta ori e drac, ori e popă. La urmă, ne-a spus: „Cui nu-i convine poate să plece.”
Doar doi s-au ridicat. Celor rămaşi ne-a trecut într-un carneţel numele şi numărul de
telefon. M-a sunat într-o oră. Era joi şi-mi spune că sâmbătă încep programul. „Eu
cred că dumneata eşti un om serios şi că împreună am putea face o treabă.” Abia după
aceea mi-a spus că e popă. „Eu sunt şi colonel la instituţia cutare şi preot la parohia
cutare, aşa că poţi să-mi spui părinte.” „Bine, părinte!” Fiindcă avea nevoie de
paznici competenţi, iar eu îi păream de încredere, mi-a spus că se lasă pe mâna mea şi
m-a rugat să-i caut doi oameni care să intre în tură cu mine de vineri într-o
săptămână. Numaidecât îl sun pe Gică Olteanu, un prieten din cartier. Eu îi explic
despre ce e vorba, iar el îşi dă acceptul. A doua zi, îmi zice baba de la Patrocle,
cârciuma unde mă simt cel mai bine, că mă caută Alin. „Şi, dacă mă caută, mă
găseşte!” N-au trecut zece minute şi-l văd că apare. „Măi nea Fănică, mă ia el direct,
aş vrea să fac şi eu, dacă se poate, o excursie de-o lună prin livadă.” I-am spus că e
persoana la care niciodată nu m-aş fi gândit că şi-ar dori o astfel de ocupaţie, dar pe
care o găsesc cea mai îndreptăţită să-mi ţină companie.

1
 Alin era văzut de Fănică drept un tânăr cu un simţ al umorului pe gustul său, cu o
judecată limpede şi cu un apetit pentru conversaţie nediluat de cantitatea de alcool cu
care obişnuim să-i insuflăm vieţii dramul de bună dispoziţie care să ne-o facă
agreabilă. Nu întâmplător îi căutau prietenia mai toţi degustătorii de bere, vin şi tărie
întâlniţi prin localurile unde el îşi făcea veacul şi mai ales barmaniţele din categoria
celor zurlii şi pătimaşe. Faţa lui colţuroasă de ogar pricăjit cerea compasiune, după
cum observaţiile lui pertinente indiferent de domeniu impuneau un anumit respect,
astfel că orice tânără barmaniţă se trezea îndrăgostită de el fără şanse de vindecare.
Deşi am fost colegi de facultate, prietenia mea cu Alin se legase abia în sala de
culturism a clubului Letea şi se consolidase de-a lungul partidelor de pescuit în apele
Bistriţei şi ale Siretului, iar de când lucra ca paznic, mă ţinea la curent cu isprăvile şi
necazurile lui Fănică, cel care, la rându-i, mi le povestea cu lux de amănunte la
fiecare întâlnire a noastră.
Locuiam nu departe de ei, într-un apartament închiriat, de când convieţuirea cu
mama devenise imposibilă, spre a să mă dedica în exclusivitate scrisului, dar fără
tragere de inimă şi, evident, fără nici un spor. Canicula îmi seca izvorul inspiraţiei
după primele ceasuri ale dimineţii, iar petrecerile în nocturnă date de lumea interlopă
a cartierului undeva în apropiere îi stingeau licărul apărut odată cu înserarea. Fiindcă
viaţa mea interioară nu se lăsa transpusă în cuvinte care să mă mulţumească,
ajunsesem să accept cu bucurie invitaţiile la pescuit sau la o halbă de bere prin care
Alin şi Fănică, împreună ori separat, mă puneau în legătură cu realitatea palpabilă. De
cele mai multe ori ne întâlneam la Patrocle, loc al snoavelor în lanţ şi al bârfelor fără
oprelişti, unde, ploaie, soare sau vânt, preferata noastră era întotdeauna terasa.
Imediat după ora deschiderii, dar mai ales seara, clienţii fideli ai localului, toţi unul şi
unul, se adunau roată în jurul fiecărei mese, întinzându-se la discuţii ca după sticla de
bere ori paharul cu vin.
− Putem spune că aseară n-am băut? Cu câte pahare a dat pe gât unul mai mult
decât celălalt – pe asta, e drept, n-o putem spune! se făcea auzită o voce căreia îi
urma tot diapazonul:
− Doamne, beat am fost aseară, cum să fac să mă-mbăt iară!
− Am ajuns eu, care trăiesc, să beau pentru cei care-au murit?!
2
 − Dacă beau, să beau destul, că, de mor, să mor sătul!
Într-un final, fiecare îşi ridica paharul deasupra capului şi toată lumea striga într-
un suflet:
− Primeşte-l, Doamne, şi pe ăsta şi fă-i loc la altul!

Din rândul onorabilei clientele, se detaşa, prin pitorescul ei, inconfundabila figură
a celui care se autointitula Boieru. Cultul propriei personalităţi, dus până la
megalomanie, îşi ceruse încă o dată ofranda atunci când sus-numitul făcuse un
împrumut de la bancă pentru a-şi da în petec la restaurantul Iris, lipind cu propria-i
salivă câte o bancnotă de cinci sute de mii de lei pe fruntea fiecărui lăutar aflat la
datorie, în timp ce îi striga la ureche:
− Ia, bă, de-aici! Pentru boierul Mitică. Boieru... tot boier rămâne!
A doua zi, un braţ îi spânzura de umăr prins într-un bandaj, şi-aşa l-am cunoscut:
afişându-şi cu un aer solemn infirmitatea. Într-o dimineaţă, tocmai îi citeam câteva
pasaje dintr-o proză scrisă de mine, când, pradă entuziasmului de moment, se aplecă
peste masa care ne despărţea şi, trăgându-şi ochelarii de soare spre vârful nasului, mă
ţintui pe deasupra lor cu privirea.
− As-tăzi, Dum-ne-zeu ţi-a pus mâi-ni-le-n cap!
Apoi, se lăsă teatral pe spate şi, după câteva clipe de reculegere, îşi îndreptă
arătătorul mâinii libere către augusta sa persoană:
− Vreau să fiu agentul tău literar. Începând de săptămâna viitoare, o să-ţi pun la
dispoziţie un apartament pentru care nu vei plăti nici un ban de chirie. O să ai linişte
şi tot ce vrei. Crede-mă că ştiu despre ce vorbesc.
Aplecându-se din nou peste masă, îmi dezvălui că îi cunoaşte personal pe câţiva
dintre scriitorii reprezentativi ai Bacăului încă din perioada când fusese implicat în
anumite proiecte culturale, iar ca să pară şi mai convingător, îmi recită câteva versuri
dintr-un poem al cărui autor pretindea că este. Încadrată într-un astfel de context,
propunerea lui mă cam pusese pe gânduri, numai că, la următoarele noastre întâlniri,
el evită orice referire la ea. Cum i-am cerut părerea, Fănică i-a şi făcut portretul:
− Boieru ăsta, când e ameţit, se crede rege, împărat, şi tare am eu impresia că
nevastă-sa, care lucrează la poliţie, îl articulează. S-ar putea ca datorită ei să fi ajuns
3
el cu mâna în ghips. Astăzi e director de bancă, mâine e în nu ştiu care minister. E
citit, aşa că are de unde arunca vrăjeala. Se laudă că este proprietarul a trei
apartamente, dar el locuieşte cu nevastă-sa într-o garsonieră. E angajat la o firmă de
distribuţie. Când lucrează, când nu. Acum, de exemplu, e în concediu. Vine odată la
Patrocle şi se aşază lângă noi, la masă. La un moment dat îşi sună un prieten şi-i
spune să aducă de urgenţă două milioane de lei. N-a durat mult şi-a apărut ăla cu
banii. Ne-a întrebat ce bem şi ne-a făcut cinste la toţi. Acum, nu mai scăpam de el. Nu
m-am lăudat niciodată că am bani, nu m-am dat mai mare decât sunt, însă are ăsta o
greaţă, de moare lumea.

Aprins de scânteia spiritului critic, încins de suflul incandescent al bârfei, Fănică

arătă în direcţia unui băutor de spirtoase:
− Îl vezi? Şi smoala, dacă nu s-ar întări pe gât, ar bea-o. Susţine că a salvat Bacăul
la Revoluţie, când, de fapt, el era beat crâncen la arest. Pe atunci lucra la
Transmisiuni ca paznic de noapte, şi nu la Aviaţie, cum se laudă. Când rămânea câte
trei zile-n arest, dădea telefon acasă şi-i spunea nevesti-sii că e trimis în delegaţie la
Bucureşti. A făcut zece rapoarte ca să iasă la pensie cu Ordonanţă, nu-mi spune tu
mie! În cele din urmă, ca să nu-l dea afară din serviciu şi să rămână pe drumuri,
fiindcă nu era zi în care să nu umble beat prin unitate, comandantul l-a trecut în
rezervă la nici 39 de ani, cu pensie frumuşică şi bani de Ordonanţă, la care eu, pe
atunci, nici nu visam. A trăit pe spinarea statului, iar tu munceşte pe şantier, munceşte
la ferme, munceşte de dimineaţă până seara, pentru ca acum să iau două milioane şi
jumătate pensie de boală, om care-am muncit treizeci şi ceva de ani. Iar el avea
treizeci şi ceva de ani ca vârstă, nu ca vechime în muncă, în anul când l-au pensionat.
Şi primeşte la ora actuală opt milioane pe lună şi-ţi râde în nas. Păi corect ar fi fost să
i se dea Ordonanţă şi să-l treacă-n şomaj. Iar pe mine, care am două operaţii la
coloană şi probleme cu ficatul, cu rinichii şi cu prostata, membrii comisiei de
medicină a muncii, când au văzut că nu le dau dreptul, m-au trimis la Bucureşti
pentru expertiză, pe motiv că sunt sănătos, numai ca să mă pună pe drumuri. Şi-am
întâlnit acolo oameni fără mâini sau picioare. Păi ce, le-ar fi crescut ălora membrele

4
în urma expertizei? La problemele lor, ar fi trebuit să primească pensie definitivă pe
loc, fără nici o verificare.

Oriunde vedea nedreptatea şi simţea desconsiderarea, Fănică nu ezita să le arate cu

degetul şi să le descalifice. Vehemenţa revoltei se împletea la el cu virulenţa ironiei,
iar de când începuse lucrul ca paznic, nu mai avea odihnă tot criticându-l pe părinte
imediat ce rămânea între patru ochi cu Alin. Obiectivul de pază era o livadă de cireşi,
vişini şi pruni aflată nu departe de oraş, într-o zonă horticolă a cărei producţie de
masă avea dintotdeauna gustul calităţii. Întinsă de-a lungul unui deal şi mărginită de-
o plantaţie identică în direcţia sudului, de un drum însoţit de-o pădurice, în cea a
nordului, şi de două sate aparţinând unor comune diferite, livada era păzită de zece
oameni repartizaţi pe două schimburi. Proprietarul ei îşi pierduse încrederea în
eficienţa firmelor de pază şi protecţie, al căror personal mai mult fura decât păzea,
aşa încât apelase la părintele Iustinian ca la o ultimă speranţă. Statura impozantă a
popii, vocea sa de bariton, capabilă să le trezească chiar şi îngerilor din cer conştiinţa
păcatului, şi, nu în ultimul rând, vorbele meşteşugite cu care reuşea să-ţi subjuge
atenţia până la pierderea conştiinţei de sine îl recomandau ca fiind persoana cea mai
potrivită să recruteze paznici cu simţul răspunderii – o adevărată mină de aur scoasă
în cale de mâna providenţei. Faptul că părintele era şi patron al unei firme de pază şi
protecţie nu avea absolut nici o relevanţă, întrucât nu în numele ei, ci într-al lui
acţiona el ca angajator, pe baza liberului consimţământ al părţilor, cuvântul dat fiind
singurul care consfinţea înţelegerea dintre ele. În fiecare dimineaţă, la cinci şi
jumătate, şi-n fiecare seară, la şaptesprezece treizeci, se oprea cu maşina în staţia
Petrom din apropierea restaurantului Căţeaua Leşinată, de unde, ca să nu mai facă un
drum, îi lua grămadă pe toţi paznicii care urmau să intre în tură. Conducea un hârb de
Dacie numai bună de dus la fier vechi şi avea mania să treacă pe roşu, să facă slalom
printre maşini, să-i claxoneze şi, nu de puţine ori, să-i insulte pe şoferii indecişi şi pe
pietonii imprevizibili care-l scoteau din sărite. Întâmplător sau nu, Fănică şedea cel
mai adesea pe scaunul din faţă, fiind nevoit să suporte acea cursă a morţii, la capătul
căreia îi trebuiau câteva minute ca să-şi dezmorţească piciorul drept rămas anchilozat
de la frânele imaginare pe care le punea în locul părintelui.
5
 − Ăsta nu e popă, e drac! i se plângea lui Alin. Nu vezi cum conduce? Ne bagă
sigur în groapă. Nu mai zic de felul în care înjură! Până şi mie, care credeam că le-am
auzit pe toate, mi se face ruşine. Oare unde-a învăţat să şofeze? Comite nişte depăşiri,
că, numai cât îţi arunci ochii, simţi cum îţi dai sufletul. Nu are nici un Dumnezeu! Nu
vezi cum ia în râs semaforul şi trecerea de pietoni?! În loc de permis, poartă asupra
lui o dovadă cu termenul de valabilitate depăşit. Fiindcă încălca în mod repetat
regulile de circulaţie, i l-a săltat poliţia acum doi ani, iar de atunci cazul lui se judecă
la tribunal. Până nu ia tribunalul o decizie, nici că-l va primi înapoi. Bine-ar fi să nu i-
l mai dea deloc.
− Ce să zic? E-un mare pericol pe drumurile publice! îşi vărsa într-o altă zi oful.
Nu-l vezi cum ia stânga deodată, cum îi taie faţa unuia şi se lipeşte de spatele altuia,
cum depăşeşte pe dreapta, ca pe tramvai, cum îşi caută puncte de refugiu pe unde-i
pericolul mai mare?! E teroare, ce mai! Când se piteşte la zece centimetri în spatele
unei maşini, oare cum de nu se-ntreabă: „Dacă pune ăla frână? Păi n-am intrat în ea?”
− Conduce ca un descreierat! se descătuşa pentru a treia oară. Este răspunzător,
totuşi, de vieţile unor oameni. Cum poate să meargă în halul ăsta? Am şofat 35 de ani
la rând, dar un conducător auto atât de iresponsabil cum e popa, eu n-am văzut
niciodată. Oare aşa scrie în Biblie că se conduce o maşină? Peste Podul de la
Şerbăneşti a trecut prin toţi parapeţii ăia din plastic, de săreau mai ceva ca popicele
când le loveşti cu bila. Ce să mai ocolească el! Ştii care-i cea mai mare bucurie a
mea? Când văd că-i ocupat locul din faţă, ca să stau în spate. Ăsta ne omoară! Acum,
bară-mi el să scape, ca să ne binecuvânteze înainte de-a ne da sfârşitul.
În dreptul unei intersecţii, părintele fusese cât pe ce să acroşeze un biciclist, care,
văzându-şi moartea cu ochii, îl înjură de toţi sfinţii şi-l ameninţă cu bătaia,
determinându-l să-şi înăbuşe sentimentul de vinovăţie, să coboare din maşină, să-şi
dea jos de pe el haina preoţească şi, cu hotărârea de neclintit a unui om rănit în
orgoliu, să-l pună pe fugă mimând o lovitură imparabilă cu acea forţă care ar fi
îngenunchiat până şi un taur. Episodul îi stârni, ulterior, lui Fănică următoarele
observaţii:

6
 − Pe sub sutană, poartă tricou în carouri şi bermude cu buline. A făcut jiu-jitsu pe
vremea când lucra la Ordine şi Pază, iar loviturile date cu podul palmei la gât şi sub
bărbie sunt knock-out-uri absolute: te lasă şi fără ultima suflare.

Într-o seară, după expirarea orelor rezervate schimbului de zi, Fănică urmărea cu
gâtul alungit şi ochii cât cepele drumul drept şi prăfuit care se ducea în pantă şi
continua pe orizontală până dincolo barieră, acolo unde se zărea satul.
− N-are popa cuvânt! E trecut de şase, dar să vină, pace!
La un moment dat, îşi făcu apariţia o maşină neagră, ca a lui, însă, după ce
imaginea şoferului prinse contur, constată că s-a înşelat.
− Dumnezeii lui de popă! Cum ne mai face el să-l aşteptăm cu sufletul la gură!
Îi lăcrimau ochii de cât îşi încordase privirea, când, în sfârşit, se ivi un punct la
ieşirea din sat, care se transforma imperceptibil într-o pată lipsită de formă şi de
conţinut, despre care Fănică era încredinţat că nu putea fi decât maşina părintelui.
− Eu, de aici, o văd neagră! Mă întreb, însă, de ce nu se ridică în urma ei nici un
nor de praf. Chiar şi de la distanţa asta, şi tot ar trebui să se observe.
Pe la mijlocul drumului dintre marginea satului şi locul unde se aflau paznicii,
pata căpătă şi formă, şi conţinut: era o căruţă trasă de un cal murg.
− Ce naiba?! Te pomeneşti că i s-a stricat popii maşina şi-acum vine să ne ia cu
căruţa!
Era ultimul licăr de speranţă, pe care ar fi vrut să-l imortalizeze. Şi el i s-a stins.
Pe măsura apropierii, căruţaşul aducea tot mai mult cu un ţăran oarecare, până ce
asemănarea a ajuns de domeniul evidenţei.
− Iar nu-i popa!
După încă o oră de Dumnezei şi cruci, apăru şi sfinţia sa, împreună cu cei din
schimbul de noapte. Când se văzu ţintuit de ochii aceia blasfematori, prin care
posesorul lor dădea semne că ajunsese la capătul răbdării, părintele găsi de cuviinţă
că e mai bine să ofere explicaţii decât să-şi ceară scuze şi, arătând discret către cei din
maşină, le formulă într-o singură frază:
− Nu i-am găsit în staţie şi-a trebuit să-i aştept.

7
 A doua zi, dis-de-dimineaţă, Fănică le atrase atenţia colegilor din schimbul de
noapte să nu mai întârzie la întâlnirea cu părintele, fiindcă nu vrea să mai ajungă
acasă rupt de oboseală şi cu nervii la pământ.
− Ieri l-am aşteptat mai bine de o oră, şi n-a venit, îl lămuri unul dintre ei cum au
stat, de fapt, lucrurile. A trebuit să rezolve o problemă şi-a ajuns în staţie când noi
deja nu mai eram acolo. Noroc că i-a dat prin cap să ne caute la restaurantul de
vizavi, unde-am mers să servim câte-o bere.
Deşi se afla prea aproape ca să nu fi auzit discuţia, părintele privea totul cu un
calm pe care Fănică îl numi „curată nesimţire”. Odată cu plecarea popii, paznicul lui
numărul unu recapitulă în gând:
− Bun! Încă un păcat, dacă nu chiar două: te minte cu neruşinare şi se face că
plouă!

După ce se lăsa întunericul, părintele obişnuia să apară pe neanunţate, ca să

verifice vigilenţa paznicilor, şi nu de puţine ori îi găsea aghesmuiţi şi cu simţurile
adormite, sau făcând bisericuţe, în loc să rezoneze cu spiritul nopţii, fiecare la postul
lui. Mai întâi de toate, îşi lăsa maşina în umbra şi mai profundă a pădurii, apoi
escalada gardul de sârmă ghimpată cu sprinteneala unui acrobat şi ţopăia de la un
pom la altul cu urechile ciulite şi ochi de huhurez până la cel dintâi semn al prezenţei
umane. În caz că auzea glasuri, încerca să afle ce făceau respectivii şi despre ce
anume discutau. Într-o noapte, în timpul unei astfel de inspecţii, constată că doi
paznici beau vârtos şi îl bârfeau năprasnic. La momentul adevărului, se urcă într-un
cireş şi-l scutură de mai multe ori, fără ca aceştia să reacţioneze în vreun fel. Atunci,
strigă din răsputeri:
− Săriţi, oameni buni! Hoţii la cireşe!
− Ia, bă, mai multe! îi răspunse unul dintre ei, crezând, probabil, că-i vreun coleg
pus pe şotii.
Popa nu se dădu bătut şi începu să imite lătratul unui câine cu o asemenea
naturaleţe încât paznicii îl găsiră îndeajuns de veridic ca să intre în panică.
− Stai aşa! tresăriră ei în acelaşi timp. E ceva acolo.

8
 Se ridicară în picioare, cu inimi înmărmurite, şi, lipindu-se unul de altul, înaintară
cu paşi mărunţi în acea direcţie. De teamă să nu-l lase pe careva inima, iar apoi să-l
aibă pe conştiinţă, părintele bătu în retragere şi, când consideră că se îndepărtase
suficient de mult pentru ca vocea să îi sune stins, le strigă pe tonul unuia care îşi cere
scuze:
− Nu vă speriaţi, oameni buni! Sunt eu, şeful vostru!

Ca să aibă companie, paznicii au adus la livadă doi câini deprinşi să se gudure, dar
nu şi să latre, pe care Alin îi numi Bulai şi Negruţa. Ca să nu se lase mai prejos,
părintele veni şi el cu unul. Îl botezase Ursu şi avea vârsta unui căţelandru, dar
comportamentul unui rege în lumea canină. Acest câine-lup reuşi, în câteva zile, să-i
pună pe ceilalţi doi la respect. Simţind povara propriei rase, îşi ţinea în sus coada
stufoasă, ca pe un semn al nobleţei. Când alerga, părea desprins din filme, un
adevărat Colţ-Alb. Nici el nu le-avea cu lătratul, aşa că Fănică le insuflă celor trei
năzdrăvani această obişnuinţă, pe care, în zelul său, reuşi să le-o ridice la rang de
vocaţie. Acum erau şi câini de pază, nu doar de agrement. Datorită naturii lui solitare,
pe Ursu nu prea puteai să-l ţii lângă tine, în vreme ce Negruţa, când o chemai, nu
exista să nu vină, iar dacă o doreai întinsă la picioarele tale, păi întinsă stătea. Având
o fire prietenoasă, lui Ursu îi plăcea să se joace, fără să te muşte, şi nici o escapadă de
unul singur prin împrejurimi nu se lăsase cu reclamaţii din partea sătenilor că le-ar fi
dispărut cocoşul de pe gard sau găina din curte. În repetate rânduri, se întorsese
însoţit de alţi câini, care bântuiau o vreme livada, după care se făceau nevăzuţi,
asemenea umbrelor nopţii odată cu zorii. Toţi trei acţionau în spirit de echipă, precum
capetele acelui animal mitologic numit cerber, cu singura deosebire că ei păzeau
raiul, şi nu infernul. Ori de câte ori avea ocazia, popa nu uita să le aducă câte o sacoşă
burduşită cu resturi de la înmormântări, sfinţiri şi parastase, care le oferea clipe de
neuitat şi le-mbunătăţea reflexul lui Pavlov până acolo încât ajunseseră să saliveze cu
mult înainte ca părintele să apară, luându-se doar după sunetul distinct al motorului
acelui hârb de Dacie. Şi paznicii îi omeneau, se înţelege. Fănică îi îndestulă cu partea
leului din jumătatea unui porc pe care un frate de-al său i-l crescuse la ţară!

9
 − Îi vezi? îl făcu atent pe Alin. Ăştia merită mai mult decât ni se cuvine nouă. Ei
sunt, de fapt, cei care păzesc livada. Noi... doar ne prefacem.
Fănică se ataşase atât de mult de patrupede, încât ajunsese să le ungă feliile de
pâine cu untură, ca să le deschidă apetitul, numai că, la scurt timp, câinii se rezumară
doar la linsul grăsimii, lăsând pâinea de izbelişte.
− Aha, v-aţi boierit! îi sări acestuia muştarul în faţa feliilor abandonate. V-am dat
până şi cârnaţii mei, de-am ajuns să urlu noaptea de foame, în loc să urlaţi voi. Nu
vreau să-i mai văd! N-au pic de recunoştinţă!
A doua zi însă, nu îl lăsă inima să nu-i iubească iar. Amintindu-şi că nimic nu este
veşnic, mai că-i dădură lacrimile:
− Au să pomenească câinii ăştia viaţa pe care au dus-o cu noi!

Pentru ca paznicii să poată comunica între ei în cazuri de forţă majoră sau în

privinţa altor probleme de serviciu, părintele le pusese la dispoziţie cinci telefoane
mobile, câte unul la fiecare post, numai bune ca Fănică să-şi facă auzite glumele
deşucheate şi vorbele în răspăr, cărora le dădea curs în starea cea mai dragă inimii lui:
aceea de ebrietate. Un coleg pe care îl sună sub efectul acesteia se afla chiar atunci
faţă în faţă cu popa.
− Ia ascultă puţin! îşi începu el numărul. Tu aşa faci cu mine?
− Vezi că stau de vorbă cu părintele, îl avertiză colegul, ştiind ce urmează.
− Da?! Atunci, transmite-i una din partea mea, continuă el, fără să-l creadă pe
cuvânt, numai că, între timp, popa îi luase paznicului telefonul din mână, iar acum
asculta.
− Cu dedicaţie, de la Fănică: „Mânca-mi-ai muşchii de pe pieptul pulii!”
Părintele se îngălbeni la faţă, dându-i paznicului telefonul înapoi.
− Ia-l de-aici, te rog! Colegul ăsta al dumitale vorbeşte de-a dreptul mizerabil!
Atât mai reuşi Fănică să spună: „Nu-i aşa că ţi-a plăcut?” – convorbirea fiind
imediat întreruptă.
Dornic de o conversaţie în toată regula, formă şi numărul lui Alin, care,
întâmplător, se afla la zece metri de el. Văzând că tot insistă, acesta îi strigă:
− Băi nea Fănică, sunt aici, nu mai suna!
10
 Fănică era însă prea nervos ca să-l mai poată auzi chiar şi de la distanţa aceea.
− Fir-aţi ai dracului să fiţi! începu să explodeze. Aţi înnebunit cu toţii în seara
asta?! Nimeni nu vrea să stea de vorbă cu mine?!
Când, un sfert de oră mai târziu, remarcă maşina părintelui trecând prin dreptul
său şi îndepărtându-se în direcţia oraşului, pricepu că celălalt paznic nu-i turnase
minciuni şi, cu toate că era beat, simţi cum pică cerul pe el. În culmea crispării, îşi
sună colegul să-l întrebe dacă popa nu-l auzise cumva.
− Nu doar că te-a auzit, dar te-a şi ascultat.
− De ce i-ai dat părintelui telefonul, mă boule?!
− Mi s-a părut că vrei să-i vorbeşti.
− Te-a mâncat în cur să mă iei în seamă!
A doua zi în zori, Fănică se trezi la rădăcina unui pom, cu telefonul în mână.
Mahmur cum era, formă un număr de înviorare.
− Alo, postul doi?
− Da! i-a răspuns o voce.
Şi îi dădu drumul unui potop de invective.
− Cine eşti dumneata de mă-njuri aşa, de dimineaţă?
− Da’ ce te interesează cine sunt?
− Nea Fănică, dumneata eşti?
− Da’, măi!
− Nu ştiam cine mă ia atât de tare la ora asta!
− Îmi cer scuze, Gicule! Uite, abia acum te-am recunoscut. Ne-ntâlnim la colţ să
luăm apă şi-ţi povestesc care-i treaba.
Ca pe urmă să-i zică:
− Băi, tu ai vocea popii! Acum, mă gândeam că iar am dat de el!

La sesizarea directorului – după cum îl numea mai toată lumea pe proprietarul

livezii –, părintele se văzu nevoit să înlocuiască doi paznici care-şi abandonaseră
posturile ca să petreacă împreună la cârciuma din sat, cu un bătrân mult prea ramolit
pentru a mai putea duce paharul la gură şi cu un tânăr cu chip de copil, care nu ştia
încă ce-i alcoolul. Bătrânul purta nişte pantaloni evazaţi, a căror curea mult prea
11
lungă lăsa un melc în afară, iar tânărul, o pereche de ochelari cu rame groase, ca pe
timpuri. Părintele îi prezentă pe cei doi paznicilor rămaşi la datorie, rugându-l pe
Fănică să-i îndrume.
− Salut, tinereţe! îl abordă el pe bătrân, după plecarea popii şi a celor din schimbul
de noapte. Neprimind nici un răspuns, se-ndepărtă vreo douăzeci de paşi, făcându-i
semn lui Alin să-l urmeze:
− Tu nu vezi cum arată? Noi şi pe ăsta trebuie să-l păzim, nu numai livada. La cât
e de slab, nici n-ai zice că prinde ziua de mâine în viaţă. Dacă ţipi un pic mai tare la
el, îl lasă inima... Dar cum să îl lase, dacă el n-aude? Părintele l-a adus aici ca să-şi
râdă de noi. Ştie că tihna e singurul lucru de care mai avem nevoie după coşmarul cu
maşina, iar acum ne-o ia şi pe asta... Şi pe copilul ăsta, unde l-o fi găsit? Probabil că
vrea să se facă preot, de asta l-a adus şi pe el. Dacă mă gândesc mai bine, la cât e
popa de afemeiat, nu m-ar mira să aibă vreo relaţie cu mama copilului. Uită-te la
mine: cât o fi părintele de şlefuit, mai multe ştiu eu despre el, decât el despre mine. A
fost preot la Dorneşti până l-a fugărit lumea. Regula femeile oamenilor după ce le
spovedea. Le sucea minţile cu vorbe de duh, iar ele ajungeau să creadă că-i întruparea
divină. Până ce s-a prins lumea că-i dracu’ îmbrăcat în straie de popă.
Două săptămâni mai târziu, lui Fănică îi era limpede ce hram poartă tânărul acela.
− Uită-te şi la dracul ăsta mititel! i-l arătă lui Alin. Toată ziua stă rezemat de
copaci, ca un trântor, nu mişcă nimic şi se trezeşte pe la trei şi jumătate că trebuie să
culeagă două canţarole de vişine exact sub ochii directorului, ca să primim noi
observaţii din cauza lui, în loc să terminăm cu brio munca noastră de paznici. O
săptămână, cât mai stau pe-aici, o să-i fac viaţa amară. Tu nu-l vezi? Umblă numai cu
figuri pe el. Eu n-am mai auzit aşa ceva: să culegi tu cot la cot cu cei pe care eşti pus
să-i păzeşti şi, în acelaşi timp, de faţă cu directorul, când ai toată livada la dispoziţie!
Şi, dacă-i zici, degeaba-i zici, că-l zăpăceşti mai tare. Cum vine noaptea, cum îşi pune
lanterna pe cap şi-ncepe să citească din cartea aia pe care-o ţine ascunsă în buzunar,
când, de fapt, el nici nu le are cu cititul. Eu nu-l văd când dă foaia?! Să stai tu o oră la
fiecare pagină! Doar nu-s poze cu femei goale! Sau învaţă pe de rost ce scrie acolo?
Scăpându-l de sub observaţie, dar nu şi din vederile sale, Fănică, însoţit de
prietenul său, îl întâlni iarăşi, la nici o jumătate de oră de când îl văzuse ultima oară.
12
Stătea întins la câţiva paşi de baraca sectorului pe care ar fi trebuit să-l păzească şi nu
dădea semne că ar fi fost conştient de prezenţa lor în imediata lui apropiere.
− Ce, mă?! Ăsta doarme şi ziua? izbucni Fănică, sărind peste trupul inert al
tânărului, ca să inspecteze cu ochi critici interiorul barăcii. Şi nici curat nu face,
constată dintr-o singură privire. Nu mă interesează că o fute popa pe mă-sa, dar să
vezi ce ţi-l fut eu pe el!

Alin, al cărui har de povestitor îmi stimula întotdeauna imaginaţia, ştia să redea
întâmplările cele mai semnificative prin care treceau ei doi, făcându-mă să mă simt
martorul din umbră al acestora.
− Când a văzut că treaba-i bună, a-nceput popa să vină cu comenzi şi pentru
prietenii lui. Apărea pe neanunţate în zonă şi lăsa din partea fiecăruia vinul la cireşul
al treilea, berea la al cincilea şi apa minerală la al şaptelea, în porţiunea cea mai ferită
a livezii de privirile nedorite. Tot în locul acela ascundeam şi noi bidoanele şi sticlele,
după ce le goleam, sacoşele cu cireşe, iar mai apoi cu vişine, rezervate părintelui.
Cum mergeam să ne luăm dreptul, cum ne lua şi ăla micu’ urma. La început, Fănică
nu era de acord cu prezenţa lui acolo. „Ia-l, mă, pe ăsta şi du-l de-aici! îi auzeam
îndemnul. Vrei să intre în comă alcoolică doar după câteva guri de bere? El nici nu-i
învăţat cu băutura, tu nu vezi? De el e numai cititul noaptea câte o pagină pe oră.”
Apoi s-a mai înmuiat. „Hai să-i dăm şi lui, dar mai întâi îl punem să mănânce.”
Pentru ca în cele din urmă să-l vedem ţopăind prin livadă cu pantalonii pe vine, după
un loc ferit de privirile noastre, numai că nici vişinii şi nici cireşii nu aveau crengile
suficient de aplecate ca să-l acopere pe de-a-ntregul. „Unde te duci, mă?!” a mai
apucat Fănică să-l întrebe în clipa în care-a ţâşnit. „Am o treabă!” i-a răspuns ăla
micu’ fără să se uite-napoi. Pesemne că se scăpase pe el, fiindcă nu aveam să-l mai
vedem până la venirea popii.

La câteva zile după derularea ei, Alin îmi relată o altă întâmplare:
− La un moment dat aud un fluier, şi-l văd pe Fănică cum se apropie. „Mai este
bere?” mă-ntreabă el. I-am dat o bere. „Eu mă duc la poartă. Tu te-ai apucat de
cules?” „Abia am început.” „Bagă acolo! Aşteptăm să plece directorul, nătărăul ăla de
13
inginer şi care-o mai fi, mă-ntorc să-ţi dau de veste şi vedem pe urmă cum facem.” Pe
la nouă şi jumătate, mă trezesc iar cu el. Îmi mai cere o bere şi-mi spune să-l aştept
până aduce lanterna. Stau eu ce stau, să mai apară, nici vorbă! Se întunecase de-a
binelea şi nu mai vedeam nimic. Oare ce face, de nu mai vine? Ştiam că e operat la
coloană, dar chiar pe brânci să fi mers, şi tot s-ar fi întors. Mi-am zis: ţeapăn cum e de
la atâta alcool, s-o fi culcat pe undeva, iar eu stau aici şi aştept ca prostu’. Fiindcă
aveam câinii lângă mine, m-am pus jos să trag un pui de somn până s-or lămuri
lucrurile. Pe la unsprezece, sună telefonul. Era Gică Olteanu. „Vezi că vine popa. M-a
sunat să mă-ntrebe dac-ai cules ceva şi pentru el. Du-te la poartă şi-aşteaptă-l acolo.”
Imediat mă sună şi ăla micu’ şi-mi spune că l-a sunat părintele ca să-l înştiinţeze că
vine-n control. Nu trece mult şi văd faruri în direcţia porţii. Mă apropii repede, odată
cu Fănică, ivit ca din morţi, şi-acolo, la poartă, ne prefacem amândoi că nu ştim
despre ce e vorba. Popa, în sutană, venea de la o împărtăşanie tocmai de la Roman.
Şi-l văd cum scoate din portbagaj un bidon cu vin la doi litri. „Ăsta-i al vostru. Acum,
eu mă duc acasă şi mâine dimineaţă, când mă-ntorc, să aveţi pus deoparte ceva şi
pentru mine.” Fănică era în extaz. „Ţine popa la noi! Eu mai rămân. Uită-te şi tu ce
vin e ăsta! Păi să-mi fi adus el în fiecare seară aşa ceva, nu-mi mai trebuiau nici bani,
nici nimic. Dacă-l bem, să mor eu de nu-i culegem toată livada până dimineaţă!”
Pleacă popa, închidem poarta, punem lacătul, hai la deal să mâncăm, ca să meargă
vinul. „N-avem pahare, ce facem? Bem cu bidonul, ca ultimii boschetari?” zice
Fănică după ce terminăm de mâncat. Tai eu două bidoane de un litru găsite prin
livadă şi fac două pahare. „Poftim! Vrei să ciocneşti sau ce vrei?” „E numai bine, nu-i
nici lună, nici altceva care să ne tulbure ochii după ce-om da pe gât vinul ăsta curat.”
Bem câte două pahare şi-i zic c-ar fi de dorit să ne oprim aici cu băutul, dacă vrem să-
i culegem părintelui câte-o sacoşă de vişine până-n zori. „Taci, mă, că ăsta-i vin bun,
nu ne-mbătăm! Mă mai cac eu în gura popii câteodată, dar se vede treaba că e băiat
cumsecade.” Aşa că l-am băut până la ultima picătură. Imediat am căzut de acord să
dormim până la trei şi să culegem vişine până pe la şase, când părintele urma să
revină cu oamenii din schimbul de zi. Înainte să mă întind, am pus soneria telefonului
mobil să mă trezească la ora respectivă, şi-am adormit deîndată. Cum s-a-mplinit ora,
s-a şi declanşat alarma, pe care am dezactivat-o fără să mă ridic de jos, încercând să-
14
mi revin, însă, mort de oboseală, m-am abandonat iar somnului, ca să mă trezesc abia
pe la cinci, când deja se făcuse de ziuă. Fănică dormea dus şi-a trebuit să-l scutur din
toate încheieturile şi să îl gâdil la tălpi ca să-şi deschidă ochii. „Hai, ridică-te, c-am
dat de dracu’! E trecut de cinci, când îi mai umplem popii sacoşele?” A răsuflat o
dată, fremătând din buze, apoi s-a ridicat în coate. „Să ştii că nici nu mă agit. Pentru
vinul ăla îndulcit cu zahăr, nu merită popa să-i culegem vişine. În viaţa mea nu m-a
durut capul cum m-a durut acum. Pe scurt, mă piş pe vinul lui!” Părintele a întârziat,
ca de obicei, şi, tot ca de obicei, când a ajuns la livadă, s-a prefăcut că nu observă
nervii încordaţi ai lui Fănică, aşa cum nici Fănică nu i-a luat în seamă nedumerirea în
faţa constatării că nici unul dintre noi nu i-a cules barămi o sacoşă de vişine. De
supărare, nu şi-au vorbit tot drumul şi-abia după ce ne-am dat jos din maşină a făcut
Fănică primul comentariu: „Două lucruri mă indispun la părinte: ne duce prea
devreme şi uită să ne mai aducă.”

Înaintând pe firul epic, Alin îmi povesti cum părintele Iustinian, îmbrăcat în
odăjdii, s-a reîntors în aceeaşi zi, pe înnoptate, după rocada de seară, şi nu s-a dat
plecat fără obolul cuvenit de la fiecare: câteva sacoşe cu vişine dintre cele mai mari şi
mai coapte, culese sub clar de lună. Rămaşi doar ei doi, Fănică nu-şi putu reprima
inefabila plăcere a unei bârfe:
− Ascultă la mine ce-ţi spun: popa e mai hoţ decât pare. Tu nu vezi cum vine
noaptea cu patrafirul pe el?! Ca să nu zică lumea că merge la furat. M-am lămurit cu
dumnealui! Ne tot repetă să nu furăm, când, de fapt, i-am umplut portbagajul cu
vişine. Pe de altă parte, e bine, că şi noi,... pe lângă el,...!

Exceptând perioadele de ploi dezlănţuite, de oboseală intensă şi de beţii epuizante,

nu era zi de la Dumnezeu în care Alin şi Fănică să nu-şi fi cules câteva sacoşe în plus
faţă de raţia curentă la care aveau tot dreptul: câte una de persoană. Le ascundeau în
bălăriile dintr-o viroagă pe unde nu trecea ţipenie de om şi le săltau de-acolo seara,
ori în cursul dimineţii, după ce, odată ajunşi acasă, se reîntorceau cu maşina vreunui
prieten dispus să rişte pentru partea cuvenită sieşi. Aflând că un amic de-al său
lucrează ca şofer la o firmă de construcţii care se ocupa de ridicarea unei vile în satul
15
de la capătul livezii, Fănică l-a convins pe respectivul să-l sune când mai are trecere
prin zonă, ca să-l aştepte împreună cu Alin undeva la drum, iar odată ajuns acolo, să-i
paseze peste gard sacoşele cu vişine. Operaţiunea a decurs conform planului, numai
că, trezindu-se în postura de hoţ la drumul mare, pe şofer îl luară frisoanele:
− Băieţi, e periculos! Dacă mă opreşte poliţia pe stradă şi mă-ntreabă de unde le
am, eu ce spun?
− Spui că-s de la socrii tăi, care locuiesc la ţară, i-a răspuns Fănică, vizibil deranjat
de nerozia întrebării.
− Păi n-am acte la ele, n-am nimic.
− Ce acte? Ca să le culegi din curtea casei, îţi trebuie acte?
− Eu atât ştiu: nu vreau să mă aleg cu dosar penal. E pentru prima şi ultima dată
când fac afaceri cu voi. Vreau linişte.
Cu ochii în patru şi inima cât un purice, şoferul plecă în trombă, lăsând în urmă
nori de praf chiar şi după ce dispăru cu totul. Fănică simţi pentru el un amestec de
dispreţ şi compătimire.
− Ce zici de acest câcâcea? îi ceru lui Alin părerea.
− Păi eu zic ca acesta să-i fie numele.
Contextul impunea în conştiinţa lui Fănică justeţea unei întrebări:
− Oare cum se explică faptul că, deşi furăm cel mai mult, popa are cea mai mare
încredere în noi doi?
Tot lui îi veni în minte şi răspunsul:
− Poate că aici se aplică proverbul acela: „Hoţul neprins e negustor cinstit”. El ştie
că furăm, numai că nu poate demonstra.

Inevitabil, veni şi ultima zi de lucru a lui Fănică – un supliciu. Popa, abţiguit dis-
de-dimineaţă, începu să cânte Drumurile noastre, îndrăgita piesă de muzică uşoară a
lui Dan Spătaru, bătând darabana în neştire, precum toaca la biserică, în vreme ce
volanul era lăsat de izbelişte. Din când în când, îl înghiontea pe ocupantul locului din
dreapta:
− Îţi place, nea Fane?

16
 − Îhî! scrâşnea Fănică din dinţi, împingându-se cu picioarele în podea şi cu capul
în plafon, ca şi cum ar fi frânat la nesfârşit în faţa pericolului de accident care-i
pândea la tot pasul.
− Să fiu al naibii dac-am putut să văd aşa ceva! izbucni el, după ce coborî din
maşină şi se agăţă cu ultimele puteri de primul copac întâlnit în cale. Ca să pot culege
vişine, îmi trebuie cel puţin o oră să mă reculeg.
Se simţea paralizat din cap până-n picioare şi tot mai gol pe dinăuntru, asemenea
muribunzilor trecând în nefiinţă. De teamă să nu leşine sub ochii săi, părintele încercă
să-l pună în priză cu câteva figuri de jiu-jitsu, care, în loc să-l revigoreze, îl lăsară mai
rău ca pe-o cârpă.
− Cu ce-am greşit? bâigui Fănică, întins la orizontală.
Se revigoră singur, de-a lungul zilei, cu berea căpătată de la clienţii fideli şi de la
cei ocazionali, în schimbul permisiunii de-a culege cu mâna lor câte o găleată sau
două de vişine aflate pe sfârşite sau de prune, cărora încă nu le venise timpul. La un
moment dat, Alin îl atenţionă:
− Nea Fănică, nu mai bea, că te simte părintele!
− Cum adică, el poate să meargă beat la volan, iar eu, la dreapta lui, n-am voie?
− Mata nu cunoşti zicala: „Ia-te după ce zice preotul, dar nu fă ca el”?
− Ştii ce mă deranjează cel mai tare acum, că trebuie să plec? Faptul că nu-mi vor
ajunge anii ca să uit tot ce mi-a făcut popa de când m-a adus aici.

− La întoarcere, i-am spus, îşi derulă Fănică şirul amintirilor: „Părinte, ai grijă
cum conduci, că azi e-n treisprezece!” În seara aceea a comis nu mai puţin de cinci
abateri grave de la normele de circulaţie. Oricum, el comite în fiecare zi încălcări ale
legislaţiei rutiere, însă atunci au fost mai multe decât cele două sau trei cu care ne
obişnuise zilnic. Mai întâi, era să intre într-un microbuz pe culmea dealului unde e
livada. Pe urmă, nici n-am zis că n-o să culce pe asfalt o babă la prima trecere de
pietoni. Ca de obicei, a dat în lături parapeţii de pe podul de la Şerbăneşti, puşi la loc
de muncitori pentru a nu ştiu câta oară, iar după o curbă, a scrijelit portiera unei
maşini parcate regulamentar de-a lungul trotuarului. A rămas fără gaz pe drum şi,
cum maşina lui nu merge numai cu benzină, ne-a dus în şuturi până dincolo de Subex,
17
de mi s-au învârtit creierii în cap de la zdruncinăturile acelea exasperante. În cele din
urmă, a oprit în faţă la Patrocle, unde a ţinut să-mi vorbească: „Îmi pare rău că ne
despărţim, că pleci. Ai fost un om de nădejde şi mă bucur c-ai reuşit să ridici un pic
nivelul profesional al grupului, să-i dai mai mult suflu. Ştiu că în seara asta trebuie
să-ţi dau banii. Dacă îţi dau acum jumătate şi restul mâine, e bine?” „E bine, părinte.”
Ce era să-i spun? „Atunci, să coborâm din maşină şi să socotim zilele!” Socotind,
părintele mi-a scos o zi în plus, iar eu, corect cum sunt, i-am atras atenţia. S-a scobit
el prin buzunare, a răsfoit filele unui carnet de notiţe, apoi s-a scărpinat după ureche:
„Se pare că n-am banii la mine. În cazul ăsta, te sun mai târziu să ţi-i dau, iar dacă nu,
te sun în cursul zilei de mâine, şi facem lichidarea.” N-am zis nimic, nu mi-am arătat
nemulţumirea. A doua zi – era sâmbătă –, îmi înecam amarul la Patrocle, servind la
terasă a unsprezecea sticlă de bere, când a apărut şi popa, împreună cu Alin. Cum a
dat cu ochii de mine, s-a şi albit la faţă. „Vai, iar am uitat să-ţi aduc banii! I-am plătit
pe ceilalţi, şi-acum am rămas lefter.” „Drept să-ţi spun, mă aşteptam la aşa ceva din
partea dumitale! Ţi-am fost cel mai drag de la bun început şi e normal să mă fuţi întâi
pe mine.” „Uite cum facem: te sun într-o jumătate de oră şi-ţi aduc întreaga sumă.”
Nu i-am răspuns, bineînţeles, ci doar i-am aruncat una dintre acele priviri deloc
îngăduitoare, conţinând mesajul: „S-o văd şi pe asta!”. Abia pe la zece şi jumătate m-
a sunat ca să-mi spună că avea banii la el, numai că, fiind puţin băut, nu se-ncumeta
să treacă pe la barieră şi, prin urmare, mă roagă să vin sub pod şi să traversez calea
ferată. Fusese la ziua tatălui său şi-a stat întins la bere, vin şi grătare. Cum am ajuns
acolo, a şi-nceput să mă perie, spunându-mi că am fost băiat bun. „Atât de bun, că
nimănui nu i-ai făcut faza pe care mi-ai făcut-o mie.” „N-a fost cu intenţie”, s-a
scuzat el. „Iar aseară mi-ai trecut o zi în plus, ca să vezi dacă sunt corect. M-ai
încercat şi nu te-am dezamăgit.” „Domnu’ Fănică, trebuia să testez oamenii, să văd pe
cine m-aş putea baza pe viitor. Eu de dumneata am nevoie oricând. Mâine n-ai putea
să vii?” „Mâine? După câte s-au întâmplat astăzi?” „Atunci, poimâine.” „Mai
vorbim.” Mi-am zis: Hai să nu fiu prost şi să-l refuz! Cine mai ia ghioldane din alea?
„Da’ la biserică nu vii să te spovedeşti?” „Păi sigur, ca să mă iei la fugă cu parul când
o să afli ce părere am despre dumneata!”

18
 Câteva zile mai târziu, începea culesul prunelor şi, fiindcă la livadă mai era nevoie
de un paznic, iar Fănică nu se simţea complet refăcut – în realitate, nu-şi cheltuise
încă toţi banii primiţi de la popă, aşa că mai avea de pătimit la Patrocle –, părintele îi
ceru paznicului său de încredere un om care să-i ţină locul până la refacerea sa
deplină. În criză de oameni serioşi şi, în acelaşi timp, disponibili, Fănică i-a trimis un
prieten de pahar din tagma celor care, după o anumită cantitate de alcool, cad laţi pe
sub mese şi nu-i mai poţi trezi decât dacă-i uzi cu furtunul sau torni peste ei câte-o
găleată cu apă. Păşind pe tărâmul făgăduinţei, împricinatul intră în comă alcoolică
încă din prima lui zi de muncă, astfel că părintele îl găsi la sfârşitul programului
dormind în baracă, cu picioarele ieşite în afară şi crăcănate ca la broscoi. Încercă să-l
trezească şi, când văzu că nu are pe cine, îl luă pe sus, îl înghesui în maşină şi-l
depuse la Patrocle direct sub masa la care se afla şi Fănică, de unde nu plecă fără să-i
bată obrazul. Ajuns în pragul nevrozei, Fănică însuşi puse mâna pe găleata rămasă cu
zoaie după spălarea pardoselii de către barmaniţă şi îi vărsă tot conţinutul sub aceeaşi
masă la care până atunci avusese parte de linişte. Somnorilă se trezi cu vioiciunea
celui trecut prin botezul apei şi, după ce se recunoscu în postura obişnuită, le dezvălui
celor prezenţi că se visase paznic la o livadă.

Deşi dezamăgit, părintele îi mai dădu lui Fănică o şansă, telefonându-i la două zile
după incident.
− Aş vrea să-mi trimiţi un om ceva mai serios, nu ca cel de data trecută. O să intre
în schimbul de noapte. Dacă face vreo năzbâtie, măcar să nu-l afle directorul.
Şi-atunci, i l-a trimis pe Brânzaru, un fost şofer, ca toţi ceilalţi, plictisitor la vorbă
şi cu mania de-a te contrazice, beţiv fără doar şi poate, dar având conştiinţa demnităţii
neştirbită. Iarnă sau vară, îl vezi purtând câte două pulovăre odată, unul lipit de trup,
celălalt larg la gât şi umflat la spate, iar pe cap, aceeaşi căciulă din blană de oaie, la
care nici mort nu ar putea să renunţe. În ziua aceea, tocmai trecea pe la Patrocle cu un
bidon de lapte sub braţ, cumpărat la rugămintea nevesti-sii, când dădu cu ochii de
câţiva clienţi ai localului adunaţi în jurul unei Dacii ca să-l aprobe ori să-l contrazică
pe unul Mahmurel, care încerca în calitate de specialist să rezolve o problemă legată
de partea electrică a maşinii. Aflând ce se petrece acolo, Brânzaru lăsă bidonul lângă
19
motor, îl dădu pe meseriaş la o parte, după care se aplecă să studieze şi el problema,
tot în calitate de specialist. Din respect pentru etatea intrusului, Mahmurel îl rugă să-i
facă loc, fiindcă deja descoperise cauza defecţiunii, numai că Brânzaru, în euforia
stării de ebrietate, nu-i dădu ascultare. Cu mâinile căutând la nimereală, a rămas pe
poziţie până când laptele, încălzit de la motor, i s-a brânzit de tot.
− Măi omule, de ce nu vrei să înţelegi că nu le ai! Lasă-mă pe mine, că asta-i altă
treabă, încerca Mahmurel să-l facă să renunţe.
− Bă, tu eşti beat! îl privi drept în ochi, uitând câte pahare de Adio Mamă băuse el
însuşi în dimineaţa aceea.
Până la urmă, tot Mahmurel făcu maşina să pornească, moment în care Brânzaru
concluzionă:
− Ţi-am spus eu că-i de la bujii! – deşi nu bujiile fuseseră problema.
Retraşi cu toţii la terasă, Mahmurel nu se putu abţine să nu-i zică una:
− Vezi că-ţi vine femeia să te ia din crâşmă dacă mai stai mult pe-aici.
− N-ai pe cine păzi?! îl mustră Brânzaru, îngrozit de eventualitate.
Acesta era omul pe care Fănică, folosindu-şi puterea de convingere, i-l trimisese
plocon părintelui, de cu seară. Sectorul luat de el în primire avea ca baracă o cutie cu
pereţii din aluminiu şi fără nici un ochi prin care să răzbată o geană de lumină, în caz
că uşa ar fi stat închisă. Cu câteva zile înainte, un coleg de tură, văzând că paznicul
înlocuit ulterior de omul lui Fănică nu ieşea de acolo decât ca să-şi facă nevoile,
blocase uşa, ca să nu mai iasă, şi luase la bolovănit coşmelia până ce trântorul,
epuizat de cât dăduse din mâini şi din picioare, ajunsese să îşi urle căinţa. Revenind la
ziua care nu se sfârşise încă, trebuie spus că, odată cu întunericul, pe întinsul livezii
se lăsă o linişte ca de moarte, în care nici ţânţarul nu mai ţiuia, nici musca nu mai
bâzâia, nici greierul nu mai ţârâia. Apoi, se revărsă din ceruri o ploaie al cărei ropot în
contact cu metalul căpătă rezonanţa unei apocalipse, stârnindu-i paznicului
claustrofobic refugiat în baracă sentimentul înecării de viu. În culmea panicii,
acesta realiză totuşi că demnitatea nu ţine loc de supravieţuire şi o zbughi pe uşă cu o
căutătură deja de sinistrat, goni printre pomi, neţinând cont de crengi, o luă pe drum
până la barieră şi pe calea ferată până la haltă, de unde îl sună pe Fănică pentru a-i

20
aduce la cunoştinţă faptul că el, unul, îşi dă demisia. Prietenii l-au poreclit
Dezertorul, iar de atunci, cum se aude strigat astfel, cum îi vine să îşi ia câmpii.

Constrâns de împrejurări, Fănică se prezentă a doua zi seara la benzinăria

amintită, afişându-şi o figură de milog care cerea nu reproşuri, ci vorbe de
îmbărbătare. Aflaţi deja acolo, Alin şi Gică Olteanu îl aşteptau pe părinte să-i ducă cu
maşina la livadă, numai că timpul trecea, fără ca el să apară.
− Ăsta iar întârzie, începu Fănică să-şi piardă răbdarea. Uitaţi-vă şi voi cât e
ceasul!
− Taci că vine! îl reperă Alin, de la distanţă.
Era, într-adevăr, popa, şi nu oricum, ci într-o dispoziţie de zile mari.
− Ce mai faci, nea Fane? îşi exprimă bucuria de a-l avea din nou alături pe
singurul paznic care-l făcea să se simtă în al nouălea cer, dar care în ultima vreme îl
făcuse să cunoască doar iadul.
− Bine, părinte! La datorie! îi răspunse acesta, spăşit.
Sfinţia sa începu să cânte şi să bată darabana în bordul maşinii, privind într-o
parte. Fiindcă nu se simţea în largul său, îşi desfăcu o gumă de mestecat.
− Am băut un pahar de vin şi teamă mi-e să nu mă miroasă ăştia, încercă să
salveze aparenţele.
După ce părintele îşi luă rămas bun de la ei, Fănică nu-şi putu reprima sarcasmul:
− Ai băut matale vreo trei kile, nu un pahar. E de jale cu el cum conduce! Ăsta
mie-n sută ne dă în Bistriţa!

Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns că fugise din post, în fiecare seară din zilele
următoare Brânzaru se posta în faţa benzinăriei, ca să-i solicite părintelui banii
cuveniţi pentru cele şase ore prestate ca paznic în slujba acestuia.
− Părinte, da’ cu mine ce faci? îşi cerea drepturile, cu o undă de reproş pe care
popa o consideră drept culmea nesimţirii.
Ca să nu măture trotuarul cu el, părintelui îi venea să-şi dea singur palme. În locul
unei labe de urs, i-a scăpat, până la urmă, o sută de mii de lei, cu rugămintea:
− Lasă-mă dracului în pace, că de oameni ca tine sunt sătul!
21
 De atunci, popa nu mai contenea să întrebe de el, de parcă Brânzaru ar fi păzit
livada nu şase ore, ci şase ani.

− Uite, îl vezi pe ăsta? mi-l arătă Fănică pe unul, în timp ce ne sorbeam la Patrocle
cafeaua de dimineaţă. Îi zice popii odată: „Părinte, fă-mi şi mie o gaură de-o zi.
Trimite-l pe altul în locul meu azi şi merg eu în locul lui mâine.” Popa i-a făcut gaura,
dar, când să se prezinte în ziua următoare, n-a mai putut, fiindcă s-a-mbătat criţă.
Schimbări din astea mi-a făcut şi mie părintele la cererea unuia sau altuia şi-am ajuns
să merg la lucru atunci când aş fi preferat să stau acasă şi să fiu pus pe liber de fiecare
dată când mă simţeam în formă. Până m-am enervat şi i-am spus părintelui: „Stai aşa,
dumneata faci cu mine ca şi cu altul?! Dacă tot mă obligi să-mi iau o zi liberă pe
săptămână, păi îmi iau când vreau eu, nu când vor alţii.” Şi-am continuat: „De
exemplu, săptămâna asta aş vrea să stau acasă sâmbătă, nu marţi.” Numai că vineri
m-am îmbătat, iar a doua zi, mahmur cum eram, l-am sunat pe părinte şi i-am spus:
„Am avut ieri o problemă, iar azi nu pot să merg la lucru. Trimite pe altcineva în
locul meu.” Asta ca să-l sucesc şi eu pe el o dată.

De când îşi reluase atribuţiile de paznic, Fănică deprinsese şi gustul de a bea tărie,
nopţile fiind mai răcoroase, iar zilele, tot mai triste.
− Vai, cât sunt de beat! i se plânsese lui Alin în miez de noapte.
− Şi ce, n-ai mai fost? îl linişti acesta, atins de aceeaşi flamă.
− Eu, în loc să trag de dop, trăgeam de gâtul sticlei. Ca să vezi cum râde băutura
de om, în special tăria!
Ca de atâtea ori la beţie, Fănică povestea despre orice cu verva unui flecar.
− Mă întind pe spate şi mă uit în sus. Tot ce văd sunt numai gângănii. Eu, de mic
copil, am nişte semne pe ochi; sunt un fel de pete şi puncte cu codiţe. Ca să-mi
dispară, mi-am pus cândva mai multe picături de vişinată, iar de atunci, cum beau un
păhărel, cum văd mai bine. Asta înseamnă că trebuie să-mi fac tratamentul cu alcool.
În asemenea clipe, Fănică se lăsa purtat de amintirea unor întâmplări care îi
hrăniseră susceptibilitatea, stârnindu-i toate acele sentimente care arată ce părere
bună avem despre noi înşine şi cât de josnici îi vedem pe ceilalţi.
22
 − Pe unde-am mers, în urma mea nimeni nu m-a lăudat de bine. Dintre fraţii mei,
mulţumit nu a fost niciodată vreunul. Eu munceam cât pentru toţi, iar ei veneau în
vizită şi, cum puneau ochii pe ceva, îndată puneau şi mâna. „Asta nu-i pentru tine,
asta nu-ţi mai vine, pe asta n-o mai porţi.” Fiecare, cum îşi făcea rândul, le-
ngrămădea pe toate într-o geantă. „Dar în damigeana aia ce ai?” „Un pic de vişinată.”
„Vai, ce mă doare burta!” „Şi-n butoiul ăla ce e?” „Nişte vin din acela negru, adus de
la Focşani, care face o femeie gravidă să-i revină ciclul. Cum bea o stacană, cum
avortează.” „Dacă-i atât de bun, dă-mi şi mie o cană.” „Păi tu nu eşti gravid!” Odată,
după ce i-am umplut unuia dintre fraţi o sticlă cu vişinată, nevastă-mea mi-a atras
atenţia: „Cum, îi dai din medicamentul tău?!” „De ce să nu-i dau? Te uiţi cumva că
are burta mare?” Întotdeauna i-am dat fiecăruia câte ceva şi nimeni n-a plecat
vreodată cu mâna goală de la mine. Când aveam şapte ani, eram opt copii. Aveam o
mamă bolnavă de ciroză hepatică şi să ne crească de una singură pe toţi i-a fost peste
mână. Secretarul de atunci al comunei i-a propus să-i dea la stat pe câţiva dintre noi.
Primul care a plecat am fost eu. Aşa am ajuns la Casa de Copii din Piatra Neamţ. A
fost ceva... oribil! Cineva de acolo nu vroia să facă o regulă. Regula am făcut-o abia
eu, după mai mulţi ani de lipsuri. Se-ntâmpla că nouă, celor din clasele 1-4, ni se
dădea ca şef pe linie administrativă câte un elev din clasele 5-8, care ne lua şi singura
felie de salam din mâncare, prăjitura de la ora zece şi ciorchinele de struguri pe care
ar fi trebuit să-l servim la amiază. Învăţând nu foarte bine, dar destul de bine, fiind un
element bun, am fost propus încă dintr-a şaptea şef pe linie administrativă al elevilor
din clasa a doua. Imediat am şi trecut la acţiune, împreună cu un coleg căruia i se
repartizase o altă clasă. În fiecare noapte, luam feţele de pernă şi ne strecuram în
livada şcolii ca să le umplem cu fructe pentru copiii din clasele inferioare. Într-o zi,
educatoarea m-a chemat la ea pentru explicaţii. „Tovarăşă, mie, când eram de vârsta
lor, mi se lua, nu mi se dădea, iar acum eu vreau să dau, nu să iau.” „Şi de unde luaţi,
ca să daţi?” „Păi fur din livadă noaptea, ca să le dau lor ziua. Iar pentru asta puteţi să-
mi faceţi ce vreţi.” Ăsta am fost eu! Cineva mi-a şi spus: „Nea Fănică, având în
vedere prin câte-ai trecut, mă mir că încă mai eşti om şi judeci normal.” Am citit
odată o carte despre viaţa copiilor de la Casa de Copii, cu un titlu care mie nu mi-a
plăcut: Îngerii chilugi. Nu-mi mai aduc aminte cine a scris-o, însă nu cred că are vreo
23
importanţă. Autorul a crezut de cuviinţă că, dacă foloseşte cuvinte sofisticate, cărţii îi
va creşte valoarea. Nu i-a crescut. Valoarea ţi-o dau cuvintele autentice. Fiindcă
trebuie să atingi o anumită subtilitate, să mergi întâi pe dedesubt şi apoi să ieşi la
suprafaţă. Ia treaba de la cotor, de la rădăcină. Nu ai rădăcina, nu ai nici vârful. Hai
să-ţi spun cinstit: m-a înzestrat natura cu o perspicacitate care mă ajută să-mi dau
seama cu cine am de-a face la scurt timp după ce te-am cunoscut. Am darul ăsta: să
spun cine este omul, dacă-i cinstit, dacă e hoţ şi aşa mai departe. Eu ţi-am spus dintr-
odată că tu eşti băiat bun, iar despre popă ţi-am spus că-i hoţ, din prima.

Într-o dimineaţă, Fănică nu se simţea în apele lui, deşi fusese liber cu o zi înainte.
− Ce ai şefule, ţi-e rău? îl descusu Alin, căruia nimic nu-i scăpa.
− Noi, bărbaţii, trăim într-o epocă guvernată de femei care ne scot din minţi,
formulă un răspuns care se dorise a fi mai mult decât o simplă constatare.
Avea o rană pe suflet şi simţea nevoia să se confeseze.
− M-am certat cu femeia, recunoscu el, cu un oftat.
− Da’ parcă nu vorbeai cu ea!
− Păi nu, însă ieri m-a bătut la cap toată ziua... Cum ne-am întors de la livadă, am
vândut prunele alea, mi-am cumpărat o pâine, un cârnat şi m-am dus acasă. Era ziua
ei de naştere, dar n-am băgat-o în seamă. Pregătise de toate, dar eu m-am dus cu
cârnatul meu în bucătărie şi m-am aşezat pe scaun. A venit peste mine să vadă ce
cadou i-am adus, după ce că nu vorbim de două săptămâni. „Nu mănânci cu noi?” m-
a întrebat când m-a văzut cu cârnatul în mână. „Du-te învârtindu-te cu mâncarea ta cu
tot! Am stat după mâncarea ta vreodată?” „Păi ştiu! Mănânci la restaurant şi bei prin
crâşme.” „Şi am stat după fundul tău vreodată?” „Păi ştiu! Nu eşti tu genul de bărbat
în care o femeie să poată avea încredere... Oare cine te-nvaţă să te porţi aşa?!” „În
nici un caz babele cu care mă vorbeşti pe la spate.” „Hai şi tu la masă, că eşti capul
familiei.” „Sunt capul familiei doar când trebuie să dau şi să pun murături.” „Când n-
o să mai fii în stare, cine-o să te-ngrijească?” „Am eu grijă să mor înainte. N-o s-
ajung eu să mă-ngrijeşti tu pe mine.”

24
 Singura din familie cu care Fănică se mai afla în bune relaţii era chiar nora
acestuia. Într-o duminică, auzind-o că ar avea poftă de mici la grătar, se oferise să
meargă la o staţie de benzinărie după un sac de cărbuni. Pe drum se întâlni însă cu un
vechi prieten, care-l invită la o bere. Lăsându-se în voia unor amintiri chiar mai vechi
decât prietenia lor, de la o halbă au ajuns la cinci. Abia atunci Fănică realiză că nu
pentru a depăna trecutul pornise el la drum. Se despărţi de acel prieten de ocazie,
cumpără un sac de cărbuni de la benzinăria de vizavi şi grăbi pasul spre casă. Cum
intră pe uşă, îl întâmpină mirosul de mici, odată cu reproşurile nevesti-sii:
− Halal de tine, pe baza ta...!
Fănică era însă prea orgolios ca să-şi mai ceară scuze. Se retrase în sufragerie fără
un cuvânt, însă, după câteva minute, nevastă-sa îl chemă şi pe el la masă:
− Domnul Fănică nu serveşte mici cu noi?
Deranjat de tonul cu care fusese făcută invitaţia, ca şi de lipsa intimităţii într-o
cameră prin care-şi făcea trecere toată suflarea casei, Fănică se îmbrăcă la loc cu ce
nimeri, îşi dădu pantofii cu cremă şi, înainte să iasă, îi răspunse, în sfârşit, soţiei:
− Domnul Fănică serveşte masa în oraş... singur!
După care trânti uşa.
− Crucea mamelor voastre! bodogăni el pe scări, coborând treptele câte două.

Sezonul prunelor fiind pe sfârşite, cei doi paznici patrulau în gol prin livadă: nici
tu prune să culegi, nici tu bere să te dregi. La un moment dat, stomacurile lor îşi
cerură drepturile.
− Şefu’, ce ai de mâncare? întrebă Alin cu mult înainte de ora rezervată prânzului.
Eu m-am certat ieri cu mama şi-am furat nişte răcituri din frigider.
Fănică îşi luă un aer complice:
− Precum bine ştii, eu încă nu m-am împăcat cu nevastă-mea, aşa că am furat nişte
sarmale.
Se puseră amândoi la masă şi constatară că nici unuia nu-i plăcea meniul. Pe
Fănică îl apucă resemnarea:
− Să-mi bag picioarele-n ea de crâşmă şi-n livada popii! Cum câştig un ban, cum
îl cheltuiesc. Nu mă aleg cu nimic. E timpul să ne găsim altceva de lucru.
25
 Faptul că nu prea mai aveai ce să furi le dădea amândurora sentimentul că nu mai
aparţineau locului. În aceeaşi săptămână, au şi fost puşi pe liber, alături de alţi câţiva
colegi. Livada îşi dăduse roadele. Doar şapte zile au rămas acasă, făcând din fiecare o
duminică, de parcă ar fi presimţit şirul celor care aveau să urmeze. Părintele apelă la
aceiaşi oameni pentru a păzi tot în două schimburi merii din livada vecină. Aceasta
avea un alt proprietar, iar de asigurarea pazei se ocupa părintele Ahile, fratele
părintelui Iustinian. Nu mai puţin de cinci persoane îl aşteptau la benzinărie, pentru
schimbul de seară. După ce trecu şi sfertul academic, Fănică se simţi ca străfulgerat
de o amintire sumbră:
− Ce face de nu mai vine? Începe şi ăsta ca şi frate-su?
− Poate nu porneşte maşina, lansă Alin o posibilă explicaţie.
− Pe naiba! se enervă Fănică. Să vezi că vine iar Iustinian.
După încă un sfert de oră apăru, într-adevăr, maşina acestuia, pe care Fănică o
recunoscu dintr-o privire:
− Ce ţi-am zis? îl înghionti pe Alin.
− D-apoi, părinte... văd că tot la timp vii..., îi declară popii, odată intrat în
maşină, ...şi tot aşa conduci, concluzionă, odată ajuns la livadă.
Acolo, îi aştepta proprietarul, o fiinţă aparent insignifiantă, dar care în
amplitudinea manifestărilor ei te făcea să o simţi ca pe-o teribilă forţă a Naturii.
Pirpiriu la trup şi hain la suflet, individul purta o pereche de ochelari ale căror lentile
acoperindu-i întreaga faţă ofereau imaginea mărită a unor ochi inexpresivi şi-a unei
cicatrice de om însemnat brăzdându-i un obraz de-a curmezişul. Neavând nici urmă
de gât, îşi întorcea capul din şale, iar ca să poată privi în sus, se dădea pe spate, de
parcă ar fi făcut podul. Datorită aspectului său fizic, nu aveai cum să-i ghiceşti starea
de spirit înainte ca el să şi-o manifeste, aşa că, ori de câte ori deschidea gura, te punea
în faţa faptului împlinit. În timp ce piticania aranja cu părintele repartizarea pe posturi
a paznicilor, Alin ochi singurul nuc din împrejurimi, cu rădăcina înfiptă în pământul
livezii, dar cu trunchiul ieşit în afara gardului, şi avu proasta inspiraţie să încerce să-l
scuture. Oprindu-l cu un răcnet ca de fiară gata de atac, proprietarul îi atrase atenţia
că acelea sunt nucile lui, de care nimeni nu are voie să se atingă.
26
 În seara următoare, părintele Ahile veni să-i ducă cu maşina. Conducea tot un hârb
de Dacie, dar nu în maniera extravagantă a fratelui său. Fără a avea statura
impunătoare a acestuia şi impetuozitatea aferentă, trăsăturile sale definitorii erau
duhul blândeţii şi o anume seriozitate. Ca şi cum şi-ar fi propus să i le testeze, Fănică
se luă la ceartă cu unul dintre colegi, din pricina lui Ursu, câinele pe care fiecare şi l-
ar fi dorit la postul său, datorită vigilenţei animalului în virtutea căreia oricine l-ar fi
avut alături putea să doarmă fără griji. Curând, limbajul celor doi degeneră în
invective, la auzul cărora popa se făcu totuna cu volanul.
− Eu îţi dau două-n bot de faţă cu părintele! îşi pierdu cumpătul Fănică. Părinte,
dacă te deranjează, lasă-ne jos!
Deşi, până la urmă, el a câştigat disputa, nu a închis un ochi toată noaptea, de
nervii pe care şi-i făcuse.
A doua zi dis-de-dimineaţă, aştepta cu sufletul la gură venirea popii.
− Hai, părinte, să beau şi eu o bere! implora deopotrivă şi cerul, şi pământul.
Cum drumul spre livada de meri avea o mulţime de curbe, nu puteai să distingi
maşinile de la distanţă. Motorul de la Dacia părintelui Ahile scotea însă un sunet
inconfundabil, pe care şi câinii aveau să-l înveţe, în aşteptarea sacoşii cu resturi.
− Dincolo mi s-au bulbucat ochii tot uitându-mă după maşina părintelui Iustinian,
aici îmi lungesc urechile, oftă Fănică, ajuns la capătul răbdării. Oare de ce nu mai
vine? Să i se fi făcut cumva teamă de noi? Să fi crezut cumva că şi el ar putea s-o
încaseze?
Parcă îi ieşise un porumbel din gură: în locul părintelui Ahile, apăru din nou
părintele Iustinian.
− Nea Fănică, da’ ce te-ai bronzat? îl tachină popa, văzându-l negru de supărare.
− Da? Să vezi ce-am să albesc dacă mă mai faci să te-aştept în halul ăsta, îi
răspunse cu o voce suficient de ambiguă pentru ca părintele doar să-l audă, nu şi să
înţeleagă.
− Dracii ăştia doi ne omoară cu programul. Se pare că nu vor să-l respecte
nicicum, răbufni abia în bar la Patrocle, după prima înghiţitură de bere.

27
 Se întâmpla într-o marţi. Fiind ziua celor trei ceasuri rele, Fănică nu se miră când
auzi ţipete în direcţia nucului. Orice se petrecea acolo, nu putea fi decât de rău augur.
Se deplasă totuşi la faţa locului, ca să-şi ducă până la capăt osânda unei zile nefaste.
Un bărbat între două vârste stătea căţărat în pomul discordiei şi-l bombarda cu nuci
pe proprietarul livezii. Mefistofel venise în control cu maşina şi-l surprinsese pe
„infractor” scuturându-i nucul. Pesemne că acesta din urmă se trezise supus fără
somaţie tirului unor ameninţări şi injurii nemaiauzite, fiindcă se enervase atât de tare,
încât nici măcar la apariţia paznicului nu catadicsi să se dea jos din copac. Când îl
văzu pe Fănică, proprietarul îşi ridică arătătorul mâinii drepte, fără să scoată un sunet.
„Ia-l!” părea să-i spună, precum celui mai fidel câine de pază, în eventualitatea că l-ar
fi avut alături. Judecând situaţia la rece, acesta nici nu se clinti.
− Ce faci, domnule, mă laşi baltă? ţipă la el proprietarul.
− Eu sunt pus aici să păzesc livada, nu să te păzesc pe dumneata, îi dădu replica
Fănică.
Şi preciză:
− Omul ăsta nu a trecut dincoace de gard, aşa că nu ţi-a încălcat proprietatea. Nu e
vina nimănui că nucul a crescut cu tulpina şi cu toate crengile în afară.
Şi, fără să mai aştepte deznodământul, o luă agale din loc, parcă spunându-şi:
„Câinii latră, ursul se plimbă.”

Deşi era împărţită tot pe cinci sectoare, livada de meri avea doar două barăci ca
adăposturi împotriva intemperiilor. În lipsa unor ascunzători naturale sigure, paznicii
săpaseră înăuntrul fiecăreia câte o groapă îndeajuns de încăpătoare pentru a dosi în ea
saci şi sacoşe cu zeci de kilograme de mere dintre cele mai ochioase. Le acopereau cu
haine în chip de preşuri până aveau să le transfere în portbagajul maşinii indiferent
cărui părinte, în vreme ce sfinţia sa stătea de şase, ca nu cumva, Doamne fereşte!,
cineva să-i surprindă. Într-o zi, Alin îşi umplu o sacoşă de nuci din pomul interzis, pe
care o lăsă tot în baracă, doar că la vedere. După cinci minute, apăru ca din pământ
proprietarul, veni direct către el, trecu mai departe fără să-i răspundă la salut, se-
ndreptă spre baracă, intră pentru câteva clipe, ieşi cu sacoşa de nuci, trecu iar pe
lângă el fără să schiţeze vreun gest, ori să scoată o vorbă, după care Alin se duse până
28
la uşa barăcii, scormoni cu privirea din prag, constată că hainele de pe jos nu au fost
răscolite şi se linişti.

Se făcuse schimbarea turelor, iar Aghiuţă, un paznic în vârstă de 40 de ani, micuţ

de statură, cu ochi tulburi şi doi dinţi în gură, abia aştepta să vină noaptea, ca să îşi
sperie de moarte colegii. Înainte să-şi ia rămas bun de la el, părintele Ahile îl
atenţionă:
− Vezi că am nişte hârtii în portbagaj. Ia-le să aprinzi focul, dar să nu te uiţi pe ele.
Aghiuţă, nici nu ajunse bine la baracă, că şi desfăcu pachetul. Acolo îl aştepta
Ghiuri, un coleg de serviciu, boşcău ca şi el.
− E dat dracului popa! i se adresă acestuia după ce îşi aruncă ochii pe câteva foi.
Uite ce ne-a adus să punem pe foc: pomelnice.
Adunară de ici, de colo câte un braţ de crengi şi până la prima vâlvătaie dădură pe
gât conţinutul unei sticle de vodcă la jumătate de litru, numai bun să le aprindă şi
focul lăuntric. Îşi povesteau cu lux de amănunte isprăvile lor de beţivi înveteraţi, când
vocea învăluitoare a unei femei le trezi atenţia. Ivită-n drum ca din întâmplare, o
făptură despre care nu erau tocmai convinşi că n-ar fi plăsmuirea unor minţi
înfierbântate le făcu semn să se apropie.
− Putem discuta câteva secunde? îi abordă ea în carne şi oase.
Îmbrăcămintea ei relativ sumară le stârni acestora gânduri absolut indecente.
− Ce trebuie să fac ca să intru şi eu într-o echipă de culegători de mere? trecu
direct la subiect, adresându-le un zâmbet şăgalnic.
Înainte de răspunsul cuvenit, cei doi schimbară din coada ochiului priviri cu
subînţeles, după care Aghiuţă luă iniţiativa.
− Se rezolvă. Vorbesc eu cu directorul şi, de mâine, poţi să începi munca.
− Totul are un preţ, ţinu ea să precizeze, şi-aş vrea să ştiu cât mă costă.
− Nu vii să te-ncălzeşti cu noi la un foc? o invită el cu ochi la fel de învăpăiaţi ca o
sticlă de vodcă încă nedesfăcută.
După câteva minute de negocieri, acesta îi făcu vânt lui Ghiuri şi-o mână pe
femeie direct în baracă. Cum se văzu cu ea înăuntru, simţi că ceva din el e pe punctul
să explodeze. Cu nevasta plecată de ani buni în Italia, îşi pierduse simţul răbdării.
29
 − Hai, tu, dezbracă-te! se răsti la ea, neştiind dacă inima îi va ceda mai întâi sau
umflătura dintre picioare?
− N-o să vină colegul tău peste noi? îi gânguri ea, înfricoşată la gândul orgiei.
− Nu vine, se duce la postul lui, o încurajă el.
− Da’ prezervativ ai?
− Ce prezervativ? N-am folosit în viaţa mea cauciucuri din alea şi nici să le pun nu
ştiu.
− Vrei şi oral?
− Da, dar mai întâi normal... Acum fă-te capră şi lasă-te jos, că nu ajung.
Spaţiul fiind îngust, fiecare opintire a lui se lăsa în privinţa ei cu încă o izbitură a
capului de lemnul barăcii. Ca să nu-i scape, Aghiuţă nu numai că se-mpingea în ea,
dar o trăgea cocomitent şi de ţâţe. Când nu se mai putu abţine, se retrase iute, dându-
şi drumul la nimereală.
− Vai, ai făcut mizerie! Ţi-am zis că-ţi trebuie prezervativ! îl certă femeia cu
delicateţe.
− Lasă că miroase frumos în baracă. Or să doarmă bine cei din schimbul de zi.
− Colegul... vrea şi el?
− Vrea, dar numai oral.
Convenţia cu Ghiuri era ca nici unul dintre ei să nu-l spioneze pe celălalt, însă,
după rocadă, Aghiuţă nu rezistă ispitei de-a trage cu urechea prin pereţii subţiri ai
barăcii, din dorinţa de-a evalua prestaţia colegului său şi-a o compara cu propria sa
prestaţie. După ce-i mulţumi pe paznici, femeia nu plecă fără o sacoşă de mere din
partea lor şi promisiunea că va lucra la livadă chiar de a doua zi. În urma ei apăru şi
proprietarul, care între timp mai trecuse prin zonă şi, cum avea un simţ de observaţie
înnăscut, dublat de-o fire bănuitoare, învrăjbită de cât îl furaseră de-a lungul timpului
proprii lui angajaţi, nu avea cum să-i fi scăpat scenele din baracă. Aghiuţă i-o luă
înainte, cu aplomb.
− Dom’ director, a venit aici o femeie care vrea să culeagă mere. Dacă o primiţi,
să-mi spuneţi când să vină.
− Pe aia bag-o-n baracă, fute-o bine şi... plăteşte-o tu, în pizda mă-tii!

30
 După încă o dimineaţă îngropată la Patrocle şi-o după-amiază dedicată somnului,
Aghiuţă îşi simţi capul greu şi, numai printr-un efort de voinţă, reuşi să şi-l ţină drept
şi să ajungă în staţia Petrom, în timp ce Iustinian punea benzină în rezervorul maşinii.
− Părinte, mi-e rău de nu mai pot. Nu dai o bere? i se căina, sprijinindu-se de
braţul slobod al acestuia.
Părintele îl cinsti cu un Bürger la cutie, rugându-l să-i culeagă, în schimb, zece
kilograme de mere. Rămaşi singuri, Aghiuţă le înmână lui Ghiuri şi unui alt coleg
câte o sacoşă:
− Poftim! Ordin de la popă să le faceţi plinul.
De ce să se chinuiască el, iar ei să stea cu mâinile-n sân? La ieşirea din schimb, se
prezentă doar cu cele două sacoşe, în vreme ce colegii săi aveau fiecare câte una. Pe
Calea Milcovului, părintele îşi lăsă pe rând paznicii în apropierea locuinţei fiecăruia,
ultimul fiind chiar Aghiuţă, care îşi luă rămas-bun ţinând în mână o sacoşă de-a popii.
În aceeaşi zi seara, părintele tremura de nervi:
− Nea Aghiuţă, cacă-te-n gura mea, dacă-l aflu, îl bat măr!
− Părinte, pot să-ţi spun ceva, dar fără să te superi? i-a răspuns acesta, adresându-i
o privire ironică. Eu de popă care fură am mai auzit, dar de popă care să fi fost furat,
nu prea.
Remarca îl enervă atât de tare pe părinte, încât, de draci, îşi pierdu şirul
gândurilor, dacă cumva o fi avut vreunul.

În aceeaşi seară, pe drumul livezii îşi făcură apariţia două căruţe cu ţigani, spaima
oricărui paznic, dar nu şi-a lui Aghiuţă, care, reperându-i de la distanţă, le ieşi în
întâmpinare de unul singur şi fără nimic în mână. Văzându-l ca pe unul de-al lor,
birjarii îşi opriră mârţoagele ca să-i vorbească, iar unul dintre ei, profitând de prilej, îi
ceru câteva mere. Fiindcă nu dădea de la el, Aghiuţă îi aruncă peste gard patru
ionatane. După cum le este obiceiul, îndată poftiră şi ceilalţi.
− Nene, da’ nouă nu ne dai?! îşi cereau de dincolo partea.
După ce îi rezolvă pe toţi, o ţigancă îşi întinse din nou mâna.
− Păi n-ai primit? îi bătu el obrazul.

31
 − Mânca-mi-ai flocii de pe pizdă, zgârcitu’ dracului! îl înjură ţiganca, ridicându-şi
fusta să şi-i arate.
− Frumoase picioare mi-a fost dat să văd şi-o tufă deasă precum jungla! avea să-şi
împărtăşească prietenilor de pahar extazul în faţa acelei imagini idilice.

Într-o duminică, intră la Patrocle, trăgând în urma lui un geamantan pe rotile. Era
mort de beat şi îi spunea oricui dorea să-l asculte că el pleacă la nevastă-sa în Italia,
fiindcă nu mai e de trăit fără ea.
− Dacă o găsesc cu altul, fac divorţ italian: ori o omor, ori mă omoară.
O lună mai târziu, îşi vedea visul cu ochii: nevastă-sa îl invita la Torino pentru a
sărbători împreună ziua ei de naştere. Drept cadou, îl rugă pe Mahmurel să-i tragă de
pe internet un CD cu piese de muzică populară din repertoriul unor interpreţi aflaţi în
registrul ei de simţire, numai că acesta se lăsă la mâna lui fiu-su, un adolescent pus pe
şotii, care, în locul muzicii solicitate, descărcase ultimul album Paraziţii – Slalom
printre cretini –, a cărui piesă De ziua ta, în variantă necenzurată, o plasă în capul
listei. La două zile după sosirea lui în Italia, Aghiuţă îşi sună un prieten din cartier. Îl
anunţă că îşi grăbeşte întoarcerea acasă şi lăsă vorbă ca până atunci Mahmurel să se
mute din oraş, fiindcă nu vrea să facă moarte de om când va ajunge în ţară.

În cursul lunii octombrie, au fost disponibilizaţi, pe măsura avansării culesului,

şase dintre cei zece paznici tocmiţi de părintele Iustinian în numele părintelui Ahile,
Alin şi Fănică cerându-şi primii trecerea în rezervă, pe care am sărbătorit-o împreună
printr-o ieşire la pescuit în Lunca Siretului. Ne-am înălţat cortul pe o porţiune de mal
mai abruptă, ca să fim la înălţime în orice situaţie, şi, până a se-nnopta, am început să
adunăm de peste tot găteje şi cioate, obiecte din cauciuc şi material plastic aduse de
ultima revărsare a râului şi abandonate după revenirea în matcă. Precaut ca
întotdeauna, Alin a aruncat în larg monturile a trei lansete, ca momeală pentru cine
ne-ar fi luat drept braconieri, a aşteptat să se lase întunericul şi din barca la care eu o
făceam pe vâslaşul a desfăşurat o sută cincizeci de metri de plasă de-a lungul unei
insule de stuf, locul în care stă, de obicei, ştiuca. Între timp, Fănică a înălţat, cu

32
îndemânarea artistului, un foc de o măreţie olimpică, la care Alin zadarnic încerca să
se-ncălzească după revenirea la mal.
− Stau lângă foc şi-s vânăt de frig, îşi plângea singur de milă.
− Fă cărţile! îmi propuse Fănică, lăsându-mă să cred că e o invitaţie la popa-
prostu, jocul lui preferat de când părintele Iustinian îi făcuse cunoştinţă cu Iadul,
pentru ca tot el să mă lumineze: Toarnă vin în pahare şi dă-ne să bem.
− Parcă ne şi văd! continuă, arătând spre bidonul de cinci litri, căruia tocmai îi
desfăcusem capacul. De la un litru în sus, ne recomandăm prim-miniştri, iar la un
moment dat n-o să mai ştim cum ne cheamă.
− După atâta drum prin livadă, ştii ce repede-şi făceau loc în burţile noastre
friptura şi vinul? trecu de la viziune la amintire. Când mi se apleca de la atâta
băutură, îi spuneam lui Alin: „Vezi că mi-e rău. Mă bag între copaci să nu mă vadă
ăştia în starea în care sunt. Mă acoperi tu în următoarele două ore, cât încerc să-mi
revin.” Alin, la mere, nu poate să spună c-a păzit. El dormea în cap în mijlocul
barăcii, iar eu stăteam în fund în cadrul uşii sau plecam cu lanterna după ciuperci.
Uneori, mă mai fura şi pe mine somnul. Când eram obosit, îi spuneam: „Aline, stai tu
de pază cât timp trag pe dreapta.”
− Da’ ce crezi, matale? Că eu chiar păzeam atunci? îl corectă Alin, de dragul
adevărului. Dormeam, de nu ştiam ce-i cu mine.
− Da, da! recunoscu Fănică. Ajungeam să-l trezesc eu pe el, în loc să mă fi trezit el
pe mine.
− Într-o zi, lui nea Fănică îi era rău, se dezlănţui Alin după ce vinul îi dezlegase
limba. S-a dus între vişini, iar peste un sfert de oră a început o furtună, de puteai să
juri că-i Sfârşitul. Am început să-l caut, să-l fluier, să-l strig, să mă agit, dar în zadar.
S-a trezit singur, iar când a ajuns la baracă, s-a oprit şi ploaia. În zona aceea, vişinii
erau pletoşi, iar când te băgai sub ei, nu te mai vedea nici dracul. Ne permiteam să
dormim, fiindcă ştiam toate mersurile, ce maşini vin şi când vin. Era unul care îşi lăsa
maşina la colţul pădurii şi îşi continua drumul pe jos, cu găleata în mână, chipurile la
cules de cireşe, dar, de fapt, el venea pentru vişine, al căror sezon nu începuse încă.
Vorbise cu nea Fănică, care, pentru un bidon de bere la doi litri, îl lăsa să îşi umple
găleata, cu condiţia să nu spună cine i-a dat voie să culeagă, în caz că ar fi fost
33
descoperit şi luat la întrebări. Într-o zi, a ajuns într-un sector de care nu răspundea
nimeni la data respectivă, s-a urcat într-un vişin mai înalt şi s-a pus pe cules, fără să
se asigure dacă mai e cineva prin preajmă. Întâmplător, treceam pe-acolo şi-am auzit
sunetul scos de fundul găleţii în contact cu primele vişine. Bineînţeles, m-am apropiat
să văd despre ce e vorba şi l-am surprins pe om în vârful copacului. Am aşteptat să se
uite în jos, dar nimic. După vreo zece minute, când să-şi schimbe poziţia, dă cu ochii
de mine. Hop! „Culegi? Culegi”, am constatat cu ironie. El cică: „Stai să vezi! Am
vorbit cu nenea cu mustaţă!” „Da’ oare nu trebuia să ştiu şi eu?” Căcat! Îi spusesem
aşa, la vrăjeală. Şi mi-a dat o bancnotă de cincizeci de mii de lei. „E bun?” „E bun.”
− Mă sună Alin şi-mi spune despre ce e vorba! continuă Fănică. Am simţit că
turbez. Mă duc eu în zonă şi dau de om. „Păi ce-am vorbit noi mai înainte? Nu ţi-am
spus să nu zici nimănui c-ai discutat cu mine? De ce m-ai vândut?” Văzându-mă cât
sunt de supărat, s-a dus omul la maşină şi-a mai adus un bidon de bere, drept daune
morale. De obicei, beam calculat, şi o singură dată am ajuns să nu mă pot mişca. Am
vrut să ies din baracă, dar nu mă mai ţineau picioarele. Într-o altă zi, mi s-a făcut atât
de rău, încât m-am strâns covrig într-o scobitură de pământ, unde nu bătea soarele, ci
băltea apa. Chiar atunci mă căuta fiul directorului, iar Alin m-a acoperit, spunându-i
că mă văzuse când într-un loc, când într-altul. Şi erau alţii care, când beau, n-aveau
nici un Dumnezeu şi nici popii nu-i culegeau o poamă, iar cu Gică Olteanu, cel mai
bun prieten al meu la început, am avut mai multe conflicte pe urmă. Nici astăzi nu
vorbesc cu el. Într-o zi, mă duc să culeg nişte nuci în sectorul pe care-l păzea, iar el
îmi atrage atenţia că ăia-s nucii lui. Şi îi spun: „S-a umflat cumva orezul în tine?”
„Păi, de ce?” „Păi, când eram colegi de serviciu la Iţaia, tu erai codoş, mă!” Lucra ca
şofer pe tir şi-odată s-a-mbătat. Am făcut eu cursa în locul lui, ca să nu-l dea afară, iar
el îmi scoate ochii că mi-a oferit traista lui cu mâncare. Păi, dacă l-am ajutat, nu era
normal? Crezusem că, după ce-a ieşit la pensie pe caz de boală şi după toate
necazurile pe care le-a avut în familie, şi-a mai revenit, dar vezi că nu. Şi l-am mai
ajutat în două rânduri să se-angajeze ca paznic. De unde plecam eu, pleca şi el. Iar
acum s-a îngrăşat omul, i-a crescut burta. Şi adaug: „Îmi pare rău de gestul pe care l-
am făcut pentru tine.” Se tot lega de Alin. Până m-am luat iar de el: „Ce ţi-a făcut,
mă, băiatul ăsta? Îţi ia ciupercile tale, cireşele tale, câinii tăi? Ăsta-i băiatul meu.”
34
Eram singurul căruia părintele i se plângea de una sau de alta. „Fiecare îşi pune la
mine în portbagaj câte două-trei sacoşe de cireşe, iar mie nu-mi aduce nimeni nici
măcar o mână, după tot binele pe care-l fac.” De fapt, el îmi spunea mie, ca să le
transmit colegilor din celălalt schimb. „Păi futu-ţi Dumnezeii mă-tii, te-aduc, te bag
în pâine, cutare, iar tu n-ai bunul simţ să-i culegi şi popii o plasă de cireşe?!” Se urca
popa pe portbagaj cu picioarele ca să-l poată închide, de plin ce era. La mere, mă iau
iar de ei: „Cum, în douăsprezece ore n-aveţi timp să culegeţi şi pentru omul ăsta
barămi o plasă?!”
Şi pe Alin îl măcina oful unei amintiri:
− Când a văzut că popa şi-a adus câinele, Gicu l-a adus şi el pe-al lui – un boxer
antipatic, la fel ca şi stăpânul. Făcea numai ravagii: rupea tot ce găsea şi mânca în
neştire. Iniţial, îl dovedea pe lup, dar, când s-a inversat situaţia, Gicu a-nceput să-l
bată pe Ursu cu un baston de cauciuc, infirmând proverbul „Mai răi câinii ca
stăpânii”. „Ia stai aşa, bă, ghiogare, tu în Ursu ţi-ai găsit să dai?” m-am enervat eu
într-o zi. Şi-atunci, i-am făcut o farsă. Ştiind de cine se teme cel mai mult, l-am sunat
pe mobil: „Bre, vezi că se-ndreaptă spre sectorul matale o căruţă cu ţigani. Imediat l-a
sunat pe inginer să-l întrebe cum să procedeze dacă apar probleme. Ăla i-a spus să-l
aştepte şi, cum a ajuns, s-au pus amândoi la pândă. Numai că timpul trecea, iar căruţa
nu mai apărea, aşa că inginerul a luat-o înainte prin livadă să afle ce se întâmplă şi-a
intrat în sectorul meu. Aici a dat cu ochii de mine şi m-a-ntrebat de ea. „Ce căruţă?” o
fac eu pe niznaiul. „Păi o căruţă cu ţigani! Nu tu ai sunat să ne spui?” „Nu-i,
domnule, nici o căruţă! A încercat nea Fănică să facă o glumă cu Olteanu.” „Tu-i gura
mă-sii de treabă, că de un sfert de oră stau ca prostu’ să aştept căruţa aia!”
− Cel mai bun prieten al câinilor eu eram, lansă Fănică o afirmaţie la fel de
categorică precum o axiomă. Nimeni nu se-nţelegea cu ei cum mă-nţelegeam eu. În
momentul când Alin i-a spus Negruţei „Hai la tata!”, am sesizat şi la el un sentiment
patern. Ursu nu se dădea la tine, nu te muşca şi nu intra prin curţile oamenilor, aşa
cum fac alţi câini. La oameni n-o să vezi aşa ceva, zic eu, după mintea mea de câine.
În ziua când am terminat cu prunii, le-am lăsat de mâncare, dar nu şi de băut, fiindcă
am uitat, ori nu mi-am dat seama. Când ne-am întors, după vreo patru zile, să vedem
de ei, Bulai, Negruţa şi Ursu stăteau liniştiţi lângă baraca unde-i lăsasem. Nu ştiu
35
dacă au avut de unde să bea apă. I-am petrecut de-acolo până în livada de meri la care
urma să începem lucrul peste trei zile. Între timp, câinii se ataşaseră de un alt paznic,
cel pe care era să îl bat măr chiar în maşina părintelui Ahile. M-a durut sufletul când
am văzut că se ataşaseră de altcineva. Sunt momente care te depăşesc. Atunci când
vezi că cineva îţi ia tot ce-ai făcut mai bun în viaţă, spuneţi-mi şi mie: cum aţi
reacţiona? Eram atât de supărat, încât l-am forţat pe Ursu să vină la baraca noastră. I-
am făcut împreună cu Alin o masă festivă, cu ouă, cu carne, cu de toate, şi îi ziceam:
„Spune tu ce vrei, puişorul tatei!” Şi când te gândeşti că, mai înainte, cum îi fluieram,
cum apăreau din pământ, din iarbă verde toţi trei.
− Nu mâncăm şi noi ceva, şefu’? interveni Alin, aducându-ne cu gândul la prezent.
Adeptul dintotdeauna al ospeţelor, Fănică îşi luase de acasă ceaunul cu mâncărica
de fasole, o tigaie cu prăjeală de ciuperci, borcanul cu gogoşari, ceapa, usturoiul şi
piperul, pentru ca totul să fie cât mai condimentat, iar vinul să ne stingă dogoarea. Eu,
unul, venisem cu o bucată de şuncă tăiată felii, iar Alin, cu una de telemea. Pâinea era
de Pambac, iar vinul, de Odobeşti. Le-am pus pe toate laolaltă, am încălzit la foc
ceaunul şi tigaia şi-am început să mâncăm. După câteva îmbucături, Fănică prinsese
iar gust de vorbă.
− Ia vedeţi cum sunt gogoşarii ăştia!... Şi usturoiul ăsta... cât e de iute!... Nu-i aşa
că mâncărica de fasole e una reuşită?... Dar de ciupercile astea, ce ziceţi? Le-am cules
noaptea, pe bâjbâite, dar până acum nimeni nu a murit otrăvit.
S-a întrerupt doar cât să pună pe foc o cioată, o cizmă de cauciuc şi o lădiţă din
material plastic.
− Să faci o scăzătură de peşte la foc de lemne timp de cinci-şase ore şi să mănânci
doar câteva linguri. Ce frumoasă îţi va părea viaţa în acele clipe! declamă el ca pe o
strofă dintr-un poem, pentru ca imediat să revină la banalitatea vieţii cotidiene.

− Eu nu m-ating de mâncarea femeii, dar mai fur câte-oleacă, ceva gustos, se-
nţelege. Fiţi atenţi! Alaltăieri dimineaţă, mă duc să-mi cumpăr ceva de mâncare: zece
ouă, cârnaţi, cutare, nu ştiu ce. Am făcut o omletă cu cârnaţi şi ciuperci, nu în ulei, ci
în untură, fiindcă ştiu că lor nu le place, asta ca să nu mănânce din mâncarea mea,
deşi până la urmă tot au mâncat, ca de obicei. După ce mi-am făcut pofta, a mai
36
rămas cam o jumătate de tigaie şi mi-am zis că e numai bună pentru masa de seară.
Cum s-a-mplinit ora, m-am şi dus la bucătărie, numai că tigaia era goală. Atunci, am
mâncat şi eu din mâncarea lor, ca să fim chit. A doua zi dimineaţă, când m-am uitat în
frigider, nu erau decât ouăle mele, adică nu ale mele, ci ouăle pe care le-am cumpărat
eu, din care îmi mai lăsaseră doar două. N-am zis nimic, m-am dus, mi-am luat cafea,
cutare. Şi văd că noră-mea îşi pune pachet. Foarte bine! Şi mi-am amintit atunci că
sâmbătă ea şi cu femeia au făcut răcituri, vreo şase castroane, pe care de obicei le
mâncam numai eu, şi-am tras concluzia că prea repede au dispărut. Noră-mea, fiind
însărcinată, mănâncă acum şi mămăligă cu ceapă. Aseară, când m-am dus acasă, ea
era în bucătărie. „Tată, ştii ceva? Îmi cer scuze.” „Pentru ce?” „Am fiert două ouă din
ouăle matale.” „Măi, n-auzi, da’ la mine-i vreo problemă? Mă supăr eu ca alţii că le
mănânc mâncarea?” Aici făceam referire la femeie. „Eu ştiu că matale nu eşti ca ei.”
Şi văd cum scoate ultima răcitură şi mi-o lasă s-o mănânc eu. Iar azi dimineaţă mă
cheamă la o cafea. Doar noi doi. Ea se-nţelege cu toată lumea. Ce mai la deal, la vale,
fată deşteaptă! La cât e soacră-sa de afurisită, i-ar mai răspunde, dar i-e ruşine de
mine. Păi n-a văzut ce se-ntâmplă-n casă?! Apare odată în bucătărie şi zice: „Tată, te
văd cam supărat de la o vreme.” „Dă-o-n crucea mamii ei de femeie! Nu vezi că-i
ţicnită, că-i nebună? Asta om nu se mai face.” Dar ea, de colo: „Da! Da!” Ce să fi zis?
Ştie că soacra-ntotdeauna ţaca-ţaca, paca-paca! Şi când te gândeşti că eu... eu... la
început... n-am vrut-o de noră! Nu mi-a plăcut, fiindcă mi-am zis: „Mă, ea n-are
facultate ca fiu-meu, ci numai liceul!” Ca pe urmă, tot eu să-mi spun că, la urma
urmelor, dacă dragostea-i mare, poate să aibă şi trei clase, că tot nu contează. La o
adică, e curată, e gospodină, de mâncat, mănâncă, nu face mofturi. Ce să-i reproşez?
Uneori o mai văd supărată din cauza lui fecioru-meu şi-atunci o-ntreb: „Spune drept,
te-a supărat?” „Nuuu!” „Spune-mi drept mie, n-auzi?!” „Daaa!” Şi-odată am stat de
vorbă numai noi doi, eu cu el, şi i-am spus: „Mă, ţie nu ţi-e ruşine? Asta-i femeia ta,
nu sluga ta. Îţi face de toate, te spală pe picioare, ce mai vrei?” Dimineaţa, ea se
trezeşte prima, merge la bucătărie, dacă nu-i apă caldă la robinet, îi încălzeşte o oală
la aragaz, i-o duce în băiţă, în baie, ca trântorul să se spele, că el e director. E o fată
extraordinară. Eu o apreciez. Când o supără cu ceva, vine în sufragerie şi stă cu mine
la televizor. „Ce face prinţul?” o întreb. „Joacă play-station!” „Ce vrei? E
37
nematurizat.” Seara, când intru în casă, dacă-s supărat, nervos, şi o găsesc pe noră-
mea la mine-n-sufragerie, iau plapuma din balcon şi-o pun pe canapea, iar ea stinge
televizorul şi fuge. Stă doar dacă vede că mă duc mai întâi la baie să mă spăl, pe urmă
la bucătărie să mănânc, să-mi fac de mâncare, eu am cartofii mei, ceapa mea, nu
mănânc de la ei, domnule, mai fur câte-oleacă, când fură şi ei de la mine. Dar nu le-
am spus niciodată: „Nu mâncaţi din mâncarea mea”. Nici femeii nu i-am interzis. De
fapt, nici femeia nu mi-a interzis mie să nu mănânc din mâncarea ei, dar nu vreau eu,
decât, uneori, pe furiş. Ca să mai fiu cu ea cum eram altădată, nu cred să se mai
întâmple. În ultimii ani, ne tot ciorovăiam şi stăteam supăraţi câte-o săptămână-două.
Pe urmă, ne-mpăcam din nou. Iarna trecută, n-am lucrat. Pe urmă, a venit nunta lui
fecioru-meu. Am avut nişte cheltuieli şi mi-am zis să recuperăm nişte bani. Ca
paznic, am primit mai întâi patru milioane. Dacă mai pui pensia de două şi jumătate,
în total fac şase milioane şi jumătate. Ei i-am dat cinci. „Ia-i pe ăştia şi pune-i la locul
lor”, i-am zis. La un moment dat, la ce m-am gândit eu? Să fac o vişinată. Numai că
mi-ar fi trebuit barămi un litru de ţuică. Vorbisem cu cineva şi m-ar fi costat o sută
douăzeci de mii. Era băiatul ăla de la chioşc. Şi-i zic: „Măi femeie, dă-mi şi mie o
sută douăzeci de mii de lei să cumpăr un litru de ţuică pentru vişinată, că, mâine-
poimâine, îi pun eu înapoi.” Ea că nu, că ce tot atâta băutură. Stai, mă, aşa, în crucea
mă-tii, da’ până acum nu ţi-am adus de toate, ce ţi-a lipsit? Ai făcut cincizeci de
borcane de compot, ţi-am adus cutare, ţi-am adus cutare, în Dumnezeii mă-tii, n-ai
mâncat în viaţa ta cireşe câte ai mâncat anul ăsta, în fiecare seară câte cinci-şase kile!
Că la-nceput nu vindeam, aduceam numai pentru familie. Şi-acum, îmi reproşezi tu
mie, care pun banu-napoi, că ce tot atâta băutură? Mi-a dat cele o sută douăzeci de
mii, eu i-am luat, fiindcă omul m-aştepta cu ţuica, pe urmă mi-am amanetat ghiulul, i-
am adus femeii banii înapoi şi i-am zis: „Mă cac pe banii tăi! De azi înainte nu mai
vezi nimic de la mine.” Într-o zi, mă ia femeia la rost că de ce nu stau şi pe-acasă, ci
numai cu golanii, prin crâşmă. Fecioru-meu a auzit-o. A venit între noi şi i-a zis:
„Mamă, ce ai cu omul ăsta? Nu ţi-a zis nimic, nu te-a supărat cu nimic, n-a deschis o
gură. De ce te iei de el, domnule?” Era pentru prima dată când mi-a dat fecioru-meu
dreptate în faţa femeii. Ea... că ce, că vine-n casă şi... „Păi e şi casa matale şi casa lui.
Eu, dacă vă stau în cale, mă mut la gazdă, şi faceţi voi ce vreţi.” Mai rămăsese să dau
38
nişte bani la întreţinere. De fapt, asta era. Măi tată, eu fac baie o dată pe săptămână,
asta înseamnă, să zicem, optzeci de litri de apă. Iar voi consumaţi fiecare câte optzeci
de litri de apă într-o singură zi. Eu dorm în sufragerie şi până acum nu am dat drumul
la calorifer, deci până acum n-am de plătit nici un buchet de căldură. Ce să plătesc
eu? Curent? Care curent? Eu toată vara am fost la livadă! Când eram de noapte, ziua,
dacă veneam, dormeam câte două-trei ore şi plecam iar. Când eram de zi, stăteam la
crâşmă până la nouă-zece seara, veneam, mă culcam, dimineaţa o luam de la capăt.
Ce curent am consumat eu? Pentru cine să plătesc? Pentru ei? Hm! Să-şi plătească,
tată! Cât despre fecioru-meu, dacă îi cer o sută-două de mii sub formă de împrumut,
niciodată nu-mi spune că are. Iar el şi-a cumpărat maşină de trei sute de milioane. De
curând, şi-a vândut Logan-ul, ca să îşi ia Skoda Octavia. Şi tot cu noi stă. Păi, dacă-l
trimiteam la gazdă, l-ar fi costat cam nouă-zece milioane pe lună, cu întreţinere, cu
chirie cu tot, pe când la noi îşi plăteşte doar partea lui şi a nevesti-sii, un milion-două
pe lună. Acum, fiindcă nu mai lucrez, o să plătesc şi eu. Mă mai uit la televizor şi,
normal, consum curent. Cât e curentul? Un milion de lei? Câte persoane suntem?
Patru. Atunci, hai să dau şi eu două sute cincizeci de mii, cu toate că n-ar trebui să
plătesc decât o sută. Şi ştiţi de ce? Păi dumnealor, tinerii, şi-au cumpărat calorifer
electric, pe care-l bagă-n priză. Iar eu să le plătesc lumina?! Nu servesc, frate! Eu am
un singur prieten bun, atât, cu care mă-ncălzesc şi cu care stau: căţeluşa. Nu-mi
reproşează nimic, nu-mi spune nimic, eu îi dau de mâncare, cu mine doarme. Păi a
intrat căţeluşa odată în dormitor la nevastă-mea, „Ieşi afară!”, a intrat altădată în
bucătărie, la fel. De peste tot e fugărită, săraca. Vine repede la mine să simtă o mână
caldă şi parc-ar zice: „Ascunde-mă, că uite ce-mi face!”. Eu cred că, dacă cineva ar
da în ea, aş fi în stare să-l mânânc de viu. Erai, Alin, atunci când m-am luat de Nas?
Vroia să arunce cu sticla-n căţea. Îi zic: „Dă-ţi seama cu cine vorbeşti! Mori cu mine
de gât dacă dai în ea!” S-au luat şi ceilalţi de el: „Măi, dar tu nu-l ştii pe nea Fănică?
Păi nea Fănică e un om serios în cartierul ăsta.” Până la urmă, a lăsat-o baltă. Ba chiar
a început să mângîie căţeluşa. „Da’ ţie nu ţi-e ruşine? îi zic. Eu n-am lovit nici un om
în cartierul ăsta. L-am mai spurcat pe unul sau pe altul doar când m-a supărat prea
tare, iar tu te legi de un câine! Ce ţi-a făcut, mă rog, de-ai ajuns să-i vrei răul?” E cel
mai bun prieten al meu, care nu mă spune, nu mă pârăşte şi care ţine cel mai mult la
39
mine. Când intru-n casă, se ridică-n două picioare şi mă salută. Mi se urcă pe glezne,
semn c-ar vrea să-l iau în braţe. Femeia, dacă intru-n casă, nu zice bună ziua, nu zice
nimic. Comparaţi şi voi! Noră-mea-mi spune: „Sărut mâna, tată, bună dimineaţa, tată,
pa, la revedere.” Jos pălăria! Chiar dacă sunt în pat. Şi poate... poate nu-s cu ochii la
televizor. Poate-s cu ei închişi. E un lucru extraordinar. Astă-vară a fost cu fecioru-
meu în Spania şi-a răcit acolo, făcând plajă. După ce s-au întors, fata s-a internat la
spital. O sunam din livadă să mă scuz că nu pot veni la ea în vizită, dar o să vorbesc
cu fiu-meu să aibă mai multă grijă de ea. Şi imediat îl sunam pe băiat ca să-i spun să
se ducă la doctor, să mai lase o sută de euro. „Dar am mai dat o sută!” „Nu-i nimic,
mai dă una, că ai de unde. Tu cu femeia ta te zgârceşti?” Ca, pe urmă, să-mi
mulţumească măcar pentru vorbele bune. „Tată, da’ să ştii că un nepot tot o să ai.” Iar
acum mi-a dat vestea: „Tată, nu se ştie ce va fi, dar... un copil tot este.” „Bun, măi!
Bravo!” Acum, când mă duc în bucătărie, o-ntreb: „Tată, ce mănânci, ce bei, ce să-ţi
fac?” Păi nu-i ca şi copilul meu?

Mulţumit că se eliberase sufleteşte în legătură cu problemele familiale, Fănică

simţi şi nevoia unei eliberări trupeşti.
− Îmi daţi voie să plec undeva? Dar ştiţi de ce? S-a făcut noroi în poartă. Cum
mănânc două linguri de fasole, e gata.
− Vezi unde te duci, să nu călcăm în bolboroseala matale, îl avertiză Alin.
− În orice caz, nu prea departe. Cine calcă pe urmele mele o să aibă noroc toată
viaţa.
Profitând de lipsa celuilalt, prietenul meu îmi împărtăşi câteva gânduri în legătură
cu părintele Iustinian:
− Nea Fănică spune că ar avea un har deosebit. Eu, însă, îl văd ca pe un popă la
interes, care speculează. Are un pic de voce, asta recunosc, altfel zgârii la ureche
enoriaşii. Piaţa serviciilor preoţeşti e segmentată, ca orice altă piaţă. După părerea
mea, în cadrul ei există două mari segmente: unul, din care face parte mama, a cărei
dorinţă este ca totul să fie evlavios, iar preotul, bătrân, dacă se poate cu un pic de
barbă, segment căzut în desuetudine, şi altul, din care fac parte tinerii, dar şi babele
zurlii de la ţară, cărora le place ca popii să fie ceva mai glumeţi şi, dacă se poate, la
40
vârsta tinereţii. Păi sunt copilele astea de cincisprezece ani, care se lasă filmate de
colegii lor de clasă în timp ce îşi satisfac plăcerea unei felaţii în scene difuzate
ulterior pe Internet. Acestea îl vor căuta pe Iustinian, nu pe Ahile, şi, bineînţeles, n-ar
fi de mirare dacă i-ar face şi o prestaţie orală, în schimbul serviciilor divine.
− Hoţi, curvari, beţivi şi mincinoşi cum sunt, amândoi au fost chemaţi la loc de
cinste, se făcu auzit glasul lui Fănică. Părintele Iustinian a oficiat slujbe de sfinţire la
mai multe instituţii publice, iar părintele Ahile, una de comemorare a Marii Uniri la
Alba Iulia. Aceşti doi fraţi, hai să vă mai spun, au învăţat stând cu vaca la păscut. Se
trag dintr-o familie de oameni necăjiţi, aşa că singuri şi-au purtat de grijă. Părintele
Iustinian mi-a spus că la el vin şi foarte multe fete nemăritate să se împărtăşească. Nu
mi-a explicat şi ce anume fac ele în momentul în care le pune patrafirul pe cap, dar
am dedus. A fost dat şi la televizor cum a prins infractori, câte trei-patru odată.
Uneori, îşi făcea încălzirea cu noi, paznicii. Nu eram eu îndeajuns de bolnav, mă mai
punea şi el la pământ. Fiindcă riposta, Alin o păţea şi mai rău. Până să ne angajeze, el
şi cu dascălul au păzit livada pe durata unui schimb, şi asta mai bine de o săptămână.
Vă puteţi imagina ce litanii înălţau ei sub cerul liber.
Însetat, ca în atâtea nopţi petrecute la livadă, Fănică desfăcu bidonul de bere la doi
litri şi turnă în pahare.
− E cu spumă, ca de la ţâţa vacii, voi nu vedeţi? Şi are un gust de ducă-se pe gât!
Păi cum să nu devii beţiv?!
− Viaţa-i frumoasă dacă ştii s-o trăieşti, constată Alin după ce-şi golise paharul.
− Vă pare rău că m-aţi cunoscut? dori să ştie Fănică, dacă tot eram împreună.
− Hm! mi-a scăpat printre dinţi, dându-i de înţeles că răspunsul nu putea fi decât
unul.
− Mai bine nu mă cunoşteaţi.
− Eu zic altfel, îi dădu replica Alin. Dacă dumneata nu ne întâlneai, ai mai fi
îmbătrânit cu câteva luni.
− S-ar părea că Dumnezeu mi-a prelungit viaţa ca să cunosc două exemplare
rare... Ori poate dracul. Nu râdeţi! Mai scot şi eu câte-o prostie pe gură şi, cum am
mustaţă, îmi ies vorbele periate... Un lucru e sigur: nimeni nu m-a descoperit pe de-a-

41
ntregul. Sunt încă viu, încă pe fază, semn că pe mine se poate conta oricând, după
posibilităţi.
Fănică îşi îndreptă privirea asupra mea, împins de dorinţa unei mărturisiri.
− Când povestesc ceva, eu intru în amănunte. Având detaliul, ai şi o imagine clară.
În scrierile tale poate vei reda şi o fărâmă din mine. Măcar tu, prin cuvintele pe care
le gândeşti noaptea, şi nu prin absorbţia gargarei pe care o facem noi. Am vrut să
scriu şi eu tot ce-am petrecut în viaţa asta, dar mi-am zis: „Mai degrabă, povestesc
cursul vieţii mele unuia care ştie să scrie.” Nu am eu vocaţie de scriitor! Nu ştiu cum
se face, dar pentru mine e o plăcere extraordinară să stau de vorbă cu voi. Acum 30
de ani, am lucrat ca şofer pentru un mare director din Bacău. El era foarte conştient
că eu sunt omul care duce în spate orice. Vizavi de relaţia mea cu el, cineva a făcut
următoarea observaţie: „Domnule, om mai încăpăţânat ca dumneata, care să spună
Nu semnez până nu aud glasul şefului, eu n-am mai văzut.” „Ascultă-mă cu atenţie!
mi-a spus directorul într-o zi. Te duci până la Constanţa să mă rezolvi cu o problemă,
iar dacă te întreabă cineva ce şi cum, tu să spui că faci cursa de Bucureşti.” Şi îl
întreb: „Şefu’, de ce mă pui să mint?” „Pentru că minciuna nu a fost dovedită de
nimeni niciodată.” De pildă, când îi spun femeii drept, ea îmi răspunde: „Du-te de-
aici, că spui minciuni!”, iar dacă mint, îndată mă şi crede. Eu pot să stau de vorbă şi
cu un om mai bine pregătit decât mine, dar şi cu unul mai puţin pregătit. Nu ştiu dacă
mă pot ridica la toate nivelurile, dar, de coborât, pot să cobor. Pretutindeni eu am fost
un om apreciat. Fiindcă lumea are încredere în mine, datorită seriozităţii mele.
„Domnu’ Fănică, am încredere în dumneavoastră că-mi rezolvaţi problema.” De ce?
Care e fenomenul? Pentru că eu şi la ora actuală rezolv o problemă.
− Dacă terminăm şi berea, parcă văd că mâine dimineaţă n-o să mai ai pe cine lua
de-aici, îi vorbi Alin cu o îngrijorare prefăcută. Eu s-ar putea să ajung pe insula aceea,
iar scriitorul undeva printre boscheţi.
− Sunt un om care nu mă-ntorc niciodată fără persoanele cu care am plecat. Îi
caut, îi găsesc cum sunt, vii, morţi, spânzuraţi, schingiuiţi, îi iau şi-i duc înapoi.
Încă un pahar sau două, şi amestecul de bere cu vin i-ar fi dat lui Fănică
sentimentul imponderabilităţii.
− Gata cu băutura, că mâine treci la volan, încercă Alin să-i taie elanul.
42
 − Nici aici, în mijlocul naturii, n-ai voie să te desfăşori? Uitaţi-vă în jur: arbuşti,
foc, ambianţă, economist, scriitor, şofer, maşină.
− Eu nu sunt economist, mata nu eşti şofer, ăsta nu-i scriitor, asta nu-i maşină.
Toate sunt doar în mintea noastră de beţivi.
De teamă ca aceste cuvinte să nu se adeverească, am trecut toţi trei la cafea,
servind din termos până nu a mai rămas decât zaţul. Întrucât venisem cu maşina – o
Dacie Papuc, pe care Alin o împrumutase de la fratele său Raţă –, ne-am făcut culcuş
înăuntru, Fănică întinzându-se de-a curmezişul în spate, Alin lungindu-se pe scaunul
şoferului, rabatat la maximum, iar eu ocupându-l pe cel alăturat, nerabatabil, dar
culisabil, astfel că picioarele mi le puteam întinde, însă nu şi spatele.
− Am parcat, ne aduse la cunoştinţă cel de la volan.
− Ai parcat, dar ai parcat pe capul meu, îl avertiză Fănică.
− Şefu’, de ce nu stai invers, ca să mă simt şi eu bine în noaptea asta?
− Ai tras maşina în pantă şi nu pot să dorm cu capul la vale. Mi se scurge toată
memoria.
− Lasă că nu ţi se scurge mult.
− Cât mai este, las-o acolo... Şi vezi să nu sforăi!
− Nu, sforăie numai dumneata! Simte-te doar dumneata bine.
− Bineînţeles, numai eu am acest drept. Vrei să mă concurezi şi aici, ca la table?
Doar ştii că tu n-ai voie să câştigi în faţa mea.
− În ziua când mi-ai luat prima partidă, erai mai bucuros decât atunci când ai
primit pensia.
− Cum? Eu, care câştig în fiecare zi? N-aş zice nu, dacă aş mai şi pierde, dar aşa?
− Bine, bine! Acum hai să aţipim! Cât doarme-un deştept într-o oră nu doarme-un
prost într-o noapte. Asta-i chestie verificată. De mine.
− Mai ales. A calculat pe el! Când intram în schimbul de noapte, la zece Alin se
culca, la cinci Fănică-l trezea.
− Nu puteam să adorm de sforăitul dumitale. Cred că se-auzea în toată livada.
− Păi, când sforăiam eu, era bine. Veneau hoţii şi îşi spuneau: „Aici e un paznic”.

43
 − Cădeau merele din copaci, atât de tare făceai aerul să vibreze. Dimineaţa, numai
cât mă aplecam, şi-mi umpleam sacoşa. Pe urmă, a dat frigul şi m-am culcat în
baracă.
− Iar eu te păzeam din pragul uşii.
− Păi dacă n-aveai somn?! Mergeai, în schimb, cu lanterna şi culegeai ciuperci.
− Normal! De două săptămâni, nevastă-mea mănâncă numai ciuperci din alea, dar
a uitat cine le-a adus. Dacă prindem ştiucă, să vezi cum îi dau cu ea pe la nas. „Na,
du-te şi cumpără-ţi macrou!” Chiar de-i aduc ştiucă cu sacul, tot părerea aia o are
despre mine, aşa că nici nu mă agit!
Alin încercă fără rezultat să-şi aprindă o ţigară.
− S-a lăsat abur pe brichetă. Auzi numai cum sfârâie!
− Dă-mi-o, că ţi-o repar eu.
− Nu, că mi-o arunci, şi iar orbecăi după chibrituri. El speră că poate mă las de
fumat, însă nu ştie câţi draci îmi fac pe urmă. Fără alcool şi tutun, eu nu mai scot un
sunet. Fiindcă atunci n-aş mai avea nici o satisfacţie.
Amintindu-şi de focul olimpic înălţat mai înainte, Alin ieşi să-şi aprindă o ţigară
de la resturile incandescente ale materialelor care-l întreţinuseră.
− A ieşit Luceafărul, şefu’. Ia uite ce frumos arată!
− Acela e al lui Eminescu.
− Ai făcut armata la grăniceri, aşa că trebuie să ştii unde-i Carul Mare. În coada
lui, e Steaua Polară.
− Să-i fie de bine!
− Matale nu fă acum ca Bătrânu’, căruia i l-am arătat, tot aşa, într-o noapte, după
ce-am întins plasa pe canal. „Şi ce treabă am eu?” îmi zice el, cu mintea lui de gâscă.
− Da’ ce, gâsca are minte? obiectă Fănică.
− Păi eu ce zic acum? Şi-a continuat: „Nordul l-am văzut, dar celelalte puncte
cardinale, cum le aflu?” „A, tu ai vrea să-ţi arate toate poziţiile! Păi, dacă nordul e
acolo, sudul e în partea cealaltă.” Dar ce poţi să-i ceri unui creier implodat?
− Ştiţi unde-i proţapul de la Car? nu se putu abţine Fănică. La mine între picioare.
Nu se mai scoală, dar ce frumos atârnă!

44
 − Te dai mata deştept, dar adevărul este că habar nu ai unde-i Carul Mare. O să-l
învăţ pe scriitor cum să-l găsească.
− Arată-i, te rog, şi roata de rezervă.
− N-ai ce să faci cu el. Şoferul tot şofer rămâne.
Alin îşi stinse ţigara înainte să ajungă la filtru, apoi reveni în maşină.
− E o lună pe cer, de zici că-i desprinsă din Twin Picks.
După atâtea nopţi de braconaj, orice manifestare a naturii era percepută de el cu un
anume fior metafizic.
− Într-o vreme, mergeam în fiecare noapte la pescuit şi îi terorizam pe toţi cu
telefonul. Dormea careva vreo secundă? Îi sunam cu număr ascuns atât pe mobil, cât
şi pe fix. Când auzeam cum ridică receptorul, întrerupeam legătura instantaneu. Mai
stăteam puţin, sunam iar. Abia după al treilea apel, îşi scotea respectivul telefonul din
priză sau, dacă era mobil, îl închidea. Fiindcă, vorba lui Bătrânu: „Eu merg pe placă,
iar alţii dorm?” Şi pe mama am terorizat-o. Numai că ea se curenta repede. Stătea cu
receptorul în mână, iar eu nici nu apucam să aud soneria, că ea îmi şi închidea.
„Zgârcioaba!” îmi spuneam, de ciudă că nu îmi făcea jocul. Fiindcă nu ştia cum să-l
dea pe încet, tatăl lui Piş şi-a scos telefonul mobil afară pe prispă, iar telefonului fix i-
a pus receptorul alături, aşa că-mi dădea ton de ocupat. L-am percutat şi pe tatăl lui
Bătrânu, pe Chealbă. La al treilea apel, atât am mai auzit: „Te bag...!” Când doarme
omul mai bine, pe la două noaptea, deodată sună telefonul, zici că-i ceva important şi,
când colo, ăla aude în receptor: „Ce mai faci, bre omule?!” „Care eşti, mă, acolo?”
„Da’ nu mă mai cunoşti?” Sau îl luam direct: „Ce faci, nea Gheorghiţă?” „Da’ cine-i
la telefon?” „Cum cine-i? Sunt eu, Puţac.” Mă dădusem drept un prieten de-al fratelui
meu, plecat de ceva vreme în Anglia. „Şi ce treabă ai cu mine?” „N-am nici o treabă.
Vroiam doar să ştiu ce mai faci.” „Zi mai repede ce doreşti, că mi-e somn.” „Nea
Gheorghiţă, ştii care-i treaba? Când vin în România, îţi dau foc la casă! Poţi să te
muţi încă de pe-acum.” „...tu-ţi Dumnezeii mă-tii!” „Ce Dumnezei, bre?! Vorbeşte
frumos! Fii calm! Oricum, o să ai de-a face cu mine când mă-ntorc.” „Bine, bine,
pa!” Şi, buf!, îmi închide telefonul. După un sfert de oră, îl sun iar. „Ce mai vrei?!”
mi-a urlat în ureche. „Ţi-am promis că te rezolv.” „Am auzit! Şi altceva?” Acum o
săptămână, mama s-a transferat de la Romtelecom la RDS. Nu mai ţin minte
45
numărul, că aş suna-o. De asta ia proporţii. Fiindcă stă la televizor până noaptea
târziu, iar pe urmă doarme de stinge. Se uită când la scandalurile de pe OTV, când la
telenovelele de pe Acasă. Lipsă de ocupaţie, ce vreţi? Şi eu aş dormi un pic, dar
orăcăie broasca. Deşi nu-i mai auzi gura, pun pariu că şefu’ e încă treaz.
− Da! se auzi glasul lui Fănică.
− Nu doarme el când sforăie, darămite când nu scoate un sunet!
− Am băut cafea, de aia n-am somn.
− Poţi să asculţi cinci minute o piesă cu Paraziţii?
− Tu îmi mănânci cinci ani din viaţă cu cele cinci minute ale tale.
− Atunci, o să pun o manea, că genul ăsta sigur îţi place.
Şi introduse un CD cu piese în format MP3 descărcate de pe Internet. Butonă până
ajunse la piesa lui favorită şi dădu volumul la maximum.
− Auziţi ce versuri!
„Cu ce m-am ales în viaţă? Cu ce-am băut, cu ce-am mâncat, cu ce am strâns în
braţe”, spunea refrenul.
− Ori de câte ori am mers la pescuit, eu nu-mi amintesc să fi rămas vreodată fără
mâncare, îşi apelă Fănică memoria, atâta cât mai avea. Noi întotdeauna am dus o
parte înapoi.
− Adevărat, recunoscu Alin, însă fără băutură am rămas tot timpul. Niciodată nu
ne-a ajuns.
− Bine, domnule! Nici n-ar avea cum!
Alin lăsă piesa până la capăt, după care opri CD-player-ul şi se întinse pe scaun.
Cu ochii închişi, îşi dădu frâu liber imaginaţiei:
− Viaţa e o aventură... Aş vrea să am patru neveste: una să-mi facă de mîncare,
una să-mi spele, una să ţină la mine şi una să mă excite. La un moment dat, cred că
le-aş încurca numele.
Convins că nici o femeie nu ar putea să întrunească cele patru calităţi, adormi cu
acest regret.

Ne-am trezit când începea să se lumineze de ziuă. Deşi nu-şi împlinise somnul,
Alin s-a dus de unul singur să scoată plasa din apă, în vreme ce eu şi Fănică ţineam
46
sub observaţie malul opus şi drumul canalului. S-a întors după douăzeci de minute,
tremurând de frig, dar mulţumit de captură.
− Încă o noapte de trecut la capitolul reuşite, concluzionă el când se văzu cu barca
lângă mal.
Fiindcă şi-l udase, Alin îşi schimbă costumul de camuflaj, care îi dădea o notă de
distincţie, cu hainele cotidiene, care-l făceau să pară un anonim, apoi se lăsă în
genunchi la marginea bărcii şi se-apucă de scos peştii din plasă. Fănică se ocupă de
beţe şi scoici, iar eu, de un minuscul ghiborţ, cu o tenacitate în virtutea căreia n-am
reuşit să-l eliberez decât cu preţul rănirii unui deget în ghimpele unei aripi dorsale.
− Ăsta-i un peşte bun; dacă-i mănânci şi capul, o să te-nţepe mintea, îmi îndulci
Fănică durerea cu o glumă. Au fost vremuri când prindeam la undiţă numai ghiborţ. Îl
dădeam prin maşina de tocat carne, cu tot cu maţe, puneam ouă, puneam sare şi
făceam piftele, un deliciu. Odată, am venit acasă cu vreo zece ştiuci şi câţiva bibănoi.
Am pus peştii în chiuvetă, să-i cureţe nevastă-mea, şi-am mers la Patrocle, să servesc
o bere. Când m-am întors, i-am găsit tot acolo, neatinşi. „De ce-mi aduci mie să curăţ
atâta peşte?” m-a luat ea la rost. „Păi cum, mănânc numai eu în casa asta?!” L-am tras
pe tot în găleată şi l-am dus direct la tomberon.
− Cât de decăzuţi am ajuns în ochii familiilor noastre! îi dădu glas Alin unui of al
amândurora. Singurul care m-apreciază e frate-meu Raţă. Şi el a fost contaminat de
microbul ăsta, şi n-are cum să uite. Mama strâmbă din nas când vede că-i aduc peşte.
Zice că-i împut frigiderul.
Fănică era de părere că mai importante sunt trăirile noastre decât aşteptările
celorlalţi.
− Astă-vară prin iulie, unul se chinuia la uzină să-şi scoată beldiţarul din apă, atât
de multă şuie îi intrase. Şi, când am văzut ditamai bancul cum mergea în răspăr pe
toată lăţimea canalului, mi-am spus: „Minune! Niciodată n-am văzut aşa ceva.”
Atunci m-am îmbolnăvit eu prima oară de pescuitul la plasă. Iar de când am prins
patruzeci de kilograme într-o singură noapte, boala mea s-a cronicizat.
− Eu mai văzusem de zeci de ori aşa ceva, se făloşi Alin cu experienţa lui de o
viaţă. La mine a fost confirmarea bolii când am văzut bancul acela. Ani la rând mi-au
ţinut companie tot felul de prieteni, rude şi cunoştinţe. Păi numai să-mi pun mintea,
47
că-l împrietenesc şi pe diavol cu Dumnezeu. Eu i-am făcut braconieri într-ale
pescuitului şi pe oameni obişnuiţi, şi pe oameni cu funcţie. Bine, că unii, mârlani... ca
de obicei. Merg cu mine seara, bucuroşi că le dau partea, ca după două zile să mă facă
braconier. Ca alde Mahmurel: „Ce faci, braconierule?” Fir-ai tu să fii de mânar, da’
brânza-i bună, nu?!... La pânză-i frumos pescuitul. La lansetă, dacă dai, de exemplu,
cu chitic, crapul n-are cum să-ţi intre, deci ştii cam la care peşte să te-aştepţi şi la care
nu, pe când la plasă, dacă pui mâna pe coardă, nu ştii ce e, că o fi crap, că o fi ştiucă,
e mai mare suspansul. Dincolo, e chinul de pe lume, bagă râma în cârlig, aruncă în
apă, se mai agaţă, pe când plasa nu-ţi dă atâtea bătăi de cap. Pentru cine-şi permite,
pescuitul la băţ e frumos, e distractiv, nimic de zis, însă numai atât. Dacă eşti cu
foamea-n glandă, ca noi, ajungi să strângi şi o găleată de râme ca să le vinzi la piaţă.
În materie de braconaj, Alin era nu doar creierul, ci şi braţul oricărei echipe. După
ce a muls plasa de la un capăt la altul, tot el a împărţit peştele în trei grămezi
aproximativ egale şi s-a întors cu spatele, pentru ca Fănică să-l întrebe „A cui
grămadă e asta?”, iar el să răspundă „A dumitale”, „Dar asta?”, „A mea”, cea de-a
treia revenindu-mi, evident, mie.
De fiecare dată când unul dintre peşti îi surclasa ca mărime pe ceilalţi, nu puţini
erau cei care, deşi aveau o contribuţie minoră la actul în sine al braconajului, o făceau
pe supăraţii în caz că nu lor le revenea trofeul. Să se fălească în faţa nevestelor, era
pentru ei suprema satisfacţie, chiar dacă ştiau foarte bine că în privinţa aceasta nu se
bucurau de nici o apreciere din partea lor. Cu totul altceva ar fi fost ca ei să fi adus
mai mulţi bani în casă sau măcar să le fi dat, prin gesturi sau fapte de o altă natură, un
sentiment al onorabilităţii, la care femeile ţin atât de mult. Fănică nu era genul de
persoană care să-şi arate supărarea fiindcă nu el se alesese cu trofeul sau fiindcă nu se
nimerise şi la el vreun şalău sau vreo ştiucă, la fel ca la ceilalţi, însă undeva în
expresia chipului său puteai întrezări, la o privire mai atentă, umbra unui gând al
diminuării. În zadar se ferea Alin de unii, când mergea la pescuit cu alţii, ca să nu-i
poarte careva pică, deoarece, printr-un concurs nefast de împrejurări, toţi aflau până
la urmă când şi cu cine a fost, plus că se găsea mai întotdeauna un însoţitor care să-l
facă să-i suporte faţa de cadavru pe care-o căpăta după împărţirea peştelui. De data
aceasta, sorţii au decis o egalitate perfectă: câte şase mârliţe şi trei plătici de fiecare.
48
În rest, numai plevuşcă. În ideea că nimic din tot ce faci acum nu trebuie lăsat pe mai
târziu, am trecut la pregătirea plasei pentru următoarea ieşire. Fănică se aşeză pe o
cioată şi-ncepu să introducă plasa într-un sac pe care îl ţinea între picioare, în timp ce
Alin, ajutat de mine, o curăţa, o descâlcea şi-o aranja, astfel încât să-i poată da
drumul cât mai uşor în apă. Uneori, se mai forma câte-un melc, de la o rădăcină de
răchită, alteori, câte-o gaură, de la cine ştie ce dihanie, un nod al sânului trăda
zbaterea unui şalău, rarii mai încurcaţi, cea a unui peşte mai aprig.
− Să fi fost un cer întunecat şi o ploaie cu fulgere, ne-ar fi intrat şi câţiva crapi în
plasă! decretă Alin, convins că întotdeauna e loc de mai bine. Crapul ăsta, voi ştiţi cât
e de şmecher? Se lasă dus de apă cu coada la vale şi, cum a dat de un obstacol, a şi
sărit înapoi. Când se ridică porţile de la baraj, atunci ies dracii din găuri şi urcă din
lac. Două sau trei zile să rămână aşa, şi ar ajunge până aici! Bineînţeles, nu mă refer
doar la crapi. Păi ştiucile alea mari de anul trecut, în coada asta le-am prins. Atât timp
cât porţile stau ridicate, vântul poate să bată din orice direcţie.
După ce termină de aranjat plasa, Alin trecu fiecare dintre capetele corzii, cel cu
plumbi şi cel cu plute, prin câte o gaură de la gura sacului răsucită de mai multe ori,
le înnodă bine, băgă sacul într-unul mai mare şi merse cu el între boscheţi să-l
ascundă. Deranjată de apariţia sa, o familie de fazani îşi luă zborul spre orice alt loc
unde s-ar fi simţit în siguranţă, în vreme ce o lebădă solitară se apropia de mal,
privindu-ne cu indiferenţă.
Venisem pe drumul hoţului, dar ne-am întors pe cel al canalului, de-a lungul căruia
fuseseră parcate încă de cu seară mai multe maşini şi montate câteva zeci de lansete,
fiindcă se răspândise vestea printre pescari că ar trage somnul. Dacă vreunul dintre
cei prezenţi ar fi fost membru al Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, ar fi
trebuit să ştie că, potrivit legislaţiei în vigoare, pescuitul pe timpul nopţii în apele
domeniului public constituie o contravenţie mai gravă decât pescuitul fără permis.
Nimeni nu-i lua însă la rost, apărătorii legii ocupându-se doar de adevăraţii
braconieri: cei care întindeau plase şi pripoane fără să aibă autorizaţie. Nu de alta,
dar, de răul lor, noi nu puteam să ne facem numărul şi pe canal. Cu o plasă de patru
metri înălţime, fir dublu şi cinci centimetri la ochi, împletită în pungi şi dotată cu rari,
am fi scos de acolo monştri mai impresionanţi ca cei născuţi din somnul raţiunii.
49
 După acea ieşire la pescuit, m-am dat la fund, cum s-ar zice, precum peştii, când
se răceşte vremea. Timp de câteva săptămâni n-am mai ştiut nimic de prietenii mei,
până într-o seară, când m-am trezit cu un telefon din partea lui Fănică. Deşi trecuse
de ora zece, mi-a dat întâlnire la restaurantul Căţeaua Leşinată. Simţea nevoia să-şi
descarce sufletul şi îmi mărturisi că, pentru el, eu eram singura persoană care i-ar mai
putea aduce alinarea. Am ajuns acolo în câteva minute, având certitudinea că i se
întâmplase ceva cu totul neobişnuit, care să-i justifice starea de agitaţie. Mă aştepta
cu câte-o sticlă de bere pe masă, însetat de vorbele pe care-ar fi vrut să mi le spună.
Cum am luat loc, le şi dădu drumul, ca porţile de la baraj, unei viituri.
− Azi, am făcut un împrumut de la bancă. Imediat l-am sunat pe Alin. „Ia-i pe
Mahmurel şi pe Nebunică şi vino cu ei la Iris”. Am comandat trei sticle de vin, iar
pentru el, o bere. Ca după aia să-mi spună că i s-a făcut rău, că trebuie să plece. Am
căutat să-l reţin, dar n-am avut nici o şansă. În urma lui, am mai comandat câte-o
sticlă de vin şi trei porţii de ficăţei de pasăre cu mămăligă. Meritau oamenii ăia
pentru anumite gesturi pe care le-au făcut în privinţa mea. Îmi pare rău că n-ai fost şi
tu, că nu te-am invitat şi pe tine. Plecarea lui Alin mi-a lăsat un gol în suflet, aşa că nu
prea mi-au mers înghiţiturile alea. În drum spre casă, am trecut pe la Patrocle şi-am
dat de el. „Spuneai că ţi-e rău, că nu mai poţi să bei, iar acum te văd aici cu o sticlă de
bere în mână. Mie îmi place omul corect.” Dacă-i era rău, trebuia să se fi dus acasă.
Şi nu e vorba de faptul că-l împrumutasem cu nişte bani. Are o datorie mai veche faţă
de Boieru şi vrea să şi-o achite. Dar de ce să plece de lângă mine, când eu îi fac lui
plata, nu el mie? După ce-a ieşit, le-am spus celorlaţi: „Măi băieţi, de nu-l găsesc la
Patrocle, să-mi faceţi ce vreţi!” Iar când am dat cu ochii de el, i-am zis ce-am avut de
zis şi m-am retras. Mie nu-mi plac gesturile lui. Nu e prima oară când mi s-a plâns că
i-e rău, ca pe urmă să-l descopăr la o altă crâşmă. Sunt atât de supărat, că-mi dau
lacrimile. Eu, cu tine, o să ţin legătura, fiindcă eşti un om cu care se poate discuta. De
el, o să mă distanţez. Păi cum? Eu te invit la masă. Nu vrei vin? Îţi iau bere. După
care, hai să comand şi câte-o porţie de ficăţei de pasăre şi mujdei de usturoi, înţelegi?
El, că nu mai poate, că-i este rău! Şi pleacă.

50
 − Probabil că n-ar fi vrut să fie mai dator decât este, am încercat să-i găsesc o
scuză.
− Domnul meu, el nu poate să aibă vreo obligaţie faţă de mine. Mi-a fost ca un
frate. Tot ce avea unul, împărţea cu celălalt. La scurt timp după ce-a ieşit de la Iris, eu
le-am spus lui Mahmurel şi lui Nebunică: „Deci, cu noi îi era rău. Veţi vedea că fără
noi îi va fi bine. O să-l găsim la Patrocle.” Aşa a şi fost. Alin este un prieten care te
sună, te impulsionează, vine cu propuneri, însă eu, timp de două zile, n-am dat ochii
cu el. Am fost bolnav şi nu m-am dat jos din pat. El m-a căutat la telefonul mobil,
însă nu mai ştiu pe unde-l pusesem, de n-a fost cu putinţă să-l aud. L-a auzit, în
schimb, noră-mea, a doua zi seara. Abia atunci i-am răspuns. Mi-a reproşat că am
ceva cu el şi, cu toate că i-am explicat situaţia, ca să nu creadă că vreau să rupem
prietenia, am coborât din pat şi, bolnav cum eram, i-am făcut o vizită acasă. Dacă am
ceva cu tine, eu ţi-o spun direct, fără ocolişuri. Iar dacă tu îmi faci mie un serviciu, eu
ţi-l întorc îndoit. El nu are de ce să fie supărat pe mine. Figura pe care mi-a făcut-o în
seara asta e de neînţeles şi de neiertat. Începând de mâine, n-o să-i mai răspund la
telefon. Cum adică? Eu îţi fac cinste, iar tu, care eşti prietenul meu, mă refuzi? El mi-
a cerut încă un milion de lei împrumut, iar eu am considerat că nu pot să mă
dispensez şi de banii ăştia. Pe ceilalţi nu i-am pretins să mi-i restituie la o dată anume.
Când mi-i dai, mi-i dai. Eu nu-s ca Ion, o altă belea, care te-mprumută cu bani şi pe
urmă te spurcă peste tot că nu vrei să-ţi achiţi datoria. Păi, dacă am o treabă cu tine,
trebuie să ştie tot cartierul ce şi cum? Presimt că noi doi vom fi prieteni în continuare,
dar eu cu Alin, niciodată. Şi nu din cauza mea, ci dintr-a lui. Ştii ce mi-a făcut? „Nea
Fănică mi-e rău, nea Fănică pune mâna pe mine, nea Fănică nu mai pot!” Şi nu avea
simptome de boală. Acolo, la Patrocle, l-am întrebat: „Da’ parcă spuneai că eşti
bolnav?” El n-a zis nimic, eu am ieşit afară şi te-am sunat să ne-ntâlnim. Dacă i-aş
cere o explicaţie, el mi-ar arunca nişte vorbe pe care eu, bineînţeles, n-o să i le-
accept. Păcat! Am fost omul care l-a susţinut chiar şi atunci când poate n-ar fi trebuit.
Datorită mie şi-a câştigat astă vară o pâine. Nu meritam o asemenea jignire. Ce-a vrut
să-mi arate cu asta? I-am făcut toate mofturile. Când plecam de la livadă, eu luam
câte cinci kile de vişine, iar el ditamai sacul. Şi asta n-ar fi fost nimic, dar le dădea de
pomană. Odată mi-a şi zis: „Nea Fănică, mai bine vinde-le mata şi pe-ale mele,
51
fiindcă văd că te pricepi.” Când veneam la livadă cu oala de mâncare, o-mpărţeam cu
el. Când mergeam la pescuit, la fel. Nu am făcut niciodată socoteala. Cât îmi cerea,
atât îi dădeam. „Ia de-aici, că am de unde.” Nu i-am reproşat niciodată nimic. Până
acum o săptămână, când i-am zis: „Măi Alin, eu îmi bag preaviz de 15 zile.” „Da’ de
ce, nea Fănică?” „Simt că nu te mai porţi cu mine cum te purtai odată.” De la o
vreme, erau doar el şi Mahmurel. Nu ştiu de ce, dar am impresia că lui i s-a urcat la
cap faptul că el e un om cu pregătire, iar eu sunt un pulică de şofer. Păi, eu n-am avut
posibilitatea să urmez cursurile unei instituţii de învăţământ superior, însă ţine cont că
am un băiat cu facultate, care, pe deasupra, mai e şi director. La urma urmelor,
calitatea unui om nu constă numai într-o diplomă. Ştii care-i problema cu Alin? Nu-i
place munca, ci şpriţul. Şi se complace în a tăia frunză la câini. Nu are familie, nu are
obligaţii, nu-l trage nimeni de mânecă. La începutul lunii, i-am găsit un post de şofer,
cu opt ore pe zi şi opt milioane pe lună, unde nu trebuia decât să transporte nişte
colete de ici până colo, iar lui i-a revenit durerea de coloană încă de la prima
încărcătură, ca după două zile să-i treacă instantaneu. În momentul când n-o să mai
discut cu el, eu nu pierd un prieten, eu câştig un om. Prin gestul pe care l-a făcut, el a
aruncat cu noroi pe prietenia noastră. Şi hai să-ţi mai spun ceva: la câte milioane m-
au costat ieşirile acelea la pescuit, păi mâncam peşte de plezneam şi eu şi familia.
Vreau să ştii că, începând de mâine, mă retrag. Nu-i reproşez nimic, nu-i spun nimic.
Păi, dacă tu ai plecat de lângă mine ca să fii singur, înseamnă că eu sunt un bufon în
faţa ta! La beţie, unul poate să aibă patru facultăţi, iar altul patru clase, că toţi suntem
proşti. De câteva ori, a şi ţipat la mine. I-am zis: „De ce ridici tonul? Păi nu-mi permit
eu, chiar de-aş fi îndreptăţit, şi îţi permiţi tu, care n-ai anii mei?” Oi fi un depravat,
îmi mai place şi mie şpriţul, dar nu uita că am un fiu care a absolvit o facultate, ca şi
tine. N-oi fi eu inginer sau economist, însă am şcoala vieţii. În familie toate mi-s
aranjate, doar că mă mai cert cu muierea, care-a înnebunit acum, la bătrâneţe. El
speculează momentul prielnic şi aruncă jargoanele care-i convin lui. Cu mine nu mai
are nici o lipeală. A preferat dugheana aia nenorocită unui restaurant select. Pentru
faptul că l-am împrumutat cu două milioane, deşi el vroia trei, ar fi trebuit să mă
suporte. Deci, eu pe el îl suport, dar el pe mine nu. Corecţia pe care i-o aplic acum
este să nu-l mai bag în seamă, să-l tratez cu indiferenţă. Iar în privinţa asta, eu nu mă-
52
ntorc din cuvântul meu. Am trecut peste multe, am tot înghiţit, dar... azi, prin gestul
lui, a pus capac la toate: el să-mi spună că nu se simte bine, iar eu să-l găsesc dincolo,
cu sticla de bere în faţă. Acum are bani. Îi cheltuie pe băutură, în loc să-şi plătească
datoria. Nu i-a convenit că i-am dat doar două milioane. Ar fi vrut trei. De fapt, asta
era. Măi, şi mi-a zis cineva, m-a avertizat: „Nea Fănică, ai grijă!”

Trei zile mai târziu, a fost rândul lui Alin să-mi ceară o întâlnire, tot la Căţeaua
Leşinată. Cu aerul lui abătut, părea victima unei neînţelegeri în căutarea consolării.
Mă întrebă dacă ştiam ceva de Fănică, deoarece de două zile acesta nu-i mai
răspundea la telefon şi-ar fi vrut să aibă o discuţie cu el. Intenţiona să-i explice totul,
chiar dacă nu mai putea să îndrepte nimic. Ca să nu creadă că i-aş ascunde ceva, i-am
povestit despre întâlnirea mea cu Fănică, fără să intru în detalii, pentru a nu incita
spiritele mai mult decât ar fi fost cazul. Alin se simţea contrariat de lipsa de înţelegere
a prietenului său, dar mai ales de felul în care găsise de cuviinţă să şi-o arate.
− Când m-a invitat la Iris, după împrumutul din bancă, a comandat vin de masă,
care mie îmi face rău. I-am zis: „Dacă tot faci cinste, ia-mi o bere, că eu vin din ăsta
nu beau.” Şi mi-a luat o bere, numai că era caldă. Iar pentru mine, berea caldă e mai
rea decât vinul prost. Am băut-o totuşi cu japca, însă adevărul e că trebuia să mă
întâlnesc cu barmaniţa angajată de curând la Patrocle. M-am uitat la ceas şi i-am
spus: „Măi nea Fănică nu mai pot să stau, trebuie să plec. Mi-e rău şi am o treabă de
rezolvat.” Nu i-am spus însă şi despre ce anume e vorba. Am şi eu intimităţile mele,
despre care nu trebuie să ştie oricine. Ea ar fi vrut să închidă barul pe la nouă şi ceva,
numai că, având clienţi, a mai rămas o oră şi, cum stăteam acolo, m-am trezit cu el
înăutru. „Ce faci? Ai zis că ţi-e rău!” Nu puteam să-i spun de faţă cu fata că am o
treabă cu ea. Şi-atunci, el s-a supărat ca văcarul pe sat. A doua zi, i-am spus: „Măi nea
Fănică, astea nu-s gesturi de om la vârsta matale. Eşti bărbat, îmi zici în faţă: Nu-mi
convine asta, asta şi asta!”. Nu simt vreo obligaţie morală să-i dau lui explicaţie
pentru anumite gesturi ale mele. El întotdeauna aşteaptă să fie împăcat. L-aş înţelege
dac-ar fi el însuşi la fel de corect pe cât le pretinde altora, numai că, de cele mai
multe ori, una spune şi alta face. De exemplu, se bate cu pumnii-n piept că nu mai
vorbeşte cu nevastă-sa, că fiecare e cu mâncarea lui. Şi-l văd într-o dimineaţă, în faţa
53
blocului, făcând mici la grătar, în timp ce fecioru-su îl dirija bine-mersi de la balcon.
Treceam întâmplător pe-acolo, ca să nu mă vadă mama că merg la crâşmă. Mi-a fost
ruşine de ruşinea lui când am dat cu ochii de el. Fii bărbat până la capăt! „Decât să
mănânc din carnea voastră, mai degrabă îndur foamea.” Eu în ciudă le-aş fi făcut.
Dacă vedeam că ei îşi fac mici la grătar, eu îmi făceam fasole prăjită. Că fecioru-su
nu se pretează la aşa ceva, fiindcă el e om cu studii superioare? Şi eu am facultate. Şi-
am căutat râme. Care-i problema? Fănică îl tot umflă că ştie nu ştiu câte limbi. Ştie pe
naiba! Ştie trei cuvinte în engleză şi trei în spaniolă! Că el negociază afacerile lui? E
cam mult spus. Sau că el e director! E director de vânzări, nu director general, care-i
cu totul altceva. „Băi nea Fănică – eu cu asta îl ating cel mai tare –, păi un director de
vânzări care ştie trei limbi şi negociază cu spaniolii, până acum te-ar fi angajat la
firma unde lucrează. Ce director e ăla care nu-l poate angaja pe părintele său? Lasă-
mă-n durerea mea! Nu la el. În altă parte. La relaţiile pe care ar trebui să le aibă, i-ar
veni uşor. Ori ca şofer, ori ca paznic, bagă-l acolo să câştige şi el ceva. Poate că nu
vrea, şi-atunci nu mai zic nimic, îmi retrag cuvintele.” Când îl auzi spunându-ţi
„Domle, m-asculţi un pic?”, e clar că-i drojdit, iar tonul din voce e al cuiva care nu
admite să fie contrazis. Când tace, poţi fi sigur că deja nu te mai ascultă, ci se
gândeşte la ce-o să spună el mai departe, nu la ce spui tu în în clipa de faţă. Şi
pretinde că vorbele lui sunt bătute-n cuie, deci fără drept de replică. Iar faza cu bujiile
a fost durere. A pus pe jar un cartier întreg. Se adunaseră la Patrocle numai şoferi
profesionişti. Cu toţii erau, bineînţeles, mangă. La un moment dat, s-a pornit o
discuţie pe tema bujiilor. La o maşină, când porneşti motorul, ordinea lor de aprindere
e 1, 3, 4, 2. Fănică spunea că e 1, 2, 4, 3. Mahmurel l-a contrazis şi l-a întrebat pe
unul: „Măi, care e ordinea de aprindere a bujiilor la Dacie?” „1, 3, 4, 2”, i-a răspuns
ăla. „Vezi, bre? E aşa cum îţi spun.” „Nu se poate! o ţinea Fănică pe-a lui. Eu ştiu mai
bine. Tu făceai hamuri la mâţi când eu eram şofer.” Toţi şoferii îi dădeau însă dreptate
lui Mahmurel. Fănică murea de gât cu ordinea lui, într-atât de hotărât era să nu
cedeze. De-acum mă enervasem şi eu, care nu sunt şofer profesionist, aşa că l-am
sunat pe un prieten care e mecanic auto. Am dat telefonul pe interfon, aşa că toţi cei
din bar i-au putut auzi răspunsul: „1, 3, 4, 2”. „Şi-acum ce mai zici, nea Fănică?” Dar
el tot n-a cedat. După ce-a contrazis toată crâşma, m-am dus la maşină, m-am întors
54
cu cartea tehnică şi i-am arătat. „Poftim! Acum te-ai convins?” „Nu, fiindcă maşina ta
e pe injecţie, e altfel.” Şi-atunci, îi zice unul: „Mai ai lanterna aia la dumneata?”
„Cum să nu!” „Ia dă-mi-o puţin şi haideţi cu toţii afară să vedem cum îi pornesc
bujiile unei maşini care nu-i pe injecţie. O Dacie normală stătea parcată chiar în faţa
blocului. Respectivul a desfăcut capota şi i-a demonstrat lui Fănică pe viu că ordinea
de aprindere a bujiilor nu e cea imaginată de el. „Păi Buceagul meu avea...” „Lasă-
mă, domnule, cu Buceagul matale! Nu-i tot acelaşi motor? Sau noi vorbim aici de
maşini străine?” Fănică condusese cândva un Buceag, un camion prăpădit, cu botul
lung, care consuma 30 de litri de motorină la suta de kilometri şi pornea numai la
manivelă. Fănică, dacă o face de boacănă, nu mai dă înapoi nici să-l omori. Dacă nu
te contrazice un pic, nu simte că trăieşte. Contradicţia e combustibilul lui. Nu are loc
pe lumea asta dacă îi dă dreptate cuiva. Altfel, e insipid, e şters, n-are nici un farmec.
Şi vrea tot timpul să fie apreciat. Cu mine e mai cu perdea, însă în faţa altora... ia foc.
Iar poveştile spuse de el la beţie sunt fără intrigă. Odată, chiar i-am atras atenţia: „Ce
faci, nea Fănică, îmi povesteşti Neamul Şoimăreştilor? Treci la subiect.” Să-l fi văzut
numai cum îi căzuse faţa, de supărare că l-am atins! Anul ăsta, de Paşte – el mi-a
povestit –, a împrumutat nişte bani, fiindcă era vorba că-l vizitează nişte neamuri de
la Braşov, fraţi de-ai lui, cu tot cu femei şi copii, în faţa cărora n-ar fi vrut să se facă
de râs. A cumpărat un miel, l-a pregătit cu nevastă-sa în mai multe feluri şi s-a pus pe
aşteptat. Să mai dea ăia vreun semn de viaţă, pace! Plecaseră ei de la Braşov, dar
ajunseseră în judeţul Neamţ, undeva la ţară, la fratele lor cel mai mare. Când i-a sunat
în cele din urmă şi-a aflat unde sunt, a văzut negru în faţa ochilor: „Cum adică, aţi
trecut prin Bacău şi n-aţi venit pe la mine?!” Băga-mi-aş picioarele-n el de frigider şi-
n ea de carne şi-n el de tort! A pus mâna pe telefonul mobil şi l-a izbit de perete.
Două zile a ţinut-o tot într-o beţie. Nici la Înviere nu s-a dus. Adormea, se trezea,
plângea, iar mai bea, iar se culca, iar se trezea. A fost un chin. Când e turbat, el n-are
treabă cu nimeni. Hai să-ţi mai povestesc o întâmplare, ca să-ţi dai seama cât de
sensibil e Fănică! Barul lui Patrocle e un fel de dispecerat, adică locul unde poţi să
afli de unde vine şi încotro pleacă fiecare. Într-o zi, intră frate-meu acolo să întrebe de
mine şi ne găseşte stând la aceeaşi masă. „Tot aici, bre?” i-a zis ca un fel de
introducere. Ca pe urmă să se-ntindă cu noi la vorbă. În timpul ăsta, nea Fănică s-a
55
arătat foarte amabil. Cum a plecat frate-meu, mi-a şi atras atenţia: „Băi, Alin, ştii ce?
Am vrut eu să-i zic ceva, dar mi-a fost ruşine. Şi ce dacă m-a găsit tot aici? M-a
nimerit, ăsta-i adevărul. Acum, să nu crezi cumva că m-am supărat! Numai ţi-am zis.”
Dar, dacă nu s-ar fi supărat, n-ar mai fi adus vorba. „Omule, te-a întrebat doar aşa,
fără vreo intenţie anume.” „Înţeleg eu de ce m-a întrebat el: Tot aici, bre?” Adică stau
mai mult pe-aici şi mai puţin pe-acasă. Nu mi-e de-ajuns că mă iau la rost fecioru-
meu şi nevastă-mea? Mai vine şi frate-tu să-mi ceară cont, ce dracu’?”

M-am despărţit de Alin, convins că lui Fănică n-o să-i treacă prea curând
supărarea. Nu cedase el, după atâtea luni, în faţa soţiei, cu care făcea casă de peste
treizeci de ani; cum ar fi putut să reînnoade, doar după câteva zile, firul unei prietenii
de nici o jumătate de an? În ziua următoare, mi-am întrerupt din nou lucrul la o proză
căreia nu-i găseam încheierea şi-am ieşit afară să fac puţină mişcare. Fiind duminică,
o parte dintre femei îşi puneau baticul pe cap şi plecau la biserică, să-şi dea întâlnire
cu Iisus, în vreme ce o parte dintre bărbaţi plecau la crâşmă, cu capul descoperit, să-şi
dea întâlnire cu Bachus, astfel că toată lumea părea fericită.
− Unde mergi, cumetre? îmi strigă de pe celălalt trotuar o cunoştinţă.
− La Machu Picchu, i-am răspuns eu în glumă.
− La care dintre ele?
− La Curcanul de Aur. Dar tu?
− La Căţeaua Leşinată.
− Atunci, să ne-auzim de bine!
Obişnuiţii localurilor vedeau orice crâşmă ca pe o cetate ridicată cât mai aproape
de cer, de unde puteai privi Universul, înfiorat de un sentiment al divinului. „N-ar fi
rău, mi-am zis, dacă tot veni vorba, să fac un drum până la Patrocle. Servesc o bere şi
văd ce se mai întâmplă.” Sedus de gândul acesta, am ales ca traseu o străduţă dintre
blocuri, pe care am urmat-o până la destinaţie.
De afară se auzea vocea lui Fănică:
− Ştiţi care-i visul meu? După ce-oi muri, să mă ridic în cur din sicriu şi s-o ia la
fugă toţi. Să rămână numai prietenii mei, mă! Înc-un kil, că banii vin!

56
 Cum am intrat în crâşmă, nu mică mi-a fost uimirea să-l găsesc stând la aceeaşi
masă cu prietenul nostru comun şi să constat cât de bine se simţeau împreună. Dar, în
timp ce Alin îmi zâmbi cu subînţeles, Fănică mă întâmpină de parcă i s-ar fi şters din
memorie ultima noastră întâlnire, ca şi perioada de câteva săptămâni în care n-am mai
ştiut unul de altul.
− Eu l-am citit pe scriitor, li se adresă celor din jur, cu intenţia de a-i face să se
simtă bine. El este o persoană care, când ia în vizor pe cineva, capătă anumite
semnale de sus, iar prin inteligenţa domniei sale, poate să facă o diferenţă între
oamenii anormali sau pasivi şi oamenii normali sau activi. Pasivul e cel care se-mbată
repede, iar activul, cel care rezistă mai mult decât tine cu o jumătate de oră. A doua
zi, el îţi spune: „Ştii că aseară ai băut şapte sticle de bere?” Fiindcă tu nu-ţi mai
aminteşti, înclini să-l crezi pe cuvânt. Numai că el ţi-a strecurat paisprezece capace în
buzunar. Prin urmare, tu spui „Da”, iar el zice „Ba nu, ai băut încă pe-atât”. Tu spui
„Nu te cred!”, fiindcă, odată ce te-a luat gura pe dinainte, orgoliul nu te mai lasă să
dai înapoi. Şi-atunci, el zice: „Scoate, te rog frumos, ce ai în buzunar.” Bineînţeles, tu
scoţi paisprezece capace, deci nu mai ai cum să-l contrazici.
Printre hohotele de râs ale auditoriului, se făcu auzit şi bocetul unei femei:
− Plânge inima-n mine, mă... şi mă doare capul!
− O vezi pe nebuna asta? mi-o arătă Alin pe aurolaca de la masa vecină. De o oră
se tot uită la nea Fănică şi-i cere să-şi aducă aminte că ar fi sedus-o cândva în
tinereţe, numai că el nu vrea să recunoască.
− Du-te, domnule, de-aici! Nu vezi ce faţă are?! îşi exprimă Fănică dezgustul.
− Dar poate că la vremea respectivă era o femeie frumoasă, insistă Alin, numai ca
să-l provoace.
− Aş, de unde?! Şi-apoi, nu ţi-e clar că-i mai în vârstă ca mine?
Femeia îl privea însă mult prea insistent pentru a nu-l pune pe gânduri
posibilitatea ca ei doi să se fi cunoscut în anii tinereţii, şi se trezi încercând să
îndepărteze crusta timpului de pe chipul celei care ajunsese să bea de la alţii şi
culeagă chiştoace de pe jos.
− Ca să vezi ce pot să facă dintr-un om băutura şi ţigările! îi dădu drumul unei
cugetări.
57
 La stânga lui, şedea Câcâcea, şoferul care a refuzat să mai vină la livadă, fiindcă i
s-a părut prea riscant şi mult prea departe.
− Uită-te la ei! mă făcu atent Alin asupra amândurora. Orice întrebare le-ai pune,
fiecare răspunde diferit. De exemplu: Care-i ordinea de aprindere a bujiilor la Dacie?
− 1, 3, 4, 2, îi răspunse Câcâcea, fără să ezite.
− Dar invers, oare nu-i posibil? obiectă Fănică.
− Păi atunci ar merge pe marşalier.
− Zici că-i prost, dar dacă-l duci la gară, urcă singur în tren.
− Dacă el e ameţit şi-o ţine pe-a lui, voi să nu-l contraziceţi, fiindcă oricum n-o să
vă dea dreptate.
− Între noi există o amiciţie de peste douăzeci de ani, ne explică Fănică natura
relaţiei dintre ei.
− Pe-atunci, eram maistru militar, preciză Câcâcea
− Ce erai, mă? Te rog să taci! La Revoluţie, am venit tocmai de la Bucureşti, unde
eram concentrat, şi ţi-am adus bomboane de pom şi glucoză.
− Iar eu nu ţi-am dat pistol şi cartuşe, ca să te aperi de Securitate?
− Nu am tras, ce să zic? Dar ai fost singurul care nu m-ai abandonat nici după
război, adică după mascarada aia de revoluţie. Când eram internat la Iaşi, în urma
primei operaţii de coloană, te-ai recomandat la telefon colonel, în loc de plutonier
major, numai ca să te lase ăia să vorbeşti cu mine. De aceea, noi doi suntem precum
fraţii. Eu sunt fratele tău de cauciuc, iar tu eşti fratele meu de gumă. Nu există
diferenţe aici. Cine rezistă mai mult, acela câştigă.
Retras într-un colţ al localului, un client poreclit Independentul simţi nevoia să
spună şi el câteva cuvinte.
− Vreau să-mi daţi un răspuns la o problemă de matematică. Care-i proprietatea
fundamentală a proporţiei? Întrebarea este valabilă pentru toţi cei din crâşma asta,
mai puţin pentru Fănică. El, oricum, nu ştie nimic.
Fire sensibilă, încriminatul îi şi dădu replica:
− E-adevărat: nu cunosc matematică, nu cunosc algebră, nu cunosc geometrie.
Dar, dacă tu ai fost maistru înainte de Revoluţie, de ce ai ajuns muncitor necalificat

58
după? Cei care-au fost deştepţi sunt maiştri şi în continuare, iar dacă tu ai devenit un
simplu salahor, înseamnă că eşti un prost.
La rândul său, Alin contraatacă prin două întrebări:
− Cât fac minus unu plus minus unu şi minus unu la puterea a treia?
− Nu mă pot concentra prea bine acum, dar, dacă te consideri atât de inteligent, te-
aş ruga să-mi răspunzi la următoarea întrebare: Mama ta are un copil, care nu-i nici
fratele tău, nici sora ta. Cine este el?
− O cunoşti pe mama?
− Nu.
− Şi-atunci, de ce te legi de ea?
Simţindu-se încolţit, Independentul renunţă la dispută, îşi termină paharul de vin
şi, înainte de a părăsi barul, mai zăbovi un timp, trăgând cu urechea, ca să nu pară
cumva că ar da bir cu fugiţii.
− L-aţi văzut? comentă în urma lui Fănică. Sunt câteva săptămâni de când nu mai
stă la masă cu mine, dar ascultă tot ce spun eu şi mă tot tachinează: „N-ai dreptate
deloc, cred că te înşeli, mai gândeşte-te o clipă!”. Stă la cel puţin trei metri distanţă de
mine, ca să nu-i pălesc vreuna. Într-o zi, trec eu pe-aici dis-de-dimineaţă şi-l văd cu
cafeaua în mână. „De ce bei cafea la ora asta?” îl întreb. „Fiindcă nu vreau să mă
prindă directorul ameţit.” „Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar directorul tău e prieten cu
mine. Dacă ai probleme, vorbesc eu cu el.” „Păi deja am întârziat.” „Nu-i nimic, îi
spun să te-aştepte.” Dar el, de colo: „Nu, nu! Mai beau o cafea, şi plec.” Servesc şi eu
o bere, apoi mă duc să rezolv o problemă. Când mă întorc, el, tot aici, cu o sticlă de
vin pe masă. „Păi, ce faci, n-ai plecat la lucru?” „Azi sunt independent.” Odată, ne
spune: „Eu ştiu că nu mă iubiţi, dar nu contează: Mă iubesc singur.” E podoabă rară.
− Cum de nu-i şi Boieru prezent? mi-l aminti un personaj pe un altul.
− Sunt două săptămâni de când nu l-am mai văzut, îmi dădu tot Fănică răspunsul.
Pesemne că i s-au terminat banii. În ultima vreme, nu prea l-am mai băgat în seamă.
Vine într-o zi şi mă-ntreabă: „Băi nea Fănică, câţi bani ai la tine?” „Da’ de ce te
interesează, mă rog?” „Păi aş avea nevoie.” „Atunci, ia de-aici nouă sute de mii!”
„Suficient.” Pe urmă, vine o slugă după el şi văd că pleacă amândoi la o altă
cârciumă. A doua zi, îi atrag atenţia: „Băi, n-auzi, da’ n-am înţeles?! Adică... tu te-ai
59
ridicat de la masă după ce te-ai văzut cu banii mei în mână şi te-ai dus cu târâie-
obială acela?” „Aveam o problemă”, s-a scuzat el. „Păi, dacă aveai o problemă,
altădată trebuia să-mi fi cerut bani, nu atunci. Îmi spuneai: Fănică, împrumută-mă cu
atât, şi se rezolva. Or, tu vii, te-aşezi la masă cu mine, eu fac comandă de una, de
alta, după care bei o sticlă de bere şi mă laşi vorbind singur.” Într-o altă zi, m-am
văzut obligat să-l pun iar la punct: „Măi Mitică, tu nu-mi spui mie când să tac şi când
să vorbesc! Când am avut, ţi-am dat să bei, când ai avut, mi-ai dat să beau. Avem
vreo înţelegere unul cu altul? Ai fi tu boier, dar eu nu-s sluga ta, ca să-mi comanzi
mie ce şi cum. Şi-apoi, la câte facultăţi pretinzi că ai, înseamnă că eu sunt mai deştept
decât tine.” De fapt, el n-are nici o facultate. Pe moment, nu i-au picat prea bine
vorbele mele, însă i-a trecut destul de repede supărarea şi-a început să dea de băut la
toţi, făcând tot felul de semne.
− Eu mă cam enervasem atunci, interveni Alin, fiindcă erau unii care nu meritau
să fie cinstiţi. „Stai aici!” îmi zicea Mitică. Şi-l întreba pe fiecare: „Ce bei, ce bei, ce
bei?” „Tu stai aici cu mine, când ţi-am zis”, îmi spunea iar. Eu o făceam pe umilul.
La urma urmelor, de ce să refuz? Chit că beam o bere şi o pişam la baie, tot aia era,
dar măcar să-l văd că dă. Numai că, de la una, ajungeam la zece. El se-mbăta ca
porcul, eu mă-mbătam ca omul. La un moment dat, îmi spunea: „Alin, ai grijă, gata
cu băutura! Banii nu se fac la crâşmă. Se beau la crâşmă, dar se fac în altă parte.
Trebuie să facem bani de-acum.” „După ce m-ai înţepenit, ce bani vrei să-ţi fac?” îi
răspundeam eu în sinea mea. Când l-am văzut prima oară, o tăietură îi brăzda obrazul,
îşi scrâşnea dinţii şi avea privirea încruntată. Mi-am zis că o fi vreun şmecher din
ăştia cu care nu e bine să te pui dacă vrei să mai ai zile liniştite. Am văzut însă că-i
citit, iar într-o zi chiar l-am încercat: „Dau trei beri dacă-mi spui care-i singurul
aliment vegetal care are proteină completă, cu toţi cei opt aminoacizi esenţiali.” „Şi
dai trei beri?” Zic: „Da!” Eram sigur că nu ştie. A ştiut, buhaiul! „Soia.” Of! Acum,
cu ce bani să-i iau eu trei beri? Nu aveam un chior în buzunar. Ca să-l întorc, îi mai
pun o întrebare: „Dar mai sunt două legume pe care, dacă le combini, dau o proteină
cum are carnea. Le ştii şi pe astea?” „Bineînţeles! Orezul şi fasolea.” Ce să-i mai zic,
frate, ce să-l mai întreb? Am deschis o discuţie despre fotbal, domeniu la care ştiam
că nu se prea pricepe, numai ca să dea uitării berile acelea. Fiindcă ştiţi care-i treaba
60
cu el? Poate să aibă zece beri pe masă. Dacă ai promis că-i dai o bere, păi o bere
trebuie să-i dai. Până la urmă, a renunţat el. Pe ansamblu, nu-i băiat rău. Mie mi-a dat
bani cu împrumut chiar şi cu forţa. „Stai jos!” mi-a zis odată. „O bere pentru Alin”, a
făcut el comanda. „Care mai e viaţa ta?” „Una nu prea fericită”, i-am răspuns cu
sinceritate. „Poftim! Ia de-aici” Şi mi-a tuflit două bancnote de câte cinci sute de mii
de lei. „Ţi-ajung?” „Ce să zic? Nu ştiu când aş putea să ţi-i dau înapoi.” Iar el făcea
semne din mâini cum că nu-i nici o problemă, mă aşteaptă oricât. Două săptămâni
mai târziu, după ce s-a îmbătat criţă, mi-a făcut semn, tot din mâini: „Bănuţii! Când îi
primesc?” Bineînţeles că nu mi-a căzut bine. „Dacă ştiam că mi-i ceri aşa curând, nu-
i mai luam.” La fel a păţit şi nea Fănică. Dar, după cum am mai spus, în general e
băiat bun. Şi ai ce învăţa de la el.
− Cu ani în urmă, Boieru nu prea ştia ce înseamnă să ai un serviciu, şi-atunci a
avut timp să citească, simţi Fănică nevoia unei precizări. Fiind singurul lor copil, îl
întreţineau părinţii. Nu are decât liceul, dar el îşi dă acum al optulea masterat şi tot
repetă: „Când eram eu la facultate...!”

Dacă la biserică te purifici prin rugăciuni, la crâşmă te eliberezi prin râs. În toiul
veseliei unanime, îşi făcu apariţia chiar boierul Mitică. Spirit exuberant, sus-numitul
îşi exprimă încă de la uşă dorinţa de comunicare cu semenii.
− De asta-mi place mie să vin aici, la această cârciumă unde se bea Adio Mamă.
Fiindcă întotdeauna e-o atmosferă de cenaclu.
Salută din mers pe toată lumea şi se opri la masa unde şedeau Mahmurel şi
Nebunică.
− Give me five! le strigă acestora, adică: Bateţi palma!
Luă un scaun din stiva de alături şi îi făcu semn fetei de la bar să-i aducă o bere.
− Zi şi tu ceva! se repezi la tânără, în momentul în care apăruse cu sticla.
Fata ridică din umeri şi schiţă un surâs formal. Ea era obişnuită să asculte, nu să
vorbească.
− Dă-mi, te rog, două sute de mii! îi solicită lui Mahmurel un mic împrumut.
Ştiind că nu trebuia să-şi facă griji în privinţa banilor, respectivul a scos la vedere
două bancnote de câte o sută şi i le-a pus pe masă.
61
 − Aţi văzut ce fel de om e ăsta? Nu m-a întrebat până când, de ce, cutare. I-am zis:
„Dă-mi două!”, mi-a dat două. Ce mai vreţi?
Numai că Boieru îi făcu semn să şi le ia înapoi. Portofelul îi era burduşit cu astfel
de bancnote. Îşi ridică un braţ la nivelul capului şi, cu arătătorul îndreptat în jos,
execută din cot şi, parţial, din umăr, o mişcare de rotaţie care cuprindea întreg spaţiul
interior, pentru a-i da de înţeles fetei de la bar că îi cinsteşte pe toţi cu un rând din ce
vrea fiecare. Urmară şi altele, astfel că până şi Fănică cedă în faţa mărinimiei
acestuia. Deşi toată lumea era prinsă în discuţii, căci alcoolul ne dezlegase tuturor
limbile, se-ntâmpla ca Boieru să-şi întindă deodată braţul spre tine şi, ţintuindu-te atât
cu arătătorul, cât şi cu privirea, să-ţi ceară: „Zi şi tu ceva!”, până când Nebunică se
ridică de la masă şi-ncepu să cânte, în timp ce pocnea din degete:
− La Bacău, la Bacău, într-o mahala, s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat o mare dandana.
− Asta-i pofta ce-am poftit! exclamă Mitică, de pe scaun, asemenea celui mai
falnic dintre voievozi.
Cum Boieru ne tot cinstea, fără să fi achitat măcar o parte din consumaţie, Alin
intră în panică.
− Hai să ne tirăm, că poate uită să plătească, ne şopti mie şi lui Fănică.
Altădată, cei doi se asigurau mai întâi că Boieru plătise naveta cu bere sau ce
comanda el, şi abia pe urmă se apucau de băut. Fiindcă nu era ocazie de genul ăsta, în
care ei să nu-şi repete: „Nici o minune nu ţine la infinit. Odată şi odată, poate n-o să
mai vrea să achite consumaţia şi-atunci, calici cum suntem, ce-o să ne facem?”

Pentru clienţii localului, fusese ultima zi de libertate absolută înainte să revină

baba din concediu. Ea era titulara postului de barmaniţă şi, totodată, omul de
încredere al patronului. Având vocaţie de zbir, le impunea o disciplină de fier celor
care nu se încadrau în limitele rezonabilului.
− Vii aici în stare de ebrietate? Ieşi afară, nenorocitule, că-ţi dau una de te ia
dracul! răcnea la un scandalagiu.
− Când te-oi da o dată cu curul de pământ, bucăţi ies din tine! zbiera la altul.
− Baba-i ţicnită, fugăreşte oamenii, îi bate cu mopul; tu mai lipseai din această
Apocalipsă, i se plângea cel care fusese alungat celui care vroia să intre.
62
 Un idealist răuvoitor i-a făcut o descriere suprarealistă: „Are buzele subţiri precum
foaia de ţigară şi faţa, ca o gheabă pleoştită şi mâncată de viermi, ultima dintr-un pâlc
oarecare, în privinţa căreia încă te mai gândeşti dacă s-o iei sau s-o laşi. Când o face
pe supărata, zbârciul de pe faţă i se duce mai jos ca mandibula. Dacă ar începe să
latre, nu m-ar mira să şi muşte. Iar ochii îi sunt ca de viperă. Doi colţi de şarpe şi
limbă bifurcată să mai fi avut, şi-am fi fost până acum exterminaţi, chit că rămânea
barul fără clientelă.”
Mie unuia mi se părea chiar simpatică. Apreciam faptul că era mai întotdeauna la
curent cu ultimele dezvăluiri din presa de scandal, ştirile din lumea mondenă şi
bârfele de tot felul. În această privinţă, trebuie spus că nu pierdea nici un număr din
Click!, Cancan şi Libertatea, publicaţiile ei preferate de când foamea de senzaţional
devenise la ea patologică. Şi le procura singură sau prin intermediari şi zilnic răzuia
tichete pentru concursuri, deşi niciodată nu câştiga nimic.
Fiindcă-şi făceau confidenţe, Alin o cunoştea cel mai bine.
− Mă mir cum o fiinţă de condiţia ei e în stare să treacă atât de uşor de la un
comportament sau de la un limbaj la altul, mi se confesa, la rându-i. „Ce faci,
Alinaş?” mă întâmpină când e mai bine dispusă. Iar eu, cobră, dau din cap, ca un om
amărât, şi îi spun: „Sunt falit, doamnă. Daţi şi dumneavoastră o bere?” „Cum să nu!”
zice ea, fiindu-i cât se poate de limpede că mi-o va trece în contul datoriei. Ştie că e
prilejul cel mai bun să-mi povestească despre fiica ei din Italia, să mi se plângă de
una sau de alta, iar eu dau din cap în semn că o ascult, deşi mă gândesc la treburile
mele. Felul în care-mi vorbeşte e cel al unei mame: duios, melancolic. Şi vine unul
Ion, care de ceva timp avea interdicţie în bar. Cum a dat cu ochii de el, i-a şi atras
atenţia: „A zis nea Patrocle că n-ai ce căuta aici. Ai făcut panaramă nu ştiu când şi nu
vrea să te mai vadă.” Stă ăla, o ascultă, se scarpină după ureche, se mai uită o dată la
ea, apoi îi trage o înjurătură: „Hârca dracului!” Şi iese, fuge afară. Baba, după el:
„Lua-te-ar dracu’ de boschetar!” După care se-ntoarce la masa unde îmi serveam
berea. „Da, mamă, şi cum îţi spuneam...!” E uimitor cât de repede poate să treacă de
la o stare de spirit la alta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Boschetarul ăla e
zugrav de meserie, iar într-o zi patronul l-a pus să-i văruiască pereţii în contul unei
datorii mai vechi, pe care, după ce că era considerabilă, baba i-o mai şi umflase.
63
Apoi, i-a dat viteză, punându-i şi interdicţie. El ştiind asta, vine beat de prin alte
crâşme, intră la Patrocle şi se duce direct la babă, cu pumnii încleştaţi, fără să scoată
iniţial nici un sunet. Ea se uită la el cu mult calm şi parcă i-ar spune: „Mă, pleacă de-
aici, că dacă-ţi scap una, grămadă te fac!” „Îmi dai şi mie voie să servesc ceva?”
îndrăzneşte el, totuşi, cu o voce înfundată. „Nu pot, fiindcă mi-a interzis patronul.”
„Ei, stai că te-aranjez eu!” o ameninţă el, fără să facă, în realitate, nimic. Şi numai ce-
o vezi punând mâna pe mop şi altoindu-l bine: „Păi futu-ţi Dumnezeii mă-tii de
boschetar, tu cu mine ţi-ai găsit să te pui?!” Iese el afară cu mâinile pe cap, dar nu
pleacă de tot. Stă ce stă şi revine în cadrul uşii, nu mai aproape. „Baba dracului!”
Virgil e singurul ei naş. Nu ştiu de ce, dar i-a prins frica. „Ţi-am mai cerut o bere, şi
nimic!” i-a bătut într-o zi obrazul. „Să-mi sară ochii, nea Virgil, da’ nu ţi-am dat?”
„Să-ţi sară odată, da’ văd că nu-ţi mai sar! La cât eşti de mititică, când te-oi ridica pe
sus şi te-oi da de pământ...!” La care ea se ascunde după tejghea şi, până nu vine
patronul, nici că mai iese de-acolo. Dacă vrei să bei ness sau cafea, trebuie să te duci
cu plicul de-acasă. Şi nu cu unul, ci cu mai multe, ca să-i rămână şi ei. Fănică, când
vrea să vină la bar, mai întâi mă sună. „Cine-i de serviciu? Baba? Nu-mi mai trebuie.”
De ce să mai vadă acritura aia? Cineva mi-a şi zis odată: „Decât s-o văd pe babă, mai
bine beau un butoi de moare de varză. Nu ne tihneşte de răul ei.” Patronul o ţine
tocmai pentru că-i zbir. Când vrea să spele pe jos şi vede că nu ne urnim de la mese,
dă cu clor peste tot, de ni se-nfundă nasurile. Vreau să spun: cloramină din aceea
pentru desfundat veceuri. Trebuie să ieşi cu japca, n-ai încotro. Altfel ţi se-ntoarce
stomacul pe dos. Rămâi doar dacă ai nasul înfundat. Uneori trebuie să-i mai dai şi
dreptul, ca să ai trecere la ea. Cum i l-ai dat, eşti omul ei. E bine şi în natură, nu doar
în bani. Nu cumva să te-audă c-ai plecat la urzici şi că nu i-ai dat o mână. Sau că ai
prins beldiţă şi nu i-ai dat şi ei câţiva peştişori. Sau că ai adus mere şi nu i-ai dat şi ei
barămi două. Nu-ţi cere, dar îţi aruncă o privire care te face să te simţi vinovat. Când
îţi trânteşte berea pe tejghea, e deja ceva dubios, e semnul cel mai clar că i-ai înşelat
aşteptările. Dacă mă gândesc bine, baba e mai ceva decât şmecherii care-ţi cer taxă de
protecţie ca să mergi liniştit prin oraş. Dacă Mahmurel cere o vodcă care costă, de
exemplu, patruzeci şi cinci de mii de lei, iar el nu i-a lăsat cincizeci de mii, pe
următoarea o bea îndoită cu apă. Cum el deja s-a ameţit, nu-şi mai dă seama că a
64
doua nu mai are aceeaşi tărie ca prima. Şi chiar dacă simte, nu poate să spună nimic,
fiindcă mai ia şi pe datorie, deci e trecut în caiet. Păi să-ndrăznească Mahmurel să-i
atragă atenţia! Parcă-l şi văd: „Doamnă, da’ aţi pus apă-n ea?” „Vai de mine, eu?!
Doamne fereşte!” Mă duc într-o zi la bar. Era ea de serviciu. Aş fi băut şi eu ceva.
Berea era caldă, iar eu nu servesc cloceală din aia. „Atunci daţi-mi o sută de
Stalinskaia.” Sticla din care ar fi vrut să îmi toarne mai avea doar un deget. „Doamnă,
nu vă supăraţi, desfaceţi-mi şi mie una nouă, fiindcă oricum vine Mahmurel şi-o bea
el pe asta.” Deşi a cam strâmbat din nas, a desfăcut la ochii mei o sticlă neîncepută,
de i-a pârâit capacul, şi mi-a turnat de la mama lor cincizeci de mililitri la patruzeci
de grade. În urma mea, bineînţeles, i s-a reîntregit conţinutul. Eu am văzut cum face,
dar nu i-am spus lui Mahmurel, fiindcă nu vreau să bag zâzanie între ei. Sunt prieteni
buni. Ea împinge capacul înapoi până se-ncalecă la loc marginile acelea care, prin
desfacere, se rup, adică până se-aude poc. Mahmurel, cum aude poc!, cum s-a liniştit.
E convins că el a dezvirginat sticla. Fiindcă merge pe încredere. Şi, oricum, nu vine
niciodată la Patrocle treaz complet. Mai dugheşte cu şeful lui câte două-trei sute de
tărie, aşa că sunt prea puţine şanse să realizeze că, de fapt, baba profită de el. Ea mi-
ar fi dat şmelţul ăla care rămăsese pe fund, dacă nu-i atrăgeam atenţia: „Doamnă, nu
vă supăraţi, ştiţi că eu nici berea de pe fundul sticlei n-o mai beau.” La cât e ea de
acră, s-a făcut la faţă ca mărul pădureţ. În amintirea urzicilor pe care i le-am dus, n-a
mai zis nimic. A înghiţit un nod cât o minge de tenis de câmp. Într-o dimineaţă,
opreşte în faţa barului o căruţă cu ţigani. Iese ea din bar şi îi spune căruţaşului să
plece de-acolo, fiindcă în locul acela parcarea e interzisă. „Dacă vine poliţia...!” Cu
alte cuvinte, încerca să-i sugereze cam ce i-ar face organul de ordine dacă i-ar găsi
căruţa parcată neregulamentar. Ca şi cum l-ar fi ars cu aruncătorul de flăcări, nu
altceva. „Stai, doamnă, puţin! Am numere la căruţă, ce să ne facă nouă poliţia?” De
fapt, ea nu suportă ţiganii de nici o culoare. Iar pe căldărari, să nu-i vadă. Cum intră
în bar, cum le spune că n-are rest, n-are bere, n-are rachiu, deşi toate-s la vedere. „N-
am, n-am, n-am!” „Atunci băgăm şi noi un leu la păcănele.” „Nu se poate, fiindcă
vine patronul să citească.” Cum pleacă din crâşmă, ea după ei afară. „Lua-v-ar
dracu’!” Iar din ochi parcă i-ar ieşi lasere. Păi să fi venit ţiganii ăia şi cu hârtii de câte
cinci sute, sigur le-ar fi spus că n-are să le dea rest, numai ca să nu-i servească. Parcă
65
o şi aud: „Cum îmi vii, domnule, la ora asta cu bani neschimbaţi, când eu am doar doi
clienţi în crâşmă?!” Ca şi cum, dacă vin cu o bancnotă de cinci sute de mii, iar tu nu
ai mărunt, eu n-am cum să beau. Ea îşi rezervă exagerat de mult dreptul de a selecta
clienţii. Patrocle e deja un bar exclusivist în care intri doar dacă ei îi place de tine.
Ca mai toată clientela acelei cârciumi, nici Fănică nu o suporta, după cum nici
baba nu îl suporta pe el, deşi erau momente în care îşi făceau masaj unul altuia, ori se
luau reciproc în braţe, chiar dacă în sinea lor s-ar fi mâncat unul pe altul. Precum
uliul când îşi scoate ghearele ca să înşface, aşa arăta baba la spatele lui Fănică. Numai
că într-o dimineaţă, în timp ce ea spăla cu mopul pe jos, el îi declară, bineînţeles în
glumă:
− De-ai ştii ce drăgălaşă eşti cum stai aşa aplecată!
La care ea îi luă gluma drept compliment şi-l mângâie cu coada mopului pe burtă,
gângurindu-i ca o porumbiţă:
− Însărcinatul mamei însărcinat, mânca-l-ar mama pe el!
Fănică era însă convins că vorbele ei mieroase sunt doar de complezenţă.
− Când mă vede baba că intru în bar, mă ia cu „Ce mai faci, nea Fănică”, dar în
mintea ei sigur îşi spune: „Lua-te-ar dracu’ şi aşa şi pe dincolo!”. Într-o seară, îl iau
cu mine pe Nebunică şi mergem la Patrocle să servim câte-o bere. De când am intrat,
am văzut că se uită chiorâş. Îi cer două beri, dar ea, de colo: „Mă ţii mult?” „Păi cât e
ceasul?” „Nouă şi jumătate.” „Dă două beri imediat, auzi? „Mi-a spus şeful că pot să
închid.” „Mă doare-n cot de el. Mie-mi dai două beri, aşa cum ţi-am cerut.” „Da, dar
le bei repede.” „Las’ că ştiu eu cum să le beau.” Odată mă-mbăt şi mă iau de ea: „Te
comporţi de parcă tu ai fi patroană aici? Pe ăla îl baţi, pe ăla îl înjuri, doar cui doreşti
îi dai de băut sau îi pui aparatul în priză... Eu atât ştiu: Clientul nostru-i stăpânul
nostru. Datorită nouă iei tu salariu.” Vreo câteva zile n-am mai dat pe la crâşmă. Îi
spuneam lui Alin să facă el comanda şi să-mi aducă berea afară. Nu pentru că mi-ar fi
fost teamă sau ruşine de ea, ci fiindcă nu vroiam s-o mai văd în faţa ochilor. „Da’ nu
ţi-e oarecum? îi zic. Păi noi am fost oameni cu tine! Ori de câte ori veneam de
undeva, ia o traistă de cireşe, ia o traistă de nuci, ia ciupercile astea, ia un kil de peşte,
şi tot nu suntem băieţi buni? Când s-a deschis barul ăsta, tu nici nu erai venită în
Bacău.” Într-o altă seară, nu mai vroia să ne servească. Îl sun pe patron: „Măi, n-auzi,
66
da’ asta-i crâşma ei sau crâşma ta?! Fă-ne şi pe noi să pricepem! Ce scrie pe uşă?
Program până la ora 23, da? Păi până la 23 mă serveşti tu pe mine. După aia mături,
speli, faci ce vrei. Dacă nu, îţi sparg tot şi-mi bag picioarele-n ea de crâşmă.” I-a dat
Patrocle telefon babei şi i-a spus: „Dă-le de băut şi lasă-mă-n durerea mea!”.
− Eu sunt mai cobră, recunoştea Alin. Apar pe la zece seara şi-o fac pe supăratul.
„Doamnă, aţi spălat pe jos, asta e!” Iar ei i se face milă de mine: „Ce-i, Alinaş,
mamă?” „Aş vrea să beau şi eu o bere, dar văd că nu se poate.” „Te servesc, cum să
nu!” „Da, dar vă dau banii mâine.” „Se pune problema?!” De fapt, sunt singurul care
ştiu să mă port cu ea. Când îi vin dracii, eu îi văd acreala de pe faţă. Atunci o ating şi
mai tare, fiindcă mai acrită decât este nu are cum să fie. „Doamnă, văd că staţi prost
cu nervii.” Când e furioasă, cobra se ridică în coadă şi îşi face gâlma aceea la gât,
tocmai ca s-o poţi vedea, pe când şarpele de alun e mic şi de culoarea mediului în
care trăieşte. Ăsta, cum a sărit, cum te-a percutat. Nici nu ştii de unde ţi se trage.
Baba e ca şarpele de alun, iar norocul meu e că-s injectat cu toate serurile
antiveninoase. N-am nici o treabă. Fiindcă sunt călit de mama. Dacă ea n-a reuşit să
mă pună la punct, care-i educatoare, păi baba n-are nici o şansă.

Venea Crăciunul şi iarna era deplină. Neavând nici o ocupaţie, cei doi prieteni se
întâlneau zilnic în bar la Patrocle, ca să studieze presa, pe care şi-o cumpărau separat:
Fănică, de la vânzătorii ambulanţi din apropiere, iar Alin, de la un chioşc aflat la
distanţă, de unde aducea şi ziarele babei. Astfel, în timp ce primul studia îndelung
oferta locurilor de muncă din cotidianul local Deşteptarea, cel de-al doilea parcurgea
cu vioiciune ştirile de tot felul din presa centrală, oprindu-se îndeosebi asupra celor
sportive. Atrasă de titlul unui articol apărut în Cancan, baba se simţi îndreptăţită să le
împărtăşească şi colegilor ei de lectură conţinutul acestuia:
− Auziţi ce scrie aici? Profesorii de religie îi ameninţă pe elevi că, dacă nu-şi fac
semnul crucii când trec pe lângă o biserică, le va merge rău toată ziua.
Fănică avea propria lui opinie vizavi de subiectul în cauză:
− Aici e cu dus-întors. Eu nu prea obişnuiesc să mă închin, dar odată m-am trezit
în faţa unei biserici şi mi-am făcut o cruce până la pământ, după zicala „Fă-ţi crucea

67
mare, că dracu’-i bătrân”, pentru ca la prima intersecţie să dea o crâşmă peste mine.
Abia pe la miezul nopţii am ajuns acasă rupt de beat şi fără o leţcaie.

Odată cu intrarea în noul an, nevoia de bani îi obligă pe amândoi să-şi caute
serviciu. Fănică încercuia anunţurile asupra cărora cădea de acord cu Alin, după care
suna la fiecare număr de telefon specificat în acestea. Într-o dimineaţă, aveau de dat
un interviu pentru postul de şofer, la un birou de copiat acte. Fănică îşi aştepta
prietenul la Patrocle, ca să plece împreună, şi-ntre timp băuse şi el o bere, ca tot
omul. Cum intră în bar, Alin îl văzu cu sticla pe masă.
− Dă-o dracului, nea Fănică! Doar mergi să te angajezi ca şofer. Ai băut, ca să te
miroase ăia? Or să spună că eşti neserios. Uite, vin cu dumneata, dar nu le zic că
vreau să m-angajez şi eu.
Nu o comisie de selectare a personalului îi aştepta însă la biroul cu pricina, ci o
babă simandicoasă, în sensul peiorativ al cuvântului. Alin o citise încă de la uşă. Un
an să fi lucrat pentru ea ca şofer şi, odată coborât din maşină, n-ai mai fi ştiut drumul
spre casă.
− Am venit în legătură cu anunţul din ziar, ieşi el la înaintare.
− Ce maşini aţi condus? îl luă angajatoarea direct, făcându-l să se piardă.
Avu totuşi prezenţa de spirit să-l lase pe Fănică în faţă, dacă tot se pretindea şofer
profesionist. „De fapt, vorba vine!” era de părere Alin, după ce îl văzuse conducând
Solenza lui frate-su. „Odată i-am dat-o şi de-atunci n-a mai pupat-o!”
Fănică îi răspunse femeii cu toată sinceritatea:
− Buceag, Trabant, Rabă.
Auzindu-i înşiruirea, pe Alin îl luă ameţeala.
− Programul e de patru ore pe zi, îl anunţă dumneaei, fără să precizeze dacă asta
însemna patru ore de la opt la douăsprezece sau patru ore toată ziua, adică o jumătate
de oră acum, o jumătate de oră peste trei ore şi aşa mai departe.
− Aş dori un pensionar pentru postul ăsta.
Fănică se încadra de minune.
− Aţi condus vreun Logan? îl întrebă pe un ton care te făcea să crezi că respectiva
maşină ar fi un fel de navă spaţială.
68
 Constatând că prietenului său îi pierise graiul, Alin avu o intervenţie:
− Eu, unul, am condus Volkswagen Golf.
− Nu, dar Logan aţi condus? insistă femeia, uitându-se la amândoi ca la o singură
persoană. „Ce vrea să spună asta cu Loganul, domnule?” îşi repeta Alin, cu creierul
pe punctul de a-i face implozie.
− Păi Volkswagen-ul nu-i tot maşină? îi dădu replica Fănică.
− Bine, aici aveţi dreptate! Atunci, să dăm o probă.
− Ştiţi, m-am întâlnit mai înainte cu un prieten şi am servit o bere! se scuză
Fănică, împletind adevărul cu minciuna.
− Dar dumneavoastră, nu vreţi să încercaţi? îl întrebă şi pe Alin.
− Doamnă, eu nu-s pensionar.
− Dar... totuşi!
− Păi nu, fiindcă prietenul acela sunt eu, făcu un apel la sinceritate .
− Ah, înţeleg! Atunci, mâine la ora douăsprezece puteţi veni să facem o probă?
Probă? Păi cu baba aia aşezată în dreapta ar fi trebuit să mergi cu treizeci de
kilometri la oră, să semnalizezi la fiecare intersecţie, să faci tot ce scrie şi ce nu scrie
în codul rutier şi să-ţi mai pui şi câte două rânduri de centuri. Cum au ieşit pe uşă,
Fănică i-a şi zis:
− Nu ne sună baba asta cum nu-s eu popă!
Iar când au ajuns la jumătatea drumului spre casă, a continuat:
− Şi, la o adică, ce înseamnă patru ore? Că ar trebui să stau după curul ei toată
ziua? Du-te colo, du-te dincolo, aşteapt-o la piaţă, aşteapt-o nu ştiu unde! Oricum nu
sună. Şi chiar dacă sună, nu-mi trebuie.
Bravo, nea Fănică, ai mai fost undeva să te angajezi! dialogă Alin cu sine însuşi.

A doua zi dis-de-dimineaţă, îi aştepta o altă piatră de încercare, de data asta la o

brutărie. Alin trecu pe la Patrocle, ca în ziua precedentă, şi-l găsi pe Fănică uşor
abţiguit.
− Ce faci, bre? Iar mergi cu berea-n gât la interviu? îi făcu îndată observaţie.
În Deşteptarea scria clar: Lăsaţi CV-ul la brutăria X din zona Y, fiind vorba tot de
un post de şofer. Cum au ajuns acolo, au intrat într-o încăpere cu o tejghea într-o
69
parte, la care nu servea nimeni. O angajată dădea cu mătura pe jos. Văzând că le
ignoră prezenţa, Alin ochi pe un colţ al tejghelei un teanc de hârtii, îşi depuse CV-ul
alături şi dădu să plece. Numai că Fănică nu avea la el nici o hârtie cu datele
personale şi, dacă tot venise, întrebă femeia unde îi este şeful.
− E plecat, îi răspunse ea sec. Sunteţi pentru angajare?
− Dar pentru ce?
− Păi lăsaţi-vă CV-ul aici şi vă sună el, dacă e cazul.
Iritat de situaţie, Fănică îl rugă pe Alin să-i facă acel CV, iar acesta, constrâns de
împrejurări, luă o coală de hârtie dintre cele aflate pe tejghea, tăie cu pixul ce era
scris pe recto, o întoarse pe partea cealaltă şi îi ceru lui Fănică să-i spună datele.
− Ce date?
− Când te-ai născut, ce şcoală ai făcut, unde ai lucrat.
− Hai, domnule, lasă-mă cu prostiile astea!
− Dar mata ce credeai că înseamnă un CV?
− Nu vreau să ştiu, nu mă interesează! se isteriză brusc Fănică. Să mă cheme
patronul faţă în faţă, te plac, mă placi, de nu, la revedere, ce tot atâtea hârtii, hârtii,
băga-mi-aş picioarele-n ele hârtii!
Neavând de cine să se ia, intră pe uşa interioară direct în secţia de producţie.
− Alo, domnu’, n-aveţi voie aici! îi strigă angajata, după ce trecuse pe lângă ea
val-vârtej.
− Cu şeful, cu şeful vreau! urlă el, în culmea delirului. Hârtii, hârtii, ce tot atâtea
hârtii! Ca să purtaţi omul pe drumuri! De ce nu-i şeful aici, să mă vadă?
Alin îl trăgea de mâneci, simţind că intră în pământ ruşine.
− Hai să plecăm, omule! Oricum, nu te mai angajează nici dracul, după tot circul
ăsta.
− Păi ce? A ajuns o vânzătoare să mă angajeze? Eu cu şeful vreau să vorbesc, nu
cu vânzătoarea. Invită-mă să stau de vorbă cu tine, să te cunosc, să mă cunoşti, nu să-
mi las CV-ul la fiecare măturătoare căreia puţin îi pasă de problemele mele, de viaţa
mea.
− Hai, bre nea Fănică, să mergem! continua Alin să-l tragă spre uşa de la intrare.

70
 − Că aşa facem noi proştii: ne lăsăm CV-urile la voia întâmplării, iar pe urmă nu
ne mai sună nici dracul. Da’ nu se poate, domnule, aşa ceva!
Cu chiu, cu vai reuşi Alin să îl scoată afară şi să-l ducă la Tequilla, barul unde-l
cinsti cu o bere, ca să-l împace.
− Uită-te şi tu ce frumos e aici! constată Fănică la un moment dat. Nu ca la
Patrocle. Masă de biliard, plasmă, scaune confortabile, servire ireproşabilă. De ce nu-
i zici patronului, dacă tot îl cunoşti, să facă o crâşmă ca asta şi la noi în cartier, că m-
am săturat până-n gât de barul lui Patrocle?
− Păi sigur, ca să bântuieşti după aceea de la o cârciumă la alta!

Veni şi martie, ca o firavă insinuare a primăverii. Fiind de principiul că, dacă ai

chef să ieşi la o bere, mergi şi în şlapi, deci nu contează, Alin s-a dus la Patrocle în
hainele cu care tocmai venise de la pescuit. Baba îl împrumutase cu optzeci de mii de
lei, ca să-şi trateze cu antibiotice o infecţie dentară, iar el, drept răsplată, i-a adus
câţiva bibani într-o plasă. După care, a scos din buzunar o bancnotă de sută de mii şi
i-a spus:
− Doamnă, opriţi-vă datoria, iar de restul daţi-mi o bere.
Baba i-a întins douăzeci de mii de lei înapoi şi i-a făcut ea cinste cu o bere, drept
mulţumire pentru bibanii aceia. Şi apare Fănică în costum negru şi cămaşă albă,
bărbierit, parfumat, aranjat din toate punctele de vedere. Când îl văzu pe Alin în
ţinută de pescar, din radioasă, faţa îi deveni pământie.
− Ai fost la pescuit?
− Da, i-a răspuns acesta, cu un sfert din vocea sa obişnuită.
− Şi-ai prins ceva?
− Vreo zece kile.
− Păi, aş fi vrut şi eu două.
− Îmi pare rău, dar l-am vândut pe tot.
− Dai şi tu o bere până mai târziu?
Fănică, în costum, Alin ca boschetarii. „Păi, dacă nu ai bani, cum poţi să ieşi din
casă aşa ferchezuit?” ar fi vrut Alin să-l întrebe. Baba stătea cu capul pe tejghea, de
parcă i-ar fi fost pus acolo. Nu i se vedea nici măcar gâtul. Arăta ca un hrib degerat.
71
Dacă-i dădeai un bobârnac i se ducea de-a rostogolul. Ea îl filmase pe Fănică chiar de
la intrare. I s-a părut antipatic din prima. Iar acum, că îi ceruse lui Alin o bere, după
ce îl cinstise ea pe Alin cu una, i s-a părut de-a dreptul antipatic.
− Unde te duci îmbrăcat aşa? îl întrebă prietenul lui.
− La un interviu.
Capul babei se schimonosi de ziceai că nu-i capul ei. După ce plecă Fănică din
bar, Alin o întrebă:
− Doamnă, da’ ce s-a-ntâmplat de vă uitaţi aşa urât la nea Fănică? V-aţi certat cu
el?
− Dă-l dracului! Sunt sătulă până peste cap de interviurile lui.
Avea baba o greaţă în ea, de parc-ar fi ieşit direct din borcanul cu murături.
Nu a trecut nici o oră şi a venit Fănică înapoi. Era cam abătut, semn că nici de data
aceasta nu avusese norocul să se angajeze. Acum, baba îl privea ca şi cum ar fi vrut să
sufle asupra lui, să-l facă să dispară cumva din peisaj, atât de insuportabil îi devenise.

Alin era la toaletă, când îi sună telefonul. Se uită pe ecran şi văzu afişat numele
părintelui Ahile:
− Alo? Da? îl abordă cu un aer umil.
− Unde eşti? Acasă?
− Nu, sunt la o prietenă, minţi el, fiindcă nu dădea bine să recunoască în faţa popii
că îşi petrece vremea prin cârciumi.
− La peşte? Unde la peşte?
Potrivit calendarului ortodox, prima săptămână din martie a acelui an se afla sub
semnul dezlegării la peşte, aşa încât părintele Ahile, ştiind că Alin se mai ocupă şi cu
pescuitul la plasă, ar fi vrut probabil să i se facă o pomană.
− Nu, părinte, la o prietenă, îl lămuri fostul său angajat.
− Am nevoie de tine la livadă.
− Ce să fac, părinte, pe timpul ăsta acolo? Nici n-au înflorit pomii.
− Acum e vorba de puieţi.
Alin îşi aminti că în livada de cireşi, vişini şi pruni fuseseră plantaţi puieţi de măr
pe douăzeci de rânduri şi, bănuind că tâlharul de popă urmărea să-şi ducă la el în
72
grădină câteva exemplare, trase concluzia că nu merită efortul. „Nu tu o fructă
coaptă, nu tu ceva de care să te bucuri. Ce să fac? Să stau şi să chiui prin livadă de
nebun? Dacă n-ai ce să furi, mai bine stai acasă” – au fost gândurile lui de o clipă.
− Îmi pare rău, dar nu pot să vin, fiindcă sunt bolnav, găsi o scuză, pe care o făcu
să sune cât mai plauzibil.
− Vai, m-aţi omorât cu toţii în dimineaţa asta! se căină popa, supărat că treburile
nu-i mergeau după cum îi era voia.
Când Alin reveni de la toaletă, lui Fănică tocmai îi suna telefonul. Consultă
ecranul aparatului şi constată că îl caută părintele Iustinian. Neştiind la ce să se
aştepte, îşi luă inima-n dinţi şi, dregându-şi glasul, fie ca să-şi camufleze emoţia, fie
ca să-şi etaleze prestanţa, găsi de cuviinţă să-i răspundă:
− Alo?
− Ai putea să vii de mâine la livadă? tună vocea sfinţiei sale, fără nici o
introducere.
− Ce să fac, părinte, acolo pe vremea asta? îl apucă pe Fănică un frison, doar
imaginându-se în acel loc, într-un moment al pierzaniei.
− Ce ştii dumneata cel mai bine: să păzeşti.

73