BOLESLAW PRUS

Păpuşa
Vol. 1

I.
CUM APARE FIRMA „J. MINCEL ŞI S. WOKULSKI” VĂZUTĂ PRINTR-O STICLĂ DE BERE.
LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1878, când lumea era preocupată de pacea de la San-Ştefano, de alegerea noului
papă şi de eventualitatea unui război european, negustorii şi intelectualii dintr-o anumită parte a cartierului
Krakowskie Przedmiescie din Varşovia erau în aceeaşi măsură interesaţi de viitorul magazinului de galanterie „J.
Mincel şi S. Wokulski”.
Într-un restaurant renumit, unde se adunau seara la o gustare patronii magazinelor de lenjerie şi ai
depozitelor de vinuri, caretarii, patronii atelierelor de pălării, respectabilii capi de familie care trăiau din rente,
precum şi proprietarii imobilelor de raport, se discuta cu tot atâta aprindere despre înarmările Angliei ca şi despre
firma „J. Mincel şi S. Wokulski”. Învăluiţi în fumul trabucurilor, aplecaţi asupra sticlelor de culoare închisă,
cetăţenii acestui cartier făceau prinsoare că Anglia va avea, sau nu va avea succes, şi că Wokulski va da faliment,
susţineau că Bismarck este un geniu, declarau că Wokulski e un aventurier, criticau atitudinea preşedintelui Mac-
Mahon, sau afirmau că Wokulski s-a smintit de-a binelea, ba poate ceva şi mai rău…
Domnul Deklewski, caretar de profesie, care îşi datora averea şi situaţia în societate unei activităţi
perseverente în branşa fabricării trăsurilor, ca şi consilierul Węgrowicz, care de douăzeci de ani era efor al unei şi
aceleiaşi societăţi filantropice, îl cunoşteau pe Wokulski mai de demult şi-i prevesteau ruina în gura mare.
— Un om care îşi părăseşte branşa, care nu ştie să-şi preţuiască norocul, ajunge cu siguranţă la ruină, la
faliment! … spunea domnul Deklewski.
Iar consilierul Węgrowicz, după fiecare afirmaţie atât de profundă şi sentenţioasă a prietenului său, adăuga:
— Un smintit! … Un smintit! … Un aventurier! … Józio, mai adu o sticlă de bere. Câte sunt până acum?
— Şase, domnule consilier. Viine! … răspundea Józio.
— Am ajuns la a şasea? … Repede mai trece timpul! … Un smintit! … Un smintit… mormăia consilierul
Węgrowicz.
Pentru obişnuiţi restaurantului aceluia, pentru patroni, chelneri şi picoli, pricinile nenorocirilor care trebuiau
să se abată peste capul lui S. Wokulski şi peste magazinul său erau tot atât de clare ca şi lumina lămpilor de gaz din
local. La obârşia lor stăteau firea neastâmpărată, viaţa aventuroasă şi mai ales ultima ispravă a omului care, deşi îşi
avea pâinea asigurată şi putea frecventa un restaurant atât de onorabil, renunţase de bunăvoie la restaurant, lăsase
magazinul în plata Domnului şi plecase, cu tot bănetul rămas de la nevastă-sa, să facă, avere de pe urma războiului
din Turcia.
— Şi te pomeneşti că face… Furniturile pentru armată sunt o afacere straşnică! se amestecă în vorbă domnul
Szprot, agent comercial, care se abătea prin local din când în când.
— N-o să facă nimic! răspunse domnul Deklewski. Şi în timpul ăsta magazinul se duce de râpă! Din
furnituri se îmbogăţesc numai evreii şi nemţii; ai noştri nu se pricep la aşa ceva.
— Dar poate că Wokulski se pricepe…
— Un smintit! … Un smintit! … mormăi consilierul.
— Józio! mai adu o sticlă. A câta-i?
— A şaptea? … Repede mai trece timpul!
 Agentul comercial, pe care profesiunea îl obligă să aibă despre negustori informaţii multilaterale şi
amănunţite, îşi mută sticla şi paharul la masa consilierului şi, aruncând o privire mieroasă în ochii umezi ai acestuia,
îl întreabă încet:
— Pardon, domnule consilier, dar de ce spuneţi că Wokulski e un smintit? … Nu doriţi o ţigară? … Eu îl
cunosc întrucâtva. Am avut întotdeauna impresia că este o fire închisă şi mândră. La un negustor discreţia este o
mare calitate, iar mândria, un defect. N-am băgat însă de seamă că Wokulski ar da semne de sminteală.
Consilierul luă ţigara de foi, fără a arăta însă nici un fel de recunoştinţă. Faţa lui rumenă, încadrată de părul
alb, de favoriţi şi de barbă, semăna în clipa aceea cu un rabin montat în argint.
— Spun că-i un smintit, răspunse el, muşcând tacticos trabucul şi aprinzându-l, spun că-i un smintit deoarece
îl ştiu de… stai puţin… de cincisprezece, şaptesprezece… de optsprezece ani! … Din anul 1860. Pe vremea aceea
luam masa la Hopfer. L-ai cunoscut pe Hopfer? …
— Pfii…
— Wokulski era atunci băiat de prăvălie la Hopfer şi avea vreo douăzeci şi ceva de ani.
— În comerţul de vinuri şi delicatese?
— Da. Ţi, uite, pe vremea aceea îmi servea berea ţi friptura ŕ la Nelson, aţa cum face Józio acum…
— Şi apoi a trecut în branşa galanteriei? întreabă agentul.
— Ai răbdare! îl întrerupse consilierul. A trecut, dar nu în branşa galanteriei, ci la liceu, şi apoi la
Universitate! Pricepi? I-a intrat în cap să ajungă savant…
Agentul începu să dea semne de mirare.
— Ce caraghioslâc! Şi de unde până unde i s-a năzărit una ca asta?
— Ei, de unde! Simplu! Din legăturile lui cu Academia de Medicină şi cu Şcoala de arte frumoase… Pa
vremea aceea toţi aveau gărgăuni, iar el nu voia să fie mai prejos decât alţii. Ziua servea clienţii la bufet şi ţinea
socotelile, iar noaptea învăţa…
— Tare bine i-o mai fi servit!
— Ca toţi ceilalţi! i-o reteză consilierul, făcând cu mâna o mişcare de plictiseală. Numai că nu era nici o
plăcere să te servească el: pentru cea mai mică observaţie, smintitul se încrunta ca un asasin… Se înţelege că îl
tachinam cât puteam; îşi ieşea din sărite când cineva îi spunea „domnule doctor”. Într-o zi s-a răţoit în aşa hal la un
client, încât a fost cât pe ce să iasă cu bătaie.
— Şi, bineînţeles, negoţul patronului suferea!
— Câtuşi de puţin! Când s-a răspândit în Varşovia ştirea că un băiat de prăvălie de la Hoflet vrea să se
înscrie la liceu, o mulţime de oameni începură să ia masa acolo. Îndeosebi studenţimea umplea restaurantul.
— Şi s-a înscris?
— Da, s-a înscris. Apoi a dat examen şi la Universitate. Dar să vezi drăcie, continuă consilierul, plesnind cu
palma genunchiul agentului, în loc să ducă învăţătura până la capăt, a părăsit şcoala chiar din primul an…
— De ce?
— Ei, s-a înhăitat cu alţii de teapa lui şi s-a apucat de nişte isprăvi care ne dau de furcă până şi astăzi. În cele
din urmă a nimerit pe undeva, pe lângă Irkuţk.
— Mare drăcovenie, domle! se miră agentul comercial.
— Şi asta încă nu-i tot… În 1870 s-a întors la Varşovia cu ceva parale… Şase luni încheiate şi-a tot căutat de
lucru, ocolind însă comerţul de coloniale, pe care-l urăşte şi acum. Până la urmă, folosindu-se de protecţia actualului
său om de încredere, Rzecki, s-a introdus în magazinul doamnei Minclowa, care tocmai atunci rămăsese văduvă, şi
după un an s-a însurat cu ea, cu toate că era mult mai bătrână decât el…
— N-a fost prost! observă agentul.
— De loc. Dintr-o lovitură şi-a asigurat şi existenţa, şi un câmp de activitate care l-ar fi putut mulţumi până
la sfârşitul vieţii. Numai că l-a cam frecat baba!
— Astea se pricep de minune la aşa ceva…
— Ba bine că nu! completă consilierul. Dar să vezi ce-nseamnă să ai noroc! Acum un an şi jumătate, baba a
mâncat prea mult şi a murit, iar Wokulski, după o robie de patru ani, a rămas liber ca o păsărică, cu un magazin bine
asortat şi cu treizeci de mii de ruble bani gheaţă, pentru care trudiseră două generaţii ale familiei Mincel.
— Are noroc.
 — A avut, îl corectă consilierul, dar n-a ştiut să-l preţuiască! Altul, în locul lui, s-ar fi însurat cu o fată
cuminte şi ar fi trăit în belşug. Pentru că dumneata ştii ce-nseamnă să ai astăzi un magazin cu renume, cu un vad de
mâna întâi! … Dar nu! Smintitul lăsă totul baltă şi plecă să facă afaceri de război. I-a intrat în cap să ajungă
milionar, sau dracu mai ştie ce!
— S-ar putea să ajungă! zise agentul.
— Ei aş! se răsti consilierul. Józio, mai adu o bere. Crezi dumneata că în Turcia o să găsească o babă mai
bogată decât răposata Minclowa? … Józio! …
— Viine! … Poftim, asta-i a opta…
— A opta? exclamă consilierul. Nu se poate. Ia stai… Adineauri fusese a şasea, pe urmă… Da, poate să fie
şi a opta. Repede mai trece timpul! …
Şi, totuşi, cu toate prezicerile sumbre ale oamenilor clarvăzători, magazinul de galanterie „J. Mincel şi S.
Wokulski” nu numai că nu dădea faliment, ci, dimpotrivă, făcea afaceri bune. Intrigată de zvonurile care circulau,
lumea vizita în număr tot mai mare magazinul; după ce Wokulski părăsi Varşovia, diferiţi negustori ruşi începură să
achiziţioneze mărfuri, comenzile se înmulţiră, se deschise credit în străinătate, cambiile fură plătite la timp… Între
timp magazinul gemea de clienţi, pe care de abia pridideau să-i servească cei trei vânzători: unul slăbuţ, blond,
părând că-i gata să-şi dea duhul de oftică, al doilea, un tânăr cu păr castaniu, cu barbă de filosof şi cu gesturi de
prinţ, iar al treilea, un ins elegant, mirosind a parfum ca un laborator de drogherie.
Dar nici interesul publicului, nici calităţile fizice şi psihice ale celor trei vânzători şi nici chiar reputaţia bine
stabilită a magazinului nu l-ar fi ferit poate pe Wokulski de faliment dacă afacerile n-ar fi fost conduse de domnul
Ignacy Rzecki, prietenul şi locţiitorul lui, aflat în serviciul firmei de patruzeci de ani.
II.
ÎNDELETNICIRILE UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL.
DOMNUL IGNACY LOCUIA DE douăzeci şi cinci de ani într-o cămăruţă din dosul prăvăliei. În acest amar
de timp magazinul îşi schimbase patronii şi podelele, dulapurile şi geamurile de la ferestre, sfera de activitate şi
salariaţii, numai camera domnului Rzecki rămăsese neschimbată. Aceeaşi fereastră posomorâtă, care dădea pe
acelaşi coridor, aceleaşi zăbrele, de care atârna păienjeniş vechi de peste un pătrar de veac, aceleaşi perdele, vechi şi
ele cu siguranţă de un sfert de secol, verzi cândva, acum însă îngălbenite de soare.
La fereastră, aceeaşi masă neagră acoperită cu postav, odinioară verde, azi tot numai pete. Pe masă, o
călimară mare, neagră, lângă nisiparniţa neagră şi ea, aşezată în acelaşi suport. Apoi o pereche de sfeşnice de alamă
cu lumânări de seu, pe care nimeni nu le mai aprindea. Urma şi un mic cleşte de oţel cu care nimeni nu mai tăia
mucurile. Un pat de fier cu o saltea foarte subţire. Deasupra lui, pe perete, o puşcă de vânătoare, pe care n-o mai
folosea nimeni, iar sub pat, o mandolină în cutia ei, ca un coşciug mic de copil. În sfârşit o canapea îngustă şi două
scaune îmbrăcate în piele, un lighean mare de tinichea şi un dulap mic de culoare vişiniu-închis. Acesta era tot
mobilierul camerei, care, fiind lungă şi întunecoasă, părea mai degrabă un cavou decât o locuinţă.
De un sfert de veac, felul de viaţă al domnului Ignacy rămăsese neschimbat ca şi camera.
Dimineaţa se trezea întotdeauna la orele 6. Asculta o clipă tictacul ceasornicului pus pe scaun şi se uita fix la
minutarele în linie dreaptă. Voia să se scoale încet, fără zgomot, dar picioarele reci şi mâinile cam înţepenite nu-l
prea ascultau; atunci se smulgea din aşternut, sărea drept în mijlocul odăii şi, după ce îşi arunca pe pat boneta de
noapte, fugea lângă sobă, la ligheanul uriaş, în care spăla din cap până în picioare, nechezând şi fornăind ca un
bătrân armăsar de rasă când îşi aducea aminte de curse.
În timp ce se ştergea cu un prosop gros, se uita încântat la pulpele sale uscăţive şi la pieptul păros şi
mormăia: „Uite, încep să mă îngraş!”
Ir, căţeluşul bătrân şi chior, sărea de pe canapea şi, după ce se scutura bine, ca să scape, desigur, de o
rămăşiţă de somn, râcâia cu labele în uşă. Se auzea apoi cum cineva suflă de zor în samovar. Domnul Rzecki, tot
îmbrăcându-se în grabă, dădea drumul câinelui, spunea bună ziua servitorului, lua din dulap ibricul, încerca în toate
chipurile să-şi prindă butonii la manşete, ieşea repede în curte să vadă cum e timpul, se opărea cu ceaiul fierbinte, se
pieptăna fără să se uite în oglindă şi la orele şase şi jumătate era gata.
În timp ce se pipăia ca să se convingă că şi-a pus cravata la gât, ceasornicul şi portofelul în buzunar, domnul
Ignacy lua din sertarul mesei o cheie mare şi, puţin gârbovit, deschidea solemn uşa din dos a magazinului, căptuşită
cu tablă. Intrau în prăvălie – el şi servitorul – aprindeau câteva lămpi cu gaz aerian, şi cât timp omul de serviciu
mătura pe jos, domnul Ignacy îşi punea ochelarii şi citea în carnetul său programul zilei: „De depus la bancă opt
sute de ruble! Aha… De expediat la Lublin trei albume şi o duzină de portofele… Da, chiar aşa! De trimis la Viena
o mie două sute de guldeni… De recepţionat transportul de la gară… De făcut observaţie curelarului pentru că n-a
trimis valizele… Nimica toată! … De făcut o scrisoare pentru Stas… Nimica toată…”
După ce termina de citit, mai aprindea câteva becuri de gaz şi, la lumina lor, trecea în revistă mărfurile din
galantar şi din dulapuri: „Butoni, ace, portofele… Bine! … Mănuşi, evantaie, cravate… Da, aşa e… Bastoane,
umbrele, saci de voiaj… Albume, truse… Cea albastră s-a vândut ieri… Sfeşnice, călimări, tampoane…
Porţelanuri… Sunt curios să ştiu de ce au trimis înapoi vasul ăsta! … Desigur… Nu, nu-i lovit… Păpuşi cu cosiţe,
teatru, carusel… Mâine va trebui să expunem în vitrină caruselul, pentru că fântâna a devenit banală. Nimica toată!
… E aproape opt… Pot să pariez că primul va sosi Klejn, iar Mraczewski, ultimul! Desigur… O fi făcut cunoştinţă
cu vreo guvernantă căreia i-a cumpărat o trusă pe credit şi cu rabat. Ce să-i faci… De n-ar începe să ia şi fără rabat
şi fără credit! …”
Tot mormăind astfel, umbla prin magazin, adus de spate, cu mâinile în buzunare şi cu căţelul după el. Când
domnul Ignacy se oprea şi se uita la vreun obiect, câinele se aşeza jos şi-şi scărpina cu un picior de la spate părul
lăţos şi des, în timp ce păpuşile, mici, mijlocii şi mari, brunete şi blonde, aşezate la rând în dulap, se uitau una la alta
cu ochi ficşi.
Uşa din gang scârţâi şi apăru domnul Klejn, vânzătorul cel slăbuţ, cu surâsul lui trist pe buzele vinete.
— Am fost sigur că ai să soseşti primul! Bună ziua! zise domnul Ignacy. Pavel, stinge lumina şi deschide
prăvălia!
Servitorul porni în grabă cu paşi grei şi închise gazul.
Peste o clipă se auziră lacătele zdrăngănind, drugii huruind, şi în magazin năvăli lumina zilei, singurul
muşteriu care nu-l dezamăgeşte niciodată pe negustor. Rzecki se aşeză la tejgheaua de lângă fereastră, iar Klejn îşi
luă locul său obişnuit, lângă rafturile cu porţelanuri.
— Ce-o fi cu patronul? Aţi mai primit vreo scrisoare de la el? întrebă Klejn.
— Sper să se întoarcă pe la jumătatea lui martie, cel mai târziu peste o lună.
— Dacă n-o să-l împiedice un nou război.
— Stas… Domnul Wokulski, se corectă Rzecki, îmi scrie că n-o să fie război.
— Cursurile la bursă, totuşi, scad… Adineauri am citit că flota engleză a intrat în Dardanele.
— N-are importanţă! Război n-o să fie. De altfel, oftă Ignacy, ce ne poate interesa pe noi un război la care
nu participă Bonaparte?
— Bonapartiştii şi-au încheiat cariera!
— Crezi? … surâse ironic domnul Ignacy. Dar pentru cine au pus la cale Mac-Mahon şi Ducrot lovitura de
stat din ianuarie? … Crede-mă, domnule Klejn, bonapartiştii reprezintă o forţă!
— Există una şi mai mare.
— Care? întrebă domnul Ignacy, supărat. Vorbeşti oare de republica lui Gambetta? … Sau poate de
Bismarck…
— Socialismul… şopti vânzătorul cel slăbuţ, pitulându-se după porţelanuri.
Domnul Ignacy îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas şi se ridică în fotoliu, ca şi cum ar fi vrut ca dintr-o
singură lovitură să dărâme noua teorie, opusă vederilor sale. Dar fu întrerupt de intrarea în magazin a celui de al
doilea vânzător, cel cu barbă, pe care îl luă peste picior:
— A! Am onoarea să te salut, domnule Lisiecki! Frig, nu? Cât o fi ora? Ceasornicul meu, desigur, o ia
înainte. Doar n-o fi încă opt şi un sfert!
— Cum să fie! … Ceasornicul dumneavoastră o ia înainte ca de obicei dimineaţa, iar seara rămâne în urmă,
îi răspunse Lisiecki înţepat, ştergându-şi mustăţile pline de promoroacă.
— Pariez că aseară iar ai jucat preferans!
— Ba bine că nu! Mi-ajunge, credeţi-mă, să nu văd altceva toată ziua decât magazinul ăsta de galanterie şi
părul dumneavoastră cărunt!
— De, domnul meu, prefer să fiu cărunt decât chel! ripostă domnul Ignacy aprinzându-se.
— Ce idee! şuieră Lisiecki. Chelia mea, pentru oricine ar vedea-o, este o tristă moştenire a familiei, dar părul
dumneavoastră cărunt şi caracterul dumneavoastră arţăgos sunt fructul bătrâneţii, pe care… aş vrea s-o respect.
În magazin intră primul client; o femeie cu un şal pe cap, îmbrăcată într-un pardesiu, care ceru o scuipătoare
de alamă… Domnul Ignacy o salută până la pământ şi-i oferi un scaun, iar domnul Lisiecki dispăru după dulapuri,
de unde se întoarse peste o clipă ca să înmâneze clientei, cu un gest plin de demnitate, obiectul cerut. Însemnă apoi
preţul scuipătoarei pe un bon, i-l întinse peste umăr lui Rzecki şi trecu în spatele galantarului, cu aerul unui bancher
care a oferit cuiva, în scop de binefacere, câteva mii de ruble.
Discuţia despre părul cărunt şi chelie fu uitată.
De-abia pe la ora 9 sosi – sau, mai bine zis, se năpusti în magazin – domnul Mraczewski, un tânăr blond,
frumos, de 20 şi ceva de ani, cu ochii ca stelele, cu gura ca de mărgean şi cu mustăţile ca nişte stilete otrăvite.
Tânărul intră în goană, răspândind în jurul său, încă din prag, un val de parfum.
— Pe onoarea mea că trebuie să fie nouă şi jumătate! exclamă el. Sunt un uşuratic, un filfizon, un nemernic,
dar ce să fac?! S-a îmbolnăvit mama şi a trebuit să caut un doctor. Am fost la şase…
— La cei cărora le dăruieşti trusele? … întrebă Lisiecki.
— Truse? … Nu! Doctorul nostru n-ar primi nici un ac. E un om onorabil. Nu-i aşa, domnule Rzecki, că-i
nouă şi jumătate? Mi-a stat ceasul.
— Mai sunt câteva minute până la orele nouă… răspunse domnul Ignacy, apăsat.
— De-abia nouă? … Cine şi-ar fi putut închipui! Şi eu care-mi propusesem să fiu astăzi primul în magazin!
înaintea domnului Klejn…
— Ca să pleci înainte de orele opt, nu-i aşa? zise domnul Lisiecki.
Mraczewski îşi pironi asupra lui ochii albaştri, în care se putea citi o mirare supremă.
— De unde ştii dumneata? răspunse el. Pe onoarea mea că omul ăsta e un proroc! Pentru că tocmai astăzi, pe
onoarea mea… trebuie să fiu în oraş înainte de orele şapte, chiar de ar fi să mor, chiar de-ar trebui… să-mi dau
demisia.
— Puteai să începi cu asta, izbucni Rzecki, şi erai liber înainte de orele unsprezece, ba chiar şi acum,
domnule Mraczewski! Dumneata ar fi trebuit să fii conte, nu negustor, şi mă mir că n-ai intrat de la început în
breasla asta, unde omul are întotdeauna timp, domnule Mraczewski… Zău aşa!
— Parcă dumneata, la vârsta lui nu alergai după fuste? sări Lisiecki. Hai, nu mai face pe moralistul.
— Niciodată! N-am alergat niciodată! strigă Rzecki, lovind cu pumnul în masă.
— Ei, bravo! Recunoaşte şi el o dată că a fost neputincios o viaţă întreagă! mormăi Lisiecki, întorcându-se
spre Klejn, care surâse, ridicând din sprâncene.
În magazin intră al doilea client şi ceru galoşi. Îl întâmpină Mraczewski.
— Aveţi nevoie de galoşi, stimate domn? Ce număr, dacă mi-e permis să vă întreb? Ah, stimatul domn
desigur nu-şi aduce aminte! Nu oricine are timp să se gândească la numărul galoşilor săi! Lucrul acesta ne priveşte
pe noi. Permiteţi, stimate domn, să încercăm? …Va rog să luaţi loc pe taburet, stimate domn. Pavel! Adu un
ştergător, scoate galoşii domnului şi şterge-i ghetele! …
Pavel veni repede cu o cârpă şi se aruncă la picioarele clientului.
— Dar, domnule, vă rog… încercă clientul să se împotrivească, stingherit.
— Poftiţi, vă rugăm, rosti Mraczewski repede, e datoria noastră… Mi se pare că perechea asta va fi tocmai
bună, continuă el, oferind o pereche de galoşi cu şireturi. Sunt minunaţi şi au un aspect admirabil. Aveţi, stimate
domn, un picior atât de normal, încât este imposibil să greşeşti numărul! Desigur că doriţi, stimate domn să vă
însemnăm iniţialele în interiorul lor! Ce anume litere să fie? …
— L. P., mormăi clientul, simţind că se îneacă în torentul de elocvenţă al amabilului vânzător.
— Domnule Lisiecki, domnule Klejn, fiţi buni şi însemnaţi literele. Stimate domn, doriţi să vă împachetăm
galoşii vechi? Pavel! Curăţă galoşii şi împachetează-i frumos în hârtie. Sau poate că nu doriţi, stimate domn, să
duceţi un pachet nefolositor? Pavel! aruncă galoşii domnului la gunoi… Datoraţi două ruble şi cincizeci de
copeici… Galoşii cu iniţiale nu vi-i poate schimba nimeni, stimate domn; nu-i plăcut să găseşti în locul unui lucru
nou nişte vechituri rupte… Două ruble şi cincizeci de copeici la casă! Poftiţi bonul! Domnule casier, rest cincizeci
de copeici, pentru stimatul domn…
Până să se dumerească, clientul se trezi cu galoşii în picioare, primi restul şi fu condus la uşă cu plecăciuni
până la pământ. Ieşind, se opri o clipă în stradă, uitându-se năucit în vitrina de după care Mraczewski îl urmărea cu
un surâs dulce şi cu o privire fierbinte. În sfârşit, făcu un gest de plictiseală şi plecă mai departe, spunându-şi că într-
un alt magazin, galoşii, fără iniţiale, l-ar fi costat zece zloţi.
Domnul Ignacy se întoarse spre Lisiecki şi dădu din cap admirativ şi mulţumit. Mraczewski observă gestul
cu coada ochiului; apropiindu-se iute de Lisiecki, îi şopti:
 — Uită-te, te rog, şi spune-mi dacă bătrânul nostru nu seamănă din profil cu Napoleon al III-lea! Nasul…
mustaţa… barbişonul…
— Da, seamănă cu Napoleon când suferea de piatră la rinichi… răspunse Lisiecki.
Domnul Ignacy, care auzise tot, se strâmbă scârbit…
Până la urmă Mraczewski fu învoit înainte de orele 7 seara; peste câteva zile, în carnetul particular al
domnului Rzecki, se putea citi următoarea însemnare: „A fost la Hughenoţii, în rândul al optulea, la parter, cu o
oarecare Matylda…???”
Mraczewski s-ar fi putut mângâia cu gândul că în acelaşi carnet sunt încondeiaţi şi ceilalţi doi colegi, precum
şi casierul, curierii şi chiar servitorul Pavel. De unde afla Rzecki amănunte din viaţa colaboratorilor săi? Nimeni nu
putea să ştie. Era secretul lui, pe care nu-l împărtăşea nimănui.
La amiază, pe la ora 1, domnul Ignacy preda casa lui Lisiecki (în care, cu toate ciocnirile continue, avea cea
mai mare încredere) şi se furişa în camera sa, pentru a-şi înghiţi la repezeală prânzul adus de la restaurant. Klejn
pleca o dată cu el şi se întorcea pe la ora 2, când rămâneau amândoi în magazin, ca să se ducă la masă Lisiecki şi
Mraczewski. La 3 erau iar prezenţi cu toţii.
Seara magazinul se închidea la 8, când vânzătorii plecau şi rămânea numai Rzecki. Acesta încheia conturile
zilei, făcea casa, alcătuia planul de lucru pentru a doua zi şi controla daca s-a executat tot ceea ce fusese programat
pentru ziua aceea. Fiecare chestiune neglijată o ispăşea cu o lunga insomnie, în timpul căreia îl frământau gânduri
melancolice în legătură cu ruina magazinului, cu declinul de neînlăturat al familiei Bonaparte şi cu faptul că toate
speranţele pe care le avusese până atunci fuseseră doar nerozii. „Nu va rămâne nimic! … Pârâm fără nici o speranţă
de salvare!” suspină el, zvârcolindu-se pe salteaua tare.
Dacă ziua trecea cu bine, domnul Ignacy era mulţumit. Atunci, înainte de a adormi citea din Istoria
Consulului şi a Imperiului sau din tăieturile din ziare despre războiul italian din 1859, ori – ceea ce i se întâmpla mai
rar – scotea mandolina de sub pat şi cânta marşul lui Rakoczy, fredonându-l cu o voce de tenor de calitate
îndoielnică.
Apoi adormea şi visa pusta, liniile albe şi albastre ale armatelor învăluite în nori de fum… A doua zi apărea
prost dispus şi se plângea că-l doare capul. Una din zilele care îi plăceau mai mult era duminica, când concepea şi
întocmea planul galantarelor pentru săptămâna următoare.
După părerea sa, galantarele înfăţişau nu numai o sinteză a sortimentului din magazin, dar trebuiau să şi
atragă atenţia trecătorilor, fie printr-o marfă la modă, fie prin aranjamentul lor artistic, fie prin ceva hazliu.
Galantarul din dreapta, destinat articolelor de lux, era adesea decorat cu vreo statuetă de bronz, o vază de porţelan,
sau o garnitură de toaletă, în jurul cărora erau expuse albume, sfeşnice, portmonee, evantaie, bastoane, umbrele şi
felurite obiecte mărunte şi graţioase. În galantarul din stânga, plin cu cravate, mănuşi, galoşi şi parfumuri, etajera
din mijloc era ocupată cu jucării, de cele mai multe ori mecanice.
Uneori, în cursul acestei îndeletniciri solitare, în bătrânul funcţionar se trezea copilul. Atunci scotea şi aşeza
pe masă toate minunăţiile mecanice, printre care un urs care se urca pe un stâlp, un cocoş care cânta, un şoarece care
fugea, un tren ce alerga pe şine, o paiaţă galopând pe un cal, cu o altă paiaţă în cârcă, şi câteva perechi care valsau în
sunetele unei melodii nedesluşite. Domnul Ignacy întorcea cheile jucăriilor şi le dădea drumul tuturor în acelaşi
timp. Iar când cocoşul începea să cânte, fâlfâindu-şi aripile ţepene, când perechile neînsufleţite dansau, poticnindu-
se şi oprindu-se în fiece moment, când călătorii de plumb ai trenului care nu ajungeau nicăieri începeau să se uite la
el miraţi, şi când toată această lume a păpuşilor căpăta în lumina tremurătoare a lămpilor cu gaz aerian un fel de
viaţă fantasmagorică, bătrânul funcţionar comercial, sprijinit în coate, râdea încet şi murmura: „Ha, ha, ha! încotro
vă duceţi, călătorilor? De ce vrei să-ţi rupi gâtul, acrobatule? La ce bun vă îmbrăţişaţi, dansatorilor? Arcurile se vor
destinde şi veţi lua drumul înapoi, în dulap. Nerozie, totu-i nerozie! Voi, însă, aţi putea gândi, aţi crede că-i cine ştie
ce mare lucru de capul vostru!”.
După acest gen de monologuri şi altele asemănătoare, strângea repede jucăriile şi începea să umble agitat de
colo-colo prin magazinul pustiu, urmat de câinele lui jegos.
„Negoţul e o nerozie… Politica-i o nerozie… Călătoria în Turcia e o nerozie… O nerozie e toată viaţa asta,
al cărei început nu ni-l aducem aminte şi al cărei sfârşit nu-l cunoaştem… Unde-i adevărul?”
Deoarece câteodată îşi exprima gândurile cu glas tare, în public, era socotit cam ţicnit; cucoanele serioase,
care aveau fete de măritat, spuneau: „Uite unde duce burlăcia!”
 Domnul Ignacy ieşea din casă rar şi numai pentru puţin timp. O lua de obicei pe străzile pe care locuiau
cunoscuţii săi sau salariaţii magazinului. Pelerina lui algeriană, de un verde-închis, sau vestonul de culoarea
tutunului, pantalonii cenuşii cu vipuşcă neagră, jobenul decolorat şi, îndeosebi, purtarea lui sfioasă atrăgeau atenţia
tuturor. Domnul Ignacy îşi dădea repede seama de situaţie, şi astfel îi pierea tot mai mult cheful de a ieşi la
plimbare.
În zilele de sărbătoare prefera să stea în pat şi să se uite ore întregi pe fereastra zăbrelită prin care se vedea
zidul cenuşiu al casei vecine, împodobit cu un singur geam, şi acela tot cu zăbrele, unde câteodată se afla o ulcică cu
unt sau atârna vreun iepure împuşcat. Dar, cu cât ieşea mai rar, cu atât mai mult visa să facă o călătorie lungă la ţară
sau în străinătate. Tot mai des îi apăreau în vis câmpiile verzi şi codrii întunecoşi pe unde ar fi vrut să se plimbe şi
să-şi amintească de tinereţe. Cu timpul se trezi în el o nostalgie surdă după aceste peisaje, aşa încât luă hotărârea ca,
îndată după întoarcerea lui Wokulski, să plece undeva şi să rămână acolo o vară întreagă.
„Mai multe luni… măcar o dată până mor!” spunea el colegilor săi, care, nu se ştie de ce, îi răspundeau
numai cu un surâs.
Izolat de bunăvoie de natură şi de oameni, afundat în vârtejul iute dar îngust al afacerilor magazinului,
domnul Ignacy simţea tot mai puternic nevoia unui schimb de idei cu cineva. Şi deoarece în unii oameni nu avea
încredere, alţii nu voiau ei să-l asculte, iar Wokulski lipsea, omul stătea de vorbă cu sine însuşi şi, în taina cea mai
mare, îşi scria memoriile.
III.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL.
DE CÂŢIVA ANI ÎNCOACE ÎMI DAU seama cu tristeţe că în lume numărul funcţionarilor comerciali
destoinici, ca şi cel al politicienilor înţelepţi, este tot mai mic, deoarece toţi fac ceea ce le dictează moda. Un
vânzător modest îmbracă din trei în trei luni pantaloni după altă croială, o pălărie din ce în ce mai ciudată şi un guler
cu reverul întors altfel decât până atunci. Tot aşa cu politicienii de azi. Şi ei îşi schimbă părerile din trei în trei luni:
alaltăieri au crezut în Bismarck, ieri în Gambetta, iar azi în Beaconsfield, care până mai deunăzi era evreu.
Se vede treaba că au uitat un fapt: în prăvălie nu poţi să-ţi pui gulere la modă, ci doar să le vinzi, pentru că,
altminteri, muşteriii rămân fără marfă şi prăvălia fără muşterii. Politica nu trebuie să se sprijine pe personalităţi
norocoase, ci pe marile dinastii. Metternich a fost tot atât de celebru ca şi Bismarck, iar Palmerston, mai celebru
decât Beconsfield, dar cine oare îşi mai aduce aminte de ei? În schimb, familia Bonapartc a zguduit din temelii
Europa pe timpul lui Napoleon I, apoi din nou sub Napoleon al III-lea, care până în ziua de astăzi – deşi unii îl
consideră un falit – continuă să influenţeze soarta Franţei prin credincioşii săi slujitori, Mac-Mahon şi Ducrot.
Veţi vedea ce o să fie în stare să facă micul Napoleon al IV-lea, care, pe tăcute, învaţă arta militară la
englezi! Dar să lăsăm toate astea. Căci în acest caiet vreau să scriu nu despre familia Bonaparte, ci despre propria
mea persoană, ca să se ştie cum s-au format bunii funcţionari comerciali, care, fără a fi învăţaţi, sunt totuşi buni
politicieni. Pentru o astfel de treabă n-ai nevoie de şcoli înalte, ci de cele învăţate acasă şi în prăvălie.
Tatăl meu a fost în tinereţe militar, iar după aceea, aprod la Comisia Treburilor Interne. Era un om drept ca
bradul, avea favoriţi şi mustaţă-n furculiţă. Purta un şal negru înfăşurat în jurul gâtului şi o ţintă de argint în lobul
urechii.
Locuiam în Stare Miasto, cu o mătuşă care spăla şi cârpea rufe pentru feluriţi funcţionari. Aveam două odăi
mici la etajul al patrulea. Nu prea era belşug în casă, dar destulă bucurie, cel puţin pentru mine. În cămăruţa noastră,
mobila cea mai impozantă era o masă la care tata lipea plicuri când se întorcea de la birou. În odaia mătuşii locul de
frunte îl ocupa albia. Ţin minte că în zilele însorite mă jucam cu zmeul pe stradă. Când ploua, stăteam în casă şi
făceam baloane de săpun.
Pe pereţi, la mătuşa, atârnau numai icoane; dar oricât de multe ar fi fost acestea, nu egalau numărul
Napoleonilor cu care îşi împodobise tata odaia. Unul era Napoleon la Cairo, altul Napoleon la Wagram, al treilea, la
Austerlitz, al patrulea, lângă Moscova, al cincilea, în ziua încoronării, al şaselea, în apoteoză. Iar când mătuşa,
scandalizată de atâtea poze lumeşti, a atârnat pe perete la capul patului un crucifix de alamă, tata, ca să nu-l
jignească pe Napoleon, cum zicea el, a cumpărat basorelieful lui în bronz şi l-a aşezat şi pe el deasupra patului.
— Păgânule! se tânguia uneori mătuşa. Ai să vezi cum o să mai fierbi în smoală pentru năzdrăvăniile tale!
— Îiii! … împăratul nu va permite nimănui să-mi facă vreun rău! răspundea tata.
Adesea veneau la noi vechi colegi de-ai tatii: domnul Domański, tot aprod şi el, dar la Comisia Finanţelor, şi
domnul Raczek, care avea în piaţa Dunaj o tarabă de zarzavaturi. Erau oameni simpli (domnului Domański îi cam
plăcea să tragă la măsea), dar politicieni iscusiţi. Cu toţii, chiar şi mătuşa, susţineau cât se poate de hotărât că deşi
Napoleon I a murit în exil, familia Bonaparte va ieşi din nou la liman. După primul Napoleon, va apărea al doilea,
iar dacă şi acesta va sfârşi în mod tragic, va veni următorul, şi, până la urmă, unul dintre ei tot va face ordine în
lume.
— Trebuie să fii gata la prima chemare! spunea tata.
— … pentru că nu ştii nici ziua, nici ora, adăuga domnul Domański.
Iar domnul Raczek, ca să arate că este de acord, scuipa până în camera mătuşii.
— Vezi că scuipi în albie, şi-o păţeşti! … striga mătuşa.
— Poţi să spui ce vrei dumneata, eu nu mă sperii! bombănea domnul Raczek, scuipând de astă dată spre
sobă.
— Of! … Ce bădărani, gloata asta de grenadieri! se burzuluia mătuşa.
— Ştiu, dumitale ţi-au plăcut totdeauna ulanii… Ştiu, ştiu! (Mai târziu, domnul Raczek s-a însurat cu mătuşa
mea…).
Hotărât ca şi eu să fiu gata când o suna ceasul dreptăţii, tata se ocupa personal de educaţia mea.
Mă învăţa să citesc, să scriu, să lipesc plicuri, dar mă instruia îndeosebi în arta militară. Începuse să mă
muştruluiască încă din fragedă copilărie, când umblam cu cămaşa ieşită din pantaloni. Ţin minte că dându-mi
comanda: „La dreapta!” sau: „Cu stângu-nainte, marş!”… mă trăgea de colţul cămăşii, în direcţia potrivită.
Instrucţia aceasta decurgea după un program bine stabilit.
Uneori mă trezea din somn noaptea, strigând: „La arme!” sau: „La umăr, arm’!” şi mă punea să fac exerciţii,
cu toate văicărelile şi lacrimile mătuşii. La sfârşit îmi spunea:
— Ignaś! Fii întotdeauna gata, flăcăule, că nu ştim nici ziua, nici ora… Ţine minte că pe Bonaparte şi pe toţi
ai lui i-a trimis Dumnezeu ca să facă ordine în lume. Şi nu va fi nici ordine, nici dreptate, până nu se va împlini
testamentul împăratului.
Nu pot spune dacă credinţa nestrămutată a tatălui meu în Bonaparte şi în dreptate era împărtăşită şi de cei
doi colegi ai lui. Uneori, domnul Raczek, când îl durea piciorul, înjura şi spunea, oftând:
— Ei, bătrâne prieten, cam de multişor aşteptăm să vină un nou Napoleon! încep să încărunţesc, mă
rablagesc, şi el, nicăieri. Ca mâine ajungem cerşetori la poarta bisericii, şi atunci Napoleon o să vină poate doar ca
să cânte prohodul cu noi.
— O să găsească el alţii, mai tineri!
Mai tineri! Cei mai buni au intrat în pământ înaintea noastră, iar ăi cu caş la gură nu-s buni de nimic. Unii
nici n-au auzit de Napoleon!
— Al meu a auzit, şi va ţine minte! răspundea tata, arătând cu ochii spre mine.
Moralul domnului Domański era şi mai scăzut.
— Lucrurile merg din ce în ce mai rău, zicea el clătinând din cap. Mâncarea e tot mai scumpă, pentru o
amărâtă de casă sunt în stare să-ţi ia toată leafa, şi toţi umblă să te înşele. Până şi rachiul de anason a ajuns apă
chioară! înainte ţi-ajungea un păhărel ca să te înveseleşti. Astăzi? Bei o sticlă întreagă, şi eşti tot atât de treaz ca şi
când ai fi băut apă! Nici Napoleon n-ar mai fi în stare să îndrepte lucrurile.
Dar tata îi răspundea:
— Lucrurile au să se îndrepte, deşi Napoleon a murit. Are să vină un nou Napoleon.
— Nu mai cred… suspina domnul Raczek.
— Dar dacă are să vină, ce-ai să zici? … îl întreba tata.
— Nu mai apucăm noi vremurile alea!
— Eu am să le apuc! răspundea tata. De Ignaś, nici nu mai vorbesc!
Cuvintele tatălui meu mi s-au întipărit adânc în minte, şi întâmplările de mai târziu le-au dat un caracter
miraculos, aproape profetic.
Încă din 1840 tata începuse să sufere ba de una, ba de alta. Uneori lipsea de la serviciu mai multe zile în şir;
în cele din urmă a căzut de-a binelea la pat.
Domnul Raczek venea să-l vadă în fiecare zi. O dată, privindu-i mâinile slăbite şi obrajii îngălbeniţi, a
suspinat:
— Hei, bătrânul meu prieten, cred că n-o să mai apucăm noi timpurile unui nou Napoleon!
Tata i-a răspuns liniştit:
 — N-am să mor până când n-am să aud vorbindu-se despre el!
Domnul Raczek a clătinat din cap, şi mătuşa şi-a şters lacrimile, crezând că tata aiurează. Ce puteau crede
altceva când un om în pragul morţii vorbea de Napoleon?! …
Starea lui se înrăutăţise. Primise chiar sfintele taine, când, după câteva zile, domnul Raczek a venit repede,
foarte tulburat şi, oprindu-se în mijlocul camerei, a zis:
— Hei, bătrânul meu prieten, a apărut un nou Napoleon! …
— Unde? a strigat mătuşa.
— Mai întrebi? în Franţa!
Tata s-a săltat deodată în capul oaselor, dar a căzut din nou pe perne. Pe urmă a întins mâinile spre mine şi,
aruncându-mi o privire pe care am s-o ţin minte cât voi trăi, a şoptit:
— Să nu uiţi nimic…
Şi şi-a dat duhul.
Mai târziu, în viaţă, m-am convins cât de profetică a fost credinţa tatălui meu. Am văzut cu toţii a doua stea
napoleoniană trezind din somn Italia şi Ungaria. Şi, cu toate că a apus la Sedan, nu cred să se fi stins pentru
totdeauna. Ce însemnătate poate avea un Bismarck, un Gambetta sau un Beaconsfield! Nedreptatea va stăpâni
lumea până când se va înălţa un nou Napoleon.
La câteva luni după moartea tatii, domnul Raczek şi domnul Domański, împreună cu mătuşa Suzana, au
ţinut sfat cu privire la soarta mea.
Domnul Domański voia să mă ia la biroul său şi să facă din mine cu timpul un funcţionar; mătuşa se
pronunţă pentru o meserie, iar domnul Raczek pentru branşa zarzavaturilor. Dar când m-au întrebat care-i dorinţa
mea, le-am răspuns că vreau să lucrez într-un magazin.
— Te pomeneşti că asta-i soluţia cea mai bună! zise domnul Raczek. Şi la ce negustor vrei să lucrezi?
— La negustorul din Podwale, care are la uşă un iatagan şi în fereastră un cazac!
— Ştiu unde! zise mătuşa. La Mincel!
— Putem încerca! aprobă domnul Domański. Doar îl cunoaştem cu toţii pe Mincel.
Domnul Raczek în semn de încuviinţare scuipa până la sobă…
— Doamne milostive! gemu mătuşa. Te pomeneşti că mojicul ăsta începe să mă scuipe şi pe mine, acum,
când frate-meu a murit… Oh! Nefericită orfană ce sunt! …
— Ei, asta-i! făcu domnul Raczek. Mărită-te, şi n-ai să mai fii orfană!
— Dar unde găsesc prostul care să mă ia?
— Eh! Păi şi eu m-aş însura cu mătăluţă, că tot n-are cine să-mi pună cataplasme, mormăi domnul Raczek,
aplecându-se greoi să-şi scuture scrumul din lulea.
Mătuşa începu să bocească. Domnul Domański luă cuvântul şi zise:
— Ce mai tura-vura… Pe dumneata n-are cine să te ocrotească, iar dumnealui e fără gospodină. Luaţi-vă,
strângeţi-l la piept şi pe Ignaś, căci aşa o să aveţi chiar şi un copil. Ba încă unul care n-o să vă coste prea scump,
pentru că Mincel o să-i dea casă şi masă, iar voi numai îmbrăcăminte.
— Ei, ce zici? … întrebă domnul Raczek, uitându-se la mătuşă-mea.
— Daţi-l mai întâi pe copil la ucenicie, apoi poate c-o să-mi iau şi eu inima în dinţi, răspunse mătuşa.
Întotdeauna am avut presimţirea că mă aşteaptă o soartă nenorocită…
— Să mergem atunci la Mincel! hotărî domnul Raczek, ridicându-se de pe scaun. Numai dumneata să nu-mi
joci cumva festa! adăugă el, ameninţând-o cu pumnul pe mătuşă-mea.
Apoi ieşi împreună cu domnul Domański. Cam peste o oră şi jumătate se întoarseră, amândoi îmbujoraţi la
faţă. Domnul Raczek de-abia mai răsufla, iar domnul Domański cu greu se mai putea ţine pe picioare. Poate din
pricina scărilor noastre, cu trepte prea înalte…
— Ce s-a întâmplat? întrebă mătuşa.
— Pe noul Napoleon l-au închis în pulberărie! răspunse domnul Domański.
— Nu în pulberărie, ci în fortăreaţă! A-u… A-u… îl corectă domnul Raczek, aruncându-şi şapca pe masă.
— Dar cu băiatul ce-aţi făcut?
— Mâine trebuie să-l ducem la Mincel, cu îmbrăcăminte şi cu rufărie, răspunse domnul Domański. Nu în
fortăreaţă… A-u… A-u… ci la Ham-ham-hau… Cham. Nici eu nu ştiu prea bine unde.
— Aţi înnebunit, beţivanilor?! strigă mătuşa, scuturându-l pe domnul Raczek de braţ.
 — Fără familiarităţi de felul ăsta! se burzului domnul Raczek. Familiarităţile să le lăsăm pentru după nuntă!
Mâine Ignaś trebuie să meargă la Mincel cu rufărie şi îmbrăcăminte… Bietul Napoleon…
Mătuşa îi împinse afară pe uşă, întâi pe domnul Raczek, apoi pe domnul Domański, şi le aruncă şepcile după
ei.
— Plecaţi de-aici, beţivanilor!
— Vivat Napoleon! strigă domnul Raczek.
Domnul’ Domański începu să cânte: „Omule, când pe aici vei trece, Te opreşte lâng-această piatră rece Şi
culege-nvăţătura scrisă-n ea.
Cugetă asupra ei-nainte de-a pleca, Şi culege-nvăţătura scrisă-n ea…”
Vocea lui se auzi tot mai încet, ca şi cum domnul Domański ar fi coborât într-un puţ, apoi se stinse. Dar mai
târziu răzbătu din nou până la noi, din stradă. Peste o clipă se auzi scandal; când m-am uitat pe fereastră, am văzut
cum un poliţist îl ducea la primărie.
Acestea sunt întâmplările care au precedat intrarea mea în negoţ.
Prăvălia lui Mincel o cunoşteam mai demult, deoarece la el mă trimitea tata după hârtie şi mătuşa după
săpun. Întotdeauna alergam acolo voios, fremătând de dorinţa să mă uit la jucăriile din vitrină. După câte îmi
amintesc, era expusă acolo o păpuşă mare, îmbrăcată în cazac, care făcea tumbe şi dădea din mâini. În uşă atârnau o
tobă, un iatagan şi un căluţ de piele, cu o coadă adevărată.
Interiorul magazinului făcea impresia unei pivniţe mari, al cărei fund nu l-am putut zări niciodată din cauza
întunericului care domnea acolo. Ştiu numai atât, că după piper, cafea şi foi de dafin apucai spre stânga, unde era o
tejghea, în dosul căreia se aflau, din tavan şi până la podele, dulapuri uriaşe pline cu sertare. Hârtia, cerneala,
farfuriile şi paharele se vindeau la o masă aşezată în dreapta, unde erau dulapuri cu geamuri; după săpun şi
scrobeală te duceai în fundul prăvăliei, unde se găseau butoaie şi lădiţe aşezate unele peste altele. Chiar şi tavanul
era încărcat cu mărfuri; de el atârnau şiraguri lungi de băşici cu muştar şi cu vopsele, o lampă uriaşă cu abajur, care
iarna ardea toată ziua, o plasă plină cu dopuri pentru sticle şi, în sfârşit, un pui de crocodil împăiat, lung de un cot şi
jumătate.
Proprietarul magazinului era Jean Mincel, un bătrân cu faţa rumenă şi cu un smoc de păr alb sub bărbie. La
orice oră din zi el stătea la fereastră, într-un fotoliu de paie, îmbrăcat cu un halat de barhet albastru, cu sorţ alb
dinainte şi cu scufie albă în cap. În faţa lui, pe masă, se afla un catastif mare, în care îşi însemna încasările, iar sus,
deasupra capului, atârna o legătură de bice, destinate îndeosebi vânzării.
Bătrânul primea banii, dădea restul clienţilor, scria în catastif, uneori moţăia, dar, cu toate nenumăratele-i
îndeletniciri, controla cu o atenţie de necrezut mersul vânzărilor în tot magazinul. Pentru amuzamentul trecătorilor
de pe stradă, din când în când trăgea de şnurul prins de cazacul care făcea tumbe în vitrină şi, ceea ce-mi plăcea mai
puţin, tot el ne croia, pentru o vină sau alta, cu câte un bici luat din legătură.
Spun „ne croia”, deoarece eram trei candidaţi la pedeapsa corporală: eu şi doi dintre nepoţii bătrânului,
Franc şi Jan Mincel.
Ochiul patronului şi dibăcia cu care ştia să se folosească de cureaua de căprioară le-am simţit pe propria mea
piele chiar a treia zi după ce am intrat în serviciu.
Franc cântărea unei femei stafide de zece groşi. Văzând o stafidă căzută pe tejghea (bătrânul stătea în clipa
aceea cu ochii închişi), am luat-o pe furiş şi am înghiţit-o; tocmai mă pregăteam să scot un sâmbure care-mi intrase
între dinţi, când am simţit deodată o arsură pe spinare, de parcă m-ar fi atins cineva cu un fier înroşit.
— A, pungaşule! strigă bătrânul Mincel.
Până să-mi dau seama de situaţie, mă croi cu biciul de câteva ori. M-am făcut ghem de durere, dar din clipa
aceea n-am mai îndrăznit să pun mâna pe ceva din prăvălie. Migdalele, stafidele şi chiar fisticurile aveau pentru
mine un gust piperat.
După ce mă puse la punct, bătrânul atârnă biciul în legătură, făcu nota pentru stafide şi, cu o mutră din cele
mai blajine, începu să tragă de şnurul cazacului. Uitându-mă la faţa lui surâzătoare şi la ochii pe jumătate închişi
mai că nu-mi venea a crede că acest bătrânel voios are atâta putere în mâini. Şi de-abia atunci băgai de seamă că,
privit din magazin, cazacul părea mai puţin caraghios decât văzut din stradă.
În prăvălia noastră se vindeau coloniale, galanterie şi săpun. Colonialele le vindea Franc Mincel, un tânăr de
vreo 30, şi ceva de ani, cu părul roşcat şi cu o înfăţişare somnoroasă. El avea cel mai des de-a face cu biciul
unchiului, deoarece trăgea din lulea, îşi ocupa cu întârziere locul în dosul tejghelei, dispărea nopţile de acasă şi, mai
presus de toate, nu era destul de atent la cântărirea mărfurilor. Jan Mincel, mai tânăr decât Franc, conducea secţia de
galanterie; în afara mişcărilor neîndemânatice, se mai distingea şi prin firea lui liniştită. Bătrânul îl bătea şi pe el
pentru că şterpelea hârtie colorată, pe care scria epistole domnişoarelor.
Numai August Katz, care vindea săpun, nu era supus pedepselor. Omuleţul acela slăbănog era cât se poate
de punctual. Venea cel dintâi la prăvălie, tăia săpunul şi cântărea scrobeala ca un automat; mânca ce i se dădea, în
colţul cel mai întunecos al magazinului, aproape ruşinându-se că are nevoi omeneşti. La orele 10 seara se făcea
nevăzut, nu se ştie unde.
În mediul acesta am petrecut opt ani, fiecare zi fiind asemenea celorlalte, aşa cum o picătură de ploaie
toamna e aidoma celorlalte picături ale ploilor de toamnă. Mă sculam la 5 dimineaţa, mă spălam şi măturam
prăvălia. La 6 deschideam uşa din faţă şi ridicam obloanele. În clipa aceea, de undeva, din stradă, apărea August
Katz; îşi scotea haina, îşi punea sorţul şi, fără o vorbă, se instala între butoiul cu săpun de rufe şi un turn alcătuit din
bucăţi de săpun galben de toaletă.
După aceea, pe uşa dinspre curte intra grăbit bătrânul Mincel, mormăind: „Morgen!” 1 îşi potrivea scufia pe
cap, scotea catastiful din sertar, se aşeza în fotoliu şi trăgea de câteva ori şnurul de care era legat cazacul. După el
intra Jan Mincel. Săruta mâna unchiului său şi se aşeza în spatele tejghelei pe care vara prindea muşte, iar iarna
desena cu degetul sau cu pumnul felurite figuri.
De obicei pe Franc îl aducea altcineva în prăvălie. Intra cu ochii cârpiţi de somn, căscând, săruta mâna
unchiului cu un aer indiferent, şi toată ziulica se scărpină în cap într-un chip care ar fi putut să însemne şi că-i e tare
somn, şi că e tare mâhnit… Nu era dimineaţă în care unchiul, uitându-se la schimele lui, să nu strâmbe din nas şi să
nu-l întrebe:
— Hai, spune! Unde mi-ai umblat, ştrengarule?
Între timp strada începea să se însufleţească, şi prin faţa vitrinei trecea tot mai multă lume, ba o slujnică, ba
un tăietor de lemne, ba o cucoană cu capişon, ba un ucenic, ba un domn cu caschetă… alunecau cu toţii dintr-o parte
sau din alta, asemenea unor figuri de panopticum. Prin mijlocul străzii treceau huruind încoace şi-ncolo căruţe,
trăsuri, se rostogoleau butoaie… Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai multe vehicule, până ce pe stradă se
pornea parcă un şuvoi, din care, clipă de clipă, se desprindea câte cineva şi dădea buzna în prăvălia noastră după
cumpărături.
— De trei groşi piper…
— Vă rog să-mi daţi un sfert de cafea…
— Orez…
— O juma de litră de săpun…
— Foi de dafin de un groş…
Treptat, magazinul se umplea, mai ales cu servitorime şi cu femei îmbrăcate sărăcăcios. În clipele acelea,
Franc Mincel strâmba din nas de nu mai putea; trăgea şi împingea la loc sertarele, împacheta marfa în hârtie
cenuşie, se urca repede pe scară, iar împacheta, făcând totul cu mutra jalnică a unui om care nu-i lăsat să caşte
liniştit. Până la urmă se îmbulzeau atât de mulţi muşterii, încât Jan Mincel şi cu mine eram obligaţi să-l ajutăm pe
Franc la vânzare.
Bătrânul scria, primea banii, dădea restul, şi din când în când îşi pipăia cu degetele scufia albă, al cărei
ciucure albastru îi cădea în ochi. La răstimpuri trăgea de cazac, alteori lua fulgerător biciul ca să-l croiască pe
vreunul dintre nepoţi. Rareori am putut înţelege de ce anume îi pedepsea, pentru că nepoţii nu prea erau dispuşi să
mă lămurească asupra pricinii acestor porniri ale bătrânului.
Spre ora opt năvala cumpărătorilor scădea. Atunci, în fundul prăvăliei se ivea o slujnică grasă cu un coş cu
chifle şi cu nişte căni; Franc îi întorcea spatele. În urma ei intra mama patronului nostru, o bătrânică slăbuţă, într-o
rochie galbenă, cu o bonetă uriaşă în cap, cu ibricul de cafea în mână. În timp ce orânduia pe masă. Lucrurile aduse,
bătrânica rostea cu glas răguşit:
— Guten Morgen, meine Kinder! Der Kaffee ist schon fertig! 2
Şi începea să toarne cafeaua în cănile albe de porţelan.
Atunci bătrânul Mincel se apropia de dânsa şi îi săruta mâna, răspunzând:
— Guten Morgen, meine Mutter! 3
După care primea o cană de cafea şi trei chifle.
 Apoi veneau la rând: Franc Mincel, Jan Mincel, August Katz şi – la sfârşit de tot – eu. Fiecare îi săruta
bătrânei mâna uscată, plină de vine albastre, şi îi spunea:
— Guten Morgen, Grossmutter! 4
Şi fiecare primea cana cuvenită şi cele trei chifle.
După ce ne beam în pripă cafeaua, slujnica lua coşul gol, şi ceştile murdare, bătrâna cana, şi plecau.
Dincolo, în stradă, vehicule şi şuvoiul de oameni se scurgeau necontenit într-o parte şi în alta, şi mereu se
desprindea câte cineva ca să intre în prăvălie.
— Daţi-mi, vă rog, scrobeală…
— Migdale de zece groşi…
— Zahăr candel de un groş…
— Săpun de rufe…
Pe la amiază deverul scădea la tejghelele cu coloniale; în schimb, creştea numărul cumpărătorilor în partea
dreaptă a prăvăliei, la Jan. Aici se cumpărau farfurii, pahare, maşini de călcat, râşniţe, păpuşi şi uneori umbrele
mari, albastru-închis sau roşu-aprins. Cumpărătorii, femei şi bărbaţi, bine îmbrăcaţi, luau loc pe scaune, cereau să li
se arate tot felul de obiecte, se tocmeau şi voiau să vadă mereu alte şi alte lucruri.
Îmi aduc aminte că în timp ce mă zbuciumam în partea stângă a prăvăliei, alergând de colo-colo şi
împachetând mărfurile, mă frământa mai mult decât orice gândul: ce doreşte, la urma urmei, cutare sau cutare client
din partea dreaptă? O să cumpere oare ceva? Adevărul este că în partea aceasta a magazinului se vindea destul de
mult, venitul zilnic al raionului de galanterie fiind de câteva ori mai mare decât cel al raioanelor de coloniale sau
săpun.
Bătrânul Mincel venea în prăvălie şi duminica. Dimineaţa îşi făcea rugăciunile, iar pe la amiază mă chema la
un fel de lecţie.
— Sag mir: spune-mi. Was ist das?: Ce-i asta? Das ist eine Schublade: ăsta e un sertar. Ia uită-te ce-i în
sertarul ăsta: Es ist Zimmt: scorţişoară. La ce foloseşte scorţişoara? Scorţişoara se întrebuinţează la supă, la desert.
Ce este scorţişoara? E scoarţa unui arbore. Unde creşte acest arbore? În India. Priveşte globul şi uită-te unde este
India. Dă-mi de zece groşi scorţişoară… O, du Spitzbub! 5… Dacă am să te ard de zece ori cu biciul, ai să ştii câtă
scorţişoară trebuie să vinzi de zece groşi…
Astfel treceam de la un sertar la altul şi învăţam istoria fiecărui articol. Când Mincel nu era obosit, îmi dicta
şi diferite socoteli, mă punea să fac adunări în catastif sau să redactez corespondenţa prăvăliei.
Bătrânul ţinea foarte mult la rânduială. Nu suferea fir de praf şi-l ştergea de pe cele mai mărunte obiecte.
Numai bicele nu avea nevoie să le cureţe niciodată, datorită lecţiilor sale de duminică din domeniul contabilităţii,
geografiei şi merceriei.
Treptat-treptat, în câţiva ani ne-am obişnuit atât de mult unul cu altul, încât bătrânul nu se mai putea lipsi de
mine, iau eu începusem să-i consider până şi biciul ca făcând parte din relaţiile de familie. Mi-aduc aminte că o dată
mi-a părut nespus de rău de o întâmplare: în loc să pună mâna pe bici fiindcă-i stricasem un samovar de preţ,
bătrânul Mincel s-a mulţumit doar să-mi spună:
— Ce făcuşi, Ignaś? Ce ispravă făcuşi?
Aş fi preferat să fiu bătut cu toate bicele din lume decât să-i aud vocea aceea tremurândă şi să-i văd privirea
înspăimântată.
Masa de prânz o luam, de obicei, în prăvălie. Întâi prânzeau cei doi tineri Mincel şi August Katz, apoi eu şi
patronul. Sărbătorile ne adunam cu toţii sus şi ne aşezam la aceeaşi masă. În fiecare ajun de Crăciun, Mincel ne
făcea cadouri, iar mama lui ne pregătea nouă şi fiului ei, în cea mai mare taină, un pom de Crăciun. În sfârşit, în
prima zi a fiecărei luni toţi primeam salariul (eu primeam zece zloţi). Cu acest prilej, fiecare trebuia să arate ce
economii făcuse: eu, Katz, cei doi nepoţi şi personalul de serviciu. A nu face economii, mai bine zis a nu pune la o
parte în fiecare zi măcar câţiva groşi, era în ochii lui Mincel o crimă tot atât de gravă ca şi furtul. După câte mi-
amintesc, prin prăvălia noastră au trecut câţiva vânzători şi câţiva ucenici care au fost concediaţi pentru că nu făceau
economii. Ziua în care Mincel afla adevărul era ultima lor zi de lucru în prăvălie. Făgăduielile, jurămintele, sărutatul
mâinilor, chiar şi căderea la picioarele patronului nu foloseau la nimic. Bătrânul nemişcat, în fotoliu, fără să se uite
la suplicanţi, arăta cu un deget uşa şi spunea doar un singur cuvânt: „Fort! Fort! 6”. Principiul economiilor ajunsese
la el un fel de obsesie.
 Omul acesta blajin avea totuşi un cusur; îl ura pe Napoleon. Nu pomenea niciodată de el, dar când auzea
numele lui Bonaparte, îl apuca parcă un acces de turbare, se învineţea, scuipa şi urla: „Nemernic! Spitzbub!
Bandit!”…
Când am auzit prima dată aceste insulte nesăbuite, aproape că mi-am pierdut cunoştinţa; voiam să-i spun
bătrânului câteva să mă pomenească şi apoi să mă duc la domnul Raczek, care între timp se însurase cu mătuşa mea;
l-am văzut însă pe Jan Mincel făcându-i un semn lui Katz şi şoptindu-i ceva cu mâna la gură. Am ciulit urechile şi
iată ce-am auzit din gura lui Jan:
— Bătrânul aiurează! Napoleon a fost un om curajos, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că i-a gonit pe
hingherii de saxoni! Nu-i aşa, Katz?
August Katz a început să clipească repede, continuând să taie săpunul în bucăţi.
Am rămas uluit; din clipa aceea am simţit o simpatie deosebită pentru Jan Mincel şi pentru August Katz. Cu
timpul, m-am convins că în prăvălia noastră existau două mari partide; unul, alcătuit din bătrânul Mincel şi din
mama sa, ţinea grozav la nemţi, iar celălalt, compus din tinerii Mincel şi din Katz, îi ura de moarte. După câte îmi
amintesc, numai eu eram neutru.
În anul 1846 a ajuns până la noi vestea evadării lui Ludovic-Napoleon din închisoare.
Pentru mine anul acela a fost important, deoarece am devenit funcţionar comercial, iar patronul nostru,
bătrânul Jan Mincel, şi-a încheiat socotelile cu viaţa din pricini destul de ciudate.
În acel an, negoţul nostru slăbise întrucâtva, fie din cauza neliniştii generale, fie pentru că patronul nostru îl
înjura pe Ludovic-Napoleon prea des şi prea tare. Oamenii începuseră să se uite la noi cu ochi răi, şi cineva (poate
Katz?) ne-a spart într-o bună zi un geam.
Incidentul acesta, în loc să îndepărteze cu desăvârşire publicul, îl atrase, şi timp de o săptămână am avut un
dever cum nu mai avusesem nicicând; toţi vecinii ne pizmuiau. După o săptămână, însă, vânzarea slăbi din nou, şi
prăvălia deveni iar pustie.
Într-o seară – patronul lipsea, ceea ce era un fapt neobişnuit – fu aruncată din nou o piatră în prăvălia
noastră.
Cei doi Mincel, speriaţi, dădură fuga la etaj şi-l căutară pe unchiul lor, iar Katz se repezi în stradă, după
răufăcători.
În clipa aceea se iviră doi poliţişti care-l aduceau… ghiciţi pe cine? … Pe însuşi patronul nostru, în carne şi
oase! Spuneau că el spărsese geamul, acum, ca şi prima dată…
În zadar încercă bătrânul să nege: nu numai că fusese prins asupra faptului, dar poliţiştii îi mai găsiră şi o
piatră în buzunar. Aşa încât bietul om fu condus la primărie.
Desigur că acolo, după o serie de explicaţii, cazul fu lămurit. Dar din clipa aceea bătrânul îşi pierdu cu
desăvârşire buna dispoziţie şi începu să slăbească, iar într-o bună zi nu se mai ridică din fotoliul de lângă fereastră.
Se stinse cu bărbia rezemată de registrul comercial, ţinând în mână şnurul cu care făcea să se mişte cazacul.
Câţiva ani după moartea unchiului lor, nepoţii conduseră împreună prăvălia din Podwale; abia prin 1850 îşi
împărţiră moştenirea. Franc rămase pe loc, cu secţia de coloniale; iar Jan, cu secţia de galanterie şi articole de
toaletă, se mută pe strada Krakowska, în imobilul pe care-l ocupăm şi azi. După alţi câţiva ani. Jan se însura cu
frumoasa Malgorzata Pfeifer, iar ea (fie-i ţărâna uşoară), rămânând văduvă, se mărită cu Stas Wokulski, care pe
această cale moşteni firma condusă timp de două generaţii de familia Mincel.
Mama patronului nostru mai trăi încă timp îndelungat; când, în anul 1853, m-am întors din străinătate, am
găsit-o perfect sănătoasă. Continua să coboare dimineaţa în prăvălie şi să spună:
— Guten Morgen, meine Kinder! Der Kaffee ist schon fertig…
Numai vocea ei devenea din an în an mai slabă; până la urmă amuţi pe vecie.
Pe vremea mea, patronul era un fel de părinte şi învăţător al ucenicilor săi şi în acelaşi timp servitorul cel
mai credincios al magazinului; mama – sau soţia lui – se ocupa cu gospodăria, şi toţi membrii familiei erau angajaţi
ai firmei. Astăzi, patronul se interesează numai de câştigul lui; de cele mai multe ori nu-şi cunoaşte meseria, şi grija
lui cea mai mare e ca fiii săi să nu ajungă şi ei comercianţi. Nu vorbesc de Stas Wokulski, care are planuri mari, ci,
aşa, în general. Cred că negustorul trebuie să stea în prăvălie şi să-i formeze pe cei care-l slujesc, dacă vrea ca
aceştia să ajungă oameni de treabă.
Se spune că Andrassy a şi cerut un fond de şaizeci de milioane de guldeni pentru cheltuieli neprevăzute.
Aşadar, şi Austria se înarmează! Cu toate acestea, Stas îmi scrie că nu va fi război, şi cum Stas n-a fost niciodată un
flecar, însemnează că este, fără doar şi poate, foarte bine informat în treburile politice. În cazul ăsta, nu stă în
Bulgaria de dragul afacerilor.
Sunt curios să ştiu ce-o să facă! Sunt foarte curios! …”
IV.
ÎNTOARCEREA.
DUMINICĂ, O ZI MOHORÂTĂ DE martie; se apropie amiaza, dar străzile Varşoviei sunt aproape pustii.
Oamenii stau acasă, iar cei care totuşi au ieşit se adăpostesc prin ganguri; unii fug gheboşaţi prin lapoviţa care-i
biciuie. Nu se aude aproape de loc huruit de roţi; trăsurile au înţepenit pe loc. Birjarii sar de pe capră şi intră sub
coşul trăsurii, iar caii, uzi de ploaie şi ninşi parcă ar dori să se pitească sub oişte său să se ascundă sub propriile lor
urechi.
Cu toate acestea – şi poate tocmai din cauza aceasta – domnul Ignacy stă în camera sa zăbrelită şi e foarte
vesel. Afacerile magazinului merg strună, galantarele pentru săptămână viitoare sunt aranjate şi – faptul cel mai
important – de pe o zi pe alta trebuie să se întoarcă Wokulski. În sfârşit, domnul Ignacy va avea cui să predea
conturile şi povara conducerii magazinului, iar cel mult peste două luni va putea pleca în vacanţă. După douăzeci şi
cinci de ani de muncă – şi ce muncă! – i se cuvine o odihnă mai îndelungată. Va medita numai asupra problemelor
politice; se va plimba şi se va zbengui pe câmp şi prin păduri, va fluiera, şi chiar va cânta, ca în tinereţe. Ah, de n-ar
fi durerile astea reumatice, care de altfel la ţară vor dispărea…
Şi cu toate că lapoviţa loveşte în ferestrele zăbrelite, cu toate că ninsoarea e atât de deasă încât în cameră s-a
făcut întuneric, domnul Ignacy e într-o dispoziţie primăvăratică. Scoate de sub pat mandolina, şi după câteva
acorduri, începe să cânte pe nas o romanţă: „Primăvara se trezeşte în toată natura…
Întâmpinaţi de cântecul duios al privighetorilor, În păduricea verde de lângă pârâu Înfloresc doi trandafiri
minunaţi…”
Sunetele fermecătoare au trezit căţelul adormit pe canapea, care acum se uită ţintă cu singurul lui ochi la
stăpânu-său, şi au atras în curte o umbră uriaşă. Umbra s-a oprit în faţa ferestrei zăbrelite şi încearcă să privească în
odaie. Domnul Ignacy o zăreşte.
„Aha, e Pavel”, îşi spune el în gând.
Dar Ir, câinele, e de altă părere. Sare de pe canapea şi adulmecă neliniştit la uşă, ca şi cum ar fi simţit un
străin.
Pe coridor se aude un zgomot, cineva dibuie clanţa; în sfârşit, uşa se deschide, în prag apare un om îmbrăcat
într-o şubă presărată cu fulgi de zăpadă şi picături de ploaie.
— Cine-i? întreabă Ignacy, făcându-se roşu la faţă.
— Nu cumva m-ai uitat, bătrâne? … răspunde încet şi rar noul-venit.
Domnul Ignacy se fâstâceşte de tot. Îşi potriveşte pe nas ochelarii care îi tot alunecă; apoi trage de sub pat
cutia ca un coşciug, ascunde repede mandolina, şi-o vâră înapoi la loc.
Între timp, oaspetele şi-a scos şuba şi căciula de miel, iar Ir, căţelul chior, după ce l-a mirosit, dă din coadă,
gudurându-se şi chelălăind bucuros la picioarele lui.
— Domnul Ignacy, mişcat, se gârboveşte mai mult ca de obicei şi se apropie de oaspete.
— Mi se pare… spune el, frecându-şi mâinile, mi se pare că am plăcerea… Apoi îl trage pe oaspete la
fereastră, clipind repede: Stas! … Doamne, ce-mi văd ochii? … Îl bate cu pumnul în pieptul voinic, îi strânge
amândouă mâinile, şi la urmă, punându-şi palma pe capul lui ras, face o mişcare de parcă ar vrea să-i mângâie
creştetul: Ha! Ha! Ha! … râse domnul Ignacy. Stas, în persoană! … Stas se întoarce de la război… Te pomeneşti că
de-abia acum ţi-ai adus aminte că ai prăvălie şi prieteni! adăugă, dându-i un pumn în umăr. Să fiu al dracului dacă
nu semeni mai degrabă a soldat sau marinar decât a negustor… De opt luni n-ai mai dat pe la prăvălie! Ce piept…
Ce căpăţână…
Oaspetele râde şi el. Îl apucă pe Ignacy de gât şi îl sărută, de câteva ori, fierbinte pe amândoi obrajii, pe care
bătrânul amploiat îi întinde rând pe rând, fără a îndrăzni însă să răspundă în acelaşi fel.
— Dar tu, bătrâne, cum o mai duci? întreabă oaspetele. Ai slăbit, eşti mai palid…
— O duc bine, m-am îngrăşat un pic.
— Ai încărunţit… Cum te simţi?
 — De minune! Şi în prăvălie treburile merg bine, deverul a mai crescut. În ianuarie şi februarie am făcut
vânzare de douăzeci şi cinci de mii de ruble… Dragul meu Stas! Ai lipsit de acasă opt luni… O nimica toată… Nu
vrei-să stai jos?
— Ba da! răspunde oaspetele, în timp ce se aşază pe canapea, unde se urcă îndată şi Ir, punându-şi capul pe
genunchii lui.
Domnul Ignacy îşi apropie scaunul.
— Vrei să mănânci ceva? Am nişte şuncă şi puţine icre negre…
— Mănânc cu plăcere!
— Poate vrei să şi bei. Am o sticlă de vin unguresc, destul de bun, numai că nu mi-a mai rămas decât un
singur pahar întreg.
— O să beau din paharul de apă, răspunde oaspetele.
Domnul Ignacy începe să se foiască de colo-colo, deschizând rând pe rând dulapul, lădiţa şi sertarul mesei.
Scoate sticla de vin şi o ascunde din nou la locul ei, apoi pune pe masă şunca şi câteva chifle. Mâinile şi
pleoapele îi tremură. Trebuie să treacă destulă vreme ca să se liniştească şi să adune la un loc rezervele amintite mai
sus. Numai după ce bea un păhărel de vin, îşi recapătă echilibrul sufletesc, foarte zdruncinat.
În acest timp Wokulski înfulecă de zor.
— Ce mai e nou? întreabă Ignacy pe un ton mai liniştit, punând mâna uşor pe genunchii musafirului.
— Din punct de vedere politic? Are să fie pace!
— Atunci de ce se înarmează Austria?
— Cu cele şaizeci de milioane de guldeni? … Vrea să pună mâna pe Bosnia şi Herţegovina7.
Pupilele lui Ignacy se dilată.
— Austria vrea să pună mâna? … repetă el. Şi de ce?
— De ce? surâde Wokulski. Pentru că Turcia nu-i în stare s-o împiedice.
— Dar Anglia nu zice nimic?
— Anglia îşi va primi şi ea partea.
— Pe seama Turciei?
— Se-nţelege! întotdeauna cei slabi plătesc cheltuiala conflictelor dintre cei tari.
— Dar dreptatea? strigă Ignacy.
— Drept este să se înmulţească şi să prospereze cei puternici, iar cei slabi să piară. Altfel, lumea ar deveni
un azil pentru invalizi, ceea ce ar fi într-adevăr nedrept.
Ignacy se trase înapoi cu scaun cu tot.
— Tu, Stas, tu vorbeşti aşa? … Vorbeşti serios, spune, nu glumeşti? …
Wokulski îşi îndreaptă spre el privirile liniştite.
— Da, eu vorbesc aşa. De ce te miri? Oare nu ni se aplică şi mie, şi ţie, tuturor aceeaşi lege? Prea mult m-am
plâns pe mine însumi ca să mă mai înduioşeze soarta Turciei!
Domnul Ignacy lasă ochii în jos. Tace. Wokulski continuă să mănânce.
— Şi cum ţi-au mers treburile? îl întreabă apoi gazda, pe un ton obişnuit.
Ochii lui Wokulski sclipesc. Lasă chifla din mână şi se reazămă de spătarul canapelei.
— Îţi aduci aminte câţi bani am luat la plecare?
— Treizeci de mii de ruble! întregul nostru numerar!
— Şi cât crezi că am adus?
— Cinci… vreo patruzeci de mii… Am ghicit? … întreabă Rzecki, uitându-se la el şovăielnic.
Wokulski îşi toarnă un pahar de vin, îl bea încet, apoi rosteşte apăsat:
— Două sute cincizeci de mii de ruble, dintre care o mare parte în aur! Şi deoarece am dispus să mi se
cumpere cu ei bancnote, pe care să le vând după încheierea păcii, o să am peste trei sute de mii de ruble…
Rzecki se aplecă spre el cu gura căscată.
— Nu te teme! continuă Wokulski. Am câştigat banii ăştia cinstit, chiar greu, foarte greu. Secretul e că am
avut un asociat bogat şi că m-am mulţumit cu un câştig de patru şi cinci ori mai mic decât alţii. Aşa, capitalul meu a
crescut mereu şi a fost într-o continuă mişcare… În plus, am avut un noroc orb… Ca jucătorul acela căruia i-a ieşit
la ruletă de zece ori la rând acelaşi număr. Joc îndrăzneţ? … Da, în fiecare lună am riscat tot ce aveam, şi în fiecare
zi mi-am pus viaţa în joc.
 — Numai pentru asta te-ai dus acolo? întreabă Ignacy.
Wokulski se uită ironic.
— Te pomeneşti că ai fi vrut să ajung un fel de Wallenrod turc? …
— Să-ţi rişti viaţa pentru avere, când aveai aici bucata de pâine asigurată! … mormăie domnul Ignacy,
clătinând din cap, cu sprâncenele ridicate.
Wokulski sare ca ars de pe canapea, tremurând de mânie.
— Bucata asta de pâine asigurată, zice el strângând pumnii, mi-a stat în gât şi m-a sufocat timp de şase ani!
… Ţii minte de câte ori pe zi mi se pomenea de cele două generaţii ale familiei Mincel sau de bunătatea îngerească a
neveste-mi? Am avut vreun cunoscut mai apropiat sau mai îndepărtat, în afară de tine, care să nu mă tortureze cu
vorba, cu gestul sau măcar cu privirea? De câte ori nu m-au bârfit! Unii mi-au spus în faţă că mă hrăneşte fusta
neveste-mi, că datorez totul muncii familiei Mincel şi nimic, absolut nimic, energiei mele, deşi eu am fost acela care
le-am pus prăvălioara pe picioare şi i-am dublat veniturile! … Familia Mincel în sus, familia Mincel în jos! … Ei,
acum să mă compare cu familia Mincel cât or pofti! Eu singur am câştigat într-o jumătate de an de zece ori mai mult
decât au câştigat cele două generaţii ale familiei Mincel într-o jumătate de secol. O mie de Minceli ar fi trebuit să
asude în dughenile lor, cu scufiile lor în cap, ca să câştige cât am câştigat eu în ploaia de gloanţe, în jurul
baionetelor şi în secera tifosului! Acum ştiu câţi Minceli valorez, şi, pe dumnezeul meu, pentru un rezultat ca ăsta aş
repeta aventura fără şovăire! Prefer să risc falimentul şi moartea decât să mă gudur pe lângă cei care cumpără în
prăvălia mea umbrele, sau să cad la picioarele acelora care binevoiesc să-şi procure din magazinul meu closete…
— Nu te-ai schimbat de loc! şopteşte Ignacy.
Wokulski se potoleşte. Se reazemă de umărul lui Ignacy şi, uitându-se în ochii lui, rosteşte potolit:
— Nu eşti supărat pe mine, bătrâne?
— De ce să fiu? Nu ştiu oare că lupul nu-i făcut să păzească oile? … Desigur…
— Ce mai e nou pe aici? Hai, spune-mi!
— Ţi-am comunicat totul în rapoartele mele. Afacerile merg bine, cantitatea de mărfuri a crescut, iar
numărul comenzilor, de asemenea. Va trebui să mai angajăm un vânzător.
— Să angajăm chiar doi. Vom mări magazinul. Va fi splendid!
— Un fleac, atâta tot!
Wokulski se uită la el dintr-o parte şi surâde, văzând că bătrânul îşi recapătă buna dispoziţie.
— Dar ce se mai aude prin oraş? Prăvălia, câtă vreme eşti tu aici, e firesc să meargă bine.
— Prin oraş…
— Dintre puşlamalele de pe vremuri n-a dispărut niciuna? îl întrerupe Wokulski, începând să măsoare cu
paşi mari încăperea.
— Nu, niciuna! S-au înmulţit!
— A… a…
Wokulski se opreşte, ca şi cum ar sta în cumpănă. Îşi toarnă din nou un pahar de vin şi-l dă pe gât.
— Lęcki mai cumpără de la noi? …
— Mai mult pe datorie…
— Aşadar, cumpără! … (Wokulski răsuflă uşurat). Cum îi mai merg afacerile?
— Am impresia că-i în stare de faliment şi se pare că anul ăsta au să-i scoată, în sfârşit, casa la licitaţie!
Wokulski se apleacă spre câine şi începe să se joace cu el.
— Spune-mi, te rog… domnişoara Lęcka nu s-a măritat?
— Nu.
— Şi nici nu se mărită?
— Mă cam îndoiesc. Cine se însoară astăzi cu o domnişoară care are pretenţii mari şi nici un ban zestre? O
să rămână fată bătrână, cu toată frumuseţea ei. Desigur…
Wokulski se îndreaptă de spate şi îşi dezmorţeşte mădularele. Privirea lui aspră este acum nespus de duioasă.
— Scumpul meu bătrân! spune el, apucându-l pe Ignacy de mână. Bunul meu prieten! Nici nu-ţi închipui cât
sunt de fericit că te văd, şi încă în camera asta! Îţi aminteşti câte seri, câte nopţi am petrecut aici? … Cum îmi
dădeai să mănânc? … Cum îmi dădeai hainele cele mai bune? … Îţi mai aduci aminte?
Rzecki se uită la el cu luare-aminte şi îşi spune că vinul lui trebuie să fie foarte bun dacă a fost în stare să-l
facă pe Wokulski atât de vorbăreţ.
 Wokulski se aşază pe canapea şi, rezemându-şi capul de perete, şopteşte, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi:
— Nici nu-ţi poţi închipui cât am suferit, singur, departe de toţi, neştiind dacă am să vă mai văd pe vreunul!
Pentru că singurătatea cea mai grea nu e cea din jurul omului, ci pustiul din el însuşi, dacă părăsindu-şi ţara, n-a dus
cu sine nici o privire caldă, nici un cuvânt blând şi nici o fărâmă de speranţă…
Domnul Ignacy se mişcă nervos pe scaun, gata să protesteze.
— Dă-mi voie să-ţi amintesc că la început ţi-am trimis scrisori foarte mişcătoare, poate chiar prea
sentimentale. Am fost însă descurajat de răspunsurile tale laconice…
— Crezi că îţi reproşez ceva?
— Cu atât mai puţin poţi să reproşezi ceva celorlalţi oameni din prăvălie, care nu te cunosc aşa cum te
cunosc eu!
Wokulski îşi revine.
— Dar eu n-am nici o pretenţie de la nimeni! Poate îţi reproşez un pic ţie pentru că mi-ai scris aşa de puţin
despre… oraş… În plus, foarte adesea Curierul se rătăcea la poştă, pierdeam şirul informaţiilor, şi atunci eram
chinuit de presimţirile cele mai rele.
— De ce? face domnul Ignacy, mirat. Doar aici nu era război!
— Da, aşa-i… Chiar petreceaţi bine de tot. Îmi amintesc că în decembrie aţi avut minunate „tablouri
vivante”. Cine a luat parte?
— Eu nu mă duc la prostii dintr-astea…
— Da, aşa-i! Eu însă aş fi dat în ziua aceea zece mii de ruble să le pot vedea. O prostie şi mai mare! … Nu-i
aşa?
— Desigur, deşi multe fapte îşi pot găsi explicaţia în singurătate, în plictiseală…
— Sau în nostalgie, îl întrerupe Wokulski. Nostalgia m-a chinuit în fiecare clipă de răgaz, în fiecare ceas de
odihnă. Mai toarnă-mi vin, Ignacy!
Bea. Apoi începe din nou să umble prin cameră, vorbind cu glas stins:
— Prima dată m-a apucat în seara când am trecut Dunărea. Eram singur în barcă, cu călăuza, un ţigan.
Neputând să mă înţeleg cu el, priveam împrejurimile. Malurile erau nisipoase, ca şi la noi. Şi pomii semănau cu
sălciile noastre, iar dealurile erau acoperite cu aluniş şi cu pâlcuri de pini. Mi s-a părut o clipă că mă aflu în ţara mea
şi că până să înnopteze am să vă revăd. A venit însă noaptea, şi, o dată cu ea, malurile au pierit. M-am trezit singur
pe o apă nesfârşită, în care se oglindeau puzderie de stele… Atunci am început să mă gândesc că sunt atât de departe
de casă, că singura legătură dintre mine şi voi erau stelele acelea, că în clipa aceea poate că nimeni dintre voi nu se
uita la ele, că nimeni nu-şi aducea aminte de mine, nimeni… Am simţit un fel de sfâşiere lăuntrică, şi abia atunci mi
-am dat seama cât de adâncă era rana din sufletul meu!
— E drept că stelele nu m-au preocupat niciodată, şopteşte, domnul Ignacy.
— Din ziua aceea m-a cuprins o boală ciudată, continuă Wokulski. Atâta timp cât eram ocupat cu
corespondenţa, cu socotelile, cu recepţionarea mărfurilor, cu agenţii mei, atâta timp cât ridicam şi încărcăm căruţele
stricate sau păzeam să nu se strecoare vreun hoţ, eram oarecum liniştit. Dar când lăsam treburile şi puneam jos
tocul, fie şi pentru o clipă, simţeam o durere, ca şi cum – înţelegi, Ignacy? – ca şi cum mi-ar fi pătruns în inimă un
grăunte de nisip! Uneori mi se întâmpla să simt acea înţepătură surdă, acel sâmbure de nelinişte, de teamă, chiar
când mergeam, când mâncam, vorbeam, meditam cu capul limpede, mă uitam la un peisaj frumos, râdeam sau eram
vesel. Starea asta repetată, nespus de obositoare, făcea ca evocările să stârnească în mine o adevărată furtună
sufletească. Un pom cu o formă cunoscută, un deluşor pleşuv, culoarea unui nor, zborul unei păsări, chiar şi adierea
vântului trezeau în mine, fără nici un motiv, o disperare atât de adâncă, încât fugeam de oameni. Căutam un loc
pustiu, unde să mă pot arunca la pământ şi să urlu de durere, ca un câine, neauzit de nimeni. Alteori, fugind aşa,
până şi de mine însumi, mă apuca noaptea, şi atunci, din tufişuri, din trunchiurile răsturnate, din vreascurile căzute
la pământ îmi ieşeau în întâmpinare umbre cenuşii care dădeau trist din capetele lor cu ochi stinşi. Şi totul, foşnetul
frunzelor, huruitul îndepărtat al căruţelor, şopotul apelor se contopeau într-o singură voce jalnică: „Vai, trecătorule,
ce ţi s-a întâmplat?”… Ce mi s-a întâmplat?
— Nu înţeleg nimic! intervine Ignacy supărat. Ce fel de nebunie mai e şi asta?
— Dorul…
— Dorul după ce?
Wokulski tresare.
 — După ce? Dorul de… După tot… După ţară…
— De ce nu te-ai întors?
— Şi ce-aş fi făcut dacă mă întorceam? De altfel, nici nu puteam!
— Cum nu puteai?! se miră Ignacy.
— Nu puteam, şi gata! Nu aveam de ce să mă întorc! răspunde Wokulski, nervos. Mi-era totuna să mor aici
sau acolo. Mai dă-mi vin! încheie el brusc, întinzând mâna.
Rzecki se uită la faţa lui aprinsă şi dă sticla la o parte.
— Lasă, eşti şi aşa destul de iritat…
— De-aia vreau să beau!
— Ba să nu bei! îl întrerupse Ignacy. Vorbeşti prea mult… Poate chiar mai mult decât ai vrea!
Wokulski se linişteşte. Se gândeşte o clipă şi răspunde, clătinând din cap:
— Te înşeli!
— Ba de loc, şi am să-ţi dovedesc îndată! Şopteşte Ignacy. Tu n-ai plecat acolo numai ca să faci bani!
— Desigur! răspunde Wokulski, după o clipă de tăcere.
— Ce nevoie ai tu de trei sute de mii de ruble, când îţi ajung o mie pe an? …
— Da, aşa-i!
Rzecki se apleacă la urechea lui:
— Şi am să-ţi spun ceva: banii ăştia nu i-ai adus pentru tine!
— Cine ştie? Poate că ai ghicit!
— Ghicesc mai multe decât îţi închipui tu…
Wokulski izbucneşte deodată în râs:
— Aha, care va să zică, aşa crezi! Te asigur că nu ştii nimic, visător bătrân!
— Mă tem că nu eşti treaz, şi de aceea vorbeşti ca un nebun. Mă înţelegi, Stas?
Wokulski continuă să râdă.
— Ai dreptate, nu sunt obişnuit să beau. Şi vinul mi s-a urcat la cap. Dar uite că mi-am revenit! Pot să-ţi
spun numai atât: că te înşeli! Şi acum, ca să mă salvezi de la o beţie totală, bea singur pentru succesul planurilor
mele!
Ignacy îşi umple paharul şi, strângând tare mâna lui Wokulski, spune:
— Pentru reuşita marilor, tale proiecte!
— Mari… Pentru mine, în realitate, însă, foarte modeste!
— Fie şi aşa! consimte Ignacy. Sunt bătrân, aşa că mi-e mai comod să nu ştiu nimic! Sunt atât de bătrân,
încât nu mai am decât o singură dorinţă: o moarte frumoasă. Dă-mi cuvântul că atunci când va sosi clipa, mă vei
înştiinţa…
— Da, când va veni timpul, vei fi peţitorul meu…
— Am mai fost o dată, dar fără noroc… zice Ignacy.
— Cu văduva, acum şapte ani?
— Acum cincisprezece ani.
— Nu te laşi! râde Wokulski. Ai rămas acelaşi!
— Şi tu ai rămas acelaşi. Pentru reuşita proiectelor tale! Oricum ar fi, ştiu doar atât: trebuie să fie demnă de
tine. Ei, şi acum nu mai spun nimic…
După ce goleşte paharul, Ignacy îl izbeşte de podea; zgomotul îl trezeşte pe Ir.
— Să mergem în prăvălie! încheie bătrânul. După anumite conversaţii e bine să discuţi şi despre afaceri!
Scoate cheia din sertar şi ies. Afară îi izbeşte în ochi zăpada. Rzecki deschide uşa magazinului şi aprinde
câteva lămpi.
— Ce de mărfuri! … se miră Wokulski. Te pomeneşti că toate sunt noi?
— Aproape. Vrei să vezi? Uite porţelanurile. Îţi atrag atenţia că…
— Mai târziu… Dă-mi registrul!
— Registrul veniturilor?
— Nu, al debitorilor!
Rzecki deschide biroul, ia registrul şi îşi trage fotoliul mai aproape. Wokulski se aşază şi îşi aruncă ochii pe
listă. Caută un nume.
 — O sută patruzeci de ruble! citeşte el. Nu-i cine ştie ce…
— Cine-i ăsta? întreabă Ignacy. A… Lęcki…
— Domnişoara Lęcka are un cont propriu… Foarte bine! continuă Wokulski, apropiindu-se de registru ca şi
când scrisul ar fi neclar. A… a… alaltăieri a cumpărat un portmoneu! Trei ruble? Cred că-i prea scump…
— Ba de loc! sare Ignacy. Un portmoneu admirabil! I l-am ales chiar eu!
— Ce model era? întreabă Wokulski parcă în treacăt, în timp ce închide registrul.
— Din galantarul ăsta! Uită-te, sunt ca nişte adevărate bijuterii!
— Sunt sigur că a răscolit multe până şi l-a ales! …
Am auzit că e pretenţioasă…
— Nu le-a răscolit de loc! De ce le-ar fi răscolit? răspunde Ignacy. S-a uitat la ăsta de aici…
— La ăsta?
— Da! voia să-l ia.
— Aha! şopteşte Wokulski, luând în mână portmoneul.
— Dar eu am sfătuit-o să ia altul, uite aici unul asemănător!
— Ei, dar ştii că portmoneul ăsta e frumos?
— Celălalt, pe care i l-am dat eu, era şi mai frumos.
— Ăsta îmi place parcă mai mult… Am să-l iau pentru mine; al meu tot nu mai e bun de nimic!
— Stai să-ţi găsesc altul mai bun! exclamă Rzecki.
— Mi-e totuna. Arată-mi şi alte mărfuri… Poate să mai am nevoie de ceva!
— Butoni ai? Cravate, galoşi, umbrele…
— Dă-mi o umbrelă. O umbrelă şi… o cravată. Alege-mi-le tu. Astăzi am să fiu singurul client! Şi unde mai
pui că am să plătesc bani peşin…
— Sănătos obicei! răspunde Rzecki, voios.
Scoate repede din sertar o cravată, iar din vitrină, o umbrelă, şi i le înmânează râzând.
— Îţi iau numai şapte ruble pe ele… Cu rabat, ca la un negustor ce eşti. O umbrelă superbă, nu te costă mai
nimic!
— Să ne întoarcem acum la tine! hotărăşte Wokulski.
— Nu vrei să vizităm magazinul? îl întreabă Ignacy.
— Nu mă interesează.
— Cum, nu te interesează propriul tău magazin? Un magazin atât de frumos! … se miră Ignacy.
— Ba da, fireşte! Cum poţi crede aşa ceva? Numai că sunt cam obosit.
— Ai dreptate! Ce e drept, e drept. Hai să mergem!
Stinge lămpile şi, lăsându-i pe Wokulski să treacă înainte, încuie uşa după el. Afară îi întâmpină din nou
zăpada udă şi Pavel, care aduce masa…
V.
DEMOCRATIZAREA UNUI NOBIL ŞI VISURILE UNEI DOMNIŞOARE DIN LUMEA BUNĂ.
DOMNUL TOMASZ LĘCKI NU locuia în casa lui ci într-un apartament luat cu chirie, alcătuit din opt
camere, în apropiere de aleea Ujazdowska. Locuia acolo cu unica sa fiică, Isabela, şi cu verişoara ei, domnişoara
Florentyna.
Avea un salon cu trei ferestre, un birou al lui, un birou al fiicei sale, un dormitor pentru sine, un dormitor
pentru domnişoara, o sufragerie, o cameră pentru domnişoara Florentyna şi un cabinet de toaletă, fără a mai socoti
bucătăria şi odăile pentru oamenii de serviciu, şi anume: pentru bătrânul fecior Mikolaj, pentru nevasta lui, care era
bucătăreasă, şi pentru domnişoara Anusia, camerista.
Imobilul avea mari calităţi: era sănătos, călduros, vast şi luminos. Avea scări de marmură, instalaţie de gaz
aerian, sonerii electrice şi apă curgătoare. Fiecare cameră, la nevoie, putea să comunice cu celelalte, sau să rămână
complet separată. Locuinţa era mobilată îndestulător, nici sărăcăcioasă, nici prea încărcată, iar fiecare piesă se
distingea mai degrabă prin simplitate şi confort decât prin podoabe bătătoare la ochi. Bufetul sugera siguranţa că
argintăria nu va dispărea, patul te făcea să te gândeşti la o odihnă sigură şi binemeritată, masa putea să suporte o
greutate cât de mare, pe scaune te puteai aşeza fără teamă, iar în fotolii puteai medita în linişte.
Cine intra aici se putea mişca în voie; nu trebuia să se teamă că se va împiedica de ceva sau că va sparge
vreun obiect. În aşteptarea gazdei, nimeni nu se plictisea, deoarece era înconjurat de lucruri care meritau să fie
văzute. În acelaşi timp, prezenţa unor obiecte vechi, care serviseră poate câtorva generaţii, imprimau încăperilor un
oarecare aer solemn.
Pe fondul acesta grav se profilau în contururi precise locatarii casei.
Domnul Tomasz Lęcki era un om trecut de 60 de ani, de statură mijlocie, gras, sangvin. Avea mustăţi albe,
nu prea mari, iar părul, tot alb, şi-l pieptăna peste cap. Ochii îi erau cenuşii şi ageri, se ţinea drept şi călca apăsat. Pe
stradă lumea îi făcea loc să treacă, iar oamenii de rând spuneau: „Ăsta trebuie să fie boier de viţă veche!”
Într-adevăr, în familia domnului Lęcki fuseseră un şir întreg de senatori. Tatălui său îi rămăsese câteva
milioane, şi chiar el, în tinereţe, dispusese de ceva avere. Mai târziu, însă, o parte din ea fusese înghiţită de
evenimentele politice, iar restul, de călătoriile prin Europa şi de traiul pe picior mare. Pentru că domnul Tomasz
trăise înainte de 1870 la curtea franceză, apoi la cea vieneză şi italiană. Victor Emanuel8, fermecat de frumuseţea
fiicei sale, îl onorase cu prietenia lui şi voise chiar să-i dea titlul de conte. Nu-i deci lucru de mirare că domnul
Tomasz, după moartea marelui rege, purtase două luni doliu la pălărie.
De câţiva ani însă domnul Tomasz nu mai părăsise Varşovia, având prea puţini bani pentru a mai putea
străluci pe la curţile regeşti… În schimb, locuinţa sa devenise centrul lumii elegante şi rămăsese aşa până în clipa în
care se răspândise ştirea că domnul Tomasz îşi tocase nu numai averea sa, dar şi zestrea domnişoarei Isabela.
Primii care se făcuseră nevăzuţi fuseseră pretendenţii la mâna fetei. Apoi cucoanele cu fete urâte. Cu restul
rupsese relaţiile însuşi domnul Tomasz, limitându-se numai la legăturile cu membrii familiei. Dar când observase şi
aici o scădere a temperaturii sentimentale, se retrăsese complet din societate şi chiar, spre indignarea multor
persoane onorabile, se înscrisese la clubul negustorilor, ca proprietar de case în Varşovia. La club i se propusese
preşedinţia, dar nu acceptase.
Numai fiica sa mai frecventa salonul bătrânei contese Karolowa şi casele câtorva dintre prietenele sale, ceea
ce făcuse să se răspândească zvonul că domnul Tomasz ar mai avea ceva avere şi că rupsese relaţiile cu societatea
pe de o parte dintr-o pornire extravagantă, pe de altă parte pentru a afla cine sunt adevăraţii săi prieteni, ca să poată
alege pentru fiica sa un soţ care s-o iubească pentru ea însăşi, şi nu pentru zestrea ei.
Aşa că în jurul domnişoarei Lęcka începuse să se strângă din nou o droaie de admiratori, iar pe măsuţa din
salonul ei se puteau vedea teancuri de cărţi de vizită. Nu primeau însă musafiri, ceea ce nu stârnea o critică prea
aspră din partea pretendenţilor, mai ales că se răspândise un al treilea zvon, şi anume că în curând casa lui Lęcki
avea să fie scoasă la licitaţie.
De data aceasta se produse în societate o mare tulburare. Unii susţineau că domnul Tomasz ar fi un falit
declarat, alţii erau gata să jure că-şi ascunsese averea ca să asigure fericirea unicei sale fiice. Candidaţii la căsătorie
şi familiile lor erau într-o nesiguranţă chinuitoare. Aşa că pentru a nu risca nimic şi pentru a nu pierde nimic, tinerii
se mulţumeau să-şi prezinte omagiile domnişoarei Isabela, fără a se angaja prea mult. Îşi depuneau pe tăcute în casa
ei cărţile de vizită, rugându-se Celui-de-sus să nu fie cumva invitaţi înainte de a se fi limpezit situaţia.
Cât despre întoarcerea vizitelor din partea domnului Tomasz, nici nu putea îi vorba. Justificarea putea fi
găsită în pornirile sale excentrice şi în tristeţea care-l cuprinsese după moartea lui Victor Emanuel.
În vremea aceasta, domnul Tomasz ieşea să se plimbe pe alee, iar serile juca whist la club. Trăsăturile feţei îi
erau întotdeauna atât de liniştite, iar ţinuta atât de mândră, încât admiratorii fiicei sale nu mai ştiau ce să creadă.
Prudenţii rămâneau în expectativă; alţii însă, mai curajoşi, începură din nou să-i facă ochi dulci domnişoarei, să
suspine discret şi să-i strângă mâna emoţionaţi. La toate acestea ea răspundea printr-o indiferenţă glacială, uneori
aproape dispreţuitoare.
Domnişoara Isabela era o făptură nespus de frumoasă. Totul în înfăţişarea ei era neobişnuit şi perfect. De
statură mai mult înaltă, foarte bine proporţionată, avea părul bogat, blond, cu reflexe cenuşii, nasul mic, drept,
buzele puţin răsfrânte, dinţii ca perlele, mâini şi picioare desăvârşite. O impresie deosebită făceau ochii ei, uneori
întunecaţi şi visători, alteori scânteietori de voioşie, câteodată de un albastru-clar şi reci ca gheaţa.
Impresionant era jocul fizionomiei sale. Când vorbea, îi vorbeau buzele, sprâncenele, nările, mâinile,
întreaga făptură, şi mai ales ochii, prin care ai fi zis că vrea să-şi dăruie sufletul celui cu care discuta. Când asculta,
ai fi zis că vrea să soarbă sufletul celui din faţa ei. Ochii ei ştiau să atragă, să dezmierde, să plângă fără lacrimi, să
ardă şi să îngheţe. Uneori ai fi putut crede că, visătoare, e gata să te cuprindă cu braţele, să-şi rezeme capul de
umărul tău. Dar când, fericit, te topeai de bucurie, făcea deodată un gest care spunea că-i cu neputinţă s-o
îmbrăţişezi, deoarece sau se va feri, sau te va respinge, sau – mai simplu – va porunci feciorului să te dea pe uşă
afară…
 Reacţiunile sufleteşti ale domnişoarei Isabela erau un fenomen interesant.
Dacă cineva i-ar fi cerut să răspundă, sincer, ce este lumea şi ce este ea însăşi, ar fi răspuns, desigur, că
lumea e o grădină vrăjită plină de castele fermecătoare, iar ea, o zeiţă sau o nimfă, închisă într-un corp omenesc.
Domnişoara Isabela trăise din leagăn într-o lume frumoasă, care era nu numai supraomenească, dar şi
supranaturală.
Dormea în puf, se îmbrăca în mătăsuri şi dantele, şedea în fotolii de abanos sau de palisandru, sculptate şi
tapisate, bea din cupe de cristal, mânca din vase de argint şi porţelan, scumpe ca aurul.
Pentru ea nu existau anotimpuri, ci numai o veşnică primăvară, plină de o lumină dulce, de flori vii şi de
miresme. Nu existau ziua şi noaptea, căci uneori luni de-a rândul se culca la orele 8 dimineaţa şi lua prânzul la orele
2 după miezul nopţii. Pentru ea nu existau longitudini şi latitudini, deoarece la Paris, Viena, Roma, Berlin sau
Londra găsea aceiaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mobile şi uneori aceleaşi mâncăruri: supa de alge din
Oceanul Pacific, stridiile din Marea Nordului, peştele din Atlantic sau din Mediterană, vânatul din toate ţările,
fructele din toate colţurile lumii. Pentru ea nu exista nici măcar forţa gravităţii, deoarece scaunele îi erau puse la
îndemână, farfuriile aşezate în faţă, pe stradă era dusă cu trăsura, pe scări, condusă.
Vălurile o fereau de vânt, landoul, de ploaie, zibelina, de frig, umbreluţa şi mănuşile, de soare. Şi aşa trăia zi
de zi, lună de lună, an de an, deasupra oamenilor şi chiar deasupra legilor naturii. În două rânduri fusese prinsă de
furtuni îngrozitoare: o dată în Alpi, a doua oară în Mediterana. Până şi cei mai curajoşi oameni din jurul ei căzuseră
pradă panicii; numai domnişoara Isabela ascultase râzând zgomotul asurzitor al stâncilor năruite şi trosniturile
vaporului, fără să bănuiască măcar posibilitatea primejdiei. Natura îi oferea un spectacol grandios, cu trăsnete, pietre
prăbuşite şi vârtejuri marine, aşa cum altă dată îi arătase luna deasupra lacului Geneva sau deasupra cascadei
Rinului, şi împrăştiase norii care acopereau soarele. Doar acelaşi lucru fac în fiecare zi maşiniştii de la teatre, şi nu
stârnesc panică, nici măcar printre cucoanele nervoase!
Viaţa aceasta de veşnică primăvară, în care foşneau mătăsurile, creşteau numai arbori sculptaţi, iar argila era
acoperită cu picturi artistice, viaţa aceasta îşi avea lumea ei specifică. Lumea ei erau prinţesele şi prinţii, contesele şi
conţii, nobilimea de ambele sexe, foarte veche şi foarte bogată. Se mai aflau acolo, ca gazde, cucoane măritate şi
domni însuraţi, matroane veghind asupra manierelor alese şi bunelor moravuri, precum şi domni vârstnici, care
ocupau locurile de cinste la masă, dădeau sfaturi şi binecuvântări celor tineri şi jucau cărţi. Erau episcopi,
reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, sau înalţi demnitari, a căror prezenţă păzea lumea de neorânduieli sociale şi
de cutremure. În sfârşit, mai erau şi copiii, mici heruvimi, trimişi de ceruri ca vârstnicii să poată organiza cu ei
serbări.
În populaţia stabilă a lumii vrăjite apărea din când în când şi câte un muritor de rând, care izbutea să se
ridice pe aripile celebrităţii până la înălţimile Olimpului. De obicei era vorba de vreun inginer care lega oceanele
între ele, făcea săpături sau construia ceva în Alpi; sau un căpitan care în luptele împotriva sălbaticilor îşi pierduse
compania, iar el, acoperit de răni, se salvase datorită iubirii unei prinţese negre; sau un navigator care descoperise o
nouă parte a lumii, naufragiase cu corabia pe o insulă nelocuită şi gustase chiar şi carne de om.
Veneau pictori vestiţi şi, mai ales, poeţi inspiraţi, care scriau versuri frumoase în albumele conteselor tinere,
se dăruiau unor iubiri neîmpărtăşite şi eternizau numele crudelor zeiţe întâi în gazete, apoi în volumaşe tipărite pe
hârtie velină.
Toată această lume, printre care se strecurau cu băgare de seamă lachei galonaţi, dame de companie,
verişoare sărace şi verişori ahtiaţi după posturi înalte, toată lumea aceasta o ducea într-o sărbătoare fără sfârşit.
Începând de la amiază, îşi făceau vizite unii altora sau se întâlneau prin magazine. Spre seară, înainte de
cină, în timpul cinei şi după cină, petreceau. Apoi mergeau la concerte sau la teatre, ca acolo să vadă altă lume, tot
atât de artificială, unde eroii foarte rar mănâncă sau muncesc, dar unde, în schimb, vorbesc cu ei înşişi fără încetare.
O lume în care infidelitatea femeilor devine izvorul unor mari catastrofe şi în care amantul, ucis de soţ în actul al
cincilea, înviază a doua zi în actul întâi, pentru a comite aceleaşi erori şi pentru a vorbi în gura mare de unul singur,
fără a fi auzit de persoanele aflate alături. După ieşirea de la teatru, se adunau din nou în saloane, şi lacheii le
serveau băuturi reci şi calde, artiştii plătiţi le cântau, tinerele soţii ascultau povestirile căpitanului rănit despre
prinţesa neagră, domnişoarele discutau cu poeţii despre afinităţile sufleteşti, domnii în vârstă îşi expuneau
inginerilor părerile lor asupra ingineriei, iar cucoanele de vârstă mijlocie îşi disputau prin vorbe în doi peri şi prin
ocheade navigatorul care mâncase carne de om. Apoi luau supeul, în timpul căruia gurile mâncau, stomacurile
digerau, iar pantofii conversau despre sentimentele unor inimi împietrite şi despre visurile unor capete goale. La
urmă se despărţeau, ca printr-un somn real să capete forţe noi pentru somnul vieţii.
În afară de lumea aceasta vrăjită, mai era încă una, cea banală.
Despre existenţa acestei lumi aflase şi domnişoara Isabela. Îi plăcea chiar s-o şi privească, pe fereastra
landoului, a vagonului sau a locuinţei sale. Din acest cadru şi de la o asemenea depărtare, a doua lume i se părea
pitorească şi chiar simpatică. Se uita la plugarii care arau încet pământul, la harabalele trase de câte o mârţoagă
costelivă, la oamenii care cărau fructe şi legume, la bătrânul care spărgea piatră pe şosea, la comisionarii care
forfoteau grăbiţi, la florăresele frumoase şi obraznice, la o familie alcătuită din tată, mamă obeză şi patru copii, care
se ţineau de mână doi câte doi, la un fante plebeu care trecea într-o droşcă, umflându-şi pieptul cât se poate de
caraghios. Se uita uneori şi la vreo înmormântare, şi îşi spunea că lumea aceasta, deşi inferioară, era totuşi
frumoasă; mai frumoasă chiar decât tablourile genre 9, deoarece se mişca şi se schimba în fiecare clipă.
Domnişoara Isabela mai ştia că, aşa precum în sere cresc flori şi în podgorii struguri, în lumea aceasta
inferioară cresc toate lucrurile de care are ea nevoie. De acolo proveneau servitorii ei credincioşi Mikolaj şi Anusia,
acolo se lucrau fotoliile sculptate, porţelanurile, cristalurile şi perdelele, acolo se năşteau parchetarii, tapiţerii,
grădinarii şi domnişoarele cusătorese.
Aflându-se odată într-un magazin, ceruse să fie condusă în atelierul de croitorie, şi tabloul celor câtorva zeci
de lucrătoare care croiau, însăilau şi potriveau pe manechine faldurile rochiilor i se păruse foarte interesant. Nu se
îndoia că îndeletnicirea aceasta le făcea o mare plăcere, deoarece domnişoarele care îi luau măsura sau îi probau
rochiile erau întotdeauna cu surâsul pe buze şi păreau foarte interesate ca rochiile să-i vină bine.
Domnişoara Isabela mai ştia de asemenea că în lumea aceasta, obişnuită, există oameni nefericiţi, şi
poruncea să i se dea câţiva zloţi fiecărui sărac care-i ieşea în cale. Odată, întâlnind o mamă nenorocită ţinând la
piept un copil galben ca ceara, îi dăruise brăţara ei, iar copiilor murdari care cerşeau le dădea bomboane şi-i săruta
cu un sentiment pios. I se părea că într-unul din aceşti sărmani – poate chiar în fiecare – sălăşluieşte Hristos, care îi
ieşise în cale numai şi numai pentru a-i da prilejul să facă o faptă bună.
În genere, oamenii din popor o înduioşau. Îşi amintea cuvintele Sfintei Scripturi: „Vei munci în sudoarea
frunţii”. Era sigură că săvârşiseră cine ştie ce păcat greu, de vreme ce fuseseră osândiţi la muncă, şi un înger ca ea
trebuie să le deplângă soarta, deoarece pentru ea munca cea mai grea era apăsarea pe butonul soneriei electrice sau
rostirea vreunei porunci.
O singură dată lumea de jos îi făcuse o impresie puternică.
Într-o zi vizitase o uzină metalurgică din Franţa. Coborând din munţi într-o regiune plină de păduri şi lunci,
sub un cer albastru, zărise o prăpastie plină de nori de fum negru şi de aburi albi şi auzise un vuiet asurzitor, huruit
şi pufăit de maşini. Apoi văzuse furnalele, ca turnurile unor castele medievale, gâfâind sub puterea flăcărilor. Zărise
nişte roţi grele care se învârteau fulgerător, nişte schelării mari care alunecau singure pe şine, văzuse şuvoaie de
metal incandescent şi, printre toate acestea, muncitori pe jumătate goi, semănând cu nişte statui de oţel cu privirile
sumbre. Deasupra lor, o învâlvorare sângerie, huruit de roţi, gemetele burdufurilor de forjă, loviturile ciocanelor şi
suflul nerăbdător al cazanelor, iar sub picioare, tremurul pământului îngrozit…
Atunci i se păruse că de la înălţimea Olimpului plin de fericire coborâse în prăpastia deznădăjduită a lui
Vulcan, unde ciclopii făuresc trăsnetele în stare să facă fărâme întreg Olimpul. Îşi adusese aminte de legendele
titanilor răzvrătiţi şi de declinul frumoasei lumi căreia îi aparţinea, şi pentru prima dată în viaţă, ea, zeiţa, în faţa
căreia se plecau mareşali şi senatori, fusese cuprinsă de spaimă.
— Oamenii ăştia sunt înfiorători, papa! … şoptise, adresându-se tatălui ei.
Tatăl rămăsese tăcut. Îi strânsese doar braţul, mai tare.
— Cred însă că nu vor face nici un rău femeilor… continuase ea.
— Da, femeilor nici chiar ei nu le vor face nici un rău… răspunsese domnul Tomasz.
În clipa aceea domnişoarei Isabela îi fusese ruşine că arătase îngrijorare numai pentru soarta femeilor, astfel
că adăugase repede:
— Şi dacă n-au să se poarte urât cu noi, n-au să vă facă ceva rău nici vouă!
Dar domnul Tomasz zâmbise clătinând din cap. Pe vremea aceea se vorbea mult despre apropiatul sfârşit al
lumii vechi, şi domnia-sa simţea adânc situaţia, fiindcă scotea din ce în ce mai greu bani de la oamenii săi de
afaceri.
 Vizitarea fabricii rămăsese ca o dată importantă în viaţa domnişoarei Isabela. Cu un respect religios, ea citea
poeziile strămoşului ei Zygmunt, şi i se părea că găsise o întruchipare a Comediei nedivine. De atunci visase adesea,
în amurg, că pe muntele scăldat în soare, de unde coborâse cu trăsura până la fabrică, se aflau tranşeele Sfintei
Treimi, iar în valea aceea plină de fum şi de aburi era tabăra democraţilor răsculaţi, gata în orice clipă să pornească
la atac şi să-i năruie frumoasa ei lume.
De-abia atunci înţelesese cât de mult îşi iubea ea patria sufletului, patria în care candelabrele de cristal
înlocuiau soarele, covoarele – pământul, iar statuile şi coloanele – arborii. Această a doua patrie cuprindea
aristocraţia tuturor popoarelor, strălucirea tuturor timpurilor şi cele mai frumoase cuceriri ale civilizaţiei.
Şi toate acestea trebuiau să se prăbuşească, să piară sau să se spulbere în vânt? … Să piară tinerii cavaleri
care cântă cu atâta sentiment, dansează cu atâta graţie, duelează cu surâsul pe buze sau sar în mijlocul lacului după o
floricică scăpată din mână? … Să piară dragele ei prietene care o înconjoară, o dezmiardă, stau la picioarele ei, îi
povestesc atâtea mici taine sau îi scriu scrisori lungi, lungi, exprimându-şi duioasele simţăminte cu o ortografie atât
de îndoielnică?
Dar servitorii aceştia, care se poartă cu stăpânii lor ca şi cum le-ar fi jurat iubire eternă, fidelitate şi
supunere? Dar modistele, care o salută întotdeauna cu surâsul pe buze, care nu uită nici cele mai mici detalii ale
toaletelor şi-i cunosc amănunţit toate triumfurile? Dar caii superbi, al căror zbor poate fi invidiat şi de o rândunică?
Dar câinii inteligenţi şi devotaţi ca nişte oameni? Dar parcurile în care mâna omenească a ridicat movile, a îndrumat
şuvoaie, a dat forme noi arborilor? … Toate acestea să dispară oare? …
Aceste meditaţii imprimaseră pe faţa domnişoarei Isabela o nouă expresie: o tristeţe blândă, care o făcea şi
mai frumoasă, şi mai femeie.
Înţelegând că lumea bună este o lume superioară, domnişoara Isabela aflase încetul cu încetul că te poţi
ridica şi menţine la înălţimea ei cu ajutorul, numai cu ajutorul celor două perechi de aripi pe care ţi le dă obârşia şi
averea. Iar obârşia şi averea sunt legate de anumite familii alese, aşa cum este legată floarea şi fructul de portocală
de pomul lor. Şi este foarte posibil ca Dumnezeu, văzând două suflete cu nume alese, legate printr-o unire sacră, să
le înmulţească veniturile şi să le trimită un îngeraş, care va face să dăinuie gloria familiei prin virtuţile sale, printr-o
bună purtare şi prin frumuseţe. De aici decurge necesitatea încheierii de căsătorii potrivite, lucru la care se pricep
atât de bine cucoanele bătrâne şi domnii vârstnici. Totul depinde de buna alegere a numelor şi a averilor. Iar iubirea,
nu aceea înnebunitoare, visată de poeţi, ci iubirea cu adevărat creştinească, apare de-abia după sfânta taină. Nu e
nevoie decât de două condiţii: soţia să ştie să se poarte cum trebuie în casă, iar soţul să o conducă în lume cu
gravitate.
Aşa era odinioară, şi era bine, după părerea generală a matroanelor. Astăzi însă oamenii uitaseră asta, şi era
rău! Se înmulţesc mezalianţele, şi familiile decad.
„Nu există fericire în căsătorie”, şoptea domnişoara Isabela, căreia tinerele căsătorite îi povesteau uneori din
secretele lor conjugale.
Ascultându-le, o cuprinsese sila de căsătorie şi căpătase un uşor dispreţ pentru bărbaţi.
Un bărbat în halat, care cască lângă soţia sa, căruia îi miroase gura a tutun când o sărută şi care îi spune:
„Lasă-mă în pace!” sau, mai simplu: „Eşti o proastă!”… Un bărbat care face scandal în casă pentru o pălărie nouă,
dar în afară cheltuieşte banii pe echipajele oferite actriţelor, nu e de loc o creatură interesantă. Partea proastă este că
orice bărbat a fost înainte de căsătorie un adorator fierbinte, care suferea când nu-şi vedea aleasa inimii mai multă
vreme şi se înroşea când dădea ochii cu dânsa. Ba unii ameninţau chiar că se împuşcă din dragoste…
Iată de ce domnişoara Isabela îi înnebunise pe bărbaţi cu răceala ei, încă de la 18 ani. Când Victor Emanuel
îi sărutase mâna, insistase pe lângă tatăl ei să părăsească Roma chiar în ziua aceea. La Paris o ceruse de soţie un
conte francez putred de bogat. Îi răspunsese că ea este poloneză şi că nu se va căsători niciodată cu un străin. Unui
magnat din Podolia îi spusese că îşi va oferi mâna aceluia pe care-l va iubi, ceea ce nu era cazul cu el, iar cererea în
căsătorie a unui milionar american se mulţumise s-o respingă printr-un hohot de râs.
Bineînţeles, în câţiva ani această atitudine crease în jurul ei un gol. Era admirată şi adorată, însă de departe,
pentru că nimeni nu voia să rişte un refuz sarcastic.
După trecerea primului simţământ de dezgust, domnişoara Isabela înţelesese că trebuie să ia lucrurile aşa
cum sunt şi se hotărâse să se mărite, cu condiţia ca viitorul ei soţ să-i placă, să aibă un nume şi o avere
corespunzătoare. Se găsiseră, într-adevăr, oameni simpatici, bogaţi şi cu titluri de nobleţe, dar, din nefericire,
niciunul nu întrunise toate cele trei condiţii. Aşa că mai trecuseră câţiva ani!
 Deodată se răspândi ştirea despre ruina domnului Tomasz, şi din întreaga legiune de pretendenţi rămăseseră
în jurul domnişoarei Isabela numai doi concurenţi serioşi: un baron şi un mareşal, bogaţi, dar bătrâni.
Acum, domnişoara Isabela îşi dăduse seama că şansele unei căsătorii în lumea bună scăzuseră foarte mult şi
se hotărâse să reducă din pretenţii. Dar întrucât baronul şi mareşalul, cu toată averea lor, trezeau în ea o scârbă de
neînvins, tărăgăna hotărârea definitivă de la o zi la alta. Între timp, domnul Tomasz rupsese relaţiile cu societatea
înaltă; mareşalul, nemaiputând aştepta răspunsul, plecă la ţară, iar baronul, întristat, plecă în străinătate. Aşa că
domnişoara Isabela rămăsese singură, singurică. Ştia, desigur, că şi unul şi altul s-ar întoarce la prima chemare, dar
pe cine să aleagă? Cum să-şi înăbuşe scârba? … Şi, mai presus de toate, este oare posibil să te jertfeşti aşa, când tot
mai ai speranţa să-ţi refaci cândva averea, când tot mai speri să fii cândva liberă să alegi? Dacă lucrurile se vor
schimba, va alege, fiindcă ştia acum ce greu îi venea să trăiască în afara saloanelor.
O singură împrejurare îi uşura în mare măsură acceptarea unui soţ de convenienţă, şi anume împrejurarea că
nu fusese niciodată îndrăgostită. La aceasta mai contribuia temperamentul ei rece, credinţa că măritişul va avea loc
fără floricele poetice şi, în sfârşit, o dragoste ideală, cea mai stranie din câte ar fi putut cunoaşte.
Văzuse odată într-o galerie de sculptură statuia lui Apollo, care făcuse asupra ei o impresie atât de puternică,
încât cumpărase o copie reuşită şi o aşezase în salonaşul ei. De atunci o privea ore întregi, se gândea la ea şi… cine
ştie câte sărutări încălziseră mâinile şi picioarele zeului de marmură! … Şi minunea se înfăptuise: piatra
dezmierdată de o femeie îndrăgostită înviase, şi într-o noapte, când fata adormise plângând, zeul coborâse de pe
piedestalul său şi venise la ea cu o cunună de lauri pe cap, iluminat de o strălucire mistică. Pe urmă se aşezase pe
marginea patului, se uitase lung la ea cu ochii lui din care privea eternitatea şi, în sfârşit, cuprinzând-o într-o
îmbrăţişare puternică, îi şterse cu sărutările buzelor lui albe lacrimile şi-i răcorise fierbinţeala.
De atunci venise tot mai des, iar când Isabela leşina în îmbrăţişările lui, el, zeul luminii, îi şoptea despre
tainele cerului şi ale pământului, care până atunci nu fuseseră spuse în vorbe de muritor. Din iubire pentru ea, zeul
făcuse o minune şi mai mare: pe chipul lui divin lăsase să apară, pe rând, trăsăturile înfrumuseţate ale oamenilor
care o impresionaseră cândva.
O dată semănase cu generalul, întinerit, erou câştigând o bătălie şi privind din şa moartea câtorva mii de
viteji. Altă dată îi reamintise chipul unui celebru tenor, căruia femeile îi aruncau flori la picioare, iar bărbaţii îi
deshămau caii de la trăsură. Alteori se transforma într-un prinţ vesel şi frumos, descendent al uneia dintre cele mai
vechi case princiare; apoi devenea un pompier neînfricat, care obţinuse Legiunea de Onoare pentru că salvase de la
etajul al cincilea trei persoane din flăcări, altă dată era un mare pictor, care zugrăvise pe pânză bogăţia fanteziei sale,
pentru a se transforma apoi într-un gondolier veneţian sau într-un atlet de circ de o frumuseţe şi o forţă neobişnuite.
Fiecare din aceşti oameni ocupaseră un timp gândurile intime ale domnişoarei Isabela; fiecăruia îi dăruise
suspinele ei cele mai discrete, ştiind totuşi bine că pentru un motiv sau altul nu-i poate iubi. Fiecare dintre ei i se
arătase, graţie zeului, în visuri pe jumătate reale. Iar din aceste viziuni, ochii domnişoarei Isabela căpătaseră o nouă
expresie, o îngândurare suprapământeană. Uneori privea undeva, dincolo de oameni, dincolo de lume; iar de când îşi
potrivea atât de ciudat deasupra frunţii părul cu reflexe cenuşii, prin pletele ei flutura parcă un suflu tainic, şi
oamenilor li se părea că au în faţă un înger sau o sfântă.
Aşa o văzuse cu un an în urmă Wokulski, şi de atunci inima lui nu-şi mai găsise astâmpăr.
Cam în aceeaşi vreme rupsese şi domnul Tomasz relaţiile cu societatea şi, ca semn al preferinţelor sale
revoluţionare, se înscrisese la clubul negustorilor, unde juca whist cu tăbăcarii şi cu negustorii de perii şi de rachiuri,
pe care odinioară îi dispreţuise atât, şi unde enunţa în dreapta şi în stânga principiul că aristocraţia nu trebuie să se
închidă în cercul ei exclusivist, ci să ia conducerea burgheziei luminate şi, prin ea, conducerea poporului, în
schimbul acestor asigurări, tăbăcarii, negustorii de perii şi de rachiuri binevoiau să recunoască fuduli că el este
singurul aristocrat care şi-a înţeles îndatoririle faţă de ţară şi care şi le îndeplineşte conştiincios. Ar fi putut adăuga:
„Şi le îndeplineşte în fiecare zi, de la orele 9 seara până la miezul nopţii”.
În timp ce domnul Tomasz ducea povara situaţiei sale, domnişoara Isabela se consuma în singurătatea şi în
liniştea frumoasei sale locuinţe. Uneori, Mikolaj moţăia adânc în fotoliu, iar domnişoara Florentyna, cu urechile
bine înfundate cu vată, adormea de-a binelea; numai în camera domnişoarei somnul nu cobora, fiind alungat de
amintiri. Atunci Isabela sărea din pat şi, cu un capot uşor pe ea, se plimba ore întregi prin salon, pe covorul care-i
înăbuşea paşii, la lumina slabă a celor două felinare din stradă.
Umbla de colo-colo, iar gândurile triste şi amintirea fiinţelor care fuseseră cândva lângă ea se îmbulzeau
acum în uriaşa încăpere. Iată, aici moţăie bătrâna prinţesă; alături, cele două contese care voiseră să afle de la prelat
dacă un copil poate fi botezat în apă de roze. Dincolo, un grup de tineri îşi îndreptaseră spre ea privirile pătimaşe
sau încercaseră printr-o indiferenţă prefăcută să-i aprindă curiozitatea. Din alt colţ, un mănunchi de fete o alintaseră
cu privirile, o admiraseră sau o invidiaseră. Peste tot lumină, foşnete, conversaţii care de cele mai multe ori se
învârteau în jurul frumuseţii ei, ca nişte fluturi în jurul florilor. Unde apăruse ea, totul pălise; celelalte femei îi
formau doar cadrul, iar bărbaţii îi fuseseră toţi sclavi.
Şi toate acestea pieriseră! … Acum în salon e frig, întuneric, pustiu… E singură, singură, cu păienjenişul
nevăzut al tristeţii, care învăluie întotdeauna în reţeaua-i cenuşie locurile unde am fost fericiţi şi de unde a zburat
fericirea. A zburat! … Domnişoara Isabela îşi frânge degetele, ca să n-o podidească lacrimile, fiindcă se ruşinează
de ele chiar în singurătate şi beznă.
Toţi o părăsiseră, toţi, în afară de contesa Karolowa, care, în clipele de melancolie, venea aici şi, aşezându-se
comod pe canapea, începea să bodogănească şi să geamă.
— Da, Bela dragă, îi spuse ea într-o zi, trebuie să recunoşti că ai făcut câteva greşeli de neiertat. Nu vorbesc
de Victor Emanuel, pentru că n-ai fi fost decât un capriciu trecător al regelui, care era cam libertin şi, de altfel, plin
de datorii. Pentru acest gen de relaţii trebuie să ai mai mult… nu spun tact, ci experienţă! continuă contesa, lăsându-
şi pleoapele în jos cu modestie. Dar să laşi să-ţi scape, sau – dacă vrei – să-l respingi pe contele de Saint-Auguste,
asta-i prea de tot! Tânăr, bogat, atât de prezentabil, şi, în plus, cu o carieră strălucită! … În clipa de faţă e în fruntea
unei delegaţii la sfântul scaun, şi sunt sigură că va obţine o binecuvântare specială pentru toată familia lui! Şi când
te gândeşti, contele de Chambord îi spune „cher cousin” 10… Ah, Dumnezeule!
— Mătuşă, cred că e prea târziu să ne mai facem sânge rău, şopti domnişoara Isabela.
— Parcă eu vreau să te mâhnesc, sărmana mea copilă? Şi aşa te aşteaptă lovituri de care te-ar putea mângâia
numai o credinţă adâncă! Tatăl tău a pierdut totul, chiar şi ce mai rămăsese din zestrea ta, nu?
— Ce pot face eu?
— Totuşi, numai tu poţi să faci ceva! Şi va trebui să faci! rosti contesa apăsat. Mareşalul nu este, ce-i drept,
un Adonis, dar… Dacă datoriile noastre ar fi uşor de îndeplinit, n-am mai avea nici un merit. De altfel, Doamne-
Dumnezeule, cine ne opreşte să ne păstrăm în fundul sufletului un ideal care să ne mângâie în clipele grele? În
sfârşit, trebuie să te asigur că poziţia unei femei frumoase, măritată cu un bătrân, nu este din cele mai rele. Toţi se
interesează de persoana ei, vorbesc despre ea, îi proslăvesc sacrificiul… Unde mai pui că un soţ bătrân este mai
puţin pretenţios decât unul în puterea vârstei…
— Vai, mătuşă…
— Bela lasă fleacurile! N-ai şaisprezece ani, şi viaţa trebuie luată în serios! Nu e admisibil ca pentru o
idiosincrasie oarecare să sacrifici existenţa tatălui tău, dar nici măcar existenţa Florei şi a servitorilor voştri! Şi, în
sfârşit, gândeşte-te cât bine ai putea face tu, cu inimioara ta nobilă, dacă ai dispune de o avere serioasă!
— Dar bine, mătuşă dragă, mareşalul e respingător! Lui nu-i trebuie o soţie, ci o infirmieră care să-l şteargă
la gură!
— Nu insist pentru mareşal… Mai este şi baronul…
— Baronul este şi mai bătrân! îşi vopseşte părul, se fardează şi are pete pe mâini!
Contesa se ridică de pe canapea:
— Nu mai insist, scumpa mea, mai ales că nu sunt peţitoare! Asta-i meseria doamnei Meliton. Îţi atrag însă
atenţia că tatăl tău se află în marginea prăpastiei!
— Bine, dar mai avem casa!
— Care va fi vândută cel mai târziu după Sfântul Ioan, aşa că se va duce pe gârlă şi partea ta!
— Cum? O casă care a costat o sută de mii de ruble să fie vândută pentru şaizeci?
— Da, fiindcă nu valorează mai mult; tatăl tău a plătit-o prea scump. Ştiu asta de la arhitectul care a vizitat-o
din ordinul doamnei Krzeszowska.
— În definitiv, mai avem serviciile… argintăria… izbucni domnişoara Isabela, frângându-şi mâinile.
Contesa o sărută de câteva ori.
— Scumpa mea, suspină ea, trebuie să-ţi frâng şi de astă dată inima… Ascultă… Tatăl tău mai are de plătit
cambii în valoare de vreo câteva mii de ruble, şi cambiile, auzi tu… au fost cumpărate, de cineva… acum câteva
zile, la sfârşitul lui martie. Bănuim că treaba asta a făcut-o Krzeszowska! …
— Ce neruşinare! … Dar destul! Pentru acoperirea celor câteva mii de ruble ajunge serviciul şi argintăria
mea!
 — Desigur, ele valorează incomparabil mai mult, numai crezi tu că astăzi se găseşte cineva care să cumpere
lucruri atât de scumpe?
— În orice caz, am să încerc! spuse domnişoara Isabela înfierbântată. Am s-o rog pe doamna Meliton, şi
sunt sigură că are să mă ajute…
— Gândeşte-te bine! Nu-i păcat să vinzi nişte amintiri atât de frumoase?
Domnişoara Isabela izbucni în râs.
— Ah, mătuşă… Crezi că ar trebui să ezit între a vinde serviciul sau a mă vinde pe mine? … Mobila nu voi
permite niciodată să ne-o ridice… Şi Krzeszowska asta! … Ne-a cumpărat cambiile! … Ce neruşinare!
— Nu se ştie sigur. Poate că nu le-a cumpărat ea!
— Asta ar însemna că avem un duşman şi mai rău decât ea!
— Poate că le-a plătit mătuşa Honorata, încercă bătrâna s-o liniştească. Ştiu şi eu? Poate vrea să-l ajute pe
Tomasz, dar să-l şi ameninţe totodată! Ei, acum plec, scumpa mea. Rămâi cu bine, adieu…
Aşa se încheiau convorbirile lor, duse într-o polonă împestriţată cu franţuzisme, din care cauză semănau
totdeauna cu un obraz acoperit de spuzeală.
VI.
CUM ÎŞI FAC APARIŢIA OAMENI NOI PE ORIZONTURI VECHI.
ÎNCEPUT DE APRILIE, UNA DIN lunile care fac trecerea de la iarnă la primăvară. Zăpada s-a dus, dar
vegetaţia n-a ieşit încă din amorţeală. Arborii sunt încă cerniţi, pajiştile arse, iar cerul cenuşiu pare o boltă de
marmură străbătută de vinişoare ca aurul şi argintul.
Aproape cinci după amiază. Domnişoara Isabela stă în salonaşul ei şi citeşte cel mai nou roman al lui Zola,
Une page d’amour 11. Citeşte cu gândurile aiurea, ridică mereu ochii, se uită pe fereastră şi îşi spune în gând,
aproape fără să-şi dea seama, că ramurile copacilor sunt negre şi cerul cenuşiu. Citeşte din nou, priveşte prin
cameră, şi gândurile ei pierdute îi spun că mobilele în husele lor azurii şi capotul ei albastru au şi ele parcă o nuanţă
cenuşie şi că festoanele perdelelor albe par nişte ţurţuri mari de zăpadă îngheţată. Apoi uită la ce se gândea în clipa
dinainte şi se întreabă: „La ce mă gândeam oare? … Ah, da, la cheta din săptămâna mare”… Şi deodată o apucă
dorul să se plimbe cu trăsura, dar regretă că bolta cerului e atât de cenuşie şi că vinişoarele aurii care-o străbat sunt
atât de firave… O chinuieşte o nelinişte surdă, aşteaptă parcă ceva, fără să ştie ce. Să se destrame norii, sau să intre
feciorul şi să-i înmâneze o scrisoare prin care să fie şi ea invitată la cheta din săptămâna mare? Mai e aşa de puţin
timp până atunci, şi n-a fost încă poftită!
Şi din nou îşi coboară ochii pe carte. A ajuns la capitolul în care domnul Rambaud, într-o noapte înstelată,
repară păpuşa stricată a micuţei Jeannette. Alături, Hélčne plânge fără să ştie de ce, iar abatele Jouve o sfătuieşte să
se mărite. Domnişoara Isabela o înţelege pe Hélčne, ţi dacă în clipa asta norii s-ar risipi şi ar răsări stelele, poate că
şi ea ar izbucni în lacrimi. Pentru că nu mai sunt decât câteva zile până la chetă, şi ea n-a fost încă invitată. E sigură
că va fi invitată. Totuşi, de ce atâta întârziere?
„Femeile care par să-l cheme pe Dumnezeu cu atâta ardoare sunt uneori fiinţe nefericite, a căror inimă e
mistuită de patimă. Merg la biserică spre a-şi stinge această patimă”, constată abatele Jouve.
„Ce om de treabă, abatele! Cum vrea s-o liniştească pe sărmana Hélčne!” îţi spune domniţoara Isabela. Dar,
deodată, zvârle cartea. Abatele Jouve i-a adus aminte că de două luni brodează un cordon pentru clopoţelul bisericii
şi că nu l-a terminat încă. Se ridică din fotoliu şi apropie de fereastră măsuţa pe care se află ghergheful, o cutie cu
fire de mătase şi un model colorat. Desfăşoară cordonul şi începe să brodeze atentă trandafiri şi cruci. Munca
trezeşte în inima ei un sentiment de îmbărbătare.
O fiinţă atât de devotată bisericii ca ea nu poate să nu fie invitată la cheta din săptămâna mare! Alege firele
de mătase, le trece prin urechea acului şi brodează mai departe. Mâna i se mişcă de sus în jos şi de jos în sus. Îşi
mută ochii de la model la broderie şi se întreabă ce rochie să îmbrace în Vinerea mare, ce toaletă să-şi facă de
Paşti… În curând gândul acesta îi absorbise toată atenţia, îi pironeşte ochii în gol şi-i opreşte mâna în loc. Rochia,
pălăria, mantila şi umbrela. Toate trebuie să fie noi… Şi când te gândeşti că mai e atât de puţin timp şi că ea nu
numai că n-a comandat nimic, dar nici nu şi-a ales măcar modelele! …
Îşi aduce aminte că serviciul ei de masă şi argintăria au fost trimise la bijutier, că s-a şi găsit un cumpărător
şi că într-o zi, două vor fi vândute. Domnişoara Isabela simte o strângere de inimă pentru serviciul de masă şi pentru
argintărie, dar în acelaşi timp şi o uşurare la gândul chetei şi al toaletelor noi. Ar vrea să iasă frumoase, dar ce
modele să aleagă?
 Dă la o parte ghergheful şi, de pe măsuţa pe care se află câteva volume de Shakespeare şi Dante, un album
cu fotografiile celebrităţilor europene şi câteva reviste, ia Le Moniteur de la Mode 12 şi începe să-l răsfoiască foarte
atentă. Iată o toaletă pentru dejun; iată rochii de primăvară pentru fetiţe, pentru domnişoare, pentru doamne, pentru
mirese şi pentru mamele lor; iată rochii de vizită, de gală, de promenadă, şase modele de pălării din vreo zece feluri
de stofe şi nu ştiu câte culori… Ce să alegi de aici, Dumnezeule? Nu-i chip fără să ceară sfatul domnişoarei
Florentyna şi al premierei magazinului!
Plictisită, domnişoara Isabela aruncă jurnalul de mode şi se întinde pe canapea. Îşi împreunează mâinile ca
pentru rugăciune, apoi, sprijinindu-se de spetează, îşi prinde capul în palme şi se uită la cer cu ochi visători. Cheta
din săptămâna mare, toaletele noi, norii de pe cer, toate se amestecă în imaginaţia ei cu regretul pentru serviciul de
masă şi cu unda de ruşine că e nevoită să-l vândă.
„Mi-e totuna”, îşi spune. Şi doreşte din nou, în gând, ca norii să se destrame măcar o clipă. Dar norii s-au
îngroşat şi mai mult, iar în inima ei se adâncesc părerile de rău, ruşinea şi neliniştea. Privirea îi cade pe măsuţa de
lângă canapea şi pe cartea de rugăciuni legată în fildeş. Ia cartea în mână şi încet, răsfoind filă cu filă, caută în ea
rugăciunea Acte de résignation 13; o găseşte şi începe să citească: „Que votre nom soit béni ŕ jamais, bien que vous
avez voulu m’éprouver par cette peine…” 14. Pe măsură ce citeşte, cerul cenuşiu se luminează, iar când rosteşte
ultimele cuvinte „…et d’attendre en paix votre divin secour…” 15, norii se destramă, printre spărturile lor apare o
fâşie de azur, salonaşul domnişoarei Isabela este dintr-o dată scăldat în lumină, iar sufletul ei, cuprins de linişte. E
sigură că rugăciunea i-a fost ascultată, că va avea, la chetă, toaletele cele mai frumoase şi biserica cea mai bună.
În clipa aceea uşa se deschide uşor, şi domnişoara Florentyna, înaltă, îmbrăcată în negru, intră sfioasă, ţinând
cu două degete o scrisoare:
— De la doamna Karolowa!
— A, în legătură cu cheta! rosteşte domnişoara Isabela cu un surâs fermecător. Astăzi n-ai fost de loc pe la
mine, Flora!
— N-am vrut să te deranjez.
— Ce să-mi deranjezi? Plictiseala? … întreabă domnişoara Isabela. Cine ştie dacă n-ar fi fost mai vesel să ne
fi plictisit aici împreună!
— Poftim… şopteşte sfioasa fată în rochie neagră, întinzându-i scrisoarea.
— Îi cunosc conţinutul! o întrerupe domnişoara Isabela. Rămâi puţin la mine, şi dacă n-ai nimic împotrivă,
citeşte-mi tu scrisoarea.
Domnişoara Florentyna se aşază stângace pe fotoliu, ia cu un gest delicat cuţitaşul de pe birou şi taie plicul
cu cea mai mare atenţie. Pune apoi cuţitaşul şi plicul pe birou, despătureşte hârtia şi, cu o voce înceată, melodioasă
citeşte următoarele rânduri scrise în limba franceză: „Dragă Bela! Iartă-mă dacă mă amestec într-o chestiune pe care
numai tu şi tatăl tău aveţi dreptul s-o rezolvaţi. Ştiu, scumpa mea, că ai renunţat la serviciul tău de masă şi la
argintărie; mi-ai vorbit, de altfel, chiar tu despre asta. Ştiu de asemenea că s-a şi găsit un cumpărător, care vă oferă
cinci mii de ruble, după părerea mea prea puţin, deşi în vremurile noastre e greu să te aştepţi la mai mult. După
convorbirea pe care am avut-o însă în această privinţă cu Krzeszowska, încep să mă tem ca nu cumva aceste
frumoase lucruri să nu ajungă în mâini nepotrivite.
Or, eu tocmai în privinţa asta aş vrea să te previn. Iată, ce îţi propun: să accepţi un împrumut de trei mii de
ruble, şi serviciul de masă despre care e vorba şi argintăria să rămână la mine amanet. Socot că aceste obiecte se vor
păstra mai bine la mine, astăzi, când tatăl tău se află într-o încurcătură atât de mare. Le vei putea lua oricând vei
dori, iar dacă va fi să mor, le vei primi înapoi chiar fără restituirea sumei împrumutate.
Nu insist. Îţi fac doar o propunere. Gândeşte-te şi hotărăşte cum crezi că e mai bine. Dar, în primul rând, nu
uita consecinţele. După cât te cunosc, cred că ai fi foarte afectată să afli odată că argintăria noastră de familie
împodobeşte masa cine ştie cărui bancher sau că face parte din zestrea fiicei sale!
Mii de sărutări, Joanna.
P.-S. Imaginează-ţi ce fericire a dat peste azilul meu! Aflându-mă ieri în magazinul faimosului Wokulski, i-
am cerut un dar pentru orfani. Contam pe vreo zece-cincisprezece ruble. Când colo, nici n-ai crede! Mi-a oferit o
mie de ruble! Exact o mie de ruble! Şi mi-a mai spus că n-ar îndrăzni, să depună în mâinile mele o sumă mai mică.
Încă vreo doi oameni ca Wokulski, şi simt că la bătrâneţe am să devin democrată.”
 După ce termină lectura scrisorii, domnişoara Florentyna nu îndrăzneşte o bună bucată de vreme să-şi
desprindă ochii de pe hârtie. În sfârşit, îşi ia inima în dinţi şi se uită la domnişoara Isabela; aceasta stă întinsă pe
canapea, palidă, şi cu mâinile încleştate.
— Ce zici, Flora? întreabă ea după o clipă.
— Socot, răspunde Flora încet, că la începutul scrisorii doamna Karolowa a arătat foarte limpede care e
situaţia ta.
— Ce umilire! şopteşte domnişoara Isabela, lovind nervoasă cu palma în canapea.
— Umilire? De ce? Pentru că primeşti de la cineva trei mii de ruble, punând amanet argintăria pe care
străinii îţi oferă cinci mii? … Asta e umilire?
— Cum ne desconsideră… înseamnă că suntem într-adevăr ruinaţi!
— Ah, Bela! … o întrerupe, înviorându-se, domnişoara Florentyna. Tocmai scrisoarea asta e o dovadă că nu
suntem ruinaţi! Mătuşii îi place să fie acră, dar ştie să te apere de nenorocire. Dacă v-ar fi ameninţat într-adevăr
ruina, n-ar fi fost acră, ci afectuoasă şi delicată.
— Îi sunt foarte recunoscătoare!
— Nu trebuie să-ţi fie teamă! Mâine vom primi cinci mii de ruble, cu care vom putea duce casa şase luni…
sau cel puţin trei! După aceea…
— După aceea o să ne scoată casa la licitaţie…
— O simplă formalitate, şi nimic mai mult! La drept vorbind, aţi putea fi chiar în câştig, pentru că astăzi o
casă nu-ţi dă decât bătaie de cap! Şi-apoi vei moşteni de la mătuşa Hortensja cam o sută de mii de ruble. De altfel,
adaugă după o clipă domnişoara Florentyna, ridicându-şi sprâncenele, s-ar putea ca tatăl tău să mai aibă ceva. Toată
lumea spune aşa.
Domnişoara Isabela se apleacă şi îi ia mâinile între ale sale.
— Flora, cui spui tu poveştile astea? … Cum, tu crezi într-adevăr că eu nu sunt decât o domnişoară de
măritat care nu vede nimic şi nu înţelege nimic? … Crezi că eu nu ştiu, adaugă ea încet, crezi că n-am băgat de
seamă că de o lună de zile împrumuţi banii de masă de la Mikolaj? …
— Poate că tatăl tău intenţionat vrea să se creadă că…
— Oare tot intenţionat vrea ca în fiecare dimineaţă să-i pui câteva ruble în portmoneu?
Domnişoara Florentyna se uită în ochii ei şi clatină din cap.
— Ştii multe, dar nu ştii tot! răspunde ea. Uite, sunt aproape două săptămâni de când găsesc la tatăl tău în
buzunar câte zece, cincisprezece…
— Aşadar, se împrumută…
— Tatăl tău nu împrumută niciodată bani în oraş! Fiecare creditor vine cu banii acasă şi primeşte chitanţa
sau dobânda în biroul tatălui tău. Nu-l cunoşti!
— Bine, dar de unde are bani?
— Nu ştiu! Văd că are, şi mi se spune că a avut întotdeauna.
— De ce acceptă atunci să vindem argintăria?! insistă domnişoara Isabela.
— Poate că vrea să-şi bată joc de neamuri…
— Dar cine i-o fi răscumpărat poliţele?
Domnişoara Florentyna face din mâini un gest de resemnare.
— Nu le-a răscumpărat Krzeszowska, de asta sunt convinsă. N-au mai rămas decât mătuşa Hortensja, sau…
— Sau?
— Tatăl tău în persoană. Tu ştii oare câte lucruri face numai şi numai ca să-şi neliniştească familia şi ca să-şi
bată apoi joc de toţi?
— Bine, dar de ce să mă neliniştească şi pe mine, pe noi! …
— Nici prin gând nu-i trece că eşti îngrijorată! O fiică, nu-i aşa, trebuie să aibă nemărginită încredere în tatăl
ei!
— Ah, aşa! şopteşte domnişoara Isabela şi cade pe gânduri.
Verişoara în rochie neagră se ridică încet din fotoliu şi iese fără zgomot.
Domnişoara Isabela se uită din nou prin camera care i se pare iar cenuşie, la ramurile negre care se mişcă
uşor dincolo de ferestre, la cele două vrăbii care ciripesc, sfătuindu-se poate cum să-şi clădească cuibul, la cerul care
acum este iar plumburiu şi întunecat. Îşi aminteşte din nou de chetă şi de toaletele pe care trebuie să şi le facă, dar
acum toate acestea i se par atât de neînsemnate, atât de ridicole, încât amintirea lor o fac să ridice din umeri.
Alte gânduri o frământă. N-ar fi mai bine să încredinţeze serviciul contesei Karolowa? De unde are tatăl ei
bani? Dacă a avut bani tot timpul, de ce a îngăduit Florei să se împrumute de la Mikolaj? … Şi dacă n-a avut, de
unde are acum? Pe de altă parte, dacă amanetează serviciul şi argintăria mătuşii sale, poate că pierde prilejul să le
vândă convenabil. Dar dacă le vinde şi încap – aşa cum îi scrie contesa – pe mâinile cine ştie cui?
Îşi întrerupse brusc şirul gândurilor, căci urechea ei fină a prins un zgomot în camerele mai îndepărtate.
Zgomotul unor paşi de bărbat, egali, liniştiţi. Când ajung în salon, covorul îi înăbuşă puţin, în sufragerie se aud mai
tare, în dormitor amuţesc, ca şi cum cel care vine ar merge în vârful picioarelor.
— Poftim, papa! rosteşte domnişoara Isabela, auzind bătăi în uşă.
Domnul Tomasz intră, şi Isabela vrea să se ridice de pe canapea, dar tatăl ei o opreşte. El o îmbrăţişează, o
sărută pe frunte şi, înainte de a se aşeza lângă ea, îşi aruncă privirea în oglinda mare de pe perete. Îşi vede acolo
chipul frumos, mustăţile albe, jacheta impecabilă, de culoare închisă, pantalonii atât de bine întinşi pe picior de
parcă atunci au ieşit din mâinile croitorului, şi constată satisfăcut că totul e aşa cum trebuie să fie.
— Aud, începe el surâzând, că primeşti scrisori care îţi strică buna dispoziţie.
— Ah, papa, dacă ai şti cu ce ton scrie mătuşa! …
— Desigur cu tonul unei persoane bolnave de nervi, şi tu n-ar trebui să i-o iei în nume de rău!
— Dacă ar fi numai atâta! Mă tem însă că are dreptate şi că argintăria noastră ar putea într-adevăr să ajungă
pe masa unui bancher!
Fata îşi apropie capul de umărul tatălui ei. Domnul Tomasz se uită fără să vrea în oglinda de pe măsuţă şi
constată că ei doi formează în clipa asta un grup foarte frumos. Îl impresionează mai ales teama întipărită pe faţa
fiicei sale, care contrastează cu calmul său. Surâde:
— Masă de bancheri! … Argintăria strămoşilor noştri a fost văzută pe mesele tătarilor, ale cazacilor, ale
ţăranilor răsculaţi, şi asta nu numai că n-a fost pentru noi o ruşine, ci, dimpotrivă, ne-a făcut chiar cinste! Cine luptă
trebuie să şi piardă câteodată!
— Atunci a fost datorită războaielor, şi în război… începe domnişoara Isabela.
— Crezi că ceea ce se petrece azi nu-i tot un război? … S-au schimbat numai armele: în locul coasei sau al
iataganului, oamenii se luptă cu ruble. Joasia a înţeles perfect situaţia. A vândut nu un serviciu de masă, ci moşia
familiei şi a dărâmat ruinele castelului ca să clădească hambare!
— Aşadar suntem învinşi… şopteşte domnişoara Isabela.
— Nu copila mea, răspunde domnul Tomasz. Înălţând capul. Noi abia de acum vom începe să învingem, şi
cred că de acest lucru se tem soră-mea şi cei de teapa ei! Au dormit atât de adânc, încât îi supără orice manifestare
de vitalitate, orice pas îndrăzneţ făcut de mine, adaugă el ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi.
— Făcut de tine, papa?
— Da. Au crezut că-i voi ruga să mă ajute. Joasia ar fi fost bucuroasă să mă vadă arendaşul ei. Numai că eu
le-am mulţumit frumos pentru pensia oferită şi m-am apropiat de burghezie. Am câştigat ascendenţa faţă de
burghezi şi asta îi sperie pe cei din lumea noastră! Au crezut că am să mă dau la fund, şi acum văd că pot să mă ridic
iar!
— Tu, papa?
— Da, eu! Până acum am tăcut, pentru că nu găsisem omul capabil să mă secundeze. Astăzi însă l-am găsit,
am găsit pe cineva care mă înţelege, şi deci voi începe să acţionez!
— Pe cine? întreabă domnişoara Isabela, uitându-se mirată la tatăl ei.
— Un oarecare Wokulski, negustor, om de fier. Cu ajutorul lui voi organiza burghezia, voi înfiinţa o
societate pentru comerţul cu Orientul şi voi ridica astfel industria…
— Tu, papa?
— Vom vedea cine o va lua înaintea, hai să zicem, eventualelor alegeri pentru consiliul municipal!
Domnişoara Isabela ascultă cu ochii larg deschişi.
— Dar omul ăsta, şopteşte ea, omul despre care vorbeşti, papa, nu-i vreun afacerist, vreun… aventurier? …
— Cum! Nu-l cunoşti? se miră domnul Tomasz. E doar unul din furnizorii noştri!
 — Magazinul i-l cunosc, e foarte frumos, răspunde domnişoara Isabela adunându-şi gândurile. Am văzut
acolo un funcţionar bătrân care face impresia unui om bizar, dar care e extrem de politicos… Ah, mi se pare că
zilele trecute l-am cunoscut şi pe proprietarul magazinului… Un bădăran…
— Wokulski, bădăran? se miră domnul Tomasz. E drept că-i puţin rigid, dar ce om politicos!
Domnişoara Isabela clătina din cap.
— Un om dezagreabil, răspunde înviorată. Acum mi-l amintesc… Intrând marţi în magazin, l-am întrebat
care e preţul unui evantai. Să-l fi văzut cum s-a uitat la mine! … N-a răspuns nimic, şi-a întins doar mâna lui
enormă, roşie, spre un vânzător (un băiat destul de elegant) şi a mormăit supărat: „Domnule Moravski, sau
Mvaczewski, nu-mi aduc bine aminte, doamna întreabă ce preţ are evantaiul…” A, papa, ţi-ai găsit un asociat care
nu-i de loc interesant! … râde domnişoara Isabela.
— E un om de o neobişnuită energie, un om de fier, răspunde domnul Tomasz. Aşa sunt ei. Îi vei cunoaşte,
de altfel, pentru că am de gând să organizez aici câteva întruniri. Toţi sunt originali, dar ăsta-i mai original decât
toţi.
— Cum, papa, vrei să-i primeşti în casă?
— Trebuie să mă sfătuiesc cu unii dintre ei. Cât despre ai noştri, adaugă el uitându-se în ochii fiicei sale, te
asigur că îndată ce vor auzi cine vine la mine, niciunul n-are să lipsească din salonul nostru!
În clipa aceea intră domnişoara Florentyna şi-i pofteşte la masă. Domnul Tomasz oferă braţul fiicei sale şi
trec toţi trei în sufragerie. Masa este servită, şi Mikolaj aşteaptă, îmbrăcat în frac şi cu o cravată mare, albă la gât.
— Îmi vine să râd de Bela, spune domnul Tomasz, adresându-se verişoarei care serveşte supa în farfurii.
Închipuieşte-ţi, Flora, că Wokulski a făcut asupra ei impresia unui bădăran! Tu îl cunoşti?
— Cine nu-l cunoaşte astăzi? răspunde domnişoara Florentyna, întinzând lui Mikolaj o farfurie pentru
stăpânul casei. Da, nu e prea elegant, dar face impresia…
— … unui trunchi de copac cu mâini roşii! continuă domnişoara Isabela, râzând.
— Mie mi-a amintit de Trost. Ştii, Bela, colonelul acela de vânători de la Paris! răspunde domnul Tomasz.
— Mie îmi evocă statuia unui gladiator în triumf, adaugă domnişoara Florentyna cu vocea ei melodioasă. Îl
mai ţii minte, Bela, pe gladiatorul acela din Florenţa, cu spada ridicată? Are faţa aspră, chiar sălbatică, dar frumoasă.
— Şi mâinile roşii? … întreabă domnişoara Isabela.
— I-au degerat în Siberia! o lămureşte apăsat domnişoara Florentyna.
— Ce-a făcut acolo?
— Şi-a ispăşit păcatele tinereţii, spune domnul Tomasz. Asta i se poate ierta.
— Ah, aşadar este şi un erou! …
— Un erou şi un milionar! adaugă domnişoara Florentyna.
— Milionar? repetă domnişoara Isabela. Încep să cred că papa a avut o bună inspiraţie când şi l-a ales ca
asociat. Deşi…
— Deşi? … întreabă tatăl ei.
— Ce-o să spună lumea despre asociaţia asta?
— Cine are puterea în mâini are şi lumea la picioarele lui.
Tocmai în clipa în care Mikolaj serveşte friptura, se aude soneria în vestibul. Bătrânul servitor iese şi, după o
clipă, se întoarce aducând o scrisoare pe un platou de argint, sau poate de alpaca…
— De la doamna contesă…
— Pentru tine, Bela, spune domnul Tomasz, luând scrisoarea. Îmi permiţi să înghit în locul tău această nouă
pilulă?
Deschide scrisoarea şi începe s-o citească, apoi, râzând, i-o întinde domnişoarei Isabela.
— Poftim, strigă el, Joasia întreagă! Nevricale şi iar nevricale!
Domnişoara Isabela împinge puţin farfuria la o parte şi, neliniştită, începe să citească repede. Dar, treptat,
faţa i se înseninează.
— Ascultă, Flora, e ciudat!
„Scumpa mea Bela! Uită, îngeraşul meu, scrisoarea mea precedentă, în concluzie, serviciul tău nu mă
interesează de loc, şi când te vei mărita, îţi vom găsi altul. Dar ţin foarte mult să faci neapărat cheta numai cu mine,
şi tocmai despre asta voiam să-ţi scriu în scrisoarea mea precedentă, şi nu despre serviciu. Bieţii mei nervi! Dacă nu
vrei să fie zdruncinaţi de tot, atunci acceptă te rog rugămintea mea.
 Epitaful din biserica noastră va fi minunat. Wokulski al meu – un om de treabă – oferă o fântână, păsări
cântătoare artificiale, un minavet care va cânta numai bucăţi grave şi o mulţime de covoare. Hozer va aduce florile,
iar câţiva muzicanţi amatori vor organiza, un concert de orgă, vioară, violoncel şi voce. Sunt încântată. Dar dacă
printre toate aceste jucării minunate mi-ai lipsi tu, m-aş îmbolnăvi. Aşadar, primeşti? Te îmbrăţişez şi te sărut de mii
de ori, a ta mătuşă care te iubeşte, Joanna.
P.-S. Hai să mergem mâine la magazin să-ţi comanzi o toaletă de primăvară. Aş muri dacă ai refuza-o.
Domnişoara Isabela nu mai poate de bucurie. Prin această scrisoare i se realizează toate speranţele.
— Wokulski e un om excepţional! spune râzând domnul Tomasz. A luat-o pe Joanna cu asalt. Acum soră-
mea nu numai că n-o să-mi mai critice asociatul dar va fi în stare chiar să se războiască cu mine pentru el!
Mikolaj începe să servească puii.
— Trebuie să fie un om foarte inteligent! observă domnişoara Florentyna.
— Wokulski? … Hm, relativ! zice domnul Tomasz. E foarte energic, dar în ceea ce priveşte talentul
combinaţiilor, n-aş spune că excelează.
— Mi se pare că a dat dovezi în privinţa asta…
— Toate sunt numai dovezi de energie, răspunde domnul Tomasz. Talentul pentru combinaţii, inspiraţiile
geniale se pot cunoaşte în anume împrejurări, cum ar fi, de pildă… jocul de cărţi. Joc cu el destul de des pichet, care
cere neapărat să şti să faci combinaţii. Rezultatul este că am pierdut opt până la zece ruble şi am câştigat vreo
şaptezeci, deşi nu mă consider o mare inteligenţă, adaugă el cu modestie.
Domnişoara Isabela scapă furculiţa din mână, devine palidă şi, luându-şi fruntea în palme, şopteşte:
— A! … a! …
Tatăl ei şi domnişoara Florentyna sar de pe scaune.
— Ce s-a întâmplat, Bela? … întreabă domnul Tomasz, speriat.
— Nimic, răspunde fiica lui, ridicându-se de la masă. O migrenă. De o oră simţeam c-o să-mi vină… Nu-i
nimic, papa…
Şi după ce sărută mâna tatălui, iese, ducându-se în camera ei.
— O migrenă bruscă trece repede, zice domnul Tomasz. Du-te la ea, Flora. Eu ies în oraş, trebuie să mă
întâlnesc cu câţiva cunoscuţi, dar nu stau mult, mă întorc devreme. Până atunci, ai grijă de ea, scumpa mea Flora. Ai
grijă, te rog ai grijă! mai spune domnul Tomasz, cu înfăţişarea calmă a omului care-şi închipuie că fără
recomandările sau intervenţiile sale nimic n-ar merge cum trebuie pe lume.
— Mă duc îndată. Să fac numai puţină ordine aici, răspunse domnişoara Florentyna, pentru care ordinea în
casă este o chestiune mai importantă decât migrena cuiva, indiferent cine ar fi el.
Înserarea a coborât deasupra pământului… Domnişoara Isabela este din nou singură în camera ei; se întinde
pe canapea şi îşi acoperă ochii cu amândouă mâinile. Din faldurile rochiei care-i cad până la pământ apare pantoful
îngust şi o parte din ciorap, dar nimeni nu le vede şi nici ea nu ia nimic în seamă. În clipa asta sufletul îi este din nou
zbuciumat de supărare, regret şi ruşine. Mătuşa ei îşi cere scuze, şi ea va face cheta la cel mai frumos epitaf, în cea
mai frumoasă toaletă; totuşi, este nefericită… I se pare că a intrat într-un salon plin de lume şi că a văzut deodată pe
rochia ei nouă o pată de grăsime, o pată mare, întunecată, de parcă s-ar fi tăvălit cu rochia pe scara de serviciu, şi
gândul o dezgustă într-atât, încât o apucă ameţeala.
Ce situaţie îngrozitoare! … De o lună de zile se împrumută de la servitorul lor, şi de zece zile tatăl ei îşi
câştigă banii de buzunar la cărţi… Poţi să câştigi! Sunt nobili care câştigă cu miile, dar nu pentru nevoile de fiecare
zi şi mai ales nu de la negustori. Ah, dacă i-ar sta în puteri, ar îngenunchea în faţa tatălui ei şi l-ar implora să nu se
mai aşeze la masa de joc cu oamenii aceia, cel puţin nu acum, când starea lor materială este atât de grea. Peste
câteva zile, când va primi bani pe serviciu, îi va da câteva sute de ruble, cu rugămintea să le piardă la joc cu
Wokulski, ca să-l plătească mai larg decât îl va răsplăti ea pe Mikolaj pentru banii împrumutaţi.
Dar are ea oare dreptul să procedeze aşa? Are ea oare dreptul măcar să-i vorbească despre întâmplarea asta?
…
Wokulski? … Wokulski? … se întreabă domnişoara Isabela. Cine e acest Wokulski, înfăţişat ei astăzi dintr-o
dată sub atâtea aspecte şi din atâtea părţi? Ce legătură poate fi între ei şi mătuşa ei, între el şi tatăl ei? …
Abia acum îşi dă seama că de câteva săptămâni, în jurul ei se vorbeşte mereu despre omul acesta. Un
negustor oarecare a dăruit de curând câteva mii de ruble în scop de binefacere, dar nu mai ţine minte dacă e vorba
de un negustor de haine de damă sau de unul de blănuri. A auzit apoi că tot un negustor ar fi realizat o avere mare în
timpul războiului din Bulgaria, dar nu ştia dacă era vorba de cizmarul de la care îşi cumpără pantofi sau de coaforul
ei. De-abia acum înţelege că negustorul care a dat bani în scop de binefacere şi acela care a făcut avere sunt una şi
aceeaşi persoană, adică acel Wokulski care pierde la cărţi când joacă cu tatăl ei şi pe care mătuşa ei, contesa
Karolowa, renumită prin grandomanie, îl numeşte: „Wokulski al meu, om de treabă!”…
În clipa asta îşi aminteşte chiar şi figura omului care, în magazin, nu-i adresase nici un cuvânt, ci se
ascunsese după nişte uriaşe vase japoneze, uitându-se încruntat la ea. Şi cu ce ochi o privise…
Odată intrase cu domnişoara Florentyna într-o cofetărie să ia o ciocolată şi să se amuze. Se aşezaseră lângă o
fereastră în faţa căreia erau adunaţi câţiva copii zdrenţăroşi. Copiii se uitau la ea, la ciocolată şi la prăjituri cu
lăcomia şi curiozitatea unor animale flămânde. La fel o privise şi negustorul…
Domnişoara Isabela se cutremură. Acesta este asociatul tatălui ei? … Ce gânduri nutreşte? … De unde i-a
venit tatălui ei ideea să înfiinţeze o societate comercială, să-şi facă atâtea planuri mari, el, care înainte nici n-a visat
aşa ceva? … Vrea să se ridice în fruntea aristocraţiei cu ajutorul burgheziei, vrea să fie ales într-un consiliu
municipal care n-a existat şi nu există…
Atunci Wokulski nu-i decât un speculant! Poate chiar un escroc care are nevoie de un nume cunoscut pentru
speculaţiile lui! S-au mai întâmplat asemenea fapte! Câte nume ilustre de aristocraţi germani şi maghiari n-au fost
amestecate în operaţii comerciale pe care ea nu le înţelege de loc. Şi tatăl ei poate şi mai puţin! …
S-a întunecat… Pe stradă s-au aprins felinarele şi lumina lor şovăitoare se strecoară până în salonaşul
domnişoarei Isabela, proiectând pe plafon cadrul ferestrei şi faldurile perdelelor, zugrăvind parcă o cruce pe un cer
luminos care se acoperă treptat de nori groşi.
„Unde am mai văzut eu o cruce, o lumină şi un nor asemănător?” se întreabă domnişoara Isabela. Prin faţa
ochilor încep să i se perinde locurile pe care le-a văzut în viaţă, lăsându-se purtată de reverie.
Se vede trecând cu trăsura printr-o localitate cunoscută. Peisajul seamănă cu un inel uriaş alcătuit din păduri
şi munţi verzi, iar trăsura ei coboară la vale, pe marginea inelului. Coboară oare? Pentru că nici nu se apropie, nici
nu se îndepărtează de vreun reper. Mai degrabă pare că stă pe loc. Şi totuşi coboară, se vede după soare, care se
reflectă în aripa lăcuită a trăsurii, legănându-se încet şi rămânând mereu în urmă. Aha, se aude un huruit! … Să fie
huruitul unei trăsuri pe vreo stradă? … Nu, e huruitul unei maşini care lucrează undeva, în fundul acestui inel de
munţi şi păduri. Acolo, jos, se vede chiar un fel de baltă de fum negru şi abur alb, care se pierde în verdeaţă.
Domnişoara Isabela priveşte la tatăl ei, care stă alături şi îşi cercetează cu atenţie unghiile, aruncând din când
în când un ochi distrat asupra peisajului. Trăsura se află, ca şi mai înainte, pe marginea inelului. Pare că stă pe loc.
Numai soarele, care se reflectă în aripa lăcuită, rămâne în urmă, încet, încet. Această imobilitate aparentă sau
această mişcare misterioasă o irită nespus. „Înaintăm sau nu?” îl întreabă pe tatăl ei. El nu-i răspunde. Ca şi cum nici
n-ar fi auzit-o. Se uită la unghiile lui frumoase şi îşi aruncă din când în când ochii spre peisajul înconjurător…
Deodată (trăsura continuă să se legene şi huruitul se aude mereu), din mijlocul bălţii de fum negru şi abur
alb, răsare un om. Are părul tuns scurt, faţa oacheşă, seamănă puţin cu Trost, colonelul de vânători (sau, poate, cu
gladiatorul din Florenţa), şi mâinile lui, uriaşe, sunt roşii. E îmbrăcat într-o cămaşă mânjită de smoală, cu mânecile
suflecate până peste coate; în mâna stângă, lipită de piept, ţine ca un evantai nişte bonuri de casă, iar în dreapta,
ridicată deasupra capului, o hârtie pe care vrea s-o arunce înaintea trăsurii. Restul corpului îi e cufundat în fum.
„Ce vrea să facă, papa?” întreabă domnişoara Isabela, speriată.
„Joacă pichet cu mine”, răspunde tatăl, cu cărţile de joc în mână.
„Vai, ce groaznic!” „Nici oamenii ca el nu fac rău femeilor”, continuă domnul Tomasz.
Şi abia acum îşi dă seama domnişoara Isabela că omul în cămaşă o priveşte într-un fel foarte ciudat, ţinând o
carte de joc deasupra capului.
Fumul şi aburii care clocotesc în vale îi acoperă din când în când obrazul aspru şi cămaşa descheiată. Apoi
se cufundă în abur şi piere. I se mai văd doar ochii, lucind şters, iar mâna goală până la cot, mâna în care ţine cartea
de joc, pluteşte deasupra fumului… „Ce înseamnă cartea asta, papa?”… întreabă ea.
Dar tatăl se uită flegmatic la cărţile lui şi nu răspunde. Parcă nici n-a auzit-o!
„Când plecăm odată de aici?”…
Şi cu toate că trăsura se leagănă, iar soarele, oglindit în aripa ei, rămâne în urmă, fumul din vale se mai vede
încă, şi în mijlocul lui tot se mai întrezăreşte umbra omului cu cartea ridicată deasupra capului.
Cuprinsă de nelinişte, domnişoara Isabela îşi adună toate amintirile, toate gândurile, pentru a ghici ce vrea să
însemne cartea pe care o ţine în mână omul acela.
 Să fie oare banii pe care i-a pierdut la pichet cu tatăl ei? Nu. Sau darul pe care l-a făcut societăţii de
binefacere? Nici asta. Poate mia de ruble pe care a dat-o mătuşii ei pentru azil, sau poate chitanţa pentru fântână, şi
pentru păsărelele şi covoarele oferite ca să împodobească epitaful Mântuitorului? … Nu, nici asta nu poate fi…
Căutarea aceasta în necunoscut o nelinişteşte.
Treptat, treptat, domnişoara Isabela este cuprinsă de spaimă. Nu cumva sunt poliţele tatălui ei, răscumpărate
de curând de cineva? Dacă-i aşa, cum va lua banii pe argintărie şi serviciu, va plăti în primul rând datoria asta, ca să
scape de un astfel de creditor. Numai că omul înecat în fum se uită stăruitor în ochii ei, fără să arunce cartea. Poate
că… Ah! …
Domnişoara Isabela se ridică repede, se împiedică în întuneric de un taburet şi, cu mâinile tremurânde, sună.
O dată, de două ori… Nu-i răspunde nimeni. Iese în goană în vestibul şi se ciocneşte cu domnişoara Florentyna, care
o prinde de mână şi o întreabă mirată:
— Ce-i cu tine, Bela? …
Lumina din vestibul o mai trezeşte puţin. Surâde.
— Flora, adă, te rog, lampa în camera mea. Papa e acasă?
— A plecat acum câteva clipe.
— Dar Mikolaj?
— Se întoarce îndată. S-a dus cu o scrisoare la comisionar. Te mai doare capul? întreabă domnişoara
Florentyna.
— Nu! răspunde râzând domnişoara Isabela. Am aţipit puţin şi am avut un coşmar…
Domnişoara Florentyna ia lampa şi intră în salonaşul verişoarei sale. Domnişoara Isabela o urmează, se
întinde pe canapea, îşi fereşte cu mâna ochii de lumină şi spune:
— Ştii, Flora, m-am răzgândit! Nu-mi mai vând argintăria unui străin. Ar putea într-adevăr să ajungă
Dumnezeu ştie în ce mâini. Fii bună, aşază-te la biroul meu şi scrie mătuşii că… că primesc propunerea ei. Să ne
împrumute trei mii de ruble şi să-şi ia serviciul şi argintăria.
Domnişoara Florentyna se uită la ea mirată, apoi răspunde:
— E cu neputinţă, Bela!
— De ce?
— Acum un sfert de oră am primit o scrisoare de la doamna Meliton. Argintăria şi serviciul de masă s-au
vândut!
— Aşa de repede? Cine l-a cumpărat? strigă domnişoara Isabela, apucând-o pe verişoara sa de mână.
Domnişoara Forentyna e tulburată.
— Pare-se că un negustor rus… rosteşte ea, dar se simte că nu spune adevărul.
— Flora, tu ştii ceva! Te rog, nu-mi ascunde nimic! o imploră domnişoara Isabela, cu ochii plini de lacrimi.
— Bine, am să-ţi spun, numai să nu afle tatăl tău că ştii!
— Cine le-a cumpărat? … Spune! Cine le-a cumpărat? …
— Wokulski! răspunde domnişoara Florentyna.
Ochii domnişoarei Isabela se usucă într-o clipă şi capătă un luciu de oţel. Respinge supărată mâinile
verişoarei, păşeşte prin cameră în lung şi-n lat, apoi se aşază într-un fotoliu în faţa ei. Nu mai e o fată frumoasă,
speriată şi contrariată, ci o doamnă din lumea mare, care are de gând să judece un om de serviciu şi, poate, să-l
concedieze.
— Spune-mi, verişoară, rosteşte ea cu frumoasă-i voce de contraltă, ce complot ridicol uneltiţi împotriva
mea?
— Eu? Complot? protestează domnişoara Florentyna, apăsându-şi mâinile pe piept. Nu te înţeleg, Bela!
— Da. Tu, doamna Meliton şi acel… erou de comedie… acel Wokulski…
— Eu şi Wokulski?! … repetă domnişoara Florentyna.
De data aceasta mirarea ei este atât de sinceră, încât nimeni n-ar mai putea-o bănui.
— Să zicem că nu complotezi, continua domnişoara Isabela. Totuşi ştii ceva…
— Despre Wokulski ştiu ceea ce ştie toată lumea. Are un magazin, de unde cumpărăm şi noi, a făcut avere
în timpul războiului…
— Dar că-l atrage pe papa într-o societate comercială nu ştii?
Ochii expresivi ai domnişoarei Florentyna se fac mari, mari de tot.
 — Îi atrage pe tatăl tău într-o societate? … Vai de mine! În ce societate?
Şi pare atât de îngrozită, încât domnişoara Isabela nu se mai îndoieşte de nevinovăţia ei. Străbate din nou de
câteva ori încăperea, cu mişcările unei leoaice închise în cuşcă, după care întreabă brusc:
— Spune-mi cel puţin ce crezi tu despre el?
— Eu? Despre Wokulski? … Ce să cred? Nimic! Doar că trebuie să fie ahtiat după celebritate şi relaţii!
— După părerea ta, a oferit o mie de ruble azilului numai ca să-şi facă reclamă?
— Desigur! Pentru binefaceri a dat de două ori mai mult!
— Atunci de ce a cumpărat serviciul şi argintăria mea?
— Poate cu gândul să le vândă cu câştig, răspunde domnişoara Florentyna. În Anglia obiectele astea sunt
foarte preţuite.
— Dar de ce… de ce a răscumpărat poliţele tatii?
— De unde ştii că le-a răscumpărat? Ce interes ar fi avut?
— Nu ştiu nimic, şopteşte domnişoara Isabela, înfrigurată, dar presimt totul, înţeleg totul! … Vrea să se
apropie de noi…
— Doar a făcut cunoştinţă cu tatăl tău…
— Atunci înseamnă că vrea să se apropie de mine!
Izbucneşte domnişoara Isabela, mânioasă. Mi-am dat seama de asta din…
Dar îi e ruşine să adauge: „Din privirile lui”.
— Nu cumva te înşeli, Bela?
— Nu, nu mă înşel! Ceea ce trăiesc în clipa de faţă nu este o presimţire, ci mai degrabă o revelaţie! Nici nu-
ţi închipui de când îl cunosc sau, mai bine zis, de când mă urmăreşte! Acum îmi aduc aminte că anul trecut nu era
spectacol, nu era concert sau conferinţă la care să nu-l întâlnesc. Astăzi, toate astea, şi mai ales fizionomia lui lipsită
de inteligenţă îmi apar îngrozitoare.
Domnişoara Florentyna se dă înapoi cu fotoliu cu tot.
— Cum crezi că ar îndrăzni? întreabă ea în şoaptă.
— Să mă placă? … o întrerupe domnişoara Isabela, râzând. Nici prin gând nu mi-ar trece să-i interzic! Nu
sunt nici atât de naivă, nici nu fac pe modesta, ca să nu văd că pot plăcea… Doamne-Dumnezeule… chiar şi
servitorilor! … Cândva mi se părea supărător, cum mi se par supărători cerşetorii care îţi aţin calea pe străzi, sună pe
la porţile oamenilor sau cer ajutor prin scrisori. Abia azi am înţeles bine cuvintele Mântuitorului: „De la fiecare,
după fiecare”. De altfel, adaugă ea dând din umeri, bărbaţii mă onorează cu curtea lor într-un mod atât de puţin
ceremonios, încât nu mă mai mir de insistenţele sau de ocheadele lor impertinente. Mă mir mai curând când se
întâmplă altfel! Dacă într-un salon întâlnesc un om care nu-mi vorbeşte de simpatia şi de suferinţele sale, sau care
tace, posomorât, într-un colţ, fără a trăda simpatie şi suferinţă, sau măcar unul care să pară de o indiferenţă glacială,
ceea ce ar fi totuşi semnul simpatiei şi suferinţelor, simt că-mi lipseşte ceva! Ca şi cum mi-aş fi uitat evantaiul sau
batista acasă… O, îi cunosc! Îi cunosc pe toţi aceşti donjuani, poeţi, filosofi şi eroi, toate aceste suflete duioase,
dezinteresate, sfâşiate, visătoare sau cuceritoare… Cunosc întreagă această mascaradă şi te asigur că mă amuză
nespus. Ha, ha, ha! … Ce caraghioşi mai sunt…
— Nu înţeleg, Bela… zice domnişoara Florentyna, lăsându-şi braţele în jos.
— Nu înţelegi? Atunci… nu eşti femeie!
Domnişoara Florentyna face un gest de împotrivire, apoi de îndoială.
— Ascultă! reia domnişoara Isabela. De un an de zile mi-am pierdut locul în societate. Nu tăgădui, fiindcă
aşa e, ştim cu toţii! Astăzi suntem ruinaţi…
— Exagerezi…
— Ah, Flora, nu mă mai consola şi nu minţi! Ai auzit doar în timpul mesei că până şi cele zece-
cincisprezece ruble pe care le are acum tatăl meu sunt câştigate la cărţi de la… (Domnişoara Isabela vorbeşte
tremurând din tot trupul. Ochii i-au devenit sticloşi, iar pe faţă i-au apărut pete roşii.) Şi tocmai acum vine acest…
negustor, ne răscumpără poliţele şi serviciul de masă, atrage în mrejele lui pe tatăl şi pe mătuşa mea, mă încercuieşte
din toate părţile, aşa cum face vânătorul cu vânatul urmărit. Nu mai e vorba de un adorator trist, de un pretendent
care poate fi respins, ci de un… cuceritor! … El nu oftează, ci se strecoară în bunele graţii ale mătuşii, îl leagă pe
tata de mâini şi de picioare, iar pe mine mă va lua cu forţa, dacă nu va izbuti să mă silească să-i cedez de
bunăvoie… Îţi dai seama ce infamie rafinată?
 Domnişoara Florentyna e înspăimântată.
— Atunci, e foarte simplu. Spune-i…
— Cui şi ce? … Mătuşii, care e gata să-l susţină pentru a mă obliga să-l accept pe mareşal? … Sau tatălui
meu? Să-l sperii şi să grăbesc catastrofa? Un singur lucru am să fac: nu voi îngădui tatălui meu să se lase atras în
nici un fel societăţi chiar dacă va trebui să mă târăsc la picioarele lui, chiar dacă va trebui să i-o interzic în numele
mamei! …
Domnişoara Florentyna o priveşte cu admiraţie.
— Adevărul este, Bela, că exagerezi! Cu energia şi geniala ta perspicacitate…
— Tu nu-i cunoşti pe oamenii ăştia, dar eu i-am văzut la lucru! În mâinile lor şinele de oţel se îndoaie ca
nişte panglici! Îngrozitor! Pentru scopurile lor sunt în stare să pună în mişcare toate forţele pământului; forţe pe care
noi nici nu le bănuim! Sunt în stare să te distrugă, să te prindă în mreje, să se gudure, să rişte totul, ba chiar să
aştepte răbdători! …
— Prea te laşi influenţată de romane!
— Nu-i vorba de influenţe, ci de presimţirile mele, care mă pun în gardă… Sunt sigură că omul acesta s-a
dus la război numai şi numai ca să mă cucerească! Şi acum, abia întors, mă şi încercuieşte din toate părţile… Dar să
se ferească! Vrea să mă cumpere? Bine, n-are decât! Numai că va trebui să mă plătească scump! Vrea să mă prindă
în mrejele lui? Poftim, n-are decât să le întindă… Am să mă strecor printre ele, chiar de-ar fi nevoie să mă arunc în
braţele mareşalului… O, Dumnezeule! Nu mi-am închipuit niciodată cât e de adâncă prăpastia în care alunecăm
până nu i-am văzut fundul. Din saloanele Quirinalului să ajung într-o dugheană… N-ar fi o decădere, ci o
dezonoare…
Domnişoara Isabela se aşază pe canapea şi, prinzându-şi capul între mâini, începe să plângă în hohote.
VII.
PORUMBELUL IESE ÎN CALEA ŞARPELUI.
SERVICIUL DE MASA ŞI ARGINtăria familiei Lęcki fuseseră vândute, şi giuvaergiul în persoană adusese
banii domnului Tomasz acasă, oprindu-şi o sută şi câteva zeci de ruble drept comision şi taxe legale. Cu toate
acestea conteza Karolova nu încetase să iubească pe domnişoara Isabela. Dimpotrivă, energia şi spiritul ei de
sacrificiu, manifestate cu prilejul vânzării preţioaselor obiecte, treziseră în inima bătrânei doamne un nou izvor de
sentimente familiale. Nu numai că insistase pe lângă domnişoara Isabela să primească în dar o rochie frumoasă, nu
numai că o vizita în fiecare zi şi o invitase la ea, dar, mai mult (ceea ce era dovada unei bunevoinţe neobişnuite), îi
oferise trăsura ei pentru Miercurea mare.
— Plimbă-te prin oraş, îngeraşule, îi spusese contesa, sărutând-o, fă-ţi cumpărăturile şi ai grijă ca în timpul
chetei să fii frumoasă! … Atât de frumoasă, cum numai tu ştii să fii! … Atâta rugăminte am şi eu!
Domnişoara Isabela nu răspunse nimic, dar privirea şi faţa ei îmbujorată arătau că va îndeplini bucuroasă
dorinţa mătuşii.
În Miercurea mare, fix la orele 11 dimineaţa, domnişoara Isabela se urcă în trăsura deschisă, împreună cu
însoţitoarea ei nedespărţită, domnişoara Florentyna. Pe alee se simţeau adierile primăverii aducând mireasma tare şi
atât de bine cunoscută care vesteşte plesnirea mugurilor şi îmbobocirea ghioceilor. Pajiştile cenuşii căpătaseră
străluciri verzui şi soarele dogorea atât de tare, încât cele două domnişoare îşi deschiseră umbrelele.
— Minunată zi! suspină domnişoara Isabela uitându-se la cerul presărat pe alocurea cu nori albi.
— Unde porunceşte domnişoara să mergem? întrebă vizitiul în timp ce închidea uşa trăsurii.
— La magazinul „Wokulski”! răspunse domnişoara Isabela cu o grabă nervoasă.
Lacheul sări pe capră, iar cei doi murgi, bine hrăniţi, porniră în trap solemn, fornăind şi scuturându-şi
capetele.
— Bela, de ce mergem la Wokulski?! întrebă domnişoara Florentyna, cam mirată.
— Vreau să-mi cumpăr mănuşi pariziene şi câteva flacoane de parfum…
— Bine, dar lucrurile astea le putem găsi şi în altă parte!
— Nu! Vreau să le cumpăr de acolo! răspunse scurt domnişoara Isabela.
De câteva zile o chinuia o nelinişte ciudată, o nelinişte cum simţise numai o dată în viaţa ei. Cu câţiva ani în
urmă era în străinătate, vizitase o grădină zoologică şi văzuse într-o cuşcă un tigru uriaş care dormea rezemat de
gratii cu o parte a corpului şi cu o ureche ieşită afară. Privindu-l, domnişoara Isabela simţise o dorinţă nestăpânită de
a-l apuca de ureche. Duhoarea cuştii o dezgusta, iar labele puternice ale fiarei o înspăimântau cumplit. Totuşi, ar fi
vrut să-i atingă măcar o ureche. Pornirea aceasta i se păruse primejdioasă şi chiar ridicolă şi, stăpânindu-se, trecuse,
mai departe. Dar după câteva minute se întorsese uitându-se la celelalte animale şi căznindu-se să se gândească la
altceva. În zadar. Se apropiase din nou de cuşcă şi, cu toate că tigrul, care între timp se trezise, îşi lingea mormăind
labele, vârâse repede mâna printre gratii şi, galbenă la faţă, tremurând din tot corpul, îi atinse o ureche. Peste o clipă
se ruşinase de fapta ei necugetată, dar simţise în acelaşi timp amara mulţumire a oamenilor care în acţiunile
importante ascultă de un impuls inexplicabil.
De astă dată se trezise în ea o dorinţă asemănătoare. Îl dispreţuia pe Wokulski, inima ei înceta să mai bată
numai la gândul că poate negustorul plătise pentru argintărie mai mult decât valoarea ei. Şi totuşi simţea o atracţie
irezistibilă să intre în magazin, să-l privească pe Wokulski în ochi şi să cumpere câteva lucruri mărunte tocmai cu
banii primiţi de la el. O cuprindea groaza la gândul întâlnirii, dar o forţă inexplicabilă o împingea să meargă într-
acolo.
Intrând pe Krakowskie Przedmiescie văzu încă de departe firma cu inscripţia „J. Mincel şi S. Wokulski”, iar
alături un magazin nou, încă neterminat, având la stradă cinci vitrine îmbrăcate în oglinzi. Câţiva muncitori spălau
geamurile pe dinăuntru, poleiau şi pictau uşile şi cercevelele, iar alţii fixau nişte uriaşe bare, de alamă în faţa
ferestrelor.
— Ce magazin se deschide aici? o întrebă ea pe domnişoara Florentyna.
— Cred că se mută Wokulski. Am auzit că şi-a luat un local mai spaţios.
„Magazinul ăsta e pentru mine!” îşi spuse în gând domnişoara Isabela.
Trăsura se opri, vizitiul sări de pe capră şi ajută celor două domnişoare să coboare. Dar când deschise cu
zgomot uşa magazinului, domnişoara Isabela simţi că i se taie picioarele. O clipă îi trecu prin minte să se întoarcă la
trăsură şi să plece cât mai repede. Totuşi, se stăpâni şi intră hotărâtă, cu capul sus.
Domnul Rzecki, care se afla în mijlocul prăvăliei, îşi frecă mâinile şi o salută cu o plecăciune până la
pământ. În fund, domnul Lisiecki, netezindu-şi barba, prezenta, cu gesturi largi şi pline de demnitate, candelabre de
bronz unei doamne care şedea pe scaun. Klejn, slăbănogul, alegea un baston pentru un tânăr care, la apariţia
domnişoarei Isabela, se înarmă imediat cu ochelarii, în timp ce mult prea parfumatul Mraczewski se uita focos,
răsucindu-şi mustăcioara, la cele două fetişcane rumene care o însoţeau pe doamna cu candelabrele şi care admirau
minunatele servicii de toaletă.
Wokulski se afla în dreapta uşii, în dosul unui pupitru, aplecat deasupra registrelor.
Când intră domnişoara Isabela, tânărul care alegea bastoane îşi potrivi gulerul, cele două fete se uitară una în
ochii celeilalte, domnul Lisiecki îşi întrerupse la jumătate fraza umflată despre stilul candelabrelor, menţinându-şi
însă poza teatrală, iar doamna care-i asculta expunerea se mişcă greoi pe scaun. Câteva clipe domni liniştea. O
curmă însă domnişoara Isabela, întrebând cu frumoasa ei voce de contraltă:
— Domnul Mraczewski este aici?
— Domnul Mraczewski! se grăbi să strige domnul Ignacy.
Mraczewski răsări deodată lângă domnişoara Isabela, cu capul plecat ca o trestie de baltă împurpurat ca o
vişină şi răspândind ca o cădelniţă miros de parfum în jur.
— Am dori nişte mănuşi…
— Numărul cinci şi jumătate! exclamă Mraczewski apucând cutia cu mâinile care-i tremurau uşor sub
privirile domnişoarei Isabela.
— Nu! îl întrerupse domnişoara, râzând. Cinci şi trei sferturi… Se vede că ai uitat! …
— Domnişoară, sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată! Dacă însă dumneavoastră porunciţi să vă dau
măsura cinci şi trei sferturi, sunt gata să vă servesc, în speranţa că în curând ne veţi onora din nou cu prezenţa
dumneavoastră. Pentru că mănuşile cinci şi trei sferturi, adaugă el cu un oftat uşor, prezentându-i câteva cutii, vor fi
desigur prea mari pentru mânuşiţele dumneavoastră!
— E extraordinar! şopti Ignacy clipind din ochi spre Lisiecki.
Acesta mişcă dispreţuitor din buze.
Doamna de pe scaun se întoarse spre candelabre, cele două fete spre o măsuţă de toaletă din lemn de măslin,
tânărul cu ochelari începu din nou să-şi aleagă bastonul, şi viaţa magazinului îşi reluă mersul obişnuit. Numai
Mraczewski, înfierbântat, sărea de colo-colo cu scăricica după el. Trăgea sertarele, scotea cutii peste cutii şi
demonstra domnişoarei Isabela, vorbind când în polonă, când în franceză, că ea nu poate purta decât mănuşi cinci şi
jumătate, că nu poate folosi alte parfumuri în afara flacoanelor originale „Atkinson” şi că mesuţele ei nu puteau fi
împodobite decât cu bibelouri pariziene.
Wokulski se aplecă atât de mult asupra pupitrului, încât vinişoarele de pe frunte i se umflară ca nişte coarde.
Continuă să facă socoteli în gând: „29 şi cu 36 fac 65, şi cu 15 fac 80, şi cu 73 fac… fac…”
Aici se întrerupse şi se uită pe sub sprâncene la domnişoara Isabela, care stătea de vorbă cu Mraczewski. Îi
vedea pe amândoi dintr-o parte: vânzătorul o fixa cu priviri arzătoare, iar domnişoara Isabela îi răspundea ostentativ,
surâzând şi privindu-l îngăduitoare.
„29 şi cu 36 fac 65, şi cu 15…” socotea în gând Wokulski. Dar deodată i se rupse peniţa. Fără să ridice
capul, luă o peniţă nouă din sertar… În clipa aceea, printre cifre răsări o întrebare: „Oare o iubesc? … Prostii! … Un
an de zile am fost ca nebun, mi s-a părut că sunt îndrăgostit… 29 şi cu 36… 29 şi 36… Nicicând n-aş fi crezut că-mi
e atât de indiferentă… Ia te uită cum îl priveşte pe măgarul ăla… Da, desigur, cochetează până şi cu vânzătorii! Te
pomeneşti că face la fel şi cu căruţaşii, cu servitorii! … Acum m-am liniştit… O, Dumnezeule! Şi cât am dorit
liniştea asta!”
În magazin mai intrară câteva persoane, pe care Mraczewski le salută fără grabă, în timp ce făcea pachetele.
Domnişoara Isabela se apropie de Wokulski şi, arătând spre el cu umbrela, spuse apăsat:
— Flora, fii bună şi plăteşte-i dumnealui. Hai să mergem!
— Casa e aici! interveni Rzecki, venind repede spre domnişoara Florentyna.
Luă banii şi se duseră amândoi în fundul magazinului.
Domnişoara Isabela înaintă încet spre pupitrul în spatele căruia stătea Wokulski. Era foarte palidă. S-ar fi
părut că omul acesta exercită asupra ei o atracţie magnetică.
— Dumneavoastră sunteţi domnul Wokulski?
Wokulski se ridică de pe scaun şi răspunse cu indiferenţă:
— La dispoziţia dumneavoastră.
— Nu cumva dumneavoastră mi-aţi cumpărat serviciul de masă şi argintăria? întrebă ea cu glas gâtuit.
— Da, domnişoară.
Domnişoara Isabela stătu la îndoială. După o clipă însă faţa i se îmbujora şi continuă:
— Desigur aveţi intenţia să le revindeţi?
— În scopul acesta le-am şi cumpărat!
Roşeaţa de pe faţa domnişoarei Isabela se accentua.
— Viitorul cumpărător locuieşte în Varşovia? întrebă ea.
— Nu intenţionez să le vând aici, ci în străinătate, unde voi obţine un preţ mai mare, răspunse el, desluşind o
întrebare în ochii ei.
— Speraţi să obţineţi un câştig însemnat?
— Le-am cumpărat ca să câştig, nu?
— Probabil de aceea tatăl meu nu ştie că argintăria noastră se află în posesiunea dumneavoastră! spuse ea,
ironică.
Lui Wokulski îi tremurară buzele.
— Serviciul şi argintăria le-am cumpărat de la giuvaergiu şi n-am făcut nici un secret din operaţia asta! Într-
o atare chestiune nu amestec terţe persoane. Nu intră în obiceiurile mele comerciale.
Cu tot răspunsul lui rigid, domnişoara Isabela răsuflă uşurată. Chiar şi ochii i se mai îmblânziră şi îşi
pierdură sticlirea duşmănoasă.
— Dar dacă tatăl meu s-ar răzgândi şi ar vrea să le răscumpere, cu ce preţ i le-aţi putea ceda?
— Cu preţul de cumpărare. Bineînţeles, plus dobânda respectivă de şase… până la opt la sută pe an!
— Aţi renunţa în cazul acesta la câştigul scontat? De ce? îl întrerupse ea, zorită.
— Pentru că orice comerţ se bazează nu pe câştigurile scontate, ci pe circulaţia continuă a capitalului.
— Bună ziua, domnule, şi vă mulţumesc pentru lămuriri! şopti domnişoara Isabela, văzând că Flora
terminase cu plata.
Wokulski se înclină şi se aşeză din nou. Revenind la registrele sale.
Când feciorul luă pachetele şi domnişoarele se suiră în trăsură, domnişoara Florentyna spuse pe un ton plin
de reproşuri:
— Ai stat de vorbă cu el, Bela?
 — Da, şi nu-mi pare rău. Mi-a înşirat numai minciuni, dar…
— Ce însemnează acest dar? întrebă domnişoara Florentyna tulburată.
— Nu mă întreba… Nu-mi vorbi nimic, dacă vrei să nu izbucnesc în lacrimi aici, în stradă! Iar peste o clipă
adăugă în franţuzeşte: Am făcut rău venind aici. Dar… mi-e totuna! …
— Socot, Bela dragă, spuse cu gravitate însoţitoarea ei, subţiindu-şi buzele, că ar trebui să vorbeşti despre
asta cu tatăl tău sau cu mătuşa.
— Vrei să spui că ar trebui să stau de vorbă cu mareşalul sau cu baronul? Pentru asta nu va fi niciodată prea
târziu. Astăzi însă nu am curajul necesar!
Conversaţia se întrerupse. Domnişoarele ajunseră acasă fără să mai scoată un cuvânt. Domnişoara Isabela fu
enervată toată ziua.
După plecarea domnişoarei Isabela din magazin, Wokulski se apucă din nou de socoteli şi adună fără
greşeală două coloane lungi de cifre. La jumătatea celei de a treia se opri şi se miră de liniştea care îi stăpânea
sufletul. După un an întreg de zbucium şi de dor, cu dese accese frenetice, de unde venea oare indiferenţa aceasta
subită? Dacă l-ar fi luat cineva şi l-ar fi aruncat brusc dintr-o sală de bal într-o pădure sau dintr-o temniţă
înăbuşitoare pe un câmp rece şi întins, n-ar li fost mai impresionat şi mai uluit!
„Se vede că un an de zile am fost stăpânit de o demenţă parţială, îşi spuse Wokulski în gând. N-a fost
primejdie pe care să n-o înfrunt, n-a fost sacrificiu pe care să nu-l accept pentru ea, şi acum, numai că am văzut-o, şi
gata! Ce ton! Cât dispreţ faţă de un biet comerciant… „Plăteşte-i dumnealui!”… Ciudate mai sunt cucoanele din
lumea mare! Un trântor, un cartofor, chiar un escroc, numai să aibă un nume, este pentru ea o societate aleasă,
măcar că nu seamănă cu tat-su, ci cu lacheul maică-şi! În schimb, negustorul e un om de nimic! … Dar ce-mi pasă?
N-aveţi decât să putreziţi în pace! …”
Adună din nou o coloană, fără să observe ce se petrece în magazin.
„De unde o fi ştiind, se gândi, că eu am cumpărat serviciul şi argintăria? … M-a întrebat dacă n-am plătit
mai mult decât valorează! I-aş dărui cu plăcere fleacurile astea! Îi sunt pe veci recunoscător; dacă n-ar fi fost
pornirea mea nebunească pentru ea, n-aş fi făcut avere şi aş fi mucegăit în prăvălia asta! Acum te pomeneşti c-am să
mă simt trist fără părerile mele de rău, fără disperările şi speranţele mele… Tâmpită e viaţa! … Fiecare dintre noi
urmărim o iluzie, o ascundem în suflet, şi când, în sfârşit, ne-am scuturat de ea, ne dăm seama că a fost o nebunie…
N-aş fi crezut niciodată că poate exista un leac atât de minunat! Acum o oră îmi simţeam sufletul înveninat, iar
acum sunt atât de liniştit… şi parcă gol! Ca şi cum sufletul m-ar fi părăsit şi aş fi rămas numai piele, carne şi
îmbrăcăminte. Acum ce-am să fac? … Cu ce să-mi umplu viaţa? … Trebuie să plec la Paris, la expoziţie, şi de acolo
în Alpi! …”
În clipa aceea Rzecki se apropie de el în vârful picioarelor şi-i şopti:
— Grozav mai e Mraczewski! Ce zici? Cum se pricepe să vorbească cu clientele!
— Ca un coafor care şi-a luat nasul la purtare! răspunse Wokulski, fără să-şi ridice ochii din registre.
— Dacă i-au dat nas! râse bătrânul.
Dar văzând că-l deranjează, se retrase. Wokulski căzu din nou pe gânduri. Se uită în treacăt la Mraczewski şi
abia atunci observă că tânărul are ceva neobişnuit în toată făptura lui.
„Da, îşi zise, e un nătărău, şi, bineînţeles, fiind nătărău, place femeilor!”
Îi venea să râdă şi de privirile cu care-l încercuise domnişoara Isabela pe frumosul vânzător, şi de propriile
sale închipuiri de care scăpase atât de repede şi de uşor.
Deodată tresări; cineva rostise numele domnişoarei Isabela. În magazin nu mai rămăsese nici un client.
— Măi, bine ştii să le vrăjeşti! îi spunea Klejn lui Mraczewski, zâmbind melancolic.
— Ai văzut? Mă mânca din ochi! se împăună Mraczewski, oftând cu o mână pe inimă şi răsucindu-şi cu
cealaltă mustăcioara. Peste câteva zile, cum te văd şi mă vezi, o să primesc un bilet, parfumat, şi-apoi prima
întâlnire! O să-mi spună: „Pentru dumneata trec peste toate principiile în care am fost educată”, şi după aia o să
scâncească: „Nu mă dispreţuieşti?” Înainte e ca o beţie, iar după aia rămân aşa, ca năuc…
— Nu te mai bărbieri! îl întrerupse Lisiecki. Matildele pe care le cunoşti mătăluţă le dai gata cu o fripturică
şi o bere!
— Matildele sunt pentru fiecare zi, iar cucoanele numai pentru sărbători. Isa însă va fi sărbătoarea mea cea
mare. Pe onoarea mea că nici o femeie nu m-a băgat încă în draci ca asta… Dar şi ea îmi făcea ochi dulci!
 Uşa se dădu de perete, şi în magazin intră un bărbat cu părul aproape cărunt, care ceru un breloc pentru
ceasornic. Vorbea atât de zgomotos, de parcă ar fi vrut să cumpere toate bibelourile japoneze din prăvălie.
Wokulski ascultase încremenit lăudăroşeniile lui Mraczewski, cu impresia că o greutate copleşitoare îi
striveşte capul şi pieptul.
„La urma urmelor, ce-mi pasă mie de toate astea?” îşi spuse el.
După domnul cărunt intră în magazin o cucoană care ceru o umbrelă, apoi un personaj între două vârste care
avea nevoie de o pălărie. După el intră un tânăr şi întrebă de o tabacheră şi, în sfârşit, trei domnişoare. Una dintre ele
voia neapărat mănuşi „Szolc”, pentru că altele nu purta.
Wokulski puse registrul deoparte, se ridică încet din fotoliu şi, luându-şi pălăria de pe pupitru, se îndreptă
spre uşă. I se tăia respiraţia şi simţea că-i vâjâie capul.
Domnul Ignacy se grăbi să-i iasă înainte.
— Pleci? îl întrebă el. Nu vrei să vizitezi noul magazin? …
— Nu vreau să vizitez nimic. Sunt obosit! răspunse Wokulski, ferindu-şi privirile.
După ce ieşi, Lisiecki se apropie de Rzecki şi-l bătu pe umăr.
— Am impresia că şeful nu prea e în apele lui! şopti el.
— Deh! răspunse domnul Ignacy. Organizarea unei afaceri atât de mari cum e cea de la Moscova nu-i
jucărie! Asta-i lesne de înţeles.
— De ce se apucă de asemenea treburi?
— Ca să aibă din ce vă mări salariile! răspunse domnul Ignacy, încruntat.
— N-are decât să înfiinţeze sute de întreprinderi noi, chiar şi la Irkuţk, dacă-i vorba aşa! Să ne mărească
salariile în fiecare an, încuviinţă Lisiecki, că n-am nimic contra. Totuşi, îmi pare tare schimbat, şi astăzi mi s-a părut
mai schimbat ca niciodată. Evreii, domle, adăugă el, evreii, cum au să miroasă planurile lui Wokulski, au să-şi şi
arate colţii…
— Ei, evreii…
— Evreii, da evreii! N-au să permită să le pună beţe-n roate un oarecare Wokulski, care nu-i evreu şi nici
măcar evreu botezat.
— Wokulski are de gând să-şi facă legături în nobilime, răspunse Ignacy. Şi nobilii au capitaluri!
— Cine ştie care-i mai rău. Evreul sau nobilul! aruncă Klejn în treacăt, încruntat, şi amărât.
VIII.
MEDITAŢII.
O DATĂ AJUNS ÎN STRADĂ, WOkulski se opri pe trotuar, gândindu-se parcă încotro s-o ia. Nu-l atrăgea
nimic. Aruncă fără să vrea o privire la dreapta, spre noul său magazin, abia terminat, în faţa căruia începuseră să se
şi oprească trecători, dar întoarse capul dezgustat şi o luă spre stânga.
„E ciudat cât de puţin mă interesează toate astea!” îşi spuse el. Apoi se gândi că cincisprezece oameni
găseau de lucru la el, că de la 1 mai vor mai fi angajaţi în întreprinderea sa alţii, cu zecile, că într-un an va crea
pentru sute de oameni noi posibilităţi de muncă. Pe deasupra, datorită mărfurilor sale ieftine, mii de oameni vor
putea să-şi aline viaţa amărâtă. Dar simţi că nici oamenii aceia amărâţi, nici familiile lor nu-l interesează câtuşi de
puţin acum.
„Am să cedez magazinul, n-o să mai înfiinţez noua societate comercială şi am să plec în străinătate”, hotărî
el.
„Dar dezamăgirea celor care şi-au pus nădejdea în tine?” „Dezamăgirea? … Oare n-am fost şi eu dezamăgit?
…”
Plimbarea nu-i pria; îşi dădu seama îndată că forfota de pe stradă îl oboseşte; trecu, deci, pe trotuarul
celălalt, unde era lume mai puţină.
„Şi, totuşi, Mraczewski e un ticălos! îşi mai spuse. Cum poate cineva să vorbească aşa cum vorbeşte el? …
„Peste câteva zile o să primesc un bileţel, şi-apoi prima întâlnire!” Deh, ea-i de vină! Nu trebuie să cocheteze cu
nişte maimuţoi! … Dar, la urma urmei, puţin îmi pasă!”
Simţea în suflet un gol ciudat, şi în inimă ceva ca o picătură de amărăciune, arzătoare. Nici un cuvânt, nici o
dorinţă, nimic, doar picătura aceea, atât de mică, încât abia se simţea, dar atât de amară, încât puteai otrăvi o lume
întreagă cu ea.
„E o apatie trecătoare! Surmenaj… Lipsa de distracţii… Mă gândesc prea mult la afaceri…” îşi zise el.
 Se opri şi privi în jur. Era în preajma sărbătorilor, şi vremea frumoasă atrăgea o mulţime de oameni pe străzi.
Şirul de trăsuri şi mulţimea pestriţă tălăzuindu-se între statuia lui Copernic şi coloana lui Zygmunt semănau cu un
stol de păsări care-şi ia zborul deasupra oraşului, îndreptându-se spre miazănoapte.
„Ciudat lucru! gândi el. Şi pasărea în văzduh şi omul pe pământ îşi închipuie că merg acolo unde vor, dar
dacă stai deoparte şi priveşti, vezi că pe toţi îi mână un curent puternic, mai puternic decât planurile şi dorinţele lor.
Poate acelaşi curent care face să se ridice în aer, în întunericul nopţii, scânteile din coşul locomotivei… Licăresc o
clipă, pentru a se stinge apoi pe vecie! Şi asta se cheamă viaţă!
Ca valurile mării de vânt învrăjbite Se petrec generaţii de oameni…
Pe nimeni nu bucură, pe nimeni nu doare A lor aducere aminte…
Unde am citit asta? … Ei, dar ce importanţă are!”
Huruitul şi zgomotul neîntrerupt al străzii i se părură insuportabile, iar pustiul din sufletul său – îngrozitor.
Se sili să se gândească la altceva şi-şi aminti de un capitalist străin care-l întrebase odată ce părere ar avea de
deschiderea unor bulevarde de-a lungul Vistulei. Îl frământase mult această problemă: Varşovia, cu toată suprafaţa
ei întinsă, gravita şi tindea spre Vistula. Dacă s-ar tăia bulevarde pe malurile fluviului, partea aceea a oraşului ar fi
cea mai frumoasă: edificii, magazine, alei… „Ia să vedem cam cum ar arăta!” îşi şopti el, şi o luă spre strada
Karowa.
În faţa unei porţi văzu un hamal desculţ, cu frânghii înfăşurate în jurul trupului, care bea apă de la cişmea;
era ud de sus până jos, dar părea foarte mulţumit şi-i râdeau ochii de bucurie.
„Uite, vezi, omul ăsta are ce şi-a dorit! Eu, îndată ce m-am apropiat de izvor, mi-am dat seama că a dispărut
şi izvorul, şi setea mea! Cu toate astea, eu sunt invidiat, pe câtă vreme el e demn de milă! … Ce ironie!”
Când ajunse pe strada Karowa, răsuflă uşurat. Avea impresia că e un fir de pleavă zvârlit de moara vieţii
marelui oraş şi că încet-încet alunecă pe un scoc îngust, între ziduri străvechi.
„Bulevardele? … se întrebă el. Vor dăinui o vreme, apoi se vor nărui, vor fi năpădite de buruieni şi măcinate
de vreme, ca zidurile astea. Oamenii care le-au ridicat cu multă trudă s-au gândit şi ei la sănătatea, la siguranţa, la
averea şi poate chiar la distracţiile şi desfătările lor. Şi unde sunt acum? De pe urma lor au rămas doar nişte ziduri
burduşite, semănând cu cochilia unui melc din epoci străvechi. Şi ce se va alege din toate grămezile astea de
cărămizi, ca şi din alte mii de grămezi? Odată şi odată, un geolog le va eticheta, situându-le pe scara realizărilor
umane, aşa cum spunem noi astăzi când vorbim despre rocile de corali sau de calcar că sunt „trepte ale dezvoltării
primare”.
Ce-i rămâne omului din a lui trudă, Din faptele ce săvârşitu-le-a sub soare?
Deşertăciune-i agitata-i trudă, Iar viaţa – o clipire doar din pleoape…
Unde am citit eu toate astea? … Ei, dar ce importanţă are!”
Se opri în mijlocul drumului şi se uită în jos, la cartierul care se întindea devale, între Nowyzjazd şi Tamka.
Fu izbit de asemănarea lui cu o scară, mărginită de o parte de strada Dobra, de alta, de linia care unea Topielul cu
Gabarska; cele peste zece străduţe perpendiculare închipuiau treptele.
„Pe scara asta, nu se poate ridica nimic! gândi el. Colţul ăsta e bolnav, sălbatic.”
Şi, cuprins de amărăciune, îşi spuse că pe fâşia aceea de pământ de pe malul fluviului, acoperită de
mormanele de gunoi ale oraşului, nu se pot construi decât căsuţe cu parter sau cu un singur etaj, vopsite în cafeniu,
în galben-deschis, în verde sau în portocaliu. Acuma nu se vedeau decât garduri, garduri albe şi negre, împrejmuind
terenurile virane, printre care răsărea din loc în loc câte o clădire cu câteva etaje, ca un pin stingher şi speriat de
singurătate dintr-o pădure tăiată.
„Deşertăciune, deşertăciune! …” repeta Wokulski hoinărind pe ulicioarele străjuite de cocioabe dărăpănate,
rămase sub nivelul trotuarului, cu acoperişurile înverzite de muşchi; văzu dugheni cu obloanele zăvorite zi şi noapte
cu drugi de fier, cu uşile bătute în cuie, cu zidurile aplecate unele în afară, altele înăuntru, cu geamurile sparte, lipite
cu hârtie sau astupate cu câte un şomoiog de cârpe.
Mergea, se uita pe geamurile murdare înăuntrul caselor şi vedea pretutindeni dulapuri fără uşi, scaune cu trei
picioare, canapele jerpelite sau ceasornice cu un singur arătător şi cu cadranele sparte. Mergea şi râdea încetişor,
privind muncitorii în permanentă căutare de lucru, meseriaşii care se îndeletniceau în lipsă de altceva cu cârpitul
hainelor vechi, precupeţele a căror întreagă avere era un coş cu prăjiturele uscate, bărbaţii zdrenţăroşi, copiii palizi
şi femeile murdare.
 „Iată tabloul unei ţări unde totul duce la prăbuşirea în mocirlă şi moarte! Unii pier în sărăcie, alţii în desfrâu.
Cei muncitori îşi iau de la gură ca să hrănească pe neputincioşi, caritatea dă ajutoare unor trântori obraznici, iar
sărăcimea, care nu e în stare să-şi procure nici măcar un pat ca lumea, îşi umple casa cu copii veşnic flămânzi, al
căror singur noroc în viaţă e moartea timpurie! Un om cu iniţiativă nu poate face nimic; totul se coalizează
împotriva lui ca să-l împiedice şi să-l epuizeze într-o luptă zadarnică, fără sens.”
Şi se gândi la propria-i viaţă. Copil, fiind încă la şcoală, fusese dat la un restaurant. Se spetise muncind nopţi
de-a rândul în local, şi toată lumea îşi bătuse joc de el, începând cu bucătarii şi sfârşind cu intelectualii care veneau
să bea. Iar când, în sfârşit, ajunsese la Universitate, fusese întâmpinat cu înţepături datorită vieţii de băiat de prăvălie
pe care o dusese până atunci.
Răsuflase uşurat abia în Siberia. Acolo putuse să muncească, îşi câştigase stima şi prietenia familiilor
Czerski, Czekanowski şi Dybowski. Se întorsese în ţară cu învăţătura aproape completă, dar când încercase să se
dedice ştiinţei, fusese luat peste picior şi silit să se întoarcă la comerţ… „E singurul loc unde se poate câştigă uşor o
bucată de pâine în timpurile noastre atât de grele! …”
Şi se întorsese la negoţ, dar atunci începuseră cu toţii să strige că se vânduse, că trăieşte de pe urma neveste-
şi, din munca familiei Mincel. Întâmplarea făcuse ca după câţiva ani soţia lui să moară, lăsându-i o avere destul de
mare. După înmormântarea ei, Wokulski se cam îndepărtase de prăvălie şi se apropiase din nou de cărţi. Şi, dintr-un
simplu negustor de galanterie, ar fi ajuns poate cu adevărat un naturalist, sau un savant, dacă n-ar fi zărit-o la teatru
pe domnişoara Isabela.
Îmbrăcată într-o rochie albă, era în lojă cu tatăl ei şi cu domnişoara Florentyna. Nu se uita pe scenă, deşi
atenţia tuturor era concentrată acolo, ci undeva în faţa ei, cine ştie unde şi la ce. Poate că se gândea… la Apollo!
Wokulski rămăsese cu ochii la ea, impresionat în chip neobişnuit. I se părea că o mai văzuse cândva şi că o
recunoaşte. Se uita atent la ochii ei visători şi, fără să-şi dea seama, îşi aducea aminte de liniştea nesfârşită a
pustietăţilor siberiene, unde uneori tăcerea e atât de adâncă, încât auzi parcă fâlfâitul spiritelor care se întorc spre
apus. De-abia într-un târziu îşi dăduse seama că n-o văzuse nicăieri şi niciodată, dar ceva îi spunea că o aştepta de
mult.
„Tu vei fi oare, ori nu? …” se întreba sufletul lui, fără să-şi mai poată dezlipi ochii de la ea.
Din clipa aceea nu se mai gândise decât rar la prăvălia şi la cărţile sale. Căutase mereu prilejul s-o vadă la
teatru, la concerte sau la conferinţe. N-ar fi putut spune că o iubeşte şi nici nu era sigur că în limbajul omenesc
există vreun nume pentru sentimentele pe care le nutrea faţă de ea. Simţea doar atât, că ea devenise un fel de punct
mistic, în jurul căruia se concentrau toate amintirile, toate dorinţele şi toate speranţele lui, un focar fără de care viaţa
lui n-ar mai fi avut nici farmec, nici sens. Viaţa lui de băiat de prăvălie, Universitatea, Siberia, apoi căsătoria cu
văduva Mincel şi, în sfârşit, întâlnirea aceea întâmplătoare la teatru, întâlnire câtuşi de puţin dorită, toate nu fuseseră
decât cărări pe care destinul îi îndrumase paşii spre domnişoara Isabela.
Din clipa aceea viaţa lui sufletească luase două aspecte. Când era în preajma ei, se simţea liniştit, oarecum
ocrotitorul ei; când n-o vedea, se gândea la ea, suspinând. Uneori i se părea că e un exaltat şi că domnişoara Isabela
nu era de loc punctul central al preocupărilor lui, ci o fată oarecare de măritat, poate chiar una cât se poate de
banală. Atunci îi trecea prin cap un gând bizar: „Am să caut s-o cunosc şi am s-o întreb fără ocol: „Tu eşti cea pe
care o aştept de o viaţă întreagă? … Dacă nu eşti tu, am să-mi văd de drum fără supărare sau păreri de rău…”„
Peste o clipă însă îşi dădea seama că planul lui nu era decât zămislirea unei minţi bolnave şi se hotăra să
renunţe la orice fel de întrebare: „Eşti sau nu eşti tu?” şi să facă, fie ce-o fi, cunoştinţă cu ea.
Dar printre cunoscuţii săi nu era niciunul în situaţia să-l poată introduce în casa familiei Lęcki. Lucrurile se
complicau şi prin faptul că domnul Lęcki şi domnişoara Isabela erau clienţii magazinului său, ceea ce îi îngreuia şi
mai mult posibilitatea de a se apropia de ei.
Se gândise în tihnă la toate condiţiile în care ar fi putut face cunoştinţă cu ea. Pentru a putea sta prieteneşte
de vorbă – atât, şi nimic mai mult – ar fi trebuit:
Să nu fie negustor sau să fie un negustor foarte bogat.
Să fie cel puţin nobil şi să întreţină relaţii cu cercurile aristocratice.
Iar mai presus de toate, să aibă bani mulţi.
Dovada că este de neam nobil nu era greu de obţinut.
Cu un an în urmă, în mai, Wokulski începuse să se ocupe de această chestiune, iar plecarea lui în Bulgaria
accelerase formalităţile, aşa că în decembrie căpătase toate actele doveditoare.
 În ceea ce priveşte averea, chestiunea era mult mai dificilă; aici însă îl ajutase soarta.
La începutul războiului trecuse prin Varşovia un bogat negustor moscovit, Suzin, cu care se împrietenise în
Siberia. Suzin venise la el şi-l îndemnase stăruitor să participe la aprovizionarea armatei: „Strânge bani, Stanislaw
Piotrovicz, cât poţi, şi pe cinstea mea că ai să faci milionul! …”
Apoi îi dezvăluise în şoaptă planurile sale.
Wokulski îl ascultase, unele proiecte nu-l atrăseseră, acceptase altele cu oarecare şovăială. Îi venea greu să
părăsească oraşul, unde avea cel puţin prilejul s-o vadă pe domnişoara Isabela. Dar în iunie ea plecase la mătuşă-sa,
şi când Suzin îl chemă disperat, bombardându-l cu telegramele, se hotărî deodată şi îşi ridică de la bancă întreg
numerarul lăsat de soţia sa – în total treizeci de mii de ruble.
Cu câteva zile înainte de plecare se dusese la doctorul Szuman, un prieten cu care se întâlnea rar, deşi
relaţiile dintre ei erau dintre cele mai bune. Medicul, un evreu galben la faţă, holtei, scund, cu barba neagră, trecea
drept un om ciudat. Având avere, dădea consultaţii gratuite, dar numai în măsura în care avea nevoie de material
pentru studiile sale etnografice. Prietenilor săi le dăduse, o dată pentru totdeauna, o singură reţetă: „Foloseşte toate
medicamentele, de la doza cea mai mică de ricin până la doza cea mai mare de stricnină, şi poate că din toate astea
ceva o să-ţi fie de folos chiar şi la răpciugă!”
Când Wokulski sunase la uşa medicului, acesta tocmai se ocupa cu etichetarea părului luat de la diferite
persoane de rasă slavă, germanică şi semită, şi măsura la microscop diametrul firului secţionat.
— A, tu erai? … făcu el, întorcând capul spre Wokulski când acesta intră în cameră. Umple-ţi pipa, dacă
vrei, şi aşază-te pe canapea, dacă ai loc!
Oaspetele îşi aprinse pipa şi se aşeză, aşa cum i se spusese. Doctorul continuă să-şi vadă de treburile sale.
Câtva timp tăcură amândoi, apoi, în cele din urmă, Wokulski rupse tăcerea:
— Spune-mi, cunoaşte oare ştiinţa o stare mintală în care omul are impresia că toate cunoştinţele şi…
sentimentele sale, disparate, se îmbină laolaltă şi formează un fel de tot unitar?
— Da. O muncă intelectuală susţinută şi o hrană bună pot determina formarea unor celule noi în creier sau
unificarea celor vechi. În cazul acesta, din diferitele secţiuni ale creierului şi din diferite domenii ale ştiinţei se
formează un întreg.
— Dar ce se petrece în mintea omului care devine nepăsător faţă de moarte şi pe care încep să-l intereseze
poveştile despre viaţa veşnică? …
— Nepăsarea faţă de moarte, răspunse medicul, este caracteristica minţilor mature, iar atracţia către viaţa
veşnică este semnul bătrâneţii care se apropie.
Tăcură din nou. Oaspetele îşi fuma pipa, Iar gazda revenise la microscopul său.
— Crezi oare, întrebă Wokulski, că poţi… iubi o femeie, aşa, fără să o doreşti?
— Desigur! E una din măştile pe care obişnuieşte să şi le ia instinctul de perpetuare a speciei.
— Instinctul, specia, instinctul de perpetuare a nu ştiu ce! Perpetuarea speciei! … bombăni Wokulski. Trei
expresii şi patru prostii!
— Comite-o şi pe a şasea, îi răspunse doctorul, fără să-şi ia ochiul de la microscop, şi însoară-te!
— A şasea? … întrebă Wokulski, ridicându-se de pe canapea. Dar a cincea care e?
— A cincea ai şi comis-o: te-ai îndrăgostit!
— Eu? … La anii mei? …
— Patruzeci şi cinci de ani este epoca ultimei iubiri, a celei mai rele! răspunse doctorul.
— Cunoscătorii spun că prima dragoste e cea mai rea, şopti Wokulski.
— Nu-i adevărat! După prima, te aşteaptă altele o sută, dar după a o sută una, nu te mai aşteaptă nimic!
Însoară-te! Asta e singura salvare pentru boala ta.
— Tu de ce nu te-ai însurat?
— Fiindcă mi-a murit logodnica, răspunse doctorul, lăsându-se în speteaza fotoliului, cu ochii în tavan. Aşa
că am făcut ce-am putut: m-am otrăvit cu cloroform. Eram în provincie. Numai că Dumnezeu mi-a trimis un coleg
bun, care a scos uşa din ţâţâni şi m-a salvat. Cel mai josnic soi de milostenie! … Am plătit uşa spartă, şi colegul mi-
a suflat clientela, spunând la toată lumea că am înnebunit…
Şi medicul se aplecă din nou asupra microscopului.
— Ce învăţământ să trag în legătură cu ultima iubire? întrebă Wokulski.
— Se spune că pe sinucigaşi nu trebuie să-i deranjezi! răspunse gazda.
 Wokulski rămase întins pe canapea încă vreun sfert de oră, apoi se ridică, îşi puse luleaua în buzunar şi,
înclinându-se în faţa doctorului, îl sărută.
— Rămâi cu bine, Michal!
Doctorul se întoarse repede spre el.
— Ce faci? …
— Plec în Bulgaria.
— De ce?
— Ca furnizor al armatei. Trebuie să fac avere! răspunse Wokulski.
— Şi dacă nu?
— Nu mă mai întorc.
Doctorul se uită lung în ochii lui şi-i strânse puternic mâna.
— Sit tibi terra levis 16, zise el liniştit.
După ce-l conduse până la uşă, reveni la masa de lucru.
Wokulski era încă pe scări când doctorul dădu fuga după el şi-i strigă, aplecându-se peste balustradă:
— Dacă totuşi te întorci, nu uita să-mi aduci păr bulgăresc, turcesc şi aşa mai departe, de ambele sexe. Şi nu
uita: în pachete separate, cu o notiţă pe ele. Doar ştii cum trebuie procedat…
…Wokulski îşi reveni din aceste amintiri. Doctorul şi casa lui erau acum departe… De mai bine de zece luni
nu mai dăduse pe la el. Se afla pe strada Radna, plină de băltoace, iar dincolo se întindea strada Browarna. Sus, în
dreptul unor arbori desfrunziţi, se vedeau clădirile galbene ale Universităţii; jos, cocioabe umede, maidane şi
garduri, iar şi mai jos, Vistula.
Un om cu barbă roşcată, îmbrăcat într-o manta spălăcită, se apropie de el, îşi scoase şapca şi-i sărută mâna.
Wokulski îl privi atent.
— Wysocki! … Ce cauţi pe aici?
— Stau aici, în casa asta, îi răspunse omul, arătând cu mâna un bordei scund, de pământ.
— De ce n-ai mai venit să cari marfă? îl întrebă Wokulski.
— Cu ce să vin, domnule, că de Anul nou mi s-a prăpădit calul!
— Şi ce faci acum?
— Uite-aşa, mai nimic! Am iernat la fratele meu. E acar la Căile Ferate Vieneze. Dar şi el o duce greu, că l-
au mutat de la Skierniewice, lângă Częstochowa. La Skierniewice avea trei pogoane şi o mai scotea la capăt, dar
acum o duce ca vai de lume, şi pământul i se părăgineşte, că nu-l lucrează nimeni.
— Şi cum vă descurcaţi?
— Nevastă-mea mai spală rufe, deşi oamenii nu prea au cu ce să plătească, iar eu… uite-aşa… Ne prăpădim,
domnule… Nu suntem noi primii, şi nici ultimii. Cât ţine postul mare, omul îşi face curaj. Zice: „Astăzi postesc
pentru pomenirea sufletelor răposaţilor, mâine, în amintirea postului Domnului nostru Iisus Hristos, poimâine, să
alunge Dumnezeu tot răul de pe pământ”. După sărbători nu mai e chip să amăgeşti copiii în nici un fel, nu mai
avem ce sfinţi pomeni, ca să priceapă de ce nu trebuie să mănânce… Dar văd că nici dumneavoastră nu arătaţi prea
bine.
Omul oftă: Aşa or fi vremurile, o trebui să murim cu toţii! …
Wokulski rămase pe gânduri.
— Chiria aţi plătit-o? întrebă el.
— Ce să mai plătim, că tot o să ne gonească!
— De ce nu te-ai dus la magazin, la domnul Rzecki? îl întrebă Wokulski.
— N-am îndrăznit, domnule! Calul mi s-a prăpădit, căruţa-i la cămătar, şi eu am ajuns ca un cerşetor… Ce
să vin să mai încurc lumea? …
Wokulski îşi scoase portmoneul.
— Ţine zece ruble, să le ai de sărbători. Treci mâine la amiază pe la prăvălie; am să-ţi dau un bilet, să te duci
în cartierul Praga, la un negustor, să-ţi alegi un cal. După sărbători să vii la lucru. O să câştigi cam trei ruble pe zi,
aşa că datoria ţi-o plăteşti uşor. Cred că în felul ăsta ai s-o scoţi la capăt.
Luând banii, bietul om începu să tremure. Ascultă încordat, şi lacrimi grele îi lunecau pe obrajii scofâlciţi.
 — Oare v-a spus cineva că o ducem… atât de greu? … întrebă el după o clipă. Şi acum o lună ne-a trimis
ceva, nu ştiu cine, o cucoană din cele care fac bine. Ne-a dat un bon pentru un pud de cărbuni de la depozitul din
strada Jelazna! Sau v-aţi gândit singur să veniţi? …
— Du-te acasă şi nu uita, mâine treci pe la prăvălie, încheie Wokulski.
— Mă duc, domnule, mă duc!
Şi, făcând o plecăciune până la pământ, omul plecă. Dar după câţiva paşi se opri, uluit, pesemne, de norocul
care dăduse peste el.
Wokulski rămase pe gânduri, apoi, deodată, tresări.
— Wysocki! … Pe fratele tău cum îl cheamă? …
— Kasper, răspunse omul, întorcându-se în fugă.
— La ce staţie lucrează?
— Lângă Częstochowa, domnule…
— Bine, du-te acasă. Să vedem, poate c-o să fie mutat înapoi la Skierniewice…
În loc să plece, omul se apropie.
— Iertaţi-mă, domnule, zise sfios, dar dacă m-o întreba cineva de unde am atâţia bani? …
— Spune-le că ţi i-am dat eu, în contul salariului.
— Am înţeles, domnule… Dumnezeu… să vă răsplătească…
Wokulski nu-l mai asculta; pornise spre Vistula, spunându-şi în gând: „Fericiţi sunt cei pe care numai
foamea îi copleşeşte şi numai frigul îi chinuieşte. Ce uşor îi poţi face fericiţi! … Chiar şi cu modesta mea avere aş
putea să pun pe picioare câteva mii de familii. Pare cu neputinţă, dar aşa este.”
Ajunse la malul Vistulei, unde rămase pe gânduri. Aici, pe o mare întindere se ridica un morman înalt de
gunoaie respingătoare, răspândind mirosuri grele, colcăind parcă sub razele soarelui; iar la o depărtare de câţiva zeci
de paşi se aflau rezervoarele care alimentau Varşovia cu apă.
„Uite, îşi zise Wokulski, focarul tuturor infecţiilor! Omul îşi scoate azi gunoaiele din casă, mâine le bea, şi
se mută apoi la cimitirul Powonzki, iar aici cei rămaşi în viaţă continuă să se infecteze. Dacă s-ar deschide pe locul
ăsta un bulevard, dacă s-ar face canalizare, şi dacă rezervoarele de apă ar fi mutate sus, pe deal, în fiecare an ar
putea fi salvaţi de la moarte câteva mii de oameni şi alte câteva zeci de mii de boală… Cu o muncă nu prea mare s-
ar putea realiza un câştig incalculabil; natura ştie să răsplătească.”
Pe coasta şi în râpele respingătoarei rampe de gunoi zări nişte vietăţi care semănau a făpturi omeneşti. Erau
câţiva beţivani şi pungaşi care dormeau tolăniţi pe jos, două gunoierese, şi o pereche de îndrăgostiţi – femeia
leproasă, iar bărbatul tuberculos şi cu nasul mâncat. Nu mai păreau oameni, ci spectrele unor boli ascunse, spectre
îmbrăcate în zdrenţe dezgropate din gunoi.
Simţiră cu toţii că se apropie un străin; chiar şi cei ce dormeau ridicară capetele şi se uitară la el ca nişte
câini sălbăticiţi.
Wokulski surâse.
„Sunt sigur că dacă veneam aici noaptea, oamenii ăştia m-ar fi vindecat de melancolie. A doua zi aş fi fost
îngropat sub gunoaiele astea care, de altfel, sunt un mormânt tot atât de comod ca oricare altul. S-ar fi stârnit zarvă,
nenorociţii ăştia ar fi fost urmăriţi şi închişi, dar poate că mie mi-ar fi făcut un serviciu…
Căci adânciţi în somn ca de mormânt Ei nu cunosc al vieţii zbucium greu…
Şi sufletul lor nu se mai chinuie Frământat de dorinţi de neîmplinit…
Poftim, acum încep să devin într-adevăr sentimental! Se vede că nervii mei sunt bine sdruncinaţi! Totuşi
bulevardul nu va fi în stare să stârpească toată pleava asta; se vor muta în cartierul Praga, unde îşi vor vedea mai
departe de îndeletnicirile lor, se vor iubi, aşa cum se iubeşte perechea asta de aici, şi chiar se vor înmulţi. Frumoase
odrasle vei mai avea tu, patrie, născute şi crescute aici, pe un morman de gunoaie, dintr-o mamă leproasă şi un tată
fără nas! … Copiii mei ar fi fost altfel; de la ea ar fi luat frumuseţea, iar de la mine energia… Partea proastă e că nu
se vor naşte niciodată… În ţara noastră numai boala, mizeria şi crima zămislesc şi găsesc adăpost urmaşilor! … Te-
apucă groaza când te gândeşti ce o să fie aici peste câteva generaţii… Asta, când leacul e atât de simplu: muncă
pentru toţi, plătită omeneşte! Numai munca poate face pe cei mai buni puternici şi poate stârpi răul fără multă vorbă,
dând societăţii din înfometaţii şi bolnavii de azi oamenii tari de mâine!”
Apoi, fără nici o legătură cu gândurile care-l frământaseră până atunci, îşi spuse: „Şi ce-are a face dacă
cochetează? … Cochetăria femeilor e ca parfumul şi culorile florilor. Aşa-i firea lor: vor să placă oricui, chiar şi
unuia ca Mraczewski… Cu toţi e cochetă, iar cu mine: „Plăteşte-i dumnealui…” Şi-o fi închipuind, poate, că i-am
înşelat cu argintăria! Asta ar fi nemaipomenit! …”
Într-un loc pe malul Vistulei, Wokulski dădu peste nişte bârne; fiind obosit, se aşeză şi privi în jur. În luciul
liniştit al apei se oglindeau Saşka, pe cale să înverzească, şi casele din cartierul Praga, cu acoperişuri roşii. În
mijlocul fluviului stătea neclintit un vaporaş. Nu părea mai mare ca vaporaşul imobilizat din cauza unei stricăciuni
la maşini pe care-li văzuse Wokulski acum un an pe Marea Neagră.
„Zbura ca o pasăre, când, deodată, s-a oprit! Nu i-a mai mers motorul! Şi-mi aduc aminte că m-am întrebat
atunci dacă nu cumva şi eu mă voi opri cândva din drum! … Iată că m-am oprit! Ce cauze neînsemnate creează
mişcarea în lume! Câteva lopeţi de cărbuni dau viaţă unui vapor, iar un pic de inimă, omului! …”
În clipa aceea pe deasupra lui trecu în zbor un fluture galben ivit de timpuriu.
„Sunt curios să ştiu de unde a răsărit! îşi zise Wokulski. Natura are adesea capricii şi analogii. Există fluturi
şi în specia umană, a căror singură grijă e să poarte culori frumoase, să se ferească de asprimea vieţii şi să mănânce
dulciuri, fără de care pier. Iar tu, vierme, sfredeleşte pământul şi fă din el ogor bun de însămânţat. Dacă ei se
desfată, tu munceşte. Al lor e spaţiul nemărginit şi lumina! Tu fii bucuros când poţi să te vindeci dacă cineva, din
nebăgare de seamă, te calcă în picioare… Poţi tu să suspini după un fluture, nătărăule? … Şi te mai miri că îi e
scârbă de tine! … Ce legătură poate exista între tine şi ea? … Omida seamănă şi ea cu un vierme până ce se
transformă în fluture. A, prin urmare, crezi că ai să ajungi fluture, tu, negustoraş de galanterie? … Şi de ce nu?
Progresul este o lege a omenirii!
În Anglia câţi negustori n-au ajuns lorzi? În Anglia! … Acolo societatea este încă în epoca ei de creaţie,
acolo totul se perfecţionează, totul urcă, sus, mereu mai sus! Da, aşa e acolo, cei de sus atrag spre ei forţe noi. Aici,
însă, clasele suprapuse au îngheţat ca apa, şi nu numai că au creat o specie de oameni deosebiţi, care nu au nici o
legătură cu restul societăţii şi faţă de care manifestă un fel de repulsie fizică, dar, prin marasmul lor, paralizează
orice mişcare de jos. Nu trebuie să-mi fac nici o iluzie; suntem două specii diferite, într-adevăr asemănătoare cu
fluturele şi cu viermele. Pentru aripile ei să-mi părăsesc eu vizuina şi viermii, semenii mei? … Uite-mi semenii, uite
-i, zac colo, pe mormanul de gunoaie! Poate că sunt nenorociţi, mâine vor fi şi mai nenorociţi, tocmai pentru că
vreau să cheltuiesc pe distracţia cu fluturele treizeci de mii de ruble pe an! Negustor tâmpit! … Om josnic! …
Treizeci de mii de ruble înseamnă şaizeci de mici ateliere sau prăvălioare, de pe urma cărora ar putea trăi familii
întregi. Eu sunt acela care le distruge viaţa, care le suge sufletul şi-i sileşte să trăiască pe mormanul ăsta de
gunoaie… Dar dacă n-ar fi fost ea, aş fi avut eu oare azi banii pe care îi am? … Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu
mine şi cu banii mei dacă n-ar fi fost Isabela! Poate că numai lângă ea îşi vor putea găsi adevărata lor menire; poate
că vreo cincisprezece-douăzeci de familii tot se vor putea bucura de binefacerile lor”…
Wokulski se întoarse şi deodată îşi văzu umbra întinsă pe pământ. Atunci îi trecu prin minte că umbra aceea
care se întindea mereu, fie în faţă, fie în spate sau în coasta lui, îl va însoţi întotdeauna şi pretutindeni aşa cum îl
întovărăşeşte amintirea Isabelei pretutindeni şi întotdeauna, trează şi în somn, luând parte la toate năzuinţele,
planurile şi faptele lui.
— Nu pot renunţa la ea! şopti el, lăsând braţele în jos, ca şi cum ar fi încercat să se justifice în faţa cuiva.
Se ridică şi se întoarse în oraş.
Mergând pe strada Oboźna, îşi aduse aminte de căruţaşul Wysocki, cel căruia îi murise calul, şi i se păru că
vede un şir întreg de căruţe în faţa cărora zăceau cai morţi, un şir întreg de căruţaşi care stăteau disperaţi la căpătâiul
lor, iar pe lângă fiecare câte o droaie de copii zdrenţăroşi şi câte o soţie spălând rufele unor oameni care nu puteau
să plătească.
— Calul? … şopti Wokulski, cu o strângere de inimă.
Odată, era în martie, trecând pe aleea Jerozolimska, văzuse nişte oameni adunaţi în jurul unei căruţe cu
cărbuni, pusă de-a curmezişul străzii în faţa unei porţi, iar la câţiva paşi zărise un cal deshămat.
— Ce s-a întâmplat? …
— Calul şi-a rupt piciorul! îi răspunse voios, cu mâinile în buzunare, un trecător cu un şal violet la gât.
Wokulski se uitase fără să vrea la cal. Bietul animal, rănit, era legat de un pom şi îşi ţinea unul din picioarele
de la spate în sus. Stătea nemişcat, cu capul spre Wokulski, şi de durere muşca o ramură acoperită de promoroacă.
„De ce mi-am amintit de calul acela? se întrebă el. De ce mă cuprinde atâta părere de rău?”
O luă visător în sus, pe strada Oboźna, şi simţi că în cursul celor câteva ore pe care le petrecuse în cartierul
de lângă fluviu se produsese în el o schimbare. Mai mult – acum zece ani, acum un an, ieri încă – mergând pe străzi,
nu observa nimic deosebit. Treceau oameni şi trăsuri, magazinele îşi deschideau primitoare uşile în faţa
trecătorilor… Acum i se trezise parcă un simţ nou. Fiecare om zdrenţăros i se părea că strigă după ajutor, cu atât
mai disperat cu cât nu scotea o vorbă, ci doar îl privea cu ochi speriaţi, asemenea calului cu piciorul rupt. În fiecare
femeie săracă vedea o spălătoreasă, care, cu mâinile arse de săpun, îşi întreţine familia ajunsă la capătul mizeriei,
gata să se prăbuşească. Fiecare copil amărât i se părea că e un osândit la o moarte prematură sau un sortit să-şi
petreacă zilele şi nopţile pe mormanul de gunoaie de lângă strada Dobra.
Şi nu numai oamenii îi atrăgeau privirile. Simţea oboseala cailor care trăgeau căruţele grele şi durerea
grumazurilor lor roase de hamuri până la sânge. Simţea spaima câinelui care scheuna pe stradă, rătăcit de stăpânul
lui. Şi disperarea căţelei slabe, cu ţâţele atârnând, care alerga în zadar de la o rigolă la alta, căutând de mâncare
pentru ea şi pentru căţeluşii ei. Şi, ca o culme a suferinţei, îl dureau pomii jupuiţi de scoarţă, caldarâmul stricat
semănând cu o gură ştirbă, igrasia pereţilor, mobilele hodorogite şi îmbrăcămintea ruptă.
I se părea că fiecare lucru bolnav sau rănit se plânge, spunând: „Uită-te cum sufăr…” şi că jalea lor o aude şi
o înţelege numai el. Iar puterea de a simţi durerea altuia se născuse în el abia de azi, abia de un ceas!
Ciudat! Doar avea, de ani de zile, reputaţia de filantrop. Membrii societăţii de binefaceri, în frac, îi prezentau
mulţumiri pentru darurile oferite unei instituţii veşnic nesătule; contesa Karolowa vorbea în gura mare prin saloane
de sumele oferite de el pentru azilul ei; personalul de serviciu şi funcţionarii săi îl ridicau în slăvi pentru salariile pe
care le încasau. Pe Wokulski însă nu-l mai mulţumea nimic, mai ales că nu dădea banilor nici o însemnătate.
Azvârlise mii de ruble în casele de bani ale binefăcătorilor oficiali, numai şi numai ca să-şi cumpere faima de care
avea nevoie, fără să se întrebe vreodată ce destinaţie aveau banii lui.
Şi de-abia acum, când cu zece ruble salvase un om din nenorocire, când nimeni nu putea să vorbească lumii
de generozitatea lui, de-abia acum înţelesese ce înseamnă să vii în ajutorul cuiva. De-abia acum apăru în faţa ochilor
lui miraţi o altă faţă a lumii, necunoscută încă: mizeria care cerea ajutor.
„Aşa-i… Dar oare până acum n-am mai văzut mizerie? …” se întrebă Wokulski.
Şi îşi reaminti de şirurile întregi de oameni zdrenţăroşi, slăbănogi, în căutare de lucru, de caii costelivi, de
câinii flămânzi, de pomii jupuiţi şi de crengile rupte, de tot ce văzuse în viaţă fără să-i fi făcut vreo impresie. De-
abia acum, când o mare durere îl frământa, îşi dădea seama că în sufletul lui, ca într-un pământ udat de propriul său
sânge şi de lacrimi nevăzute lumii dinafară, crescuse o plantă ciudată: mila de tot şi de toate, de oameni, de animale,
chiar de lucrurile neînsufleţite.
„Doctorul ar spune că în creierul meu s-a format o noua celulă sau că s-au unit unele celule vechi, gândi el.
Da, aşa-i! Dar mai departe? …”
Până acum avusese un singur ţel: să se apropie de Isabela. Acum mai apăruse unul: să-l scoată pe Wysocki
din mizerie.
„Nimica toată! … Frate-său să fie mutat la Skierniewice… Nimica toată!”
Însă, în afară de ei, în afară de Wisocki şi de fratele său, mai apărură câţiva, şi după ei încă vreo doi, apoi o
mulţime uriaşă în luptă cu mizerii de tot felul şi, în sfârşit, un întreg ocean de suferinţe care, pe cât se putea, trebuiau
micşorate sau cel puţin stăvilite.
„Vedenii! Abstracţii! Nervi! …” îşi zise Wokulski.
Era totuşi unul din cele două drumuri… La capătul celuilalt vedea însă un ţel real şi bine definit: Isabela.
„Nu sunt Hristos, să mă jertfesc pentru omenire! Aşa că, până una-alta, trebuie să uit de toţi Wysockii! Şi
apoi… Astăzi sunt zdruncinat, fireşte, dar nu trebuie să cad în ridicol! îşi mai spuse el. O să fac tot ce-mi va sta în
putinţă acolo unde va fi nevoie, ceea ce nu înseamnă însă că voi renunţa la fericirea mea personală.”
Intre timp ajunsese în faţa magazinului şi intră.
Înăuntru nu era decât un singur cumpărător: o doamnă înaltă, îmbrăcată în negru, la o vârstă greu de definit.
În faţa ei se aflau o grămadă de truse: de lemn, de piele, de pluş şi de metal, simple ori bogat împodobite, unele
foarte scumpe, altele mai ieftine; toţi funcţionarii erau strânşi în jurul ei. Klejn scotea mereu alte truse, Mraczewski
lăuda marfa, iar Lisiecki îi ţinea hangul, dând din mâini şi din barbă. Numai domnul Ignacy ieşi în întâmpinarea
patronului.
— A sosit un transport de la Paris, îl informă el.
Cred că va trebui să-l recepţionăm mâine.
— Fă cum crezi!
— De la Moscova am primit o comandă de zece mii de ruble pentru începutul lunii mai.
 — Era de aşteptat…
— … iar din Radom, o comandă pentru două sute de ruble, dar căruţaşul insistă să-i livrăm marfa mâine.
Wokulski ridică din umeri.
— Trebuie să încetăm odată cu negustoria asta măruntă! zise după o clipă. Bani puţini, dar pretenţii cu carul!
— Să rupem legăturile cu negustorii noştri?! întrebă Rzecki, mirat.
— Să rupem legăturile cu negustorii evrei! îl corectă Lisiecki cu jumătate gură. Foarte bine face şeful că
renunţă la relaţiile cu ei! Uneori ţi-e şi ruşine să dai restul, aşa le put banii a usturoi!
Wokulski nu-i răspunse. Se aşeză în faţa registrului şi se prefăcu că îşi vede de socoteli; în realitate însă nu
făcea nimic, era istovit. Amintindu-şi de gândurile care-i trecuseră prin minte în legătură cu fericirea omenirii, simţi
că-l cuprinde enervarea. „S-au încuibat în mine sentimentalismul şi fantezia! Semn rău! Mă fac de râs, mă ramolesc!
…”
Şi, fără să vrea, îşi aruncă ochii spre doamna cu înfăţişare neobişnuită care alegea truse. Era îmbrăcată
modest şi pieptănată simplu. Pe faţa ei palidă se citea o tristeţe adâncă; buzele, strânse, erau ale unei femei rele, iar
ochii plecaţi aveau uneori sclipiri de mânie, alteori de umilinţă.
Vorbea încet şi blând, dar se tocmea la sânge. Ba că-i scump, ba că pluşul şi-a pierdut culoarea, ba că pielea
e scorojită, ba că încuietorile de metal au pete de rugină. Lisiecki se retrăsese, înciudat, iar Klejn se odihnea;
singurul care mai discuta cu ea, ca şi cum ar fi fost vechi cunoştinţe, era Mraczewski.
În clipa aceea se deschise uşa şi apăru un client şi mai original. După părerea lui Lisiecki, arăta ca un
tuberculos decedat căruia începuseră să-i crească mustăţile şi favoriţii în cosciug. Lui Wokulski îi făcu impresia
unui gură-cască. În dosul ochelarilor fumurii i se vedeau ochii mari, cu o expresie neînchipuit de distrată.
Clientul, care stătuse de vorbă înainte cu cineva pe stradă, lăsase persoana respectivă afară şi intrase în
prăvălie. Dar nici n-apucase bine să intre, că ieşi repede să-şi ia rămas bun. Apoi dădu din nou să deschidă uşa, pe
urmă făcu un pas înapoi şi privi în sus, ca şi cum ar fi vrut să citească firma. În sfârşit, păşi înăuntru, uitând uşa
deschisă. Întâmplător o zări pe doamna din magazin, şi ochelarii fumurii alunecară deodată pe nas.
— A… a… a…! exclamă el.
Dar doamna se întoarse brusc spre truse şi căzu pe scaun.
Mraczewski sări în întâmpinarea noului client, pe care îl întrebă, surâzând cu subînţeles:
— Ce doreşte domnul baron?
— Butoni, înţelegi? Butoni simpli, de aur sau de argint… Numai, înţelegi, să aibă forma unei caschete de
jocheu cu cravaşă!
Mraczewski deschise vitrina cu butoni.
— Apă… se auzi vocea slabă a doamnei.
Rzecki turnă apă din carafă şi-i întinse paharul, compătimitor.
— Vă simţiţi rău, doamnă? … Să chemăm un doctor.
— Mă simt mai bine… răspunse ea.
Baronul îşi alegea butonii stând ostentativ cu spatele spre clientă.
— Nu preferaţi nişte butoni în formă de potcoavă? întrebă Mraczewski. Socot că domnul baron are nevoie şi
de butoni cu jocheu şi de ceilalţi. Sportivii poartă numai insigne sportive, dar le place să le schimbe.
— Spune-mi, domnule, întrebă deodată doamna, adresându-se lui Klejn, la ce folosesc potcoavele unor
oameni care nu mai au cu ce să-şi întreţină caii? …
— Te rog, domnule, zise baronul, să-mi alegi încă vreo câteva obiecte mărunte în formă de potcoavă.
— Poate o scrumieră? întrebă Mraczewski.
— Bine, fie şi o scrumieră! încuviinţă cumpărătorul.
— Sau o călimară frumoasă, cu şa, jocheu şi cravaşa?
— Te rog să-mi dai şi o călimară frumoasă, cu şa, jocheu şi cravaşă.
— Spune-mi, domnule, reluă cu glas tare doamna, adresându-se lui Klejn, oare nu vă este ruşine să importaţi
mărunţişuri atât de costisitoare într-o ţară ruinată? … Nu vă e ruşine să cumpăraţi cai de curse? …
— Dragă domnule, strigă tot atât de tare baronul adresându-se lui Mraczewski, împachetează totul, şi
scrumiera, şi călimara, şi trimite-mi pachetul acasă! Aveţi lucruri minunate… Vă mulţumesc din inimă… Adieu…
Şi ieşi repede din magazin, întorcând capul de câteva ori şi uitându-se la firma care atârna deasupra uşii.
 După plecarea originalului baron, în magazin domni linişte. Rzecki se uita la uşă, Klejn la Rzecki, iar
Lisiecki la Mraczewski, care, din spatele doamnei, făcea tot felul de strâmbături.
Cucoana se ridică încet de pe scaun şi se apropie de pupitrul lui Wokulski.
— Pot să vă întreb, începu ea cu voce tremurândă, cât vă datorează domnul care a ieşit acum câteva clipe din
magazin?
— Conturile clientului nostru, stimată doamnă, ne privesc numai pe el şi pe mine! îi răspunse Wokulski,
înclinându-se.
— Domnule, stărui doamna, iritată, mă numesc Krzeszowska, şi domnul este soţul meu! Datoriile lui mă
interesează, deoarece a pus mâna pe averea mea, pentru care mă aflu în proces cu el.
— Scuzaţi-mă, doamnă, o întrerupse Wokulski, dar relaţiile dintre soţi nu intră în sfera preocupărilor mele!
— Ah, aşa? … Bineînţeles, e mai comod pentru un negustor! Adieu!
Şi ieşi din magazin trântind uşa…
La câteva clipe după plecarea ei reveni repede baronul. Se uită de câteva ori în stradă, apoi se apropie de
Wokulski.
— Te rog să mă scuzi, vorbi el făcând eforturi să-şi ţină ochelarii pe nas, dar, în calitatea mea de client
vechi, îndrăznesc să te întreb în mod confidenţial: ce a spus doamna care a ieşit adineauri din magazin? … Te rog să
mă ierţi pentru îndrăzneală, dar aşa, confidenţial…
— N-a spus nimic ce s-ar cuveni să fie repetat! răspunse Wokulski.
— Pentru că, pricepi dumneata, persoana e, din păcate, soţia mea… Ştii cine sunt… Baronul Krzeszowski…
E o femeie onorabilă şi cultă, dar de când ne-a murit fetiţa, e cam nervoasă şi uneori… Pricepi? … Aşadar, n-a spus
nimic? …
Baronul se înclină şi plecă, dar când ajunse la uşă, întâlni privirea lui Mraczewski, care clipi repede,
semnificativ.
— Aşa? … făcu baronul încruntat, uitându-se la Wokulski.
Şi fugi în stradă. Mraczewski rămase împietrit, roşind până în albul ochilor. Wokulski se îngălbenise, dar
continuă să-şi vadă liniştit de registrele sale.
— Cine sunt nebunii ăştia, domnule Mraczewski? întrebă Lisiecki.
— E o poveste întreagă! răspunse Mraczewski, uitându-se cu coada ochiului la Wokulski. El, baronul
Krzeskowski, e un om tare ciudat, iar nevastă-sa e o femeie cam zurlie. Sunt văr de departe cu ei, dar de! … (Oftă,
uitându-se în oglindă). Eu sunt sărac, aşa că trebuie să lucrez în comerţ, pe câtă vreme ei mai au bani, şi se uită la
mine de sus…
— Au bani, dar nu muncesc! … interveni Klejn. Frumoasă rânduială în lumea asta, nu-i aşa?
— O fi… Numai că degeaba încerci să mă converteşti! i-o tăie Mraczewski. Şi cum vă spuneam, domnul
baron şi doamna baroneasă sunt în război de un an de zile. El vrea să divorţeze, dar ea nu vrea şi-i interzice să se
mai ocupe de administrarea averii ei, lucru pe care baronul nu-l înghite. Nu-i dă voie să ţină cai, îndeosebi unul
renumit, de curse, iar el nu-i permite să cumpere casa familiei Lęcki, în care locuieşte şi unde i-a murit fetiţa. Sunt
nişte originali! … Mai mare râsu-l să-i auzi când se ceartă! …
Povestea pe un ton uşuratic şi se învârtea prin magazin dându-şi aere de domnişor venit parcă pentru o clipă
şi gata să plece imediat. Wokulski făcea feţe-feţe în fotoliul său; nu-i mai putea suporta vocea!
„Văr cu familia Krzeskowski! … îşi zise în gând. Isabela o să-i trimită un bilet de dragoste… Ah, ticălosul!
…”
Se stăpâni şi se aplecă iarăşi asupra registrelor. În magazin începură să intre alţi clienţi. Alegeau mărfuri, se
tocmeau, plăteau, dar Wokulski, cufundat în lucru, nu le vedea decât umbrele. Şi cu cât erau mai lungi coloanele
adunate, cu cât sumele erau mai mari, cu atât simţea mai mult cum îi clocoteşte în inimă o mânie nedesluşită. De ce?
… Împotriva cui? … N-avea importanţă! Important era că primul om care avea să-i iasă în cale urma să plătească
toate oalele sparte…
Pe la şapte, magazinul se golise, iar vânzătorii stăteau de vorbă. Wokulski continua să facă socoteli, când
desluşi din nou vocea supărătoare şi arogantă a lui Mraczewski:
— Lasă-mă, domnule Klejn, nu mă mai bate la cap! Toţi socialiştii sunt nişte hoţi! Ar vrea să-şi împartă
avutul altora! Nişte calici! Au o pereche de ghete la două persoane şi nu cred în necesitatea batistei!
 — N-ai vorbi aşa, îi răspunse Klejn pe un ton trist, dacă ai citi măcar câteva broşuri, chiar şi din cele mai
mici.
— Aiureli! îl întrerupse Mraczewski, vârându-şi mâinile în buzunar. Auzi dumneata, să citeşti broşuri care
tind să distrugă familia, religia şi proprietatea! … Alţi proşti ca dumneata n-ai să găseşti în toată Varşovia!
Wokulski închise registrul şi-l puse pe masă. În clipa aceea intrară în magazin trei doamne, dorind să
cumpere mănuşi.
Tocmeala cu ele ţinu vreun sfert de oră. Wokulski şedea în fotoliu şi se uita pe fereastră; când doamnele
plecară, rosti pe un ton foarte liniştit:
— Domnule Mraczewski!
— Vă rog? … răspunse tânărul, apropiindu-se de el în grabă, dar cu paşi de contradans.
— Începând de mâine poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, îl anunţă Wokulski, scurt.
Mraczewski înmărmuri.
— De ce, domnule Wokulski? … De ce? …
— Pentru că locul dumitale nu mai e în magazinul meu.
— De ce? Care este motivul? … Cred că n-am făcut nimic rău! Unde să mă duc dacă dumneavoastră mă
concediaţi aşa, pe neaşteptate? …
— Vei primi referinţe bune, răspunse Wokulski. Domnul Rzecki îţi va plăti salariul pe trei luni, sau, mai
bine, pe cinci luni… Noi doi, dumneata şi cu mine, nu mai putem lucra împreună… Nu ne potrivim. Dragă Ignacy,
fă-i te rog domnului Mraczewski socoteala până la 1 octombrie!
Wokulski se ridică şi ieşi în stradă.
Concedierea lui Mraczewski făcuse o impresie atât de adâncă, încât toată lumea amuţise. Domnul Rzecki
porunci să se închidă magazinul, deşi nu era încă 8, şi dădu fuga la locuinţa patronului, dar nu-l găsi. Se mai duse
încă o dată, pe la 11; văzând fereastra întunecată, se întoarse acasă, abătut.
A doua zi era Joia mare; Mraczewski nu-şi făcu apariţia în magazin. Ceilalţi vânzători, trişti, schimbau câte
un cuvânt între ei, în şoaptă.
Wokulski veni pe la ora 1, dar nici nu se aşeză bine la masa de lucru, când uşa se deschise, şi domnul
Krzeszowski intră repede, cu obişnuitul său mers şovăielnic, făcând un mare efort ca să-şi aşeze ochelarii pe nas.
— Domnule Wokulski, strigă clientul din uşă, aruncând priviri distrate în jur, am aflat chiar în clipa asta…
Daţi-mi voie, sunt Krzeszowski… Aflu că bietul Mraczewski a fost concediat din vina mea! Te rog sa mă crezi,
domnule Wokulski, că aseară n-am avut nici o pretenţie faţă de dumneata… Apreciez discreţia pe care ai manifestat
-o faţă de mine şi de soţia mea… Ştiu că dumneata i-ai răspuns aşa cum ştie să răspundă un gentleman…
— Domnule baron, rosti apăsat Wokulski, nu v-am rugat să-mi daţi un certificat de bună-purtare! Şi acum vă
rog să-mi spuneţi ce doriţi…
— Te rog să-l ierţi pe bietul Mraczewski care chiar…
— Faţă de domnul Mraczewski n-am nici o pretenţie, nici măcar pe aceea de a-l mai vedea revenind în
magazinul meu.
Baronul îşi muşcă buzele. Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi fost ameţit de răspunsul dur, apoi se înclină, rosti
încet: „Mă rog…” şi părăsi magazinul.
Domni Klejn şi Lisiecki se ascunseră în dosul dulapurilor, şi după o scurtă consfătuire reveniră, aruncându-şi
din când în când priviri triste, dar grăitoare.
Pe la ora 3 după amiază apăru şi doamna Krzeszowska. Părea mai palidă, mai galbenă; era îmbrăcată într-o
rochie parcă şi mai neagră decât cea din ajun. Se uită speriată prin magazin şi, descoperindu-l pe Wokulski, se
apropie de el.
— Domnule, şuşoti ea, am aflat astăzi că un tânăr, Mraczewski, a fost concediat de dumneata din vina mea!
Biata mamă…
— Domnul Mraczewski nu mai lucrează şi nici nu va mai lucra în magazinul meu! răspunse Wokulski,
înclinându-se. Aşadar, cu ce vă pot servi, doamnă? …
Doamna Krzeszowska îşi pregătise, se vede, o peroraţie mai lungă, dar întâlnind privirile lui Wokulski,
spuse: „Mă rog…” şi ieşi.
Klejn şi Lisiecki clipiră şi mai expresiv, dar se mărginiră de astă dată să ridice din umeri.
 De-abia pe la 5 după amiază Rzecki se apropie de Wokulski. Îşi sprijini mâinile de masă şi zise cu jumătate
de gură:
— Mama lui Mraczewski e o femeie foarte săracă…
— Plăteşte-i salariul până la sfârşitul anului… răspunse Wokulski.
— Socot… dragă Stasek… că un om nu poate fi pedepsit chiar aşa pentru faptul că are alte convingeri
politice…
— Convingeri politice?! … făcu Wokulski mirat.
Pe domnul Ignacy îl trecu un fior rece prin tot corpul…
— De altfel trebuie să-ţi spun, continuă el, că ar fi păcat să pierdem un astfel de vânzător. E băiat frumos!
Place la nebunie femeilor…
— Frumos? răspunse Wokulski. N-are decât să se facă peşte dacă-i aşa de frumos!
Domnul Ignacy se retrase. De astă dată Lisiecki. Şi Klejn nu se mai uitară unul la altul!
Peste o oră intră în magazin un oarecare domn Zięba, pe care Wokulski îl prezentă celorlalţi drept noul lor
coleg.
Domnul Zięba avea vreo 30 de ani, era poate tot atât de prezentabil ca Mraczewski, dar făcea impresia unui
om mult mai serios şi mai aşezat. Până seara izbuti să-şi cunoască colegii şi chiar să le câştige simpatia. Domnul
Rzecki, descoperi în el un bonapartist înfocat, domnul Lisiecki recunoscu că, în comparaţie cu Zięba, el este un
antisemit foarte palid, iar domnul Klejn ajunse la concluzia că Zięba trebuie să fie cel puţin un as al socialismului.
Într-un cuvânt, erau cu toţii mulţumiţi, iar domnul Zięba, liniştit.
IX.
PUNŢI PE CARE SE ÎNTÂLNESC OAMENI DIN LUMI DIFERITE.
ÎN VINEREA MARE, DE DIMIneaţă, Wokulski îşi aduse aminte că în ziua aceea şi a doua zi Conteza
Karolowa şi domnişoara Isabela fac cheta la epitaf.
„Va trebui să mă duc şi să dau ceva!” îşi zise. Scoase din casa de bani cinci napoleoni de aur, apoi se
răzgândi: „Le-am trimis un covor, păsărele cântătoare, un minavet, chiar şi o fântână! … Cred că toate astea sunt
suficiente pentru salvarea unui singur suflet, aşa că n-am să mă duc!”
După-amiază însă îşi făcu socoteala că poate contesa Karolowa contează pe el… Atunci n-ar fi frumos să
lipsească sau să ofere numai cinci imperiali. Scoase din casa de bani alte cinci monede şi le înfăşură într-o foiţă. „La
drept vorbind, îşi zise, schimbându-şi gândul încă o dată, va fi şi domnişoara Isabela acolo, şi ei nu-i pot oferi numai
zece imperiali.” Aşa că desfăcu fişicul şi mai adăugă zece piese de aur. Rămase din nou pe gânduri. Să se ducă, să
nu se ducă? … „Nu, îşi zise, nu vreau să particip la o binefacere de iarmaroc!” Aruncă fişicul în casa de bani şi nu
se duse la biserică.
Dar a doua zi – era Sâmbăta mare – văzu lucrurile în cu totul altă lumină: „Am înnebunit! Dacă nu mă duc la
biserică, unde s-o întâlnesc? Şi dacă nu cu banii mei, cu ce i-aş putea atrage atenţia? … Parcă mi-am pierdut
minţile! …”
Totuşi continua să şovăie. Abia pe la 2 după amiază, când Rzecki, fiind zi de sărbătoare, dispuse să se
închidă magazinul, Wokulski luă din casa de bani douăzeci şi cinci de napoleoni şi porni spre biserică.
Nu intră însă imediat; îl oprea ceva. Voia s-o vadă pe domnişoara Isabela, dar în aceiaşi timp se temea şi se
simţea ruşinat de napoleonii lui.
„Să arunci un pumn de aur! … Ce lucru tulburător în epoca de dominare a hârtiei… Şi ce apucătură de
parvenit! … Dar, ce să faci, femeile vor bani! … Te pomeneşti însă că e prea puţin! …”
Umbla încolo şi încoace pe stradă, fără să-şi poată lua ochii de la intrarea bisericii.
„Mă duc! se hotărî el. Stai… încă o clipă… Ah, uite unde am ajuns! …”
Îşi simţi sufletul răscolit. Nu era în stare să ia o hotărâre fără să şovăie nici chiar într-o chestiune atât de
simplă.
Îşi aduse aminte că nu mai dăduse de mult pe la biserică.
„Când am fost? … La căsătorie, o dată… La înmormântarea neveste-mi, a doua oară…”
Dar nici prima nici a doua oară nu-şi dăduse prea bine seama ce se petrece în jurul lui, şi acum se uita la
biserică ca la un lucru absolut nou pentru el.
„Ce rost are clădirea asta uriaşă, cu turle în loc de coşuri? Ce rost are casa asta în care nu locuieşte nimeni şi
adăposteşte doar rămăşiţele unor oameni morţi de o veşnicie? … Ce rost au zidurile şi locul ăsta, pentru cine arde
lumina zi şi noapte, în ce scop se adună aici atâta lume? … Oamenii se duc la piaţă după mâncare, la magazine după
mărfuri, la teatru ca să se distreze. Dar aici de ce vin? …”
Fără voia lui comparând siluetele mărunte ale credincioşilor din uşa bisericii cu dimensiunile uriaşe ale
sfântului lăcaş, îi trecu prin minte o idee neobişnuită: după cum în structura pământului au lucrat cândva forţe
formidabile, ridicând pe scoarţa netedă lanţuri de munţi, aşa şi în omenire a existat o forţă nemărginită care a înălţat
aceste lăcaşuri. Când vezi clădirile acestea, aproape te bate gândul că în adâncurile planetei noastre ar fi locuit uriaşi
care au răzbit undeva în sus, şi în locurile unde au străpuns scoarţa pământului s-au înălţat peşteri impunătoare.
„Spre ce năzuiesc? S-au ridicat, poate, către o altă lume, superioară. Iar dacă fluxul mărilor e o dovadă că
luna nu este o strălucire iluzorie, ci o realitate, ciudatele lăcaşuri ale bisericilor n-ar confirma realitatea unei alte
lumi? … De ce oare lumea noastră ar atrage după sine sufletele oamenilor cu o forţă mai slabă decât aceea cu care
luna atrage valurile oceanului? …”
Intră în biserică, unde, din capul locului, îl izbi o imagine nouă. Câţiva cerşetori cereau de pomană –
Dumnezeu va restitui înzecit totul oamenilor milostivi. Dar în viaţa viitoare… Erau credincioşi care sărutau
picioarele lui Hristos, răstignit de statul roman, alţii, îngenuncheaţi în pragul bisericii, ridicau mâinile şi ochii, pradă
parcă unei viziuni supranaturale. Biserica era cufundată într-un întuneric pe care lumina celor cincisprezece
lumânări arzând în candelabre de argint nu-l putea alunga. Pe alocuri, pe pardoseala bisericii zăreai umbrele difuze
ale oamenilor prosternaţi sau aplecaţi spre pământ, ca şi cum s-ar fi ascuns de umila lor cucernicie.
Uitându-te la trupurile acelea nemişcate, mai că-ţi venea a crede că fuseseră părăsite de sufletele care îşi
căutaseră adăpost, pentru o clipă, într-o lume mai bună.
„Acum înţeleg de ce biserica întăreşte credinţa! Aici totul aminteşte veşnicia!”
De la umbrele cufundate în rugăciune, ochii i se îndreptară spre lumină. Văzu mese acoperite cu covoare, pe
care erau tăvi pline de bani, bani de hârtie, de argint şi de aur, iar în jurul lor doamne aşezate în fotolii adânci,
îmbrăcate în mătăsuri, pene şi catifele, înconjurate de tineret vesel. Cele mai evlavioase ciocăneau uşurel cu degetul
în masă ca să atragă atenţia vizitatorilor, dar toate stăteau de vorbă şi se amuzau ca la bal.
Lui Wokulski i se păru atunci ca are în faţă trei lumi. Una (demult apusă) care se rugase şi ridicase intru
slava lui Dumnezeu biserici măreţe. A doua, săracă şi umilă, care ştia să se roage, dar ridica numai bordeie de
pământ. Şi a treia care îşi construia palate, dar care uitase de rugăciune şi făcuse din lăcaşurile divine un loc de
întâlniri, asemenea unor păsări nepăsătoare care îşi clădesc cuiburile şi ciripesc pe mormintele eroilor căzuţi în
luptă.
„Şi eu le par oare tot atât de străin oamenilor adunaţi aici?! Apoi auzi o voce: „… Poate că sunt un ciur cu
ochiuri dese, în care îi voi arunca pe toţi, pentru a despărţi pleava şi putregaiul de grăunţele sănătoase…” Îşi roti
privirea, dar nu vorbise nimeni. Fusese numai o părere a minţii lui aproape bolnave. În clipa aceea o zări pe contesa
Karolowa, iar lângă ea pe Isabela, la a patra masă din fundul bisericii. Şi ele păzeau o tavă cu bani, ţinând în mână
cărţi, desigur de rugăciuni. În spatele contesei stătea un lacheu îmbrăcat într-o livrea neagră.
Wokulski se îndreptă spre ele trecând pe lângă cei îngenuncheaţi şi pe lângă celelalte mese de unde s-auziră
ciocănituri insistente. Se apropie de tavă şi, înclinându-se în faţa contesei, îşi depuse fişicul cu napoleoni.
„Dumnezeule! îşi zise el în gând. Ce impresie proastă fac cu banii ăştia!”
Contesa lăsă cartea din mâini.
— Bună ziua, domnule Wokulski! şopti ea. Credeam că nu mai vii şi, mărturisesc, începusem să am oarecare
regrete!
— Ţi-am spus, mătuşă, că va veni şi că va aduce şi un sac de aur cu dânsul! rosti domnişoara Isabela în
englezeşte.
Contesa, speriată, simţi că se înroşeşte şi că i se îmbrobonează fruntea. Dacă Wokulski ştia limba engleză?
— Te rog, domnule Wokulski, făcu ea repede, ia loc o clipă! Delegatul ne-a părăsit! Dă-mi voie să pun
napoleonii dumitale deasupra, ca să se ruşineze domnii care preferă să zvârle banii pe şampanie…
— Lasă, mătuşă, linişteşte-te! vorbi domnişoara Isabela, tot în englezeşte. N-a înţeles…
— Te rog, Bela, rosti contesa pe un ton solemn, domnul Wokulski, care a oferit un dar atât de mărinimos
pentru orfelinatul nostru…
— Am auzit! răspunse domnişoara Isabela, de data asta în polonă, plecând pleoapele în semn de salut.
 — Doamnă contesă, vorbi Wokulski pe un ton întrucâtva glumeţ, vreţi neapărat să-mi răpiţi meritele pe care
le-aş câştigă în viaţa viitoare, aducând laude unor fapte pe care, de altfel, le împlinim numai în vederea unui
beneficiu?!
— Mi-am închipuit! şopti domnişoara Isabela în englezeşte.
Contesa fu cât pe-aci să leşine la gândul că Wokulski, deşi nu cunoştea nici o limbă, ar putea bănui sensul
cuvintelor nepoatei sale.
— Dumneata, domnule Wokulski, se grăbi ea să spună, poţi să-ţi câştigi uşor merite pentru viaţa viitoare,
iertând de pildă… greşelile semenilor…
— Le-am iertat întotdeauna! răspunse el, puţin mirat.
— Dă-mi voie să-ţi spun că nu întotdeauna! Sunt o femeie bătrână şi îţi sunt prietenă, domnule Wokulski,
continuă contesa apăsat, aşa că îmi vei face, cred, o anumită concesie…
— Aştept porunca dumneavoastră!
— Alaltăieri l-ai concediat pe unul dintre… funcţionarii dumitale! … Vorbesc de un oarecare Mraczewski…
— Pentru ce? interveni brusc domnişoara Isabela.
— Nu ştiu, zise contesa. Se pare că e vorba de convingeri politice diferite, sau de ceva asemănător…
— Aşadar, tânărul are convingeri?! exclamă domnişoara Isabela. Interesant! …
Vorbise pe un ton atât de amuzant, încât Wokulski simţi cum i se risipeşte scârba faţă de Mraczewski.
— N-a fost vorba de convingeri politice, doamnă contesă, zise el, ci de o remarcă lipsită de tact la adresa
unor anumite persoane care ne vizitează magazinul…
— Poate că tocmai persoanele în chestiune au procedat fără tact, interveni domnişoara Isabela.
— Sunt libere să procedeze cum vor, deoarece plătesc, îi răspunse Wokulski, calm. Nouă însă nu ne este
permis!
O roşeaţă puternică năpădi obrajii domnişoarei Isabela. Luă cartea şi începu să citească.
— Totuşi nădăjduiesc că te vei lăsa convins, domnule Wokulski! stărui contesa. O cunosc pe mama tânărului
şi, crede-mă, mi se rupe inima când văd ce disperată e…
Wokulski căzu pe gânduri.
— Bine! Am să-i dau un alt post, dar la Moscova.
— Şi biata lui mamă? … întrebă contesa pe un ton rugător.
— Am să-i măresc salariul cu două sute… cu trei sute de ruble! răspunse el.
În clipa aceea se apropiară de masă câţiva copii, cărora contesa începu să le împartă iconiţe. Wokulski se
ridică de pe fotoliu şi, spre a nu-i tulbura pioasa-i îndeletnicire, trecu lângă domnişoara Isabela.
Isabela îşi ridică ochii din carte şi, uitându-se la el cu o căutătură stranie, îl întrebă:
— Nu vă schimbaţi niciodată hotărârile?
— Nu! răspunse el lăsând ochii în jos.
— Dar dacă v-aş ruga şi eu…
Wokulski se uită la ea mirat.
— V-aş răspunde că domnul Mraczewski şi-a pierdut postul pentru că s-a exprimat într-un mod nepotrivit
despre anumite persoane care i-au făcut cinstea să-i vorbească prea binevoitor… Dacă însă dumneavoastră îmi
cereţi…
Acuma lăsă ochii în jos domnişoara Isabela, vădit tulburată.
— A… Aşa! … În fond puţin îmi pasă unde se va stabili! N-are decât să plece şi la Moscova!
— Va pleca! răspunse Wokulski. Apoi se înclină: Respectele mele, doamnelor!
Contesa îi întinse mâna.
— Domnule Wokulski, îţi mulţumesc că nu ne-ai uitat şi te rog pofteşte pe la mine de sărbători. Insist,
domnule Wokulski! adăugă ea apăsat.
Deodată, observând o mişcare în mijlocul bisericii, se întoarse spre lacheu:
— Ksawery, du-te până la doamna preşedintă şi roagă-o să ne împrumute trăsura ei. Spune-i că mi s-a
îmbolnăvit un cal…
— Pentru ce oră porunciţi? o întrebă lacheul.
— Cam peste o oră şi jumătate… Nu-i aşa, Bela, că n-o să zăbovim mai mult?
Lacheul se îndreptă spre masa de lângă uşă.
 — Aşadar, pe mâine, domnule Wokulski! reluă contesa. Vei întâlni la mine o grămadă de cunoscuţi. Vor fi
şi câţiva domni de la societatea de binefaceri… „Aha! …” îşi spuse Wokulski, luându-şi rămas bun de la contesă,
atât de recunoscător, încât ar fi fost în stare să-şi dea jumătate din avere pentru orfelinatul ei.
Domnişoara Isabela înclină capul de la distanţă şi se uită din nou la el cu căutătura ei atât de ciudată. Iar
când Wokulski dispăru în adâncul întunecat al bisericii, se aplecă spre mătuşa ei şi-i şopti:
— Mi se pare că dumneata cochetezi cu persoana asta! Să ştii, mătuşă dragă, că începi să devii suspectă! …
— Are dreptate tatăl tău, răspunse contesa. Wokulski ne-ar putea fi util. De altfel, în străinătate asemenea
relaţii sunt tot ce poate fi mai la modă!
— Dar dacă relaţiile astea îl vor face să-şi piardă capul? … întrebă domnişoara Isabela.
— Va da atunci dovadă că are un cap slab! răspunse scurt contesa, luându-şi cartea de rugăciuni.
Wokulski nu ieşise încă din biserică. Lângă uşă cotise spre naosul lateral. Într-un colţ, lângă epitaf, în faţa
mesei unde se afla contesa, zărise un confesional liber. Intră, închise uşa şi, nevăzut de nimeni, îşi aţinti privirile
asupra Isabelei, care îşi ţinea cartea de rugăciuni în mână şi se uita din când în când spre intrare. Părea şi obosită, şi
plictisită. Uneori veneau la masa ei copii, să-i ceară iconiţe, şi domnişoara Isabela le dădea cu un gest care spunea:
„Ah, când o să se termine odată! …” „Şi toate astea care nu se face nici din evlavie şi nici din iubire pentru copii, ci
doar ca reclamă sau în vederea măritişului! îşi zise Wokulski. Dar eu! câte nu fac pentru reclamă şi pentru
însurătoare! Lumea-i bine orânduită, n-am ce zice! În loc să întreb făţiş: „Mă iubeşti, sau nu mă iubeşti?” sau: „Mă
vrei, sau nu mă vrei?”, azvârl sute de ruble, şi ea se plictiseşte câteva ceasuri în şir făcând pe evlavioasa! Dar dacă
mi-ar răspunde că nu mă iubeşte? Au şi bazaconiile astea o parte bună: te lasă să câştigi timp, să cunoşti şi să te faci
cunoscut… Rău îmi pare că nu ştiu englezeşte! … N-ar mai trebui acum să mă frământ ca să-i aflu părerea,
deoarece sunt sigur că despre mine a vorbit cu contesa! Nu-i nimic! Am să învăţ şi englezeşte… Sau chestia cu
trăsura! … Dacă aş fi avut trăsură, aş fi putut s-o conduc acasă cu mătuşa ei! Alt prilej de a stabili o legătură… Aşa-
i orice s-ar zice, trăsura îmi poate fi de folos. O să mă coste o mie de ruble pe an, dar ce să fac? Trebuie să fiu
pregătit! … Trăsura… Engleza… Peste două sute de ruble pentru chetă! … Cu toate că, în ceea ce mă priveşte,
dispreţuiesc aceste lucruri. În definitiv, pe ce să-mi cheltuiesc banii dacă nu pentru a-mi asigura fericirea? Ce-mi
pasă de economii când sufăr?”
Şirul gândurilor îi fu întrerupt de o melodie tristă şi stridentă… Era minavetul. După el răsună ciripitul
păsărilor mecanice, iar când încetă ciripitul, se auzi susurul tihnit al fântânii, şoaptele celor ce se rugau şi suspinele
evlavioşilor.
În naos, lângă confesional, şi aproape de uşa criptei se zăreau siluetele oamenilor îngenuncheaţi. Unii se
târau pe pardoseală până la crucifix, îl sărutau, apoi puneau pe tavă câţiva bani mărunţi, scoşi din batista înnodată.
În fundul capelei, scăldat în lumină, zăcea trupul lui Hristos, alb, înconjurat de flori. Lui Wokulski i se păru
că, în lucirile tremurânde ale lumânărilor, faţa Mântuitorului se însufleţeşte, exprimând când ameninţare, când
iertare şi milă.
Când minavetul cânta aria din Lucia di Lammermoor, sau când se auzea în mijlocul bisericii zăngănitul
banilor sau cuvinte franţuzeşti, faţa lui Hristos se întuneca. Dar când se apropia de crucifix vreun sărac care-i
povestea suferinţele sale, Mântuitorul îşi deschidea buzele neînsufleţite şi, în şopotul fântânii, îl binecuvânta…
„Binecuvântaţi cei tăcuţi… Binecuvântaţi cei trişti…”
De tavă se apropie o tânără strident fardată. Dărui o monedă de argint, dar nu se încumetă să atingă crucea.
Oamenii îngenuncheaţi se uitară ursuzi la pieptarul ei de catifea şi la pălăria în culori ţipătoare. Dar când Hristos
şopti: „Carele dintre voi este fără păcat să arunce primul piatra”, femeia căzu la pământ şi-i sărută picioarele, aşa
cum făcuse, cândva, Maria-Magdalena.
„Binecuvântaţi cei însetaţi de dreptate… Binecuvântaţi cei ce plâng…”
Wokulski, adânc mişcat, se uită la mulţimea pierdută în întunericul bisericii, la mulţimea care aştepta de
nouăsprezece veacuri, cu o credinţă atât de răbdătoare, împlinirea făgăduielilor divine.
„Când se vor împlini oare? …” se întrebă el în gând.
„Fiul Domnului îşi va trimite îngerii, iar ei vor strânge toate nelegiuirile şi pe toţi cei ce păcătuiesc, aşa
precum se culege neghina şi se arde în foc.”
Fără să vrea, se uită spre mijlocul bisericii. Lângă masa din apropiere, contesa moţăia, domnişoara Isabela
căsca, iar alte trei doamne, necunoscute, râdeau, ascultând poveştile unui tânăr elegant.
— Altă lume… Altă lume! … şopti Wokulski. Ce fatalitate mă împinge spre ea?
 În clipa aceea lângă confesional se opri şi îngenunche o femeie tânără, îmbrăcată cu multă grijă, care ţinea
de mână o fetiţă.
Wokulski se uită la ea şi fu adânc impresionat, căci era deosebit de frumoasă. Îl ului mai ales expresia ei.
Părea că venise la mormântul Mântuitorului nu ca să se roage, ci ca să afle mângâiere şi să plângă. Se închină, şi
văzând tava pentru chetă, îşi scoase punga cu bani.
— Du-te, Hela! îi şopti ea fetiţei. Du-te, pune banii acolo şi sărută-l pe domnul nostru Iisus Hristos!
— Cum să-l sărut, mămico? …
— Sărută-i mâna şi piciorul…
— Şi pe gură?
— Pe gură nu e voie!
— Nu e voie? …
Fetiţa dădu fuga spre tava cu bani şi se aplecă deasupra crucii.
— Mămico! exclamă ea întorcându-se. L-am sărutat pe domnul nostru Iisus Hristos, dar n-a zis nimic!
— Fii cuminte, Hela! îi răspunse mama. Mai bine îngenunchează şi spune o rugăciune!
— Ce rugăciune?
— De trei ori Tatăl nostru şi de trei ori Ave Maria…
— O rugăciune atât de lungă? … Dar eu sunt atât de mică…
— Atunci spune o singură dată Ave Maria… Acum îngenunchează… Uită-te acolo…
— Mă uit. Ave Maria, gratia plena 17… Mămico, ce păsărele cântă?
— Păsărele mecanice. Spune-ţi rugăciunea.
— Cum mecanice?
— Spune întâi rugăciunea!
— Nu ştiu unde am rămas.
— Atunci spune după mine: Ave Maria…
— …et saecula saeculorum, amen! 18 încheie fetiţa. Mămico, din ce sunt făcute păsărelele mecanice? …
— Hela, nu mai vorbi, că nu te mai sărut niciodată! o mustră maică-sa. Uite, ţine cărticica de rugăciuni şi
uită-te la poze, să vezi şi tu cum a fost chinuit domnul nostru Iisus!
Fetiţa luă cartea, se aşeză pe treptele confesionalului şi se linişti.
„Ce fetiţă drăgălaşă! … îşi zise Wokulski. Dacă ar fi a mea, cred că mi-aş recăpăta echilibrul pe care îl pierd
pe zi ce trece! Şi mama ei, ce femeie minunată! Ce păr, ce profil, ce ochi! … Se roagă cerului pentru fericirea
pierdută! … Frumoasă şi nefericită. Trebuie să fie văduvă. O, dacă aş fi întâlnit-o acum un an! … Ce fel de
rânduială mai e şi în lumea asta? La câţiva paşi unul de altul stau doi nefericiţi: unul caută iubire şi familie şi celălalt
luptă poate cu mizeria şi cu lipsa de ocrotire. Fiecare ar găsi în celălalt ceea ce-i lipseşte şi, totuşi, paşii lor nu se
întâlnesc! … Unul vine să implore mila Domnului, altul zvârle banii pe fereastră ca să-şi facă relaţii. Cine ştie, poate
câteva sute de ruble ar fi o binecuvântare pentru ea! Dar nu-i va avea niciodată! În vremurile noastre Dumnezeu nu
ascultă ruga nefericiţilor… Ce-ar fi totuşi dacă aş afla cine este? … Poate că aş putea s-o ajut. De ce făgăduielile
solemne făcute de Iisus n-ar fi îndeplinite, fie şi de un necredincios ca mine, de vreme ce „credincioşii” au altă
treabă?”
Îl trecură fiori… De masa contesei se apropiase un tânăr elegant, care puse ceva pe tavă. Domnişoara Isabela
se înroşi, iar ochii ei căpătară lucirile acelea ciudate, care lui Wokulski îi dădeau întotdeauna de gândit.
La invitaţia contesei, tânărul se aşeză, vorbind însufleţit, chiar pe fotoliul pe care nu demult şezuse el. Nu
ştia despre ce vorbeau, dar simţea că nu va uita niciodată clipa trăită acum. Covorul scump, tava de argint cu bani,
cele două candelabre, contesa îmbrăcată în mare doliu, tânărul cu ochii aţintiţi asupra domnişoarei Isabela, şi
domnişoara Isabela radioasă. Nu-i scăpă nici măcar, amănuntul că, la lumina luminărilor, obrajii contesei, nasul
tânărului şi ochii domnişoarei Isabela luceau… „Se iubesc oare? se întrebă el. Dacă-i aşa, de ce nu se căsătoresc?
Poate că băiatul n-are bani… Dar atunci ce înseamnă privirile ei? … Şi pe mine m-a privit la fel! Fireşte, o
domnişoară de măritat trebuie să aibă adoratori, poate chiar mai mulţi, să-i momească pe toţi, ca… să se vândă celui
ce oferă mai mult! …”
Sosi delegatul; contesa se ridică din fotoliu, urmată de domnişoara Isabela şi de tânărul cel frumos. Apoi toţi
trei se îndreptară spre ieşire, oprindu-se în drum la celelalte mese. Pe domnişoara Isabela toţi tinerii o salutară
afectuos, iar ea se uita la fiecare cu aceeaşi privire, care-l făcuse pe Wokulski să-şi piardă minţile. În sfârşit, totul se
linişti; contesa şi domnişoara Isabela părăsiseră biserica.
Wokulski tresări şi se uită în jur. Doamna cea frumoasă şi fetiţa ei plecaseră şi ele.
— Ce păcat! şopti el, cu o uşoară strângere de inimă, în schimb, lângă cruce, continua să stea îngenuncheată
pe pardoseală fata cu pieptarul de catifea şi cu pălăria în culori ţipătoare. Când îşi întoarse faţa spre epitaful luminat,
obrajii fardaţi îi luciră. Fata sărută încă o dată picioarele lui Hristos, se ridică cu greu şi ieşi.
„Binecuvântaţi cei ce plâng! … Cel puţin faţă de tine să-şi ţină răstignitul făgăduiala!” îşi zise Wokulski.
Şi ieşi pe urmele ei. În pridvor o văzut că împarte bani cerşetorilor şi-l duru inima la gândul că din două
femei, una se vinde pentru avere, iar cealaltă din mizerie, dar numai a doua, acoperită de ruşine, va fi bună şi curată
în faţa judecăţii supreme.
Pe stradă se apropie de ea şi o întrebă:
— Încotro?
Pe faţa ei nu se uscaseră încă urmele lacrimilor. Ridică spre Wokulski o privire apatică şi răspunde:
— Unde vreţi!
— Aşa? … Atunci hai!
Nu bătuse încă ora 5, şi era în plină zi. Câţiva trecători se uitară lung după ei.
„Trebuie să fie cineva din cale-afară de caraghios ca să facă una ca asta! îşi zise Wokulski, îndreptându-se
spre magazin. Nu-i vorba de scandal însă trebuie să recunosc că-mi trec prin minte gânduri din cale-afară de
ciudate… Apostolat! … Culmea prostiei! … Dar, la urma urmelor, ce-mi pasă? Nu sunt decât executorul unei
voinţe străine!”
Intră pe poarta clădirii unde se afla magazinul şi se îndreptă urmat de fată spre camera lui Rzecki. Acesta era
acasă; văzându-l, îşi dădu braţele în lături de uimire.
— Poţi să ne laşi singuri câteva clipe? îl întrebă Wokulski.
Domnul Ignacy nu-i răspunse. Luă însă cheia de la uşa din fund a magazinului şi plecă.
— Sunteţi doi? şopti fata, scoţându-şi acul de la pălărie.
— Te rog! o întrerupse Wokulski. De-abia ai fost la biserică, nu?
— M-ai văzut?
— Te-ai rugat şi ai plâns… Aş putea să ştiu de ce?
Fata se miră; răspunse, ridicând din umeri:
— Ce, eşti popă de mă întrebi? Dar după ce se uită mai atent la el, adăugă: Ce aiureală! Îţi arde de glume!
Şi se pregăti să plece. Wokulski o opri.
— Stai! Ştiu pe cineva care ar vrea să te ajute… Nu te grăbi şi răspunde-mi sincer…
Fata se uită din nou la el. Deodată ochii i se luminară de un zâmbet şi faţa i se rumeni.
— Acum ştiu! Eşti desigur din partea domnului aceluia bătrân… Mi-a făgăduit de câteva ori să mă ia la
el…Ce zici, e tare bogat? … Sigur că-i foarte bogat… Umblă în trăsură şi stă în primele rânduri la teatru!
— Ascultă-mă, o întrerupse Wokulski. Ascultă-mă şi răspunde-mi: de ce ai plâns în biserică? …
— Apoi să vezi…
Şi fata îi povesti o istorie atât de cinică în legătură cu patroana ei, încât Wokulski păli.
— Ce fiară! şopti el.
— Am intrat în biserică cu gândul să mă mai distrez şi eu, continuă fata. Da’ de unde! Cum mi-am adus
aminte de babă, m-au podidit lacrimile de ciudă şi am început să-l rog pe domnul nostru Iisus Hristos ori s-o
trântească la pat, ori să plec eu de la ea. Şi uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, dacă bătrânul vrea să mă ia
la el!
Wokulski rămase nemişcat. În sfârşit, întrebă:
— Câţi ani ai?
— Eu le spun că am şaisprezece, dar de adevărat am nouăsprezece…
— Vrei să pleci de acolo?
— O, da, oriunde, fie şi în iad! Atâta sânge rău mi-a făcut… Dar…
— Ce-i?
— N-o să meargă! Chiar dacă plec, după sărbători iar o să mă ia înapoi, şi-o să trebuiască să-i plătesc tot, aşa
cum s-a întâmplat de carnaval, când am zăcut o săptămână…
 — N-o să te ia!
— Asta s-o crezi dumneata! îi datorez o grămadă de bani…
— Mulţi?
— Oho! … Vreo cincizeci de ruble. Şi nici nu ştiu pe ce, mai ales că îi plătesc îndoit orice… Dar ce să-i
faci? … La noi aşa-i întotdeauna! Când o mai auzi şi că domnul ăla are bani mulţi, o să spună c-am înşelat-o şi-o să-
mi pun la socoteală cât i-o plăcea.
Wokulski simţi că-l părăseşte curajul.
— Spune-mi, n-ai vrea să munceşti?
— Ce să muncesc?
— Să înveţi să coşi.
— Aiurea! Doar am fost la croitorie! Cu opt ruble pe lună cine dracu poate trăi?! Şi-apoi, mai fac eu atâtea
parale ca să nu trebuiască să cos hainele altora!
Wokulski ridică fruntea.
— Nu vrei să ieşi de-acolo?
— Ba da, vreau!
— Atunci, hotărăşte-te acum, imediat! Trebuie să munceşti, fiindcă nimeni în lumea asta n-o să-ţi dea de
mâncare pe degeaba…
— Nu-i adevărat! Domnul ăla bătrân nu munceşte, şi totuşi are bani. Ehe. De câte ori nu mi-a spus că n-am
să duc grijă de nimic!
N-ai să te duci la nici un domn, ci la maicile din Ordinul „Sfânta Magdalena”! Dacă nu, întoarce-te de unde
ai plecat!
— Maicile n-au să mă ia. Şi apoi trebuie să scap de datorie şi să am o recomandaţie…
— N-avea grijă! Scapi de toate dacă te duci acolo.
— Dar cum să mă duc?
— O su-ţi dau eu o scrisoare şi o să rămâi acolo. Vrei sau nu vrei? …
— Bine! Dă-mi scrisoarea. Să văd cum mi-o fi la ele…
Se aşeză pe un scaun şi se uită prin cameră.
Wokulski scrise scrisoarea, îi spuse unde să se ducă, apoi adăugă:
— Totul atârnă acum numai şi numai de tine. Dacă o să fii fată bună şi sârguincioasă, o să-ţi meargă bine,
dar dacă nu, treaba ta! Acum du-te!
Fata chicoti.
— O să turbeze de ciudă baborniţa… Ce figură am să-i fac! … Ha, ha, ha! … Dar… poate că dumneata
glumeşti?
— Du-te! îi porunci Wokulski, arătându-i uşa.
Fata se uită lung la el şi ieşi dând din umeri.
Peste o clipă apăru domnul Ignacy.
— Ce cunoştinţă o mai fi şi asta? întrebă el pe un ton acru.
— Ai dreptate… recunoscu Wokulski, îngândurat. N-am văzut în viaţa mea o vită ca asta, deşi cunosc
destule.
— Sunt mii în Varşovia! răspunse Rzecki.
— Ştiu. Stârpirea lor nu duce la nimic; se nasc din nou! De unde, concluzia că mai curând sau mai târziu
societatea va trebui reconstruită din temelii… Sau se va descompune…
— Aha! … şopti Rzecki. Eram sigur!
Wokulski îşi luă rămas bun. Se simţea ca un bolnav de friguri peste care turnase cineva o găleată cu apă
rece.
„Până când societatea o să fie reconstruită, sfera filantropiei mele va deveni foarte îngustă. Averea mea nu
ajunge pentru înnobilarea instinctelor inumane. Prefer să am de-a face cu femei care fac chetă şi cască decât cu
monştri care spun rugăciuni şi plâng.”
Chipul domnişoarei Isabela îi apăru înconjurat de o lucire mai vie ca oricând. Îşi simţi sângele urcându-i-se
în cap şi avu un sentiment de umilinţă la gândul că o putuse compara cu o femeie de stradă.
„Prefer să-mi arunc banii pe echipaje şi cai decât pe nenorocite ca asta! …’”
 În duminica Paştilor, într-o trăsură de piaţă, Wokulski se opri în faţa casei contesei, unde găsi un şir lung de
echipaje cu aspect foarte variat.
Se aflau acolo trăsurile elegante ale tinerilor de bani gata şi birjele închiriate cu ora de pensionari; cupeuri
vechi, cai bătrâni, hamuri roase şi lachei în livrele ponosite, landouri noi aduse direct de la Viena, cu lachei cu flori
la butonieră şi vizitii cu biciul la şold, mândri ca nişte mareşali. Nu lipseau nici cazacii în pantaloni atât de largi, de
parcă ar fi fost umflaţi cu toată ambiţia stăpânilor lor.
Observă, fără să vrea, că în grupul vizitiilor, lacheii de casă mare aveau o conduită plină de demnitate, cei ai
bancherilor făceau pe grozavii, stârnind duşmănia celorlalţi, iar droşcarii erau din cale-afară de grosolani. Cât despre
birjari, stăteau într-un grup aparte, plini de dispreţ faţă de ceilalţi, dispreţuiţi şi ei la rândul lor.
Când Wokulski intră, un portar cărunt făcu în faţa lui o plecăciune adâncă şi-i deschise uşa vestiarului, unde
un personaj în frac negru îi scoase paltonul. În acelaşi timp îi ieşi în întâmpinare Józef, lacheul contesei, care îl
cunoştea bine, deoarece el transportase de la magazin la biserică minavetul şi păsărelele cântătoare.
— Doamna vă aşteaptă!
Wokulski scoase din buzunarul vestei o monedă de cinci ruble şi i-o întinse, deşi îşi dădea seama că se
poartă ca un parvenit.
„Ah, mare nătărău mai sunt! îşi zise el. Nu, nu sunt nătărău! Sunt un om care a făcut avere şi care trebuie să
se răscumpere faţă de oricine şi la fiecare pas!”
Condus de Józef, urcă scările de marmură împodobite cu flori. În prima anticameră avea încă pălăria pe cap,
în a doua şi-o scoase, neştiind însă dacă face bine sau nu.
„În definitiv, aici aş putea să intru şi cu pălăria pe cap!”
Observă că Józef, cu toată vârsta lui – fiindcă era aproape bătrân – alergase pe scări ca o căprioară şi, o dată
ajuns sus, dispăruse. Rămas singur, nu ştiu încotro s-o ia şi la cine să se prezinte. Totul nu dură decât o clipă,
îndeajuns însă ca să simtă cum fierbe în el mânia.
„Ce de farafastâcuri! îşi zise. Dacă aş putea să dărâm toate zidurile astea…”
Câteva clipe i se păru că între el şi lumea înaltă a etichetei avea să se dea o luptă pe viaţă şi pe moarte.
„Ei bine, am să pier… Dar au să mă ţină minte!” „Vei fi considerat un om bun şi milostiv”, îi şopti o voce.
„Sunt eu oare chiar atât de josnic?” „Nu, eşti un om nobil!”
Se dezmetici. În faţa lui apăruse Tomasz Lęcki.
— Bună ziua, bună ziua, domnule Stanislaw! îl întâmpină bătrânul, cu solemnitatea-i obişnuită. Te salut cu
atât mai călduros cu cât sosirea dumitale coincide cu un eveniment fericit petrecut în familia noastră… „Să se fi
logodit domnişoara Isabela? …” se întrebă Wokulski, văzând negru în faţa ochilor.
— Închipuie-ţi! Cu prilejul sosirii dumitale aici… auzi, domnule Stanislaw? … Cu prilejul vizitei dumitale
la noi, m-am împăcat cu Joanna! Da, cu sora mea… Dar ce ai? Eşti palid! … Ai să găseşti aici multe cunoştinţe…
Să nu-ţi închipui că aristocraţia e atât de înspăimântătoare…
Wokulski îşi reveni.
— Domnule Lşeki. Răspunse el rece, în cortul meu, lângă Plevna, au intrat persoane de rang înalt, care s-au
purtat foarte amabil cu mine. Nu mi-am pierdut firea nici în faţa unor persoane cum… nu se găsesc aici, în
Varşovia.
— A… Aşa! şopti domnul Tomasz, înclinându-se.
Wokulski se miră: „Poftim ce slugoi! Şi eu, care… Eu! … De ce să mă port ceremonios cu el? …”
Domnul Lęcki îl luă de braţ şi îl conduse, solemn, până în primul salon, unde erau numai bărbaţi.
— Uite, îţi prezint pe contele… începu domnul Tomasz.
— Ne cunoaştem! răspunse Wokulski.
Şi adăugă în sinea lui: „Îmi datorează vreo trei sute de ruble…”
— Bancherul… reluă domnul Tomasz, continuând prezentările.
Dar nu apucă să rostească numele, că bancherul se şi apropiase de ei, salutându-l pe Wokulski:
— Ce-ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu? Cei de la Paris insistă mereu în chestiunea bulevardelor. Le-ai
răspuns?
— Am vrut mai întâi să iau contact cu dumneata, răspunse Wokulski.
— Să fixăm o întâlnire. Când eşti acasă?
— N-aş putea preciza. Prefer să vin eu la dumneata.
 — Bine. Atunci te aştept miercuri, la dejun. Să terminăm odată!
Se despărţiră. Domnul Tomasz strânse şi mai amabil braţul lui Wokulski.
— Generalul… începu el.
Văzându-l pe Wokulski, generalul îi întinse mâna şi se salutară ca două vechi cunoştinţe.
Domnul Tomasz devenea tot mai curtenitor şi se mira că un negustor oarecare de galanterie cunoaşte
personalităţile cele mai de seamă ale oraşului, şi nu doar pe cele care se distingeau numai prin titlu sau avere,
neocupându-se în schimb cu nimic.
La intrarea în al doilea salon, unde se aflau câteva doamne, îl întâmpină contesa Karolowa. Venea spre el,
însoţită de valetul Józef.
„Şi-a instruit bine personalul! îşi zise Wokulski. Vrea să-i ajute parvenitului ca nu cumva să se compromită!
Frumos din partea lor, dar…”
— Cât mă bucur, domnule Wokulski! i se adresă contesa luându-l în primire din mâinile domnului Tomasz.
Cât mă bucur că mi-ai îndeplinit rugămintea! E aici o persoană care doreşte să te cunoască.
Apariţia lui Wokulski în primul salon făcuse oarecare senzaţie.
— Dragul meu, şopti contele la urechea generalului, contesa începe să deschidă uşile salonului ei unor
negustori de galanterie? Acest Wokulski…
— E negustor aşa cum sunt… eu sau dumneata! îi răspunse generalul.
— Dragă prinţe, şuşoti un conte, cum de a ajuns Wokulski aici?
— E invitatul amfitrioanei, răspunse prinţul.
— Nu am prejudecăţi în privinţa negustorilor, continuă contele, dar Wokulski ăsta, care s-a ocupat cu
aprovizionarea armatei în timpul războiului şi a făcut avere…
— Da… da, îl întrerupse prinţul, acest fel de a face avere e de obicei dubios, dar pentru Wokulski pot
garanta! Contesa a vorbit cu mine, iar eu am făcut o anchetă printre ofiţerii care au fost pe front. Am vorbit între
alţii şi cu nepotul meu. Şi toţi au fost de aceeaşi părere, şi anume că afacerea cu furnituri a lui Wokulski a fost o
operaţie cinstită. Până şi soldaţii, de câte ori primeau pâine bună, spuneau că-i făcută cu făina lui! Şi aş mai putea
adăuga, dragă conte, continuă prinţul, că Wokulski, a cărui corectitudine a fost remarcată de persoane sus-puse, a
primit propuneri foarte atrăgătoare. În ianuarie, o anumită întreprindere i-a oferit două sute de mii de ruble numai
pentru firmă, dar el a refuzat…
Contele zâmbi:
— Ar fi putut câştiga mai mult de două sute de mii de ruble.
— Da, dar atunci n-ar mai fi fost astăzi aici! îi răspunse prinţul şi, salutându-l printr-o înclinare a capului, se
îndepărtă.
— Un bătrân zănatic! şopti contele, uitându-se cu dispreţ pe urmele lui.
În al treilea salon, unde intră cu contesa, şi unde se afla bufetul, Wokulski zări o mulţime de mese, şi mari şi
mici, în jurul cărora şedeau invitaţii, câte doi, câte trei, câte patru, în timp ce câţiva servitori îi serveau cu gustări şi
băuturi, dirijaţi de domnişoara Isabela, care, după toate aparenţele, ţinea locul amfitrioanei. Purta o rochie de un
albastru-şters şi un şirag de perle mari la gât.
Era atât de frumoasă şi de mândră în gesturi, încât Wokulski o privi împietrit.
„Nici în vis n-am dreptul să mă gândesc la ea! …” îşi spuse el, disperat.
În aceeaşi clipă lângă fereastră îl văzu pe tânărul care fusese în ajun la biserică. Şedea singur la o măsuţă şi-o
sorbea din ochi pe domnişoara Isabela.
„E sigur c-o iubeşte!” îşi zise Wokulski, având impresia că-l învăluie o răceală de mormânt. „Sunt pierdut!”
Dar totul nu dură decât câteva secunde, pentru că auzi glasul contesei:
— O vezi pe bătrâna care stă între episcop şi general? E doamna Zaslawska, prietena mea cea mai bună; ea e
cea care doreşte să te cunoască. Persoana dumitale o preocupă foarte mult. Deşi n-are copii, are în schimb câteva
nepoţele frumoase. Caută şi fă o alegere bună! … Deocamdată uită-te la ea: când se vor îndepărta domnii aceia, te
voi prezenta. A… dragul meu prinţ…
— Bună ziua, domnule! spuse prinţul, adresându-se lui Wokulski. Îmi dai voie, verişoară? …
— Poftim, cu plăcere! răspunse contesa. Aveţi aici, domnilor, o măsuţă liberă! Eu vă las pentru o clipă… şi
se îndepărtă.
 — Să luăm loc, domnule Wokulski! zise prinţul. Ce coincidenţă fericită! Tocmai aveam ceva important de
discutat cu dumneata. Imaginează-ţi, proiectele dumitale au produs mare fierbere în rândurile fabricanţilor noştri
textilişti… Cred că m-am exprimat bine: textilişti? … Susţin că dumneata ai vrea să ne distrugi industria… Oare
concurenţa pe care le-o faci să fie atât de primejdioasă?
— Dispun, ce-i drept, la fabricanţii din Moscova de un credit de trei-patru milioane de ruble, dar nu ştiu încă
dacă produsele lor vor avea căutare!
— Îngrozitoare… îngrozitoare cifră! se înfioră prinţul. Oare dumneata nu vezi în ea o primejdie reală pentru
fabricile noastre?
— O, nu! Văd numai o uşoară reducere a câştigurilor, de altfel fantastice, ceea ce pe mine nu mă interesează.
Datoria mea este să am grijă de propriul meu câştig şi de produse ieftine pentru cumpărători. Şi marfa noastră va fi
mai ieftină!
— Ai meditat oare asupra acestei chestiuni şi în calitate de cetăţean? îl întrebă prinţul, strângându-l de mână.
Noi şi aşa nu avem prea mult de pierdut…
— Eu cred că e o acţiune demnă de orice bun cetăţean ca el să procure consumatorilor săi marfă ieftină şi să
înfrângă monopolul fabricanţilor, care-i exploatează şi pe consumatori, şi pe muncitori!
— Aşa socoţi dumneata? Uite, vezi, eu nu m-am gândit la asta! Pe mine de altfel nu mă interesează
fabricanţii, ci ţara noastră, sărmana noastră ţară…
— Cu ce vă pot servi, domnilor? se auzi deodată vocea Isabelei, care se apropiase de ei.
Prinţul şi Wokulski se ridicară.
— Cât eşti de frumoasă astăzi, draga mea! spuse prinţul strângându-i mâna. Regret, într-adevăr că nu sunt
propriul meu fiu… Deşi… poate-i mai bine aşa! Pentru că dacă m-ai fi respins, ceea ce este probabil, aş fi fost
foarte nefericit… Ah, iertaţi-mă… Îmi dai voie, scumpa mea vară, să-ţi prezint pe domnul Wokulski? Un om vajnic,
un vajnic cetăţean… e de ajuns, nu-i aşa?
— Am avut plăcerea… şopti domnişoara Isabela, răspunzând la salut.
Wokulski se uită în ochii ei şi i se păru că desluşeşte în licăririle lor atâta spaimă şi atâta tristeţe, încât se
simţi din nou disperat.
„De ce-am venit aici? …”
Se întoarse spre fereastră şi-l zări din nou pe tânărul acela, care continua să stea acolo aplecat asupra
farfuriei neatinse, cu mâna la ochi.
„Ah, de ce-am venit aici, nefericitul de mine…” îşi zise iarăşi Wokulski, îndurerat.
— Nu doriţi puţin vin? îl întrebă domnişoara Isabela, uitându-se la el mirată.
— Cum doriţi dumneavoastră! răspunse el fără să-şi dea seama limpede ce spune.
— Ar trebui să ne cunoaştem mai bine, domnule Wokulski! reluă prinţul. Va trebui să te apropii de sfera
noastră, în care, crede-mă, există inimi înţelepte şi nobile, dar lipseşte iniţiativa…
— Sunt un îmbogăţit, şi n-am nici un titlu de nobleţe… şopti Wokulski, mai mult ca să spună ceva.
— Dimpotrivă! Dumneata ai mai multe titluri: primul munca; al doilea, cinstea; al treilea, priceperea; al
patrulea, energia… şi noi avem nevoie de ele pentru renaşterea ţării. Vino cu ele, şi te vom primi… ca pe un frate.
Tocmai se apropia contesa.
— Îmi dai voie? întrebă ea. Domnule Wokulski…
Îl luă de braţ şi porniră amândoi spre fotoliul doamnei Zaslawska.
— Îţi prezint pe domnul Stanislaw Wokulski! rosti contesa, adresându-se bătrânei, care era îmbrăcată într-o
rochie de culoare închisă, împodobită cu dantele scumpe.
— Ia loc, te rog! îl invită doamna Zaslawska, arătându-i scaunul alăturat. Te cheamă Stanislaw, nu-i aşa? …
Dar din ce Wokulski te tragi? …
— Dintr-un Wokulski… pe care nu-l cunoaşte nimeni, răspunse el. În orice caz, nu dumneavoastră doamnă!
— Dar tatăl dumitale n-a fost în armată?
— Tatăl meu, nu; unchiul meu…
— În ce armă, nu-ţi aminteşti? Oare nu-l chema tot Stanislaw?
— Da, Stanislaw, şi a fost întâi locotenent, apoi căpitan în Regimentul şapte de linie…
— În brigada întâi, divizia a doua… continuă bătrâna. Vezi, tinere, că nu-mi eşti chiar atât de necunoscut…
Mai trăieşte?
 — Nu. A murit acum cinci ani.
Bătrânei începură să-i tremure mâinile. Deschise un flacon mic şi-l mirosi.
— A murit spui? … Să-i fie ţărâna uşoară… A murit… Şi nu ţi-a rămas nici o amintire de la el?
— O cruce de aur…
— Da o cruce de aur. Altceva?
— O miniatură de-a lui, din anul 1828, pictată pe fildeş.
Bătrâna ducea tot mai des la nas flaconul, iar mâinile îi tremurau tot mai puternic.
— Miniatură… repetă ea. Ştii cine a pictat-o? … Altceva n-a mai rămas de la el? …
— A mai fost un pachet cu hârtii şi o altă miniatură…
— Şi? Şi? insistă bătrâna tot mai neliniştită.
— Unchiul meu le-a sigilat cu câteva zile înainte de a muri şi a lăsa cu limbă de moarte să i le punem în
sicriu.
Bătrânei începură să-i curgă lacrimile şiroaie pe obraji.
În sală se produse rumoare.
Domnişoara Isabela se apropie, speriată, urmată de contesă. O luară pe bătrână de braţ şi o conduseră încet
în una din camerele celelalte. Ochii tuturor se îndreptară spre Wokulski. Se auziră şoapte.
Văzând că toţi îl privesc şi vorbesc despre el, Wokulski se tulbură. Pentru a arăta că atenţia aceasta deosebită
nu-l interesează de loc, bău, unul după altul, două pahare de vin care se aflau pe măsuţă, şi abia după aceea îşi dădu
seama că paharul de Tokay era al generalului, iar celălalt, cu Bordeaux, al episcopului.
„Frumos mă port, n-am ce zice! Au să-şi închipuie că i-am spus cine ştie ce obrăznicie bătrânei, ca să pot
bea vinul vecinilor ei…”
Se ridică cu gândul să plece, dar îl trecură căldurile la ideea că va trebui să străbată cele două saloane, unde
îl aştepta ascuţişul privirilor şi al şoaptelor. Prinţul îi ieşi în cale.
— Aş face prinsoare că ai vorbit cu bătrâna doamnă Zaslawska despre veacul de mult apus dacă au podidit-o
lacrimile… Nu-i aşa că am ghicit? Revenind la subiectul nostru, nu socoti oare că ar fi bine să înfiinţăm în ţară o
fabrică poloneză de ţesături?
Wokulski clătină din cap.
— Mă îndoiesc de reuşită, răspunse el. Cu greu ar putea face fabrici mari nişte oameni care nu sunt în stare
să le îmbunătăţească nici pe cele existente…
— Anume?
— Vorbesc despre mori se explică Wokulski. Peste câţiva ani va trebui să importăm chiar şi făină, pentru că
morarii noştri nu vor să înlocuiască pietrele prin valţuri!
— Aud asta pentru prima oară! Vino să stăm aici! îl pofti prinţul, arătându-i o nişă mai încăpătoare. Vino şi
spune-mi despre ce e vorba.
Intre timp, în saloane conversaţia continua.
— Ce figură enigmatică e acest domn Wokulski! şopti în franţuzeşte o doamnă cu briliante pe degete,
adresându-se alteia care purta pene de struţ. Pentru prima dată am văzut-o pe bătrâna Zaslawska plângând!
— Trebuie să fie vorba de cine ştie ce istorie sentimentală, răspunse doamna cu pene de struţ. În orice caz,
cineva a făcut o glumă proastă la adresa contesei şi a bătrânei doamne Zaslawska introducându-l aici pe negustorul
ăsta!
— Crezi că…
— Sunt sigură! răspunse cealaltă ridicând din umeri. Ajunge să-l priveşti. Maniere ca vai de lume, în
schimb, ce fizionomie nobilă, ce trufie în ţinută! … Rasa nu poate fi ascunsă nici sub zdrenţe.
— Uimitor! … exclamă doamna cu briliante. De altfel, şi averea lui, despre care se zice că ar fi fost făcută în
Bulgaria…
— Desigur. Aşa se explică şi faptul că doamna Zaslawska, cu toată averea de care dispune, cheltuieşte atât
de puţin pentru nevoile sale! …
— Şi prinţul e atât de binevoitor faţă de el…
— Uită-te, te rog, la el…
— Aş spune că nu-i nici o asemănare…
— Desigur, dar… trufia, siguranţa, ţinuta lui… Ce liber discută amândoi! …
 La o altă masă stăteau de vorbă trei domni.
— Da, contesa a comis o adevărată lovitură de stat! spunea primul.
— Şi a reuşit. Wokulski e cam ţeapăn, dar are ceva personal în ţinută, răspunse al doilea, un domn cărunt.
— În orice caz, e un negustor…
— Întrucât un negustor e mai prejos decât un bancher?
— E totuşi negustor de galanterie vinde portmoneuri! insistă primul.
— Noi vindem uneori blazoane… şopti al treilea, un bătrânei slăbuţ, cu favoriţi suri.
— Te pomeneşti că o să vrea să-şi aleagă şi nevasta din lumea noastră…
— Cu atât mai bine pentru fetele noastre!
— Eu i-aş dat-o cu plăcere pe fiica mea. După cum se spune, e un om aşezat, bogat, şi sunt sigur că nu-i va
risipi zestrea…
Contesa trecu repede pe lângă ei.
— Domnule Wokulski! şopti ea, întinzându-şi evantaiul spre nişă.
Wokulski se apropie în grabă. Contesa îl luă de braţ şi părăsiră amândoi salonul. Rămas singur, prinţul fu
înconjurat imediat de ceilalţi bărbaţi, dintre care unii îl rugară să le facă cunoştinţă cu Wokulski.
— Merită, merită! … zise prinţul, satisfăcut. De mult n-a mai fost printre noi un om ca el! Dacă ne-am fi
apropiat de cei ca el mai demult, biata noastră ţară ar fi arătat cu totul altfel.
Domnişoara Isabela, trecând pe acolo, auzi totul şi se îngălbeni. Tânărul care participase la cheta din ajun se
apropie de ea.
— Sunteţi obosită?
— Puţin, răspunse ea cu un surâs trist. Şi după o clipă adăugă: Mă întreb… ce ciudat! … dacă aş putea să
lupt şi eu…
— Cu inima? întrebă el. Nu face…
Domnişoara Isabela ridică din umeri.
— Ah, cu inima? Nici vorbă! Mă gândesc la o luptă adevărată, cu un duşman adevărat, puternic…
Strânse apoi mâna tânărului şi părăsi salonul.
Condus de contesă, Wokulski trecu printr-un lung şir de încăperi.
Dintr-o cameră situată destul de departe de saloanele cu oaspeţi, răzbăteau cântece şi acordurile unui pian.
Intrând, văzură o scenă ciudată: un tânăr cânta la pian; lângă el, două femei foarte frumoase se prefăceau a cânta una
la vioară, cealaltă la clarinet. În tactul muzicii lor dansau câteva perechi, printre care se afla un singur bărbat.
— O, extravaganţilor! îi certă contesa.
Dansatorii izbucniră în hohote de râs, însă nu se opriră.
Wokulski şi contesa ajunseră la scara care ducea în încăperile de sus.
— Uite, vezi? spuse ea. Asta e aristocraţia! în loc să stea în salon, au fugit aici şi se ţin de pozne!
„Câtă dreptate au!” gândi Wokulski.
Şi i se păru că printre ei viaţa se scurge mai simplu şi mai vesel decât printre burghezii umflaţi sau printre
boiernaşii cu aspiraţii aristocratice.
Sus, în penumbră, într-o cameră izolată, şedea în fotoliu bătrâna doamnă Zaslawska.
— Vă las, spuse contesa. Aici puteţi sta de vorbă cât poftiţi. Eu trebuie să mă întorc în salon.
— Îţi mulţumesc, Joanna, răspunse doamna Zaslawska. Stai jos, te rog! adăugă, adresându-se lui Wokulski.
Când rămaseră singuri, bătrâna suspină:
— Nici nu ştii câte amintiri ai trezit în mine!
Abia acum înţelese Wokulski că între ea şi unchiul său trebuie să fi existat o legătură neobişnuită. Se simţi şi
uimit, şi tulburat.
„Mulţumesc lui Dumnezeu, îşi zise, că sunt copilul legitim al părinţilor mei!”
— Te rog, începu bătrâna. Spuneai că unchiul dumitale a murit. Unde-i îngropat?
— La Zaslaw, în orăşelul unde a locuit de la întoarcerea din emigraţie.
Bătrâna îşi duse din nou batista la ochi.
— Într-adevăr? … Ah, cât am fost de rea… L-ai văzut? … Nu ţi-a spus nimic? Nu ţi-a arătat împrejurimile?
… Acolo, pe deal, sunt ruinele unui castel, nu-i aşa? Mai există?
 — Da, unchiul meu se plimba în fiecare zi pe acolo; îmi aduc aminte că şedeam cu el ore întregi pe o piatră
mare…
— Ce spui? … Pe o piatră… Am stat cândva şi noi pe ea, privind fluviul, norii pribegi, trecători ca şi
fericirea… Asta abia acum am priceput-o… Dar fântâna de la castel… Tot atât de adâncă e?
— Foarte adâncă. Acum cu greu se mai poate ajunge la ea. Dărâmăturile au astupat intrarea. Dar unchiul
totuşi mi-a arătat-o…
— Ştii, în clipa ultimei despărţiri ne-am întrebat: n-ar fi bine să ne aruncăm în fântână? Nu ne-ar fi căutat
nimeni acolo, şi am fi rămas pentru vecie împreună… Pentru că, dragul meu, a fost o dragoste nebună… Îşi şterse
ochii şi continuă: Am ţinut la el mult, foarte mult, şi cred că şi el a ţinut puţin la mine de vreme ce n-a uitat nimic!
Numai că el era ofiţer sărac, iau eu, din nefericire, bogată. Bogată şi rudă cu doi generali. Ne-au despărţit… Poate
că am fost prea virtuoşi… Dar, gata! adăugă bătrâna râzând printre lacrimi. Asta o pot mărturisi numai femeile care
ajung ca mine, să treacă de şaptezeci de ani… Oftă şi îşi duse din nou sticluţa cu săruri la nas. După ce-şi reveni,
continuă: Se săvârşesc multe crime în lumea asta, dar cred că cea mai mare este să ucizi dragostea! Au trecut atâţia
ani de atunci, mai bine de o jumătate de veac, şi toate s-au dus, şi averea, şi titlul, şi tinereţea, şi fericirea… Numai
părerea de rău n-a trecut, şi a rămas, crede-mă, tot atât de vie, ca şi cum toate s-ar fi petrecut ieri. Ah, dacă n-ar fi
credinţa în altă lume, unde se spune că sunt răsplătite toate suferinţele de aici, cine ştie dacă omul nu şi-ar blestema
viaţa, viaţa şi toate convenienţele ei! … Dar dumneata n-ai cum să înţelegi, pentru că generaţia voastră, dacă are
mintea mai ageră, are în schimb inima mai rece ca a noastră…
Wokulski stătea cu ochii plecaţi. Simţea că se înăbuşă, îşi înfipsese unghiile în palme, hotărât să plece cât
mai repede, ca să nu mai asculte poveştile bătrânei, care-i deschideau răni din cele mai dureroase.
— Dar el, spune-mi, are bietul vreo piatră la mormânt? îl întrebă ea peste o clipă.
Wokulski roşi. Nu-i trecuse niciodată prin cap gândul că morţii ar avea nevoie de ceva mai mult decât un
strat de pământ deasupra.
— N-are! şopti bătrâna, văzându-i tulburarea. Nu mă mir de tine, fiule, că nu te-ai gândit la o piatră funerară,
dar îmi pare rău că eu l-am uitat…
Căzu pe gânduri. Apoi, punându-şi deodată mâna descărnată şi tremurândă pe umărul lui, zise încet:
— Am o rugăminte… Făgăduieşte-mi că o vei îndeplini…
— Făgăduiesc! răspunse Wokulski.
— Dă-mi voie să-i ridic o piatră funerară! Dar fiindcă eu nu mă pot duce până acolo, am să te rog să mă
înlocuieşti. Ia de aici un pietrar, pune-l să cioplească piatra aceea – ştii care, piatra pe care am stat acolo sus, lângă
castel – şi aşază jumătate din ea pe mormântul lui. Plăteşte-i oricât va cere, iar eu îţi voi înapoia banii, împreună cu
gratitudinea mea nemărginită. Vrei?
— Da.
— Bine. Îţi mulţumesc… Cred că îi va fi mai uşor să zacă sub o piatră care ne-a auzit şoaptele şi care ne-a
văzut lacrimile. Ah, mi se rupe inima când îmi aduc aminte de tot ce-a fost… Ştii ce trebuie să scrii? Când ne-am
despărţit, mi-a lăsat câteva strofe din Mickiewicz. Sunt sigură că le cunoşti:
Ca umbra, mai lungă când cade de departe, Mai larg rostogolind cerul durerii, Tot astfel amintirea-mi cu cât
se-ndepărtează Să-ţi prindă sufletul în vălu-i gros…
O, cât este de adevărat! … Şi fântâna, care ar fi trebuit să ne unească, aş vrea s-o prăznuiesc într-un fel…
Wokulski se cutremură, cu privirile pierdute în gol.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă bătrâna.
— Nimic! făcu el surâzând. M-a privit moartea în ochi.
— Mie îmi dă târcoale, fiindcă sunt bătrână, şi nu-i de mirare deci că o văd şi cei din jurul meu. Spune-mi, o
să faci ce te-am rugat?
— Da.
— Să vii pe la mine după sărbători. Dar… să vii des! Poate că o să te cam plictiseşti un pic, dar în schimb,
chiar aşa neputincioasă cum sunt, s-ar putea să-ţi fiu de vreun folos. Ei, şi acum du-te jos, du-te…
Wokulski îi sărută mâna, ea îl sărută de câteva ori pe frunte, apoi apăsă pe sonerie. Intră lacheul.
— Condu-l pe domnul Wokulski în salon!
Wokulski era ameţit. Nu ştia nici unde se duce, nici ce discutase cu bătrâna doamnă Zaslawska. Simţea doar
că se află într-un labirint nesfârşit, cu portrete străvechi, cu paşi înfundaţi şi miresme nedesluşite. Era înconjurat de
mobile scumpe, de oameni afabili, cum nu visase niciodată să întâlnească, şi deasupra tuturor pluteau, ca un poem,
amintirile bătrânei aristocrate, străbătute de suspine şi de lacrimi… „Ce lume e asta? … Ce lume? …”
Şi totuşi simţea că-i lipseşte ceva. Voia s-o mai vadă o dată pe domnişoara Isabela… „Mă duc în salon…”
Lacheul deschise uşa salonului, şi din nou toate capetele se întoarseră spre el. Conversaţiile se potoliră, ca
freamătul unui stol de păsări după ce-şi iau zborul. După o clipă de tăcere, ochii tuturor se îndreptară spre Wokulski.
Dar el, fără să vadă pe nimeni, căuta cu privirea înfrigurată rochia albastră… „Nu-i aici!”
— Poftim! nici nu vă bagă în seamă! … şopti, râzând, bătrânul cu favoriţi cărunţi.
„Desigur că-i în salonul celălalt.”
O zări pe contesă şi se apropie de ea.
— Aţi terminat conversaţia? Nu-i aşa că doamna Zaslawska e o persoană simpatică? … Ai în ea o bună
prietenă, dar nu mai bună decât îţi sunt eu! Stai să te prezint… Domnul Wokulski…
Se adresase doamnei cu briliante.
— Eu trec direct la afacerea care mă interesează, rosti doamna cu briliante, uitându-se la el de sus. Orfanele
noastre au nevoie de câteva suluri de pânză…
Contesa roşi uşor.
— Numai de câteva? … făcu Wokulski, uitându-se la briliantele doamnei, care reprezentau valoarea a
câtorva sute de bucăţi din pânza cea mai fină. După sărbători, adăuga el, voi avea onoarea să vă trimit pânza pe
adresa doamnei contese!
Se înclină ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun.
— Vrei să ne părăseşti? îl întrebă contesa, încurcată.
— Ce impertinent! şopti doamna cu briliante la urechea vecinei sale cu pene de struţ.
— Vă las, doamnă contesă, şi vă mulţumesc pentru onoarea pe care aţi binevoit să mi-o faceţi! … zise
Wokulski, sărutând mâna amfitrioanei…
— La revedere, domnule Wokulski, pe curând, nu? … Mai avem multe chestiuni de rezolvat împreună…
Domnişoara Isabela nu era nici în salonul al doilea. Wokulski simţi cum îl cuprinde neliniştea.
„Oricum, trebuie s-o mai văd… Cine ştie când ne vom mai întâlni în astfel de condiţii…”
— A, te-am găsit! exclamă prinţul. Acum ştiu ce complot aţi pus la cale cu Lęcki! O societate pentru
comerţul cu Răsăritul! Minunată idee! Trebuie să mă primiţi şi pe mine în combinaţie! Să ne cunoaştem mai
îndeaproape…
Văzând că Wokulski tace, adăugă:
— Nu-i aşa că sunt plictisitor? Dar nu face nimic, trebuie să te apropii de noi, dumneata şi toţi cei ce-ţi
seamănă, ca să fim laolaltă! Firmele voastre sunt şi de nişte blazoane; iar blazoanele noastre sunt ca nişte firme, care
garantează corectitudinea în conducerea afacerilor…
Îşi strânseră mâinile. Wokulski răspunse ceva dar ce… nu înţelese nici el. Era tot mai neliniştit. O căutase în
zadar pe Isabela.
„O fi mai departe!” îşi spuse el şi, cu teama în suflet, porni spre ultimul salon.
Aici, domnul Lęcki îl luă de braţ, neobişnuit de afabil.
— Pleci aşa repede? Ei, atunci, la revedere, dragul meu! După sărbători vom ţine prima şedinţă la mine şi,
cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe!
„Nu-i nici aici!” îşi zise Wokulski, luându-şi rămas bun de la domnul Tomasz.
— Ştii, îi şopti Lşeki, ai făcut o impresie extraordinară! Contesa nu mai poate de bucurie, iar prinţul nu
vorbeşte decât de dumneata… Şi, în plus, întâmplarea cu doamna Zaslawska. Da… E minunat! … Nici nu s-ar fi
putut visa o situaţie mai favorabilă…
Wokulski ajunse în prag. Îşi roti încă o dată privirea sticloasă prin salon, apoi ieşi deznădăjduit.
„Poate că s-ar fi cuvenit să mă întorc şi să-mi iau rămas bun de la ea… Doar a ţinut locul amfitrioanei…”
gândi el, coborând încet scările.
Deodată tresări; auzise foşnetul unei rochii pe galerie!
„Ea e! …”
Întoarse capul şi o zări pe doamna cu briliante!
Cineva îi ţinu paltonul. Ieşi în stradă târşindu-şi paşii ca un om beat.
„Ce-mi pasă de situaţia mea strălucită dacă n-o am pe ea?”
 — Trăsura domnului Wokulski! strigă din gang portarul, strângând cu respect bancnota de trei ruble.
Ochii lui înroşiţi şi vocea puţin răguşită dovedeau că-şi găsise timp, cu toată slujba trudnică, să sărbătorească
aşa cum se cuvine prima zi de Paşti.
— Trăsura domnului Wokulski! … Trăsura lui Wokulski! … Wokulski la scară! repetară vizitiii.
Prin mijlocul aleii treceau două şiruri de droşti şi de echipaje spre palatul Belvedere şi înapoi. Dintr-o trăsură
îl salută cineva.
— Bună seara! şopti Wokulski înroşindu-se.
Era un cunoscut, negustor ca şi el…
Când sosi trăsura, dădu să se urce, apoi se răzgândi:
— Du-te acasă! îi spuse vizitiului, dându-i un bacşiş.
Trăsura porni spre oraş. Wokulski se pierdu în şirul celorlalţi trecători şi se îndreptă spre piaţa Ujazdowska.
Mergea agale, uitându-se la oamenii din trăsuri. Pe mulţi îi cunoştea personal. Iată-l pe curelarul care-i furnizează
articole de piele: se plimbă cu soţia lui, o femeie grasă ca un butoi de zahăr, şi cu fiica lui, o adevărată frumuseţe, cu
care voiau să-l însoare. Iată-l pe fiul măcelarului care furniza pe vremuri mezeluri lui Hopfer. Iată-l şi pe dulgherul
acela care izbutise să se căpătuiască, însoţit de numeroasa lui familie. După el, văduva proprietarului unei distilerii,
o femeie bogată, care ar fi fost de asemenea dispusă să-şi ofere mâna lui Wokulski. Dincoace un tăbăcar, dincolo
doi funcţionari comerciali, mai departe un croitor, un antreprenor de binale, un bijutier, un brutar şi, în sfârşit,
concurentul lui, un negustor de galanterie, într-o trăsură de piaţă.
Cei mai mulţi nu-l observară. Unii însă îl vedeau şi îl salutau, dar erau şi dintre aceia care, zărindu-l, evitau
să-l salute, ba chiar zâmbeau duşmănos. Din toată mulţimea aceasta de comercianţi, industriaşi şi meseriaşi, unii
egali cu el ca poziţie socială, alţii mai bogaţi decât el şi cunoscuţi de mai multă vreme în Varşovia, numai el fusese
în ziua aceea invitat la contesă. Niciunul, numai el! … „Am un noroc nemaipomenit! În şase luni mi-am mărit
averea de câteva ori, şi peste doi-trei ani o să am un milion… Ba chiar mai curând… Încă de pe acum am acces în
saloane. Ce-o să fie peste un an? … Pe unii dintre cei cu care am stat de vorbă, cu câteva minute mai înainte, acum
şaptesprezece ani ar fi trebuit să-i servesc în magazin, şi dacă nu s-a întâmplat aşa, e datorită faptului că nu mi-au
călcat pragul. De la cămăruţa din fundul prăvăliei şi până la salonul contesei e un salt uriaş… Dar nu fac oare salturi
prea mari?” se întrebă el cu o teamă tainică în suflet.
Ajunse în marea piaţă Ujazdowska. Aici, în partea de miazăzi, aveau loc serbările populare. Un amestec de
sunete de flaşnetă, şi de trompete, cu zarva a peste zece mii de oameni, îl cuprinse ca valurile unui puhoi în plină
revărsare. Vedea ca în palmă un lung şir de bărci care se balansau ca nişte pendule imense într-o mişcare plină de
avânt. Vedea căluşeii care se învârteau, nebuneşte, cu acoperişurile lor colorate. Vedea apoi barăcile verzi, roşii şi
galbene, având pictate pe faţadă imagini monstruoase; pe un podium la intrare, apăreau paiaţe îmbrăcate bătător la
ochi sau păpuşi uriaşe. În mijlocul pieţei se aflau doi stâlpi înalţi, pe care se căţărau cei ce voiau să câştige un frac
sau un ceasornic de câteva ruble…
Iar prin toată mizeria şi murdăria asta roia mulţimea înveselită.
Wokulski îşi aduse aminte de anii copilăriei. Cu ce poftă înghiţea el, flămând, chifla cu cârnăciori. Cum îşi
mai închipuia el, în căluşei, că-i un adevărat luptător! Cât era de încântat când îşi făcea vânt şi se urca cu barca până
sus! Şi ce plăcut e să te gândeşti că astăzi nu faci nimic, că mâine nu vei face nimic, şi că tot anul nu vei face nimic!
Cu ce se poate compara liniştea dată de gândul că te culci astă-seară la 10, iar mâine, dacă vrei, poţi să te scoli tot la
10, după douăsprezece ore de somn neîntrerupt?
„Eu am fost copilul acela, eu? … se întrebă el, mirat. Pe mine mă bucurau fleacurile pentru care simt astăzi
numai dispreţ? … Mă înconjoară mii de oameni săraci, dar plini de voioşie, iar eu, bogatul, ce am? … Nelinişte şi
plictis, plictis şi nelinişte… Şi tocmai acum, când aş putea să am ceea ce am râvnit odată, n-am nimic, pentru ca
dorinţele mele de odinioară s-au stins. Şi cât am crezut în norocul meu!”
În clipa aceea, cineva din mulţime scoase un strigăt, şi Wokulski, tresărind, se uită spre vârful stâlpului unde
apăruse un om.
„Iată triumfătorul! …” îşi zise el, abia ţinându-şi echilibrul din cauza celor care se îmbulzeau peste el,
alergând, aplaudând, strigând eroului „trăiască”, arătându-l cu degetul şi întrebându-l cum îl cheamă. Ai fi zis că
omul, câştigătorul fracului, va fi purtat pe braţe până în oraş, când, deodată, entuziasmul se potoli. Mulţimea se
domoli, tălăzuirea ei încetă, strigătele slăbiră, până se stinseră cu totul. Triumfătorul de o clipă coborî, iar peste
câteva minute fu uitat de toată lumea.
 — Ar trebui să iau aminte… şopti Wokulski, ştergându-şi fruntea îmbrobonată.
Piaţa şi mulţimea aceea care petrecea atât de zgomotos îl dezgustară. Se întoarse în oraş.
Pe bulevard continuau să treacă trăsuri şi echipaje.
Într-una din ele Wokulski zări o rochie albastră.
„Domnişoara Isabela? …”
Inima începu să-i bată nebuneşte.
„Nu, nu-i ea!”
După câteva sute de paşi zări o femeie frumoasă, cu mişcări distinse.
„Ea? … Nu! Cum să fie ea?”
Străbătu aşa tot bulevardul, piaţa Alekxandr şi strada Nowy Swiat, încercând mereu s-o zărească şi
rămânând mereu dezamăgit.
„Asta e fericirea mea! Nu doresc ce-aş putea avea, ci mă zbat pentru ceea ce nu am. Prin urmare, asta-i
fericirea… Cine ştie dacă moartea e chiar atât de rea cum şi-o închipuie oamenii…”
Şi pentru prima oară în viaţă simţi nevoia unui somn greu, fără sfârşit, netulburat nici de dorinţe, nici de
speranţe.
În acest timp, domnişoara Isabela, sosind acasă, o strigă încă din vestibul pe domnişoara Florentyna.
— Ştii? A fost la recepţie!
— Cine?
— Wokulski…
— De ce să nu fie dacă a fost invitat?! răspunse domnişoara Florentyna.
— Ce îndrăzneală… Nemaipomenit! Şi, imaginează-ţi, mătuşa e încântată, prinţul aproape că-i sare de gât,
şi toţi în cor îi ridică osanale! … Tu ce zici de toate astea?
Domnişoara Florentyna surâse trist.
— Ce să zic? E eroul sezonului… Astă-iarnă eroul a fost domnul Kazimierz, iar acum vreo zece ani… eu!
adaugă ea încet.
— Bine, dar nu te gândeşti ce este el în fond? Un negustor… un negustor!
— Scumpa mea Bela, îi răspunse domnişoara Florentyna. Îmi amintesc că într-o vreme lumea noastră a fost
entuziasmată şi de un saltimbanc! O să treacă şi asta.
— Mi-e frică de el, mi-e frică! şopti domnişoara Isabela.
X.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„… AŞADAR, AVEM O ÎNTREPRINdere nouă: cinci vitrine, două magazine, şapte vânzători şi un portar.
Mai avem şi o trăsură sclipitoare, ca o gheată bine lustruită, o pereche de cai roibi, un vizitiu şi un lacheu în livrea.
Şi cu astea toate ne-am pricopsit la începutul lunii mai, când Anglia, Austria şi chiar Turcia deşi zdruncinată – se
înarmau de zor.
— Scumpul meu Stas, i-am spus eu lui Wokulski, toţi negustorii râd de noi văzând că investim atât într-o
vreme aşa de nesigură!
— Iubite Ignaś, mi-a răspuns Wokulski, şi noi o să râdem de toţi negustorii când vom ajunge să trăim
timpuri mai sigure. Astăzi e vremea afacerilor!
— Bine, dar izbucnirea războiului european atârnă de un fir de păr! Şi atunci fără doar şi poate că ne
aşteaptă falimentul!
— Toată povestea asta cu războiul nu-i decât o glumă! mi-a răspuns Stas. Zarva se va potoli peste câteva
luni, iar noi, între timp, îi vom lăsa în urmă pe toţi concurenţii noştri!
Şi uite că războiul n-a izbucnit! … În magazinul nostru e forfotă ca la lăsata secului, în depozite intră şi ies
mărfurile ca la moară, şi banii curg în casă de parcă ar fi pleavă. Cine nu l-ar cunoaşte pe Stas, ar spune că-i un om
de afaceri genial; dar eu îl cunosc şi mă întreb tot mai des ce rost au toate astea! … Warum hast du denn das getan?
…19
E drept că şi eu am fost întrebat la fel. Să fiu oare atât de bătrân, ca răposata Grossmutter 20, şi să nu înţeleg
nici spiritul vremii, nici intenţiile unor oameni mai tineri? Ehe! Lucrurile nu stau chiar atât de rău…
Îmi amintesc că în ziua în care Ludovic-Napoleon (viitorul împărat Napoleon al III-lea) a fugit din
închisoare – asta s-a petrecut în 1846 – a fost zarvă mare în Europa întreagă. Nimeni nu ştia ce va urma, dar toţi
oamenii cu scaun la cap se pregăteau pentru orice eventualitate, iar unchiul Raczek (se însurase între timp cu mătuşa
mea) repeta într-una:
— V-am spus eu că Bonaparte o să iasă din nou la suprafaţă şi că o să le arate el! Partea proastă e că m-au
cam lăsat picioarele…
Anii 1846 şi 1847 au fost ani de mare fierbere. Apăreau tot felul de gazete, în schimb dispăreau unii oameni.
Uneori îmi spuneam: n-o fi sosit oare clipa să-mi arunc şi eu privirile spre lumea largă? Seara, după închiderea
prăvăliei, cuprins de şovăieli şi nelinişte, mă duceam la unchiul Raczek, îi povesteam ce mă doare şi-l rugam ca pe
un părinte să-mi dea un sfat. Şi unchiul, lovindu-se cu pumnul în genunchiul bolnav, îmi răspundea:
— Uite, am să-ţi dau un sfat părintesc. Dacă vrei, du-te, dacă nu, rămâi! …
În februarie 1848 – între timp Ludovic ajunsese la Paris – tata, Dumnezeu să-l ierte, mi-a apărut într-o
noapte în vis. Se făcea că era aşa cum fusese în coşciug, cu haina închisă până la gât, cu ţinta în ureche şi cu mustaţa
în furculiţă (îl gătise domnul Domański, ca să nu se înfăţişeze oricum în faţa judecăţii divine). A apărut iu uşa odăii
din faţa cămăruţei mele şi mi-a spus doar atât: „Ţine minte, fiule, ce te-am povăţuit…” „Visu-i fum, credinţa-i în
Dumnezeu”, mi-am zis eu în gând vreo câteva zile în şir, dar mă săturasem ca de mere acre de prăvălie. Nici
Malgorzata Pfeifer, Dumnezeu s-o ierte, nu mă mai atrăgea, iar de viaţa în casa din Podwale mi se făcuse o lehamite
de-mi venea să înnebunesc! Atunci m-am dus iar la unchiul Raczek, după sfat.
Îmi aduc aminte bine de tot cum a fost… Stătea culcat în pat, sub pilota mătuşii mele, şi bea un ceai fierbinte
de ierburi, ca să transpire. Când i-am spus despre ce-i vorba, a zis:
— Uite, am să-ţi dau un sfat, ca un părinte. Vrei, du-te, nu vrei, rămâi! Eu, dacă n-aş fi avut ticăloasele astea
de picioare, de mult aş fi plecat. Şi mătuşa-ta, drept să-ţi spun (coborî glasul), e atât de limbută, încât mai bucuros aş
asculta tunurile austriece decât bombănelile ei! Ce-mi ajută cu frecţiile, strică cu trăncăneala… Dar bani ai? m-a
întrebat el peste o clipă.
— Aş putea face rost de câteva sute de zloţi.
Unchiul Raczek mi-a poruncit să închid uşa (mătuşa nu era acasă) şi, vârând mâna sub pernă, a scos o cheie.
— Ia-o, a zis, şi deschide cufărul ăla de piele. Vezi că în dreapta e o cutiuţă, şi în cutiuţă o pungă cu bani. Dă
-mi-o…
Am scos o pungă grea, doldora de bani. Unchiul Raczek a luat-o în mână şi, oftând, mi-a numărat
cincisprezece napoleoni.
— Ţine banii, ăştia să-i ai de drum. Ţi-aş da mai mult, dar trebuie să-i las ceva şi babei, ca la nevoie să-şi
poată face rost de alt bărbat…
Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. Unchiul se ridică într-un cot şi, întorcându-mă cu faţa spre lumânare, îmi
şopti:
— Lasă-mă să mă uit la tine… Pentru că, ştii şi tu, puţini se mai întorc de la balul ăsta… Şi eu nu sunt ca
ăştia din ziua de azi. Supărarea, îţi spun drept, o să mă dea gata…
Întorcându-mă în prăvălie, cu toate că era târziu, am stat de vorbă cu Jan Mincel şi i-am mulţumit de slujbă
şi de ocrotire. Şi cum de un an de zile tot discutasem despre asta, iar el mă îndemnase de fiecare dată să pornesc la
luptă împotriva nemţilor, crezusem că plecarea mea o să-l bucure în mod deosebit. Când colo, Mincel s-a întristat. A
doua zi mi-a dat banii care mi se cuveneau, mi-a dat chiar şi ceva pe deasupra şi mi-a făgăduit să vadă de aşternutul
şi cufărul meu, bineînţeles dacă o fi şi-o fi să mă mai întorc. Nu mai era furios de loc şi n-a strigat ca altă dată:
„Ehei! … le-aş arăta eu, dacă n-aş avea prăvălie! …”
Când însă, la 10 seara, îmbrăcat într-un cojocel scurt şi încălţat cu bocanci, l-am îmbrăţişat şi am pus mâna
pe clanţa uşii pentru a ieşi din odaia în care locuisem împreună atâţia ani, s-a petrecut cu el un lucru ciudat. S-a
ridicat brusc de pe scaun, şi, încrucişându-şi braţele, a răcnit:
— Porcule! Unde te duci?
Apoi s-a trântit pe patul meu şi a început să plângă în hohote, ca un copil.
Am fugit. Pe coridorul luminat slab de un felinar cu ulei cineva mi-a aţinut calea. Am tresărit. Era August
Katz, îmbrăcat aşa cum se cuvine să fii îmbrăcat în luna martie când porneşti la drum.
— August, ce faci aici? l-am întrebat.
— Te aşteptam!
 Am crezut că vrea să mă conducă şi am mers până în piaţa Grzybowska, tăcuţi, deoarece Katz nu prea avea
obiceiul să vorbească. Căruţa unui evreu cu care trebuia să pornesc la drum era gata. L-am sărutat pe Katz, m-a
sărutat şi el pe mine şi m-am urcat în căruţă… El… după mine!
— Merg şi eu! a zis.
Apoi, când am trecut de strada Milosna, a adăugat:
— E tare a dracului banca asta, iar căruţa zdruncină de nu-i rost să dormi…
Călătoria noastră a ţinut neaşteptat de mult, adică până în octombrie 1849; îţi mai aminteşti, Katz, prietene?
Îţi mai aduci aminte de nesfârşitele noastre, marşuri prin arşiţă, de apa băută din băltoace sau de drumul acela prin
mocirlă, când ne-am udat încărcătoarele? Mai ţii minte nopţile petrecute prin păduri sau pe câmp, când ne furam
unul altuia raniţa de sub cap şi ne trăgeam pe furiş paltonul cu care ne înveleam? Şi-ţi mai aduci aminte de cartofii
cu slănină pe care i-am gătit pe furiş cu alţi doi camarazi, ca să nu ne afle detaşamentul? De atunci până azi am
mâncat de-atâtea ori cartofi, dar niciodată nu mi s-au părut atât de gustoşi! Le simt şi acum mirosul, aburii calzi care
ieşeau din oală, şi te văd pe tine, Katz, pe tine, care, pentru a nu pierde vremea, îţi spuneai în acelaşi timp
rugăciunea, mâncai şi îţi aprindeai pipa la focul din vatră.
Ei, Katz, dacă în cer nu există nici infanterie maghiară, nici cartofi, degeaba te-ai grăbit să porneşti într-
acolo! …
Dar mai ţii minte bătălia aceea în câmp deschis, pe care o dorisem atâta în clipele de repaos, după ciocnirile
de franctirori? N-am s-o uit nici în mormânt, iar dacă vreodată Domnul-Dumnezeu m-o întreba: „De ce ai trăit pe
lume? …” am să-i răspund că pentru ziua aceea am trăit. Numai tu mă înţelegi, Katz, pentru că toate astea le-am
trăit împreună. Şi când te gândeşti că la început ţi se părea că nu se întâmplă nimic…
Brigada noastră se concentrase cu o zi şi jumătate înainte lângă un sat unguresc. Nu mai ţin minte cum îi
zicea, dar am fost sărbătoriţi de-ţi era mai mare dragul. Era atâta vin – ce-i drept, nu prea grozav – că te puteai
îmbăta turtă, iar de carne de porc şi de papricaş aproape că ni se acrise! Nici nu ne mai venea să punem gura pe ele,
cu condiţia, bineînţeles, să avem altceva. Şi ce muzică! Dar ce fetişcane! … Ţiganii cântau straşnic, iar unguroaicele
luau foc ca praful de puşcă! Se învârteau de colo-colo lighioanele, şi cu toate că nu erau decât vreo douăzeci cu
toatele, atmosfera se înfierbântase într-atât, încât ai noştri au înţepat cu lăncile şi au tăiat cu săbiile vreo trei ţărani;
ţăranii nu s-au lăsat nici ei mai prejos şi ne-au ucis cu bâtele un husar.
Dumnezeu ştie cum s-ar fi terminat petrecerea asta începută atât de frumos dacă. Tocmai când era balamucul
în toi, n-ar fi sosit la statul-major un nobil într-o trăsură trasă de patru cai înspumaţi. Peste câteva clipe se răspândi
printre soldaţi ştirea că în apropiere se aflau numeroase detaşamente de austrieci; trompetele sunară adunarea, şi
vălmăşagul se potoli. Unguroaicele dispărură, iar în rândurile soldaţilor începură să umble tot felul de zvonuri
despre bătălia cea mare care se pregătea.
— În sfârşit! … mi-ai spus tu.
În noaptea aceea am înaintat o milă, iar în ziua următoare am mai făcut una. Ştafetele treceau repede, la
interval de câteva ceasuri, iar mai târziu, în fiecare oră, ceea ce însemna că statul nostru major se afla prin apropiere
şi că se pregătea ceva grozav.
În noaptea următoare am dormit sub cerul liber, fără să ne mai aşezăm puştile în piramide. În zori începu
înaintarea: un escadron de cavalerie cu două tunuri uşoare, apoi batalionul nostru, şi la urmă brigada întreagă,
însoţită de artilerie şi chesoane, cu patrule puternice pe flancuri. Ştafetele soseau în grabă la fiecare jumătate de oră.
Când a răsărit soarele, am văzut lângă drum primele urme lăsate de inamic: paie răvăşite, vetre stinse şi
cocioabe dărâmate. Apoi am întâlnit grupuri tot mai numeroase de refugiaţi: nobili cu familiile lor, preoţi de diferite
confesiuni şi, în sfârşit, ţărani şi ţigani. Pe feţele tuturor se citea spaima şi mai toţi strigau ceva pe ungureşte, arătând
cu mâinile înapoi.
Era aproape 7 când dinspre sud-vest am auzit primele bubuituri de tun. Printre rânduri a trecut un val de
şoapte:
— Oho! începe…
— Nu! Ăsta-i doar semnalul…
S-a auzit din nou două bubuituri, urmate de alte două. Escadronul din faţa noastră s-a oprit; două tunuri şi
două chesoane înaintau în galop. Câţiva călăreţi se îndreptară spre un deal apropiat. Ne-am oprit, şi câteva clipe a
domnit o tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi galopul iepei sure cu care aghiotantul încerca să ne ajungă din
urmă. Iapa a trecut în goana mare pe lângă noi şi-a ajuns la husari, fornăind, aproape atingând pământul cu
pântecele.
De data asta s-au auzit, şi de undeva din apropiere, şi de mai departe, vreo cincisprezece tunuri. Trăgeau pe
rând, şi fiecare bubuitură se auzea limpede de tot.
— Încearcă să repereze distanţa! ne-a spus bătrânul maior.
— Sunt vreo cincisprezece! a mormăit Katz, care în clipele grele devenea mai vorbăreţ. Cum şi noi avem
vreo douăsprezece, să vezi ce bal o să fie! …
Maiorul s-a întors spre noi, cu calul, şi ne-a surâs pe sub mustăţile cărunte, dar i-am înţeles surâsul numai
după ce am auzit o întreagă gamă de bubuituri. Parcă era cântec de orgă!
— Sunt peste douăzeci, i-am spus lui Katz.
— Măgarii! … a zis, râzând, un căpitan, strunindu-şi calul lângă noi.
Ne-am oprit pe un dâmb înalt, de unde se vedea brigada din urmă. De-a lungul drumului, pe o distanţă de
două, dacă nu chiar de trei verste, se întindea un nor cărămiziu de praf.
— Ce multe trupe! am şoptit eu. Unde o să încapă toţi oamenii ăştia? …
S-au auzit trompetele, şi cele patru companii ale batalionului nostru s-au aşezat în linie, unele lângă altele.
Primele plutoane au început să înainteze; noi am rămas în urmă. Am întors capul şi am văzut că din grosul armatei s
-au desprins încă două batalioane, care s-au îndepărtat de drum şi au luat-o în pas alergător peste câmp, unul la
dreapta, altul la stânga. Într-un sfert de ceas ne-au ajuns, un alt sfert de ceas au stat să se odihnească; apoi am
început să înaintăm toate trei batalioanele alături, în linie.
Între timp canonada se înteţise într-atât, încât se auzeau simultan două şi chiar trei bubuituri. Ba mai rău. Cu
toată larma, auzeam un ecou înăbuşit, un huruit neîntrerupt.
— Câte tunuri sunt, camarade? l-am întrebat în nemţeşte pe subofiţerul care mergea în spatele meu.
— Or fi vreo sută! mi-a răspuns el, dând din cap. Dar servanţii lor îşi cunosc bine meseria. Nu vezi că trag
toate deodată?
Apoi am fost împinşi la o parte, şi peste câteva minute, pe drumul rămas liber, au trecut, la trap, doua
escadroane de husari şi patru tunuri, cu chesoanele lor. Oamenii care mergeau cu mine în rând au început să se
închine: „în numele tatălui, şi al fiului…” Unii au tras câte o duşcă din ploscă…
În stânga, bubuiturile se înteţeau; nu se mai deosebeau exploziile una de alta. Deodată am auzit strigăte în
rândurile din faţă:
— Infanteria! … Infanteria! …
Fără să vreau, am pus mâna pe carabină. Credeam că veneau austriecii. Dar n-am văzut nimic în faţa noastră
decât un dâmb şi câteva tufişuri rare. În schimb, printre bubuiturile tunurilor, de care aproape nu ne mai sinchiseam,
am auzit un fel de răpăit, ca o ploaie torenţială, dar mult mai puternică.
— Bătălia! … a strigat cu glas prelung cineva din front.
O clipă inima mi s-a oprit în piept, nu de frică, ci ca un răspuns la cuvântul „bătălie”, care încă de mic copil
mă impresiona grozav.
În rândurile noastre, deşi eram în marş. S-a produs mişcare. Oamenii se cinsteau cu vin, se uitau la arme, îşi
spuneau că peste vreo jumătate de oră vom intra în foc, şi mai presus de toate îşi băteau joc de austrieci, care pe
atunci aveau numai ghinioane. Cineva a început să fluiere, altul să îngâne încet; se topise până şi gravitatea rigidă a
ofiţerilor, transformându-se într-o camaraderie voioasă. A fost nevoie de comanda: „Atenţie şi linişte!” ca să ne
potolim.
Am tăcut, iar rândurile învălmăşite s-au mai aliniat. Cerul era senin; doar ici-colo, câte un nor alburiu,
încremenit; în tufişurile pe lângă care treceam nu mişca nici o frunzuliţă; deasupra câmpului verde de iarbă fragedă,
ciripitul ciocârliei amuţise speriat. Se auzeau doar paşii grei şi răsuflarea pripită a ostaşilor, uneori zăngănitul
carabinelor care se ciocneau una de alta, sau glasul puternic al maiorului care mergea în capul coloanei vorbind cu
ofiţerii. În stânga, turma tunurilor bubuia, turbată, şi gloanţele curgeau ploaie. Cine n-a văzut şi n-a auzit, frate Katz,
pe un cer senin, o furtună ca asta, nu ştie ce-i muzica! … Îţi aduci aminte ce tulburare ciudată ne cuprinsese? … Nu
era spaimă, ci mai degrabă jale şi curiozitate…
Batalioanele de pe flancuri s-au îndepărtat de noi tot mai mult, până când cei din flancul drept au dispărut
după coline, iar cei din stânga s-au adâncit într-o vale largă, la câteva sute de stânjeni; numai din când în când se
mai vedea sclipind valul de baionete. Husarii şi tunurile, precum şi rezerva care venea în urma lor au dispărut
undeva, şi batalionul nostru a coborât singur o colină, spre a se urca pe alta şi mai înaltă. Din când în când, din faţă,
din spate sau de pe flancuri, venea în goană câte un călăreţ cu un ordin, scris sau verbal, pentru maior. Mare minune
cum de nu-l apucau ameţelile pe maior cu atâtea ordine!
În sfârşit, aproape de ora 9, am ajuns la ultima colină, acoperită de tufe dese. O comandă nouă, şi plutoanele
care mergeau în flanc, au luat formaţia în linie. Când ne-am apropiat de creastă, ni s-a comandat să luăm poziţia în
genunchi.
Atunci (îţi mai aminteşti, Katz?), Kratochwil, care îngenunchease în faţa noastră, şi-a vârât capul printre doi
pini tineri şi a şoptit:
— Uitaţi-vă, băieţi! …
De la poalele colinei, spre sud, până departe, în zare, se desfăşura câmpia, iar pe întinsul ei – ca un fluviu – o
panglică albă, largă de câţiva zeci de paşi: era şoseaua!
— Tiraliorii! a rostit bătrânul subofiţer.
Pe cele două părţi ale drumului se vedeau câţiva nori negri şi vreo cincisprezece norişori albi, care pluteau
deasupra pământului.
— Sunt bateriile! Dincolo ard satele… ne-a explicat subofiţerul.
Dacă te-ai fi uitat mai bine, ai fi văzut din loc în loc, de o parte şi de alta a liniei, dungi de fum, pete
dreptunghiulare, negre de partea stângă, albe de partea dreaptă, ca nişte arici mari cu ţepi lucioşi.
— Sunt regimentele noastre, iar dincolo, regimentele austriece… ne-a lămurit subofiţerul. Da, da! Nici cei
din statul-major n-ar putea să-i vadă mai bine!
Dinspre fluviul acela lung de fum ajungeau până la noi plesniturile neîntrerupte ale împuşcăturilor, iar în
norii ceilalţi, albi, se auzea tunetul bubuiturilor. Era într-adevăr ca o adevărată furtună.
— Phi! ai spus atunci, Katz. Asta să fie oare bătălia? … Mi-a fost frică degeaba.
— Mai aşteaptă puţin! a mormăit subofiţerul.
— Pregătiţi armele! … s-a auzit printre rânduri.
În genunchi, am început să ne scoatem şi să ne desfacem patrontaşele.
Se auzea zgomotul vergelelor de oţel şi ţăcănitul trăgacelor… Am turnat pulbere în ţeavă, şi iar ne-a învăluit
tăcerea.
În faţa noastră, cam la o verstă, erau două coline, între ele, un drumeag. Am văzut atunci cum pe fondul
galben apăruseră nişte puncte albe care alcătuiră o linie, apoi o dată. În acelaşi timp, dintr-o viroagă aflată la câteva
sute de paşi de noi au ieşit nişte soldaţi în uniforme stacojii, mergând în coloană. În clipa aceea, în dreapta a bubuit
un tun, şi deasupra detaşamentului alb, austriac, a apărut un nouraş cenuşiu de fum. După câteva minute de linişte s-
a auzit o altă bubuitură, şi nouraşul a apărut din nou deasupra austriecilor. Încă o jumătate de minut, o altă
bubuitură, şi iar un nouraş…
— Herrgott 21 a strigat bătrânul subofiţer. Cum mai trag ai noştri… Generalul Bem comandă de parcă ar-fi
drac, nu om!
Din clipa aceea, bubuiturile artileriei noastre s-au ţinut lanţ, de se cutremura pământul, dar pata albă de
deasupra drumului creştea mereu. În acelaşi timp, pe colina din faţă a lucit un nouraş, şi o ghiulea a zburat şuierând
spre bateria noastră. Al doilea nouraş… al treilea… al patrulea…
— Se pricep şi ei, ticăloşii! … a mormăit subofiţerul.
— Batalion! … înainte, marş! … Companii! … înainte, marş! a strigat cu glas puternic maiorul nostru.
— Pluton… înainte, marş! … repetau ofiţerii pe toate glasurile.
Şi din nou am schimbat formaţia. Patru plutoane din mijloc au rămas în urmă, iar patru au mers înainte, la
dreapta şi la stânga.
Ne-am potrivit raniţele şi ne-am luat armele, fiecare după placul lui.
— Aşa, băieţi! a strigat atunci tu, Katz.
În clipa aceea o ghiulea a trecut pe deasupra noastră şi a explodat cu mare zgomot undeva în spate. Atunci
mi-a venit deodată o idee năstruşnică. Oare bătăliile nu erau nişte comedii zgomotoase, pe care armatele le jucau
fără a-şi face nici un rău? … Pentru că ceea ce se petrecea în faţa ochilor mei era un spectacol minunat, şi câtuşi de
puţin înfricoşător.
Am coborât dealul; de la baterie a venit în goană un husar, aducându-ne ştirea că unul din tunurile noastre
fusese scos din luptă. În aceeaşi clipă, în stânga a căzut o ghiulea care a pătruns în pământ fără să explodeze.
 — Încep să ne scarmene! a mormăit bătrânul subofiţer.
A doua ghiulea s-a spart deasupra capetelor noastre, şi o schijă a căzut la picioarele lui Kratochwil, care, deşi
galben la faţă, a început să râdă.
— Oho! … ho! … a strigat cineva din rânduri.
În plutoanele care mergeau în faţa noastră şi la vreo sută de paşi spre stânga s-a produs învălmăşeală; după
ce am mai înaintat puţin, am văzut doi oameni, unul zăcând cu faţa la pământ, întins ca o coardă, celălalt ţinându-se
cu mâinile de burtă şi văitându-se. Am simţit mirosul prafului de puşcă, Katz mi-a spus ceva, dar n-am auzit nimic;
în schimb, am simţit că-mi vâjâie urechea dreaptă. Parcă-mi intrase o picătură de apă în ea.
Subofiţerul a luat-o spre dreapta. Noi, după el! Coloana se desfăşura acum în două linii lungi. La câteva sute
de paşi, în faţă, a apărut un rotocol de fum şi am auzit goarnele, dar n-am înţeles semnalul. Am auzit în schimb
şuierături puternice, deasupra capului şi pe lângă urechea stângă. La câţiva paşi în faţa mea ceva s-a înfipt în
pământ, umplându-mă de ţărână pe faţă şi pe piept. Vecinul meu a dus puşca la ochi şi a tras; alţi doi, din spate, şi-
au sprijinit carabinele chiar în dreapta şi în stânga mea, şi au tras, unul după altul. Asurzit, am tras şi eu… Apoi mi-
am încărcat arma şi am tras din nou. În faţa frontului am întrezărit o carabină căzând, dar era atâta fum, că nu l-am
mai văzut decât pe Katz. Trăgea mereu cu puşca şi arăta ca un smintit; făcuse până şi spume la gură. După aceea
vâjâitul din urechi a devenit atât de puternic încât, până la urmă, n-am mai auzit nimic: nici pocnetele carabinelor,
nici bubuitul tunurilor.
Fumul nu mai era de suportat; voiam să plec de-aici cu orice preţ, numai să scap de el. La început m-am
retras încet, apoi tot mai repede, şi am văzut, uimit, că şi ceilalţi fac la fel. În locul celor două rânduri de trăgători,
am văzut o grămadă de oameni care fugeau.
„Fir-ar al dracului! De ce să fugi? …” mi-am zis, dar am grăbit pasul voiniceşte. Nu mai era fugă, ci galop!
Ne-am oprit la jumătatea colinei, şi de-abia când am ajuns acolo am băgat de seamă că locul nostru pe câmpul de
bătălie era acum ocupat de un alt batalion şi că tunurile trăgeau de pe creastă.
— Rezervele în foc! Înainte, ticăloşilor! … Sunteţi buni să paşteţi porcii, nemernicilor! … strigau ca turbaţi
ofiţerii, negri de fum, aliniindu-se din nou şi izbind cu latul săbiilor în oricine le ieşea în cale.
Maiorul lipsea.
Soldaţii, învălmăşiţi în retragere, şi-au regăsit repede plutoanele, codaşii au fost dibuiţi şi aduşi la locurile
lor, şi batalionul s-a refăcut. Lipseau patruzeci de oameni.
— Unde-or fi? l-am întrebat eu pe subofiţer.
— Ei, unde! Au tulit-o! mi-a răspuns el, posomorât.
N-am îndrăznit să gândesc că erau morţi…
Din vârful colinei coborau doi însoţitori de furgoane; fiecare ducea de căpăstru câte un cal încărcat cu lădiţe.
Subofiţerii noştri au alergat în întâmpinarea lor, şi îndată s-au întors cu pachete de cartuşe. Eu am luat opt, pentru că
atâtea îmi lipseau din cartuşieră; îmi aduc aminte că m-am întrebat ce dracu făcusem cu ele şi unde le pierdusem…
— Ştii? mi-a spus Katz. A trecut de unsprezece!
— Dar tu ştii că am asurzit de tot?
— Eşti un prost… Văd că auzi ce-ţi spun…
— Da, dar tunurile nu le mai aud… Ba da, le aud…
Sforţându-mi auzul, am desluşit bubuitul tunurilor şi ţăcănitul carabinelor. Acum însă toate zgomotele se
contopeau într-un singur huruit care nu era numai asurzitor, ci pur şi simplu te năucea. M-a cuprins un fel de
toropeală.
În faţa noastră, pe vreo jumătate de verstă, se întindea o perdea groasă de fum învolburat, pe care vântul – se
stârnise şi vântul – o sfâşia când şi când. Şi atunci, ca o părere, se zărea un şir lung de picioare sau de căşti, şi lângă
ele, baionetele sclipind. Deasupra lor, ca şi deasupra coloanei noastre, vâjâiau ghiulelele schimbate între bateria
maghiară, care trăgea din spate, şi cea austriacă, răspunzând de pe dealurile din faţă.
Valul de fum care se revărsa pe câmp, spre sud, se tot îngroşa şi se încovoia ca un arc. Acolo unde austriecii
câştigau teren, arcul se apleca mai spre stânga, iar unde înaintau ungurii, mai spre dreapta. În general, fâşia de fum
se încovoia mai mult spre dreapta, ca şi cum ai noştri ar fi respins definitiv pe austrieci. Peste întreaga câmpie s-a
răspândit o pâclă uşoară, azurie.
 Bubuitul, deşi acum mai puternic decât la început, nu mă mai impresiona; pentru a-l auzi, trebuia să-mi
încordez urechea. În schimb, desluşeam foarte limpede ţăcănitul închizătoarelor sau al cocoşului armelor. Un
aghiotant a sosit în goană, goarnele au sunat, şi ofiţerii au început să ţină cuvântări.
— Băieţi! urla din răsputeri locotenentul nostru, care nu demult fugise de la seminar. Ne-am retras, fiindcă
duşmanul era mai numeros decât noi, dar acum îl vom ataca din flanc, prin surprindere; coloana asta, uite, o vedeţi?
… Vom fi sprijiniţi de batalionul al treilea şi de rezerve… Trăiască Ungaria! …
— Dacă-i vorba de trăit, aş vrea să mai trăiesc şi eu… a mormăit Kratochwil.
— Ocolire la dreapta… înainte, marş! …
Am mers aşa câteva minute, apoi am luat-o la stânga şi am coborât spre câmpie, încercând să ajungem în
flancul drept al unităţii care lupta în faţa noastră. Terenul era şi aici accidentat, iar în faţă se vedea, prin ceaţă, un
câmp plin de mărăcini, mărginit de o pădurice.
Deodată am zărit printre mărăcini câţiva norişori de fum, ca şi cum nişte oameni pitiţi acolo ar fi pufăit din
când în când din lulea, şi gloanţele au început să şuiere pe deasupra noastră. M-am gândit atunci că în şuieratul
gloanţelor, atât de cântat de poeţi, nu era nimic poetic, fiind banal, ca orice obiect mort.
Un lanţ de trăgători s-a desprins din coloana noastră şi a luat-o la fugă spre mărăcini. Noi mărşăluiam mai
departe, ca şi cum gloanţele, venind din flanc, nu ne erau sortite nouă.
În clipa aceea, bătrânul subofiţer care mergea în flancul drept fluierând marşul lui Rakoczy a scăpat carabina
din mână, a bătut aerul cu braţele şi s-a rostogolit la pământ, ca un om beat. O clipă i-am zărit faţa; avea casca spartă
în stânga şi o pată roşie pe frunte. Înaintam mereu; în flancul drept era acum un alt subofiţer, un băiat tânăr şi blond.
Ne-am apropiat de unitatea în luptă, şi atunci am văzut un spaţiu gol între fumul infanteriei noastre şi al
austriecilor. În aceeaşi clipă, în spatele coloanei a apărut un şir lung de tunici albe, mărşăluind ca la paradă.
Apoi şirul s-a oprit. A sclipit parcă o panglică de oţel şi am desluşit vreo sută de carabine îndreptate spre noi,
lucioase ca acele noi, înfipte încă în hârtia cu care le cumperi. Apoi a ţâşnit fum şi s-a auzit un zgomot ca de lanţuri.
Deasupra noastră, pe lângă noi zburau stol gloanţele.
— Stăi! … Foc! …
Am tras cât am putut mai repede, dornic să mă ascund cel puţin în fum. Cu tot bubuitul, am auzit în spate un
zgomot, ca de bâtă, lovind în capul cuiva; cineva din spate a căzut, izbindu-se de raniţa mea. M-a cuprins furia şi
disperarea. Simţeam că mor dacă n-am să ucid duşmanul nevăzut. Încărcăm şi trăgeam în neştire, cu carabina puţin
aplecată, fericit la gândul sălbatic că gloanţele mele nu zboară în vânt. Nu mă uitam nici în lături, nici în faţa mea:,
mi-era frică să nu văd vreun mort.
Deodată s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam: în faţă, foarte aproape, s-au auzit tobele. Tobe şi nişte
fluierături înspăimântătoare. La fel, în spatele nostru. Cineva a strigat: „Înainte!”, şi nu ştiu din câte piepturi a
izbucnit un fel de geamăt, sau urlet. Coloana a început să se mişte, la început încet, apoi mai repede, până ce a luat-o
la fugă… Împuşcăturile au încetat; doar ici-colo se mai auzea câte una, răzleaţă… M-am izbit cu pieptul de cineva.
Veneau spre mine din toate părţile. Atunci am început şi eu să împing înainte.
„Împunge-l! …” mi-a urlat Katz la ureche.
Şi s-a năpustit înainte. Neputându-şi face loc în mulţime, a ridicat arma şi a început să dea cu patul puştii în
raniţele camarazilor din faţă.
Până la urmă învălmăşeala a ajuns atât de mare, încât nici loc să răsuflu nu mai aveam. M-am simţit când
ridicat în sus, când lăsat în jos, şi mi-am dat seama abia după un timp că nu stau pe pământ, ci pe un om care mă
ţinea de picior. În clipa aceea mulţimea a început să urle năvălind înainte, iar eu am căzut jos, cu mâna într-o baltă
cleioasă de sânge.
Lângă mine zăcea pe o coastă un ofiţer austriac. Era tânăr şi cu trăsături foarte fine. Se uita la mine cu ochii
lui negri, în care se citea o tristeţe de nedescris.
— Să nu mă calci în picioare! mi-a şoptit, înecat… Şi nemţii sunt oameni…
Apoi şi-a apăsat mâna sub şold, gemând jalnic.
Am fugit după unitate! Ai noştri ajunseseră între timp pe colina unde se aflau bateriile austriece. Căţărându-
mă după ceilalţi, am văzut un tun răsturnat şi un altul cu caii înhămaţi, pe care îl înconjuraseră.
Am ajuns tocmai când se petrecea o scenă neobişnuită. Dintre ai noştri, unii apucaseră tunul de roţi, alţii
trăgeau servantul jos din şa, Katz împungea cu baioneta calul din prima pereche, iar tunarul austriac încerca să-l
lovească în cap cu ştergătorul tunului.
 L-am prins de guler pe tunar şi, printr-o mişcare bruscă, l-am răsturnat la pământ. Katz a vrut să bage
baioneta în el.
— Ce faci, nebunule? am urlat eu, dându-i una peste carabină.
Atunci, înfuriat, Katz s-a năpustit asupra mea, dar un ofiţer care se afla lângă el a întins sabia şi i-a dat
baioneta jos.
— Ce te bagi? … a răcnit Katz, întorcându-se spre el, îndată însă s-a dezmeticit…
Fuseseră luate două tunuri; husarii porniseră în galop după celelalte. Departe, în faţă, ai noştri, câte unul sau
în grupuri, trăgeau în austriecii care se retrăgeau. Din când în când vreun glonte rătăcit şuiera pe deasupra noastră
sau se înfigea în pământ, stârnind un nouraş de praf. Gorniştii sunau prezentarea soldaţilor la unităţi.
Pe la 4 după amiază regimentul nostru s-a regrupat; bătălia se terminase. Numai către apus se auzeau încă
bubuiturile singuratice ale artileriei uşoare – păreau încă ecourile îndepărtate ale unei furtuni care a trecut.
Peste o oră, în diferite puncte ale vastului câmp de bătălie, au început să cânte fanfarele regimentelor. Apoi a
venit în grabă un aghiotant care ne-a felicitat. Gorniştii şi toboşarii au dat semnalul „pentru rugăciune”, ne-am
descoperit, stegarii au fluturat drapelele, şi armata întreagă, cu arma la picior, a mulţumit dumnezeului ungurilor
pentru victoria repurtată.
Încetul cu încetul s-a risipit şi fumul. Acum, până hăt-departe, cât puteai cuprinde cu ochiul, pe iarba călcată
în picioare, zăceau în neorânduială, parcă aruncate ici-colo, un fel de petice de hârtie albă şi roşie. Vreo zece-
cincisprezece căruţe se mişcau încet, iar câţiva oameni încărcau în ele peticele acelea risipite. Căruţele o dată
umplute, prisosul era lăsat pe câmp în voia Domnului.
— Uite la ei pentru ce s-au născut! … a oftat Katz, sprijinit în carabină.
Îl cuprinsese din nou melancolia.
Cred că a fost ultima noastră victorie. De atunci înainte steagurile cu semnul celor „trei râuri” s-au aflat mai
des fugărite de duşman în loc să-l fugărească ele, până ce, în bătălia de la Világos, s-au scuturat de pe prăjini ca
frunzele toamna.
Când Katz a aflat de această ruşine, a aruncat sabia la pământ (ajunsesem între timp amândoi ofiţeri) şi a
spus că singurul glonte pe care-l va mai trage acum va fi în tâmpla sa. Eu, însă, aducându-mi aminte că Napoleon
este în Franţa, i-am dat curaj. Aşa ne-am strecurat până la Komorn.
O lună încheiată am tot aşteptat ajutoare: ba din Ungaria, ba din Franţa, ba din ceruri. În sfârşit, fortăreaţa a
capitulat.
Ţin minte că în ziua aceea Katz s-a tot învârtit pe lângă pulberărie; ochii îi luceau ca în clipa când fusese cât
pe ce să-l împungă cu baioneta pe tunarul căzut la pământ. L-am luat cu alţi camarazi pe sus şi l-am scos din
fortăreaţă, după ai noştri.
— Ce-i cu tine, omule? l-a întrebat cineva. În loc să mergi cu noi în pribegie, vrei să-ţi faci foaie de drum
spre cer? Ei, Katz, băiete, infanteria maghiară nu se lasă şi nu-şi calcă cuvântul chiar dacă l-a dat cui nu trebuia! …
Cinci inşi ne-am despărţit de restul armatei, ne-am rupt săbiile, ne-am îmbrăcat în straie ţărăneşti şi,
ascunzând pistoalele sub haine, am pornit în pribegie spre Turcia. Eram urmăriţi, ba încă de copoii lui Haynau! …
Călătoria noastră prin pustietăţi şi păduri a ţinut vreo trei săptămâni. Sub picioare – noroi, deasupra capetelor
– ploaia măruntă de toamnă, în spate – patrulele, în faţă – pribegia. Aceştia au fost tovarăşii noştri. Totuşi, voia bună
nu ne-a părăsit.
Szapary spunea necontenit că-i peste putinţă să nu întreprindă Kossuth ceva, Stein era sigur că Turcia va sări
în apărarea noastră, Liptak ofta după un pat şi o mâncare caldă, iar eu susţineam că, fie ce-o fi, Napoleon nu ne va
lăsa în voia sorţii. Ploaia ne mura hainele, înotam prin noroaie până la genunchi, pingelele ni se desfăcuseră, iar
ghetele semănau a ce vrei, numai a ghete nu. Ţăranilor le era frică să ne vândă o oală cu lapte, ba mi-aduc aminte că
într-un sat ne-au luat la goană cu furcile şi cu coasele. Dar noi eram voioşi, şi Liptak, care mergea lângă mine aşa de
repede că împroşca noroiul în toate părţile, zicea într-una, gâfâind:
— Eljen a magyar 22! … O să dormim… De-am găsi şi câte un păhărel de şliboviţă! …
În această veselă tovărăşie de zdrenţăroşi, de care fugeau până şi ciorile, numai Katz era posomorât. El se
odihnea cel mai des şi parcă slăbea mai repede; avea buzele arse, iar în ochi o licărire slabă.
— Mi-e frică să nu se îmbolnăvească de friguri! … mi-a spus într-o zi Szapary.
 În apropiere de râul Sava, într-o regiune pustie, nu ştiu în a câta zi a pribegirii noastre, am găsit câteva colibe
unde am fost primiţi cu foarte multă ospitalitate. Se lăsase întunericul, eram frânţi de oboseală, dar un foc bun şi o
sticlă de şliboviţă ne-au readus voioşia.
— Vă jur, a strigat Szapary, că cel mai târziu în martie Kossuth ne va chema sub arme! Am făcut o prostie
că ne-am rupt săbiile…
— Turcii au să înainteze cu armatele lor poate chiar în decembrie! a adăugat Stein. Numai de ne-am
înzdrăveni până atunci…
— Măi băieţi… a oftat Liptak, ghemuindu-se în aşternutul lui de păstăi uscate. Culcaţi-vă odată, ce dracu, că
altfel nici Kossuth, nici turcii n-or să mai fie în stare să ne trezească.
— Asta e sigur! a mormăit Katz.
Stătea pe o laviţă în faţa vetrei şi se uita trist la foc.
— Katz, tu în curând n-o să mai crezi nici în justiţia divină! a spus Szapary, încruntându-se.
— Nu există dreptate pentru cei care n-au ştiut să moară cu arma în mână! a strigat Katz. Aţi fost nişte
proşti, şi eu la fel! Credeţi voi c-o să-şi pună turcul sau francezul pielea în joc pentru voi? … Când n-aţi ştiut să v-o
puneţi pe a voastră? …
— Are călduri! a şoptit Stein. Să ştii c-o să avem de furcă cu el pe drum…
— Ungaria? Ungaria nu mai există! mormăia Katz. Egalitatea? N-a existat niciodată! Dreptatea? Nu va
exista niciodată! Porcul se scaldă şi în mocirlă, dar omul inimos… Degeaba, domnule Mincel, n-am să mai tai săpun
în prăvălia dumitale!
Mi-am dat seama că prietenul meu Katz era grav bolnav. M-am apropiat de el, l-am tras spre culcuş şi i-am
spus:
— Vino, August, vino…
— Unde să vin? … mi-a răspuns el după o clipă, parcă dezmeticit. Apoi a adăugat: Din Ungaria m-au
alungat, şi la austrieci n-am să mă înrolez…
Până la urmă şi-a găsit şi el locul în culcuş. Focul din vatră se stinsese. Am mai băut puţin şi ne-am culcat
unul lângă altul, cu pistoalele la îndemână. Prin crăpăturile pereţilor gemea vântul de parcă ar fi plâns Ungaria
întreagă. Am adormit. Am adormit şi am visat că sunt copil mic şi că e Crăciunul. Pe masă, bradul aprins, împodobit
sărăcăcios – pe cât eram şi noi de săraci – iar în jurul lui: tata, mătuşa, domnul Raczek şi domnul Domański cântau
fals colindul:
Domnul se naşte, firea încremeneşte…
M-am trezit suspinând după copilăria mea. Cineva mă zgâlţâia de braţ.
Era ţăranul la care trăsesem. M-a ridicat din culcuş şi, arătându-mi cu mâna pe Katz, a spus speriat:
— Uită-te colo, domnule soldat… Vezi că s-a întâmplat ceva…
A luat repede din vatră o aşchie aprinsă şi a luminat încăperea. M-am uitat la Katz. Zăcea ghemuit, cu
pistolul în mână. Am văzut mii de flăcări încolăcindu-mi-se în faţa ochilor şi am leşinat.
M-am trezit într-o căruţă, pe când ne apropiam de Sava. Se lumina, şi ziua se vestea senină. Dinspre râu
venea o boare deasă. Mi-am frecat ochii şi ne-am numărat… eram numai patru, şi cu căruţaşul, cinci. Trebuia să fim
cinci. Ba nu! Trebuia să fim şase! … L-am căutat din ochi pe Katz şi nu l-am găsit. Însă n-am întrebat ce se
întâmplase cu el; mă sugrumau lacrimile, am crezut că mă înăbuş. Liptak moţăia. Stein se freca la ochi, iar Szapary
se uita într-o parte, fluierând marşul lui Rakoczy, pe care îl greşea mereu la aceeaşi măsură.
Ei, frate. Kratz, ce-ai făcut? … Sunt zile în care mi-aş pune capul că te-ai întâlnit acolo, în cer, şi cu
infanteria maghiară, şi cu plutonul tău decimat… Alteori aud ropotul tobelor, ritmul dur al marşului şi comanda:
„La umăr, arm’!”, şi atunci mă gândesc că eşti tu, Katz, tu, care schimbi garda la picioarele tronului ceresc… Pentru
că dacă nu te preţuieşte cum se cuvine, dumnezeul unguresc nu face nici cât o ceapă degerată!
…Vai, Doamne, cum m-am mai lungit la vorbă! … Am pornit de la Wokulski, şi uite că am scris numai
despre mine şi despre Katz. Acum mă întorc la subiect.
La câteva zile după moartea lui Katz am ajuns în Turcia, iar în cei doi ani care au urmat am pribegit – singur
de data asta – prin toată Europa. Am fost în Italia, Franţa, Germania, ba şi în Anglia, şi pretutindeni am trăit în
mizerie, chinuit de dorul de ţară. Uneori mi se părea că-mi pierd minţile ascultând potopul de vorbe străine, privind
chipurile străine, îmbrăcămintea străină, pământul străin. Alteori mi-aş fi dat şi viaţa, numai să mai pot arunca
măcar o privire spre pădurea de pini şi spre căsuţele noastre învelite cu paie. Erau nopţi în care strigam în somn, ca
un copil: „Vreau acasă!” Iar când mă trezeam scăldat în lacrimi, mă îmbrăcam şi fugeam nebun pe stradă, având
năzărirea că strada aceea trebuia neapărat să fie Stare Miasto sau Podwale!
Poate că mi-aş fi făcut seama de disperare dacă n-ar fi venit veştile despre Ludovic-Napoleon, care fusese
ales preşedinte şi se gândea la împărăţie. Îmi era mai uşor să port povara mizeriei şi să-mi înăbuş dorul când auzeam
vorbindu-se despre triumful celui menit să aducă la îndeplinire testamentul lui Napoleon I şi să facă ordine în lume.
N-a izbutit, e drept, dar a lăsat după sine un fiu. Şi apoi, nici lumea n-a fost alcătuită într-o zi! …
Până la urmă n-am mai putut, şi, în decembrie 1851, străbătând Galiţia, am ajuns la punctul de frontieră
Tomaszow. Un singur gând mă chinuia: „Dacă m-or alunga şi de-aici? … „
Nicicând n-am să uit bucuria pe care am simţit-o când am aflat că trebuie să mă duc la Zamosc. De mers, am
mers mai mult pe jos, dar cu câtă fericire în suflet! …
La Zamosc am stat un an şi ceva. Şi fiindcă mă pricepeam bine la spartul lemnelor, munceam toată ziua în
aer liber. De acolo i-am trimis o scrisoare lui Mincel, şi dacă nu mă înşel, am primit de la el şi răspuns, şi bani; dar
nu-mi amintesc decât de recipisa de primire; restul, l-am uitat.
Mi se pare însă că Jan Mincel a mai făcut ceva, deşi n-a suflat o vorbă tot restul vieţii; nu-i plăcea nici măcar
să pomeneşti despre treaba asta. S-a dus pe la diferiţi generali care făcuseră campania în Ungaria şi i-a convins că au
datoria să salveze un camarad aflat în nenorocire. Şi m-au salvat. În februarie 1853 am putut pleca spre Varşovia.
Mi-au restituit chiar şi brevetul de ofiţer, singura amintire din Ungaria, în afara celor două răni: una la piept, alta la
picior. Ba, ceva mai mult: ofiţerii au dat o masă în cinstea mea, la care am băut din belşug în sănătatea infanteriei
maghiare. Din clipa aceea spun sus şi tare că relaţiile cele mai durabile se leagă pe câmpul de bătaie.
De-abia părăsisem, aproape dezbrăcat, camera în care locuisem, când mi-a ieşit în cale un evreu necunoscut
şi mi-a înmânat o scrisoare şi nişte bani. Am deschis-o, şi iată ce am citit: „Iubitul meu Ignacy! Îţi trimit două sute
de zloţi, să-i ai de drum: socotelile le vom face noi mai târziu. Vino direct la magazinul meu din Krakowskie
Przedmiescie. Să nu te duci, Doamne fereşte, la Podwale, fiindcă acolo locuieşte tâlharul de Franc – cum s-ar zice,
frate-meu căruia nici un câine n-ar trebui să-i întindă laba!
Te sărut, Mincel.
Varşovia, 16 februarie 1853
P. S. Dar, ia stai! … Bătrânul Raczek, care s-a însurat cu mătuşa ta, ştii, a murit; şi ea a murit, dar înaintea
lui. Ţi-au lăsat nişte boarfe şi câteva mii de zloţi. Toate sunt la mine în bună ordine. Numai paltonul mătuşă-ţi a cam
fost ciupit de molii: bestia aia de Kaska a uitat să-l pună la naftalină. Franz îţi trimite sărutări.
Evreul m-a luat la el acasă, unde mi-a înmânat o legătură cu rufe, haine şi încălţăminte. M-a hrănit cu supă
de gâscă, pe care n-am putut-o mistui până la Lublin. În sfârşit, mi-a dat o sticlă de mied straşnic, m-a condus până
la o căruţă care fusese tocmită dinainte şi nici n-a vrut să audă de vreo răsplată.
— Mi-ar fi ruşine să primesc ceva de la o persoană care se întoarce din emigraţie, a răspuns el la toate
stăruinţele mele.
Dar când să mă urc în căruţă, m-a chemat deoparte şi, uitându-se în jur, să vadă dacă nu cumva trage cineva
cu urechea, mi-a şoptit:
— Dacă aveţi ducaţi ungureşti, vi-i cumpăr; plătesc bine! îmi trebuie pentru fata mea, care de Anul nou al
dumneavoastră se mărită…
— N-am ducaţi, i-am răspuns.
— Dumneavoastră să n-aveţi, care aţi fost în războiul unguresc?! … s-a mirat el.
Pusesem un picior pe scara căruţei când evreul m-a tras din nou de haină.
— Poate că aveţi ceva bijuterii… Inele, ceasornice, brăţări… Pe sănătatea mea, plătesc bine! Ştiţi… pentru
fiica mea…
— N-am, frate, pe cuvântul meu!
— N-aveţi? a repetat el, căscând ochii mari. Atunci de ce aţi mai fost în Ungaria?
Pornisem, dar el tot se mai ţinea cu mâna de barba, dând din cap compătimitor.
Căruţa fusese tocmită numai pentru mine, dar când am ajuns în strada cealaltă, căruţaşul s-a întâlnit cu frate-
său, care avea o treabă urgentă la Krasnystaw.
— Boierule, îngăduiţi să se urce şi frate-meu! m-a rugat el, scoţându-şi şapca din cap. Unde, o fi drumul mai
greu, o merge şi el pe jos.
 Omul s-a urcat. Însă nu ajunsesem bine la poarta fortăreţei când ne-a ieşit în drum o evreică; avea o legătură
în mână şi a început să vorbească în gura mare cu căruţaşul. Era mătuşa lui, care avea la Fajslawice un copil bolnav.
— Boierule, vă rog, daţi-i voie şi ei să se urce în căruţă. E uşurică! s-a rugat căruţaşul.
Dincolo de poartă, în diferite locuri de pe şosea, au mai apărut încă trei veri de-ai căruţaşului, pe care i-a luat
sub pretextul că-mi vor face drumul mai vesel. Şi chiar aşa a fost, pentru că m-au împins spre codârla din spate a
căruţei, m-au călcat pe picioare, au fumat tutun îngrozitor şi, mai presus de toate, au făcut o gălăgie de parcă erau
turbaţi. Cu toate astea, n-aş fi schimbat locşorul meu strâmt nici pe cel mai comod loc dintr-o diligenţă franţuzească
sau dintr-un vagon englezesc. Eram în ţara mea!
Patru zile mi s-a părut că mă aflu într-o sinagogă ambulantă. La fiecare popas se dădea jos câte un călător şi
îi lua locul altul. În apropiere de Lublin, o ladă grea mi-a căzut în spinare; mare noroc am avut că nu m-a omorât!
Lângă Kurow ne-am oprit în mijlocul şoselei câteva ceasuri, deoarece se rătăcise cufărul cuiva, şi căruţaşul a trebuit
să se înapoieze călare până la cârciumă. Iar tot timpul drumului am avut prilejul să-mi dau seama că pilota de la
picioarele mele era mai populată decât Belgia.
În ziua a cincea, înainte de răsăritul soarelui, am ajuns în cartierul Praga, dar fiind căruţe multe şi podul
plutitor îngust, de-abia pe la 10 am intrat în Varşovia. Trebuie să adaug că toţi tovarăşii mei de drum se
volatilizaseră ca eterul în strada Bednarska, lăsând după ei un miros puternic. Iar când, la socoteală, i-am pomenit
căruţaşului şi de „pasageri”, el a căscat ochii mari.
— Care pasageri?! … a exclamat uimit. Pasager aţi fost numai dumneavoastră! Ăilalţi? … Nişte râioşi!
Când ne-am oprit la barieră, chiar şi paznicul a socotit doi prăpădiţi din ăştia pe un paşaport, şi le-a luat doar un zlot.
Şi mai ziceţi de ei că au fost pasageri! …
— Vrei să spui că n-a fost nimeni cu noi? Atunci, de unde au răsărit, fir-ar ei să fie, miile de purici care m-au
pişcat?
— Poate că din umezeală, ştiu şi eu?! mi-a răspuns căruţaşul.
Convins că în căruţă nu fusese nimeni în afară de mine, se înţelege că am plătit eu singur totul, ceea ce l-a
înduioşat într-atât pe căruţaş, încât m-a întrebat unde am să locuiesc şi mi-a propus să-mi aducă din două în două
săptămâni tutun de contrabandă.
— Chiar şi acum am în căruţă vreo sută de chile, mi-a şoptit el. Nu doriţi vreo câţiva funzi, boierule? …
— Să te ia toţi dracii! … am mormăit, punând repede mâna pe sacul de călătorie. Asta mi-ar mai lipsi, să mă
aresteze pentru contrabandă!
Mergând repede pe stradă, îmi aruncam privirile în dreapta şi în stânga prin oraş, dar acum, după ce văzusem
Parisul, mi s-a părut murdar, cu străzi înguste şi oameni posomorâţi. Magazinul lui Jan Mincel de pe Krakowskie
Przedmiescie l-am găsit uşor; văzând locurile şi firmele cunoscute, inima a început să-mi bată aşa de tare, încât a
trebuit să stau locului o clipă.
M-am uitat la magazin. Era aproape la fel cu cel din Podwale; pe uşă, un iatagan de tablă şi o tobă (poate
aceeaşi pe care o văzusem în copilărie!), în fereastră farfurii, un cal şi cazacul săltăreţ… Cineva lăsase uşa
întredeschisă; am văzut în fund, atârnate de tavan, băşici cu vopsele, dopuri de plută într-o plasă şi chiar un crocodil
împăiat.
În spatele tejghelei, lângă fereastră, Jan Mincel, într-un fotoliu vechi, trăgea cazacul de şnur…
Am intrat tremurând ca piftia şi m-am oprit în faţa lui. Văzându-mă, s-a ridicat greu din fotoliu – se cam
îngrăşase – şi a început să clipească. Apoi, deodată, a strigat unui băiat de prăvălie:
— Wicek! … Dă fuga la domnişoara Malgorzata şi spune-i că facem nunta îndată după Paşti…
Apoi a întins amândouă mâinile spre mine şi ne-am îmbrăţişat lung, în tăcere.
— Straşnic te-ai mai bătut! … Ştiu, ştiu! mi-a şoptit el la ureche. Stai jos! a adăugat, arătându-mi un scaun.
Kaziek! Du-te repede la Grossmutter… A sosit domnul Rzecki! …
M-am aşezat, dar tot n-am putut scoate vreun cuvânt. Mincel dădea din cap a jale, iar eu priveam în pământ,
şi amândoi ne gândeam la sărmanul Katz şi la speranţele noastre înşelate. În sfârşit, Mincel şi-a suflat nasul cu
zgomot şi, întorcând capul spre fereastră, a spus:
— Ei, ce mai încoace-ncolo…
Wicek s-a întors cu sufletul la gură; am văzut că haina îi lucea de pete şi de grăsime.
— Ai fost? l-a întrebat Mincel.
— Fost! Domnişoara Malgorzata a spus: bine.
 — Te însori? l-am întrebat pe Jan.
— De! Ce să fac?!
Grossmutter cum o mai duce?
— Ca de obicei. Se îmbolnăveşte numai când îi strică cineva vreun ibric de cafea.
— Dar Franc?
— Să nu-mi pomeneşti de ticălosul ăla! s-a scuturat Jan Mincel. Nu mai departe decât ieri m-am jurat să nu-i
mai calc pragul!
— Ce ţi-a făcut?
— Mizerabilul ăsta de nemţoi îşi bate joc de Napoleon! Spune că şi-ar fi călcat jurământul dat republicii, că
e un şarlatan căruia i-a scuipat un vultur domesticit în pălărie… Nu, cu unul ca ăsta nu pot duce trai împreună!
Între timp, doi băieţi de prăvălie şi un vânzător îşi vedeau de clienţii lor, la care eu nici nu mă uitam.
Deodată uşa din fundul prăvăliei a scârţâit, şi de după dulapuri a apărut Grossmutter, într-o rochie galbenă, cu
ibricul de cafea în mână.
— Guten Morgen, meine Kinder! … Der Kaffee ist schon…
M-am repezit şi i-am sărutat mâinile descărnate fără să pot scoate un cuvânt.
— Ignaz! Herr Jesus! 23… Ignaz! a strigat ea, îmbrăţişându-mă. Wo bist du so lange gewesen, lieber Ignaz?
24
— De, Grossmutter, doar ştii că a fost război. La ce să-l mai întrebi unde a fost? s-a amestecat Jan.
— Herr Jesus! … Aber du hast noch keinen Kaffee getrunken? 25
— Desigur că n-a băut! a răspuns Jan în numele meu.
— Du lieber Gott! Es ist ja schon zehn Uhr! 26
Mi-a turnat o ceaşcă de cafea, mi-a dat trei chifle proaspete şi a dispărut, ca de obicei.
Apoi uşa principală s-a deschis cu zgomot şi a intrat grăbit Franc Mincel, mai gras şi mai roşu decât fratele
său.
— Ce mai faci, Ignacy? … a strigat el, îmbrăţişându-mă.
— Nu te săruta cu imbecilul ăla, cu ruşinea familiei Mincel! … a mârâit Jan.
— Măi, măi, ce familie! … a răspuns Franc, râzând. Tata a venit aici cu un cărucior tras de doi câini…
— Nu stau de vorbă cu dumneata! a răcnit Jan.
— Nici eu nu vorbesc cu dumneata, ci cu Ignacy! i-a răspuns Franc. Iar unchiul nostru, a continuat el, a fost
un încăpăţânat, a ieşit din coşciug după boneta de noapte, pe care uitaseră să i-o pună la căpătâi…
— Domnule, mă insulţi aici, în casa mea! A strigat Jan.
— N-am venit în casa dumitale, ci în prăvălie, după cumpărături… Wicek, s-a adresat Franc băiatului, dă-mi
de un groş dopuri… şi împachetează-mi-le în hârtie… La revedere, dragă Ignacy, vino la mine diseară, să stăm de
vorbă la un păhărel de vin. Poate c-o să vină şi dumnealui cu tine! a adăugat el, din stradă, arătându-l cu mâna pe
Jan, vânăt de supărare.
— Neam de neamul meu n-o să calce în casa unui nemernic ca ăsta! a strigat Jan.
Totuşi, această vorbă nu l-a împiedicat să meargă seara cu mine la Franc.
Voi pomeni în treacăt că nu era săptămână în care fraţii Mincel să nu se certe şi să nu se împace cel puţin de
două ori. Şi, lucru ciudat, motivul neînţelegerilor nu era niciodată de ordin material. Dimpotrivă, cu toată cearta,
oricât de mare ar fi fost ea, fraţii îşi girau unul altuia poliţele, îşi împrumutau bani şi îşi plăteau reciproc datoriile.
Cauza neînţelegerilor sălăşluia în caracterul lor.
Jan Mincel era un romantic şi un entuziast, pe câtă vreme Franc era liniştit şi sarcastic; Jan era un bonapartist
înfocat, Franc – republican şi duşman de moarte al lui Napoleon al III-lea. În sfârşit, Franc Mincel îşi recunoştea
originea germană, pe câtă vreme Jan jura pe cruce că familia Mincel se trage din străvechea familie poloneză
Mientus, care odinioară – poate pe vremea Iagelonilor, sau poate în perioada regilor electivi – se statornicise printre
nemţi.
Era de-ajuns un pahar de vin pentru ca Jan Mincel să înceapă să bată cu pumnul în masă sau să lovească în
spinarea vecinilor săi şi să urle:
— Simt curgând în vinele mele străvechiul sânge polonez! Pe mine nu m-a putut naşte o nemţoaică! De
altfel, am documente…
 Şi persoanelor în care avea mai multă încredere le arăta două diplome vechi, dintre care una se referea la un
oarecare Modzelewski, negustor în Varşovia pe timpul suedezilor, iar a doua la Miller, locotenent în oastea lui
Kosciusko. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce fel de legătură a existat între aceste persoane şi familia Mincel, deşi
mi-au fost date lămuriri în mai multe rânduri.
Chiar şi nunta lui Jan a stârnit gâlceavă între fraţi: Jan voia să îmbrace la această solemnitate un „Kotusz” de
culoare purpurie ca amarantul, cizme galbene şi sabie, în timp ce Franc striga că nu va îngădui să se facă bâlci din
cununie, chiar dacă ar trebui să depună plângere la poliţie. La care Jan s-a jurat pe ce avea mai scump că va suci cu
mâinile lui gâtul denunţătorului dacă îl va întâlni în cale. La nuntă s-a îmbrăcat în veşmintele strămoşilor săi din
familia Mientus. Franc a fost şi la cununie şi la masă, şi cu toate că n-a mai schimbat o vorbă cu Jan, i-a dansat
nevasta până n-a mai putut şi s-a îmbătat cu vinul fratelui său până a căzut lat.
Chiar şi moartea lui Franc – zăcuse de bubă neagră – n-a trecut fără scandal. În ultimele trei zile cei doi fraţi
s-au blestemat şi dezmoştenit reciproc de două ori în modul cel mai solemn. Cu toate acestea, Franc ia lăsat lui Jan
întreaga lui avere, iar Jan, timp de câteva săptămâni, a zăcut de inimă rea după fratele său, şi jumătate din averea
moştenită (aproximativ douăzeci de mii de zloţi) a dăruit-o la trei orfani, pe care, mai mult, i-a luat sub ocrotirea sa
până a închis ochii.
Ciudată familie, familia Mincel! …
Dar iar m-am depărtat de subiect! Aveam de gând să scriu despre Wokulski, şi m-am pomenit scriind despre
familia Mincel. Dacă nu m-aş simţi atât de zdravăn la minte, mai că m-aş teme să nu fi ajuns un palavragiu, ceea ce
ar fi semn sigur că se apropie bătrâneţea.
Am spus că din atitudinea lui Stas Wokulski nu înţeleg multe şi că adesea îmi vine să-l întreb la ce bun toate
astea…
După ce m-am întors la prăvălie, ne adunam aproape în fiecare seară sus, la Grossmutter: Jan şi Franc
Mincel, uneori şi Malgosia Pfeifer. Malgosia şi Jan stăteau la fereastră, ţinându-se de mână şi privind cerul; Franc
bea bere dintr-o cană mare (cu capac de plumb), bătrâna împletea la un ciorap, iar eu povesteam despre cei câţiva
ani petrecuţi printre străini. Se-nţelege că de cele mai multe ori venea vorba despre dorul de ţară care mă chinuise în
timpul pribegiei, despre necazurile vieţii de soldat sau despre bătălii. Când vorbeam de viaţa de soldat, Franc bea
porţii duble de bere, Malgosia se pitula lângă Jan (lângă mine nu s-a pitulat nimeni aşa vreodată), iar Grossmutter
pierdea ochiul la ciorap. După ce terminam de povestit, Franc ofta, se aşeza în voie pe canapea, Malgosia îl săruta
pe Jan, Jan pe Malgosia, iar bătrâna zicea, clătinând din cap:
— Jesus! Jesus! … Wie ist das schrecklich… Aber sag mir, lieber Ignaz, wozu also bist du denn nach
Ungara gegangen? 27
— Cred că înţelegi şi dumneata, Grossmutter, că Ignacy s-a dus în Ungaria la război! … făcea Jan,
nerăbdător.
Dar bătrâna continua să clatine din cap, mirată, şi să mormăie:
— Der Kaffee war ja immer gut, und zu Mittag hat er sich doch immer vollgegessen… Warum hat er denn
das getan? 28
— O! Grossmutter se gândeşte numai la cafea şi la mâncare! izbucnea Jan, indignat.
Când am ajuns cu povestirea la ultimele clipe şi la crunta moarte a prietenului meu Katz, bătrânica a început
să plângă, pentru prima dată de când o cunoşteam.
Dar după ce şi-a şters lacrimile, reluând împletitul la ciorap, a şoptit:
— Merkwürdig! 29 Der Kaffee war ja immer gut, und zu Mittag hat ersich doch immer vollgegessen…
Warum hat er denn das getan?
— La fel şi eu îmi pun azi aproape necontenit aceeaşi întrebare despre Stas Wokulski! După moartea soţiei
sale avea o bucată de pâine asigurată. Atunci, de ce o fi plecat în Bulgaria? A câştigat acolo o avere atât de
însemnată, încât ar fi putut să lichideze magazinul. De ce l-o fi mărit? Magazinul nou îi aduce un venit serios. De ce
o fi înfiinţat acum o nouă societate?
Pentru ce şi-a închiriat o locuinţă atât de mare? De ce a cumpărat trăsura şi caii? De ce frecventează
cercurile aristocratice şi-i ocoleşte pe negustori, care nu-l vor ierta niciodată pentru acest lucru?
Şi în ce scop se ocupă de căruţaşul Wysocki sau de fratele lui, acar la Căile Ferate? De ce a înfiinţat ateliere
pentru câţiva ucenici săraci? De ce ocroteşte o femeie pierdută, care, deşi locuieşte la surorile Ordinului „Maria-
Magdalena”, îi strică totuşi reputaţia?
 Doamne, cât e de şmecher! … Când am aflat la bursă despre atentatul lui Hödel, m-am întors la magazin şi,
uitându-mă drept în ochii lui, i-am spus:
— Ai auzit, Stas? Un oarecare Hödel a tras în împăratul Wilhelm!
Iar el mi-a răspuns calm, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
— Un nebun!
— Da, dar nebunului ăstuia au să-i taie capul!
— Şi pe bună dreptate, a încuviinţat el. Aşa, nu se va mai înmulţi neamul nebunilor!
Să-i fi tremurat măcar un muşchi de pe faţă! Dar de unde! Nimic! Am rămas împietrit de atâta sânge rece!
Dragul meu Stas, eşti şi tu isteţ, dar nici eu nu sunt bătut în cap! Ştiu mai multe decât îţi închipui tu, şi ceea
ce mă doare este că n-ai încredere în mine. Pentru că sfatul unui prieten şi al unui bătrân soldat ar putea să te
ferească de multe nerozii, dacă nu şi de ruşine…
Dar la ce bun să-mi exprim aici propriile opinii? Las’ să vorbească pentru mine mersul evenimentelor.
La începutul lui mai ne-am mutat în noul magazin, care cuprinde cinci saloane imense. În primul, la stânga,
sunt numai ţesături ruseşti: stambă, creton, mătăsuri şi catifele. A doua încăpere e plină până la jumătate cu aceleaşi
ţesături, iar restul, cu obiecte vestimentare mărunte: pălării, gulere, cravate şi umbrele. În salonul din faţă se află
articole din cele mai fine: obiecte de bronz, majolică, cristal şi fildeş. Încăperea următoare, în dreapta, este destinată
jucăriilor şi obiectelor de lemn şi metal, iar ultima, tot în dreapta, cuprinde articolele de cauciuc şi piele.
Aşa le-am rânduit. Nu ştiu dacă o fi bine sau nu, dar Dumnezeu mi-e martor că am vrut să fie cât mai bine.
La urmă, l-am întrebat pe Stas Wokulski ce părere are, dar el, în loc să-mi dea vreun sfat, a ridicat din umeri,
surâzând, ca şi cum ar fi spus: „Ce mă interesează pe mine toate astea?”.
Ciudat om! Îi trece prin cap un plan genial, îl execută în linii generale, dar nici că se sinchiseşte de
amănunte! El ne-a dat dispoziţie să mutăm magazinul, el la transformat într-un centru al comerţului de ţesături
ruseşti şi de galanterie străină, el a organizat întreaga administraţie. Dar după ce a pus la cale toate astea, nu s-a mai
amestecat de loc în treburile magazinului. Face vizite domnilor din aristocraţie, se plimbă cu trăsura lui în parcul
Lazienki sau dispare fără urmă, iar în magazin nu stă decât câteva ore pe zi. În plus, e mereu cu capul în nori şi cu
capsa pusă, de parcă ar aştepta ceva sau s-ar teme de ceva.
Şi ce inimă de aur are!
Recunosc, ruşinat, că mi-a părut rău când a trebuit să ne mutăm în noul local. În ceea ce priveşte magazinul,
n-am ce zice, prefer să lucrez într-un local spaţios, după modelul magazinelor pariziene, decât într-o dugheană ca a
noastră. Mi-a părut rău însă de camera mea, unde am locuit timp de douăzeci şi cinci de ani. Deoarece contractul
nostru era valabil până în iulie, am rămas în vechea mea odăiţă până la jumătatea lui mai, uitându-mă cu jale la
mobilierul meu învechit, la pereţi şi la gratiile de la fereastră, care îmi aminteau de clipele cele mai plăcute petrecute
în Zamosc.
„Cum să mut astea toate? Cum să îndur despărţirea, Dumnezeule milostiv! …” îmi ziceam în gând. Până ce
într-o zi, pe la jumătatea lunii mai (tocmai se răspândiseră veşti despre pace), cu câteva clipe înainte de închiderea
magazinului, Stas a venit la mine şi mi-a spus:
— Hei, bătrânelule, a sosit timpul să te muţi!
Am avut impresia că mi se scurge tot sângele din vine.
— Hai, vino să-ţi arăt ce locuinţă ţi-am închiriat aici, în casa asta! a continuat el.
— Cum ai închiriat-o? l-am întrebat eu. Doar trebuie să stau şi eu de vorbă cu proprietarul… să ne înţelegem
de preţ…
— Ce să te mai înţelegi, că am şi plătit-o! mi-a răspuns el.
M-a luat de braţ şi m-a condus prin uşa din dos a magazinului, pe coridor.
— Bine, am zis eu, dar locuinţa asta e ocupată…
În loc să-mi răspundă, Stas a deschis uşa în partea cealaltă a antreului… Am intrat… Pe onoarea mea,
adevărat salon! Mobile îmbrăcate în catifea de Utrecht, pe mese albume, pe fereastră majolică… în perete,
bibliotecă…
— Şi aici, a spus Stas, arătându-mi cărţile cu legături scumpe, ai trei lucrări de istorie despre Napoleon I,
viaţa lui Garibaldi şi a lui Kossuth şi istoria Ungariei…
De cărţi am fost foarte mulţumit, dar salonul – trebuie să recunosc – a făcut asupra mea o impresie
neplăcută. Stas a observat şi, surâzând a deschis brusc încă o uşă.
 Dumnezeule milostiv! … Camera aceea, a doua, nu era altceva decât camera mea, cămăruţa în care locuisem
timp de douăzeci şi cinci de ani! Ferestrele cu gratii, perdelele verzi, masa mea neagră… Iar la perete, în faţă, patul
meu de fier, puşca cu două ţevi şi mandolina în cutia ei…
— Cum?! am îngăimat. Mi-ai şi mutat lucrurile? …
— Da, mi-a răspuns Stas. Le-am mutat pe toate, chiar şi preşul lui Ir.
Poate să pară ridicol, dar mi s-au umplut ochii de lacrimi… Mă uitam la faţa lui severă, la ochii lui trişti, şi
îmi venea greu să cred că e atât de prevenitor şi că are sentimente atât de delicate. Dacă i-aşi fi pomenit măcar o
dată despre aşa ceva… Dar nu, el singur ghicise că mă durea inima să mă despart de vechea mea locuinţă şi
veghease ca toate boarfele mele să fie mutate.
Fericită va fi femeia care se va mărita cu el (am chiar o partidă potrivită), dar cine ştie dacă se va mai însura
vreodată! Prin capul lui trec gânduri năstruşnice, care însă, din păcate, n-au nimic comun cu însurătoarea! … Câte
persoane serioase n-au venit la noi în magazin, vezi Doamne, pentru cumpărături, dar în realitate în peţit! Şi totul în
zadar!
Uite, de pildă, doamna Szperlingowa: are bani gheaţă cam o sută de mii de ruble şi o distilerie. Câte lucruri n
-a cumpărat ea de la noi până acum numai ca să mă poată întreba:
— Spune-mi, te rog, domnul Wokulski n-are de gând să se însoare?
— Nu, stimată doamnă…
— Păcat! făcea doamna Szperlingowa oftând. Magazin mare, avere frumoasă. Dar fără o mână de gospodină
toate se vor irosi. Dacă domnul Wokulski şi-ar alege o femeie serioasă şi bogată, i s-ar consolida şi creditul.
— Aveţi perfectă dreptate, stimată doamnă!
— Adieu, domnule Rzecki, zicea ea (lăsând la casă douăzeci sau chiar cincizeci de ruble). Te rog însă să nu-
i pomeneşti domnului Wokulski că ţi-am vorbit ceva despre căsătorie. Să nu-şi închipuie cumva că au început
babele să umble după el… Adieu… domnule Rzecki…
— Ba, dimpotrivă, am să-i spun!
Şi îndată îmi venea gândul că dacă aş fi în locul lui, m-aş însura fără întârziere cu văduva asta bogată. Şi ce
corp frumos avea, Her Jesus! …
Sau, de pildă, Szmeterling, curelarul! De câte ori făceam conturile, spunea:
— N-ar putea, vezi ‘mneaţa, Wokulski ăsta, să se-nsoare? … Bărbat, vezi ‘mneaţa, focos, grumaji, vezi
‘mneaţa, ca de taur… Să mă trăsnească, vezi ‘mneaţa, dacă nu i-aş da-o pe fie-mea, vezi ‘mneaţa, cu un venit anual
de zece mii de ruble, vezi ‘mneaţa, în mărfuri! … Ce zici?
Sau, de pildă, consilierul Wronski. Nu era prea bogat, dar, altfel, om aşezat; cumpăra de la noi în fiecare
săptămână măcar o pereche de mănuşi. Şi de fiecare dată spunea:
— Cum să nu piară, dragă Doamne, Polonia noastră, când oameni ca Wokulski nu se însoară! Şi când te
gândeşti, dragă Doamne, că nici n-are nevoie de zestre, aşa că şi-ar putea găsi o fată care, dragă Doamne, s-ar
pricepe şi la pian, ar şti să ducă şi gospodăria şi ar cunoaşte şi limbi străine…
Peţitori ca ei mişunau cu zecile prin magazinul nostru. Unele mame, mătuşi sau taţi îşi aduceau la noi, fără
înconjur, fetele de măritat. Mama, mătuşa sau tatăl cumpărau câte ceva de o rublă, şi între timp domnişoara umbla
prin magazin, cu mâna în şold; ca să atragă atenţia asupra siluetei, îşi scotea puţin înainte piciorul drept, apoi
piciorul stâng, apoi mânuţele… Toate, numai şi numai ca să-l cucerească pe Stas, dar el sau nu era prezent, sau,
dacă era, nici nu se uita la ele, ca şi cum ar fi spus: „Cu vânzarea în magazin se ocupă numai domnul Rzecki…”
Cu excepţia familiilor care aveau fete mari şi a văduvelor sau domnişoarelor de măritat, care păreau mai
curajoase decât infanteria maghiară, sărmanul meu Stas nu se bucura de simpatii. Să nu vă miraţi, că Wokulski a
ridicat împotriva lui pe toţi fabricanţii de mătăsuri şi textile, ca şi pe negustorii care desfăceau aceste mărfuri.
Într-o duminică la prânz m-am dus să mănânc într-un mic restaurant (ceea ce mi se întâmplă foarte rar). Un
păhărel de anason şi o bucăţică de scrumbie la bufet, iar la masă o ciorbă de burtă şi un sfert de bere. Un ospăţ în
toată puterea cuvântului! Am plătit mai puţin de o rublă, dar am înghiţit atâta fum şi am auzit atâtea poveşti, că-mi
vor ajunge pentru câţiva ani!
În încăperea înăbuşitoare şi întunecoasă ca o afumătoare de mezeluri, unde mi-a fost servită ciorba de burtă,
şedeau la aceeaşi masă vreo şase persoane. Erau oameni bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, desigur negustori, proprietari
de imobile, poate chiar şi fabricanţi. Fiecare în parte părea un om cu un venit anual de trei până la cinci mii de ruble.
 Deoarece nu-i cunoşteam – şi, desigur, nici ei pe mine nu-i pot suspecta că au vrut dinadins să mă împungă.
Imaginaţi-vă însă ce coincidenţă! Tocmai când am intrat, discutau despre Wokulski. Din cauza fumului, nu puteam
să văd bine cine vorbea; de altfel, nici n-am îndrăznit să-mi ridic ochii din farfurie.
— A făcut carieră! zicea o voce groasă. În tinereţe i-a servit pe unii ca noi, şi acum face pe lacheul boierilor.
— Boierii ăştia de azi, a rostit un glas astmatic, nu sunt mai breji decât el! S-ar fi pomenit altădată, ca un
negustoraş, îmbogăţit prin căsătorie, să fie primit în casa unui conte? … Halal de ei!
— Însurătoarea, treacă-meargă, i-a răspuns glasul de bas, uşor hârâit. Nu-i ruşine să te pricopseşti prin
însurătoare. Dar milioanele câştigate cu furniturile militare miros de departe a puşcărie!
— Se zice că n-ar fi umblat cu matrapazlâcuri! a intervenit un al treilea, cu jumătate de glas.
— În cazul ăsta n-ar fi făcut milioane! a izbucnit basul. Şi dacă n-a făcut, atunci de ce ţine nasul pe sus? De
ce se vâră pe gâtul aristocraţilor?
— Prin oraş se vorbeşte, a adăugat o altă voce, că ar avea de gând să înfiinţeze o societate numai cu nobili…
— Aha! … Ca să-i tragă pe sfoară şi apoi s-o şteargă! a zis astmaticul.
— Nu, că de chestia cu furniturile nu-l spală nici apa Vistulei… Auzi dumneata! Un negustor de galanterie
să se ocupe de furnituri! … Un varşovian să se ducă în Bulgaria! …
— Fratele dumitale, inginerul, s-a dus şi mai departe după câştig! a observat cel care vorbea cu jumătate de
glas.
— Da! l-a întrerupt basul. Dar el n-a adus pânzeturi de la Moscova! Că ăsta e alt clenci! Wokulski ne
distruge industria!
— Ehe-he! a chicotit cineva care tăcuse până atunci. Asta nu-i treaba negustorului. Negustorul atâta ştie, să
aducă marfă mai ieftină şi să câştige. Nu-i aşa? … Ehe-he! …
— În orice caz, n-aş da nici trei parale pe patriotismul lui! a răspuns basul, supărat.
— Se pare, totuşi, că Wokulski a dat dovadă de patriotism, şi nu numai din gură!
— Cu atât mai rău! l-a întrerupt basul.
— A dat dovadă de patriotism când era cu buzunarele goale, dar acum, de când simte rublele în buzunar, s-a
potolit.
— Ei! … Aşa suntem noi! Nu putem trăi până nu bănuim pe câte cineva, fie că-i trădător de patrie, fie că-i
pungaş! Nu şade frumos! a intervenit indignat cel care vorbea cu glasul scăzut.
— Ce-i fi având de-l aperi atâta? a întrebat basul, apropiindu-şi scaunul de el.
— Îl apăr fiindcă am mai auzit şi eu câte ceva! La mine lucrează un oarecare Wysocki, un căruţaş, care
murea de foame dacă nu-l ajuta Wokulski.
— Cu banii de pe furniturile din Bulgaria! auzi la el, filantropul! …
— Alţii, domnule, s-au îmbogăţit de pe urma fondurilor naţionale, şi nimeni nu zice nimic…Ehe-he!
— În orice caz, e un tip suspect! a încheiat astmaticul. Se agită în dreapta şi în stânga, nu-şi vede de
negustorie, importă pânzeturi, încearcă să atragă nobilimea de partea lui…
Cum băiatul de prăvălie le aducea tocmai atunci alt rând de sticle, m-am strecurat frumuşel afară, pe tăcute.
Nu m-am băgat în conversaţia lor, deşi eu, care-l cunoşteam pe Stas de mic copil, le-aş fi putut spune, scurt, un
singur cuvânt: „Scârbelor!”…
Şi toate astea le-am auzit tocmai într-o vreme când tremuram de teamă în privinţa viitorului lui şi când mă
întrebam în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ce gânduri îl mână. Ce rost aveau toate astea? Ce va ieşi de aici? …
Şi toate astea le-am auzit eu, care ieri am văzut cu ochii mei cum acarul Wysocki s-a aruncat la picioarele lui,
mulţumindu-i că-l mutase la Skierniewice şi că-i dăduse un ajutor atât de preţios.
Un om simplu, dar cât de cinstit! A venit la noi cu fecioru-su, un băieţaş de 10 ani. I l-a arătat pe Wokulski şi
i-a spus:
— Uită-te bine. Pietrek, dumnealui este cel mai mare binefăcător al nostru! Dacă o să-ţi ceară într-o zi să-ţi
tai mână pentru el, tai-o, şi tot n-ai să-l răsplăteşti îndeajuns!
Sau fata aceea care i-a scris de la călugăriţele Ordinului „Sfânta Magdalena”: „Mi-am adus aminte o
rugăciune din vremea copilăriei, ca să mă pot ruga pentru dumneata…”
Oameni simpli, nu? O fată decăzută, un biet acar… Dar nu au ei mai multe sentimente nobile decât noi,
surtucarii, care ne lăudam peste tot cu virtuţi, în care, de altfel, nu crede nimeni? Stas are dreptate când se ocupă de
soarta lor, deşi… ar putea să se ocupe de ei ceva mai discret…
 Ah! pentru că, trebuie să mărturisesc, noile lui cunoştinţe mă înspăimântă…
Îmi amintesc că pe la începutul lunii mai a intrat în magazin un individ foarte suspect (favoriţi roşcaţi,
privire rea). După ce şi-a lăsat pe tejghea cartea de vizită, mi s-a adresat într-o limbă destul de stricată:
— Rog spuneţi la domn Wokulski eu venit la el astăzi, şapte…
Atât! M-am uitat pe cartea de vizită: William Collins, profesor de limba engleză. Ce-o mai fi şi comedia
asta? … m-am întrebat. Că doar n-o fi având de gând să ia lecţii de engleză?! …
Am înţeles totul însă a doua zi, când au sosit telegramele anunţând atentatul lui Hödel…
Sau alta! O oarecare madam Meliton, care ne onorează cu vizitele ei de când s-a întors Stas din Bulgaria. E o
femeie slabă, măruntă, care trăncăneşte ca o moară neferecată, dar simţi că spune numai ceea ce vrea ea să spună.
O dată, pe la sfârşitul lunii mai, numai ce o văd că dă buzna în magazin:
— Domnul Wokulski e aici? Aş, de unde! Mă aşteptam… Dumneata eşti domnul Rzecki, nu-i aşa? Am
ghicit imediat… Ce trusă frumoasă… Din lemn de măslin… Mă pricep şi eu… Spune-i, te rog, să mi-o trimită…
Ştie dumnealui unde… Şi mai spune-i să se ducă mâine la 1 la Lazienki…
— La care Lazienki, rogu-vă? am întrebat-o, indignat.
— Eşti un caraghios! … La care Lazienki! La parcul Lazienki! mi-a răspuns dumneaei.
Şi ce să vezi? … Wokulski i-a trimis trusa şi s-a dus la Lazienki, dar când s-a întors mi-a spus că… la Berlin
se va întruni congresul pentru încheierea războiului ruso-turc… Şi congresul s-a întrunit! …
Aceeaşi persoană a mai venit o dată, mi se pare în ziua de 1 iunie.
— Ah! s-a miorlăit ea. Ce vas frumos! Sigur că e o majolică franţuzească… Mă pricep şi eu… Spune-i
domnului Wokulski să mi-l trimită şi… (a adăugat în şoaptă) mai spune-i că poimâine pe la unu…
Când a ieşit din magazin, m-am întors furios spre Lisiecki:
— Pun prinsoare cu dumneata că poimâine o să avem o importantă ştire politică…
— Adică în ziua de 3 iunie? … m-a întrebat el râzând.
Vă puteţi închipui ce mutră am făcut cu toţii când am citit telegrama care anunţa atentatul lui Nobiling la
Berlin! … Să cad jos, trăsnit! De atunci Lisiecki nu mai face glume nesărate pe socoteala mea şi, ce e mai rău, mă
întreabă mereu ce ştiri politice mai am…
Adevărat! Celebritatea e într-adevăr o groaznică nenorocire. Pentru că din clipa în care Lisiecki mi s-a
adresat pentru prima oară ca unei persoane „bine informate”, mi-am pierdut somnul şi bruma de poftă de mâncare…
Dar ce-o fi pătimind sărmanul meu Stas, care întreţine mai departe legături cu domnul Collins şi cu madam
Meliton!
Dumnezeule milostiv, ai milă de noi? …
Dacă tot m-am avântat în pălăvrăgeală (devin, pesemne un mare flecar!) trebuie să mai adaug că în
magazinul nostru domneşte o stare de spirit curioasă. În afară de mine, sunt şapte salariaţi (oare bătrânul Mincel a
visat vreodată una ca asta?), dar nu există nici un pic de armonie între noi. Klein şi Lisiecki, ca mai vechi, se ţin
deoparte şi îi tratează pe ceilalţi colegi dacă nu dispreţuitor, în tot cazul cam de sus, iar cei trei funcţionari noi, de la
secţia galanterie, obiecte de metal, şi articole de cauciuc, se ţin de asemenea deoparte. Stau ţepeni şi posomorâţi. E
drept că Zięba, care-i foarte cumsecade, încearcă să-i apropie între ei, aleargă de la cei vechi la cei noi şi îşi dă
necontenit silinţa să spargă gheaţa, dar nefericitul e atât de ghinionist, încât, după fiecare tentativă de împăcare, se
uită unii la alţii şi mai urât.
Poate că dacă magazinul nostru (şi e un magazin, credeţi-mă de categoria întâia!), dacă magazinul nostru,
zic, s-ar fi dezvoltat treptat, dacă în fiecare an am fi angajat câte un funcţionar, noul-venit s-ar fi familiarizat cu cei
vechi, şi armonia ar fi fost asigurată. Dar când au venit deodată cinci oameni noi, când unul îl încurcă pe celălalt
(pentru că într-un timp aşa de scurt nici mărfurile nu pot fi aranjate cum trebuie, nici atribuţiile nu pot fi stabilite cu
precizie), e firesc să se nască neînţelegeri. Dar nu-i treaba mea să mă apuc să-l critic pe patron, şi încă pe unul care
are mai multă minte decât noi toţi la un loc!
Într-o singură privinţă cei vechi sunt de acord cu cei noi, şi întotdeauna li se alătură şi Zięba: anume, când e
vorba să-i facă sânge rău celui de al şaptelea vânzător, lui Szlangbaum.
Szlangbaum ăsta (îl cunosc de mult) e de rit mozaic, şi e foarte de treabă.
Mărunt, negricios, adus de spate, păros… Într-un cuvânt, n-ai da un ban pe el când stă în dosul tejghelei. Dar
cum intră un client (Szlangbaum lucrează în secţia ţesături ruseşti), atunci să-l vezi! Hristoase, Dumnezeule! … Se
învârteşte ca o sfârlează: acum e la raftul de sus din dreapta, acum e la sertarul de jos din mijloc, şi cât ai clipi din
ochi, iar undeva sus, sub tavan, la stânga. Când începe să arunce baloturile de pânzeturi, ai impresia că nu-i om, ci
maşină cu aburi, iar când le desface şi le măsoară, crezi că lighioana asta are trei perechi de mâini! În plus, e un
socotitor perfect, şi când începe să laude mărfurile, să sugereze clientului ce să cumpere şi să-i ghicească gusturile –
vorbeşte întotdeauna pe un ton cât se poate de serios – atunci, pe cuvânt de onoare că până şi Mraczewski s-ar putea
face mic într-un colţ! … Păcat numai că e atât de scund şi de pocit. Va trebui să-i angajăm ca ajutor un băiat prostuţ,
dar frumuşel, pentru clientela feminină. Pentru că doamnele stau mai îndelung de vorbă cu un vânzător frumos, fac
mai puţine mofturi şi se târguiesc mai puţin.
Dar mai bine să ne apere Dumnezeu de clientela femeiască. Poate că de aceea n-am curajul să mă însor,
fiindcă văd în fiecare zi sumedenie de femei în magazin! Creatorul, meşterind minunea naturii numită femeie, nu s-a
gândit desigur la pacostea care se va abate din cauza ei pe capul negustorilor.
Aşadar, Szlangbaum e în adevăratul înţeles al cuvântului un om de treabă; cu toate acestea, nimeni nu-l
simpatizează, pentru că are nenorocul să fie evreu…
Îndeobşte, socotesc că de vreun an încoace pornirea împotriva evreilor creşte; chiar şi persoanele care până
acum vreo câţiva ani îi numeau polonezi de rit mozaic, astăzi le spun „jidani”, iar cei care până mai ieri le admirau
munca, perseverenţa şi priceperea îi învinuiesc de exploatare şi înşelătorie.
Ascultând toate acestea, îmi spun uneori, în gând, că asupra omenirii cade un fel de beznă spirituală,
semănând cu noaptea. În decursul zilei totul e frumos, vesel şi bun; cum se lasă noaptea, totul devine murdar şi
neprietenos. Asta e părerea mea, dar tac; ce valoare are părerea unui bătrân funcţionar comercial faţă de glasul
publiciştilor celebri care susţin că evreii, cărora ar trebui să li se îngrădească drepturile, pun sânge de creştin în
pască! Gloanţele care treceau pe deasupra capetelor noastre spuneau, parcă, altceva! Îţi mai aduci aminte, Katz?
Starea asta de lucruri a avut o influenţă ciudată asupra lui Szlangbaum. Anul trecut îşi luase numele de
Szlangowski, sărbătorea Pastele şi Crăciunul şi mi-aş tăia capul că nici catolicul cel mai frecvent nu mânca atâţia
cârnaţi cât mânca el… Îmi amintesc că fiind întrebat într-o cofetărie: „Nu-ţi place îngheţata, domnule
Szlantgowski?” a răspuns: „îmi plac numai cârnaţii, dar fără usturoi. Nu pot să sufăr usturoiul!”
Când s-a întors din Siberia, împreună cu Stas şi cu doctorul Szuman, s-a angajat imediat în prăvălia unui
creştin, deşi evreii îi ofereau condiţii mai bune. Şi de atunci a lucrat mereu la creştini, până anul ăsta, când a fost
concediat.
La începutul lunii mai a venit pentru prima oară la Stas cu o rugăminte. Era mai gârbov şi cu ochii mai roşii
ca de obicei.
— Stas, a rostit el cu voce umilă, mă cufund în Nalewski dacă nu mă iei sub ocrotirea ta…
— De ce n-ai venit la mine din primul moment? l-a întrebat Stas.
— N-am îndrăznit… Mi-a fost teamă să nu zică oamenii că un evreu se vâră peste tot. Nici astăzi n-aş fi
venit dacă n-ar fi fost copiii, de care trebuie să am grijă!
Stas a ridicat din umeri şi l-a angajat pe loc cu un salariu de 1500 de ruble anual.
Noul nostru vânzător s-a apucat imediat de treabă, dar, după o jumătate de oră, numai ce-l aud pe Lisiecki
mormăind către Klejn:
— De unde o fi mirosind aici, aşa, a usturoi, domnule Klejn?
Iar peste un sfert de oră, iarăşi:
— Ce se mai vâră canaliile astea de ovrei pe Krakowskie Przedmiescie?! N-ar putea, caraghioşii, să-şi vadă
de Nalewskiul sau Switojersul lor?
Szlangbaum tăcea, dar îi tremurau pleoapele roşii.
Spre norocul lui, amândouă atacurile au fost auzite de Wokulski; el s-a ridicat de la birou şi a spus pe un ton
care, trebuie să recunosc, nu prea mi-a plăcut:
— Domnule… domnule Lisiecki! Domnul Henryk Szlangbaum a fost colegul meu într-o vreme în care o
duceam tare prost. Nu cumva dumneata nu-i permiţi să fie coleg cu mine astăzi, când treburile îmi merg ceva mai
bine? …
Lisiecki s-a fâstâcit, şi-a dat seama că slujba lui atârna de un fir de păr, s-a înclinat şi a mormăit ceva. Atunci
Wokulski s-a apropiat de Szlangbaum şi, strângându-i mâna, i-a zis:
— Iubite Henryk, să nu-ţi faci sânge rău din cauza acestor înţepături mărunte, căci aici aşa e obiceiul, să ne
tachinăm unii pe alţii, ca între colegi. Îţi mai spun că dacă ai să părăseşti vreodată acest magazin, n-ai să-l părăseşti
decât împreună cu mine!
 Poziţia lui Szlangbaum a fost astfel lămurită din primul moment. Astăzi mai bucuroşi se leagă de mine (ba
sunt în stare să mă şi ocărască!) decât de el. Dar a găsit oare cineva vreun mijloc împotriva cuvintelor spuse pe
jumătate, împotriva strâmbăturilor şi a privirilor grele de înţelesuri? Toate astea îi otrăvesc viaţa sărmanului om,
care mi se plânge uneori, suspinând:
— Ah, dacă nu m-aş teme că în Nalewski copiii mei s-ar semitiza de tot, aş pleca acolo imediat…
— Dar de ce nu te botezi odată, domnule Henryk? l-am întrebat eu într-o zi.
— Aş fi fost gata acum vreo câţiva ani, dar nu azi. Azi am înţeles că în calitatea mea de evreu sunt urât
numai de creştini; ca renegat, aş fi dispreţuit şi de creştini, şi de evrei. Şi doar omul trebui să fie alături de cineva.
De altfel, a adăugat el mai încet am cinci copii şi un tată bogat, pe care am să-l moştenesc.
Ciudat lucru! Tatăl lui Szlangbaum e cămătar, iar fiul, ca să nu ia bani de la el, se chinuieşte prin prăvălii ca
vânzător.
Uneori stau de vorbă despre el, între patru ochi, cu Lisiecki.
— De ce, îl întreb, îi faci atâtea mizerii? Duce doar viaţă de creştin, copiilor le face chiar şi pom de
Crăciun…
— Pentru că socoteşte că e mai bine să mănânce cârnaţii cu pască decât fără, îmi răspunse Lisiecki.
— A fost în Siberia, şi-a pus viaţa în joc…
— Pentru bani şi afaceri… Pentru bani şi afaceri şi-a luat şi numele de Szlangowski. Dar de când s-a
îmbolnăvit taică-său de astmă, şi l-a reluat pe acel de Szlangbaum.
— V-aţi bătut joc de el că se împopoţonează cu pene străine spun eu şi s-a întors omul la vechiul lui nume.
— Pentru care va primi o sută de mii de ruble moştenire de la taică-său! mi-o taie Lisiecki.
Ridic din umeri şi tac. Rău când te cheamă Szlangbaum, rău când te cheamă Szlangowski; rău când eşti
evreu, rău când eşti evreu botezat… Se lasă asupra noastră bezna de care vorbeam, în care totul e cenuşiu şi suspect!
La drept vorbind, şi Stas suferă din cauza asta. Nu numai că l-a primit pe Szlangbaum în magazinul lui, dar
mai dă şi mărfuri negustorilor evrei şi a admis şi intrarea câtorva dintre ei în tovărăşie. Ai noştri strigă şi ameninţă,
dar el nu-i omul care să se sperie; s-a încăpăţânat, şi nu va ceda o dată cu capul.
Cum se vor termina oare toate astea, Dumnezeule milostiv? …
Dar… tot îndepărtându-mă de subiect, am uitat câteva amănunte foarte importante. E vorba de Mraczewski,
care de câtva timp îmi contracarează planurile şi mă induce în eroare în mod conştient.
Băiatul ăsta a fost concediat de la noi pentru că, în prezenţa lui Wokulski, a vorbit urât despre socialişti.
După aceea Stas s-a lăsat însă înduplecat şi, imediat după sărbătorile Paştelui, l-a trimis la Moscova, ba chiar cu un
salariu mărit.
Seri de-a rândul am stat şi am cugetat asupra sensului acestei plecări sau trimiteri, dar când, după trei
săptămâni, Mraczewski s-a întors după marfă, am înţeles îndată planul lui Stas.
Ca aspect fizic, tânărul nostru nu s-a schimbat prea mult: a rămas tot aşa de vorbăreţ şi de frumos, poate doar
puţin mai palid. Zice că-i place la Moscova şi că femeile de acolo sunt mai pricepute, au mai mult temperament şi
mai puţine prejudecăţi decât femeile noastre. Când eram tânăr, socoteam şi eu că femeile au mai puţine
prejudecăţi…
Toate acestea nu sunt decât un fel de introducere. Pentru că Mraczewski a adus cu el un pachet de broşuri şi
trei indivizi foarte suspecţi, zicând că sunt şi ei tot prikajciki 30. Aceşti prikajciki, după câte mi s-a părut, ne
supravegheau magazinul, dar de la distanţă; rar când îi vedeai pe la noi. Hoinăreau toată ziua, şi aş fi putut să jur că
pregătesc terenul pentru vreo revoluţie. Băgând de seamă, se vede, că nu-i slăbesc din ochi, de câte ori veneau pe la
noi, făceau pe beţii şi nu discutau cu mine decât despre femei, afirmând – împotriva părerii lui Mraczewski – că
polonezele sunt sama prelest 31, numai că seamănă prea mult cu evreicele.
Mă prefăceam că sunt de aceeaşi părere cu ei şi punându-le întrebări bine ticluite, am ajuns la convingerea
că, din toate cartierele, cunoşteau mai ales pe cele din apropierea Citadelei 32. Deci pe acolo aveau ei treburi. Că
presupunerile mele erau întemeiate rezultă din faptul că aceşti prikajciki au atras asupra lor până şi atenţia poliţiei.
În zece zile au fost duşi de trei ori la circumscripţie. Pare-se însă că au relaţii întinse, pentru că au fost puşi imediat
în libertate.
Când i-am comunicat lui Wokulski bănuielile mele în privinţa lor, Stas s-a mulţumit să surâdă şi mi-a
răspuns:
— Asta încă nu-i nimic…
 De unde trag concluzia că relaţiile lui Stas cu nihiliştii au progresat mult.
Imaginaţi-vă însă mirarea mea când, invitându-i odată pe Klejn şi pe Mraczewski la ceai, am constatat că
Mraczewski, e un socialist mai înfocat decât Klejn… Mraczewski, care fusese concediat de la noi pentru că îi
criticase pe socialişti… De uimire n-am putut deschide gura toată seara; Klejn se bucura în linişte, iar Mraczewski
trăncănea…
De când sunt n-am auzit ceva asemănător. El susţine, citând numele unor oameni despre care se spune că ar
fi foarte înţelepţi, că toţi capitaliştii sunt nişte hoţi, că pământul trebuie să fie al celor ce-l muncesc, că fabricile,
minele şi maşinile trebuie să fie proprietate obştească, că nu există Dumnezeu şi nici suflet, că sufletul nu-i decât o
invenţie a preoţilor, pentru a stoarce zeciuială de la oameni. Spunea mai departe că atunci când vor face revoluţie (el
şi cu cei trei prikajciki), toată lumea va lucra numai opt ore, iar restul timpului se va distra, dar că fiecare va avea o
pensie la bătrâneţe şi înmormântare gratuită. În sfârşit, mai zicea că numai atunci va fi raiul pe pământ, când totul va
fi comun: pământul, clădirile, maşinile şi chiar femeile…
Deoarece sunt flăcău (unii spun chiar că aş fi flăcău tomnatic) şi întrucât îmi scriu memoriile fără ipocrizie,
trebuie să recunosc că istoria asta cu femeile în comun mi-a plăcut. Aş putea chiar spune că am început să privesc
socialismul, şi pe socialişti cu oarecare bunăvoinţă. De ce însă or fi vrând ei neapărat să facă revoluţie, când şi aşa
oamenii au uneori neveste comune?
Aşa gândeam eu; dar acelaşi Mraczewski m-a vindecat repede de gândurile astea şi totdeodată mi-a încurcat
în mare măsură şi planurile. (Spun în paranteză că marea mea dorinţă este ca Stas să se însoare. Dacă ar avea
nevastă, nu s-ar mai sfătui atât de des cu Collins şi cu madam Meliton, iar dacă ar mai avea şi copii, ar rupe toate
legăturile suspecte. Pentru că, nu-i aşa, ce rost are ca un om ca el, un tip atât de reuşit, să se încurce cu oameni care,
orice s-ar zice, n-au să fie niciodată în stare să iasă pe câmpul de bătaie cu arma în mână şi să lupte împotriva altor
oameni înarmaţi?! Infanteria maghiară şi orice altă infanterie nu va trage împotriva unui duşman dezarmat… Dar
timpurile se schimbă.)
Precum vedeţi, doresc foarte mult ca Stas să se însoare şi socot că i-am şi găsit o partidă. Vine uneori în
magazinul nostru (venea şi în vechea noastră prăvălie) o persoană de o frumuseţe uimitoare. Şatenă, ochi căprui,
trăsături fermecătoare, bine făcută ca statură, iar mânuţele şi picioruşele – o minune! … M-am uitat când a coborât
odată din trăsură, şi pot să mărturisesc că m-au apucat ameţelile când am văzut ce-am văzut… Da, viteazul meu Stas
ar avea ce face cu ea, pentru că are trup frumos, iar guriţa ca o fragă… Şi ce mai bust! … Când e numai cu rochia,
parc-ar fi un înger picat din cer, cu aripioare cu tot! …
Cred că e văduvă, pentru că nu o însoţeşte niciodată vreun bărbat; o văd numai cu fetiţa ei, Helunia, drăguţă
ca o bomboană. Dacă Stas s-ar însura cu ea, ar fi silit să rupă repede legăturile cu nihiliştii, pentru că în timpul liber
lăsat de soţie s-ar juca cu fetiţa. Cu toate că, după părerea mea, cu o nevastă ca asta, nimeni nu mai poate avea timp
liber…
Îmi alcătuisem deci planul şi mă gândeam cum s-o cunosc pe această doamnă şi să i-o prezint lui Stas, când,
deodată, l-a adus dracu înapoi pe Mraczewski de la Moscova. Vă puteţi imagina ce supărat am fost când, a doua zi
după sosirea lui, golanul ăsta a intrat în magazinul nostru cu văduva mea! … Şi să fi văzut cum mai sărea în jurul ei,
cum mai dădea ochii peste cap, cum făcea pe muţunachele ca să-i ghicească gândurile… Norocul meu că nu sunt
obez, pentru că în faţa atâtor farafastâcuri, aş fi avut desigur un atac de apoplexie!
Când s-a întors, peste câteva ore, l-am întrebat cu o mutră dintre cele mai nepăsătoare cine era persoana în
cauză…
— Ţi-a plăcut, zice el, nu-i aşa? … Şampanie, nu femeie! a adăugat clipind cu neruşinare. Dar pune-ţi poftă-
n cui, pentru că e nebună după mine… Ah, domnule, ce temperament, ce corp… S-o vezi în corset…
— Îmi închipui, domnule Mraczewski! i-am răspuns cu asprime.
— Dar n-am spus nimic… mi-a ripostat el, frecându-şi mâinile ca un neobrăzat. Eu nu spun nimic…
Virtutea supremă a unui bărbat, domnule Rzecki, e discreţia, îndeosebi în relaţiile intime…
L-am întrerupt, simţind că dacă ar mai fi vorbit aşa, m-ar fi copleşit dispreţul pentru mucosul ăsta. Ce
timpuri! Ce oameni! Eu, dacă aş avea fericirea să atrag asupra mea atenţia vreunei cucoane, n-aş îndrăzni nici cu
gândul să gândesc la aşa ceva, necum să urlu în gura mare, şi încă într-un magazin atât de populat ca al nostru!
Şi când Mraczewski mi-a spus, ca supliment, teoria sa privitoare la soţiile comune, mi-a venit imediat în cap
următorul raţionament:
 Stas e un nihilist. Mraczewski la fel… Dacă primul se însoară, al doilea îi aplică imediat principiul
convieţuirii comune… Şi ar fi păcat de o femeie ca văduva mea să ajungă pe mâna unui individ ca Mraczewski!
La sfârşitul lunii mai Wokulski a hotărât să facă sfeştania magazinului. Cu această ocazie am observat şi mai
bine cum s-au schimbat timpurile.
Şi în tinereţea mea făceau negustorii sfeştania prăvăliilor. Aveau însă în primul rând grijă să slujească un
preot bătrân, să se aducă agheasmă adevărată şi un cântăreţ care să se priceapă bine la latină. După ce se termina
slujba, în timpul căreia erau stropite şi sfinţite toate dulapurile şi toate mărfurile, se bătea o potcoavă în pragul
magazinului, pentru ca să atragă clientela. Abia după aceea se gândeau la gustare, care era alcătuită de obicei dintr-
un păhărel de vodcă, din cârnaţi şi bere.
Astăzi însă… (Ce-ar spune cei de o vârstă cu bătrânul Mincel?!) Se pune întrebarea de câţi bucătari şi
chelneri e nevoie, câte sticle de şampanie trebuie cumpărate şi câte de vin unguresc, şi ce mâncăruri să se servească.
Pentru că azi masa constituie partea principală a solemnităţii, iar invitaţilor puţin le pasă cine va sluji, ci ce se va
servi…
În ajunul sfeştaniei a intrat în magazin un individ destul de corpolent, transpirat, despre care n-aş fi putut
spune dacă gulerul îi murdăreşte gâtul sau invers. A scos un carneţel gros din haina roasă, şi-a potrivit pe nas nişte
ochelari unsuroşi şi a început să umble prin saloane cu o mutră de-mi făcea spaimă.
— Cine-o fi, drace? m-am întrebat. Nu cumva o fi de la poliţie, sau, cine ştie, vreun secretar de la corpul
portăreilor, care ne face inventarul averii mobile? …”
De două ori i-am aţinut calea, cu gând să-l întreb foarte politicos ce doreşte; prima dată mi-a mormăit: „Vă
rog să nu mă deranjaţi!”, iar a doua oară m-a dat la o parte fără nici o ceremonie.
Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât am văzut că unii dintre oamenii noştri îl salutau politicos şi îi
dădeau toate lămuririle, frecându-şi mâinile, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu cel puţin un director de bancă.
„Nu, mi-am zis în gând, nenorocitul ăsta nu e de la societatea de asigurări. Acolo nu ţin oameni chiar aşa de
jerpeliţi…”
Lisiecki mi-a şoptit că dumnealui era un reporter foarte cunoscut şi că ne va da la ziar. M-a luat cu tremurici
la inimă la gândul că am să-mi văd numele tipărit, cum mi-l mai văzusem odată în Gazeta poliţiei, când mi-am
pierdut buletinul. Deodată am băgat de seamă că la omul acela totul era mare. Începând cu capul, notesul şi sfârşind
cu peticul de la gheata stângă.
Între timp, domnia-sa umbla prin saloane, umflându-se ca un curcan şi scriind mereu… în sfârşit, începu să
vorbească:
— Până acuma nu s-a întâmplat la dumneavoastră nici un accident? … Vreun mic incendiu, vreo fraudă,
vreun abuz de încredere sau vreun scandal?
— Ferească Dumnezeu! am îndrăznit eu să strig.
— Păcat! Cea mai bună reclamă pentru magazin ar fi să se spânzure cineva aici…
Eu, ce să vă spun, am înlemnit!
— Poate că veţi binevoi, stimate domn, am îndrăznit să-i spun înclinându-mă, să alegeţi un obiect pe care să
vi-l trimitem acasă în semn de atenţie…
— Mită?! … s-a stropşit el, uitându-se la mine de parcă ar fi fost statuia lui Copernic. Noi, domnule,
obişnuim să ne cumpărăm singuri obiectele care ne plac; nu primim cadouri de la nimeni.
Şi-a pus în cap, încă din mijlocul magazinului, pălăria soioasă şi, cu mâinile în buzunare, a ieşit ca un
ministru. Peticul de la gheată se mai vedea şi când ajunsese pe partea cealaltă a străzii.
Revin la slujba sfeştaniei…
Solemnitatea principală, adică banchetul, a avut loc în marele salon al hotelului „Europa”. Salonul era
împodobit cu flori, iar mesele imense erau aşezate în formă de potcoavă. A fost adusă şi o orchestră. Pe la 6 seara se
adunaseră acolo peste o sută cincizeci de persoane! … Dar cine anume?!! Majoritatea, negustori şi fabricanţi din
Varşovia, din provincie, de la Moscova, ba chiar de la Viena şi Paris. Printre ei, doi conţi, un prinţ şi destui nobili.
Despre băuturi nu mai pomenesc, deoarece într-adevăr nu ştiu ce erau mai multe, frunzele plantelor care
împodobeau sala, sau sticlele!
Petrecerea asta ne-a costat peste trei mii de ruble, dar priveliştea atâtor oameni înfulecând a fost cu adevărat
impunătoare. Iar când, în mijlocul unei tăceri generale, prinţul s-a ridicat şi a băut în sănătatea lui Stas, când
orchestra a cântat nu ştiu ce bucată, de altfel foarte frumoasă, şi când o sută cincizeci de glasuri au izbucnit, ca o
explozie: „Trăiască!”, m-au podidit lacrimile. M-am repezit la Wokulski şi, îmbrăţişându-l, i-am spus:
— Vezi cât de iubit eşti?
— Le place şampania! mi-a răspuns el.
Am observat că uralele nu-l interesau. Nu i s-a descreţit fruntea nici chiar atunci când unul dintre oratori
(trebuie să fi fost un literat, deoarece a vorbit mult şi fără sens) a spus, nu ştiu dacă în numele lui, sau al lui Stas, că
„… aceasta este cea mai frumoasă zi din viaţa lui”.
Am băgat de seamă că Stas se învârtea îndeosebi în jurul domnului Lęcki, care înainte de a se fi ruinat a trăit
zice-se, pe la curţile regeşti… Mereu nenorocita asta de politică!
La începutul banchetului totul s-a petrecut foarte frumos; din când în când lua cuvântul câte un invitat şi
vorbea, vrând parcă să plătească prin vorbe vinul băut şi mâncarea înghiţită. Dar cu cât creştea numărul sticlelor
goale, cu atât invitaţii deveneau mai puţin serioşi, ba în cele din urmă hărmălaia a fost aşa de mare, încât muzica
aproape a amuţit.
Eram grozav de supărat. Voiam să-mi vărs focul pe cineva, fie şi pe Mraczewski, dar când l-am chemat, n-
am fost în stare să-i spun decât atât:
— Ascultă, omule, la ce bun toate astea? …
— La ce bun? … mi-a răspuns el, uitându-se la mine cu ochii pierduţi. Toate sunt pentru domnişoara
Lęcka…
— Ce, eşti nebun? … Ce anume e pentru domnişoara Lęcka…
— Cum ce? Societatea… magazinul… banchetul… Toate sunt pentru ea… Şi eu am fost dat afară din
magazin tot din cauza ei! m-a lămurit Mraczewski, sprijinindu-se de braţul meu (nu se mai putea ţine pe picioare).
— Cum? … am exclamat eu, văzându-l beat. Ai fost dat afară din prăvălie din cauza ei? Te pomeneşti că tot
din cauza ei ai ajuns şi la Moscova? …
— Se-nţele… se… se-nţelege… A şoptit doar o vorbă, o… vorbuliţă mititică şi… am căpătat un spor de trei
sute de ruble anual… Broscuţa asta poate face cu bătrânul nostru tot ce-i pofteşte inima! …
— Taci acum şi du-te la culcare!
— La culcare? a început el să răcnească. Nu mă duc! Mă duc la prietenii mei! Unde sunt? Ei ar şti să-i vină
broscuţei de hac… Nu i-ar putea duce de nas, aşa cum îl duce pe bătrân… Unde sunt prietenii mei?
Bineînţeles, am poruncit să fie dus într-una din camerele de sus ale hotelului. Cred însă că făcea pe beatul ca
să mă impresioneze.
Pe la miezul nopţii salonul semăna cu o sală de morgă sau de spital; din când în când câte unul din invitaţi
era ridicat şi dus într-una din camerele hotelului sau până la trăsură. În sfârşit, găsindu-l pe doctorul Szuman
aproape treaz, l-am poftit la mine, să bem un ceai.
Doctorul Szuman e şi el evreu, dar ce om neobişnuit! Fusese chiar vorba să se boteze; se îndrăgostise de o
creştină, numai că ea a murit, şi atunci el nu s-a mai botezat. Se spune chiar că s-ar fi otrăvit de inima rea, dar că a
fost salvat. Astăzi nu mai practică aproape de loc medicina, dispune de o avere destul de mare şi se ocupă numai cu
studiul oamenilor sau al părului omenesc. E mic de statură şi galben la faţă, în schimb are o privire pătrunzătoare, de
care cu greu poţi ascunde ceva. Îl cunoaşte pe Stas mai de demult, şi trebuie să-i ştie toate secretele.
După o masă atât de zgomotoasă, eram istovit şi abătut, şi aş fi vrut să-l trag puţin de limbă pe Szuman.
„Dacă nici acum nu-mi spune nimic despre Stas m-am gândit eu, n-o să pot afla niciodată nimic.”
După ce am ajuns acasă şi am adus samovarul, l-am întrebat:
— Spune-mi, doctore, dar sincer, ce părere ai despre Stas? … Sunt neliniştit în privinţa lui… Văd că de
vreun an încoace se ţine de nişte treburi tare aventuroase… Călătoria în Bulgaria, magazinul ăsta… Apoi
societatea… echipajul… schimbarea ciudată a caracterului…
— Nu văd nici o schimbare, mi-a răspuns Szuman. A fost întotdeauna un om de acţiune şi a făcut fără
ezitare tot ce i-a trecut prin cap sau prin inimă… Când s-a hotărât să intre la Universitate, a intrat, când s-a hotărât
să facă avere, a făcut. Şi dacă azi vrea să facă o prostie, fii sigur că nu va da îndărăt şi va face una de pomină… Aşa
e firea lui!
— Cu toate acestea, am obiectat, observ în conduita lui multe contradicţii care…
— Nu-i de mirare, m-a întrerupt doctorul. S-au întâlnit în el doi oameni: romanticul dinaintea anului 1860 şi
pozitivistul anului 1870. Ceea ce pentru spectatori pare o contradicţie, pentru el e cât se poate de logic…
 — Nu s-o fi vârât în cine ştie ce complicaţii? …
— Nu ştiu nimic! mi-a răspuns Szuman, sec.
Am tăcut, şi abia după o clipă am întrebat din nou:
— Ce-o să se întâmple până la urmă cu el? …
Szuman s-a încruntat.
— Rău! mi-a răspuns. Un om ca Wokulski sau învinge, sau, în faţa unei piedici mari, îşi zdrobeşte capul!
Până acum i-a mers din plin, dar… nu există om pe lume care să câştige în viaţă numai lozuri mari…
— Aşadar? …
— Aşadar, vom asista la o tragedie! a încheiat Szuman.
Şi, după ce şi-a băut ceaşca de ceai cu lămâie, a plecat acasă.
N-am putut aţipi toată noaptea. O profeţie atât de îngrozitoare tocmai în ziua triumfului! … „Ei, bunul
Dumnezeu ştie mai multe decât Szuman; iar el, cred eu, nu-l va lăsa pe Stas să se prăpădească…”
XI.
VISURI VECHI ŞI CUNOŞTINŢE NOI.
DOAMNA MELITON TRECUSE PRIN şcoala aspră a vieţii şi învăţase să-şi bată joc chiar şi de opiniile
admise de toată lumea.
În tinereţe auzise că orice domnişoară frumoasă şi bună se poate mărita chiar dacă n-are avere. Fusese şi
frumoasă şi bună, dar de măritat nu se măritase. Mai târziu auzise că o profesoară cultă poate să câştige dragostea
elevilor şi stima părinţilor. Deşi fată cultă şi profesoară eminentă, elevii i-au scos peri albi, iar părinţii lor o luau în
zeflemea de la dejun până la cină. Apoi citise multe romane în care scria că prinţii, conţii şi baronii îndrăgostiţi sunt
oameni nobili care, în schimbul inimei, au obiceiul să se însoare cu profesoare sărace. Îşi dăduse şi ea într-un fel
inima unui conte tânăr şi nobil, dar mâna nu i-o ceruse nimeni…
După ce împlinise 30 de ani, se căsătorise cu Meliton, un profesoraş cam în vârstă. Făcuse acest pas numai
ca să-i ridice moralul, fiindcă Meliton avea darul beţiei. După căsătorie, însă, mirele începuse să bea şi mai vârtos,
iar pe soţia care voia să-i ridice moralul o chelfănea zdravăn.
Când muri – după câte se pare, pe stradă – doamna Meliton, petrecându-l la cimitir şi convingându-se că e
într-adevăr în groapă, luă sub ocrotire un căţel, deoarece oamenii susţineau că dintre toate animalele câinele este
mai credincios. Până când potaia, turbând, muşcă servitoarea, ceea ce avu drept urmare căderea la pat a doamnei
Meliton, grav bolnavă.
O jumătate de an zăcu în spital, într-o cameră separată, singură, uitată de elevele ei, de părinţii lor şi de toţi
conţii cărora le dăruise inima. Avu deci timp destul să mediteze, şi în ziua în care ieşi din spital, slabă, cu părul
încărunţit şi rărit, auzi că boala o făcuse de nerecunoscut.
„Mi-a venit mintea la cap!” răspunsese doamna Meliton.
Nu mai era ea profesoară, ci recomanda profesoare; nu se mai gândea la măritiş, ci peţea tinere perechi; nu-şi
mai dădea nimănui inima, ci înlesnea întâlniri între îndrăgostiţi în propria ei locuinţă. Şi cum fiecare şi pentru orice
trebuia să plătească, strânsese ceva bani şi trăia binişor.
La începutul noii sale cariere fusese posacă şi cinică.
— Preotul, spunea ea prietenelor intime, are venituri din căsătorii, eu – din logodne. Contele primeşte bani
pentru înlesnirea împerecherii cailor, eu – pentru înlesnirea cunoştinţei între diferite persoane.
Cu timpul deveni însă mai rezervată în opinii, uneori chiar moralistă, deoarece observase că enunţarea
adevărurilor şi a părerilor admise de toată lumea ajută la mărirea veniturilor.
Pe Wokulski doamna Meliton îl cunoştea mai demult. Şi întrucât îi plăceau spectacolele publice şi avea
obiceiul să urmărească îndeaproape tot ce se întâmplă cu oamenii, băgase de seamă în scurt timp că Wokulski se
uita cam prea nu ştiu cum la domnişoara Isabela. Făcând această descoperire, ridicase din umeri: ce interes putea
prezenta un negustor de galanterie îndrăgostit de domnişoara Lęcka? Dacă i-ar fi plăcut vreo fată bogată de negustor
sau fiica vreunui fabricant, ar mai fi avut ce peţi. Dar aşa?!
De-abia când Wokulski se întorsese din Bulgaria cu o avere despre care se povesteau minuni îndrăzni ea să-i
vorbească despre domnişoara Isabela, oferindu-şi serviciile. Şi între ei se încheiase un acord tacit: Wokulski o plătea
foarte bine, iar doamna Meliton îi dădea tot felul de informaţii despre familia Lęcki şi despre persoanele din sferele
înalte care întreţineau relaţii cu ea. Prin intermediul ei cumpărase Wokulski poliţele lui Lęcki şi argintăria
domnişoarei Isabela…
 Cu acest prilej, doamna Meliton îl vizită pe Wokulski în locuinţa sa particulară, pentru a-l felicita.
— Procedezi cu multă înţelepciune, îi spuse ea. De fapt, de pe urma serviciului şi a argintăriei nu o să ai cine
ştie ce profit, dar cumpărarea poliţelor lui Lęcki e o lovitură de maestru! … Se vede că eşti un dibaci om de afaceri!
…
Auzind acestea, Wokulski deschise sertarul şi scoase pachetul de poliţe.
— Astea sunt?
— Da. Să am eu banii ăştia…! oftă ea.
Wokulski apucă pachetul cu amândouă mâinile, îl rupse şi o întrebă:
— Ce zici de „omul de afaceri”?
Doamna Meliton se uită lung la el şi murmură clătinând din cap:
— Păcat de dumneata…!
— Şi de ce, mă rog?
— Păcat de dumneata! Sunt şi eu femeie şi ştiu că pe femei nu le poţi cuceri prin jertfe, ci numai prin forţă.
— Oare aşa să fie?
— Cu forţa frumuseţii, a sănătăţii şi a banilor…
— Şi a înţelepciunii! … adăugă Wokulski.
— Nu atâta prin înţelepciune, cât prin forţa pumnului, ripostă doamna Meliton cu un surâs batjocoritor. Îmi
cunosc bine semenele, şi adeseori am avut prilejul să deplâng naivitatea bărbaţilor!
— În ce mă priveşte, să ştiţi, doamnă, nu veţi avea acest prilej.
— Dumneata socoţi că nu vei ajunge în situaţia asta? se miră ea, uitându-se drept în ochii lui.
— Stimată doamnă, dacă domnişoara Isabela este aşa cum mi-o închipui eu, va veni ziua să mă aprecieze.
Dacă nu, voi avea destul timp pentru decepţii…
— Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, domnule Wokulski, spuse doamna Meliton, ridicându-se din
fotoliu. Căci, crede-mă, e mai uşor să azvârli miile de ruble din buzunar decât să scapi de dragoste. Mai ales dacă
iubeşti într-adevăr. Şi nu uita, te rog, să-mi plasezi bine micul capital. N-ai fi rupt în bucăţi hârtii în valoare de
câteva mii de ruble dacă ai fi ştiut cât de greu trebuie să munceşti uneori pentru a le câştiga!
În mai şi iunie vizitele doamnei Meliton deveniseră tot mai dese, spre mâhnirea lui Rzecki, care bănuia că-i
vorba de cine ştie ce complot. Şi nu se înşela. Era vorba într-adevăr de un complot, dar împotriva domnişoarei
Isabela. Doamna Meliton îi furniza lui Wokulski informaţii importante în legătură cu domnişoara Isabela, îl înştiinţa
în ce zile anume ieşeau contesa şi nepoata ei la plimbare în parcul Lazienki.
În zilele acelea doamna Meliton venea la magazin şi, luându-şi onorariul sub forma unui obiect de zece-
cincisprezece ruble, îi comunica lui Rzecki ora şi locul.
Ciudate timpuri pentru Wokulski! Când afla că a doua zi cele două doamne se vor duce la Lazienki, îşi
pierdea imediat liniştea. Nu-l mai interesau afacerile, era nervos, i se părea că timpul stă pe loc şi că ziua următoare
nu va mai veni niciodată. Noaptea avea vise năstruşnice; uneori, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz, şoptea: „Şi
pentru ce? … Pentru ce? Pentru o nimica toată! … Mare dobitoc sunt…”
Când se apropia dimineaţa, se temea să se uite pe fereastră ca nu cumva să vadă cerul înnorat. Iar până la
amiază timpul se lungea într-atât, încât în hotarele lui ar fi putut cuprinde toată viaţa bietului Wokulski, otrăvită
acum de o îngrozitoare amărăciune.
„Asta e oare iubirea? …” se întreba el disperat. Nemaiavând răbdare, poruncea încă de la amiază să se
înhame caii şi pornea. În fiecare clipă se aştepta să întâlnească echipajul contesei care se întorcea din parc, i se părea
că trăsura şi caii săi, pe care de-abia-i ţine în frâu merg prea încet.
Ajuns în parc, sărea din trăsură şi pornea repede spre iaz, unde obişnuia contesa să se plimbe, dând de
mâncare lebedelor. Sosit prea devreme, se trântea pe o bancă, în sudori reci, şi rămânea nemişcat, cu ochii spre
palat, uitându-şi de lume.
În sfârşit, în capul aleii apăreau două siluete, una cernită, cealaltă cenuşie, şi lui Wokulski i se urca sângele
la creier.
„Ele sunt! … Oare au să-mi vorbească?”
Se ridica de pe bancă şi se îndrepta spre de ca un lunatic, cu răsuflarea oprită. Da, era domnişoara Isabela,
mergând la braţ şi discutând cu mătuşa ei.
 Wokulski se uita la ea, pierdut: „O fi într-adevăr altfel decât celelalte? … E doar o femeie ca toate femeile…
Mi se pare că nebunia care m-a apucat nu-i de loc întemeiată…”
Se înclina, doamnele îi răspundeau. El trecea mai departe, fără să întoarcă privirea, ca să nu se trădeze,
Când, în sfârşit, îndrăznea să se uite după ele, cele două femei erau dispărute de mult printre arbori.
„Am să mă întorc, îşi zicea el, şi am să le mai privesc o dată… Nu, nu! Nu se cade!”
Şi în clipa aceea apa scânteietoare a iazului îl atrăgea cu o forţă irezistibilă… „Ah, dacă aş şti că moartea
înseamnă uitare! … Cine poate fi sigur?’ Nu, în natură nu există milă! … Se cuvine oare să torni atâta durere într-o
sărmană inimă omenească, fără a-i da măcar asigurarea că moartea e totuna cu neantul?”
Cam în acelaşi timp contesa vorbea cu domnişoara Isabela astfel:
— Bela, sunt din ce în ce mai convinsă că banii nu aduc fericirea. Wokulski, de pildă, a făcut o carieră
strălucită, şi care-i rezultatul? … Uite, nu mai lucrează în magazin, ci stă în parc şi se plictiseşte! Ai băgat de seamă
ce mutră plictisită avea?
— Plictisită? ricana domnişoara Isabela. Mai degrabă amuzantă!
— N-am observat! se mira contesa.
— Adică… dezagreabilă, se corecta domnişoara Isabela.
Wokulski nu se îndura să plece din parc. Trecea de partea cealaltă a iazului şi se uita de departe la rochia
cenuşie, care tot apărea şi dispărea printre arbori, şi abia târziu îşi dădea seama că urmărise două rochii cenuşii şi o a
treia albastră, dar că niciuna nu fusese a domnişoarei Isabela… „M-am prostit de-a binelea!” îşi spunea el în gând.
Ceea ce nu-i folosea la nimic.
Într-o bună zi, era în prima jumătate a lunii iunie, doamna Meliton îl înştiinţă că a doua zi la amiază
domnişoara Isabela va ieşi la plimbare cu contesa şi cu bătrâna doamnă Zaslawska. Această din urmă împrejurare,
neînsemnată în aparenţă, putea avea o importanţă covârşitoare. Pentru că de la întâlnirea de neuitat care avusese loc
la Paşti, Wokulski o vizitase pe doamna Zaslawska de câteva ori şi îşi dăduse seama că bătrâna îi voia numai binele.
De obicei o asculta evocând timpurile trecute, vorbea cu ea despre unchiul său, căzuseră de acord asupra pietrei
funerare… Într-un rând, numele domnişoarei Isabela fusese rostit atât de neaşteptat, încât Wokulski nu-şi putuse
ascunde emoţia; se schimbase la faţă şi parcă amuţise.
Bătrânica îşi pusese ochelarii pe nas şi, uitându-se stăruitor la el, îl întrebase:
— Oare numai mie mi se pare, sau într-adevăr domnişoara Lęcka nu-ţi este indiferentă?
— Aproape că nici n-o cunosc… Am vorbit cu dânsa o singură dată în viaţă… răspunse Wokulski, tulburat.
Doamna Zaslawska căzuse pe gânduri şi exclamase încet, clătinând din cap:
— Hm…
Wokulski îşi luase rămas bun de la ea, dar acest „hm…” îi rămăsese adânc întipărit în minte. În orice caz,
era sigur că doamna Zaslawska ţinea la el. Şi iată că la o săptămână după convorbirea lor aflase că va ieşi să se
plimbe în parcul Lazienki cu contesa şi cu domnişoara Isabela! Să fi ştiut oare bătrâna că fusese văzut acolo? Nu
cumva caută să-i apropie unul de celălalt? …
Wokulski se uită la ceas; era 3 după amiază.
„Aşadar, mâine, îşi zise, peste… douăzeci şi patru de ore… Nu, nu atâtea… Dar peste câte? …”
Nu era în stare să socotească orele, de la 3 până la 1 a doua zi. Nervos, nu puse gura pe mâncare şi, cu toate
că imaginaţia încerca să-şi ia zborul, raţiunea trează i-o înfrâna.
„Om vedea ce-o fi şi mâine! … Dar dacă va ploua, sau se va îmbolnăvi vreuna dintre ele?”
Ieşi repede pe stradă şi rătăci fără ţel, muncit de gânduri.
„Om vedea ce-o fi şi mâine… Te pomeneşti că nici n-au să stea de vorbă cu mine… De altfel, domnişoara
Isabela nu-i decât o domnişoară frumoasă, să zicem că-i chiar neobişnuit de frumoasă, dar nu-i decât o domnişoară,
şi nu un fenomen supranatural! În lume sunt mii de femei tot atât de frumoase ca ea, dar mie nu-mi pasă! Dacă mă
va respinge? N-are decât… Atunci, voi cădea în braţele alteia, cu o pasiune şi mai mare! …”
Seara se duse la teatru, dar plecă după primul act şi rătăci iarăşi prin oraş, urmărit de gândul plimbării de a
doua zi şi de presimţirea tulbure că ziua aceea va aduce multaşteptata apropiere de domnişoara Isabela.
Trecu noaptea, trecu şi dimineaţa, şi la 12 porunci să se înhame caii la trăsură. Lăsă un bilet la magazin,
anunţând că va veni mai târziu, şi îşi luă o pereche de mănuşi noi. În sfârşit, intră servitorul.
„Caii sunt gata!” îşi zise el în gând, întinzând mâna spre pălărie.
Dar omul de serviciu anunţă:
 — A sosit prinţul!
Wokulski văzu negru în faţa ochilor.
— Pofteşte-l!
Prinţul intră.
— Bună ziua, domnule Wokulski! Pleci undeva? Desigur, la depozit sau la gară! Dar nu face nimic, te
arestez şi te iau cu mine. Voi fi chiar atât de nepoliticos încât mă voi instala în trăsura dumitale, căci astăzi n-am
venit cu a mea. Sunt însă sigur că mă vei scuza, dat fiind ştirile excelente pe care ţi le aduc.
— Nu doriţi să luaţi loc?
— Pentru o clipă! Imaginează-ţi, reluă prinţul, aşezându-se, că atâta le-am bătut capul amicilor noştri… am
spus oare bine? … Atâta i-am pisat, încât vreo câţiva mi-au promis să vină la mine şi să asculte lectura proiectului
de statut al societăţii dumitale. Aşa că te iau imediat, sau mai degrabă ne luăm unul pe altul şi mergem la mine!
Wokulski avu senzaţia că se prăbuşeşte de la o mare înălţime şi că se izbeşte cu pieptul de pământ.
Prinţul observă tulburarea lui şi surâse, crezând că e provocată de bucuria vizitei şi de invitaţia lui
neaşteptată. Nici prin cap nu-i trecea că pentru Wokulski era mai importantă plimbarea la Lazienki decât toţi prinţii
şi toate societăţile comerciale.
— Suntem gata deci? zise prinţul, ridicându-se.
Wokulski fu cât pe ce să-i spună că nu merge şi că nu-l interesează nici un fel de societate comercială, dar în
aceeaşi clipă se gândi: „Plimbarea-i pentru mine; societatea, pentru ea.”
Îşi luă pălăria şi plecă împreună cu prinţul. I se părea însă că înnebuneşte.
„Femeile nu se cuceresc prin jertfe, ci prin forţă şi chiar cu pumnul…” îi spusese doamna Meliton, şi sub
influenţa aforismului ei îi venea să-l ia pe prinţ de guler şi să-l arunce în stradă. Dar această pornire nu ţinu decât o
clipă…
Prinţul se uita la el printre gene; văzându-l că schimbă feţe-feţe, îşi zise în gând: „Nici nu mă aşteptam să-i
fac o bucurie aşa de mare! Da, întotdeauna am spus că trebuie să întindem mâna oamenilor noi…”
În lumea sa prinţul era considerat drept un patriot înflăcărat, aproape şovin; în afara acestei lumi, se bucura
de reputaţia unuia dintre cei mai buni cetăţeni, îi plăcea să vorbească în limba polonă, iar în conversaţiile duse în
franceză vorbea numai despre treburile publice.
Era aristocrat până în vârful unghiilor, cu sufletul, cu inima, cu sângele. Credea că orice societate e alcătuită
din două categorii de oameni: gloata şi clasa celor aleşi. Mulţimea de rând era opera naturii şi putea să descindă şi
din maimuţă, aşa cum susţinea Darwin, în pofida Sfintei Scripturi. Clasele alese aveau însă o origine superioară şi
descindeau dacă nu din zei, cel puţin din eroi înrudiţi cu aceştia, ca Hercule, Prometeu şi, în lipsă de ceva mai bun,
din Orfeu.
Avea în Franţa un prieten, un conte (atins adânc de microbul democratic), care îşi bătea joc de presupusa
origine supranaturală a aristocraţilor.
— Dragul meu, spunea el, după mine, unul, dumneata habar n-ai ce-i aia genealogie! Ce sunt marile familii?
Sunt familiile ai căror strămoşi au fost hatmani, senatori şi voievozi, sau, după vocabularul actual, mareşali, membri
ai Parlamentului şi prefecţi de departamente. Şi doar noi îi cunoaştem şi ştim că n-au în structura lor nimic
neobişnuit… Mănâncă, beau, joacă până nu mai pot cărţi, fac curte femeilor, fac datorii, ca şi ceilalţi muritori, cu
singura deosebire că uneori sunt mai proşti decât ei.
Pe obrajii prinţului apăreau pete roşii, de om bolnav.
— Văzut-ai dumneata, dragul meu, prefect sau mareşal cu o expresie atât de maiestuoasă ca aceea pe care o
au strămoşii noştri în portretele de epocă? protesta el.
— Ce e de mirare? răspundea râzând contele democrat. Pictorii le-au dat expresii cum n-au visat niciunul
dintre ei să aibă vreodată, tot aşa cum specialiştii în heraldică şi istoricii povestesc despre ei legende miraculoase!
… Totu-i minciună, crede-mă! Numai decorul şi costumele fac dintr-un Wojtek un prinţ, iar din alt Wojtek, un
argat! În realitate, niciunul, nici celălalt nu sunt decât nişte actori de mâna a treia!
— Aşa nu putem discuta, dragul meu! izbucnea prinţul.
Şi fugea la el acasă, se întindea pe canapea cu mâinile sub cap şi, uitându-se în tavan, vedea făpturi ale căror
proporţii, forţă, curaj, înţelepciune şi altruism nu puteau fi decât supraomeneşti. Aceştia erau strămoşii săi şi ai
contelui, deşi contele îi renega. Sau, cine ştie, poate exista vreun amestec în sângele lui…
 Prinţul nu dispreţuia mulţimea muritorilor de rând, dimpotrivă, se purta faţă de ei cu toată bunăvoinţa, nu-i
ocolea, se interesa de nevoile lor. Îşi închipuia că e un fel de Prometeu şi că avea uneori datoria de onoare de a duce
sărmanilor muritori câte o scânteie din focul ceresc. De altfel, religia îi poruncea să fie bun cu cei mici, şi prinţul se
îmbujora la faţă numai la gândul că majoritatea lumii din care făcea parte va sta cândva în faţa judecăţii divine fără
să-şi fi însuşit acest merit.
Aşadar, pentru a evita ruşinea în ceea ce-l privea pe el, lua parte la diferite consilii şi chiar le convoca la
locuinţa sa, dădea între douăzeci şi cinci şi o sută de ruble pentru acţiunile organizate de diferitele societăţi de
binefacere, iar mai presus de orice deplângea neîncetat soarta nefericită a ţării, terminându-şi fiecare peroraţie cu
fraza: „Pentru că, domnilor, trebuie să ne gândim în primul rând la ridicarea nefericitei noastre ţări!” Şi când spunea
astfel, simţea cum i se ia o greutate de pe inimă, greutate cu atât mai apăsătoare cu cât era mai mare numărul
auditorilor sau cu cât dădea mai multe ruble pentru acţiunea respectivă.
A convoca întruniri, a-i îndemna pe oameni să fie întreprinzători şi a suferi, a suferi necontenit pentru
nefericita soartă a ţării, acestea erau, după părerea sa, îndatoririle unui cetăţean. Să-l fi întrebat cineva dacă sădise
cândva vreun pom a cărui umbră ar putea apăra oamenii şi ogoarele de arşiţă, sau dacă dăduse vreodată la o parte o
piatră din drum, ar fi rămas cu gura căscată.
Simţea şi gândea, dorea şi suferea pentru milioane de oameni. Numai că nu făcuse niciodată nimic util. I se
părea că grija continuă pe care o purta ţării sale valora mult mai mult decât dacă ar fi şters nasul unui copil.
În iunie, Varşovia suferă o schimbare vizibilă. Hotelurile, goale până atunci, gem de vizitatori şi îşi măresc
tarifurile, pe multe case se văd anunţuri: Apartament mobilat de închiriat pentru câteva săptămâni, toate trăsurile
sunt ocupate şi toţi comisionarii forfotesc. Pe străzi, în grădini, la teatre, în restaurante, la expoziţii, în prăvălii şi în
magazinele de confecţii de damă apar figuri noi.
Vezi bărbaţi voinici şi arşi de soare, cu şepci stacojii, cizme largi, mănuşi strâmte şi costume croite după
moda provinciei, însoţiţi de cele mai multe ori de grupuri de femei care nu se disting nici prin frumuseţea, nici prin
eleganţa specific varşoviană şi de grupuri tot atât de numeroase de copii stângaci şi sănătoşi, care umblă cu gura
căscată.
Unii oaspeţi de la ţară vin să-şi vândă lâna la iarmaroc, alţii vin la curse, alţii şi pentru lână şi pentru curse;
unii ca să se întâlnească cu vecinii care locuiesc în satul alăturat, la o depărtare de o verstă; alţii ca să scape, în
capitală, de apa tulbure şi de praf, iar alţii se chinuie călătorind câteva zile, fără să ştie nici ei pentru ce.
De ceasul acesta se folosi prinţul ca să-l apropie pe Wokulski de moşierime.
Prinţul ocupa în propriul său palat un apartament vast. Apartamentul, compus din birou, bibliotecă şi
fumoar, era adesea locul unor adunări, în cadrul cărora amfitrionul îşi expunea propriile sale proiecte sau proiectele
altora, privitoare la treburile publice. Ultima adunare, din primăvară, fusese consacrată problemei vapoarelor cu
elice pentru navigaţia pe Vistula, şi participanţii la discuţii se împărţiseră în trei tabere.
Prima alcătuită din prinţ şi din prietenii săi personali, cerea în mod categoric vapoare cu elice; a doua,
alcătuită din burghezime, recunoştea în principiu justeţea proiectului, dar îi considera prematur şi nu voia să dea
bani pentru realizarea lui; a treia era alcătuită din două persoane: un tehnician oarecare, care susţinea că vapoarele
cu elice nu pot naviga pe Vistula, şi un magnat surd, care la toate atentatele împotriva buzunarului său răspundea:
— Vă rog, puţin mai tare; nu aud nimic! …
Prinţul şi Wokulski sosiră pe la 1, iar peste un sfert de oră începură să vină şi ceilalţi. Prinţul îi salută pe
fiecare în parte cu o familiaritate afabilă, îl prezentă pe Wokulski şi trase pe lista invitaţilor, sub numele celor sosiţi,
o linie cu un creion foarte lung şi foarte roşu.
Printre primii sosiţi fu şi domnul Lęcki, care îl luă pe Wokulski la o parte şi-l chestiona încă o dată despre
scopul şi însemnătatea societăţii la care aderase din tot sufletul, deşi nu fusese niciodată în stare să ţină minte despre
ce este vorba. Stătea acum cu el de vorbă, iar ceilalţi îi priveau şi făceau în şoapte tot felul de observaţii pe socoteala
lui Wokulski.
— Parcă-i un taur! şopti un mareşal gras, arătând cu ochiul spre el.
— Are păr de mistreţ! Pieptul, aşa mai zic şi eu! Ochiul ager… Asta ştiu că nu oboseşte la vânătoare!
— Şi faţa, domle… adăugă un baron cu fizionomia lui Mefisto. Fruntea, domle… mustăcioara, domle…
bărbia, domle… toate, domle… toate. Trăsăturile-s ca… domle… dar ansamblul, domle! …
— Să-l vedem la treabă! adăugă un conte puţin gârbov.
 — Eu un om iute. Îi place să rişte! Da, chiar aşa… spuse, vorbind ca din butoi, un alt conte, care şedea
ţeapăn pe scaun, purta favoriţi bogaţi şi se uita cu ochi morţi, ca de porţelan, drept înaintea lui, aidoma unui englez
din Journal amusant33.
Prinţul se ridică din fotoliu şi tuşi; asistenţa amuţi, astfel că putură fi auzite ultimele fraze dintr-o povestire a
mareşalului:
— Ne uităm spre pădure, când deodată auzim un chiţcăit sub copitele cailor! Imaginaţi-vă, dragii mei:
ogarul, care mergea pe lângă cai, ţinut în zgardă, nimerise peste un iepure ascuns într-o brazdă! …
Spunând acestea, mareşalul se lovi cu palma uriaşă peste şoldul din care şi-ar fi putut croi nu numai un
secretar, dar şi un ajutor de secretar!
Prinţul tuşi a doua oară, mareşalul se fâstâci şi îşi şterse fruntea îmbrobonită cu o batistă cât toate zilele.
— Stimaţi domni, începu prinţul, mi-am permis să vă rog să vă obosiţi până aici într-un interes public
extrem de important, care, aşa cum simţim cu toţii, trebuie să stea întotdeauna de strajă intereselor noastre publice…
Am vrut să spun… ideilor noastre… adică… Prinţul se încurcă puţin, dar îşi reveni îndată şi continuă: Este vorba de
intere… adică de planul, mai degrabă de… proiectul privitor la organizarea unei societăţi pentru înlesnirea
comerţului…
— De cereale… încercă să-l completeze cineva dintr-un colţ.
— Propriu-zis, continuă prinţul, nu este vorba de comerţul de cereale, ci…
— De rachiu… se grăbi să adauge aceeaşi voce.
— Nu, nu! … Este vorba de comerţ, mai degrabă de înlesnirea comerţului de mărfuri între Rusia şi
străinătate… Da, de mărfuri… Şi este de dorit ca oraşul nostru să devină centrul unei asemenea…
— Dar ce fel de mărfuri? întrebă contele gârbov.
— Partea tehnică a problemei ne-o va expune domnul Wokulski, care-i de… care-i de specialitate, încheie
prinţul. Să nu uităm, însă, domnilor, îndatoririle pe care le impun grija pentru interesele publice şi pentru nefericita
noastră ţară.
— Mă jur pe ce am mai scump că dau îndată zece mii de ruble! izbucni mareşalul.
— Pentru ce? întrebă contele cu atitudinea de englez.
— Indiferent pentru ce! răspunse cu voce tare mareşalul. Aveam de gând să cheltuiesc la Varşovia cincizeci
de mii de ruble, aşa că zece mii pot merge şi pentru scopuri de binefacere, căci iubitul nostru prinţ vorbeşte
minunat! Şi cu cap, şi din inimă, pe cuvântul meu!
— Scuzaţi, interveni Wokulski, dar aici nu este vorba de o societate comercială care să asigure beneficii.
— Da, asta-i! adăugă contele gârbov.
— Chiar aşa! confirmă contele englezit.
— Parcă mari beneficii pot da zece mii de ruble! strigă mareşalul. Cu asemenea beneficii te poţi duce să
cerşeşti cu desaga la Ostra Brama.
Contele cel gârbov izbucni:
— Vă rog să-mi daţi cuvântul în chestiunea următoare: dacă este sau nu este bine să desconsiderăm micile
profituri. Desconsiderarea aceasta ne duce la pieire… Da, aşa e, domnilor! strigă el, lovind cu unghia în braţul
fotoliului.
— Dragul meu, îl întrerupse prinţul, dulceag, domnul Wokulski are cuvântul!
— Chiar aşa! … îl sprijini contele englezit, pieptănându-şi favoriţii stufoşi.
— Îl rugăm deci pe stimatul domn Wokulski, se auzi un alt glas, să binevoiască să ne prezinte, cu claritatea
şi conciziunea care-i sunt proprii, problemele pentru lămurirea cărora ne-am întrunit aici, în primitoarele saloane ale
prinţului!
Wokulski se uită la persoana care-i recunoştea claritatea şi conciziunea: era un avocat faimos, prietenul şi
mâna dreaptă a prinţului. Îi plăcea să vorbească înflorit, bătând tactul cu mâna şi ascultând sunetul propriilor sale
fraze, pe care le găsea întotdeauna admirabile.
— Numai să fie pe înţelesul tuturor! mormăi cineva din colţul ocupat de nobilimea măruntă, care era plină
de ură împotriva marii nobilimi.
— După cum ştiţi, începu Wokulski, Varşovia este un nod comercial situat între Europa apuseană şi cea
răsăriteană. Aici, la Varşovia, se concentrează, pentru a trece prin mâinile noastre, o parte a mărfurilor franţuzeşti şi
nemţeşti destinate Rusiei. Faptul acesta ne-ar putea aduce unele câştiguri dacă comerţul nostru…
 — … nu s-ar găsi în mâinile evreilor! adăugă cineva cu jumătate de voce de la masa unde şedeau
comercianţii şi industriaşii.
— Nu! răspunse Wokulski. Câştigurile ar exista în cazul în care comerţul nostru ar fi condus cum trebuie!
— Cu evreii nu poate fi vorba de aşa ceva!
— Astăzi însă, interveni avocatul prinţului, stimatul domn Wokulski ne dă posibilitatea să înlocuim prin
capitalurile creştine capitalul evreiesc!
— Domnul Wokulski, care îi introduce pe evrei în comerţ? întrebă, arţăgos, acelaşi adversar din rândul
comercianţilor.
Se făcu tăcere.
— Despre modul cum îmi conduc afacerile nu voi da nimănui socoteală! i-o tăie Wokulski. Vă indic calea
care poate duce la organizarea comerţului dintre Varşovia şi străinătate, ceea ce constituie prima parte a proiectului
meu şi o sursă de câştig pentru capitalurile autohtone. A doua sursă este comerţul cu Rusia. Acolo se găsesc mărfuri
ieftine, cu căutare la noi. Societatea care s-ar ocupa de ele ar putea realiza un beneficiu de cincisprezece până la
douăzeci la sută anual faţă de capitalul învestit. Pe locul întâi vin textilele…
— Asta însemnează subminarea industriei noastre! se auzi din nou vocea din grupul comercianţilor.
— Pe mine nu mă interesează fabricanţii, ci consumatorii! răspunse Wokulski.
Comercianţii şi industriaşii începură să murmure destul de ostentativ.
— Şi uite că am ajuns şi la problema interesului public! … strigă prinţul, emoţionat. Chestiunea se pune aşa:
oare proiectele stimatului domn Wokulski prezintă o latură favorabilă ţării noastre? … Domnule avocat…
Simţindu-se în încurcătură, prinţul făcu semn avocatului.
— Stimatul domn Wokulski, începu avocatul, va trebui să ne lămurească, cu temeinica sa argumentare, dacă
importul acestor ţesături dintr-un loc atât de îndepărtat nu va păgubi industria noastră.
— Înainte de toate, reîncepu Wokulski, fabricile noastre nu sunt ale noastre, ci nemţeşti!
— Oho! … se auzi glasul duşmănos din grupul negustorilor.
— Sunt gata, continuă Wokulski, să vă enumăr imediat toate fabricile în care întreaga administraţie şi toţi
muncitorii mai bine plătiţi sunt nemţi, în care întreg capitalul este german, iar consiliul de administraţie îşi are sediul
în Germania; în care, în sfârşit, muncitorul nostru nu are posibilitatea să capete o calificare superioară, ci este doar
un fel de argat, rău plătit, rău tratat şi, în plus, germanizat…
— Asta-i important! … interveni contele cel gârbov.
— Da, are dreptate! … şopti englezitul.
— Pe dumnezeul meu! … Mă trec fiorii ascultând! … strigă mareşalul. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui
că te poţi amuza chiar aşa de bine la o asemenea şedinţă… Mă întorc îndată.
Şi părăsi cabinetul, păşind atât de greoi, încât se cutremura casa.
— Doriţi să vă dau şi nume? … întrebă Wokulski.
Grupul de comercianţi şi industriaşi făcu imediat dovadă de prudenţă, renunţând. Avocatul se ridică repede
din fotoliu şi strigă, gesticulând:
— Socot că asupra problemei fabricilor ne-am lămurit, şi putem deci trece la ordinea de zi. Stimatul domn
Wokulski, cu claritatea care-i este proprie, va binevoi să ne lămurească ce foloase pozitive va avea de pe urma
proiectului domniei-sale…
— … nefericita noastră ţară! încheie prinţul.
— Domnilor, începu Wokulski, dacă un cot de pânză ar costa numai cu doi groşi mai puţin decât costă azi,
la fiecare milion de coţi s-ar economisi zece mii de ruble!
— Ce înseamnă zece mii de ruble? întrebă mareşalul, care se întorsese tocmai atunci şi nu prinsese încă firul
discuţiei.
— Înseamnă mult… foarte mult! strigă contele gârbov. Trebuie să ne învăţăm odată să apreciem şi
câştigurile mărunte!
— Da, chiar aşa… orice penny poate fi tatăl unei guinee! … adăugă contele care făcea pe englezitul.
— Zece mii de ruble, continuă Wokulski, vor constitui pentru cel puţin douăzeci de familii temelia pe care
îşi vor clădi bunăstarea…
— O picătură în mare! … mormăi unul dintre comercianţi.
— Dar mai există un considerent! continuă Wokulski.
 Acest considerent interesează, ce-i drept, numai pe capitalişti! Eu pot dispune de mărfuri în valoare de trei
până la patru milioane de ruble anual…
— Mă înclin până la pământ! … şopti mareşalul.
Asta nu reprezintă averea mea, adăugă Wokulski, care este mult mai modestă…
— Îmi place tipul! declară contele gârbov.
— Da, chiar aşa! adăugă englezitul.
— Aceste trei milioane de ruble constituie creditul meu personal şi-mi aduc un procent foarte mic, ca
intermediar, continuă Wokulski. Declar însă că dacă în locul creditului s-ar plasa numerar, câştigul ar fi de
cincisprezece-douăzeci la sută, şi chiar mai mult. Punctul acesta vă interesează pe dumneavoastră, domnilor, care
depuneţi banii la bancă şi primiţi un procent redus. Banii dumneavoastră sunt rulaţi de alţii, care ţin câştigurile
pentru ei. Eu vă ofer prilejul de a-i utiliza direct şi de a vă mări venitul. Atâta am avut de spus.
— Minunat! strigă contele gârbov. Dar oare nu putem cunoaşte mai multe amănunte?
— Despre amănunte pot discuta numai cu asociaţii mei! răspunse Wokulski.
— Mă înscriu printre ei! zise contele cel gârbov, întinzându-i mâna.
— Da, chiar aşa! adăugă englezitul, întinzând şi el două degete către Wokulski.
— Domnii mei! strigă un bărbat ras în cap, din grupul nobilimii mărunte care ura marea nobilime. Vorbiţi
aici despre comerţul de pânzeturi, care pe noi nu ne interesează de loc… Domnilor! continuă el cu vocea
plângăreaţă. Noi avem în schimb cereale în hambarele noastre, avem rachiu în depozitele noastre, dar suntem
exploataţi de intermediari într-un mod – ca să zic aşa
— Nedemn!
Se uită prin salon. Grupul nobilimii mărunte, care ura marea nobilime, îl aplaudă frenetic.
Faţa „prinţului, radiind o bucurie discretă, se lumină în clipa aceea de lucirea unei adevărate inspiraţii.
— Da, domnilor, strigă el, astăzi discutăm despre comerţul de ţesături! Mâine şi poimâine cine ne opreşte să
ne sfătuim asupra celorlalte chestiuni? Deci propun…
— Pe dumnezeul meu, minunat mai vorbeşte iubitul nostru prinţ! strigă mareşalul.
— Să auzim! … Să auzim! … interveni avocatul, manifestându-şi pe faţă dorinţa de a mai înfrâna puţin
înflăcărarea provocată de propunerea prinţului.
— Aşadar, domnilor, continuă prinţul, mişcat, propun următoarele şedinţe: una în chestiunea comerţului cu
cereale, a doua în chestiunea comerţului cu rachiu…
— Dar creditele pentru agricultori? întrebă cineva din grupul nobilimii mărunte.
— A treia, în chestiunea creditului pentru agricultori, convenise prinţul. A patra…
Aici se-mpotmoli.
— A patra şi a cincea, continuă avocatul, în locul lui, le vom consacra unei analize a situaţiei economice
generale…
— … a nefericitei noastre ţări! completă prinţul, aproape cu lacrimi în ochi.
— Domnilor! … reluă avocatul, ştergându-se la nas, înduioşat. Să-l cinstim pe amfitrionul nostru, pe
cetăţeanul eminent, pe cel mai respectat dintre oameni…
Mareşalul îl întrerupse:
— Zece mii de ruble, pe onoa… strigă.
Dar avocatul nu ţinu seama de intervenţia lui şi încheie repede:
— … prin ridicarea în picioare!
— Bravo Trăiască prinţul! … strigară cu toţii, în hârşâitul picioarelor şi al scaunelor.
Grupul nobilimii mărunte, care privea chiorâş spre marea nobilime, striga cel mai tare.
Neputându-şi stăpâni emoţia, prinţul începu să-şi îmbrăţişeze oaspeţii, ajutat de avocat care-i săruta pe toţi
plângând, în jurul lui Wokulski se adunaseră câteva persoane.
— Pentru început vin cu cincizeci de mii de ruble! se angajă contele cei gârbov. Iar la anul… vom vedea…
— Treizeci, domle… Treizeci de mii de ruble, domle! Forte, domle… forte! adăugă baronul cu fizionomie
de Mefisto.
— Şi eu tot treizeci de mii… Da, aşa-i! … zise contele englezit, înclinând din cap.
Mareşalul răcni:
— Iar eu voi da de două ori… ba nu… de trei ori mai mult decât iubitul nostru prinţ! Pe dumnezeul meu! …
 Câţiva opoziţionişti din grupul comercianţilor se apropiară şi ei de Wokulski. Tăceau, dar privirile lor
duioase erau cu mult mai expresive decât cuvintele cele mai simţite.
Apoi se apropie un tânăr slăbuţ, cu barba rară şi cu urme neîndoielnice de suferinţă pe întregul chip, pe care
Wokulski îl întâlnea adesea la spectacole sau pe stradă.
— Mă numesc Maruszewicz! se prezentă tânărul suferind, cu un surâs blând pe buze. Scuzaţi-mă dacă sunt
atât de puţin ceremonios şi vin din prima clipă cu o rugăminte!
— Vă ascult!
Tânărul îl luă de braţ pe Wokulski şi îi spuse, conducându-l la fereastră:
— Dau cărţile pe faţă. Cu oameni ca dumneavoastră nu se poate altfel. Sunt sărac, dar am un instinct sănătos
şi aş vrea să-mi găsesc o ocupaţie. Organizaţi o societate, nu? Oare n-aş putea să lucrez şi eu sub conducerea
dumneavoastră? …
Wokulski se uită la el atent. Propunerea nu prea se potrivea cu aspectul sărăcăcios şi cu privirile nesigure ale
tânărului. Deşi nu-i făcuse o impresie bună, îl întrebă totuşi:
— Ce ştii dumneata să faci? Care este profesiunea dumitale?
— Profesiune? Vedeţi dumneavoastră, nu mi-am ales încă nici o profesiune, dar am calităţi mari şi pot să
îndeplinesc orice sarcină!
— Şi pe ce leafă contezi dumneata?
— O mie… două mii de ruble… răspunse tânărul, încurcat.
Fără să vrea, Wokulski clătină din cap.
— Nu ştiu dacă voi avea vreun post care să corespundă pretenţiilor dumitale! Totuşi, treci într-o zi pe la
mine…
În mijlocul biroului, contele cel gârbov perora:
— Aşadar, onoraţi domni, subscriem în principiu la afacerea propusă de domnul Wokulski. Pare a fi foarte
serioasă şi interesantă. Urmează să purcedem la stabilirea amănuntelor, la întocmirea actului. Invit deci pe toţi cei
care doresc să facă parte din societate la mine, mâine, la orele nouă seara…
— Voi fi, iubite conte, pe dumnezeul meu! zbiera mareşalul. Voi fi, şi poate că voi mai aduce câţiva
lituanieni. Numai spune-mi, te rog, de ce trebuie să facem noi o societate comercială? S-o facă negustorii, fără noi!
— De ce? întrebă contele cu înflăcărare.
— Ca să nu zică lumea că nu facem altceva decât să tăiem cupoane.
Prinţul ceru cuvântul.
— De altfel, mai avem în perspectivă două societăţi, una pentru comerţul de cereale, iar a doua pentru
comerţul de rachiu. Cine nu vrea să facă parte dintr-una, poate adera la cealaltă… în plus, îl rugăm pe onoratul
domn Wokulski să ia parte şi la celelalte consfătuiri ale noastre…
— Da, chiar aşa! încuviinţă englezitul.
Iar avocatul încheie:
— … şi cu talentul care-i este propriu să binevoiască a lămuri problemele ridicate!
— Mă îndoiesc că va fi de vreun folos, răspunse Wokulski. Am avut, e drept, de a face şi cu cerealele şi cu
rachiul, dar în împrejurări excepţionale. Era vorba de cantităţi foarte mari… Altminteri, nu cunosc comerţul de
cereale…
— Vom avea specialişti, stimate domnule Wokulski! îl întrerupse avocatul. Ei ne vor da amănunte pe care
vei binevoi numai să le pui în ordine şi să le lămureşti cu geniul care-ţi este propriu.
— Vă rugăm! … Vă rugăm! … începură să strige conţii.
O dată cu ei striga şi mai puternic nobilimea măruntă, care ura marea nobilime.
Era ora 5 după amiază, şi invitaţii începuseră să plece, în clipa aceea Wokulski îl văzu venind spre el pe
domnul Lęcki, însoţit de tânărul care stătuse în preajma domnişoarei Isabela în timpul chetei şi în ziua de Paşti, la
contesă. Cei doi domni se opriră în faţa lui.
— Dă-mi voie, domnule Wokulski, începu Lęcki, să-ţi prezint pe domnul Julian Ochocki. Vărul nostru… un
tânăr cam original, dar…
— De mult voiam să vă cunosc, ca să stăm de vorbă, zise Ochocki, strângând mâna lui Wokulski.
Acesta se uită la el în tăcere. Tânărul nu avea încă 30 de ani şi se distingea într-adevăr printr-o fizionomie
neobişnuită. S-ar fi părut că are trăsăturile lui Napoleon, învăluite în norul unei reverii.
 — În ce direcţie mergeţi? îl întrebă tânărul. Aş putea să vă conduc…
— Nu vă deranjaţi…
— O, am timp destul!
„Ce o fi vrând de la mine!” se miră Wokulski. Apoi încuviinţă:
— Putem merge înspre parcul Lazienki.
— Bine. Numai o clipă, să-mi iau rămas bun de la prinţesă, şi vă ajung din urmă!
Îndată după plecarea tânărului, avocatul se apropie de Wokulski:
— Vă felicit pentru triumful repurtat, îi şopti el. Prinţul ţine mult la dumneavoastră, la fel cei doi conţi şi
baronul… Sunt nişte originali, dar aţi văzut ce oameni cumsecade… Ar vrea să întreprindă ceva, au chiar priceperea
şi pregătirea, dar… le lipseşte energia! … Suferă de boala lipsei de voinţă, domnule! De altfel, toată clasa lor e
atinsă de această boală! … Au de toate: bani, titluri, prestigiu, chiar şi succes la femei, aşa că nu-şi mai doresc
nimic. Dar fără voinţă, domnule Wokulski, sunt sortiţi să devină nişte instrumente în mâna oamenilor noi şi
ambiţioşi! … Apoi adăugă mai încet: Noi, dragă domnule, mai avem putere să dorim şi alte lucruri!
Norocul lor că au nimerit pe mâinile noastre!
Cum Wokulski nu răspunse nimic, avocatul crezu că are de-a face cu un diplomat foarte viclean şi regretă în
sine că fusese prea sincer.
„De altfel, îşi zise el în gând, uitându-se la Wokulski pe sub gene, chiar dacă ar repeta prinţului conversaţia
asta, ce-mi poate face? … Am să spun că am vrut să-l descos!” „De ce porniri ambiţioase mă suspectează? …” se
întreba între timp Wokulski.
Îşi luă rămas bun de la prinţ, făgădui să participe la toate adunările, ieşi şi trimise trăsura acasă.
„Ce-o fi vrând de la mine tânărul Ochocki? Probabil că-i vorba de domnişoara Isabela… Poate că
intenţionează să mă alunge din preajma ei… E un prost! Dacă îl iubeşte, nici n-are de ce să-şi mai obosească gura,
pentru că am să mă dau singur la o parte. Dar dacă nu-l iubeşte, să nu îndrăznească! Mi se pare că am să comit o
singură mare prostie în viaţă, şi asta, desigur, numai pentru domnişoara Isabela. Ar fi păcat însă ca prostia mea să
aibă repercusiuni asupra acestui băiat! …”
Când ajunse la poartă, auzi paşi repezi în urmă şi, întorcându-se, îl zări pe Ochocki, care se grăbea să-l
ajungă.
— M-ai aşteptat? … Iartă-mă!
— Pornim spre Lazienki? îl întrebă Wokulski.
— Da.
Câtva timp merseră în tăcere. Tânărul era îngândurat; Wokulski, iritat, era hotărât să apuce taurul de coarne.
— Dumneata eşti rudă de aproape cu familia Lęcki? îl întrebă pe tânărul său însoţitor.
— Întrucâtva! Mama mea a fost o Lęcka, răspunse acesta cu ironie, dar tatăl meu n-a fost decât un Ochocki,
şi asta slăbeşte foarte mult legătura de familie… Pe domnul Tomasz, care este pentru mine un fel de unchi dinspre
mamă, nu l-aş fi cunoscut nici până în ziua de azi dacă n-ar fi sărăcit…
— Domnişoara Lęcka e o persoană foarte distinsă! zise Wokulski uitându-se drept înainte.
— Distinsă? … repetă Ochocki. Spune mai bine o zeiţă! … Când vorbesc cu ea, mi se pare că e în stare să-
mi umple toată viaţa! Numai lângă ea mă simt fericit şi uit de dorul care mă macină! Ei, dar eu n-aş putea sta cu ea
toată ziua în salon şi nici ea cu mine în laborator…
Wokulski se opri brusc şi-l întrebă, mirat:
— Dumneata te ocupi cu fizica, sau cu chimia? …
— Ah! Dar de ce nu mă ocup! De fizică, de chimie, de tehnologie… Nu degeaba am absolvit Facultatea de
ştiinţe naturale şi Facultatea de mecanică! Fac de toate, citesc şi muncesc din zori şi până-n noapte, dar nu realizez
nimic! Am izbutit să aduc o mică îmbunătăţire microscopului, să construiesc o nouă pilă electrică, o lampă…
Wokulski era din ce în ce mai uimit.
— Cum, dumneata eşti Ochocki inventatorul?
— Eu! răspunse, tânărul. Dar ce valoare au toate astea? Niciuna. Când mă gândesc că până la vârsta de
douăzeci şi opt de ani am realizat atât de puţin, mă apucă disperarea! Îmi vine să-mi distrug laboratorul şi să mă
cufund în viaţa de saloane, către care sunt atras, sau să-mi trag un glonte… „Pila Ochocki” sau „lampa electrică
Ochocki”… Ce stupid! … Să te gândeşti la o lampă! îngrozitor… Să atingi maturitatea şi să nu mai găseşti nici
urma drumului pe care ai fi dorit să mergi! Ce disperare! …
 Tânărul tăcu. Când ajunseră în Grădina botanică, îşi scoase pălăria. Wokulski se uită la el atent şi făcu o
nouă descoperire: deşi părea elegant, în realitate nu era de loc, făcea chiar impresia că nici nu se ocupă de aspectul
lui exterior. Avea părul răvăşit, cravata puţin strâmbă, un nasture de la vestă descheiat… Se vedea însă că e cineva
care veghează cu deosebită grijă asupra rufelor şi a îmbrăcăminţii sale, deşi el le purta atât de neglijent; dar tocmai
această neglijenţă, elegantă totuşi, îi dădea un farmec deosebit. Fiecare mişcare a sa era spontană, nervoasă şi
frumoasă. La fel de frumos era şi felul lui de a privi, de a asculta, sau mai degrabă de a nu asculta.
Ajunseră pe un drum de unde se vedea Fântâna rotundă. În toate părţile roiau oameni ieşiţi la plimbare, dar
tânărului puţin îi păsa de ei. Arătă cu pălăria o bancă şi zise:
— Am citit de multe ori că omul cu aspiraţii înalte e fericit. Ce minciună! Eu, de pildă, simt dorinţe
neobişnuite, care mă fac totuşi ridicol şi antipatic. Uită-te la banca asta… La începutul lui iunie, pe la orele nouă
seara, am stat pe ea cu verişoara mea şi cu domnişoara Florentyna. Luna strălucea, privighetorile cântau, iar eu
visam. Deodată verişoara mea m-a întrebat: „Ştii astronomie?” „Puţin.”, „Atunci, spune-mi, ce stea e asta?” „Nu
ştiu, i-am răspuns, dar un lucru e sigur, că nu vom ajunge niciodată la ea! Omul e lipit de pământ, ca stridia de
stâncă.” În clipa aceea, continuă Ochocki, s-a trezit în mine o idee, sau mai bine zis o nebunie… Am uitat de
frumoasa mea verişoară şi am început să mă gândesc la maşinile de zburat. Şi deoarece când mă gândesc la ceva
trebuie să umblu, m-am ridicat de pe bancă şi, fără să-mi iau rămas bun, am plecat… A doua zi, domnişoara Flora
mi-a reproşat că sunt prostcrescut, domnul Lęcki mi-a spus că sunt un tip original iar verişoara n-a vorbit cu mine o
săptămână! … Şi măcar să fi născocit ceva; dar nimic, literalmente nimic! Deşi aş fi putut jura că încă înainte de a
coborî colina până la fântână se va naşte în capul meu cel puţin schiţa maşinii zburătoare… Nu-i aşa că-i stupid?
„Aşadar, aici îşi petrec ei serile, la lumina lunii, ascultând cântecul privighetorilor! … îşi zise Wokulski în
gând, cuprins de o groaznică durere în inimă. Domnişoara Isabela e deci îndrăgostită de Ochocki, sau dacă nu-i încă
îndrăgostită, de vină sunt numai apucăturile lui ciudate… De altfel, are dreptate… E un om frumos şi de loc banal.”
— Evident, continuă Ochocki, n-am pomenit nimic mătuşii mele, care, de câte ori îmi coase vreun nasture,
are obiceiul să repete: „Iubitul meu Julek, dă-ţi silinţa să-i placi Isabelei, pentru că poate fi o soţie potrivită pentru
tine… Deşteaptă şi frumoasă, numai ea ar putea să te vindece de nălucirile tale…” Dar eu mă tot gândesc ce fel de
soţie ar fi ea pentru mine… Dacă ar putea măcar să fie ajutoarea mea, treacă-meargă… Ar fi ea în stare să
părăsească salonul pentru laborator? … Are dreptate să nu-l părăsească! Acolo-i mediul care i se potriveşte! Pasărea
are nevoie de aer, şi peştele de apă… Ah, ce seară frumoasă! … Astăzi sunt mai nervos ca de obicei. Dar… ce-ai
păţit, domnule Wokulski?
— Sunt cam obosit, răspunse Wokulski, sugrumat. N-ai vrea să stăm puţin? Uite-aici…
Se aşezară pe un povârniş la marginea parcului. Ochocki îşi sprijini bărbia pe genunchi şi căzu pe gânduri.
Wokulski se uită la el cu un sentiment în care admiraţia se îmbina cu ura.
„E prost, sau viclean? … De ce-mi spune mie toate astea?” se întrebă el.
Însă trebuia să recunoască deschis că în limbuţia lui Ochocki era aceeaşi sinceritate şi generozitate ca şi în
mişcările şi întreaga lui făptură. Se întâlniseră pentru prima oară, şi tânărul vorbea cu el ca şi cum s-ar fi cunoscut
de când lumea!
„O să mă lămuresc îndată”, îşi zise el. Şi după ce răsuflă adânc, îl întrebă:
— Aşadar, te căsătoreşti, domnule Ochocki? …:
— Ce, sunt nebun? mormăi tânărul, ridicând din umeri.
— Cum? … Doar ai spus că domnişoara, verişoara dumitale, îţi place!
— Chiar foarte mult, dar asta nu-i destul! M-aş însura cu ea numai dacă aş avea siguranţa că n-am să mai pot
realiza nimic în ştiinţă.
În inima lui Wokulski, alături de ură şi admiraţie, străfulgeră bucuria. În clipa aceea Ochocki îşi şterse
fruntea, ca trezit din somn, şi, uitându-se la vecinul său, începu brusc:
— Ah… era să uit! Trebuie să discut cu dumneata un lucru important.
„Ce-o fi vrând?” se întrebă Wokulski, admirând privirea inteligentă a rivalului său şi schimbarea subită a
tonului. S-ar fi părut că vorbea alt om.
— Aş vrea să-ţi pun o întrebare… ba nu… două întrebări, foarte confidenţiale şi poate chiar neplăcute,
continuă Ochocki. N-ai să te superi?
— Te ascult! răspunse Wokulski.
 Dacă ar fi fost pe eşafod, n-ar fi avut o senzaţie atât de îngrozitoare. Avea convingerea că era vorba de
domnişoara Isabela şi că acum se va decide soarta lui.
— Dumneata ai fost naturalist? îl întrebă Ochocki.
— Da.
— Şi, după câte mi s-a spus, un naturalist entuziast! Ştiu prin câte ai trecut şi de aceea te respect… Ba, mai
mult, îţi pot spune chiar că… da… de un an încoace, gândindu-mă la câte greutăţi ai întâmpinat în viaţă, am căpătat
şi eu mai mult curaj… Mi-am zis: „Voi face cel puţin atât cât a făcut Wokulski, şi deoarece eu nu întâmpin aceleaşi
piedici, voi putea merge mai departe…”
Wokulski avea impresia că visează sau că stă de vorbă cu un nebun.
— De unde ştii dumneata toate astea?
— De la doctorul Szuman!
— Ah, de la Szuman! Dar ce legătură are asta? …
— Stai puţin! îl întrerupse tânărul. Dumneata ai fost un naturalist entuziast, dar… până la urmă ai abandonat
ştiinţele naturale! Aş dori să ştiu, la ce vârstă a început să ţi se risipească entuziasmul? …
Lui Wokulski i se păru că-l loveşte cineva cu toporul în cap. Întrebarea era atât de neplăcută şi de
neaşteptată, încât câteva clipe nu numai că nu fu în stare să răspundă, dar nici măcar să-şi concentreze gândurile!
Ochocki repetă întrebarea, uitându-se atent la el.
— La ce vârstă? … zise Wokulski. Anul trecut… Am patruzeci şi şase de ani…
— Aşa că mie, până la răcirea completă a entuziasmului îmi mai rămân peste şaptesprezece ani! Mă simt
mai curajos! şopti Ochocki, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi.
Apoi, după o clipă, adăugă:
— Asta a fost prima întrebare. Iar a doua, te rog să nu te superi, e următoarea: la ce vârstă încep bărbaţii…
să devină indiferenţi faţă de femei?
A doua lovitură! În primul moment lui Wokulski îi veni să-l strângă de gât, dar se stăpâni şi-i răspunse cu un
surâs vag:
— Socot că nu devin niciodată indiferenţi… Dimpotrivă, femeile li se par tot mai atrăgătoare…
— Rău! şopti Ochocki. Deh, om vedea cine-i mai tare!
— Femeile! Femeile, domnule Ochocki!
— Depinde de cine e vorba! răspunse tânărul.
Un timp căzu din nou pe gânduri, apoi începu să sporovăiască, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu el însuşi:
— Femeile, mare lucru! Am iubit… stai să-ţi spun… de câte ori? … de patru… de şase… de vreo şapte ori!
Da, de şapte ori! … Dragostea îţi răpeşte mult timp şi te înnebuneşte… Iubirea-i o nerozie… O cunoşti, o iubeşti,
suferi… Apoi te plictiseşti sau eşti înşelat! Da, de două ori m-am plictisit, şi de cinci ori am fost înşelat. Apoi
întâlneşti altă femeie, mai grozavă decât celelalte, şi până la urmă face şi ea la fel. Acum însă nu te mai doare atât…
Ah, ce mizerabilă specie mai sunt şi femeile astea! … Se joacă cu noi, fiindcă mintea lor mărginită nu e în stare să
ne înţeleagă… Da, e adevărat, şi tigrul se poate juca cu omul… Sunt mizerabile, dar plăcute… Să le dăm pace…
Numai că ideea, o dată ce a pus stăpânire pe om, nu-l părăseşte niciodată.
Îşi lăsă mâna pe braţul lui Wokulski şi, uitându-se în ochii lui cu o privire pierdută şi visătoare, îl întrebă:
— Te-ai gândit oare şi dumneata vreodată la maşinile zburătoare? … Nu la dirijarea baloanelor, mai uşoare
decât aerul, asta-i un fleac, ci la zborul unei maşini grele, plină şi solidă, ca un cuirasat? … înţelegi dumneata ce
revoluţie ar produce în lume? Nu vor mai exista fortăreţe, armate, frontiere… Popoarele vor dispărea, în locul lor, în
construcţiile acestea aeriene, se vor naşte fiinţe ca îngerii şi zeii antici… Am ajuns de pe acum să stăpânim vântul,
căldura, lumina, trăsnetul… Oare nu socoţi că a sosit vremea să ne eliberăm de lanţurile gravităţii? … lată ideea
care stăpâneşte astăzi spiritul timpului… Oamenii au şi început să lucreze la rezolvarea ei. Pe mine, însă, abia acum
mă cuprinde, dar mă dau ei cu trup şi suflet! … Ce importanţă are pentru mine mătuşa mea, cu sfaturile şi cu
regulile ei de bună-purtare? … Ce importanţă au pentru mine căsătoria, femeile şi chiar microscoapele, pilele şi
lămpile electrice? … Sau am să înnebunesc, sau… am să dau aripi oamenilor! …
— Şi dacă ai să le dai, cu ce te alegi? îl întrebă Wokulski.
— Cu o glorie neatinsă încă de nici un muritor! răspunse Ochocki. Gloria aceasta va fi soţia, femeia mea…
Rămâi cu bine, domnule! Trebuie să plec…
Îi strânse mâna lui Wokulski, apoi o luă la fugă spre colină şi dispăru printre arbori.
 Deasupra Grădinii botanice şi a parcului Lazienki începură să se lasă amurgul.
— Nebun, sau geniu? … şopti Wokulski, emoţionat. Poate că-i un geniu…
Se ridică şi coborî în grădină, printre oamenii care se plimbau. Avea impresia că deasupra colinei de unde
plecase se ridică un fel de fantomă sacră.
Pe aleile Grădinii botanice era acum forfotă: oamenii se plimbau în sus şi în jos, singuri sau în grupuri;
băncile se îndoiau sub greutatea celor care se odihneau pe ele. Mulţimea îl împiedica să înainteze, îl călca, îl izbea
cu coatele, vorbind şi râzând. Pe aleea Ujazdowska, sub zidurile palatului Belvedere, în lungul grilajului care ducea
spre spital, pe străzile lăturalnice şi chiar pe ulicioare, pretutindeni era lume multă, plină de voioşie, şi cu cât se
întuneca, cu atât îmbulzeala şi larma creşteau.
„Încep să nu mai am loc destul în lume…” îşi şopti Wokulski.
Intră în parc şi găsi un colţişor mai liniştit. Pe cer licăreau, rare, câteva stele, dinspre alee răzbea zvonul de
glasuri, iar iazul răspândea o boare jilavă. Uneori pe deasupra capului zbura bâzâind un cărăbuş sau aluneca neauzit
un liliac. În fundul parcului ciripea o pasăre, chemându-şi în zadar perechea, iar pe iaz se auzea plescăitul îndepărtat
al unor vâsle şi râsete de femei tinere.
Văzu în faţă tineri cu capetele lipite unul de altul. Continuându-şi vorba în şoaptă, aceştia îi făcură loc să
treacă şi se pierdură în umbra arborilor. Pe Wokulski îl cuprinse un simţământ de ironie amară.
„Îndrăgostiţi fericiţi: gândi el. Îşi şoptesc cuvinte dulci şi fug de oameni ca hoţii… Bine mai e rânduită
lumea noastră! … Oare cu cât ar fi fost mai bine dacă stăpânul ei era Lucifer? … Şi dacă mi-ar ieşi în cale acum un
bandit şi m-ar ucide? …”
Şi se gândi ce plăcută trebuie să fie răceala cuţitului înfipt într-o inimă înfierbântată.
„Din nefericire, suspină el, astăzi nu-ţi mai este îngăduit să ucizi pe alţii, ci doar pe tine însuţi. Cu singura
condiţie, să izbuteşti dintr-o singură lovitură şi pentru totdeauna.” Posibilitatea unei evadări atât de rapide îl linişti
şi, treptat-treptat, se cufundă într-o stare de spirit ciudată: avea simţământul că se apropie momentul să-şi facă
examenul de conştiinţă sau bilanţul vieţii… „Dacă aş fi judecătorul suprem, gândi, şi dacă ar trebui să hotărăsc cine
este mai potrivit pentru domnişoara Isabela, Ochocki sau Wokulski, aş opta pentru Ochocki… E cu optsprezece ani
mai tânăr… Optsprezece ani… Şi-i atât de frumos… La douăzeci şi opt de ani a absolvit două facultăţi (eu la vârstă
aceea abia începusem să învăţ!), a şi făcut trei invenţii (eu, niciuna). Şi mai mult decât atâta, în el încolţeşte o idee
genială… Ce lucru minunat, maşina zburătoare! Şi e cert că a găsit un punct de pornire genial şi singurul posibil.
Spre deosebire de balon, maşina zburătoare trebuie să fie mai grea decât aerul. Doar e ştiut că tot ceea ce zboară în
mod natural, începând de la muscă şi terminând cu vulturul uriaş, e mai greu decât aerul. Aşadar, are un punct de
plecare corect, are un spirit inventiv pe care l-a dovedit prin inovaţiile aduse microscopului şi lămpii sale… Aşa
stând lucrurile, cine ştie dacă nu va fi în stare să construiască şi o maşină de zburat! Atunci el ar însemna pentru
omenire mai mult decât Newton 34 şi Napoleon, luaţi la un loc… Eu să rivalizez cu el? Dacă se va pune vreodată
chestiunea care dintre noi trebuie să se dea bătut, voi şovăi oare? … Ce groaznic este să-ţi dai seama că trebuie să-ţi
sacrifici propria-ţi nimicnicie pentru un om care în definitiv nu se deosebeşte cu nimic de tine! E şi el muritor, supus
bolilor şi greşelilor şi, mai presus de toate, atât de naiv… Da, e încă un copil, mi-a îndrugat câte în lună şi în
stele…”
Ciudată coincidenţă! Când era băiat de prăvălie, Wokulski visase să inventeze un perpetuum mobile, adică o
maşină care să se mişte singură. Când s-a înscris la liceu, şi-a dat seama că o astfel de maşină este o fantasmagorie,
şi atunci dorinţa sa cea mai tainică şi mai dragă a fost găsirea sistemului de dirijare a baloanelor. Ceea ce pentru el
fusese doar o nălucire fantastică, o rătăcire, la Ochocki lua forma unei probleme practice.
„Ce soartă crudă! îşi continuă el gândul, cu amărăciune. Doi oameni cu aproape aceleaşi aspiraţii, dar iată că
unul s-a născut cu optsprezece ani mai devreme decât celălalt; unul în mizerie, celălalt în belşug; unul n-a fost în
stare să se caţăre nici până la prima treaptă a ştiinţei, al doilea a şi urcat cu paşi uşori două trepte… Nu-l vor abate
din drum furtunile politice, ca pe mine; pentru el iubirea nu-i o piedică, deoarece o socoteşte o jucărie, în timp ce
pentru mine, care-am trăit şase ani în pustietate, simţământul acesta este şi cerul şi mântuirea… Ba chiar mai mult!
El însă triumfă asupra mea în orice domeniu, deşi şi eu sunt animat de aceleaşi sentimente, am şi eu acelaşi spirit
lucid şi muncesc, desigur, mai mult…”
Wokulski era un bun cunoscător al oamenilor şi de multe ori făcuse comparaţie între el şi ei, plăcându-i să
constate că le este superior. Fie ca băiat de prăvălie, când citea nopţi întregi, fie ca student, când păşea singur, spre
ştiinţă, luptând cu sărăcia, fie ca soldat sub ploaia de gloanţe, fie în surghiun, unde, într-un bordei înzăpezit, se
dedicase ştiinţei, avusese întotdeauna în suflet o idee. Pe când ceilalţi trăiau de pe o zi pe alta, pentru stomacul sau
buzunarul lor.
Abia acum întâlnise un om superior lui, un nebun care voia să construiască o maşină zburătoare! … „Dar
eu… eu nu frământ de un an de zile aceeaşi idee? Eu n-am câştigat avere, n-am ajutat oamenii şi nu i-am silit să mă
respecte? … Da, dar iubirea e un sentiment personal, şi toate meritele care o însoţesc sunt ca peştii prinşi în
vâltoarea furtunii pe mare! Dacă femeia ar pieri şi cu timpul ar pieri şi amintirea ei, ce s-ar întâmpla cu mine? … Aş
ajunge un afacerist de rând, care joacă cărţi la club ca să-şi alunge plictiseala. Ochocki însă are o idee care-l va
împinge mereu înainte, bineînţeles dacă nu-i va amorţi cugetul… Bine, dar dacă nu va face nimic şi dacă, în loc să
construiască o maşină zburătoare, o să fie internat în spitalul de nebuni, în vreme ce eu o să realizez într-adevăr
ceva? Atunci desigur că microscopul, pila sau chiar lampa lui electrică nu vor însemna mai mult decât sutele de
suflete cărora eu le dau posibilitatea să-şi câştige existenţa. Aşa încât, de unde până unde atâta smerenie bigotă în
sufletul meu? încă nu se poate şti ce vom realiza fiecare! Până una-alta, eu sunt astăzi un om de acţiune, iar el, un
visător… Să mai aşteptăm un an…”
Un an… Wokulski se cutremură. I se păru că la capătul acestui an vedea o prăpastie adâncă înghiţind şi
lăsând un hău fără fund… „Aşadar, golul! … Golul… Vidul!”
Instinctiv, se uită în jur. Ajunsese în partea cea mai îndepărtată a parcului, pe o alee unde nu se mai auzea
nici un zgomot. Chiar şi frunzişul arborilor uriaşi era nemişcat şi tăcut.
— Cât să fie ceasul? îl întrebă deodată o voce răguşită.
— Ceasul…
Wokulski se frecă la ochi. În faţa lui se desprinse din umbră un om în zdrenţe.
— Când te întreabă cineva politicos, trebuie să răspunzi la fel! zise omul, apropiindu-se.
— Omoară-mă, şi ai să vezi singur cât e ceasul! răspunse Wokulski.
Zdrenţărosul făcu un pas înapoi; din stânga răsăriră nişte umbre.
— Proştilor! le strigă Wokulski, făcând câţiva paşi spre ei. Am un ceas de aur şi câteva sute de ruble în
buzunar… N-am să mă apăr, nu!
Umbrele se topiră printre arbori; se auzi o şoaptă:
— Aiurea! Asta se bagă unde nu-i fierbe oala…
— Dobitocilor! … Laşilor! … strigă Wokulski, aproape în neştire.
Îi răspunse un zgomot de paşi care se îndepărtau în grabă.
Wokulski îşi concentră gândurile.
„Unde sunt? … Da, în parcul Lazienki! Dar în ce loc? Să pornesc înapoi…”
Făcu mai multe ocoluri, apoi văzu că s-a rătăcit. Inima începu să-i bată puternic, o sudoare rece îi îmbroboni
fruntea, şi pentru prima dată în viaţă îi fu frică de noapte şi de necunoscut.
Timp de câteva minute alergă de colo-colo cu sufletul la gură; gânduri nebuneşti i se roteau vârtej prin cap.
În sfârşit, văzu în stânga un zid umbrit de o clădire.
„A, sera de portocali…”
Ajunse apoi la un podeţ, şi în timp ce-şi trăgea răsuflarea, rezemat de balustradă, îşi spuse: „Aşadar, până
aici am ajuns? … Un rival primejdios! … Nervii zdruncinaţi! … Am impresia că aş putea scrie acum ultimul act al
acestei comedii! …”
O cărare dreaptă ducea, pe lângă iaz, până la palatul Lazienki. Peste douăzeci de minute ajunse în aleea
Ujazdowska şi se urcă într-o birjă întâlnită în drum, iar peste un sfert de oră se afla acasă.
La vederea luminilor şi a circulaţiei de pe stradă, îşi recăpăta voioşia, ba chiar surâse, zicându-şi: „Ce
năluciri or mai fi şi astea? … Să mă sinucid pentru un Ochocki oarecare! … Ce prostie! … Am intrat doar în
rândurile aristocraţiei! … Ce-o fi mai departe, om vedea! …”
Când intră în birou, feciorul îi înmână o scrisoare de la doamna Meliton.
— Doamna a fost pe aici de două ori, adăugă credinciosul servitor, la cinci şi la opt…
XII.
UNUL SEAMĂNĂ, ALTUL CULEGE.
WOKULSKI DESPĂTURI ÎNCET scrisoarea, amintindu-şi tot ce se întâmplase puţin mai devreme. I se
părea că în partea umbrită a biroului vede încă frunzişul întunecat al arborilor din parc, siluetele vagi ale borfaşilor
care îi aţinuseră calea şi dâmbul cu fântâna unde Ochocki îi vorbise despre proiectele sale. Dar cum întorcea capul
spre lumină, imaginile acestea ceţoase dispăreau. Vedea lampa cu abajur verde, teancul de hârtii, obiectele de bronz,
şi atunci se gândea că Ochocki, cu maşinile lui zburătoare, şi propria lui deznădejde nu fuseseră decât un vis.
„Cine crede că-i un geniu nu-i decât un simplu visător… Iar domnişoara Isabela e o femeie ca oricare alta…
Se va mărita cu mine? Bine! Nu se va mărita? Treaba ei! N-am să mor din asta!”
Despături scrisoarea şi citi: „Domnule Wokulski! O ştire importantă: peste câteva zile Lęcki îşi vinde casa,
dar până în prezent singurul cumpărător este baroana Krzeszowska, verişoara şi duşmanca lor. Ştiu sigur că pentru
casă, va plăti numai şaizeci de mii de ruble; în acest caz, restul din zestrea domnişoarei Isabela, în sumă de treizeci
de mii de ruble, se va duce pe gârlă. Momentul este foarte prielnic, deoarece domnişoara Isabela aflându-se între
perspectiva mizeriei sau a căsătoriei cu mareşalul, va consimţi bucuroasă la orice altă combinaţie. Presupun că de
data asta nu vei proceda aşa cum ai procedat cu poliţele domnului Lęcki, pe care le-ai rupt în faţa mea. Ţine minte
un adevăr: femeilor le place aşa de mult să fie încolţite, încât pentru ca să dobândeşti un succes şi mai categoric
trebuie uneori să mergi până la a le călca în picioare! Cu cât vei face gestul mai hotărât, cu atât mai sigur te vor
îndrăgi. Nu uita! …
De altfel, ai putea să-i faci o surpriză plăcută. Baronul Krzeszowski a fost constrâns să-i vândă propriei sale
soţii iapa favorită, care va alerga zilele acestea şi pe care conta foarte mult. După câte am aflat, Bela ar fi încântată
dacă nici baronul şi nici soţia lui n-ar mai fi proprietarii iepei în ziua curselor. În acest caz, baronului îi va fi ciudă
că a vândut iapa, iar baroana va fi disperată dacă iapa va câştigă şi câştigul nu va, fi al ei! Iţele societăţii înalte sunt
foarte încâlcite, dar nu strică să profiţi de pe urma lor! Prilejul e bun, căci, după câte am aflat, un oarecare
Maruszewicz, prieten cu soţii Krzeszowski, îţi va propune să cumperi iapa în chestiune. Nu uita că femeile sunt
sclavele celor care se pricep să le ţină din scurt şi să le satisfacă capriciile.
Într-adevăr încep să cred că te-ai născut sub o stea fericită.
Sincer binevoitoare, A. M.”
Wokulski răsuflă adânc, apoi reciti scrisoarea de la un cap la altul; amândouă ştirile era importante. Admiră
stilul colţuros al doamnei Meliton şi surâse gândindu-se la observaţiile făcute de ea asupra sexului frumos. Era în
firea lui să ţină oamenii din scurt şi să domine împrejurările. Putea să apuce de guler pe oricine, dar domnişoara
Isabela îl paraliza. Era singura fiinţă pe care voia s-o lasă absolut liberă, dacă nu chiar s-o facă stăpâna lui.
Întoarse capul fără voie; feciorul aştepta lângă uşă.
— Du-te şi te culcă! îi porunci.
— Mă duc îndată! Voiam numai să vă mai spun că v-a căutat şi un domn… A lăsat un bileţel; e pe birou.
Wokulski văzu cartea de vizită a lui Maruszewicz.
— Aha! … Şi ce-a spus?
— Ce să spună? N-a spus nimic. A întrebat doar când sunteţi acasă şi i-am răspuns că pe la orele zece
dimineaţa. Atunci a spus că o să vină mâine la zece fix.
— Bine. Noapte bună!
— Noapte bună, domnule!
Servitorul ieşi. Wokulski se simţea înviorat. Ochocki şi maşinile lui zburătoare nu mai însemnau nimic în
ochii săi. Îşi regăsise o energie pe care n-o mai avusese din ziua plecării în Bulgaria. Atunci pornise să facă avere,
acum avea prilejul să arunce o parte din această avere la picioarele domnişoarei Isabela. Simţi ascuţişul cuvintelor
din scrisoarea doamnei Meliton: „… aflându-se între perspectiva mizeriei şi a căsătoriei cu mareşalul…” Isabela nu
va ajunge niciodată aici… O va ridica el! El, şi nu Ochocki, cu maşinile lui… Se simţi atât de puternic, încât era
sigur că dacă ar fi căzut plafonul în clipa aceea, ar fi fost în stare să-l susţină singur!
Scoase din birou carnetul şi începu să calculeze: „Iapa de curse? Nimica toată! Voi plăti cel mult 1.000 de
ruble, din care măcar o parte mi se va restitui… Casa: 60.000 de ruble, zestrea domnişoarei Isabela, 30.000 de ruble,
în total 90.000 de ruble. Ce contează? … Nici a treia parte din averea mea! în orice caz, pe casă am să pot lua vreo
60.000 de ruble, dacă nu şi mai mult… Da! Lęcki trebuie convins să-mi încredinţeze cele 30.000 de ruble; îi voi
plăti anual 5.000 de ruble dobândă. Cred că-i destul… Calul am să-l las în grija antrenorului; n-are decât să se ocupe
el şi să-l pregătească pentru curse. La 10 vine Maruszewicz, la 11 mă duc la avocat… Banii îi voi primi cu o
dobândă de 8 la sută, ceea ce face 7.200 anual; am asigurat astfel un procent de 15 la sută… O să-mi aducă şi casa
ceva… Dar ce-o să spună asociaţii mei? Puţin îmi pasă! Am un venit de 45.000 de ruble anual, şi chiar dacă pierd
12-13.000, tot îmi mai rămân 32.000! Soţia mea nu trebuie să se plictisească… În cursul anului mă retrag din
afacerea cu casa, chiar dacă ar fi să pierd 30.000 de ruble… De altfel, asta nu-i o pierdere, ci zestrea ei…”
 La miezul nopţii Wokulski începu să se dezbrace. Acum, de când ştia ce are de făcut, nervii zdruncinaţi i se
liniştiseră. Stinse lampa şi se culcă uitându-se la perdelele unduite de vântul care pătrundea prin fereastra deschisă.
Adormi buştean…
Se trezi la 7 dimineaţa atât de vioi, încât feciorul, care începuse să se învârtească prin cameră, căscă ochii
mari.
— Doreşti ceva? îl întrebă Wokulski.
— Eu? Nu, nimic! Portarul… dar nu îndrăzneşte să vă spună… ar vrea să aveţi bunătatea să-i botezaţi
copilul!
— Ce vorbeşti! Dar pe mine m-a întrebat când a făcut copilul?
— Nu v-a întrebat, că eraţi la război…
— Bine, fie! I-l botez!
— Poate aveţi şi pentru mine vreo haină mai veche, că aş vrea să vin şi eu la botez…
— Bine, ia-o pe asta…
— Dar aş vrea s-o dau la potrivit…
— Mă nătărăule, nu mă mai plictisi! Dă-o la potrivit, deşi nu prea văd să aibă nevoie! …
— Vedeţi… aş vrea să-mi pună guler de catifea.
— Pune-ţi guler de catifea şi du-te la naiba!
— Nu-i cazul să vă supăraţi pentru că mă îngrijesc să nu vă fie ruşine cu mine! îi răspunse feciorul şi ieşi
trântind uşa.
Simţise că stăpânul său e bine dispus.
Îmbrăcându-se, Wokulski începu să facă socoteli, sorbindu-şi în acelaşi timp ceaiul îndulcit. După ce-şi
sfârşi socotelile, scrise o telegramă la Moscova pentru transferul sumei de o sută de mii de ruble şi o a doua la
Viena, prin care cerea agentului său să suspende unele comenzi.
Maruszewicz sosi cu câteva minute înainte de orele 10. Părea agitat şi mai obosit ca în ajun.
— Îmi permiteţi să vorbesc deschis… începu el. E vorba de o propunere originală…
— Poftim!
— Doamna baroană Krzeszowska (sunt prieten cu dânsa şi cu baronul) doreşte să vândă o iapă de curse. M-
am gândit imediat că dumneavoastră, cu relaţiile pe care le aveţi, aţi dori poate să fiţi posesorul unui cal de curse.
Are şanse mari să câştige, deoarece, în afară de ea, aleargă numai doi cai, mult mai slabi.
— De ce nu pune doamna baroană singură iapa să alerge?
— Ea? … Pentru că e duşman de moarte al alergătorilor de cai!
— Atunci de ce a cumpărat o iapă de curse?
— Din două motive, răspunse tânărul. În primul rând, pentru că baronul, având nevoie de bani ca să-şi achite
o datorie de onoare, a declarat că se împuşcă dacă nu face rost de opt sute de ruble, pentru care e gata să-şi vândă
chiar şi iapa favorită; în al doilea rând, pentru că baroana nu vrea ca bărbatul ei să participe la curse. Aşadar, a
cumpărat iapa, dar astăzi, bolnavă de ruşine şi de disperare, ar dori să se scape de ea cu orice preţ!
— Cât?
Tânărul îşi lăsă ochii în jos.
— Opt sute de ruble…
— Unde este?
— În manejul lui Miller.
— Actele?
— Sunt aici! răspunse tânărul avocat, scoţând din buzunarul vestei un teanc de hârtii.
— Putem încheia imediat tranzacţia? îl întrebă Wokulski, cercetând actele.
— Da, imediat.
— Calul o să-l vedem după-amiază…
— Cum doriţi…
— Scrie chitanţa! zise Wokulski, scoţând banii din sertar.
— Pentru opt sute? … Da, desigur!
Tânărul luă repede o foaie de hârtie şi începu să scrie. Wokulski observă că îi tremurau mâinile şi că făcea
feţe-feţe.
 După ce primi chitanţa, scrisă după toate regulile, Wokulski puse pe masă opt bancnote de o sută de ruble şi
luă hârtiile. Peste o clipă, tânărul, tot aşa de agitat, părăsi biroul. Coborând repede scările, îşi zicea în gând: „Sunt un
ticălos, da, un ticălos! Dar, în definitiv, peste câteva zile am să-i dau babei cele două sute de ruble şi am să-i spun că
Wokulski mi le-a dat mai târziu, când a cunoscut mai îndeaproape calităţile calului. N-o să se întâlnească vreodată
nici baronul cu nevastă-sa şi nici… negustoraşul ăsta cu ei! … A cerut să-i semnez o chitanţă… Foarte bine! …
Cum se cunoaşte gheşeftarul şi parvenitul! … O! Ce mult mă zbucium pentru uşurinţa mea! …”
La 11, Wokulski ieşi cu gândul să se ducă la avocat. De-abia ieşi în stradă, că trei birjari, văzându-i pardesiul
de culoare deschisă şi pălăria albă, dădură în acelaşi timp bice cailor. Unul se vârî cu oiştea în trăsura deschisă a
celuilalt, iar al treilea, vrând să le-o ia înainte, fu cât pe-aci să calce un hamal care ducea în spate un dulap greu. Se
stârni zarvă, birjarii se croiră cu bicele, sergenţii de stradă începură să fluiere… În jur se strânse o mulţime de
oameni, şi până la urmă doi birjari – cei mai agresivi – fură conduşi la circumscripţie în propriile lor trăsuri.
„Semn rău!” îşi zise Wokulski. Şi deodată se lovi cu mâna peste frunte. „Bună treabă! … Mă duc la avocat
să-mi fac actele pentru cumpărarea casei şi nu ştiu nici cum arată, şi nici unde se află!”
Se întoarse acasă şi începu să răsfoiască almanahul oraşului, cu pălăria pe cap şi cu bastonul sub braţ. Din
fericire auzise că proprietatea familiei Lęcki se află pe undeva pe lângă, aleea Jerozolimska; cu toate acestea, trecură
câteva minute până să găsească strada şi numărul.
„Frumos m-aş fi prezentat în faţa avocatului, n-am ce zice! îşi spuse coborând încă o dată scările. Ieri i-am
chemat să-mi încredinţeze capitalul lor, iar azi mă duc câine surd la vânătoare! Fireşte că imediat m-aş fi compromis
sau aş fi compromis-o pe domnişoara Isabela.”
Sări într-o trăsură care trecea prin faţă şi-i porunci birjarului să meargă spre aleea Jerozolimskî. Când ajunse
după colţ, coborî şi porni pe jos.
Ziua se arăta frumoasă, pe cer nu se vedea aproape nici un nor, iar caldarâmul fusese măturat. Ferestrele
caselor erau deschise, prin unele locuri servitoarele spălau geamurile, şi cum vântul, şugubăţ, le flutura fustele, se
putea uşor constata că servitoarele din Varşovia mai lesne se încumetă să spele geamurile la etajul al treilea decât să
-şi spele picioarele! Pe alocuri se auzeau sunete de pian; în multe curţi răsunau flaşnete, adesea răzbeau strigătele
monotone ale nisiparilor, ale vânzătorilor de perii şi de vechituri, sau ale altor vânzători ambulanţi. Ici şi colo,
portarii, îmbrăcaţi în bluze albastre, căscau prin ganguri. Câţiva câini se hârjoneau pe o stradă dosnică; doi copii
micuţi jupuiau tulpinile castanilor tineri, cu frunze de un verde-crud…
Ca aspect general strada era curată, liniştită şi primitoare. La capătul ei se zărea chiar o fâşie de câmp,
întinsă până la orizont, şi un pâlc de arbori, dar peisajul acesta rustic, atât de puţin potrivit pentru un oraş ca
Varşovia, era ascuns de nişte schele şi de un zid lung de cărămidă…
Mergând pe trotuarul din dreapta, Wokulski zări cam pe la jumătatea străzii o casă de o ciudată culoare
galbenă. Varşovia are foarte multe case galbene – este poate oraşul cel mai galben din lume – dar clădirea aceasta
era mai galbenă decât toate celelalte, şi la o expoziţie de obiecte galbene (sigur că vom admira cândva o asemenea
expoziţie) ar fi obţinut fără doar şi poate premiul întâi!
Apropiindu-se, constată că nu numai el îşi concentrase atenţia asupra acestei case ciudate, ci şi câinii care îşi
depuneau cărţile lor de vizită mai bucuroşi pe zidurile ei decât oriunde altundeva.
„Ei, drăcie! … Mi se pare că tocmai asta e casa cu pricina! …”
Într-adevăr, era casa familiei Lęcki!
Wokulski începu s-o cerceteze îndeaproape; avea în faţa sa o clădire cu trei etaje, cu câteva balcoane de fier,
cu etaje construite fiecare în alt stil. În schimb, în arhitectura intrării principale domnea un singur motiv: evantaiul.
Partea de sus avea forma unui evantai desfăcut, cu care ar fi putut să se răcorească o femeie uriaşă din era
antediluviană, iar de o parte şi de alta a porţii se vedeau stucaturi dreptunghiulare, imense, împodobite de asemenea
la colţuri cu evantaie pe jumătate deschise. Cea mai grozavă podoabă a porţii era însă la mijloc, unde se vedeau,
făcute din ipsos, două capete de cuie aşa de mari, încât îţi dădeau impresia că prin ele era prinsă poarta de clădire, şi
clădirea de restul oraşului.
O adevărată ciudăţenie o constituia gangul de la intrare; podelele erau, ce-i drept, mediocre, dar pe pereţi se
vedeau în schimb peisaje foarte frumoase. Atâtea coline, păduri, stânci şi torente, încât locatarii casei nu mai aveau
nevoie să plece vara în vilegiatură…
 Curtea interioară, mărginită de aripile clădirii – şi ele tot cu trei etaje – făcea impresia unui fund de puţ plin
de mirosuri urâte. În fiecare colţ era câte o uşă, ba într-unul chiar două; sub fereastra portarului se aflau lada cu
gunoi şi cişmeaua.
Fără să vrea, Wokulski se uită la scara principală, care avea în faţă o uşă de sticlă. Alături de treptele
murdare, se afla o nişă în care se desluşea o nimfă cu nasul rupt şi cu un ulcior pe cap. Deoarece ulciorul era vişiniu,
faţa nimfei galbenă, pieptul verde, iar picioarele albastre, se putea presupune că statuia era aşezată în dreptul unui
vitraliu.
— Va să zică, asta-i! … mormăi Wokulski, destul de dezamăgit.
În clipa aceea, din aripa dreaptă ieşi o femeie deosebit de frumoasă, cu o fetiţă de mână.
— Mergem în grădină, mămico? întrebă copila.
— Nu, drăguţă. Acum mergem să cumpărăm ceva; în grădină o să mergem după masă! îi răspunse femeia cu
o voce foarte plăcută.
Era o şatenă înaltă, cu ochii căprui, cu trăsături clasice. Privirile lor se întâlniră, şi femeia se îmbujoră.
„De unde o cunosc?” se întrebă Wokulski, ieşind în stradă.
Femeia privi înapoi, dar văzându-se observată, întoarse capul.
„Ah! îşi aminti el. Am văzut-o în aprilie la biserică, şi o dată mai târziu, în prăvălie. Chiar Rzecki mi-a atras
atenţia că are picioare frumoase… Într-adevăr, minunate!”
Se întoarse ca să citească lista locatarilor.
„Da… Baroana Krzeszowska la etajul al doilea! … Da! … Da! … Maruszewicz în aripa stângă, la etajul
întâi… Ciudată coincidenţă! Etajul al treilea, de la faţadă, e ocupat de nişte studenţi… Cine să fie femeia asta
frumoasă? Aripa dreaptă, etajul întâi: Jadwiga Misiewicz, pensionară, şi Helena Stawska, cu fiica ei. Ea trebuie să
fie…”
Intră în curte şi se uită de jur împrejur. Mai toate ferestrele erau deschise. La parterul aripii din fund era
„Spălătoria pariziană”; de la etajul al treilea se auzeau loviturile unui ciocan de cizmar; mai jos, pe ciubucul zidăriei
gungureau porumbei, iar de la etajul al doilea, în aceeaşi aripă, răsunau de câteva minute acordurile unui pian şi o
voce stridentă de soprană, care făcea vocalize.
„A! … a! … a! … a! … a! … a! … a! …”
Sus, deasupra capului, la etajul al treilea, Wokulski auzi o voce puternică de bas:
— Of! Bine c-a luat doctoria! … Acuşi o să iasă tenia din ea… Marysia! … Vino încoa! …
În aceeaşi clipă o femeie scoase capul pe fereastra de la etajul al doilea şi strigă:
— Marysia! … vino imediat acasă… Marysia! …
— Mi-aş pune capul că asta e doamna Krzeszowska! … şopti Wokulski.
În aceeaşi clipă se auzi un gâlgâit caracteristic, şi de la etajul al treilea se revărsă un torent de apă care, după
ce udă bine capul doamnei Krzeszowska, căzu în curte.
— Marysia! … Vino încoa! … strigă basul.
— Ticăloşii! … strigă doamna Krzeszowska, privind la etajul de sus.
Dar alt torent revărsat de la catul al treilea o făcu să amuţească. În aceeaşi clipă un tânăr cu barbă neagră se
aplecă pe fereastră, şi văzând-o pe doamna Krzeszowska cum îşi trage capul înapoi, strigă cu o voce adâncă de bas:
— Ah, dumneavoastră eraţi, stimată doamnă? … Vă rog să ne scuzaţi…
Din apartamentul doamnei Krzeszowska izbucni plânsul nervos al unei femei:
— Oh, ce nefericită sunt! … Jur că el… el, mizerabilul, îi asmute pe bandiţii ăştia împotriva mea! … Drept
recunoştinţă că l-am scos din mizerie! … Că i-am cumpărat calul! …
Între timp, jos, spălătoresele frecau rufe, la etajul al treilea cizmarul bătea pingele, iar la etajul al doilea, în
fund, pianul zdrăngănea şi vocalizele continuau asurzitoare: „A! … a! … a! … a! … a! … a! … a! … a! …”
— Veselă casă, n-am ce zice! … şopti Wokulski, scuturându-se de apa care-i picase pe mânecă.
Ieşi în stradă, aruncă încă o privire asupra imobilului care urma să devină proprietatea sa, coti spre aleea
Jerozolimska, de unde luă o trăsură şi se duse la avocat.
În anticamera avocatului găsi câţiva ovreiaşi zdrenţăroşi şi o bătrână cu un şal în cap. Prin uşa din stânga,
deschisă, se vedeau dulapuri pline cu dosare, trei stagiari scriind de zor şi câţiva indivizi, dintre care unul cu o
înfăţişare de criminal, iar ceilalţi cu mutre foarte plictisite.
Un om de serviciu, bătrân, cu mustăţi albe şi cu o privire iscoditoare, îl întrebă în timp ce-i lua pardesiul:
 — Aţi venit pentru o consultaţie mai lungă?
— Nu, pentru una mai scurtă!
Omul de serviciu îl introduse pe Wokulski în sala din dreapta.
— Pe cine anunţ?
Wokulski îi dădu cartea de vizită şi, rămas singur, se uită curios în jur. Mobilele erau tapisate cu pluş de
culoare vişinie, ca în vagoanele de clasa întâi. Desluşi în umbră câteva dulapuri sculptate, pline cu cărţi în legături
frumoase, care păreau însă neatinse. Pe masă, la îndemâna clienţilor, erau puse câteva albume şi reviste ilustrate.
Într-un colţ se afla o statuetă a zeiţei Temis 35, cu o balanţă de bronz în mână şi cu genunchii murdari.
— Domnul avocat vă pofteşte… zise omul de serviciu prin uşa întredeschisă.
Cabinetul faimosului avocat era mobilat cu o garnitură de piele în culoarea bronzului, la ferestre atârnau
perdele de aceeaşi culoare, iar tapetele de pe pereţi erau de mătase bronz, cu desene. Gazda purta un veston bronz şi
ţinea în mână o lulea foarte lungă, cu ciubuc de chihlimbar.
— Am fost sigur, stimate domn, că astăzi voi avea cinstea să te primesc! zise avocatul împingând spre
Wokulski un fotoliu pe rotile şi netezind cu piciorul covorul care se strâmbase puţin. Într-un cuvânt, continuă el,
putem conta pe vreo trei sute de mii de ruble, părţi sociale subscrise de acţionarii societăţii noastre. Iar în ceea ce
priveşte formalităţile la notariat şi strângerea numerarului până la ultimul ban, poţi conta pe mine.
Vorbea apăsând pe cuvintele mai importante, strângându-l pe Wokulski de mână şi examinându-l de
aproape.
— A, da… Societatea… îngână Wokulski, aşezându-se în fotoliu. Treaba lor dacă vor putea sau nu strânge
capitalul necesar.
— Oricum, e vorba de bani! observă avocatul.
— Dispun de ei şi fără societate!
— E o dovadă de încredere…
— Mă mulţumesc să am eu încredere în mine!
Avocatul tăcu şi începu să pufăie repede din lulea.
— Am o rugăminte, reluă Wokulski peste o clipă.
Avocatul se uită adânc în ochii lui, dornic să ghicească despre ce fel de rugăminte era vorba, pentru că felul
lui de a asculta depindea de natura conversaţiei! Se vede însă că nu descoperi nimic primejdios, fiindcă pe faţă îi
apăru o expresie de bunăvoinţă gravă şi în acelaşi timp prietenoasă.
— Vreau să cumpăr un imobil de raport, continuă Wokulski.
— Aşa repede? … făcu avocatul ridicând sprâncenele şi aplecându-şi capul înainte. Felicitările mele!
Sincerele mele felicitări! Nu degeaba o casă comercială se numeşte casă… Un imobil este pentru negustor ceea ce e
scara şeii pentru călăreţ. Datorită ei îşi conduce afacerile cu mai multă siguranţă. Comerţul care nu are baza aceasta
reală, clădirea, nu-i decât o negustorie ambulantă. N-aş putea oare să ştiu despre ce imobil e vorba, din moment ce
binevoieşti să mă onorezi cu încrederea dumitale?
— Zilele acestea urmează să fie scoasă la licitaţie casa domnului Lęcki…
— O cunosc! îl întrerupse avocatul. Zidăria e solidă, lemnăria însă ar trebui schimbată treptat. Are şi
grădină… Licitează baroana Krzeszowska până la suma de şaizeci de mii de ruble. Concurenţi nu vor fi, aşa că vom
putea cumpăra cu cel mult şaizeci şi cinci de mii de ruble.
— Chiar şi cu nouăzeci de mii. Ba chiar şi cu mai mult! răspunse Wokulski.
Avocatul sări din fotoliu.
— De ce? … Baroana nu poate da mai mult de şaizeci de mii! Cine mai cumpără azi case? E o afacere cât se
poate de bună…
— Pentru mine va fi bună chiar şi cu nouăzeci de mii…
— Dar e mai bună cu şaizeci şi cinci…
— Nu vreau să profit de pe urma viitorului meu asociat!
— Asociat? … strigă avocatul. Dar bine, stimatul domn Lęcki e un om în stare de faliment total! I-ai face un
prost serviciu dacă i-ai da câteva mii de ruble în plus! Cunosc părerea surorii sale, contesa, asupra acestei
chestiuni… în clipa în care domnul Lęcki va rămâne fără nici o lăscaie, fermecătoarea sa fiică, pe care o adorăm cu
toţii, se va mărita cu baronul sau cu mareşalul…
 Ochii lui Wokulski luciră atât de sălbatic, încât avocatul amuţi. Se uită la el dus pe gânduri… Deodată se
lovi cu palma peste frunte:
— Stimate, domn, dumneata eşti hotărât să dai nouăzeci de mii de ruble pe şandramaua aia?
— Da! şopti Wokulski.
— Dacă scădem şaizeci din nouăzeci… rămâne exact zestrea domnişoarei Isabela… Aha! …
Înfăţişarea şi întreaga atitudine a avocatului se schimbară dintr-o dată. Scoase din lulea un rotocol uriaş de
fum, se aşeză comod în fotoliu şi vorbi, cu gesturi largi:
— Domnule Wokulski, să ne înţelegem! Recunosc că până acum cinci minute te-am bănuit de ceva… nici
eu nu ştiu de ce… deşi ştiam că afacerile dumitale sunt curate. De acum înainte, însă, crede-mă, vei găsi în mine nu
numai un sfetnic binevoitor, dar şi… un aliat…
Acum nu te mai înţeleg eu… şopti Wokulski, lăsând privirile în jos.
Pe obrajii avocatului apărură pete stacojii. Sună. Intră feciorul.
— Nimeni n-are voie să intre aici până nu te chem!
— Am înţeles domnule avocat! răspunse servitorul, cu un aer posomorât.
Râmaseră singuri.
— Domnule Stanislaw, începu avocatul. Dumneata ştii ce reprezintă aristocraţia noastră şi trepăduşii ei? …
Mint câteva mii de oameni care sug vlaga întregii ţări, prăpădesc banii în străinătate, aduc de acolo apucăturile cele
mai rele, contaminează cu ele clasele mijlocii, care s-ar părea că sunt sănătoase, şi pier, fără putinţă de salvare, atât
din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere fiziologic şi moral. Dacă i-ai sili să muncească, dacă i-ai
încrucişa cu alte pături, poate… că ar ieşi ceva, căci organismul lor e mai evoluat decât al nostru. Înţelegi? Să-i
încrucişezi, dar nu să arunci în vânt treizeci de mii de ruble pentru susţinerea lor! Aşa că pentru această încrucişare
pot să-ţi dau o mână de ajutor, dar pentru irosirea sumei de treizeci de mii de ruble, nu!
— Nu te înţeleg de loc… şopti Wokulski.
— Mă înţelegi, dar nu ai încredere în mine. Neîncrederea este o virtute, şi n-am să încerc să te lecuiesc de
ea. Pot să-ţi spun doar atât: Lęcki – falitul – poate să devină… ruda unui negustor, şi mai ales a unui negustor de
origine nobilă. Dar Lęcki cu treizeci de mii de ruble în buzunar…
— Domnule avocat, îl întrerupse Wokulski, accepţi să iei parte în numele meu la licitaţia casei?
— Da, însă peste ceea ce va oferi doamna Krzeszowska nu pot supralicita decât cu câteva mii! Să nu mi-o
iei în nume de rău, domnule Wokulski; nu vreau să mă supralicitez pe mine însumi!
— Şi dacă se va găsi un al treilea concurent?
— Ei! în cazul acesta voi supralicita, ca să-ţi satisfac capriciul.
Wokulski se ridică.
— Îţi mulţumesc pentru sinceritatea cu care mi-ai vorbit, spuse el. Dumneata ai dreptate, dar am şi eu
socotelile mele. Îţi aduc mâine banii. Şi acum la revedere…
— Îmi pare rău de dumneata! răspunse avocatul, strângându-i mâna.
— De ce?
— De ce? Pentru că omul care vrea să cucerească trebuie să-şi învingă şi să-şi strivească adversarul, nu să-l
alimenteze din propriul său hambar! Faci o manevră care mai degrabă te îndepărtează decât te apropie de ţel.
— Greşeşti!
— Eşti un romantic… Un romantic! repetă avocatul, surâzând.
Wokulski părăsi repede locuinţa avocatului şi, urcându-se în trăsură, ceru să fie dus spre strada Elektoralna.
Îl supăra gândul că avocatul îi descoperise taina şi că-i criticase acţiunile. Fireşte, cel ce vrea să cucerească trebuie
să-şi strivească adversarul, dar aici era vorba de cucerirea Isabelei…
Coborî în faţa unei prăvălioare care avea deasupra o firmă cu inscripţia galbenă: „S. Szlangbaum, poliţe şi
loterie”.
Prăvălia era deschisă. În dosul tejghelei îmbrăcate în tablă şi despărţite de restul încăperii printr-o plasă de
sârmă şedea un evreu bătrân, cu capul chel şi cu barba albă.
— Bună ziua, domnule Szlangbaum! îl salută Wokulski.
Evreul ridică privirea lăsând ca ochelarii; de pe frunte să-i alunece pe ochi.
— Ah, dumneavoastră eraţi? … răspunse strângând mâna vizitatorului. Nu cumva aveţi şi dumneavoastră
nevoie de bani? …
 — Nu! răspunse Wokulski, aşezându-se pe scaunul împletit din faţa tejghelei.
Dar pentru că se sfia să mărturisească dintr-o dată scopul vizitei, întrebă:
— Ce mai e nou, domnule Szlangbaum?
— Prost! se văită bătrânul. Evreii încep să fie iar persecutaţi… Poate că-i mai bine aşa! Când au să ne calce
în picioare, şi-au să ne scuipe, şi-au să ne chinuie, poate că au să-şi vină în fire şi ovreiaşii tineri, ca Henryk al meu,
care s-au îmbrăcat în surtuc şi se leapădă de credinţa lor.
— Cine vă persecută? se miră Wokulski.
— Vrei dovezi? … întrebă evreul. Uite dovezi, câte vrei, în Kurier Warszawski 36! Alaltăieri am trimis la
ziar o şaradă. Dumneata te pricepi la şarade? … Uite, le-am trimis şarada asta: „Prima şi a doua parte: un animal cu
copită.
Prima şi a treia: împodobesc capul femeilor.
Toate la un loc: călăresc ca vântul în timp de război.
Dumnezeu să ne ferească de toate acestea…”
Dumneata ştii ce-i asta? … Prima şi a doua parte dau cuvântul koza 37, prima şi a treia parte dau cuvântul
koki 38; iar toate laolaltă dau cuvântul kozaki 39. Ştii ce mi-au răspuns? … Iată… Bătrânul ridică ziarul şi citi:
„Poşta redacţiei. Domnului W. W. Marea enciclopedie a lui Orgelbrand”… Nu, nu-i asta… „Domnului Motylk.
Fracul se pune”… Nu, nu-i nici asta… Uite, am găsit… „Domnului S. Szlangbaum: Şarada e politică şi nu este
corectă din punct de vedere gramatical.” Poftim! E ceva politic aici? Să fi scris o şaradă despre Disraeli sau despre
Bismarck, da, mai zic, ar fi fost politică, dar când vorbeşti de cazaci, nu-i nici o politică, ci numai militărie!
— Şi de unde deduci dumneata că evreii sunt persecutaţi? întrebă Wokulski.
— Am să-ţi spun îndată! Chiar dumneata a trebuit să-l aperi de persecuţii pe Henryk al meu! Ştiu, cu toate
că nu mi-a spus nimic. Dar să revin la şaradă! Când m-am dus acum şase luni cu şarada mea la domnul
Szymanowski, mi-a spus: „Domnule Szlangbaum, nu-ţi putem publica şarada, dar pot să-ţi dau un sfat: ar fi mai
bine dacă ai scrie şarade decât să dai bani cu dobândă!” Eu zic: „Domnule redactor, dacă mi-ai plăti pentru şarade
atât cât câştig din dobânzi, m-aş ţine numai de scris”. Domnul Szymanowski mi-a răspuns: „Noi, zice, domnule
Szlangbaum, nu avem atâţia bani cât ar trebui să plătim şaradele dumitale”. Aşa mi-a spus însuşi domnul
Szymanowski. Auzi dumneata? Ca astăzi cei de la Kurier să-mi spună că şaradele mele sunt politice şi
negramaticale! Altfel vorbeau acum şase luni! Astăzi ziarele scriu câte-n lună şi în stele împotriva evreilor!
Wokulski îl asculta privind o tabelă de loterie atârnată de peretele din faţa sa şi bătând darabana cu degetele
în tejghea. Gândul îi era în altă parte, şi şovăia să înceapă vorba.
— Aşadar, continui să te ocupi de şarade? întrebă într-un târziu.
— Eu ca eu! … răspunse bătrânul. Dar, dragă domnule, am un nepoţel, fiul lui Henryk, care a împlinit, de
curând nouă ani. Ei, ascultă ce scrisoare mi-a trimis săptămâna trecută: „Bunicule – îmi scrie micul Michas – ia
dezleagă şarada asta:
Prima parte însemnează ceea ce e jos, A doua, negaţie, Iar amândouă, sunt un lucru de îmbrăcat.
Dacă ai să ghiceşti, bunicule – îmi scrie Michas mai departe – atunci trimite-mi şase ruble ca să-mi cumpăr
lucrul acesta.” Domnule Wokulski, când am citit scrisoarea, m-au podidit lacrimile. Căci primul cuvânt însemnează
spod 40, iar negaţie e nie. 41 Am plâns, domnule Wokulski, gândindu-mă că un băiat aşa deştept umblă fără
pantaloni din cauza îndărătniciei lui Henryk! I-am răspuns: „Dragul meu, sunt foarte bucuros că ai învăţat de la
bunicul tău să faci şarade, dar ca să te înveţi să fii econom, am să-ţi trimit pentru îmbrăcăminte numai patru ruble. Şi
dacă ai să înveţi bine, îţi pregătesc după vacanţă şarada asta:
Prima însemnează în nemţeşte gură 42, A doua însemnează oră 43.
Toate se cumpără pentru băieţi când intră la gimnaziu.
Şarada însemnează mundur, adică tunică, şi sunt sigur cu dumneata, domnule Wokulski, ai înţeles imediat!
— Aşadar, toată familia dumitale compune şarade? întrebă Wokulski.
— Nu numai familia mea, răspunse Szlangbaum. La noi, domniile, la evrei, când tinerii se întâlnesc, nu se
ţin ca la dumneavoastră de dansuri, complimente, mode şi alte fleacuri, ci fac socoteli, răsfoiesc cărţi pline de
înţelepciune, discută, sau rezolvă şarade, rebusuri şi probleme de şah. Dumneavoastră faceţi toate în viaţă
înfierbântându-vă şi războindu-vă, noi numai prin înţelepciune şi răbdare.
Aceste cuvinte stârniră tulburare în sufletul lui Wokulski. Pentru că şi el lupta pentru cucerirea domnişoarei
Isabela prin înţelepciune şi răbdare… Se simţi îmbărbătat şi, fără a mai şovăi, începu deodată:
 — Te-aş ruga ceva, domnule Szlangbaum…
— Rugăminţile dumitale sunt pentru mine porunci, domnule Wokulski.
— Vreau să cumpăr o casă… Casa lui Lęcki.
— O cunosc. Se va vinde cu şaizeci şi ceva de mii.
— Vreau să se vândă cu nouăzeci de mii şi am nevoie de cineva care să liciteze până la această sumă!
Evreul deschise larg ochii.
— Cum? … Vrei să plăteşti cu treizeci de mii de ruble mai scump? …
— Da.
— Scuză-mă, te rog, dar nu pricep! Dacă s-ar fi vândut casa dumitale, iar Lęcki ar fi vrut s-o cumpere, atunci
aş fi înţeles că ai tot interesul să vină cineva şi să umfle preţul. Dar când cumperi, interesul dumitale este să-i
micşorezi valoarea…
— Interesul meu este să plătesc mai mult!
Bătrânul clătină din cap şi peste o clipă zise:
— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că faci o afacere proastă, dar fiindcă te cunosc, socot că faci… o afacere
ciudată! Nu numai că-ţi îngropi numerarul în nişte ziduri, şi pierzi la asta cam zece la sută anual, dar mai vrei să
plăteşti şi treizeci de mii de ruble în plus… Domnule Wokulski, adăugă bătrânul apucându-l de mână, nu face o
prostie! Te rog eu… Te roagă bătrânul Szlangbaum!
— Crede-mă, o să ies bine din afacerea asta!
Evreul duse un deget la frunte, iar ochii şi dinţii albi ca mărgăritarul îi sclipiră:
— Ha, ha, ha! Se cunoaşte c-am îmbătrânit dacă n-am priceput dintr-o dată cum stau lucrurile… Dumneata
îi dai domnului Lęcki treizeci de mii de ruble… iar el îţi va înlesni o afacere care va fi poate de o sută de mii de
ruble… Bravo! … Am să-ţi dau un om care pentru cincisprezece ruble o să urce preţul casei. E un om de treabă,
catolic, dar nu-i poţi încredinţa cauţiunea… Am să-ţi dau câteva dame distinse, care pentru zece ruble fiecare îl vor
urca şi ele. Pot să-ţi mai dau şi câţiva ovreiaşi cu câte cinci ruble de cap de om… Va fi aşa o licitaţie, că dumneata o
să poţi plăti casa aceasta chiar şi o sută cincizeci de mii de ruble, fără să bănuiască cineva ce fel de afacere e asta!
Wokulski se simţi cam prost.
— În orice caz, chestiunea rămâne între noi!
— Domnule Wokulski, răspunse evreul pe un ton solemn, cred că nu trebuia să-mi mai spui asta! Secretul
dumitale este secretul meu. Dumneata i-ai dat o mână de ajutor lui Henryk al meu, dumneata nu-i persecuţi pe
evrei…
Îşi luară rămas bun, şi Wokulski se întoarse acasă, unde-l găsi pe Maruszewicz, cu care se duse la manej să
vadă iapa cumpărată.
Manejul se compunea din două clădiri legate între ele, formând un întreg în, formă de epolet. În partea
rotundă era manejul, iar în cea dreptunghiulară, se aflau grajdurile.
În clipa în care intrară în manej, Wokulski şi Maruszewicz văzură patru domni şi o doamnă care călăreau
unul după altul de-a lungul peretelui. La mijloc stătea directorul şcolii, un bărbat cu ţinută de militar, într-o scurtă
roşie, cu pantaloni albi lipiţi de coapse, cu cizme şi cu pinteni. Era domnul Miller; el conducea exerciţiul cu ajutorul
unui bici lung, cu care din timp în timp atingea calul neascultător, spre marea nemulţumire a călăreţilor. Pe aceştia
Wokulski îi cântări repede din ochi: unul dintre domni – cel fără scări, cu mâna dreaptă la spate – părea un golan; al
doilea se căznea să stea pe cal mai la mijloc, între greabăn şi coapsă; al patrulea părea grăbit să descalece şi să nu se
mai urce pe cal până la sfârşitul vieţii. Numai amazoana călărea cu îndrăzneală şi dibăcie, cea ce îl făcu pe
Wokulski să-şi spună că în lumea asta nu există pentru femei treabă supărătoare sau primejdioasă.
Maruszewicz îi făcu cunoştinţă cu directorul manejului.
— Vă aşteptam! Un moment, şi sunt îndată la dispoziţia dumneavoastră. Domnule Szulc! …
Domnul Szulc, un tânăr blond, îmbrăcat şi el tot într-o scurtă roşie, dar cu cizme şi mai înalte şi cu pantaloni
şi mai lipiţi de coapse, se apropie repede. Salută milităreşte şi luă în primire simbolul puterii directoriale; Wokulski
se convinse, înainte de a părăsi manejul, că Szulc, deşi tânăr, ştia să mânuiască biciul mult mai energic chiar decât
directorul, pentru că al doilea călăreţ scoase un şuierat, iar al patrulea începu să zbiere ca din gură de şarpe.
— Luaţi iapa baronului cu toată zestrea; şeile, păturile şi celelalte? îl întrebă directorul.
— Fireşte!
 — Atunci îmi datoraţi şaizeci de ruble, reprezentând taxa de grajd pe care domnul Krzeszowski a uitat s-o
plătească.
— O s-o plătesc, n-am încotro!
Intrară într-un grajd mic, luminos şi împodobit până şi cu covoare, deşi nu din cele scumpe. Ieslea era nouă
şi plină cu ovăz, totul sclipea de curăţenie, iar pe podea fuseseră aşternute paie proaspete. Totuşi, cu ochiul său ager,
directorul observă ceva în neregulă, căci începu să strige:
— Mii de draci, domnule Ksawery, ce-i harababura asta? … Oare şi în dormitorul dumitale e la fel?
Al doilea ajutor al directorului apăru numai pentru o clipă. Privi, dispăru şi strigă pe coridor:
— Wojciech! … Zeci de mii de draci! … Fă curăţenie, că acuşi te pun să duci gunoiul pe masa ta! …
— Milioane de draci! … Szczepan! … Păcătosule! … se auzi o a treia voce după o despărţitură de scânduri.
Dacă mai laşi o dată grajdul în halul ăsta, te pun să aduni murdăria cu dinţii…
Totodată se auziră câteva lovituri surde, ca şi cum cineva ar fi buşit de perete capul unui om; peste câteva
clipe, Wokulski văzu pe fereastra grajdului un tânăr, cu nasturi de metal la veston, alergând prin curte după mătură.
Când o găsi, puse mâna pe ea şi arse la iuţeală o lovitură în capul unui evreu care căsca gura. În calitatea sa de
naturalist, Wokulski rămase uimit în faţa acestei forme noi de autoritate; după ocoluri ciudate, supărarea directorului
se revărsase asupra cuiva care n-avea nimic comun cu manejul.
Intre timp, directorul porunci ca iapa să fie scoasă pe coridor. Era un animal frumos, cu picioare subţiri, cu
cap mic, cu ochi inteligenţi şi vioi. Trecând, iapa întoarse capul spre Wokulski, mirosindu-l şi fornăind, ca şi cum şi-
ar fi dat seama că el e noul stăpân.
— V-a şi recunoscut! zise directorul. Daţi-i puţin zahăr… Frumoasă iapă!
Zicând acestea, scoase din buzunar o bucată murdară de zahăr, care mirosea a tutun. Wokulski o dădu iepei,
care începu s-o ronţăie fără să stea pe gânduri.
Pariez pe cincizeci de ruble că va câştigă! … strigă directorul. Ţineţi pariul?
— Da! răspunse Wokulski.
— Va câştigă cu siguranţă! Îi voi da un jocheu excelent, care va călări după instrucţiunile mele. Să fi rămas
la baronul Krzeszowski, să mă trăsnească Dumnezeu dacă n-ajungea a treia la potou! De altfel, nici nu i-aş mai fi
ţinut-o în grajd…
— Domnul director e supărat! observă Maruszewicz cu un zâmbet mieros.
— Cum să nu fiu! … strigă directorul, înroşindu-se de ciudă. Spuneţi şi dumneavoastră, domnule Wokulski,
dacă pot să mai am de-a face cu un om care trăncăneşte că am vândut în ţinutul Lublin un cal bolnav de „koler”!
Asta nu se uită, domnule Maruszewicz! urmă el ridicând glasul. Dacă n-ar fi intervenit contele, domnul
Krzeszowski ar fi avut astăzi un glonte în coapsă… Auzi dumneata, am vândut un cal bolnav de „koler”! Iapa
trebuie sa câştige… Chiar dacă ar fi să plătesc din buzunarul meu o sută de ruble… Chiar dacă ar fi să-şi rupă
gâtul… O să vadă domnul baron… Auzi dumneata, cal bolnav de „koler”! … Ha! ha! ha! …
Directorul izbucni într-un hohot drăcesc.
După ce văzură iapa, merseră la birou, unde Wokulski achită conturile restante, jurându-se să nu spună
vreodată despre un cal că are „koler”. Când să plece, întrebă:
— Domnule director, iapa n-ar putea alerga la curse fără să se indice numele proprietarului?
— Ba da.
— Dar…
— O, n-aveţi nici o grijă! răspunse directorul, strângându-i mâna. Prima virtute a unui gentleman este
discreţia! Sper că şi domnul Maruszewicz…
— O! … confirmă Maruszewicz, făcând din cap şi din mână un gest care ar fi putut convinge pe oricine că
taina va rămâne îngropată în inima sa.
Trecând prin manej, Wokulski auzi iar biciul pocnind, după care al patrulea călăreţ începu din nou să se
certe cu locţiitorul directorului.
— Asta e lipsă de delicateţe, domnul meu! … strigă călăreţul. O să-mi plesnească hainele…
— Nu plesnesc! răspunse domnul Szulc, flegmatic, pocnind din bici în direcţia celui de al doilea călăreţ.
Wokulski părăsi manejul.
După ce îşi luă rămas bun de la Maruszewicz, se urcă în trăsură şi atunci, deodată, îi trecu prin cap o idee
năstruşnică: „Dacă iapa va câştigă, domnişoara Isabela se va îndrăgosti de mine…”
 Coborî din trăsură: calul cumpărat, care până acum câteva clipe îi era indiferent, deveni deodată pentru el şi
simpatic, şi interesant.
Întorcându-se în grajdul mic, auzi din nou zgomotul caracteristic al cuiva care e dat cu capul de perete. Şi,
într-adevăr, din boxa alăturată ţâşni, roşu la faţă, cu părul vâlvoi, ca unul care abia a scăpat din mâna cuiva, tânărul
grăjdar Szezepan. Îndată după el apăru Wojciech, grăjdarul, ştergându-şi de scurtă degetele unsuroase, Wokulski îi
dădu trei ruble, iar tânărului o rublă, făgăduindu-le mai mult în viitor dacă iapa lui va fi bine îngrijită.
— Am s-o îngrijesc, domnule, mai bine decât pe nevastă-mea! răspunse Wojciech, făcând o plecăciune
adâncă. Şi bătrânul o să aibă grijă de ea să nu ducă lipsă de nimic… La curse, domnule, iepşoara dumneavoastră o
să zboare ca vântul…
Wokulski intră în grajd şi vreun sfert de oră examină iapa. Picioarele ei delicate îl neliniştiră. Când văzu cum
se înfiora părul ei catifelat, începu să tremure de teamă să nu se îmbolnăvească. O apucă apoi de gât, îi rezemă capul
mic de umăr şi o sărută şoptindu-i:
— Dacă ai şti câte depind de tine! … Dacă ai şti! …
De atunci se ducea la manej de câteva ori pe zi, să vadă iapa, îi dădea zahăr şi o mângâia. La un moment dat
simţi că în spiritul său realist începe să încolţească ceva semănând a superstiţie. Când iapa îl întâmpina veselă,
socotea că-i un semn bun, când era tristă, inima i se strângea de nelinişte. Venind spre manej, îşi spunea: „Dacă o
găsesc veselă, domnişoara Isabela se îndrăgosteşte de mine!”
Uneori, raţiunea i se trezea, şi atunci îl cuprindea mânia şi dispreţul faţă de el însuşi.
„Se poate oare ca viaţa mea să depindă de capriciile unei femei? … Nu pot găsi o sută altele? … Nu mi-a
făgăduit doamna Meliton că-mi poate face cunoştinţă cu trei şi chiar cu patru femei tot atât de frumoase? … Ce
dracu, trebuie să mă trezesc odată! …”
Dar în loc să se trezească, se simţea din ce în ce mai înlănţuit. În clipele de luciditate se întreba dacă pe
pământ n-or mai fi existând vrăjitori, dacă nu i-o fi făcut unul din ei farmece, şi îşi zicea cu îngrijorare: „Nu mai
sunt ca înainte… Sunt alt om… Am impresia că mi-a schimbat cineva sufletul…”
Alteori vorbea în el naturalistul şi psihologul.
„Uite, îi şoptea cineva într-un ungher ascuns al creierului, uite cum se răzbună natura pentru violarea legilor
ei! În tinereţe ţi-ai bătut joc de inimă, ţi-ai râs de iubire, te-ai vândut unei femei bătrâne, şi acum totul se răzbună!
… Capitalul de simţăminte economisit ani îndelungaţi ţi se restituie astăzi cu toate dobânzile…” „Aşa e, dar atunci
ar trebui să fiu un desfrânat, nu să mă gândesc numai la o femeie!” „Cine ştie, răspundea altcineva, poate că femeia
asta ţi se potriveşte mai bine ca oricare alta! Poate că, într-adevăr, aşa cum spune legenda, sufletele voastre au fost
cândva, acum cine ştie câte veacuri, o singură fiinţă! …” „Dar atunci ar trebui să mă iubească şi ea!”… îşi zicea
Wokulski. Şi adăuga: „Dacă iapa câştigă cursa, e semn că domnişoara Isabela se va îndrăgosti de mine. Ah, nătărău
bătrân! Nebunule! Ce-ţi trece prin cap? …”
Cu câteva zile înainte de curse se pomeni la el acasă cu contele englezit pe care-l cunoscuse în casa prinţului.
După saluturile obişnuite, contele se aşeză ţeapăn pe scaun şi începu:
— Am venit într-o vizită de afaceri! Da, exact! Permiteţi?
— Vă stau la dispoziţie!
— Baronul Krzeszowski, a cărui iapă aţi cumpărat-o, de altfel cât se poate de legal, da, exact, îndrăzneşte să
va roage în modul cel mai politicos să i-o cedaţi… Preţul n-are nici o importanţă… Baronul a făcut pariuri pe sume
mari… Propune una mie două sute de ruble…
Wokulski simţi un fior rece: dacă ar vinde iapa, e sigur că domnişoara Isabela l-ar dispreţui.
— Dar dacă am şi eu anumite proiecte cu iapa asta, domnule conte? …
— În cazul acesta, vi se cuvine în mod just întâietatea, da, exact! răspunse contele, printre dinţi.
— Exact! Cum aţi spus dumneavoastră! făcu Wokulski înclinându-se.
— Da! Aşa? … Îmi pare rău pentru baron, dar dreptul dumneavoastră are prioritate!
Se ridică de pe scaun ca un automat şi, luându-şi rămas bun, adăugă:
— Când înscriem la notariat societatea, scumpul meu domn? … Gândindu-mă mai bine, am hotărât să viu cu
cincizeci de mii de ruble… Da, exact! …
— Asta depinde numai de dumneavoastră!
 — Aş dori foarte mult să văd odată ţara asta înflorind, şi de aceea, domnule Wokulski, aveţi întreaga mea
simpatie şi stimă, da, exact fără a ţine seama de mâhnirea pe care o cauzaţi baronului… Da exact, era sigur c-o să-i
cedaţi iapa…
— Nu pot.
— Vă înţeleg! încheie contele. Un nobil se cunoaşte de la prima vedere, chiar dacă se îmbracă în piele de
industriaş, iar dumneata, te rog să nu-mi iei îndrăzneala în nume de rău, eşti înainte de toate un nobil, ba chiar unul
în stilul englez, aşa cum ar trebui să fie fiecare dintre noi!
Îi strânse mâna cu putere şi ieşi. Wokulski admise în sine că acest original, care făcea impresia unei paiaţe,
avea totuşi multe calităţi.
„Da, îşi spuse el, e mai plăcut să ai de-a face cu aceşti domni decât cu negustorii. Sunt într-adevăr croiţi din
alt material! …” Apoi adăugă: „Să mă mir atunci că domnişoara Isabela dispreţuieşte pe cei de teapa mea, ea, care-i
crescută printre oameni ca ei? … Bine, bine, dar ce fac oamenii aceştia în lume şi pentru lume? … Nu preţuiesc
decât pe cei care le pot asigura o dobândă de cincisprezece la sută la capitalurile lor… Ăsta nu-i un merit! La
dracu!” Wokulski pocni din degete. „De unde or fi ştiind că am cumpărat iapa? … Ce întrebare! … Doar am
cumpărat-o de la doamna Krzeszowska, prin intermediul lui Maruszewicz… De altfel, mă duc prea des la manej,
unde mă cunoaşte întreg personalul… Ei! Am început să fac prostii, nu sunt prevăzător… Maruszewicz ăsta nu-mi
place de loc…”
XIII.
DISTRACŢII BOIEREŞTI.
SOSI ÎN SFÂRŞIT ŞI ZIUA alergărilor, o zi senină, dar destul de răcoroasă, deci tocmai potrivită. Wokulski
sări din pat la 5 dimineaţa şi se duse imediat să-şi vadă iapa. Îl primi destul de indiferentă, era însă sănătoasă, iar
domnul Miller, plin de nădejdi.
— Ei? … râse el, atingându-l pe Wokulski cu cotul. Eşti nerăbdător, nu? … S-a trezit în dumneata sportivul!
Şi noi, domnule Wokulski, cât ţin cursele, stăm ca pe jăratic! … Pariul nostru pe cincizeci de ruble stă-n picioare, nu
-i aşa? … Pentru mine e ca şi cum aş avea banii în buzunar! Poţi să mi-i dai de pe acum.
— Am să ţi-i dau cu cea mai mare plăcere, răspunse Wokulski.
Şi se întrebă: „Oare va câştigă iapa? … Oare domnişoara Isabela mă va iubi cândva? Oare iapa nu va păţi
nimic? … Dacă îşi rupe un picior? …”
Orele de dimineaţă se târâră ca trase de nişte boi slăbănogi. Wokulski trecu numai pentru o clipă pe la
prăvălie, la prânz nu puse gura pe mâncare, apoi se duse în Saski Ogród, tot întrebându-se: „Oare iapa va câştigă?
… Oare Isabela mă va iubi? …” Se stăpâni şi se îndreptă spre hipodrom abia pe la ora 5.
Pe aleea Ujazdowska înghesuiala echipajelor şi a trăsurilor devenise atât de mare, încât pe alocuri nu se
putea înainta decât la pas. Şi cum la barieră circulaţia era blocată, fu silit să aştepte un sfert de oră, arzând de
nerăbdare, până ce trăsura lui răzbi, în sfârşit, pe câmpia Mokotow.
La cotitura drumului, Wokulski se aplecă, şi prin norul de praf galben care i se aşeza în straturi pe faţă şi pe
haine, îşi aruncă privirile spre hipodrom. Câmpul i se păru nespus de întins şi de mohorât, ca şi cum deasupra lui ar
fi planat spectrul nesiguranţei. Departe, în faţă, văzu un şir lung de oameni strânşi într-un semicerc care creştea
devenind tot mai dens.
În sfârşit, ajunse în faţa hipodromului, dar mai aşteptă vreo zece minute până ce se întoarse feciorul de la
casă cu biletul. În jurul trăsurii se îngrămădea mulţimea spectatorilor fără bilete, în vuietul a mii de voci; lui
Wokulski i se păru că toţi vorbesc numai despre iapa lui şi că-l iau în zeflemea pe negustorul care s-a apucat să se
joace de-a cursele.
În sfârşit, trăsura fu lăsată să intre. Wokulski coborî repede şi alergă să-şi vadă iapa, căutând să pară un
spectator indiferent.
După un timp destul de îndelungat o găsi. Era în mijlocul hipodromului, cu domnii Miller şi Szulc; se mai
afla acolo şi un jocheu cu o şapcă jumătate galbenă, jumătate albastră, cu pardesiul aruncat pe umeri şi cu o ţigară
de foi în gură. Pe câmpia întinsă, în mulţimea nesfârşită a oamenilor, iapa i se păru atât de mică şi de slăbuţă, încât,
deznădăjduit, se gândi să lase totul baltă şi să se întoarcă acasă. Dar chipurile domnilor Miller şi Szulc erau
radioase.
— Ei, iată-te! strigă directorul manejului. Şi arătând cu privirea spre jocheu, făcu prezentările: Domnul
Young, cel mai bun jocheu din ţară – domnul Wokulski.
 Jocheul duse două degete la cozorocul şepcii galbene-albastre, apoi, luându-şi ţigara din gură, scuipă printre
dinţi.
Wokulski îşi zise că nu văzuse în viaţa sa un om atât de slab şi de mărunţel. Observă în acelaşi timp că
jocheul îl cerceta de sus până jos, ca pe un cal, tot săltând pe picioarele lui strâmbe, ca şi cum avea intenţia să sară
pe el şi să-l încalece.
— Ei, domnule Young, câştigăm, sau nu? întrebă directorul.
— Oh! … făcu jocheul.
— Şi ceilalţi doi sunt buni, dar iapa noastră-i grozavă! continuă directorul.
— Oh! confirmă jocheul.
Wokulski îl luă la o parte şi-i zise:
— Dacă vom câştigă, ai cincizeci de ruble peste învoială.
— Oh! … fu răspunsul jocheului. Apoi, uitându-se la Wokulski, adăugă: Dumneavoastră sunteţi un
sportman pursânge, dar aveţi încă puţin trac. Anul viitor o să fiţi mai liniştit, Scuipă din nou la o lungime de cal şi
plecă spre tribune. Wokulski îşi luă rămas bun de la domnii Miller şi Szulc, îşi mângâie iapa, se întoarse la trăsură şi
porni s-o caute pe domnişoara Isabela.
Trecu pe lângă un şir de echipaje aşezate de-a lungul pistei, se uită la cai, la vizitii, feciori şi servitori, privi
la doamnele de sub umbrele, dar pe domnişoara Isabela nu o zări.
„Te pomeneşti că nu vine!” îşi şopti şi i se păru că tot hipodromul se scufundă, cu oameni cu tot. La ce bun
să arunce atâţia bani dacă ea nu e de faţă? Poate că bătrâna intrigantă Meliton îl păcălise, în înţelegere cu
Maruszewicz!
Urcă treptele care duceau la tribuna arbitrilor şi cerceta pretutindeni. În zadar. La coborâre dădu peste doi
domni care stăteau cu spatele spre el; unul din ei, înalt, cu înfăţişare de sportiv, vorbea tare:
— Tot citind de zece ani încoace criticile care ni se aduc pentru felul nesăbuit cum aruncăm banii în stângă
şi în dreapta, m-am gândit să mă îndrept şi să-mi vând grajdul cu cai de curse. Şi acum iată: un îmbogăţit, care a
făcut de curând avere, îşi lansează calul lui! … Ehei, mi-am zis eu, de-ăştia îmi sunteţi? … Nouă ne faceţi morala,
dar când vă dă mâna. Ne imitaţi! … Atunci n-am să mă îndrept, n-am să-mi vând grajdul, nu…
Zărindu-l pe Wokulski, însoţitorul său îi făcu semn cu cotul, şi omul tăcu. Folosindu-se de această clipă,
Wokulski vru să-i ocolească, dar domnul cel înalt îl opri.
— Vă rog să mă scuzaţi că am îndrăznit să fac câteva observaţii care… începu el, abia ducându-şi mâna la
pălărie. Numele meu e Wrzesińki…
— Am ascultat cu plăcere observaţiile, deoarece, în fond, sunt de acord cu dumneata, răspunse Wokulski
zâmbind. Iau parte la curse pentru prima şi ultima oară în viaţă!
Îşi strânseră mâinile. Când Wokulski se îndepărtă câţiva paşi, sportivul mormăi:
— Voinic om…
Wokulski îşi cumpără în sfârşit un program şi citi, parcă ruşinat, că în cursa a treia va alerga iapa Sultanka
din Alim şi Klara, proprietara XX, călărită de jocheul Young în veston galben, cu mâneci albastre. Premiu: trei sute
de ruble; calul câştigător va fi vândut pe loc.
— Am înnebunit! mormăi Wokulski îndreptându-se spre galerie.
Se gândea că domnişoara Isabela ar putea fi acolo şi îşi zicea că dacă n-o va găsi, se va întoarce imediat
acasă.
Îl cuprinse jalea. Femeile i se păreau urâte, toaletele – primitive, cochetăria lor – respingătoare. Bărbaţii erau
proşti, mulţimea – ordinară, muzica – asurzitoare. Urcând la galerie, râse în batjocură de scările ei scârţâitoare şi de
pereţii învechiţi, pe care se vedeau urmele lăsate de ploaie. Cunoscuţii îl salutau, femeile îi zâmbeau, pe alocuri se
auzeau şoapte: „Uite-l! Uite-l!”… iar el nu lua nimic în seamă. Se urcă pe banca cea mai înaltă a galeriei şi sg uită
cu binoclul peste capetele mulţimii pestriţe şi zgomotoase care se întindea spre şosea până aproape de barieră; nu
văzu însă decât vârtejuri de praf galben.
„Ce-o fi prin galeriile astea în timpul anului?” se întrebă el. Îşi închipui cum pe băncile putrezite se aşază în
fiecare noapte toţi faliţii decedaţi, cocotele care-şi ispăşesc păcatele, trântorii şi risipitorii de tot felul, alungaţi chiar
şi din iad, urmărind sub licărirea tristă a stelelor cursele la care iau parte scheletele cailor pieriţi pe acest hipodrom. I
se părea chiar că vede aievea, în clipa aceea, hainele putrezite ale asistenţei şi le simte mirosul de mucegai.
 Îl trezi larma mulţimii, clopotul şi aplauzele… Se terminase prima cursă. Privind spre câmp, descoperi
deodată echipajul contesei care intra pe hipodrom. Contesa şi doamna Zaslawska şedeau în fund, iar în faţă, domnul
Lęcki şi Isabela.
Wokulski nici nu-şi dădu seama când părăsi în goană galeria şi ajunse pe peluză. Îmbrânci un om, cineva îl
întrebă dacă are bilet… O ţinu într-o fugă până ajunse lângă echipajul contesei. Lacheul îl salută de pe capră, iar
domnul Lęcki exclamă:
— Iată-l pe domnul Wokulski!
Wokulski salută doamnele. Doamna Zaslawska îi strânse mâna semnificativ.
— Domnule Stanislaw, e adevărat că ai cumpărat iapa lui Krzeszowski? îl întrebă domnul Lęcki.
— Da.
— Să ştii că i-ai jucat un renghi grozav. N-ai idee ce surpriză plăcută i-ai făcut fiicei mele!
Domnişoara Isabela se întoarse spre el surâzând:
— Am pariat cu mătuşa mea că baronul nu va fi în stare să-şi păstreze iapa până la curse, şi am câştigat. Al
doilea pariu, că iapa va câştiga, l-am făcut cu doamna Zaslawska! …
Wokulski ocoli trăsura şi se apropie de domnişoara lsabela, care continuă:
— Într-adevăr, doamna Zaslawska şi cu mine am venit numai pentru cursa asta. Mătuşa mea zice că nu poate
suferi alergările! … Ah, domnule, trebuie să câştigi! …
— Dacă vrei dumneata, voi câştigă! răspunse Wokulski uitându-se uimit la ea.
Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă ca în clipa asta, când era cuprinsă de fiorii nerăbdării. Şi niciodată
nu visase ca ea să-i vorbească atât de frumos. Se uită la cei prezenţi. Doamna Zaslawska era plină de voioşie,
contesa surâdea, iar domnul Lęcki părea radios. Pe capră, lacheul contesei făcea prinsoare cu vizitiul că Wokulski
va câştiga. În jurul lor, numai râsete şi veselie. Mulţimea, galeriile, echipajele, toate erau numai voie bună; femeile,
în toaletele lor multicolore, păreau frumoase ca florile şi vioaie ca păsărelele, orchestra cânta fals, dar cu brio, caii
nechezau, sportivii făceau pariuri, vânzătoarele de bere, portocale şi turtă dulce îşi lăudau marfa. Se bucura soarele,
cerul şi pământul, iar Wokulski era într-o stare de spirit atât de ciudată, încât era gata să-i îmbrăţişeze pe toţi şi pe
toate.
Cursa a doua se termină, şi orchestra începu iar să cânte. Wokulski se repezi spre tribună şi, întâlnindu-l pe
Young, care se întorcea în clipa aceea de la cântar, cu şaua în mână, îi şopti:
— Domnule Young, trebuie să câştigăm! O sută de ruble peste învoială! Chiar de-ar fi să crape iapa!
— Oh! … făcu jocheul, privindu-l cu un fel de mirare înlemnită.
Wokulski porunci vizitiului său să tragă mai aproape de echipajul contesei şi se apropie de doamne. Îl izbi
faptul că în jurul lor nu era nimeni. E drept că mareşalul şi baronul se apropiaseră la un moment dat, dar fiind
primiţi rece de domnişoara Isabela, se retrăseseră peste câteva clipe. Tinerii însă se înclinau de departe şi le ocoleau.
„Înţeleg! îşi zise Wokulski. I-a răcit ştirea despre scoaterea casei la licitaţie! Acum, domnişoară Isabela, ai
prilejul să afli cine te iubeşte cu adevărat, fără să se gândească la averea ta!”
Clopotul sună pentru cursa a treia. Domnişoara Isabela se urcă pe perna trăsurii, cu obrajii îmbujoraţi.
Young trecu călare pe Sultanka, la câţiva paşi de ea. Jocheul părea plictisit.
— Poartă-te bine, drăguţo! … strigă domnişoara Isabela.
Wokulski se urcă în trăsura lui şi luă binoclul. Era atât de atent, încât uită pentru o clipă de existenţa
domnişoarei Isabela. Secundele se lungeau prefăcându-se parca în ore. I se părea că e legat de trei cai care urmează
să se ia la întrecere. Şi că orice mişcare nepotrivita îl poate rupe în bucăţi. I se părea că iapa nu e destul de aprinsă şi
că Young e prea nepăsător. Fără voia lui auzea conversaţiile din jur:
— Young va ajunge primul! …
— Dar… ia uită-te la murg! …
— Aş da zece ruble să câştige Wokulski… Le-ar da peste nas conţilor…
— Krzeszowski ar turba de necaz…
Clopotul sună. Cei trei cai porniră în galop.
— Young conduce…
— A trecut curba…
— Prima curbă; murgul se apropie de el.
— A doua… E tot în frunte…
 — Dar şi murgul aleargă…
— Vesta roşie a rămas în urmă…
— Curba a treia… Young încă nu se uită înapoi…?
— Murgul se căzneşte să-l ajungă…
— Ia uite! … Ia uite! … Vesta roşie îl întrece pe murg…
— Murgul a rămas în urmă… A pierdut…
— Vesta roşie îl întrece pe Young…
— Nu se lasă nici el! Cravaşează! …
— Dar… dar… Bravo, Young! … Bravo, Wokulski! Iapa aleargă ca vântul! … Bravo! …
— Bravo! … Bravo! …
Clopotul sună. Young câştigase. Sportivul cel înalt lua iapa de frâu şi, conducând-o în faţa tribunei, anunţă,
strigând:
— Sultanka! … Călăreţ, jocheul Young! … Proprietarul, anonim…
Mulţimea începu să urle:
— Ce anonim! … E Wokulski! Bravo, Wokulski! …
— Proprietar, domnul Wokulski! încuviinţă gentleman-ul înalt.
Apoi trimise iapa la licitaţie.
Numele lui Wokulski trezi în rândurile mulţimii un entuziasm rar întâlnit. Nici o cursă nu aprinsese
spectatorii în aşa măsură; oamenii se bucurau că un negustor din Varşovia învinsese doi aristocraţi.
Wokulski se apropie de echipajul contesei. Domnul Lęcki şi cele două doamne îl felicitară; domnişoara
Isabela tăcea.
În clipa aceea veni în grabă sportivul cel înalt.
— Domnule Wokulski, spuse el, iată banii. Premiul de trei sute de ruble şi opt sute de ruble pentru iapă. Am
cumpărat-o eu!
Wokulski se întoarse spre domnişoara Isabela.
— Îmi permiteţi, domnişoară, să depun în mâinile dumneavoastră aceşti bani ca dar pentru azilul
doamnelor?
Domnişoara Isabela luă banii cu un surâs şi cu o privire fermecătoare.
În clipa aceea cineva îl atinse cu cotul pe Wokulski. Era baronul Krzeszowski. Palid de furie, acesta se
apropie de trăsură şi, întinzând mâna spre domnişoara Isabela, strigă în franţuzeşte:
— Mă bucur, verişoară, că adoratorii tăi triumfă! … Îmi pare rău numai că triumfă pe socoteala mea…
Respectele mele doamnelor! adăugă înclinându-se în faţa contesei şi a doamnei Zaslawska.
Faţa contesei se întunecă; domnul Lęcki rămase cu gura căscată, iar domnişoara Isabela păli. Cu un gest
obraznic baronul îşi aşeză pe nas ochelarii care-i căzuseră şi, uitându-se din nou la domnişoara Isabela, continuă:
— Da, aşa-i… Am un noroc orb cu adoratorii verişoarei mele…
— Domnule baron! … interveni doamna Zaslawska.
— N-am spus nimic rău. Decât că am noroc cu…
Wokulski, care se afla în spatele lui, îi atinse braţul:
— O clipă, domnule baron…
— Ah, dumneata erai? răspunse baronul, întorcându-se spre el.
Se îndepărtară puţin.
— M-ai provocat, domnule baron!
— Te rog să mă ierţi…
— Atât nu-i de-ajuns…
— N-ai vrea cumva să-ţi dau satisfacţie?
— Întocmai!
— Atunci îţi stau la dispoziţie, încuviinţă baronul, căutând o carte de vizită. Ah! Fir-ar să fie! N-am cărţi de
vizită la mine… Poate că ai dumneata, domnule Wokulski, un carneţel şi un creion? …
Wokulski îi dădu cartea sa de vizită şi un blocnotes, în care baronul îşi scrise adresa şi numele, fără a uita să
tragă şi o codiţă sub ultima literă.
 — Îmi va face plăcere, adăugă el, înclinându-se în faţa lui Wokulski, să-mi pot încheia socotelile pentru
Sultanka…
— Îmi voi da silinţa să vă dau satisfacţie, domnule baron.
Se despărţiră, înclinându-se unul în faţa celuilalt extrem de amical.
— Să ştiţi că iese scandal! observă mâhnit domnul Lęcki, care văzuse acest schimb de politeţe.
Fiind enervată, contesa se hotărî să plece fără să mai aştepte sfârşitul curselor. Wokulski abia avu timp să se
apropie de trăsură şi să-şi ia rămas bun de la doamne, înainte de a porni caii, domnişoara Isabela se aplecă şi,
întinzându-i vârful degetelor, şopti:
— Merçi monsieur! 44…
Wokulski încremeni de bucurie. Mai rămase la o cursă fără să ştie ce se petrece în jurul său, iar în pauză
plecă şi el şi se duse direct la Szuman.
Doctorul şedea lângă fereastra deschisă, îmbrăcat într-un halat vătuit, uzat, şi făcea corecturile unei broşuri
de treizeci de pagini, pentru care avusese nevoie de mii de observaţii şi pe care o scrisese în patru ani încheiaţi. Era
un studiu asupra culorii şi formei părului populaţiei din Polonia. Savantul doctor spunea că lucrarea sa se va
răspândi în cel mult zece-cincisprezece exemplare, dar, pe ascuns, comandase la tipografie patru mii de exemplare
fiind sigur că va apărea şi ediţia a doua. Cu toate ironiile pe care le făcea el însuşi la adresa capacităţii sale favorite,
cu toate lamentările sale că lucrarea nu va trezi interesul nimănui, Szuman era convins în fundul sufletului că nu va
exista om pe care să nu-l intereseze în cel mai înalt grad problema culorii părului şi a raportului dintre lungimea
firului şi diametrul său. Când sosi Wokulski, tocmai se gândea dacă nu-i bine să scrie ca motto al studiului său
aforismul: „Arată-mi părul, şi-ţi voi spune cine eşti”.
Când Wokulski, obosit, se lăsă pe canapea, doctorul începu:
— Ce ageamii sunt corectorii ăştia! … Am aici câteva sute de cifre cu trei zecimale şi, imaginează-ţi,
jumătate sunt greşite! … Ei cred că o miime sau chiar o sutime dintr-un milimetru nu înseamnă nimic; nu ştiu,
profanii, că tocmai în asta stă totul! Să mă ia toţi dracii dacă în Polonia este posibilă nu numai găsirea, dar chiar
tipărirea tabelelor de logaritmi! Un bun polonez transpiră la a doua zecimală, la a cincea are temperatură, iar la a
şaptea cade trăsnit de apoplexie… Tu cum o mai duci? Ce mai e nou?
— Un duel! răspunse Wokulski.
Doctorul sări din fotoliu şi se apropie de el aşa de repede, încât poalele desfăcute ale halatului îi dădură
aspectul unui liliac.
— Ce? … Duel? … strigă el, cu ochii sclipitori. Şi poate crezi că am să te asist în calitate de medic? …
Crezi poate că am să stau să mă uit cum doi zănatici trag unul în altul şi pe deasupra să-i mai şi pansez? … Nici nu-
mi trece prin gând să mă amestec în asemenea caraghioslâcuri? De altfel, nu sunt chirurg şi de mult mi-am luat
rămas bun de la medicină?
— De aceea nici n-ai să vii în calitate de medic, ci de martor.
— A… Aşa se schimbă treaba! răspunse doctorul fără ezitare. Cu cine? …
— Cu baronul Krzeszowski.
— Trage bine! mormăi doctorul, răsfrângându-şi buza de jos. Şi pentru ce?
— M-a împins cu cotul la curse.
— La curse? … Dar ce-ai căutat tu la curse? …
— Am pus un cal să alerge şi am câştigat premiul…
Szuman se lovi cu palma peste ceafă, apoi se aplecă spre vizitator şi începu să-i întoarcă pleoapele, pe rând,
uitându-se cu atenţie la ochii lui.
— Crezi că am înnebunit? îl întrebă Wokulski.
— Încă nu. Ia spune, glumeşti, sau e ceva serios?
— Cât se poate de serios! Nu accept nici un compromis şi cer condiţii severe.
Doctorul se întoarse la biroul său, se aşeză pe scaun şi-şi sprijini bărbia în mâini; după câteva clipe de
gândire, spuse:
— Vreo fustă, nu-i aşa? … Şi cocoşii se bat…
— Szuman… ia seama! îl întrerupse Wokulski cu vocea înăbuşită, săltându-se de pe canapea.
Doctorul se uită iarăşi la el cu o privire cercetătoare.
 — Care va să zică, aşa stau lucrurile! … mormăi el. Bine! Voi fi martorul tău. Dacă-i vorba să-ţi rupi gâtul,
rupeţi-l lângă mine; poate că-ţi voi putea fi de vreun ajutor…
— Ţi-l trimit îndată pe Rzecki. Adăugă Wokulski, strângându-i mâna.
De la doctor se duse la magazin, avu o scurtă convorbire cu domnul Ignacy, apoi se duse acasă şi se culcă
înainte de orele 10. Adormi buştean. Avea nevoie de emoţii puternice, numai aşa îşi putea recăpăta echilibrul
sufletul său chinuit.
A doua zi, pe la 5 după amiază, Rzecki şi Szuman se duseră la contele englezit, care era martorul lui
Krzeszowski. Cei doi prieteni ai lui Wokulski tăcură tot drumul; doar o singură dată se auzi vocea lui Ignacy:
— Doctore, ce zici de toate astea?
— Ceea ce am mai spus, răspunse Szuman. Ne apropiem de actul al cincilea. E vorba sau de sfârşitul unui
om capabil, sau de începutul unei întregi serii de nerozii…
— Dintre cele mai rele, căci sunt politice! adăugă Rzecki.
Doctorul ridică din umeri şi întoarse capul; domnul Ignacy, cu eterna lui politică, i se părea de nesuferit!
Contele englezit îi aştepta, în tovărăşia unui alt gentleman, care se uita fără întrerupere pe fereastră, la nori,
mişcându-şi din două în două minute gâtlejul în aşa fel, încât făcea impresia că înghite ceva cu dificultate. Avea
aerul unui om zăpăcit; în realitate, era un om neobişnuit, un vânător de lei şi un profund cunoscător al antichităţilor
egiptene.
În biroul contelui, la mijloc, se afli o masă acoperită cu postav verde, înconjurată de patru scaune cu
spetează înaltă; pe masă, patru topuri de hârtie, patru creioane, două tocuri şi o călimară cât o cadă.
După ce se aşezară cu toţii, contele cuvântă astfel:
— Domnilor, baronul Krzeszowski recunoaşte că l-ar fi împins cu cotul pe domnul Wokulski, deoarece e un
om distrat, da, exact. În consecinţă, deci, la cererea noastră…
Aici contele se uită la tovarăşul său, care, cu o mână solemnă, înghiţi iar un nod.
— La cererea noastră, continuă contele, baronul, e gata să-şi ceară scuze, fie şi în scris, domnului Wokulski,
pe care îl stimăm cu toţii, da, exact… Ce aveţi de spus, domnilor, la propunerea noastră?
— Nu suntem împuterniciţi pentru negocieri de împăcare! răspunse Rzecki, în care se trezise fostul ofiţer
maghiar.
Savantul egiptolog deschise larg ochii şi înghiţi de două ori la rând.
Pe faţa contelui trecu o expresie de uimire, dar se stăpâni şi răspunse cu un ton de politeţe seacă:
— În cazul acesta, să auzim condiţiile…
— Binevoiţi să ni le indicaţi dumneavoastră! Spuse Rzecki.
— O! vă rugăm, dumneavoastră întâi… stărui contele.
Rzecki îşi drese glasul.
— În cazul acesta voi îndrăzni să propun… Adversarii vor lua poziţie la o distanţă de douăzeci şi cinci de
paşi, vor face câte cinci paşi înainte…
— Exact! …
— Pistoale ghintuite… Se trage până la prima rănire… încheie Rzecki, cu vocea mai joasă.
— Exact!
— Termenul, dacă se poate, mâine înainte de amiază…
— Exact!
Rzecki se înclină fără să se ridice de pe scaun.
Contele luă o coală de hârtie şi, în mijlocul tăcerii generale, scrise procesul-verbal, pe care Szuman îl copie
imediat. Cele două documente fură semnate şi, în mai puţin de trei sferturi de oră, totul fu gata. Martorii lui
Wokulski îşi luară rămas bun de la gazdă şi de la partenerul său, care se cufundase din nou în studierea norilor.
Când ajunseră în stradă, Rzecki se adresă lui Szuman:
— Foarte simpatici domnii, din aristocraţie…
— Să-i ia dracu! … Să vă ia dracu pe toţi, cu prejudecăţile voastre, stupide cu tot! … răcni doctorul,
ameninţând cu pumnul.
Seara, domnul Ignacy aduse pistoalele şi intră la Wokulski. Îl găsi singur, bând ceai. Rzecki îşi turnă şi el o
ceaşcă, apoi începu:
 — Ascultă, Stas, oamenii ăştia ţin foarte mult la onoarea lor. Baronul, care, după cum ştii, e foarte distrat,
este dispus să-ţi ceară scuze…
— Aici nu încap scuze!
Rzecki tăcu. Luă o înghiţitură de ceai şi îşi frecă fruntea. După o pauză adăugă:
— Fireşte, cred că te-ai gândit la afaceri… în cazul…
— Nu va fi nici un caz! îi răspunse Wokulski mânios.
Domnul Ignacy mai rămase un sfert de oră fără să scoată o vorbă. Ceaiul i se păru sălciu; începu să-l doară
capul. Goli ceaşca, se uită la ceasornic şi se ridică se plece. La despărţire spuse:
— Mâine, la orele şapte şi jumătate dimineaţa.
— Bine.
După ce prietenul, său ieşi, Wokulski se aşeză la birou, scrise pe o foaie de hârtie vreo cincisprezece rânduri,
iar pe plic puse adresa lui Rzecki. I se părea că aude într-una vocea dezagreabilă a baronului: „Mă bucur, verişoară,
că adoratorii tăi triumfă… Îmi pare rău numai că triumfă pe socoteala mea…”
Şi oriunde se uita, vedea chipul frumos al domnişoarei Isabela, îmbujorat de ruşine.
În inimă-i fierbea o tulburare surdă. Simţea că mâinile i se prefac în drugi de fier, iar trupul îi capătă o tărie
atât de neobişnuită, încât orice glonte ar ricoşa în el! Îi trecu prin cap cuvântul „moarte” şi surâse. Ştia că moartea
nu se apropie de cei curajoşi: că stă doar în faţa lor ca un câine rău şi priveşte cu ochii ei verzi: vor clipi oare?
În noaptea aceea, ca, de altfel, în oricare alta, baronul era la joc de cărţi. Maruszewicz, care se afla şi el la
club îi aminti la miezul nopţii, la ora 1 şi apoi la 2 că trebuie să meargă la culcare, deoarece dimineaţă trebuie să se
scoale la 7; baronul, distrat, răspundea: „Îndată, îndată! …” Rămase până la ora 3, când unul dintre parteneri zise:
— Ajunge, baroane! Trebuie să dormi măcar câteva ore! Dacă nu, o să-ţi tremure mâinile şi n-o să nimereşti!
Aceste cuvinte şi plecarea partenerilor îl dezmeticiră pe baron. Ieşi de la club, se întoarse acasă şi-i porunci
cameristului său, Konstanty, să-l trezească la 7 dimineaţa.
— Desigur că faceţi iar vreo prostie! mormăi servitorul, supărat, în timp ce-l dezbrăca. Ce s-a mai întâmplat?
…
Baronul se revoltă:
— Caraghiosule! Ce, crezi că sunt obligat să-ţi dau socoteală? Am un duel, pricepi? … Aşa îmi place! La
ora nouă dimineaţa o să mă împroaşte cu gloanţe un cizmar, sau un frizer, înţelegi? Sau poate că nu-mi dai voie?
— După mine, unul, poate să vă împroaşte şi tartorul în persoană! mormăi Konstanty. Un lucru aş vrea să
ştiu: cine o să vă plătească poliţele? … Dar chiria? … Dar întreţinerea casei? … Fiindcă vă puneţi pielea la bătaie
din trei în trei luni, proprietarul ne trimite tot felul de portărei pe cap, iar eu tremur de frică c-o să mor de foame…
Halal slujbă! …
— Cară-te odată de-aici! răcni baronul.
Şi apucând o gheată, o aruncă după cameristul care bătea în retragere. Gheata, nimerind în perete, fu cât pe
ce să răstoarne statueta de bronz a lui Sobieski 45.
Terminând discuţia cu sluga lui credincioasă, baronul se culcă şi începu să mediteze asupra situaţiei sale
deplorabile.
„Ce ghinion! oftă el. Să mă bat în duel cu un negustoraş. Dacă-l nimeresc, o să fiu ca vânătorul care,
ducându-se la vânătoare de urşi, împuşcă vaca unui ţăran! Dacă mă nimereşte el, o, să fie ca şi cum un birjar mi-ar
trage una cu ciomagul. Dacă nu nimereşte niciunul din noi…
Dar nu… pentru că trebuie să tragem până la prima rănire. Să mă ia dracu, aş fi preferat să-i cer scuze
măgarului ăstuia, fie şi în cancelaria unui notar public, îmbrăcat în frac, cu cravată albă! Ah, ticăloase timpuri
liberale! … Tata ar fi poruncit hăitaşilor să-l snopească în bătăi pe neobrăzat, iar eu trebuie să-i dau satisfacţie, ca şi
cum aş fi eu vânzător de scorţişoară! … De-ar veni odată stupida aia de revoluţie socială, să ne strivească sau pe
noi, sau pe liberali…”
Începu să picotească şi se visă omorât de Wokulski. Văzu cum doi comisionari îi duc leşul la locuinţa soţiei
sale, cum aceasta leşină şi i se aruncă pe pieptul însângerat… Cum îi plăteşte toate datoriile şi scoate o mie de ruble
pentru înmormântare, apoi… se văzu înviind şi luând mia pentru cheltuielile lui mărunte…
Un surâs fericit flutură pe faţa răvăşită a baronului, care adormi ca un copil. La 7, Konstanty şi Maruszewicz
de abia îl putură trezi. Baronul nu voia să se scoale cu nici un chip, bâiguind că preferă să fie socotit nemernic şi om
fără onoare, numai să nu se trezească atât de devreme. De-abia când văzu carafa cu apă rece îşi veni în lire. Sări din
pat, îl lovi pe Konstanty, îl ocări pe Maruszewicz şi jură în sine, să-l ucidă pe Wokulski.
După ce se îmbrăcă şi ieşi în stradă, băgă de seamă că vremea era frumoasă. Mulţumit că vedea răsăritul
soarelui, ura sa împotriva lui Wokulski slăbi şi se hotărî să-l împuşte doar în picior.
„Da! Am să-i trag una în picior, de o să şchioapete până la sfârşitul vieţii şi o să spună că rana asta a căpătat-
o într-un duel cu baronul Krzeszowski! În ce hal am ajuns… Mare ispravă am făcut, dragii mei! … Dacă vreun
negustoraş vrea neapărat să mă împuşte, n-are decât să tragă când mă duc la plimbare, nu în duel… Groaznică
situaţie! Şi când mă gândesc că soţia mea va spune pretutindeni că mă bat în duel cu negustorii.
Trăsurile sosiră. Într-una se urcă baronul şi contele englezit, în cealaltă chirurgul şi egiptologul taciturn care
ducea pistoalele. Porniră în direcţia pădurii Bielany; peste câteva minute văzură venind în goană după ei o birjă cu
Konstanty, lacheul baronului. Credincioasa slugă înjura de mama focului şi făgăduia să pună îndoit la socoteală
stăpânului cheltuielile acestei expediţii, dar era neliniştit.
În pădurea Bielany, baronul şi cei trei însoţitori ai săi întâlniră partida adversă; porniră în două grupuri spre
desişul de pe malul Vistulei. Doctorul Szuman era nervos, Rzecki ţeapăn, iar Wokulski, posomorât. Netezindu-şi
barba rară, baronul se uită la el cu atenţie.
„Cred că mănâncă bine negustoraşul ăsta! se gândi. Dacă ne-ai lua pe amândoi, eu, unul, parc-aş fi o ţigară
de foi austriacă pe lângă un taur. Să mă ia dracu dacă n-am să trag pe deasupra capului caraghiosului ăstuia! Sau n-
am să trag de loc… Cel mai bun lucru…”
Dar îşi aduse aminte din nou că duelul trebuie să continue până la prima rănire şi se înfurie, hotărând
irevocabil să-şi ucidă adversarul pe loc.
„Să le piară odată burghezilor pofta să ne mai provoace!” îşi spuse baronul.
La câţiva zeci de paşi, Wokulski se plimba de colo-colo între doi pini, ca o limbă de pendul. Nu se mai
gândea la domnişoara Isabela; asculta ciripitul păsărilor, care făcea să răsune pădurea întreagă, şi vuietul Vistulei
lovind în maluri. În mijlocul acestor ecouri de fericire paşnică a naturii răsunau ciudat zgomotele vergelelor de la
pistoale şi ţăcănitul trăgacelor. În Wokulski se trezi atunci animalul de pradă; lumea întreagă dispăru din faţa ochilor
lui. Rămase un singur om, baronul, al cărui leş trebuia târât la picioarele domnişoarei Isabela, care fusese jignită.
Fură aşezaţi în poziţie pe teren. Baronul nu era încă hotărât ce să facă cu negustoraşul din faţa lui. Până la
urmă se hotărî să-l împuşte în mână. Pe faţa lui Wokulski se putea vedea o îndârjire atât de intensă, încât contele
englezit fu cuprins de uimire.
„Cred că aici nu-i vorba de iapă şi nici de ghiontul pe care i l-a dat cu cotul la curse…” gândi el.
Egiptologul care tăcuse până atunci dădu comanda, iar adversarii ridicară pistoalele şi porniră. Baronul
aplecă, pistolul, ochindu-l pe Wokulski în clavicula dreaptă, şi apăsă uşor pe trăgaci. Însă în ultima clipă îi alunecară
ochelarii, mâna i se mişcă, iar glontele trecu la câteva degete de umărul adversarului.
Baronul îşi acoperi faţa cu pistolul şi, uitându-se pe dedesubt, îşi zise: „N-o să nimerească, măgarul! Ţinteşte
în cap…”
Deodată simţi o puternică izbitură în tâmple; urechile începură să-i vâjâie şi văzu stele verzi… Scăpă arma
din mână şi căzu în genunchi.
— În cap! strigă cineva.
Wokulski aruncă pistolul şi se îndepărtă. Toţi alergară la baronul căzut, care, totuşi, în loc să moară, ţipa cu
o voce piţigăiată:
— Extraordinar! M-a lovit în obraz! Mi-a scos… da, mi-a scos un dinte, dar nu se vede nici un glonte… Ce
dracu, că doar nu l-am înghiţit!
Egiptologul ridică pistolul baronului şi-l privi cu atenţie.
— A! strigă el. E clar… Glontele a nimerit în pistol, iar pistolul te-a izbit în falcă… Iată urma de glonte; o
lovitură foarte interesantă! …
— Domnule Wokulski, sunteţi satisfăcut? întrebă contele englezit.
— Da.
Chirurgul pansă obrazul baronului, în timp ce Konstanty, speriat, venea repede din pădure.
— Uite, vedeţi? Am presimţit c-o s-o păţiţi!
— Taci, caraghiosule! mormăi baronul. Du-te repede la doamna baroană şi spune-i că sunt grav rănit! …
— Rog ca adversarii să-şi dea mâna! rosti solemn contele englezit.
 Wokulski se apropie de baron şi-i strânse mâna.
— Frumoasă împuşcătură, domnule Wokulski! rosti cu greutate baronul, scuturând puternic mâna lui
Wokulski. Mă întreb, cum un om cu meseria dumitale… Dar poate că aceste cuvinte te ofensează? …
— Nu, câtuşi de puţin…
— Cum un om cu meseria dumitale, care e, de altfel, foarte stimată, ştie să ochească aşa de bine? … Unde
îmi sunt ochelarii? … A, iată-i! Domnule Wokulski, aş vrea să-ţi spun ceva între patru ochi…
Se sprijini de braţul lui Wokulski şi se depărtară amândoi vreo cincisprezece paşi în pădure.
— Sunt desfigurat! rosti baronul. Am o mutră de maimuţă bătrână, bolnavă de fluxiune! Nu vreau să am un
nou scandal cu dumneata, fiindcă văd că eşti norocos… Dar spune-mi, te rog, pentru care motiv m-ai sluţit Doar nu
pentru că te-am atins cu cotul… adăugă el, uitându-se în ochii lui Wokulski.
— Ai ofensat o femeie… răspunse încet Wokulski. Baronul se dădu un pas înapoi.
— Ah… C’est ça! 46 făcu el. Înţeleg… Încă o dată te rog să mă scuzi… Ştiu ce am de făcut…
— Şi dumneata să mă ierţi, domnule baron! Răspunse Wokulski.
— N-are importanţă. Mă rog… Nu face nimic!
Îşi strânseră mâinile din nou.
— Unde-i dintele meu, doctore? … Te rog să-l înfăşori în hârtie… De mult ar fi trebuit să-mi pun dinţi noi.
Nici n-ai crede, domnule Wokulski, ce dinţi stricaţi am!
Se despărţiră cu toţii foarte satisfăcuţi. Baronul se mira cum poate ţinti atât de bine un negustor; contele
englezit semăna mai mult ca oricând cu o paiaţă, iar egiptologul începuse iarăşi să studieze norii. În tabăra cealaltă,
Wokulski era îngândurat, Rzecki încântat de curajul şi politeţea baronului, Szuman mânios. De-abia când coborî
trăsura sa de pe culme, lângă mănăstirea Camedulilor, se uită la Wokulski şi mormăi:
— Ce dobitoci! … Şi eu, care n-am chemat poliţia… Ce caraghioşi…
Trei zile după acest duel ciudat, Wokulski şedea închis în biroul său împreună cu un oarecare domn William
Collins. Feciorul, intrigat mai demult de consfătuirile acestea care aveau loc de câteva ori pe săptămână, ştergea
praful în camera alăturată şi din când în când îşi lipea fie ochiul, fie urechea de gaura cheii. Vedea pe masă nişte
cărţi, iar pe stăpânul său scriind ceva într-un caiet; auzea glasul oaspetelui punându-i lui Wokulski o serie de
întrebări, la care el răspundea uneori repede, hotărât, alteori cu jumătate de voce, timid… Ce discutau ei atât de
ciudat feciorul nu ştia, şi nici nu putea ghici, deoarece cei doi vorbeau într-o limbă străină.
— Nemţeşte nu-i! mormăi servitorul. Doar ştiu că pe nemţeşte se zice: Bâte, main her 47… Şi nici
franţuzeşte nu-i, că pe franţuzeşte se zice: Moşie, bonjur, lendi 48… Pe ovreieşte nu-i… Atunci ce limbă o fi? … Se
vede că pune acum la cale ceva speculaţii faine dacă vorbeşte de nici dracu nu-l înţelege… Şi şi-a găsit un tovarăş!
… Bată-l să-l bată!
În clipa aceea la intrare se auzi soneria. Servitorul, prevăzător, se retrase în vârful picioarelor, intră cu
zgomot în anticameră şi, întorcându-se după o clipă, bătu la uşa stăpânului.
Wokulski îşi scoase capul afară şi întrebă, nervos:
— Ce vrei?
— A venit domnul acela care a mai fost pe la noi, răspunse feciorul, aruncându-şi privirile iscoditoare prin
crăpătura uşii.
Dar în afară de caietul de pe masă şi de favoriţii roşcaţi ai domnului Collins, nu descoperi nimic deosebit.
— De ce i-ai spus că sunt acasă? îl întrebă Wokulski, supărat.
— Am uitat! răspunse sluga, apropiindu-şi sprâncenele şi lăsându-şi braţele în jos.
— Pofteşte-l în sală, măgarule! strigă Wokulski şi trânti uşa biroului.
Îndată îşi făcu apariţia Maruszewicz. Era şi aşa destul de încurcat, dar când văzu că Wokulski îl primeşte
morocănos, se fâstâci de tot.
— Scuzaţi… Poate că vă deranjez… Poate aveţi ceva important…
— Acum n-am nimic de făcut, răspunse Wokulski posac.
Maruszewicz observă că se înroşise puţin. Putea să jure că în casa aceasta ori se uneltea ceva, ori… ori era
cu vreo femeie. În orice caz îşi recăpătă îndrăzneala de care dădea întotdeauna dovadă în faţa oamenilor tulburaţi.
— Am venit să vă răpesc numai o clipă, grăi cu îndrăzneală tânărul, învârtindu-şi cu graţie bastonaşul şi
pălăria. Numai o clipă…
 — Despre ce-i vorba? întrebă Wokulski, trântindu-se energic în fotoliu şi arătându-i oaspetelui fotoliul din
faţa lui.
— Vin să vă cer scuze, scumpe domn, începu Maruszewicz, afectat, că nu vă pot servi în chestiunea cu
licitaţia casei Lęcki…
— Dar de unde ştii dumneata despre licitaţia asta? se miră Wokulski, şi pe bună dreptate.
— Adică nu bănuiţi? făcu volubil vizitatorul, clipind uşor, deoarece nu era încă sigur de sine. Nu presupuneţi
nimic, scumpe domn? … Szlangbaum, simpaticul nostru Szlangbaum…
Deodată amuţi, ca şi cum fraza i s-ar fi oprit în gât. Mâna stângă, cu bastonaşul, şi cea dreaptă, cu pălăria, îi
căzură pe rezemătoarea fotoliului. Wokulski nici nu mişcase, îl privea doar cu privirea sa tăioasă. Pândea
schimbările de pe chipul lui Maruszewicz cum priveşte vânătorul miriştea prin care se strecoară iepurii
înspăimântaţi.
„Aha! gândea el. Dumnealui e catolicul de treabă pe care Szlangbaum îl închiriază pentru licitaţii cu
cincisprezece ruble, dar căruia te sfătuieşte să nu-i dai pe mână banii de cauţiune… Aha! … Şi când a primit de la
mine cele opt sute de ruble pentru iapa lui Krzeszowski s-a cam fâstâcit… Aha! … Dumnealui a bătut toba că eu
eram cumpărătorul… Slujeşte doi stăpâni deodată; şi pe baron, şi pe nevastă-sa… Da, da, ştie prea multe despre
afacerile mele… Szlangbaum a făcut o greşeală…”
Îl privea calm pe Maruszewicz, care, cu faţa răvăşită şi nervos din cale-afară, se zbătea ca porumbelul sub
privirea şarpelui cu ochelari. În prima clipă păli, apoi vru să-şi oprească ochii obosiţi într-un punct oarecare, pe care
îl căuta în zadar în tavan şi pe pereţii camerei; în cele din urmă, scăldat într-o sudoare rece, simţi că nu mai poate să-
şi ferească privirile rătăcite de privirile lui Wokulski. Avea impresia că negustorul acesta posomorât îi prinsese
sufletul ca într-un cleşte şi că nu poate lupta cu el. Aşa încât dădu din cap de câteva ori şi în sfârşit se lăsă pradă
privirilor lui Wokulski.
— Domnule, rosti el mieros, văd că trebuie să dau cărţile pe faţă… Să vă mărturisesc din capul locului…
— Nu trebuie să-ţi mai dai osteneală, domnule Maruszewicz! Ştiu ceea ce trebuia să ştiu!
— Desigur că, indus în eroare de bârfeli. V-aţi făcut o părere proastă despre mine… Dar eu, pe cuvânt de
onoare, am intenţiile cele mai bune…
— Te asigur, domnule Maruszewicz, că părerile mele nu se bazează pe bârfeli…
Se ridică din fotoliu şi se uită în altă parte, ceea ce îngădui lui Maruszewicz să-şi mai vină puţin în fire. Îşi
luă repede rămas bun de la Wokulski şi plecă în goana mare pe scări.
„Nemaipomenit! … îşi zise în gând, Negustoraşul ăsta mă ia la sigur! La un moment dat, pe cuvânt de
onoare, cât pe ce să-i trag una cu bastonul! … Impertinent, nu altceva, pe cuvânt de onoare! … Şi-o fi închipuind că
mi-e frică de el, pe cuvânt de onoare! … O, Doamne, ce aspru mă pedepseşti pentru uşurinţa mea… Nişte ticăloşi de
cămătari mi-au trimis portăreii, şi peste câteva zile trebuie să achit o datorie de onoare. Şi negustorul ăsta…
nemernicul! … Aş vrea numai să ştiu ce-şi închipuie el despre mine? Numai atât, nimic mai mult! … Dar, pe
onoarea mea, ăsta trebuie că a omorât pe cineva, pentru că nici un om cumsecade nu poate avea privirile lui! A, da,
era cât pe-aci să-l omoare pe Krzeszowski. Ce canalie, ce mizerabil! … A cutezat să mă privească aşa pe mine! O.
Dumnezeule! …”
Cu toate acestea, a doua zi se prezentă iar la Wokulski şi, negăsindu-l acasă, spuse birjarului să-l ducă la
magazin.
Domnul Ignacy îl salută, cu braţele deschise, ca unul care-i pune la dispoziţie tot magazinul. O voce
interioară însă îi spunea că acest client nu va cumpăra decât cel mult un obiect de cinci ruble, şi cine ştie dacă nu va
cere să i-l treacă la cont!
— Domnul Wokulski e aici? … întreba Maruszewicz, fără să-şi scoată pălăria.
— Soseşte îndată, răspunse domnul Ignacy, cu o plecăciune adâncă.
— Adică peste cât timp? …
— Cel mai târziu peste un sfert de oră.
— Voi aştepta. Dă dumneata ordin să-i plătească birjarului o rublă! zise tânărul, lăsându-se cu nepăsare pe
un scaun.
Dar picioarele îi îngheţară la gândul că bătrânul nu-i va satisface cererea. Totuşi, Rzecki îi îndeplini
rugămintea fără să mai facă însă nici o plecăciune.
Peste câteva minute intră şi Wokulski.
 În faţa negustorului, care-i era antipatic, Maruszewicz fu stăpânit de sentimente atât de contradictorii, încât
nu mai ştiu ce să spună, ba, mai mult, nu a mai putut nici să gândească. Mai târziu îşi aminti doar că Wokulski îl
condusese în biroul din spatele magazinului, unde se afla casa de fier, şi că sentimentul pe care îl încercase atunci
era dispreţul amestecat cu ura.
Se gândi că trebuie să-şi ascundă pornirile, aşa că deveni de o politeţe atât de căutată, încât până şi lui îşi
păru umil.
— Ce doreşti? îl întrebă Wokulski, după ce se aşezară.
Maruszewicz n-ar fi fost în stare să precizeze clipa când se aşezase. Cu toate acestea, începu să vorbească,
poticnindu-se din când în când.
— Aş vrea să vă dau o dovadă a serviabilităţii mele… Doamna baroană Krzeszowska, după cum ştiţi, vrea
să cumpere casa familiei Lęcki… Soţul ei, baronul, a pus interdicţie pe o parte a fondurilor ei, fără de care baroana
nu poate cumpăra casa… Dar tocmai… astăzi… baronul se află temporar într-o jenă financiară… îi lipsesc… îi
lipsesc o mie de ruble… şi ar dori să facă un împrumut, fără de care… fără de care, înţelegeţi dumneavoastră, nu s-
ar putea opune destul de energic dorinţei soţiei sale…
Văzând că Wokulski îl ţintuieşte din nou cu privirea Maruszewicz. Îşi şterse sudoarea de pe frunte.
— Aşadar, baronul are nevoie de bani?
— Da! răspunse repede tânărul.
— O mie de ruble nu dau, dar aşa, vreo trei… patru sute… Şi numai cu chitanţă semnată de baron!
— Patru sute… repetă maşinal tânărul. Dar imediat se redresă Peste o oră vă aduc chitanţa… Vă găsesc aici?
— Da.
Maruszewicz ieşi din birou; peste o oră se întoarse într-adevăr cu o chitanţă semnată de baronul
Krzeszowski.
Wokulski citi hârtia, o închise în casa de bani, şi în schimbul ei îi înmână lui Maruszewicz patru sute de
ruble.
— Baronul îşi va da silinţa ca în timpul cel mai scurt… bâigui Maruszewicz.
— Nu-i nici o grabă, răspunse Wokulski. Am auzit că e bolnav.
— Da… Puţin… Mâine sau poimâine pleacă… Îi va restitui în cel mai scurt…
Wokulski îl salută foarte indiferent, cu o mişcare din cap.
Tânărul părăsi grăbit magazinul, şi în graba lui uită să-i restituie lui Rzecki rubla dată birjarului. Când ajunse
în stradă, răsuflă uşurat.
„Ah, negustoraş mizerabil! … îşi zise. A îndrăznit să-mi dea patru sute de ruble în loc de o mie… Doamne,
ce rău mă pedepseşti pentru uşurinţa mea! … Numai să am noroc, şi pe onoarea mea c-am să-i arunc în ochi aste
patru sute de ruble şi pe celelalte două… Doamne, cât am decăzut…”
Îşi aminti de chelnerii de prin restaurante, de marcatorii din sălile de biliard şi de portarii hotelurilor, cărora
tot prin felurite tertipuri le storsese bani; dar niciunul dintre aceştia nu i se păru atât de scârbos şi de vrednic de
dispreţ ca Wokulski.
„Pe onoarea mea, am intrat de bunăvoie în labele lui respingătoare… Doamne, cum mă pedepseşti pentru
uşurinţa mea! …”
Wokulski, în schimb, după plecarea lui Maruszewicz, se simţea satisfăcut: „Mi se pare că tipul ăsta e o
canalie care face pe şmecherul! Mi-a cerut un post, dar şi l-a găsit singur! Mă spionează şi-i informează pe ceilalţi
despre acţiunile mele. Ar putea să-mi facă încurcături dacă n-ar fi la mijloc cele patru sute de ruble pe care le-a luat,
sunt sigur, cu iscălitură falsă! Krzeszowski, cu toate ciudăţeniile şi trândăvia lui, e un om cinstit… (Oare trândavul
poate fi cinstit? …) În orice caz, n-ar fi sacrificat interesele sau capriciile soţiei lui pentru nişte bani luaţi cu
împrumut de la mine! …”
Îl cuprinse nemulţumirea; cu capul în mâini, cu ochii închişi, gândi mai departe: „Dar, în definitiv, ce rol joc
eu? … Ajut în mod conştient o canalie să-şi facă de cap! Dacă aş muri astăzi, Krzeszowski ar trebui să restituie
suma moştenitorilor mei… Sau nu, Maruszewicz ar ajunge la închisoare… Da, n-o să scape de închisoare…”
Peste o clipă îl cuprinse o tristeţe şi mai grea: „Acum patru zile era cât pe-aci să omor un om, astăzi ajut pe
un altul să ajungă la închisoare… Şi toate astea pentru ea, pentru, un singur: merçi… Da, dar tot pentru ea am făcut
avere, tot pentru ea dau de lucru la câteva sute de oameni şi am să fac să crească avuţia ţării… C-aş fi fost, fără ea?
Un mic negustor de galanterie. Astăzi, însă, vorbeşte despre mine Varşovia întreagă, ba chiar… O mână de cărbuni
pune în mişcare un vapor căruia şi-au încredinţa viaţa câteva sute de oameni, iar pe mine mă pune în mişcare
iubirea. Dar dacă mă va consuma până n-am să rămân decât o mână de cenuşă? … O, Doamne, ce josnică e lumea!
… Ochocki are dreptate! Femeia e un animal mârşav; face haz de lucruri pe care nici nu le înţelege…”
Era atât de cufundat în meditaţia lui dureroasă, încât nici nu auzi când cineva deschise uşa şi se apropie cu
paşi repezi de el. Se trezi abia când simţi apăsarea unor mâini pe umăr. Întoarse capul şi dădu cu ochii de avocat.
Mohorât, acesta avea o servietă mare sub braţ.
Wokulski sări tulburat şi îl pofti să şadă; avocatul puse cu băgare de seamă servieta pe masă, apoi în timp ce
se scărpina la ceafă cu un deget, începu cu vocea pe jumătate:
— Domnule… domnule… domnule Wokulski! Scumpe domnule Stanislaw… Ce-i asta? Ce te-ai apucat să
faci? … Protestez! Prezint o contestaţie! Depun apel împotriva preaonorabilului domn Wokulski, uşuraticul, în faţa
iubitului domn Stanislaw, care din băiat de prăvălie a ajuns om învăţat şi care avea de gând să reformeze comerţul
nostru exterior! Domnule… domnule Stanislaw, aşa nu mai merge! …
Şi începu să se scarpine în amândouă părţile cefii, strâmbându-se, ca şi cum ar fi avut gura plină de chinină.
Wokulski tăcea, cu ochii în jos; avocatul vorbi mai departe:
— Dragă domnule! Într-un cuvânt… veşti proaste! Contele Sanocki – îţi aminteşti, adeptul economiilor
mărunte? – vrea să se retragă definitiv din societate. Şi ştii de ce? Din două motive: primul, că ai început să joci la
curse, al doilea… că l-ai învins la curse! O dată cu iapa dumitale a alergat şi calul lui, şi a pierdut. Contele e foarte
mâhnit şi mormăie: „Ei, drăcie, de ce mi-aş pune capitalul în joc? Pentru a da posibilitate negustorilor să se ia la
întrecere cu mine şi să-mi sufle premiile de sub nas? …” În zadar am încercat să-l conving, continuă avocatul după
ce-şi mai trase sufletul, că şi cursele sunt o afacere ca oricare alta, ba chiar una bună, deoarece în câteva zile la opt
sute de ruble ai câştigat trei sute; dar contele mi-a închis gura: „Wokulski a oferit doamnelor tot câştigul pentru
azilul lor! Ca şi suma luată pe cal! Iar afară de asta, Dumnezeu ştie cât le-o fi dat lui Young şi lui Miller… „
— Oare nici atâta n-am voie să fac? întrebă Wokulski.
— Nu te grăbi, domnule, nu te grăbi! … şopti împăciuitor avocatul. Nimeni nu te opreşte, dar făcând aşa, ai
repetat numai nişte păcate vechi, care de altfel sunt mult mai bine săvârşite de alţii. Şi nici eu, nici prinţul, nici
conţii nu s-au apropiat de dumneata ca să te vadă imitând vechile apucături, ci pentru ca să ne arăţi drumuri noi.
— N-au decât să se retragă din societate! Mormăi Wokulski. Eu nu-i ademenesc.
— Şi se vor retrage! reluă avocatul, gesticulând. Se vor retrage dacă mai faci o greşeală…
— Parcă am făcut chiar aşa de multe! …
Avocatul se lovi cu palma peste genunchi.
— Nostim eşti! izbucni, supărat. Dumneata ştii ce spune contele Liciński, cel care face pe englezul, cel care
repetă mereu: „Exact”? … Zice: „Wokulski e un gentleman desăvârşit, trage ca un Nimrod 49 dar… nu-i apt să
conducă o afacere negustorească. Astăzi aruncă milioane pentru o întreprindere, mâine provoacă pe cineva la duel şi
periclitează totul…”
Wokulski se trase înapoi cu fotoliu cu tot. Nici prin gând nu-i trecuse că oamenii ar putea judeca aşa.
Observând ce impresie făcuse, avocatul se hotărî să bată fierul cât era cald.
— Aşadar, iubite domnule Stanislaw, dacă nu vrei să duci la pieire o cauză începută aşa de frumos, opreşte-
te! Şi în primul rând nu cumpăra imobilul familiei Lęcki! Pentru că, dacă închizi în el nouăzeci de mii de ruble,
crede-mă, societatea se va risipi în vânt ca fumul de ţigară! Văzând că plasezi un capital mare cu şase sau şapte la
sută, oamenii nu vor mai crede că au să obţină procentele pe care le-ai promis, şi chiar… înţelegi… vor fi gata să
bănuiască…
Wokulski sări în picioare, răcnind:
— Nu vreau nici un fel de societăţi! N-am cerut nimănui nimic! mai degrabă eu fac altora servicii! Cine nu
se încrede în mine, n-are decât să controleze! Se va convinge că nu-i vorba de nici o înşelătorie, dar totodată va
înceta de a mai fi asociatul meu! Conţii şi prinţii nu au monopolul fanteziilor… Am şi eu fanteziile mele şi nu-mi
place când cineva îşi vâră nasul…
— Mai încet… Mai încet… Linişteşte-te iubite domnule Stanislaw, încercă să-l calmeze avocatul, aşezându-
l la loc în fotoliu. Aşadar, nu vrei să renunţi la cumpărarea imobilului?
— Nu! Imobilul valorează pentru mine mult mai mult decât orice societate, cu toţi nobilii din lumea
întreagă!
 — Bine… Bine… Ai putea pentru un timp să lucrezi cu un intermediar… La nevoie, pot face chiar eu treaba
asta, iar în ceea ce priveşte asigurarea, nu-i nici o greutate. Lucrul cel mai important e să nu-i indispui pe oamenii
care şi-au dat asentimentul. După ce vor prinde gustul afacerilor, poate că aristocraţii n-au să mai dea înapoi, şi
atunci, peste un an, un an şi jumătate, vei putea deveni proprietarul nominal al imobilului. Spune, eşti de acord?
— Bine, fie şi aşa! încuviinţă Wokulski.
— Da, aşa va fi mai bine. Dacă dumneata ai cumpăra personal imobilul, te-ai pune într-o poziţie falsă chiar
şi faţă de familia Lęcki. Îndeobşte nu-i simpatizăm pe cei care moştenesc ceva de la noi. Una la mână. În al doilea
rând, cine ştie ce au să gândească… Ar putea spune: „A cumpărat prea scump”, sau: „Prea ieftin”… Dacă-i prea
scump, vor zice: „Cum îndrăzneşte să ne dea de pomană?” Dacă-i prea ieftin: „Ne-a înşelat…”
Absorbit de gândurile care puseră şi mai bine stăpânire pe el după plecarea avocatului, Wokulski aproape că
nu mai ştia pe ce lume se află.
„Da, aşa-i! îşi zise. Are dreptate. Oamenii mă judecă şi chiar dau sentinţe, dar întrucât nu-mi vorbesc pe faţă,
eu nu ştiu nimic! Abia azi înţeleg unele întâmplări. De vreo săptămână negustorii cu care am relaţii fac mutre acre,
iar adversarii mei sunt radioşi! Chiar şi în magazin se petrece ceva… Ignacy umblă abătut, Szlangbaum,
îngândurat… Lisiecki e mai obraznic ca până acum… Ca şi cum ar spera să-mi iau în curând tălpăşiţa din dugheană.
Klejn are o mutră jalnică (e socialist, şi-l supără cursele şi duelurile), iar deşteptul de Zięba începe de pe acum să-i
dea târcoale lui Szlangbaum… Poate simte în el pe viitorul proprietar al magazinului… Ei, drăguţii mei! …”
Ieşi în pragul biroului şi-i făcu semn lui Rzecki; bătrânul nu era într-adevăr în apele lui; nici nu se uită în
ochii patronului.
Wokulski îi arătă un scaun şi, plimbându-se încoace şi încolo prin camera îngustă, începu:
— Bătrâne! … Spune-mi deschis, ce vorbeşte lumea despre mine?
Rzecki îşi încrucişa braţele.
— Ah, Doamne, ce vorbeşte…
— Spune-mi totul, deschis! îl încurajă Wokulski.
— Deschis? … Bine. Unii spun că începi să te cam ţicneşti.
— Bravo…
— Alţii… Alţii spun că pui la cale o lovitură…
— Să mă salute!
— Iar toţi la un loc sunt de acord că ai să dai faliment, ba încă nu peste mult timp…
— Să mă salute! râse Wokulski. Dar tu, Ignacy, ce gândeşti?
— Gândesc. Răspunse bătrânul, fără şovăială, că te-ai vârât într-o aventură periculoasă… din care n-ai să
scapi teafăr… În afară de cazul că ai să ştii să te retragi la timp, lucru pentru care de altfel ai destulă minte.
Wokulski izbucni:
— Nu mă retrag! Omul însetat nu pleacă de la izvor. Dacă am să pier, apoi să pier sătul… în definitiv, ce
vreţi voi de la mine? … Am trăit de copil ca o pasăre în colivie: în slujbe, în închisori, apoi în nenorocita aceea de
căsătorie, pentru care mi-am vândut pielea… Şi acum, când mi-am desfăcut aripile, aţi început să ţipaţi la mine, cum
ţipă gâştele domestice la o gâscă sălbatică văzând-o că-şi ia zborul… Ce înseamnă pentru mine un magazin stupid
sau o societate comercială? Vreau să trăiesc, vreau…
În clipa aceea se auzi ciocănind la uşă; intră Mikolaj, feciorul lui Lęcki, cu o scrisoare. Wokulski o luă
repede, rupse plicul şi citi: „Stimate domn!
Fiica mea doreşte neapărat să te cunoască mai îndeaproape. Voinţa femeilor e sfântă! Aşadar, mâine eşti
invitatul nostru la masă (pe la orele 6); nu încerca să te eschivezi. Te rog să primeşti asigurarea înaltei mele stime.
T. Lęcki”
Wokulski simţi că i se moaie picioarele; fu nevoit să se aşeze. Reciti scrisoarea o dată, de două, de trei ori…
În sfârşit, venindu-şi în fire, îi răspunse domnului Lęcki, iar lui Mikolaj îi dădu cinci ruble.
Domnul Ignacy, care între timp se duse pentru câteva minute în magazin, când Mikolaj ieşi în stradă, se
întoarse la Wokulski şi spuse ca şi cum ar fi început conversaţia din nou:
— Oricum, iubite Stas, dacă ai să judeci bine situaţia, poate că ai să te retragi singur.
Wokulski îşi puse pălăria fluierând încet, atinse uşurel braţul bătrânului său prieten şi-i răspunse:
— Ascultă! Dacă ar fi să se scufunde pământul. Sub picioarele mele… Înţelegi? … Dacă ar fi să mi se
prăbuşească bolta cerului în cap… şi tot n-am să dau îndărăt! Înţelegi? Pentru o fericire ca asta mi-aş da viaţa!
 — Pentru care fericire? … îl întrebă Ignacy.
Dar Wokulski ieşise pe uşa din dos.
XIV.
VISĂRI FECIORELNICE DE LA PAŞTI DOMNIŞOARA.
Isabela se gândea deseori la Wokulski la care o izbise un amănunt neobişnuit: omul acesta îi părea mereu
altul.
Domnişoara Isabela avea mult prea multe cunoştinţe şi era înzestrată cu un spirit prea pătrunzător pentru a
nu putea sintetiza într-o singură expresie pe fiecare din cunoscuţii săi. Aşa, de pildă, prinţul era patriot; avocatul său
– un tip foarte abil; contele Licinski – un anglofil; mătuşa ei – o grandomană; bătrâna doamnă Zaslawska – o femeie
bună; Ochoki – un om ciudat, iar Krezszowski – un cartofor. Într-un cuvânt, fiecare se prezenta cu o calitate sau un
defect, uneori un merit, de cele mai multe ori un titlu sau o avere; fiecare avea cap, mâini şi picioare şi se îmbrăca
mai mult sau mai puţin după ultima modă.
Când îl cunoscuse pe Wokulski, îşi dăduse seama că se află nu numai în faţa unei personalităţi noi, dar şi a
unui fenomen neaşteptat. Pe el nu-l putea defini cu o singură expresie; nici chiar printr-o sută de fraze. Nu semăna
cu nimeni, mai degrabă putea fi comparat cu o regiune prin care călătoreşti o zi întreagă şi întâlneşti ogoare şi
munţi, păduri şi lunci, ape şi locuri pustii, sate şi oraşe, iar dincolo de ceaţa orizontului zăreşti privelişti nedesluşite,
imposibil de asemuit cu ceva cunoscut. Cuprinsă de uimire, se întreba dacă era un joc al imaginaţiei ei înfierbântate
sau într-adevăr omul acela avea însuşiri supraomeneşti, o fiinţă care nu avea nimic comun cu viaţa de salon?
Începu să-şi regrupeze impresiile.
Prima, dată nu-l văzuse de loc; simţise doar apropierea unei umbre uriaşe. Cineva azvârlise câteva mii de
ruble pentru scopuri filantropice şi pentru azilul mătuşii sale; apoi acel cineva jucase cu tatăl ei la club şi pierduse în
fiecare zi; după aceea răscumpărase poliţele tatălui ei (să fi fost oare Wokulski? …), mai târziu îi cumpărase
serviciul şi, în sfârşit, dăruise diferite obiecte pentru împodobirea epitafului.
Acest cineva era un parvenit îndrăzneţ, care cu un an în urmă o urmărise la teatru şi la concerte. Era un tip
brutal, cinic, care se îmbogăţise de pe urma unor speculaţii suspecte, ca să capete faimă şi ca s-o cumpere pe ea,
domnişoara Isabela Lęcka, de la tatăl ei! …
Din vremea aceea îşi amintea numai pieptul lui vânjos, mâinile roşii şi purtarea aspră, care, în comparaţie cu
amabilitatea celorlalţi negustori, părea de nesuportat, iar în mijlocul evantaielor, truselor de voiaj, umbreluţelor,
bastonaşelor şi celorlalte articole de galanterie, era pur şi simplu ridicolă! Un negustoraş viclean şi obraznic, care în
prăvălia lui făcea pe ministrul decăzut. Era respingător şi-i stârnea chiar o ură înverşunată, deoarece cutezase să le
alimenteze casa cu bani cumpărând serviciul şi pierzând la cărţi cu tatăl ei. Chiar şi acum, gândindu-se la toate
acestea, domnişoarei Isabela îi venea să-şi sfâşie rochia de pe ea. Uneori, aruncându-se pe canapea, lovea cu pumnii
în teluri şi scrâşnea: … Canalia! … Canalia! …”
Gândul dezastrului spre care mergea casa lor o umplea de disperare. Situaţia era cu atât mai gravă cu cât
cineva izbutise să se furişeze după perdeaua tainelor ei cele mai intime şi cutezase să-i panseze rănile pe care le-ar fi
ascuns chiar şi în faţa lui Dumnezeu! Orice i-ar fi putut ierta, în afara acestei lovituri date mândriei sale.
Acum însă intervenise o schimbare de decor, iar pe scenă apăruse un alt om, care fără nici o umbră de
echivoc îi spusese deschis că-i cumpărase serviciul ca să câştige de pe urma lui. Deci, el îşi dădea seama că nu-i e
permis s-o ajute pe domnişoara Isabela Lęcka, şi chiar dacă avea asemenea intenţie, nu numai că nu aştepta vreun
cuvânt sau vreun semn de mulţumire, dar nici măcar nu cuteza să se gândească la ele.
Îl gonise din prăvălie pe Mraczewski, care îndrăznise s-o bârfească… În zadar interveniseră pentru el
duşmanii domnişoarei Isabela, baronul şi baroana Krzeszowski; în zadar îi luase apărarea mătuşa ei, contesa, care
arareori mulţumea sau cerea ceva oamenilor. Wokulski nu cedase…
Şi, totuşi, un singur cuvânt al ei, al domnişoarei Isabela, îl învinsese! N-o refuzase, ba chiar îi oferise lui
Mraczewski un post mai bun. Nimeni nu face asemenea concesii pentru o femeie pe care n-o respectă!
Păcat însă că tocmai în clipa aceea se trezise în adoratorul ei parvenitul trufaş, care aruncase pe talerul chetei
un întreg fişic de imperiali. Ah, ce gest negustoresc! … Şi când te gândeşti că nu pricepea o boabă englezeşte, habar
n-avea de limba la modă! …
Urmă apoi faza a treia. Îl văzuse pe Wokulski în salonul mătuşii sale, în prima zi de Paşti, şi observase că e
cu un cap deasupra întregii societăţi. Oamenii cei mai nobili stăruiau să-l cunoască, iar el, parvenit grosolan, căuta
să scape de ei ca focul de fum! Umbla stângaci, dar îndrăzneţ, ca şi cum salonul acesta ar fi fost proprietatea lui, şi
asculta posomorât complimentele cu care era copleşit. Apoi a fost chemat de cea mai respectată dintre matroane, de
doamna Zaslawska, şi după câteva minute de conversaţie cu el, au podidit-o lacrimile… Nu cumva parvenitul ăsta
cu mâinile roşii…
De-abia acum îşi dădea seama domnişoara Isabela că Wokulski nu avea trăsături comune. Expresia feţei lui
era deschisă şi hotărâtă, părul zburlit ca de mânie, mustaţa mică, barba de-abia vizibilă, trăsăturile parcă dăltuite în
piatră, privirea limpede şi pătrunzătoare… Dacă în locul prăvăliei ar fi avut moşii întinse, ar fi fost foarte arătos, iar
dacă s-ar fi născut prinţ, ar fi fost impunător şi chipeş, în orice caz, semăna puţin cu Trost, colonelul de vânători, şi
mai ales cu statuia gladiatorului triumfător. Pe atunci, din preajma domnişoarei Isabela se retrăseseră mai toţi
cunoscuţii…
E drept că oamenii mai în vârstă continuau să fie foarte curtenitori. Era doar atât de frumoasă şi de elegantă!
În schimb, tinerii, îndeosebi nobilii bogaţi, o priveau rece şi distant. Şi când, obosită de singurătate şi de conversaţii
banale, vorbea ceva mai prietenos cu vreunul din ei, tânărul se uita la ea cu o spaimă vădită, ca şi cum i-ar fi fost
teamă să nu-l apuce de gât şi să-l tragă cu sila în fata altarului.
Domnişoara Isabela iubea cu pasiune lumea saloanelor, din care ar fi ieşit numai ca să intre în mormânt. Dar
din an în an, şi chiar din lună în lună, dispreţuia tot mai mult oamenii, neputând înţelege cum sunt în stare să
părăsească o femeie atât de frumoasă, atât de blândă şi de educată ca ea, numai şi numai pentru că îşi pierduse
averea! … „Ce oameni, Dumnezeule milostiv! … şoptea ea uneori, uitându-se prin perdele la trăsurile bărbaţilor
eleganţi care, folosind diferite manevre, îşi întorceau capul de la fereastra ei, ca să n-o salute. Şi-or fi închipuind
oare că mă uit după ei? …”
Adevărul este însă că se uita! …
Atunci ochii i se umpleau de lacrimi fierbinţi; de ciudă, îşi muşca buzele frumoase şi trăgea violent de şnurul
perdelelor.
„Ce oameni! … Ce oameni! …” repeta într-una, ferindu-se să întrebuinţeze vreun epitet mai aspru, deoarece
aceşti oameni făceau parte din lumea bună. În mintea ei numai Wokulski putea fi tratat cu epitetul de mizerabil.
Şi, culmea ironiei, din întreaga falangă de admiratori rămăseseră numai doi. Pe Ochoki nici nu-l mai punea
la socoteală: pe el îi preocupa mai mult maşina lui zburătoare (ce nebunie!) decât ea. O curtau în schimb, fără
insistenţe prea mari, mareşalul şi baronul. Mareşalul îi făcea impresia unui porc înjunghiat şi opărit, cum vedea
uneori pe stradă în furgoanele măcelarilor; iar baronul părea o piele netăbăcită. Împreună constituiau pentru ea
ultimul anturaj, aripile ei, dacă, după cum se spunea, ai fi asemuit-o cu un înger. Imaginea îngrozitoare a acestor doi
bătrâni o urmărea zi şi noapte. Uneori i se părea că era blestemată şi că intrase în iad încă de vie, în astfel de clipe,
ca naufragiatul care-şi întoarce ochii spre o lumină de pe ţărmul îndepărtat, domnişoara Isabela se gândea la
Wokulski. Şi, în nesfârşita ei amărăciune, simţea o umbră de uşurare, ştiind că, totuşi, un om neobişnuit, un om
despre care se vorbea mult în societate, era nebun după ea. Atunci îi veneau în gând călătorii celebri sau industriaşii
americani îmbogăţiţi, care ani de-a rândul lucraseră din greu în mine şi pe care îi văzuse, din când în când, de
departe, în saloanele pariziene.
— Îl vezi pe domnul acela, ciripea vreo tânără contesă de-abia ieşită din mănăstire, aplecându-şi evantaiul
într-o anumită direcţie, îl vezi pe domnul acela care seamănă cu un vizitiu de omnibuz? … Se pare că-i un om mare,
care a descoperit ceva, nu prea ştiu bine ce, o mină de aur sau Polul Nord… Am şi uitat cum îl cheamă, dar un
marchiz de la Academie m-a asigurat că domnul acesta a locuit zece ani la pol, nu… sub pământ… E un om
grozav… Eu, în locul lui, aş fi murit de frică… Dar dumneata? …”
Ah, dacă Wokulski ar fi fost un asemenea călător sau cel puţin un miner care să fi făcut milioane trăind zece
ani sub pământ! … Dar nu era decât un negustor, şi încă unul de galanterie! … Nici măcar nu ştia englezeşte, şi în
fiecare clipă se trezea în el parvenitul, omul care în tinereţe servise într-un restaurant… Un om ca el ar putea fi cel
mult un bun sfetnic, sau chiar un prieten preţios (bineînţeles, în birou, când nu e nimeni). Ar putea fi chiar şi… soţ,
căci uneori cad pe capul oamenilor nenorociri groaznice. Dar iubit… Ar fi fost cu desăvârşire ridicol! … La nevoie,
doamnele din aristocraţie fac băi de nămol, dar numai unui nebun i-ar face plăcere să stea în noroi!
În faza a patra, domnişoara Isabela îl întâlnise de câteva ori pe Wokulski în parcul Lazienki şi chiar
binevoise să-i răspundă la salut. Văzut printre arborii înverziţi şi în preajma statuilor, bădăranul i se părea cu totul
altfel decât la tejgheaua din magazin. Dacă ar fi avut moşii întinse, cu parc, cu conac, cu iaz… E drept, era un
parvenit, dar se părea totuşi că-i nobil, nepot de ofiţer… Pe lângă mareşal şi baron, părea un Apollo! Aristocraţii
vorbeau tot mai des despre el… Şi ce-o fi fost cu explozia aceea de lacrimi a doamnei Zaslawska? …
 În plus, doamna Zaslawska îl sprijinea în mod vizibil pe lângă prietena ei, contesa, pe lângă nepoata sa,
domnişoara Isabela.
Plimbările acelea de câteva ore cu mătuşa prin parcul Lazienki şi conversaţiile despre modă, aziluri sau
căsătorii proiectate în lumea bună erau plictisitoare; atât de plictisitoare, încât domnişoara Isabela îi reproşa în gând
lui Wokulski că nu se apropie şi că nu stă cu ele de vorbă măcar un sfert de oră! Pentru persoanele din înalta
societate conversaţia cu acest gen de oameni e interesantă, iar pe domnişoara Isabela limba şi logica ţărănească o şi
amuzau! Cu toate că un negustor de galanterie, care, în plus, se plimbă cu echipajul său propriu, nu poate fi atât de
amuzant ca un ţăran…
Totuşi, domnişoara Isabela nu se simţise scârbită când o auzise într-o bună zi pe doamna Zaslawska
declarând că se va duce cu contesa la Lazienki şi că-l vor ruga pe Wokulski să le ţină tovărăşie.
— Ne plictisim! Nu strică să ne mai distrăm puţin, spusese bătrâna.
Iar când intraseră, pe la 1, în parcul Lazienki şi doamna Zaslawska şoptise cu un surâs plin de înţelesuri
domnişoarei Isabela: „Presimt c-o să-l întâlnim pe undeva pe aici…”, domnişoara Isabela se roşise uşor şi hotărâse
să nu schimbe nici un cuvânt cu Wokulski, sau cel puţin să-l ia de sus, ca el să nu-şi închipuie „cine ştie ce”. Şi cum
acel „cine ştie ce” nu se putea referi decât la iubire, domnişoara Isabela voia să evite orice urmă de familiaritate.
„Locul e plăcut, mai ales iarna, îşi spuse ea în gând, dar… de la oarecare depărtare.”
Wokulski însă nu venise în parc!
„Cum, nu mă aşteaptă?! … se întrebase mirată domnişoara Isabela. A, nu, probabil că e bolnav! …”
Nici prin minte nu-i trecea că Wokulski ar fi putut, să aibă ceva mai urgent de făcut decât să-i iasă în cale.
Iar dacă era vorba numai de o întârziere, era hotărâtă pe de o parte să-l ia de sus, pe de alta să-i arate şi
nemulţumirea ei.
„Dacă punctualitatea, gândise ea mai departe, e politeţea regilor, pentru negustori ar trebui să fie cel puţin o
obligaţie! …”
Trecuse o oră, două, sosise clipa când trebuiau să pornească înapoi, spre casă, şi Wokulski tot nu apăruse! În
sfârşit, doamnele se urcaseră în trăsură: contesa, rece ca întotdeauna, doamna Zaslawska puţin distrată, iar Isabela
mânioasă. Şi mânia nu-i trecuse nici seara, când tatăl ei o informase că toată după-amiaza fusese la prinţ la o
adunare, unde Wokulski prezentase proiectul unei mari societăţi comerciale, trezind entuziasmul nobilimii blazate.
— Am presimţit de mult, încheiase domnul Lęcki, că, ajutat de Wokulski, voi scăpa de grijile casei şi voi
putea ocupa poziţia ce mi se cuvine!
— Dar pentru o societate ai nevoie de bani! observase domnişoara Isabela, dând uşor din umeri.
— Da, şi m-am hotărât să vând casa! E drept că datoriile vor înghiţi vreo şaizeci de mii de ruble, dar,
oricum, o să-mi rămână cel puţin patruzeci!
— Mătuşa spunea că nimeni nu va da mai mult de şaizeci de mii…
— Ah, mătuşa! … se indignase domnul Tomasz. Nu spune niciodată decât ceea ce ar putea să mă mâhnească
sau să mă înjosească! Şaizeci de mii oferă Krzeszowska, care vrea să ne jupoaie de vii, ca o burgheză ce este! … Şi
se înţelege că mătuşa e de partea ei, deoarece aici e vorba de casa mea, de poziţia mea…
Se înroşise şi începuse să pufnească, dar nevrând să se enerveze în faţa fiicei sale, o sărutase pe frunte şi
trecuse în biroul său.
„Şi dacă tata are dreptate? … îşi spusese Isabela. Dacă este într-adevăr un om mai practic decât toţi cei care
îl judecă atât de aspru? Pentru că tata a fost primul care şi-a dat seama ce reprezintă acest… Wokulski. Şi când te
gândeşti ce bădăran e!. N-a venit la Lazienki, deşi sunt sigură că doamna Zaslawska îi dăduse totuşi ceva de înţeles!
De altfel, poate că-i mai bine aşa! Grozavă figură am fi făcut dacă ne-ar fi întâlnit vreun cunoscut plimbându-ne cu
un negustor de galanterie.
În cele câteva zile care urmaseră domnişoara Isabela auzise vorbindu-se numai de Wokulski. Numele lui
răsuna în toate saloanele. Mareşalul se jura că Wokulski se trage dintr-o familie străveche, iar baronul, cunoscător al
frumuseţii bărbăteşti (îşi petrecea o jumătate de zi în faţa oglinzii), afirma că Wokulski este un tip… „destul de
bine”… Contele Sanocki paria că „Wokulski e cel mai deştept om din ţară”, contele Licinski afirma că „acest om de
afaceri ia pildă de la industriaşii englezi”, iar prinţul îşi freca mâinile şi exclama surâzând: „Aha!”
Chiar şi Ochocki, într-o zi, fiind în vizită la domnişoara Isabela, îi povestise despre plimbarea lui cu
Wokulski la Lazienki.
— Despre ce aţi discutat?! … îl întrebase ea, mirată. Nu cumva despre maşinile zburătoare! …
 — Ba da! mormăise Ochocki, îngândurat, Wokulski e poate singurul om din Varşovia cu care se poate sta de
vorbă despre acest subiect! Este într-adevăr un om… „Cel mai înţelept… Singurul om de afaceri! … Singurul care
poate să discute cu Ochocki! … îşi spusese în gând domnişoara Isabela. Dar cine e în definitiv acest Wokulski? …
Ah! Acuma ştiu…”
I se păruse că i-a dezlegat taina. Nu era decât un afacerist ambiţios, care, voind să pătrundă în lumea
saloanelor, se gândise să se însoare cu ea, cu o domnişoară săracă dintr-o familie vestită. În acest scop se străduise
să câştige bunăvoinţa tatălui ei, a mătuşii şi a întregii aristocraţii. Convingându-se însă că putea să intre în lumea
mare şi fără ajutorul ei, sentimentele i se răciseră brusc şi… nici nu mai venise în parc! … „Îl felicit! Are toate
calităţile care se cer pentru a face carieră: nu-i urât, e capabil, energic şi mai presus de toate e obraznic şi cinic… Cu
câtă îndrăzneală şi cu ce uşurinţă s-a prefăcut că-i îndrăgostit de mine! … Într-adevăr, parveniţii au să ne întreacă
până şi în ipocrizie! … Ce ticălos!”
Indignată, voise să-i poruncească lui Mikolaj să nu-l mai introducă niciodată în salon… Să-l lase cel mult în
biroul domnului Tomasz, în cazul când va veni la el cu vreo treabă. Dar aducându-şi aminte că Wokulski nu se
invitase niciodată la ei, se făcu roşie de ruşine.
Tot atunci aflase de la doamna Meliton despre noul conflict dintre baron şi soţia sa; baroana cumpărase iapa
soţului ei cu opt sute de ruble, dar, desigur, el avea să-i restituie banii, deoarece peste câteva zile erau alergările, şi
baronul făcuse multe pariuri.
— Poate cu acest prilej au să se împace, observase doamna Meliton.
— Ah, ce n-aş da ca baronul să rămână fără iapă şi să piardă pariurile! exclamase domnişoara Isabela.
Peste câteva zile aflase de la domnişoara Florentyna că baronul nu-şi va mai recăpăta iapa, fiindcă o
cumpărase Wokulski…
Secretul fusese păstrat atât de bine, încât Isabela, ducându-se în vizită la mătuşa ei, le găsise pe contesă şi pe
doamna Zaslawska la sfat, plănuind cum să-i împace pe soţii Krzeszowski în clipa când baronul îşi va recăpăta iapa.
— Nu veţi reuşi, spuse râzând domnişoara Isabela. Baronul nu va mai avea iapa!
— Faci prinsoare? întrebase contesa.
— Da, dacă îmi dai brăţara aceea cu safire…
Pariul fusese făcut. Iată deci pentru ce contesa şi domnişoara Isabela erau atât de interesate de curse!
O clipă, domnişoara Isabela avusese emoţii; auzise că baronul va răscumpăra iapa de la Wokulski cu patru
sute de ruble, prin mijlocirea contelui Licinski. În salonul contesei se spunea că Wokulski are să accepte tranzacţia
nu pentru bani, ci ca să facă pe placul contelui.
„Va accepta dacă-i un parvenit lacom, se gândise domnişoara Isabela, şi nu va accepta dacă…”
Nu avusese curaj să-şi termine gândul. O ajutase Wokulski. Nu vânduse iapa şi o pusese să alerge la curse pe
seama lui.
„Totuşi, nu e chiar atât de josnic!” îşi zisese domnişoara Isabela.
Iată de ce la curse vorbise atât de graţios cu Wokulski!
Dar chiar şi pentru această mică manifestare de bunăvoinţă domnişoara Isabela îşi făcea reproşuri: „De ce
trebuie să ştie că ne interesează iapa lui? … Ne interesează tot atât cât şi ceilalţi cai de curse. De ce-am insistat că
trebuie să câştige? … Ce să înţeleg oare din răspunsul său: „Voi câştigă, dacă doreşti dumneata! …” Uite cine este!
… Dar nu face nimic, dacă pentru câteva cuvinte politicoase Krzeszowski se va îmbolnăvi de ciudă.”
Domnişoara Isabela îl ura pe Krzeszowski. Cândva baronul îi făcuse curte şi, fiind respins, se răzbunase. Ştia
că o bârfeşte, spunând cui vrei şi cui nu vrei că va îmbătrâni domnişoară sau că se va mărita cu lacheul ei! Era de
ajuns ca să nu-l uite toată viaţa! Dar baronul nu se mulţumise numai cu aceste bârfeli dezgustătoare, ci chiar în faţa
ei se purtase batjocoritor cu bătrânii ei adoratori şi făcuse aluzie la ruina materială a familiei sale. Şi cum
domnişoara Isabela, fără voie, îi amintise de soţia lui, care era burgheză şi cu care se însurase pentru bani, însă fără
să poată stoarce ceva de la ea, bătălia dintre ei se ascuţise, luând uneori chiar forme neplăcute.
Ziua curselor fusese pentru domnişoara Isabela un triumf, iar pentru baron, o catastrofă şi o ruşine. Baronul
părea foarte bine dispus, dar în sinea lui fierbea de ciudă. Când văzuse că Wokulski dăruieşte domnişoarei Isabela
premiul şi preţul calului, îşi pierduse stăpânirea de sine şi, apropiindu-se repede de trăsură, provocase scandalul
cunoscut.
Privirile obraznice ale baronului şi insulta de a-i striga în faţa tuturor că Wokulski e adoratorul ei fuseseră
pentru domnişoara Isabela o lovitură cumplită. L-ar fi ucis, dacă n-ar fi împiedicat-o educaţia. Lovitura fusese cu
atât mai dureroasă cu cât contesa ascultase calmă, doamna Zaslawska tăcuse stânjenită, iar tatăl ei nu scosese un
cuvânt, considerându-l de mult pe Krzeszowski drept un nebun care nu trebuie întărâtat, ci tratat cu indulgenţă.
Şi tocmai atunci, când începuseră să se uite la ei oamenii din celelalte trăsuri, Wokulski sărise în ajutorul
domnişoarei Isabela. Nu numai că-l făcuse pe baron să tacă, dar îl şi provocase la duel. Toţi se aşteptaseră la acest
deznodământ: doamna Zaslawska era copleşită de grijă pentru favoritul ei, iar contesa afirmase că Wokulski era
obligat să procedeze aşa cum procedase, întrucât baronul, apropiindu-se de trăsura lor, îl lovise cu cotul şi nu-şi
ceruse scuze.
— Spuneţi şi voi, şoptise doamna Zaslawska, emoţionată, dacă e cazul să te baţi în duel pentru asemenea
lucru de nimic! … Doar ştim cu toţi că Krzeszowski e un zăpăcit şi un imbecil… Dovada cea mai bună sunt
cuvintele pe care ni le-a adresat…
— E adevărat! încuviinţase domnul Tomasz. Dar dacă Wokulski nu era obligat să ştie ce fel de om este
baronul, era în schimb dator să ceară satisfacţie!
— Se împacă ei! încheiase contesa, fără să dea prea multă importanţă faptului, şi poruncise vizitiului să
pornească spre casă.
Atunci, domnişoara Isabela îşi permisese încălcarea cea mai gravă a vederilor sale: strânsese mâna lui
Wokulski.
Dar nu ajunseră bine la barieră, că şi începuse să regrete!
„Cum am putut să fac aşa ceva? … Ce-o să-şi închipuie?’” În aceeaşi clipă simţul ei de dreptate o obligase
să admită că Wokulski nu era un om ca oricare altul.
„Pentru a-mi face plăcere (desigur, n-a avut alte motive), l-a şicanat pe baron cumpărând calul… Câştigul
întreg (dovada cea mai bună că e dezinteresat!) l-a dăruit azilului, înmânându-mi mie suma (şi baronul a văzut
scena!). Iar mai presus de toate, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, l-a provocat la duel… Duelurile de astăzi se
termină de obicei cu şampanie, dar, oricum, baronul o să se convingă că nu sunt atât de bătrână. Nu, Wokulski are
ceva deosebit… Păcat că e negustor de galanterie! Ar fi plăcut să ai un adorator ca el, dar, bineînţeles, dacă ar ocupa
altă poziţie în lume!”
Întorcându-se acasă, domnişoara Isabela îi povestise domnişoarei Florentyna despre întâmplările de la curse;
peste o oră, însă, uitase totul. Când tatăl ei o informase, noaptea târziu, că Krzeszowski îl alesese martor pe contele
Licinski, care-l sfătuise să-i ceară scuze lui Wokulski, domnişoara Isabela făcuse o grimasă de dispreţ.
„Fericit om! Eu sunt insultată, iar lui i se cer scuze! Dacă cineva ar fi insultat în faţa mea femeia iubită, n-aş
fi primit nici un fel de scuze. El, desigur, le va accepta…”
Când era gata să aţipească, îi venise brusc o idee nouă: „Dar dacă Wokulski nu va primi scuzele? … Doar
acelaşi conte Licinski a dus tratative cu el şi pentru iapă, şi n-a izbutit să facă nimic! … Ah, Doamne, ce-mi mai
trece prin cap! …” îşi spuse râzând – şi adormi.
A doua zi la amiază tatăl ei, ca şi domnişoara Florentyna erau convinşi că Wokulski va primi scuzele
baronului şi că nici nu se cuvenea să procedeze altfel; dar după-amiază domnul Tomasz ieşise în oraş şi se întorsese
la cină foarte îngrijorat.
— Ce s-a întâmplat, tată? îl întrebase domnişoara Isabela, speriată de înfăţişarea lui.
— Ce încurcătură groaznică! răspunsese domnul Tomasz, aruncându-se în fotoliul lui de piele. Wokulski a
respins propunerea de scuze, iar martorii lui au pus condiţii severe!
— Când va avea loc duelul? … întrebase ea încet.
— Mâine, înainte de ora nouă, răspunse Tomasz ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Groaznică încurcătură!
…
Asociaţii noştri au intrat în panică; Krzeszowski ocheşte bine… Dacă acest om, ar muri, nu s-ar mai alege
nimic din toate proiectele făcute de mine. Aş pierde în el mâna mea dreaptă… pe singurul executor vrednic al
planurilor mele… Numai lui i-aş încredinţa capitalul meu, şi sunt sigur că aş avea un câştig-de cel puţin opt mii de
ruble pe an. Soarta mă urmăreşte fără milă! …
Dispoziţia proastă a stăpânului casei se transmisese şi celorlalţi; nimeni nu mâncase la prânz, iar după-
amiază domnul Tomasz se închisese în cabinetul său, unde se plimbase cu paşi mari în lung şi în lat, semn că eră
cuprins de o tulburare neobişnuită.
Domnişoara Isabela se dusese şi ea în camera ei şi, ca de obicei în clipele de supărare, se trântise pe canapea.
Gândurile rele puseseră stăpânire pe ea.
 „Puţin a durat triumful meu! Krzeszowski ocheşte într-adevăr foarte bine. Dacă îl împuşcă pe singurul om
care îmi ia astăzi apărarea, ce se va întâmpla mâine? Duelul e de fapt o reminiscenţă barbară, pentru că Wokulski,
din punct de vedere moral, valorează mai mult decât Krzeszowski. Şi, totuşi, poate fi omorât! … Ultimul om în care
îşi pusese tata speranţa…”
Aici se trezise în domnişoara Isabela trufia strămoşească: „În definitiv, tatăl meu nu are nevoie de nici un
ajutor din partea lui Wokulski, I-ar fi încredinţat capitalul lui, i-ar fi acordat protecţia sa, iar el i-ar fi plătit
dobândă… Totuşi, păcat de el! …”
Îşi amintise de fostul administrator al moşiei lor de pe vremuri, care îi servise timp de treizeci de ani. Ţinuse
mult la el şi avusese toată încrederea în el. Poate că Wokulski i-ar fi putut lua locul, spre folosul amândurora. Să ai
un om de încredere atât de înţelept şi să te pomeneşti că moare! …
Rămăsese câtva timp cu ochii închişi, fără să se gândească la nimic; apoi îi trecuseră prin minte tot felul de
gânduri ciudate: „Ce stranie coincidenţă! Mâine se vor bate pentru mine doi oameni care m-au jignit de moarte:
Krzeszowski, cu ironiile lui duşmănoase, şi Wokulski, prin ofrandele pe care îndrăzneşte să mi le facă!”
Credea că-l iertase pentru cumpărarea serviciului de masă, pentru poliţe şi pentru sumele pierdute la jocul de
cărţi cu tatăl ei, care întreţinuse casa cu banii lui timp de câteva săptămâni… Nu, nu-l iertase şi nici nu putea să-l
ierte vreodată! Chiar dacă ar fi trebuit să răspundă în faţa justiţiei divine… Care dintre ei avea să moară a doua zi?
… Poate că amândoi! Dar mai cu seamă trebuia să moară cel ce îndrăznise să-i ofere ei, domnişoarei Isabela Lęcka,
ajutor bănesc! Ca şi amantul Cleopatrei 50 un om ca el nu putea rămâne în viaţă.
Şi plângea în hohote, regretând sluga credincioasă şi, poate, omul de încredere, dar supunându-se sentinţelor
providenţei, care nu iartă o ofensă adusă unei domnişoare Lęcka, Dacă Wokulski ar fi putut să vadă în clipa aceea în
sufletul ei, ar fi fugit îngrozit şi s-ar fi vindecat de nebunia lui.
Domnişoara Isabela nu dormise toată noaptea. Vedea în ochi, stăruitor, tabloul unui pictor francez înfăţişând
o scenă de duel: sub câţiva arbori înverziţi, doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru ochind unul într-altul cu pistoalele… Apoi
(imaginea aceasta nu făcea parte din tablou) unul din ei cădea lovit la cap. Era Wokulski. Domnişoara Isabela nu lua
parte la înmormântarea lui, ca să nu-şi trădeze emoţia…
În noaptea aceea se pomenise plângând de câteva ori. Plângea pe neobişnuitul parvenit, sclavul credincios
care îşi ispăşea crimele murind pentru ea.
Aţipise abia dimineaţa, pe la 7, şi dormise adânc până la amiază. Cu câteva clipe înainte de 12 o treziseră
bătăile puternice din uşa dormitorului.
— Cine-i acolo?
— Eu! răspunse tatăl ei. Voios. Wokulski neatins, baronul rănit la faţă!
— Ce spui?! …
Avusese migrenă şi rămăsese în pat până la 4 după amiază. Era mulţumită că baronul fusese rănit şi
nedumerită că Wokulski, plâns de ea, nu murise!
Sculându-se atât de târziu, ieşise să facă o scurtă plimbare pe alee, înaintea mesei.
Cerul senin, arborii falnici, păsărelele care zburdau şi oamenii voioşi îi şterseseră din minte urmele
nălucirilor de peste noapte, iar când, din câteva trăsuri, fusese observată şi salutată, în inimă i se furişase un
sentiment de mulţumire.
„Oricum, Dumnezeu e bun cu noi, îşi spusese în gând. A salvat un om care ne poate fi de folos. Tata
contează mult pe el, şi acum încep să-i acord şi eu încredere! Poate că-mi vor fi sortite mai puţine dezamăgiri dacă
aş avea un prieten înţelept şi energic.”
Cuvântul „prieten” nu-i plăcea. Prieten al domnişoarei Isabela nu putea fi decât un om care să aibă cel puţin
moşie. Un negustor de galanterie putea fi bun numai ca sfătuitor şi executant.
Întorcându-se acasă, îl găsise pe tatăl ei foarte bine dispus.
— Ştii, am fost să-l felicit pe Wokulski! E un brav, un adevărat gentleman! Nici nu se mai gândeşte la duel
şi mi se pare chiar că-l compătimeşte pe baron. Oricum, nobilul rămâne tot nobil, indiferent de condiţii…
După aceea, conducându-şi fiica în salonaş şi uitându-se de câteva ori în oglindă, adăugase:
— Spune şi tu, cum să n-ai încredere în ocrotirea divină! Moartea lui ar fi fost pentru mine o lovitură grea!
Şi, uite, a scăpat! Trebuie să întreţin cu el legături mai strânse şi vom vedea cine va ieşi mai bine: prinţul, cu marele
său avocat, sau eu, cu Wokulski al meu? Ce zici?
 — La fel gândeam şi eu adineauri, îi răspunse domnişoara Isabela, impresionată de asemănarea gândurilor
sale cu cele ale tatălui ei. Papa, tu trebuie să ai un om de încredere capabil!
— Mai ales că el însuşi caută să se apropie de mine! E un om deştept. Îşi dă seama că va reuşi mai uşor şi îşi
va face o reputaţie mai bună ajutând o veche familie să se ridice decât avântându-se singur! E un tânăr cu scaun la
cap, repetase domnul Tomasz. Deşi a izbutit să-l câştige pe prinţ şi întreaga aristocraţie, ataşamentul cel mai mare îl
manifestă tot faţă de mine. Şi n-are să regrete când am să-mi recapăt poziţia.
Domnişoara Isabela privea bibelourile de pe birou şi se gândea că totuşi, tatăl ei se înşela crezând că
Wokulski caută să se apropie de el. Nu-i spulberase însă iluziile, ci, dimpotrivă, recunoscuse în sine că trebuia să se
apropie ceva mai mult de negustor şi să-i ierte poziţia socială. Avocat… Negustor… Cam acelaşi lucru. Dar dacă un
avocat poate fi omul de încredere al prinţului, de ce oare… un negustor (ah, cu dezgustător cuvânt!) să nu devină
omul de încredere al casei Lęcki? …
În seara aceea şi în zilele următoare, domnişoara Isabela simţise o adevărată plăcere să se aşeze la masă. Îi
dădea însă de gândit faptul că într-un interval de timp atât de scurt primiseră mai multe vizite decât primeau înainte
într-o lună întreagă. Erau ore când în salonul pustiu, altădată se stârnea atâta gălăgie, râs şi vorbă, încât până şi
mobilele se mirau de atâta îmbulzeală. La bucătărie servitorii îşi şopteau că domnul Lęcki încasase de bună seamă
vreo sumă mare de bani. Chiar şi doamnele care nu binevoiseră s-o vadă pe domnişoara Isabela la curse începuseră
acum s-o viziteze. Iar tinerii, deşi încă nu veneau în vizită, acum o recunoşteau pe stradă şi o salutau cu respect.
Domnul Tomasz avea din nou oaspeţi. Contele Sanocki îl vizitase, implorându-l să stăruie pe lângă
Wokulski ca acesta să înceteze jocul de-a cursele şi de-a duelurile şi să se ocupe de societatea comercială. Contele
Licinski povestise minunăţii despre manierele de gentleman ale lui Wokulski. Dar mai important decât toate era că
la domnul Tomasz venise chiar prinţul de câteva ori, rugându-l să-i spună lui Wokulski că nu trebuie să ţină seamă
de incidentul cu baronul, să nu-şi piardă încrederea în aristocraţie şi să nu uite de „nefericita noastră ţară”.
— Şi, scumpul meu, încheiase prinţul, încearcă să-i scoţi din cap duelurile! N-au nici un rost! sunt bune doar
pentru tineri, nu pentru cetăţeni serioşi şi vrednici! …
Domnul Tomasz era încântat, mai ales când se gândea că aceste manifestări de prietenie aveau loc tocmai
când urma să se vândă casa. Cu un an în urmă o atare împrejurare i-ar fi alungat pe toţi…
Domnul Tomasz se pomenise şoptindu-şi sie însuşi:
— Încep să-mi recapăt poziţia care mi se cuvine!
Şi deodată întorsese capul: i se păruse că în spatele lui se află Wokulski, Aşa că, pentru a-şi linişti conştiinţa,
repetase de câteva ori: „Îl voi răsplăti… Îl voi răsplăti… Poate fi sigur de sprijinul meu! …”
A treia zi după duelul lui Wokulski, domnişoara Isabela primise o casetă de preţ şi o scrisoare, care o făcuse,
să se cutremure: recunoscuse scrisul baronului: „Scumpa mea verişoara!
Dacă vrei să mă ierţi pentru nefericita mea căsătorie, îţi cer şi eu scuze pentru soţia mea, care mi-a făcut şi
mie mult sânge râu. Iar drept simbol material al păcii veşnice încheiate între noi, îţi trimit dintele pe care mi l-a scos
onorabilul domn Wokulski, după câte mi se pare, pentru ceea ce am îndrăznit să-ţi spun la curse. Te asigur, scumpa
mea verişoara, că e dintele cu care te-am tot muşcat până în prezent şi care acum a devenit inofensiv. Poţi să-l
arunci pe fereastră, dar caseta binevoieşte s-o păstrezi ca amintire. Primeşte acest dar mărunt din partea unui om
care astăzi e puţin bolnav şi care crede-mă, nu-i chiar atât de rău. Păstrez speranţa că îmi vei uita cândva răutăţile
absurde.
Al tău văr care te iubeşte şi-ţi păstrează cea mai profundă stimă.
Krzeszowski.
P.-S. Dacă nu arunci dintele pe fereastră, trimite-mi-l înapoi, spre a-l putea oferi neuitatei mele soţii. Va avea
de ce să fie supărată câteva zile, ceea ce, sărăcuţa de ea, îi va face bine, conform prescripţiilor medicale. Domnul
Wokulski e un om foarte simpatic şi distins şi recunosc că l-am îndrăgit din toată inima, deşi mi-a pricinuit un necaz
atât de mare.”
În caseta preţioasă se afla într-adevăr dintele, înfăşurat în foiţă. După ce rămăsese puţin pe gânduri
domnişoara Isabela îi răspunsese baronului în termeni binevoitori, declarând că nu mai este supărată pe el şi că
primeşte caseta, iar dintele îl restituie proprietarului, cu tot respectul cuvenit.
Era neîndoielnic că numai datorită lui Wokulski se împăcase baronul cu ea şi îi ceruse iertare. Domnişoara
Isabela aproape că se înduioşase în faţa acestui triumf şi simţise pentru Wokulski un fel de gratitudine. Se închisese
deci în salonaşul ei şi începuse să viseze…
 Visa că Wokulski îşi vânduse magazinul şi cumpărase moşii, rămânând totuşi conducătorul unei societăţi
comerciale care aducea profituri imense. Aristocraţia întreagă îl primea în saloanele ei, iar ea, domnişoara Isabela, îl
luase ca sfătuitor. El le refăcuse averea şi o ridicase la strălucirea de odinioară, îi îndeplinea toate poruncile, îşi
punea pielea în joc ori de câte ori era nevoie. Tot el îi găsise până la urmă şi un soţ de rangul familiei Lęcki, Făcuse
totul pentru că o iubea cu o dragoste ideală, mai mult decât pe sine însuşi. Se simţea fericit dacă ea îi surâdea, dacă
îl privea binevoitoare sau dacă, după vreun serviciu excepţional, îi strângea mâna cu prietenie. Iar când Dumnezeu
avea să-i dăruiască şi copii, el avea să le caute bone şi profesori, să le mărească averea, iar, în sfârşit, la moartea ei
(aici, în frumoşii ochi ai domnişoarei Isabela începuseră să joace lacrimi), avea să se împuşte pe mormântul ei…
Nu, nu aşa… Din delicateţea pe care ea o cultivase în el, trebuia să se împuşte mai departe, peste câteva morminte…
Intrarea tatălui ei în cameră îi întrerupsese reveria.
— Ai primit, pare-se, o scrisoare de la Krzeszowski! începuse domnul Tomasz, curios.
Isabela îi arătase scrisoarea şi caseta de aur aflată pe birou. Domnul Tomasz citise rândurile cunoscute
clătinând din cap, apoi spusese:
— Tot zănatic a rămas, deşi în fond e băiat de treabă! Dar Wokulski ţi-a făcut un real serviciu: ai învins un
duşman de moarte!
— Tată. Cred că ar trebui să-l invităm o dată la masă pe domnul Wokulski… Aş vrea să-l cunosc mai
îndeaproape…
— Uite, de câteva zile aveam de gând să-ţi propun acelaşi lucru! … răspunsese domnul Tomasz, voios. Nu
se poate să întreţinem relaţii în cadrul unei etichete prea stricte cu un om atât de util!
— Fireşte! încuviinţase domnişoara Isabela. Doar şi slugilor devotate le permiteam o oarecare familiaritate!
— Îţi admir raţiunea şi tactul, Bela! …
Şi domnul Tomasz, încântat, sărutase mâna fiicei sale, apoi, părinteşte, fruntea.
XV.
CUM SE ZBUCIUMA SUFLETUL OMENESC ÎNTRE PASIUNE ŞI RAŢIUNE.
DUPĂ CE PRIMI INVITAŢIA LA masă din partea domnului Lęcki, Wokulski părăsi repede magazinul,
unde simţea că se sufocă; iar conversaţia cu Rzecki, în cursul căreia bătrânul îi dăduse şi avertismente şi sfaturi, i se
părea acum nespus de stupidă. Nu-i oare ridicol ca un holtei bătrân şi ramolit, care se gândeşte numai la magazin şi
la Bonaparte, să-i reproşeze pornirile nebuneşti?! … „Ce rău fac eu, îşi spuse Wokulski, dacă sunt îndrăgostit? …
Poate e puţin cam târziu, dar niciodată până acum nu mi-am permis o asemenea mulţumire. Milioane de oameni se
iubesc, o lume întreagă se iubeşte, de ce mi-ar fi interzis numai mie acest lucru? Iar dacă aspectul acesta esenţial al
vieţii mele are o raţiune, atunci au raţiune şi celelalte fapte ale mele! Cine vrea să se însoare, trebuie să aibă avere;
ca urmare, mi-am agonisit averea. Apoi trebuie să se apropie de femeia aleasă, şi m-am apropiat. Mai trebuie să se
îngrijească de traiul ei material şi s-o ocrotească de duşmani; fac şi una, şi alta! Oare în stăruinţa mea pentru
dobândirea fericirii am năpăstuit pe cineva? Oare îmi neglijez îndatoririle faţă de societate şi de semeni? … Ah,
iubiţii mei semeni şi societatea asta, care nu mi-au purtat niciodată de grijă şi mi-au pus tot felul de piedici, cerându-
mi întotdeauna numai jertfe! … Dar tocmai ceea ce socotesc ei astăzi nebunie mă ajută să îndeplinesc unele aşa-zise
îndatoriri. Dacă n-ar fi nebunia mea, aş sta ca o molie printre cărţi, şi câteva sute de oameni ar câştigă mai puţin.
Aşadar, ce vor de la mine?”
Plimbarea în aer curat îl linişti; ajunse până la aleea Jerozolimska şi se îndreptă spre Vistula. Dinspre răsărit
îl învălui un vânt înviorător, trezind în el sentimente nedefinite, care amintesc atât de viu vârstă copilăriei. I se părea
că e încă mic, pe strada Novy Swiat. Se uită, cu un surâs pe buze, la căruţaşul care ducea nisip într-un fel de ladă
lunguiaţă trasă de o mârţoagă; o cerşetoare, cu înfăţişare de zgripţuroaică, i se păru o bătrânică foarte simpatică;
sirena stridentă a unei fabrici îl înveseli; ar fi vrut să stea de vorbă cu ceata de ştrengari îngrămădiţi pe o movilă de
lângă drum, de unde aruncau cu pietre în evreii care treceau prin dreptul lor.
Încercă îndârjit să alunge gândul scrisorii primite şi al vizitei de a doua zi la familia Lęcki. Voia să-şi
păstreze capul treaz, dar pasiunea îl stăpânea prea puternic.
„De ce m-au invitat? se întreba, cu un uşor fior lăuntric. Domnişoara Isabela vrea să mă cunoască… E
limpede, îmi dau să înţeleg că aş putea să mă însor… Pentru că ar fi orbi sau idioţi dacă n-ar observa ce sentimente
am eu pentru Isabela! …”
Începu să tremure în aşa hal, încât îi clănţăneau dinţii; în clipa aceea auzi vocea înăbuşită a raţiunii: „Stai!
De la o masă şi o vizită e încă mult până la o cunoaştere mai apropiată. Iar dintre o mie de cunoştinţe mai
îndelungate, de-abia una duce la cererea în căsătorie; şi dintre zece cereri în căsătorie, de-abia una e acceptată, şi
chiar atunci nu întotdeauna se ajunge la căsătorie, ci numai în jumătatea cazurilor. Trebuie deci să fii nebun de-a
binelea ca să te gândeşti la însurătoare, chiar după o legătură mai îndelungată, când ai abia o şansă pentru şi vreo
douăzeci de mii contra… E limpede, nu-i aşa?”
Wokulski fu nevoit să admită justeţea acestui raţionament. Dacă orice cunoştinţă ar duce la căsătorie, fiecare
femeie ar trebui să aibă câţiva zeci de bărbaţi, fiecare bărbat câteva zeci de soţii, preoţii n-ar mai prididi cu
cununiile, iar întreaga omenire s-ar transforma într-un imens spital de nebuni. Iar el, Wokulski, nu era nici măcar un
cunoscut apropiat al domnişoarei Lęcka, ci abia se afla în pragul acestei cunoştinţe.
„Prin urmare, ce-am câştigat înfruntând primejdiile din Bulgaria şi ce-am câştigat aici, cu caii de curse sau
cu duelurile?” „Ai câştigat o şansă, îl lămuri raţiunea. Acum un an ai avut poate o probabilitate la 100000000 sau la
200000000 că te vei putea căsători cu ea; peste un an, probabilitatea va fi de 1720000!” „Peste un an? …” îşi zise
Wokulski. Şi din nou se simţi străbătut de un fior. Se scutură ca de frig apoi se întrebă: „Dar dacă domnişoara
Isabela se va îndrăgosti de mine? … Sau te pomeneşti că mă şi iubeşte! …” „În primul rând ar trebui să ştii dacă
domnişoara Isabela poate iubi pe cineva…” „Cum nu-i şi ea femeie?” „Există femei, ca şi unii bărbaţi, de altminteri,
care nu sunt capabili să iubească nimic în afara capriciilor lor efemere; defectul e tot aşa de grav ca surzenia,
orbirea, sau paralizia, numai că este mai puţin vizibil.” „Să presupunem că…” „Bine! încuviinţă vocea care îi
amintea lui Wokulski de bombăneala sarcastică a doctorului Szuman. Să presupunem că femeia asta poate iubi pe
cineva! Atunci se pune a doua întrebare: te va iubi ea pe tine?” „Doar nu sunt chiar atât de respingător!” „Ba da,
poţi fi. Chiar leul cel mai falnic e respingător pentru vacă, la fel ca vulturul pentru gâscă! Uite, vezi, îţi fac această
cinste: te compar cu leul şi cu vulturul, care, cu toate însuşirile lor, sunt respingători pentru femelele altor specii.
Evită, aşadar, femelele de alt soi decât al tău! …”
Wokulski tresări şi se uită în jur. Ajunsese în apropierea Vistulei, lângă nişte hambare de lemn; căruţele care
treceau pe alături îl învăluiau într-o pulbere neagră. Se întoarse cu paşi repezi spre oraş, examinându-se în
continuare.
„În mine există doi oameni. Unul cât se poate de raţional, al doilea, un nebun. Care va învinge oare? …
Puţin îmi pasă! Dar ce voi face dacă va învinge înţeleptul? Nu-i oare îngrozitor să ai un mare capital de sentimente
şi să-l oferi unei femele din altă specie, unei vaci, unei gâşte sau unui animal de soi şi mai prost? … Nu-i oare
umilitor să râzi de triumful unui taur sau al unui gâscan şi în acelaşi timp să deplângi soarta propriei tale inimi, atât
de dureros sfâşiate, atât de ruşinos călcată în picioare? … Aşa stând lucrurile, merită oare să mai trăieşti?”
Simţi dorinţa unei morţi atât de depline, încât să nu mai rămână pe pământ nici măcar urmele cenuşii sale.
Treptat, însă, se linişti şi, întors acasă, începu să se gândească foarte serios cum să se îmbrace pentru masa
de a doua zi. Să-şi pună fracul, sau un costum obişnuit? … Dar dacă până atunci va interveni cine ştie ce piedică
neprevăzută, care nu-i va îngădui să se apropie nici de data asta de domnişoara Isabela? … Făcu după aceea câteva
socoteli în legătură cu ultimele lui afaceri comerciale, trimise câteva telegrame la Moscova şi la Petersburg şi, în
sfârşit, scrise o scrisoare bătrânului Szlangbaum, propunându-i să cumpere pe numele său imobilul familiei Lęcki.
„Avocatul are dreptate. E mai bine să cumpăr casa pe numele altcuiva. Altfel, ar putea să-şi închipuie că
vreau să câştig ceva de pe urma lor sau, ce e şi mai rău, că intenţionez să le, dau de pomană! …”
Totuşi, sub învelişul unor preocupări mărunte, clocotea în el furtuna. Raţiunea îi spunea răspicat că masa de
a doua zi nu avea nici o semnificaţie şi că nu anunţa nimic nou, dar speranţa îi şoptea încet, încet, că… poate… ea îl
iubeşte sau că… poate… îl va iubi mai târziu.
Era însă o şoaptă atât de slabă, încât trebuia să-şi încordeze bine auzul ca s-o înţeleagă. Ziua următoare, atât
de importantă pentru el, nu aduse nimic excepţional nici în oraş, nici în natură. Din loc în loc, pe stradă, se ridica
praful stârnit de târnurile măturătorilor; trăsurile treceau repede, se opreau în unele locuri, mulţimea nesfârşită de
pietoni se revărsa într-o parte sau într-alta, pare-se numai în scopul de a întreţine mişcarea oraşului. Uneori, pe lângă
zidurile caselor treceau oameni în zdrenţe, gheboşaţi şi înfofoliţi, ca şi cum n-ar fi fost luna iunie, ci ianuarie.
Alteori, prin mijlocul străzii înaintau greu câte o căruţă ţărănească, plină cu fiare vechi, având pe capră o cumătră
ţanţoşă, îmbrăcată în polcă stacojie şi cu năframă roşie în cap.
Totul forfotea între două şiruri lungi de clădiri pestriţe, cu frontoane înalte ca ale templelor. Iar la cele două
capete ale străzii se ridicau două statui, ca nişte santinele. Într-o parte, regele Zygmunt, pe un soclu uriaş, îşi ţinea
corpul aplecat spre Biserica Bernardinilor, ca şi cum ar fi dorit să le spună ceva trecătorilor. În partea cealaltă,
Copernic, nemişcat, ţinând în mână un glob imobil; stătea cu spatele la soarele care răsărea în fiecare zi de după
casa Karas, se înălţa deasupra palatului unde fiinţa „Societatea prietenilor ştiinţei’” şi se ascundea în spatele casei
Zamoyski, parcă în ciuda aforismului: „A oprit soarele în loc şi a mişcat pământul”. Wokulski se uită din balcon într
-acolo, oftă fără să vrea, amintindu-şi că singurii prieteni credincioşi ai astronomului fuseseră hamalii şi tăietorii de
lemne, deşi, după câte se ştie, aceştia nu s-au distins niciodată printr-o cunoaştere prea exactă a meritelor lui.
„Ce-i foloseşte că în câteva cărţi e numit gloria poporului?! … Înţeleg să munceşti pentru fericire, dar să te
zbaţi pentru o ficţiune care se numeşte societate sau glorie, n-are rost! Societatea n-are decât să cugete singură la
treburile ei, iar gloria… Ce mă împiedică să-mi închipui că sunt un ins vestit, de pildă, în Sirius? Pentru că azi
Copernic nu se află într-o situaţie mai bună faţă de pământ, iar statuia lui din Varşovia îl interesează cât mă
interesează pe mine piramida nu ştiu cui dintr-o Vega oarecare… Aş da trei secole de glorie pentru o clipă de
fericire, şi mă mir că a fost o vreme când, în prostia mea, credeam altfel”.
Ca un fel de răspuns, îl zări pe Ochocki pe partea cealaltă a străzii; mergea încet, cu capul în jos şi cu
mâinile în buzunare.
Apariţia lui, deşi simplă coincidenţă, îl zgudui profund; câteva clipe crezu chiar în presimţiri şi se gândi, cu
o uimire plină de voioşie: „Oare nu-i ăsta semnul că el va avea gloria lui Copernic, iar eu… fericirea? … N-ai decât
să-ţi construieşti maşini zburătoare, dar lasă-mi-o mie pe verişoara ta! …”
Peste o clipă însă se dezmetici: „Ce sunt superstiţiile astea? … Cum de am ajuns aici? …”
Oricum, îi plăcea foarte mult gândul că Ochocki va avea o glorie nemuritoare, iar el, pe Isabela în carne şi
oase. Inima i se umplu de nădejde. Începu să glumească pe socoteala sa, cu toate că se simţea liniştit şi mai
îmbărbătat.
„Să presupunem, îşi zise, că până la urmă, cu toate insistenţele mele, mă va respinge… Atunci… atunci, pe
cuvântul meu de onoare, am să-mi iau o amantă şi am să merg cu ea la teatru, lângă loja familiei Lęcki. Onorabila
doamnă Meliton, şi poate acel tip, Maruszewicz, îmi vor găsi o femeie care să semene cu ea (pentru zece-
cincisprezece mii de ruble o poţi găsi!). O voi îmbrăca în dantele din cap până-n picioare, o voi încărca cu bijuterii,
şi atunci s-o vedem pe domnişoara Isabela dacă nu va păli în faţa ei. N-are decât să se mărite cu mareşalul sau cu
baronul…”
Dar la gândul că Isabela s-ar putea căsători, îl apuca furia şi disperarea. Ar fi fost în stare să pună dinamită
lumii întregi şi s-o arunce în aer. Peste o clipă îşi veni din nou în fire: „Dar ce-aş putea face eu dacă va dori să se
mărite? … Sau chiar dacă i-ar plăcea să aibă amanţi? Întâi pe vânzătorul meu, de pildă, apoi vreun ofiţer, pe urmă
vreun vizitiu sau lacheu… Ce-aş putea face? …”
Respectul pentru persoana şi libertatea altuia era atât de puternic înrădăcinat în el încât îi sacrifica până şi
patima lui…
— Ce-am să fac? … Ce-am să fac? … repeta, strângându-şi în palme capul înfierbântat.
Dădu fuga la magazin, rezolvă câteva treburi şi se întoarse acasă; la 4, feciorul îi scoase rufele din scrin, iar
frizerul veni să-l bărbierească şi să-i aranjeze părul.
Ce mai e nou, domnule Fitulski? îl întrebă Wokulski pe frizer.
— Nimic nou! Situaţia e din ce în ce mai complicată. Congresul de la Berlin se gândeşte cum să strângă în
chingă Europa, Bismarck, cum să strângă în chingi congresul, iar evreii, cum să ne radă pe noi la piele… îi răspunse
frizerul, un tânăr sprinten şi frumos ca un serafim, desprins parcă dintr-un jurnal de mode.
Apoi îi legă prosopul în jurul gâtului şi, în timp ce-i săpunea obrajii, continuă:
— În oraş e linişte până una-alta. De fapt, n-are ce să se întâmple. Am fost ieri cu câţiva inşi la Saşka
Kempa… Oh, domnule, ce tineret vulgar! … S-au certat la dans şi, imaginaţi-vă vă rog… Capul puţin mai sus, s’il
vous plaît! 51 …
Wokulski ridică puţin capul şi observă că frizerul poartă butoni de aur la manşetele destul de soioase.
— S-au certat la dans, continuă elegantul nostru, făcând să sclipească briciul prin faţa ochilor lui Wokulski,
şi închipuiţi-vă că un tip, voind să tragă un picior altuia, a lovit o doamnă! … Ce tărăboi! … S-au provocat la duel!
… Eu, fireşte, am fost ales martor, şi mă găseam azi în mare încurcătură, deoarece făcusem rost numai de un pistol,
când, ce să vedeţi, acum o jumătate de oră cel care a provocat scandalul a venit la mine şi mi-a spus că nu-i prost să
se dueleze şi că ofensatul poate să-i dea înapoi lovitura, cu condiţia să fie numai una… Capul puţin la dreapta, s’il
vous plaît… Ei, şi cum vă spuneam, l-am apucat pe tip de guler, i-am tras un genunchi în spate, şi marş! Afară cu el!
Cu un caraghios nu merită să te duelezi, n’est-ce pas? 52… Acum la stânga, s’il vous plaît…
 Termină bărbieritul, spălă obrazul şi, după ce-l înfăşură într-o cârpă care semăna cu cămaşa funerară a unui
deţinut, continuă să turuie:
— Ciudat e că la dumneavoastră în casă n-am văzut niciodată nici urmă de femeie! Şi doar am venit la ore
diferite… Luă pieptenele şi peria şi începu să-i facă frizura. Am venit la ore diferite şi, domnule, am un ochi! …
Mai rar! … Cu toate astea, nici urmă de fustă, de pantof sau de panglicuţă… O dată mi-a fost dat să văd un corset
până şi la o faţă bisericească! E drept că-l găsise pe stradă şi tocmai voia să-l trimită unui ziar, anonim. Dar la
ofiţeri! mai ales la husari! … Capul în jos, s’il vous plaît… Stau la rând ca la moară! … La unul, mă rog, am întâlnit
nu mai puţin de patru, şi toate cu surâsul pe buze… Din clipa aceea, vă dau cuvântul meu de onoare, îl salut de câte
ori îl întâlnesc pe stradă, deşi nu mă mai cheamă să-l servesc şi mi-e dator cinci ruble. Dar, mă rog dumneavoastră,
dacă am putut să dau şase ruble pentru un loc la concertul lui Rubinstein, apoi nu regret cinci ruble pentru un virtuoz
ca ăsta… Poate că n-ar strica să vă înnegresc puţin părul, je suppose que oui! 53…
— Nu, mulţumesc! răspunse Wokulski.
— Eram sigur! oftă frizerul. Dumneavoastră, stimate domn, nu. Sunteţi pretenţios, şi asta nu-i bine! …
Cunosc câteva balerine care bucuroase ar lega relaţii cu dumneavoastră şi vă dau cuvântul meu de onoare că
merită… Au corpuri minunate, muşchiulatură zdravănă, bustul ca o saltea pe arcuri, mişcări pline de graţie şi
pretenţii destul de modeste, mai ales cele tinere. Căci femeia, vedeţi dumneavoastră, cu cât e mai bătrână, cu atât e
mai costisitoare şi, desigur, de aceea nimeni nu-i atras spre cele de şaizeci de ani, căci pentru ele nu există preţ!
Chiar şi Rotschild ar da faliment! … În schimb, unei începătoare îi daţi trei mii de ruble pe an, ici-colo câte un
cadou mărunt, şi vă este credincioasă… Ah, femeiuştile astea! … Din cauza lor sufăr de sciatică, dar tot nu pot fi
supărat pe ele…
Îşi termină treaba, se înclină după regulile cele mai desăvârşite şi ieşi cu surâsul pe buze. Uitându-te la mâna
lui strălucită şi la servieta în care îşi ţinea periile şi bricele, l-ai fi putut lua drept un funcţionar de minister…
După plecarea lui, Wokulski nu mai avu timp să se gândească la balerinele tinere, fiind preocupat de o
întrebare extrem de importantă pentru el: fracul sau jacheta?
„Dacă mă îmbrac în frac, voi avea înfăţişarea unui om elegant, care respectă anumite reguli, deşi, în
definitiv, puţin îmi pasă de ele! Dacă îmi pun jacheta, familia Lęcki s-ar putea simţi ofensată. Mai ales dacă e şi
vreun străin… N-am ce-i face! Dacă m-am apucat de treburi atât de caraghioase ca trăsura sau calul de curse,
trebuie să îmbrac şi fracul!”
Râse în sinea lui de toate copilăriile pe care le făcea pentru domnişoara Isabela.
„Ei, bătrânul meu Hopfer! O, voi, prieteni de la Universitate şi din Siberia! Oare şi-ar fi putut închipui
vreunul dintre voi că am să fiu vreodată preocupat de asemenea nimicuri? …”
Îmbrăcă fracul şi, oprindu-se în faţa oglinzii, se simţi mulţumit. Haina, strânsă pe talie, îi scotea perfect în
evidenţă linia atletică.
Trăsura aştepta de un sfert de oră: se făcuse cinci şi jumătate. Wokulski îşi luă un pardesiu uşor şi ieşi din
casă. Când se urcă în trăsură, era foarte palid şi foarte calm, ca un om care se duce să înfrunte o primejdie.
XVI
„EA”, „EL” ŞI CEILALŢI.
PE CÂND WOKULSKI SE PREGĂTEA să vină la masă, domnişoara Isabela se întorcea pe la 5 de la
contesă. Era puţin indispusă, foarte visătoare şi tocmai de aceea, fermecătoare.
Avusese în acea zi clipe şi de fericire, şi de decepţie. Marele tragedian italian, Rossi54, pe care-l cunoscuse
mai demult la Paris, venise la Varşovia, unde urma să dea o serie de spectacole. Îndată după sosire făcuse o vizită
contesei şi se interesase îndeaproape de domnişoara Isabela. În ziua aceea trebuia să vină din nou, şi contesa o
invitase şi pe nepoată-sa, anume pentru el. Rossi însă nu venise. Trimisese doar o scrisoare de scuze, justificându-se
prin vizita neaşteptată a unui personaj sus-pus.
Acum câţiva ani, la Paris, Rossi reprezentase idealul domnişoarei Isabela; fusese îndrăgostită de el şi nu-şi
ascunsese sentimentele, în măsura în care, se înţelege, îi era permis unei domnişoare de condiţia ei. Celebrul artist
însă băgase de seamă şi venise zilnic în casa contesei, unde jucase şi declamase tot ceea ce dorise şi-i ceruse
domnişoara Isabela. Când plecase în America, îi oferise un exemplar în italiană din Romeo şi Julieta, cu următoarea
dedicaţie: „O biată muscă e mai puternică, mai luată în seamă şi mai fericită decât Romeo…”
Vestea sosirii lui la Varşovia şi faptul că n-o uitase o emoţionaseră mult pe domnişoara Isabela. Se dusese la
mătuşa ei încă de la ora 1. Tot timpul îşi făcuse drum la fereastră, fiecare huruit de trăsură îi iuţise bătăile inimii, de
fiecare dată când se auzise soneria tresărise; în timpul conversaţiei fusese distrată, îmbujorată la faţă… Dat Rossi nu
venise! …
Şi tocmai în ziua aceea, când se făcuse atât de frumoasă! Se îmbrăcase, anume pentru el, într-o rochie de
mătase crem (de departe făcea impresia unei dantele), în urechi avea cercei cu briliante (nu mai mari decât boabele
de mazăre) şi un trandafir roşu pe umăr. Atât. Rossi putea să regrete că n-o văzuse! După o aşteptare de patru ore, se
întorsese acasă mânioasă, dar, cu toată mânia, luă în mână Romeo şi Julieta şi, privind cartea, gândi: „Ce-ar fi dacă
Rossi ar intra acum pe uşă? …”
Ar fi fost chiar mai bine aici decât la contesă. Fără martori, poate că i-ar fi şoptit vreun cuvânt mai fierbinte
şi s-ar fi convins că ea preţuieşte darul lui de odinioară. Dar, mai presus de orice, s-ar fi convins (aşa cum arăta
limpede oglinda cea mare) că în rochia crem cu trandafir pe umăr şi în fotoliul albastru ea părea o adevărată zeiţă.
Îşi aminti că Wokulski trebuie să vină la masă şi, fără voia ei, ridică din umeri. După Rossi, admirat de
lumea întreagă, negustorul de galanterie i se păru atât de ridicol, încât îi făcu milă. Dacă Wokulski s-ar fi găsit în
clipa aceasta la picioarele ei, poate că i-ar fi trecut degetele prin păr şi, jucându-se cu el, cum s-ar fi jucat cu un
dulău uriaş, i-ar fi citit lamentaţia lui Romeo în faţa părintelui Laurenţiu:
— Cerul e acolo unde locuieşte Julieta. Orice prăpădit de căţel, pisică sau şoricel care trăieşte în cer se poate
uita la ea; doar Romeo, nu! O biată muscă e mai puternică, mai luată în seamă şi mai fericită decât Romeo. Ea poate
să atingă mâna scumpă a Julietei şi să fure de pe buzele-i fierbinţi mântuirea veşnică. Muştei îi este îngăduit, dar lui
Romeo, nu, căci el e pribeag! … O, părinte, duhurile rele urlă când aud în iad cuvântul acesta; ai inimă cel puţin tu,
sfinte duhovnic şi prieten, şi alungă de la mine cuvântul acesta îngrozitor: pribegia…” Domnişoara Isabela suspină:
Cine ştie de câte ori a repetat fraza asta marele pribeag, gândindu-se la mine?! … Şi poate că n-avea nici măcar un
duhovnic! … Wokulski ar putea fi unul; el ştie desigur cum poate fi cineva cuprins de disperare din cauza mea, el şi
-a pus viaţa în joc pentru mine. Întoarse câteva file şi citi: „Romeo! De ce eşti tu Romeo? Leapădă-te de numele
acesta sau… jură că vei fi credincios iubiri mele, şi atunci mă voi lepăda de neamul Capuleţilor… De altfel, numai
numele tău de familie îmi sună ostil, căci tu, în realitate, nu eşti pentru mine un Montagu… O, ia-ţi un alt nume,
căci ce este numele? … Ceea ce numim trandafir, sub alt nume ar avea acelaşi parfum. La fel şi Romeo: fără numele
de Romeo, ar avea acelaşi preţ. Deci, Romeo, leapădă-te de numele tău, şi în locul a ceea ce nu-i nici măcar o
părticică din tine, ia-mă pe mine… ah! … toată…”
Ce ciudată asemănare era între ei: el, Rossi, actor, iar ea, domnişoara Lęcka! Leapădă-ţi numele, leapădă-ţi
profesia… Da, dar atunci ce-ar rămâne? … De altfel, cu Rossi s-ar putea căsători chiar o prinţesă de sânge, şi lumea
n-ar putea decât s-o admire pentru sacrificiul ei…
Să se mărite cu Rossi… Să poarte de grijă garderobei lui de teatru şi poate chiar să-i coasă nasturi la
cămăşile de noapte? …
Domnişoara Isabela se cutremură. A-l iubi fără nici o nădejde îi era de ajuns… Să-l iubească, şi uneori să
poată sta de vorbă cu cineva despre această iubire tragică… Cu domnişoara Florentyna? Nu, ea n-are destul
sentiment. Wokulski ar fi mult mai potrivit. S-ar uita în osci ei, ar suferi pentru sine şi pentru ea; ea i-ar povesti,
plângând, suferinţa ei, el i-ar vorbi de a lui, şi ceasurile s-ar scurge atât de plăcut! Un negustor de galanterie în rolul
unui duhovnic… în definitiv, ar putea să uite că-i negustor…
În aceeaşi clipă, domnul Tomasz se plimba prin biroul său, răsucindu-şi mustaţa căruntă şi gândind astfel:
„Wokulski e un om extrem de priceput şi de energic! Dacă aş fi avut un administrator ca el (oftă), n-aş fi rămas fără
avere… De, ce mai pot face?! … Acum însă îl am… Din vânzarea casei o să-mi rămână patruzeci, nu, cincizeci şi
poate chiar şi şaizeci de mii de ruble… Dar să nu exagerăm! Să zicem cincizeci de mii de ruble… Fie şi patruzeci de
mii… Am să-i dau lui banii, el îmi va plăti cam opt mii de ruble anual dobândă. Iar restul (dacă afacerea va merge
bine în mâinile sale, aşa cum sper), restul dobânzilor îi voi spune să le capitalizeze… Peste cinci-şase ani, suma se
va dubla, iar peste zece, va creşte poate de patru ori… Pentru că în operaţiile comerciale banii se înmulţesc
vertiginos… Dar ce spun eu! … Dacă într-adevăr Wokulski e un negustor genial, ar trebui să dobândească, şi
desigur dobândeşte, sută la sută! Dacă-i aşa, mă voi uita în ochii lui şi-i voi spune pe şleau: „Poţi să dai altora,
stimabile, cincisprezece sau douăzeci la sută anual, dar nu mie, care mă pricep la afaceri!” Iar el, fireşte, văzând cine
sunt, se va înmuia deodată şi poate că-mi va oferi un venit cum nici n-am visat…
Soneria din antreu sună de două ori. Domnul Tomasz se retrase în fundul biroului şi, aşezându-se în fotoliu,
luă în mâini volumul de ştiinţe economice al lui Supinski, anume ales pentru acest scop. Mikolaj deschise uşa şi,
peste o clipă, apăru Wokulski.
 — A… Salut! … exclamă domnul Tomasz, întinzându-i mâna.
Wokulski se înclină adânc în faţa părului alb al omului pe care ar fi fost bucuros să-l numească tată.
— Ia loc, domnule Stanislaw… O ţigară? … Te rog! … Ce mai e nou? … Tocmai îl citeam pe Supinski!
Cap, nu glumă… Da, aşa-i popoarele care nu ştiu să muncească şi să facă economii vor pieri de pe faţa
pământului… Economiile şi munca, iată totul! Cu toate acestea, mi se pare că socialiştii noştri încep să facă
nazuri…
— N-au decât să facă dacă le place! răspunse Wokulski. Nu câştig nici o rublă de pe urma lor.
— Eu însă nu te voi părăsi! îl asigură domnul Tomasz cu convingere. După o clipă adăugă: Zilele acestea
vând, adică permit să se scoată în vânzare casa mea. Am multe necazuri cu ea: chiriaşii nu plătesc, administratorii
sunt hoţi, iar pe creditorii ipotecari sunt obligat să-i plătesc din propriul meu buzunar. Să nu te mire că până la urmă
m-am săturat…
— Fireşte! zise Wokulski.
— Sper, continuă domnul Tomasz, să-mi rămână vreo cincizeci sau măcar patruzeci de mii de ruble…
— Cât credeţi că veţi primi pe casă? …
— O sută, o sută zece mii de ruble… în orice caz, suma care-mi rămâne ţi-o pun la dispoziţie, domnule
Stanislaw.
Wokulski se înclină, dar ştia că domnul Tomasz nu va primi mai mult de nouăzeci de mii de ruble. Pentru că
asta era suma de care dispunea în clipa aceea şi n-ar fi putut să se împrumute fără a-şi primejdui creditul.
— Am să-ţi dau întreaga sumă, domnule Stanislaw, continuă domnul Lęcki. Tocmai voiam să te întreb dacă
primeşti…
— Fireşte…
— Şi ce beneficiu îmi vei asigura?
— Garantez douăzeci la sută. Dacă afacerea va merge bine, poate şi mai mult! răspunse Wokulski, convins
că altcineva nu i-ar fi dat în ruptul capului mai mult de cincisprezece la sută.
„Şmecher! … gândi domnul Tomasz. Încasează, desigur, sută la sută şi mie îmi dă numai douăzeci…”
Însă nu-şi exprimă nici o obiecţie.
— Bine, iubite domn Stanislaw. Accept douăzeci la sută, numai să-mi plăteşti anticipat.
— Da, vă voi plăti anticipat… Din şase în şase luni… răspunse Wokulski.
Se temea ca domnul Tomasz să nu cheltuiască banii prea repede.
— Consimt şi la asta! zise domnul Tomasz pe un ton extrem de cordial. Iar toate câştigurile peste cele
douăzeci la sută, te rog să nu mi le dai în mână, chiar dacă… te-aş implora, înţelegi? … ci să le adaugi la capital. O
să crească, nu-i aşa? …
— Doamnele vă roagă să poftiţi! anunţă Mikolaj, apărând în uşa biroului.
Domnul Tomasz se ridică solemn din fotoliu şi, cu paşi tot atât de solemni, îşi conduse oaspetele în salon.
Mai târziu Wokulski încercă de multe ori să-şi aducă aminte de salonul acela şi de felul cum intrase acolo,
dar nu era în stare să-şi amintească toate amănuntele. Ţinea minte că înainte de a intra se înclinase de câteva ori în
faţa domnului Tomasz, că apoi îl învăluise o mireasmă plăcută, şi atunci se înclinase în faţa unei domnişoare în
rochie crem, cu un trandafir roşu pe umăr, pe urmă în faţa unei alte doamne, înaltă, îmbrăcată în negru, care îl
privise speriată, sau cel puţin aşa i se păruse lui.
De-abia după o clipă observă că persoana în rochie crem era domnişoara Isabela. Şedea într-un fotoliu,
aplecată nespus de graţios spre el. Uitându-se blând în ochii lui, ea îi şopti:
— În calitate de asociat al dumitale, tatăl meu va trebui să facă o practică îndelungată până să te satisfacă. În
numele său te rog să fii îngăduitor…
Îi întinse mâna, pe care Wokulski de-abia îndrăzni s-o atingă.
— Domnul Lęcki, ca asociat, va trebui să aibă numai un avocat de încredere şi un contabil care să-i
controleze din când în când socotelile, răspunse el. Restul rămâne pe seama noastră.
I se păru că spusese ceva cât se poate de stupid şi se înroşi.
— Trebuie să fii foarte ocupat la magazin… observă domnişoara Florentyna, persoana în negru, a cărei
spaimă parcă mai crescuse.
 — Nu chiar aşa de mult. Eu mă ocup numai de procurarea fondurilor de rulment şi de întreţinerea relaţiilor
cu furnizorii şi clienţii cărora le procur marfa. De sortimentul mărfurilor şi de stabilirea valorii lor se ocupă
administraţia magazinului.
— Ce bine ar fi dacă omul ar putea să aibă întotdeauna încredere în străini! suspină domnişoara Florentyna.
— Am un excelent procurist şi totodată prieten, care conduce afacerile mai bine decât mine!
— Eşti un om fericit, domnule Stanislaw! … zise domnul Lęcki. Anul ăsta nu pleci în străinătate?
— Intenţionam să mă duc la Paris, la expoziţie.
— Te invidiez! interveni domnişoara Isabela. De două luni nu visez decât expoziţia de Ia Paris, dar papa nu
prea pare dispus pentru această călătorie…
— Plecarea noastră depinde în întregime de domnul Wokulski, răspunse domnul Tomasz. Te sfătuiesc deci
să-l inviţi cât mai des la masă şi să-i dai bucate gustoase, ca să fie bine dispus.
— Făgăduiesc că de câte ori domnul Wokulski va fi drăguţ cu noi, am să controlez personal prepararea
meniului, deşi nu ştiu dacă intenţiile bune sunt de-ajuns…
— Vă sunt recunoscător, răspunse Wokulski. Asta însă nu poate avea nici o înrâurire asupra călătoriei
dumneavoastră la Paris, deoarece depinde numai de voinţa dumneavoastră…
— Merçi! … şopti domnişoara Isabela:
Wokulski înclină capul. „Ştiu eu ce-nseamnă acest merçi, gândi el. Pentru un merçi ca ăsta plăteşti cu
gloanţe…”
— Nu doriţi să mergem la masă? … întrebă domnişoara Florentyna.
Trecură în sufragerie. La mijloc se afla o masă rotundă pentru patru persoane. Wokulski fu aşezat între
domnişoara Isabela şi tatăl ei, având în faţă pe domnişoara Florentyna. Era calm. Atât de calm, încât simţi un fel de
spaimă. Îl părăsise nebunia iubirii şi chiar se întreba dacă „ea” era femeia pe care o iubea! … Pentru că nu ştia dacă
e posibil să fii îndrăgostit în halul în care era el, şi în acelaşi timp să fii atât de liniştit aflându-te numai la un pas de
cauza nebuniei tale! … Era atât de liniştit, încât vedea limpede fiecare tresărire a comesenilor săi, ba, mai mult (fapt
foarte amuzant!), uitându-se la domnişoara Isabela, îşi făcu următoarea socoteală: „Rochia, cincisprezece coţi de
soie écrue a câte o rublă, fac cincisprezece ruble… Dantela, zece ruble; lucrul, cincisprezece… în total, patruzeci de
ruble. Rochia costă patruzeci, cerceii vreo sută cincizeci, iar trandafirul zece groşi…”
Mikolaj începuse să servească masa. Wokulski, fără nici o poftă de mâncare, înghiţi câteva linguri de supă
rece de raci, bău vin de Porto, apoi gustă din friptură şi bău bere. Surâse fără să ştie de ce şi, dintr-o pornire
ştrengărească de şcolar, hotărî să facă gafe. După prima înghiţitură de friptură puse furculiţa pe suport, lângă
farfurie, gest la care domnişoara Florentyna tresări; domnul Tomasz începu să povestească plin de vervă despre o
serată la Tuilleries, în cursul căreia, la cererea împărătesei Eugenia dansase menuetul cu nevasta unui mareşal.
Se servi apoi şalău, pe care Wokulski îl atacă cu cuţitul şi cu furculiţa. Domnişoara Florentyna fu cât pe-aci
să leşine, domnişoara Isabela se uită la vecinul ei cu o milă îngăduitoare, iar domnul Tomasz… domnul Tomasz
începu şi el să mănânce peşte cu cuţitul şi cu furculiţa!
„Ce proşti sunteţi!” îşi spuse Wokulski, plin de dispreţ faţă de ei. Mai ales că domnişoara Isabela şopti, de
altfel fără răutate: „Papa, va trebui să mă înveţi şi pe mine cum se mănâncă peştele cu cuţitul!”, ieşire care
musafirului i se păru cu totul lipsită de tact.
„După cum văd, până la sfârşitul mesei o să mă lecuiesc complet de dragoste…” îşi spuse el în încheiere.
— Scumpa mea, vorbi domnul Tomasz, a nu mânca peştele cu cuţitul este, în realitate, o prejudecată… Nu-i
aşa că am dreptate, domnule Wokulski?
— Prejudecată? … N-aş crede! răspunse Wokulski. E numai transplantarea unui obicei din condiţiile unde
este aplicabil în condiţii unde nu este!
Domnul Tomasz tresări.
— Englezii consideră asta aproape o insultă… declară domnişoara Florentyna.
— Englezii au peşti de mare, care pot fi mâncaţi numai cu furculiţa. Dacă ar fi avut peşti cu oase, ca ai
noştri, i-ar fi mâncat poate şi ei aşa…
— O, englezii respectă întotdeauna formele! se apără domnişoara Florentyna.
— Da, respectă formele în condiţii normale, răspunse Wokulski. În împrejurări excepţionale, însă, aplică
regula: „Procedează cum e mai comod”. Am văzut, de altfel, cu ochii mei lorzi foarte distinşi care mâncau cu
degetele berbec cu orez şi beau supa direct din oala în care fiersese!
 Lecţia era dură. Domnul Tomasz însă o primi mulţumit, iar domnişoara Isabela aproape cu admiraţie.
Negustorul acesta care mâncase cu lorzii şi enunţa o teorie atât de îndrăzneaţă în favoarea folosirii cuţitului la peşte
crescu în stima ei. Cine ştie dacă teoria asta nu i se părea mai importantă decât duelul cu Krzeszowski…
— Prin urmare, eşti împotriva etichetei? întrebă ea.
— Nu. Dar nu înţeleg să fiu sclavul ei!
— Există însă o societate care respectă întotdeauna eticheta.
— Nu ştiu. Am frecventat societăţi din cele mai înalte şi am văzut că în anumite condiţii oamenii uită de
etichetă.
Domnul Tomasz aplecă uşor capul, domnişoara Florentyna se învineţi, iar Isabela se uită la Wokulski
aproape binevoitoare. Poate chiar mai mult… Erau clipe când i se părea că Wokulski e un fel de Harun-al-Raşid
travestit în negustor, şi atunci în inima ei se trezea admiraţia şi chiar simpatia. Da, putea fi confidentul ei. Putea
discuta cu el despre Rossi!
După îngheţată, domnişoara Florentyna, complet dezorientată, rămase în sufragerie, iar ceilalţi trecură la
cafea, în biroul domnului Tomasz. Tocmai în clipa în care Wokulski îşi termina de băut cafeaua, Mikolaj îi aduse
domnului Tomasz o scrisoare, prezentată pe tavă.
— Aşteaptă răspunsul…
— Ah, de la contesă… observă domnul Tomasz, uitându-se la adresă. Îmi permiteţi…
— Dacă n-ai nimic împotrivă, îl întrerupse domnişoara Isabela întorcându-se cu un surâs spre Wokulski,
putem trece în salon. Între timp, papa va răspunde…
Ştia că scrisoarea fusese scrisă de mâna domnului Tomasz, care şi-o trimisese singur, pentru că întotdeauna
după masă simţea nevoia să aţipească măcar o jumătate de oră.
— Nu te superi? îl întrebă domnul Tomasz pe Wokulski, strângându-l de braţ.
Musafirul ieşi din birou împreună cu domnişoara Isabela. În salon, aceasta se aşeză graţioasă pe fotoliu şi-i
arătă cu mâna un alt fotoliu, la numai câţiva paşi de al său.
Rămânând singur cu ea, Wokulski simţi sângele zvâcnindu-i în tâmple. Tulburarea lui crescu şi mai mult
când observă că domnişoara Isabela se uită la el cu o privire ciudată, ca şi cum ar fi vrut să-l străpungă până în
adâncul sufletului, să-l înlănţuiască. Nu mai era Isabela de la cheta de Paşti şi nici Isabela de la cursele de cai, ci o
persoană care cugeta şi simţea şi care dorea să-l întrebe ceva, adresându-i-se cu toată sinceritatea.
Wokulski se uita la Isabela în tăcere şi aştepta, atât de curios să afle ce-i va spune, încât ar fi fost în stare să-l
ucidă pe cel care i-ar fi deranjat.
Domnişoara Isabela nu ştia ce să facă. De mult nu fusese atât de tulburată. Îi treceau prin minte, în goană,
frânturi din propriile ei fraze: „A cumpărat serviciul”, „a pierdut anume la cărţi cu papa”, „m-a ofensat”. Apoi: „Mă
iubeşte”, „a cumpărat un cal de curse”, „s-a bătut în duel”, „a mâncat cu lorzii în societăţile cele mai înalte…”
Dispreţ, mânie, admiraţie, simpatie… Rând pe rând, sentimentele îi biciuiau sufletul ca picurii, de ploaie deasă, iar
dincolo de această furtună clocotea nevoia ei de a-şi împărtăşi cuiva necazurile zilnice, îndoielile şi iubirea tragică
pentru marele actor.
„Da, poate fi… va fi confidentul meu! …” se gândea ea înecându-şi privirile în ochii uimiţi ai lui Wokulski,
stând aplecată uşor înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute pe frunte. Apoi, ruşinată – nici ea nu ştia de ce – se
retrase, rezemându-se de speteaza scaunului, se îmbujoră şi îşi lăsă încet în jos genele lungi, ca şi cum ar fi fost
cuprinsă de somn. Privind-o, Wokulski îşi aduse aminte de minunata unduire a aurorei boreale şi de melodiile
ciudate, fără tonuri şi fără cuvinte, care răsună uneori în sufletul omului, ca un ecou îndepărtat al unei lumi fericite.
Visător, asculta tictacul febril al ceasornicului de pe masă şi zvâcnetul repezit al sângelui în tâmple, mirându-se că
aceste două bătăi, atât de rapide, erau totuşi mult mai leneşe decât fuga gândurilor sale.
„Dacă există raiul, îşi zise el, cei binecuvântaţi să-l cunoască nu pot simţi o fericire mai mare decât cea pe
care o simt eu acum.”
Tăcerea durase atât de mult, încât începuse să fie supărătoare; domnişoara Isabela fu prima care-şi dădu
seama de situaţie.
— Ai avut o neînţelegere cu domnul Krzeszowski…
— În legătură cu alergările de la hipodrom… se grăbi Wokulski să completeze. Baronul era supărat că i-am
cumpărat calul…
O clipă ea îl privi cu un surâs blajin.
 — După aceea ai avut cu el un duel care ne-a neliniştit foarte mult… continuă, mai încet. Apoi… apoi
baronul mi-a cerut scuze… (Îşi lăsă ochii în jos.) În scrisoarea pe care mi-a trimis-o vorbeşte despre dumneata cu
mult respect şi prietenie…
— Sunt foarte… foarte fericit… bâigui Wokulski.
— Pentru ce, domnule?
— Pentru că faptele s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat… Baronul e un om distins…
Domnişoara Isabela îi întinse mâna şi, lăsând-o câteva clipe în palma lui înfierbântată, zise:
— Cu toată neîndoielnica bunătate a baronului, eu îţi mulţumesc numai dumitale. Îţi mulţumesc… Sunt
servicii care nu pot fi uitate repede şi într-adevăr… (vorbea mai rar şi mai încet) într-adevăr m-aş simţi bine dacă aş
şti că-ţi pot face un serviciu pe măsura amabilităţii dumitale…
Wokulski îi lăsă mâna şi se aşeză mai bine în fotoliu.
Era atât de ameţit, încât nici nu luase în seamă cuvântul „amabilitate”.
— Fie! răspunse. Dacă porunciţi dumneavoastră, sunt gata să-mi recunosc chiar şi… meritele! Pot oare în
schimb să vă rog ceva?
— Da.
— Vă rog numai atât: îngăduiţi-mi să vă fiu de folos în măsura puterilor mele. Întotdeauna şi în orice
împrejurare…
— Domnule! … Dar uzezi de un truc! făcu Isabela surâzând. Eu vreau să-mi plătesc o datorie, şi dumneata
mă sileşti să contractez altele noi! Se poate aşa ceva? …
— De ce nu? … Nu îngădui oare şi comisionarilor publici să-ţi facă servicii?
— Dar pentru asta li se plăteşte! răspunse domnişoara Isabela, uitându-se ştrengăreşte în ochii lui.
— Singura deosebire între ei şi mine este că pe ei trebuie să-i plătim, iar pe mine nici nu se cade, nici nu se
poate!
Domnişoara Isabela dădu din cap.
— Rugămintea mea, continuă el, nu depăşeşte graniţa relaţiilor celor mai obişnuite dintre oameni. Femeile
poruncesc întotdeauna, iar noi le îndeplinim întotdeauna poruncile. Asta-i tot. Oamenii care fac parte din aceeaşi
sferă socială cu dumneata n-ar trebui să se roage pentru nimic; pentru ei, împlinirea dorinţelor zilnice e o obligaţie,
chiar o lege! Eu în schimb mi-am făcut singur loc în viaţă şi astăzi te implor să-mi acorzi favoarea aceasta, întrucât
îndeplinirea poruncilor dumitale însemnează pentru mine un fel de înnobilare. O, Doamne! Dacă vizitiii şi lacheii
pot purta culorile blazonului dumitale, de ce n-aş merita şi eu cinstea asta?
— Cum, tocmai dumneata vorbeşti aşa? … Eşarfa mea nu mai pot să ţi-o ofer, fiindcă ai luat-o singur, cu
forţa. Iar ca să ţi-o cer înapoi… e prea târziu, ţinând seama de scrisoarea baronului.
Îi întinse din nou mâna, şi Wokulski i-o sărută cu respect. Din camera alăturată se auzi zgomotul unor paşi
înfundaţi, şi domnul Tomasz intră odihnit, radios. Pe faţă i se citea atâta cordialitate, încât Wokulski îşi zise în gând:
„Aş fi un mizerabil dacă cele treizeci de mii de ruble ale tale nu ţi-ar aduce zece mii de ruble anual!”
Rămaseră câteşitrei de vorbă un sfert de oră, discutând despre ultima serbare de la „Dolina Szwajcarska”,
dată în scop de binefacere, despre sosirea lui Rossi şi despre călătoria la Paris; în sfârşit, Wokulski îi părăsi cu
regret, promiţând să vină mai des şi să plece la Paris, o dată cu ei.
— Ai să vezi ce vesel o să fie acolo! îi spuse domnişoara Isabela la despărţire.
XVII.
CRAPĂ MUGURII ŞI MIJESC ILUZIILE.
CÂND WOKULSKI AJUNSE ACASĂ, era opt şi jumătate seara. Soarele nu apusese de mult, dar cel ce-ar
fi privit cu luare-aminte cerul ar fi putut desluşi de pe acum licărirea stelelor mai puternice pe bolta abia întunecată.
Pe străzi răsuna larma voioasă a pietonilor, iar în inima lui Wokulski era linişte şi voie bună.
Îşi reamintea fiecare mişcare, fiecare surâs, fiecare privire şi fiecare expresie a domnişoarei Isabela, căutând
în ele cu grijă orice urmă de pornire ostilă sau de trufie. În zadar. Îl tratase ca pe un egal şi ca pe un prieten, îl
invitase să-i viziteze mai des, ba chiar îl rugase să-i spună cu ce s-ar putea achita faţă de el… „Dacă aş fi cerut-o
atunci în căsătorie? Ce-ar fi fost? …”
Se gândi iar la chipul ei care-i umplea sufletul, dar nu-şi aminti să fi desluşit nici o urmă de pornire
potrivnică. Din contră, numai lumina unui surâs ştrengăresc.
 „Ar fi răspuns că ne cunoaştem încă prea puţin, că ar trebui să-i dovedesc că merit să-mi fie soţie… Da…
aşa mi-ar fi răspuns!” îşi repeta el mereu, amintindu-şi simpatia neîndoielnică pe care i-o arătase domnişoara
Isabela.
„În general, am fost animat de prejudecăţi faţă de aristocraţie. Şi ei sunt oameni ca şi noi, ba poate înzestraţi
cu sentimente mult mai delicate. Ştiind că suntem nişte bădărani în goană după avere, ne evită. Dar când găsesc în
rândurile noastre inimi cinstite, şi le apropie… Ce soţie încântătoare ar putea fi! Fireşte, trebuie s-o merit. Şi încă pe
deplin!”
Se simţi cuprins de o vie bunăvoinţă, întâi faţă de membrii familiei Lęcki, apoi de rudele lor mai îndepărtate,
de magazinul lui şi de toţi câţi lucrau acolo, de toţi negustorii care întreţineau relaţii cu el; în sfârşit, faţă de ţara
întreagă, de omenirea toată. I se părea că orice trecător de pe stradă îi e o rudă mai apropiată sau mai depărtată, mai
veselă sau mai tristă. N-ar fi lipsit mult să se oprească pe trotuar şi să-i întrebe: „Care dintre voi aveţi nevoie de
ceva? … Cereţi, porunciţi, vă rog frumos… în numele Ei!” „Până azi mi-am irosit viaţa în van! gândi. Am fost un
egoist. Ochocki – ce suflet minunat! – vrea să dea aripi omenirii, şi pentru idealul lui uită de propria sa fericire!
Faima, fireşte, e o prostie; munca pentru progresul obştesc rămâne baza…”
După un timp continuă, surâzând: „Femeia asta a făcut din mine un om bogat şi cu reputaţie: dacă se
încăpăţânează, cine ştie ce mai poate face! … Poate chiar un sfânt, un martir care îşi va dărui munca şi viaţa pentru
binele aproapelui… Fireşte, le voi dărui, dacă aşa va dori Ea! …”
Magazinul era închis, dar prin deschizăturile obloanelor se strecura o rază de lumină.
„Lucrează încă”, îşi spuse Wokulski.
O luă spre poartă şi intră pe uşa din spate. În prag se întâlni cu Zięba, care îl salută cu o plecăciune adâncă;
în fundul magazinului mai erau câteva persoane. Klejn tocmai se urca pe o scară, ca să îndrepte ceva în rafturi;
Lisiecki îşi îmbrăca paltonul, iar lângă Rzecki, care şedea la masa de lucru, în faţa registrului, văzu un om plângând.
— Vine patronul! exclamă Lisiecki.
Rzecki îşi duse mâna la frunte şi se uită la Wokulski; Klejn se înclină de câteva ori din vârful scării, iar omul
care plângea se întoarse deodată şi i se aruncă la picioare.
— Ce s-a întâmplat?! … întrebă Wokulski mirat, recunoscându-l pe bătrânul încasator Oberman.
— A pierdut peste patru sute de ruble! Răspunse Rzecki, aspru. Fireşte, nu-i vorba de un abuz de încredere,
de asta garantez cu capul, dar nici firma nu poate să piardă banii! Cu atât mai mult cu cât domnul Oberman are la
noi economii de câteva sute de ruble! Deci, una din două, continuă domnul Rzecki, iritat, sau domnul Oberman
plăteşte, sau domnul Oberman îşi pierde postul… Frumoase afaceri mai facem cu încasatori ca domnul Oberman…
— Am să plătesc, domnule! se văita încasatorul, plângând în hohote. Am să plătesc, dar vă rog ca suma să
fie repartizată măcar pe câţiva ani. Cele cinci sute de ruble pe care le am la dumneavoastră sunt toată averea mea!
Băiatul a terminat şcoala şi vrea să urmeze medicina, iar eu sunt în pragul bătrâneţii… Numai Dumnezeu ştie cât am
trudit ca să-i strâng! … Ar trebui să mă nasc din nou ca să-i pot aduna a doua oară…
Klejn şi Lisiecki aşteptau sentinţa patronului.
— Da, zise Wokulski – firma nu poate pierde. Oberman va plăti!
— Cum porunciţi dumneavoastră! îngăimă casierul, distrus.
Klejn şi Lisiecki salutară şi ieşiră. După ei, oftând, se pregătea şi Oberman să părăsească magazinul, dar
Wokulski îl opri:
— Oberman, ai să plăteşti suma, iar eu am să ţi-o restitui…
Încasatorul se aruncă la picioarele lui.
— Lasă… Lasă… se apără Wokulski, ajutându-i să se ridice. Dacă spui cumva vreun cuvânt despre
înţelegerea noastră, retrag ceea ce ţi-am făgăduit! Pricepi, Oberman? … Ca nu cumva să le vină şi altora pofta să-mi
piardă banii! Acuma du-te acasă şi taci!
— Înţeleg! Dumnezeu să vă dăruiască toată fericirea! răspunse încasatorul şi ieşi, încercând în zadar să-şi
ascundă bucuria.
— Mi-a şi dăruit-o pe cea mai mare! zise Wokulski, gândindu-se la domnişoara Isabela.
Rzecki era nemulţumit.
— Dragul meu Stas, începu el îndată ce rămaseră singuri, ai face mai bine dacă nu te-ai amesteca în treburile
magazinului! Am ştiut din capul locului că nu-i vei cere să dea înapoi suma întreagă. Nici eu nu i-aş fi cerut asta.
Dar vreo sută de ruble, ca pedeapsă, tot ar fi trebuit să plătească, păcătosul! … Şi apoi, ce dracu, puteai să-l ierţi şi
de toată suma, dar să-l fi ţinut pe jar măcar câteva săptămâni… În felul ăsta, mai bine să închidem imediat
dugheana!
Wokulski începu să râdă:
— M-aş fi temut de mânia lui Dumnezeu dacă într-o zi ca asta l-aş fi pedepsit!
Rzecki făcu ochii mari.
— Ce zici? …
— N-are importanţă! De-abia acum mi-am dat seama că omul trebuie să fie milos.
— Ai fost întotdeauna, şi chiar prea milos! zise indignat domnul Ignacy. O să vină vremea să te convingi că
oamenii n-au să se poarte la fel cu tine!
— Ba se poartă! răspunse Wokulski, întinzându-i mâna ca să-şi ia rămas bun.
Domnul Ignacy deveni zeflemitor:
— Se poartă frumos? N-aş vrea să ai nevoie vreodată să le pui la încercare mila şi dragostea!
— Le am, fără să-i pun la încercare. Noapte bună!
— Le ai! … Le ai! … Să te vedem când ai să fii la aman! Noapte bună, noapte bună! … încheie bătrânul
închizându-şi cu zgomot registrele.
Wokulski porni spre casă.
„În sfârşit, se gândi, a venit vremea să-i fac o vizită şi lui Krzeszowski… Am să mă duc mâine… E un om
cumsecade… I-a cerut scuze domnişoarei Isabela… Am să-i mulţumesc, şi să fiu al dracului dacă n-am să încerc să-
i dau o mână de ajutor! Deşi cu un trândav şi un uşuratic ca el, greu să faci ceva… Ei, o să încerc… El şi-a cerut
scuze domnişoarei Isabela, în schimb eu am să-l scap de datorii.”
Se simţea atât de sigur şi de liniştit, încât, o dată ajuns acasă, în loc să cadă pe gânduri, ca de obicei, se apucă
de lucru. Luă un caiet gros, scris în cea mai mare parte, apoi o carte de exerciţii polono-engleze şi începu să
transcrie propoziţiuni întregi, pronunţându-le încet şi încercând să-l imite cât mai bine pe domnul William Collins,
profesorul său.
Când se întrerupea pentru câteva clipe, se gândea la baronul Krzeszowski, pe care plănuise să-l viziteze a
doua zi, chibzuind prin ce mijloace să-l scape de datorii. Apoi gândul îi luneca spre Oberman, pe care-l salvase din
nenorocire.
„Dacă binecuvântările au vreo valoare, îşi zicea el, tot capitalul de binecuvântări al lui Oberman i-l cedez ei,
cu dobândă cu tot! …”
Apoi i se păru că darul lui nu e prea strălucit, pentru că reprezenta fericirea unui singur om. Omenirea
întreagă n-o putea ferici; ar fi fost deci mai bine ca, pe măsură ce va ajunge s-o cunoască mai îndeaproape, să
încerce măcar salvarea câtorva fiinţe.
„Al doilea o să fie Krzeszowski, îşi zise mai departe, deşi salvarea celor de teapa lui nu constituie un
merit…”
Se lovi cu palma peste frunte, dădu la o parte caietul cu exerciţiile de engleză şi luă dosarul cu
corespondenţa particulară, o mapă de marochin, în care-şi ţinea scrisorile, trecute după data sosirii într-o listă aflată
la început.
— Aha! exclamă el. Uite şi scrisoarea Magdalenei mele şi a ocrotitoarelor ei! Pagina şase sute trei…
Găsi pagina şi citi cu atenţie cele două scrisori: prima, într-o formă elegantă, a doua, parcă ieşită din mâna
unui copil. În prima era informat că Maria, fostă femeie de moravuri uşoare, învăţase lenjeria şi croitoria,
distingându-se prin atitudinea ei pioasă supusă, blândă şi printr-o purtare bună. În scrisoarea a doua, Maria îi
mulţumea pentru ajutorul primit până atunci şi-l ruga să-i găsească o slujbă: „Bunule domn Wokulski, dacă
Dumnezeu ţi-a dat atâta bănet, te rog să nu mai cheltuieşti pentru mine, păcătoasa. Acuma pot s-o scot la capăt şi
singură, numai să am unde lucra, iar oameni care să aibă mai mare nevoie decât mine, nefericită şi cu fruntea pătată
de ruşine, găseşti la Varşovia câţi vrei…”
Wokulski simţi o strângere de inimă la gândul că cererea ei rămăsese câteva zile fără răspuns. Scrise imediat
răspunsul şi chemă feciorul.
— Mâine dimineaţă, îi porunci, trimiţi scrisoarea asta la surorile Ordinului „Sfânta Magdalena”…
— Am înţeles! răspunse servitorul, încercând să-şi înăbuşe căscatul.
— Tot mâine să mi-l aduci aici pe căruţaşul Wysocki din strada Tamka. Ştii unde e?
— Da, cum să nu! Dar aţi auzit că…
 — Să-i spui să vină dis-de-dimineaţă…
— Bine! Aţi auzit că Oberman a pierdut o groază de bani? A fost aici spre seară şi s-a jurat că se împuşcă
sau că face nu ştiu ce altă prostie dacă nu aveţi milă de el. Eu i-am spus: „Nu fi prost, omule, zic, nu te-mpuşcă, mai
aşteaptă, că bătrânul nostru are inimă bună…” Dar el de colo: „Şi eu cred tot aşa, zice, dar, oricum, o să fie mare
tămbălău şi ceva-ceva tot o să-mi reţină, zice, iar în timpul ăsta fiu-meu trebuie să intre la Medicină şi mie, zice,
bătrâneţea îmi moaie genunchii…”
— Te rog, du-te la culcare! îl întrerupse Wokulski.
— Mă duc, mă duc! răspunse feciorul burzuluit. La dumneavoastră e mai rău decât la închisoare! Nici să
dormi nu poţi când vrei!
Luă scrisoare şi ieşi.
A doua zi, pe la 9 dimineaţa, servitorul îl trezi spunându-i că Wysocki aşteaptă.
— Să intre!
Peste o clipă se ivi căruţaşul. Era îmbrăcat curat, arăta bine şi părea voios. Se apropie de pat şi sărută mâna
lui Wokulski.
— Dragă Wysocki, mi se pare că în casa ta ai o cameră liberă.
— Da, domnule, unchiu-meu a murit, şi nemernicii de chiriaşi n-au vrut să plătească, aşa că i-am gonit.
Ticăloşii! Au bani de vodcă, dar chiria n-au de unde-o plăti!
— Bine. Închiriez eu camera! zise Wokulski. Numai că trebuie s-o faci lună…
Căruţaşul se uită la el mirat.
— O să locuiască în ea o croitoreasă tânără, continuă Wokulski. Poate să mănânce la voi, nevastă-ta să-i
spele rufele… Vezi de ce are nevoie… Pentru mobilă şi rufărie plătesc eu… Băgaţi de seamă să nu-şi aducă pe
cineva în casă! …
— Vai de mine! De câte ori o să aveţi nevoie de ea, v-o aduc aici, dar în ce priveşte vreun bărbat străin, asta
nu! Numai să nu vă alegeţi cu vreo pacoste, boierule…
— Măi, dar prost mai eşti, Wysocki! N-am nevoie de ea pentru mine! Vreau numai să se poarte cum trebuie,
să fie curată, harnică! De dus, să se ducă unde-i pofteşte inima! Numai la ea să nu vină cineva. Înţelegi? Zugrăveşte
pereţii, spală podeaua şi cumpără ceva mobilă, mai ieftină, dar să fie nouă şi bună! Te pricepi?
— Ei, ba nu! Câtă mobilă am transportat eu în viaţa mea! …
— Bine. Nevastă-ta să vadă ce rufărie şi îmbrăcăminte îi trebuie şi să-mi spună.
— Am înţeles, boierule!
— Dar, ia ascultă! Fratele tău cum o mai duce?
— Bine, boierule. Mulţumită lui Dumnezeu şi dumneavoastră şade la Skierniewice, are bucata lui de
pământ, şi-a luat un argat şi, acum a ajuns domn mare. Peste câţiva ani mai cumpără o fâşie de pământ, că vin la el
de mănâncă un paznic de la calea ferată şi doi ungători. Iar acum i-au mărit şi leafa…
Wokulski îşi luă rămas bun de la căruţaş, apoi începu să se îmbrace.
„Aş vrea să dorm până în clipa când am s-o văd din nou”, îşi spuse în gând.
N-avea chef să treacă pe la magazin. Luă o carte şi începu să citească, hotărât ca între 1 şi 2 să se ducă la
baronul Krzeszowski.
La 11 zbârnâi soneria în antreu şi se auzi zgomotul unei uşi deschise. Intră feciorul.
— Vă caută o fată…
— Pofteşte-o în salon!
Se auzi foşnetul unei rochii. Oprindu-se în prag, Wokulski o văzu pe Magdalena lui, uimitor de schimbată.
Era îmbrăcată în negru, avea tenul puţin palid, dar sănătos, şi o privire timidă. Văzându-l, se îmbujoră la faţă şi
începu să tremure.
— Ia loc, domnişoară Maria! zise el, arătându-i un scaun.
Fata se aşeză pe marginea scaunului tapisat cu pluş, cuprinsă de o ruşine şi mai mare. Clipea des, cu ochii în
jos şi cu lacrimi aninate în gene. Nu mai semăna de loc cu cea de acum două luni.
— Domnişoară, ai şi învăţat croitoria?
— Da.
— Şi unde ai vrea să intri?
— Poate la vreun magazin. Sau o să plec după lucru… în Rusia…
 — De ce tocmai acolo?
— Am auzit că acolo s-ar găsi mai uşor de lucru. Aici… cine mă primeşte? şopti fata!
— Dar dacă ai găsi de lucru de la vreun magazin, n-ai vrea să rămâi?
— Ba da… Numai că trebuie să ai maşină de cusut şi locuinţă, şi toate celelalte… Altfel, trebuie să intri
slugă, Până şi vocea i se schimbase. Wokulski se uită lung la ea, apoi zise:
— Deocamdată rămâi în Varşovia. Vei locui în strada Tamka, la familia căruţaşului Wysocki. Sunt oameni
de treabă. O să ai o cameră separată şi o să mănânci la ei. În ceea ce priveşte maşina şi toate cele necesare, le vei
avea şi pe acestea. Am să-ţi dau o scrisoare de recomandaţie către un magazin de lenjerie. În câteva luni vom vedea
dacă o poţi scoate la capăt. Uite, ai aici adresa familiei Wysocki. Te rog du-te îndată la ei, cumpără cele necesare
împreună cu soţia lui Wysocki şi ai grijă să se facă rânduială în cameră. Mâine îţi trimit şi o maşină de cusut… Uite
bani, ca să te poţi gospodări. Ţi-i împrumut. Mi-i vei da înapoi în rate când vei începe să câştigi.
Îi dădu câteva zeci de ruble înfăşurate într-un bilet adresat lui Wysocki. Cum fata se codea să primească, îi
vârî în mână cu sila.
— Te rog! … Du-te imediat la Wysocki! Peste câteva zile o să primeşti prin el recomandaţia pentru
magazinul de lenjerie. Dacă ai vreo nevoie urgentă, anunţă-mă. Şi acum, bună ziua! …
Se înclină şi se retrase în birou.
Fata mai rămase o clipă în mijlocul salonului. Apoi îşi şterse lacrimile şi ieşi, fericită şi uluită.
„O să vedem cum o să-i meargă”, îşi zise Wokulski, înainte de a-şi relua cititul.
La ora 1 porni spre casa baronului Krzeszowski, reproşându-şi că îl vizitează atât de târziu pe fostul său
adversar.
„Nu-i nimic! Nu puteam să mă duc cât a fost bolnav. În schimb, i-am trimis o carte de vizită.”
Apropiindu-se de casa baronului, Wokulski observă fără voie că zidurile clădirii au o culoare verzuie, tot atât
de nesănătoasă ca şi tenul gălbui al lui Maruszewicz, şi că storurile de la apartamentul lui Krzesowski erau ridicate.
„Se vede că s-a făcut bine, îşi zise. Nu se cade încă să-l întreb aşa, pe neaşteptate, despre datoriile lui.
Rămâne pe când am să vin a doua sau a treia oară. Am să-i plătesc cămătarii, şi sărmanul baron o să răsufle uşurat.
Nu pot fi indiferent faţă de un om care şi-a cerut scuze domnişoarei Isabela! …”
Urcă la etaj şi sună. Se auzi zgomot de paşi, dar nimeni nu se grăbi să-i deschidă. Sună a doua oară.
Zgomotul paşilor continua să se audă dincolo de uşă, ba chiar şi un fel de târşâit, de parcă ar fi tras cineva mobila
din loc, dar nici acum nu-i deschise nimeni. Nerăbdător, trase de clopoţel cu atâta putere, încât fu cât pe ce să rupă
cordonul. De-abia atunci se apropie cineva, desprinse calm lănţişorul, învârti cheia în broască şi trase zăvorul,
mormăind:
— Trebuie să fie vreun cunoscut… Un evreu n-ar suna aşa…
…În sfârşit. Uşa se deschise, şi în prag apăru lacheul Konstanty. Văzându-l pe Wokulski, clipi repede şi,
răsfrângându-şi buza de jos, întrebă;
— Ce este.
Wokulski ghici că nu se bucură de favoarea credinciosului servitor care fusese prezent la duel.
— Domnul baron e acasă? întrebă el.
— Domnul baron e bolnav şi nu primeşte pe nimeni! Acum e doctorul la dânsul!
Vizitatorul îi întinse cartea sa de vizită şi două ruble.
— Când ar putea fi văzut domnul baron?
— Acum curând nu prea… răspunse Konstanty ceva mai potolit. Domnul baron e bolnav de pe urma
împuşcăturii, şi doctorii i-au spus să plece zilele astea în străinătate sau la ţară!
— Aşadar, înainte de plecare nu poate fi văzut? …
— Nu… nu se poate… Doctorii i-au poruncit să nu primească pe nimeni. Domnul baron are mereu
temperatură…
Două măsuţe pentru jocul de cărţi, dintre care una cu un picior rupt, iar a doua cu postavul numai pete,
precum şi mucurile lumânărilor din candelabre erau indicii suficiente pentru a pune la îndoială exactitatea
afirmaţiilor lui Konstanty. Totuşi Wokulski îi mai dădu o rublă şi plecă, nemulţumit.
„Poate că baronul nu vrea să mă primească! … Ha, ha, ha! Atunci… n-are decât să-şi plătească singur
datoriile şi să se apere de cămătari zăvorându-se în casă cu patru rânduri de chei!”
 Baronul avea într-adevăr intenţia să plece la ţară şi, fără să fie sănătos, nu era nici prea bolnav. Rana din
obraz i se cicatriza foarte încet, nu pentru că ar fi fost gravă, ci pentru că organismul pacientului era foarte
zdruncinat. În clipa când sunase Wokulski la uşă, baronul nu zăcea în pat, dar, ce-i drept, înfăşurat la cap ca o babă
pe timp geros, şedea în fotoliu, iar lângă el se afla nu doctorul, ci contele Licinski, căruia tocmai i se plângea de
starea proastă a sănătăţii sale.
— Dracu s-o ia! Viaţa asta e aşa de nesuferită! Ce-i drept, tata mi-a lăsat moştenire o jumătate de milion de
ruble, dar mi-a lăsat şi patru boli, dintre care fiecare costă un milion… Ce incomod e fără ochelari! … Ei, şi
închipuieşte-ţi, dragă conte, că banii s-au dus, iar bolile au rămas. Şi cum m-am mai pricopsit şi eu cu alte câteva
boli şi ceva datorii, situaţia e acum limpede: e de-ajuns să mă înţep cu un ac, că trebuie să trimit imediat şi după
coşciug, şi după notarul public!
— Exact! încuviinţă contele. Nu socot însă necesar ca, aşa stând lucrurile, să te ruinezi cheltuind cu notarii
publici!
— De fapt, pe mine mă ruinează portăreii…
În timp ce turuia pe nerăsuflate, baronul auzi vorbă în antreu, dar nu-şi dădu seama cine venise. Abia când
uşa fu închisă, zăvorul tras şi lănţişorul pus la loc, strigă:
— Konstanty! …
Servitorul intră fără prea mare grabă.
— Cine a fost? … Desigur Goldcygier… Ţi-am spus să nu stai de vorbă cu ticălosul ăla, ci să-l apuci de
guler şi să-i faci vânt pe scări! (Se întoarse spre Licinski.) Închipuieşte-ţi că mizerabilul mă sâcâie cu o poliţă
falsificată în valoare de patru sute de ruble! Şi mai are obrăznicia să-mi ceară s-o onorez! …
— Dă-l în judecată! Da, exact!
— N-am să-l dau în judecată… Eu nu sunt procuror, şi n-am obligaţia să urmăresc falsificatorii! De altfel, nu
vreau să iau o iniţiativă menită să nenorocească pe cine ştie ce prăpădit care îşi sparge capul ca să imite semnăturile
altora! … Aştept deci să mă dea Goldcygier în judecată şi de-abia atunci, fără să acuz pe cineva, să declar că
semnătura nu e a mea!
— Numai că de data asta n-a fost Goldcygier, mormăi Konstanty.
— Dar cine? … Administratorul? … Croitorul? …
— Nu… A fost domnul ăsta, zise servitorul, prezentându-i lui Krzeszowski cartea de vizită. E cumsecade,
dar l-am gonit, căci aşa aţi poruncit…
— Cum?! … făcu mirat contele. Nu-l primeşti pe Wokulski?
— Da! confirmă baronul. E o figură sinistră. Adică… nu-i de rangul nostru.
Contele Licinski se înţepeni în fotoliu, cu o anumită afectare.
— Nu m-am aşteptat să aud una ca asta… din partea dumitale… exact!
Baronul se grăbi să-l lămurească:
— Nu lua cuvintele mele ca o defăimare. Domnul Wokulski n-a comis nici o faptă infamă, ci numai… o
mică porcărie, care merge poate în comerţ, dar nu şi în societatea înaltă! …
Contele, din fotoliu, iar Konstanty, din prag, se uitau ţintă la el.
— Judecă şi dumneata, dragul meu, continuă baronul. Am cedat iapa doamnei Krzeszowska, soţia mea
legitimă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru suma de opt sute de ruble. Doamna Krzeszowska, ca să-mi facă
sânge rău (nici nu ştiu măcar pentru ce), a hotărât s-o vândă. Şi s-a găsit un cumpărător: cine? domnul Wokulski!
Domnul Wokulski, care, folosindu-se de slăbiciunea unei femei, a vrut să câştige două sute de ruble., plătind pentru
iapă numai şase sute! …
— Dreptul lui! Da, exact! zise contele.
— E! Dumnezeule! … Ştiu că era dreptul lui… Dar un om care pentru faima sa zvârle mii de ruble, dar care,
undeva, în umbră, câştigă de pe urma unei femei isterice douăzeci şi cinci la sută, e un om lipsit de bun-simţ… Nu e
un gentleman… N-a comis nici o crimă, dar… e atât de inegal în fapte, încât, seamănă cu cel care dăruieşte
prietenilor covoare şi şaluri scumpe şi în acelaşi timp şterpeleşte batistele din buzunarele necunoscuţilor. Poţi
susţine că nu-i aşa? …
Contele tăcea. De-abia peste o clipă rosti:
— Da, exact! … Dar… eşti sigur?
 — Absolut! Afacerea care a avut loc între doamna Krzeszowska şi Wokulski a fost făcută prin intermediul
lui Maruszewicz, omul meu, şi informaţiile le am de la el.
— Da, exact! în orice caz, Wokulski e un bun negustor şi va conduce bine societatea noastră…
— Dacă n-o să vă tragă pe sfoară…
Konstanty, care rămăsese în prag, dădea din cap cu compătimire. Până la urmă îşi pierdu răbdarea şi
interveni:
— Eh! … Ce tot vorbiţi! … Ruşine! … Parcă aţi fi copil! …
Contele se uită la el curios, iar baronul izbucni:
— Dar tu, caraghiosule, de ce vorbeşti când nu te întreabă nimeni? …
— Ei, vorbesc şi eu, că dumneavoastră şi la vorbă şi la faptă sunteţi ca un copil… Eu nu sunt decât un
servitor, dar mai degrabă cred într-unul care îmi dă două ruble când vine în vizită decât într-unul care se împrumută
de la mine cu trei ruble şi nu se grăbeşte să mi le dea înapoi. Aşa stau lucrurile. Astăzi domnul Wokulski mi-a dat
două ruble, pe câtă vreme domnul Maruszewicz…
— Ieşi afară! … urlă baronul întinzând mâna după o carafă.
Konstanty crezu mai nimerit să pună între el şi stăpânu-său grosimea uşii.
— Ia te uită, ticălosul! … continuă baronul, extrem de iritat.
— Ai o slăbiciune pentru Maruszewicz? Exact? îl întrebă contele.
— E un băiat foarte cumsecade… M-a scos din multe încurcături… Mi-a dat multe dovezi de devotament! E
ca un câine credincios! …
— Aşa! … mormăi contele, îngândurat.
După câteva clipe de tăcere, îşi luă rămas bun şi plecă.
Întors acasă, contele Licinski se gândi îndelung la Wokulski. I se părea firesc ca negustorul să câştige, chiar
şi la o afacere cu un cal de curse, cu toate că dispreţuia acest gen de tranzacţii. Totuşi, considera drept foarte ciudat
faptul că întreţinea legături cu Maruszewicz, un tip cel puţin suspect.
— Wokulski e un simplu parvenit, un îmbogăţit, mormăi contele. Ne-am cam grăbit să-l admirăm, deşi…
societatea comercială o poate conduce… Se înţelege că îl vom controla îndeaproape.
Peste câteva zile, pe la 9 dimineaţa, Wokulski primi două scrisori: una de la doamna Meliton, a doua de la
avocatul prinţului.
Nerăbdător, deschise prima scrisoare, în care doamna Meliton îi adresa numai următoarele cuvinte: „Astăzi,
la Lazienki, la ora obişnuită”. Le citi de câteva ori, apoi parcurse fără plăcere scrisoarea avocatului, care îl invita tot
pentru ziua aceea, la orele 11, la o întrevedere în chestiunea cumpărării imobilului Lęcki. Wokulski respiră uşurat:
avea timp destul, La 11 fix intră în biroul avocatului, unde îl găsi pe bătrânul Szlangbaum. Fără să vrea, observă că
bătrânul părea foarte grav în mijlocul mobilierului şi a tapiseriei de culoarea bronzului şi că avocatului îi stătea
foarte bine în papuci de marochin de aceeaşi culoare cu mobilierul.
— Sunteţi un om norocos, domnule Wokulski! Începu Szlangbaum. De-abia v-aţi gândit să cumpăraţi o
casă, şi preţul caselor a şi început să urce! Vă spun, pe cuvântul meu, că în şase luni, nu mai mult, veţi căpăta înapoi
banii investiţi, ba veţi mai şi câştigă ceva pe deasupra! Iar pe lângă dumneavoastră, voi câştigă şi eu.
— Crezi? răspunse Wokulski, nepăsător.
— Nu cred, continuă evreul, fiindcă eu am şi început să câştig! Ieri avocatul baroanei Krzeszowska s-a
împrumutat de la mine cu zece mii de ruble până la Anul nou şi mi-a dat o dobândă de opt sute de ruble!
— Cum adică?! Nici ea nu mai are bani? îl întrebă Wokulski pe avocat.
Avocatul râse:
— Are nouăzeci de mii de ruble la bancă, dar baronul a pus poprire pe ei. Frumos act dotal au iscălit, nu-i
aşa? … Soţul pune poprire pe nişte bani care sunt proprietatea necontestată a soţiei cu care se află în proces de
divorţ… Eu, ce-i drept, n-am întocmit niciodată astfel de acte dotale! Ha, ha, ha! …
Râzând, avocatul trase cu sete din lungul său ciubuc de chihlimbar.
— De ce s-a împrumutat baroana de la dumneata cu zece mii de ruble, domnule Szlangbaum? întrebă
Wokulski.
— Nu ştii?! se miră evreul. Preţul caselor e în urcare, şi avocatul i-a explicat doamnei baroane că nu va
putea cumpăra imobilul sub şaptezeci de mii. Ea ar fi preferat să-l cumpere cu numai zece mii, dar de, ce să-i faci…
Avocatul se aşeză la birou şi luă cuvântul:
 — Aşadar, stimate domn Wokulski, imobilul familiei Lęcki (înclină puţin capul) va fi cumpărat, în numele
dumneavoastră, nu de mine, ci de domnul S. Szlangbaum, aci prezent (înclină din nou capul) …
— Pot să-l cumpăr, de ce nu? încuviinţă evreul.
— … pentru suma de nouăzeci de mii de ruble, nici un ban mai puţin, şi numai prin li-ci-ta-ţie… adăugă
avocatul, apăsând pe fiecare silabă.
Szlangbaum înclină din cap:
— De ce nu? Nu-s banii mei… Vreţi să plătiţi, veţi avea concurenţi la licitaţie… Să am eu atâtea mii câţi
oameni pot fi închiriaţi aici, în Varşovia, pentru orice afacere – şi încă oameni cumsecade şi catolici – apoi aş fi mai
bogat decât Rotschild!
— Aşadar, vor fi concurenţi serioşi! … repetă avocatul. Admirabil! Acum voi preda banii domnului
Szlangbaum…
— Nu-i nevoie, zise evreul.
— Vom întocmi apoi un act, în baza căruia domnul S. Szlangbaum contractează de la onoratul domn S.
Wokulski o datorie în valoare de nouăzeci de mii de ruble, pe care o asigură prin imobilul cumpărat de dânsul. Dacă
domnul S. Szlangbaum nu va restitui până la 1 ianuarie 1879 suma de mai sus…
— Şi n-o voi restitui…
— Atunci imobilul cumpărat de la prea onorabila familie Lęcki trece în proprietatea onorabilului S.
Wokulski.
Evreul zise, făcând cu mâna un semn de indiferenţă:
— Poate trece chiar în clipa asta… Nici n-am să mă uit vreodată la el!
— Perfect! exclamă avocatul. Mâine actul va fi gata, iar peste o săptămână sau… să zicem… zece zile,
imobilul va fi al nostru. Numai că mă tem să nu pierzi la el, stimate domnule Stanislaw, vreo zece-cincisprezece mii
de ruble.
— Am numai de câştigat, răspunse Wokulski.
Apoi îşi luă rămas bun.
— A, era să uit… zise avocatul, conducându-l în salon. Conţii noştri înfiinţează societatea comercială, dar
reduc în oarecare măsură participările şi cer un control foarte amănunţit al afacerilor.
— Au dreptate.
— Contele Licinski pare a fi deosebit de prudent. Nu pricep ce s-a întâmplat cu el…
— Scoate bani? Trebuie să fie prudent! Atâta timp cât scotea numai vorbe, era mai curajos…
— Nu, nu, nu-i asta! îl întrerupse avocatul. Aici se petrece ceva, şi voi încerca să aflu ce anume… A încercat
cineva să ne aranjeze!
— Nu pe noi, ci pe mine! surâse Wokulski. În definitiv, mi-e totuna şi nu m-aş supăra de loc chiar dacă
domniile lor n-ar adera la societatea noastră comercială…
Îşi luă încă o dată rămas bun de la avocat şi porni repede spre magazin, unde îl aşteptau câteva treburi
importante, care-l reţinură neaşteptat de mult. De-abia la unu şi jumătate ajunse în parcul Lazienki.
Răcoarea pătrunzătoare a parcului, în loc să-l liniştească, îl enervă şi mai mult. Alerga atât de repede, încât
uneori se întreba dacă nu atrage atenţia trecătorilor. Atunci încetinea pasul, dar simţea că nerăbdarea îi sfâşie
pieptul.
„Sigur că n-o să le mai întâlnesc!” îşi spunea el, disperat.
Abia lângă iaz, pe fondul tufelor verzi, zări mantia cenuşie a domnişoarei Isabela. Stătea pe malul apei – era
cu contesa şi cu tatăl ei – şi arunca bucăţele de turtă dulce lebedelor, dintre care una ieşise pe uscat, arătându-şi
labele urâte, şi se aşezase la picioarele ei.
Domnul Tomasz fu primul care-l zări.
— Ce întâmplare! exclamă el. Dumneata în parc, la ora asta? …
Wokulski se înclină în faţa doamnelor; observă încântat şi uimit îmbujorarea de pe obrajii Isabelei.
— Vin aici de câte ori mă simt obosit de lucru, ceea ce se întâmplă destul de des…
— Cruţă-ţi sănătatea, domnule Wokulski! … îl avertiză domnul Tomasz solemn, ameninţându-l cu degetul.
Ah! Stai să-ţi spun! (Scăzu glasul). Imaginează-ţi că baroana Krzeszowska e dispusă să dea şaptezeci de mii de
ruble pentru imobilul meu… Desigur că voi obţine o sută de mii, sau poate chiar o sută zece mii… Licitaţiile astea
sunt o binecuvântare.
 — Atât de rar te văd, domnule Wokulski, şuşoti contesa, încât mă văd silită să-ţi vorbesc îndată despre o
chestiune care mă interesează…
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă…
— Domnule! exclamă ea cu o umilinţă comică, împreunându-şi mâinile. Te implor să-mi dai un balot de
pânză pentru orfanii mei… Vezi cum am învăţat să cerşesc?
— Poate că doamna contesă binevoieşte să accepte două! …
— Numai în cazul când al doilea va fi un balot de pânză groasă…
— O, dragă mătuşă, asta-i prea mult! … o întrerupse domnişoara Isabela, râzând. Dacă nu vrei să te ruinezi,
adăugă ea întorcându-se spre Wokulski, fugi de-aici! Te iau cu mine spre sera de portocali… Dumnealor vor rămâne
să se odihnească.
— Bela, nu ţi-e frică? … o întrebă contesa.
— Cred că nu te îndoieşti, mătuşă dragă, că în societatea domnului Wokulski nu mi se poate întâmplă nimic
rău!
Wokulski simţi cum i se urcă sângele la cap; pe buzele contesei flutura un surâs imperceptibil…
Era una din clipele în care natura îşi ţine în frâu marile forţe şi îşi opreşte mersul etern, ca să îngăduie
fericirea fiinţelor mărunte şi neînsemnate.
Vântul de-abia adia, atât ca să răcorească puişorii adormiţi în cuiburi şi să uşureze zborul insectelor care se
grăbeau să ajungă la vreun ospăţ de nuntă. Frunzele arborilor se legănau atât de gingaş, de parcă ar fi fost mişcate de
razele de lumină care alunecau încet, şi nu de un suflu material. Pe alocuri, în tufişurile mustind de umezeală, luceau
picături colorate de rouă, fărâme dintr-un curcubeu căzut din cer.
De altfel, totul încremenise: soarele şi arborii, snopii de lumină şi umbrele, lebedele pe iaz, roiurile de ţânţari
în valul sclipitor al apei azurii. Lui Wokulski i se părea că şuvoiul repede al timpului a zburat de pe pământ, lăsând
doar câteva fâşii albe pe cer, şi de acum înainte nu se va mai schimba nimic: totul va rămâne aşa, pe vecie. El va
păşi de-a pururea cu domnişoara Isabela prin acest zăvoi luminos, înconjuraţi de coroanele verzi ale arborilor, în al
căror frunziş luceau, din loc în loc, ca nişte briliante negre, ochii curioşi ai păsărelelor. Că el va fi mereu cu inima
plină de o linişte nesfârşită, iar ea va fi întotdeauna visătoare şi îmbujorată; că în faţa lor vor zbura mereu sărutându-
se doi fluturi albi, ca în clipa aceasta…
Se aflau la jumătatea drumului spre seră, când domnişoara Isabela, îngrijorată se vede de liniştea naturii şi a
lor, începu să vorbească:
— Ce zi minunată, nu-i aşa? în oraş e înăbuşitor! … Aici e o răcoare atât de plăcută! Îmi place foarte mult
parcul Lazienki; la ora asta e lume puţină, şi fiecare îşi poate găsi un colţişor numai pentru sine. Îţi place
singurătatea?
— M-am obişnuit cu ea.
— Ai fost la Rossi? … adăugă ea, îmbujorându-se şi mai mult. Nu l-ai văzut pe Rossi? …
Şi se uită uimită în ochii lui.
— N-am fost, dar… mă voi duce.
— Noi, mătuşa şi cu mine, am fost până acum la două spectacole.
— Am să mă duc la toate…
— Ah, ce bine-mi pare! Te vei convinge că e un artist mare. Joacă minunat! mai ales în rolul lui Romeo,
deşi… nu mai e în prima tinereţe… Mătuşa şi cu mine îl cunoaştem personal încă de Ia Paris… E un om foarte
plăcut, dar mai presus de orice e un tragedian genial… În jocul lui, realismul cel mai adevărat se îmbină cu
idealismul cel mai poetic…
— Trebuie să fie într-adevăr un actor mare dacă trezeşte în dumneata atâta admiraţie şi simpatie!
— Ai dreptate. Îmi dau seama că în viaţă nu voi face nimic extraordinar, dar ştiu cel puţin să apreciez
talentele neobişnuite… în orice domeniu… chiar şi pe scenă… Închipuieşte-ţi însă că Varşovia nu-l apreciază aşa
cum se cuvine…
— E posibil? … Şi doar e străin! …
— Iar dumneata eşti răutăcios! … răspunse ea surâzând. Voi socoti însă că ironia dumitale a fost făcută la
adresa Varşoviei, şi nu a lui Rossi… într-adevăr, mi-e ruşine când mă gândesc la oraşul nostru… Eu, dacă aş fi fost
publicul (dar publicul la genul masculin!), l-aş fi acoperit cu buchete de flori, iar mâinile mi s-ar fi umflat de
aplauze… Aici aplauzele sunt destul de zgârcite; cât priveşte florile, nimeni nu se gândeşte la ele… Da, într-adevăr,
suntem încă barbari…
— Aplauzele şi florile sunt lucruri atât de mărunte, încât… la viitoarea reprezentaţie Rossi va avea, poate,
mai degrabă prea multe decât prea puţine, zise Wokulski.
— Eşti sigur? îl întrebă ea, uitându-se cald în ochii lui.
— Da… Sunt sigur!
— Voi fi foarte fericită dacă profeţia dumitale se va împlini. Dar nu eşti de părere să ne întoarcem?
— Orice lucru care vă face plăcere merită întreaga admiraţie…
— Te rog! îl întrerupse ea, râzând. Acum ţi-ai făcut singur un compliment…
Porniră înapoi.
— Îmi închipui ce uimit va fi Rossi, continuă domnişoara Isabela, când va fi ovaţionat! E cuprins de îndoieli
şi aproape regretă că a venit la Varşovia… Artiştii, inclusiv cei mari, sunt oameni ciudaţi: nu pot trăi fără glorie şi
fără omagii, aşa cum noi nu putem trăi fără mâncare şi aer. O muncă sau un sacrificiu, fie cât de mari, dar făcute pe
tăcute, nu-i mulţumesc. Ei trebuie neapărat să ocupe primul plan, să atragă privirile tuturor, să domine miile de
inimi… Rossi spune că ar prefera să moară pe scenă cu un an mai devreme, în faţa unui public numeros şi
emoţionat, decât cu un an mai târziu, înconjurat de numai câţiva oameni. Ciudat, nu? …
— Dacă o sală plină reprezintă pentru el fericirea supremă, are dreptate!
— Dumneata crezi că există fericire care să merite a fi plătită cu ani de viaţă?
— Există şi nefericiri care merită să fie evitate în felul acesta! răspunse Wokulski.
Domnişoara Isabela rămase pe gânduri; din clipa aceea merseră în tăcere.
Intre timp, contesa, care rămăsese pe malul iazului, continua să dea de mâncare lebedelor, vorbind cu
domnul Tomasz:
— Nu crezi că Wokulski îi cam dă târcoale Isabelei? …
— Nu cred!
— Ba chiar destul de insistent! Negustorii de astăzi ştiu să facă proiecte îndrăzneţe!
— De la proiect şi până la executarea lui e un drum foarte lung, răspunse puţin iritat domnul Tomasz. Chiar
dacă ar fi aşa, asta nu mă preocupă de loc! Nu pot fi stăpân pe gândurile domnului Wokulski, iar în ceea ce-o
priveşte pe Bela, sunt liniştit!
— În definitiv, eu n-am nimic împotrivă, adăugă contesa. Orice s-ar întâmplă, sunt de acord cu voinţa
divină, dacă săracii mei vor avea ceva de câştigat! … Şi câştigă mereu… Azilul meu va fi în curând primul din oraş,
şi totul se datoreşte slăbiciunii pe care domnul Wokulski o are pentru Bela…
— În sfârşit… Uite-i că se întorc! … o întrerupse domnul Tomasz.
Domnişoara Isabela şi Wokulski apărură în capătul aleii.
Domnul Tomasz îi privi şi de-abia acum observă deplina armonie dintre ei, atât în ceea ce privea statura, cât
şi gesturile lor. El, cu un cap mai înalt, bine legat, păşea ca un fost militar; ea, ceva mai scundă, dar mai zveltă,
înainta ca şi cum ar fi plutit. Chiar şi îmbrăcămintea lui Wokulski jobenul alb şi pardesiul de culoare deschisă se
potriveau cu mantia cenuşie a domnişoarei Isabela.
„De ce poartă asemenea joben? …” se întrebă domnul Tomasz cu amărăciune. Apoi se gândi la ceva
năstruşnic. Wokulski era un parvenit care, pentru dreptul de a purta joben alb, ar trebui să-i plătească cel puţin
cincizeci la sută din capitalul împrumutat! Gândul acesta însă i sa păru chiar lui neserios.
— Ce frumos e acolo, pe alei, mătuşică dragă! exclamă domnişoara Isabela, apropiindu-se. Noi două n-am
fost niciodată în partea aceea. Parcul Lazieski e frumos numai când te poţi plimba prin el repede şi departe!
— Atunci roagă-l pe domnul Wokulski să te însoţească mai des, răspunse contesa pe un ton deosebit de
graţios.
Wokulski se înclină, domnişoara Isabela încreţi puţin din sprâncene, iar domnul Tomasz zise:
— Nu sunteţi de părere să ne întoarcem acasă? …
— Ba da, răspunse contesa. Dumneata mai rămâi, domnule Wokulski?
— Da. Îmi permiteţi să vă condus până la trăsură?
— Poftim. Bela. Dă-mi braţul!
Contesa şi domnişoara Isabela porniră înainte, urmate de domnul Tomasz şi de Wokulski. Bătrânul era atât
de amărât, de înciudat şi de apăsat din pricina jobenului alb, încât surâse în silă, ca să evite o nepoliteţe. În sfârşit, ca
să-l amuze într-un fel pe Wokulski, începu să-i vorbească din nou de imobilul său, de la care spera să obţină un
câştig net de patruzeci, ba chiar de cincizeci de mii de ruble.
Cifrele însă îl indispuseră pe Wokulski, care îşi propusese ca peste suma de treizeci de mii de ruble să nu
mai adauge nici un ban.
Numai după ce se apropie trăsura şi cele două doamne se urcară, iar domnul Tomasz porunci vizitiului să
pornească, dispăru în Wokulski dezgustul şi se trezi regretul după domnişoara Isabela.
„Atât de puţin!” oftă el, uitându-se spre şoseaua Lazienki, pe unde în clipa aceea trecea sacaua verde a
pompierilor, care stropea drumul.
Porni din nou spre seră, pe vechiul drum, căutând în nisipul mărunt urmele lăsate de pantofii ei. Numai că
între timp vremea se schimbase. Vântul sufla acum puternic, tulburând faţa iazului, alungind fluturii şi păsărelele şi
aducând în locul lor nori care adumbreau din când în când sclipirea soarelui.
„Ce plictiseală!”
Se întoarse pe şosea, se urcă în trăsură şi, cu ochii închişi, se lăsă în voia legănării ei uşoare. I se părea că e o
pasăre aşezată pe o ramură mişcată de vânt în toate părţile, dar îndată surâse, deoarece îşi aduse aminte că legănatul
acesta uşor îl costă cam o mie de ruble anual.
„Sunt un prostănac! Un prostănac! De ce mă bag printre oameni care sau nu-mi înţeleg sacrificiile, sau îşi
bat joc de strădaniile mele? … La ce-mi foloseşte trăsura? … N-aş putea să merg cu o birjă sau cu un omnibus
zgomotos, cu perdeluţe de stambă? …”
Când ajunse în faţa casei, îşi aduse aminte de promisiunea făcută domnişoarei Isabela în privinţa lui Rossi.
„Ei bine! Va fi ovaţionat! … Şi încă să vezi cum! … Spectacolul e mâine…”
Spre seară trimise servitorul la magazin, după Oberman. Casierul veni repede, întrebându-se cu teamă dacă
Wokulski nu se răzgândise cumva şi avea să-i ceară banii pierduţi…
Dar Wokulski îl salută foarte prieteneşte, ba chiar îl pofti în biroul său, unde stătură de vorbă vreo jumătate
de oră. Despre ce? …
Întrebarea aceasta trezi în servitorul lui Wokulski o mare curiozitate. Era vorba despre banii pierduţi? … Îşi
lipi de gaura cheii când un ochi, când o ureche, şi văzu multe, auzi multe, dar nu înţelese nimic. Văzu cum
Wokulski îi dă lui Oberman un pachet întreg de bancnote a câte cinci ruble şi auzi următoarele cuvinte:
— La Teatrul Mare… la balcon şi galerie… Uşierul va duce o cunună, iar buchetele vor fi aruncate pe
deasupra orchestrei… „Măi, ce-o mai fi şi asta? se întrebă servitorul. Te pomeneşti că banditul ăsta de patron începe
să facă afaceri cu biletele de teatru! Sau o fi altceva?! …”
Văzându-l pe casier că se pregăteşte de plecare, dădu fuga în anticameră, ca să-l descoasă:
— Ei, s-a terminat chestia cu banii? … Ce mi-am mai bătut gura să te ierte! Până la urmă mi-a spus: „O să
vedem, am să fac tot ce va fi cu putinţă! …” Văd că ţi-ai aranjat treburile… Spune-mi, jupânul e bine dispus? …
— Ca întotdeauna! răspunse casierul.
— Măi, da’ mult aţi mai stat de vorbă! Trebuie să fi vorbit şi despre altele, nu numai despre banii pierduţi…
Te pomeneşti că aţi discutat şi despre teatru. E mare amator de teatru! …
Oberman se uită la el cu o privire de lup şi ieşi fără să scoată un cuvânt. La început servitorul rămase cu gura
căscată de uimire, dar revenindu-şi, îl ameninţă din urmă cu pumnul:
— Aşteaptă! … mormăi el. Am să ţi-o plătesc eu… Faci pe grozavul, hai? … Ai furat patru sute de ruble şi
nici nu vrei să stai de vorbă cu oamenii! …
XVIII.
STUPEFACŢIILE, SENTIMENTELE ŞI OBSERVAŢIILE UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR
COMERCIAL
„EU, IGNACY RZECKI, INTRU ÎNtr-o nouă perioadă de nelinişte şi uimire.
Wokulski, care acum o jumătate de an a plecat valvârtej în Bulgaria, şi care acum câteva săptămâni se distra
ca un nebun jucând la curse şi bătându-se în duel, acelaşi Wokulski, zic, a prins azi un gust neobişnuit pentru
spectacolele teatrale. Şi să fie măcar vorba de piese poloneze! … Dar nu, e vorba de piese italieneşti! … Şi el, care
nu pricepe boabă italieneşte!”
Această nouă manie care dura de o săptămână îl uimise şi-l mâhnise nu numai pe bietul domn Ignacy.
Bătrânul Szlangbaum, de pildă, având cu Wokulski o treabă importantă, îl căutase o jumătate de zi. Întâi
veni omul la magazin, dar patronul plecase de câteva clipe, după ce dăduse dispoziţii să i se trimită actorului Rossi
un vas mare de porţelan de Saxa. Atunci alergă la el acasă. Plecase însă şi de acolo, se dusese la „Bardet” să
cumpere flori. Ca să-l ajungă, bătrânul evreu se văzu nevoit să ia o birjă, dar, întrucât oferi birjarului un zlot şi opt
groşi în loc de patruzeci de groşi, până să cadă la învoială pentru un zlot şi opt groşi şi până să ajungă la „Bardet”,
Wokulski părăsise florăria.
— Nu ştiţi unde s-a dus? îl întrebă el pe grădinar, care, cu ajutorul unui cuţit încovoiat, făcea ravagii printre
florile cele mai frumoase.
— Ştiu şi eu? Poate s-o fi dus la teatru! răspunse grădinarul, cu o mutră de parcă ar fi avut de gând să-i taie
beregata cu cuţitul acela încovoiat.
Înfricoşat, Szlangbaum ieşi cât putu mai repede din florărie şi se năpusti spre birjă ca din praştie. Dar birjarul
(parcă înţeles cu grădinarul cel setos de sânge) îi declară că nici nu se gândeşte să-l ducă mai departe dacă nu-i
plăteşte patruzeci de groşi şi dacă nu-i mai dă şi doi groşi pentru prima cursă.
Szlangbaum simţi o sfârşeală la inimă; vru să se dea jos din birjă şi să cheme poliţia. Dar aducându-şi aminte
câtă răutate, nedreptate şi pornire furioasă domnesc acum în lumea creştină împotriva evreilor, primi toate condiţiile
neobrăzatului de birjar şi, gemând, porni spre teatru.
Aici, la început nu găsi cu cine să stea de vorbă, apoi găsi, dar nimeni nu vru să stea de vorbă cu el; până la
urmă află că Wokulski fusese într-adevăr pe acolo, dar că plecase tocmai atunci spre aleea Ujazdowska. Se mai
auzea încă huruitul trăsurii sale…
Szlangbaum era în culmea disperării. Se întoarse pe jos la magazin, şi cu acest prilej îl blestemă pentru a
suta oară pe fiul său că-şi luase numele de Henryk, că umblă îmbrăcat în surtuc şi nu mănâncă aşa cum se cuvenea,
cuşer; în sfârşit, se duse să se jeluiască domnului Ignacy.
— Poftim ce isprăvi ne mai face domnul Wokulski! … se văită el cu vocea plângăreaţă. L-am căutat pentru
o afacere care i-ar fi adus în cinci zile un câştig de trei sute de ruble… Aş fi câştigat şi eu vreo sută… Dar
dumnealui se plimbă prin oraş, iar eu am cheltuit numai cu birja doi zloţi şi douăzeci de groşi… Ai! Ai! Ce bandiţi
birjarii ăştia! …
Fireşte că domnul Ignacy îl împuternici pe Szlangum să încheie afacerea propusă, îi restitui banii cheltuiţi cu
birja, ba chiar porunci să fie condus pe cheltuiala sa până în strada Elektoralna, ceea ce îl impresionă în aşa măsură
pe bătrânul evreu, încât la plecare îl dezlegă pe fiu-său de toate blestemele părinteşti şi îl pofti la prânzul de şabas.
„Oricum, îşi zise Rzecki, stupidă istorie teatrul ăsta! Mai ales că din cauza lui, Stas îşi neglijează afacerile!
…”
Într-altă zi se prezentă la magazin avocatul, care se bucura de respectul tuturor. Era mâna dreaptă a prinţului
şi consilierul juridic al întregii aristocraţii. Voia să-l invite pe Wokulski la o adunare. În seara aceleiaşi zile, domnul
Ignacy nici nu ştia cum să se poarte cu un personaj atât de marcant, ce loc să-i ofere şi cum să se bucure de onoarea
pe care i-o făcea lui Stas. În schimb, Stas rămase indiferent în faţa onorabilei invitaţii pentru şedinţa de seară, ba
încă refuză s-o accepte, ceea ce îl jigni puţin pe avocat, care plecă imediat, salutându-i cu indiferenţă.
— De ce n-ai primit invitaţia? … îl întrebă domnul Ignacy, disperat.
— Fiindcă diseară mă duc la teatru! îi răspunse Wokulski.
Rzecki însă se îngrozi de-a binelea când, în aceeaşi zi, veni la el încasatorul Oberman, rugându-l să-i încheie
socoteala zilei înainte de ora 8.
— După opt! … După opt! … îi răspunse domnul Ignacy. Acum n-am timp.
— După opt n-am să am eu timp! insistă Oberman.
— Ce, eşti nebun?
— Nu sunt nebun de loc, dar la opt şi jumătate trebuie să fiu cu patronul la teatru… mormăi încasatorul,
ridicând din umeri.
Tocmai atunci domnul Zięba se apropie şi salută cu surâsul pe buze.
— Cum, domnule Zięba, pleci aşa devreme? … E abia opt fără un sfert! făcu mirat domnul Ignacy, căscând
ochii mari.
— Duc cununile de flori pentru Rossi! răspunse politicos domnul Zięba. Surâzându-i şi mai amabil.
Rzecki se luă cu mâinile de cap.
— Au înnebunit cu teatrul ăsta! exclamă el. Te pomeneşti că o să mă târască acolo şi pe mine! … Însă cu
mine n-o să-i meargă aşa uşor! …
 Presimţind că într-adevăr într-o bună zi Wokulski o să încerce să-l ia şi pe el la teatru, domnul Ignacy îşi
pregăti o cuvântare, cuprinzând refuzul lui de a merge la un spectacol italienesc şi apostrofându-l pe Stas cu
următoarele cuvinte: „Dă-ne pace, omule! … Ce înseamnă prostiile astea? …” şi aşa mai departe.
Wokulski, însă, îi ceru chiar mai mult decât să meargă la teatru: într-o zi veni la magazin pe la ora 6, şi
găsindu-l pe Rzecki aplecat asupra registrelor cu socoteli, îi spuse:
— Dragul meu, Rossi joacă astăzi în Macbeth 55. Fii bun şi instalează-te într-un fotoliu de rangul întâi (uite
biletul), iar după actul al treilea oferă-i albumul ăsta…
Şi fără nici o ceremonie, ba chiar fără alte lămuriri, îi întinse un album cu vederi din Varşovia, în valoare de
cel puţin cincizeci de ruble! …
Domnul Ignacy se simţi adânc ofensat. Se ridică de pe scaunul său, se încruntă şi deschise gura, gata să
izbucnească; dar Wokulski părăsi repede magazinul, fără să se mai uite la el.
Fireşte, domnul Ignacy fu nevoit să se ducă la teatru, ca să nu-i pricinuiască lui Stas vreo neplăcere.
La teatru avu o serie întreagă de surprize…
Întâi, apucă pe scările care duceau la galerie – obicei din zilele fericite ale tinereţii. Uşierul îi atrase atenţia
că are fotoliu de rangul întâi, aruncându-i o privire care arăta că surtucul de culoare verde-închis al domnului
Rzecki, albumul purtat la subsuoară şi chiar fizionomia a la Napoleon al III-lea par în ochii personalului inferior al
administraţiei teatrale drept extrem de suspecte.
Ruşinat, domnul Ignacy coborî spre holul cel mare, cu albumul sub braţ, înclinându-se în faţa tuturor
femeilor pe lângă care avea onoarea să treacă. Politeţea aceasta, cu care varşovienii nu erau încă obişnuiţi, făcu
impresie, şi când Ignacy ajunse în hol, oamenii începură să se întrebe: cine o fi? Se observă îndată că jobenul
domnului Ignacy are o vechime de zece ani, cravata de cinci, iar surtucul de culoare verde-închis, împreună cu
pantalonii cadrilaţi şi strâmţi fac parte dintr-o epocă mult mai îndepărtată. Îl luară drept străin. Dar când îl auziră că
întreabă pe un uşier unde sunt fotoliile, izbucniră în râsete.
— E desigur un boiernaş din Wolynia! râseră eleganţii. Ce-o fi ţinând sub braţ? …
— Cine ştie? O plăcintă cu varză sau o pernă pneumatică…
Biciuit de ironia celor din jur, scăldat în sudori reci, domnul Ignacy ajunse în sfârşit la fotoliul dorit. Abia
trecuse de 7, şi în sală se aflau puţini spectatori, dintre care unii stăteau cu pălăriile pe cap; toate lojile erau goale. În
schimb, la balcon se strânsese destulă lume, iar sus, la galerie, izbucnise un scandal. Cineva chema poliţia.
„După cât se pare, o să ne distrăm bine”, îşi zise domnul Ignacy cu un surâs stins, aşezându-se în fotoliul său
de rangul întâi.
La început se uită numai la arlechinul din dreapta cortinei, jurându-se că nu-şi va lua ochii de acolo. Peste
câteva minute însă se mai linişti, simţi chiar o însufleţire care îl îndemnă să se uite şi în jur. Sala i se păru mică şi
murdară; gândindu-se la cauzele acestei impresii noi, îşi reaminti că ultima dată fusese la teatru acum vreo
şaisprezece ani, la debutul lui Dobrski în Halka.
Între timp sala se umplea; apariţia femeilor frumoase, care se aşezau în lojii, îl învioră deplin. Bătrânul
funcţionar scoase binoclul din buzunar şi începu să se uite la ele, dar făcu trista descoperire că şi la el se uita lumea,
de la balcon, din rândurile mai îndepărtate ale stalului şi chiar din loji… Iar când în locul ochilor îşi încordă
urechea, prinse din zbor vorbe care semănau cu înţepăturile de viespe:
— Cine o fi tipul ăla original? …
— Vreun provincial…
— De unde-o fi găsit un surtuc ca ăsta?
— Ai văzut ce breloc poartă la lănţişorul ceasornicului? Grozav! …
— Cine-şi mai face astăzi o frizură ca a lui? …
Puţin mai lipsea ca domnul Ignacy să scape jos albumul şi jobenul şi să fugă din teatru cu capul gol. Din
fericire, în rândul al optulea zări un fabricant de turtă dulce care îi răspunse la salut şi, părăsindu-şi locul, se apropie
de el.
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Pifke, şopti Rzecki scăldat în sudori, stai dumneata în locul meu
şi cedează-mi-l pe al dumitale.
— Cu cea mai mare plăcere! răspunse cu glas tare fabricantul roşcovan. Dar ce-i nu te simţi bine aici? Ai un
loc straşnic!
— Da, straşnic, însă prefer să stau mai departe… Mi-e cald…
 — Şi acolo-i la fel, dar pot să mă mut. Ce ai în pachet? …
De-abia acum îşi aduse aminte Rzecki de misiunea sa.
— Vezi dumneata dragă domnule Pifke, un admirator al acestui… al acestui Rossi…
— Cine nu este admiratorul lui Rossi?! răspunse Pifke. Am textul piesei Macbeth. Nu vrei să ţi-l dau? …
— Ba da. Dar… Admiratorul ăsta, vezi dumneata, a cumpărat de la noi un album scump şi ne-a rugat ca
după actul al treilea să i-l înmânăm lui Rossi…
— Am să i-l înmânez eu, cu mare plăcere! exclamă rotofeiul Pifke, înaintând spre locul lui Rzecki.
Domnul Ignacy mai avu câteva clipe neplăcute. Trebui să iasă din rândul întâi, unde bărbaţii eleganţi îi
priveau cu zâmbete ironice surtucul, cravata şi vesta de catifea. Apoi trebui să intre în rândul al optulea, unde e
drept că nimeni nu se mai uită cu ironie la costumul său; în schimb, atinse în trecere genunchii doamnelor…
— Îmi cer mii de scuze! bâigui el ruşinat. E atât de îngustă trecerea…
— Nu-i nevoie să-ţi ceri atâtea scuze, domnule! îi răspunse o cucoană, pe al cărei obraz cam fardat domnul
Ignacy nu observă, nici o urmă de mânie.
El era însă foarte stânjenit şi s-ar fi dus bucuros la spovedanie, să-şi curăţe sufletul de păcatul acestor
atingeri.
Ajunse în sfârşit la scaunul său şi răsuflă uşurat. Aici cel puţin nu-i dădea nimeni atenţie, fie din cauza
locului modest pe care-l ocupa, fie pentru că teatrul se umpluse de lume şi începuse spectacolul.
Cum jocul actorilor nu-l interesa prea mult, începu să privească în sală: înainte de toate îl zări pe Wokulski:
şedea în rândul al patrulea, şi nu se uita de loc la Rossi, ci la loja în care se afla domnişoara Isabela, cu domnul
Tomasz şi cu contesa. Rzecki văzuse de câteva ori în viaţă oameni hipnotizaţi; i se păru că patronul său e unul dintre
ei. Stătea nemişcat, parcă dormind cu ochii larg deschişi.
Cine l-o fi fermecat aşa? Domnul Ignacy nu putea pricepe. În schimb observă altceva: de câte ori lipsea
Rossi de pe scenă, domnişoara Isabela se uita indiferentă prin sală sau conversa cu mătuşa ei; în schimb, îndată ce
apărea iar Macbeth, adică Rossi, îşi acoperea faţa până la jumătate cu evantaiul, şi ochii ei minunaţi şi visători parcă
-l sorbeau pe actor! Uneori, evantaiul de pene albe îi cădea pe genunchi, şi Rzecki vedea atunci că Isabela avea
aceeaşi fizionomie de om hipnotizat care-l uimise atât la Wokulski.
Mai observă şi altele… Când chipul frumos al domnişoarei Isabela exprima admiraţie supremă, Wokulski se
freca în creştet cu palma, şi atunci, ca la o comandă, galeria izbucnea în aplauze furtunoase şi în strigăte: „Bravo,
bravo, Rossi!”… Domnului Ignacy i se păru chiar că în corul acesta deosebeşte vocea obosită a lui Oberman, care
începea primul să strige şi înceta ultimul.
„Ei, drăcie! îşi spuse în gând. Wokulski să fie oare dirijorul „galeriei”?”
Dar îşi alungă îndată bănuiala. Rossi juca admirabil, şi sala întreagă îl aplauda cu acelaşi entuziasm. Mai
puternic ca toţi îl aplauda însă domnul Pifke, jovialul fabricant de turtă dulce, care, conform înţelegerii, după actul
al treilea îi înmână zgomotos lui Rossi albumul.
Lui Pifke marele actor nu-i răspunse nici măcar cu o înclinare din cap. În schimb, făcu o plecăciune adâncă
spre loja domnişoarei Isabela. Numai în direcţia aceea… „Aiureli! … Aiureli! … îşi zise domnul Ignacy, părăsind
teatrul după ultimul act, Nu e Stas chiar atât de prost! …”
În fond, însă, domnul Ignacy nu era nemulţumit că venise la teatru. Jocul lui Rossi îi plăcuse; unele scene, ca
aceea a asasinării regelui Duncan sau apariţia spectrului lui Banco, făcuseră asupra lui o impresie puternică. Dar mai
cu seamă era încântat de scena duelului.
Aşa că, ieşind de la teatru, nu-i mai purta pică lui Wokulski; dimpotrivă, începu să creadă că scumpul său
Stas nu urmărise altceva decât să-i facă plăcere lui, născocind comedia cu înmânarea cadoului.
„Bunul meu Stas ştia că numai aşa, luat pe neaşteptate, am să mă duc la actori italieni… Şi bine a făcut!
Tipul ăsta joacă minunat! Trebuie să-l mai văd odată! … De altfel, se gândi o clipă, cine are atâţia bani câţi are Stas
poate face cadouri actorilor. Eu, ce-i drept, aş fi preferat o actriţă bine făcută, dar de, sunt un om din altă epocă.
Lumea mă socoteşte bonapartist şi romantic…”
Vorbea de unul singur, deoarece în mintea lui începuse să se nască un alt gând, pe care voia să-l înăbuşe:
„De ce se uita Stas atât de ciudat la loja în care şedeau contesa, domnul Lęcki şi domnişoara Lęcka?! … Nu cumva?
… Eh! aiureli… Are destulă minte ca să ştie ce poate nădăjdui… Chiar şi un copil ar înţelege că domnişoara asta,
rece ca gheaţa, e nebună după Rossi! … Cum îl mai privea! Uneori nici nu-şi dădea seama ce face! Şi unde? La
teatru, în faţa a o mie de persoane! … Nu, e o prostie! Au dreptate să mă considere romantic…”
 Încercă din nou să se gândească la altceva. Deşi era destul de târziu, intră într-un restaurant, unde cânta o
orchestră alcătuită din viori, pian şi harpă. Mâncă o friptură cu garnitură de cartofi şi varză, bău o halbă de bere,
apoi încă o halbă, apoi a treia şi a patra… şi chiar a şaptea… Se simţi atât de bine dispus, încât azvârli în talerul
harpistei două monede de câte patruzeci de groşi şi începu să fredoneze. Apoi i se năzări că trebuia neapărat – dar
neapărat! – să se prezinte celor patru nemţi care mâncau friptură cu mazăre la o masă apropiată! Dar se răzgândi:
„De ce trebuie să mă prezint eu? … N-au decât să se prezinte ei…”
Din clipa aceea îl obsedă gândul că cei patru domni ar trebui să i se prezinte, întâi ca fiind mai vârstnic, apoi
ca unui fost ofiţer al infanteriei maghiare care îi bătuse zdravăn… Chemă chiar chelnăriţa, cu gândul s-o trimită la
cei patru domni care mâncau friptură cu mazăre, când orchestra compusă din viori, pian şi harpă începu…
Marsilieza.
Domnul Ignacy îşi aduse aminte de Ungaria, de infanterie, de August Katz… Simţind că i se umple ochii de
lacrimi şi că e gata să izbucnească în hohote de plâns, îşi luă jobenul pe care-l avea dinaintea războiului franco-
prusian, aruncă pe masă o rublă şi ieşi repede din restaurant.
Când ajunse în stradă, unde îl învălui aerul proaspăt, se rezemă de stâlpul felinarului şi îşi puse întrebarea:
„Ce dracu! Să mă fi îmbătat? … De! Şapte halbe…”
Se întoarse acasă, dându-şi silinţa să umble cât mai drept; dar se convinse că trotuarele din Varşovia nu sunt
de loc drepte: la fiecare zece-cincisprezece paşi era silit s-o ia fie spre rigolă, fie spre zidul clădirilor. Apoi (ca să se
convingă că simţurile sale se află într-o stare perfectă) începu să numere stelele de pe cer: „Una… două… trei…
şapte… şapte… Ce-i asta, şapte? … Ah, şapte halbe de bere! … Să fie oare adevărat că m-am cam? … De ce m-o fi
trimis Stas la teatru? …”
Nimeri acasă fără greutate şi găsi îndată soneria. În timp ce sună de şapte ori portarul, simţi nevoia să se
sprijine de colţul dintre poartă şi perete şi încercă să numere, nu de nevoie, ci numai aşa, de plăcere, câte minute vor
trece până să i se deschidă. În care scop îşi scoase ceasornicul cu secundar şi se convinse că era ora unu şi jumătate
noaptea.
— Mizerabil portar! mormăi. Eu trebuie să mă scol la şase, şi el mă ţine în stradă până la unu şi jumătate! …
Din fericire, portarul deschise imediat uşa, şi domnul Ignacy trecu cu paşi siguri, mai mult chiar decât siguri,
chiar foarte siguri, prin gang, simţind că jobenul îi stă puţin într-o parte, dar numai puţin de tot. Găsi uşor uşa
locuinţei sale, dar zadarnic încercă, de câteva ori, să vâre cheia în broască. Simţea deschizătura sub degete, strângea
în mână cheia mai puternic ca niciodată şi, cu toate acestea, nu nimerea!
„Să fiu oare, într-adevăr…”
În clipa aceea uşa se deschise, şi căţelul Ir, cel cu un singur ochi, latră de câteva ori, fără să se ridice din
culcuş: „Hau, hau, hau, hau! …”
— Taci, porc mizerabil! … mormăi domnul Ignacy.
Apoi fără să aprindă lampa, se dezbrăcă şi se culcă.
Avu nişte vise îngrozitoare… Se făcea că era tot la teatru; îl vedea pe Wokulski cu ochii larg deschişi, aţintiţi
asupra unei singure loji. În loja aceea stăteau contesa, domnul Lęcki şi domnişoara Isabela. Lui Rzecki i se păru că
Wokulski se uită la domnişoara Isabela.
„Nu-i posibil! mormăi. Stas nu e chiar atât de prost…”
Apoi (totul se petrecea în vis), domnişoara Isabela se ridică de pe fotoliu şi părăsi loja, iar Wokulski se luă
după ea, privind-o mereu ca un hipnotizat. Domnişoara Isabela ieşi din clădire, trecu prin Piaţa Teatrului şi, cu paşi
uşori, fugi spre turnul primăriei; Wokulski se ţinea după ea, privind-o mereu ca în transă. Din turn, domnişoara
Isabela îşi făcu vânt ca o pasăre şi zbură spre clădirea teatrului; voind să zboare după ea, Wokulski se prăbuşi la
pământ de la înălţimea a zece etaje…
— Isuse Hristoase! … Fecioară Maria! … gemu Rzecki, sărind repede din pat.
— Hau! … Hau! … Hau! … Hau! …” îi răspunse Ir, lătrând în somn.
— Acum văd că sunt beat de-a binelea! mormăi domnul Ignacy, dârdâind, şi se culcă din nou, acoperindu-se
repede cu plapuma.
Rămase câteva minute cu ochii deschişi, dar iarăşi i se năzări că e la teatru, la sfârşitul actului al treilea, în
clipa în care fabricantul Pifke trebuia să-i înmâneze lui Rossi albumul cu Varşovia şi frumuseţile ei. Domnul Ignacy
îşi încordă privirea şi, înspăimântat la culme, văzu că infamul de Pifke (care îi ţinea locul), în loc să-i înmâneze
italianului albumul preţios, îi oferea un pachet înfăşurat în hârtie şi legat la întâmplare cu o sforicică.
 Dar domnul Ignacy văzu altele şi mai rele! II văzu, de pildă, pe italian surâzând ironic, dezlegând sforicica,
desfăcând pachetul şi, în faţa domnişoarei Isabela, a lui Wokulski, a contesei şi a mii de spectatori, scoţând la iveală
nişte pantaloni galbeni de nanchin! Exact pantalonii pe care-i purta domnul Ignacy în epoca celebrei campanii de la
Sevastopol! …
Culmea grozăviei e că prăpăditul de Pifke începu să strige: „Uitaţi-vă ăsta e cadoul oferit de domnul
Stanislaw Wokulski, negustor, şi de procuristul său, Ignacy Rzecki!” Teatrul întreg izbucni în hohote de râs, toţi
ochii şi toate mâinile se îndreptară spre rândul al optulea, concentrându-se asupra lui. Nefericitul încercă să
protesteze, dar îi îngheţase glasul şi – culmea nenorocirii – se prăbuşise, se afundase în oceanul nesfârşit şi fără de
fund al nimicniciei, unde avea să zacă în vecii vecilor, fără a putea lămuri pe spectatori că pantalonii aceia de
nanchin îi fuseseră furaţi din colecţia sa personală de amintiri! …
După o noapte zbuciumată, Rzecki abia se putu trezi la ora şase şi trei sferturi. Uitându-se la ceasornic, nu-i
venea să-şi creadă ochilor; până la urmă însă crezu… Crezu chiar că noaptea trecută fusese puţin ameţit, ceea ce
reieşea limpede din uşoara durere de cap şi din greutatea pe care o simţea în mădulare.
Dar toate aceste manifestări bolnăvicioase nu-l nelinişteau atât cât îl neliniştea un alt simptom îngrozitor, şi
anume că nu era de loc dispus să intre în magazin! … Mai rău, simţea un fel de lene, ba chiar şi o lipsă totală de
ambiţie! Pentru că în loc să se ruşineze de prăbuşirea sa şi să lupte împotriva sentimentului zădărniciei, el, Rzecki,
găsea motive să rămână cât mai mult timp în cameră!
Ori i se năzărea că Ir e bolnav, ori că puşca de vânătoare pe care nu punea mâna niciodată ruginise, ori că
perdelele verzi nu atârnă cum trebuie la fereastră, ori, în sfârşit, că ceaiul e prea fierbinte şi că trebuie să-l bea mai
încet ca de obicei.
Rezultatul fu că domnul Ignacy întârzie la magazin cu patruzeci de minute şi se strecură cu capul plecat în
dosul mesei de lucru. I se părea că fiecare dintre „domni” (şi parcă în ciuda lui toţi veniseră în ziua aceea la timp!)
se uită cu dispreţul cel mai mare la ochii săi încercănaţi, la faţa sa pământie şi la mâinile care-i tremurau uşor.
„Ar putea să-şi închipuie că am făcut vreo orgie! …” oftă nefericitul domn Ignacy.
Apoi îşi luă registrele, înmuie peniţa în cerneală şi îi lăsă pe ceilalţi să creadă că face socoteli. Era sigur că
mirosea a bere ca un butoi vechi, aruncat din pivniţă, şi începu să se gândească serios dacă după nişte isprăvi atât de
infamante n-ar fi cazul să-şi prezinte demisia!
„M-am îmbătat… M-am întors acasă târziu… M-am sculat târziu! … Am întârziat la magazin patruzeci de
minute…”
În clipa aceea se apropie de el Klejn, cu o scrisoare.
— Pe plic scrie „foarte urgent”, aşa că l-am deschis, zise funcţionarul, înmânându-i scrisoarea.
Domnul Ignacy o despături şi citi: „Om prost şi ticălos! Cu toate avertismentele binevoitorilor, vrei totuşi să
cumperi un imobil care va deveni mormântul averii tale câştigate şi aşa într-un mod necinstit…”
Îşi aruncă privirea în josul scrisorii, dar nu găsi nici iscălitură; era o anonimă! Se uită pe plic şi văzu că era
adresată lui Wokulski. Citi mai departe: „O soartă rea te-a scos în calea unei doamne nobile, pe al cărei soţ era
aproape să-l ucizi, iar astăzi vrei să-i răpeşti casa în care a murit fiica ei iubită… Şi de ce faci toate astea? … De ce
vrei să plăteşti, dacă-i adevărat ce se spune, nouăzeci de mii de ruble pentru o casă care nu face nici şaptezeci de
mii? … Astea sunt secretele sufletului tău negru, pe care cândva justiţia divină le va dezvălui, iar oamenii cinstiţi le
vor pedepsi cu dispreţul lor.
Gândeşte-te bine ce faci, cât mai e timp! Nu-ţi pierde sufletul şi averea, şi nu otrăvi liniştea unei onorabile
doamne, care, în durerea-i nemângâiată după pierderea fiicei sale, nu are astăzi decât singura consolare că poate
rămâne în camera unde copilul ei nefericit şi-a dat sufletul. Te implor, bagă de seamă ce faci!
O binevoitoare…”
Domnul Ignacy clătină din cap:
— Nu înţeleg nimic, deşi mă îndoiesc foarte mult de bunăvoinţa acestei doamne! …
Klejn se uită cu teamă în magazin; văzând că nimeni nu e atent la ei, spuse în şoaptă:
— Vedeţi dumneavoastră, se zice că patronul nostru ar avea de gând să cumpere imobilul lui Lęcki, care
urmează să fie scos mâine la licitaţie de creditori…
— Stas… adică… domnul Wokulski cumpără un imobil? …
— Da, da… confirmă Klejn înclinând din cap. Dar nu-l cumpără pe numele său, ci prin intermediul
bătrânului Szlangbaum… Cel puţin aşa vorbesc locatarii casei, că şi eu locuiesc tot acolo.
 — Cu nouăzeci de mii de ruble? …
— Da! Şi cum baroana Krzeszowska ar vrea să cumpere casa cu şaptezeci de mii, desigur că scrisoarea e
opera ei! Aş fi chiar gata să pariez! E dată dracului baba! …
Un client care intrase în magazin cu intenţia să cumpere o umbrelă îl sili pe Klejn să se îndepărteze de
Rzecki, în capul cărui începură să se învârtească tot felul de gânduri.
„Dacă eu, îşi zise el, irosindu-mi o singură noapte, am făcut atâtea încurcături în magazin, atunci ce haos în
afaceri va produce Stas, care pierde zile întregi şi săptămâni cu teatrul italian şi… mai ştiu şi eu cu ce? …”
În clipa aceea îşi dădu seama că haosul produs în magazin din vina sa nu era mare – aproape că nici nu se
observa – şi că afacerile comerciale mergeau admirabil. De altfel, nici Wokulski, cu toată viaţa ciudată pe care o
ducea, nu-şi neglija îndatoririle de patron al întreprinderii.
„Dar de ce o fi vrând el să bage nouăzeci de mii de ruble în nişte ziduri? … De unde şi până unde a apărut
aici familia Lęcki? … Nu care cumva… Eh! Stas nu-i chiar aşa de prost…”
Oricum, îl neliniştea gândul că are să cumpere imobilul.
„Am să-l întreb pe Henryk Szlangbaum”, hotărî el, ridicându-se de la birou…
În secţia textile, pirpiriul şi gârbovul Szlangbaum, cu ochii roşii şi cu un aer îndârjit, se învârtea ca de obicei,
sărind pe scăricică sau afundându-se între baloturile de pânză. Se obişnuise într-atât cu munca lui febrilă, încât deşi
în magazin nu erau clienţi, scotea mereu câte un balot, îl desfăcea şi-l înfăşură, ca apoi să-l aşeze la locul lui.
Cum îl văzu pe domnul Ignacy, Szlangbaum îşi întrerupse munca inutilă şi îşi şterse sudoarea de pe frunte.
— E greu… zise el.
— Dar la ce bun tot răstorni cârpele astea, din moment ce nu sunt clienţi în magazin? îl întrebă Rzecky.
— De! … Dacă n-aş face aşa, aş uita unde se află fiecare bucată… Şi apoi, baloturile ar prinde mucegai…
De altfel, m-am obişnuit… Doriţi să-mi spuneţi ceva? …
Rzecki se fâstâci o clipă.
— Nu… Am vrut numai să văd cum merge treaba, răspunse îmbujorându-se, atât cât mai era posibil la
vârsta sa.
„Oare şi ăsta mă bănuieşte şi mă urmăreşte? … îl străfulgera gândul pe Szlangbaum, făcându-l să se mânie.
Da, tata are dreptate… Astăzi toţi sunt porniţi împotriva evreilor. În curând o să trebuiască să-mi las perciuni şi să
port tichie…” „Ştie ceva!” gândi Rzecki. Apoi zise:
— Se pare… Se pare că onorabilul dumitale tată cumpără mâine un imobil… Imobilul domnului Lęcki…
— Nu ştiu nimic despre afacerea asta răspunse Szlangbaum, lăsând ochii în jos.
În sinea sa îşi spuse: „Bătrânul meu cumpără imobilul pentru Wokulski, dar ăştia gândesc şi îşi spun desigur
că evreul cămătar ruinează iar un creştin, boier de viţă…” „Ştie ceva, numai că nu vrea să vorbească! Gândi Rzecki.
Evreul, tot evreu…”
Se mai învârti puţin prin sală, ceea ce Szlangbaum socoti că e în legătură cu bănuielile faţă de el, cu
urmărirea lui, apoi se întoarse la birou, oftând.
„Îngrozitor! Stas are mai multă încredere în evrei decât în mine! … De ce-o fi cumpărând casa asta şi de ce
întreţine legături cu familia Lęcki? … Poate că nici prin gând nu-i trece s-o cumpere! … Poate că toate sunt numai
zvonuri! …”
Era atât de îngrozit la gândul că Wokulski ar putea închide în ziduri nouăzeci de mii de ruble, încât toată
ziua nu se gândi la altceva. La un moment dat vru să-l întrebe chiar pe el, dar nu avu destul curaj.
„Stas umblă numai cu domnii sus-puşi şi are încredere numai în evrei. Bătrânul Rzecki nu mai e bun de
nimic! …”
Până la urmă se hotărî ca a doua zi să se ducă la tribunal, să vadă cu ochii lui dacă bătrânul Szlangbaum
cumpără într-adevăr casa familiei Lęcki şi dacă, aşa cum susţine Klejn, o să liciteze până la suma de nouăzeci de mii
de ruble. Dacă faptul se confirma, atunci însemna că şi toate celelalte sunt adevărate!
La amiază Wokulski veni la magazin şi, apropiindu-se de Rzecki, îl întrebă dacă îi plăcuse spectacolul din
seara trecută, de ce fugise din rândul întâi şi de ce-i dăduse lui Pifke albumul. Dar domnul Ignacy avea inima plină
de atâtea jeluiri şi îndoieli în ceea ce îl privea pe scumpul său Stas, încât îi răspunse cu jumătate de gură şi aşa de
încruntat, că Wokulski amuţi şi părăsi amărât magazinul.
„Toţi îşi întorc faţa de la mine, îşi zise el. Chiar şi Ignacy… Chiar şi el! …”
Când ajunse în stradă, adăugă, uitându-se spre aleea Ujazdowska: „Dar răsplata o voi găsi în tine! …”
 După plecarea lui, Rzecki îi întrebă cu prudenţă pe „băieţi” la ce tribunal şi la ce oră au loc licitaţiile de case.
Apoi îl rugă pe Lisiecki să-l înlocuiască a doua zi între 10 dimineaţa şi 2 după amiază şi se apucă de socotelile lui cu
îndoită hărnicie. Aduna maşinal (deşi fără greşeală) coloane de cifre lungi cât strada Nowy Swiat, iar în pauze
gândea: „Astăzi am pierdut aproape o oră, mâine am să pierd vreo cinci, şi toate astea numai pentru că Stas are mai
multă încredere în Szlangbaum decât în mine! Ce-i trebuie lui imobilul? … Ce-o fi prieteşugul ăsta cu falitul de
Lęcki? … Şi cât are de gând să-şi piardă vremea pe la teatrul italienesc şi să dea cadouri costisitoare unui străin ca
Rossi? …”
Rămase la birou până la 6, fără să-şi ridice capul din registre. Era atât de cufundat în lucru, încât nu numai că
nu se mai ocupă de încasatul banilor, dar nici măcar nu văzu şi nu auzi forfota şi larma din magazin, unde clienţii
roiau ca nişte albine uriaşe în stup. Nu observă nici venirea unui musafir cu totul neaşteptat, în calea căruia
„domnişorii” săriră zgomotoşi, salutându-l cu exclamaţii.
De-abia când noul-venit se opri în faţa lui şi îi strigă în ureche: „Domnule Ignacy, eu sunt!” Rzecki se trezi,
înălţă capul, o dată cu sprâncenele şi cu ochii, şi-l văzu pe Mraczewski!
— Cum? … făcu domnul Ignacy, uitându-se mirat la tânărul elegant, ars de soare, cu o înfăţişare mai
bărbătească şi mai împlinit. Apoi îi întinse mâna: Ei… ce mai nou? Ce se-aude în politică?
— Nimic nou! răspunse Mraczewski. Congresul de la Berlin lucrează. Austriecii au să pună mâna pe
Bosnia…
— Măi, măi, măi! Te ţii de glume, te ţii de glume! Dar despre Napoleon cel mic se mai aude ceva?
— Învaţă în Anglia, la şcoala militară. S-o fi îndrăgostit de vreo actriţă…
— Ei, s-a şi îndrăgostit… îl îngână în zeflemea domnul Ignacy. Nu se mai întoarce o dată în Franţa? Şi
dumneata cum o mai duci? De unde-ai răsărit aşa? Hai, spune-mi repede! exclamă Rzecki vesel, bătându-l cu palma
pe umăr. Când ai sosit?
— E o poveste întreagă! răspunse Mraczewski, trântindu-se într-un fotoliu. Am sosit astăzi, la unsprezece,
cu Suzin… De la unul şi până la trei am fost cu el la Wokulski, după aceea m-am dus o clipă la mama şi o clipă la
doamna Stawska… Minunată femeie, nu-i aşa? …
— Stawska? … Stawska? … încercă Rzecki să-şi amintească, frecându-şi fruntea.
— O cunoşti doar! Femeia aceea frumoasă care are o fetiţă… Care ţi-a plăcut dumitale atât de mult…
— Aha! Ştiu… Nu că mi-a plăcut mie! Suspină Rzecki. M-am gândit că ar fi bună de nevastă pentru Stas…
— Ştii că ai haz? râse Mraczewski. Doar e măritată!
— Măritată?
— Fireşte. De altfel, cu o persoană celebră. Acum patru ani a fugit în străinătate, bietul de el, fiindcă îl
bănuiau că ar fi ucis-o pe…
— Ah, îmi amintesc… El e? Şi de ce nu s-a întors? Doar s-a dovedit că nu era vinovat!
— Se înţelege că nu era vinovat, zise Mraczewski, dar de când a plecat în America, n-a mai dat nici un semn
de viaţă. Cine ştie pe ce drumuri o fi umblând, sărmanul! Iar nevastă-sa a rămas aşa, nici domnişoară, nici văduvă…
Groaznică soartă! Să întreţii o casă din broderii, din lecţii de pian sau de engleză… Să te speteşti toată ziua muncind
şi să n-ai nici bărbat… Nefericite sunt femeile! … Noi, domnule Ignacy, n-am fi putut rămâne atâta timp virtuoşi,
nu-i aşa? Şi şeful ăsta nebun…
— Cine-i nebun?! întrebă Rzecki, mirat de schimbarea bruscă a conversaţiei.
— Cine altul, dacă nu Wokulski! răspunse Mraczewski. Suzin pleacă la Paris şi vrea neapărat să-l ia cu el,
pentru că are de făcut acolo mari achiziţii de mărfuri. Dacă ar pleca, bătrânul nostru n-ar trebui să scoată un ban
pentru călătorie, ar duce o viaţă de prinţ, căci Suzin, cu cât e mai departe de nevastă-sa, cu atâta deschide mai larg
băierile pungii… Ei, şi în plus ar mai câştigă şi vreo zece mii de ruble!
— Stas… adică patronul, ar câştigă zece mii de ruble? întrebă Rzecki.
— Fireşte. Dar ce să-i faci dacă s-a prostit de tot! …
— Ei, ei, domnule Mraczewski…
— Pe cuvântul meu de onoare că s-a prostit! Şi doar ştiu că era să plec la Paris, la expoziţie, şi chiar în
curând…
— Aşa e!
 — Atunci n-ar fi fost de preferat să plece cu Suzin, fără să cheltuiască un ban, ba să şi câştige o sumă atât de
mare? Două ore l-a rugat Suzin: „Hai cu mine, Stanislaw Piotrovici!” Zadarnic! Zice că are de rezolvat aici o serie
de afaceri…
Rzecki confirmă:
— Da, are…
— Da, da, are! îl imită Mraczewski. Dar afacerea cea mai importantă ar fi să nu-l supere pe Suzin, care l-a
ajutat să facă avere, îi pune astăzi la dispoziţie un credit imens şi care nu o dată mi-a spus că nu se va lăsa până ce
Stanislaw Pietrovici nu va agonisi cel puţin un milion de ruble! Şi unui prieten ca ăsta să-i refuzi un serviciu atât de
mărunt? Un serviciu, de altfel, atât de rentabil? încheie Mraczewski, indignat.
Domnul Ignacy deschise gura, dar tăcu şi îşi muşcă buzele. Fusese cât pe-aci să spună că Wokulski e pe cale
să cumpere imobilul lui Lęcki şi că oferă cadouri de preţ lui Rossi!
Klejn şi Lisiecki se apropiară de biroul lui Rzecki. Văzând că n-au de lucru, Mraczewski intră în vorbă cu ei,
iar domnul Ignacy rămase din nou singur, aplecat deasupra registrelor.
„Ce blestem! De ce nu pleacă Stas la Paris, şi încă pe gratis? De ce-l supără pe Suzin? … Un duh rău îl ţine
legat de familia Lęcki… Nu care cumva… Ei! nu-i el chiar aşa de prost… Dar, oricum, păcat de călătoria asta şi de
cele zece mii de ruble! … Doamne! Cum se mai schimbă oamenii…”
În timp ce judeca astfel, înclina capul şi, mişcând degetul de sus în jos, sau de jos în sus, aduna coloane de
cifre lungi cât strada Nowy Swiat şi Krakowskie Przedmiescie la un loc. Aduna fără greşeală, dar continua să-şi
spună că Stas al lui pornise pe un drum greşit.
„În zadar! îi şoptea un glas ascuns în fundul sufletului. Totul e în zadar! Stas s-a împotmolit într-o afacere
complicată… Sunt sigur că-i vorba de o aventură politică, pentru că un om ca el nu şi-ar pierde minţile pentru o
femeie, fie chiar şi pentru domnişoara… Ei, drăcie! Ce spun? Refuză, dispreţuieşte câştiguri de zeci de mii ruble, el,
care acum opt ani împrumuta de la mine zece ruble pe lună, ca să mănânce ca vai de lume… Acum aruncă în noroi
zeci de mii de ruble, închide într-un imobil nouăzeci de mii, face actorilor cadouri în valoare de zeci de ruble… Pe
dumnezeul meu, nu mai pricep nimic! Şi să mai zici că-i un om care gândeşte realist! Pe mine mă consideră un
romantic de modă veche, deşi eu n-aş fi în stare să fac asemenea prostii… Ei, dar dacă s-a aventurat în politică…”
Rzecki se frământă aşa până la închiderea magazinului. Cum îl durea puţin capul, ieşi să se plimbe pe Nowy
Zjazd, apoi se întoarse acasă şi se culcă numaidecât.
„Mâine am să aflu despre ce este vorba. Dacă Szlangbaum cumpără casa lui Lęcki şi plăteşte nouăzeci de
mii de ruble, însemnează că într-adevăr e interpusul lui Stas, care a înnebunit de-a binelea! … Dar poate că Stas nu
cumpără imobilul şi că toate astea nu sunt decât bârfeli…”
Adormi şi visă că o vede pe domnişoara Isabela la fereastra unei case mari; Wokulski, aflat lângă el, voia să
fugă spre ea. Încerca în zadar să-l oprească, simţea cum îl trec toate năduşelile. Şi deodată Wokulski îi scăpă şi
dispăru pe poarta casei.
„Stas, întoarce-te!” strigă domnul Ignacy, văzând că imobilul începe să se clatine.
Casa se prăbuşi. Domnişoara Isabela, cu surâsul pe buze, zbură de la fereastră ca o pasăre. Wokulski nu se
mai vedea… „Poate că a fugit în curte şi a scăpat…” gândi în vis domnul Ignacy… Se trezi cu puternice palpitaţii
de inimă.
Se trezi a doua oară, cu câteva minute înainte de ora 6; aducându-şi aminte că în ziua aceea are loc licitaţia
casei lui Lęcki, la care era hotărât să asiste, sări din pat de parcă ar fi fost pe arcuri, fugi desculţ până la ligheanul
cel mare, se stropi de sus până jos cu apă rece şi uitându-se la picioarele sale ca nişte fuse, mormăi: „Mi se pare că
m-am cam îngrăşat!”
În timp ce se spăla, făcea tot felul de mişcări şi atâta zgomot, încât Ir se trezi. Căţelul, murdar, îşi deschise
singurul ochi şi, remarcând pesemne neobişnuita vioiciune a stăpânului său, sări de pe cufăr, se întinse, căscă, îşi
răşchiră un picior de dinapoi, apoi pe celălalt, se opri o clipă în faţa ferestrei, ascultând afară cârâitul disperat al unei
găini pe care o tăia cineva, şi, dându-şi seama că nu se întâmplase nimic, se întoarse la culcuş. Era atât de plin de
grijă în tot ceea ce făcea, sau poate atât de supărat pe domnul Ignacy că stârnea atâta zgomot, încât se întoarse cu
botul şi coada spre perete, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu-mi face nici o plăcere să-ţi văd pielea înşirată pe oase”.
Rzecki se îmbrăcă repede şi îşi bău ceaiul într-o clipă, fără să se uite nici la samovar, nici la servitorul care i-
l adusese. Apoi dădu fuga în magazin, deşi era încă închis, şi făcu socoteli timp de trei ore, fără a ţine seama de
forfota clienţilor şi de conversaţiile „băieţilor”. La 10 punct îi spuse lui Lisiecki:
 — Domnule Lisiecki, mă întorc la ora două…
— E sfârşitul lumii! mormăi Lisiecki în urma lui. Trebuie să se fi întâmplat ceva extraordinar dacă zăpăcitul
iese în oraş la ora asta…
Pe trotuar în faţa magazinului, domnul Ignacy se simţi cuprins de remuşcări.
„Ce-i cu mine astăzi? … îşi spuse în gând. Ce mă interesează pe mine licitaţiile, chiar dacă ar fi vorba de
palate, nu numai de simple case de raport?”
Stătu la îndoială: să se ducă la tribunal, sau să se întoarcă în magazin? În clipa aceea văzu trecând pe
Krakowskie Przedmiescie, în trăsură, o doamnă înaltă, slabă şi prăpădită, îmbrăcată într-o rochie neagră. Doamna
tocmai se uita spre magazinul lor; în ochii ei cu cearcăne adânci şi pe buzele uşor învineţite Rzecki desluşi o ură
adâncă.
„Pe dumnezeul meu! Asta-i baroana Krzeszowska… Sigur că se duce la licitaţie… Să ştii c-o să iasă
scandal! …”
Cu toate acestea, se treziră în el şi îndoieli. Dar dacă baroana nu se ducea la tribunal? Poate că nu erau decât
simple bârfeli. „Trebuie controlat!” hotărî în gând domnul Ignacy. Uitându-şi obligaţiile sale de procurist şi calitatea
de cel mai vechi funcţionar al patronului, se luă după trăsură. Mârţoagele mergeau atât de încet, încât domnul
Ignacy n-o scăpă din ochi până la coloana lui Zygmunt. Acolo, însă, trăsura coti la stânga!
„Fără îndoială că baba se duce în strada Miodowa. Ar fi costat-o mai ieftin dacă încăleca pe o mătură…”
Domnul Ignacy o luă pe strada Miodowa, pe lângă casa lui Rezler (care îi aminti de beţia de deunăzi) şi pe o
porţiune a străzii Senatorska. Aici, trecând pe lângă ceainăria lui Nowicki, intră o clipă ca să-l salute pe patron, apoi
plecă repede mai departe, mormăind: „Ce-o gândi omul când mă vede la ora asta pe stradă? Şi-o fi zicând că sunt
cel mai netrebnic procurist, unul care în loc să stea în prăvălie, umblă haihui prin oraş! Ce soartă! …”
Tot drumul până la tribunal domnul Ignacy avu mustrări de conştiinţă. Conştiinţa avea pentru el înfăţişarea
unui uriaş cu barbă, în halat şi pantaloni galbeni de mătase, care se uita în ochii lui cu bunăvoinţă, dar şi cu ironie,
dojenindu-l: „Spune-mi, domnule Rzecki, care dintre negustorii de treabă hoinăreşte la ora asta prin oraş? Dumneata
eşti negustor cum sunt eu balerin! …”
Şi domnul Ignacy simţea că nu poate răspunde nimic severului judecător. Roşu la faţă, năpădit de sudori, era
gata să se întoarcă la registrele sale (în aşa fel ca să-l vadă Nowicki), când deodată apăru în faţa sa vechiul palat Pac.
„Aici se va ţine licitaţia!” îşi zise el, uitând pe data şi de conştiinţă, şi de remuşcări. Uriaşul cu barbă şi halat
galben de mătase se risipi ca o ceaţă din faţa ochilor săi lăuntrici.
Analizând situaţia, domnul Ignacy observă înainte de toate că spre interiorul tribunalului duc două porţi
uriaşe şi două uşi. Apoi văzu patru grupuri mai mici sau mai mari de evrei de modă veche, cu figuri foarte serioase.
Domnul Ignacy nu ştia încotro s-o ia; porni totuşi spre uşa în faţa căreia stăteau mai mulţi evrei, socotind că acolo
trebuie să se ţină licitaţia.
În clipa aceea, în faţa tribunalului se opri o trăsură în care se afla domnul Lęcki. Domnul Ignacy nu-şi putu
stăpâni sentimentul de respect pentru frumoasele lui mustăţi albe şi de uimire pentru dispoziţia de care dădea
dovadă. Căci domnul Lęcki nu avea de loc înfăţişarea unui om ruinat, a cărui casă va fi scoasă la licitaţie, ci părea
un milionar venit la notarul public să ridice o bagatelă de o sută şi câteva zeci de mii de ruble…
Domnul Lęcki coborî solemn din trăsură şi porni cu paşi triumfali spre uşa tribunalului. În aceeaşi clipă,
venind din partea cealaltă a străzii, se apropie repede de el un gentleman cu toate aparenţele unui pierde-vară, dar
care era în realitate un bun avocat. După un salut foarte scurt, am putea spune superficial, domnul Lęcki îl întrebă:
— Ei, cum stăm? Când se ţine?
— Peste o oră… Poate ceva mai târziu… îi răspunse gentleman-ul.
— Imaginează-ţi, domnule, îi şopti Lęcki cu un surâs binevoitor, că acum o săptămână un cunoscut de-al
meu a primit o sumă dublă pentru o casă care-l costase o sută cincizeci de mii. Şi cum casa mea m-a costat a sută de
mii, va trebui deci să primesc cel puţin o sută douăzeci şi cinci! …
— Hm… Hm… mormăi avocatul.
— Dumneata ai să râzi, continuă domnul Tomasz, când am să-ţi spun ce-am visat (ştiu că vă place să glumiţi
pe seama viselor şi a presimţirilor!), şi, totuşi azi-noapte am visat că am primit pentru casă vreo sută douăzeci de
mii… Îţi spun asta înainte de licitaţie, înţelegi? … Peste câteva ore te vei convinge că nu trebuie să râzi de vise…
Sunt semne pe cer şi pe pământ.
— Hm… Hm… răspunse avocatul.
 Cei doi domni intrară pe uşa cea mai apropiată a clădirii.
„Slavă ţie, Doamne! îşi zise domnul Ignacy. Dacă Lęcki capătă o sută douăzeci de mii pentru casă, înseamnă
că nu i-o cumpără Stas, care nu-i va plăti pentru ea decât nouăzeci de mii!”
În clipa aceea cineva îi atinse uşor braţul. Domnul Ignacy întoarse capul şi-l văzu în spatele său pe bătrânul
Szlangbaum.
— Nu cumva mă cauţi pe mine? îl întrebă bătrânul, uitându-se fix în ochii lui.
— Nu ai nici o treabă cu mine? … repetă Szlangbaum, clipind din pleoapele sale roşii.
— Nu, nu…
— Ghit! 56 mormăi Szlangbaum şi se amestecă printre coreligionarii săi.
Pe domnul Ignacy îl trecu un fior rece: prezenţa lui Szlangbaum acolo îi trezi iar bănuieli. Pentru a şi le
spulbera, întrebă pe un aprod care sta lângă uşă unde aveau loc licitaţiile, şi aprodul îi arătă cu mâna scările.
Domnul Ignacy dădu fuga pe scări în sus şi intră într-una din săli. Îl impresionă mulţimea de evrei care
asculta cu încordare cuvântarea cuiva. Rzecy îşi dădu seama că aici se desfăşura un proces, că vorbea procurorul şi
că era vorba de o mare escrocherie. În sală aerul devenise înăbuşitor; rechizitoriul procurorului nu se auzea bine din
cauza zgomotului făcut de trăsuri, judecătorii păreau că moţăie, avocatul căsca, acuzatul avea o mutră de parcă ar fi
vrut să înşele înalta curte, evreii se uitau la el cu compătimire şi ascultau cu atenţie actul de acuzare. La fiecare cap
de acuzare mai serios unii dintre ei se strâmbau şi se văitau: „Ai-vei! …”
Domnul Ignacy ieşi; nu venise aici ca să asiste la procese!
Ajuns pe coridor, tocmai când voia să urce la etajul al doilea, trecu pe lângă el baroana Krzeszowska,
însoţită de un bărbat cu aerul plictisit al unui profesor de limbi moarte. Era însă un avocat, după cum arăta insigna
de argint prinsă la reverul fracului său foarte uzat. Pantalonii cenuşii ai slujitorului dreptăţii erau atât de roşi la
genunchi, încât îţi venea a crede că posesorul lor, în loc să-şi apere clienţii, îşi petrecea viaţa prosternat în faţa zeiţei
Temis.
— Dacă licitaţia se ţine abia peste o oră, zicea doamna Krzeszowska cu voce plângăreaţă, aş putea să mă
reped până la Biserica Capucinilor… Nu eşti de părere? …
— Nu cred că vizita dumneavoastră la Capucini ar putea avea vreo influenţă asupra desfăşurării licitaţiei, îi
răspunse avocatul, plictisit.
— Dacă însă aţi avea într-adevăr bunăvoinţă, dacă v-aţi zbate mai mult…
Avocatul cu pantalonii roşi făcu un gest de nerăbdare.
— Ah, stimată doamnă, m-am zbătut atâta în chestiunea acestei licitaţii, încât măcar astăzi aş avea dreptul la
un pic de odihnă! În plus, peste câteva minute trebuie să pledez din oficiu într-un proces penal… Vedeţi cucoanele
acelea frumoase? … Toate vin să-mi asculte pledoaria! E un proces emoţionant!
— Care va să zică, mă părăsiţi, domnule avocat! exclamă baroana.
— Nu, n-aveţi nici o grijă… Voi fi în sală! Voi fi la licitaţie, numai lăsaţi-mă câteva minute să mă gândesc
la ucigaşul meu.
Şi avocatul dispăru pe o uşă deschisă, după ce-i porunci aprodului să nu lase pe nimeni înăuntru.
— O, Dumnezeule! rosti baroana cu glas tare. Un asasin mizerabil are apărător, iar o sărmană femeie,
singură, în zadar caută pe cineva să-i apere onoarea, liniştea, averea…
Deoarece domnul Ignacy nu voia să fie omul acela, fugi repede pe scări în jos, atingând cu cotul, în trecere,
pe tinerele frumoase şi elegante care veniseră să asculte dezbaterile unui faimos proces penal. Era un spectacol mai
bun decât teatrul, fiindcă actorii acestor reprezentaţii oficiale jucau, dacă nu mai bine, cu siguranţă mai real decât
cei de pe scenă.
Pe scări mai răsunau încă lamentările doamnei Krzeszowska şi râsetele femeilor tinere frumoase şi elegante,
nerăbdătoare să vadă pe asasin, hainele pătate de sânge, toporul cu care ucisese şi pe judecătorii transpiraţi, când
domnul Ignacy ieşi în fugă din tribunal şi se opri tocmai peste drum; apoi intră repede în cofetăria aflată la
întretăierea străzilor Kapitulna şi Miodowa, unde se ascunse într-un colţ atât de întunecat, încât nici chiar doamna
Krzeszowska nu l-ar fi putut recunoaşte.
Ceru să i se servească o ceaşcă de ciocolată cu caimac şi îşi băgă nasul într-un ziar rupt la mijloc, ruptură
prin care văzu că în micul local se afla un colţ şi mai întunecos, unde se refugiase un tip corpolent şi un evreu adus
de spate. Domnul Ignacy presupuse că tipul corpolent era cel puţin conte şi proprietar de moşii întinse în Ucraina,
iar evreul, omul său de afaceri. Cum n-avea ce face, trase cu urechea la cele ce vorbeau.
 — Stimate domn, zicea evreul adus de spate, dacă n-ar fi faptul că nu vă cunoaşte nimeni aici în Varşovia,
nu v-aş fi dat pentru afacerea asta nici măcar zece ruble! Aşa veţi câştigă douăzeci şi cinci…
— Dar va trebui în schimb să stau o oră într-o sală înăbuşitoare! mormăi tipul.
— Aveţi dreptate! La vârstă noastră e greu să stai în picioare, dar nici banii ăştia nu-i găseşti pe toate
drumurile… Apoi gândiţi-vă ce reputaţie vă veţi face când oamenii vor afla că aţi vrut să cumpăraţi un imobil cu
optzeci de mii de ruble…
— Fie! Dar cele douăzeci şi cinci de ruble mi le plăteşti acum…
— Ferească sfântul! răspunse evreul. Veţi primi în mână cinci ruble, iar douăzeci vor merge în contul
datoriei către nenorocitul de Selig Kupferman, care de doi ani n-a văzut un ban de la dumneavoastră, deşi are o
sentinţă în regulă.
Domnul cel impozant lovi cu mâna în masa de marmură şi vru să plece, dar evreul adus de spate îl prinse de
poalele redingotei, îl trase la loc pe scaun şi-i oferi şase ruble în numerar.
După o târguială de câteva minute, se învoiră pentru opt ruble: şapte ruble urmau să fie plătite după licitaţie,
iar o rublă anticipat. Evreul încă se opunea; domnul cel falnic îl făcu să cedeze cu un singur argument:
— Pe dracu! Doar trebuie să-mi plătesc ceaiul şi prăjitura!
Evreul oftă, scoase din portofelul său unsuros bancnota cea mai uzată, o netezi şi o puse pe masa de
marmură. Apoi se sculă şi, cu mişcări leneşe, părăsi camera întunecată; domnul Ignacy recunoscu pe bătrânul
Szlangbaum!
Îşi bău într-o clipă ciocolata şi ieşi repede în stradă. Era sătul până peste cap de licitaţia asta care făcea să-i
vâjâie urechile şi capul. Se gândi cum să-şi întrebuinţeze timpul liber; văzând că Biserica Capucinilor e deschisă, se
îndreptă într-acolo, sigur că va găsi linişte şi o răcoare plăcută şi nu va mai auzi vorbindu-se de licitaţie.
Intră în biserică, unde găsi într-adevăr linişte şi răcoare. Mai găsi în afară de asta un sicriu pus pe catafalc
între lumânări încă neaprinse şi flori care îşi şi pierduseră parfumul. De la un timp domnului Ignacy nu-i prea plăcea
să vadă sicrie, aşa că se îndreptă spre stânga, unde dădu peste o femeie îngenuncheată, îmbrăcată în negru. Era
baroana Krzeszowska. Aplecată cucernic până la pământ, baroana se lovea cu pumnii în piept şi îşi ducea mereu
batista la ochi.
„Sunt sigur că se roagă ca imobilul lui Lęcki să fie vândut cu şaizeci de mii de ruble!” gândi Rzecky. Dar
întrucât nici aspectul doamnei Krzeszowska nu i se părea mai atrăgător decât al sicriului, se retrase în vârful
picioarelor şi trecu în partea dreaptă a bisericii.
Aici erau două femei: una se ruga încet, cealaltă dormea. În afară de ele se mai afla un bărbat de statură
mijlocie, cu ţinuta dreaptă şi energică, deşi avea părul alb; sta cu capul plecat în dosul unei coloane şi se ruga în
şoaptă.
Rzecky recunoscu în el pe domnul Lęcki.
„Sunt sigur că se roagă lui Dumnezeu ca imobilul să fie vândut cu o sută douăzeci de mii de ruble…” îşi
zise.
Apoi părăsi în grabă biserica, întrebându-se cum va putea bunul Dumnezeu să satisfacă cererile
contradictorii ale doamnei baroane Krzeszowska şi ale domnului Tomasz Lęcki?
Negăsind ceea ce căuta nici în cofetărie, nici în biserică, domnul Ignacy începu să se plimbe pe stradă, prin
preajma tribunalului. Era foarte tulburat. I se părea că fiecare trecător i se uită batjocoritor în ochi, ca şi cum i-ar
spune: „N-ar fi fost mai bine, ştrengar bătrân, să-ţi fi văzut de prăvălie?” Sau că din fiecare trăsură care trecea va
sări unul din „băieţi” şi-l va anunţa că magazinul a luat foc ori că s-a dărâmat. Se întreba pentru a nu ştiu câta oară
dacă n-ar fi mai bine să lase încolo licitaţia şi să se întoarcă la registrele şi la ghişeul său, când deodată auzi un
strigăt deznădăjduit.
Un evreu se aplecase pe o fereastră a tribunalului şi strigase ceva către coreligionarii săi, care se năpustiră
spre uşă, înghesuindu-se, împingând oamenii din drum şi bătând nerăbdător din picioare, ca o turmă speriată de oi
într-un ţarc îngust.
„Aha! A început licitaţia! …” îşi zise domnul Ignacy. Şi porni după ei pe scări în sus.
Deodată simţi pe cineva din spate prinzându-l de braţ; întoarse capul şi văzu că era domnul cel impunător
care luase drept avans în cofetărie, o rublă de la Szlangbaum.
Pare-se că domnul corpolent era foarte grăbit, deoarece îşi făcea drum cu pumnii prin masa compactă de
evrei, strigând:
 — La o parte, râioşilor! Mă duc la licitaţie! …
Contrar obiceiului lor, evreii se dădeau la o parte şi se uitau la el cu admiraţie.
— Mult bănet trebuie să aibă! mormăi unul dintre ei către vecinul său.
Domnul Ignacy, care era mult mai puţin îndrăzneţ decât domnul cel impunător, în loc să dea şi el brânci
celorlalţi, se lăsă în voia sorţii. Învălmăşeala evreilor îl cuprinse din toate părţile. În faţă văzu un guler soios, un
fular murdar şi un gât şi mai murdar; din spate simţi miros de ceapă, din dreapta i se înfipse în umăr o barbă căruntă,
iar din stânga cineva îl apăsa în cot cu atâta putere, încât aproape îi amorţise.
Îl înghesuiau, îl împingeau, îl trăgeau de haine. Cineva îl prinse de picior, o mână încercă să i se furişeze în
buzunar, primi o lovitură puternică între omoplaţi. La un moment dat îşi simţi pieptul strivit. Ridică ochii spre cer şi
văzu că ajunsese la uşă. Încă puţin şi… Dar se sufoca… Deodată se trezi cu un spaţiu gol în faţă, se lovi cu capul de
o spinare mai mult sau mai puţin acoperită de un surtuc şi se pomeni în sală.
Răsuflă uşurat… Din spate se auzeau ţipetele şi înjurăturile participanţilor la licitaţie, iar din timp în timp
răsuna vocea aprodului:
— Ce vă îmbulziţi aşa, domnilor? … Ce, sunteţi vite, domnilor? … „N-am ştiut că-i atât de greu să pătrunzi
la o licitaţie…” oftă domnul Ignacy.
Trecu prin două săli atât de goale, că n-aveau nici scaune pe podele, nici cuie în pereţi. Sălile acestea
constituiau anticamera uneia din secţiile de judecată, dar erau luminoase şi vesele. Pe ferestrele deschise se revărsau
în valuri razele soarelui şi aerul cald de iulie, plin de praful străzii. Domnul Ignacy auzi ciripitul vrăbiilor, auzi
huruitul neîntrerupt al trăsurilor şi constată că nu se armonizează între ele.
„E oare posibil ca tribunalul să fie pustiu ca o casă nelocuită şi totuşi atât de vesel? …”
I se părea că nişte ferestre cu gratii şi nişte pereţi cenuşii, mustind de umezeală, cu lanţuri şi instrumente de
tortură, s-ar fi potrivit mai bine pentru o sală în care oamenii erau condamnaţi la închisoare pe viaţă sau cine ştie pe
cât amar de timp!
În sfârşit ajunse şi în sala principală, către care se îndreptau în fugă toţi evreii şi unde avea să se desfăşoare
licitaţia. Era o încăpere atât de mare, încât în ea ar fi putut să danseze mazurca vreo patruzeci de perechi dacă n-ar fi
fost bara joasă care o împărţea în două: secţia civilă şi secţia licitaţii. În secţia civilă se aflau câteva canapele de
răchită, iar în secţia licitaţiilor, o estradă cu o masă mare, în formă de potcoavă, acoperită cu postav verde. În jurul
mesei, domnul Ignacy zări trei funcţionari cu lănţişoare la gât, cu feţele grave, de senatori; erau portăreii. În faţa
fiecărui funcţionar se afla un vraf de hârtii actele imobilelor scoase în vânzare. Între masă şi bară, şi în jurul acestora
din urmă, se înghesuia mulţimea licitatorilor. Toţi ţineau capetele atât de sus şi se uitau cu atâta încordare la
portărei, încât i-ar fi putut invidia până şi asceţii inspiraţi care îşi concentrează privirile asupra apariţiilor sfinte!
Cu toate că ferestrele erau larg deschise, în sală stăruia un iz ca de zambile şi chit vechi. Domnul Ignacy
presupuse că trebuia să fie mirosul emanat de robe.
În afară de huruitul trăsurilor, care răzbea din stradă, s-ar fi putut spune că în sală domnea linişte. Portăreii
tăceau, absorbiţi de actele din faţa lor, iar licitatorii tăceau şi ei, cu ochii aţintiţi la portărei. Restul spectatorilor
adunaţi aici, precum şi cei din partea civilă a sălii, împărţiţi în grupuri, vorbeau, ce-i drept, dar încet, încât nu se
auzea decât un murmur. De altfel, nimeni nu avea interesul să-l audă ceilalţi. Cu atât mai puternic se auzea deci
geamătul baroanei Krzeszowska, care, ţinându-şi avocatul de reverul fracului, îi vorbea cu înfrigurare:
— Te implor, domnule nu pleca! Am să-ţi dau tot ce doreşti…
— Lăsaţi ameninţările, stimată doamnă! îi răspunse avocatul.
— Dar nu te ameninţ… Te rog doar să nu mă părăseşti! … strigă baroana, deznădăjduită.
— Voi veni la licitaţie, acum însă trebuie să mă duc să văd de criminal…
— Da! Care va să zică, un criminal mizerabil trezeşte în dumneata mai multă compătimire decât o femeie
părăsită, a cărei avere, onoare, linişte…
Avocatul apostrofat fugi atât de repede, încât pantalonii lui părură şi mai roşi în genunchi decât erau în
realitate. Baroana vru să alerge după el, dar în clipa aceea căzu în braţele unui individ care purta ochelari albaştri ca
safirul şi avea înfăţişarea unui paracliser.
— Ce doriţi, scumpă doamnă? o întrebă pe un ton dulceag individul cu ochelari albaştri. Nici un avocat nu
va fi în stare să dea un preţ mai mare decât dumneavoastră… Lăsaţi totul în seama mea… Îmi veţi da un procent
pentru fiecare mie de ruble obţinută peste suma iniţială şi douăzeci de ruble speze…
 Baroana Krzeszowska făcu un salt înapoi şi, lăsându-se pe spate, ca o actriţă într-un rol tragic, îi răspunse
printr-un singur cuvânt:
— Satană!
Dându-şi seama că nu nimerise bine, individul cu ochelari se retrase consternat. Alt individ, cu o mutră de
canalie patentă, îi ieşi în cale şi-i şopti ceva la ureche, gesticulând agitat. Domnul Ignacy era sigur că cei doi indivizi
se vor lua la bătaie; ei se despărţiră însă cât se poate de liniştiţi. Tipul cu mutra de canalie se apropie de baroana
Krzeszowska şi-i spuse cu jumătate glas:
— Dacă doamna baroană este dispusă să mai dea ceva pe deasupra, putem face în aşa fel ca licitaţia să nu
ajungă nici până la şaizeci de mii de ruble!
— Salvatorule! exclamă baroana. Ai în faţa dumitale o femeie nedreptăţită şi singură, a cărei avere, onoare şi
linişte…
— Ce mă interesează pe mine onoarea?! … răspunse tipul cu fizionomie de canalie. Îmi daţi un aconto de
zece ruble?
Se retraseră amândoi în colţul cel mai îndepărtat al sălii şi dispărură din faţa domnului Ignacy, ascunşi de un
grup de evrei în care se aflau bătrânul Szlangbaum şi un tânăr imberb, atât de palid şi de epuizat, încât domnul
Ignacy fu sigur că era un proaspăt căsătorit. Bătrânul Szlangbaum îi spunea ceva tânărului epuizat, ai cărui ochi
căpătau o expresie din ce în ce mai neroadă; despre ce anume îi vorbea, domnul Ignacy n-avea cum să ştie.
Îşi întoarse deci privirile în partea cealaltă a sălii; la câţiva paşi îl zări pe domnul Lęcki, însoţit de avocatul
său, care, după toate semnele, se plictisea îngrozitor şi ar fi vrut să fugă.
— De s-ar da măcar o sută cincisprezece… Fie şi o sută zece! … îi spunea domnul Lęcki. Dumneata, ca
avocat, ar trebui să cunoşti vreo modalitate…
— Hm… Hm… făcu avocatul, uitându-se cu jind spre uşă. Cereţi un preţ prea mare… O sută douăzeci de
mii, când pentru casă nu s-au oferit decât şaizeci…
— Bine, dar am cumpărat-o cu o sută de mii…
— Da… Hm… Hm… Aţi dat cam mult…
— Eu cer numai o sută zece mii… Şi socot că acum e momentul când ai putea să-mi fii de folos… Desigur
că există anumite mijloace, pe care eu, nefiind jurist, nu le cunosc…
— Hm… Hm… mormăi avocatul.
Din fericire unul din colegii săi (îmbrăcat de asemenea în frac şi cu insignă de argint în piept) îi făcu semn să
iasă din sală. Peste o clipă, individul cu ochelari albaştri şi cu mutra de paracliser se apropie de domnul Lęcki:
— Ce doriţi, domnule conte? … Nici un avocat nu va fi în stare să vă dea un preţ mai bun… Lăsaţi totul în
seama mea… Îmi veţi da douăzeci de ruble pentru speze şi un procent la fiecare mie peste şaizeci de mii…
Domnul Lęcki se uită la paracliser cu un profund dispreţ şi, vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor
(ceea ce i se păru lui însuşi un gest foarte ciudat), îi răspunse:
— Îţi pot da un procent pentru fiecare mie peste o sută douăzeci de mii de ruble…
Paracliserul cu ochelari albaştri se înclină, ridicând din umărul stâng.
— Mă iertaţi, domnule conte…
— Aşteaptă! îl întrerupse domnul Lęcki. Peste o sută zece…
— Mă iertaţi…
— Peste o sută…
— Mă iertaţi…
— Să te ia dracu! Spune, cât vrei? …
— Un procent la ceea ce veţi scoate peste şaptezeci de mii, plus douăzeci de ruble speze… rosti paracliserul,
înclinându-se până la pământ.
— Te mulţumeşti cu zece ruble? întrebă domnul Lęcki, vânăt de mânie.
— Orice sumă, fie cât de mică, nu e de dispreţuit…
Domnul Lęcki îşi scoase splendidul portmoneu plin cu hârtii foşnitoare de câte zece ruble şi dădu una
paracliserului, care se înclină iarăşi până la pământ.
— Veţi vedea, veţi vedea… şopti paracliserul.
 Lângă domnul Ignacy erau doi evrei. Unul înalt, brun, chipeş, cu barba atât de neagră încât bătea în albastru.
Celălalt, chel, cu favoriţi lungi, care îi acopereau reverele surtucului. Văzând hârtiile de câte zece ruble din
portmoneul domnului Lęcki, gentleman-ul cu favoriţi surâse şi zise încet, adresându-se brunetului chipeş:
— Vezi ce de bani are? auzi cum bat din palme! … Tare se bucură când mă văd… înţelegi, domnule
Cynader? …
— Lęcki e clientul dumitale? întrebă brunetul cel chipeş.
— Şi de ce n-ar fi?
— Ce are? zise brunetul.
— Ce are? … O soră la Cracovia, care, pricepi dumneata, şi-a înscris averea pe numele fiicei lui…
— Dar dacă nu i-a lăsat nimic?
Gentleman-ul cu favoriţi rămase perplex câteva clipe.
— Te rog, domnule, nu mai vorbi aşa! … De ce nu i-ar lăsa moştenirea sora de la Cracovia dacă e bolnavă?
…
— Habar n-am! răspunse brunetul cel chipeş. (Domnul Ignacy trebui să admită că nu văzuse niciodată un
bărbat aşa de frumos.)
— Dar are o fată, domnule Cynader! … reluă tulburat omul cu favoriţi lungi. Dumneata o cunoşti pe fată? O
cunoşti pe domnişoara Isabela? … Uite, eu i-aş da, fără să mă târguiesc, o sută de ruble…
— Eu i-aş da o sută cincizeci, spuse brunetul cel frumos. Dar orice s-ar zice, Lęcki este o afacere nesigură.
— Nesigură? Dar domnul Wokulski cum este?
— Domnul Wokulski? Da… e o afacere mare, răspunse brunetul. Numai că ea este o proastă, şi Lęcki e un
prost, şi ei toţi sunt nişte proşti. Şi o să-l ducă la pierzanie pe Wokulski, şi el n-o să fie în stare să le vină de hac…
Domnul Ignacy văzu negru în faţa ochilor.
— Jezus Maria! … şopti el. Care va să zică, chiar şi la licitaţie se vorbeşte despre Wokulski şi despre ea…
Şi oamenii prevăd că-l va duce la pierzanie… Jezus Maria! …
În jurul mesei ocupate de portărei, spre care se înghesuiau toţi spectatorii, se produse o mică învălmăşeală.
Bătrânul Szlangbaum încercă să se apropie, dar după câţiva paşi făcu un semn evreului epuizat, apoi îi făcu cu
ochiul domnului impunător cu care conversase mai adineauri în cofetărie.
În clipa aceea, avocatul doamnei Krzeszowska veni repede şi, fără să se uite la clienta sa, ocupă un loc în
faţa mesei, de unde mormăi către portărel:
— Mai repede, domnule, mai repede, că n-am timp!
La câteva minute după avocat, intră în sală un nou grup, alcătuit dintr-o pereche, bărbatul semănând a
măcelar, apoi o doamnă mai în vârstă, cu un băieţaş de vreo 12-13 ani şi, în sfârşit, alţi doi bărbaţi: unul roşcovan şi
cărunt celălalt scund şi cu părul creţ, cu înfăţişare de ofticos. Amândoi aveau figuri umile şi erau îmbrăcaţi în haine
uzate, dar la apariţia lor, evreii începură să murmure şi să-i arate cu degetul, exprimând şi admiraţie, şi respect.
Amândoi stăteau atât de aproape de domnul Ignacy, încât fără să vrea acesta auzi sfaturile pe care individul
cărunt le dădea celui scund şi cu părul creţ:
— Uite, Ksawery, fă şi tu ca mine! Eu nu mă grăbesc! De trei ani vreau să cumpăr o căsuţă nu prea mare,
cam pentru o sută sau două sute de mii, să fie acolo, la bătrâneţe, dar, uite, nu mă grăbesc de loc! Aflu ce case se
vând la licitaţie, le cercetez pe îndelete, îmi fac o socoteală în minte, apoi vin aici şi urmăresc cât dau oamenii. Dar
anul ăsta, când am câştigat experienţă şi am vrut să cumpăr ceva, preţurile s-au urcat, fir-ar să fie, într-un mod
nepermis, şi acum, drăcia dracului, trebuie să calculez din nou! … Totuşi, dacă vom urmări cu atenţie, poţi fi sigur
că până la urmă vom izbuti să facem o afacere bună…
— Tăcere! … strigă cineva de la masă.
În sală se făcu linişte. Domnul Ignacy ascultă descrierea imobilului situat aşa şi pe dincolo având trei aripi şi
trei etaje, curte, grădină etc. În cursul acestui act important, domnul Lęcki se făcu rând pe rând când palid, când
vânăt; doamna Krzeszowska îşi tot ducea la nas un flacon mic de cristal încrustat cu aur.
— Cunosc casa! exclamă deodată individul cu ochelari albaştri şi cu înfăţişarea de paracliser. Cunosc casa!
Valorează cu ochii închişi o sută douăzeci de mii de ruble!
— Ce vorbeşti prostii? strigă individul cu mutra de canalie, care stătea lângă baroană. Asta-i casă? …
Şandrama… Morgă! …
Domnul Lęcki se învineţi. Făcu un semn paracliserului şi-l întrebă în şoaptă:
 — Cine-i tâlharul ăla? …
— Ala? E un ticălos! … Nu-i daţi nici o atenţie! apoi paracliserul exclamă cu glasul ridicat: Pe cuvânt de
onoare că imobilul valorează o sută treizeci de mii…
— Cine e mizerabilul? îl întrebă baroana pe tipul cu mutră de canalie. Cine e individul cu ochelari albaştri?
…
— Ala? … E un ticălos cunoscut de toată lumea… Abia a ieşit din închisoarea „Pawiak”… Nu trebuie să-i
daţi atenţie… Nu merită nici să-l scuipi…
— Linişte! … strigă vocea oficială de la masă.
Paracliserul îi făcu cu ochiul domnului Lęcki, surâzându-i prietenos, şi se înghesui spre masă printre
persoanele care luau parte la licitaţie. Erau patru: avocatul baroanei, domnul cel impunător, bătrânul Szlangbaum şi
evreul cu faţa palidă, lângă care se aşezase paracliserul.
— Şaizeci de mii şi cinci sute de ruble, spuse încet avocatul doamnei Krzeszowska.
Tipul cu mutră de canalie îi ţinu isonul:
— Pe dumnezeul meu! mai mult nu face!
Baroana se uită triumfătoare la domnul Lęcki.
— Şaizeci şi cinci! … exclamă domnul cel impunător.
— Şaizeci şi cinci de mii şi o sută de ruble! bolborosi evreul palid.
— Şaizeci şi şase… supralicită Szlangbaum.
— Şaptezeci de mii! strigă paracliserul.
— Ah, ah, ah! se văita baroana, lăsându-se pe o canapea de răchită.
Avocatul ei se ridică repede de la masă şi fugi să-şi apere asasinul.
— Şaptezeci şi cinci de mii! … strigă domnul cel corpolent.
— Mor! … gemu baroana.
În sală se stârni zarvă. Bătrânul lituanian o apucă pe baroană de braţ; în ajutorul lui său Maruszewicz, răsărit
nu se ştie de unde la această împrejurare solemnă. Nemaiputându-şi stăpâni plânsul, baroana părăsi sala, sprijinită
de Maruszewicz, blestemând avocatul, tribunalul, pe licitatori şi pe portărei. Domnul Lęcki surâdea şters, în timp ce
evreul slăbuţ striga:
— Optzeci de mii şi o sută de ruble…
— Optzeci şi cinci… supralicită Szlangbaum.
Domnul Lęcki era numai ochi şi urechi. Nu vedea decât pe cele trei persoane care licitau, iar urechea îi era
aţintită la cuvintele domnului corpolent:
— Optzeci şi opt de mii…
— Optzeci şi opt şi o sută de ruble! rosti evreul palid.
— Hai nouăzeci de mii! încheie bătrânul Szlangbaum, lovind cu mâna în masă.
— Nouăzeci de mii. O dată! … strigă portărelul.
Uitând de etichetă, domnul Lęcki se aplecă spre paracliser şi-i şopti:
— Licitează, domnule! …
— Ce te strâmbi aşa? îl întrebă paracliserul pe evreul cel palid.
— Dar dumneata ce te agiţi aşa? îl întrebă pe paracliser al doilea portărel. Ai de gând să cumperi casa, sau
nu? Dacă nu, pleacă de-aici!
— Nouăzeci de mii, a doua oară! … strigă primul portărel.
Domnul Lęcki se făcu cenuşiu
— Nouăzeci de mii de ruble… a treia oară! … repetă portărelul, lovind cu un ciocănel în postavul verde.
Adjudecat!
— Imobilul a fost cumpărat de Szlangbaum! … se auzi o voce din sală.
Domnul Lęcki se uită în jur cu o privire rătăcită; abia acum îl descoperi pe avocatul său.
— A, domnule avocat, îi impută el cu voce tremurătoare, nu se cade să procedezi aşa…
— Ce nu se cade? …
— Nu se cade… Nu-i cinstit! repetă domnul Lęcki, indignat.
Avocatul se irită:
— Ce nu se cade? … După achitarea datoriilor ipotecare, vă rămân treizeci de mii de ruble…
 Dar pe mine casa asta m-a costat o sută de mii, şi dacă chestiunea ar fi fost mai bine ur-mă-ri-tă, am fi putut
obţine pe ea o sută douăzeci de mii! …
— Da! confirmă paracliserul. Casa face o sută douăzeci de mii…
— Poftim! … Auzi, domnule avocat? … zise domnul Lęcki. Dacă chestiunea ar fi fost mai bine urmărită…
— Domnule, vă rog să mă scutiţi de impertinenţele dumneavoastră! Ascultaţi sfaturile unor consilieri
suspecţi, ale unor pungaşi ieşiţi de la închisoarea „Pawiak”…
— Mă iertaţi! ripostă paracliserul, ofensat. Nu fiecare om care a fost închis la „Pawiak” e un pungaş… Iar în
ceea ce priveşte sfaturile…
— Da casa face o sută douăzeci de mii! exclamă cu totul pe neaşteptate un aliat, care nu era altul decât
individul cu mutră de canalie.
Domnul Lęcki se uită la el cu ochii sticloşi, dar nu-şi dădu seama de situaţie. Fără să-şi ia rămas bun de la
avocat, îşi puse pălăria pe cap încă din sală şi ieşi mormăind:
— Am pierdut treizeci de mii de ruble din cauza evreilor şi a avocaţilor… Aş fi putut primi o sută douăzeci
de mii…
Bătrânul Szlangbaum plecă şi el; în clipa aceea îi ieşi înainte domnul Cynader, brunetul acela atât de frumos
cum nu mai văzuse vreodată domnul Ignacy.
— Ce afacere e asta, domnule Szlangbaum? zise frumosul brunet. Casa asta o puteai cumpăra cu şaptezeci şi
una de mii. Azi nu valorează mai mult…
— Pentru unul nu valorează, dar pentru altul valorează; eu fac întotdeauna afaceri bune! răspunse
Szlangbaum, îngândurat.
În sfârşit, Rzecki părăsi şi el sala în care se ţinea acum altă licitaţie şi unde se înghesuiau alţi oameni. El
coborî încet scările, gândind: „Care va să zică, Szlangbaum a, cumpărat casa, şi chiar cu nouăzeci de mii, cum a
prezis Klejn! Bine, bine dar Szlangbaum nu e Wojkulski… Stas n-ar fi fost în stare să facă o asemenea prostie…
Nu! … De altfel, şi cu domnişoara Isabela nu-i decât o glumă! Bârfeli…”
XIX.
PRIMUL AVERTISMENT.
ERA ORA PRÂNZULUI CÂND DOMnul Ignacy se apropie de magazin, ruşinat şi neliniştit. Cum poate
cineva să piardă atâta timp… şi încă în orele când afluenţa clienţilor e mai mare? … Şi dacă, pe deasupra, s-o fi
întâmplat şi vreo nenorocire? … Apoi, nu-i nici o plăcere să te plimbi pe străzi în arşiţă, în praf, pe asfaltul înmuiat
de căldură…
La drept vorbind, ziua era neobişnuit de călduroasă şi scăldată într-o lumină orbitoare: trotuarele şi
caldarâmul dogoreau, pe firmele de tablă şi stâlpii felinarelor nu puteai pune mâna; din cauza luminii excesive,
domnul Ignacy simţea cum îl podidesc lacrimile şi îi joacă pete negre în faţa ochilor.
„Dacă a-ş fi Dumnezeu, îşi spuse el, jumătate din arşiţa lui iulie aş păstra-o pentru decembrie! …”
Deodată se uită la vitrina magazinului (tocmai ajunsese în faţa ei) şi înmărmuri. Nu fusese schimbată de
două săptămâni! … Aceleaşi bronzuri, aceleaşi obiecte de majolică, aceleaşi evantaie, aceleaşi truse, mănuşi,
umbrele şi jucării! … Era scandalos!
„Sunt un ticălos! murmură el. Alaltăieri m-am îmbătat; azi hoinăresc… Dugheana se duce de râpă, e
limpede! …”
Intră cu greu în magazin – nu ştia ce-l împovărează mai mult, inima sau picioarele – unde îl întâmpină
Mraczewski, care se şi tunsese după moda varşoviană. Se pieptănase, se parfumase ca pe vremuri şi servea clienţii
din magazin, numai aşa, de plăcere, deşi era musafir, şi încă unul venit din ţinuturi atât de îndepărtate! Cei din
magazin nu se mai săturau admirându-l.
— Vai de mine, domnul Ignacy, exclamă el, vă aştept de trei ore! Aici şi-au pierdut cu toţii capul…
Îl luă de braţ şi, fără să ţină seamă de cei câţiva clienţi care se uitau uimiţi la el, îl trase repede spre biroul cu
casa de bani. Aici îl aşeză pe funcţionarul încărunţit în meserie într-un jilţ tare, şi stând în faţa lui cu braţele
încrucişate, ca disperatul Germont în faţa Violettei 57, grăi:
— Să-ţi spun ceva… Am ştiut că după plecarea mea afacerile au să şchiopăteze, dar n-am crezut să se
întâmple atât de repede… Că dumneata nu stai în magazin, treacă-meargă, nu-i o tragedie chiar aşa de mare. Dar
prostiile pe care le face bătrânul nostru sunt scandaloase! …
De uimire, sprâncenele domnului Ignacy atinseră limita maximă la care se puteau ridica.
 — Ia vezi, te rog! … strigă, ridicându-se din fotoliu.
Dar Mraczewski îl sili să se aşeze din nou.
— Ia vezi…
— Nici un cuvânt! îl întrerupse tânărul parfumat. Dumneata ştii ce se petrece? … În noaptea asta Suzin
pleacă la Berlin să-l vadă pe Bismark, iar de acolo la Paris, la expoziţie. Insistă – auzi dumneata? – insistă ca
Wokulski să plece neapărat cu el. Şi acest dobi…
— Domnule Mraczewski! Cine ţi-a permis să fii…
— Eu sunt îndrăzneţ din fire, iar Wokulski e nebun! De-abia acum am aflat adevărul… Dumneata ştii cât ar
fi putut câştigă din afacerea de la Paris cu Suzin? Nu zece, ci cincizeci de mii de ruble! Da, domnule Rzecki! … Iar
măgarul ăsta nu vrea să plece, ba spune că nici nu ştie când va putea pleca! Nu ştie… Suzin însă nu poate să aştepte
cu încheierea tranzacţiei decât cel mult câteva zile…
— Şi Suzin ce zice? întrebă încet domnul Ignacy, acum fâstâcit de-a binelea.
— Suzin? … E furios şi, ce-i mai rău, decepţionat! Spune că Stanislaw Piotrovici nu mai e cel de odinioară,
că-l dispreţuieşte… Într-un cuvânt, un scandal! … Cincizeci de mii de ruble câştig curat şi călătoria gratuită! Spune
şi dumneata dacă în condiţiile astea nu s-ar fi dus la Paris chiar şi sfântul Stanislaw Kostka! …
— Desigur! murmură Ignacy. Unde-o fi Stas… adică domnul Wokulski? adăugă el ridicându-se din fotoliu.
— E în camera dumitale; face nişte socoteli pentru Suzin. O să vezi ce-aţi pierdut cu toată aiureala asta!
Uşa biroului se deschise, şi în cadrul ei apăru Klejn, cu o scrisoare în mână.
— A adus-o valetul lui Lęcki şi-i adresată şefului. Poate că veţi binevoi să i-o daţi dumneavoastră; astăzi nu-
i în toane bune…
Domnul Ignacy luă plicul de un albastru-pal, împodobit cu o floare de nu-mă-uita, dar stătu la îndoială dacă
să se ducă sau nu la Wokulski. Mraczewski se uită peste umărul lui la adresă.
— De la Bela! exclamă el. Acum pricep cum stau lucrurile…
Şi ieşi din birou râzând.
„La dracu! mormăi domnul Ignacy. Oare toate bârfelile astea să fie adevărate? … Va să zică, pentru ea
cheltuieşte nouăzeci de mii cumpărând casa şi pierde cincizeci de mii la afacerea propusă de Suzin! … În total, o
sută patruzeci de mii de ruble! … Dar trăsura, dar cursele, dar darurile oferite în scopuri filantropice? Dar Rossi, la
care domnişoara Isabela Lęcka se uită ca un evreu la tabla cu cele zece porunci? … Ehe! … De astă dată las
fasoanele la o parte!”
Îşi încheie vestonul până la gât, se îndreptă din şale şi se duse cu scrisoarea acasă. De-abia în clipa aceea
observă că îi scârţâie puţin ghetele şi se simţi oarecum uşurat.
În locuinţa sa, domnul Ignacy îl găsi pe Wokulski fără haină şi fără vestă, numai în cămaşă, în faţa unui vraf
de hârtii. Scria.
— Aha! … exclamă el, ridicând capul şi văzându-l pe Rzecki. Nu te superi dacă m-am aşezat aici ca la mine
acasă!
— Domnul face mofturi! … răspunse înţepat domnul Ignacy. Uite o scrisoare de la ăia… de la familia Lęcki.
Wokulski se uită la adresă, rupse plicul cu înfrigurare şi citi… citi o dată, de două ori, de trei ori. Rzecki,
care căuta ceva în birou, observă că prietenul său terminase de citit şi stătea cu capul rezemat de masă. Îl întrebă pe
un ton sec:
— Pleci astăzi la Paris cu Suzin?
— Nici nu mă gândesc!
— Am auzit că-i vorba de o afacere… Cincizeci de mii de ruble…
Wokulski tăcea.
— Poate pleci mâine, sau poimâine. Se pare că Suzin nu te poate aştepta decât câteva zile…
— Nu ştiu dacă am să plec…
— Foarte rău! Cincizeci de mii de ruble reprezintă o avere. Păcat să-i pierzi! … Dacă oamenii află că ai lăsat
să-ţi scape din mână un prilej atât de bun…
— Au să spună că am înnebunit! îl întrerupse Wokulski.
Tăcu o clipă, apoi izbucni brusc:
— Dar dacă aş avea de îndeplinit ceva mai important decât să câştig cincizeci de mii? …
— O sarcină politică? întrebă Rzecki încet, cu îngrijorare în ochi, dar cu un surâs pe buze.
 Wokulski îi întinse scrisoarea.
— Citeşte! Ai să te convingi că există lucruri mai importante decât politica.
Domnul Ignacy întinse mâna cu o oarecare şovăială, dar cum Wokulski insista, luă scrisoarea şi citi:
„Coroana este minunată şi îţi mulţumesc anticipat în numele lui Rossi pentru acest dar. Îmbinarea smaraldelor cu
frunzele aurite e nespus de frumoasă. Mâine trebuie să vii neapărat la noi la masă, ca să ne sfătuim asupra
manifestaţiei de adio în cinstea lui Rossi, precum şi asupra călătoriei noastre la Paris. Papa mi-a promis aseară că
vom pleca cel mai târziu peste o săptămână. Fireşte, vom pleca împreună, deoarece fără societatea dumitale plăcută,
călătoria ar pierde pentru mine jumătate din valoarea ei. Aşadar, la revedere.
Isabela Lęcka”
— Nu pricep nimic! făcu domnul Ignacy, aruncând cu indiferenţă scrisoarea pe masă. Pentru plăcerea de a
călători cu domnişoara Lęcka sau pentru consfătuirea asupra cadourilor destinate… adoratorilor ei, nu merită să
arunci în noroi cincizeci de mii de ruble, dacă nu chiar şi mai mult! …
Wokulski se ridică de pe canapea şi, rezemându-se cu amândouă mâinile de masă, întrebă:
— Dacă mi-ar face plăcere să arunc pentru ea toată averea mea în noroi, ce ai spune? …
Vinele de pe frunte i se umflaseră, iar plastronul îi juca violent în sus şi în jos. În ochi i se aprinseră şi se
stinseră iar scânteile pe care Rzecki i le văzuse în priviri în clipa duelului cu baronul.
— Atunci ce-ai avea de spus? … repetă Wokulski.
— Nimic! răspunse Rzecki liniştit. Aş recunoaşte doar că m-am înşelat pentru a nu ştiu câta oară în viaţă…
— În ce privinţă?
— Acum în privinţa ta. Am crezut că un om care îşi riscă viaţa şi se expune… la bârfeli… pentru dobândirea
averii urmăreşte un interes obştesc…
— Mai lăsaţi-mă odată în pace cu obştea voastră! exclamă Wokulski, lovind cu pumnul în masă. Ce-am
făcut eu pentru ea, ştiu prea bine! Dar… ce-a făcut ea pentru mine? … Care va să zică, pretenţiile obştii, care cere
mereu jertfe din partea mea, fără să-mi dea în schimb drepturi, nu se vor termina niciodată! … Vreau, în sfârşit, să
fac ceva şi pentru mine! Mă dor urechile de-atâtea fraze pe care nimeni nu le ia în serios! … Datoria pe care o am
astăzi e fericirea mea proprie! Dacă n-aş avea în viaţă decât poveri fără rost, mi-aş trage un glonte în cap! Mii de
oameni stau de pomană, şi numai unul are îndatoriri faţă de ei! Există ceva mai monstruos?
— Dar ovaţiile organizate pentru Rossi nu sunt o povară? întrebă domnul Ignacy.
— Povara asta n-o suport pentru Rossi…
— Ci pentru, a face pe placul unei femei… Ştiu… Dintre toate casele de economii, asta e cea mai puţin
sigură! răspunse Rzecki.
— Ia seama! izbucni Wokulski.
— Ascultă! … Şi eu am… Da… Ţi se pare că tu ai descoperit dragostea. O cunosc şi eu! Oho! … Ani de
zile am fost îndrăgostit ca un netot, şi între timp Heloiza mea îşi făcea mendrele cu alţii! Doamne-Dumnezeule! …
Cât m-a costat fiecare schimb de ocheade surprinse din zbor… Până la urmă au început să se strângă de mâini chiar
şi în prezenţa mea! Crede-mă, Stas, nu sunt chiar aşa de naiv cum îşi închipuie unii. Am văzut multe şi am ajuns la
concluzia că punem prea multă inimă în jocul pe care-l numim iubire!
— Vorbeşti aşa fiindcă n-o cunoşti pe ea! zise Wokulski, posomorât.
— Fiecare este excepţională când ne suceşte capul. E drept că pe „ea” n-o cunosc, dar cunosc altele. Pentru a
repurta victorii asupra femeilor, trebuie să fii pe cât de impertinent, pe atât de îndrăzneţ: două calităţi pe care tu nu
le ai. De aceea îţi atrag atenţia: nu risca prea mult, ca să nu te poticneşti! Nu ştiu dacă nu te-ai şi poticnit! Niciodată
nu ţi-am vorbit despre asemenea lucruri, nu-i aşa? Şi nici nu par a fi adeptul unei astfel de filosofii… Dar simt că te
ameninţă o primejdie, şi de aceea repet: păzeşte-te! Nu-ţi irosi inima într-un joc meschin, pentru că orice pierde-vară
o să-i poată suci capul! Şi atunci ascultă-mă pe mine! Ascultă-mă ce-ţi spun! Omul trece prin clipe atât de
neplăcute, încât… nu ştiu dacă nu-i mai bine… să nu ajungă să mai treacă prin ele! …
Wokulski stătea pe canapea, strângând pumnii, dar tăcea. În clipa aceea bătu cineva la uşă; era Lisiecki.
Domnul Lęcki vă roagă să-l primiţi. Poate intra?
— Pofteşte-l! … răspunse Wokulski, îmbrăcându-şi repede vesta şi surtucul.
Rzecki se ridică de pe scaun, clătină trist din cap şi ieşi.
„Bănuiam eu că lucrurile nu stau bine, murmură el când ajunse în gang, dar nu mi-am închipuit că stau chiar
aşa de prost! …”
 Wokulski de-abia izbutise să-şi tragă haina pe el când intră domnul Lęcki, urmat de omul de serviciu al
magazinului. Musafirul avea ochii sângerii şi pete vinete pe obraji. Se lăsă greu în fotoliu, îşi rezemă capul de spătar
şi răsuflă sacadat. Omul de serviciu stătea în prag cu un aer nedumerit, pipăindu-şi nasturii de metal ai livrelei, în
aşteptarea unei porunci.
— Scuză-mă, domnule Stanislaw, dar… Te rog, puţină apă cu lămâie… şopti domnul Tomasz.
— Sifon, lămâie şi zahăr! Repede! strigă Wokulski, adresându-se omului de serviciu, care ieşi, lovind din
grabă uşa cu nasturii săi mari.
— Nu-i nimic… reluă domnul Tomasz, surâzând. Respiraţia scurtă, căldurile, supărările… Mă odihnesc o
clipă…
Neliniştit, Wokulski îi scoase cravata şi-i descheie cămaşa la gât. Apoi turnă pe un prosop apă de colonie
dintr-un flacon care se găsea pe biroul lui Rzecki, şi cu o grijă de fiu îi şterse bolnavului grumazul, faţa şi capul.
Domnul Tomasz îi strânse mâna.
— Acum mă simt mai bine… Mulţumesc… Apoi adăugă cu jumătate de voce: îmi placi în rolul de soră de
caritate! Bela n-ar fi fost în stare să procedeze mai delicat… De, ea e făcută ca să fie servită…
Omul de serviciu aduse sifonul şi lămâia, Wokulski pregăti limonada şi-i dădu să bea domnului Tomasz;
petele vinete de pe obrajii acestuia dispărură.
— Du-te la mine acasă, îi porunci Wokulski omului de serviciu, şi spune să înhame caii la trăsură. Să tragă
în faţa magazinului!
— Dragul meu… Dragul meu… rosti domnul Tomasz, strângându-l tare de mână şi privindu-l recunoscător
cu ochii lui împăienjeniţi de vinişoare sângerii. N-am fost obişnuit cu atâta îngrijire! Bela nu se pricepe la aşa
ceva…
Nepriceperea domnişoarei Isabela la îngrijirea bolnavilor îl impresionă neplăcut pe Wokulski, dar numai
pentru o clipă.
Încetul cu încetul, domnul Tomasz îşi recăpătă forţele. Broboanele mari de sudoare îi pieriră de pe frunte, şi
glasul i se învioră. Numai reţeaua de vinişoare roşii din ochi mai arăta primejdia prin care trecuse. Se ridică, făcu
câţiva paşi prin cameră, se întinse şi începu:
— Ah… N-ai idee, domnule Stanislaw, cât m-am enervat astăzi! Nici n-ai să mă crezi. Casa mea s-a vândut
cu nouăzeci de mii de ruble!
Wokulski tresări.
— Eram sigur că am să primesc cel puţin o sută zece… continuă domnul Lęcki. Chiar la licitaţie am auzit
vorbindu-se în jurul meu că imobilul valorează o sută douăzeci de mii. Dar de! A ţinut să-l cumpere un evreu, un
cămătar mizerabil, un oarecare Szlangbaum… S-a înţeles cu concurenţii şi, cine ştie, poate chiar şi cu avocatul meu,
şi am pierdut douăzeci sau chiar treizeci de mii! …
Lui Wokulski i se păru că-l loveşte ceva în cap, dar tăcu.
— Şi contam aşa de mult că la cincizeci de mii ai să-mi dai zece mii de ruble anual! se jelui mai departe
domnul Lęcki. Pentru întreţinerea casei am nevoie de şase până la opt mii, cu restul aş fi putut face, împreună cu
Bela, în fiecare an, câte o călătorie în străinătate! Chiar îi promisesem bietei copile că peste o săptămână plecăm la
Paris… Acum ce mă fac? … Şase mii de ruble de-abia ajung pentru o existenţă mizeră, iar la călătorii nici nu ne mai
putem gândi… Evreu ticălos! Societate ticăloasă, care se lasă încălcată în aşa hal de cămătari, încât nu îndrăzneşte
să lupte împotriva lor nici măcar la o licitaţie! … Dar ceea ce mă doare cel mai mult, trebuie să-ţi spun, e că în
spatele acestui mizerabil de Szlangbaum se ascunde poate vreun creştin şi poate chiar vreun aristocrat…
Glasul începu din nou să-i slăbească; pe faţă îi apărură iar pete vinete. Se aşeză pe scaun şi bău apă.
— Mizerabilii! … Mizerabilii! … bâigui.
— Liniştiţi-vă! … zise Wokulski. Cât o să-mi daţi în numerar?
— L-am rugat pe avocatul prinţului (fiindcă avocatul meu e un ticălos) să ridice suma ce mi se cuvine şi să ţi
-o predea dumitale, domnule Stanislaw… În total, treizeci de mii. Şi cum mi-ai făgăduit un venit de douăzeci la
sută, înseamnă că voi avea şase mii de ruble anual pentru întreaga întreţinere… Mizerie… ruină…
— Aş putea să vă plasez capitalul într-o afacere mai bună. Veţi avea zece mii de ruble anual…
— Ce spui? …
— Am o ocazie excepţională…
Domnul Tomasz se ridică repede din fotoliu.
 — Salvatorul meu! Binefăcătorul meu! rosti el cu voce emoţionată. Eşti omul cel mai nobil!
Deodată se opri şi, făcând câţiva paşi înapoi, îşi încrucişă braţele.
— Dar n-ai să pierzi nimic? …
— Eu? Doar sunt negustor!.
— Negustor! … Aşa zici! … exclamă domnul Tomasz. Datorită dumitale m-am convins că vorba asta
„negustor” e astăzi sinonimă cu mărinimia, delicateţea, eroismul… Un om cum nu se poate mai cinstit! … Şi i se
aruncă de gât aproape plângând.
Wokulski îl aşeză pentru a treia oară în fotoliu. În clipa aceea se auzi ciocănit la uşă.
— Intră!
Henry Szlangbaum deschise uşa, palid şi cu fulgere în ochi. El se opri în faţa domnului Tomasz şi,
înclinându-se, zise:
— Domnule, eu sunt Szlangbaum, fiul acelui cămătar mizerabil împotriva căruia aţi spus cuvinte atât de
grele de faţă cu colegii mei şi clienţii din magazin…
— Domnule… n-am ştiut… Sunt gata să-ţi dau orice satisfacţie… Dar mai întâi te rog să mă ierţi… Eram
foarte iritat… zise domnul Tomasz, emoţionat.
Szlangbaum se linişti.
— Domnule, în loc să-mi daţi satisfacţie, vă rog ascultaţi ce vreau să vă spun. De ce a cumpărat tatăl meu
mobilul dumneavoastră? Chestiunea asta ar fi mai bine să n-o discutăm astăzi. Dar că nu v-a înşelat, vă pot da o
dovadă categorică. Tatăl meu e dispus să vă cedeze casa cu nouăzeci de mii… Ba, ceva mai mult! Izbucni
Szlangbaum. Cumpărătorul vă poate restitui casa cu şaptezeci de mii! …
— Henryk! interveni Wokulski.
— Atât am avut de spus! Vă salut, domnule! mai zise Szlangbaum şi, după ce se înclină adânc în faţa
domnului Tomasz, ieşi din cameră.
— Ce situaţie neplăcută! rosti peste o clipă domnul Tomasz. E drept că am rostit în magazin câteva expresii
tari despre bătrânul Szlangbaum, dar, pe cuvântul meu, nu ştiam că fiul lui e acolo… Vrea să-mi restituie pentru
şaptezeci de mii casa pe care a dat nouăzeci! … Ciudat… Ce zici de asta, domnule Stanislaw?
— Poate că imobilul valorează într-adevăr numai nouăzeci, răspunse Wokulski timid.
Domnul Tomasz începu să-şi încheie hainele şi să-şi lege cravata.
— Îţi mulţumesc, domnule Stanislaw, şi pentru ajutorul dat, şi pentru că te ocupi de treburile mele… Ce
încurcătură cu Szlangbaum acesta. Dar… era să uit! Bela te invită mâine la masă… Banii ridică-i de la avocatul
prinţului. În ceea ce priveşte procentele pe care vei binevoi…
— Le voi plăti cu anticipaţie pe o jumătate de an.
— Îţi sunt foarte recunoscător! zise domnul Tomasz, sărutându-l pe amândoi obrajii. Şi-acum, la revedere,
pe mâine… Nu uita de masă! …
Wokulski îl conduse prin curte până la poartă, în faţa căreia aştepta trăsura.
— Ce căldură îngrozitoare! constată domnul Tomasz, urcându-se anevoie în trăsură, cu ajutorul lui
Wokulski. Ce comedie şi cu evreii ăştia… A dat pentru casă nouăzeci de mii de ruble şi este gata să o cedeze pentru
şaptezeci… Amuzant! … Pe cuvântul meu! …
Caii porniră spre aleea Ujazdowska.
În drum spre casă, buimăcit, domnul Tomasz nu mai simţea căldura, ci doar o slăbiciune generală şi un
vâjâit în urechi. Uneori i se părea că vede altfel cu fiecare ochi sau că vede mai slab. Se lăsă într-un colţ, legănându-
se la fiecare mişcare mai puternică, parcă beat.
Gândurile şi sentimentele i se împleteau bizar. O clipă îşi imagina că e înconjurat de o reţea de intrigi, din
care nu-l putea salva decât Wokulski. Apoi i se părea că e grav bolnav şi că numai Wokulski îl poate îngriji. După
aceea fu sigur că va muri, lăsându-şi fiica săracă şi părăsită de toţi, şi că de ea poate avea grijă numai Wokulski. În
sfârşit, îşi zise că e bine să ai o trăsură proprie, care să te poarte cum îl purta cea în care se afla acum; dacă i-ar fi
cerut-o, Wokulski i-ar fi oferit-o în dar.
„Îngrozitoare căldură!” mormăi Tomasz.
Caii se opriră în faţa casei, domnul Tomasz coborî şi urcă scările fără să-i arunce vizitiului măcar o privire.
De-abia îşi târa picioarele de plumb. Când ajunse în biroul său, căzu într-un fotoliu, cu pălăria pe cap, şi rămase aşa
câteva minute, spre marea uimire a servitorului, care găsi cu cale s-o cheme pe domnişoara Isabela.
 — Pesemne că afacerea n-a reuşit! îi spuse el domnişoarei. Pare… puţin cam…
Domnişoara Isabela, care, deşi voia să pară indiferentă, aştepta cu nerăbdare întoarcerea tatălui ei şi
rezultatul licitaţiei, porni spre birou atât de repede cât îi permiteau regulile bunei-cuviinţe, deoarece ea nu uita
niciodată că o domnişoară cu un nume ca al ei nu are voie să trădeze sentimente prea vii nici chiar când e ruinată.
Dar, cu toată stăpânirea ei de sine, Mikolaj înţelese (după petele roşii de pe faţă) că e emoţionată, de aceea spuse cu
jumătate de glas:
— O! Sunt sigur că i-a mers bine, pentru că… e cam…
Domnişoara Isabela îşi încreţi frumoasă-i frunte şi trânti uşa în urma sa. Tatăl ei avea încă pălăria pe cap.
— Ce-i, tată? îl întrebă ea cu o nuanţă de dezgust, uitându-se în ochii lui sângerii.
— Nenorocire! Ruină! răspunse domnul Tomasz, scoţându-şi cu greu pălăria. Am pierdut treizeci de mii de
ruble! …
Domnişoara Isabela se făcu palidă şi se aşeză pe o canapea de piele.
— Un evreu mizerabil… un cămătar… a intimidat concurenţii la licitaţie, l-a corupt pe avocat şi…
— Aşadar, nu mai avem nimic? … şopti ea.
— Cum nimic? Avem treizeci de mii de ruble, la care vom primi zece mii de ruble dobândă! Wokulski e un
om admirabil! … Nu mi-aş fi închipuit că ar putea cineva să fie atât de nobil… Dacă ai fi văzut cum m-a îngrijit…
— Te-a îngrijit? …
— Am avut un mic atac din cauza căldurii şi a enervării…
— Ce fel de atac?
— Mi s-a urcat sângele la cap… Dar acum mi-a trecut… Mizerabilul evreu… Wokulski, în schimb, e un
supraom… şi începu să plângă.
— Tată, ce ai? … Să chem doctorul! strigă domnişoara Isabela, îngenunchind lângă fotoliu.
— Nimic, nimic… Linişteşte-te… M-am gândit numai că dacă aş muri, Wokulski e singurul om în care ai
putea avea încredere…
— Nu înţeleg…
— Ai vrut să spui „nu te mai recunosc”, nu-i aşa? … Te miră că soarta ta ar putea fi încredinţată unui
negustor? … Dar vezi… când, în nenorocire, unii s-au conjurat împotriva noastră, iar alţii ne-au părăsit, el a fost
singurul care ne-a sărit în ajutor şi care, poate, mi-a salvat chiar viaţa! Noi, apoplecticii, suntem uneori aproape de
moarte… Şi în timp ce mă îngrijea, mă gândeam, cine te-ar putea ocroti mai bine? Nici Joasia, nici Hortensia, nici
altcineva… Numai orfanii bogaţi îşi găsesc ocrotitori…
Observând că tatăl ei îşi recapătă treptat forţele şi stăpânirea de sine, domnişoara Isabela se ridică şi se aşeză
din nou pe canapea.
— Tată, spune-mi, ce rol îi rezervi acestui domn? îl întrebă ea, rece.
— Rol? … făcu Lęcki, uitându-se atent la ea. De sfătuitor… de prieten al casei… de ocrotitor… Ocrotitorul
micii tale averi, care poate c-o să-ţi rămână…
— O, în privinţa asta l-am apreciat încă de mult ca un om energic şi care ne este ataşat… De altfel, asta n-are
importanţă. Mai bine spune-mi cum s-a terminat cu casa!
Păi, uite cum: mizerabilul de evreu a dat pe ea nouăzeci de mii, aşa că ne-au rămas treizeci. Şi cum
Wokulski – ce om de treabă! – o să-mi plătească pentru suma asta zece mii, adică treizeci şi trei procente, îţi poţi
imagina cum stau lucrurile!
— Cum treizeci şi trei? îl întrerupse domnişoara Isabela. Zece mii însemnează zece procente!
— Da’ de unde! Zece la treizeci însemnează treizeci şi trei! Căci procent însemnează: pro centum, pentru
fiecare sută, pricepi?
— Nu! răspunse domnişoara Isabela, clătinând din cap. Eu înţeleg că zece însemnează zece; dar dacă în
limbajul negustoresc zece însemnează treizeci şi trei, fie şi aşa!
— Văd că nu înţelegi. Ţi-aş explica îndată, dar sunt atât de obosit, încât aş vrea să dorm puţin…
— Să chem un doctor? întrebă domnişoara Isabela, ridicându-se de pe canapea.
— Ferească Dumnezeu! strigă domnul Tomasz, gesticulând cu braţele, agitat. Dacă încep cu doctorii, mă
curăţ!
Domnişoara Isabela nu mai stărui. Îi sărută mâna, apoi îl sărută pe frunte şi se duse în camera ei, profund
îngândurată.
 Neliniştea care o stăpânea de câteva zile în legătură cu licitaţia o părăsise fără să lase nici o urmă. Mai aveau
deci un venit de zece mii de ruble anual şi treizeci de mii de ruble numerar! Prin urmare, puteau să plece la Paris,
apoi poate în Elveţia, iar la iarnă încă o dată la Paris. Nu! … La iarnă vor fi în Varşovia, ca să-şi deschidă din nou
saloanele! Şi dacă va găsi un om cu stare, nici bătrân, nici urât (cum erau, de pildă, baronul sau mareşalul… brr!
…), şi care, în plus, să nu fie nici parvenit, nici prost… De fapt, prost putea să fie, căci în societatea lor singurul om
deştept rămânea Ochocki, dar era în schimb aşa de ciudat! Dacă se va găsi un astfel de „candidat la însurătoare”,
domnişoara Isabela va lua hotărârea supremă… „Amuzant mai e şi tata cu Wokulski al lui!” se gândi ea în timp ce
măsura în lung şi-n lat salonaşul.
„Wokulski, tutorele meu! … Wokulski poate fi un sfetnic foarte bun, un admirator, în sfârşit, un ocrotitor al
avutului nostru… Dar titlul de tutore îl poate purta numai prinţul, care este văr cu noi şi un vechi prieten al familiei!
…”
Umbla necontenit încoace şi încolo, cu braţele încrucişate pe piept. Deodată se întrebă ce se întâmplase cu
tatăl ei de se ataşase atât de Wokulski… Ce putere de vrăjitor avea omul acesta, care îi cucerise pe toţi din jur, iar
acum câştigase şi ultima poziţie, pe tatăl ei? … Tatăl ei, domnul Tomasz Lęcki, plânsese! … El, din ai cărui ochi, de
la moartea mamei, nu mai cursese nici o lacrimă! … „Trebuie să recunosc că e un om foarte bun. Rossi n-ar fi fost
atât de mulţumit de Varşovia dacă Wokulski nu s-ar fi îngrijit de el. Dar, oricum nu poate fi tutorele meu chiar dacă
aş rămâne orfană! În ce priveşte averea da, poate s-o administreze. Dar tutore! Tata trebuie să fie rău bolnav dacă i-a
venit în cap ideea asta! …”
Pe la 6 seara, domnişoara Isabela auzi clopoţelul din anticameră, apoi vocea nervoasă a lui Mikolaj:
— Ţi-am spus! Vino mâine! Domnul e bolnav.
— Ce să fac? Când domnul are bani, este bolnav, şi când e sănătos, n-are… răspunse o voce cu accent
evreiesc.
În clipa aceea se auzi foşnetul unei rochii de mătase, şi domnişoara Florentyna intră repede în anticameră.
— Linişte! Pentru numele lui Dumnezeu, linişte! Vino mâine, domnule Szpigelman… Doar ştii că acum
avem bani…
— Tocmai de aceea am venit astăzi de trei ori! Mâine or să vină alţii, şi eu iar o să aştept…
Domnişoara Isabela simţi că i se urcă sângele la cap. Fără să-şi dea seama ce face, se duse repede în
anticameră.
— Ce s-a întâmplat? … o întrebă pe domnişoara Florentyna.
Mikolaj ridică din umeri, apoi porni în vârful picioarelor spre bucătărie.
— Eu sunt, domnişoară… David Szpigelman, răspunse solicitantul, un om scund, cu barbă neagră şi ochelari
întunecaţi. Am venit la domnul conte într-o chestiune…
— Scumpa mea Bela… interveni domnişoara Florentyna, vrând s-o îndepărteze pe verişoara sa.
Dar domnişoara Isabela nu cedă; văzând că biroul tatălui ei era liber, îl pofti pe Szpigelman să intre.
— Bela, dă-ţi seama ce faci! o mustră domnişoara Florentyna.
— Vreau să aflu adevărul o dată pentru totdeauna! răspunse domnişoara Isabela.
Apoi închise uşa biroului, se aşeză în fotoliu şi, uitându-se la ochelarii lui Szpigelman, îl întrebă:
— În ce chestiune ai venit la tatăl meu?
— Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, răspunse vizitatorul, făcând o plecăciune, dar am venit într-o chestiune
de mică importanţă. Vreau să-mi dea înapoi banii…
— Cât?
— În total vreo opt sute de ruble…
— Îi vei primi mâine.
— Să mă scuzaţi, domnişoară… De şase luni vin în fiecare săptămână şi mi se tot spune să vin mâine, dar
nimeni nu-mi plăteşte nici din dobândă, nici din capete!
Domnişoara Isabela simţi cum i se opreşte respiraţia şi i se strânge inima. Totuşi se stăpâni.
— Dumneata ştii că tatăl meu trebuie să încaseze treizeci de mii de ruble… în afară de asta (aici o luă gura
pe dinainte!), vom avea un venit de zece mii de ruble anual! … Banii dumitale nu sunt bani pierduţi, cred că
înţelegi…
— De unde zece? … întrebă evreul, ridicând capul cu îndrăzneală.
— De unde? răspunse domnişoara, indignată. Procente la averea noastră…
 Evreul zâmbi:
— La treizeci de mii de ruble?
Era sigur că încearcă să-l înşele…
— Da.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, zise Szpigelman, ironic, eu mă ocup de mai mult timp cu afacerile, dar
un procent ca ăsta n-am pomenit niciodată! La treizeci de mii, domnul conte poate obţine o dobândă de trei mii, şi
încă pe o ipotecă nu prea sigură. Dar asta nu mă priveşte… Ceea ce mă priveşte e să-mi pot primi banii! Pentru că
dacă mâine vin alţii, or să fie iarăşi mai buni decât David Szpigelman. Iar dacă domnul conte va da restul cu
dobândă, atunci va trebui să aştept iar un an de zile…
Domnişoara Isabela se ridică din fotoliu.
— Te asigur că mâine vei primi banii! strigă ea, privindu-l cu dispreţ.
— Pe cuvântul dumneavoastră? stărui evreul, uluit de frumuseţea ei.
— Îţi dau cuvântul meu că mâine veţi primi cu toţii banii… cu toţii! Până la ultima centimă!
Evreul se înclină până la pământ şi, retrăgându-se de-a-ndărătelea, părăsi biroul.
— Să vedem cum ştie să-şi ţină cuvântul domnişoara… mai zise la plecare.
Bătrânul Mikolaj, care se întorsese între timp în anticameră, îi deschise uşa cu o mutră atât de fioroasă, încât
Szpigelman, ajungând în gang, strigă:
— Ce faci aşa pe grozavul, domnule valet? …
Palidă de mânie, domnişoara Isabela se îndreptă repede spre dormitorul tatălui ei. Domnişoara Florentyna
căută s-o reţină.
— Dă-i pace, Bela! o rugă ea cu mâinile împreunate. Tatăl tău e atât de bolnav…
— L-am asigurat pe individul ăsta că-şi va primi toţi banii, şi trebuie să-i primească! Chiar dacă ar trebui să
nu mai plecăm la Paris…
Când intră Isabela, domnul Tomasz, în papuci şi fără surtuc, se plimba prin odaie. Ea observă că tatăl ei
părea bolnav: avea umerii lăsaţi, mustăţile cărunte îi atârnau în jos, ţinea pleoapele pe jumătate închise şi mergea
gârbovit, ca un moşneag. De aceea domnişoara Isabela se stăpâni să nu izbucnească.
— Bela, te rog să mă ierţi că mă găseşti într-o ţinută atât de neglijentă… S-a întâmplat ceva? …
— Nimic, tată, răspunse ea, stăpânindu-se. A fost aici un evreu…
— Ah, Szpigelman: … Ticălosul! E agasant ca un ţânţar! … strigă domnul Tomasz, apucându-se de cap. Să
vină mâine…
— Da, are să vină. Atât el… cât şi ceilalţi…
— Bine; foarte bine… De mult m-am gândit să le plătesc… Uf, slavă Domnului că s-a mai răcorit…
Domnişoara Isabela era mirată şi de calmul tatălui ei, şi de aspectul lui bolnăvicios. Făcea impresia că de la
amiază îmbătrânise cu câţiva ani! Se aşeză pe scaun şi, uitându-se prin dormitor, întrebă parcă într-o doară:
— Tată, le datorăm mulţi bani?
— Nu… un fleac… câteva mii de ruble…
— Nu e vorba de poliţele acelea despre care spunea mătuşa că le-a răscumpărat cineva?
Domnul Lęcki se opri în mijlocul camerei şi pocni din degete:
— Ah, fir-ar să fie! … De poliţele acelea am uitat cu totul…
— Aşadar, datoriile noastre depăşesc cele câteva mii! …
— Da… Da… Datorăm ceva mai mult… Cred că vreo cinci până la şase mii… Am să-l rog pe bunul nostru
Wokulski să aranjeze şi chestiunea asta…
Pe domnişoara Isabela o străbătu un fior.
— Szpigelman mi-a spus că la capitalul de care dispunem noi acum nu putem obţine o dobândă de zece mii
de ruble! Cel mult trei mii, şi doar pe o ipotecă nesigură…
— Are dreptate, pe ipotecă; numai că negustoria nu e o ipotecă… În comerţ poţi avea un venit de treizeci la
treizeci şi… Dar de unde ştie asta Szpigelman? … întreabă domnul Tomasz, puţin îngândurat.
— I-am spus eu, fără să vreau… îi explică domnişoara Isabela, îmbujorându-se la faţă.
— Păcat! … Mare păcat! … Despre asemenea chestiuni mai bine să nu vorbeşti…
— Ce-i rău într-asta? şopti ea.
 — Rău? Nimic… Dar, oricum, e mai bine ca oamenii să nu-ţi cunoască nici averea, nici sursa veniturilor…
Nici baronul şi nici chiar mareşalul n-ar avea reputaţia de milionari şi filantropi dacă lumea le-ar cunoaşte toate
secretele…
— De ce, tată? …
— Eşti încă un copil, răspunse domnul Tomasz, pus oarecum în încurcătură. Eşti o idealistă, aşa că… s-ar
putea să-ţi pierzi iluziile în ceea ce-i priveşte pe ei… Dar judecă, şi singură. Baronul, de pildă, are tot felul de
legături cu cămătarii, iar averea mareşalului a crescut mai ales în urma unor incendii „fericite” şi în oarecare măsură
de pe urma comerţului cu vite în timpul războiului Crimeii.
— Va să zică, iată cine sunt pretendenţii mei! … şopti domnişoara Isabela.
Domnul Tomasz încerca s-o liniştească:
— N-are importanţă, Bela… Important e că au bani şi se bucură de credit mare.
Domnişoara Isabela scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gândurile neplăcute.
— Aşadar, papa, nu mai plecăm la Paris…
— De ce, copila mea, de ce? …
— Dacă va trebui să plăteşti datorii de cinci-şase mii de ruble…
— N-ai grijă. Am să-l rog pe Wokulski să-mi facă rost de suma asta cu o dobândă de şase sau şapte la sută,
aşa că va trebui să plătim anual vreo patru sute de ruble în contul ei. Doar avem zece mii!
Domnişoara Isabela îşi lăsă capul în jos şi, plimbându-şi uşor degetele pe masă, căzu pe gânduri.
— Tată, zise ea după câteva clipe, tu nu te temi de Wokulski? …
— Eu?! … exclamă domnul Tomasz. Eu mă tem de Joasia, de Hortensia şi chiar de prinţ, de altfel de toţi
laolaltă, dar nu de Wokulski! Dacă ai fi văzut cum m-a frecţionat astăzi cu apă de colonie… Şi ce îngrijorat se uita
la mine… E omul cel mai nobil din câţi am întâlnit în viaţă! Nu-l interesează banii, nu face afaceri pe socoteala
mea, dar ţine să-i fiu prieten… Dumnezeu mi l-a trimis în clipa când… da… când încep să simt apropierea
bătrâneţii şi poate chiar… a morţii…
Domnul Tomasz începu să clipească des şi iarăşi i se prelinseră pe obraji două lacrimi grele.
— Papa, eşti bolnav! … strigă speriată domnişoara Isabela.
— Nu, nu! … Căldura, supărarea şi mai ales… decepţia pe care mi-o produc oamenii! Gândeşte-te, a fost
cineva astăzi la noi? … Nimeni, pentru că toţi îşi închipuie că sunt ruinat… Joanna se teme ca nu care cumva să-i
cerem împrumut ceva bani pentru masa noastră de mâine… La fel baronul şi prinţul… Poate că baronul, aflând că
ne-au mai rămas treizeci de mii de ruble, are să vină… pentru tine. Desigur îşi spune că, deşi te-ar lua fără zestre, n-
ar fi nevoit să cheltuiască bani şi cu mine… Dar nu-ţi fie teamă! Când vor auzi că avem zece mii de ruble anual, se
vor întoarce cu toţii, iar tu vei domni iarăşi în salonul tău, ca o regină… Doamne, ce enervat sunt astăzi… se plânse
domnul Tomasz, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi.
— Papa, vrei să trimit după doctor?
Bătrânul căzu pe gânduri.
— Lasă acum. Mâine, mâine… Până mâine poate că o să-mi treacă şi fără doctor…
În clipa aceea bătu cineva la uşă.
— Cine-i acolo? Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Tomasz.
— A sosit doamna contesă, se auzi vocea domnişoarei Florentyna.
— Joasia? … strigă domnul Tomasz cu o uimire plină de bucurie. Du-te, Bela! Primeşte-o tu… Trebuie să
mă dichisesc puţin… Da… Pariez că a şi aflat de cele treizeci de mii. Du-te, Bela, du-te… Mikolaj! …
Începu să se învârtească prin dormitor, căutându-şi hainele. Domnişoara Isabela ieşi s-o primească pe mătuşa
ei, care o aştepta în salon. Contesa o îmbrăţişă.
— Ce bun e Dumnezeu că v-a dăruit atâta fericire!
E adevărat că Tomasz a obţinut pe casă nouăzeci de mii şi că zestrea ta a fost salvată? … Nicicând n-aş fi
crezut aşa ceva! …
— Tata se aştepta să ia mai mult, dar n-a putut din cauza unui evreu, cumpărătorul, care i-a bătut pe toţi
concurenţii, răspunse domnişoara Isabela, contrariată.
— Ah, copila mea! încă nu te-ai convins că tatăl tău n-are pic de simţ practic? El îşi închipuia că imobilul lui
face milioane. Eu însă ştiu de la oameni competenţi că valora cel mult şaptezeci de mii de ruble! De câteva zile în
şir se vând imobile la licitaţie; se ştie cum sunt şi ce se plăteşte pentru ele. De altfel, chestiunea nu merită să fie
discutată; tatăl tău n-are decât să-şi imagineze că a fost înşelat, iar tu, Bela, roagă-te pentru sănătatea evreului
aceluia care v-a dat nouăzeci de mii… Dar apropo, ştii că s-a întors Kazio Starski? …
O roşeaţă puternică apăru pe faţa domnişoarei Isabela.
— Când? … De unde vine? … întrebă ea, tulburată.
— Din Anglia, unde a venit direct din China. E tot aşa de chipeş cum îl ştim. Se duce la bunica lui, care,
după cum se aude, o să-i lase moşia moştenire!
— Moşia lor e vecină cu a voastră, nu-i aşa, mătuşă?
— Da, şi tocmai voiam să-ţi spun ceva în legătură cu asta. S-a interesat foarte insistent de tine, iar eu, fiind
convinsă că te-ai vindecat de capriciile tale, l-am sfătuit să vă facă mâine o vizită!
— Ah, ce bine-mi pare! … exclamă domnişoara Isabela, bucuroasă.
Contesa o sărută.
— Vezi? Mătuşa ta cea bună se gândeşte întotdeauna la tine. Ar fi o partidă excelentă, cu atât mai uşor de
făcut cu cât Tomasz are acum un mic capital care ar trebui să-i ajungă pentru cheltuielile personale, iar Kazio a auzit
vorbindu-se ceva despre moştenirea pe care mătuşa Hortensia se gândeşte să ţi-o lase ţie. Presupun că are ceva
datorii. În orice caz, ceea ce o să-i rămână din averea bunicii şi ceea ce vei primi tu de la Hortensia ar putea să vă
ajungă pentru un timp oarecare. Mai târziu, vom vedea. El mai are un unchi, tu mă ai pe mine, aşa încât copiii voştri
nu vor trăi în sărăcie!
Domnişoara Isabela sărută în tăcere mâna mătuşii sale.
În clipa aceea era atât de frumoasă, încât contesa o îmbrăţişa şi, trăgând-o spre oglindă, îi spuse râzând:
— Te rog să fii şi mâine tot aşa de frumoasă dacă vrei ca în inima lui Kazio să se deschidă din nou rănile
cicatrizate. Păcat că l-ai respins atunci… Aţi fi avut acum vreo sută sau chiar o sută cincizeci de mii de ruble în
plus… Îmi imaginez că bietul băiat, de disperare, trebuie să fi prăpădit o grămadă de bani. Ah, să nu uit… E
adevărat că aveţi de gând să plecaţi la Paris?
— Da, aşa intenţionăm.
— Te rog, Bela, o sfătui mătuşa, nu vă duceţi! Vă propun să petreceţi restul verii la mine. Şi trebuie să
primeşti invitaţia, măcar pentru Starski! Gândeşte-te! Bietul băiat o să se plictisească la ţară, o să-şi facă fel de fel de
gânduri… Aşa vă puteţi întâlni în fiecare zi; o să fie mult mai uşor să vă apropiaţi unul de altul şi chiar… să vă
logodiţi…
Domnişoara Isabela îşi lăsă în jos frumosu-i cap, îmbujorându-se şi mai mult.
— Mătuşă… şopti ea.
— Ah, copila mea, cu mine te rog să nu faci pe diplomata! O domnişoară de vârstă ta trebuie să se mărite şi,
mai ales, să nu repete vechile greşeli! Kazio e o partidă excelentă! N-o să te plictiseşti de el atât de repede şi… chiar
dacă te-ai plictisi… va fi soţul tău şi va trebui să fie îngăduitor în multe privinţe cu tine, aşa cum vei fi şi tu faţă de
el! Dar unde-i tatăl tău?
— E puţin suferind…
— Doamne! … Probabil că l-a impresionat prea puternic fericirea neaşteptată…
— Tata s-a îmbolnăvit de supărare, din cauza evreului…
— Ca întotdeauna, cu capul în nori! răspunse contesa, ridicându-se de pe canapea. Mă duc o clipă la el, să-i
vorbesc despre vacanţa voastră! În ce mă priveşte, Bela, socot că ai să ştii să foloseşti timpul liber cum trebuie!
După o jumătate de oră de conversaţie intimă cu domnul Tomasz, contesa îşi luă rămas bun de la nepoată,
recomandându-i-l încă o dată pe Starski.
Pe la 9, domnul Tomasz, contrar obiceiului, se culcă, iar domnişoara Isabela chemă în camera ei pe verişoara
Florentyna, ca să mai stea de vorbă.
— Ştii, Flora, începu ea, întinsă pe canapea, Kazio Starski s-a întors, şi mâine o să vină la noi!
— Aşa! … şopti domnişoara Florentyna, ca şi cum evenimentul n-ar fi constituit nici o noutate pentru ea. Nu
mai e supărat? … întrebă apoi, apăsând pe ultimul cuvânt.
— Nu, fireşte… Adică, nu ştiu… răspunse domnişoara Isabela, zâmbind. Mătuşa spune că-i tare frumos…
— Şi tare plin de datorii. Dar ce-are a face! Cine n-are astăzi datorii! …
— Ce-ai zice, Flora, dacă…
— Dacă te-ai mărita cu el? … Bineînţeles, v-aş felicita pe amândoi. Dar ce are să spună baronul, mareşalul,
Ochocki şi mai ales Wokulski? …
 Domnişoara Isabela se ridică brusc.
— Draga mea, cum de-ţi trec prin cap… Wokulski? …
— Nu-mi trece prin cap, răspunse domnişoara Florentyna, jucându-se cu panglica bluzei, dar îmi amintesc
că încă din luna aprilie mi-ai mărturisit că de un an de zile te urmăreşte cu privirea, că te asediază din toate părţile…
Domnişoara Isabela râse.
— Da, îmi amintesc… De fapt, aşa mi se părea atunci… Astăzi, însă, când îl cunosc ceva mai bine, văd că
nu face parte din categoria acelora de care ar trebui să te temi! Mă adoră în tăcere, e drept, dar tot aşa mă va adora
chiar şi când… am să mă mărit… Unui adorator de felul lui Wokulski îi ajunge o privire, o strângere de mână…
— Eşti sigură?
— Foarte sigură. De altfel, m-am convins că ceea ce mi se părea a fi capcană nu era decât o simplă afacere!
Tata îi împrumută treizeci de mii de ruble, şi cine ştie dacă toate eforturile lui n-au urmărit tocmai scopul ăsta…
— Dar dacă lucrurile stau altfel? întrebă domnişoara Florentyna, continuând să se joace cu panglica bluzei.
— Scumpa mea, lasă-mă! se indignă domnişoara Isabela. Ai vreun interes să-mi strici buna dispoziţie?
— Mi-ai spus că unii oameni ştiu să aştepte cu răbdare, să întindă curse, chiar să rişte totul, ca să învingă…
— Dar nu Wokulski!
— Adu-ţi aminte de incidentul cu baronul!
— Baronul l-a insultat în public!
— Şi-a cerut scuze de la tine…
— Ah, Flora, te rog, nu mă chinui! … izbucni domnişoara Isabela. Vrei neapărat să faci un demon dintr-un
negustor, poate pentru că… Am pierdut atât la casă… Papa e bolnav… S-a întors Starski…
Domnişoara Florentyna ar fi vrut să mai spună ceva, dar se stăpâni.
— Noapte bună, Bela! Poate că ai dreptate!
Şi ieşi.
Domnişoara Isabela îl visă toată noaptea pe Starski ca soţ, pe Rossi ca prim amant platonic, pe Ochocki ca
amant secund, iar pe Wokulski ca administrator al averii lor. Pe la ora 10 dimineaţa fu trezită de domnişoara
Florentyna, care-i spuse că a venit Szpigelman cu încă un evreu.
— Szpigelman? … Da, aşa e! … Am uitat de el. Spune-i să vină mai târziu… Tata s-a sculat?
— S-a sculat de o oră. I-am pomenit de ei, şi te roagă să-i scrii câteva rânduri lui Wokulski…
— De ce?
— Ca să binevoiască să vină la noi la amiază şi să le achite conturile!
— Ai dreptate. Banii noştri sunt la el, zise domnişoara Isabela. Totuşi, nu se cade să-i scriu eu! Scrie-i tu,
Flora, în numele tatălui meu… Uite, ai hârtie pe birou!
Domnişoara Florentyna scrise repede scrisoarea, în timp ce Isabela se îmbrăca. Sosirea celor doi creditori
fusese pentru ea ca un duş rece, iar amintirea lui Wokulski o tulburase.
„Să fie oare adevărat că nu ne putem lipsi de el? … În definitiv, dacă are banii noştri, e firesc să ne achite
datoriile! …”
— Roagă-l foarte mult să vină cât mai repede! îi spuse domnişoarei Florentyna. Dacă Starski vine la noi şi
dă peste creditorii ăştia nesuferiţi…
— N-avea grijă, că-i cunoaşte el de mult! şopti Flora.
— În orice caz, ar fi îngrozitor. Tu nici nu ştii cu ce ton mi-a vorbit aseară acel… acel…
— Szpigelman! o completă domnişoara Florentyna. E un impertinent!
Puse scrisoarea în plic şi ieşi în antreu, ca să-i expedieze pe cei doi. Domnişoara Isabela îngenunche în faţa
unei statuete de alabastru a Maicii Domnului şi se rugă ca servitorul să-l găsească acasă pe Wokulski, iar Starski să
nu dea peste creditori în casa ei.
Maica Domnului de alabastru îi ascultă ruga. Peste o oră, la micul dejun, Mikolaj îi prezentă trei scrisori,
între care una de la contesă, care o înştiinţa că în ziua aceea, între 2 şi 3, vor veni la tatăl ei câţiva medici pentru
consult, iar Kazio Starski îi va vizita dintr-un moment într-altul, deoarece spre seară părăseşte oraşul.
„Ascultă, scumpă Bela – încheia mătuşa – să procedezi aşa, încât băiatul să se gândească la tine şi pe drum şi
după ce va ajunge la ţară, unde tu şi cu tatăl tău trebuie să veniţi peste câteva zile. Am şi aranjat lucrurile în aşa fel
încât să nu vadă aici în Varşovia alte domnişoare şi nici la ţară să nu întâlnească altă femeie (în afară de tine,
sufleţelul meu). Bineînţeles, cu excepţia bunicii sale şi a nepoatei ei, amândouă prea puţin interesante.”
 Domnişoara Isabela strâmbă din buze: nu-i plăcea astfel de cicăleală.
„Tonul mătuşii e atât de protector, de parcă aş fi pierdut orice speranţă! … Nu-mi place!”
Şi în sufletul ei se lăsă o umbră peste imaginea frumosului Kazio Starski.
A doua scrisoare era de la Wokulski, care o anunţa că va veni la ora 1.
— Flora, la ce oră le-ai spus indivizilor ălora să vină? întrebă domnişoara Isabela.
— La unu!
— Slavă Domnului! Numai de n-ar pica tocmai atunci şi Starski! zise domnişoara Isabela, luând a treia
scrisoare. Pare un scris cunoscut… Al cui e, Flora?
— Nu-l recunoşti? răspunse domnişoara Florentyna, uitându-se pe plic. Al baroanei Krzeszowska…
Obrajii domnişoarei Isabela se împurpurară de mânie.
— Da, ai dreptate! … strigă ea, aruncând scrisoarea pe masă. Te rog, trimite-i scrisoarea înapoi. Ce vrea de
la noi femeia asta oribilă?!
— Poţi afla uşor! şopti domnişoara Florentyna.
— Nu, nici nu mă gândesc… Nu mă interesează nici un fel de scrisori de la baba asta insuportabilă! Desigur
că-i vorba iarăşi de vreo şicană, pentru că nu se pricepe la altceva! Te rog, trimite-i imediat scrisoarea înapoi şi…
Sau nu! Ia vezi ce scrie… E ultima dată când mai primesc mâzgălelile ei!
Domnişoara Florentyna deschise încet plicul şi începu să citească; treptat, expresia ei trecu de la curiozitate
la uimire, apoi la tulburare.
— N-ar trebui s-o citeşti… şopti, întinzând scrisoarea domnişoarei Isabela.
„Scumpă domnişoară Isabela, scria baroana. Recunosc că până în prezent, prin conduita mea, am meritat
antipatia dumitale şi am atras asupra mea mânia bunului Dumnezeu, care se ocupă de voi cu atâta grijă. De aceea
retrag totul, mă umilesc în faţa dumitale, scumpă, domnişoară, şi te implor să mă ierţi. Căci oare nu este un semn al
grafiei divine faptul că vi l-a trimis pe Wokulski? Un om neputincios, ca oricare altul, a devenit instrumentul
braţului suprem care pe mine mă pedepseşte, iar pe voi vă răsplăteşte. Şi nu-i de-ajuns că mi-a rănit soţul în duel
(căruia, de asemenea, Dumnezeu să-i ierte toate ticăloşiile pe care şi le-a permis faţă de mine), dar, în plus, aţi
obţinut douăzeci, de mii de ruble peste valoarea imobilului.
În schimbul căinţei mele, scumpă domnişoară, binevoieşte să intervii pe lângă, onorabilul Wokulski (care e
supărat pe mine) să-mi prelungească contractul pe anii viitori şi să nu mă alunge, prin pretenţiuni exagerate, din casa
unde s-a stins din viaţă unica mea fiică. Însă demersul trebuie făcut cu prudenţă, deoarece onorabilul Wokulski, din
motive necunoscute de mine, nu doreşte ca lumea să vorbească despre această achiziţie. Pentru că, în loc să cumpere
singur casa (ca oricare om cinstit), a interpus un cămătar, pe Szlangbaum, ba, mai mult, pentru a plăti douăzeci de
mii peste suma, oferită de mine, a adus la tribunal licitanţi falşi. De ce procedează atât de misterios? Cred că mai
bine decât mine ştiţi voi, scumpii mei, care se pare că i-aţi încredinţat micul vostru capital. Banii sunt puţini, dar, cu
ajutorul lui Dumnezeu (care vă ocroteşte într-un mod atât de vădit) şi cu abilitatea cunoscută a onorabilului
Wokulski, vă va aduce desigur o dobândă în măsură să îndulcească amărăciunea situaţiei voastre actuale.
Recomandându-mă inimii dumitale, scumpă domnişoară, iar relaţiile noastre reciproce lăsându-le pe seama
infailibilei justiţii divine, rămân întotdeauna verişoara voastră credincioasă, deşi dispreţuită, şi slugă supusă.
Krzeszowska”
La sfârşitul lecturii, domnişoara Isabela era albă ca hârtia; se ridică de la masă, mototoli scrisoarea şi făcu un
gest ca şi cum ar fi vrut s-o arunce cuiva în ochi. Deodată, cuprinsă de frică, vru s-o ia la fugă încotrova, sau să
cheme pe cineva în ajutor, dar îşi veni în fire şi se duse la tatăl ei.
Domnul Lęcki, în halat şi papuci, îşi citea jurnalul, culcat pe canapea. Când intră fiica lui, îi surâse foarte
duios, îi făcu semn să şadă, se uită la ea atent şi întrebă:
— Nu cade bine lumina în camera asta, sau mi se pare că domniţa mea nu prea e bine dispusă astăzi?
— Sunt puţin enervată…
— Da, văd, dar cred că-i din cauza căldurilor. Şi tocmai astăzi (o ameninţă cu degetul, surâzând) ar trebui să
arăţi bine, ştrengăriţo! Aşa cum mi-a spus ieri mătuşa, Kazio e numai bun de cucerit! …
Domnişoara Isabela tăcea. Tatăl ei continuă:
— E drept că băiatul ăsta cam are gărgăuni în cap de pe urma hoinărelilor lui prin lume. Am auzit că mai are
şi ceva datorii, dar, oricum, e tânăr, chipeş şi a fost nebun după tine. Joasia speră că bunică-sa va izbuti să-l ţină la
ţară câteva săptămâni. Restul depinde de tine… Ştii, poate că n-ar fi rău… Nume frumos, iar averea se va închega
ea din bucăţele… în plus, e un om de lume, umblat, chiar un fel de erou, dacă-i adevărat că a făcut ocolul
pământului pe apă!
Domnişoara Isabela îl întrerupse:
— Am primit o scrisoare de la Krzeszowska.
— Cum? … Ce scrie nebuna?
— Scrie că imobilul nostru a fost cumpărat de Wokulski, şi nu de Szlangbaum. Cu ajutorul unor licitanţi
interpuşi, a dat pentru el cu douăzeci de mii de ruble mai mult decât valorează! …
Vorbea încet, cu ochii ţintă la tatăl ei, temându-se ca el să nu izbucnească. Dar domnul Tomasz se mulţumi
să se ridice de pe canapea şi să pocnească din degete.
— Stai! … Stai! … Ştii că s-ar putea să fie adevărat? …
Domnişoara Isabela se ridică brusc de pe scaun.
— Cum asta? A cutezat să ne dăruiască douăzeci de mii de ruble, şi tu, tată, vorbeşti atât de liniştit despre
întâmplarea asta?
— Vorbesc liniştit, pentru că dacă aş fi amânat vânzarea, aş fi primit o sută douăzeci de mii, nu numai
nouăzeci de mii…
— Dar nu mai puteam aştepta, din moment ce imobilul fusese scos la licitaţie…
— Fiindcă nu am putut aştepta, am pierdut, iar Wokulski câştigă, deoarece poate să aştepte.
Domnişoara Isabela se mai linişti.
— Tată, deci tu nu vezi în asta nici o pomană? Ieri mi-ai vorbit despre Wokulski în aşa fel, încât mi-a făcut
impresia că eşti subjugat de el! …
— Ha, ha, ha! râse domnul Tomasz. Eşti minunată! Nepreţuită! Ieri eram puţin enervat, chiar foarte, şi… mi-
au trecut prin cap… tot felul de năzbâtii… Dar astăzi… Ha, ha, ha! … Wokulski n-are decât să plătească în plus cât
pofteşte! Nu degeaba e negustor! El trebuie să ştie ce şi cât plăteşte! Pierde la una, câştigă la alta. N-am de ce să-i
iau în nume de rău că participă la licitaţia averii mele… Aş putea chiar să bănuiesc că a făcut cine ştie ce afacere
murdară, de pildă prin… substituirea lui Szlangbaum…
Domnişoara Isabela îl îmbrăţişă.
— Da, ai dreptate, tată! Nu m-am gândit. De vreme ce a pus un intermediar, ne dovedeşte limpede că, în
timp ce se joacă de-a prietenia, îşi vede de afacerile lui! …
— Fireşte! confirmă domnul Tomasz. Oare nu eşti în stare să pricepi un lucru atât de simplu? Poate că nu-i
un om rău, dar negustorul, tot negustor!
În anticameră zbârnâi zgomotos clopoţelul.
— El este! Mă duc, tată! Vă las singuri.
Domnişoara Isabela ieşi, dar în anticameră; în locul lui Wokulski, văzu nu mai puţin de trei evrei, care
discutau zgomotos cu Mikolaj şi cu domnişoara Florentyna. Fugi în salon, îngrozită.
„Doamne! … De ce. Nu vine?! …”
În inima ei clocotea un vârtej de sentimente. Deşi îi dăduse dreptate tatălui ei, domnişoara Isabela îşi dădea
seama acum că Wokulski nu făcuse o afacere cumpărând imobilul, ci, dimpotrivă, pierduse, numai pentru a-i salva
pe ei de la dezastru. O cuprinse ura.
„Mizerabilul! Mizerabilul! … Cum a cutezat?! …”
Intre timp, în anticameră, creditorii începuseră să se certe în toată legea cu domnişoara Florentyna. Strigau
că nu se mişcă de acolo până nu-şi primesc banii, deoarece domnişoara Isabela le dăduse în ajun cuvântul de
onoare… Iar când Mikolaj deschise uşa şi-i pofti să iasă, începură să-l apostrofeze:
— Ăsta-i banditism! înşelătorie! Ştiţi să luaţi bani, şi atunci vă pricepeţi să spuneţi: „Iubite domnule David!
…” Dar când e vorba de…
În clipa aceea răsună un glas nou:
Cei trei amuţiră.
— Ce s-a întâmplat? Ce faci aici, domnule Szpigelman?
Domnişoara Isabela recunoscu vocea lui Wokulski.
— Eu? Nimic… Plecăciune, prea onorate domn. Am venit cu o treabă la domnul conte… se explică
Szpigelman, dar nu pe tonul zgomotos de până atunci, ci cu totul altfel.
— Ne-au spus să venim astăzi după bani… adăugă un altul.
 — Da. Domnişoara ne-a dat ieri cuvântul că astăzi vom fi plătiţi cu toţii până la ultimul ban…
— Veţi fi! îl întrerupse Wokulski. În această privinţă am mandat din partea domnului Lęcki, şi azi la şase
voi lichida conturile în biroul meu!
— Nu-i nici o grabă… răspunse Szpigelman. De ce vă grăbiţi aşa, onorate domn?
— Vă rog să veniţi la mine la ora şase. Iar Mikolaj să facă bine să nu primească pe nimeni atât timp cât
stăpânul lui e bolnav!
— Am înţeles, onorate domn! … răspunse Mikolaj. Domnul vă aşteaptă în dormitor.
După ce Wokulski intră la Lęcki, Mikolaj le făcu vânt pe uşă afară creditorilor, răstindu-se:
— Afară! Afară cu voi!
— Măi! … Măi! … De ce te superi aşa? … bombăniră cămătarii, uluiţi.
Domnul Tomasz îl salută pe Wokulski cu oarecare emoţie. Îi tremurau puţin şi mâinile, şi capul.
— Poftim, uită-te ce isprăvi fac evreii ăştia! … Păcătoşii ăştia! … Tabără asupra casei… îmi sperie fata…
— Le-am spus să treacă pe la biroul meu la ora şase, şi dacă-mi permiteţi, le voi achita conturile. E vorba de
o sumă mare? întrebă Wokulski.
— Un fleac, aproape o nimica toată… Vreo cinci până la şase mii de ruble…
— Cinci până la şase mii? … Au de luat atâţia bani? …
— Nu. Ăstora le datorez numai vreo două mii de ruble, poate ceva mai mult. Dar îţi spun, domnule
Stanislaw (e un adevărat scandal!), cineva a cumpărat în martie nişte poliţe mai vechi ale mele. Cine? Nu ştiu! în
orice caz, vreau să fiu pregătit pentru orice eventualitate.
Faţa lui Wokulski se lumină.
— Dumneavoastră să vă plătiţi datoriile pe măsură ce se vor prezenta creditorii. Astăzi vom scăpa de cei
care au poliţe mai recente. Aşadar, datoria se ridică la vreo trei mii?
— Da, da… Dar, domnule Stanislaw, poftim, ce fatalitate! Mi-ai spus că-mi înmânezi cinci mii de ruble la
şase luni… Ai fost atât de bun să-mi aduci banii?
— Fireşte.
— Îţi sunt foarte recunoscător. Dar ce fatalitate! Tocmai în clipa în care urma să plec, cu Bela şi… cu
dumneata la Paris, indivizii ăştia m-au deposedat de două mii de ruble. Aşa că nu mai poate fi nici vorbă de plecare!
— De ce?! se miră Wokulski. Le voi achita eu suma necesară; dumneavoastră nu vă veţi atinge de
procentele primite. Puteţi pleca fără teamă!
— Eşti de nepreţuit! … strigă domnul Tomasz, îmbrăţişându-l. Pentru că vezi, dragul meu, adăugă el, mai
liniştit, tocmai mă gândeam să te rog dacă n-ai putea să-mi faci rost de un împrumut, pentru achitarea datoriilor, aşa,
cu o dobândă de… şase-şapte la sută…
Wokulski râse în sine de naivitatea domnului Tomasz în materie de afaceri.
— Bine! încuviinţă el, abia stăpânindu-şi un zâmbet. Veţi avea împrumutul cerut. Persoanelor care au fost
acum aici le vom achita cele două mii de ruble, iar dumneavoastră veţi plăti o dobândă de… Ce sumă vă trebuie?
— Şase… şapte mii…
— Bine! zise Wokulski. Veţi plăti o dobândă de o sută optzeci de ruble! Capitalul va rămâne neatins…
Domnul Tomasz începu să clipească pentru a nu ştiu câta oară, şi din nou îi apărură lacrimile în ochi.
— Eşti un om cinstit… Un suflet nobil… zise el îmbrăţişându-l pe Wokulski. Dumnezeu ni te-a trimis…
— Credeţi că aş putea face altfel? … şopti Wokulski.
Cineva bătu la uşă. Intră Mikolaj şi anunţă că au sosit medicii.
— Aha! … exclamă domnul Tomasz. Pe ăştia mi i-a trimis soră-mea! Doamne! N-am avut niciodată de-a
face cu doctori, şi acum, poftim… Te rog, domnule Stanislaw, du-te la Bela… Mikolaj, anunţă-l domnişoarei pe
domnul Wokulski.
„Asta e răsplata mea… viaţa mea! …” îşi zise Wokulski, urmându-l pe Mikolaj. În anticameră se întâlni cu
cei doi medici pe care-i cunoştea şi cărora le recomandă să aibă toată grija de domnul Tomasz.
Domnişoara Isabela îl aştepta în salon. Era cam palidă, dar foarte frumoasă. Cum păşi pragul, Wokulski,
rosti voios:
— Sunt foarte fericit că v-a plăcut coroana lui Rossi!
Dar amuţi, impresionat de expresia neobişnuită a domnişoarei Isabela, care se uita la el cu o uşoară mirare,
ca şi cum atunci îl vedea pentru prima oară în viaţă.
 Tăcură amândoi câteva clipe. Apoi, domnişoara Isabela îşi scutură o urmă de praf de pe rochia ei cenuşie şi
şopti, privindu-l printre gene:
— Aşadar, dumneata ai cumpărat casa!
Wokulski fu atât de uimit, încât în primul moment nu ştiu ce să facă. Ai fi spus că procesul gândirii i se
oprise deodată. Se făcu întâi palid, apoi roşu, până ce, revenindu-şi, răspunse încet:
— Da, eu am cumpărat-o!
— De ce ai pus pe altcineva să liciteze în locul dumitale?
— De ce? … zise Wokulski, uitându-se la ea ca un copil speriat. De ce? … Eu sunt, după cum ştiţi,
negustor… şi blocarea unui capital atât de mare într-un imobil ar fi putut dăuna creditului de care mă bucur.
— Te interesezi de mult de treburile noastre, continuă domnişoara Isabela. Mi se pare că în aprilie… da, în
aprilie… ai cumpărat serviciul nostru de masă…
Tonul ei avu darul să-l dezmeticească pe Wokulski. Ridică ferm capul şi-i răspunse rece:
— Serviciul vă stă oricând la dispoziţie!
Acum lăsă domnişoara Isabela ochii în jos; Wokulski se simţi din nou tulburat.
— De ce ai făcut asta? îl întrebă ea încet. De ce ne… persecuţi?
Era gata să izbucnească în plâns; Wokulski îşi pierdu orice urmă a stăpânirii de sine.
— Eu vă persecut! … Puteţi găsi o slugă… ba nu… un câine… mai credincios decât mine? … De doi ani nu
mă gândesc decât la un singur lucru: cum să înlătur piedicile care vi se ridică în cale! …
În clipa aceea sună cineva, şi domnişoara Isabela tresări. Wokulski tăcu.
Mikolaj deschise uşa salonului.
— Domnul Starski!
În aceeaşi clipă în prag apăru un bărbat de statură mijlocie, vioi, brun, cu favoriţi şi mustăţi mici şi cu o
chelie foarte puţin vizibilă. Avea o expresie pe jumătate veselă, pe jumătate ironică. Intrând, exclamă:
— Verişoară dragă, ce mulţumit sunt că pot să-ţi spun din nou bună ziua! …
Domnişoara Isabela îi întinse mâna fără un cuvânt; faţa i se îmbujoră, iar ochii îi deveniră visători.
Wokulski se retrase lângă o măsuţă, într-un colţ. Domnişoara făcu prezentările:
— Domnul… Wokulski; … Domnul Starski…
Rosti în aşa fel numele lui Wokulski, încât Starski, după ce îl salută cu o uşoară înclinare a capului, se aşeză
pe un scaun, la câţiva paşi, pe jumătate cu spatele la el. Wokulski se aşeză la măsuţă şi începu să răsfoiască un
album.
— După câte ştiu, te întorci din China, i se adresă domnişoara Isabela noului-venit.
— Acum vin de la Londra, şi tot mi se pare că sunt pe vapor! răspunse Starski, care vorbea o poloneză destul
de stricată.
Domnişoara Isabela începu atunci să vorbească englezeşte.
— Sper că de data asta vei rămâne în ţară mai multă vreme!
— Depinde! îi răspunse Starski tot în englezeşte. Cine-i ăsta? … adăugă el, uitându-se la Wokulski.
— Un fel de administrator al tatălui meu… De ce depinde? …
— Verişoară dragă, cred că nu mai e nevoie să mă întrebi! răspunse tânărul, surâzând. Totul depinde de
mărinimia bunicii mele…
— A, frumos, n-am ce zice! … Şi eu, care mă aşteptam la un compliment!
— Călătorii nu fac complimente; ei ştiu că pe orice latitudine complimentele discreditează bărbaţii în ochii
femeilor!
— Descoperirea asta ai făcut-o în China?
— În China, în Japonia şi, mai ales în Europa.
— Şi vrei să aplici principiul şi în Polonia?
— Am să încerc şi în societatea ta, dacă-mi permiţi, verişoară dragă. Pentru că, pe cât se pare, vom petrece
vacanţa împreună. Nu-i aşa? …
— Aşa cel puţin vor mătuşa mea şi tata. Mie însă nu-mi surâde faptul că ai de gând să-ţi verifici observaţiile
etnografice!
— Nu-i decât o revanşă…
— Ah! Aşadar, o luptă? … întrebă domnişoara Isabela.
 — Achitarea datoriilor vechi duce adesea la înţelegere!
Wokulski răsfoia cu atâta atenţie albumul, încât vinele de la tâmple i se umflaseră.
— Nu însă şi răzbunarea! replică domnişoara Isabela.
— Nu-i vorba de răzbunare! Vreau doar să-ţi amintesc că sunt creditorul tău!
Ea râse:
— Aşadar, trebuie să-mi plătesc vechile datorii? … Aaa, văd că nu ţi-ai pierdut timpul degeaba în călătorii!
— Aş prefera să nu mi-l pierd în timpul vacanţei! zise Starski, uitându-se drept în ochii ei.
— Asta depinde de metodele revanşei! răspunse domnişoara Isabela, înroşindu-se din nou.
Mikolaj apăru în uşa salonului:
— Luminăţia-sa vă pofteşte!
Conversaţia se întrerupse. Wokulski lăsă albumul, se ridică de pe scaun şi, după ce se înclină în faţa Isabelei
şi a lui Starski, porni încet după servitor.
— Domnul ăsta nu ştie englezeşte? … Oare nu s-a supărat că n-am conversat cu el? … întrebă Starski.
— O, nu! răspunse domnişoara Isabela.
— Cu atât mai bine! Mi s-a părut că nu-i prea încântat de societatea noastră.
— De asta a şi abandonat-o! încheie domnişoara Isabela, fără să dea vreo importanţă cuvintelor ei.
— Adu-mi te rog pălăria din salon! îi ceru Wokulski lui Mikolaj.
Mikolaj se întoarse, luă pălăria şi porni spre dormitorul domnului Tomasz. În anticameră îl văzu pe
Wokulski cu capul în mâini, murmurând: „Dumnezeule milostiv! …”
Când Wokulski intră în camera domnului Tomasz, medicii plecaseră.
— Închipuieşte-ţi? ce nenorocire! îi strigă domnul Lęcki. Consultul medicilor mi-a interzis să plec la Paris,
şi, sub ameninţarea cu moartea, mi-a poruncit să plec la ţară! Pe onoarea mea, nici nu mai ştiu unde să fug de
căldurile astea! Au şi asupra dumitale influenţă, precum văd; eşti schimbat… Nu-i aşa că locuinţa mea e extrem de
călduroasă? …
— Da. Permiteţi-mi să vă predau banii, zise Wokulski, scoţând din buzunar un pachet gros.
— Da… Aşa e…
— Aveţi aici cinci mii de ruble, care reprezintă dobânda până la jumătatea lui ianuarie. Vă rog să-i număraţi.
Iar aici e chitanţa.
Domnul Lęcki numără de câteva ori noile bancnote de câte o sută de ruble şi iscăli actul. După ce lăsă tocul
din mână, zise:
— Bine, asta-i una… Şi acum în ce priveşte datoriile…
— Suma aceea, două-trei mii de ruble, pe care o datoraţi cămătarilor, va fi achitată astăzi…
— Dar, domnule Stanislaw, nu vreau nimic pe gratis! Te rog să calculezi cât mai scrupulos dobândă care ţi
se cuvine…
— Între o sută douăzeci şi o sută optzeci de ruble anual.
— Da, da… Dar… dacă… aş mai avea nevoie de vreo sumă de bani, la cine m-aş putea adresa?
— A doua rată a dobândei o veţi primi la jumătatea lui ianuarie, răspunse Wokulski.
— Ştiu. Dar uite ce e, domnule Stanislaw, dacă aş avea nevoie de o parte a capitalului meu… Nu pe gratis,
pricepi… Bucuros plătesc o dobândă…
— De şase la sută… adăugă Wokulski.
— Da, şase… şapte la sută!
— Nu, domnule! Capitalul dumneavoastră vă aduce treizeci şi trei la sută anual, aşa că nu-l pot împrumuta
cu şapte…
— Bine. În cazul ăsta păstrează-mi capitalul. Dar… vezi dumneata… s-ar putea ivi vreo nevoie…
— Puteţi să vă retrageţi capitalul chiar în prima jumătate a lunii ianuarie…
— Ferească Dumnezeu! Nu-mi voi retrage banii de la dumneata nici peste zece ani!
— Eu însă vi i-am luat numai pentru un an…
— Cum aşa? De ce?! se miră domnul Tomasz, deschizând ochii tot mai larg.
— Pentru că nu ştiu ce se poate întâmplă peste un an. Afaceri excepţionale nu se fac oricând.
— Apropo, îngăimă domnul Tomasz, care era destul de neplăcut surprins, e adevărat ce se vorbeşte prin oraş
că dumneata ai fi cumpărat casa? …
 — Da, domnule, eu am cumpărat-o. Dar peste şase luni pot să v-o cedez în condiţiuni avantajoase.
Domnul Lęcki simţi că se înroşeşte la faţă. Neacceptând însă să se dea bătut, întrebă pe un ton de mare
senior:
— Şi ce anume filodormă îmi vei cere, domnule Wokulski? …
— Nimic. V-o cedez pentru nouăzeci de mii! Poate chiar… mai ieftin…
Domnul Tomasz făcu un pas înapoi, îşi încrucişă braţele, apoi căzu în fotoliu şi din nou i se prelinseră câteva
lacrimi pe faţă.
— Într-adevăr, domnule Stanislaw, rosti el gâtuit, văd că relaţiile cele mai bune… se pot strica din cauza
banilor… Îţi iau eu în nume de rău că ai cumpărat casa? … Îţi fac eu reproşuri? … În schimb, dumneata îmi vorbeşti
ca şi cum ai fi supărat!
— Vă rog să mă scuzaţi, îl întrerupse Wokulski, dar, într-adevăr, sunt puţin enervat… Desigur din cauza
căldurilor…
— O, desigur! exclamă domnul Tomasz, ridicându-se şi strângându-i mâna. Aşadar… să ne iertăm unul
altuia cuvintele usturătoare… Nu sunt supărat pe dumneata. Ştiu ce însemnează căldurile!
Wokulski îşi luă rămas bun şi se întoarse în salon. Starski plecase; domnişoara Isabela era singură. Văzându-
l, se ridică; acum avea faţa mai senină.
— Pleci?
— Tocmai voiam să-mi iau rămas bun…
— Dar pe Rossi n-ai să-l uiţi? întrebă ea cu un surâs uşor.
— O, nu! … Voi ruga pe cineva să-i înmâneze coroana…
— Nu i-o vei înmâna chiar dumneata? …
— De ce?
— Plec în noaptea asta la Paris, răspunse Wokulski.
Se înclină şi ieşi.
Domnişoara Isabela rămase o clipă cu gura căscată, apoi se duse repede în camera tatălui ei.
— Ce înseamnă toate astea, tată? Wokulski şi-a luat rămas bun de la mine pe un ton foarte rece şi mi-a spus
că la noapte pleacă la Paris…
— Cum?! … Ce?! … Cum?! … exclamă domnul Tomasz, aplecându-se cu amândouă mâinile de cap. Să ştii
că s-a supărat!
— Ah! … Ai dreptate! … recunoscu domnişoara Isabela. I-am vorbit despre casa noastră, cumpărată de el…
— Iisus Hristoase! … Ce-ai făcut? … Totul e pierdut… Acum înţeleg… Fireşte că s-a supărat! … După o
clipă, domnul Tomasz adăugă: De, cine şi-ar fi putut închipui că e atât de susceptibil? … Un negustor oarecare ca
el…
XX.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„… ŞI A PLECAT! … DOMNUL STAnislaw Wokulski, marele organizator al unei societăţi comerciale de
tranzit, marele patron al unei firme care rulează anual circa patru milioane de ruble, a plecat la Paris, aşa cum pleacă
poştalionul până la Milosna… În ajun mi-a spus că nu ştie când pleacă, iar a doua zi… una… două… dus a fost!
A luat un prânz elegant la excelenţa-sa domnul Lęcki, a băut cafeaua, s-a scobit în dinţi şi… şterge-o, băiete!
Fireşte, domnul Wokulski nu e un prăpădit de funcţionar care trebuie să cerşească patronului un concediu o dată la
câţiva ani! Domnul Wokulski e un capitalist, are un venit anual cam de şaizeci de mii de ruble, se bate pe burtă cu
conţii şi prinţii, se duelează cu baronii, şi pleacă cu trenul când îi pofteşte inima. Voi, lefegiilor, n-aveţi decât să vă
bateţi capul ca afacerile să meargă strună. Doar pentru asta primiţi salariu şi gratificaţii!
Şi asta se cheamă negustorie? … Asta înseamnă bufonerie, aflaţi de la mine, nu negustorie! …
Desigur, poţi pleca la Paris, şi chiar nebuneşte, dacă-ţi vine, dar nu în asemenea timpuri, când Congresul de
la Berlin a încurcat lucrurile, când, dragă Doamne, Anglia vrea să pună mâna pe Cipru, iar Austria, pe Bosnia…
Italienii strigă cât îi ţine gura: „Daţi-ne Triestul, c-o să fie de rău! …” La noi se spune, dragă domnule, că în Bosnia
curge sângele în valuri şi că îndată ce se termină cu strângerea recoltei războiul va izbucni fără doar şi poate… Şi pe
timpurile astea dumnealui o zbugheşte la Paris.
 De ce o fi plecat, frate, aşa, pe nepusă masă? … Pentru expoziţie? … Că mult îl interesează expoziţia! Sau o
fi plecat pentru afacerea pe care urma s-o pună la cale cu Suzin? … Că tare aş vrea să ştiu la ce afaceri se câştigă
cincizeci de mii de ruble aşa, deodată, cât ai zice peşte! …
Vorbeau de nişte maşini mari, pentru petrol, pentru căile ferate sau, în sfârşit, pentru fabricile de zahăr…
Îngeraşilor, nu cumva v-aţi dus după nişte tunuri ca toate tunurile, şi nu după cine ştie ce maşini cum nu s-au mai
văzut? … Că Franţa, azi-mâine, se ia la harţă cu Germania… Micul Napoleon cică ar fi în Anglia, dar de la Londra
la Paris e mai aproape decât de la Varşovia la Zamosc.
Ei! … Domnule Ignacy, domnule Ignacy! … Nu te grăbi să-ţi dai părerile asupra domnului W.! (În
asemenea cazuri e mai nimerit să nu-i scrii numele întreg!) Nu-l condamna, că te faci de râs! Aici se pun la cale
lucruri mari, mari de tot! Domnul Lęcki, care a fost cândva la Napoleon al III-lea, Rossi, chipurile, actor italian…
(Italia cere cu tărie Triestul!) invitaţia la masă la familia Lęcki chiar în preajma plecării, cumpărarea acelui imobil…
Domnişoara Lęcki e frumoasă, da, desigur, foarte frumoasă, dar, în definitiv, nu-i decât o femeie, şi pentru
ea n-ar face Stas atâtea nebunii… Aici desigur e vorba despre p.58 (în astfel de cazuri e mai bine să te foloseşti de
prescurtări). Aici este vorba de p. În stil mare!
Sunt aproape două săptămâni de când a plecat poate pentru totdeauna… Scrisorile pe care le primesc de la el
sunt laconice. Despre el nu spune nimic, iar pe mine mă străbate un fior de tristeţe atât de adânc, încât uneori,
Dumnezeu mi-e martor, nu-mi mai găsesc locul. (Nu cred că de dorul lui, ci numai aşa, din obişnuinţă.)
Mi-aduc aminte ziua plecării lui… Închisesem magazinul şi, uite, şedeam la masă şi beam ceai (Ir era tot
bolnav), când deodată servitorul lui Stas dete buzna în odaie: „Vă pofteşte domnul!” strigă el şi fugi. (Ce păcătos
obraznic şi trândav! … Să-i fi văzut mutra când s-a oprit în prag şi a spus: „Vă pofteşte domnul!” Vita dracului!)
Am vrut să-l ocărăsc: „Caraghiosule, domnul tău e domn numai pentru tine!”, dar o luase la fugă de-i
scăpărau călcâiele.
Am terminat repede de băut ceaiul, i-am turnat lui Ir puţin lapte într-o strachină şi m-am dus la Stas. Mă uit
şi-l văd în poartă pe servitorul lui. Făcea curte la trei fetişcane deodată, toate trei ca nişte ciute. „De, mi-am zis eu în
gând, un pierde-vară ca ăsta le-ar veni de hac şi la patru, deşi…” (Cu muierile nici dracu în persoană nu-i în stare s-
o scoată la capăt. Uite, de pildă, doamna Jadwiga: subţirică, mărunţică, eterică, dar bărbatu-său de-al treilea a căzut
la pat de oftică de când e cu ea!)
M-am dus sus. Uşa de la apartament deschisă, iar Stas îşi făcea geamantanul la lumina lămpii! Am avut o
presimţire!
— Ce înseamnă toate astea? l-am întrebat.
— Plec la Paris!
— Parcă ieri spuneai că nu pleci aşa curând…
— A, ieri…
S-a îndepărtat de valiză şi a rămas o clipă pe gânduri, apoi a adăugat pe un ton neobişnuit:
— Ieri… mă mai amăgeam…
Cuvintele astea au făcut asupra mea o impresie foarte neplăcută. M-am uitat la Stas cu atenţie şi m-a cuprins
mirarea. Niciodată n-aş fi gândit că un om care pare sănătos şi care, în orice caz, nu-i rănit să se poată schimba atât
de mult în câteva ore! Acum era palid, cu ochii în fundul capului, cu privirea aproape sălbatică…
— De unde până unde hotărârea asta bruscă? l-am întrebat eu, dar ştiam că altceva voiam să aflu.
— Dragul meu, tu nu ştii că uneori un singur cuvânt schimbă planurile şi firea oamenilor? Dar: mai ales
când e vorba de o întreagă conversaţie! a adăugat el în şoaptă.
După ce şi-a împachetat şi şi-a strâns diferite boarfe, s-a dus în salon… Trece un minut, şi nu se întoarce;
trec două… nimic! M-am uitat prin uşa întredeschisă şi l-am văzut rezemat de speteaza unui scaun, uitându-se năuc
pe fereastră.
— Stas…
A tresărit şi s-a întors la valiză.
— Ce vrei?
— Stas, pe tine te roade ceva…
— Nu… Nimic…
— De mult nu te-am văzut în halul ăsta!
A zâmbit:
 — Din ziua când dentistul mi-a scos din greşeală un dinte sănătos…
— Mi se pare ciudată hotărârea ta! Poate ai ceva, să-mi spui? …
— Să-ţi spun? … Da, aşa e… Avem la bancă vreo sută douăzeci de mii de ruble, aşa că nu veţi duce lipsă de
bani… Mai departe… Ce-i mai departe? … se întrebă singur. Aha! … Nu mai face nici un secret cu cumpărarea
casei lui Lęcki. Dimpotrivă, du-te acolo şi fixează chiriile după cele vechi. Doamnei Krzeszowska poţi să-i măreşti
chiria cu vreo zece cincisprezece ruble, ca să-şi facă puţin sânge rău; pe săraci însă nu-i strânge cu uşa… Locuiesc
acolo un cizmar şi nişte studenţi. Ia de la ei cât pot să dea, numai să plătească regulat!
S-a uitat la ceas şi, văzând că mai are timp, s-a întins pe canapea şi a rămas aşa, cu mâinile deasupra capului
şi cu ochii întredeschişi. Imaginea era cât se poate de jalnică.
M-am aşezat la picioarele lui şi i-am spus:
— Stas, pe tine te roade ceva… Spune-mi, ce ai? Ştiu bine că nu te pot ajuta, dar, oricum… Supărarea e ca o
otravă: mai bine scuip-o şi scapă de ea!
Stas a zâmbit din nou (nu-mi plac de loc aceste jumătăţi de zâmbet!) şi peste o clipă a spus:
— Îmi amintesc (povestea-i tare veche) că pe vremuri stăteam în cameră cu un individ care era ciudat de
sincer, îmi povestea lucruri năstruşnice despre familia lui, despre relaţiile lui, despre faptele lui mari. Apoi asculta
cu atenţie tot ce-i spuneam despre mine. Da… S-a folosit bine de cele ce i-am povestit…
— Cum adică? … l-am întrebat eu.
— Adică aşa, bătrânul meu prieten! Întrucât nu vreau să scot de la tine nici un fel de destăinuire, nu simt
nevoia să-ţi fac nici eu vreuna!
— Cum?! am strigat eu revoltat. Asta-i părerea ta despre destăinuirile pe care le faci unui prieten?
— Dă-mi pace!
Şi s-a ridicat de pe canapea.
— Or fi bune toate câte le spui tu, dar pentru fetele de pension… De altfel, eu n-am nimic de destăinuit, nici
chiar ţie. Cât sunt de plictisit, Doamne! … a murmurat el, întinzându-şi mădularele.
Tocmai în clipa aceea a intrat canalia aia de servitor. I-a luat valiza şi a anunţat că trăsura trăsese la scară. Ne
-am urcat în trăsură, Stas şi cu mine, dar tot drumul până la gară n-am schimbat o vorbă. El se uita la stele, fluierând
printre dinţi, iar eu aveam impresia că mă duc la un fel de înmormântare!
La gara Varşovia-Vilna, ne-a întâmpinat doctorul Szuman.
— Pleci la Paris? l-a întrebat pe Stas.
— De unde ştii?
— O, eu ştiut tot! Chiar şi faptul că domnul Starski pleacă şi el cu acelaşi tren!
Stas a tresărit.
— Ce fel de om e? l-a întrebat pe doctor.
— Un trândav, un falit… De altfel, ca toţi cei de teapa lui, i-a răspuns Szuman. În plus, un fost pretendent la
mâna…
— Nu mă interesează!
Szuman n-a mai spus nimic. Doar s-a uitat la el pe sub sprâncene. Apoi a sunat clopotul, s-a auzit un şuierat.
Călătorii s-au înghesuit în vagoane, şi Stas ne-a strâns mâinile.
— Când te întorci? l-a întrebat doctorul.
— Aş vrea să nu mă mai întorc niciodată! a răspuns el, urcându-se într-un compartiment de clasa întâi.
Trenul a pornit. Doctorul s-a uitat îngândurat la luminile care se îndepărtau, iar pe mine… pe mine a fost cât
pe-aici să mă podidească lacrimile!
Când portarii au început să închidă grilajele peronului, i-am propus doctorului să facem o plimbare pe aleea
Jerozolimska. Noaptea era călduroasă, cerul senin şi nu-mi aminteam să fi văzut de mult atâtea stele. Şi fiindcă Stas
îmi spusese că în Bulgaria se uita deseori la ele, m-am hotărât şi eu (ciudat gând!) ca da acum înainte să mă uit la
cer în fiecare seară. (Te pomeneşti că într-adevăr pe una din stelele acelea sclipitoare ni se vor întâlni privirile sau
gândurile, şi atunci nu se va simţi atât de singur ca în Bulgaria!)
Deodată (nici nu ştiu de unde şi până unde) s-a născut în mintea mea bănuiala că plecarea lui neaşteptată era
în legătură cu politica. M-am hotărât deci să-l iscodesc pe Szuman şi, voind să-l iau aşa, pe ocolite, i-am spus:
— Nu ştiu de ce, dar mi se pare că Wokulski e cam… îndrăgostit…
 Doctorul s-a oprit pe trotuar, a încălecat pe baston şi a început să râdă aşa de tare, încât a atras atenţia
trecătorilor, din fericire nu prea numeroşi.
— Ha, ha, ha! … De-abia acum ai făcut descoperirea asta? … Ha, ha! … Nostim mai eşti, bătrânelule! …
Ce glumă proastă! Mi-am muşcat buzele şi i-am răspuns:
— Descoperirea asta nu era greu s-o facă nici nişte oameni… mai puţin pricepuţi decât mine! (Mi se pare că
aici l-am atins binişor.) Mie însă îmi place să fiu prudent în presupuneri, domnule Szuman… De altfel, n-am crezut
că un bărbat ar putea să facă atâtea năzbâtii pentru un lucru atât de banal ca dragostea!
— Te înşeli, dragul meu, te înşeli! mi-a răspuns doctorul, făcând un gest cu mâna. Dragostea e un lucru
obişnuit în raport cu natura şi chiar, dacă vrei, în raport cu Dumnezeu. Dar civilizaţia voastră prostească, bazată pe
concepţiile romane de mult apuse şi îngropate, pe interesele papalităţii, pe trubaduri, pe ascetism, pe caste şi alte
aiureli asemănătoare, a făcut dintr-un sentiment firesc… o boală de nervi! Da… Aşa-zisa voastră iubire cavaleresco-
bisericesco-romantică e în realitate un comerţ dezgustător, bazat pe înşelăciune, comerţ care se pedepseşte pe bună
dreptate cu galera pe viaţă, adică cu aşa-zisa căsătorie… Dar vai acelora care la un asemenea bâlci îşi pun la bătaie
inima… Câtă pierdere de timp, de muncă, de capacitate, ba chiar de vieţi! … Ştiu toate astea pe de rost – a continuat
doctorul, gâfâind de furie – pentru că, deşi sunt evreu şi voi rămâne evreu până la sfârşitul vieţii mele, am crescut
printre creştini şi chiar m-am logodit cu o creştină… Dar ni s-a făcut atâtea înlesniri, cu atâta ardoare am fost
ocrotiţi în numele religiei, moralităţii, tradiţiei şi mai ştiu eu cui, încât ea a murit, iar eu am încercat să mă
otrăvesc… Eu, care sunt un om atât de înţelept! Da, atât de înţelept!
Doctorul s-a oprit din nou.
— Crede-mă, domnule Ignacy, a continuat el cu vocea răguşită, nici printre dobitoace n-ai să găseşti vreuna
atât de mizerabilă ca omul! În natură, masculul aparţine femelei care îi place şi care l-a plăcut. De aceea, nu există
idioţi printre animale. Dar la noi! … Sunt evreu, deci nu-mi este permis să iubesc o creştină… El e negustor, deci n-
are dreptul să se apropie de o contesă… Iar tu, care n-ai bani, n-ai dreptul să te apropii de nici o femeie… Josnică
civilizaţie! Aş prefera să pier în clipa asta, dar îngropat sub ruinele ei!
Mergeam către barieră. De câteva minute se stârnise un vânticel umed care ne bătea drept în ochi. La apus,
stelele începuseră să pălească, şi cerul se acoperea de nori. Felinarele erau din ce în ce mai rare. Din când în când,
pe alee huruia câte-o căruţă, ridicând în jurul nostru un colb invizibil; trecătorii întârziaţi se grăbeau spre case.
„O să plouă! Stas se apropie de Grodzisk”, mi-am spus în gând.
Doctorul îşi trăsese pălăria pe ochi şi mergea tăcut. Era nervos. Eu, pe de altă parte, mă simţeam din ce în ce
mai posac, poate datorită întunericului care devenea tot mai dens. N-aş mărturisi-o nimănui, dar uneori mă bate
gândul să Stas… nu se interesează de loc de politică, fiindcă s-a încurcat din cap până-n picioare printre fustele
domnişoarei ăleia. Dacă nu mă înşel, cu două zile înainte de plecare i-am pomenit chiar ceva în acest sens, şi
răspunsul lui nu a fost câtuşi de puţin de natură să slăbească tăria bănuielilor mele.
— Cum se poate ca Wokulski să uite până într-atâta de treburile generale, de politică, de Europa? am
întrebat eu.
— De Portugalia! a adăugat doctorul.
Cinismul lui m-a indignat.
— Dumneata le iei pe toate în bătaie de joc! Vei admite însă că Stas ar fi putut să fie în viaţă ceva mai mult
decât un adorator nefericit al domnişoarei Lęcka. El a fost un luptător în viaţa socială, nu un prăpădit care stă şi
suspină toată ziua…
— Ai dreptate, dar ce putem face? … O maşină cu aburi nu-i o simplă râşniţă de cafea, ci o maşină mare;
dacă însă îi ruginesc piesele, devine o rablă inutilizabilă şi chiar primejdioasă. În Wokulski există o piesă care
rugineşte şi se strică…
Vântul sufla tot mai puternic, băgându-mi nisip în ochi.
— Dar cum de s-a abătut asupra lui o nenorocire ca asta? am întrebat eu (pe un ton nepăsător, ca nu cumva
Szuman să-şi închipuie că vreau să scot ceva de la el).
— La asta a contribuit atât caracterul lui Stas, cât şi condiţiile pe care le-a creat civilizaţia, mi-a răspuns
doctorul.
— Caracterul? … Bine, dar el n-a fost niciodată un sentimental.
— Tocmai asta l-a pierdut! O mie de chintale de zăpadă, descompuse în fulgi, acoperă pământul fără să
dăuneze nici celui mai mic firicel de iarbă; dar o sută de chintale de zăpadă îndesate într-o singură lavină, dărâmă
case şi omoară sumedenie de oameni. Dacă Wokulski s-ar fi îndrăgostit în fiecare săptămână de altă femeie, astăzi
ar fi fost proaspăt ca un boboc de trandafir, ar fi avut cugetul liber şi ar fi putut face mult bine în lume. Dar el, ca un
avar, a acumulat capitalul sentimental în inimă, şi acum, uite urmările! Iubirea e frumoasă numai atunci când are
farmecul uşurel al fluturelui; dar când, după un lung somn letargic, se trezeşte ca un tigru, mulţumesc de distracţie!
… Una e să ai poftă de mâncare, şi cu totul altceva să-ţi chiorăie maţele de foame! …
Norii acoperiseră tot mai mult cerul; la înapoiere am trecut din nou pe lângă barieră. M-am gândit că Stas
trebuie să fie acum în apropiere de Ruda Guzowska.
Doctorul continua să vorbească din ce în ce mai înfierbântat, învârtindu-şi tot mai violent bastonul:
— Există o igienă a locuinţelor şi a veşmintelor, o igienă a alimentării şi a muncii, pe care clasele inferioare
nu le respectă, şi asta e cauza marii mortalităţi, a vieţii scurte şi a anemierii lor. Dar există şi o igienă a iubirii, pe
care clasele intelectuale nu numai că, n-o respectă, dar o şi violează, şi asta constituie una din cauzele decăderii lor.
Igiena spune: „Mănâncă atunci când ţi-e foame!” în ciuda ei, mii de prescripţii te apucă de poalele hainelor şi îţi
strigă: „Nu-i permis! … Vei mânca numai atunci când îţi vom permite noi, când vei îndeplini diferitele condiţii
impuse de moralitate, tradiţie, modă…” Trebuie să recunoaştem că în privinţa asta ţările cele mai înapoiate stau mai
bine decât societăţile înaintate şi, mai ales, decât păturile intelectuale. Domnule Ignacy, gândeşte-te că pentru a
prosti omenirea, lucrează, de comun acord salonul şi grădiniţa de copii, poezia, romanul şi drama. Te obligă să-ţi
găseşti idealuri, să fii ascet şi să îndeplineşti, ba chiar să şi creezi anumite condiţii artificiale. Ce rezultă până la
urmă? … Bărbatul, de obicei mai puţin dresat în direcţia asta, cade pradă femeii, care e dresată numai în acest sens!
Şi uite cum în realitate civilizaţia este guvernată de femeie! …
— Vezi vreun rău în asta?
— Ei, drăcia dracului! N-ai observat oare, domnule Ignacy, că dacă bărbatul e o muscă din punct de vedere
spiritual, o femeie e o insectă inferioară, pentru că nu are nici picioruşe şi nici aripi? Educaţia, tradiţia şi poate chiar
ereditatea, sub pretextul că modelează din ea o fiinţă superioară, o fac monstruoasă! Şi această ciudăţenie trândavă,
cu creierul sec, mai are şi datoria de a educa viitoarele generaţii ale omenirii! Dar ce le inoculează? Oare îşi învaţă
copiii să muncească pentru pâine? Nu! îi învaţă să ţină frumos cuţitul şi furculiţa. Îi învaţă oare să cunoască oamenii
în mijlocul cărora vor trebui cândva să trăiască? Nu! Îi învaţă să se facă plăcuţi cu ajutorul unor strâmbături şi
complimente anume potrivite. Îi învaţă oare ceva despre faptele hotărâtoare în fericirea şi nefericirea noastră? Nu! Îi
învaţă să închidă ochii în faţa adevărului şi să viseze idealuri! Moliciunea noastră în viaţă, lipsa de simţ practic,
lenevia, servilismul şi toate lanţurile neghiobiei, care strivesc de secole omenirea, sunt rezultatul unei pedagogii
create de femei. Iar femeile noastre sunt fructul unei teorii de iubire clericalo-feudalo-poetice, care constituie o
insultă a igienei şi bunului simţ…
Doctorul vorbea repede şi gesticula ca un nebun, încât îmi vâjâia capul. Din fericire, au început să cadă
primele picături de ploaie, şi înverşunatul orator s-a liniştit deodată. Apoi a sărit într-o trăsură întâlnită în cale şi a
cerut să fie dus acasă…
Acum Stas a ajuns aproape de Rogow. O fi bănuind oare că am vorbit numai despre el? Şi ce-o fi simţind în
clipa asta, sărmanul, cu o furtună deasupra capului şi alta, poate mai rea, în inimă?
Phii! Toarnă cu găleata! tună şi fulgeră ca pe câmpul de bătaie… Ir, încolăcit, latră în somn şi scheaună
înăbuşit; eu stau în pat, învelit numai cu un cearceaf. Noaptea-i fierbinte. Doamne-Dumnezeule, ocroteşte-i pe toţi
cei care, într-o noapte ca asta, fug peste graniţă ca să scape de nenorocire!
Uneori e de-ajuns o nimica toată pentru ca întâmplări vechi ca păcatele omeneşti să ni se arate într-o lumină
absolut nouă.
Eu, de pildă, cunosc Stare Miasto de copil, şi întotdeauna mi s-a părut că e înghesuit şi murdar. De-abia când
mi s-a arătat, drept ceva rar, desenul unei case din Stare Miasto (în revista Tygodnik Illustrowany 59), cu descrierea
respectivă, mi-am dat seama că e frumos! … De atunci îmi fac drum pe acolo cel puţin o dată pe săptămână şi
descopăr tot mai multe lucruri rare, uimit că nu le-am observat mai înainte.
La fel se întâmplă şi cu Wokulski. Îl cunosc de vreo douăzeci de ani, şi întotdeauna am socotit că este un om
politic până în vârful unghiilor. Mi-aş fi pus capul că Stas nu se ocupă de nimic altceva decât de politică. De-abia de
când cu duelul şi organizarea ovaţiilor pentru Rossi, mi s-a trezit bănuiala că ar putea fi îndrăgostit, fapt de care azi,
mai ales după conversaţia cu Szuman, nu mă mai îndoiesc.
 Dar asta n-are importanţă, deoarece şi omul politic poate fi îndrăgostit. Uite, de pildă, Napoleon I! A avut
aventuri sentimentale cu nemiluita, şi totuşi a zgâlţâit Europa din temelii. Şi Napoleon al III-lea a avut destule
amante, şi aud că şi fiul lui îi urmează pilda şi că şi-a găsit o englezoaică.
Dacă, aşadar, slăbiciunea faţă de femei nu-i compromite pe cei din familia Bonaparte, de ce l-ar compromite
pe Wokulski? …
Tocmai când cugetam aşa, a survenit un mic incident care mi-a amintit întâmplări petrecute acum vreo
cincisprezece ani şi care mi-l înfăţişează pe Stas într-o altă lumină… O, nu, nu e un om politic; el este cu totul
altceva, ceva ce nu sunt nici măcar în stare să înţeleg!
Uneori mi se pare că e nedreptăţit de societate. Dar despre asta nu trebuie să vorbeşti cu glas tare! Societatea
nu nedreptăţeşte pe nimeni! … Dacă am înceta să credem aşa, Dumnezeu ştie ce pretenţii s-ar mai ivi! Poate că
nimeni nu s-ar mai ocupa de politică, ci s-ar gândi doar la răfuiala cu cei din jur! Mai bine, deci, să nu atingem
asemenea chestiuni. (Ce flecar am ajuns şi eu la bătrâneţe! Mă tot leg de idei care nu au nici o legătură cu ceea ce
vreau să spun.)
Într-o seară stăteam acasă şi-mi beam ceaiul (Ir era încă indispus), când deodată s-a deschis uşa şi a intrat
cineva. M-am uitat, am văzut o persoană corpolentă, cu faţa rotofeie, nasul roşu şi părul cărunt. Am adulmecat: în
cameră, miros de vin şi de mucegai… „Omul ăsta, mi-am zis în gând, e sau o arătare de pe lumea cealaltă, sau un
pivnicer… Căci nici un alt fel de om nu poate mirosi a mucegai…”
— Ei drăcie! … s-a mirat oaspetele. Ce te ţii aşa de mândru? Te faci că nu mă cunoşti?
M-am frecat la ochi. Când, ce să vezi? Machalski, în carne şi oase! Pivnicerul lui Hopfer! … Am fost
împreună în Ungaria, apoi a venit aici, la Varşovia, dar nu ne mai văzusem de cincisprezece ani, pentru că plecase în
Galiţia, unde făcea mai departe pe pivnicerul.
Fireşte, de bucuria revederii, ne-am sărutat ca fraţii, o dată, de două ori, de trei ori…
— Când ai sosit? l-am întrebat.
— Azi-dimineaţă!
— Şi unde ai fost până la ora asta?
— Am tras la „Dziekanka”, dar m-a apucat un dor aşa de mare, încât m-am dus la pivniţa lui Lesisz… Ehei,
domnule, ce pivniţe! … Să tot trăieşti şi să nu mai mori…
— Şi ce-ai făcut acolo?
— I-am ajutat puţin bătrânului; restul timpului m-am odihnit. Nu-s prost să-mi pierd timpul prin oraş, când
există o pivniţă ca asta!
Era într-adevăr pivnicer din alte vremuri! … Nu-i un tip elegant, ca ăştia din zilele noastre, un ticălos căruia
să-i placă mai degrabă să se ducă la o serată dansantă decât să stea în pivniţă, ori să-şi pună ghete de lac când
coboară la butoaie! … Numai din cauza negustorilor ăstora de modă nouă se duce Polonia de râpă! …
Am tăifăsuit ba de una, ba de alta, până la 1 noaptea. Machalski a rămas la mine peste noapte, iar dimineaţă,
la 6, s-a dus din nou la Lesisz.
— Ce faci după-masă? l-am întrebat.
— Mă duc la Fukier; deseară viu iar la tine! mi-a răspuns el.
A rămas vreo săptămână în Varşovia. Nopţile venea la mine, iar zilele şi le petrecea în pivniţele de vinuri.
— M-aş spânzura, spunea el, dacă ar trebui să hoinăresc o săptămână întreagă pe afară. Înghesuială,
zăpuşeală, praf! … Numai porcii, nu oamenii, ar putea să trăiască aşa cum trăiţi voi.
Mi se pare că exagerează. Bineînţeles că nici eu n-aş da prăvălia de pe Krakowskie Przedmiescie, dar,
oricum, prăvălia nu-i pivniţă! Datorită meseriei lui, omul meu a ajuns tare ciudat!
Fireşte, despre ce altceva aş fi putut sta de vorbă cu Machalski dacă nu despre timpurile apuse şi despre
Stas? Aşa s-a făcut că mi s-a desfăşurat în faţa ochilor istoria tinereţii lui. Parcă a fost ieri.
Îmi amintesc că o dată (era prin anul 1857 sau poate 1858) m-am dus la Hopfer, unde lucra Machalski.
— Unde-i Jan? l-am întrebat pe băiatul de prăvălie.
— În pivniţă.
Am coborât în pivniţă; Jan trăgea vin din butoaie cu furtunul şi umplea sticlele. Într-o firidă am mai zărit
două umbre: un bătrân cărunt, într-o haină de culoarea nisipului, cu un teanc de hârtii pe genunchi, şi un flăcău cu
părul tuns scurt, cu o mutră de haiduc. Erau Wokulski cu taică-său.
 Am găsit un loc şi m-am aşezat fără să spun o vorbă (lui Machalski nu-i plăcea să fie deranjat când trăgea
vinul). Omul cărunt, în haine de culoarea nisipului, îi vorbea băiatului cu glas monoton:
— La ce să cheltuieşti banii pe cărţi? Dă-mi-i mie! Dacă o trebui să opresc procesul, n-o să se aleagă nimic
de noi. Nu cărţile or să te scoată din mizerie, ci procesul. Dacă-l câştig şi pun mâna pe averea rămasă de la bunicul
nostru, oamenii au să-şi aducă aminte numaidecât că Wokulski se trage dintr-un neam nobil şi poate că au să iasă la
iveală şi ceva rude… Luna trecută ai cheltuit douăzeci de zloţi pe cărţi, tocmai cât îmi mai trebuia pentru avocat.
Cărţi! … Mereu cărţi! … Chiar de ai să ajungi înţelept ca Solomon, atâta vreme cât o să lucrezi în prăvălie, au să-şi
bată joc de tine, deşi eşti nobil, deşi bunicu-tău după mamă a fost castelan! Dar dacă câştig procesul şi putem să ne
mutăm la ţară…
— Hai să ieşim de-aici, tată! a şoptit băiatul, uitându-se la mine pe sub sprâncene.
Ascultător ca un copil, bătrânul şi-a strâns hârtiile într-o batistă roşie şi a plecat cu fiul său, care-l ajuta să
suie scările.
— Cine-s amărâţii ăştia? l-am întrebat pe Machalski.
Acesta tocmai terminase lucrul şi se aşezase pe un scăunel.
— Eh! a exclamat el, făcând un gest cu mâna. Bătrânului îi lipseşte o doagă; în schimb, băiatul e destoinic, îl
cheamă Stanislaw Wokulski. Deşteaptă lighioană!
— Ce face aici?
Machalski a curăţat feştila cu degetele, ca să lumineze mai bine, şi după ce mi-a turnat un păhărel de vin, mi-
a răspuns:
— Munceşte aici de vreo patru ani. În prăvălie sau în pivniţă nu prea face treabă… în schimb e un mecanic
de mâna-ntâia! … A făcut o maşină care pompează, adică împingea apa de jos în sus şi o varsă pe o roată, iar roata
pune în mişcare pompa. Năzdrăvana asta e-n stare să se învârtească şi să tot pompeze până la sfârşitul lumii! Atât că
s-a stricat ceva la ea, şi a mers numai un sfert de oră. Au pus-o sus, în prăvălie, şi la început ademenea muşterii. Dar
de vreo jumătate de an stă stricată…
— Poftim ispravă! … am spus eu.
— Stai să vezi! a continuat Machalski. A fost aici un profesor de la Gimnaziul Real, a controlat pompa şi a
spus că nu mai e bună de nimic, dar că băiatul are cap şi că ar trebui să înveţe mai departe. De atunci nu mai avem
linişte! Wokulski s-a făcut ţâfnos, bombăne în faţa muşteriilor, ziua parcă tot moţăie, iar noaptea stă şi învaţă. Şi
cumpără mereu cărţi. Taică-său ar fi mai bucuros ca banii să-i bage în proces, că are un proces pentru o moşie
rămasă de la bunicu-său… L-ai auzit doar…
— Şi ce are de gând să facă băiatul cu învăţătura?
— Zice că vrea să meargă la Kiev, la Universitate. De! Ducă-se sănătos! Poate aşa o să avem şi noi un băiat
de prăvălie care să ajungă om mare! Despre mine, unul, voia lui! Când e în pivniţă, nu-l pun la muncă, îl las să
citească. În prăvălie însă îl necăjesc şi chelnerii, şi muşteriii!
— Şi Hopfer ce zice de toate astea?
— Ce să zică? făcu Machalski, schimbând lumânarea de seu în sfeşnicul de fier. Hopfer nu vrea să-l alunge,
fiindcă fiică-sa, Kasia, îl cam place pe băiat, şi de, te pomeneşti că tot o izbuti să moştenească moşia bunicului…
— Dar băiatul? O place şi el pe Kasia am întrebat eu.
— Nici nu se uită la ea, lighioana! mi-a răspuns Machalski.
M-am gândit îndată că un băiat atât de deştept, care cumpără cărţi şi nu se uită la fete, ar putea să ajungă un
om politic destoinic; aşa că încă din ziua aceea am făcut cunoştinţă cu Stas, şi de atunci suntem în relaţii bunicele…
Stas a mai rămas vreo trei ani la Hopfer; între timp a făcut destule cunoştinţe printre studenţi şi printre
funcţionarii tineri din bănci, care se interesau de el şi se întreceau care mai de care să-i procure cărţi, ca să-şi poată
trece examenele la Universitate.
Printre aceşti tineri se distinse un oarecare Leon, un băiat tânăr-tinerel (nu avea nici 20 de ani), frumos,
inteligent şi înflăcărat… Parcă era anume făcut să fie ajutorul meu în educaţia politică a lui Wokulski, pentru că
dacă eu îi vorbeam acestuia de Napoleon şi despre marea misiune a familiei Bonaparte, domnul Leon îi vorbea
despre Mazzini, Garibaldi şi alte personalităţi. Şi cum mai ştia să-l însufleţească! …
— Munceşte, i-a spus odată, şi crede! O credinţă puternică poate opri şi soarele în loc, darmite să
îmbunătăţească relaţiile dintre oameni!
— Dar dacă vreau să intru la Universitate? l-a întrebat Stas.
 — Sunt sigur, i-a răspuns Leon cu ochii strălucitori, că dacă, măcar o clipă, credinţa ta ar fi atât de mare cât
a fost credinţa apostolilor, ai fi de pe acum student!
— Sau nebun! a mormăit Wokulski.
Leon a început să alerge prin cameră, gesticulând cu braţele.
— Ce gheaţă în inimile astea! … Ce răceală! … Ce josnicie! … striga el. Un om ca tine, şi n-a ajuns încă să
aibă încredere! Gândeşte-te numai cât ai făcut într-un timp atât de scurt. Ştii atât de multe, încât ai putea să te
prezinţi chiar astăzi la admitere…
Stas a oftat:
— Ei, şi ce-aş putea face eu acolo?! …
— Singur n-ai putea face mare lucru. Dar dacă ar fi numai zece, o sută de băieţi ca tine şi ca mine! … Ştii ce
-am putea face?
În clipa aceea vocea lui Leon s-a frânt şi l-a apucat un tremur nervos. De-abia l-am liniştit.
Altă dată domnul Leon ne-a reproşat lipsa spiritului de sacrificiu.
— Hristos a salvat omenirea numai prin puterea sacrificiului său… Cu cât s-ar îmbunătăţi lumea dacă ar
exista tot timpul fiinţe gata să-şi sacrifice viaţa pentru alţii!
— Sunt eu dator să-mi sacrific viaţa pentru clienţii patronului, care mă tratează ca pe un câine, sau pentru
băieţii lui de prăvălie şi chelnerii care îşi bat joc de mine? a întrebat Wokulski.
— Nu încerca s-o suceşti! a strigat Leon. Hristos şi-a sacrificat viaţa pentru călăii săi… Dar în sufletele
voastre nu există har… Harul vostru putrezeşte… I-auzi ce spune Tirteu: „O, Sparta, de te-ai prăbuşi înainte ca
monumentul măreţiei tale, mormântul străbunilor, să fie nimicit de târnăcopul de la Messina, înainte ca osemintele
sfinte ale strămoşilor să fie aruncate câinilor, înainte ca umbra strămoşilor să te alunge de la porţile tale… Popor,
înainte ca duşmanul să te încătuşeze, sfărâmă armele părinţilor tăi pe pragul casei tale şi aruncă-le în prăpastie… Ca
lumea să nu ştie că ai avut spade, dar că n-ai avut inimă! …” Inimă! … a repetat domnul Leon.
Stas însă asculta cu destulă neîncredere teoriile lui. Totuşi, acest tânăr ştia – ca un nou Demostene – să-i
convingă pe toţi.
Îmi amintesc că într-o seară ne adunaserăm mulţi, şi tineri şi mai bătrâni. Ei bine, ne-a podidit pe toţi plânsul
când Leon ne-a vorbit despre o lume mai bună, din care va dispărea şi prostia, şi sărăcia, şi nedreptatea.
— Din clipa aceea, spunea el cu însufleţire, nu vor mai fi deosebiri între oameni. Nobilimea şi burghezia,
ţăranii şi evreii, toţi vor fi fraţi…
— Dar băieţii de prăvălie? a întrebat Wokulski dintr-un colţ.
Întreruperea nu l-a tulburat pe Leon. S-a întors deodată către Wokulski, a înşirat toate mizeriile pe care le
suferise el în prăvălie, toate piedicile pe care i le-au pus în munca şi studiile lui şi a încheiat astfel:
— Şi ca să fii convins că eşti egalul nostru şi că te iubim ca pe un frate, ca să poţi să-ţi linişteşti inima
supărată pe noi, uite, eu… îngenunchez în faţa ta, şi în numele omenirii te implor să ierţi nedreptăţile care ţi s-au
făcut!
Şi, într-adevăr, a îngenuncheat în faţa lui Stas şi i-a sărutat mâna. Toţi cei de faţă s-au înduioşat şi mai mult,
i-au ridicat în braţe pe amândoi şi au jurat că sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru oameni ca ei.
Astăzi, când îmi amintesc toate aceste întâmplări, mi se pare că au fost doar un vis. E drept că niciodată, atât
înainte, cât şi mai târziu, n-am mai întâlnit un om atât de înflăcărat ca domnul Leon.
La începutul lui 1861, Stas i-a mulţumit lui Hopfer pentru slujbă, s-a mutat la mine (în cămăruţa mea cu
fereastra zăbrelită şi cu perdele verzi), şi-a părăsit îndeletnicirile şi a început să frecventeze cursurile universitare.
Ca student liber.
Ciudată a mai fost şi plecarea lui de la prăvălie! Ţin minte cum s-a întâmplat, pentru că eu l-am luat de
acolo. L-a sărutat pe Hopfer, apoi a coborât în pivniţa de vinuri, ca să-l îmbrăţişeze pe Machalski; a întârziat jos
câteva minute. Eu, care rămăsesem într-un colţ, în prăvălie, am auzit deodată larmă şi râsetele băieţilor şi
muşteriilor, dar nu mi-am închipuit nici o clipă că-i vorba de o farsă.
Deodată (chepengul era în aceeaşi încăpere) am văzut că din pivniţă apar două mâini roşii care se reazemă
pe podea şi îndată după ele apare capul lui Stas, apare o dată… de două ori… Clienţii şi băieţii râdeau de se
prăpădeau.
— Ah! a strigat cineva! Vezi ce greu e să ieşi din pivniţă fără scară? Şi tu vrei ca dintr-o dată să sări din
prăvălie la Universitate! … Ieşi, să te vedem, dacă eşti aşa de deştept…
 Stas a ridicat din nou mâinile din adâncul pivniţei şi, apucând cu ele marginea chepengului, a ieşit până la
jumătatea corpului. Credeam c-o să-i ţâşnească sângele prin pielea obrajilor, nu alta!
— Ia uite-l cum se ridică! Bravo! …
Stas a pus un picior pe podea şi peste o clipă a sărit în prăvălie. Nu s-a supărat, dar la despărţire n-a dat mâna
cu niciunul din colegii lui. Şi-a luat bocceaua şi a pornit spre uşă.
— Ce-i asta? Nu-ţi iei rămas bun de la clienţi, domnule doctor? au strigat după el muşteriii care luau masa la
Hopfer.
Am mers pe stradă fără să ne spunem un cuvânt. Stas îşi muşca buzele; mie mi-a venit în cap încă de atunci
gândul că felul cum ieşise din pivniţă era simbolul vieţii lui, aşa cum a decurs ea de la plecarea din prăvălia lui
Hopfer şi de la pornirea în lumea largă.
O întâmplare cu tâlc! … Pentru că de atunci şi până în ziua de azi, Stas nu face altceva decât se luptă să iasă
la suprafaţă. Şi câte n-ar putea să facă pentru ţară un om ca el dacă la fiecare pas nu i s-ar lua scara de sub picioare
şi n-ar fi silit să-şi piardă timpul şi forţele pentru a se ridica pe poziţii noi!
După ce s-a mutat la mine, a muncit zile şi nopţi întregi, de mă apucau uneori năbădăile. Se scula înainte de
ora 6 şi începea să citească. Pe la 10 pleca în grabă la cursuri; apoi citea iar. După masă, la 4, se ducea să dea
meditaţii în câteva case (majoritatea evreieşti, în care îl introdusese Szuman) şi, întorcându-se acasă, citea, citea
mereu, până ce, doborât de somn, se culca, târziu după miezul nopţii.
Meditaţiile ar fi constituit pentru el venituri destul de bune dacă nu l-ar fi vizitat din când în când taică-său,
care rămăsese neschimbat. (Dacă nu ţineai seama că avea acum haine cafenii şi hârţoagele învelite într-o basma
albastră, era acelaşi, ca în ziua când l-am cunoscut.) Se aşeza la măsuţa lui fiu-său, îşi punea hârtiile pe genunchi şi
începea să vorbească încet şi monoton:
— Cărţi! … Mereu cărţi! … Cheltuieşti banii cu învăţătura, şi mie nu-mi ajung pentru proces! Chiar de-ai
termina două universităţi, tot n-ai să scapi de mizeria în care te zbaţi astăzi dacă nu reintrăm în stăpânirea bunurilor
rămase de la bunic. De-abia atunci vor recunoaşte că eşti nobil, egal în drepturi cu ceilalţi… Atunci vor apărea şi
rudele…
Stas îşi petrecea timpul liber făcând încercări cu baloanele. Lua o damigeană, şi în ea, cu ajutorul vitriolului,
prepara un fel de gaz (nu mai ştiu cum îi zicea) cu care umplea un balon, nu prea mare, ce-i drept, dar construit cu
mult meşteşug. Sub el era o maşinuţă cu un fel de elice… Şi balonul se urca în sus, până ce plesnea, lovindu-se de
tavan.
Când se strica, Stas îl repara din nou, umplea damigeana cu tot felul de porcării şi-o lua de la cap. O dată a
plesnit damigeana, şi vitriolul a fost cât pe-aci să-i ardă ochii. Dar pe el îl interesa să se poată „ridica” din poziţia
umilă în care se afla măcar cu ajutorul balonului.
Din ziua în care s-a mutat la mine, prăvălia noastră, a câştigat o clientă nouă: Kasia Hopfer. Nu ştiu ce i-o fi
plăcut la noi: barba mea, sau grăsimea lui Jan Mincel? Pentru că fata avea vreo douăzeci de magazine
„nürnburgheze” mai aproape de casa ei şi venea totuşi la noi de câteva ori pe săptămână… „Dă-mi te rog nişte
aţă…” sau „Dă-mi nişte mătase…” sau: „Dă-mi o testea de ace…” Şi venea cale de o verstă, pe ploaie sau pe timp
frumos, pentru un fleac ca ăsta! Ori de câte ori venea să cumpere o testea de ace, zăbovea în prăvălie câte o jumătate
de ceas, ca să stea de vorbă cu mine.
— De ce nu veniţi niciodată pe la noi cu… domnul Stanislaw? zicea, roşindu-se la faţă. Tata ţine atât de
mult la dumneavoastră şi… noi toţi…
La început am fost mirat de dragostea asta fulgerătoare a bătrânului Hopfer; i-am răspuns domnişoarei Kasia
că-l cunosc prea puţin pe tatăl ei ca să-i pot face vizite. Ea însă a stăruit:
— Domnul Stanislaw e desigur supărat pe noi şi nici nu ştiu măcar pentru ce, pentru că tăticu şi… şi… noi
toţi îi suntem foarte binevoitori. Cred că domnul Stanislaw nu se poate plânge că ar fi suferit din partea noastră nici
cea mai mică neplăcere… Domnul Stanislaw…
Şi tot vorbind aşa despre domnul Stanislaw, cumpăra mătase în loc de aţă sau ace în loc de foarfece!
Partea proastă era că slăbea, sărmana, de la o săptămână la alta. Când venea la noi după micile ei
cumpărături, mi se părea că arată ceva mai bine. Dar îndată ce de pe faţa ei pierea trecătoarea rumeneală a emoţiei,
vedeam că-i tot mai palidă şi că ochii îi sunt tot mai trişti şi mai adânciţi în orbite.
 Şi mereu întreba: „Domnul Stanislaw nu vine niciodată aici, în magazin? …” Şi cum se mai uita la uşa care
dădea în coridor, pe unde ajungeai la camera mea! Acolo, doar la câţiva paşi de ea, Wokulski, cu fruntea încreţită şi
fără să bănuiască măcar că în prăvălie se perpeleşte cineva după el, stătea aplecat asupra cărţilor…
Mi se făcuse milă de biata fată; într-o seară, când luam ceaiul împreună cu Wokulski, i-am spus:
— Omule, nu fi prost! Du-te într-o zi pe la Hopfer. Bătrânul e plin de bani!
— De ce să mă duc? … mi-a răspuns. Cred că am stat destul la el…
Şi s-a scuturat ca de dracu.
— De ce? … Fiindcă biata Kasia e îndrăgostită de tine! l-am lămurit.
— Dă-mi pace cu Kasia! E o fată bună; uneori mi-a cusut pe ascuns câte un nasture la palton, sau mi-a
aruncat o floare pe fereastră… Dar nu-i pentru mine, şi nici eu nu sunt pentru ea!
— E ca o porumbiţă! … am stăruit eu.
— Din nenorocire, eu nu sunt porumbel! Pe mine nu mă poate atrage decât o femeie care să-mi semene! Şi n
-am întâlnit încă o astfel de femeie! (A întâlnit-o, după şaisprezece ani, şi, pe dumnezeul meu, n-are de ce să se
bucure! …)
Kasia şi-a rărit drumurile la magazinul nostru până n-a mai venit de loc; în schimb, bătrânul Hopfer a făcut o
vizită familiei Jan Mincel. Probabil că i-a spus ceva despre Stas, deoarece a doua zi doamna Mincel a venit jos şi s-a
repezit la mine:
— Ce fel de chiriaş ai, domnule Ignacy, de se prăpădesc aşa fetele după el? … Cine-i Wokulski ăsta? … Jan
(s-a adresat soţului ei), de ce n-a fost încă pe la noi? Trebuie să-l peţim… Să vină îndată sus!
— N-are decât să vină, i-a răspuns Jan Mincel, dar la peţit, nici nu mă gândesc! Sunt negustor cinstit, şi
pentru nimic în lume n-am să mă ocup de codoşlâcuri!
Doamna Malgorzata i-a sărutat obrajii transpiraţi, de parcă ar fi fost încă în luna de miere; el a îndepărtat-o
uşurel şi s-a şters cu fularul.
— Ce comedie şi cu muierile astea! Ţin morţiş să vâre bieţii oameni în nenorocire! N-ai decât să peţeşti cât
şi pe cine pofteşti, chiar şi pe Hopfer, nu numai pe Wokulski! Să ştii însă un lucru: eu n-am să plătesc oalele sparte!
De atunci, ori de câte ori Jan Mincel se ducea la o bere sau la club, doamna Malgorzata ne invita la ea, pe
mine şi pe Wokulski. De obicei Stas îşi bea repede ceaiul, fără să se uite măcar la cucoana lui Jan, apoi, vârându-şi
mâinile în buzunare, se ducea cu gândul la baloanele lui şi tăcea ca un peşte, în timp ce amfitrioana noastră încerca
să-l ispitească:
— Domnule Wokulski, e posibil să nu fi fost niciodată îndrăgostit? După câte ştiu, ai vreo douăzeci şi opt de
ani, aproape ca mine… Şi în timp ce eu mă socotesc de mult o babă, dumneata rămâi tot un mieluşel nevinovat…
Wokulski punea picior peste picior şi continua să tacă.
— Uite! Domnişoara Kasia e o fată nostimă, continua gazda. Are ochi frumoşi (deşi cel stâng, sau cel drept,
nu mai ţin bine minte, are un mic defect…). Are corp frumos (e drept că un umăr e mai ridicat, însă asta îi dă un
farmec deosebit). Are un năsuc care, ca să fiu sinceră, nu-i pe gustul meu, iar gura e cam prea mare… Dar încolo, o
fată minunată! … Dacă ar fi ceva mai deşteaptă… Dar, domnule Wokulski, femeilor le vine mintea de-abia când se
apropie de treizeci de ani… Chiar şi eu, când aveam vârstă ei, eram prostuţă ca un canar… Eram îndrăgostită de
actualul meu bărbat! …
La a treia vizită, doamna Mincel ne-a primit în capot (un capot foarte frumos, împodobit cu dantele), iar la a
patra, eu n-am mai fost invitat de loc; l-a poftit numai pe Stas. Nu ştiu, pe dumnezeul meu, despre ce-or fi sporovăit.
Un singur lucru este sigur, că după fiecare vizită Stas se întorcea acasă tot mai plictisit, plângându-se că Malgosia îi
răpeşte timpul; Malgosia, la rândul ei, explica bărbatului că Wokulski e un prostănac şi că va trebui să se ocupe mult
timp de el până ce va putea să-l peţească.
— Ocupă-te, scumpa mea, ocupă-te, o îndemna soţul, că-i păcat şi de fată, şi de el! E îngrozitor când te
gândeşti că un tânăr atât de cumsecade, care a fost atâţia ani băiat de prăvălie şi ar putea să moştenească magazinul
lui Hopfer, îşi pierde timpul la Universitate. Ptiu! …
Încurajată în bunele ei intenţii, doamna nu numai că-l invita serile pe Wokulski la ceai (el refuza de cele mai
multe ori), dar uneori venea ea însăşi în camera mea să mă întrebe, grijulie, dacă nu e cumva bolnav. Şi ce se mai
mira că nu-i încă îndrăgostit, el, care era aproape mai bătrân decât ea! (Deşi cred că ea era puţin mai în vârstă decât
el). În acelaşi timp a început să aibă accese de râs şi de plâns, să-l ocărască pe bărbatu-său, care fugea de acasă cu
zilele, şi, în sfârşit, să mă ia la rost pe mine, spunându-mi că sunt un tont care nu înţelege viaţa şi ţine chiriaşi
suspecţi…
Într-un cuvânt, scandalul din casă lua proporţii! Jan Mincel a început să slăbească, deşi bea tot mai multă
bere; eu mi-am spus în gând: una din două… sau plec din slujba lui Mincel, sau îi cer lui Stas să se mute în altă
parte.
Cum de a aflat cucoana despre necazurile mele, habar n-am. De-ajuns e că într-o seară a dat buzna în camera
mea, învinuindu-mă că-i sunt duşman, că sunt desigur un ticălos, din moment ce vreau să dau afară din casă un om
atât de cumsecade ca Wokulski… Apoi a mai spus că şi bărbatul ei e un ticălos, că toţi bărbaţii sunt ticăloşi, şi la
urmă a căzut pe canapeaua mea, cuprinsă de spasmuri.
Scenele astea s-au repetat câteva zile la rând, şi nu ştiu, zău, unde am fi ajuns dacă nu le-ar fi pus capăt un
eveniment din cele mai ciudate.
Într-o bună zi Machalski ne-a rugat, pe mine şi pe Wokulski, să ne ducem seara pe la el.
Când am ajuns, era târziu, după 9, şi, bineînţeles, ne-a primit în pivniţa lui favorită, unde la lumina a trei
luminări de seu am văzut întrunite vreo cincisprezece persoane, printre care şi domnul Leon. Niciodată n-am să uit
îngrămădirea aceea de chipuri – cele mai multe tinere – care se profilau pe fondul pereţilor negri ai pivniţei, răsărind
de după butoaiele ferecate sau topindu-se în beznă.
Întrucât ospitalierul Machalski ne-a primit încă de la scară cu nişte bărdace uriaşe de vin (din cel mai bun),
ocupându-se de mine în mod special, trebuie să recunosc că după o clipă a început să-mi vâjâie capul, iar peste
câteva minute mă moleşisem de-a binelea. M-am aşezat deci departe de el, într-o firidă, şi, ameţit, pe jumătate
adormit, pe jumătate treaz, am început să mă uit la cei din jur.
Ce s-o fi întâmplat acolo nu ştiu, pentru că prin mintea mea au trecut închipuirile cele mai năstruşnice. Mi se
părea, ca în vis, că-l aud pe domnul Leon vorbind, ca de obicei, despre puterea credinţei, despre decăderea morală şi
despre nevoia sacrificiului, la care toţi îi ţineau isonul zgomotos. Corul ăsta armonios a slăbit în clipa în care Leon a
început să le explice că pornirea lor spre fapte eroice va trebui, în sfârşit, pusă la încercare. Cred că eram ameţit
bine, de vreme ce mi s-a năzărit că domnul Leon propunea ca unul din cei prezenţi să sară de pe Nowy Zjazd jos, în
stradă, şi că la această propunere au tăcut toţi chitic, ba unii – destul de mulţi la număr – s-au ascuns după butoaie.
— Aşadar, nimeni nu vrea să se supună acestei încercări?! … a strigat domnul Leon, frângându-şi mâinile.
Tăcere. Pivniţa părea pustie.
— Aşadar, nimeni? … Nimeni? …
— Ba da! Eu! a răspuns o voce care-mi era aproape străină.
M-am uitat. Lângă lumânarea pâlpâitoare stătea Wokulski.
Vinul lui Machalski era atât de vajnic, încât în clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.
După ospăţul din pivniţă, Stas nu a mai dat pe acasă câteva zile. În sfârşit, a venit, îmbrăcat cu nişte haine
străine, slab, dar cu capul sus. Atunci am surprins pentru prima oară în glasul lui tonul acela aspru, care face şi azi
asupra mea o impresie neplăcută.
De atunci şi-a schimbat cu desăvârşire felul de viaţă. A aruncat balonul şi elicea într-un ungher, unde au fost
în curând acoperite de păienjeniş; damigeana în care fabrica gazele a dăruit-o portarului, ca să ţină apă în ea, şi pe
cărţi nici n-a mai pus mâna. Comorile înţelepciunii omeneşti au rămas unele pe poliţă, altele pe masă, unele închise,
altele deschise. Iar el, în ăst timp…
Uneori nu dădea cu zilele pe-acasă. Nici chiar noaptea; alteori venea grăbit, spre seară, şi aşa cum era,
îmbrăcat, se arunca pe patul nefăcut. Câteodată în locul lui veneau câţiva domni necunoscuţi care se culcau pe
canapea, pe patul lui Stas şi chiar pe patul meu, fără să-mi mulţumească, fără să-mi spună măcar cum îi cheamă şi în
ce branşă lucrează. Apoi din nou apărea Stas şi rămânea în cameră câteva zile în şir, fără să facă nimic, iritat,
trăgând mereu cu urechea, ca un amant care a venit la o întâlnire cu o femeie măritată şi care, în locul ei, se aşteaptă
să apară soţul!
Nu cred că era vorba de Malgorzata Mincel, pentru că şi ea se purta de parcă ar fi fost lovită de streche!
Dimineaţa cutreiera vreo trei biserici, probabil în dorinţa de a-l asedia din mai multe părţi deodată pe bunul şi
preamilostivul Dumnezeu, îndată după masă avea sindrofie de cucoane, care, în aşteptarea unor evenimente
importante, îşi lăsau acasă soţii şi copiii, ca să asculte bârfeli. Spre seară se adunau în casa ei bărbaţii. Dar domniile
lor nici nu voiau să stea de vorbă cu doamna, ci o trimiteau îndată la bucătărie.
 Nu-i deci de mirare că datorită haosului din casă am început şi eu să simt că-mi lipseşte o doagă. Mi se părea
că Varşovia e o îngrămădeală nemaipomenită de oameni şi că toţi sunt ameţiţi. Din clipă în clipă aşteptam să se
întâmple ceva neobişnuit, deşi eram cu toţii foarte bine dispuşi şi aveam capul plin de proiecte.
Jan Mincel, care nu mai avea trai în casă cu nevasta, pleca de dimineaţă la bere şi se întorcea seara. Găsise
chiar şi un proverb: „Să fie al dracului! O dată moare capra”… „ proverb pe care de altfel l-a repetat până în clipa
morţii lui.
În sfârşit, într-o zi Stas Wokulski a dispărut cu desăvârşire. De-abia după vreo doi ani am primit o scrisoare
de la el, din Irkuţk, în care mă ruga să-i trimit cărţile.
În toamna anului 1870, într-o seară (tocmai mă întorsesem de la Jan Mincel, care zăcea la pat), îndată după
ce îmi băusem ceaiul, am auzit că bate cineva la uşă.
— Herein! 60 am strigat.
Uşa a scârţâit… M-am uitat: în prag s-a ivit o namilă bărboasă, în palton de piele de focă.
— Măi, am zis eu, să mă ia toţi dracii dacă ăsta nu-i Wokulski! …
— În persoană! a răspuns omul în piele de focă.
— În numele tatălui şi al fiului… Glumeşti, am zis, sau nu ţi-e bine? … De unde-ai apărut? Te pomeneşti că
eşti sufletul unui răposat…
— Sunt viu! mi-a răspuns. Ca dovadă: mi-e foame!
Şi-a scos căciula şi blana şi s-a aşezat lângă lumânare. Da, el era, Wokulski. Bărbos ca un haiduc, cu o mutră
ca a lui Longin, cel care a străpuns coastele lui Iisus, dar, oricum, Wokulski în carne şi oase…
— Te-ai întors de tot, l-am întrebat, sau eşti numai în trecere?
— M-am întors.
— Cum e ţara aia?
— Destul de bună.
— Phi! … Dar oamenii?
— Nu sunt răi.
— Hm… Şi din ce ai trăit?
— Din meditaţii… Am strâns chiar şi vreo şase sute de ruble.
— Hm… Hm… Şi acum ce ai de gând să faci?
— În orice caz, la Hopfer nu mă mai întorc! a răspuns el, izbind cu pumnul în masă. Tu probabil nu ştii că
sunt un om învăţat; am chiar diferite scrisori de mulţumire din partea unor societăţi ştiinţifice din Petersburg…
Băiatul de prăvălie de la „Hopfer” a ajuns om cu carte! … Stas Wokulski are scrisori de mulţumire din
partea societăţilor ştiinţifice din Petersburg… „Mare comedie!” mi-am zis eu în gând…
Ce să mai lungesc vorba! Băiatul şi-a găsit un adăpost undeva în cartierul Stare Miasto, şi şase luni încheiate
a trăit din banii agonisiţi, cumpărându-şi o grămadă de cărţi, iar mâncare, puţină. Când şi-a isprăvit banii, a început
să caute de lucru, dar s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Negustorii nu-l angajau, zicând că-i om învăţat, iar învăţaţii
nu-i dădeau nici ei de lucru, zicând că-i fost băiat de prăvălie. Aşa că atârna – asemenea lui Twardowski – între cer
şi pământ, şi poate că şi-ar fi zdrobit creierii de Nowy Zjazd dacă nu i-aş fi venit eu din când în când în ajutor.
Grozav de grea era viaţa lui! Slăbise, se posomorâse, se sălbăticise… Dar nu se plângea. Numai o singură
dată, când cineva i-a spus că pentru oameni ca el nu există loc nicăieri, a şoptit:
— M-au înşelat…
Tocmai atunci s-a întâmplat să moară Jan Mincel. Văduva l-a îngropat creştineşte, timp de o săptămână n-a
ieşit din casă, iar după o săptămână m-a chemat la o consfătuire.
Am crezut că o să discutăm despre treburile magazinului, cu atât mai mult cu cât am văzut pe masă o sticlă
de vin bun, unguresc. Dar doamna Malgorzata nici nu m-a întrebat despre soarta magazinului. Când m-a văzut, a
plâns – ca şi cum i-aş fi amintit de răposatul înmormântat de o săptămână – şi turnându-mi un pahar mare de vin, mi
-a spus cu o voce plângătoare:
— Când s-a stins îngeraşul meu, mi-am zis că numai eu sunt nefericită!
— Care îngeraş? am întrebat-o scurt. Vorbiţi cumva de Jean Mincel? … Iertaţi-mă, doamnă, dar deşi am fost
un prieten sincer al răposatului, nu pot pricepe cum puteţi spune „îngeraş” unei persoane care, chiar şi după moarte,
cântărea mai bine de două sute de pfunzi! …
 — Cât era viu, cântărea cam trei sute… Auzi dumneata, domnule! a zis neconsolata văduvă. Apoi şi-a
acoperit din nou faţa cu batista şi a continuat printre suspine: O, domnule Rzecki, dumneata n-ai să ai niciodată
tact… Vai, ce lovitură! … E adevărat că el, Dumnezeu să-l ierte, ca să vorbim drept, n-a fost niciodată un îngeraş,
mai ales în ultimul timp, dar, oricum, nenorocirea care a căzut pe capul meu e groaznică… Ireparabilă! …
— Într-adevăr, în ultima jumătate de an…
— Care jumătate de an?! … a strigat ea. Nefericitul meu Jan e bolnav de trei ani, şi de opt ani… Ah,
domnule Rzecki, câte nenorociri provoacă în căsnicie berea aia infectă… Am trăit opt ani de zile, domnule, ca şi
cum nici n-aş fi avut bărbat… Dar ce bunătate de om a fost, domnule Rzecki! … De-abia astăzi îmi dau seama cât
sunt de nenorocită!
— Există nenorociri şi mai mari! am îndrăznit eu să îngăim.
Sărmana văduvă a gemut:
— Da, aşa-i! Ai dreptate, există nenorociri şi mai mari. De pildă, Wokulski! S-a întors, după câte am auzit…
E adevărat că până acum n-a găsit nicăieri de lucru?
— N-a găsit.
— Unde mănâncă? Unde stă?
— Unde mănâncă? Nici nu ştiu dacă mănâncă! Unde stă? Nicăieri…
— Groaznic! a exclamat doamna Malgosia, cu lacrimi în ochi. Cred că voi îndeplini ultima voinţă a iubitului
meu răposat şi te voi ruga să…
— Vă ascult, doamnă!
— Să-l iei la dumneata. Iar eu am să vă trimit jos prânzul şi cina pentru amândoi…
— Wokulski n-o să primească, i-am răspuns eu.
Auzind aşa, cucoana a izbucnit din nou în plâns. Deşi disperată de moartea bărbatului ei, a cuprins-o o mânie
atât de nestăpânită, încât mi-a strigat în faţă, de vreo trei ori, că sunt un tont, un om care nu cunoaşte viaţa, un
monstru… În sfârşit, mi-a spus să-mi fac bagajele, că se va descurca singură cu magazinul… Apoi şi-a cerut iertare
şi m-a implorat pe toate sfintele taine să nu mă supăr, că ea numai din prea mare durere a vorbit aşa cum a vorbit.
Din ziua aceea n-am mai văzut-o decât foarte rar. Peste un an, Stas mi-a comunicat că… se căsătoreşte cu
doamna Malgorzata Mincel.
M-am uitat la el… A făcut un gest disperat cu mâna.
— Ştiu că sunt un porc. Dar… sunt poate cel mai mic dintre aceia care, aici, la voi, se bucură de respectul
public.
După o nuntă zgomotoasă, la care au apărut (nici nu ştiu de unde) o mulţime de prieteni de-ai lui Wokulski
(şi mâncau, bestiile! … şi beau carafe întregi… în sănătatea mirilor! …), Stas s-a mutat sus, la soţia sa. După câte
îmi amintesc, tot bagajul lui consta din patru lăzi cu cărţi şi instrumente ştiinţifice, dintr-o lulea şi o cutie de
pălării…
Vânzătorii râdeau (fireşte prin unghere) de noul patron, iar mie îmi părea rău că Stas rupsese aşa brusc cu
trecutul lui eroic şi cu lipsurile. Pentru că natura omenească e ciudată: cu cât avem mai puţine înclinaţii spre
mucenicie, cu atât mai stăruitor pretindem altora să fie mucenici!
— S-a vândut unei babe, ziceau cunoscuţii, el, care făcea pe Brutus! … A studiat, s-a tot revoltat şi…
pleosc! …
Printre judecătorii cei mai severi, figurau doi pretendenţi la mâna doamnei Malgosia, rămaşi cu buzele
umflate.
Stas a închis însă foarte repede gurile oamenilor, pentru că s-a apucat îndată de lucru. La vreo săptămână
după nuntă, a venit în magazin la orele 3 dimineaţa, a luat la tejghea locul răposatului Mincel şi a început să
servească clienţii, să facă socoteli, să încaseze banii şi să dea restul, ca şi cum ar fi fost un simplu vânzător.
A făcut chiar ceva mai mult: după doi ani a intrat în relaţii cu negustorii de la Moscova şi aşa a înviorat
mersul afacerilor. Pot afirma că sub conducerea lui deverul nostru s-a triplat.
Am răsuflat uşurat când am văzut că Wokulski nu se gândeşte să mănânce pâinea degeaba; aşa că şi
funcţionarii au încetat să mai surâdă, convingându-se că Stas lucrează în prăvălie mai mult decât ei şi că mai are în
plus destule îndatoriri, sus, la etaj. Noi de sărbători ne mai odihneam, dar el, săracul, tocmai când era o zi de repaos,
trebuia să-şi ia nevasta la braţ cu noaptea în cap şi s-o pornească la drum: înainte de amiază la biserică, după amiază
la vizite, seara la teatru.
 Alături de tânărul ei soţ, cucoana ajunsese de nerecunoscut. Şi-a cumpărat pian şi a început să ia lecţii de
muzică de la un profesor „bătrân”, ca nu cumva, zicea ea, „să-l fac gelos pe Stas al meu”. În orele libere ţinea
consfătuiri cu pantofarii, cu modistele, cu coaforii şi cu dentiştii, devenind – cu ajutorul lor – tot mai frumoasă.
Şi cât era de duioasă cu bărbatul ei! … Uneori stătea ore întregi în prăvălie, numai şi numai ca să se uite la
Stas. Iar când a văzut că printre cliente erau şi unele frumoase, l-a băgat pe Stas în dosul dulapurilor, unde a
poruncit să i se facă un fel de birou, în care să stea închis ca o sălbăticiune în cuşcă, şi să ţină la zi registrele
magazinului.
Într-o bună zi am auzit acolo un zgomot neobişnuit… M-am repezit să văd ce este, s-au repezit şi
funcţionarii… Ce privelişte! … Doamna zăcea pe podele, masa de lucru era răsturnată, ea mânjită toată de cerneală,
iar scaunul rupt… Stas, furios şi fâstâcit… Am ridicat-o pe cucoană, care plângea de durere, şi din puţinele ei vorbe
am înţeles că dânsa pricinuise această învălmăşeală. Aşezându-se pe genunchii soţului ei, scaunul s-a rupt sub
povara lor. Voind să se salveze, cucoana s-a ţinut cu mâinile de masă şi a răsturnat-o cu tot ce era deasupra.
Stas primea cu mult calm zgomotoasele dovezi de duioşie ale soţiei sale, afundându-se – spre consolare – în
socotelile şi corespondenţa comercială. Dumneaei, însă, în loc să se astâmpere, se înfierbânta tot mai mult. Când
soţul ei, sătul de atâta nemişcare sau având de rezolvat vreo afacere, pleca în oraş, se lua după el ca să vadă dacă nu
cumva se duce la vreo întâlnire! …
Uneori, mai ales în timpul iernii, Stas dispărea de acasă câte o săptămână. Se ducea la un cunoscut de-al lui
care era pădurar; vâna acolo zile întregi şi hoinărea prin pădure. După trei zile, soţia lui pornea în urmărirea
fugarului iubit, umbla după el prin tufişuri şi până la urmă îl aducea la Varşovia.
Primii doi ani Wokulski a suportat în tăcere aceste rigori. În al treilea an a început să vină la mine în fiecare
seară şi să discute despre politică… Uneori, când povesteam despre vremuri apuse, se uita în jur şi schimba vorba:
— Ascultă, Ignacy…
În clipa aceea, ca la o comandă, dădea buzna slujnica de sus, strigând:
— Vă pofteşte cucoana! Cucoana e bolnavă!
Iar el, bietul, făcând un gest plictisit cu mâna, se ducea la dumneaei, fără să-mi mai spună ceea ce începuse o
clipă mai devreme.
După trei ani de asemenea viaţă, căreia, de altfel, nu i se putea reproşa nimic, am înţeles că omul ăsta de oţel
începea să se încovoaie sub povara îmbrăţişărilor catifelate ale soţiei sale. Devenise palid, umerii i se lăsaseră, îşi
uitase de cărţile lui savante, începuse să citească gazete, şi fiecare clipă liberă o petrecea stând de vorbă cu mine
despre politică. Uneori părăsea prăvălia înainte de ora 3 şi, luându-şi soţia, se ducea cu ea la teatru sau la vreo vizită;
apoi a început să primească la el acasă cucoane bătrâne ca păcatul şi domni ieşiţi la pensie, care jucau whist.
Stas nu se aşeza la joc cu ei; umbla în jurul meselor şi făcea pe chibiţul.
— Stas, îi spuneam eu uneori, ţine-te bine! … Ai patruzeci de ani… La vârstă asta Bismarck de-abia îşi
începuse cariera…
Aceste vorbe şi altele asemănătoare îl mai trezeau pentru o clipă, două. Atunci se lăsa într-un fotoliu, îşi
sprijinea capul în mâini şi rămânea dus pe gânduri. Însă îndată nevastă-sa se repezea la el, trezindu-l:
— Stas! Iar ai căzut pe gânduri! Nu-i frumos… Domnii nu mai au vin…
Stas se ridica, scotea altă sticlă din bufet, turna vin în vreo opt pahare şi dădea ocol meselor, să vadă cum
joacă domnii whist.
În felul acesta, treptat, leul se transforma în bivol. Când l-am văzut într-un halat turcesc, cu pantofi de casă
brodaţi şi cu o tichie cu moţ de mătase, nici nu mi-a venit să cred că e acelaşi Wokulski care, cu ani în urmă,
strigase în pivniţa lui Machalski: „Eu! …”
Când Kochanowski a scris: „Pe încruntatul leu şezi fără teamă şi vei călări pe un balaur uriaş”, s-a gândit
desigur la femeie! Ele sunt îmblânzitoarele neamului bărbătesc!
Mai târziu, într-al cincilea an de convieţuire, doamna Malgosia a început să se fardeze… La început uşor,
apoi tot mai mult, şi cu tot felul de pomezi noi… Aflând că există o alifie în stare să redea cucoanelor în vârstă
frăgezimea şi farmecul tinereţii, s-a uns într-o seară atât de meticulos, din cap până în picioare, încât medicii
chemaţi chiar în noaptea aceea – n-au mai fost în stare s-o salveze. Şi a murit, sărăcuţa de ea, în mai puţin de două
zile, de septicemie; a avut însă atâta prezenţă de spirit ca să cheme un notar public şi să-i lase lui Stas toată averea
ei.
 După nenorocirea asta, Stas a devenit mai tăcut şi mai abătut ca oricând. Avea un venit de câteva mii de
ruble şi a încetat să se mai ocupe de comerţ. A rupt legăturile cu toţi cunoscuţii şi s-a afundat în lecturile lui
ştiinţifice.
De multe ori îi spuneam:
— Vino şi tu printre oameni, distrează-te, eşti încă tânăr şi te poţi însura din nou! …
Totul în zadar…
Într-o bună zi (trecuseră mai bine de şase luni de la moartea doamnei Malgosia), văzând că băiatul se
ramoleşte de-a binelea, i-am dat următoarea idee:
— Stas, du-te la teatru! … Astăzi se joacă Violetta! Doar ai văzut-o cu răposata! …
A sărit de pe canapeaua pe care se întinsese ca să citească şi mi-a răspuns:
— Bine! Ai dreptate! Să văd dacă o să-mi mai placă…
S-a dus la teatru şi… a doua zi nu l-am mai recunoscut: în omul îmbătrânit s-a trezit din nou Stas Wokulski
al meu. Şi-a îndreptat trupul, ochii au început iar să-i lucească, glasul i-a devenit mai puternic…
Şi de atunci n-a mai pierdut spectacol, concert sau conferinţă!
Nu mult după aceea a plecat în Bulgaria, unde a făcut o avere uriaşă; la câteva luni după întoarcerea lui, o
bătrână flecară (madam Meliton) mi-a spus că Stas este îndrăgostit…
Am zâmbit în faţa acestor trăncăneli, pentru că omul care iubeşte nu pleacă la război… Acum, din păcate,
încep să cred că baba ştia ce spune! Deşi, cu un Stas Wokulski renăscut, nu mai ştii la ce te poţi aştepta…
Dar dacă? … O, ce-aş mai râde de doctorul Szuman, care ia politica în zeflemea! …”
XXI.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„SITUAŢIA POLITICA ESTE ATÂT DE nesigură, încât nu m-aş mira de loc dacă prin decembrie ar
izbucni războiul.
Oamenilor li se pare că războaiele nu pot izbucni decât primăvara, se vede că au uitat de războiul franco-
prusian, care a început vara. Nu înţeleg cum s-a înrădăcinat prejudecata că nu pot fi campanii de iarnă? … Iarna
hambarele sunt pline, iar drumurile, ca piatra; în schimb, primăvara, ţăranii au treabă la câmp şi drumurile sunt ca
aluatul; pe unde trece bateria, faci baie, nu alta!
Pe de altă parte, însă, nopţile de iarnă sunt lungi, ai nevoie de îmbrăcăminte groasă, bântuie tifosul… Uneori,
ca să fiu sincer, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt Moltke! Ştiu că trebuie să-şi bată capul, nu glumă, bietul de
el! …
Austriecii, mai bine zis ungurii, au pătruns serios în Bosnia şi în Herţegovina, dar li s-a făcut o primire cât se
poate de urâtă. A apărut un oarecare Hadgi-Loia, pare-se un partizan straşnic, care le face mult sânge rău. Îmi pare
rău de infanteria ungară, deşi ungurii de azi nu prea sunt la înălţime. Când, în 1849, îi strângea de gât „schwarz-
gelber” 61-ul, ei strigau că fiecare popor are dreptul să-şi apere libertatea! … Şi acum ce fac? … Intră în Bosnia,
unde nu i-a poftit nimeni, iar pe bosniacii care se apără îi numesc hoţi şi bandiţi!
Pe dumnezeul meu, înţeleg din ce în ce mai puţin politica de azi! Şi cine ştie dacă Stas Wokulski n-are
dreptate când zice că nu se va mai ocupa niciodată de ea! (O fi adevărat? …)
Dar ce pălăvrăgesc eu despre politică, când în propria mea viaţă a intervenit o schimbare uriaşă? Cine m-ar
crede dacă i-aş spune că de o săptămână nu mă mai ocup de prăvălie? Temporar, bineînţeles, pentru că altfel aş
înnebuni, bănuiesc, de plictiseală!
Lucrurile stau aşa: Stas mi-a scris de la Paris (mă rugase şi înainte de plecare) să mă ocup de imobilul
cumpărat. De la Lęcki! „Baba n-a avut ce face şi şi-a cumpărat o capră! … mi-am zis eu în gând, dar de! … Am
lăsat magazinul pe seama lui Lisiecki şi a lui Szlangbaum, şi-am pornit spre Jerozolimska, să văd ce se petrece
acolo.
Înainte de plecare l-am întrebat pe Klejn, care locuieşte în imobilul lui Stas, cum merg lucrurile la ei. În loc
să-mi răspundă, omul s-a apucat cu mâinile de cap.
— Aveţi administrator?
— Avem! zice Klejn, strâmbându-se. Locuieşte la etajul al treilea, în faţă.
— Bine! … zic eu. Mulţumesc, domnule Klejn! … (Pentru că nu-mi place să aud părerea altora înainte de a
vedea cu ochii mei despre ce este vorba. De altfel, Klejn, băiat tânăr, ar putea să ajungă repede un încrezut văzând
că oameni mai în vârstă îi cer informaţii…)
 De! N-am ce-i face! … Am trimis să-mi calc pălăria, am plătit doi zloţi, am luat cu mine, pentru orice
eventualitate, un pistol mic de buzunar şi am pornit-o pe jos, până dincolo de biserica Sfântul Alexandru.
Mă uit şi văd o casă galbenă, cu trei etaje. Numărul e exact, ba, ceva mai mult: pe tăbliţă figurează numele
lui Stanislaw Wokulski! … (Se vede că bătrânul Szlangbaum a pus să se bată tăbliţa acolo!)
Intru în curte… Oho! E de rău! … Pute ca la farmacie! Lada de gunoi e plină până la înălţimea etajului întâi,
iar prin rigole curg zoaie. De-abia atunci bag de seamă că la parter, în curte, se află „Spălătoria pariziană”, unde
zăresc nişte fetişcane mari cât cămilele cu două cocoaşe. Lucrul ăsta îmi dă curaj.
Strig: „Portar!”… Câteva clipe nu răspunde nimeni, în sfârşit, apare o babă grasă şi atât de murdară pe faţă,
încât nu pot să înţeleg cum poate exista atâta jeg lângă o spălătorie, pe deasupra şi pariziană!
— Unde-i portarul? o întreb, ducându-mi mâna la pălărie.
— Ce doreşti? … mă ia repede baba.
— M-a trimis proprietarul casei!
— Portarul e în târg! ţipă ea.
— De ce?
— Ei! … Multe mai vrei să ştii! … se răţoieşte dumneaei. Fiindcă proprietarul nu-i plăteşte leafa!
Frumoase lucruri aflu! Bravo!
Fireşte, m-am dus la administrator, la etajul al treilea, dar încă de la etajul al doilea am început să aud ţipete
de copii, uşi trântite şi glasul unei femei, urlând:
— A, ticăloşilor! … A, nemernicilor! … Na, poftim! … Na, poftim! …
Prin uşa deschisă văd o femeie, îmbrăcată într-o bluză care a fost odată albă, lovind cu cureaua, ce şuiera,
trei copii.
— Scuzaţi, zic, nu cumva vă deranjez? …
La vederea mea, copiii o zbughesc înăuntrul casei, iar femeia, ascunzând cureaua la spate, mă întreabă
tulburată:
— Dumneavoastră sunteţi proprietarul? …
— Nu, nu sunt eu, dar… vin în numele lui la stimatul dumneavoastră soţ… Sunt Rzecki…
Femeia mă priveşte cu neîncredere. Apoi zice:
— Wicek, dă fuga la depozit după tăticu! … Poftiţi în salon, domnule…
Pe lângă mine ţâşneşte un copil cu hainele jerpelite; ajuns la scară, îşi dă drumul în jos pe balustradă. Jenat,
intru în „salon”, a cărui podoabă principală este o canapea desfundată.
— Asta-i soarta unui administrator! zice femeia, oferindu-mi un scaun tot atât de nenorocit. Bărbatul meu
serveşte, cică, la nişte domni bogaţi, dar dacă nu s-ar duce la depozitul de cărbuni şi n-ar face pe copistul pe la
avocaţi, n-am avea ce să mâncăm! Asta-i locuinţa noastră. Poftim! Uitaţi-vă! zice. Pentru trei cămăruţe plătim o sută
optzeci de ruble anual…
Deodată, dinspre bucătărie răzbeşte un sâsâit neliniştitor. Doamna în bluză pleacă repede într-acolo; o aud
şoptind:
— Kasia! Du-te în cameră şi bagă de seamă la domnul ăla, să nu fure ceva.
În odaie intră o fetiţă slăbuţă, într-o rochiţă cafenie şi cu ciorapi, murdari. Se aşază pe un scaun lângă uşă şi
se uită la mine cu o privire pe cât de bănuitoare, pe atât de tristă.
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că la bătrâneţe o să fiu luat drept hoţ…
Am stat aşa vreo cinci minute în tăcere, observându-ne reciproc, când deodată s-a auzit un ţipăt, urmat de
hărmălaie pe scări. În aceeaşi clipă s-a năpustit înăuntru băiatul jerpelit, cu numele Wicek, în urma căruia cineva
striga mânios:
— A, nemernicule… Las’, că-ţi arăt eu ţie! …
Am ghicit că Wicek are un temperament viu şi că persoana care-l ocărăşte e tatăl său. Într-adevăr, a apărut
domnul administrator în persoană. Purta o haină plină de pete, iar manşetele pantalonilor erau ferfeniţă. Avea părul
cărunt de tot şi ochii împânziţi de vinişoare sângerii.
A intrat şi s-a înclinat politicos:
— Am onoarea să-l salut pe domnul Wokulski?
— Nu, domnule, eu sunt numai prietenul şi împuternicitul domnului Wokulski.
 — A, aşa… a făcut el, întinzându-mi mâna. Am avut plăcerea să vă văd în magazin… Frumos magazin, n-
am ce zice! (A oftat). Din astfel de magazine se nasc imobile, iar… din proprietăţi agricole… locuinţe ca asta…
— Aţi avut moşie? l-am întrebat eu.
— Ei… Ce importanţă are! … mi-a răspuns administratorul. Desigur, doriţi să cunoaşteţi bilanţul imobilului.
Uite, să fiu scurt. Avem doua feluri de locatari: unii nu plătesc nimănui nimic de şase luni, alţii plătesc primăriei
amenzile sau impozitele restante, în contul proprietarului. Aşa că bietul portar nu-şi primeşte salariul, apa curge prin
acoperiş, poliţia ne tot somează să cărăm gunoaiele, un locatar ne-a dat în judecată pentru pivniţă, iar doi locatari se
judecă pentru insulte din cauza podului… Iar în ceea ce priveşte, a adăugat el peste o clipă, puţin tulburat, în ceea ce
priveşte cele nouăzeci de ruble pe care le datorez onorabilului domn Wokulski…
— N-avea grijă, domnule! l-am întrerupt, eu. Stas, adică domnul Wokulski, o să te păsuiască până în
octombrie. După aceea va încheia cu dumneata un contract nou.
Fostul proprietar funciar, acum sărăcit, mi-a strâns din toată inima amândouă mâinile.
Mi s-a părut un tip ciudat, dar şi mai ciudată mi s-a părut casa asta, care nu aduce nici un fel de venit. Din
fire sunt un om timid; mi-e ruşine să stau de vorbă cu persoane necunoscute şi mi-e teamă să intru în case străine…
(Dumnezeule milostiv, de când n-am mai fost eu într-o casă străină! …) De data asta, însă, parcă intrase dracul în
mine, fiindcă am ţinut neapărat să-i cunosc pe toţi locatarii acestui ciudat imobil.
În 1849 era mai rău, şi totuşi am mers în frunte!
— Domnule, am zis, n-ai binevoi… să mă prezinţi domnilor locatari? … Stas… adică domnul Wokulski…
m-a rugat să mă ocup de imobil până la întoarcerea sa de la Paris…
— Paris! a oftat administratorul, Cunosc Parisul încă din 1859. Ţin minte cum a fost primit împăratul când s-
a înapoiat după campania din Italia…
— Dumneata?! am exclamat eu. Dumneata ai asistat la întoarcerea triumfală a lui Napoleon la Paris? …
Mi-a întins mâna.
— Am văzut lucruri şi mai interesante! … în timpul campaniei am fost în Italia şi am văzut cum i-au primit
italienii pe francezi în ajunul bătăliei de la Magenta 62…
— Bătălia de la Magenta? … În 1859? …
— Da, bătălia de la Magenta, domnule!
M-am uitat adânc în ochii acestui fost moşier care nu e în stare să-şi scoată petele de pe haine… M-am uitat
drept în ochii lui… Magenta… 1859… Of, Dumnezeule milostiv! …
— Spune-mi, domnule, cum v-au primit italienii în ajunul bătăliei de la Magenta.?
Fostul moşier ajuns la sapă de lemn s-a aşezat în fotoliul prăpădit.
— În 1859, domnule Rzecki… Mi se pare că am onoarea…
— Da, domnule, sunt Rzecki, locotenent, domnule, în infanteria maghiară, domnule…
Şi iarăşi ne-am uitat adânc unul în ochii celuilalt. Of, Dumnezeule milostiv! …
— Spune mai departe! l-am rugat, strângându-l de mână.
— În 1859, a continuat fostul, moşier, eram cu nouăsprezece ani mai tânăr şi aveam vreo zece mii de ruble
venit anual. Ce vremuri, domnule Rzecki, ce vremuri! … Ce-i drept, cheltuiam nu numai dobândă, ci şi câte ceva
din capital. Când a venit împroprietărirea…
— De! i-am răspuns. Şi ţăranii. Sunt oameni, domnule…
— Wirski! s-a prezentat administratorul.
— Domnule Wirski. Ţăranii…
— Nu-mi pasă de ţărani! m-a întrerupt el. Destul că în 1859 aveam vreo zece mii de ruble venit (inclusiv
împrumuturile) şi mă aflam în Italia. Eram curios să văd cum arată o ţară din care sunt goniţi nemţii… Şi cum n-
aveam nici nevastă; nici copii pentru care să-mi cruţ viaţa, am pornit cu avangarda franceză, pentru că aşa mi-a
venit cheful… Ajungem lângă Magenta, domnule Rzecki, fără să ştim încotro mergem sau dacă vom mai vedea a
doua zi apusul soarelui… Desigur că şi dumneata cunoşti sentimentul acesta, când nici tu, nici cei din jurul tău nu
sunt siguri de ziua de mâine.
— Cum să nu! … Dă-i înainte, domnule Wirski…
— Să mă bată Dumnezeu, a continuat fostul moşier, dacă astea nu sunt cele mai frumoase clipe din viaţa
unui om! Eşti tânăr, vesel, sănătos, nu ai pe cap nici nevastă, nici copii, bei, cânţi şi în fiece clipă te uiţi la un zid
întunecat, în spatele căruia se ascunde ziua de mâine… „Hei! strigi. Daţi-mi vin, că nu ştiu ce se ascunde în spatele
acestui zid întunecat. Hei! … Daţi-mi vin! …” Ba ceream şi sărutări… domnule Rzecki! mi-a şoptit administratorul,
aplecându-se spre mine.
— Aşadar, când aţi ajuns cu avangarda lângă Magenta? … l-am întrerupt eu.
— Am mers eu cuirasierii. Îi ştiţi pe cuirasieri, domnule Rzecki! Pe cer există un singur soare, dar într-un
escadron de cuirasieri lucesc o sută!
— Călăresc greu! mi-am dat eu părerea. Infanteria îi muşcă de parcă ar fi spărgător de nuci…
— Şi cum vă spuneam, domnule Rzecki, ne apropiem de un târguşor italian şi aflăm de la localnici că nu
departe se află un corp de armată austriac. Trimitem atunci pe Unii din ei până în orăşel, cu ordinul, mai bine zis cu
rugămintea, să vestească locuitorii că atunci, când ne-or vedea, să tacă mâlc…
— Se-nţelege! Când duşmanul e aproape…
— Peste o jumătate de ceas intram în oraş. Strada era îngustă, iar de o parte şi de alta se-mbulzea mulţimea.
De-abia izbuteam să trecem în rânduri de câte patru. La ferestre şi în balcoane, femei… şi ce femei, domnule
Rzecki… Fiecare avea în mână câte un buchet de trandafiri. Mulţimea din stradă nu scotea nici un cuvânt. Austriecii
erau pe aproape. Dar femeile din balcoane smulgeau petalele trandafirilor şi le aruncau cuirasierilor prăfuiţi! Parcă
ningea! … Ah, domnule Rzecki, să fi văzut fulgii aceia: roşii, roz, albi… Şi braţele acelea… Şi italiencele acelea…
Colonelul ducea mereu mâna la gură şi trimitea bezele în dreapta şi-n stânga. Zăpada petalelor de trandafiri continua
să cadă neîncetat asupra cuiraselor aurite, asupra coifurilor şi cailor care sforăiau… Ba, mai mult un italian bătrân,
cu un toiag încovoiat, cu plete albe până pe umeri, îi iese înainte colonelului, cuprinde cu braţele capul calului, îl
sărută, strigă „eviva Italia!” 63 şi cade mort pe loc! … Aşa a fost în ajunul bătăliei de la Magenta!
Când fostul moşier şi-a încheiat povestirea, din ochi i se prelingeau lacrimi grele pe haina plină de pete.
— Să mă ia toţi dracii, domnule Wirski, dacă Stas o să-ţi mai ceară vreo chilie!
— Plătesc din buzunar o sută optzeci de ruble… a oftat administratorul, sughiţând.
Ne-am şters amândoi ochii de lacrimi.
— Domnule, am spus eu, Magenta-i Magenta, iar treaba e treabă. Prezintă-mi acum câţiva chiriaşi.
— Hai! a încuviinţat administratorul, ridicându-se din fotoliul lui desfundat. Vino-ncoace, domnule, să ţi-i
arăt pe cei mai ciudaţi…
A ieşit repede din „salon” şi, vârându-şi capul în deschizătura unei uşi – mi se pare uşa de la bucătărie – a
strigat:
— Mania, eu plec! … Şi cu dumneata, domnule Wicek, am să mă răfuiesc eu diseară! …
— Eu nu sunt proprietarul casei, ca să te răfuieşti cu mine! i-a răspuns o voce de copil.
— Iartă-l acum! l-am rugat eu în şoaptă.
— Ţi-ai găsit! Nici nu poate adormi dacă nu-şi capătă porţia. E băiat bun şi deştept, dar ştrengar.
Am ieşit din apartament şi ne-am oprit în faţa unei uşi, lângă scară. Administratorul a ciocănit uşor; eu am
simţit cum tot sângele mi se scurge din cap spre inimă, şi din inimă în picioare. Poate că din picioare s-ar fi scurs în
ghete, sau chiar pe scări, până la poartă, dacă n-aş fi auzit o voce:
— Intră! …
Şi am intrat.
În cameră, trei paturi. Pe unul din ele, cu cartea în mână şi cu picioarele rezemate de tăblie, stătea întins un
tânăr cu o barbă neagră, îmbrăcat într-o tunică de student; paturile celelalte erau atât de răvăşite, de parcă le-ar fi
răscolit uraganul. Am mai văzut un cufăr, un geamantan gol şi o mulţime de cărţi îngrămădite pe rafturi, pe cufăr şi
pe podea. Apoi câteva scaune obişnuite şi o măsuţă de brad, pe care, uitându-mă mai bine, am descoperit desenat un
eşichier şi câteva figuri de şah răsturnate.
În clipa aceea am simţit că-mi vine greaţă. Lângă figurile de şah am văzut două cranii: într-unul era tutun, în
celălalt, zahăr! …
— Ce doriţi’? a întrebat tânărul cu barba neagră, fără să se ridice din pat.
— Domnul Rzecki, împuternicitul proprietarului… m-a prezentat administratorul.
Tânărul s-a ridicat într-un cot şi, uitându-se vioi la mine, a ripostat:
— Împuternicitul proprietarului? … În clipa de faţă aici sunt stăpân eu, şi nu-mi amintesc să-l fi numit pe
acest domn împuternicitul meu…
 Răspunsul era atât de categoric, încât şi eu şi Wirski am amuţit. Tânărul s-a ridicat alene din pat şi, fără nici
o grabă, a început să-şi încheie pantalonii şi vesta. Deşi proceda sistematic, sunt sigur că jumătate din nasturi au
rămas neîncheiaţi.
— Poftiţi, domnilor, luaţi loc! ne-a poftit el după ce a avut grijă să caşte.
După gestul făcut cu mâna, n-am înţeles dacă ne invita să ne aşezăm pe geamantan sau de-a dreptul pe
podele. Apoi a adăugat:
— Cald e, domnule Wirski, nu-i aşa? Aaa!
Şi a căscat din nou.
— Tocmai! Vecinul din faţă se plânge de dumneavoastră… a răspuns administratorul, zâmbind.
— Pe ce chestie?
— Cică umblaţi goi… prin cameră…
Tânărul s-a indignat:
— A înnebunit moşul, sau ce are? Te pomeneşti că vrea să ne îmbrăcăm în blănuri pe arşiţa asta?! Ce
obrăznicie! Pe cuvântul meu de onoare…
— Deh, a obiectat administratorul, trebuie să ţineţi seama că dumnealui are o fată de măritat…
— Şi ce mă interesează asta pe mine? E fata mea? Ce bătrân caraghios! Pe cuvântul meu de onoare! De
altfel, minte. Nici nu umblăm goi!
— Doar am văzut cu ochii mei… a stăruit administratorul.
— Pe cuvântul meu de onoare că-i o minciună! a stricat tânărul, înroşindu-se de mânie. E drept că Maleski
umblă fără cămaşă, dar în chiloţi, iar Patkiewicz fără chiloţi, dar în cămaşă. Aşa că domnişoara Leocadia vede
costumul întreg…
— Da, şi din cauza asta trebuie să închidă toate ferestrele!
— Le închide bătrânul, nu ea! a răspuns studentul, gesticulând. Ea se uită prin crăpături, printre perdele. De
altfel, dacă îi e permis domnişoarei Leocadia să umple curtea întreagă cu vocalizele ei, au dreptul şi Maleski şi
Patkiewicz să umble cum le place în camera lor!
Tânărul umbla cu paşi mari prin cameră, şi de câte ori se întorcea cu spatele spre noi, administratorul clipea
din ochi, uitându-se la mine cu priviri disperate. După o clipă de tăcere, a reluat:
— Dumneavoastră, domnilor, ne datoraţi chiria pe patru luni…
— Poftim! Vechea poveste a exclamat tânărul, băgându-şi mâinile în buzunare. De câte ori să vă spun că
despre toate prostiile astea să nu mai discutaţi cu mine, ci numai cu Patkiewicz sau cu Maleski? E doar atât de uşor
de ţinut minte! Maleski plăteşte pe lunile cu soţ: februarie, aprilie, iunie; iar Patkiewicz pe cele fără soţ: martie, mai,
iulie.
— Dar niciunul nu plăteşte nimic! a izbucnit administratorul, pierzându-şi răbdarea.
— Şi cine este de vină dacă dumneavoastră nu veniţi la timpul potrivit? … a răcnit tânărul, dând din mâini.
V-am spus de o sută de ori că Maleski plăteşte în lunile cu soţ, iar Patkiewicz, în lunile fără soţ…
— Iar dumneata? …
— Eu? Eu n-am nici un fel de luni! a răcnit tânărul, vânturându-ne pumnul pe sub nas. Eu nu plătesc chiria
din principiu! Cui să-i plătesc? … Şi pentru ce? … Ha, ha! Ce-ar vrea dumnealor? …
Şi a început să alerge prin cameră, vesel şi mânios în acelaşi timp. Pe urmă s-a dus la fereastră, să se uite
afară, întorcându-se mândru cu spatele spre noi… Auzindu-l că fluieră nepăsător, mi-am pierdut răbdarea.
— Domnule, îmi permiteţi să vă spun, am început eu, că o asemenea nerespectare a contractului e destul de
originală… Cineva vă pune la dispoziţie o locuinţă, iar dumneavoastră consideraţi nimerit să nu plătiţi…
— Cine îmi dă locuinţa? … a răcnit tânărul, încălecând pe fereastră şi lăsându-se pe spate, ca şi cum ar fi
avut intenţia să sară de la etajul al treilea. Eu însumi am ocupat camera asta, şi voi rămâne în ea până ce voi fi
evacuat! Contracte? … Sunteţi caraghioşi cu contractele voastre! … Dacă societatea vrea să-i plătesc pentru
locuinţă, atunci să-mi plătească şi ea pentru meditaţii atâta cât să-mi ajungă ca să-mi plătesc chiria… Caraghioşi mai
sunt! … Eu, pentru trei ore de meditaţii pe zi, primesc cincisprezece ruble pe lună, din care mâncarea îmi ia nouă
ruble, iar spălatul şi serviciul trei ruble… Dar hainele, dar taxele? Şi îmi mai cer să plătesc şi chirie! Aruncaţi-mă pe
stradă, să mă ia hingherii şi să-mi tragă una cu măciuca în cap! … Aveţi acest drept, dar n-aveţi dreptul să-mi faceţi
observaţii şi reproşuri!!
— Nu înţeleg supărarea dumitale. Am spus eu, calm…!
 — Dar nu m-am supărat! a răspuns tânărul, aplecându-se tot mai mult în afară. Societatea, dacă nu m-a ucis
la naştere, dacă îmi cere să învăţ şi să dau cincisprezece examene, s-a angajat prin asta să-mi dea de lucru,
asigurându-mi existenţa. Ea, însă, sau nu-mi dă de lucru, sau mă trage pe sfoară la plată… Aşa că dacă societatea nu
-şi respectă contractul faţă de mine, cu ce drept îmi cere să-l respect eu faţă de ea? De altfel, ce mai calea-valea, nu
plătesc chiria din principiu, şi basta! Cu atât mai mult cu cât nu actualul proprietar a construit casa asta! N-a ars el
cărămizile, nu a stins el varul, nu a zidit el, n-a riscat el să-şi frângă gâtul. A venit cu bani – poate furaţi – a plătit
altcuiva, care poate, de asemenea, furase pe altul, şi pe acest temei vrea să facă din mine robul, lui! Asta însemnează
să-ţi baţi joc de bunul-simţ!
— Domnul Wokulski, am intervenit eu ridicându-mă, nu a furat pe nimeni… A făcut averea prin muncă şi
economii…
— Las-o-ncolo! m-a întrerupt tânărul. Tatăl meu a fost un medic capabil, lucra zi şi noapte, câştigă destul de
bine şi economisea… cu chiu, cu vai, trei sute de ruble pe an! Şi cum imobilul vostru costă nouăzeci de mii de
ruble, pentru cumpărarea lui tatăl meu ar fi trebuit să trăiască şi să muncească cinstit trei sute de ani… Nu-mi vine
să cred că noul proprietar munceşte de trei sute de ani…
În faţa acestei argumentaţii m-au apucat ameţelile. Tânărul a continuat:
— Ne puteţi evacua, desigur! Dar de-abia atunci vă veţi convinge cât aţi pierdut. Toate spălătoresele din
imobil îşi vor pierde buna lor dispoziţie, iar doamna Krzeszowska va putea fără nici o piedică să-şi persecute
vecinii, să ţină evidenţa fiecărui oaspe care vine în vizită la ei şi să socotească fiecare bob de arpacaş pus în oală…
Da, n-aveţi decât să ne alungaţi! … Dar atunci domnişoara Leocadia n-o să se mai oprească din vocalize şi solfegii,
dimineaţa cu voce de soprană, după-amiază de contraaltă. Şi-o să se ducă dracului casa asta, în care noi, cât de cât,
menţinem ordinea! …
Ne-am pregătit de plecare.
— Aşadar, eşti hotărât să nu plăteşti chiria? l-am întrebat.
— Nici nu mă gândesc!
— Poate că începând măcar din octombrie…
— Nu, domnule. Nu mai am mult de trăit, aşa că vreau să aplic măcar un singur principiu: dacă societatea
vrea ca indivizii să-şi respecte contractele faţă de ea, trebuie ca şi ea să le respecte faţă de indivizi. Dacă eu trebuie
să-i plătesc cuiva chirie, atunci să-mi plătească şi mie meditaţiile în aşa fel încât să-mi ajungă şi pentru plata chiriei.
Înţelegi dumneata? …
— Nu prea, domnule… am răspuns eu.
— Nu-i de mirare! La bătrâneţe creierul se usucă şi nu mai e în stare să perceapă adevărurile noi.
Ne-am salutat şi am ieşit, împreună cu administratorul.
Tânărul a închis uşa în urma noastră, dar peste o clipă s-a repezit pe scări, după noi, strigând:
— Portărelul să-şi ia cu el şi doi oameni, fiindcă n-am să părăsesc casa asta decât cu forţa!
— Bine, domnule! i-am răspuns eu, salutându-l politicos.
În sinea mea mi-am spus că totuşi nu se cade ca un tip ca el să fie dat afară din casă.
Când tânărul acela ciudat s-a retras definitiv în cameră şi a închis uşa cu cheia, lăsând să se înţeleagă că
socoteşte încheiată discuţia cu noi, m-am oprit la jumătatea scării şi i-am spus administratorului:
— Văd că aveţi şi vitralii…
— Da, avem.
— Dar sunt grozav de… prăfuite.
— Da, foarte prăfuite! a recunoscut administratorul.
— Şi socot, am adăugat eu, că tânărul nostru student se va ţine de cuvânt şi nu va plăti chiria; nu-i aşa?
— Domnule, a exclamat administratorul, el ca el! zice că nu vrea să plătească, şi nu plăteşte. Dar ceilalţi doi
nu spun nimic, şi tot nu plătesc! Sunt, domnule dragă, nişte locatari extraordinari… Singurii de altfel care nu-mi
pricinuiesc nici o decepţie!
Am clătinat din cap fără să vreau; dacă aş fi eu proprietarul imobilului aş clătina din cap în fiecare zi.
— Aşadar, aici nimeni nu plăteşte, sau cel puţin nimeni nu plăteşte regulat, m-am adresat fostului moşier.
— Nici nu-i de mirare, a răspuns domnul Wirski. Într-o casă în care de atâţia ani chiriile sunt încasate de
creditori, chiar şi cel mai cinstit locatar ajunge nărăvaş! Cu toate astea, avem câţiva chiriaşi foarte corecţi. De pildă,
baroana Krzeszowska…
 — Cum?! … am exclamat. A, da, ai dreptate! Baroana locuieşte aici… A vrut chiar să cumpere casa…
— Şi o s-o cumpere, a şoptit administratorul, aşa că trebuie să aveţi grijă… O s-o cumpere, chiar dacă va
trebui să-şi cheltuiască toată averea… Şi are destulă, deşi domnul baron a cam intrat serios în zestre…
Ne oprisem la jumătatea scărilor, sub o fereastră cu vitralii galbene, roşii şi albastre. Stam aşa, ţintuit locului
de amintirea doamnei baroane, pe care o văzusem numai de câteva ori în viaţă, dar care de fiecare dată mi s-a părut
a fi o persoană foarte excentrică. Ştia să fie cucernică şi îndârjită, umilă şi vulgară…
— Ce fel de femeie e baroana, domnule Wirski? am întrebat. Pare o femeie extraordinară…
— Ca toate istericele, a mormăit fostul moşier. I s-a prăpădit fata, bărbatul a părăsit-o… Numai scandaluri!
…
— Să mergem la ea, domnule! i-am propus, în timp ce coboram la etajul al doilea.
Simţeam în mine atâta bărbăţie, încât gândul de a o întâlni pe baroană nu îmi mai stârnea teamă, ba aproape
că mă şi atrăgea.
Când ne-am oprit însă în faţa uşii, şi administratorul a sunat, am simţit cârcei în picioare; numai fiindcă
înţepenisem n-am luat-o din loc: mă părăsise într-o clipă tot curajul când miram adus aminte scena de la licitaţie…
Cheia s-a învârtit în broască, s-a auzit zgomotul zăvorului, şi prin uşa întredeschisă a apărut faţa unei fete
tinere, cu o bonetă albă.
— Cine-i? a întrebat ea.
— Eu, administratorul.
— Ce doriţi?
— Vin. Cu împuternicitul proprietarului.
— Dar domnul ce doreşte?
— Domnul este împuternicitul.
— Aşadar, pe cine să anunţ? …
— Spune-i doamnei, a răspuns administratorul, iritat, că venim să discutăm despre, casă…
— Aha!
A închis uşa şi a plecat. Au trecut vreo două sau trei minute până să revină. După ce a deschis numeroasele
zăvoare, ne-a condus în salonul gol.
Salonul avea un aspect tare ciudat. Mobilele erau acoperite cu huse de culoare cenuşiu-închis. La fel şi
pianul, şi candelabrul din tavan. Până şi piedestalele cu statuete din colţurile camerei erau învelite în pânză cenuşie.
Camera făcea impresia că aparţine cuiva care a plecat, lăsând rânduiala casei pe seama unor servitori grijulii.
După uşă se auzeau două glasuri, unul de femeie, altul de bărbat. Glasul de femeie era al baroanei; cel
bărbătesc mi se părea bine cunoscut, dar nu puteam să-mi amintesc al cui este.
— Aş jura, zicea baroana, că întreţine relaţii cu ea! Alaltăieri i-a trimis un buchet printr-un comisionar…
— Hm… Hm… mormăia vocea bărbătească.
— Un buchet pe care cocheta asta respingătoare a poruncit să-l arunce imediat pe fereastră, ca să mă inducă
pe mine în eroare…
— Dar baronul e la ţară… Atât de departe de Varşovia… a replicat bărbatul.
— Are prieteni aici! a strigat baroana. Şi dacă nu te-aş cunoaşte, aş presupune că şi dumneata îi ajuţi să-şi
facă ticăloşiile! …
— Vai de mine, doamnă… a protestat glasul bărbătesc.
În aceeaşi clipă am auzit două ţocăituri: cred că-i sărutase mâna.
— Lasă, lasă, domnule Maruszewicz, fără dulcegării. Vă ştiu eu ce vă poate pielea! Copleşiţi sărmanele
femei cu tot felul de amabilităţi până ce le câştigaţi încrederea, ca apoi să le risipiţi averea şi să divorţaţi… „Care va
să zică, tipul e Maruszewicz! mi-am zis în gând. Potrivită pereche! …”
— Eu sunt cu totul altfel! a răspuns mai încet vocea bărbătească.
Şi din nou au răsunat două ţocăituri. Desigur, pe mână…
M-am uitat la fostul moşier. Ridicase ochii în tavan şi îşi întinsese braţele până aproape de înălţimea
urechilor.
— Şmecherul! … a şoptit el, arătând cu mâna spre uşă.
— Îl cunoşti?
— Oho! …
 — Aşa! … se auzea glasul baroanei în camera învecinată. Du dumneata aste nouă ruble la Biserica Sfintei
Cruci, pentru trei slujbe. Poate că Dumnezeu îl va îndrepta pe calea cea bună… Nu! a adăugat ea după o clipă, cu
vocea puţin schimbată. Mai bine o singură slujbă pentru el, iar două pentru sufletul nefericitei mele fiice!
A urmat un plâns înăbuşiţi
— Liniştiţi-vă, doamnă… a şoptit Maruszewicz, pe un ton blând.
— Du-te! Du-te acum! … i-a răspuns ea.
Deodată, uşa salonului s-a deschis, şi Maruszewicz a apărut în prag, surprins. Am desluşit în camera cealaltă
faţa gălbejită şi ochii înroşiţi ai baroanei. Administratorul şi cu mine ne ridicarăm de pe scaune. Maruszewicz s-a
tras repede înapoi, în fundul camerei, ca să iasă probabil pe o altă uşă. Doamna baroană a început să strige
mânioasă:
— Marysia! … Marysia! …
A intrat repede aceeaşi fată cu boneta pe cap, într-o rochie de culoare închisă şi cu un şorţ alb. Îmbrăcată aşa,
ai fi putut crede că e infirmieră, dacă ochii nu i-ar fi scăpărat prea multe scântei.
— De ce i-ai adus pe domnii ăştia aici? a întrebat-o baroana.
— Dar dumneavoastră aţi poruncit…
— Proasto! … Ieşi afară! apoi baroana s-a întors spre noi: Ce doreşti, domnule Wirski?
— Domnul Rzecki este împuternicitul proprietarului, a răspuns administratorul.
— A… a… Bine! … a zis baroana, intrând în salon.
Nu ne-a poftit să stăm jos. Purta o rochie neagră, faţa îi era gălbejită, buzele învineţite, ochii înroşiţi de plâns
şi părul pieptănat lins. Şi-a încrucişat braţele pe piept, ca Napoleon I, şi, uitându-se la mine, a început:
— Aaa! … Dumneata eşti, mi se pare, împuternicitul domnului Wokulski… Nu-i aşa? Te rog spune-i că sau
mă mut eu din casa asta, pentru care plătesc foarte regulat şapte sute de ruble pe an, nu-i aşa, domnule Wirski? …
Administratorul s-a înclinat.
— Sau, a continuat baroana, domnul Wokulski să scape imobilul de murdărie şi imoralitate!
— Imoralitate? am întrebat eu.
— Da, domnule! a confirmat baroana, înclinând din cap. Adică să evacueze pe aceste spălătorese care cântă
toată ziua la subsol cântece îngrozitoare şi care chicotesc seara deasupra capului meu! Să evacueze pe studenţii
ăia… pe ticăloşii ăia care aruncă de sus drept în capul meu mucuri de ţigări sau varsă apă… În sfârşit, pe doamna
aceea Stawski, despre care nu ştiu ce este, văduvă sau divorţată, şi nici din ce se întreţine… Doamna asta strică
bărbaţii cu soţii virtuoase şi atât de nefericite…
A început să clipească des din pleoape şi… gata plânsul!
— Îngrozitor… Să fii legată, de o casă atât de respingătoare numai din respect pentru amintirea copilului tău
amintire pe care nimeni şi nimic nu ţi-o poate şterge din inimă… Copila mea a alergat pe aici, prin toate camerele…
S-a jucat acolo, în camera dinspre curte… S-a uitat pe fereastra pe care astăzi unei mame rămasă singură nu-i e
permis să-şi scoată măcar capul… Vor să mă alunge de-aici… Toţi vor să mă mut de-aici, tuturor le stau în drum!
Eu însă nu pot să plec de aici pentru că fiecare scândură a pardoselei poartă urmele picioruşelor ei… Pentru că în
fiecare perete răsună încă ecoul râsetelor sau plânsului ei… A căzut pe canapea hohotind. Ah, a continuat ea printre
lacrimi, oamenii sunt mai cruzi decât animalele! … Vor să mă alunge de-aici, din casa în care copila mea şi-a dat
ultima răsuflare… Pătucul ei şi toate jucăriile au rămas la locurile lor… Eu singură şterg praful în camera ei, ca să
nu se mişte din loc nici cel mai mic lucruşor… Am străbătut fiecare centimetru de podea în genunchi şi am sărutat
urmele paşilor copilei mele… Iar ei vor să mă alunge de-aici! … Alungaţi de-aici mai întâi durerea mea, dorul meu,
disperarea mea! …
Şi-a ascuns faţa în mâini şi a izbucnit într-un sfâşietor hohot de plâns. Am observat că nasul
administratorului se făcuse roşu; simţeam că mă podidesc lacrimile şi pe mine.
Deznădejdea baroanei m-a dezarmat într-atât, încât n-am mai avut curajul să discut cu ea despre majorarea
chiriei. Dar în acelaşi timp lacrimile ei m-au enervat în aşa hal, încât dacă nu m-aş fi găsit la etajul al doilea, cred că
m-aş fi aruncat pe fereastră.
Până la urmă, văzând că nu se mai potoleşte şi voind s-o consolez într-un fel, i-am spus cu toată blândeţea:
— Vă rog, doamnă, liniştiţi-vă… Ce doriţi de la noi? … Cu ce vă putem servi? …
 În vocea mea era atâta compătimire, încât nasul administratorului s-a făcut şi mai roşu, iar doamnei baroane
i s-a zvântat un ochi. A continuat să plângă cu celălalt, semn că nu considera încă atacul isprăvit, iar biata victimă –
eu adică – definitiv învinsă.
— Cer… cer, a bâiguit printre suspine, cer să nu fiu alungată din locul unde s-a stins copila mea… şi unde
totul mi-o reaminteşte. Nu pot… Nu pot să mă despart de camera ei! Nu pot să-i mut lucruşoarele şi jucăriile… E o
ticăloşie să fie exploatată în modul ăsta suferinţa cuiva!
— Cine vă exploatează?
— Toţi, începând cu proprietarul, care îmi cere să plătesc şapte sute de ruble…
— A, scuzaţi, doamnă baroană! a exclamat administratorul. Şapte camere admirabile, două bucătării ca nişte
saloane, două cămări… Aţi putea să cedaţi cuiva cel puţin trei camere. Doar aveţi două intrări principale!
— Nu cedez nimănui nimic a răspuns ea categoric. Sunt sigură că soţul meu rătăcit îşi va veni în fire curând
şi se va întoarce! …
— În cazul ăsta, plătiţi şapte sute de ruble…
— Poate chiar şi mai mult… am adăugat eu, încet.
Doamna baroană s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă ardă cu privirea şi să mă înece în lacrimi. Oh,
îndrăcită femeie! … Şi acum, când mă gândesc la ea, mă ia cu frig pe şira spinării!
— De altfel, chiria n-are importanţă! a zis ea.
— Aveţi perfectă dreptate! a recunoscut Wirski, înclinându-se adânc.
— Pretenţiile proprietarului n-au nici o importanţă… Dar, oricum, nu pot să plătesc şapte sute de ruble
pentru un apartament într-o casă ca asta!
— Dar ce aveţi dumneavoastră cu casa? am întrebat-o eu.
— Casa asta e o adevărată ruşine pentru oamenii cinstiţi! a strigat ea gesticulând. Şi nu în numele meu, ci în
numele moralităţii, vă rog…
— Ce anume?
— Să-i alungaţi pe studenţii care locuiesc deasupra mea, de răul cărora nu pot să scot capul pe fereastră şi să
mă uit în curte. Le-au stricat pe toate… Deodată a sărit de pe canapea: Poftim, domnule, auzi? a zis ea arătând spre
uşa camerei dinspre curte.
Într-adevăr, se auzea vocea excentricului brunet, care răcnea de la etajul al treilea:
— Marysia! … Marysia, vino încoa! …
— Maryrsia! a strigat baroana.
— Dar sunt aici… Ce doriţi, doamnă? a răspuns slujnica, puţin îmbujorată la faţă.
— Să nu te mişti cumva din casă! Poftim, domnule, ai văzut? Uite, aşa se întâmplă în fiecare zi. Iar seara se
duc la ei spălătoresele… Domnule! a continuat ea, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alungaţi-i pe
nihiliştii ăştia! Sunt un izvor de destrăbălare şi de primejdie pentru întreaga casă! … Ţin în cranii ceai şi zahăr…
Răscolesc cu oase de oameni cărbunii din samovar… Vor să aducă aici un schelet întreg! …
Şi a început din nou să plângă, atât de amarnic. Încât mi-a fost teamă să nu-i vină rău.
— Domnii ăştia nu plătesc chiria, aşa că e foarte posibil…
Ochii baroanei s-au uscat pe dată.
— Da, fireşte, trebuie să-i alungaţi! … Dar, domnule, oricât ar fi de răi şi de stricaţi, mai rea decât ei e…
Stawska…
M-a uimit ura care a ţâşnit din ochii baroanei în clipa când a rostit numele „Stawska”.
— Doamna Stawska locuieşte aici? am întrebat fără să vreau. Femeia aceea frumoasă?
— O… încă o victimă! … a exclamat baroana, arătându-mă cu degetul. Apoi a continuat cu o voce adâncă şi
cu ochii înflăcăraţi: O, omule cu părul cărunt, îţi dai seama de faptele dumitale? Aceasta este femeia al cărei soţ
învinuit de asasinat a fugit în străinătate… Din ce trăieşte? … Din ce se îmbracă atât de elegant? …
— Munceşte ca un bivol, biata de ea! a şoptit administratorul.
— O… încă unul! … a exclamat baroana. Bărbatul meu (sunt sigură că el este) îi trimite de la ţară buchete
de flori… Administratorul casei e îndrăgostit de ea şi-i încasează chiria de-abia la sfârşitul lunii…
— Vai, doamnă! … a protestat fostul moşier, cu obrajii tot atât de roşii ca şi nasul.
— Chiar şi tâmpitul ăla cumsecade de Maruszewicz, a continuat baroana, da, chiar şi el stă toată ziua la
fereastră şi se uită la ea… Vocea dramatică a baroanei a trecut din nou la tonuri jalnice: Şi când te gândeşti că o
femeie ca ea are o fiică, da, are o fiică… pe care o instruieşte ca să ajungă în iad, iar eu… O, cred în justiţie… cred
în milostenia divină, dar nu înţeleg… da… nu înţeleg de loc sentinţele astea care pe mine m-au lăsat fără copilă, iar
ei… ei… ei! … O, domnule, a izbucnit ea cu forţe noi în voce, în definitiv, îi poţi lăsa pe nihiliştii ăia, dar pe ea…
trebuie s-o goneşti! N-are decât să rămână goală locuinţa unde a stat ea… Am s-o plătesc eu, numai să rămână ea pe
drumuri…
Mie, ţipetele astea nu mi-au plăcut de loc. I-am făcut semn administratorului că sunt gata de plecare şi,
înclinându-mă, am spus rece:
— Permite-ţi, doamnă baroană, ca în chestiunea aceasta să hotărască proprietarul, domnul Wokulski.
Baroana şi-a încrucişat braţele, ca un om atins de un glonte în piept;
— Ah… Care va să zică, aşa? … a strigat ea. Care va să zică, şi dumneata… şi… Wokulski… v-aţi unit cu
ea? … Ha! … În cazul ăsta aştept să decidă judecata divină! …
Am ieşit fără ca ea să ne mai oprească. Coboram scările ca un om beat.
— Ce ştii despre doamna Stawska? l-am întrebat pe Wirski.
— E o femeie cât se poate de cinstită. E tânără, frumoasă şi munceşte din răsputeri… Pentru că pensia
mamei ei de-abia îi ajunge pentru chirie…
— Are mamă?
— Da. O femeie tot atât de treabă ca şi ea.
— Şi cât plăteşte pentru casă?
— Trei sute de ruble. Când te gândeşti, ţi se rupe inima…
— Să mergem la ele! am zis.
— Cu cea mai mare plăcere! a încuviinţat administratorul. Ceea ce spune nebuna aia despre ele nu merită
nici o atenţie. Nici nu ştiu pentru ce o urăşte pe doamna Stawska. Probabil pentru că-i frumoasă şi are o fetiţă ca un
îngeraş…
— Unde locuiesc?
— În aripa dreaptă, la etajul întâi.
Nici nu-mi amintesc când am coborât scările din faţă, când am trecut prin curte şi când am ajuns la etajul
întâi al aripii din dreapta. Aveam mereu în faţa ochilor imaginea doamnei Stawska şi a lui Wokulski… Doamne! Ce
pereche potrivită! Dar nu se putea face nimic din moment ce femeia era măritată. Deşi astea sunt chestiuni în care n-
aş vrea să mă amestec câtuşi de puţin. Mie mi se pare într-un fel, lor li se pare într-alt fel, iar soarta hotărăşte cum îi
place…
Soarta! Soarta! … Apropie oamenii atât de ciudat! Dacă acum mulţi ani nu m-aş fi dus în pivniţa lui Hopfer,
la Machalski, nu l-aş fi cunoscut pe Wokulski. Şi dacă nu i-aş fi îndemnat să se ducă la teatru, poate că n-ar fi
întâlnit-o pe domnişoara Lęcka. Fără să vreau, l-am băgat o dată la apă. Acuma n-aş dori să se repete povestea.
Domnul-Dumnezeu n-are decât să hotărască singur de soarta turmelor sale…
Când ne-am oprit la uşa doamnei Stawska, administratorul a zâmbit ştrengăreşte şi mi-a şoptit:
— Să întrebăm întâi dacă tânăra e acasă. O să ai ce vedea! …
— Ştiu, ştiu…
Administratorul n-a sunat, ci a ciocănit de două ori. Uşa s-a deschis destul de brusc şi a apărut o slujnică
grasă, scundă, cu braţele încrucişate, braţe demne de un atlet, pe care se vedeau, ca şi pe mâini, clăbuci de săpun.
— O, domnul administrator? a exclamat ea. Credeam că-i vreunul din ăia.
— Cum, a încercat cineva să intre? … a întrebat Wirski, indignat.
— Nu, n-a încercat nimeni, doar atâta că unul i-a trimis astăzi un buchet de flori. Cică l-ar fi trimis
Maruszewicz, care locuieşte în faţă…
— Ticălosul!
— Aşa e bărbatul! a zis femeia. Numai să-i placă cineva, că gata, se şi bagă în foc, ca un fluture de noapte…
— Cucoanele sunt acasă? a întrebat Wirski.
Slujnica rotofeie s-a uitat bănuitoare la mine.
— Domnule administrator, sunteţi cu domnul?
— Da, dumnealui este împuternicitul proprietarului…
— E tânăr, sau bătrân? a continuat ea, măsurându-mă de sus până jos, ca un judecător de instrucţie.
— Vezi doar că-i bătrân! … a răspuns administratorul.
 — Adică… de vârstă mijlocie… am rectificat eu. (Ei, pe dumnezeul meu, în curând au să spună că sunt
bătrâni până şi copiii de 15 ani!)
— Coniţele sunt acasă, a răspuns în sfârşit slujnica. Numai că la coniţa tânără a venit o fetiţă la meditaţie.
Dar coana mare e în camera ei.
— Păcat a mormăit administratorul. În sfârşit… spune-i doamnei bătrâne…
Am intrat în bucătărie, unde era o albie plină de clăbuci şi rufe de copil. Pe o sfoară, atârnate lângă sobă, se
uscau rochiţe, cămăşuţe şi ciorăpiori. (Cum se cunoaşte că e o fetiţă în casă!)
Prin uşa întredeschisă a ajuns până la noi glasul unei femei mai vârstnice.
— Cu administratorul? … Un domn? … zicea doamna de alături. Te pomeneşti că o fi Ludwiczek, că tot l-
am visat azi-noapte! …
Femeia ne-a deschis uşa salonaşului.
— Poftiţi!
Era un salon mic, cu pereţi de culoarea perlei. Mobilă albastră, un pian, o mulţime de flori albe şi roşii la
cele două ferestre, pe pereţi diplome ale Şcolii de arte frumoase, pe o măsuţă o lampă de sticlă în formă de lalea.
După salonul mortuar al doamnei Krzeszowska – unde mobilele zăceau sub huse de culoare închisă – aici totul era
atât de vesel! Camera avea o înfăţişare plăcută, aşteptând parcă un oaspe drag. Dar mobilierul, aşezat prea simetric
în jurul mesei, dovedea că musafirul nu sosise încă…
Peste o clipă, în pragul uşii din faţă a apărut o doamnă în vârstă, într-o rochie cenuşie. M-a izbit părul ei
aproape alb. Era slăbuţă, dar nu părea prea bătrână şi avea trăsături foarte regulate. De altfel, mi s-a părut că o
cunosc de undeva.
Administratorul şi-a încheiat cei doi nasturi ai hainei pline de pete şi, înclinându-se cu eleganţa unui
adevărat nobil, a spus:
— Îmi permiteţi, doamnă, să vă prezint pe domnul Rzecki, împuternicitul proprietarului nostru şi colegul
meu…
Ne-am privit în ochi, şi trebuie să recunosc că am fost oarecum mirat de faptul că-mi spunea „coleg”.
Observând mirarea mea, Wirski a adăugat, zâmbind:
— Am spus coleg, pentru că şi unul şi celălalt am văzut lucruri foarte interesante peste hotare.
— Aţi fost în străinătate, stimate domn? … m-a întrebat bătrâna.
— În 1849.
— Şi nu l-aţi întâlnit cumva pe Ludwig Stawski? …
— Stimată doamnă! a exclamat Wirski, râzând şi înclinându-se iar. Domnul Rzecki a fost în străinătate acum
treizeci de ani, iar ginerele dumneavoastră a plecat de-abia de patru ani…
Bătrâna a făcut un gest cu mâna, ca şi cum ar fi alungat o muscă.
— Aveţi dreptate! a recunoscut ea, M-am încurcat… Dar mă gândesc mereu la Ludwig… Poftiţi, domnilor,
luaţi loc…
Când ne-am aşezat pe scaun, fostul moşier s-a înclinat încă o dată în faţa venerabilei doamne, care i-a
răspuns la fel.
De-abia atunci am observat că rochia cenuşie a bătrânei era cârpită în câteva locuri şi m-a cuprins o
melancolie ciudată în faţa acestor doi semeni ai mei, în îmbrăcăminte pătată, sau cârpită, dar amândoi cu maniere
alese. Pe deasupra lor a trecut tăvălugul timpului, care nivelează totul…
— Dumneavoastră, domnule, nu ştiţi desigur, ce nenorocire s-a abătut asupra noastră, mi s-a adresat bătrâna.
Acum patru ani ginerelui meu i s-a întâmplat ceva foarte neplăcut: a fost acuzat în modul cel mai nedrept… A fost
omorâtă aici o cămătăreasă îngrozitoare… O, Doamne! …
Întâmplările astea nici nu trebuie pomenite… A fost de-ajuns ca un cunoscut să-i atragă atenţia că ar fi
bănuit… Cu totul pe nedrept… domnule…
— Domnul Rzecki, o informă fostul moşier.
— În modul cel mai injust, domnule Rzecki… Şi el, sărmanul, a fugit în străinătate. Acum un an a fost
descoperit adevăratul asasin, s-a publicat că Ludwig e nevinovat, dar, în zadar, pentru că, uite, sărmanul, de doi ani
n-a mai dat nici un semn de viaţă… S-a aplecat spre mine şi a continuat în şoaptă: Helena, fiica mea, domnule…
— Rzecki! a ajutat-o administratorul.
 — Fiica mea, domnule Rzecki, se ruinează… Vă spun sincer, se ruinează plătind anunţuri în ziare străine! Şi
nimic! Totul în zadar… Şi e femeie tânără, domnule…
— Rzecki! i-a suflat Wirski.
— Femeie tânără, domnule Rzecki! Tânără şi frumoasă!
— Superbă! a adăugat administratorul, înflăcărat.
— Cândva semănam şi eu puţin cu ea, a continuat bătrâna doamnă, oftând şi clătinând din cap. Fiica mea nu-
i urâtă, şi e tânără. Are un copil şi… poate că… ar mai dori şi alţii! Deşi, domnule Wirski, vă jur că n-am auzit-o
niciodată vorbind despre aşa ceva… Suferă şi tace, dar sunt sigură că suferă. Am avut şi eu cândva treizeci de ani…
— Cine n-a avut! a oftat din adânc administratorul.
Uşa a scârţâit şi a intrat în fugă o fetiţă cu nişte andrele în mână.
— Bunicuţo, a strigat ea, n-am să termin niciodată jacheţica păpuşii!
Bătrâna doamnă a certat-o:
— Hela, n-ai spus bună ziua! …
Fetiţa a făcut două reverenţe, eu i-am răspuns, stângaci, iar domnul Wirski, ca un conte. Fetiţa a continuat să
vorbească, arătându-i bunicii andrele de care atârna un pătrat de jerseu negru.
— Bunicuţo! Vine iarna, şi păpuşa mea n-o să aibă cu ce să se îmbrace ca să iasă pe stradă… Bunicuţo, iar
mi-a scăpat un ochi! (Minunat copil! … Dacă ar fi al lui Stas, poate că el n-ar mai face atâtea nebunii…)
Bunica s-a scuzat şi a luat andrelele din mâna copilei; în clipa aceea a intrat în salon doamna Stawska…
Trebuie să recunosc că, văzând-o, am avut o conduită corectă; Wirski însă şi-a pierdut capul de tot. A sărit
de pe scaun ca un student, şi-a încheiat haina încă la un nasture, mi s-a părut chiar că s-a înroşit până la urechi, apoi
a început să se bâlbâie:
— Îmi p-permiteţi, doamnă, să vă p-prezint pe domnul Rzecki, împuternicitul p-proprietarului nostru!
— Îmi face o deosebită plăcere! a răspuns doamna Stawska, înclinându-se, cu ochii plecaţi.
Dar îmbujorarea şi privirile ei temătoare m-au făcut să cred că nu sunt un oaspe binevenit.
„Aşteaptă!” mi-am zis în gând. Şi mi-am închipuit că în locul meu, în camera aceea, nu eram eu, ci
Wokulski. „Aşteaptă, şi te vei convinge îndată că n-ai dreptate, şi că n-ai de ce să te temi!”
Doamna Stawska s-a aşezat pe scaun; ca să-şi ascundă tulburarea, a început să îndrepte ceva la rochiţa
fetiţei. Mama ei şi-a pierdut, de asemenea, buna dispoziţie, iar administratorul s-a fâstâcit de-a binelea.
„Aşteptaţi!” mi-am zis eu în gând. Şi, luând un aer foarte serios, le-am întrebat pe cele două doamne:
— Locuiţi de mult aici?
— De cinci ani… a răspuns doamna Stawska, făcându-se şi mai roşie.
Mama ei a tresărit.
— Ce chirie plătiţi?
— Douăzeci şi cinci de ruble pe lună… a şoptit tânără, pălind.
Apoi a început să tragă firişoare de aţă din rochiţa fetei, uitându-se spre Wirski, desigur involuntar, dar cu o
privire atât de rugătoare, încât… încât… dacă aş fi fost Wokulski, aş fi cerut-o imediat de nevastă!
— Suntem datoare pe luna iulie… a adăugat ea mai încet.
M-am încruntat ca un Scaraoţchi şi, trăgând în plămâni tot aerul din cameră, am spus:
— Nu ne datoraţi nimic până în octombrie… Stas, adică domnul Wokulski, tocmai mi-a scris că-i un
adevărat banditism să iei trei sute de ruble pentru trei camere într-o casă pe strada asta! Domnul Wokulski nu poate
permite un atare jaf şi mi-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că locuinţa aceasta va putea fi închiriată începând din
octombrie cu două sute de ruble. Dar dacă dumneavoastră nu doriţi…
Administratorul s-a lăsat în fotoliu, bătrâna şi-a împreunat braţele, iar doamna Stawska m-a privit cu ochii
larg deschişi. Ce ochi! … Şi ce privire! … Jur că dacă aş fi fost Wokulski, i-aş fi cerut mâna imediat! Desigur că din
bărbatul ei n-a rămas nici un oscior dacă de doi ani de zile n-a scris nimic. Şi, la urma urmelor, nu există divorţ? …
De ce are Stas atâta avere? …
Uşa a scârţâit din nou, şi în salonaş a intrat o fetiţă de vreo 12 ani, cu glugă în cap şi cu un teanc de caiete
sub braţ. Era un copil cu faţa rumenă, plinuţă, dar care nu se distingea printr-o expresie prea inteligentă. A făcut o
reverenţă în faţa noastră, în faţa doamnei Stawska şi a mamei sale, a sărutat-o pe amândoi obrajii pe mica Hela şi a
dat să plece, probabil acasă; dar din uşă s-a întors şi, îmbujorată până în altul ochilor, a întrebat-o pe doamna
Stawska:
 — Poimâine la ce oră pot veni?
— Poimâine, scumpa mea? … Poţi veni la patru, i-a răspuns doamna Stawska, tulburată.
După plecarea fetiţei, mama doamnei Stawska a bombănit, nemulţumită:
— Dacă şi asta se mai cheamă lecţie! … Helena munceşte cu ea cel puţin o oră şi jumătate, şi nu capătă
decât patruzeci de groşi! …
— Măicuţă! a întrerupt-o doamna Stawska, uitându-se rugătoare la ea. (Dacă aş fi fost Wokulski, acum eram
după cununie! Ce femeie! … În viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva! … Ce mâini, ce talie, ce statură, ce mişcări, ce
ochi! Ah, ce ochi! …)
După o clipă de tăcere apăsătoare, tânără doamnă a grăit:
— Îi suntem recunoscătoare domnului Wokulski pentru condiţiile pe care ni le oferă! Este poate singurul caz
când proprietarul cere singur o chirie mai mică. Dar nu ştiu… dacă se cade să ne folosim de mărinimia sa!
— Aici nu este vorba de mărinimie, ci de onestitatea unui om nobil! a intervenit Wirski. Şi mie mi-a redus
domnul Wokulski chiria, şi am acceptat… Strada noastră, doamnă, nu e o stradă principală. Circulaţie mică.
— Dar apartamentele se pot închiria uşor… a şoptit doamna Stawska.
— Preferăm locatarii vechi, pe care îi cunoaştem că respectă liniştea şi ordinea casei, am răspuns eu.
— Aveţi dreptate! a încuviinţat doamna cu părul alb. Ordinea este prima noastră grijă… Chiar dacă Hela
rupe câteodată hârtii şi le aruncă pe podea, Franusia mătură imediat…
— Vai, bunicuţo, eu nu fac hârtii! Tai plicuri, fiindcă, îi scriu lui tăticu să vină acasă! s-a apărat fetiţa.
Pe faţa doamnei Stawska a trecut o umbră de mâhnire şi de oboseală.
— Şi nimic, nici o ştire? a întrebat administratorul.
Tânără a clătinat uşor din cap, şi nu sunt sigur că n-a scos un suspin, dar atât de încet…
— Iată ce soartă poate să aibă o femeie tânără şi, frumoasă! a izbucnit bătrâna. Nici domnişoară, nici
măritată…
— Măicuţă!
— Nici văduvă, nici divorţată… într-un cuvânt, nu ştii ce eşti şi nici pentru cine… Hela, poţi să spui ce vrei,
eu însă sunt sigură că Ludwig nu mai trăieşte…
— Da! a continuat bătrâna, aprinsă. Noi îl aşteptăm în fiecare zi, în orice moment, şi el, nimic… Sau a murit,
sau te-a lăsat, aşa că nu mai eşti obligată să-l aştepţi…
În ochii celor două femei s-au ivit lacrimi; în ai mamei, de supărare, iar în ai fiicei… Ştiu şi eu? … Poate de
jale pentru viaţa ei irosită.
Deodată mi-a venit în minte o idee care, dacă n-ar fi fost a mea, aş fi socotit-o genială. De altfel, asta n-are
nici o importanţă. De-ajuns e că în momentul în care m-am mişcat pe scaun, punându-mi un picior peste celălalt şi
tuşind, chipul meu şi întreaga mea făptură vădeau, ceva care i-a făcut pe toţi să se uite la mine. Chiar şi micuţa Hela.
— Cunoştinţa noastră e prea recentă, am început eu, spre a cuteza…
— N-are importanţă! m-a întrerupt Wirski. Serviciile se primesc chiar şi de la necunoscuţi…
— Cunoştinţa noastră, am continuat dojenindu-l din ochi, este recentă. Îmi veţi permite, totuşi, doamnele
mele, ca nu eu, ci domnul Wokulski să se folosească de influenţa sa pentru a-l găsi pe soţul dumneavoastră…
— Aaa! … a gemut bătrâna.
Şi nu ştiu, zău, dacă geamătul a fost de bucurie.
— Măicuţă! … a exclamat doamna Stawka.
Mama ei s-a întors spre fetiţă şi i s-a adresat cu hotărâre:
— Hela, du-te la păpuşă şi croşetează-i jacheţica. Ţi-am prins ochiul; du-te acum! …
Fetiţa s-a arătat puţin mirată, poate chiar curioasă, dar a sărutat mâna bunicii şi a maică-şi şi a ieşit cu
andrelele.
— Stimate domn, mi-a spus bătrâna, dacă-i vorba să fiu sinceră, eu nu ţin atâta… Adică, nu ştiu cum să vă
spun… nu cred că Ludwig mai trăieşte. Cine n-a scris timp de doi ani…
— Mamă, ajunge!
— O, nu! … Dacă tu nu-ţi dai încă seama de situaţie, eu o înţeleg bine! Nu este posibil să trăieşti cu o
speranţă ca asta sau cu veşnica ameninţare…
— Mamă dragă, despre fericirea şi îndatoririle mele numai eu am dreptul…
 — Nu-mi vorbi de fericire! a izbucnit mama. Fericirea ta s-a sfârşit în ziua când soţul tău a fugit din faţa
tribunalului, care aflase despre legăturile lui mai mult decât suspecte cu cămătăreasa aia… Ştiu că n-a fost vinovat.
Şi aş fi putut chiar să jur, dar nu înţeleg, cum nu înţelegi nici tu, de, ce se ducea la ea…
— Mamă! … Domnii sunt străini! … a oprit-o, disperată, doamna Stawska.
— Eu, străin? … a făcut Wirski, pe un ton de reproş.
Zicând acestea, s-a ridicat în picioare şi s-a înclinat.
— Nici dumneata nu eşti străin, şi nici domnul, a spus bătrâna doamnă, uitându-se la mine. Dumnealui
trebuie să fie un om cinstit…
Acum m-am înclinat eu.
— Aşa că îţi spun, domnule, a continuat dânsa, uitându-se deschis în ochii mei, trăim într-o continuă
nesiguranţă în ceea ce-l priveşte pe ginerele meu, şi această nesiguranţă ne otrăveşte liniştea. Eu însă recunosc în
mod sincer că, dintre toate, mă tem mai mult de întoarcerea lui…
Doamna Stawska şi-a acoperit faţa cu batista şi a fugit în camera ei.
— Plângi! N-ai decât să plângi! … a strigat bătrâna, iritată, urmărind-o cu o privire aspră. Lacrimile astea,
deşi dureroase, sunt mai bune decât cele pe care le verşi în fiecare zi. Domnule, mi s-a adresat din nou, mă supun
voinţei lui Dumnezeu, dar simt că dacă ginerele meu s-ar întoarce, ar distruge fericirea copilei mele până la ultima
fărâmă! Jur, a adăugat mai încet, că nu-l mai iubeşte, dar nu-şi dă seama, şi sunt sigură că… ar pleca la el dacă ar
chema-o! …
Un hohot înăbuşit a împiedicat-o să mai vorbească. M-am uitat la Wirski, Wirski s-a uitat la mine; pe urmă
ne-am ridicat şi ne-am luat rămas bun de la bătrâna doamnă.
— Doamnă, i-am spus la plecare, nu va trece anul şi vă voi aduce ştiri despre ginerele dumneavoastră. Poate
că treburile or să se aranjeze în aşa fel încât… toată lumea să fie mulţumită… Toată! Chiar şi absenţii…
Bătrâna s-a uitat la mine cu o privire iscoditoare, dar n-am mai adăugat nimic. Am salutat-o încă o dată şi am
ieşit cu administratorul, fără să mai întreb ceva de doamna Stawska.
— Domnule, poftiţi pe la noi când doriţi! Chiar în fiecare seară! … a strigat bătrâna după mine când
ajunsesem în bucătărie.
Fireşte că am să mă duc! … Te pomeneşti că-mi reuşeşte combinaţia cu Stas! Dumnezeu ştie! Unde intră
inima în joc, sunt zadarnice toate socotelile. Dar voi încerca să dezleg mâinile acestei femei. Şi asta înseamnă ceva.
După ce am părăsit apartamentul doamnei Stawska şi al mamei sale, m-am despărţit de administratorul
casei, foarte mulţumiţi unul de altul. Trebuie să fie un om de treabă. Dar când, întors acasă, m-am gândit la o
concluzie după ce trecusem în revistă locatarii casei, m-am apucat cu mâinile de cap!
Trebuia să fac ordine în finanţele imobilului, şi eu am procedat în aşa fel, încât sunt sigur că venitul s-a
micşorat cu trei sute de ruble. Dar poate că-i mai bine. Poate că aşa Stas îşi va veni mai repede în fire şi va vinde
nenorocita asta de casă, care nu i-a trebuit câtuşi de puţin.
Ir e tot bolnav. Situaţia politică, aceeaşi: nesigură, ca şi până acum”.

SFÂRŞIT

1 Mneaţa! (germ.).
2 Bună dimineaţa, copii! Cafeaua e gata! (Germ.)
3 Bună dimineaţa, mamă! (Germ.)
4 Bună dimineaţa, bunico! (Germ.)
5 Ştrengarule! (Germ.)
6 Afară! Afară! (Germ.).
7 Provincii ale Serbiei, rămase după pacea de Ia San-Stefano (1878) în stăpânirea Turciei, dar cedate în
acelaşi an, prin tratatul de la Berlin, Austro-Ungariei, „pentru a le administra”.
8 E vorba de regele Italiei, Victor Emanuel al II-lea (1820- 1878).
9 Gen (fr.). Referire la tablourile în care era zugrăvită viaţa populaţiei sărace.
10 Vere dragă (fr.).
 11 O pagină de dragoste (fr.).
12 Monitorul modei (fr.).
13 Act de resemnare
14 „Fie numele tău binecuvântat, deşi m-ai încercat prin durere” (fr.).
15 „… şi să aştept împăcată ajutorul ceresc” (fr.).
16 Să-ţi fie ţărâna uşoară (lat.).
17 Bucură-te, Maria, cea plină de har (lat.).
18 … şi în vecii vecilor, amin! (lat.).
19 Dar de ce ai făcut asta? … (germ.).
20 Bunică (germ.).
21 Dumnezeule! (germ.)
22 Trăiască ungurul! (mag.).
23 Doamne, Isuse Hristoase! (germ.).
24 Unde-ai fost atât amar de vreme, dragă Ignaz? (germ.).
25 Dar încă nu ţi-ai băut cafeaua? (germ.).
26 Doamne – Dumnezeule! Dar e aproape zece! (germ.).
27 Doamne, Isuse Hristoase! … Ce nenorocire… Dar spune-mi, Ignaz dragă, de ce ai plecat atunci în
Ungaria? (germ.).
28 Aici avea întotdeauna cafea bună şi le prânz mânca pe săturate… Atunci de ce a făcut asta? (germ.).
29 Ce ciudat! (germ.)
30 Funcţionari comerciali, vânzători (rus.).
31 Farmecele înseşi (rus.).
32 Renumită închisoare din Varşovia.
33 Jurnal distractiv (fr.).
34 Isaac Newton (1643-1727), fizician şi matematician englez, care a descoperit, printre altele, legea
atracţiei universale.
35 Zeiţa dreptăţii la vechii greci.
36 Curierul Poloniei (pol.).
37 Koza – capră (pol.).
38 Koki – funde (pol.).
39 Kozaki – cazaci (pol.).
40 Spod – de jos dedesubt (pol.).
41 Spodnie – pantalon (pol.).
42 Mund
43 Uhr
44 Mulţumesc, domnule! (fr.).
45 Ioan Sobieski (1624-1696), rege al Poloniei.
46 Asta el (fr.).
47 Corect: Bitte, mein Herr (germ.), vă rog, domnule.
48 Corect; Monsieur, bonjour, lundi (fr.), domnule, bună ziua, luni.
49 Vânător legendar care ţintea fără greş.
50 E vorba de Antonius Marcus (83-30 î.e.n.), om politic şi general roman; îndrăgostit de Cleopatra, regina
Egiptului – pe care a sprijinit-o împotriva Romei – s-a sinucis în urma înfrângerii suferite la Actium
51 Vă rog! (fr.).
52 Nu-i aşa? (fr.).
53 Cred că da! (fr.).
54 Ernesto Rossi (1829-1896), artist dramatic italian, vestit mai ales pentru interpretarea unor personaje din:
tragediile lui Shakespeare (Romeo, Macbeth etc.).
55 Dramă celebră de W, Shakespeare în care a fost imortalizată trista domnie a lui Macbeth rege al Scoţiei
între anii 1040-1057.
56 Bun (în idiş).
 57 Personaje din „Dama cu camelii” de Alexandru Dumas.
58 Referire la cuvântul: politică.
59 Săptămânalul ilustrat (pol.).
60 Intră! (germ.).
61 Negru-galben – culorile monarhiei austro-ungare.
62 Localitate în Italia devenită celebră prin victoria repurtată de francezi asupra austriecilor la 4 iunie 1859.
63 Trăiască Italia! (it).

Vol. 2

I.
ZILE CENUŞII ŞI CEASURI ÎNSÂNGERATE.
LA UN SFERT DE ORĂ DUPĂ plecarea trenului din Varşovia spre Bydgoszoz, Wokulski fu cuprins de
două sentimente neobişnuite şi diametral opuse. Învăluit în aerul proaspăt, el căzu într-un fel de apatie ciudată.
Se simţea liber, treaz, cu gândurile limpezi şi vioaie. Şi, totuşi, nu-l interesa nimic; nici cu cine, nici pe unde
şi nici încotro călătoreşte. Apatia aceasta creştea pe măsură ce se îndepărta de Varşovia. Dincolo de Pruszkow
aproape că-i tresări inima de bucurie văzând picăturile de ploaie care intrau în vagon pe fereastra deschisă; peste
câteva clipe se simţi înviorat de furtuna care izbucnise fără veste dincolo de Grodzisko. O clipă îşi dori chiar să fie
ucis de trăsnet. Când însă furtuna se potoli, căzu din nou într-o apatie totală: nu-l interesa nimic, nici chiar faptul că
vecinul din dreapta adormise pe umărul lui, iar vecinul din faţă îşi scosese ghetele şi-şi rezemase picioarele – de
altfel în ciorapi curaţi – pe genunchii săi.
Pe la miezul nopţii fu cuprins de o moleşeală care semăna a somn. Sau poate nu era decât o indiferenţă şi
mai accentuată. Acoperi lampa cu învelitoarea de pânză, închise ochii şi îşi spuse în gând că această ciudată apatie
va trece o dată cu răsăritul soarelui. Dar nu trecu, ci, dimpotrivă, spre zori, crescu tot mai mult. Nu se simţea nici
bine, nici rău; îl stăpânea un simţământ nedesluşit.
Apoi cineva îi ceru paşaportul. După aceea luă micul dejun, cumpără un nou bilet, ceru ca bagajele să-i fie
mutate în alt tren şi porni mai departe. Altă gară, altă schimbare de trenuri, altă călătorie… Vagonul se legăna şi
huruia, locomotiva fluiera, şi din când în când se oprea… În compartiment începură să se urce călători care vorbeau
nemţeşte… doi, trei… Apoi cei care vorbeau limba polonă dispărură cu totul, şi vagonul se umplu de nemţi.
Se schimbă şi peisajul. Apărură păduri înconjurate de şanţuri, cu arbori plantaţi la distanţe egale, ca nişte
soldaţi. Dispărură cocioabele de lemn învelite cu paie şi apărură tot mai multe căsuţe cu etaj, cu acoperiş de ţiglă şi
înconjurate de grădini. Din nou se opriră, din nou merseră la masă. Ce oraş mare! … Aha! Berlinul! … Trenul porni
din nou… În vagon se urcară alţi oameni, care vorbeau tot nemţeşte, dar parcă aveau alt accent. Apoi se lăsă
noaptea şi veni somnul… Nu, nu era somn, ci vechea stare de apatie…
În compartiment apărură doi francezi. Peisajul se schimbase cu desăvârşire: orizonturi largi, dealuri, vii. Ici-
colo, câte o casă mare, cu etaj – veche, dar solidă – înconjurată de pomi şi îmbrăcată în iederă. Din nou urmă
controlul bagajelor şi schimbarea trenurilor; în compartiment intrară, făcând larmă cât zece, doi francezi şi o
franţuzoaică. Erau, fireşte, oameni educaţi; totuşi, izbucneau în hohote de râs, îşi tot schimbau locurile şi-i tot cereau
scuze, fără ca el să ştie pentru ce.
Într-o gară Wokulski îi scrise lui Suzin câteva rânduri pe adresa: Paris. „Grand Hotel”, şi înmână hârtia
conductorului de vagon, împreună cu o bancnotă, fără să se uite măcar cât i-a dat, fără să-i peste dacă telegrama va
ajunge sau nu la destinaţie. În gara următoare cineva îi vârî în mână un teanc de bancnote. Porniră mai departe.
Wokulski observă că s-a lăsat o nouă noapte şi căzu iarăşi într-o stare care putea fi somnolenţă, dar putea fi şi
pierderea cunoştinţei.
Ţinea ochii închişi. I se părea că doarme şi că ciudata lui apatie îi va trece o dată ajuns la Paris.
„Ah, Parisul! … Parisul! … gândi dormitând. De atâţia ani, singurul meu vis! … O să-mi treacă. Totul va
trece! …”
La ora 10 dimineaţa ajunseră într-o nouă gară. Trenul se opri în faţa peronului acoperit. Larmă, strigăte,
forfotă. Asupra lui Wokulski dădură năvală trei francezi, care îşi ofereau serviciile. Deodată cineva îl prinse de braţ.
 — Stanislaw Piotrovici! Noroc c-ai venit! …
Wokulski se uită o clipă la uriaşul cu barbă cânepie şi şopti:
— Ah, Suzin!
Se îmbrăţişară. Suzin era însoţit de doi francezi. Unul îi ceru lui Wokulski recipisa de bagaje.
— Mare noroc c-ai venit! … zise Suzin, sărutându-l încă o dată. Fără tine am crezut că mă pierd în Parisul
ăsta! … „Parisul! …” îşi zise Wokulski în gând.
— De mine nu mai spun nimic, continuă Suzin. Dar tu? Ai devenit atât de trufaş în mijlocul şleahtei voastre
nenorocite, încât nici nu te mai uiţi la mine. Păcat însă de atâţia bani… Puteai să pierzi cincizeci de mii de ruble! …
Cei doi francezi care-l însoţeau pe Suzin apărură din nou şi-i anunţară că pot pleca. Suzin îl luă pe Wokulski
de braţ şi ieşiră într-o piaţă unde staţionau sumedenie de omnibuze şi trăsuri – cu unul şi cu doi cai – cu birjari
cocoţaţi pe capre, fie în faţă, fie la spate. După vreo cincisprezece paşi, dădură peste o trăsură cu doi cai şi cu
lacheu. Se urcară şi porniră.
— Iată, zise Suzin, asta-i strada Lafayette, iar dincolo e bulevardul Magenta. O să mergem înainte pe strada
Lafayette, până la hotel, lângă Operă. Ce să-ţi spun, oraşul ăsta e o adevărată minune! Stai să vezi Champs Elysées
şi cartierul dintre Sena şi Rue de Rivali… Iţi spun: minune, nu oraş! … Numai că femeile sunt cam prea înfipte! Dar
aici gusturile sunt altele… În orice caz, mă bucur din toată inima c-ai venit! Nu-i un fleac, cincizeci de mii, şi poate
chiar mai mult… Uite, asta-i Opera, iar dincolo e bulevardul Capucinilor… Uite şi coliba noastră!
Wokulski văzu o clădire imensă cu cinci etaje, în formă de triunghi, înconjurată la înălţimea etajului al
doilea de o balustradă de fier. Clădirea era situată pe o stradă largă, străjuită de o parte şi de alta de copaci încă
tineri, plină de omnibuze, trăsuri, călăreţi şi pietoni. Mişcarea era atât de mare, încât îţi făcea impresia că cel puţin
jumătate din oraş se îngrămădise la locul unui accident. Netezimea pavajului făcea ca strada să pară parchetată.
Wokulski îşi dădea seama că se află în inima Parisului, dar nu simţea nici emoţie, nici curiozitate. Nu-l interesa
nimic.
Trăsura intră pe o poartă monumentală. Lacheul deschise uşa; coborâră. Suzin îl luă pe Wokulski de braţ şi-l
conduse într-o cabină, care imediat după intrarea lor începu să urce.
— Ăsta-i ascensorul, zise Suzin. Am aici două camere. Una la etajul întâi, cu o sută de franci pe zi, iar a
doua la etajul al treilea, cu zece franci. Ţie ţi-am oprit o cameră de zece franci. Ce să-i faci, aşa-i în timpul
expoziţiei! …
Ieşiră din ascensor, merseră puţin pe coridor şi intrară într-o cameră elegantă, cu mobilă de mahon, cu un pat
larg, cu baldachin şi cu un garderob care în loc de uşă avea o oglindă imensă.
— Ia loc, Stanislaw Piotrovici! Nu vrei să mănânci sau să bei ceva? Aici, sau în salon? Oricum, te-ai învârtit
de cincizeci de mii… Sunt foarte mulţumit!
— Spune-mi, deschise gura pentru prima oară Wokulski, cum m-am „învârtit” de cincizeci de mii?
— Ba poate şi mai mult… îl întrerupse rusul.
— Bine, dar pentru ce?
Suzin se trânti într-un fotoliu, îşi puse mâinile pe burtă şi izbucni în hohote de râs.
— Uită-te la el ce întreabă! Dacă era altul, nici nu-l interesa de ce primeşte banii, ci ar fi spus „dă-mi”! …
Iar tu vrei să ştii pe ce-ai câştigat atât bănet… Măi, măi drăguţ eşti! …
— Ăsta nu-i un răspuns!
— Ai răbdare, omule! râse Suzin. În primul rând, i-ai câştigat pentru că la Irkuţk am învăţat de la tine timp
de patru ani încheiaţi cum se judecă sănătos. Dacă nu te-aş fi întâlnit, n-aş fi fost azi Suzin, negustor cunoscut! Eu,
Slanislaw Piotrovici, nu sunt ca voi. Eu binele îl răsplătesc cu bine…
— Nici ăsta nu-i un răspuns! observă Wokulski. Suzin ridică din umeri.
— Lasă, nu-mi cere lămuriri acum! Când om merge jos, ai să înţelegi singur despre ce-i vorba. S-ar putea să
cumpărăm ceva articole de galanterie pariziană, sau vreo zece-cincisprezece vase comerciale… Eu nu ştiu boabă
franţuzeşte sau nemţeşte şi am nevoie de un om ca tine…
— Nu mă pricep la vapoare…
— Fii pe pace! O să găsim aici ingineri feroviari şi navali, ba chiar şi specialişti în vase de război… Nu la ei
mă gândeam, ci la omul care să vorbească în locul meu, pentru mine. De altfel, să ştii un lucru: când om merge jos,
fii numai ochi şi urechi, iar când vom ieşi de acolo, caută să-ţi ştergi totul din minte! Tu te pricepi la aşa ceva,
Stanislaw Piotrovici, iar de rest, nu mă întreba… Eu am să câştig zece la sută, dumitale îţi voi da zece la sută din
câştigul meu, şi treaba-i gata… Dar să nu mă întrebi pentru ce, pentru cine şi contra cui!
Wokulski tăcea.
— La patru vor veni nişte industriaşi americani şi francezi. Poţi să fii jos? îl întrebă Suzin.
— Da.
— Şi-acum spune, vrei să facem o plimbare prin oraş?
— Nu; mă duc să mă culc!
— Bine. Hai să-ţi arăt camera…
Părăsiră camera lui Suzin, şi după vreo zece paşi, intrară într-una cu totul asemănătoare. Wokulski se trânti
pe pat. Prietenul său ieşi în vârful picioarelor şi închise uşa.
După plecarea lui, Wokulski închise ochii şi încercă să adoarmă. Poate nu atât să adoarmă, cât să-şi alunge
din minte nălucirea de care fugise de la Varşovia. Câtva timp i se păru că nu-l mai obsedează, că rămăsese acolo şi
că-l căuta acum cu îngrijorare, colindând străzile, din Krakowskie Przedmiescie până la aleea Ujadowska.
„Unde-i? … Unde-i? …” şoptea nălucirea.
„Dar dacă îşi va lua zborul după mine? … se întreba Wokulski. Nu cred însă că va izbuti să mă găsească
aici, într-un oraş atât de mare şi într-un hotel imens ca ăsta… Dar dacă totuşi mă caută? …”
Strânse şi mai mult ochii şi începu să se legene pe salteaua patului, foarte larg şi foarte elastic. În jurul său
desluşi două feluri de zgomote; dincolo de uşă, pe culoar, oamenii vorbeau şi alergau, ca şi cum s-ar fi întâmplat
ceva; iar de afară, din stradă, pătrundea pe fereastra deschisă un vuiet nedesluşit: huruitul numeroaselor trăsuri,
sunetele clopoţeilor, glasuri omeneşti, trompete, pocnituri şi Dumnezeu mai ştie ce încă, totul însă înăbuşit şi
îndepărtat.
Apoi i se păru că o umbră se uita pe fereastră; mai târziu avu impresia că umblă cineva pe coridorul acela
lung. De la o uşă la alta, ciocănind şi întrebând:
— Nu-i aici! …
Adevărul este că trecuse cineva pe coridor, ciocănise la uşi, chiar şi la uşa lui, dar neprimind nici un răspuns,
trecuse mai departe.
„Nu mă va găsi! … Nu mă va găsi! …” repeta Wokulski în gând.
În clipa aceea deschise ochii şi părul i se ridică măciucă în cap: văzu în faţă o cameră asemănătoare cu a sa,
acelaşi pat cu baldachin, iar pe pat, el însuşi! … Simţi una din cele mai puternice emoţii din viaţă când îşi dădu
seama că şi aici, unde se socotea absolut singur, era însoţit de un martor nedespărţit: propria lui fiinţă!
„Ce mod original de a spiona! … mormăi el. Ce tâmpite sunt dulapurile astea cu oglindă…”
Sări din pat, alter ego-ul din oglindă sări şi el tot atât de repede. Fugi la fereastră; celălalt, la fel. Deschise
repede valiza, ca să se schimbe; celălalt începu şi el să se schimbe, desigur cu intenţia de a ieşi în oraş.
Wokulski simţi că trebuie să evite camera aceea. Năluca de care fugise din Varşovia era acolo. Era acolo şi-l
aştepta dincolo de prag.
Se spălă, îşi luă rufe curate, se schimbă. Ceasornicul arăta numai douăsprezece şi jumătate.
„Mai sunt trei ceasuri şi jumătate! îşi zise el. Va trebui să fac ceva în acest timp…”
Dar nu apucă să deschidă uşa, că omul de serviciu îi şi apăru în faţă.
— Monsieur? 1…
Wokulski îi ceru să-l conducă până la scară, îi dădu un franc şi fugi de la etajul al treilea pe scări în jos, ca
un om urmărit.
Ieşi în stradă şi se opri pe trotuar. Strada era largă, mărginită de copaci. Cât ai clipi, trecură prin faţa lui vreo
şase trăsuri şi un omnibuz galben, ticsit de călători atât jos, cât şi pe imperială. La dreapta, undeva departe, se vedea
o piaţă; la stânga, lângă hotel, un umbrar nu prea mare, iar sub el, o mulţime de bărbaţi şi femei îşi beau cafeaua la
mescioare rotunde, aşezate pe marginea trotuarului. Domnii erau cam indecenţi, purtau la butoniere flori sau
panglicuţe şi ţineau picior peste picior, exact atât cât se cuvenea în vecinătatea unor case cu cinci etaje. Femeile erau
subţirele, mărunte, oacheşe, cu priviri focoase, dar modest îmbrăcate.
Wokulski porni spre stânga, şi după ce trecu colţul, văzu lângă acelaşi hotel un al doilea umbrar şi un alt
grup de oameni, dacă nu şi mai mulţi. Bărbaţii aveau priviri arogante, femeile erau vioaie, prietenoase şi pline de
simplitate. Trăsuri cu un cal şi cu doi treceau mereu pe stradă, o mulţime de pietoni circulau repede într-o parte şi în
alta, un omnibuz galben cu verde trecu prin faţă, încrucişându-se cu omnibuze cafenii, toate pline de călători şi jos,
şi sus.
Wokulski se pomeni în mijlocul unei pieţe de unde porneau şapte străzi. Numără o dată, apoi încă o dată:
şapte străzi! … Încotro s-o apuce? … îl atrăgeau copacii… Două străzi, în unghi drept, erau mărginite de arbori.
„O s-o iau pe lângă zidul hotelului”, îşi zise Wokulski. Făcu o jumătate de întoarcere la stânga şi rămase
uimit.
În fund se vedea o clădire masivă.
La parter, un şir de arcade şi de statui; la etajul întâi, coloane imense de piatră şi altele mai mici, de
marmură, cu capiteluri aurite. La înălţimea acoperişului, în colţuri, erau vulturi şi statui poleite cu aur care se înălţau
deasupra altor sculpturi, şi ele poleite, reprezentând grupuri de cai în galop. Acoperişul era plat, iar în fund se zărea
o cupolă cu o coroană în vârf; mai departe se înălţa un acoperiş triunghiular, având în vârf un grup de figuri.
Pretutindeni marmură, bronz, aur; pretutindeni coloane, statui, medalioane… „Opera! … îşi zise Wokulski. Bine,
dar aici e mai multă risipă de marmură şi bronz decât în toată Varşovia! …”
Îşi aminti de magazinul său – socotit drept o podoabă a oraşului – se înroşi şi porni mai departe. Simţi că
Parisul îl copleşeşte de la primii paşi, şi fu mulţumit.
Mişcarea trăsurilor, a omnibuzelor şi a pietonilor creştea mereu. La fiecare câţiva paşi, terase cu mescioare
rotunde, aşezate pe trotuar. După o trăsură cu lacheu la spate, trecu o trăsurică trasă de un câine; alături un omnibuz,
urmat de doi oameni care împingeau un cărucior de zarzavaturi, după care veneau alţii cu un cărucior mai mare, cu
două roţi; apoi o doamnă şi un bărbat călare, şi din nou un şir nesfârşit de trăsuri. Lângă trotuar, un cărucior cu flori,
altul cu fructe; în faţă, un vânzător de pateuri, un vânzător de ziare, un negustor de vechituri, un tocilar, un vânzător
de cărţi…
— M’rchand d’habits 2…
— Figaro 3! …
— Exposition 4! …
— Guide parisien! … Trois francs.’… Trois francs 5! …
Cineva îi vârî o carte în mână; Wokulski plăti trei franci şi traversă strada. Mergea repede, dar toţi i-o luau
înainte, şi trăsurile, şi pietonii. Desigur era o întrecere generală! Grăbi pasul şi, deşi nu izbutise încă să întreacă pe
nimeni, simţi toate privirile aţintite asupra lui. În primul rând fu atacat de vânzătorii de ziare şi de cărţi; femeile se
uitau la el; bărbaţii îl priveau cu zâmbete ironice, îşi dădea seama că el, Wokulski, care făcuse atâta zarvă la
Varşovia, era aici timid ca un copil şi că… ce căutase, găsise… Ah, cum ar fi dorit să devină din nou copilul de
odinioară, când tatăl său se sfătuia cu prietenii dacă să-l dea la prăvălie sau la şcoală…
— În locul acela strada o lua puţin la dreapta. Wokulski văzu prima casă cu trei etaje şi se simţi oarecum
înduioşat. O casă cu trei etaje, alături de case cu câte cinci! … Ce surpriză plăcută!
Deodată se pomeni lângă o trăsură cu un groom pe capră. În trăsură, două doamne: una, necunoscută,
cealaltă… „Ea? … şopti Wokulski. De necrezut!”
Simţi cum îl părăsesc puterile. Din fericire, alături era o cafenea. Se lăsă pe un scaun, la marginea
trotuarului; chelnerul veni, întrebă ceva, apoi îi aduse un mazagran. În aceeaşi clipă o florăreasă îi prinse un
trandafir la butonieră, iar un vânzător de ziare îi puse în faţă Le Figaro.
Wokulski aruncă florăresei zece franci, băiatului cu ziare îi dădu un franc, gustă mazagranul şi începu să
citească ziarul: „M.-S. Regina Isabela…”
Împături ziarul şi-l băgă în buzunar. Plăti şi se ridică, fără să-şi fi terminat mazagranul. Chelnerul îl privi pe
sub sprâncene. Doi domni, care îşi jucau în mână bastonaşele subţiri, ridicară picioarele şi mai sus; unul din ei îl
privi impertinent prin monoclu.
„Ce-ar fi dacă l-aş pălmui pe craiul ăsta? zise Wokulski. Dacă-l pălmuiesc, mâine va trebui să mă bat cu el în
duel şi, poate, mă ucide… Dar dacă-l omor eu? …”
Trecu prin faţa necunoscutului, uitându-se în ochii lui. Filfizonului îi scăpă monoclul pe vestă şi-i pieri
cheful de a mai zâmbi ironic.
Merse mai departe, cercetând clădirile cu toată atenţia. Ce magazine! … Magazinul cel mai prizărit de aici
părea mult mai elegant decât magazinul său, considerat la Varşovia drept cel mai frumos. Aici clădirile erau masive,
de piatră, şi aveau aproape la fiecare etaj balcoane mari, sau balustrade împrejurul întregului etaj.
 „Impresia pe care o face Parisul este că locuitorii lui simt nevoia permanentă de a-şi împărtăşi gândurile în
cafenele sau prin balcoane”, îşi zise Wokulski în gând.
Acoperişurile caselor erau şi ele neobişnuite, înalte, încărcate cu hornuri îmbrăcate în tablă şi împodobite cu
tot felul de ornamente. Pe stradă se înălţa la fiecare pas fie un pom, fie un felinar, fie un chioşc sau o coloană cu un
glob în vârf. Viaţa clocotea aici atât de puternic, încât, neputându-se epuiza în mişcarea nesfârşită a trăsurilor, în
forfota oamenilor, în construcţia caselor de piatră cu cinci etaje, ţâşnea sub forma statuilor sau a basoreliefurilor
care împodobeau zidurile, sub forma turnuleţelor ascuţite ca nişte săgeţi ridicându-se deasupra acoperişurilor, sau
sub forma nenumăratelor chioşcuri risipite pe străzi.
Wokulski avea impresia că, de-abia scos dintr-o baltă, căzuse deodată într-o apă clocotită, sau care „fierbe,
bolboroseşte şi stropeşte în jur”. El, omul matur şi atât de impulsiv în climatul polonez, se simţea aici ca un copil
uluit de tot şi de toate.
Între timp, în jurul său oraşul continua „să clocotească, să fiarbă, să sfârâie şi să stropească”; sfârşitul şirului
de oameni nu se vedea, nici al trăsurilor, nici al pomilor sau al vitrinelor sclipitoare, şi nici chiar al străzii. Wokulski
căzu treptat într-un fel de buimăceală. Nu mai auzea nici conversaţiile zgomotoase ale trecătorilor, nici strigătele
vânzătorilor şi nici huruitul roţilor. Apoi i se păru că mai văzuse undeva case asemănătoare, aceeaşi mişcare şi
aceleaşi cafenele; îşi zise că, la urma-urmelor, nu era nimic extraordinar de văzut aici, pe urmă se trezi în el simţul
critic, în ceea ce privea limba vorbită la Paris, al cărei accent i se păru a fi aici mai prost decât la Varşovia, iar
dicţiunea mai puţin clară.
Tot meditând aşa, încetini pasul şi nu se mai dădu în lături din faţa nimănui. Şi când tocmai se gândea că
francezii vor începe să-l arate cu degetul, observă cu mirare că atrăgea atenţia din ce în ce mai puţin. După o
hoinăreală de un ceas, devenise şi el o picătură ca oricare alta în oceanul parizian.
— Aşa, da!” zise el.
Până aici, la zece-cincisprezece paşi, şirul de clădiri se întrerupea, pe o parte şi pe alta, lăsând loc străzilor
laterale. Acum zidurile uniforme ale clădirilor se întindeau pe sute de paşi. Neliniştit, grăbi pasul şi, spre marea lui
mulţumire, ajunse, în sfârşit, la o stradă laterală; coti puţin la dreapta şi citi tăbliţa: Rue St. Fiacre.
Zâmbi, deoarece îşi aduse aminte de un roman al lui Paul de Kock. Dădu peste o nouă stradă laterală: Rue du
Sentier.
Nu auzise de ea.
După câţiva paşi citi: Rue Poissoničre, care-i aminti de un mare proces criminal. Apoi văzu un şir întreg de
stradele scurte, care dădeau spre teatrul „Gymnase”.
„Dar aici ce-o mai fi?”… se întrebă el, văzând la stânga o clădire uriaşă, deosebită de toate cele văzute până
atunci: un imens bloc dreptunghiular de piatră, cu o boltă semicirculară. Da, era o poartă la încrucişarea a două
străzi. Alături, staţia omnibuzului; în faţa ei, o cafenea, şi trotuarul despărţit de stradă printr-o balustradă joasă de
fier.
La câteva sute de paşi, o a doua poartă, asemănătoare, iar între ele, o stradă largă, întinzându-se la dreapta şi
la stânga. Mişcarea crescuse: pe-aici treceau trei linii de omnibuze şi de tramvaie.
Wokulski se uită la dreapta şi văzu iarăşi două rânduri de felinare, două rânduri de chioşcuri, două rânduri de
pomi şi două rânduri de case cu cinci etaje, întinzându-se pe o distanţă cât ţine Krakowskie Przedmiescie şi strada
Novy Swiat din Varşovia. Nu i se vedea capătul. Numai undeva, departe, strada urca spre cer, acoperişurile se
înclinau: spre pământ şi totul dispărea.
„Chiar de-ar fi să mă rătăcesc şi să întârzii la întâlnire, tot am s-o iau în direcţia asta! …” îşi zise el în gând.
În clipa aceea, la un colţ, trecu pe lângă el o femeie tânără, ale cărei mişcări şi statură îl făcură să tresară.
„Ea? … Nu! … în primul rând, fiindcă ea a rămas la Varşovia; şi apoi am mai întâlnit una care-i semăna…
Nu-i decât închipuire!”
Simţi cum puterile şi memoria îl părăsesc. Se afla la încrucişarea a două străzi mărginite de arbori şi nu ştia
cum ajunsese acolo. Îl cuprinse un sentiment de panică, sentiment cunoscut de obicei oamenilor care se rătăcesc în
pădure. Din fericire, se apropia o trăsură cu un cal, şi vizitiul îi zâmbi cât se poate de prietenos.
— Grand Hôtel!” îi porunci Wokulski, urcându-se.
Birjarul îşi duse mâna la pălărie şi strigă:
— Trap, Lisette! … Sunt sigur că boierul ăsta străin o să te cinstească cu o halbă! … Apoi se întoarse spre
Wokulski: Una din două, cetăţene: sau aţi sosit chiar azi, sau aţi mâncat prea mult la prânz…
 — Am sosit azi, răspunse Wokulski, care îşi recăpătase calmul în faţa chipului plin şi roşcovan al birjarului.
— Şi aţi băut un pic mai mult, nu? … Se vede îndată… Dar taxa o cunoaşteţi? …
— N-are importanţă!
— Trap, Lisette! … Grozav îmi place străinul ăsta! După mine, unul, numai oameni ca el ar trebui să ne
viziteze expoziţia. Sunteţi sigur, cetăţene, că trebuie să mergem la „Grand Hôtel”? …
— Cât se poate de sigur.
— Trap, Lisette! … Străinul ăsta începe să-mi impună… Cetăţene, nu sunteţi cumva berlinez?
— Nu.
Birjarul se uită o clipă la el şi continuă:
— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră! Eu, ce-i drept, n-am nimic cu prusacii, deşi ne-au răpit Alsacia şi
o bună parte din Lorena, dar, oricum, nu-mi place să se afle un neamţ în spatele meu… De unde sunteţi, cetăţene?
— Din Varşovia.
— Ah, ça! … Frumoasă ţară! Bogată ţară! Trap, Lisette… Care va să zică, sunteţi polonez? … Îi cunosc pe
polonezi! … Am ajuns în Piaţa Operei, şi colo e „Grand Hôtel”…
Wokulski îi dădu trei franci, intră fuga în hotel şi sui în goană la etajul al treilea. De-abia se oprise în faţa
camerei sale, când apăru zâmbitor servitorul, care-i dădu un bilet de la Suzin şi un teanc de scrisori.
— Mulţi, clienţi… Multe cliente… observă servitorul, uitându-se la el ştrengăreşte.
— Unde sunt?
— În salonul de recepţie, în sala de lectură, în sala de mese… Domnul Jumart vă aşteaptă cu nerăbdare…
— Cine e domnul Jumart?
— Majordomul dumneavoastră şi al domnului Siuzen… Un om foarte capabil, care ar putea să vă aducă
multe servicii dacă ar fi sigur… că va primi o gratificaţie de o mie de franci… continuă să turuie servitorul cu
zâmbetul lui ştrengăresc.
— Unde este?
— La etajul întâi, în salonul dumneavoastră de recepţie. Domnul Jumart a un om foarte priceput, dar socot
că şi eu aş putea fi de folos excelenţei-voastre, deşi numele meu este Miler. De fapt, sunt alsacian şi, pe onoarea
mea, în loc să iau de la dumneavoastră, aş da de la mine câte zece franci pe zi, numai să terminăm odată cu prusacii
ăştia! …
Wokulski intră în cameră.
— În primul rând, să vă păziţi de baroana care vă aşteaptă în sala de lectură, deşi mi se pare că urmează să
fie primită de dumneavoastră de-abia la orele trei… Mi-aş pune capul că-i nemţoaică! Nu degeaba sunt eu alsacian!
…
Miler rosti ultimele cuvinte în şoaptă. Apoi ieşi din cameră.
Wokulski deschise biletul primit de la Suzin şi citi: „Consfătuirea va avea loc la orele 8. Ai timp destul, aşa
că poţi sta de vorbă cu clienţii care aşteaptă, şi, în primul rând, cu muieretul. Eu, pe legea mea, sunt prea bătrân ca
să-i pot împăca pe toţi!”
Wokulski începu să răsfoiască scrisorile. Cele mai multe erau reclame de-ale negustorilor, frizerilor şi
dentiştilor, cereri de ajutor, propuneri pentru comunicarea unor secrete, un apel din partea Armatei Salvării şi altele
de acelaşi fel.
Din tot vraful, una îi reţinu în special atenţia: „Persoană tânără, elegantă, bine făcută, doreşte să viziteze
Parisul împreună cu dumneavoastră, pe cheltuială comună. Lăsaţi răspunsul la portarul hotelului”
— Original oraş!” mormăi Wokulski.
A doua scrisoare, şi mai interesantă, era de la baroană, care urma să vină în sala de lectură la orele trei.
Sună şi ceru să i se aducă dejunul. Peste câteva minute i se serviră şuncă, ouă, biftec, un peşte necunoscut,
câteva sticle cu diferite băuturi şi apoi cafea neagră. Mâncă cu o poftă de lup şi bău cu sete. Apoi îi ceru lui Miler să
-l conducă în sala de recepţie.
Servitorul ieşi cu el pe coridor, apăsă pe un buton, vorbi ceva printr-un tub, apoi îl duse pe Wokulski până la
ascensor. Peste o clipă era la etajul întâi; la ieşirea din ascensor, fu întâmpinat de un domn distins, cu mustăţi nu
prea mari, în frac şi cu cravată albă.
— Jumart… se recomandă el, înclinându-se.
 Merseră vreo zece paşi pe coridor, apoi Jumart, deschise o uşă, care dădea într-un salon strălucitor.
Wokulski fu impresionat de mobilele poleite, oglinzile imense şi pereţii împodobiţi cu basoreliefuri. În mijlocul
salonului se afla o masă acoperită cu un brocart preţios şi încărcat cu vrafuri de hârtii.
— Pot să-i poftesc pe solicitanţi? întrebă Jumart. După cât mi se pare, nu-s primejdioşi. Mi-aş permite să vă
atrag atenţia numai asupra baroanei, care aşteaptă în sala de lectură…
Se înclină şi trecu cu demnitate într-un alt salon, care părea să fie o anticameră.
„Ei, drăcia dracului! N-am intrat cumva în vreo aventură?” se întrebă Wokulski.
De-abia se aşezase pe un fotoliu, şi începuse să frunzărească hârtiile, când intră un lacheu îmbrăcat într-un
frac albastru-deschis, împodobit cu fireturi, şi-i prezentă o carte de vizită pe tavă. Pe carton era scris: „colonelul”…
şi un nume necunoscut.
— Pofteşte-l!
După o clipă apăru un bărbat de statură înaltă, cu o bărbuţă căruntă, tăiată după moda spaniolă, cu mustăţile
în furculiţă şi cu o panglicuţă roşie la reverul redingotei.
— Ştiu că timpul dumneavoastră este preţios, începu vizitatorul, înclinându-se uşor, dar pot expune
chestiunea care mă interesează în câteva clipe. Parisul este un oraş minunat în toate privinţele, atât pentru
amuzament, cât şi pentru ştiinţă. Aveţi însă nevoie de un ghid priceput, şi deoarece cunosc toate muzeele, galeriile,
teatrele, cluburile, monumentele, instituţiile de stat şi particulare, într-un cuvânt, totul… dacă dumneavoastră
doriţi…
— Vă rog să-mi lăsaţi adresa dumneavoastră, îi răspunse Wokulski.
— Vorbesc patru limbi, am relaţii în lumea artistică, literară, ştiinţifică şi industrială…
— În clipa asta nu vă pot da un răspuns, îl întrerupse încă o dată Wokulski.
— Să mă prezint, sau să aştept chemarea dumneavoastră?
— Am să vă răspund în scris.
— Vă rog să nu mă uitaţi! încheie vizitatorul.
Apoi se ridică, se înclină şi ieşi.
Lacheul aduse o altă carte de vizită; peste câteva clipe apăru al doilea solicitator. Era un om rotofei şi rumen
la faţă, tipul negustorului de mătăsuri. Făcu plecăciuni pe toată distanţa dintre uşă şi masă.
— Ce poftiţi? îl întrebă Wokulski.
— Cum, n-aţi auzit de numele meu? se miră noul venit. Escabeau! … Hanibal Escabeau?! Carabina
„Escabeau” trage şaptesprezece lovituri pe minut, iar cea pe care voi avea onoarea să v-o prezint, treizeci…
Wokulski făcu o figură atât de uluită, încât Hanibal Escabeau căscă ochii mari.
— Cred că n-am greşit adresa…
— Nu, aţi nimerit bine. Numai că eu sunt negustor de galanterie, şi carabinele nu mă interesează de loc.
— Mi s-a spus totuşi că… în secret, continuă Escabeau, accentuând cuvintele, dumneavoastră…
— Aţi fost greşit informat!
— Ah! în cazul acesta, vă rog să mă scuzaţi! Probabil că n-am nimerit bine camera… zise vizitatorul,
retrăgându-se şi înclinându-se.
Apărură din nou fracul albastru şi pantalonii albi, urmaţi de un nou vizitator, de data asta un om mărunt,
subţirel, negricios, cu privirea neliniştită. Veni până la masă aproape în fugă, căzu pe scaun, se uită spre uşă şi,
aplecându-se spre Wokulski, începu în şoaptă:
— Desigur că o să vă mire… dar e vorba de ceva important… foarte important… Zilele acestea am făcut o
descoperire uriaşă în domeniul ruletei… Este de ajuns să dublezi miza de şase până la şapte ori…
— Mă scuzaţi, dar eu nu mă ocup de asemenea chestiuni, îl întrerupse Wokulski.
— Nu aveţi încredere? … E firesc… Dar, uitaţi-vă, am la mine o mică ruletă… Putem încerca…
— Scuzaţi-mă, dar n-am timp acum!
— Domnule, doar trei minute… doar o minută…
— Nici o jumătate de minut…
— Atunci când să vin? întrebă vizitatorul, disperat.
— În orice caz, nu prea curând.
— Împrumutaţi-mi cel puţin o sută de franci pentru probele oficiale…
— Vă pot da cinci franci, conveni Wokulski, ducând mâna la buzunar.
 — O, nu, domnule, vă mulţumesc… Nu sunt un aventurier… Dar, în sfârşit… daţi-mi banii… Mâine am să
vi-i restitui, între timp poate că vă veţi răzgândi…
Vizitatorul următor, o persoană de o corpolenţă respectabilă, cu o serie de decoraţii în miniatură la reverul
redingotei, îi propuse diploma de doctor în filosofie, o decoraţie sau un titlu, şi păru foarte mirat când propunerile
sale fură respinse. În clipa aceea lacheul o anunţă pe baroană…
Urmă o nouă pauză, ceva mai lungă de astă dată, apoi apăru în salon o femeie atât de frumoasă şi de distinsă,
încât, fără să vrea, Wokulski se ridică în picioare. De vreo 40 de ani, femeia era impozantă, cu trăsături foarte
regulate, făcând impresia unei doamne din lumea mare.
Cu un gest, Wokulski o pofti să se aşeze în fotoliu. După ce se aşeză, observă că e neliniştită şi că-şi
mototoleşte în mână batista brodată. Deodată doamna vorbi, uitându-se mândră în ochii lui:
— Mă cunoaşteţi?
— Nu, doamnă.
— N-aţi văzut nici măcar portretul meu?
— Nu.
— În cazul acesta n-aţi fost nici la Berlin şi nici la Viena?
— Nu, n-am fost.
Doamna răsuflă adânc, parcă uşurată.
— Cu atât mai bine! spuse ea. Aşa voi avea mai mult curaj. Eu nu sunt baroană… Sunt cu totul altcineva,
dar faptul acesta n-are o importanţă prea mare. Pentru moment mă aflu într-o situaţie dificilă… Am nevoie de
douăzeci de mii de franci… Şi deoarece nu vreau să-mi las bijuteriile la „Muntele de pietate”, m-am gândit…
Înţelegeţi?
— Nu, doamnă.
— Ştiţi… deţin un secret important…
— N-am calitatea să cumpăr secrete, răspunse Wokulski, întrucâtva tulburat.
Doamna se agita în fotoliu.
— Nu aveţi calitatea? … Atunci de ce aţi venit aici? … îl întrebă ea cu un zâmbet uşor.
— N-am totuşi calitatea…
Doamna se ridică.
— Iată adresa mea, spuse ea emoţionată. Primesc la orice oră din zi şi din noapte… Dincoace… o notiţă care
o să vă dea puţin de gândit… Bună ziua!
Şi ieşi, foşnindu-şi fustele. Wokulski se uită la notiţă; cuprindea câteva date privitoare la persoana lui şi a lui
Suzin, de fapt datele obişnuite în orice paşaport.
„Da! … îşi zise. Miler a scos datele astea din paşaport, dar a făcut o seamă de greşeli… Wokulski! … Ei,
drăcie! Ce, crede că sunt copil? …”
Deoarece nu se mai prezentă nici un vizitator, Wokulski îl chemă pe Jumart.
— Ce doriţi? îl întrebă elegantul majordom.
— Aş vrea să vorbesc cu dumneata…
— În particular? În cazul acesta daţi-mi voie să stau jos. Reprezentaţia e terminată, costumele merg la
magazie, iar actorii devin egali unii faţă de alţii.
Vorbea pe un ton cam ironic, dar se purta ca un om foarte binecrescut. Wokulski era din ce în ce mai mirat.
— Domnule, spune-mi, ce fel de oameni au fost vizitatorii mei?
— Oamenii care au fost la dumneata? întrebă Jumart. Sunt oameni obişnuiţi: ghizi, inventatori,
intermediari… Fiecare munceşte cum poate şi vrea să aibă cât mai mult profit din munca sa. Iar faptul că le place,
dacă-i posibil, să câştige mai mult decât li se cuvine este o caracteristică a francezilor.
— Dumneata nu eşti francez?
— Eu? M-am născut la Viena, am studiat în Elveţia şi în Germania, am trăit mulţi ani în Italia, Anglia,
Norvegia şi Statele Unite… Numele meu exprimă de altfel cel mai bine naţionalitatea mea: mă port după grajdul în
care mă aflu; bou între boi, cal între cai. Şi deoarece îmi dau seama de unde primesc banii şi pe ce trebuie să-i
cheltuiesc, iar oamenii mă cunosc, restul nu mă interesează câtuşi de puţin!
Wokulski se uită la el cu atenţie.
— Nu înţeleg…
 — Uite, vezi dumneata, continuă Jumart bătând darabana cu degetele în masă, am umblat prea mult prin
lume ca să mă intereseze naţionalitatea cuiva. Pentru mine există numai patru naţionalităţi, indiferent de limbă. Din
categoria întâi fac parte cei despre care ştiu de unde iau banii şi ce fac cu ei. În al doilea rând vin cei despre care ştiu
de unde iau banii, dar nu ştiu pe ce-i cheltuiesc. Al treilea: cei pe care îi ştiu cum îi cheltuiesc, dar nu ştiu de unde
iau bani; în al patrulea rând vin cei despre care nu ştiu nici de unde au bani şi nici pe ce-i cheltuiesc. Ştiu că domnul
Escabeau are venituri de la o fabrică de tricotaje şi că-şi cheltuieşte banii pentru construirea unei arme infernale;
prin urmare, îl respect… În schimb, despre doamna baroană… nu ştiu de unde ia banii şi nici pe ce-i cheltuieşte, şi
de aceea n-am încredere în ea.
— Domnule Jumart, eu sunt negustor, răspunse Wokulski enervat de teoria expusă mai sus.
— Ştiu. Şi mai ştiu că dumneavoastră sunteţi prietenul domnului Siuzen, ceea ce mai adaugă câteva
procente. De altfel, observaţiile mele nu se refereau la dumneavoastră; vi le-am expus numai în speranţa că-mi vor
aduce un beneficiu.
— Dumneata eşti un filosof! mormăi Wokulski.
— Sunt doctor în filosofie de la două universităţi… răspunse Jumart.
— Şi îndeplineşti un rol de…
— Servitor! Asta aţi vrut să spuneţi, nu? îl întrerupse Jumart, râzând. Muncesc şi eu, domnule, ca să trăiesc
şi să-mi asigur o rentă la bătrâneţe. Iar în privinţa titlului, puţin îmi pasă; am avut destule în viaţă! … Lumea
seamănă cu un teatru de amatori, aşa că nu-i frumos să doreşti numai roluri principale şi să le refuzi pe cele de mâna
a doua. De altfel, orice rol e bun dacă-i jucat cu măiestrie şi dacă nu-i luat prea în serios.
Wokulski se mişcă pe scaun. Se ridică şi Jumart şi, înclinându-se cu eleganţă, spuse:
— Vă pun la dispoziţie serviciile mele!
Apoi ieşi din salon.
„Am temperatură, sau ce-i cu mine? … se întrebă Wokulski, strângându-şi capul în mâini. Am ştiut că
Parisul e un oraş ciudat, dar nu mi l-am închipuit chiar aşa…”
Se uită la ceas şi constată că era numai trei şi jumătate.
— Mai sunt peste patru ore până la şedinţă! murmură el, neliniştit la gândul că nu ştia cum să-şi
întrebuinţeze timpul.
Văzuse atâtea lucruri noi, stătuse de vorbă cu atâţia oameni necunoscuţi şi era de-abia trei şi jumătate! …
Îl frământa o nelinişte ciudată, simţea o lipsă nedefinită… „Să mai mănânc ceva? Nu! Să citesc? Nu! Să stau
poate de vorbă cu cineva? Sunt sătul de conversaţii…”
Se săturase de oameni; cei mai puţin respingători erau cei cu mania invenţiilor şi Jumart, cu felul lui de a
clasifica specia umană.
Nu avea curaj să se întoarcă în camera sa, unde se afla oglinda aceea atât de mare. Nu-i rămânea decât să
treacă în revistă ciudăţeniile pariziene. Ceru deci să fie condus la restaurantul hotelului. Acolo totul era superb şi
uriaş; începând cu pereţii, tavanul şi ferestrele şi terminând cu numărul şi lungimea meselor. Fără să se uite la nimic
din toate acestea, Wokulski îşi fixă privirea asupra uneia din imensele lustre aurite şi îşi spuse în gând: „Când va
atinge vârsta baroanei… obişnuită cum e să cheltuiască zeci de mii de ruble pe an, cine ştie dacă nu va apuca şi ea
pe aceeaşi cale? … Doar şi femeia aceea a fost tânără şi cred că şi pentru ea a putut să-şi piardă minţite un om tot
atât de nebun ca mine. Desigur că pe atunci nici ea nu se întreba de unde veneau banii. Astăzi ştie de unde: din
comerţul cu lucruri interzise! … Blestemată fie lumea care are femei atât de frumoase şi atât de…”
Se simţi stingherit. Ieşi repede afară, în faţa hotelului, ca să se piardă în forfota străzii.
„Primul drum l-am făcut spre stânga, îşi zise el. Acum am s-o iau spre dreapta…”
Hoinăreala fără ţel în oraşul acesta imens era singurul lucru care avea pentru el un farmec, un farmec plin de
amărăciune.
— Ce-ar fi dacă aş putea să mă pierd în mulţimea aceasta?! …” şopti el.
Coti spre dreapta, trecu pe lângă un scuar şi ajunse într-o piaţă foarte mare, cu arbori din belşug. În mijlocul
ei se afla o clădire dreptunghiulară, înconjurată de coloane, ca un templu grecesc, cu uşi mari de bronz, împodobite
cu basoreliefuri. Pe partea de sus a frontispiciului era de asemenea un basorelief care reprezenta, pe cât îşi putu da el
seama, Judecata de apoi.
 Făcu înconjurul edificiului, cu gândul la Varşovia. Cu câtă greutate se construiau acolo clădirile acelea mici,
şubrede şi anoste, în timp ce aici puterea omului ridica, parcă în joacă, edificii uriaşe, şi la urmă, fiindcă nu obosea,
le încărca şi cu podoabe.
În faţă văzu o stradă nu prea lungă, la capătul căreia se deschidea o piaţă şi mai mare, având în centru o
coloană înaltă şi subţire. Porni într-acolo; cu cât se apropia, coloana apărea mai înaltă, iar piaţa se lărgea. De o parte
şi de alta a coloanei ţâşneau puternice fântâni arteziene; la dreapta şi la stânga se întindeau grupuri de copaci mari,
cu frunzele puţin îngălbenite; în fund se vedea fluviul, şi deasupra lui plutea necontenit fumul vaporaşelor care
alunecau repede pe apă.
În piaţă se vedeau trăsuri puţine. În schimb, erau mulţi copii însoţiţi de mamele sau de bonele lor. Militari de
diferite arme se plimbau agale, şi undeva alături cânta o fanfară.
Wokulski se apropie de obelisc şi fu cuprins de uimire. Se afla în mijlocul unei pieţe lungi de vreo două
verste şi late de o jumătate de verstă. În spate era o grădină, iar în faţa lui o alee foarte lungă. Pe amândouă părţile se
întindeau scuaruri şi palate; în fund, pe o înălţime se ridica o poartă uriaşă. Wokulski simţi că în clipa aceea n-ar fi
în stare să găsească cuvinte ca să-şi exprime admiraţia.
— Asta e piaţa Concordiei, iar acolo e Obeliscul din Luxor (original, domnule!). În spatele nostru se află
grădina Tuilleries, în faţă Champs Elysées, iar acolo, în fund… l’Arc de l’Etoile…
Wokulski întoarse capul şi zări lângă el un domn cu ochelari negri şi cu mănuşi cam roase.
— Să mergem mai aproape! O plimbare splendidă! … Uitaţi-vă câtă mişcare… continuă necunoscutul.
Deodată amuţi, o şterse din loc şi dispăru între două trăsuri care tocmai treceau pe acolo. Un om în uniformă,
cu o pelerină scurtă şi cu glugă pe umeri, se apropie, îl privi o clipă pe Wokulski, apoi i se adresă zâmbind:
— Sunteţi străin? … Luaţi seama când faceţi cunoştinţă cu cineva la Paris…
Involuntar, Wokulski duse mâna la buzunarul de la spatele redingotei şi constată că-i dispăruse tabachera de
argint. Se înroşi, mulţumi politicos omului cu pelerină, dar nu spuse că i se furase ceva. Îşi aminti de definiţia lui
Jumart şi îşi zise că începe să cunoască sursa veniturilor de care dispune domnul cu mănuşi roase, deşi nu ştie pe ce
anume îşi cheltuieşte banii… „Jumart are dreptate! şopti el. Hoţii sunt mai puţin primejdioşi decât oamenii despre
care nu ştim de unde îşi procură veniturile…”
Şi îşi aduse aminte că la Varşovia erau foarte mulţi de acest fel.
„Poate din cauza asta nu există acolo nici edificii mari şi nici arcuri de triumf…”
Mergea pe Champs Elysées, ameţit de mişcarea şirurilor nesfârşite de cupeuri şi trăsuri, printre care se
strecurau călăreţii şi amazoanele. Mergea alungându-şi gândurile sumbre, care îi dădeau târcoale ca un stol de
lilieci. Înainta, şi-i era frică să se uite în urmă. I se părea că pe artera aceasta elegantă şi însufleţită era un vierme –
singurul – călcat în picioare şi târându-şi măruntaiele după sine.
Ajunse până la l’Arc de l’Etoile. De acolo se întoarse încet, şi când fu din nou în piaţa Concordiei, zări în
spatele grădinii Tuilleries o minge imensă, neagră, care se ridică repede în aer, se opri câteva clipe, apoi, încet-încet,
se lăsă în jos.
„A! Balonul lui Giffani! îşi spuse în gând. Păcat că n-am timp azi! …”
Din piaţă coti pe o altă stradă. La dreapta se întindea o grădină împrejmuită cu grilaj de fier şi cu stâlpi pe
care erau aşezate vase mari de flori; în stânga erau mai multe clădiri cu acoperişurile semicirculare, cu o pădure de
coşuri mari şi mici, cu balustrade interminabile… Mergea încet şi se gândea cu groază că sosise la Paris doar de opt
ore, dar că începea să se plictisească… „Ei! se mustră el. Dar expoziţia, dar muzeele, balonul…”
Mergând înainte pe Rue de Rivoli, pe la 7 ajunse într-o piaţă în care se ridica, singuratic, un turn gotic,
înconjurat de copaci şi împrejmuit cu un grilaj scund de fier. De aici se ramificau iarăşi câteva străzi. Wokulski,
plictisit, făcu semn unui birjar, şi într-o jumătate de oră ajunse înapoi la hotel, după ce trecu pe lângă poarta St.
Denis, pe care o mai văzuse.
Consfătuirea cu constructorii de vapoare şi cu inginerii respectivi se prelungi, cu ajutorul unui mare număr
de sticle de şampanie, până la miezul nopţii. Wokulski, care-l înlocuia pe Suzin, fu nevoit să ia un mare număr de
note, şi astfel se destinse. Sui înviorat în camera sa, unde, în loc să se lase obsedat de oglindă, se întinse în pat, cu
ghidul Parisului în mână.
„O nimica toată! murmură el, privind planul oraşului. Circa o sută de verste pătrate, două milioane de
locuitori, câteva mii de străzi şi peste zece mii de vehicule publice…”
 Apoi frunzări lunga listă a celor mai de seamă edificii pariziene şi se gândi, ruşinat, că nu va izbuti niciodată
să se orienteze în oraşul acesta.
„Expoziţia… Notre Dame… Halele Centrale… Piaţa Bastiliei… La Madeleine… Le Petit Palais… La
naiba!”
Stinse lumânarea. Pe stradă era linişte. Pe fereastră pătrundea lumina cenuşie a felinarelor, reflectată parcă
de nori. Simţea că îi vâjâie urechile, iar prin faţa ochilor i se perindau ori străzi netede ca parchetul, ori arbori
înconjuraţi de grilaje de fier, sau clădiri de piatră cioplită, sau forfota oamenilor şi a trăsurilor care apăreau nu se ştie
de unde şi goneau nu se ştie încotro. Urmărind aceste năluciri fugare, adormi cu gândul că, oricum, prima zi
petrecută la Paris îi va rămâne întipărită în minte pentru toată viaţa.
Visă că nenumărate edificii şi o adevărată pădure de statui, precum şi nesfârşite şiruri de arbori se
rostogoleau peste el, într-un sarcofag uriaş, unde dormea, singur, tăcut, aproape fericit. Dormea, nu se gândea la
nimic, nu-şi mai aducea aminte de nimeni, şi ar fi putut dormi aşa veacuri de-a rândul dacă – vai! – dacă n-ar fi fost
picătura aceea de jale care se strecurase în el sau îi dădea târcoale, aşa de mică, încât ochiul omenesc n-o putea
desluşi, şi atât de amară, încât ar fi putut otrăvi lumea întreagă.
Din ziua în care primise botezul Parisului, pentru el începu o viaţă aproape fantastică. În afara celor câteva
ore consacrate consfătuirilor lui Suzin cu constructorii de vapoare, Wokulski era absolut liber şi folosea timpul
vizitând oraşul cu totul la întâmplare. Alegea o stradă după indicele alfabetic din ghid şi, fără să se uite măcar pe
plan, pornea într-acolo cu trăsura. Urca scări în clădiri, cutreiera prin săli, se oprea în faţa obiectelor mai interesante,
şi cu aceeaşi trăsură, închiriată cu ziua, pornea în altă direcţie, tot după indicele alfabetic. Şi fiindcă singura
primejdie de care se ferea era lipsa de ocupaţie, serile studia planul oraşului, însemna locurile vizitate şi îşi lua note.
Uneori era însoţit de Jumart, care îl conducea în locuri în indicate de ghid: la depozitele comercianţilor, în
atelierele fabricilor, în locuinţele meşteşugarilor, în camerele studenţilor, prin cafenele şi restaurante aflate pe străzi
de categoria a patra. Şi de-abia acum începu Wokulski să cunoască adevărata viaţă pariziană.
În cursul acestor peregrinări se urcă în turnurile bisericilor St. Jacqucs, Notre Dame şi ale Panteonului, se sui
cu ascensorul în Trocadero, coborî în canalele şi catacombele Parisului, împodobite cu cranii, vizită Expoziţia
generală, Luvrul şi palatul Cluny, se plimbă prin Bois de Boulogne şi prin cimitire, vizită cafenelele de la Rotonde
du Grand Balcon şi fântânile, şcolile şi spitalele, Sorbona şi sala de scrimă, Halele şi Conservatorul, abatoarele şi
teatrele, bursa la Colonné de Juillet şi bisericile. Tot ceea ce vedea crea în jurul său un fel de haos care îşi găsea
corespondentul în haosul din sufletul lui.
Uneori, gândindu-se la cele văzute – de la palatul expoziţiei, cu un perimetru de două verste, până la perla de
pe coroana Bourbonilor, nu mai mare decât un bob de mazăre – se întreba ce doreşte şi constata că nu dorea nimic.
Nimic nu-i oprea atenţia, nimic nu-i grăbea bătăile inimii, nimic nu-l îndemna spre acţiune. Dacă i s-ar fi oferit tot
Parisul ca să străbată pe jos drumul care-l desparte de cimitirul Montparnasse, cu singura condiţie să fie interesat şi
emoţionat de tot ce vede, n-ar fi făcut acest drum. În schimb, străbătea zilnic kilometri întregi numai ca să-şi înăbuşe
amintirile.
Uneori i se părea că e o făptură care, printr-un ciudat joc al evenimentelor, se născuse abia de câteva zile,
acolo, pe caldarâmul Parisului; că tot ceea ce-i venea în minte nu erau decât năluciri, un fel de vis, amintirea unor
lucruri care nu existaseră niciodată în realitate. Atunci îşi spunea că e pe deplin fericit şi hoinărea de la un capăt la
altul al Parisului, zvârlind nebuneşte pumni întregi de aur.
„Mi-e totuna!” murmura el.
Ah, dacă n-ar fi fost picătura aceea de jale, atât de mică, dar atât de amară!
Alteori, pe fondul zilelor acelora cenuşii, când i se părea că peste capul lui se prăbuşeşte lumea întreagă a
palatelor, fântânilor, sculpturilor, tablourilor şi maşinilor, i se întâmpla câte ceva care-i amintea că nu-i totuşi o
simplă închipuire, ci-i un om aievea, cu sufletul ros de cangrenă.
Odată se dusese la teatrul „Variétés” din strada Montmartre, la câteva sute de paşi de hotelul său. Programul
era alcătuit din trei piese vesele, printre care şi o operetă. Se dusese ca să se lase ameţit de comicul actorilor, îndată
după ridicarea cortinei, prinse o frază, spusă pe scenă de un glas plângător: „Amantul iartă totul amantei sale, cu
excepţia unui nou amant…”
— Uneori trebuie să-i ierţi chiar şi trei-patru! … şopti râzând un francez de lângă el.
 Wokulski simţi că se înăbuşă i se părea că pământul i se desface sub picioare şi că tavanul se prăbuşeşte
peste el. Nu mai putea să rămână. Se ridică de la locul lui, care din nefericire se găsea cam în mijlocul rândului, şi,
scăldat de o sudoare rece, fugi de la spectacol, călcând pe picioarele vecinilor.
O luă repede spre hotel şi intră în prima cafenea întâlnită în drum. Ce fusese întrebat, ce răspunsese, nu ţinea
minte. Ştia doar că i se adusese o cafea şi o sticlă de coniac gradată cu liniuţe, fiecare liniuţă corespunzând unui
păhărel. Wokulski bău, spunându-şi în gând: „Starski este al doilea amant, Ochocki al treilea… Dar Rossi? …
Rossi, căruia i-am organizat aplauzele, i-am oferit cadouri în plină scenă… Ce era el? … Prost eşti, orbule! Nu vezi
că e o Messalină, dacă nu cu fapta, cel puţin cu gândul? … Iar eu… Să fiu nebun după ea? … Eu?”
Simţi că indignarea îl liniştea. Dar abia la plată văzu că sticla se golise.
„Da, bun calmant coniacul! …” îşi zise în gând.
De atunci, de câte ori îşi amintea de Varşovia, sau întâlnea o femeie care avea ceva deosebit în mişcări, în
îmbrăcăminte, în fizionomie, intra în cafenea şi bea o sticlă de coniac. Numai aşa se putea gândi cu curaj la
domnişoara Isabela, mirându-se că un om ca el fusese în stare să iubească o astfel de femeie.
„Cred că merit să fiu primul şi ultimul…” îşi spunea.
Sticla de coniac se golea, iar el îşi rezema capul în mâini şi moţăia, spre marea veselie a chelnerilor şi a
clienţilor.
Şi din nou vizita zile întregi expoziţia, muzeele, fântânile arteziene, şcolile şi teatrele, nu ca să vadă ceva
nou, ci ca să-şi înăbuşe amintirile.
Treptat, pe fondul unor suferinţe surde şi nedesluşite, începu să se nască în el întrebarea: există oare vreo
rânduială în construcţia Parisului? Există ceva cu care ar putea fi comparat, o lege care i-ar putea fi aplicată?
Văzut din Panteon sau de la Trocadero, Parisul se înfăţişa ca un ocean de case, străbătut de mii de străzi;
acoperişurile inegale făceau impresia unor valuri; coşurile semănau cu nişte şuviţe de apă care ţâşneau în sus, iar
coloanele păreau şuvoaie mari.
„Un adevărat haos! constata Wokulski. De altfel, nici nu poate ieşi altceva din concentrarea a milioane de
eforturi. Un oraş mare seamănă cu nori de praf; poate avea contururi interesante, dar logică, în nici un caz. Dacă ar
fi avut logică, faptul ar fi fost de mult descoperit de autorii ghidurilor. Pentru că, în definitiv, care este rostul lor?
…”
Şi se uita la planul oraşului, râzându-şi de propriile sale eforturi.
„Numai un singur om – cu condiţia să fie genial – poate crea un anumit stil, un anumit plan, îşi continua el
gândurile. Dar ca milioane de oameni, muncind secole întregi fără să aibă cunoştinţă unul de altul, să creeze un tot
logic, e imposibil!”
Cu încetul, însă, şi spre marea lui uimire, descoperi că Parisul, construit timp de peste zece secole, de
milioane de oameni care n-au ştiut unii de alţii şi fără nici un plan, avea totuşi un plan, alcătuia un tot, ba chiar un
tot foarte logic.
Descoperi mai întâi că Parisul semăna cu un taler uriaş, având o lăţime de nouă kilometri de la miazănoapte
la miazăzi şi o lungime de unsprezece kilometri de la răsărit la apus. Spre miazăzi talerul era tăiat de Sena, care îl
străbătea ca un arc, pornind din unghiul sud-estic şi trecând prin mijlocul oraşului, pentru a coti spre unghiul sud-
vestic. Şi un copil de 8 ani ar fi fost în stare să deseneze un astfel de plan.
„Bine, gândea Wokulski, dar este vreo rânduială în aşezarea edificiilor importante? … De o parte, Notre
Dome, de alta, Trocadero, apoi Luvrul, Bursa, Sorbona Haos, şi nimic altceva! …”
Studiind mai atent planul Parisului, observă ceea ce nu erau în stare să vadă nici adevăraţii parizieni (fapt de
altfel nu prea curios), nici domnul K. Baedecker, care pretindea că este orientat asupra întregii Europe.
Parisul, cu tot haosul lui aparent, avea un plan, avea o logică, deşi fusese construit veacuri la rând de
milioane de oameni care nu ştiuseră unii de alţii şi care nu se gândiseră câtuşi de puţin la logică şi la stil.
Parisul poseda ceea ce poate fi numit şira spinării, axa, magistrala unui oraş.
Pădurea Vincennes era situată spre sud-est; iar la capătul celălalt, spre nord-vestul Parisului, Bois de
Boulogne; magistrala aceasta semăna cu o omidă uriaşă (lungă de aproape şase verste), care, plictisindu-se în
pădurea Vincennes, plecase la plimbare spre Bois de Boulogne.
Ea îşi sprijinea coada de piaţa Bastiliei, capul de l’Arc de l’Etoile, iar corpul şi-l lipise de Sena. Gâtul i-l
forma Champs Elysées-ul, trunchiul – Tuilleries şi Luvru, iar coada – Palatul Primăriei, catedrala Notre Dame şi, în
sfârşit, celebra Colonne de Juillet din piaţa Bastiliei.
 Omida aceasta avea numeroase picioare, unele mai scurte, altele mai lungi. Pornind de la cap, prima pereche
de picioare se sprijinea în stânga de Champs de Mars, de palatul Trocadero şi de expoziţie, iar în dreapta, de
cimitirul Montmartre. A doua pereche de picioare (mai scurte) ajungea, spre stânga, până la Şcoala militară, la
Palatul Invalizilor şi la Camera Deputaţilor, iar spre dreapta, până la biserica Madeleine şi Operă. Apoi urmau (spre
coadă), la stânga, Şcoala de bele-arte, la dreapta, palatul regal, Banca şi Bursa; iarăşi la stânga Institutul Franţei şi
Monetăria, la dreapta Halele Centrale; şi iarăşi la stânga palatul Luxemburg, muzeul Cluny şi Şcoala de medicină,
iar la dreapta, Piaţa Republicii, cu Cazarma prinţului Eugen.
În afara acestei magistrale şi a regularităţii conturului său general, Wokulski mai constată că Parisul
înglobează zeci şi zeci de domenii de activitate omenească, grupate cu oarecare rânduială (fapt relevat de altfel şi în
ghid). Între piaţa Bastiliei şi Piaţa Republicii se concentrau industria şi meseriile; în faţa lor, de partea cealaltă a
Senei, se întindea Cartierul Latin, cuibul studenţilor şi al savanţilor. Între Operă, piaţa Bastiliei şi Sena era împărăţia
comerţului şi a finanţelor; între Notre Dame, Institut şi cimitirul Montparnasse se cuibăreau rămăşiţele aristocraţiei
de sânge. De la Operă până la Place de l’Etoile era cartierul îmbogăţiţilor, iar în faţa lor, pe malul stâng al Senei,
lângă Palatul Invalizilor şi Şcoala militară, era sediul militarismului şi al expoziţiilor mondiale.
Observaţiile acestea treziră în cugetul lui Wokulski năzuinţe noi, la care nu se gândise până acum, sau poate
se gândise vag. Aşa, de pildă, un oraş mare, asemeni unei plante sau unui animal, are o anumită anatomie şi o
fiziologie care-i sunt proprii. Astfel, munca milioanelor de oameni, exercitată deschis, la libera lor voinţă, dă
aceleaşi rezultate, ca munca albinelor care construiesc faguri de miere atât de simetrici, sau munca furnicilor care
ridică muşuroaie conice, sau, în sfârşit, cea a cristalizărilor chimice, care iau forma unor corpuri regulate.
Aşadar, în societate nu există fenomene întâmplătoare, ci o lege implacabilă, care, ironie a trufiei umane, se
manifestă atât de vizibil în viaţa celui mai capricios dintre popoare, francezii! Au fost guvernaţi de Merovingieni şi
de Carlovingieni, de Bourboni şi de Bonaparte, au avut trei republici şi câteva monarhii, au cunoscut inchiziţia şi
ateismul, guvernanţii şi miniştrii s-au schimbat ca moda rochiilor sau ca norii de pe cer… Şi cu toate aceste
schimbări atât de profunde în aparenţă, Parisul a luat tot mai precis forma unui taler străbătut de Sena; din ce în ce
mai vizibil s-a conturat linia aceea dintre piaţa Bastiliei şi Place de l’Etoile, delimitând tot mai clar cartierele ştiinţei
şi industriei, ale aristocraţiei şi comerţului, al militarilor şi îmbogăţiţilor…
Wokulski descoperi acelaşi fatalism şi în istoria celor zece-cincisprezece familii pariziene mai renumite.
Bunicul, modest meseriaş, lucrase şaisprezece ore pe zi în Rue du Temple, fiul său şi-a făcut un atelier mai mare în
Rue St. Antoine, din Cartierul Latin; nepotul, infiltrându-se mai adânc în cartierul ştiinţific, s-a mutat, ca mare
comerciant, pe Rue Poissoničre; iar strănepotul, ajuns milionar, s-a instalat lângă Champs Elysées, pentru ca fiicele
sale să-şi poată calma crizele de nervi pe bulevardul St. Germain. Astfel, o familie de oameni care a muncit şi s-a
îmbogăţit în vecinătatea Bastiliei decade în apropierea grădinii Tuilleries şi îşi trăieşte ultimele clipe ale vieţii nu
departe de Notre Dame. Topografia oraşului se potriveşte deci cu istoria locuitorilor lui…
Meditând asupra ciudatei potriviri a unor fapte considerate ca lipsite de logică, Wokulski simţea că acest gen
de cercetări ar fi în stare să-l vindece de apatie.
„Sunt un sălbatic, îşi zise el. Am căzut într-un fel de nebunie de care mă va vindeca numai civilizaţia…”
De altfel, fiecare zi petrecută la Paris îi aducea idei noi sau îi limpezea taina propriului său suflet.
Într-o zi, când se afla pe veranda unei cafenele şi bea mazagran, se apropie de el un cântăreţ ambulant, care,
acompaniindu-se la harpă, începu să cânte:
Au printemps, la feuille repousse Et la fleur embellit les prčs Mignonette, en foulant la mousse, Suivons Ies
papillons diaprés.
Vois-les se poser sur Ies roses;
Comme eux, aussi je veux poser Ma lčvre sur tes lčvres closes, Et te ravir un doux baiser! 6
Îndată câţiva clienţi reluară în cor ultima strofă:
Vois-les se poser sur Ies roses;
Comme eux, aussi je veux poser Ma lčvre sur tes lčvres closes, Et te ravir un doux baiser!
„Nerozii! mormăi Wokulski. N-au altceva mai bun de făcut decât să repete caraghioslâcurile astea!”
Se ridică încruntat şi se strecură amărât printre valurile de oameni mobili şi gălăgioşi, care pălăvrăgeau şi
cântau ca nişte copii la ieşirea din şcoală!
„Nerozi! Nerozi! …” repetă el.
 Apoi, deodată se întrebă dacă nu era el mai degrabă nerodul! … „Dacă toţi aceşti oameni mi-ar semăna, îşi
zise el, Parisul ar avea aspectul unui spital de neurastenici. Fiecare şi-ar otrăvi viaţa cu vreo nălucă, străzile s-ar
transforma în băltoace, iar casele, în ruine. Ei, luând viaţa aşa cum este, gonesc după ţeluri practice, sunt fericiţi şi
creează capodopere. Eu însă după ce am gonit? La început după perpetuum mobile şi după baloanele dirijate, apoi
după o poziţie socială, întâmpinând piedici chiar din partea propriilor mei aliaţi. În sfârşit, am gonit după o femeie
de care aproape că nu-mi este permis măcar să mă apropii. Şi întotdeauna sau m-am sacrificat, sau m-am lăsat
influenţat de ideile născocite de clasele sociale care voiau să facă din mine sluga şi robul lor.”
Se întrebă apoi cum ar fi fost dacă, în loc să fi văzut lumina zilei la Varşovia, s-ar fi născut la Paris. Întâi,
datorită marelui număr de instituţii, ar fi putut învăţa mai mult în copilărie. Apoi, chiar dacă s-ar fi angajat la vreun
negustor, ar fi fost ajutat mai mult în studiile sale. După aceea nu şi-ar mai fi bătut capul cu acel perpetuum mobile,
convingându-se din timp că în muzeele pariziene există destule maşini asemănătoare care n-au funcţionat niciodată.
Iar dacă s-ar fi ocupat de baloane dirijate, ar fi găsit modele gata, grupuri întregi de visători asemenea lui, ba chiar o
mână de ajutor în cazul în care invenţia ar fi avut sorţi practici de realizare.
Apoi, în fine, dacă, ajuns om cu stare, s-ar fi îndrăgostit de o domnişoară din aristocraţie, n-ar fi întâmpinat
atâtea piedici ca să se apropie de ea. Ar fi putut s-o cunoască şi ori s-ar fi dezmeticit, ori i-ar fi câştigat graţiile. În
nici un caz n-ar fi fost tratat ca un negru din America!
De altfel, în Parisul acela era oare posibil să se îndrăgostească cineva până la nebunie, ca el?
Aici îndrăgostiţii nu sunt cuprinşi de disperare, ci dansează şi cântă, trăind cât se poate de vesel. Când nu
sunt în stare să încheie o căsătorie oficială, creează un cuplu liber; când nu-şi pot creşte copiii lângă ei, îi dau la
doică. Aici iubirea n-a împins niciodată la nebunie un om cu mintea sănătoasă.
„Ultimii doi ani ai vieţii mele, îşi zise Wokulski, s-au mărginit la urmărirea unei femei la care poate aş fi
renunţat de mult dacă aş fi cunoscut-o mai îndeaproape. Toată energia, studiile, priceperea şi averea mea se
subordonează unui singur sentiment numai pentru faptul că sunt un simplu negustor, pe când ea e aristocrată „Oare
această colectivitate nu se nedreptăţeşte pe ea însăşi prin mine?”
Aici Wokulski atinsese punctul suprem al examenului pe care şi-l făcea; dându-şi seama de inepţia poziţiei
sale, luă hotărârea să se salveze.
„Ce să fac? Ce să fac? … se întreba el în gând. Cred că trebuie să procedez aşa cum procedează toţi ceilalţi
oameni…”
Ce fac ceilalţi? … În primul rând, muncesc din răsputeri, câte şaisprezece ore pe zi, inclusiv duminicile şi
sărbătorile. În acest chip se aplică de la sine legea selecţiei naturale, care spune că numai cei puternici au dreptul la
viaţă. Firavul piere înainte de a fi împlinit anul, incapabilul în câţiva ani, şi doar cei mai puternici şi mai capabili
rămân în luptă. Iar aceştia, datorită muncii desfăşurate de atâtea generaţii de alţi luptători, îşi găsesc aici satisfacerea
tuturor nevoilor.
O canalizare bine făcută îi fereşte de boli; străzile largi asigură împrospătarea aerului; Halele Centrale le
furnizează alimente, iar miile de fabrici, îmbrăcămintea şi articolele casnice. Când parizianul vrea să admire natura,
iese în împrejurimile oraşului sau în Bois de Boulogne. Când doreşte încântări artistice, vizitează Luvrul, iar când
vrea să-şi îmbogăţească cunoştinţele, are la dispoziţie muzeele şi institutele ştiinţifice.
Viaţa pariziană înseamnă munca pentru fericire, în toate domeniile. La Paris există: împotriva oboselii, mii
de vehicule; împotriva plictiselii, sute de teatre şi spectacole; împotriva neştiinţei, sute de muzee, de biblioteci şi de
prelegeri. La Paris se îngrijesc nu numai de om, ci şi de cal, căruia i s-au făcut şosele netede. Parizienii au grijă chiar
şi de pomi, care sunt mutaţi cu căruţe speciale în alte locuri, feriţi de insectele dăunătoare cu ajutorul unor coşuri de
fier care înlesnesc păstrarea umidităţii şi îngrijiţi în caz de boală.
Datorită grijii cu care se face totul, obiectele pariziene aduc foloase multiple. Cana, mobilierul, măturile şi
tingirile nu sunt numai utile, dar şi frumoase; ele satisfac nu numai muşchii, dar şi spiritul. Şi invers: operele de artă
nu sunt numai frumoase, ci şi utile. Arcurile de triumf şi turnurile bisericilor au scări care înlesnesc urcarea până
sus, ca să poţi admira oraşul de la înălţime. Statuile şi tablourile sunt accesibile nu numai amatorilor ci şi artiştilor şi
meşterilor care pot face copii în galeriile ele artă.
Când creează ceva, francezul are grijă în primul rând de două cerinţe: lucrarea lui să corespundă scopului
propus şi să fie frumoasă. În plus, are grijă să fie durabilă şi bine întreţinută. Adevărul acesta îl constată Wokulski la
fiecare pas, privind fiecare lucru, începând cu tomberonul gunoierului şi sfârşind cu Venus din Milo, înconjurată de
un grilaj. Îşi dădu seama şi de rezultatele unei asemenea gospodării, şi anume că munca aici nu se irosea; fiecare
generaţie transmitea urmaşilor operele cele mai strălucite ale înaintaşilor, completându-le cu realizări proprii.
Parisul era deci o arcă uriaşă care cuprindea cuceririle a zece veacuri şi mai bine de civilizaţie… Aici găseai
totul, începând cu monstruoşii idoli asirieni sau cu mumiile egiptene şi terminând cu ultimele realizări ale mecanicii
şi electrotehnicii; de la ulcioarele în care egiptencele cărau apă acum patruzeci de secole, până la uriaşele roţi
hidraulice de la Saint-Maur.
„Cei ce au creat minunile acestea, îşi spunea el în gând, sau cei ce le-au adunat la un loc. N-au fost nişte
pierde-vară şi nici nişte nebuni ca mine…”
Şi simţea că-l copleşeşte ruşinea.
După ce rezolva în câteva ore treburile lui Suzin, hoinărea prin Paris, rătăcea pe străzi necunoscute, se
pierdea în mijlocul mulţimilor nesfârşite, se cufunda în haosul aparent al lucrurilor şi întâmplărilor, descoperind
mereu la temelia lor ordinea şi legalitatea. Alteori, ca să mai schimbe, bea coniac, juca ruletă sau cărţi, şi-şi pierdea
vremea cu tot soiul de nimicuri.
Simţea că în acest crater al civilizaţiei i se va întâmpla ceva neobişnuit, că va începe o epocă nouă a vieţii
sale. Simţea totodată cum concepţiile şi cunoştinţele lui de până atunci, răvăşite, se îmbinau într-un singur tot, într-
un fel de sistem filosofic care îi explica multe din tainele lumii şi ale propriei sale existenţe.
„Ce sunt eu?” se întreba el uneori. Apoi, treptat-treptat, îşi formula singur răspunsul: „Sunt un om de nimic.
Am avut mari calităţi şi destulă energie, dar n-am făcut nimic pentru civilizaţie. Oamenii celebri pe care-i întâlnesc
aici nu dispun nici măcar de jumătate din forţele mele, şi cu toate acestea lasă în urma lor maşini, edificii, opere de
artă şi concepţii noi. Eu ce las? … Nimic! Nimic, în afara magazinului meu, care s-ar prăbuşi chiar azi dacă nu i-ar
purta de grijă Rzecki… Şi doar n-am lenevit în viaţă. M-am zbătut cât trei, dar dacă nu mi-ar fi ajutat întâmplarea, n
-aş fi avut nici măcar avere…”
Apoi se întreba pentru ce îşi irosise forţele şi viaţa… Pentru ce lupta cu mediul înconjurător, la care nu se
putuse adapta? Când avusese gust să înveţe, nu putuse învăţa, deoarece în ţara lui nu era nevoie de învăţaţi, ci de
băieţi de prăvălie şi de funcţionari comerciali. Când voise să fie de folos societăţii, chiar şi cu jertfa propriei sale
vieţi, i se impuseseră în locul unui program de realizări, nişte reverii fanteziste. Apoi uitaseră de el. Când căutase de
lucru, nu i se dăduse, ci i se impusese căsătoria cu o femeie mai bătrână, pentru bani. Când, în sfârşit, se
îndrăgostise şi voise să pună bazele unei familii, să devină preotul căminului a cărui sfinţenie era ridicată în slăvi de
toţi cei din jur, fusese pus într-o situaţie fără ieşire. Aşa că nici măcar nu ştia dacă femeia pentru care îşi pierduse
minţile era o cochetă ca toate cochetele, cu capul plin de fumuri, sau o fiinţă rătăcită ca şi el, incapabilă să-şi
găsească drumul în viaţă. După purtările ei, ai fi spus că este o domnişoară de măritat în căutarea partidei celei mai
bune. Dacă te uitai însă în ochii ei, vedeai că e un înger, ale cărui aripi fuseseră înlănţuite de convenienţele
societăţii.
„Dacă m-aş fi mulţumit cu câteva zeci de mii de ruble pe an şi cu trei parteneri de whist, aş fi fost omul cel
mai fericit din Varşovia! îşi spuse el. Dar întrucât în afară de stomac mai am şi suflet, care absoarbe cu nesaţ ştiinţa
şi iubirea, ar trebui să pier. Sunt zone unde anumite specii de plante şi de oameni nu se pot dezvolta…”
Zonele! … Intrând odată într-un observator, îşi aruncase privirea asupra unei hărţi climaterice a Europei şi
constatase că temperatura medie a Parisului era cu cinci grade mai ridicată decât a Varşoviei, ceea ce însemna că
Parisul avea anual două mii de grade de căldură mai mult decât Varşovia. Şi cum căldura înseamnă energie, şi încă
o energie esenţială, poate chiar singura forţă creatoare… problema era rezolvată… „La miazănoapte e mai frig,
socoti el, lumea vegetală şi animală e mai săracă, şi omul îşi găseşte mai greu hrana. În plus, omul trebuie să
cheltuiască destulă muncă pentru construirea unor locuinţe călduroase şi pentru confecţionarea hainelor de iarnă.
Francezul, în comparaţie cu omul nordic, are mai multe forţe şi mai multe clipe libere. Nefiind obligat să le
folosească pentru satisfacerea nevoilor sale materiale, le foloseşte pentru creaţia sa spirituală. Dacă la grelele
condiţii climaterice de la noi se adaugă şi existenţa aristocraţiei, care a acaparat toate economiile poporului şi le-a
prăpădit într-un desfrâu stupid, atunci se vede limpede de ce acolo oameni neobişnuit de capabili nu se pot dezvolta,
ba chiar trebuie să piară.” „Nu! Eu n-am să pier! …” zise Wokulski, deşi profund descurajat.
Atunci îi veni pentru prima oară gândul să nu se mai întoarcă în patrie.
„Vând magazinul, se gândi, îmi retrag capitalul şi mă instalez la Paris. Aşa nu voi mai fi o piedică în calea
celor care nu mă vor… Voi vizita muzeele, mă voi ocupa poate de vreo ramură specială a ştiinţei, şi viaţa mea se va
scurge, dacă nu fericită, cel puţin fără amărăciune…”
 Întoarcerea lui în patrie depindea de o singură împrejurare, de o singură fiinţă… Dar împrejurarea aceea nu
se ivea; în schimb, interveneau altele care-l îndepărtau tot mai mult de Varşovia, legându-l tot mai strâns de Paris.
II.
NĂLUCA.
ÎNTR-O ZI WOKULSKI REZOLVA ca de obicei în salonul de recepţie cererile solicitanţilor. Scăpase de un
individ care se oferea să se bată la nevoie în duel în locul său, scăpase şi de un altul care, ventriloc fiind, dorea un
post în diplomaţie; ieşise de curând din cameră un al treilea, care îi promitea să-i arate unde sunt îngropate comorile
lui Napoleon I pe malurile Berezinei. În clipa aceea lacheul în frac albastru anunţă:
— Profesorul Geist.
— Geist? … repetă Wokulski.
Avu o senzaţie ciudată: se gândi că fierul are desigur aceeaşi senzaţie la apropierea magnetului.
Să poftească! …
Peste o clipă intră un bătrânel foarte scund şi foarte slab, cu faţa ca de ceară, dar fără nici un fir de păr alb.
„Câţi ani o fi având? …” se întrebă Wokulski.
Vizitatorul se uita la el cu o privire pătrunzătoare. Stătură aşa un minut sau două. Măsurându-se unul pe
altul, Wokulski dornic să ghicească vârsta interlocutorului, celălalt părând că-l supune unei analize.
— Ce doriţi? îl întrebă, în sfârşit, Wokulski.
— Ce-aş putea eu dori! răspunse bătrânul, ridicând din umeri. Am veni să cerşesc, nu să doresc…
— Cu ce vă pot servi? continuă Wokulski, deoarece străinul i se păru ciudat de simpatic.
Geist îşi duse mina la cap.
— Am venit aici pentru ceva, zise, dar vă voi vorbi despre altceva. Am vrut să vă propun cumpărarea unui
exploziv nou…
— Nu cumpăr… îl întrerupse Wokulski.
— Nu? … Totuşi, mi s-a spus că dumneavoastră căutaţi aşa ceva, pentru marină. Dar n-are nici o
importanţă… Am altceva pentru dumneavoastră…
— Pentru mine? îl întrebă Wokulski, mirat nu atât de cuvintele, cât de privirea lui Geist.
— Alaltăieri v-aţi urcat într-un balon captiv, continuă străinul.
— E adevărat!
— Sunteţi un om bogat şi vă pricepeţi la ştiinţele naturii.
— Da, încuviinţă Wokulski.
— Şi a fost o clipă în care aţi vrut să săriţi din nacelă, nu-i aşa? … îl întrebă Geist.
Wokulski se dădu înapoi cu scaun cu tot.
— Să nu vă mire cuvintele mele, continuă străinul. În viaţa mea am cunoscut vreo mie de naturalişti, dintre
care patru s-au sinucis în laboratorul meu, aşa că mă pricep la acest soi de oameni… Prea te-ai uitat des la
barometru ca să nu-mi dau seama că eşti un naturalist. Iar pe omul care se gândeşte la sinucidere îl recunoaşte chiar
şi o fată de pension…
— Cu ce vă pot servi? îl întrebă din nou Wokulski, ştergându-şi sudoarea de pe faţă.
— Voi fi scurt! zise Geist. Dumneata ştii ce este chimia organică?
— Chimia care se ocupă cu compuşii cărbunelui…
— Dar ce părere ai despre chimia compuşilor de hidrogen? …
— Că nu există!
— Totuşi, există! răspunse Geist. Numai că în locul eterului, al grăsimilor şi al materiilor aromatice,
hidrogenul dă combinaţii noi… combinaţii noi, domnule Siuzen, cu proprietăţi foarte interesante!
— Ce mă interesează pe mine? şopti Wokulski. Eu sunt negustor…
— Nu eşti negustor, ci un om disperat! Răspunse Geist. Negustorii nu se gândesc să sară din balon… Când
te-am observat, mi-am spus: „Ăsta-i omul meu!” Dar la ieşire te-am pierdut… Astăzi întâmplarea ne-a apropiat din
nou… Domnule Siuzen, în cazul că dumneata eşti într-adevăr un om bogat, trebuie să stăm de vorbă despre
compuşii hidrogenului…
— În primul rând, nu mă numesc Siuzen…
— N-are nici o importanţă… Eu nu am nevoie de un Siuzen oarecare, ci de un disperat cu bani!
 Wokulski se uită la Geist aproape cu spaimă, întrebându-se cu cine avea de-a face; cu un şarlatan, cu un
agent secret, cu un nebun sau cu o arătare? … Cine ştie dacă Diavolul e o simplă închipuire şi dacă în anumite
împrejurări nu apare în faţa oamenilor? … Era cert însă că bătrânul acesta de vârstă nedefinită îi ghicise reacţiile
cele mai tainice, pentru că într-adevăr se gândise la sinucidere, dar cu prea multă sfială ca să existe în el o hotărâre
adevărată.
Străinul continua să se uite fix la el, zâmbind cu o uşoară ironie. Când Wokulski deschise gura să-l întrebe
ceva, el îl întrerupse:
— Nu te obosi, domnule! … Am discutat cu atâţia oameni despre caracterul lor şi despre invenţiile mele,
încât îţi voi răspunde din capul locului la întrebările pe care vrei să mi le pui. Sunt profesorul Geist, un nebun
bătrân, aşa cum mi se spune în toate cafenelele din jurul Universităţii şi Politehnicii. Cândva am fost considerat un
mare chimist. Până în clipa în care… am depăşit concepţiile recunoscute. Am scris studii, am făcut descoperiri pe
numele meu sau al unor colaboratori care au împărţit câştigul cu mine în mod cinstit. Dar din clipa când am
descoperit fenomene neconsemnate în anuarele Academiilor, am fost considerat nu numai nebun, dar şi eretic, şi
trădător…
— Aici, la Paris? şopti Wokulski.
Geist râse:
— Oho! Da, aici, la Paris! într-un Altdorf sau Neustadt oarecare, eretic şi trădător e doar acela care nu crede
în pastori, în Bismarck, în cele zece porunci şi în constituţia Prusiei. Aici eşti liber să-ţi baţi joc de Bismarck şi de
instituţii, dar în schimb, sub ameninţarea anatemei, trebuie să crezi în tabla înmulţirii, în teoria mişcării undelor, în
stabilitatea greutăţilor şi aşa mai departe. Arată-mi un singur oraş unde oamenii să nu-şi frământe creierii cu tot felul
de dogme, şi voi face, din el capitala lumii, leagănul omenirii viitoare…
Wokulski se linişti. Acum era sigur că are de-a face cu un maniac.
Geist se uită la el şi continuă să zâmbească.
— Închei, domnule Siuzen. Am făcut mari descoperiri în domeniul chimiei. Am creat o ştiinţă nouă, am
găsit materii industriale necunoscute, la care oamenii dinaintea mea s-au gândit doar în vis. Dar… îmi lipsesc câteva
date extrem ele importante şi nu mai am bani. Cercetările mele au înghiţit patru averi. Mai bine de zece oameni şi-
au sleit puterile. Astăzi am nevoie de o avere nouă şi de oameni noi…
— De unde încrederea asta în mine? îl întrebă Wokulski, pe deplin liniştit.
— Simplu! răspunse Geist. La sinucidere se gândeşte doar un nebun, un ticălos sau un om de mare valoare,
pentru care lumea este prea mică.
— Şi de unde ştii dumneata că nu sunt un ticălos?
— Dar dumneata de unde ştii că armăsarul e armăsar şi nu vacă? îl întrebă Geist. În timpul vacanţei mele
silite, care din nefericire se prelungeşte de câţiva ani, m-am ocupat de zoologie şi am studiat îndeosebi specia
umană. În făptura asta – singura cu două mâini – am descoperit câteva zeci de tipuri de animale, începând cu stridia
şi limbricul şi terminând cu bufniţa şi tigrul. Pot să-ţi spun chiar mai mult: am descoperit şi corciturile acestor tipuri:
carapace de broaşte-ţestoase, aşa cum de altfel a presimţit fantezia poeţilor geniali. Şi de-abia în mijlocul acestei
menajerii de vite sau monştri am găsit, ici-colo, câte un om adevărat, o fiinţă cu raţiune, inimă şi energie. Dumneata,
domnule Siuzen, eşti fără îndoială un om adevărat, şi de aceea discut atât de sincer cu dumneata; eşti singurul la
zece mii sau poate chiar la o sută de mii…
Wokulski se încruntă. Geist izbucni:
— Cum? Dumneata crezi poate că vreau să te măgulesc, ca să-ţi smulg câţiva franci? … Am să vin mâine
din nou şi am să-ţi demonstrez cât eşti de nedrept şi de stupid acum.
Se ridică repede de pe scaun. Wokulski îl opri:
— Nu te supăra, domnule profesor! N-am vrut să te jignesc… Dar primesc în fiecare zi vizitele a tot felul de
şarlatani…
— Mâine te vei convinge că nu sunt nici şarlatan, nici nebun, îi răspunse Geist. Îţi voi arăta ceva ce n-a fost
văzut până azi decât de vreo şase-şapte oameni, care… nu mai trăiesc… Ah, dacă ar fi trăit! … exclamă Geist,
oftând.
— De ce abia mâine?
— Fiindcă locuiesc departe şi n-am bani de trăsură.
Wokulski îi strânse mâna.
 — Nu te vei supăra, domnule profesor, dacă…
— Dacă-mi vei da bani pentru trăsură? … Nu mă supăr. De altfel, am spus din capul locului că sunt un
cerşetor, şi cine ştie dacă nu sunt cumva cel mai sărac cerşetor din Paris…
Wokulski îi dădu o sută de franci. Geist zâmbi.
— Îmi ajung zece… Cine ştie dacă mâine nu-mi vei da chiar o sută de mii! … Ai mulţi bani? …
— Cam un milion de franci…
— Un milion?! repetă Geist, apucându-se de cap. Peste două ore sunt înapoi! Ah, de-aş putea să-ţi fiu atât de
necesar cât îmi eşti dumneata mie! …
— Atunci, domnule profesor, poate vei binevoi să vii în camera mea de la etajul al treilea. Aici e sediul
oficial…
— Da. Prefer! Prefer la etajul al treilea… Peste două ore voi fi aici!
Şi Geist ieşi repede din cameră.
Peste o clipă apăru Jumart.
— Nu-i aşa că te-a plictisit?
— Ce fel de om este? întrebă Wokulski, fără prea mult interes.
Jumart îşi răsfrânse buza de jos.
— Un nebun, nu încape îndoială! Totuşi, în studenţia mea, era considerat mare chimist. A făcut câteva
invenţii, câteva chiar ciudate, dar…
Şi Jumart se bătu cu degetul în frunte.
— De ce-i socotit nebun?
— Cum poate fi socotit altfel un om care susţine că e în stare să micşoreze greutatea specifică a corpurilor,
sau a metalelor, nu mai ţin minte…
Wokulski îl salută şi se duse în camera sa.
„Ce oraş ciudat! se gândi el. Găseşti aici căutători de comori, mercenari care se oferă să-ţi apere onoarea,
doamne distinse care comercializează secrete, chelneri care discută despre chimie şi chimişti care încearcă să
micşoreze greutatea specifică a corpurilor…”
Geist apăru înainte de ora cinci. Era cam agitat; după ce intră, închise uşa cu cheia.
— Domnule Siuzen, începu el, ţin mult să ajungem la o înţelegere… Spune-mi, ai obligaţiuni familiale,
soţie, copii? … Deşi mi se pare că…
— N-am pe nimeni.
— Dar bani ai! Un milion…
— Aproape…
— Şi spune-mi, continuă Geist, de ce te frământă gândul sinuciderii?
Wokulski tresări.
— A fost un gând de o clipă, răspunse. Am avut o ameţeală în balon…
— Bani ai, murmură Geist, şi cel puţină până azi n-ai alergat după glorie… Trebuie deci să fie vorba de o
femeie! …
— Se prea poate… răspunse Wokulski, extrem de tulburat.
— Da, femeia! repetă Geist. Te plâng! Niciodată nu poţi şti ce-i în stare să facă femeia şi până unde te poate
duce… În orice caz, ascultă-mă! adăugă el, uitându-se în ochii lui. Dacă îţi va veni încă o dată gândul să încerci…
Pricepi? … Nu te omorî. Vino la mine!
— Poate că am să vin chiar acum… zise Wokulski, lăsând ochii în jos.
— Acum, nu! răspunse Geist cu vioiciune. Femeile nu pierd niciodată bărbaţii dintr-o dată. Ai încheiat toate
socotelile cu persoana în chestiune?
— Se pare că da…
— Aha! Se pare! Te plâng! În orice caz, nu-mi uita sfatul. În laboratorul meu poţi să mori foarte uşor şi
sigur! …
— Ce mi-ai adus, domnule profesor? îl întrebă Wokulski.
— Rău! Rău! … murmură Geist. Trebuie să găsesc un cumpărător pentru explozivul meu… Credeam că ne
vom putea asocia…
— Mai întâi arată-mi ce-ai adus! îl întrerupse Wokulski.
 — Ai dreptate…
Geist scoase din buzunar o cutie de mărime mijlocie.
— Uite pentru ce mă consideră oamenii nebun! …
Era o cutie de tablă, cu un capac special. Geist atinse pe rând câteva butoane aşezate în diferite puncte,
aruncând din timp în timp câte o privire speriată şi bănuitoare spre Wokulski. O clipă păru a sta în cumpănă şi făcu
o mişcare ca şi cum ar fi vrut să ascundă cutia, dar îşi reveni, mai apăsă pe câteva butoane, şi capacul sări în sus.
În clipa aceea bătrânul fu cuprins din nou de bănuieli. Se lăsă pe canapea, acoperi cutia cu corpul său şi se
uită cu teamă când prin cameră, când la Wokulski.
— Fac o prostie! … murmură el. Ce lipsă de judecată să rişti totul pentru primul om întâlnit pe stradă! …
— N-ai încredere în mine? … îl întrebă Wokulski, tot atât de emoţionat.
— N-am încredere în nimeni! răspunse sarcastic bătrânul. Ce garanţie îmi poate da cineva? … Jurământul
sau cuvântul de onoare? … Sunt prea bătrân ca să mai cred în jurăminte… Numai un interes comun te poate feri cât
de cât de trădarea cea mai josnică… Şi nu întotdeauna! …
Wokulski ridică din umeri şi se aşeză pe scaun.
— Nu te oblig să împărţi cu mine necazurile dumitale, spuse el. Am şi eu destule!
Geist nu-l scăpa din ochi. După un timp se linişti şi spuse în şoaptă:
— Apropie-te, vino lângă masă… Priveşte… Ce-i asta?
Îi arătă o bilă de metal de culoare închisă.
— Parcă ar fi metal tipografic.
— Ia-l în mână…
Wokulski luă bila şi se miră de greutatea ei.
— Asta-i platină! spuse el.
Platină? … făcu Geist, cu un zâmbet ironic. Uite platina… vezi cum arată?
Şi-i dădu o bilă de aceeaşi mărime. Wokulski le schimbă dintr-o mână într-alta: uimirea lui depăşi marginile.
— E de două ori mai grea decât platina!
Geist râse.
— Da… da! … Unul dintre prietenii mei, academician, a numit corpul acesta „platină comprimată”… Bun
termen, nu-i aşa, pentru un metal a cărui greutate specifică este de 30,7… Aşa procedează dumnealor întotdeauna…
De câte ori izbutesc să găsească un nume pentru un lucru nou, spun că l-au definit pe baza unor noţiuni cunoscute…
Nişte măgari, nu-i aşa? Dar corpul acesta îl cunoşti?
— Da, e o bară de sticlă! răspunse Wokulski.
— Ha, ha! … râse Geist. Ia-o în mână şi uită-te la ea… Nu-i aşa că-i o sticlă interesantă? … Mai grea decât
fierul, poroasă şi foarte bună conducătoare de căldură şi electricitate! Poate fi şi strunjită… Nu-i aşa că sticla asta
imită cât se poate de bine metalul? … Vrei poate s-o încălzeşti sau s-o baţi cu ciocanul? …
Wokulski se frecă la ochi. Era cert că nimeni pe pământ nu mai văzuse o astfel de sticlă.
— Dar asta? … continuă Geist, arătându-i o altă bucată de metal.
— Cred că-i oţel…
— Nu cumva e sodiu sau potasiu? …
— Nu.
— Ia atunci în mână oţelul ăsta…
Uimirea lui Wokulski se transformă în nelinişte: oţelul era uşor ca o foiţă de hârtie.
— Probabil că-i gol pe dinăuntru…
— N-ai decât să-l tai! … Dacă n-ai cu ce, vino încoace! Ai să vezi ciudăţenii şi mai mari şi ai să poţi face
câte experienţe pofteşti!
Wokulski se uită pe rând la metalul mai greu decât platina, la metalul transparent şi la cel mai uşor decât
puful… Atâta timp cât le ţinea în mână, i se păreau lucrurile cele mai fireşti de sub soare. Ce poate fi mai natural
decât un corp care influenţează asupra simţurilor? Dar când i le restitui lui Geist, fu cuprins de mirare şi
neîncredere, de uimire şi de teamă. Se mai uită încă o dată la ele, clătină din cap, pe de o parte convins, pe ele alta
ros de bănuieli.
— Ce zici? îl întrebă Geist.
— Le-ai arătat chimiştilor?
 — Da.
— Şi ce-au spus?
— S-au uitat la ele, au clătinat din cap şi au spus că-i vorba de o înşelătorie şi o şarlatanie şi că ştiinţa
serioasă nu se poate ocupa de aşa ceva.
— Cum? Nici nu le-au examinat? întrebă Wokulski.
— Nu. Unii mi-au spus pe şleau că, având de ales între violarea „legilor naturii” şi iluzia propriilor lor
simţuri, preferă să nu dea crezare simţurilor. Şi au mai adăugat că experimentarea serioasă a unor asemenea
şarlatanii poate duce la zdruncinarea minţilor sănătoase. Deci, au renunţat la experienţe.
— Şi dumneata n-ai adus faptele la cunoştinţa publică?
— Nici gând. Dimpotrivă, paralizia aceasta a creierilor îmi oferă cea mai bună garanţie că secretul
invenţiilor mele este asigurat. Altfel, s-ar fi năpustit asupra lor, ar fi descoperit mai curând sau mai târziu metoda de
lucru şi ar fi găsit ceea ce n-am vrut eu să le dau…
— Anume? …
— Ar fi găsit un metal mai uşor decât aerul, răspunse Geist, calm.
Wokulski se aruncă pe un scaun. Câteva clipe tăcură amândoi.
— De ce ascunzi oamenilor acest metal? întrebă, în sfârşit, gazda.
— Pentru mai multe motive, răspunse Geist. Înainte de toate, vreau ca acest produs să iasă din laboratorul
meu, chiar dacă nu-mi va fi dat să-l obţin singur. Iar în al doilea rând, un material în stare să schimbe faţa lumii nu
poate deveni proprietatea aşa-zisei omeniri actuale. Pentru că şi fără el se înmulţesc nenorocirile pe pământ datorită
invenţiilor imprudente.
— Nu înţeleg!
— Atunci, ascultă, continuă Geist. Aşa-zisa omenire dispune de un singur om adevărat cam la zece mii de
boi, berbeci, tigri şi şerpi cu chipuri omeneşti. Aşa a fost întotdeauna, chiar şi în epoca de piatră. Omenirea a făcut
în cursul veacurilor felurite descoperiri. Bronzul, fierul, praful de puşcă, acul magnetic, tiparul, maşina cu aburi,
telegraful electric, care au ajuns fără nici o alegere în mâinile geniilor sau ale idioţilor, ale sufletelor alese şi ale
criminalilor… Care-i rezultatul? … Prostia şi nelegiuirea, având arme tot mai puternice, s-au înmulţit şi s-au întărit,
în loc să dispară treptat… Nu vreau să repet eroarea aceasta, şi dacă voi găsi un metal mai uşor decât aerul, îl voi
oferi numai oamenilor adevăraţi. Ca să fie şi ei, în sfârşit, înzestraţi cu o armă în folosul lor exclusiv. Ca rasa lor să
se înmulţească şi să devină puternică, iar animalele şi monştrii cu chip de om să dispară treptat. Dacă englezii au
avut dreptul să gonească lupii de pe insula lor, omul adevărat are dreptul să gonească de pe pământ cel puţin tigrii
cu chip de om… „E nebun de legat!” îşi zise Wokulski în gând. Apoi, cu glas tare:
— Şi ce te împiedică să-ţi realizezi intenţiile?
— Lipsa de bani. De bani şi de colaboratori. Până la definitivarea invenţiei mai trebuie făcute vreo opt mii
de probe, ceea ce ar însemna, raportat la un singur om, cel puţin douăzeci de ani de muncă. Patru oameni însă ar
putea îndeplini aceeaşi muncă în curs de cinci-şase ani…
Wokulski se ridică, de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră, îngândurat. Geist nu-l scăpa din ochi nici
o clipă.
— Să presupunem, zise gazda, că aş putea să-ţi dau suma necesară şi unul, sau poate chiar… doi
colaboratori. Care-i garanţia că metalele dumitale nu sunt o mistificare ciudată, iar speranţele dumitale – simple
iluzii?
— Vino la mine, vezi ce am acolo, fă singur câteva experienţe şi te vei convinge. E singura soluţie! răspunde
Geist.
— Când aş putea să vin?
— Când doreşti. Dă-mi numai câţiva zeci de franci, pentru că n-am cu ce să cumpăr preparatele necesare.
Uite şi adresa mea! încheie bătrânul, înmânându-i o însemnare pe hârtie boţită şi murdară.
Wokulski îi dădu trei sute de franci; bătrânul îşi împachetă mostrele şi închise cutia la loc. La plecare spuse:
— Cu o zi înainte de a veni, scrie-mi câteva rânduri. Stau mai tot timpul acasă, unde-mi petrec vremea
ştergând praful de pe retorte…
După plecarea lui Geist, Wokulski se simţi ca ameţit. Se uită la uşa pe care ieşise chimistul, la masa pe care,
acum câteva clipe, se aflaseră materiile acelea supranaturale. Îşi pipăi apoi capul şi mâinile şi făcu câţiva paşi prin
cameră, lovind tare cu tocurile în podea, ca să se convingă că nu visează şi că e treaz… „E fapt neîndoielnic, se
gândi, că omul acesta mi-a arătat două corpuri: unul mai greu decât platina şi altul mult mai uşor decât sodiul. Mi-a
spus că este pe cale de a descoperi un metal mai uşor decât aerul! … Dacă nu-i vorba de o mistificare abilă, îşi zise
el, iată o idee pentru care merită să mă condamn la o robie îndelungată! Nu aş găsi astfel numai o muncă în stare să
mă absoarbă, ducându-mă la îndeplinirea celor mai îndrăzneţe visuri ale tinereţii mele, dar aş avea un ţel mai înalt
decât toate ţelurile spre care s-a avântat până acum spiritul omenesc. Problema navigaţiei aeriene ar putea fi astfel
rezolvată, iar omul ar căpăta aripi…”
Dar iarăşi ridică din umeri şi murmură, cu braţele date în lături: „Nu! Nu-i posibil! …”
Povara noilor adevăruri sau iluzii îl copleşise în aşa măsură, încât simţea nevoia să o împartă cu cineva,
oricare ar fi fost el. Coborî deci repede la primul etaj, în salonul de recepţie, şi-l chemă pe Jumart.
Tocmai când se întreba cum să înceapă o conversaţie aşa de ciudată, Jumart îi veni în ajutor. Îndată ce intră
în salon, el întrebă cu un surâs discret:
— Bătrânul Geist a ieşit de la dumneata foarte însufleţit. Te-a convins, sau s-a dat bătut? …
— Cu vorba nu te poate convinge nimeni, ci numai cu laptele! răspunse Wokulski.
— Aşadar, ţi-a şi demonstrat? …
— Deocamdată, nu… Spune-mi, însă, ce-ai zice dacă Geist ţi-ar arăta un metal care să semene în toate
privinţele cu oţelul, dar să fie de două sau de trei ori mai uşor decât apa? … Ce-ai zise dacă ai vedea cu proprii
dumitale ochi corpul acesta şi dacă l-ai atinge cu propriile dumitale mâini? …
Surâsul lui Jumart se transformă într-o grimasă ironică.
— Aş zice doar atât: pentru cinci franci de persoană, profesorul Palmieri demonstrează minunăţii mult mai
mari…
— Cine-i Palmieri? întrebă Wokulski, mirat.
— Un hipnotizator, răspunse Jumart. Un om admirabil, Locuieşte în hotelul nostru şi de trei ori pe zi
demonstrează tot felul de ciudăţenii într-un salon unde pot încăpea la nevoie şi şaizeci de persoane… Este tocmai
ora opt şi începe reprezentaţia de seară. Dacă vrei, putem merge. Eu intru gratis…
Pe faţa lui Wokulski apăru o îmbujorare atât de violentă, încât i se înroşi nu numai fruntea, ci şi gâtul.
— Să mergem la profesorul Palmieri! încuviinţă el.
Iar în sinea sa adăugă: „Prin urmare, marele cugetător Geist nu-i decât un şarlatan, iar eu un neghiob care
plăteşte trei sute de franci pentru un spectacol care valorează cinci franci… Frumos m-a mai tras pe sfoară! …”
Intrară într-un salon de la etajul al doilea, mobilat tot atât de elegant ca şi celelalte saloane ale hotelului,
încăperea gemea de spectatori: bătrâni şi tineri, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi. Elegant şi foarte atenţi la profesorul
Palmieri, care tocmai în clipa aceea terminase o scurtă prelegere despre magnetism. Era un bărbat de vârstă
mijlocie, brun, palid, cu barba vâlvoi şi cu ochii expresivi. În jurul lui se aflau câteva femei frumoase şi câţiva
bărbaţi tineri, cu chipuri ofilite şi apatice.
— Sunt mediumurile, şopti Jumart. Cu ajutorul lor Palmieri îşi demonstrează talentele.
Spectacolul dură aproape două ore. Concentrându-şi privirea asupra lor, Palmieri îşi adormea mediumurile,
dar în aşa fel, încât puteau să umble, să răspundă la întrebări şi să execute diferite acţiuni. În plus, manifestau, după
cum primeau ordinele hipnotizatorului, fie o forţă muşchiulară neobişnuită, fie a insensibilitate sau o
hipersensibilitate şi mai neobişnuite.
Deoarece Wokulski asista pentru prima dată la un asemenea spectacol şi nu-şi ascundea câtuşi de puţin
neîncrederea, Palmieri îl pofti în primul rând de scaune. Aici, după câteva probe, el se convinse că fenomenele
prezentate nu erau simple scamatorii, ci efectele anumitor însuşiri necunoscute ale sistemului nervos.
Îl preocupară îndeosebi şi chiar îl înspăimântară două experienţe care aveau oarecare legătură cu propria sa
viaţă. Ele constau din a sugera prezenţa unor lucruri inexistente.
Palmieri dădu unui medium adormit un dop de carafă, spunându-i că este un trandafir. Mediumul îl mirosi şi
manifestă satisfacţie.
— Ce faci, domnule, strigă Palmieri, nu vezi că ţii în mână o assa foetida? 7
Atunci mediumul aruncă dopul cu scârbă, ştergându-se pe mâini şi plângându-se de mirosul urât.
Unui alt medium îi dădu o batistă anunţându-l că atârnă cincizeci de kilograme; mediumul se încovoie sub
greutatea poverii, începu să tremure şi să asude.
Văzând scena, Wokulski începu şi el să transpire.
„Acum înţeleg taina lui Geist! îşi zise în gând. M-a hipnotizat…”
 Dar sentimentul cel mai dureros îl avu atunci când Palmieri, după ce adormi un tânăr plăpând, înveli o lopată
într-un prosop şi-i sugeră că are în faţa sa o femeie tânără şi frumoasă pe care o iubeşte. Hipnotizatul luă lopata în
braţe şi începu s-o sărute, apoi căzu în genunchi în faţa ei, cu ochii cei mai duioşi. Lopata fu apoi împinsă sub o
canapea: tânărul se târî după ea în patru labe, ca un căţel, îmbrâncind patru bărbaţi voinici care încercau să-l
oprească; iar când Palmieri ascunse lopata şi-l vesti că iubita lui murise, tânărul fu cuprins de o disperare atât de
cumplită, încât începu să se tăvălească pe jos şi să se dea cu capul de pereţi.
În clipa aceea Palmieri suflă în ochii tânărului; acesta se trezi cu lacrimi curgându-i şiroaie pe obraji, în
mijlocul aplauzelor şi râsetelor stârnite în sală.
Wokulski, ieşi repede, nespus de iritat.
„Aşadar, totul e minciună! … Pretinsele invenţii ale lui Geist şi toată înţelepciunea lui, ca şi iubirea mea
nebună şi chiar ea… ea însăşi, nu-s decât iluzii… Singura realitate care nu înşală şi nu minte este… pare-se…
moartea.”
Părăsi repede hotelul, dădu buzna în cafenea şi ceru coniac. De data aceasta bău o sticlă şi jumătate,
spunându-şi că Parisul, unde găsise înţelepciunea cea mai înaltă, nălucirile cele mai năstruşnice şi dezamăgirea
supremă, va deveni mormântul tău.
„Ce să mai aştept? … Ce pot afla? … Dacă Geist e un escroc de rând şi dacă te poţi îndrăgosti de o lopată,
aşa cum m-am îndrăgostit eu de Isabela, ce-mi mai rămâne de făcut? …”
Se întoarse la hotel ameţit de coniac şi adormi îmbrăcat. Când se trezi, a doua zi dimineaţa la opt, primul lui
gând fu: „Nu încape îndoială că Geist m-a înşelat, cu ajutorul hipnozei… Dar… cine m-a hipnotizat când mi-am
pierdut minţile pentru o femeie? …”
Deodată îi veni gândul să ceară lămuriri lui Palmieri, îşi schimbă hainele şi coborî repede la etajul al doilea.
Maestrul ştiinţelor oculte îşi aştepta clienţii, dar cum aceştia nu veniseră încă, îl primi imediat, luându-i
anticipat douăzeci de franci pentru consultaţie.
— Dumneata poţi să sugerezi oricui, îl întrebă Wokulski, că lopata est o femeie şi că batista cântăreşte
cincizeci de kilograme? …
— Oricui se lasă adormit…
— Atunci te rog să mă adormi şi să repeţi cu mine scamatoria cu batista…
Palmieri începu numaidecât; îşi pironi privirea în ochii lui Wokulski, îi atinse fruntea, îi frecă braţele de la
clavicule până la palme… în sfârşit, se îndepărtă de el, cam indispus.
— Dumneata nu eşti medium! zise el.
— Dar dacă mi s-ar fi întâmplat în viaţă o poveste care să semene cu aceea a omului cu batista?
— Imposibil, deoarece dumneata nu poţi fi adormit. De altfel, chiar dacă ai fi fost adormit şi ai fi avut iluzia
că batista cântăreşte cincizeci de kilograme, trezindu-te, n-ai mai fi ţinut minte nimic.
— Altcineva, mai abil, n-ar putea să mă hipnotizeze? întrebă Wokulski.
Palmieri se simţi jignit.
— Nu există hipnotizator mai bun decât mine! exclamă el. De altfel, şi eu aş putea să vă adorm, dar ar trebui
să facem exerciţii câteva luni… Ceea ce v-ar costa două mii de franci… Nu sunt dispus să-mi consum fluidul
degeaba…
Wokulski îl părăsi destul de nemulţumit. Nu mai încăpea îndoială că domnişoara Isabela îl fermecase;
avusese timp destul! Geist însă nu-l putuse hipnotiza în câteva minute. De altfel, Palmieri îi spusese că hipnotizaţii,
când se trezesc, nu ţin minte ce s-a întâmplat cu ei. El, în schimb, ţinea minte vizita bătrânului chimist până în cele
mai mici amănunte.
Prin urmare, dacă Geist nu-l adormise, însemnează că nu era un escroc. Deci metalele sale existau, iar
descoperirea unui metal mai uşor decât aerul era posibilă! … „Iată un oraş în care într-o oră am văzut şi am simţit
mai multe decât am văzut şi am simţit în cursul întregii mele vieţi la Varşovia… gândi el. Ei da, e într-adevăr un
oraş! …”
Timp de câteva zile fu extrem de ocupat.
Suzin, după ce cumpărase vreo cincisprezece vapoare, se pregătea să plece. Câştigul, întru totul legal,
rezultat din această tranzacţie, era uriaş. Într-atât, încât mica parte care-i revenea lui Wokulski acoperea toate
cheltuielile făcute de el în ultimele luni la Varşovia7
 Cu câteva ore înainte de despărţire, Suzin şi prietenul său dejunau împreună în eleganta cameră a celui dintâi
şi discutau, fireşte, despre câştigul realizat.
— Ai un noroc nemaipomenit! zise Wokulski.
După o înghiţitură de şampanie, Suzin îşi lăsă mâinile încărcate de inele pe burtă şi răspunse:
— Asta nu-i noroc, Stanislaw Piotrovici; e fructul milioanelor… Cu briceagul tai răchita, cu toporul –
stejarii. Dacă ai copeici, faci afaceri de copeici, şi câştigi copeici; dacă ai milioane, câştigi milioane. Rubla,
Stanislaw Piotrovici, e o mârţoagă sleită de muncă; trebuie să aştepţi ani până să nască o altă rublă. Milionul în
schimb e prolific ca o scroafă: în fiecare an fată câteva milioane… Peste doi sau trei ani vei avea şi tu, Stanislaw
Piotrovici, un milion rotund, şi atunci ai să vezi cum gonesc banii după el. Deşi tu…
Suzin oftă, se încruntă şi sorbi iarăşi din cupa de şampanie.
— Ce-i cu mine? îl întrebă Wokulski.
— Uite ce-i cu tine; într-un oraş ca Parisul, tu, în loc să faci afaceri pentru tine şi pentru comerţul tău, nu faci
nimic! … Hoinăreşti cu capul în jos sau în sus, nu te uiţi la nimic sau chiar (mi-e ruşine să spun asta unui creştin)
zbori pe sus cu balonul… Nu cumva ai de gând să ajungi ca prăpădiţii ăia care sar din balon? … Şi-apoi să-ţi mai
spun ceva, Stanislaw Piotrovici. Ai supărat-o pe doamna aceea atât de distinsă, pe baroană… Şi doar la ea ai fi putut
să joci cărţi, să întâlneşti femei nostime şi să culegi informaţii despre atâtea şi atâtea lucruri… Te sfătuiesc ca
înainte de plecare să-i dai şi ei posibilitatea să câştige ceva, fiindcă avocatului dacă nu-i dai o rublă, scoate de la tine
o sută… Ah, tăticule! …
Wokulski îl asculta atent. După un nou oftat, Suzin continuă:
— În plus, te sfătuieşti cu vrăjitorii (piei, satano! …). Din toate astea, ascultă-mă pe mine, n-ai să câştigi o
para chioară; dimpotrivă, poţi să-l superi pe bunul Dumnezeu… Nu-i frumos ce faci! Dar partea cea mai proastă
este că-ţi închipui că nimeni nu ştie ce te doare! Toţi ştiu că te roade ceva. Unii bănuiesc că ai de gând să cumperi
bani falşi; alţii susţin că eşti în preajma falimentului, dacă nu chiar falit.
— Şi tu ce crezi? întrebă Wokulski.
— Ei, Stanislaw Piotrovici, socot că nu-ţi şade frumos – ţie mai mult ca oricui – să-ţi închipui că sunt un
tont! Crezi că nu ştiu că aici e vorba de o femeie? … Da, desigur, femeia e ceva plăcut şi se întâmplă ca unele să
scoată din minţi chiar şi pe un bărbat cu capul bine înfipt pe umeri. Aşa că distrează-te şi tu… bani ai… Totuşi,
Stanislaw Piotrovici, îmi dai voie să-ţi spun o vorbă? …
— Te rog.
— Când cineva se duce la bărbier, nu se supără dacă se alege cu o zgârietură. Uite, porumbelule, să-ţi spun o
poveste. În Franţa există un izvor cu o apă miraculoasă, bună pentru toate bolile (nu mai ştiu cum îi zice). Ascultă
acum ce-ţi spun eu: există oameni care se duc la izvor în genunchi şi aproape că nici nu îndrăznesc să-şi ridice ochii;
alţii în schimb beau apa asta fără nici un fel de fasoane şi se spală cu ea pe dinţi… Ah, Stanislaw Piotrovici, nici nu-
ţi dai seama cum îşi bat joc cei ce beau de cei ce se roagă. Bagă de seamă să nu fii cumva unul dintre aceştia din
urmă. Iar dacă într-adevăr eşti, poţi să scuipi pe toate astea… Dar ce-i cu tine? … Te ustură, nu-i aşa? Hai, bea din
vinul ăsta!
— Ai auzit ceva despre ea? întrebă Wokulski, cu glasul înăbuşit.
— Jur că n-am auzit nimic deosebit! răspunse Suzin, lovindu-se cu mâna în piept. Negustorul are nevoie de
funcţionari, iar femeia de bărbaţi care să i se prosterneze la picioare, dacă nu pentru altceva, atunci pentru a ascunde
ochilor pe cutezătorul care nu-i bate mătănii. Este nu lucru cât se poate de firesc. Aşa că, Stanislaw Piotrovici, nu
intra în horă, iar dacă ai şi intrat, ridică-ţi capul şi joacă! Un capital de o jumătate de milion de ruble nu-i un fleac, şi
de un asemenea negustor n-ar trebui să-şi bată joc nimeni!
Wokulski se ridică şi se întinse, ca un om căruia i-a fost arsă cu fierul roşu o rană.
„Poate că nu-i aşa; dar poate… îşi zise el în gând. Şi dacă este aşa, atunci o parte din avere o voi oferi
fericitului adorator pentru că m-a lecuit…”
Îşi reveni şi, pentru întâia oară, începu, cu tot calmul, să treacă în revistă pe adoratorii domnişoarei Isabela,
pe care-i văzuse cu ea sau despre care auzise vorbindu-se. Îşi reaminti de conversaţiile lor pline de înţelesuri, de
privirile galeşe, de cuvintele cu două înţelesuri, de toate rapoartele doamnei Meliton şi de zecile de păreri care
circulau despre domnişoara Isabela în rândurile admiratorilor ei. În sfârşit, respiră adânc; i se păru că găsise firul
care-l putea scoate din labirint.
 „Şi voi ieşi de acolo ca să intru în laboratorul lui Geist”, îşi făgădui el, simţind cum i se strecoară în inimă
primul grăunte de dispreţ.
„E dreptul ei, dreptul ei deplin! … şopti, zâmbind. Ce mai alegere, şi poate chiar ce mai alegeri… Ehei! Nu
sunt decât o vită păcătoasă. Şi Geist, care mă consideră om! …”
După plecarea lui Suzin, Wokulski citi pentru a două oară scrisoarea lui Rzecki, pe care o primise chiar în
ziua aceea. Bătrânul scria prea puţin despre afaceri, în schimb, foarte mult despre doamna Stawska, frumoasa
nefericită al cărei soţ dispăruse.
„Iţi voi rămâne recunoscător până la moarte, scria Rzecki, dacă vei găsi un mijloc care să lămurească
definitiv situaţia lui Ludwik Stawski: mai trăieşte, sau a murit?”
Urma aici o listă cu date şi nume de localităţi pe unde trecuse dispărutul după ce părăsise Varşovia.
„Stawska? … Stawska? … se întrebă Wokulski. Ah! Ştiu cine e! … Femeia aceea frumoasă care locuieşte în
casa mea, cu fetiţa ei… Ce coincidenţă ciudată! Nu cumva motivul pentru care am cumpărat casa lui Lęcki a fost ca
s-o cunosc pe ea? … Din moment ce voi rămâne aici, persoana ei nu mă interesează de loc, dar, în definitiv, de ce n-
aş ajuta-o, dacă mă roagă Rzecki! Ah! Minunat! … Am un pretext să-i fac un cadou baroanei, pe care Suzin mi-a
recomandat-o cu atâta căldură…”
Căută adresa baroanei şi porni în împrejurimile cartierului St. Germain.
În gangul casei unde locuia baroana era prăvălioara unui anticar; stând de vorbă cu portarul, Wokulski îşi
aruncă fără să vrea privirile pe cărţi. Plin de uimire şi de bucurie, zări un exemplar din poeziile lui Mickiewicz, în
ediţia pe care o citise pe vremea când era ucenic la „Hopfer”. Privind scoarţele roase şi hârtia decolorată, simţi cum
toată tinereţea îi defilează prin faţa ochilor. Cumpără cartea şi-i veni s-o sărute, ca pe o relicvă.
Portarul, a cărui inimă fusese câştigată cu ajutorul unui franc, îl conduse până la uşa baroanei, urându-i – cu
un zâmbet – petrecere plăcută. Wokulski sună. Îndată apăru un lacheu îmbrăcat într-un frac stacojiu.
În salon erau, fireşte, mobile aurite, tablouri, covoare şi flori. Peste o clipă apăru şi baroana, cu mina unei
persoane jignite, dar dispusă să-i acorde iertarea.
Şi într-adevăr îl iertă. Într-o scurtă conversaţie, Wokulski îi spuse care este scopul vizitei sale, îi scrise
numele lui Stawski şi al localităţilor pe unde trecuse şi o rugă stăruitor ca, datorită relaţiilor sale multiple, să-i dea
ştiri exacte despre dispărut.
— Da, lucrul e posibil – îi răspunse baroana – dar… nu ştiu dacă cheltuielile necesare n-o să te facă să
renunţi… Trebuie să apelăm la poliţa germană, engleză, americană.
— Adică? …
— Eşti dispus să cheltuieşti vreo trei mii de franci?
— Şi patru mii! răspunse Wokulski, întinzându-i un cec pe care notă suma. Când pot spera să primesc un
răspuns? …
— Nu ştiu! răspunse baroana. Peste o lună, poate peste un an… Cred însă – adăugă ea pe un ton sever – că
nu te îndoieşti de seriozitatea cercetărilor?
— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin şi ca dovadă, voi lăsa la Rotschild încă un cec de două mii de franci,
plătibil după primirea ştirilor.
— Pleci curând?
— O, nu! mai rămân câtva timp.
— Ah, desigur eşti încântat de Paris! … zise baroana, surâzând. O să-ţi placă şi mai mult văzut de la
fereastra salonului meu. Primesc în fiecare seară…
Se despărţiră foarte mulţumiţi unul de altul; baroana – datorită banilor primiţi, iar Wokulski – pentru că dintr
-o lovitură împuşcase doi iepuri: îndeplinise şi sfatul lui Suzin şi rugămintea lui Rzecki.
Acuma Wokulski rămăsese la Paris cu desăvârşire singur şi fără vreo ocupaţie precisă. Vizită din nou
expoziţia, teatrele, străzile necunoscute, sălile uitate ale muzeelor… Admiră din nou forţele uriaşe ale Franţei,
exactitatea în structura şi în viaţa oraşului cu milioane de locuitori şi influenţa climei temperate asupra ritmului mai
rapid de dezvoltare a civilizaţiei… Din nou bău coniac, mâncă mâncăruri scumpe sau se aşeză la masa de cărţi din
salonul baroanei, pierzând de fiecare dată…
Modul acesta de a-şi petrece timpul îl obosea îndeajuns, fără a-i da însă vreo clipă de bucurie. Ceasurile i se
păreau zile, zilele nu mai aveau sfârşit, iar nopţile nu-i aduceau un somn odihnitor. Pentru că deşi dormea adânc,
fără vise plăcute, sau neplăcute, deşi uita totul, nu putea să-şi alunge sentimentul amărăciunii insondabile în care îi
era înecat sufletul, în căutarea zadarnică a unui punct, de sprijin sau a unui liman.
„Daţi-mi un ţel… sau moartea! …” rostea el uneori, ridicându-şi ochii spre cer.
Peste o clipă însă începea să râdă şi îşi spunea în gând: „Cui mă adresez? … Cine mă va asculta, în
mecanismul acesta al forţelor oarbe, a căror jucărie am ajuns? Ce soartă crudă! Să nu fii legat de nimic, să nu doreşti
nimic şi să înţelegi atât de multe! …”
I se părea că vede o imensă uzină din care ieşeau sori noi, planete noi, specii noi, popoare noi, oameni şi
inimi sfâşiate de furii.; speranţă, iubire şi durere. Care din ele era cea mai rea? Nu durerea, pentru că ea cel puţin nu
minte, ci speranţa; cu cât te prăbuşeşti mai afund, cu atât se ridică mai sus… Şi iubirea, acest fluture cu aripi, care
poartă numele de nesiguranţă şi iluzie… „Îmi e totuna! murmura el. Dacă-i vorba să ne ameţim cu ceva, atunci să ne
ameţim. Cu orice! Dar… cu ce?”
Din străfundurile întunecimii numite de noi natură apăru atunci în faţa lui ceva ce semăna cu două stele: una
palidă, neschimbată – Geist şi metalele lui; cealaltă, o clipă sclipitoare ca un soare, în clipa cealaltă stingându-se
subit – ea… „Ce să aleg? se întreba în gând. Una e îndoielnică, cealaltă inaccesibilă şi nesigură… Chiar dacă aş
ajunge până acolo, voi avea oare când va încredere în ea? … Sau voi fi cândva în stare să cred? …”
Simţea că se apropie clipa luptei decisive dintre raţiune şi inimă. Raţiunea îl atrăgea către Geist, inima, spre
Varşovia. Simţea că în curând va trebui să aleagă: sau o muncă intensă, care duce la glorie, sau pasiunea înflăcărată,
care nu-i făgăduia decât că va fi mistuit în flăcări şi transformat în cenuşă.
„Dar dacă totul nu-i decât o iluzie, cum e lopata lui Palmieri sau batista care cântăreşte cincizeci de
kilograme? …”
— Aşadar dumneata susţii că nu mă poţi adormi?
— Ce-i aia „nu pot?” se indignă Palmieri. Nu se poate dintr-o dată, pentru că dumneata nu eşti un medium.
Dar poţi să devii medium, dacă nu în câteva luni, atunci în câţiva ani!
„Aşadar, Geist nu m-a înşelat”, îşi zise Wokulski în gând. Apoi cu voce tare:
— Dar o femeie poate hipnotiza un bărbat, domnule Palmieri?
— Nu numai o femeie, dar chiar şi un lemn, o clanţă, sau un pahar cu apă, într-un cuvânt orice corp căruia
hipnotizatorul i-a transmis puterea sa. Eu, de pildă, pot să-mi magnetizez mediumurile şi cu un ac! Le spun: „în acul
acesta torn fluidul meu, şi ori de câte ori te vei uita la el, vei adormi!” Cu atât mai uşor aş putea transmite forţa mea
unei femei. Cu condiţia, bineînţeles, ca persoana hipnotizată să fie un medium.
— În cazul acesta m-aş putea îndrăgosti de femeia respectivă, aşa cum s-a îndrăgostit mediumul dumitale de
lopată? … îl întrerupe Wokulski.
— Fireşte! răspunse Palmieri, uitându-se la ceas.
Wokulski îşi luă rămas bun de la el şi hoinări pe străzi, meditând: „În ceea ce-l priveşte pe Geist, aproape am
dovada că nu m-a înşelat prin hipnoză. N-ar fi avut timpul necesar. Dar în privinţa ei, nu sunt sigur că nu m-a
subjugat în acest fel. Timp a avut destul, dar… cine a făcut ca eu să devin mediumul ei? …”
Cu cât îşi compara mai stăruitor dragostea pentru domnişoara Isabela cu sentimentele celorlalţi bărbaţi faţă
de alte femei, cu atât i se părea mai nefirească. Cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva dintr-o singură privire?
Cum e posibil să-ţi pierzi minţile pentru o femeie pe care o vezi o dată la câteva luni, şi atunci doar ca să te convingi
că ei puţin îi pasă de tine?
„Ba nu! Tocmai aceste întâlniri rare fac din ea un ideal. Cine ştie dacă n-aş fi fost cu totul dezamăgit
cunoscând-o mai îndeaproape?”
Se mira că nu primise nici o veste de la Geist.
„Oare mi-a luat cei trei sute de franci şi a dispărut? …” se întreba el în gând.
Îi fu ruşine de bănuiala lui.
„Te pomeneşti că-i bolnav?”
Se urcă într-o birjă şi plecă să-l caute la adresa pe care i-o lăsase. Locuia undeva, departe, dincolo de
fortificaţii, spre Charenton.
Birja se opri în faţa unui zid în spatele căruia se vedea un acoperiş şi partea de sus a unor ferestre.
Wokulski coborî din trăsură şi se apropie de o portiţă de fier. După vreo cincisprezece lovituri, portiţa se
deschise brusc, şi vizitatorul intră în curte.
 Casa, cu un singur etaj, era foarte veche, plină de igrasie, cu geamurile prăfuite şi sparte. La mijloc se vedea
o uşă la care ajungeai urcând câteva trepte de piatră, plesnite.
Dat fiind că portiţa se închisese cu un zgomot surd, fără să fi apărut nici un portar, Wokulski rămase în
mijlocul curţii, mirat şi neştiind ce să facă. Deodată, la o fereastră de la etaj apăru un cap cu o bonetă roşie şi o voce
cunoscută strigă:
— Dumneata eşti, domnule Siuzen? Bună ziua!
Capul dispăru, dar fereastra, care rămăsese deschisă, dovedea că nu fusese vorba de o nălucă. În sfârşit, după
câteva clipe, uşa din mijloc scârţâi, se deschise, şi în cadrul ei apăru Geist, îmbrăcat în nişte pantaloni albaştri, rupţi,
cu saboţi în picioare şi cu o vestă de flanelă murdară aruncată pe umeri.
— Poţi să mă feliciţi, domnule Siuzen! îl întâmpină chimistul. Am vândut explosivul meu unei societăţi
anglo-americane şi, după câte se pare, am făcut o afacere bună. O sută cincizeci de mii de franci, bani gheaţă, şi
douăzeci şi cinci de centime la fiecare kilogram vândut!
— În condiţiile astea, cred că nu mai ai nevoie să-ţi baţi capul cu metalele dumitale! observă Wokulski,
zâmbind.
Geist se uită la el cu un dispreţ îngăduitor.
— Condiţiile acestea, răspunse el, mi-au schimbat întru totul situaţia materială, e drept. Timp de câţiva ani
nu va mai trebui să alerg după un asociat bogat. Dar în ceea ce priveşte metalele, tocmai acum lucram la ele. Vino
să vezi! …
Deschise o uşă în partea stângă a coridorului, şi Wokulski văzu o sală încăpătoare, pătrată, foarte friguroasă.
În mijloc se afla un cilindru imens, semănând cu o albie; peretele lui, de oţel, avea o grosime de peste un sfert de
metru, şi în patru locuri era strâns cu inele puternice. Pe capacul de sus se vedeau câteva aparate; unul, ca o supapă
de siguranţă, slobozea din timp în timp câte un nouraş de aburi, care se topea repede în aer; altul părea un fel de
manometru cu acul în mişcare.
— Un cazan cu aburi? … întrebă Wokulski. De ce sunt pereţii atât de groşi?
— Pune mâna pe el! îl îndemnă Geist.
Wokulski îl atinse, şi în aceeaşi clipă scoase un strigăt de durere; degetele i se băşicaseră, dar nu din cauza
căldurii, ci a frigului… Bazinul era nespus de rece; de altfel, în toată sala se simţea temperatura scăzută.
— Presiunea este de şase sute de atmosfere, adăugă Geist, fără să dea vreo atenţie degetelor lui Wokulski.
Auzind cifra, acesta se cutremură.
— Vulcan! … şopti el.
— De aceea ţi-am propus să lucrezi la mine! continuă Geist. După cum vezi, e foarte uşor să ţi se întâmple
un accident… Acum să mergem sus! …
— Laşi cazanul fără supraveghere?
— Da. N-are nevoie de doică; totul merge automat; nu se poate ivi nici o surpriză.
Sus, intrară într-o cameră mare, cu patru ferestre, pline cu mese încărcate cu retorte, mojare şi ţevi de sticlă,
de porţelan şi chiar de plumb şi de aramă. Pe podea, sub mese şi prin colţuri, zăceau proiectile de tun, unele plesnite.
Sub ferestre erau nişte căzi mici de piatră sau de aramă, pline cu lichide colorate; de-a lungul unui perete se vedea
un fel de laviţă pe care se afla o uriaşă pilă electrică.
Când se întoarse cu spatele, Wokulski descoperi lângă uşă un dulap de fier zidit în perete, un pat acoperit cu
o plapumă veche şi ruptă, din care ieşea vata murdară, iar lângă fereastră, o măsuţă cu hârtii, în faţa căreia aştepta
un fotoliu îmbrăcat în piele, plesnită şi roasă.
Oaspetele se uită la bătrânul încălţat cu saboţi ca salahorul cel mai sărac, apoi la mobilier – deplină expresie
a mizeriei – şi îşi spuse în gând că omul acesta ar fi putut avea milioane pentru invenţiile sale… Renunţase însă la
ele pentru binele unei omeniri viitoare, mai bună… În clipa aceea i se păru că Geist e un fel de Moise care conduce
spre ţara făgăduinţei o generaţie încă nenăscută…
Dar de data asta bătrânul chimist nu-i ghici gândurile; îl privi încruntat şi zise:
— Ce părere ai, domnule Siuzen? Nu-i aşa că aici nu-i prea vesel şi nici munca mea nu-i prea plăcută? … De
patruzeci de ani trăiesc în condiţiile astea. Aparatele mele au înghiţit câteva milioane, şi poate de aceea proprietarul
lor nu petrece, n-are slugi, iar uneori n-are nici măcar o bucată de pâine. Nu e o ocupaţie bună pentru dumneata!
adăugă, făcând un gest cu mâna.
— Te înşeli, domnule profesor, răspunse Wokulski… De altfel, cred că în mormânt nu e mai vesel…
 — Ei, în mormânt… Prostie! … Sentimentalism! … mormăi Geist. În natură nu există morminte şi nici
moarte; există diferite forme ale existenţei, dintre care unele ne permit să fim chimişti, altele numai preparate
chimice. Întreaga înţelepciune constă, din a şti să te foloseşti de prilejul care-ţi iese în cale, de a nu-ţi pierde timpul
cu nimicuri şi de a crea ceva.
— Înţeleg, răspunse Wokulski, dar… te rog să nu mi-o iei în nume de rău! Descoperirile dumitale sunt atât
de noi, încât…
— Da! îl întrerupse Geist. Descoperirile mele sunt atât de noi, încât… le consideri un fel de şarlatanie! … În
această privinţă, membrii Academiei nu sunt mai înţelepţi decât dumneata, aşa încât eşti într-o societate aleasă…
Aha! … Ai vrea să mai vezi încă o dată metalele mele şi să le încerci, nu-i aşa? … Bine! Foarte bine! …
Se repezi la dulapul de fier, îl deschise printr-un sistem foarte complicat şi începu să scoată rând pe rând
bare mici de metal mai greu decât platina şi mai uşor decât apa, apoi altele de metal străveziu… Wokulski se uită la
ele, le cântări, le încălzi, le bătu cu ciocanul, le supuse curentului electric, le tăie cu foarfecele. Treaba aceasta îi răpi
câteva ore, dar până la urmă se convinse că erau metale autentice cel puţin din punct de vedere fizic.
Terminându-şi probele, Wokulski se lăsă în fotoliu, sleit. Geist îşi strânse mostrele, închise dulapul şi îl
întrebă râzând:
— Ei, ce zici? E o realitate, sau o amăgire?
— Nu mai înţeleg nimic! şopti vizitatorul, strângându-şi fruntea în palme. Îmi plesneşte capul! … Un metal
de trei ori mai uşor decât apa… De neconceput! …
Geist zise:
— Dar ce-ai zice de un metal cu zece la sută mai uşor decât aerul? … Greutatea specifică răsturnată! …
Legile naturii zdruncinate! Nu? Ha, ha, ha! … Nimic din toate astea! Legile naturii, atât cât le cunoaştem noi, vor
rămâne neatinse chiar şi în urma descoperirii metalelor mele. Ni se vor lărgi doar cunoştinţele asupra proprietăţilor
corpurilor şi asupra structurii lor interne, extinzându-se totodată şi graniţa cunoştinţelor tehnice omeneşti.
— Dar greutatea specifică? întrebă Wokulski.
— Ascultă-mă! îl întrerupse Geist. Ascultă-mă, şi vei înţelege îndată în ce constă esenţa descoperirilor mele,
deşi, mă grăbesc să adaug, nu eşti în stare să le imiţi. Aici nu-i vorba de minuni, nici de mistificări. E vorba de ceva
atât de simplu, încât ar putea fi înţeles şi de un elev de şcoală primară. Luă de pe masă un cub de oţel, i-l întinse lui
Wokulski şi continuă: Avem aici un decimetru cub, plin, turnat din oţel. Ţine-l în mână şi spune-mi cât cântăreşte?
— Vreo opt kilograme…
Îi dădu apoi un al doilea cub de aceeaşi mărime, tot din oţel, şi-l întrebă:
— Cât cântăreşte?
— Cam jumătate de kilogram… Dar e gol în interior… răspunse Wokulski.
— Minunat! Dar această cutie cubică din sârmă de oţel cât cântăreşte? întrebă Geist.
— Vreo zece-cincisprezece grame…
— Uite, vezi? îl întrerupse Geist. Avem trei cuburi de aceeaşi mărime şi din acelaşi material, care nu
cântăresc însă egal. De ce? Pentru că în cubul plin există o mare cantitate de molecule de oţel, pe câtă vreme în cel
gol mai puţine, iar în cel de sârmă, şi mai puţine. Imaginează-ţi acum că am izbutit să construiesc în locul
moleculelor pline alte molecule, care să fie asemenea cubului de sârmă de oţel, şi vei înţelege secretul invenţiei! El
constă în schimbarea structurii interne a corpurilor, ceea ce, chiar pentru chimia de azi, nu este o noutate. Ei, ce
zici? …
— Când văd mostrele, cred, răspunse Wokulski, şi când îţi ascult expunerea, înţeleg. Dar cum ies de aici…
Făcu un gest disperat cu mâinile.
Geist deschise din nou dulapul, scotoci în el şi scoase o bucăţică mică care părea, judecând după culoare,
alamă.
— Ţine bucăţica asta de metal, ca s-o ai ca amuletă împotriva scepticismului în ceea ce priveşte raţiunea
mea sau adevărul spuselor mele. Metalul acesta e cam de cinci ori mai uşor decât apa. El îţi va reaminti de
cunoştinţa noastră. În plus, adăugă Geist râzând, are o mare calitate: nu poate fi atacat de nici un fel de reactivi
chimici… Mai degrabă piere decât să-mi trădeze secretul! … Şi acum, domnule Siuzen, du-te de te odihneşte şi
gândeşte-te ce trebuie să faci cu dumneata!
— Am să vin aici! şopti Wokulski.
 — Nu! Nu acum! … Nu acum! Nu ţi-ai încheiat încă socotelile cu lumea… Şi cum de astă dată am şi eu bani
pe câţiva ani, nu insist. Te vei întoarce la mine când nu-ţi va rămâne niciuna din vechile iluzii…
ÎI apucă nerăbdător de mână şi-l împinse spre uşă. Pe scară Geist îşi luă încă o dată rămas bun, apoi se
retrase în laborator. Când Wokulski ieşi în curte, portiţa îl aştepta gata deschisă; îndată ce ieşi în stradă şi se opri în
faţa trăsurii, ea se închise singură, cu zgomot.
Întors în oraş, Wokulski îşi cumpără îndată un medalion de aur, puse în el bucăţica de metal şi şi-l atârnă la
gât, ca un talisman. Ar fi vrut să se plimbe, dar mişcarea străzii îl obosi, aşa că se duse acasă.
„De ce mă întorc? şopti el. De ce nu mă duc la Geist, să m-apuc imediat de lucru? …”
Se aşeză în fotoliu şi se lăsă furat de amintiri. În faţa ochilor îi apăru prăvălia lui Hopfer, sălile cu mese şi
muşterii care-l luau în zeflemea; văzu acel perpetuum mobile construit de el şi modelul de balon pe care se străduise
să-l facă dirijabil. O văzu pe Kasia Hopfer, care slăbea văzând cu ochii din dragoste pentru el… „La muncă! … De
ce nu mă duc să muncesc? …”
Privirea îi căzu întâmplător pe masă, unde se afla volumul de Mickiewicz, cumpărat de curând.
„De câte ori l-am citit! …” oftă, luând cartea în mână.
Cartea se deschise singură, şi Wokulski citi:
Alerg, şi pretutindeni port în gând, departe, Cuvinte ce blestemă în veci cruzimea ta.
Cuvintele de mii şi mii de ori uitate, Şi-apoi găsite iarăşi pentru-a le uita.
Dar când mi-apare-n faţă chipul tău, deodată, Nu ştiu de ce, iubito, sunt iarăşi liniştit, Mai rece decât piatra şi
-apoi, înfiorată, Simt inima în pieptu-mi de flăcări mistuit.
„Acum ştiu cine m-a fermecat! …”
Simţi o lacrimă sub pleoape, dar se stăpâni şi n-o lăsă să i se prelingă pe obraji.
„Mi-aţi irosit viaţa… Aţi otrăvit două generaţii! şopti el. Uite la ce duce concepţia voastră sentimentală
asupra iubirii.”
Închise cartea şi o azvârli cu atâta înverşunare spre un colţ al camerei, încât începură să-i zboare paginile.
Apoi, după ce se lovi de perete, cartea căzu pe lavoar şi, cu un foşnet trist, se rostogoli pe podele.
„Aşa! Acolo e locul tău! … zise Wokulski în gând. Cine mi-a înfăţişat iubirea ca pe un mister sfânt? Cine m-
a învăţat să dispreţuiesc femeia obişnuită şi să alerg după un ideal care nu poate fi atins? … Iubirea e bucuria lumii,
soarele vieţii, o melodie voioasă răsunând în pustiu… Şi tu ce-ai făcut din ea? … Un altar funebru, în faţa căruia se
cântă veşnica pomenire pentru inima călcată în picioare!”
În clipa aceea îi veni în minte o întrebare: „Dacă poezia ţi-a otrăvit viaţa, pe ea cine a otrăvit-o? Şi de ce
Mickiewicz, în loc să râdă şi să fie zburdalnic ca poeţii francezi, n-a ştiut decât să suspine de disperare? Pentru că şi
el, ca şi tine, a iubit o domnişoară de rang înalt, care n-ar fi putut fi o răsplată pentru înţelepciunea, munca,
sacrificiul sau geniul cuiva, ci doar… pentru unul cu bani şi titluri…” „Sărman martir! şopti Wokulski. Ai dat
poporului ce-ai avut mai bun, dar ce vină ai tu dacă, insuflând în el propriul tău suflet, i-ai insuflat şi suferinţele de
care ţi-era plină inima? Ei sunt vinovaţi de nenorocirile tale, ale mele, ale noastre…”
Se ridică din fotoliu şi adună cu veneraţie, una câte una, filele rupte.
„Nu-i de ajuns că ai fost martirizat de ei? Tot tu trebuie să fii răspunzător de nelegiuirile lor, când ei şi numai
ei sunt vinovaţi că inima ta, în loc să cânte, a gemut ca un clopot spart?”
Se aşeză pe canapea şi iarăşi medită: „Ciudată ţară, în care de atâta amar de vreme trăiesc alături două
popoare cu totul deosebite: aristocraţia şi norodul. Unul spune că e o plantă nobilă, care are dreptul să sugă din glie
toată seva, iar celălalt sau înclină capul şi aprobă aceste pretenţii sălbatice, sau încearcă, dar nu are putere, să se
ridice împotriva nedreptăţii… Şi ce bine s-au potrivit toate pentru statornicirea pe veci a monopolului unei singure
clase şi pentru înăbuşirea în faşă a oricărei alte clase! Într-atât s-a crezut în prestigiul naşterii, încât până şi fiii de
meşteşugari şi de neguţători îşi cumpără blazoane, sau se ascund sub numele vreunei vechi familii de nobili
sărăciţi… Nimeni n-a avut curajul să se intituleze „copilul propriilor sale merite”, şi chiar eu, prostul de mine, am
dat câteva sute de ruble pe un hrisov de nobleţe… Să mă întorc acolo? … Pentru ce? … Aici cel puţin mă aflu în
mijlocul unui popor care trăieşte din plin, cu toate facultăţile hărăzite de natură. Aici locurile de frunte nu sunt
ocupate de putregaiurile unor antichităţi suspecte, ci de forţele reale: munca, inteligenţa, voinţa, creaţia, ştiinţa, chiar
frumuseţea şi abilitatea, chiar şi sentimentul adevărat. Acolo munca e pusă la index, iar desfrâul triumfă! Cel care
izbuteşte să-şi agonisească avere poartă numele de râios, zgârcit, parvenit; cel ce-şi risipeşte avutul e numit generos,
altruist, mărinimos… Acolo simplitatea înseamnă ciudăţenie; a economisi e ruşinos; a fi om învăţat înseamnă a fi
ţicnit, iar semnul distinctiv al artistului sunt găurile în coate. Acolo, pentru a avea dreptul să porţi numele de om,
trebuie să ai blazon şi bani, sau priceperea de a te strecura în anticamere. Să mă întorc acolo? …”
Începu să se plimbe prin cameră, enumerând: „Geist, unul, eu, al doilea, Ochocki, al treilea… Vom mai găsi
vreo doi… peste patru-cinci ani vor fi gata cele opt mii de probe şi vom descoperi un metal mai uşor decât aerul. Ce
va fi atunci? Ce se va întâmpla cu lumea când va vedea primele maşini zburătoare, fără aripi, cu mecanisme simple
şi solide ca nişte cuirasate?”
I se părea că vuietul străzii se întinde şi se intensifică, cuprinzând Parisul întreg, toată Franţa şi întreaga
Europă şi că toate glasurile se contopesc într-un singur strigăt uriaş: „Glorie! … Glorie! … Glorie! …” „Ce-i cu
mine, am înnebunit?” se întrebă el în şoaptă, îşi desfăcu repede vesta, scoase de sub cămaşă medalionul de aur şi îl
deschise. Bucăţica de metal, asemănătoare cu alama şi uşoară ca puful, era la locul ei. Geist nu-l înşelase: drumul
spre o descoperire uriaşă era larg deschis în faţa lui.
„Am să rămân! şopti. Nici Dumnezeu, nici oamenii, nu mi-ar ierta dacă nu m-aş consacra unei cauze atât de
mari!”
Se făcuse întuneric. Wokulski aprinse lămpile cu gaz de deasupra mesei, luă tocul, hârtia şi începu să scrie:
„Dragă Ignacy!
Aş vrea să stau de vorbă cu tine despre lucruri foarte importante, şi întrucât nu mă mai întorc niciodată la
Varşovia, te rog ca în timpul cel mai scurt…”
Deodată aruncă tocul. În faţa cuvintelor „…nu mă mai întorc niciodată la Varşovia…” îl cuprinse spaima…
„De ce să nu mă întorc? … şopti. Şi de ce m-aş întoarce? Ca s-o întâlnesc din nou pe domnişoara Isabela şi să-mi
pierd din nou energia? … Odată-şi-odată tot trebuie încheiate aceste socoteli stupide! …”
Măsura încăperea dintr-un perete în altul, meditând: „Am numai două căi. Una duce la o nemaivăzută
revoluţionare a omenirii. A doua nu duce decât la succesul în faţa unei femei şi, eventual, la cucerirea ei. Ce să
aleg? Cert este că fiecare material nou şi important, fiecare energie nouă marchează o nouă treaptă de civilizaţie.
Bronzul a creat civilizaţia veche, fierul a creat evul mediu, căruia i-a pus capăt praful de puşcă, iar huila a deschis
porţile secolului al XIX-lea. Nu încape nici o îndoială că metalele lui Geist vor însemna începutul unei civilizaţii
cum nici n-au visat oamenii vreodată, şi cine ştie dacă ele nu vor duce la înnobilarea speciei umane! … Dincolo ce
aş avea? … O femeie care nu s-ar ruşina de loc să se îmbăieze în faţa unor parveniţi ca mine. Ce sunt eu în ochii ei,
în comparaţie cu toţi sclivisiţii pentru care vorbele goale, politeţea şi complimentul constituie supremul conţinut al
vieţii? Ce ar spune turma asta – fără a o exclude nici pe ea din rândurile ei – dacă l-ar vedea pe zdrenţărosul de Geist
şi uriaşele lui descoperiri? Sunt atât de întunecaţi la cap, încât nici nu s-ar mira!!! Să presupunem, în sfârşit, că m-aş
căsători cu ea. Ce s-ar întâmpla atunci? … În salonul parvenitului s-ar îngrămădi îndată toţi adoratorii ei declaraţi
sau nu, verişorii de toate gradele şi mai ştiu eu cine… Din nou ar trebui să închid ochii în faţa privirilor lor, să fac pe
surdul la complimentele lor, să mă feresc discret de conversaţiile lor confidenţiale având ca temă ce? … Defăimarea
mea, sau prostia mea! … După un an de astfel de viaţă, ar face din mine un ratat, în stare, poate, să se înjosească într
-atât încât să fie gelos pe aceşti indivizi… N-ar fi de preferat oare să-mi arunc inima unui câine flămând decât să o
ofer unei femei care nici măcar nu-şi poate imagina ce deosebire este între ei şi mine? … Ajunge!”
Se aşeză din nou la masă şi începu să scrie o scrisoare, de astă dată adresată lui Geist. Deodată însă se opri.
„Sunt un caraghios! zise cu glas tare. Vreau să-mi iau un angajament, dar nu mi-am pus la punct treburile!” „Cum s-
au schimbat timpurile! gândi apoi. Înainte vreme, un Geist ar fi fost socotit vrăjitor, şi împotriva lui ar fi luptat –
pentru salvarea sufletului omenesc – un înger întruchipat de o femeie. Iar astăzi? … Cine este diavolul şi cine
îngerul?”
În clipa aceea se auzi ciocănind la uşă. Intră chelnerul, care-i înmână un plic mare.
„De la Varşovia! şopti Wokulski. De la Rzecki? … Iar îmi scrie! … Ah, de la doamna Zaslawska! … Te
pomeneşti că-mi anunţă căsătoria domnişoarei Isabela!”
Rupse plicul, dar apoi stătu o clipă în cumpănă, cu inima bătând mai repede.
„Fie ce-o fi” murmură la urmă şi începu să citească: „Scumpul meu Stanislaw, Se vede că te distrezi bine la
Paris; ai uitat de toţi prietenii. Mormântul unchiului tău îşi aşteaptă mereu piatra făgăduită, şi eu aş fi vrut să-ţi cer
un sfat privitor la o fabrică de zahăr, pe care unii mă îndeamnă s-o construiesc acum, la bătrâneţe. Ar trebui să-ţi fie
ruşine, dragul meu Stanislaw, şi mai ales să-ţi pară rău că nu vezi chipul îmbujorat al Isabelei, care e acum, la mine
şi care s-a făcut roşie ca racul auzind că-ţi scriu. Scumpa de ea! E în vizită la mătuşa ei, în vecinătate, şi vine des să
mă vadă. Mi se pare că i-ai prilejuit o mare supărare, aşa că nu zăbovi prea mult şi vino să-i ceri iertare. Vino cât
mai repede, direct aici, la mine. Bela va mai rămâne un timp, şi poate că voi izbuti s-o fac să te ierte.”
Wokulski sări ca ars, deschise fereastra şi, în faţa ei, mai citi o dată scrisoarea bătrânei doamne Zaslawska.
Ochii îi scânteiau, pe faţă îi apărură pete roşii.
Sună o dată, de două ori, de trei ori… Ieşi în fugă pe coridor şi începu să strige:
— Chelner! Hei, chelner! …
— La ordin!
— Socoteala!
— Care
— Toată socoteala pe ultimele cinci zile… Toată, înţelegi?
— Chiar acum?! făcu chelnerul mirat.
— Da, chiar acum! Şi… o trăsură pentru Gara de Nord… Repede!
III.
UN OM FERICIT ÎN DRAGOSTE.
CÂND AJUNSE LA VARŞOVIA, WOkulski găsi o altă scrisoare de la doamna Zaslawska.
Bătrâna îl ruga să vină imediat şi să rămână la ea câteva săptămâni.
„Să nu crezi, dragă Stanislaw – scria dânsa în încheiere – că invitaţia mea e influenţată de recentele dumitale
succese şi că aş vrea să mă fălesc cu dumneata. Uneori se întâmplă şi aşa, dar cu mine nu e cazul. Vreau numai să te
mai odihneşti puţin după atâta trudă şi să te mai distrezi puţin în casa mea, unde, în afară de gazdă, o bătrână
plictisitoare, vei găsi şi o societate de femei tinere şi frumoase.” „Parcă mă interesează femeile tinere şi frumoase!”,
murmură Wokulski.
În clipa următoare se întrebă la ce succese făcea aluzie doamna Zaslawska. Să se fi aflat până aici de câştigul
pe care îl realizase, deşi nu pomenise nimănui despre el?
Cuvintele doamnei Zaslawska nu-i mai mirară când constată ce bine mergeau afacerile la Varşovia. Din
clipa plecării sale, beneficiile magazinului crescuseră din nou şi continuau să crească din săptămână în săptămână.
Câteva zeci de noi negustori intraseră în relaţii cu firma sa. Dintre cei vechi se retrăsese unul singur. Arăta, într-o
scrisoare, că deoarece el nu dispune de un arsenal, ci doar de o prăvălie obişnuită de textile, nu socoteşte posibil să
mai întreţină relaţii cu firma „Wokulski”, cu care, de Anul nou, îşi va lichida toate conturile. Circulaţia mărfurilor
era atât de mare, încât domnul Ignacy închiriase, pe propria sa răspundere, un nou depozit şi angajase al optulea
vânzător şi doi funcţionari la secţia de expediţie.
Când patronul termină de răsfoit registrele (la rugămintea insistentă a lui Rzecki, se apucase de ele la câteva
ore după sosire), bătrânul său prieten deschise casa de bani şi, cu un aer solemn, scoase dinăuntru o scrisoare de la
Suzin.
— Ce sunt toate farafastâcurile astea? întrebă Wokulski, râzând.
— Scrisorile lui Suzin trebuie păstrate cu deosebită grijă! răspunse Rzecki, apăsat.
Wokulski ridică din umeri şi citi scrisoarea. Suzin îi propunea pentru la iarnă o nouă afacere, aproape de
proporţiile celei de la Paris.
— Ce zici tu despre toate astea? îl întrebă Wokulski pe domnul Ignacy, după ce-l lămuri despre ce este
vorba.
— Scumpul meu Stas, răspunse bătrânul, lăsând ochii în jos, am o încredere atât de mare în tine, încât chiar
dacă ai da foc oraşului, aş fi sigur că urmăreşti un ţel nobil!
— Eşti un visător incorigibil, prietene! oftă Wokulski, încheind discuţia.
Era sigur că şi de data aceasta Ignacy bănuia cine ştie ce uneltiri politice.
Dar nu numai Rzecki gândea astfel. Ajungând acasă, Wokulski găsi un vraf de cărţi de vizită şi de scrisori.
În timpul lipsei sale fusese vizitat de mai bine de o sută de persoane cu influenţă, oameni cu blazoane şi avere,
dintre care pe cel puţin jumătate nu-i cunoscuse până atunci… Scrisorile erau şi mai ciudate: cereri de ajutor sau de
protecţie pe lângă diferitele autorităţi civile şi militare; unele cuprindeau injurii la adresa lui… Cineva îl numea
trădător, altcineva îi spunea că e un lacheu care şi-a învăţat atât de bine meseria la „Hopfer”, încât acum a îmbrăcat
de bunăvoie livreaua aristocraţiei şi poate chiar mai mult decât a aristocraţiei. O altă anonimă îi reproşa că dă
ocrotire unei femei de moravuri uşoare; o alta susţinea că doamna Stawska e o cochetă şi o aventurieră, iar Rzecki
un escroc care fură o parte din chiria casei recent cumpărate şi împarte câştigul cu administratorul, un oarecare
Wirski.
„Multe s-or mai fi vorbind pe socoteala mea!” gândi Wokulski, uitându-se la maldărul de scrisori.
Şi pe stradă – bineînţeles, când avea timp să observe – băga de seamă că e obiectul unei atenţii generale. O
mulţime de oameni îl salutau; uneori persoane cu desăvârşire necunoscute îl arătau cu degetul; erau însă şi dintre
aceia care întorceau capul cu vădită duşmănie. Printre aceştia din urmă identifica şi doi vechi cunoscuţi de la Irkuţk,
ceea ce făcu asupra lui o impresie neplăcută.
„Ce-o fi cu ei? Şi-au pierdut minţile? …”
A doua zi după sosire îi răspunse lui Suzin că acceptă propunerile şi că pe la jumătatea lui octombrie va sosi
la Moscova, iar seara plecă la doamna Zaslawska, a cărei moşie se afla la câţiva kilometri de o cale ferată recent
construită.
Şi în gară observă că prezenţa sa atrage atenţia. Şeful gării i se prezentă şi dispuse să i se dea un
compartiment separat, iar conductorul trenului, însoţindu-l până la vagon, îi spuse că şi el intenţionase să-i ofere un
loc comod, unde să poată dormi, lucra sau sta de vorbă în tihnă.
După o aşteptare îndelungată, trenul se urni din loc domol. Noaptea era întunecoasă, fără lună şi fără nori; pe
cer licăreau puzderie de stele, parcă mai multe ca de obicei. Wokulski deschise fereastra şi le privi. Îşi aduse aminte
de nopţile siberiene, unde cerul e uneori aproape negru şi presărat de stele ca un câmp, iarna, cu fulgi de zăpadă,
unde Carul-mic se roteşte aproape deasupra capului, iar Hercule, pătratul lui Pegas şi Gemenii sclipesc la orizont
mai jos decât la Varşovia.
„Aş fi avut oare astăzi idee de astronomie, eu, băiatul de prăvălie de la „Hopfer”, dacă n-aş fi fost acolo? se
întrebă el cu amărăciune. Şi aş fi ştiut ceva despre descoperirile lui Geist dacă Suzin nu m-ar fi tras cu forţa la
Paris?”
Îşi revăzu viaţa trăită intens şi neobişnuit, între Extremul Orient şi Extremul Occident.
„Tot ceea ce ştiu, tot ce am, tot ceea ce mai pot realiza nu vine de aici. Aici am avut parte numai de umilire,
invidie sau aplauze îndoielnice, când îmi mergea bine; dacă nu mi-ar fi mers bine, m-ar fi zdrobit aceiaşi oameni
care îmi fac astăzi temenele…” „Am să plec de aici, şopti el, am să plec! … Numai dacă nu mă va opri ea… Pentru
că, ce-mi poate da averea, dacă n-o pot folosi după placul meu? Ce valoare are o viaţă care mucegăieşte între clubul
negustorilor, magazin şi saloanele particulare, unde trebuie să joci preferans ca să nu bârfeşti, sau să bârfeşti ca să
nu joci preferans? … Sunt curios în ce scop mă invită doamna Zaslawska atât de insistent! Te pomeneşti că
domnişoara Isabela…”
Se înfioră şi simţi că în sufletul său se petrece o transformare. Îşi aduse aminte de tatăl şi de unchiul său, de,
Kasia Hopfer, care-l iubise atât de mult, de Rzecki, de Leon, de Szuman, de prinţ şi de atâţia alţii care-i dăduseră
dovezi sigure de bunăvoinţă. Ce-ar valora cunoştinţele şi averea lui dacă în preajmă n-ar avea prieteni? Oare
invenţia lui Geist ar părea atât de mare dacă n-ar fi o armă capabilă să asigure victoria definitivă a unei rase de
oameni mai nobili şi mai buni? … „Şi la noi sunt destule de făcut! şopti el. Există şi la noi oameni care merită să fie
ridicaţi sau sprijiniţi… Sunt prea bătrân ca să fac invenţii epocale; de asta s-ar putea ocupa Ochocki, şi cei de o
seamă cu el… Eu prefer să înlesnesc fericirea altora şi să fiu fericit eu însumi…”
Închise ochii şi i se păru că o vede pe domnişoara Isabela uitându-se la el foarte ciudat, aşa cum numai ea
ştia să se uite, şi aprobându-i intenţiile cu un surâs blajin.
Cineva bătu în uşa compartimentului; peste o clipă intră conductorul trenului.
— Domnul baron Dalski întreabă dacă-l puteţi primi. Călătoreşte în acelaşi vagon.
— Domnul baron? … repetă Wokulski, mirat. Da, să poftească…
Conductorul se retrase şi închise uşa, iar Wokulski îşi aminti că baronul era membru al Societăţii pentru
comerţul cu Orientul şi unul dintre puţinii pretendenţi la mâna domnişoarei Isabela care rămăseseră pe poziţie.
„Ce vrea de la mine? se întrebă Wokulski. Poate că se duce şi el la doamna Zaslawska ca să-i facă
domnişoarei Isabela o declaraţie în aer liber… Dacă nu cumva i-a luat-o Starski înainte…”
Pe culoarul vagonului se auziră paşi şi glasuri, apoi uşa compartimentului se deschise din nou şi apăru
conductorul, urmat de un domn foarte slab, cu mustăţi mici, cărunte, cu o bărbuţă şi mai mică, aproape sură, cu
părul de asemenea cărunt.
„Te pomeneşti că nu-i el! … îşi zise Wokulski. Ştiam că avea părul negru…”
 — Te rog să mă scuzi că te deranjez! începu baronul, legănându-se din cauza mişcării trenului. Scuză-mă, te
rog… N-aş fi îndrăznit să-ţi tulbur singurătatea, dar vreau să te întreb dacă nu mergi cumva la doamna Zaslawska,
care te aşteaptă de o săptămână…
— Ba da! Bună seara, domnule baron. Poftim, ia loc!
— Admirabil! exclamă baronul. Pentru că şi eu merg tot acolo. Stau la ea de vreo două luni. Adică… Cum
să-ţi spun? … Nu stau, dar vin mereu! Când de la moşie, unde am casa în reparaţie, când de Ia Varşovia… Acum
mă întorc de la Viena, unde am cumpărat mobilă, şi am de gând să rămân la doamna Zaslawska numai câteva zile.
Pentru că, să vezi, dragă domnule, trebuie să schimb toate tapetele în palat, deşi au fost puse abia de două
săptămâni… Dar n-am încotro… N-au plăcut, aşa că trebuie să le schimb! N-am încotro!
Râdea clipind repede; pe Wokulski îl trecură fiori reci.
„Pentru cine e mobila? … Cui nu i-au plăcut tapetele? …” se întrebă el cu groază în suflet.
— Dumneata, stimate domn, ţi-ai terminat misiunea. Te felicit! … continuă baronul, strângându-i mâna. Eu,
domnule dragă, din primul moment am simţit pentru dumneata numai stimă şi simpatie, stimă şi simpatie care s-au
transformat acum în respect… Da, domnule! Înlăturarea noastră din viaţa politică ne-a pricinuit multă pagubă.
Dumneata eşti primul care a călcat principiul stupid al abţinerii, şi pentru aceasta te rog să primeşti omagiile mele…
Trebuie să ne interesăm de treburile statului în care se află bunurile noastre, unde este viitorul nostru…
— Nu te înţeleg, domnule baron… îl întrerupse brusc Wokulski.
Baronul se fâstâci aşa de rău, încât o clipă rămase mut şi nemişcat. În sfârşit, bâlbâi:
— Scuză-mă… Crede-mă, n-am avut intenţia… Dar socot că prietenia mea pentru doamna Zaslawska, care,
dragă domnule, e aşa…
— Domnule, să lăsăm explicaţiile, răspunse Wokulski râzând şi strângându-i mâna. Eşti mulţumit de
achiziţiile făcute la Viena?
— Da… foarte… foarte… Deşi, crede-mă, a fost o clipă când, urmând sfatul doamnei Zaslawska, era cât pe-
aci să te rog să-mi faci un serviciu la Paris!
— Te-aş fi servit bucuros. Despre ce era vorba?
— Voiam să cumpăr o garnitură de briliante, zise baronul. Dar cum la Viena am găsit nişte safire
splendide… Le am la mine, şi dacă-mi dai voi… Te pricepi la bijuterii?
„Pentru cine sunt safirele astea?” se întrebă Wokulski. Voi să facă o mişcare, dar simţi că nu e în stare nici
să ridice mâna, nici să întindă picioarele.
Baronul scoase între timp din buzunare diferite patru cutii de marochin, le aşeză pe banchetă şi începu să le
deschidă pe rând.
— Uite brăţara! Ce părere ai? Nu-i aşa că-i discretă? Are o singură piatră… Broşa şi cerceii sunt mai
bogaţi… Am cerut chiar să le schimbe montura… Uite şi colierul… Sunt simple, dar lucrate cu gust, şi poate tocmai
din cauza asta, frumoase… Ia te uită ce strălucire au pietrele, nu-i aşa? …
Vorbind, mişca safirele în faţa ochilor lui Wokulski, la lumina tremurândă a lămpii.
— Nu-ţi plac? întrebă deodată, observând că Wokulski tace.
— Ba da, sunt foarte frumoase! Cui i le duci, baroane?
— Logodnicei mele! răspunse baronul, mirat. Am crezut că doamna Zaslawska ţi-a vorbit despre fericitul
eveniment care a avut loc în familia noastră…
— Nu mi-a spus nimic!
— S-au împlinit exact cinci săptămâni de când i-am cerut mâna şi am fost acceptat!
— Cui i-ai cerut mâna? … Doamnei Zaslawska? … întrebă Wokulski cu vocea schimbată.
— Nu, vai de mine! … se apără baronul. Domnişoarei Ewelina Janocka, nepoata doamnei Zaslawska… Nu-
ţi mai aduci aminte de ea? A fost la contesă de Paşti. N-ai remarcat-o?
Trecură câteva clipe până să priceapă Wokulski că domnişoara Ewelina Janocka nu era domnişoara Isabela
Lęcka, deci baronul nu ceruse mâna Isabelei şi deci safirele nu-i erau destinate ei.
— Scuză-mă, te rog, spuse apoi, dar sunt aşa de zăpăcit, încât nici nu ştiu ce vorbesc.
Baronul sări ca ars şi începu să-şi strângă repede cutiile.
— Ce lipsă de tact din partea mea! exclamă el. Îţi citeam oboseala în ochi, şi totuşi te-am deranjat! …
— Nu, domnule, n-aveam de gând să dorm şi o să-mi facă plăcere să petrec restul drumului în societatea
dumitale. A fost o oboseală de o clipă, care de altfel a şi trecut…
 Baronul făcu la început fasoane şi vru să plece, dar văzând că Wokulski într-adevăr se înviorase, se aşeză din
nou, asigurându-l că va rămâne numai câteva momente. Simţea nevoia să vorbească cuiva despre fericirea lui.
— Ce femeie! începu el, gesticulând tot mai viu. Când am cunoscut-o, domnule dragă, mi s-a părut că e rece
ca o statuie şi că singura ei preocupare sunt toaletele. De-abia azi îmi dau seama ce comoară de sentimente
ascunde… Îi place să se îmbrace, ca oricărei femei, dar cât e de înţeleaptă! … Nimănui nu i-aş fi spus ceea ce îţi
spun acum dumitale, domnule Wokulski! Am început să încărunţesc de tânăr şi mi s-a întâmplat ca din când în când
să-mi dau pe mustăţi cu un pic de, căneală. Cine şi-ar fi putut închipui, domnule! Cum a observat, mi-a interzis o
dată pentru totdeauna să mă mai vopsesc! Mi-a spus chiar că simte o deosebită atracţie pentru părul alb şi că pentru
ea într-adevăr frumos nu poate fi decât un bărbat cu părul ca neaua! … Dar despre cărunţi ce părere ai,
domnişoară?” am întrebat-o eu. „Abia încep să fie interesanţi…” mi-a răspuns ea. S-o fi auzit cum a rostit cuvintele
astea! … Dar oare nu te plictisesc, domnule Wokulski?
— Câtuşi de puţin, domnule! … Îmi face o deosebită plăcere să văd un om atât de fericit…
— Sunt într-adevăr fericit şi, trebuie să mărturisesc, nu mă aşteptam de loc! continuă baronul. M-am gândit
întotdeauna la însurătoare, e drept, iar de câţiva ani mi-au recomandat chiar medicii să mă căsătoresc, aşa că
plănuisem să-mi găsesc, dragă domnule, o femeie frumoasă, bine educată, cu un nume frumos şi prezentabilă, fără a
-i cere să mă iubească cu ardoare. Când colo. Ce să vezi? Îmi iese în cale iubirea personificată, şi dintr-o singură
privire îmi aprinde inima… Să-ţi spun drept, domnule Wokulski, sunt îndrăgostit… Nu, sunt nebun de dragoste! …
Nimănui nu i-aş fi spus, afară de dumneata, pentru care am simţit încă din prima clipă o simpatie aproape
frăţească… Sunt nebun de dragoste! Mă gândesc numai la ea… Când dorm, o visez; când n-o văd, sunt bolnav, n-
am poftă de mâncare, îmi trec prin cap tot felul de gânduri triste, mă apucă un fel de spaimă… Ceea ce îţi voi spune
acum, domnule Wokulski, te conjur să nu repeţi nici chiar dumitale însuţi! Am vrut s-o pun la încercare… Josnic,
nu? Dar ce să-i faci? Omul nu crede aşa de uşor în fericire! … Voind, aşadar, s-o pun la încercare (dar să nu sufli
cuiva vreun cuvânt!), am pus să se pregătească un proiect de contract matrimonial, conform căruia, dacă logodna
noastră ar fi fost desfăcută din vina vreuneia din părţi (pricepi?), mă obligam să-i plătesc, drept despăgubire, suma
de cincizeci de mii de ruble pentru decepţia pricinuită. Îmi plesnea inima de teamă: te pomeneşti că… mă părăseşte!
… Când colo, ce să vezi? Când doamna Zaslawska i-a pomenit despre intenţia mea, Ewelina a început să plângă…
„Ce îşi închipuie, că am să renunţ la el pentru cincizeci de mii de ruble? Dacă socoteşte că sunt interesată şi dacă nu
recunoaşte nici un fel de sentimente mai înalte în inima unei femei, ar trebui măcar să presupună că pentru cincizeci
de mii de ruble n-am să renunţ la un milion! …” Când doamna Zaslawska mi-a repetat cuvintele acestea, am dat
năvală în camera Ewelinei şi, fără să-i spun vreun cuvânt, m-am aruncat la picioarele ei. Acum, cât am stat la
Varşovia, mi-am făcut testamentul şi am lăsat-o legatara mea universală, chiar şi în cazul în care aş muri înainte de
căsătorie! Toată familia mea la un loc mi-a dăruit atâta fericire în cursul întregii mele vieţi cât mi-a dat copila asta în
numai câteva săptămâni! Ce se va întâmpla mai târziu? … Ce se va întâmpla mai târziu, domnule Wokulski! Nu i-aş
pune nimănui o astfel de întrebare!
Cu acestea, baronul se ridică şi scutură cu putere mâna lui Wokulski.
— Şi acum, noapte bună! …
— Amuzantă istorie! bombăni Wokulski după plecarea lui. Bătrânelul ăsta e îndrăgostit până peste cap! …
Nu fu în stare să alunge imaginea baronului, care se profila mereu, ca o umbră, pe fondul vişiniu al
canapelei. Îi vedea faţa osoasă, încinsă de o roşeaţă cărămizie, îi vedea părul parcă pudrat cu făină, ochii mari, cu
cearcăne adânci, în care pâlpâia o scânteie nesănătoasă. Exploziile sentimentale ale omului acestuia, care îşi
înfofolea într-una gâtul şi controla din minut în minut fereastra, să vadă dacă e bine închisă, schimbându-şi mereu
locul în compartiment, de teama curentului, îi făceau o impresie comică şi tristă.
„A păţit-o! îşi zise el în gând. E oare cu putinţă ca o fată tânără să se îndrăgostească de o mumie ca asta? Are
cel puţin zece ani mai mult decât mine şi, în plus, e atât de neputincios şi de naiv! … Dar dacă domnişoara îl iubeşte
cu adevărat? … Ar fi greu de presupus că-l minte! În genere vorbind, femeile sunt mai nobile decât bărbaţii. Nu
numai că săvârşesc mai puţine nelegiuiri, dar se sacrifică incomparabil mai mult decât noi. Dacă este deci greu să
găseşti un bărbat atât de ticălos încât pentru bani să mintă de dimineaţă până seara, ar putea fi oare bănuită de
minciună o femeie, o fată tânără, crescută în sânul unei familii cinstite? Dar poate că nici ea nu-i în toate minţile şi o
fi subjugată, dacă nu de farmecul personal, măcar de poziţia lui socială. Altfel s-ar fi trădat, şi baronul ar fi observat,
pentru că dragostea vede totul prin microscop! Iar dacă o fată tânără poate fi îndrăgostită de un babalâc ca el, atunci
de ce nu m-ar iubi Isabela pe mine?!” „Ce obsesie! şopti el. Gândul acesta a devenit într-adevăr o idee fixă!”
 Deschise fereastra închisă de baron şi, ca să-şi alunge amintirile, se uită din nou pe cer. Pătratul lui Pegas
coborâse spre apus, iar la răsărit se ridicau Taurul, Orionul, Căţelul şi Gemenii. Se uită la puzderia de stele şi se
gândi la ciudata forţă de atracţie care leagă laolaltă corpuri atât de îndepărtate mai temeinic decât orice lanţ material.
„Atracţie, apropiere! În fond, acelaşi lucru! O forţă atât de mare încât trage totul după sine, şi atât de rodnică
încât din ea ţâşneşte tot ce e viaţă. Dacă globul pământesc ar fi lipsit de atracţia sa faţă de soare, ar cădea undeva în
spaţiu, şi în câţiva ani s-ar transforma într-un sloi de gheaţă. Dacă în sistemul solar am introduce o stea călătoare,
cine ştie dacă viaţa n-ar prinde viaţă şi pe ea? De ce deci s-ar sustrage baronul de la legea atracţiei, care stăpâneşte
natura întreagă? Oare între el şi domnişoara Ewelina să fie o prăpastie mai mare decât între pământ şi soare? De ce
să ne mirăm de nebuniile oamenilor dacă şi universul e stăpânit de o nebunie asemănătoare? …”
În acest timp trenul înainta încet, zăbovind mult în gări. Se făcuse răcoare; la răsărit, stelele începuseră să
pălească. Wokulski închise fereastra şi se culcă pe canapeaua care se legăna în ritmul trenului.
„Dacă o femeie tânără s-a putut îndrăgosti de baron, îşi spuse el, atunci de ce eu… Pentru că desigur nu-l
înşală… Femeile sunt în genere mai nobile decât noi… mint mai puţin…”
— Poftiţi, domnule, trebuie să coborâţi… Domnul baron îşi bea ceaiul…
Wokulski tresări. În faţa lui se afla conductorul, care-l trezise, atent şi politicos.
— Cum, s-a şi făcut ziuă?!
— O, e ora nouă, şi staţionăm aici de o jumătate de oră. Nu v-am trezit până acum deoarece domnul baron
nu mi-a poruncit… Dar cum trenul o să pornească mai departe…
Wokulski coborî repede. Gara, nouă, era încă neterminată. Totuşi, găsi apă de spălat, şi cineva îi perie
hainele. Trezit de-a binelea, intră într-un mic bufet, unde baronul, radios, ajunsese la al treilea pahar de ceai.
— Bună ziua! strigă baronul, strângându-i mâna prietenos. Chelner! Un ceai pentru domnul… Frumoasă zi,
nu-i aşa? Tocmai bună pentru o cavalcadă! Oricum, frumoasă încurcătură!
— Ce s-a întâmplat?
— Trebuie să aşteptăm trăsura! Noroc că am trimis astă-noapte la două o telegramă, ca să-mi anunţ sosirea.
Am mai trimis şi alaltăieri una, din Varşovia, dar şeful staţiei mi-a spus că am greşit ziua şi că am cerut trăsura
pentru mâine. Mare noroc că am telegrafiat din drum! La trei am trimis de aici un curier, la ora şase doamna
Zaslawska a primit telegrama, iar la ora opt cel mai târziu a pornit trăsura. O să mai aşteptăm vreun ceas; în schimb,
o să poţi vedea mai bine împrejurimile. Este o regiune foarte frumoasă…
După ceai, ieşiră pe peron, de unde se vedea câmpia netedă, fără păduri, presărată din loc în loc cu pâlcuri de
copaci, printre care se zărea un grup de clădiri mari, de cărămidă.
— Ce sunt astea, conacuri? întrebă Wokulski.
— Da… Sunt mulţi nobili pe aici. Pământul este fertil, creşte lucernă, trifoi…
— Nu se vede nici un sat! observă Wokulski.
— Da, pentru că pământurile sunt toate moşii boiereşti… Vorba proverbului: Ogoarele boiereşti sunt pline
de căpiţe, cele ţărăneşti, de oameni…
Wokulski schimbă vorba brusc:
— Am auzit că la doamna Zaslawska sunt mulţi oaspeţi…
— Ah, domnule! exclamă baronul. În fiecare duminică însorită ai crede că-i bal, nu alta! Se adună la ea
câteva zeci de persoane. Şi astăzi sunt sigur că vom găsi un grup întreg de oaspeţi… În primul rând e logodnica
mea, apoi doamna Wąsowska, o văduvă simpatică, de vreo treizeci de ani, foarte bogată, pe cât se pare… Am
impresia că-i face curte Starski… Îl cunoşti? Un tip antipatic, arogant, impertinent… Mă mir că o femeie atât de
inteligentă şi cu atât gust ca doamna Wąsowska se simte bine în societatea unui astfel de fante!
— Şi cine mai e? întrebă Wokulski.
— Mai e Fela Janocka, nepoata amfitrioanei, o fată drăguţă, de vreo optsprezece ani; apoi Ochocki…
— Da? Ce face acolo?
— Când am fost ultima oară, pescuia din zori şi până-n noapte. Dar cum îşi schimbă adesea îndeletnicirile, s
-ar putea, să-l vedem acum vânător. Ce tânăr nobil şi ce învăţat! Are şi merite, se pare; a făcut câteva invenţii…
— Da, e un om neobişnuit! încuviinţă Wokulski. Şi cine mai e la doamna Zaslawska?
— Nu mâi e nimeni, dar vin destul de des, pentru câteva zile sau chiar o săptămână, domnul Lęcki cu fiica
sa, o persoană distinsă, cu calităţi rare. De altfel, îi cunoşti. Fericit bărbatul căruia îi va da mâna şi inima! Ce
fermecătoare, domnule, şi ce inteligentă! Poate fi cu drept cuvânt venerată ca o adevărată zeiţă… Nu eşti de aceeaşi
părere?
Wokulski se uită în jurul său, nefiind în stare a răspunde ceva. Spre norocul lui, tocmai în clipa aceea sosi
repede un hamal, care-l vesti pe baron că sosise trăsura.
— Minunat! exclamă baronul, dându-i câţiva zloţi. Băiete, bagajele! … Venim şi noi îndată… Domnule
Wokulski, peste două ore ai să faci cunoştinţă cu logodnica mea.
IV.
DISTRACŢII RUSTICE.
TRECU UN SFERT DE ORĂ PÂNĂ SĂ fie aşezate bagajele în trăsură. În sfârşit, Wokulski şi baronul se
urcară, iar vizitiul, îmbrăcat într-o livrea de un cafeniu-deschis, pocni din bici, şi cei doi cai suri, vânjoşi, porniră în
trap domol.
— Îţi atrag atenţia asupra doamnei Wąsowska, rosti baronul. E un adevărat giuvaer, nu femeie… Şi-i atât de
originală! … Nici prin gând nu-i trece să se căsătorească a doua oară, deşi, îi place grozav să fie curtată. Când o
vezi, nu te poţi abţine să n-o adori, ceea ce e destul de primejdios. Starski plăteşte acum pentru toate nebuniile
făcute în trecut. Îl cunoşti pe Starski?
— L-am văzut o singură dată…
— E un om distins, dar dezagreabil, continuă baronul. Logodnicei mele nu-i place de loc. O enervează într-
atâta, încât sărăcuţa de ea îşi pierde buna dispoziţie în societatea lui. Şi nu-i de mirare! Sunt două naturi opuse: ea –
serioasă; el – uşuratic; ea – sensibilă, aş putea spune chiar sentimentală; el – cinic…
În timp ce baronul trăncănea. Wokulski se uita la peisajul din jur, care îşi schimba treptat aspectul. După o
jumătate de oră de drum, la orizont apăru o perdea de păduri, apoi se desluşiră dealuri, printre care drumul şerpuia,
urcând şi coborând.
Ajungând pe o înălţime, vizitiul se întoarse spre el şi arătă cu biciul, în faţă:
— Iată, vin boierii cu brecul! …
— Unde? Cine? exclamă baronul, aproape căţărându-se pe capră. Da, ei sunt… Brecul galben, cu patru cai
murgi… Sunt curios să ştiu cine vine… Uită-te şi dumneata.
— Mi se pare că văd ceva roşu, răspunse Wokulski.
— Trebuie să fie doamna Wąsowska. O fi oare şi logodnica mea? adăugă baronul mai încet.
— Sunt câteva doamne, observă Wokulski. În clipa aceea îşi aduse aminte de domnişoara Isabela. „Dacă e şi
ea cu ele, e semn bun”, gândi el.
Cele două trăsuri se apropiau repede una de alta. Vizitiul brecului pocnea din bici cât putea, se auzeau
strigăte, se vedeau batiste fluturând. În trăsură, baronul, aplecat înainte, tremura de emoţie.
Trăsura se opri, dar brecul, în goana lui, trecu pe alături, ca o furtună de râsete şi exclamaţii, şi se opri la
câţiva zeci de paşi. Probabil că pasagerii lui se sfătuiau zgomotos ce să facă; apoi desigur luară o hotărâre, pentru că
toată lumea coborî, iar brecul porni imediat mai departe.
— Bună ziua, domnule Wokulski! strigă cineva de pe capră, fluturând un bici lung.
Wokulski îl recunoscu pe Ochocki.
Baronul porni repede spre grupul din care se desprinsese o domnişoară cu o eşarfă albă, cu o umbreluţă de
dantele, tot albă; ea înainta încet spre el cu mâna întinsă, răsărind dintr-o mânecă largă. Baronul îşi scoase de
departe pălăria; când se apropie de logodnica sa, aproape se cufundă în mâneca ei. După prima explozie de tandreţe
– pe cât de scurtă pentru el, pe atât de lungă pentru spectatori – baronul îşi reveni brusc.
— Dă-mi voie, domnişoară, zise el, să-ţi prezint pe domnul Wokulski, cel mai bun prieten al meu… Dat
fiind că va rămâne aici mai mult timp, îl rog să-şi ia obligaţia încă de pe acum ca, în lipsa mea, să-mi ţină locul
lângă dumneata…
Şi baronul depuse iar câteva sărutări pe mâneca largă, din care se desprinse o mână fermecătoare. Când
Wokulski o strânse, simţi o răceală de gheaţă. Se uită la domnişoara cu eşarfa albă şi văzu o faţă palidă, cu ochi
mari şi cu luciri adânci de melancolie şi spaimă.
„Ciudată logodnică!” gândi el.
— Domnul Wokulski! … exclamă baronul, adresându-se celor două doamne şi bărbatului care se
apropiaseră de ei.
— Domnul Starski! continuă el.
 — Am avut plăcerea… răspunse Starski, scoţându-şi pălăria.
— Şi eu! adăugă Wokulski.
— Cum o să ne instalăm acum? întrebă baronul, văzând că brecul se apropie.
— Să pornim cu toţii împreună! exclamă o tânără blondă, care, după cum presupunea Wokulski, era Felicja
Janocka.
— În trăsură sunt două locuri… zise baronul, dulceag.
— Înţeleg, dar nu-i nimic de făcut! râse doamna în roşu, care avea o voce plăcută, de contraltă. Logodnicii
vor merge cu noi, iar în trăsură n-au decât să se urce, dacă le face plăcere, domnii Ochocki şi Starski!
— De ce tocmai eu? strigă Ochocki de sus, de pe capră.
— Şi de ce eu? adăugă Starski.
— Fiindcă domnul Ochocki nu mână bine caii, iar domnul Starski e insuportabil, răspunse energica văduvă.
Abia acum băgă Wokulski de seamă că văduva avea un minunat păr castaniu şi ochi mari, negri; toată
făptura ei răspândea în jur energie şi voie bună.
— Văd că-mi şi ceri demisia, doamnă! oftă Starski cu un accent comic.
— Ştii prea bine că pe adoratorii care mă plictisesc îi oblig să-şi dea demisia! Dar să ne urcăm… Întâi
logodnicii… Fela să stea aici, lângă Ewelina…
— O, nu! protestă blonda. Stau la spate! Bunica nu-mi dă voie să stau lângă logodnici! …
Baronul, mai mult cu eleganţă decât cu îndemânare, îşi ajută logodnica să urce în brec, iar el se aşeză în faţa
ei. Văduva se aşeză lângă baron, Starski lângă logodnică, domnişoara Felicja lângă Starski.
— Poftim! făcu văduva, adresându-se lui Wokulski şi strângându-şi faldurile rochiei sale roşii, care se
întinseseră pe o jumătate de bancă.
Wokulski se aşeză în faţa domnişoarei Felicja; observă că fata se uita la el cu admiraţie, roşind în fiecare
clipă.
— Nu l-am putea oare ruga pe domnul Ochocki să dea hăţurile vizitiului?
— Doamna mea, mereu cauţi să mă faci de ruşine! … se revoltă Ochocki. Am să mân eu…
— Îţi dau cuvântul meu de onoare că dacă ne răstorni, îţi trag o palmă!
— Să vedem care pe care! răspunse Ochocki.
— Aţi auzit? Tânărul acesta mă ameninţă! strigă văduva. Oare nu sare nimeni să-mi ia apărarea?
— Te voi răzbuna eu, doamnă! interveni Starski într-o polonă destul de stricată. Hai să trecem amândoi în
trăsura cealaltă…
Frumoasa văduvă ridică din umeri, iar baronul sărută din nou mânuşile logodnicei sale, care vorbeau în
şoaptă, surâzând, iară să-şi piardă însă nici o clipă expresia de tristeţe şi de teamă.
În timp ce Starski şi văduva se necăjeau unul pe altul, iar domnişoara Felicja se tot înroşea, Wokulski se uita
la logodnică; băgând de seamă, ea îi răspunse printr-o privire dispreţuitoare, trecând deodată de la o melancolie
nesfârşită la o veselie de copil. Întinse apoi mâna baronului, ca să i-o sărute din nou, şi chiar îl atinse involuntar cu
piciorul. Adoratorul ei fu atât de mişcat, încât se făcu palid şi i se învineţiră buzele.
— Habar n-ai cum se mână caii! strigă văduva, încercând să-l împingă pe Ochocki cu vârful umbreluţei.
În clipa aceea Wokulski sări jos, caii din faţă cotiră în mijlocul drumului, cei de la oişte îi urmară, şi brecul
se aplecă mult într-o parte. În timp ce Wokulski îl sprijinea cu umărul, vizitiul trase hăţurile şi caii se opriră.
— N-am spus eu că monstrul ăsta o să ne răstoarne?! strigă văduva. Ce înseamnă asta, domnule Starski? …
Wokulski se uită în brec, şi într-o secundă asistă la următoarea scenă: domnişoara Felicja se strâmba de râs,
Starski căzuse cu faţa pe genunchii frumoasei văduve, baronul se agăţase de gulerul vizitiului şi-l zgâlţâia, iar
logodnica, albă la faţă de spaimă, se ţinea cu o mână de bara caprei, iar cu cealaltă de braţul lui Starski.
Cât ai clipi, brecul reveni în poziţie normală, şi ordinea fu restabilită. Numai domnişoara Felicja continua să
se prăpădească de râs.
— Nu pricep, Fela, cum poţi râde într-o împrejurare ca asta?! o mustră logodnica.
— De ce să nu râd? … Ce rău s-ar fi putut întâmpla? … Doar e domnul Wokulski cu noi! … răspunse fata.
Dar îşi luă repede seama şi, mai îmbujorată ca oricând, îşi ascunse faţa în palme; pe urmă se uită la
Wokulski, făcând pe supărata.
— În ceea ce mă priveşte, sunt gata să mă abonez la câteva alte incidente de felul acesta! rosti Starski,
uitându-se şăgalnic în ochii văduvei.
 — Cu condiţia ca eu să fiu scutită de manifestările dumitale de tandreţe. Fela, treci în locul meu! zise
văduva, încruntându-se şi aşezându-se în faţa lui Wokulski.
— Ce-o mai fi şi asta? protestă Starski. Doar dumneata ai spus mai adineauri că văduvelor le e permis orice!
— Da, dar ele nu permit orice! Nu, domnule Starski! … Trebuie să te dezobişnuieşti de moravurile dumitale
japoneze!
— Sunt moravuri universale… răspunse Starski.
— În orice caz, nu din jumătatea lumii cu care sunt eu obişnuită! i-o tăie scurt văduva, întorcând capul spre
şosea.
În brec se lăsă tăcere. Baronul îşi mişca satisfăcut mustăţile cărunte, iar logodnica se făcuse şi mai tristă.
Domnişoara Felicja, trecând în locul văduvei, lângă Wokulski, şedea aproape cu spatele la acesta; din când în când
îi arunca peste umăr o privire dispreţuitoare, dar în acelaşi timp melancolică. De ce melancolică, el nu putea să
înţeleagă.
— Dumneata ştii să călăreşti bine, nu-i aşa? îl întrebă doamna Wsowska pe Wokulski.
— De unde deduceţi, doamnă?
— Ah, Dumnezeule! Vrei să ştii aşa, deodată, de unde? Răspunde-mi întâi la întrebare!
— Nu prea bine, dar călăresc…
— Eu cred însă că eşti un bun călăreţ, pentru că ai ghicit imediat ce vor face nişte cai mânaţi de un monstru
ca domnul Julian! Vom călări împreună… Domnule Ochocki, începând de azi eşti eliminat de la plimbările noastre.
— Mă bucur foarte mult! răspunse Ochocki.
— A, n-am ce zice, frumos îţi mai şade să răspunzi aşa unor doamne! … exclamă domnişoara Felicja.
— Prefer să le răspund decât să merg la plimbare cu ele! Când am fost ultima dată la călărie cu doamna
Wąsowska, a trebuit să descalec de şase ori şi n-am avut nici cinci minute de linişte… N-are decât să încerce acum
domnul Wokulski.
— Fela, spune-i te rog acestui domn, zise văduva arătând spre Ochocki, că nu mai discut cu el!
— Ascultă, tinere! Doamna Wąsowska nu vrea să mai stea de vorbă cu dumneata… Spune că eşti vulgar…
— Aha! Te pomeneşti că doamnei i s-a făcut dor de societatea unor oameni cu maniere alese! făcu Starski.
Încercaţi, doamnă, poate că veţi putea obţine scuzele cuvenite din partea mea…
— Ai plecat de mult de la Paris? întrebă văduva, întorcându-se spre Wokulski.
— Mâine va fi o săptămână.
— N-am mai fost la Paris de patru luni. Ce oraş simpatic!
— Am ajuns la Zaslawsk! … strigă Ochocki.
Şi ridicând biciul, vru să pocnească năstruşnic, dar nu izbuti deoarece fişca, aruncată cu neîndemânare prea
spre spate, se încurcă între umbreluţele doamnelor şi pălăriile domnilor.
— Nu mai merge aşa, domnii mei! exclamă văduva. Dacă doriţi să merg cu voi la plimbare, legaţi-l pe
tânărul ăsta de pe capră. E un pericol public! …
În brec izbucni din nou hărmălaie, deoarece Ochocki îşi găsise un apărător în domnişoara Felicja, care
susţinea că pentru un începător mâna destul de bine şi că accidente pot avea chiar şi vizitii cei mai buni.
— Dragă Fela, ripostă văduva, eşti la vârsta când oricine are ochi frumoşi ştie să mâne bine…
— În sfârşit, astăzi voi avea poftă de mâncare exclamă baronul, adresându-se logodnicei.
Dându-şi seama că vorbeşte prea tare, trecu din nou la şopoteală.
Intraseră între timp pe moşia doamnei Zaslawska; Wokulski se uita spre conac. Pe o colină destul de înaltă,
cu panta lină, se zărea o clădire cu etaj şi cu două aripi, în spatele conacului răsăreau coroanele verzi ale arborilor
bătrâni din parc, iar în faţă se întindea o pajişte vastă, străbătută de cărări şi de o alee, şi împodobită din loc în loc cu
straturi de flori, cu statui şi cu boschete. La picioarele colinei licărea o apă. Desigur un iaz, pe care se legănau bărci
şi lebede.
Pe fondul verde, conacul de culoare galben-deschis, cu stâlpii albi, părea şi elegant, şi plăcut. În dreapta şi în
stânga lui, printre arbori, se înălţau acareturi de cărămidă.
Cu pocnituri de bici, care îi reuşiră de data aceasta, Ochocki duse brecul peste podeţul de marmură din faţa
conacului, atingând doar cu o singură roată bordura de verdeaţă. Toţi coborâră; Ochocki însă nu lăsă hăţurile din
mână, ci duse trăsura până la grajd.
— Să nu uiţi că la ora unu e dejunul! strigă domnişoara Felicja.
 Un servitor bătrân, în redingotă neagră, se apropie de baron şi Wokulski.
— Luminăţia-sa, doamna, e la hambare. Poftiţi, să vă arăt apartamentele dumneavoastră…
Îl conduse pe Wokulski în aripa dreaptă, unde îi arătă o cameră încăpătoare, cu ferestrele spre parc. Peste o
clipă veni în fugă un băiat îmbrăcat în livrea, care aduse apă şi începu să desfacă valiza.
Wokulski se uita afară, pe fereastră. În faţa sa se întindea o pajişte presărată cu pâlcuri de brazi bătrâni,
molifţi şi tei, dincolo de care se vedeau, în depărtare, dealuri împădurite. Sub fereastră era un boschet de liliac, iar în
el un cuib de vrăbii. Un vânt călduţ de septembrie pătrundea din când în când în cameră, răspândind miresme de-
abia desluşite.
Wokulski se uita la norii care aproape atingeau vârfurile arborilor, la razele de lumină care pătrundeau
printre crengile întunecate ale brazilor. Se simţea bine. Nu se gândea la domnişoara Isabela. Imaginea ei, care-i
ardea sufletul, se destrămase în faţa farmecului simplu al naturii; inima, bolnavă, amuţise şi – pentru prima oară
după multă vreme – cunoştea alinarea şi liniştea.
Însă aducându-şi aminte că venise acolo în vizită. Începu să se îmbrace repede. Abia termină, când cineva
bătu uşor la uşă; intră bătrânul servitor.
— Luminăţia-sa vă pofteşte la masă!
Wokulski îl urmă… După ce străbătu coridorul, intră într-o sufragerie vastă, cu pereţii îmbrăcaţi până la
jumătate în lemn de culoare închisă. Domnişoara Felicja stătea de vorbă la fereastră cu Ochocki; la masă, între
doamna Wąsowska şi baron, o zări pe doamna Zaslawska, aşezată pe un fotoliu cu spătarul înalt.
Văzându-l, gazda se ridică şi ieşi în întâmpinarea lui.
— Bine-ai venit, domnule Stanislaw! rosti ea. Îţi mulţumesc că mi-ai ascultat rugămintea!
Când Wokulski se înclină să-i sărute mâna, ea îl sărută pe frunte, ceea ce făcu oarecare impresie asupra celor
prezenţi.
— Stai aici, lângă Kazia… Te rog să ai grijă de el, Kazia!
— Domnul Wokulski merită! răspunse văduva. Fără prezenţa lui de spirit, domnul Ochocki ne-ar fi rupt
oasele! Nu ştie să mâne nici doi cai, şi el ţine morţiş să mâne patru… Ar fi fost mai bine să stea toată ziua la
pescuit…
— Ah, Dumnezeule! Ce fericire că n-am să mă căsătoresc cu femeia asta! oftă Ochocki.
Apoi îl salută cordial pe Wokulski.
— Oh, Doamne! … Decât să mi te oferi ca soţ, mai bine rămâi vizitiu! … exclamă doamna Wąsowska,
râzând.
Râse şi doamna Zaslawska:
— Într-una se ceartă!
Intră apoi domnişoara Ewelina Janocka, iar peste câteva minute, pe o altă uşă, Starski. Amândoi o salutară
pe doamna Sazlawska, iar dânsa le răspunse binevoitor, dar cu gravitate.
Începu să se servească la masă.
— Domnule Stanislaw, zise gazda, la noi e obiceiul ca oaspeţii să nu aibă decât o singură obligaţie: să
respecte ora mesei. Încolo, fiecare face ce pofteşte. Dacă ţi-e teamă de plictiseală, te sfătuiesc să stai cât mai mult în
societatea Kaziei Wąsowska…
— Eu, chiar din clipa asta, îl consider pe domnul Wokulski prizonierul meu… răspunse văduva.
— Aha! … şopti doamna Zaslawska, uitându-se pe furiş la oaspete.
Domnişoara Felicja se înroşi – cine ştie a câta oară în cursul zilei – şi-l ruga pe Ochocki să-i toarne vin.
— Nu, nu… apă! se corectă ea.
Ochocki îi îndeplini dorinţa, făcând din mâini un gest de disperare.
După masă, în cursul căreia domnişoara Ewelina vorbise numai cu baronul, iar Starski îi făcuse curte
văduvei, oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazdă şi se risipiră. Ochocki se urcă în mansarda conacului, unde într-o
cămăruţă anume construită îşi instalase observatorul meteorologic, baronul cu logodnica se pierdură în parc, iar
doamna Zaslawska rămase cu Wokulski.
— Spune-mi, începu ea, întrucât prima impresie este de obicei mai justă, îţi place doamna Wąsowska?
— Pare a fi o femeie energică şi veselă.
— Ai dreptate. Dar baronul?
— Îl cunosc puţin. E un om bătrân.
 — O, bătrân, foarte bătrân… oftă amfitrioana. Şi, cu toate acestea, are gust de însurătoare. Ce spui de
logodnica lui?
— N-o cunosc de loc. Mă miră totuşi că-i place baronul, care, de altfel, pare să fie omul cel mai de treabă
din lume!
— Da, e o fată ciudată… şopti doamna Zaslawska. Drept să-ţi spun, nu-mi mai e dragă. În căsătoria ei nu mă
amestec, din moment ce sunt destule fete de măritat care o invidiază şi de vreme ce toţi sunt de părere că face o
partidă splendidă. Însă ceea ce urma să moştenească de la mine voi lăsa altora. Cum are averea baronului nu-i mai
trebuie cele douăzeci de mii de ruble ale mele.
În glasul bătrânei se simţi o undă de iritare.
După puţin timp îşi luă rămas bun de la Wokulski, sfătuindu-l să se ducă în parc.
Oaspetele ieşi în curte şi, luând-o pe lângă aripa stânga, unde era bucătăria, coti spre parc.
Mai târziu îşi aminti adesea de primele două observaţii pe care le făcuse la Zaslawska.
Lângă bucătărie văzu un coteţ, şi în faţa lui, un câine legat în lanţ. Dulăul începu să latre, să urle şi să sară ca
turbat. Observând însă că, totuşi, avea ochi prietenoşi şi dădea din coadă, Wokulski se apropie de el şi începu să-l
mângâie; pe dată, fiorosul animal deveni atât de zglobiu, încât nu-l mai lăsa să plece, urla, îl prindea de haine, se
tăvălea pe jos, ca şi cum i-ar fi cerut să-l mai mângâie sau cel puţin să mai vadă o faţă de om.
„Ciudat, un asemenea câine în lanţ!” se miră Wokulski.
În clipa aceea din bucătărie ieşi o altă făptură ciudata: un argat bătrân şi gras. Wokulski, care nu văzuse
niciodată până atunci un ţăran gras, intră în vorbă cu el.
— De ce ţineţi câinele legat?
— Ca să se facă rău şi să ne apere de hoţi, răspunse ţăranul, zâmbind.
— Atunci de ce n-aţi luat din capul locului un câine rău?
— Cum să luăm, dacă stăpâna nu vrea să ţină câini răi! La noi până şi câinii trebuie să fie blânzi!
— Dar dumneata cu ce te îndeletniceşti, moşule?
— Sunt prisăcar. Pe vremuri am muncit şi eu la câmp, dar m-a împuns un bou şi mi-a rupt o coastă: de
atunci luminăţia-sa mi-a poruncit să port de grijă albinelor.
— Şi-i merge bine?
— La început nu ştiam ce-o să mă fac fără treabă, dar m-am învăţat, şi acum merge bine…
Despărţindu-se de ţăran, Wokulski coti spre parc şi se plimbă îndelung pe aleea străjuită de tei, fără să se
gândească la nimic. I se părea că venise acolo cu capul plin şi otrăvit de zarva Parisului, de larma Varşoviei, de
huruitul trenului, şi că toată această tulburare, toate frământările prin care trecuse ieşeau acum din el ca nişte aburi.
Dacă l-ar fi întrebat cineva: „Ce e viaţa la ţară?” ar fi răspuns: „E linişte!”
În clipa aceea auzi paşi repezi în urma sa. Venea Ochocki, cu două undiţe pe umăr.
— N-ai văzut-o cumva pe domnişoara Felicja? Întrebă tânărul. Trebuia să vină la două şi jumătate ca să
mergem la pescuit! Asta-i punctualitatea femeilor! … Nu vrei să mergi şi dumneata! Nu-ţi prea surâde, văd…
Preferi poate să joci pichet cu Starski? … Pentru aşa ceva e dispus oricând. Afară de cazul, bineînţeles, când găseşte
parteneri pentru preferans.
— Ce face domnul Starski aici?
— Cum ce face? Stă la bunică-sa, care-i e şi naşă, la doamna Zaslawska, şi îşi face sânge rău încă de pe
acum când se gândeşte că n-o să-i lase nici un ban moştenire! Şi ce avere frumoasă are! Vreo trei sute de mii de
ruble! … Dar doamna Zaslawska crede că e mai bine să ajute copiii găsiţi cu banii ăştia decât să-i dăruiască indirect
cazinoului din Monaco. Sărăcuţul de el!
— De ce sărăcuţ?
— Uite-aşa! … Moştenirea de la bunică-sa s-a dus… Combinaţia cu Kazia s-a stricat… Acum nu-i mai
rămâne decât să-şi tragă un glonte în cap! Ştii, adăugă Ochocki, pregătindu-şi undiţele, pe vremea când era
nemăritată, actuala doamnă Wsowska l-a simpatizat pe Kasio Starski. Kasio şi Kazia! Ce pereche potrivită, nu-i
aşa? … Mi se pare chiar că de aceea a venit doamna Kazia la noi acum trei săptămâni! Are şi ea destulă avere de la
răposatul (aproape tot atâta cât doamna Zaslawska!). Câteva zile au fost buni prieteni, şi el a încasat de la arendaş o
poliţă, în contul zestrei, când deodată… s-a stricat ceva. Acum doamna Wsowska îşi bate joc de el, iar el se
mulţumeşte să facă pe încântatul! … Într-un cuvânt, lucrurile stau prost! Va trebui să renunţe la călătorii şi să se
instaleze la moşioara lui cu pământ nisipos, ca să aştepte moartea unui unchi, care, ce-i drept, suferă de multă vreme
de piatră la ficat…
— Dar până acum ce-a făcut domnul Starski?
— În primul rând, datorii. A cam jucat şi a călătorit (deşi mi se pare că mai mult prin cafenelele pariziene şi
londoneze, pentru că în aventurile lui din China nu-mi prea vine să cred!). Însă ocupaţia lui de frunte a fost
totdeauna seducerea tinerelor căsătorite. În domeniul ăsta e neîntrecut şi are chiar reputaţia bine stabilită că nici o
femeie căsătorită nu-i poate rezista; domnişoarele sunt convinse că dacă Starski le face curte, îşi găsesc îndată
bărbat… E o îndeletnicire tot atât de buna ca oricare alta! …
— Desigur… şopti Wokulski.
Era ceva mai liniştit în privinţa rivalului său, individul acesta nu va fi niciodată în stare s-o zăpăcească pe
domnişoara Isabela!
Ajunseră la capătul parcului, de unde, dincolo de grilaj, se zăreau câteva clădiri de cărămidă.
— Poftim, ca să vezi ce femeie originală e doamna Zaslawska! zise Ochocki, arătând spre grilaj. Vezi
palatele astea? … Sunt case comune pentru patru familii şi locuinţe pentru argaţi! Iar clădirea de colo e o creşă
pentru copiii slugilor de la curte; sunt vreo treizeci de copii, toţi spălaţi şi îngrijiţi, ca nişte prinţişori… Iar vila din
faţă e un azil pentru bătrâni; găzduieşte acum patru persoane, care se distrează scărmănând lână pentru saltelele din
camerele oaspeţilor. Am călătorit prin diferite regiuni ale ţării, şi pretutindeni am văzut argaţii locuind ca porcii, iar
copiii lor tăvălindu-se prin noroaie… Când am venit aici prima oară, nu puteam să-mi cred ochilor… Mi se părea că
mă aflu în insula Utopia, sau că citesc un roman plictisitor şi virtuos, în care autorul scrie cum ar trebui să fie
nobilii, dar cum nu vor fi niciodată… Băbuţa asta îmi impune! Şi dacă ai vedea ce bibliotecă are şi ce citeşte… Am
rămas uimit când mi-a cerut să-i explic anumite puncte din teoria transformismului, care o dezgustă numai din cauză
că admite lupta pentru o viaţă ca o lege fundamentală a naturii…
La capătul aleii apăru domnişoara Felicja.
— Ce facem, domnule Julian, mergem? îl întrebă ea pe Ochocki.
— Mergem. Vine şi domnul Wokulski cu noi!
— Daa? … se miră domnişoara.
— Sau poate că vă supără? o întrebă Wokulski.
— Ba nu, dar… credeam că ai să te simţi mai bine în societatea doamnei Wsowska…
— Dragă domnişoară Felicja! exclamă Ochocki. Te rog să nu începi cu înţepături de-astea, că n-o să-ţi
meargă…
Jignită, domnişoara porni spre iaz, urmată de cei doi domni. Pescuiră până la cinci seara; era o zi călduroasă.
Ochocki prinse o zvârlugă de două degete, iar domnişoara Felicja îşi rupse dantela de la mânecă, din care cauză
începură să se certe, susţinând – fiecare la rândul său – că tinerele domnişoare n-au habar de felul cum trebuie ţinută
undiţa, iar domnii nu pot să stea nici o clipă fără să trăncănească.
Se împăcară abia când îi chemă clopoţelul la masă.
După masă, baronul se duse în camera sa (la ora aceea suferea întotdeauna de migrenă), iar restul societăţii
se pregăti să pornească în parc, spre un pavilion unde mâncau de obicei fructe.
Wokulski sosi la pavilion cu o jumătate de oră întârziere. Credea că va fi primul, dar când ajunse, găsi toate
femeile strânse în jurul lui Starski, care povestea ceva. Şedea comod într-un jilţ de mesteacăn şi vorbea cu o figură
plictisită, lovindu-şi cu cravaşa vârful cizmelor.
— Dacă vreodată căsătoriile au jucat un rol în istorie, asta s-a întâmplat numai când au fost făcute din calcul,
şi nu din dragoste. Ce-am fi ştiut noi astăzi despre Jadwiga sau despre Maria Leszczynska dacă alegerea lor nu s-ar
fi bazat pe raţiune? Ce-ar fi devenit Ştefan Batory sau Napoleon I dacă nu s-ar fi însurat cu femei influente?
Căsătoria e un act prea important pentru ca atunci când îl săvârşeşti să te laşi condus numai de îndemnul inimii.
Căsătoria nu e o legătură poetică între două suflete, ci un eveniment important pentru o sumedenie de persoane şi de
interese. Dacă m-aş însura astăzi cu o cameristă sau chiar cu o guvernantă, a doua zi aş fi un om pierdut pentru
societatea mea. Nimeni nu m-ar întreba ce intensitate au avut sentimentele mele; aş fi întrebat ce venituri am pentru
întreţinerea casei şi cine e persoana introdusă de mine în familie!
— Una e o căsătorie făcută în scopuri politice şi altceva o căsătorie pentru bani, cu un om pe care nu-l
iubeşti! observă doamna Zaslawska, uitându-se în pământ şi bătând darabana cu degetele în masă. Acest fel de
căsătorii sunt o violare a sentimentelor celor mai sfinte!
 — Ah, bunică, bunică… oftă Starski. Ce uşor e să vorbeşti de libertatea sentimentelor când ai un venit anual
de douăzeci de mii de ruble! … Toţi strigă: „Ah, banii ăştia ticăloşi! Banii ăştia murdari!” Dar de ce toţi oamenii,
începând cu ultimul argat şi ajungând până la ministru, îşi îngrădesc libertatea printr-o muncă obligatorie? Pentru ce
îşi primejduieşte viaţa minerul şi marinarul? Fireşte că pentru banii ăştia ticăloşi, căci ticăloşii ăştia de bani îţi oferă
libertatea, fie şi câteva ore pe zi, fie şi câteva luni pe an, fie şi câţiva ani în cursul întregii tale vieţi! Cu toţii
dispreţuim banii, ca nişte ipocriţi, dar fiecare dintre noi ştie că banul e un gunoi din care creşte libertatea personală,
ştiinţa, arta, ba şi iubirea ideală. Pentru că, unde a luat naştere, în definitiv, iubirea cavalerilor medievali şi a
trubadurilor? Fiţi siguri că nu printre cizmari şi fierari şi nici printre doctori şi avocaţi, ci în clasele bogate, care au
născocit o femeie cu pielea delicată şi cu mânuţe albe, şi un bărbat dispunând de timp suficient întru zeificarea ei!
Printre noi se află, de altfel, un reprezentant al oamenilor de acţiune, domnul Wokulski, care, după cum spune chiar
bunica mea, a dat în mai multe rânduri dovezi de eroism. Ce l-a atras spre primejdii? … Fireşte, banul, care a ajuns
astăzi o forţă în mâinile lui…
Se făcu linişte. Femeile îşi întoarseră privirile spre Wokulski, care răspunse după o clipă de tăcere:
— Da, aveţi dreptate, am făcut avere în mijlocul primejdiilor. Dar dumneavoastră ştiţi ce anume m-a
îndemnat la asta?
— Dă-mi voie, îl întrerupse Starski. Eu nu-ţi reproşez nimic. Dimpotrivă, te consider o pildă pentru noi toţi.
De unde ştii dumneata că omul care se însoară sau femeia care se mărită pentru bani nu urmăresc şi ei un scop
nobil? Se zice că părinţii mei s-au căsătorit din dragoste; totuşi, n-au fost niciodată fericiţi, toată viaţa lor, iar despre
mine – fructul sentimentelor lor – nici nu face să mai vorbim! … Pe de altă parte, venerabila mea bunică, aici de
faţă, s-a măritat fără tragere de inimă, şi astăzi este o binecuvântare pentru întreaga regiune. Ba şi mai mult, adăugă
el, sărutând mâna doamnei Zaslawska, repară greşelile părinţilor mei, care au fost aşa de ocupaţi cu dragostea lor,
încât au uitat să-mi lase vreo avere… De altfel, avem încă o dovadă în persoana fermecătoarei doamne Wąsowska…
— O, domnul meu, îl întrerupse văduva, roşind, vorbeşti ca procurorul la judecata de apoi. Răspunsul meu
va fi identic cu al domnului Wokulski. Ştii oare dumneata de ce am procedat aşa?
— Ai procedat aşa, bunica a procedat aşa, noi toţi vom proceda aşa! reluă Starski, cu ironie rece. Fireşte, cu
excepţia domnului Wokulski, care dispune exact de atâţia bani cât îi trebuie ca să-şi satisfacă sentimentele…
— Şi eu am procedat la fel! rosti Wokulski cu vocea înăbuşită.
— Te-ai căsătorit, pentru avere? întrebă văduva, deschizând ochii larg.
— Nu pentru avere, ci ca să am de lucru şi să nu mor de foame. Cunosc bine legea despre care vorbeşte
domnul Starski…
— Ei vezi? îl întrerupse Starski, uitându-se la bunică-sa.
— … şi fiindcă o cunosc, mi-e milă de cei ce sunt siliţi să i se supună! încheie Wokulski. Este, cred, cea mai
mare nenorocire în viaţa unui om!
— Ai dreptate… şopti doamna Zaslawska.
— Începi să fii interesant, domnule Wokulski! adăugă doamna Wsowska, întinzându-i mâna.
În tot acest timp, domnişoara Ewelina ţinuse capul plecat asupra unei broderii. Acum însă îşi ridicase
privirile şi se uita la Starski cu atâta disperare, încât Wokulski rămase uimit. Starski continua însă să-şi lovească
cizmele cu cravaşa, muşcând vârful unei ţigări de foi şi zâmbind pe jumătate batjocoritor, pe jumătate melancolic.
Dincolo de boschet se auzi vocea lui Ochocki:
— Vezi, ţi-am spus că doamna e aici…
— Da, în pavilion, dar nu printre tufe! îi răspunse o fată tânără, cu un coşuleţ în mână.
— Eşti o proastă! mormăi Ochocki, intrând şi uitându-se cu ochi neliniştiţi în jurul său.
— Oho! Domnul Julian se întoarce triumfător în mijlocul nostru! exclamă văduva.
— Vă dau cuvântul meu de onoare că numai pentru a scurta drumul am trecut prin stratul de flori! se
dezvinovăţi Ochocki.
— La fel ai procedat şi azi, când ai condus trăsura! Ai călcat puţin pe-alături…
— Aveţi cuvântul meu de onoare…
— În loc de explicaţii, mai bine dă-mi braţul, îl întrerupse doamna Zaslawska.
Ochocki îi oferi braţul. Pălăria îi lunecase într-o parte, iar mutra îi era atât de fâstâcită, încât doamna
Wąsowska, nemaiputându-se stăpâni, izbucni într-un râs plin de voioşie. Pe obrajii domnişoarei Felicja se luară la
întrecere valurile de roşeaţă, iar Ochocki aruncă spre văduvă câteva priviri supărate.
 Întregul grup coti la stânga şi, pe o alee laterală, se îndreptă spre dependinţe. În frunte mergea doamna
Zaslawska, însoţită de Ochocki, după ei fata cu coşuleţul, apoi văduva cu domnişoara Felicja şi Wokulski urmaţi de
domnişoara Ewelina şi de Starski.
Lângă portiţă larma celor din faţă deveni asurzitoare; cu toate acestea, Wokulski desluşi în spatele său o
şoaptă:
— Sunt clipe în care aş prefera să mor… suspina domnişoara Ewelina.
— Curaj… curaj! … îi răspunse Starski, cu glasul reţinut.
Abia când ajunseră la dependinţele conacului înţelese Wokulski care era rostul plimbării lor acolo: un număr
impresionant de găini se năpustiră spre doamna Zaslawska, care le aruncă grăunţe din coşuleţ. În urma găinilor
apăru păzitoarea lor, bătrâna Mateuszowa; ea raportă stăpânei că totul merge bine, atât că un uliu uriaş dăduse
târcoale toată dimineaţa deasupra curţii, şi că după-amiază o găină fusese cât pe-aci să se înece cu o pietricică, dar
acum nu mai era nici o primejdie.
După trecerea în revistă a păsărilor de curte, doamna Zaslawska vizită grajdurile de vite şi cai, unde argaţii,
majoritatea oameni în vârstă, îi dădură raportul. Acolo fu cât pe-aci să se întâmple un accident: dintr-un grajd dădu
năvală un mânz destul de răsărit, care se repezi la stăpână, cabrat pe picioarele de dinapoi, ca un câine în două labe.
Din fericire, Ochocki opri la timp zburdalnicul animal, căruia doamna Zaslawska îi dădu porţia obişnuită de zahăr…
— Bunică, ai grijă să nu te lovească într-o zi! făcu Starski, nemulţumit. Cine a mai pomenit să obişnuieşti cu
zahăr mânjii care mai târziu vor fi cai de tracţiune?!
— Vorbele tale sunt întotdeauna înţelepte! … îi răspunse doamna Zaslawska, în timp ce continua să mângâie
capul mânzului, pus pe umărul ei.
Mânzul porni apoi după ea, şi argaţii fură nevoiţi să-l tragă cu sila înapoi în grajd.
Unele vaci îşi recunoscură şi ele stăpâna şi o salutară cu un muget înăbuşit, semănând cu o mormăială.
„Ciudată femeie!” îşi zise Wokulski în gând, uitându-se la bătrâna doamnă, care ştia să-şi atragă nu numai
iubirea animalelor, ci şi pe a oamenilor.
După cină, doamna Zaslawska se duse la culcare; doamna Wąsowska propuse o plimbare prin parc.
Baronul consimţi, deşi fără tragere de inimă; îşi luă un palton gros, îşi înfăşură gâtul cu un fular şi, dând
braţul logodnicei sale, porni înainte. Ce discutau, nu ştia nimeni. Vedeau doar că era palidă şi că lui îi ieşiseră pete
roşii pe faţă.
Pe la ora unsprezece noaptea se despărţiră, şi baronul, cuprins de tuse, îl conduse pe Wokulski în camera
acestuia.
— Ce zici? Ai văzut-a pe logodnica mea? … Ce frumoasă e! E ca o vestală, nu-i aşa? Iar când pe chipul ei
apare expresia aceea de melancolie ciudată – ai băgat de seamă? – e atât de fermecătoare, încât mi-aş da viaţa pentru
ea! Nimănui nu i-aş destăinui acest gând, cu excepţia dumitale, dar să ştii că impresia pe care o face asupra mea e de
aşa natură, încât nu ştiu dacă voi avea cândva îndrăzneala s-o dezmierd… Aş vrea doar să mă închin în faţa ei… Să-
i îngenunchez la picioare şi să mă uit în ochii ei, fericit că-mi îngăduie să-i sărut tivul rochiei… Dar, te rog, spune-
mi, oare nu te plictisesc?
Izbucni într-o tuse atât de violentă, încât ochii i se injectară de sânge. După ce îşi reveni continuă:
— Nu tuşesc des, dar astăzi sunt cam răcit… Şi nu răcesc întotdeauna, ci numai toamna, sau când e lună
nouă. Dar nu-i nimic, o să-mi treacă. Alaltăieri am chemat în consult pe doctorii Chalubinski şi Baranowski, care mi
-au spus că dacă mă voi cruţa, mă voi însănătoşi… I-am întrebat (ţi-o spun numai dumitale) ce părere au despre
însurătoarea mea şi mi-au răspuns că însurătoarea e o chestiune personală… Le-am atras atenţia că medicii de la
Berlin m-au sfătuit de mult să mă însor, şi asta le-a dat de gândit. Unul mi-a spus: „Păcat! Păcat că nu te-ai însurat
chiar atunci…” Uite de ce sunt hotărât să mă însor înainte de postul Crăciunului…
Avu un nou acces de tuse. După ce-şi reveni, întrebă, cu glasul schimbat:
— Dumneata crezi în viaţa viitoare?
— De ce?
— Credinţa aceasta te apără de deznădejde. Eu, de pildă, ştiu că n-am să fiu atât de fericit cum aş fi putut fi
odinioară, şi nici ei nu-i voi putea da o fericire deplină. Singura mea mângâiere este gândul că ne vom întâlni într-o
altă lume, mai bună, unde vom fi fericiţi amândoi. Căci ea îmi va aparţine şi acolo, adăugă el îngândurat, deoarece
Sfânta Scriptură ne învaţă că: „Ceea ce pe pământ este legat, va fi legat şi în ceruri…” Poate că dumneata nu crezi,
aşa cum nu crede nici Ochocki, dar recunoaşte că… uneori… crezi şi dumneata… Poţi oare să juri că nu va fi aşa?
…
Orologiul bătu miezul nopţii. Baronul se ridică brusc, parcă speriat, şi îşi luă rămas bun de la Wokulski.
Peste câteva minute, tusea lui se auzi răsunând la capătul celălalt al clădirii.
Wokulski deschise fereastra. Lângă bucătărie trâmbiţau cocoşii, în parc se auzea vaietul unei cucuvele, iar de
pe cer se desprinsese o stea, care căzu undeva departe, după perdeaua de arbori. Baronul continua să tuşească…
„Oare toţi îndrăgostiţii sunt atât de orbi? se întrebă Wokulski în gând. Pentru mine – şi cred că pentru oricine – e
vizibil că domnişoara Ewelina nu-l iubeşte de loc. Ba mai degrabă aş spune că-l iubeşte pe Starski… Nu înţeleg cum
stau lucrurile, dar probabil stau cam aşa: domnişoara se căsătoreşte pentru bani, iar Starski, cu teoriile lui, o
încurajează în intenţia ei. Să fie oare şi el îndrăgostit de ea? … Nu pare! … Pare mai degrabă sătul de ea, şi o
îndeamnă să se mărite ca să scape… Deşi… Nu, prea ar fi o combinaţie josnică! Numai femeile de stradă au amanţi
care le comercializează! Ce bănuială idioată! Starski e poate prieten cu ea, îi dă sfaturi aşa cum crede el că e bine.
De altfel, spune fără înconjur că se va însura numai cu o femeie bogată, şi acesta e un principiu tot atât de bun ca
oricare altul, ar susţine Ochoki. Doamna Zaslawska spunea odată – şi pe bună dreptate – că generaţia de azi are
capul solid şi inima rece. Pilda noastră i-a dezgustat de sentimentalism şi nu mai cred decât în puterea banului, ceea
ce de altfel e o dovadă că sunt oameni cu judecată. Nu, Starski e un om deştept. Poate puţin cam chefliu şi leneş, dar
deşteptăciunea nu-i lipseşte. Ar fi interesant de ştiut de ce-l tachinează atâta doamna Wąsowska! Desigur, ţine la el,
şi cum are bani, până la urmă se vor căsători. Dar, în definitiv, ce mă interesează pe mine toate acestea? Sunt curios
să ştiu de ce doamna Zaslawska n-a pomenit nimic astăzi despre domnişoara Isabela! Fie ce-o fi, n-am s-o întreb…
Aş intra dintr-o dată în gura lumii…
Adormi şi visă că e baron, îndrăgostit şi bolnav, şi că Starski joacă pe lângă el rolul prietenului casei…
Tresări, se trezi şi surâse: „Asta m-ar vindeca într-o clipă!” şopti el.
Dimineaţa şi-o petrecu din nou la pescuit, împreună cu domnişoara Felicja şi cu Ochocki. Când la ora unu,
se adunară cu toţii la dejun, doamna Wąsowska întrebă:
— Bunico, ne dai voie, mie şi domnului Wokulski, să înşeuăm doi cai? Apoi, întorcându-se spre Wokulski,
adăugă: Peste o jumătate de oră pornim! Din acest moment începe serviciul dumitale pe lângă persoana mea.
— Plecaţi singuri? întrebă domnişoara Felicja, îmbujorată.
— Ai vrea să mergi şi tu? Du-te cu domnul Julian…
— Vă rog, vă rog… A nu se dispune de persoana mea: protestă Ochocki.
— Felicja rămâne cu mine! interveni doamna Zaslawska.
Pe domnişoara Felicja o podidiră lacrimile; ochii i se făcură roşii. Se uită la Wokulski întâi mânioasă, apoi
cu dispreţ şi, în sfârşit, fugi din cameră, sub pretext că se duce să-şi caute batista. Când se întoarse, semăna cu Maria
Stuart în clipa când îşi iartă călăii. Avea năsucul roşu.
Exact la ora două fură aduşi doi frumoşi cai de călărie. Wokulski şi-l luă în primire pe al său; peste câteva
minute apăru şi doamna Wąsowska. Purta un costum de amazoană, cambrat pe talie, iar părul castaniu şi-l strânsese
într-un coc. Liniile corpului ei semănau cu ale Junonei. Sprijinindu-şi vârful piciorului de mâna valetului, sări ca un
arc în şa. Cravaşa tremură în mâna ei.
În acest timp Wokulski îşi potrivea liniştit scările.
— Mai repede, domnule, mai repede! strigă ea, trăgând de frâu calul care se învârtea în cerc, cabrând. Cum
ieşim pe poartă, galop! … Avanti 8, Savoya! …
În sfârşit, încălecă şi Wokulski. Doamna Wąsowska, nerăbdătoare, îşi cravaşă calul şi porniră.
Merseră pe o alee cu tei, lungă cam de o verstă. De o parte şi de alta se întindea câmpul cenuşiu, pe care din
loc în loc se vedeau căpiţe de grâu, mari cât nişte colibe. Cerul era senin, soarele plin de voioşie; în depărtare se
auzea huruitul unei batoze.
Câteva minute merseră la trap. Apoi, brusc, doamna Wąsowska duse mânerul cravaşei la gură, se aplecă
porni în galop, cu voalul pălăriei fluturând ca o aripă cenuşie.
— Avanti! Avanti!
Galopară aşa câteva minute. Deodată doamna Wąsowska struni calul; era roşie la faţă şi gâfâia.
— Ajunge! Acum mergem la pas!
Se ridică în şa şi privi atentă spre pădurea care se profila, departe, la răsărit. Ajunseră la capătul aleii şi
călăreau acum pe câmpul presărat cu căpiţele sure şi umbrite de coroanele verzi ale perilor.
 — Spune-mi! întrebă ea. E într-adevăr o plăcere atât de mare să strângi bani?
— Nu! răspunse Wokulski după o clipă de tăcere.
— Dar să-i cheltuieşti e plăcut?
— Nu ştiu.
— Cum nu ştii? Se povestesc minunăţii despre averea dumitale! Se spune că ai un venit de vreo şaizeci de
mii de ruble anual…
— Acum am şi mai mult, dar cheltuiesc foarte puţin.
— Cât?
— Nici zece mii!
— Păcat! Eu m-am hotărât anul trecut să cheltuiesc o mulţime de bani. Procuristul şi casierul mă asigură că
am cheltuit douăzeci şi şapte de mii de ruble… Am făcut toate năzdrăvăniile şi totuşi n-am putut scăpa de
plictiseală. Astăzi voiam să aflu ce simţi când cheltuieşti şaizeci de mii de ruble într-un an! Dumneata însă nu
cheltuieşti atâta… Păcat! Ştii ce? … Cheltuieşte, te rog, şaizeci de mii… sau o sută de mii de ruble într-un an şi
spune-mi apoi ce senzaţii ai avut… Vrei? …
— Doamnă, pot să-ţi spun dinainte că nu ai nici o senzaţie!
— Nu? … Atunci la ce folosesc banii? … Dacă o sută de mii de ruble pe an nu te fac fericit, cum poţi
cunoaşte fericirea? …
— Poţi fi fericit cu o mie de ruble. Fericirea şi-o poartă fiecare în sine.
— O ia de undeva?
— Nu, doamnă!
— Şi asta spui dumneata, care eşti un om atât de neobişnuit?
— Dacă sunt un om neobişnuit, cum spui dumneata, faptul se datorează suferinţei, nu fericirii, şi cu atât mai
puţin cheltuielilor.
Lângă pădure se ridică un vârtej de colb. Doamna Wąsowska se uită o clipă într-acolo, apoi smuci deodată
frâul şi o luă la dreapta, spre câmpul larg şi neumblat.
— Avanti! … Avanti! …
Călăriră vreo zece minute, după care Wokulski opri calul pe un dâmb, deasupra unei lunci minunate ca un
vis. Nu ştia nici el ce era mai frumos acolo: verdele ierbii, râuleţul şerpuit, arborii aplecaţi deasupra apei, sau cerul
senin?
Doamna Wąsowska nu se lăsă însă cuprinsă de farmec. Se năpusti la vale, ca şi cum ar fi vrut să-şi
impresioneze însoţitorul prin îndrăzneala ei.
Când Wokulski ajunse jos, coborând încet dealul, ea îşi întoarse calul spre el şi strigă, nerăbdătoare:
— Totdeauna eşti atât de plictisitor? Nu te-am luat la plimbare ca să casc! Te rog să mă distrezi, şi asta fără
întârziere!
— Fără întârziere? … Bine! Domnul Starski e un om foarte interesant…
Ea se lăsă pe spate în şa. Ca şi cum ar fi stat să cadă, şi se uită lung în ochii lui.
— Ah! izbucni apoi, râzând. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să aud o frază atât de banală în gura dumitale!
Domnul Starski, interesant! … Pentru cine? Poate numai pentru nişte… nişte gâsculiţe ca domnişoara Ewelina…
Pentru mine, de pildă, a încetat de mult să mai fie interesant!
— Totuşi…
— Nici un totuşi! A fost cândva, atunci când intenţionam să devin o martiră a căsătoriei! Din fericire, soţul
meu s-a purtat atât de drăguţ, încât a murit repede, iar domnul Starski e atât de puţin complicat, încât mie, cu umila
mea experienţă, mi-a fost de-ajuns o săptămână ca să-l cunosc! Poartă aceeaşi barbă ŕ la arhiducele Rudolf ţi se
foloseţte de aceleaţi metode când e vorba să cucerească femeile. Ocheadele, cuvintele lui cu subînţelesuri, aerul lui
misterios… Le cunosc tot atât de bine cum îi cunosc şi croiala hainelor. Evită sistematic fetele fără zestre, e cinic cu
femeile căsătorite şi oftează la urechea domnişoarelor logodite. Doamne! Câţi bărbaţi ca el am întâlnit în viaţă! …
Astăzi îmi trebuie ceva nou…
— Atunci, domnul Ochocki…
— O, da, Ochocki e interesant! Ar putea fi chiar primejdios, dar pentru asta ar trebui să mă mai nasc o dată.
Nu face parte din lumea căreia aparţin eu, cu inima şi cu sufletul. Ah, cât e de naiv şi de minunat! Crede în iubirea
ideală, cu care s-ar închide în laborator, sigur fiindcă nu-l va trăda niciodată… Nu, nu-i pentru mine… Apoi deodată
exclamă: Ce s-o fi întâmplat iar cu şaua mea?! S-a slăbit chinga! … Ia vezi, te rog…
Wokulski sări de pe cal.
— Descaleci, doamnă? întrebă el.
— Nici nu mă gândesc! Poţi să vezi şi aşa!
Bărbatul trecu în dreapta; chinga era bine strânsă.
— Nu acolo… Uite, aici… Aici e ceva deranjat, lângă scară…
El se codi o clipă, apoi îi dădu la o parte jacheta de amazoană şi vârî mâna sub şa. Deodată simţi că î se urcă
sângele la cap; văduva mişcase piciorul şi-i atinsese faţa cu genunchiul.
— Ei, ce este? … Ce este? … întrebă ea. Nerăbdătoare.
— Nimic, răspunse el, chinga este bine strânsă.
— Nu mi-ai sărutat piciorul? strigă ea.
— Nu!
Brusc, doamna cravaşă calul şi porni la trap, şoptind:
— Sau e prost, sau e de piatră! …
Wokulski încăleca încet… O durere nespusă îi strânse inima; îşi spuse în gând: „Oare şi domnişoara Isabela
călăreşte? … Cine i-o fi potrivind şaua? …”
Când ajunse lângă doamna Wąsowska, aceasta izbucni în hohote de râs:
— Ha, ha, ha! … Eşti de nepreţuit! … Apoi continuă cu o voce joasă, metalică: În istoria vieţii mele am
înscris o zi minunată; am jucat rolul soţiei lui Putifar şi am dat de un Iosif! … Ha, ha, ha! … Un singur lucru mă
înspăimântă: că dumneata nici n-ai băgat de seamă ce bine ştiu eu să iau minţile unui bărbat! În locul dumitale, o
sută de alţi bărbaţi ar fi declarat că nu pot trăi fără mine, că le-am răpit liniştea, şi aşa mai departe… Dar dumnealui
răspunde scurt: „Nu!” Numai pentru acest: „Nu!” ar trebui să capeţi în împărăţia cerurilor un jilţ printre nevinovaţi.
Un jilţ înalt, cu spătar, aşezat în rândul din faţă… Ha, ha, ha! …
Se cutremură de râs.
— Ce-ai fi câştigat dacă ţi-aş fi răspuns ca toţi ceilalţi?
— Aş fi avut un triumf în plus!
— Şi Ia ce ţi-ar fi folosit?
— Mi-ar fi umplut golul vieţii… Din zece bărbaţi care îmi fac declaraţii de dragoste, aleg unul care mi se
pare cel mai interesant, mă distrez cu el, visez la el…
— Şi pe urmă?
— Pe urmă? Iau la rând alţi zece, şi-mi aleg iar unul! …
— Şi, asta se întâmplă des?
— Cam o dată pe lună! Ce vrei dumneata? zise ea ridicând uşor din umeri. Aşa e dragostea în secolul
aburilor şi al electricităţii…
— Da. Seamănă cu o cale ferată…
— Adică zboară ca vântul şi împrăştie scântei? …
— Nu. Merge repede şi ia câţi călători poate lua! …
— Vai, domnule Wokulski!
— N-am vrut să vă jignesc, doamnă. Am parafrazat doar cele spuse de dumneavoastră…
Doamna Wąsowska şopti:
— Acum pot să-mi spun părerea mea despre dumneata: eşti un pedant. În fiecare seară – nu ştiu la ce oră
anume, dar desigur înainte de zece – îţi faci socotelile, apoi te duci la culcare, dar înainte de a te culca, îţi spui
rugăciunea, repetând cu glas tare: „Nu râvni la femeia aproapelui tău! …” Nu-i aşa?
— Continuaţi, doamnă!
— Prefer să nu mai spun nimic, deoarece până şi conversaţia cu dumneata mă oboseşte. Ah, lumea ne
provoacă numai decepţii! … Când îmbrăcăm prima rochie cu trenă, când mergem la primul bal, când iubim pentru
întâia oară, ni se pare că se întâmplă ceva nou. Peste câteva clipe, însă, ne dăm seama că asta a mai fost, că toate
sunt nimicuri… Acum un an, în Crimeea, mergeam cu câteva persoane pe un drum foarte sălbatic, bătut cândva de
bandiţi. Tocmai când vorbeam despre acest subiect, de după o stâncă au apărut doi tătari… „Slavă ţie, Doamne! mi-
am spus în gând. Indivizii ăştia vor încerca să ne asasineze…” Aveau mutre fioroase, deşi erau foarte-foarte
frumoşi. Când colo, ce crezi c-au făcut? Ne-au propus să cumpărăm struguri! … Închipuieşte-ţi! Vindeau struguri!
Şi eu, care crezusem că sunt bandiţi… Îmi venea să-i bat de ciudă, da, să-i bat! Dumneata mi-ai adus acum aminte
de tătarii aceia… Săptămâni în şir, doamna Zaslawska mi-a tot spus că eşti un original, că te deosebeşti total de
ceilalţi oameni! Şi când colo, constat că nu eşti decât un simplu pedant, şi încă dintre cei mai banali! Nu-i aşa?
— Ba da.
— După cum vezi, mă pricep la oameni. Vrei să pornim în galop? … Sau nu! Nu mai vreau! Sunt obosită!
Ah! De-aş întâlni măcar o dată în viaţă un om cu adevărat nou…
— Ce-ai avea de câştigat?
— Aş avea prilejul să cunosc un nou mod de a proceda. Mi-ar vorbi despre lucruri noi, uneori m-ar supăra
până la lacrimi, alteori s-ar supăra el pe mine, şi pe urmă ar trebui, fireşte, să-şi ceară iertare. O, s-ar îndrăgosti de
mine nebuneşte! I-aş pătrunde atât de adânc în inimă şi în minte, încât nici chiar în mormânt nu m-ar uita… Uite,
aşa înţeleg eu dragostea…
— Dar dumneata, doamnă, ce i-ai da în schimb? o întrebă Wokulski, cu o povară tot mai grea şi mai tristă pe
inimă.
— Ştiu şi eu? Poate că aş face cine ştie ce nebunie…
— Acum dă-mi voie să-ţi spun eu ce-ar putea primi omul acela nou de la dumneata! zise Wokulski, simţind
că i se umple inima de amărăciune. În primul rând, ar primi lunga listă a vechilor dumitale adoratori. Ar mai primi
apoi o listă a adoratorilor care vor veni după el, iar în pauză ar avea prilejul să controleze dacă ai şaua bine
strânsă…
— E josnic ceea ce spui! strigă doamna Wąsowska strângând cravaşa în pumni.
— N-am făcut decât să repet cuvintele dumitale, doamnă, dar dacă totuşi vorbele mele sunt prea cutezătoare
după o cunoştinţă atât de scurtă…
— Hai, dă-i drumul! … Te ascult. Poate că obrăzniciile vor fi mai interesante decât politeţea dumitale rece,
de care sunt sătulă. Desigur, un om ca dumneata nu poate decât dispreţui o femeie ca mine… Hai, dă-i drumul!
Curaj! …
— Dă-mi voie. În primul rând, să nu folosim expresii prea tari care nu se potrivesc de loc cu situaţia de faţă.
Între noi nu poate fi vorba de sentimente, ci numai de concepţii. După părerea mea, în concepţia dumitale asupra
dragostei există anumite contradicţii care nu se pot împăca.
— Crezi?! se miră văduva. Ceea ce dumneata numeşti contradicţii constituie pentru mine o armonie
perfectă.
— Dumneata vorbeşti despre schimbarea cât mai rapidă a amanţilor…
— Dacă binevoieşti, să le spunem altfel: adoratori…
— … şi în acelaşi timp vrei să găseşti un om nou şi neobişnuit care să nu te uite nici în mormânt. În măsura
în care cunosc eu firea omului, scopul dumitale nu poate fi atins. Nici dumneata din risipitoare nu vei putea deveni
zgârcită în graţiile pe care le împărţi, şi nici omul acela excepţional nu va consimţi să ocupe un loc printre atâţia
alţii, de duzină…
— Dar dacă nu ştie? îl întrerupse văduva.
— Aha! E vorba deci şi de mistificare! Numai că pentru reuşita ei, eroul dumitale ar trebui să fie şi orb, şi
tâmpit. Şi chiar dacă ar fi aşa, ai avea dumneata oare curajul să înşeli un om care te-ar iubi atât de mult?
— Dacă-i aşa, atunci să-ţi spun tot, şi cu asta închei: să nu uiţi că şi Hristos a iertat-o pe Maria Magdalena,
care desigur a avut mai multe păcate decât mine, deşi am părul tot atât de frumos ca al ei…
— Şi crezi că s-ar mulţumi cu atât?
— Cred că da.
— Dar dacă nu?
— L-aş lăsa în pace şi m-aş duce…
— Dar numai după ce i-ai pătrunde în inimă şi în minte într-atât încât să nu te uite nici în mormânt! …
izbucni Wokulski. Frumoasă lume, n-am ce zice, lumea asta a dumneavoastră! … Simpatice sunt femeile care, în
timp ce bărbatul de bună-credinţă le oferă sufletul lui, se uită mereu la ceas ca nu cumva el să vină cât timp amantul
celălalt încă n-a plecat, sau să întârzie până apare cel ce-i urmează! Chiar şi aluatul, doamnă, ca să crească, are
nevoie de timp mai mult! E posibil să cultivi un sentiment mare într-un ritm atât de accelerat şi într-un asemenea
bâlci? Renunţă la sentimentele mari. Ele nu fac decât să-ţi fure somnul şi să-ţi taie pofta de mâncare! Ce nevoie ai să
otrăveşti o dată viaţa unui om pe care astăzi încă nu-l cunoşti? De ce să-ţi strici buna dispoziţie? Mai bine rămâi la
programul victoriilor rapide şi dese, care nu fac rău nimănui, şi care dumitale îţi umple întrucâtva existenţa.
— Ai terminat, domnule Wokulski?
— Da. Cred că da…
— Acum să-ţi spun şi eu ceva. Sunteţi cu toţii nişte mizerabili! …
— Din nou o expresie tare…
— Dumneata ai folosit expresii mai tari! Sunteţi cu toţii nişte ticăloşi! Când femeia, într-o anumită epocă a
vieţii sale, visează dragostea ideală, vă bateţi joc de iluziile ei şi-i cereţi să fie cochetă, pentru că altfel, ca
domnişoară, este plictisitoare, ca femeie măritată, e proastă. Şi tocmai când, după mari eforturi, îngăduie să i se facă
declaraţii banale, îngăduie să i se facă ochi dulci, să i strângă mâna, într-un colţ întunecos răsare un tip original, cu o
glugă ca a lui Petru din Amiens, şi pe un ton solemn, o blestemă pe femeia creată după chipul şi asemănarea fiilor
lui Adam: „Ţie nu ţi-e îngăduit să iubeşti, tu nu vei fi niciodată iubită cu adevărat, deoarece ai avut nefericirea să te
naşti într-un bâlci şi ţi-ai pierdut iluziile!” Dar cine i le-a furat, dacă nu proprii dumitale fraţi? … Şi ce lume e asta
care te despoaie întâi de idealuri, ca apoi să te condamne că te-ai lăsat despuiat? …
Doamna Wąsowska scoase batista din buzunar şi începu să o sfâşie cu dinţii… În gene îi luci o lacrimă, care
căzu grea în coama calului.
— Acum du-te! strigă ea. Eşti supărător de sec! Du-te, domnule! … Du-te şi trimite-mi-l pe Starski.
Neruşinarea lui e mai amuzantă decât gravitatea dumitale de popă!
Wokulski se înclină şi porni înainte. Era şi posomorât, şi nedumerit.
— Încotro? îi strigă ea din urmă. Drumul nu-i pe acolo… Aha, adevărat! Erai gata să te rătăceşti, ca pe urmă
la masă să spui tuturor că te-am făcut să-ţi pierzi drumul drept! Vino, te rog, după mine…
În timp ce călărea la câţiva paşi în urma doamnei Wąsowska, Wokulski îşi spuse în gând: „Deci, aşa e în
lumea lor! Unele se vând unor bărbaţi aproape senili, iar altele tratează inimile omeneşti ca pe o friptură… Ciudată
femeie! Rea nu-i; are chiar unele porniri nobile…”
Peste o jumătate de oră ajunseră din nou în vârful dealului de unde se vedea conacul doamnei Zaslawska.
Văduva întoarse brusc calul şi, privindu-l pe Wokulski drept în ochi, îl întrebă:
— Pace, sau război? …
— Pot fi sincer?
— Poftim!
Am pentru dumneata, doamnă, o recunoştinţă profundă. Într-o oră am aflat de la dumneata mai multe decât
în toată viaţa.
— De la mine? … Ţi se pare! Am câteva picături de sânge unguresc în vine, şi ori de câte ori încalec, mă
apucă un fel de nebunie; atunci înşir verzi şi uscate… Nota bene! Nu retrag nimic din cele spuse, dar să nu crezi
cumva că m-ai cunoscut! Şi acum sărută-mi mâna; eşti într-adevăr un tip interesant!
Îi întinse mâna, pe care Wokulski i-o sărută făcând ochii mari de uimire.
V.
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ.
ÎN TIMP CE WOKULSKI ŞI DOAMna Wąsowska se certau sau galopau pe câmp, domnişoara Isabela era
în drum spre Zaslawska, venind de la moşia contesei. În ajun primise, printr-un curier special, o scrisoare de la
doamna Zaslawska, şi acum, la insistenţele mătuşii sale, pornise la drum, dar fără nici o tragere de inimă. Era sigură
că la Zaslawsk se află şi Wokulski, pe care doamna Zaslawska îl proteja atât de mult, aşa încât călătoria aceasta
hotărâtă brusc i se părea nelalocul ei.
„Chiar dacă va trebui o dată să mă mărit cu el, îşi spunea în sine, n-am de ce mă grăbi să-l întâmpin.”
Deoarece însă bagajele fuseseră făcute şi trăsura trăsese la scară, iar de pe scaunul din faţă camerista se uita
la ea, domnişoara Isabela se decise să pornească la drum.
Despărţirea de familie fusese semnificativă. Domnul Lęcki, mereu indispus, îşi freca ochii, iar contesa,
strecurându-i în mână o punguliţă de catifea plină cu bani, o sărutase pe frunte şi-i spusese:
— Nici nu te îndemn, nici nu sunt împotrivă. Eşti deşteaptă, ştii care e situaţia, aşa că trebuie să iei singură
hotărârea şi să te supui consecinţelor.
Ce să hotărăsc? … Căror consecinţe să se supună? Contesa n-o lămurise de loc!
 În anul acela şederea la ţară îi modificase profund unele convingeri, dar nu datorită aerului curat, nici
frumuseţii peisajului, ci întâmplărilor prin care trecuse şi posibilităţii de a medita în linişte asupra lor.
La insistenţele mătuşii sale, venise acolo pentru Starski, despre care toată lumea spunea că va moşteni averea
doamnei Zaslawska. Între timp, însă, doamna Zaslawska, cunoscându-l mai îndeaproape pe nepotul ei, declarase că-
i va lăsa cel mult o rentă viageră de o mie de ruble, care, desigur, avea să-i prindă bine la bătrâneţe, iar toată averea
ei se hotărâse s-o lase copiilor cu mame părăsite.
Din clipa aceea Starski pierduse orice valoare în ochii contesei, îşi pierduse valoarea şi în ochii domnişoarei
Isabela, căreia îi declarase la un moment dat că nu se va însura niciodată cu o „fată goluţă”, ci mai degrabă cu o
chinezoaică sau cu o japoneză, cu condiţia ca să aibă câteva zeci de mii de ruble venit anual. „Pentru mai puţin nu
face să-ţi rişti viitorul!” spusese el.
Şi de atunci, domnişoara Isabela încetase să-l mai socotească drept o partidă serioasă. Dar deoarece
spunându-i toate acestea el oftase încet şi se uitase galeş la ea, domnişoara Isabela se gândise că, probabil, chipeşul
Kazio ascunde cine ştie ce taină sentimentală şi se sacrifică acceptând să caute o soţie bogată. Dar pentru cine? …
Poate pentru ea… Sărmanul! N-avea ce-i face… Cândva, poate, avea să găsească un mijloc pentru a-i îndulci
suferinţele; acum trebuia să-l ţină la distanţă. Ceea ce era destul de uşor, dat fiind că Starski începuse să-i facă o
curte insistentă bogatei doamne Wąsowska şi să dea târcoale domnişoarei Ewelina Janocka, procedând, desigur,
astfel pentru a şterge orice urmă de bănuială că ar fi fost vreodată îndrăgostit de domnişoara Isabela.
„Sărmanul! … Dar… n-am ce-i face… Viaţa îşi are cerinţele ei, care, deşi grele, trebuie împlinite.”
Aşa se întâmplă că Starski, poate cea mai potrivită partidă pentru domnişoara Isabela, fu şters de pe lista
pretendenţilor ei. Nu se putea însura cu o domnişoară săracă. Trebuia să-şi caute o soţie bogată, şi iată prăpastia de
netrecut care-i despărţea.
Al doilea pretendent, baronul, ieşise singur din luptă, logodindu-se cu domnişoara Ewelina. Atâta timp cât îi
făcuse curte, domnişoara Isabela simţea faţă de baron o repulsie iremediabilă; dar când el o părăsi atât de brusc, fu
cuprinsă de spaimă. Cum adică? Există în lume femei pentru care un bărbat poate să renunţe la ea? … Cum adică, e
posibil să vină o zi când ea, Isabela, să fie părăsită chiar şi de adoratori în vârstă atât de înaintată? …
I se părea că pământul îi fuge de sub picioare, şi sub înrâurirea unor temeri nedesluşite, domnişoara Isabela îi
vorbise doamnei Zaswalska despre Wokulski în termeni destul de binevoitori. Parcă îi spusese cam aşa: „Ce se
întâmplă cu domnul Wokulski? Îmi pare foarte rău când mă gândesc că ar putea să fie supărat pe mine! Uneori îmi
reproşez că nu m-am purtat cu el aşa cum ar fi meritat.”
Lăsase ochii în jos şi se făcuse aşa de roşie la faţă, încât doamna Zaslawska socotise că trebuie să-l invite
neapărat pe Wokulski la ţară.
„Să-i lăsăm să se uite unul la altul în aer liber, îşi spusese bătrâna în gând, şi întâmple-se ce-o vrea
Dumnezeu. El, un bărbat nepreţuit; ea, o copilă bună. Ar putea să se înţeleagă. Şi aş pune rămăşag că fata îi place!”
Peste câteva zile, trecându-i amărăciunea, domnişoarei Isabela începuse să-i pară rău de cuvintele spuse
despre Wokulski în faţa bătrânei: „Te pomeneşti că mă crede gata să mă mărit cu el…”
Între timp, doamna Zaslawska îi destăinuise doamnei Wąsowska, venită la ea în vizită, că în curând va sosi
la Zaslawsk un văduv foarte bogat, Wokulski, un om neobişnuit din toate punctele de vedere, pe care ar vrea să-l
însoare şi despre care nu se ştie dacă nu-i cumva îndrăgostit de Isabela…
Doamna Wąsowska o ascultase indiferentă atâta timp cât fu vorba, despre averea, văduvia şi calităţile lui
matrimoniale, dar când doamna Zaslawska îi spusese că e un om neobişnuit, curiozitatea ei se trezise. Aflând în
acelaşi timp că s-ar putea să fie îndrăgostit de domnişoara Isabela, tresărise ca un cal de curse atins din greşeală cu
pintenii.
Doamna Wąsowska avea un suflet foarte bun; nu se gândea să se mărite a doua oară, şi cu atât mai puţin să
răpească pretendenţii altor femei. Nu putea însă admite că, atâta timp cât există ea, un bărbat să fie îndrăgostit de
altă femeie, şi nu de ea. Orice bărbat era liber să se căsătorească din interes – doamna Wąsowska ar fi fost dispusă
chiar să-l ajute – dar de adorat, numai ea putea fi adorată! Şi nu pentru că şi-ar fi închipuit că e cea mai frumoasă, ci
pentru că… aceasta era slăbiciunea ei!
Aflând că domnişoara Isabela trebuie să sosească, doamna Wąsowska îl târâse pe Wokulski la plimbare. Iar
când zărise pe şosea, lângă pădure, norul de praf stârnit de trăsura rivalei sale, cotise spre poiană, şi acolo montase
scena cu şaua, care însă nu-i reuşise.
 Între timp, domnişoara Isabela ajunsese la conac, unde toată lumea îi ieşise în întâmpinare, adresându-i-se
aproape cu aceleaşi cuvinte:
— Ştii, îi şopti doamna Zaslawska, a sosit Wokulski…
— Numai dumneata lipseai, ca Zaslawsk să devină un adevărat rai! exclamase baronul. Pentru că avem aici
o persoană foarte plăcută, un oaspe de seamă…
Domnişoara Felicja Janocka o luase deoparte şi, gâtuită de plâns, începu să-i povestească:
— Ştii, a sosit aici domnul Wokulski… Ah, dacă ai şti ce om! … Dar mai bine să nu-ţi spun nimic, altfel, te
pomeneşti, ai să-ţi închipui şi tu că persoana lui mă preocupă… Şi, imaginează-ţi, doamna Wąsowska i-a propus să
meargă cu ea la plimbare, călare, în doi… Dacă ai şti cum s-a înroşit, bietul de el! … Mi-a fost mie ruşine, pentru
ea! Pentru că, şi eu am fost cu el la pescuit, dar aici, la iaz, şi a mai fost şi domnul Julian cu noi… Să mă duc numai
cu el, călare? … Pentru nimic în lume! Mai bine moartă…
Scăpând de toţi cei care o întâmpinaseră, domnişoara Isabela se duse în camera pregătită pentru ea.
„Wokulski ăsta îmi calcă pe nervi! …”
În realitate, însă, nu era vorba de nervi, ci de altceva. Venind aici, domnişoara Isabela simţise un fel de ciudă
şi pe doamna Zaslawska, pentru invitaţia ei insistentă, şi pe mătuşa ei, care o îndemnase să plece imediat, dar mai
ales pe Wokulski.
„Să fie deci adevărat că vor să mă mărite cu un parvenit? … Ah! O să vadă el ce-o să păţească! …”
Fusese sigură că primul om care-i va ieşi în cale va fi Wokulski, şi era hotărâtă să-l trateze cu cel mai mare
dispreţ.
Dar Wokulski nu se grăbise s-o întâmpine, ba chiar plecase la plimbare cu doamna Wąsowska, şi asta nu-i
plăcu de loc: „Tot cochetă a rămas, deşi are treizeci de ani bătuţi pe muchie!”
Când baronul vorbise despre Wokulski ca despre un oaspe de seamă, simţise un fel de mândrie, dar mândria
ei nu ţinuse decât o clipă. Iar când domnişoara Felicja se trădase că e geloasă pe văduvă, o străbătuse un fel de
nelinişte, şi aceasta de foarte scurtă durată.
„Naivă mai e şi Felicja!” îşi spuse ea în gând.
Într-un cuvânt, dispreţul cu care avusese de gând să-l trateze pe Wokulski pe drum dispăruse complet în faţa
unui amalgam de sentimente venite fulgerător şi alcătuite din mânie, satisfacţie şi teamă, Wokulski apăru în faţa
ochilor ei într-o lumină cu totul nouă. Nu mai era un simplu negustor de galanterie, ci un om care avea o avere
imensă şi multe relaţii, un om admirat de baron şi curtat de Wąsowska.
De-abia avusese timp să se schimbe, când în camera ei intră doamna Zaslawska.
— Scumpa mea Bela, începu bătrâna, sărutând-o încă o dată, de ce nu vrea Joasia să vină la mine?
— Tata nu se simte prea bine şi nu poate să-l lase singur.
— Te rog… poveştile astea să nu mi le spui mie! … Nu vine fiindcă nu vrea să-l întâlnească pe Wokulski!
Asta-i secretul! ripostă doamna Zaslawska, puţin jignită. Pentru ea Wokulski e bun numai când îi dă bani pentru
azil… Să-ţi spun drept, Bela, mătuşa ta n-o să fie niciodată o femeie cu scaun la cap…
În domnişoara Isabela se trezi vechea amărăciune.
— Poate că mătuşa nu crede potrivit să se acorde atâta consideraţie unui negustor… zise ea, înroşindu-se.
— Negustor! … Negustor! … izbucni doamna Zaslawska. Familia Wokulski e tot atât de nobilă ca şi familia
Starski, şi chiar ca familia Zaslawski! … Iar în ceea ce priveşte negustoria… Wokulski n-a vândut niciodată,
scumpa mea Bela, ceea ce a vândut bunicul mătuşii tale… Poţi să i-o spui şi ei când vei avea prilejul. Prefer un
negustor cinstit decât zece conţi austrieci. Ştiu prea bine cât fac titlurile lor!
— Totuşi, admiţi că naşterea…
Doamna Zaslawska râse ironic.
— Crede-mă, Bela, naşterea este meritul cel mai mic al celor care se nasc. Iar în ce priveşte puritatea
sângelui… Doamne! Ce noroc că oamenii nu se prea ocupă de verificări… Îţi spun drept că despre naşterea cuiva nu
face să discuţi cu bătrâni ca mine! Pentru că bătrânii n-au uitat cum arătau bunicii şi părinţii cutăruia şi deseori se
miră de ce-o fi semănând cutare cu feciorul din casă al părinţilor săi, şi nu cu taică-său! Da! Multe se lămuresc dintr
-o aruncătură de ochi…
— Totuşi, dumneata ţii prea mult la Wokulski… şopti domnişoara Isabela.
— Da, aşa este! Ţin foarte mult! exclamă bătrâna. L-am iubit pe unchiul lui, şi apoi o viaţă întreagă am
suferit numai pentru că am fost despărţită de el din aceleaşi considerente pentru care mătuşa ta încearcă azi să-l
desconsidere pe Wokulski. Dar Wokulski nu se lasă călcat în picioare. O, nu! Un om care s-a ridicat din mizerie,
care a făcut avere pe căi cinstite, care a învăţat carte aşa cum a învăţat el îşi poate permite să nu ţină seama de opinia
saloanelor. Cred că ştii ce rol joacă el astăzi şi de ce s-a dus la Paris. Uite, te asigur că nu el se va duce în saloane, ci
că saloanele vor veni la el, iar prima va fi mătuşa ta, dacă aşa-i va dicta interesul… Eu cunosc saloanele mai bine
decât tine, copila mea. Şi, crede-mă, vor ajunge foarte curând în anticamera lui Wokulski… Wokulski nu-i un
trândav, ca Starski, nici un visător, ca prinţul, şi nici un cretin, ca Krzeszowski… Wokulski e un om de acţiune!
Ferice de femeia pe care şi-o va alege de soţie! … Din nefericire, domnişoarele noastre au mai multe pretenţii decât
experienţă şi inimă. Deşi nu toate… Iartă-mă, te rog, dacă am spus vreun cuvânt mai aspru… Îndată se va servi
masa.
Doamna Zaslawska ieşi, lăsând-o pe Isabela cufundată într-o adâncă meditaţie.
„Desigur, l-ar putea înlocui pe baron… Şi încă prea bine! … îşi zise ea. Baronul e un caraghios; Wokulski
cel puţin e respectat. Kazia Wąsowska se pricepe, de aceea l-a luat cu ea la plimbare… De! Om vedea dacă
Wokulski poate fi credincios… Frumoasă fidelitate, n-am ce zice! Să te duci la călărie cu alta… Iată un gest cât se
poate de cavaleresc…”
Tocmai în clipa aceea Wokulski se întorcea cu doamna Wąsowska. În curtea conacului văzu o trăsură abia
sosită, fiindcă tocmai se deshămau caii, şi avu o presimţire vagă, dar nu îndrăzni să întrebe nimic, ba chiar lăsă
impresia că nu observă nimic.
Încredinţă calul unui fecior şi ceru să i se aducă apă în camera sa. Vru să întrebe cine sosise, dar i se puse un
nod în gât şi nu putut rosti nici un cuvânt.
„Ce prostie! Chiar dacă ar fi ea, ce mare lucru? … Nu-i decât o femeie, ca doamna Wąsowska, ca
domnişoara Felicja sau domnişoara Ewelina… Eu nu sunt ca baronul…”
Totuşi, îşi dădea seama că pentru el Isabela se deosebea de toate celelalte femei şi ştia că dacă ea i-ar cere-o,
ar pune la picioarele ei toată averea şi toată viaţa lui.
„Prostii, prostii! … îşi zise, plimbându-se prin cameră. Adoratorul ei, domnul Starski, cu care s-a înţeles să-
şi petreacă vacanţa, e aici… îmi aduc bine aminte de privirile lor… Ah…”
Simţi cum fierbe mânia în el.
„Vom vedea, domnişoară Isabela, cine-mi eşti şi cât valorezi! Acum eu voi fi judecătorul dumitale…” îşi
mai spuse el.
Cineva bătu la uşă. Intră un lacheu bătrân, care se uită prin cameră, apoi vorbi în şoaptă:
— Luminăţia-sa mi-a poruncit să vă spun că a sosit domnişoara Lęcka şi vă roagă, dacă sunteţi gata, să
poftiţi la masă…
— Spune-i că vin îndată!
După plecarea servitorului, rămase o clipă la fereastră, privind parcul luminat de razele piezişe ale soarelui şi
tufişul de liliac în care ciripeau vesele păsărelele. Privea, dar inima îi era cuprinsă de teamă. Cum va decurge
întâlnirea lui cu Isabela? … „Ce să-i spun şi cum să apar în faţa ei?”
Vedea parcă ochii tuturor îndreptaţi spre ei şi se temea să nu facă cine ştie ce stângăcie.
„Nu i-am spus oare că sunt pentru ea o slugă credincioasă… un câine?! … Trebuie, totuşi, să mă duc…”
Ieşi, se întoarse din nou în cameră, ieşi încă o dată… Se apropie încet de uşa sufrageriei, simţind pas cu pas
cum îşi pierde curajul, trăind simţământul omului de rând care trebuie să se prezinte în faţa regelui său…
Puse mâna pe clanţă, dar se opri… Din sufragerie răzbeau până la el râsete de femei. Văzu negru în faţa
ochilor… Voia să fugă şi să trimită vorbă prin servitor că e bolnav, când auzi paşi în spatele său, şi atunci împinse
uşa.
Văzu un grup în fundul camerei O văzu apoi pe domnişoara Isabela. Stătea de vorbă cu Starski şi se uita la el
cu aceeaşi privire ca atunci, la Varşovia, iar el avea acelaşi surâs ironic…
Wokulski îşi recăpătă într-o clipă tot cumpătul; un val de mânie i se urcă la cap. Intră cu fruntea sus, o salută
pe doamna Zaslawska şi se înclină în faţa domnişoarei Isabela, care îi întinse mâna, îmbujorată.
— Omagiile, mele, domnişoară. Ce mai face domnul Lęcki?
— E mai bine…îţi trimite salutări.
— Îi sunt extrem de îndatorat pentru bunăvoinţă. Dar doamna contesă?
— Şi mătuşa mea e sănătoasă.
Doamna Zaslawska se aşeză în fotoliu. Se aşezară şi ceilalţi la masă.
 — Domnule Wokulski, dumneata ai să stai lângă mine! zise doamna Wąsowska.
— Cu cea mai mare plăcere, în măsura în care un ostaş are dreptul să stea în faţa superiorului său.
— Te-a şi luat sub comandă? întrebă doamna Zaslawska, zâmbind.
— Ehei! Rar ai parte în viaţă de o astfel de muştruluială!
Doamna Wąsowska îl întrerupse:
— Se răzbună fiindcă l-am dus pe drumuri ocolite!
— E cel mai plăcut lucru să călăreşti pe drumuri ocolite… răspunse Wokulski.
— Eram sigur că se va întâmpla aşa, dar nu mi-am închipuit că lucrurile vor merge atât de repede! …
exclamă baronul, arătându-şi minunata dantură falsă.
— Fii bun şi dă-mi solniţa! spuse domnişoara Isabela, întorcându-se spre Starski.
— Poftim… Ah, am vărsat-o! … Să ştii că o să ne certăm.
— Cred că nu ne ameninţă primejdia asta! răspunse domnişoara Isabela, cu seriozitate comică.
— V-aţi luat obligaţia să nu vă certaţi niciodată?
— Nu aveam de gând să ne cerem vreodată iertare! şopti domnişoara Isabela.
— Admirabil! râse doamna Wąsowska. În locul dumitale, domnule Kasio, aş pierde în clipa asta orice
speranţă!
— Numai dacă mi-ar fi fost permis să o am cândva! oftă Starski.
— Spre norocul nostru… adăugă încet domnişoara Isabela.
Wokulski asculta şi privea. Domnişoara Isabela vorbea cât se poate de calm, glumind pe socoteala lui
Starski, care nu părea de loc mâhnit din această cauză; în schimb, din când în când se uita pe furiş la domnişoara
Ewelina, care discuta în şoaptă cu baronul şi făcea, ca de obicei, feţe-feţe.
Wokulski simţi că i se ia o povară uriaşă de pe inimă. „E clar! îşi spuse el. Dacă Starski se gândeşte la
Ewelina, care, la rândul ei, se gândeşte la el…”
În clipa aceea se trezi în el un simţământ de bucurie care-l făcu să se uite plin de bunăvoinţă la baronul
înşelat.
„Oricum, n-am să-l pun eu în gardă!” îşi mai spuse el. Apoi reflectă: „Satisfacţia pe care o ai când ştii că
altul e necăjit este, orice s-ar zice, un sentiment josnic!”
Masa se termină. Domnişoara Isabela se apropie de Wokulski.
— Ştii ce a stârnit în mine apariţia dumitale? i se adresă ea. Un regret! Mi-am amintit că fusese vorba să
plecăm toţi trei la Paris: eu, tata şi dumneata, şi că, din grupul nostru, soarta a fost bună numai cu dumneata. Cel
puţin te-ai distrat pentru toţi trei Trebuie să-mi redai o treime din impresiile culese.
— Dar dacă n-au fost vesele?
— De ce?
— Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că n-aţi fost şi dumneavoastră acolo…
— Totuşi, după câte am aflat, dumneata ştii să te distrezi bine în absenţa mea! răspunse domnişoara Isabela,
plecând.
— Domnule Wokulski! … strigă doamna Wąsowska. Dar uitându-se la el şi la domnişoara Isabela, adăugă
cu grabă: Nu… Nimic. Pe ziua de azi îţi dau concediu… Iar noi, doamnelor şi domnilor, să mergem în parc!
Domnule Ochocki…
— Domnul Ochocki mi-a făgăduit să mă înveţe astăzi meteorologia! interveni domnişoara Felicja.
— Meteorologie se miră doamna Wąsowska.
— Da… Chiar acum mergem sus, Ia observator…
— Domnule Ochocki, dumneata ai de gând să ţii prelegeri, numai despre meteorologie? îl întrebă doamna
Wąsowska. În orice caz, te-aş sfătui să o întrebi pe bunica dumitale ce părere are despre meteorologia asta…
— Mereu trebuie să mă cerţi! se revoltă Ochocki. Dumneata poţi călări cu mine prin toate hârtoapele, dar
domnişoara Felicja n-are voie nici măcar să viziteze observatorul…
— Poftim, vizitaţi-l cât vă place, dragii mei! Numai haideţi odată, să mergem în parc! Baroane! … Bela! …
Porniră. Doamna Wąsowska şi domnişoara Isabela în frunte, urmate de Wokulski, şi ceva mai departe de
baron şi de logodnică. Ultimii veneau domnişoara Felicja şi Ochocki, care gesticula şi perora:
 — N-ai să înveţi niciodată nimic nou, domnişoară, în afară poate de vreo modă fistichie de pălării sau de
figura a şaptea sau a opta a contradansului, când o va inventa vreun cretin! Nimic nou! … adăugă el cu voce
dramatică. Pentru că întotdeauna se va găsi vreo muiere…
— Vai, domnule Julian, cum vorbeşti…
— Da, vreo muiere insuportabilă, care va socoti că nu se cade ca dumneata să mergi cu mine în laborator…
— Poate că într-adevăr nu se cade…
— Da, nu se cade! … Să ai decolteul până la brâu, se cade, să iei lecţii de canto de la cine ştie ce italian cu
unghiile murdare…
— Uite, vezi dumneata… Dacă o fată ar sta mereu între patru ochi cu un tânăr, s-ar putea să se
îndrăgostească…
— Ei şi? N-are decât! Crezi că-i mai bine să rămână neîndrăgostită şi proastă? … Eşti cam sălbatică,
domnişoară Felicja…
— Vai, domnule! …
— Domnişoară, te rog să mă scuteşti de exclamaţiile dumitale… Sau vrei să înveţi meteorologie, şi în cazul
ăsta să mergem sus…
— Bine, dar să vină şi Ewelina, sau doamna Wąsowska…
— Bine, bine! … încheie Ochocki, vârându-şi mânios mâinile în buzunare.
Cei doi tineri vorbeau cu glasul aşa de ridicat, încât puteau fi auziţi în tot parcul, spre marea satisfacţie a
doamnei Wąsowska, care se prăpădea de râs. Când tăcură, Wokulski îi auzi pe baron şi pe domnişoara Ewelina
vorbind în şoaptă:
— Nu-i aşa că Starski a pierdut foarte mult? … spunea baronul. Pe zi ce trece, pierde! Doamna Wąsowska îl
ia peste picior, domnişoara Felicja nu se ocupă de el. Ai observat? …
— Da! şopti logodnica.
— E unul din tinerii a cărui singură calitate este perspectiva unei moşteniri! Spune, n-am dreptate?
— Ba da!
— Iar de când s-a spulberat şi speranţa în moştenirea doamnei Zaslawska, Starski a încetat de a mai fi
interesant. Nu-i aşa?
— Da… bâigui domnişoara Ewelina, oftând amar. Apoi adăugă cu glas mai tare: Eu rămân aici. Fii aşa de
bun şi adu-mi şalul din cameră… Iartă-mă…
Wokulski întoarse capul. Domnişoara Ewelina se lăsă pe o banca, palidă şi obosită; baronul o privea galeş.
— Mă duc îndată, zise el. Domnule Wokulski, te rog, fii aşa de bun şi-mi ţine locul… Mă întorc îndată…
Sărută mâna logodnicei şi porni spre conac.
De-abia acum observă Wokulski că baronul avea picioarele foarte subţiri şi un mers din cele mai ciudate.
— Îl cunoşti de mult pe baron? îl întrebă domnişoara Ewelina. Hai să facem câţiva paşi spre boschet! …
— De-abia în ultimele zile am avut plăcerea să-l cunosc mai îndeaproape…
— Are o vie admiraţie pentru dumneata… Spune că până acum nu a întâlnit un om cu o conversaţie atât de
plăcută…
Wokulski zâmbi:
— Desigur, îi face plăcere să stea de vorbă cu mine, pentru că are prilejul să-mi vorbească despre
dumneata…
Domnişoara Ewelina se îmbujoră.
— Da, e tare cumsecade şi mă iubeşte foarte mult… Între noi există, ce-i drept, o mare diferenţă de vârstă,
dar ce importanţă are asta? Femeile cu experienţă susţin că bărbatul e cu atât mai credincios cu cât e mai bătrân. Şi-i
lucru ştiut că pentru o femeie dragostea soţului reprezintă totul, nu-i aşa? Fiecare caută iubirea în viaţă… Cine îmi
poate garanta că voi putea găsi o alta la fel de adâncă? … Sunt oameni mai tineri decât ei, mai frumoşi, poate chiar
mai capabili, dar niciunul nu mi-a declarat cu atâta aprindere izvorâtă din inimă că ultima fericire a vieţii lui stă în
mâinile mele! Îl poţi oare respinge, chiar dacă, dându-ţi consimţământul, faci o jertfă? Spune şi dumneata?
Se opri în mijlocul aleii şi se uită în ochii lui, aşteptând neliniştită un răspuns.
— Nu ştiu, domnişoară. Asta e o chestiune strict personală…
— Îmi pare rău că-mi răspunzi aşa. Bunica spune că eşti un om de caracter, un om neobişnuit… Până azi n-
am avut prilejul să întâlnesc astfel de oameni, iar în ceea ce mă priveşte, am un caracter foarte slab. Nu sunt în stare
să mă opun cuiva, mă tem să refuz pe cineva… Poate că fac rău, sau, cel puţin, anumite persoane îmi dau a înţelege
că fac rău măritându-mă cu baronul. Eşti şi dumneata de aceeaşi părere? Ai fi în stare să respingi pe cineva care ţi-ar
spune că te iubeşte mai mult decât pe sine însuşi şi că, dacă va fi respins, puţinii ani de viaţă care i-au mai rămas de
trăit vor fi ani de singurătate şi de disperare? Dacă cineva ar cădea în vreo prăpastie în faţa dumitale şi dacă te-ar
implora să-l salvezi, nu i-ai întinde mâna, rămânând cu el până vin ajutoarele?
— Nu sunt femeie şi n-am fost niciodată rugat să-mi îngrădesc viaţa în folosul cuiva, aşa că nu ştiu ce-aş
face! răspunse Wokulski tulburat. Atâta ştiu, că eu, ca bărbat, n-aş putea să cerşesc nimic, nici măcar iubirea cuiva.
Şi v-aş mai spune ceva, adăugă el, în timp ce ea îl privea cu buzele întredeschise. Nu numai că nu m-aş ruga, dar
nici n-aş putea să primesc un sacrificiu cerşit! Astfel de daruri sunt de obicei jumătăţi de măsură! …
De pe o cărare laterală Starski se apropie în grabă de ei, foarte aferat.
— Domnule Wokulski, rosti el, doamnele, bunica şi doamna Wąsowska, te caută pe aleea cu tei…
Wokulski şovăi, neştiind ce să facă.
— O! N-aş vrea să te incomodez! şopti domnişoara Ewelina, mai îmbujorată ca oricând. De altfel, baronul
va veni imediat şi vă vom ajunge din urmă…
Wokulski se înclină.
„Interesant! îşi zise în timp ce pleca. Domnişoara Ewelina se căsătoreşte cu baronul din milă şi desigur tot
din milă se lasă curtată de Starski… Înţeleg femeia care se mărită pentru avere, deşi e un mod stupid de a câştiga
bani… Înţeleg chiar şi femeia măritată care, după o convieţuire fericită, se îndrăgosteşte deodată şi îşi înşală
bărbatul… Uneori o silesc să mintă teama de scandal, copiii, miile de iţe încurcate ale vieţii… Dar o domnişoară
care-şi înşală logodnicul e un fenomen cu totul nou…”
— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … strigă baronul, apropiindu-se de locul unde se afla
Wokulski.
Acesta coti brusc şi o luă de-a dreptul prin gazon.
„Mă întreb, ce-am să-i spun dacă-l întâlnesc? … Dracu m-a pus să mă vâr în mocirla lor? …”
— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … continuă să strige baronul, acum îndepărtându-se.
„Un porumbel îşi caută porumbiţa! gândi Wokulski. Dar poţi oare condamna fără rezerve o femeie ca ea? …
Recunoaşte pe faţă că are un caracter slab, iar pe tăcute mărturiseşte că îi trebuie bani, fiindcă-i lipsesc şi fiindcă nu
poate trăi fără ei, cum nu poate trăi peştele fără apă. Ce poate face? Se mărită, nenorocita, cu un om bogat! Şi cum
în acelaşi timp inima îşi cere drepturile, iubitul o îndeamnă să se căsătorească şi amândoi sunt de părere că
dezmierdarea soţului bătrân nu le va strica petrecerea… Au inventat deci ceva nou: adulterul înainte de căsătorie,
fără a avea nevoie de brevet pentru invenţia lor! S-ar putea chiar să fie atât de virtuoşi, încât să se fi înţeles să-l
înşele abia după nuntă… Minunată societate, n-am ce zice! … Produce uneori specimene interesante… Şi când te
gândeşti că fiecare dintre noi poate nimeri peste unul dintre ele! … Într-adevăr, ar trebui să dăm mai puţină crezare
poeţilor care cântă iubirea, suprema fericire…”
— Domnişoară Ewelina! … Domnişoară Ewelina! … se auzea ca un geamăt glasul baronului.
— Ce rol urât! şopti Wokulski. Mai bine mi-aş zbura creierii decât să ajung ca o paiaţă!
Pe doamne le întâlni pe aleea care ducea la fermă; era şi doamna Zaslawska, însoţită de camerista ei.
— A! Ai sosit! se bucură bătrâna văzându-l. Bine-ai făcut. Aşteaptă-i aici. Să sperăm că până la urmă
baronul o va găsi pe Ewelina, adăugă ea, încruntându-se uşor. Kazia şi cu mine ne ducem la cai.
— Ar putea şi domnul Wokulski să ofere o bucăţică de zahăr calului cu care a făcut astăzi o plimbare atât de
plăcută! zise doamna Wąsowska, puţin îmbufnată.
— Lasă-l în pace! o întrerupse doamna Zaslawska. Bărbaţilor le place să călărească, nu să şi dezmierde.
— Ingraţii! şopti văduva, oferind braţul doamnei Zaslawska.
Dispărură curând după portiţă. Doamna Wąsowska se uită înapoi, dar observând că Wokulski o priveşte,
întoarse repede capul.
— Să-i căutăm pe logodnici? întrebă domnişoara Isabela.
— Cum porunciţi, domnişoară.
— Mai bine să-i lăsăm în pace. Se spune că fericiţii n-au nevoie de martori.
— Dumneata n-ai fost nicicând fericită? …
— Ah, eu! … Da, am fost… Dar nu ca Ewelina şi baronul.
Wokulski o privi atent; era îngândurată şi calmă, ca statuile zeiţelor antice.
 „Da, nu va înşela pe nimeni niciodată”, gândi el. Un timp merseră în tăcere spre partea cea mai sălbatică a
parcului. Din când în când, printre arborii bătrâni, în lucirile roşietice ale apusului de soare, sclipeau ferestrele
conacului.
— A fost prima dumitale călătorie la Paris? îl întrebă domnişoara Isabela.
— Da, prima.
— Nu-i aşa că-i un oraş minunat?! … exclamă ea deodată, uitându-se în ochii lui. Orice s-ar spune, Parisul –
chiar şi învins – n-a încetat să fie metropola lumii. N-ai avut şi dumneata aceeaşi impresie?
— E un oraş impunător. Mi s-a părut că după ce am stat câteva săptămâni acolo, am devenit mai puternic,
mai curajos. Într-adevăr, de-abia la Paris am învăţat să fiu mândru că muncesc.
— Cum adică?
— Foarte simplu. La noi, munca omului dă rezultate slabe. Suntem săraci şi lăsaţi în voia soartei… Acolo
însă munca străluceşte ca soarele. Edificii încărcate de la temelie până la acoperiş: cu podoabe, ca nişte casete
preţioase… Şirul acela nesfârşit de statui şi de tablouri, numărul imens de maşini şi de produse fabricate şi
manufacturate! … Numai acolo, la Paris, am înţeles că omul este doar în aparenţă o fiinţă măruntă şi slabă. În
realitate, e un uriaş genial şi nemuritor, care răstoarnă stâncile cu aceeaşi uşurinţă cu care sapă pământul, şi face din
ele obiecte mai fine ca dantela…
— Da! încuviinţă domnişoara Isabela. Aristocraţia franceză a avut posibilitatea şi timpul necesar să creeze
capodopere…
— Aristocraţia?! … se miră Wokulski.
Însoţitoarea sa se opri.
— Cred că nu vrei să susţii că Luvrul a fost creat de Convenţie sau de întreprinderile industriale pariziene…
— Nu, desigur, dar n-a fost creat nici de magnaţi! Este opera colectivă a constructorilor francezi, a zidarilor,
dulgherilor, în sfârşit, a pictorilor şi a sculptorilor din lumea întreagă. Şi aceştia n-au nimic comun cu aristocraţia. E
amuzant să vezi trândavii încununaţi cu meritele şi munca unor oameni de geniu, sau măcar harnici…
— Trândavi şi aristocraţi! exclamă domnişoara Isabela. Socot că expresiile acestea sunt mai degrabă tari
decât juste.
— Domnişoară, îmi permiteţi să vă pun o întrebare?
— Ascult.
— În primul rând, îmi retrag cuvântul „trândavi”, dacă vă supără, şi apoi… Arătaţi-mi un om din categoria
aceasta care să se ocupe cu ceva! … Cunosc vreo douăzeci de asemenea persoane, pe care le cunoaşteţi şi
dumneavoastră. Ce fac ei, începând cu prinţul, un om cât se poate de onorabil, care, de altfel, ar avea o scuză în
vârsta lui, şi terminând… fie şi cu domnul Starski, care nu poate găsi o explicaţie permanentei sale vacanţe nici
măcar în situaţia lui materială! …
— Ah, vărul meu? … Cred că el n-a avut niciodată intenţia să servească drept model, indiferent cui… De
altfel, nu discutăm despre aristocraţia noastră, ci despre cea franceză…
— Dar aristocraţii francezi ce fac?
— O, domnule Wokulski, dacă nu fac astăzi, au făcut multe în trecut! În primul rând, au creat Franţa, au fost
cavalerii, conducătorii, miniştrii şi preoţii ei. Şi, în sfârşit, au adunat comorile de artă pe care le admiri dumneata
azi!
— Sau, mai bine zis, au poruncit mult şi au cheltuit mulţi bani! Dar Franţa şi arta ei au fost făurite de alţii!
Au fost făurite de ostaşii şi de marinarii ei prost plătiţi, de agricultorii şi meşteşugarii ei împovăraţi de impozite şi,
în sfârşit, de învăţaţii şi artiştii ei. Sunt un om cu experienţă şi vă asigur, domnişoară, că e mai uşor să întocmeşti
planuri decât să le realizezi, după cum e mai uşor să cheltuieşti bani decât să-i agoniseşti!
— Dumneata eşti un duşman înverşunat al aristocraţiei.
— Nu, domnişoară, nu pot fi duşmanul unora care nu-mi dăunează cu nimic! Socot numai că aristocraţia
ocupă un loc privilegiat, fără a avea vreun merit, şi că pentru, a se putea menţine, propovăduieşte în rândurile
societăţii dispreţul pentru muncă şi respectul pentru lux şi trândăvie.
— Ai idei preconcepute, domnule Wokulski, deoarece chiar şi acea aristocraţie pe care o numeşti trândavă
joacă un rol important în lume. Ceea ce dumneata numeşti lux nu-i decât confort, plăcere şi rafinament, pe care
păturile inferioare le învaţă de la aristocraţie, civilizându-se. Am auzit de la oamenii cu concepţii foarte liberale că
în societate trebuie să existe clase care în primul rând cultivă ştiinţa, arta şi manierele distinse, pentru ca alţii să aibă
în ei pilde vii, iar în al doilea rând, pentru a avea un imbold spre fapte nobile. Aşa că în Anglia şi în Franţa orice om,
chiar şi de rând, când strânge avere, îşi aranjează mai întâi casa, pentru a putea primi lumea bună, şi după aceea
încearcă să procedeze în aşa fel încât să fie şi el primit în societate.
Wokulski roşi, şi domnişoara Isabela observă, cu toate că nu se uita la el.
— În sfârşit, adăugă ea, ceea ce dumneata numeşti aristocraţie şi ceea ce eu aş numi clasă superioară sunt
numai oameni de rasă. Se prea poate ca o anumită parte să trândăvească prea mult, dar atunci când unul din ei se
apucă de ceva se distinge îndată prin energia, inteligenţa sau măcar nobleţea lui. Iartă-mă dacă voi cita cuvintele pe
care le repetă prinţul vorbind despre dumneata: „Dacă Wokulski n-ar fi fost de neam bun, nu era ceea ce este
astăzi…”
— Prinţul se înşală, răspunse Wokulski, repezit. Ceea ce am şi ceea ce ştiu nu mi-a fost dăruit de neamul
meu, nobil, ci de munca mea grea. Am muncit mai mult, deci am mai mult decât alţii.
— Crezi că ai fi putut face atât de mult dacă originea dumitale ar fi fost alta? îl întrebă domnişoara Isabela.
Vărul meu Ochocki e naturalist şi democrat, ca şi dumneata, şi, cu toate acestea, crede în existenţa unor rase bune,
superioare, şi a unor rase proaste, inferioare, ca şi prinţul. Şi el te-a citat pe dumneata ca mărturie a eredităţii:
„Succesul lui Wokulski se datoreşte soartei, dar tăria spiritului e la el o moştenire de rasă!”
— Sunt foarte recunoscător tuturor acelora care îmi fac onoarea de a socoti că aparţin unei rase privilegiate,
răspunse Wokulski. Totuşi, nu voi crede niciodată în privilegii care nu au la bază munca şi voi considera
întotdeauna meritele celor de origine obscură net superioare pretenţiilor celor privilegiaţi prin naştere.
— Aşadar, după părerea dumitale, cultivarea unor sentimente mai delicate şi a moravurilor mai alese nu este
un merit!
— Da, este, dar rolul acesta în societate îl joacă femeile. Natura le-a înzestrat cu inimi mai duioase, cu o
imaginaţie mai vie şi cu simţuri mai subtile. Ele – şi nu aristocraţia – întreţin în viaţa zilnică bunele maniere,
blândeţea moravurilor. Doar ele ştiu să trezească în noi sentimente înalte. Facla, ale cărei raze auresc drumul
civilizaţiei, este femeia. Ea este resortul invizibil al faptelor care necesită o încordare neobişnuită de forţe…
De astă dată se îmbujoră domnişoara Isabela.
Merseră un timp în tăcere. Soarele asfinţise, iar printre arbori, spre apus, lucea secera lunii. Wokulski,
cufundat în gânduri, compara cele două convorbiri avute în ziua aceea, prima cu doamna Wąsowska, a doua cu
Isabela.
„Ce deosebire între ele! … N-am avut oare dreptate să mă îndrăgostesc de Isabela? …”
— Aş putea să-ţi pun o întrebare delicată? reîncepu ea deodată, cu glasul blând.
— Şi cea mai delicată!
— Nu-i aşa că ai plecat la Paris foarte supărat pe mine? …
Vru să răspundă că fusese ceva mai rău decât o simplă supărare, că o bănuise de ipocrizie, dar tăcu.
— Mă simt vinovată faţă de dumneata… Te-am bănuit…
— … de lucruri necinstite în legătură cu cumpărarea casei prin intermediari? o completă Wokulski,
zâmbind.
— O, nu! răspunse ea însufleţită. Dimpotrivă, te-am bănuit de o faptă cât se poate de creştinească, pe care
însă nu i-aş fi putut-o ierta nimănui. M-am gândit o clipă că ai plătit casa prea scump…
— Acum cred că te-ai liniştit!
— Da. Acum ştiu că baroana Krzeszowska este dispusă să-ţi dea nouăzeci de mii de ruble.
— Da? N-a venit încă să discute cu mine, dar am prevăzut că se va întâmpla aşa.
— Mă bucur foarte mult că nu pierzi nimic, deoarece… de-abia acum pot să-ţi mulţumesc din toată inima,
rosti domnişoara Isabela, întinzându-i mâna. Acum înţeleg însemnătatea serviciului pe care ni l-ai făcut. Dacă ar fi
vândut casa baroanei, tatăl meu ar fi fost înşelat, jefuit! Dar dumneata l-ai salvat de la ruină, poate chiar de la
moarte… Asta nu se uită…
Wokulski îi sărută mâna.
— S-a înserat, rosti ea tulburată… Să ne întoarcem… Desigur că toată lumea a plecat din parc „Dacă nu-i un
înger, eu sunt un câine! …” îşi zise Wokulski în gând.
Când ajunseră ei, toată lumea era la conac, şi curând se servi cina. Seara trecu într-o atmosferă plină de
voioşie.
Pe la unsprezece, Ochocki îl conduse pe Wokulski în camera sa.
 — E adevărat că ai discutat cu verişoara mea Isabela despre aristocraţie şi ai convins-o că toată aristocraţia
nu-i decât o turmă? îl întrebă el.
— Nu, domnişoara Isabela îşi apără prea bine tezele. Şi are nişte argumente! … răspunse Wokulski,
încercând să-şi ascundă tulburarea.
— Ţi-a spus desigur că aristocraţia cultivă ştiinţa şi arta, că e generatoarea bunelor moravuri şi că poziţia ei
rămâne de fapt ţelul către care tind toţi democraţii… Asta aud de când o ştiu; mi-a împuiat urechile cu prostiile
astea!
— Totuşi, dumneata crezi în sângele albastru! Ripostă Wokulski, contrariat.
— Se înţelege… Dar sângele ăsta albastru trebuie mereu împrospătat… Altfel, se strică repede! răspunse
Ochocki. Şi acum, noapte bună! Mă duc să văd ce arată barometrul aneroid; baronul spunea adineauri că-l dor
oasele şi că s-ar putea să plouă.
De-abia ieşi Ochocki, şi în camera lui Wokulski apăru baronul, tuşind. Era înfierbântat, dar zâmbitor.
— A, a… frumos! zise el, clipind nervos… Frumos! … Mai trădat… Ai lăsat-o pe logodnica mea singură în
parc… Glumesc! … Glumesc! … adăugă el, strângându-l pe Wokulski de mână. Dar… aş putea într-adevăr să-ţi fac
reproşuri dacă întâmplător nu m-aş fi întors destul de repede şi… dacă nu l-aş fi întâlnit pe Starski venind din partea
opusă a aleii…
Pentru a doua oară în ziua aceea Wokulski se înroşi la faţă, ca un adolescent.
„De ce am intrat în plasa asta de intrigi şi de înşelăciuni?” se întrebă el în gând, încă iritat de cuvintele lui
Ochocki.
Baronul fu scuturat de un acces de tuse după ce îşi reveni, continuă, în şoaptă:
— Te rog să nu-ţi închipui cumva că sunt gelos pe logodnica mea… Ar fi o josnicie! … Ea nu e o femeie ca
toate femeile, ci un înger! În fiecare clipă i-aş încredinţa întreaga mea avere şi toată viaţa… Dar ce spun viaţa? … I-
aş depune la picioare şi viaţa mea de dincolo de mormânt, atât de liniştit, atât de sigur de mine, cum sunt sigur că
mâine va răsări iar soarele… Pe care, de fapt, s-ar putea să nu-l mai apuc, fiindcă, de! Fiecare dintre noi e muritor,
dar… în legătură cu ea n-am nici o îndoială, nici umbră de teamă, pe cuvântul meu, domnule Wokulski! N-aş crede
nici dacă aş vedea cu ochii mei, darmite să o bănuiesc din cauza unor insinuări, sau a unor cuvinte cu subînţeles…
După ultimele vorbe, rostite mai tare, baronul făcu o pauză, apoi continuă:
— Numai că, vezi dumneata, Starski e un tip dezgustător! N-aş mărturisi-o nimănui… Ştii dumneata cum
procedează cu femeile? Crezi că suspină, sau că face ochi dulci, că imploră o vorbă bună sau o strângere de mână?
… Aş! Le tratează ca pe nişte femei de stradă, în modul cel mai brutal! … Le excită nervii prin aluzii, prin priviri…
Baronul începu să se bâlbâie, cu ochii injectaţi. Wokulski îi răspunse brusc, tăios:
— Cine ştie, baroane, dacă Starski n-are dreptate! Am fost învăţaţi să vedem în femei nişte îngeri, şi deci să
le tratăm ca atare! Dacă însă ele sunt în primul rând femei, apărem în ochii lor mai stupizi şi mai neputincioşi decât
suntem în realitate, iar Starski triumfă la sigur! Şi încheie, râzând: Stăpân pe casa de bani este cel ce are cheia cu
care o poate deschide, baroane!
— Dumneata vorbeşti aşa, domnule Wokulski?!
— Da! Şi uneori mă întreb dacă nu le iubim prea mult, sau dacă în general nu le luăm prea în serios, mai
serios şi mai solemn decât ne luăm pe noi înşine! …
— Domnişoara Ewelina e o excepţie! … exclamă baronul.
— Nu spun că n-ar exista excepţii, dar cine ştie dacă un tip ca Starski n-a descoperit factorul comun?!
— Se prea poate, răspunse baronul iritat, dar acest factor nu se aplică domnişoarei Ewelina. Şi dacă o
feresc… sau, mai bine zis, nu doresc să aibă de a face cu Starski – căci de ferit, se fereşte singură – intenţia mea este
ca nu care cumva un tip ca el să-i păteze puritatea printr-o expresie… Dar văd că eşti obosit… Scuză-mi vizita asta
la un ceas atât de nepotrivit…
Baronul ieşi şi închise încet uşa după el. Wokulski rămase singur, cufundat în gânduri destul de triste.
„Ochocki spune că e sătul de argumentele domnişoarei Isabela! Aşadar, n-a fost vorba de explozia unui
sentiment de revoltă, ci de o lecţie învăţată mai demult! … Asta înseamnă că argumentarea, însufleţirea şi chiar
emoţia ei nu sunt decât nişte mijloace cu ajutorul cărora domnişoarele bine educate zăpăcesc minţile unor prostănaci
ca mine! … Poate e îndrăgostit de ea şi caută s-o ponegrească în faţa mea! … Dar dacă o iubeşte, atunci de ce-o
ponegreşte? N-are decât să-i spună, iar ea să aleagă… Desigur, Ochocki are mai multe şanse decât mine. Nu mi-am
pierdut mintea chiar într-atât încât să nu pricep atâta lucru… E tânăr, frumos, deştept… Ei şi? … N-are decât să
aleagă între glorie şi domnişoara Isabela… De altfel, ce-mi pasă mie dacă domnişoara Isabela foloseşte întotdeauna
aceleaşi argumente în conversaţiile sale contradictorii? Nici ea nu este Sfântul Duh, să scoată mereu argumente noi,
şi nici eu nu sunt o personalitate atât de mare încât să merit strădania cuiva de a fi original… N-are decât să
vorbească aşa cum îi place… E mai important că în ceea ce o priveşte nu i se aplică factorul comun al femeilor…
Doamna Wąsowska nu-i decât o femelă frumoasă… Ea însă… Dar stai! Oare baronul nu vorbea tot aşa despre
Ewelina lui? …”
Lampa începuse să fileze. Wokulski suflă în ea şi se aruncă pe pat.
În următoarele două zile plouă, şi invitaţii nu părăsiră conacul. Ochocki se puse pe citit şi nu se mai arăta
aproape de loc, domnişoara Ewelina suferea de migrenă, domnişoarele Isabela şi Felicja citeau reviste ilustrate
franţuzeşti, iar ceilalţi, în frunte cu doamna Zaslawska, jucau whist.
Cu acest prilej, Wokulski observă că doamna Wąsowska, în loc să cocheteze cu el – mai ales că nu lipseau
prilejurile – păstra o atitudine indiferentă. Îl surprinse de asemenea faptul că o dată, când Starski încercă să-i sărute
mâna, ea şi-o retrase brusc şi-i spuse supărată: „Să nu care cumva să mai îndrăzneşti vreodată să faci aşa ceva!” şi
mânia ei era atât de sinceră, încât Starski rămase cu gura căscată şi se zăpăci; baronul, în schimb, deşi nu avea noroc
la cărţi, părea foarte bine dispus.
— Oare nici mie nu-mi dai voie să-ţi sărut mânuţa? … se fandosi el, câteva clipe după aceea.
Şi cum văduva îi întinse mâna, baronul i-o sărută ca pe o relicvă, uitându-se triumfător la Wokulski; acesta
se gândi că nobilul său prieten n-avea de ce să fie chiar atât de încântat.
Starski se uita atât de atent la cărţi, încât ai fi spus că nici nu observase cele petrecute…
A treia zi vremea începu să se mai îndrepte, iar în ziua următoare era atât de frumos şi de plăcut, încât
domnişoara Felicja propuse sa meargă cu toţii la cules de ciuperci.
Doamna Zaslawska porunci ca în ziua aceea să se servească dejunul mai devreme şi cina mai târziu; pe la
douăsprezece şi jumătate brecul trase în faţa conacului, iar doamna Wąsowska dădu semnalul de plecare.
— Să ne grăbim, că n-avem timp de pierdut! … Ewelina, unde ţi-e şalul? … Slujnicele să se urce în
cabrioletă şi să ia coşurile! Iar acum, adăugă văduva, uitându-se pe furiş la Wokulski, fiecare dintre domni să-şi
aleagă tovarăşa de drum!
Domnişoara Felicja vru să protesteze, dar în clipa aceea baronul se repezi la domnişoara Ewelina, iar Starski,
la doamna Wąsowska; aceasta spuse, muşcându-şi buzele:
— Am crezut că n-ai să mă mai alegi vreodată…
Şi-l fulgeră pe Wokulski cu privirile.
— Atunci noi să mergem împreună, verişoară! spuse Ochocki, întorcându-se spre Isabela. Dar va trebui să
stai pe capră, pentru că am să mân eu.
— Doamna Wąsowska n-o să-ţi dea voie! Vrei să ne răstorni? strigă domnişoara Felicja, care fusese sortită
să-l însoţească pe Wokulski.
— Mă rog, n-are decât să mâne, ba chiar să ne răstoarne… răspunse doamna Wąsowska. Astăzi sunt atât de
bine dispusă. Încât sunt gata să las să ne rupă şi picioare… Vai de ciuperca aia care mi-o cădea în mâini! …
Dacă e vorba s-o mănânci, hai să fiu eu prima! şopti Starski.
— De accord, cu o condiţie: să consimţi să ţi se taie capul! îi răspunse doamna Wąsowska.
— Nu-l mai am de mult…
— Nu cred că l-ai pierdut înainte de a fi observat eu… Dar hai să ne urcăm şi să pornim! …
VI.
PĂDURI, VRĂJI ŞI RUINE PORNIRĂ…
Baronul, ca de obicei, şoşotea de zor la urechea logodnicei sale, iar Starski făcea o curte disperată doamnei
Wąsowska; spre uimirea lui Wokulski, aceasta i-o primea cu destulă bunăvoinţă. Ochocki mâna cei patru cai, însă
acum elanul lui era potolit de vecinătatea domnişoarei Isabela, spre care îşi întorcea capul în fiecare clipă.
„Nostim tip, Ochocki! gândi Wokulski. Faţă de mine pretinde să-i sătul până peste cap de argumentele
domnişoarei Isabela, şi acum nu vorbeşte decât cu ea! … E limpede că n-a urmărit decât ca eu să-mi fac o părere
proastă despre ea…”
Şi toată buna dispoziţie i se spulberă. Era convins acum ca Ochocki e îndrăgostit de domnişoara Isabela, şi
nu se simţea în stare să lupte cu un rival ca el.
 „E tânăr, frumos, capabil… îşi zicea. Ar fi lipsită şi de gust şi de raţiune dacă între el şi mine nu i-ar da lui
întâietate… Dar chiar şi în cazul acesta trebuie să recunosc că e o fiinţă aleasă, dacă-l preferă pe Ochocki lui
Starski! Biet baron şi biată logodnică, atât de vizibil îndrăgostită de Starski… Trebuie să ai un cap sec şi o inimă…”
Privi soarele blând de toamnă, miriştea sură şi plugurile care arau încet ogoarele. Apoi, plin de o tristeţe
adâncă, se gândi la clipa în care va pierde orice speranţă şi îi va ceda lui Ochocki locul lângă domnişoara Isabela…
„Ce să fac? … Dacă l-a ales pe el? … Norocul meu că am cunoscut-o…”
Ajunseră pe un dâmb, de unde se întindea un orizont larg, cuprinzând câteva cătune, o pădure, un râu şi un
târguşor cu o bisericuţă în mijloc.
Brecul se înclina când pe-o parte, când pe alta.
— Ce privelişte minunată! exclamă doamna Wąsowska.
— Parcă am fi în balonul lui Ochocki! adăugă Starski, ţinându-se de bara trăsurii.
— Dumneata te-ai plimbat cu balonul? întrebă domnişoara Felicja.
— Cu ce fel de balon? Ca al domnului Ochocki? …
— Nu, cu unul adevărat!
— Din păcate, nu, oftă Starski, dar în clipa asta am impresia că mă aflu într-unul foarte puţin sigur…
— Domnul Wokulski s-a plimbat, desigur! afirmă cu convingere domnişoara Felicja.
— Vai de mine, Felicja, în curând cine ştie de ce ai să-l mai bănuieşti pe domnul Wokulski! o dojeni doamna
Wąsowska.
— Da, m-am plimbat! răspunse Wokulski, nedumerit.
— Te-ai plimbat? … Ah, ce bine-mi pare! exclamă domnişoara Felicja. Spune-ne şi nouă cum a fost, te rog!
— Te-ai plimbat cu balonul? îl întrebă Ochocki de pe capră. Atunci, taci! Aşteaptă să vin şi eu acolo!
Aruncă hăţurile vizitiului, deşi mergea la vale, sări de pe capră şi peste o clipă era aşezat în brec, în faţa lui
Wokulski.
— Te-ai plimbat? reluă el. Unde? Când?
— La Paris, dar cu un balon captiv, la o înălţime de o jumătate de verstă. Nu-i cine ştie ce, răspunse
Wokulski, puţin stingherit.
— Spune! Trebuie să fi fost o privelişte minunată! … Ce-ai simţit? îl întrebă Ochocki, foarte schimbat.
Ochii i se măriseră, iar pe obraji îi apăruseră pete de roşeaţă; văzându-l aşa, erai sigur că uitase şi de Isabela şi de
tot. Trebuie să fi simţit o plăcere neobişnuită… Povesteşte-ne! … stărui el, punând mâna pe genunchii lui Wokulski.
— Priveliştea era într-adevăr minunată, îi răspunse Wokulski, orizontul se vedea la câteva zeci de verste, iar
Parisul şi împrejurimile păreau o hartă în relief. Dar călătoria în sine n-a fost plăcută. Poate că aşa e când zbori
pentru prima oară…
— Şi ce impresie ţi-a făcut?
— Stranie. Ştii că te vei ridica în aer, dar deodată vezi că nu te ridici, ci că pământul îţi fuge repede de sub
picioare. E o decepţie atât de neaşteptată şi de neplăcută, încât… îţi vine să sari…
— Şi, mai departe? … stărui Ochocki.
— O altă ciudăţenie e orizontul, pe care-l ai mereu la înălţimea ochiului. De aceea pământul ţi se pare
concav, ca un taler imens, adânc…
— Dar oamenii, casele? …
— Casele par nişte cutii, omnibuzele, nişte muşte mai mari, iar oamenii, nişte puncte negre, care aleargă în
toate părţile, târând după ele umbre lungi. În general, zborul cu balonul e plin de surprize.
Ochocki căzu pe gânduri, cu ochii în gol… De câteva ori păru gata să sară din brec, enervat de societatea
aceea care continua să rămână tăcută.
Ajunseră în pădure, urmaţi de cabrioleta cu cele două fete. Coborâră şi luară câte un coşuleţ.
— Şi acum fiecare pereche să pornească în altă direcţie! dădu comanda doamna Wąsowska. Domnule
Starski, te previn că astăzi sunt extrem de bine, dispusă, şi domnul Wokulski ştie ce însemnează asta! … adăugă ea
cu un râs nervos. Domnule Ochocki şi Bela, plecaţi în pădure şi să nu vă întoarceţi până nu veţi avea coşuleţul plin
de ciuperci! … Fela! …
— Eu mă duc cu Mihalinka şi cu Joanna! răspunse repede domnişoara Felicja, uitându-se la Wokulski, de
parcă ar fi fost duşmanul de ale cărui atacuri trebuiau s-o apere cele două servitoare.
 — Hai să mergem, Julian! spuse Isabela, adresându-se lui Ochocki, când văzu că toată lumea intrase în
pădure. Dar ia coşuleţul meu şi culege singur ciuperci, pentru că, să-ţi spun drept, pe mine nu mă amuză de loc
distracţia asta!
Ochocki luă coşuleţul şi-l aruncă în cabrioletă.
— Parcă pe mine mă interesează ciupercile voastre! răspuns el posomorât. Am pierdut două luni cu
pescuitul, cu ciupercile, cu distrarea cuconiţelor şi cu alte prostii… Alţii, în acest timp, au zburat cu balonul… Am
vrut să mă duc la Paris, dar doamna Zaslawska a insistat atât de mult să-mi petrec vacanţa aici… Şi mi-am petrecut-
o! Grozav am petrecut-o! … M-am prostit de tot… Nici să gândesc ca lumea nu mai ştiu… Mi-am pierdut orice
capacitate… Lăsaţi-mă în pace cu ciupercile voastre! Sunt furios!
Făcu un gest plictisit, apoi îşi vârî amândouă mâinile în buzunare şi intră în pădure cu capul în jos,
mormăind.
— Plăcut tovarăş! remarcă surâzând domnişoara Isabela, adresându-se lui Wokulski. Şi aşa o să rămână
până la sfârşitul vacanţei… Când l-am auzit pe Starski pomenind de baloane, eram sigură că o să-şi piardă buna
dispoziţie!
„Binecuvântate fie baloanele! gândi Wokulski. Oricum, Ochocki nu-i un rival primejdios…”
Şi în clipa aceea îi fu drag.
— Sunt sigur că vărul dumitale va face o mare descoperire. Cine ştie dacă nu va deschide o nouă epocă în
istoria omenirii… adăugă el, gândindu-se la planurile lui Geist.
— Crezi? făcu domnişoara Isabela, destul de indiferentă. Se prea poate… Deocamdată, vărul meu e uneori
impertinent, ceea ce nu şade bine niciunui inventator. Când mă uit la el, mi-amintesc o anecdotă despre Newton. A
fost, pare-se, un om mare, nu-i aşa? … Dar ce folos, dacă într-o bună zi, stând lângă o fată, i-a luat mâna şi… poţi
crede? … a început să-şi cureţe pipa cu degetul ei mic! … Ei! Dacă geniul duce la aşa ceva, nu-mi trebuie un soţ
genial! Vrei să ne plimbăm puţin prin pădure?
Fiecare cuvânt al Isabelei fusese pentru Wokulski ca o picătură de balsam.
„Prin urmare, ţine la Ochocki – cine nu ţine? – dar nu se va mărita cu el! …”
Mergeau pe o cărare îngustă, care împărţea pădurea în două: în dreapta creşteau stejari şi fagi, iar în stânga,
pini; printre ei lucea din când în când corsajul roşu al doamnei Wąsowska, sau eşarfa albă a domnişoarei Ewelina.
Într-un loc poteca se ramifica, şi Wokulski vru să cotească, dar domnişoara Isabela îl reţinu:
— Nu, nu, nu pe acolo! Să nu-i pierdem pe ceilalţi. Pentru mine pădurea e frumoasă numai când e populată
cu oameni. În clipa de faţă, de pildă, o înţeleg… Priveşte, te rog… Nu-i aşa că partea aceea seamănă cu o catedrală?
… Şiragul acela de pini sunt coloanele, acolo-i naosul lateral, iar aici e marele altar… Uite, priveşte! … Printre
crengi străbate acum soarele, ca printr-o fereastră gotică… Ce privelişte variată! Dincoace, da, sigur, e budoarul
unei femei; tufele joase sunt taburetele… Nu lipseşte nici luciul oglinzii: picurii rămaşi după ploaia de alaltăieri…
Iar aici e o stradă, nu-i aşa? … Cam strâmbă, dar totuşi o stradă… Colo e o piaţă, sau un loc viran… oare dumneata
vezi toate acestea? …
— Văd, în măsura în care mi le arăţi dumneata, răspunse Wokulski, zâmbind. Ca să vezi asemănările acestea
trebuie, însă, să ai o imaginaţie foarte poetică.
— Într-adevăr? … Şi eu, care mi-am închipuit că sunt întruchiparea prozei!
— Se prea poate să nu fi avut încă prilejul să-ţi descoperi toate calităţile, răspunse Wokulski, nemulţumit că
se apropia domnişoara Felicja.
— Cum, nu culegeţi ciuperci?! se miră aceasta. Sunt hribi minunaţi şi aşa de mulţi, încât am umplut toate
coşuleţele; va trebui să le golim în cabrioletă. Bela, să-ţi dau un coşuleţ? …
— Nu, mulţumesc…
— Dar dumitale?
— Nici nu ştiu dacă sunt în stare să deosebesc un hrib de o ciupercă otrăvitoare, răspunse Wokulski.
— Admirabil! exclamă domnişoara Felicja. Nu m-am aşteptat la asta din partea dumitale… Am să te spun
bunicii şi am s-o rog să nu dea voie nici unui domn să mănânce hribi! Cel puţin din cei culeşi de mine…
Clătină din cap şi plecă.
— Ai supărat-o… şopti domnişoara Isabela. Nu se cade… E atât de prietenoasă cu dumneata!
— Domnişoara Felicja găseşte o plăcere în culesul ciupercilor. Eu însă prefer să te ascult pe dumneata
vorbind despre pădure…
 — Foarte măgulită! răspunse domnişoara Isabela, roşind uşor. Însă sunt sigură că în curând o să te plictiseşti,
mai ales că pentru mine pădurea nu e întotdeauna frumoasă. Uneori mi se pare fioroasă. Dacă aş fi fost aici singură,
desigur că n-aş fi văzut nici străzi, nici biserici şi nici budoare. Când sunt singură, pădurea mă înspăimântă.
Încetează să mai fie un decor şi devine ceva de nepătruns, care mă înfricoşează. Glasul păsărilor îmi pare sălbatic:
seamănă uneori cu un ţipăt scurt de durere, alteori cu râsetele unor monştri care, văzându-mă în mijlocul lor, îşi bat
joc de mine… Atunci fiecare copac îmi pare o făptură vie, vrând să mă cuprindă cu crengile şi să mă sugrume;
fiecare buruiană îmi înfăşoară perfid picioarele, ca să nu mai pot scăpa niciodată… Vinovat de toate astea e vărul
meu Ochocki; el mi-a explicat că natura nu este creată pentru om… După teoria lui, totul trăieşte, dar trăieşte numai
pentru sine…
— Are dreptate… şopti Wokulski.
— Cum, şi dumneata crezi la fel? Deci, după dumneata, pădurea nu a fost creată în folosul oamenilor, ci are
un ţel al ei, nu mai prejos de ţelurile noastre?
— Am văzut păduri imense, în care omul intră o dată la câţiva ani. Creşteau mai dese decât pădurile noastre.
— Ah, nu vorbi aşa! … Asta însemnează o diminuare a valorii umane, şi nu se potriveşte cu Sfânta
Scriptură! Doar Dumnezeu a dat oamenilor pământul ca să-l locuiască şi să se folosească de plante şi de animale…
— Într-un cuvânt, după dumneata, natura trebuie să servească oamenilor, iar oamenii să fie în slujba claselor
privilegiate, care deţin titlurile de nobleţe, nu? … Te înşeli, domnişoară! Atât natura, cât şi oamenii trăiesc pentru ei
înşişi, şi numai cei care sunt mai puternici şi mai muncitori au dreptul s-o stăpânească. Forţa şi munca sunt singurele
privilegii în lumea asta. Adeseori copacii milenari, dar fără apărare, cad sub loviturile coloniştilor îmbogăţiţi… Cu
toate astea, în natură nu se întâmplă nici o răsturnare. Forţa şi munca, domnişoară, nu blazoanele şi nici originea
socială! …
Domnişoara Isabela era iritată.
— Aici poţi să vorbeşti cu mine cum vrei, rosti ea. Aici cred tot ce-mi spui, deoarece în jurul meu văd numai
aliaţi de-ai dumitale.
— Oare ei nu vor deveni niciodată şi aliaţii dumitale?
— Nu ştiu… Poate… Acum aud vorbindu-se despre ei atât de des, încât, poate, voi crede şi eu cândva în
puterea lor!
Ajunseră într-o poiană mărginită de măguri, printre care creşteau pini cu ramurile aplecate. Domnişoara
Isabela, se aşeză pe un butuc, iar Wokulski se lăsă pe iarbă, lângă ea. În clipa aceea în marginea poienii apărură
doamna Wąsowska şi Starski.
— Bela, nu vrei să mă scapi de cavalerul ăsta? strigă tânără văduvă.
— Protestez! exclamă Starski. Domnişoara Isabela e cât se poate de mulţumită de tovarăşul ei, iar eu de
însoţitoarea mea.
— Aşa să fie, Bela? …
— Da! Da! strigă Starski.
— Fie… conveni domnişoara Isabela, jucându-se cu umbreluţa şi uitându-se în pământ.
Doamna Wąsowska şi Starski dispărură după un dâmb. Domnişoara Isabela se juca tot mai nervoasă cu
umbreluţa, iar Wokulski simţea că-i zvâcnesc tâmplele. Cum tăcerea se prelungi prea mult, domnişoara Isabela
şopti:
— E aproape un an de când am fost pe aici, într-o excursie… Eram vreo treizeci de persoane, din vecini…
Uite, acolo am făcut un foc…
— Te-ai distrat mai bine decât te distrezi acum?
— Nu. Am stat tot pe trunchiul ăsta şi eram tristă… Îmi lipsea ceva… Şi, ceea ce mi se întâmplă rar, îmi
spuneam în gând: Ce se va întâmpla oare peste un an? …
— Ciudat… şopti Wokulski. Acum un an mă aflam şi eu într-o tabără, tot într-o pădure, dar în Bulgaria… Şi
mă gândeam: Oare peste un an voi mai trăi şi…
— Şi la ce te mai gândeai? …
— La dumneata…
Domnişoara Isabela tresări şi păli, tulburată.
— La mine? întrebă ea. Mă cunoşteai?
 — Da. Te cunosc de câţiva ani, dar uneori mi se pare că te cunosc de veacuri… Când ne gândim la cineva
neîncetat, şi treji, şi în vis, timpul se lungeşte nespus de mult…
Ea se ridică de pe butuc ca şi cum ar fi vrut să fugă. Se ridică şi Wokulski.
Iartă-mă dacă fără să vreau te-am supărat. Socoţi că oameni ca mine n-au dreptul să se gândească la
dumneata, nu? … În lumea dumitale este posibilă şi această interdicţie. Eu însă fac parte din altă lume… Acolo
feriga şi muşchiul au acelaşi drept să se uite la soare ca şi pinii sau… ca şi ciupercile. De aceea, spune-mi, te rog,
fără înconjur: am voie sau n-am voie să mă gândesc la dumneata? Azi nu-ţi cer nimic mai mult!
— Bine dar aproape că nici nu te cunosc… şopti domnişoara Isabela, vădit încurcată.
— Tocmai de aceea ţi-am cerut doar atât! Te-am întrebat dacă nu consideri o jignire faptul că mă gândesc la
dumneata. Doar atât: că mă gândesc! Ştiu care e părerea clasei în care ai crescut despre oameni ca mine, şi ştiu că
ceea ce îţi spun acum poate fi considerat drept o obrăznicie. Aşadar, răspunde-mi deschis: dacă între noi există o
deosebire atât de mare, nu mă voi mai strădui să-ţi câştig bunăvoinţa… Voi pleca azi, sau mâine, fără să te
învinuiesc de nimic, dimpotrivă, vindecat pe deplin!
— Fiecare om are dreptul să gândească… şopti Isabela, din ce în ce mai tulburată.
— Îţi mulţumesc, Mi-ai dat să înţeleg că în faţa dumitale nu sunt mai prejos decât oameni ca Starski,
mareşalul sau ceilalţi de felul lor. Înţeleg că, nici aşa stând lucrurile, n-aş putea încă să-ţi câştig simpatia… Până
acolo mai e drum lung, foarte lung. Dar ştiu cel puţin că am dreptul să fiu considerat om şi că de azi înainte îmi vei
cântări faptele, şi nu titlurile, pe care nu le am.
— Dar şi dumneata eşti nobil! Doamna Zaslawska spune că eşti de o familie tot atât de bună ca ea sau
Starski.
— Da, dacă doreşti dumneata, sunt nobil, poate chiar mai nobil decât mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit
prin saloane. Dar, spre nefericirea mea, în ochii dumitale sunt şi negustor…
— Ei! Negustor poţi să fii şi poţi să nu fii! Depinde de dumneata… răspunse domnişoara Isabela, cu mai
mult curaj.
Wokulski rămase pe gânduri.
În clipa aceea pădurea începu să vuiască de larmă şi strigăte, iar peste câteva minute întreaga societate,
împreună cu slugile, coşuleţele şi ciupercile, se adunase în poiană.
— Să mergem acasă! hotărî doamna Wąsowska. M-am săturat de cules ciuperci, şi e timpul mesei!
Zilele următoare i se părură lui Wokulski foarte ciudate. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce reprezentaseră, ar fi
răspuns desigur că fusese un vis de fericire, una din acele epoci din viaţă pentru care natura a adus omul pe lume.
Un spectator indiferent le-ar fi putut considera monotone, chiar plictisitoare. Ochocki era posomorât, şi din
zori până seara nu făcea decât să meşterească şi să înalţe zmeie, de formele cele mai originale. Doamna Wąsowska
şi domnişoara Felicja citeau sau brodau un epitrahil pentru preotul din sat, iar Starski cu doamna Zaslawska şi cu
baronul jucau cărţi. Wokulski şi domnişoara Isabela erau lăsaţi cu desăvârşire singuri, şi rămâneau tot timpul
împreună.
Rătăceau prin parc, uneori pe câmp, se aşezau sub teiul secular din curte, dar de cele mai multe ori se
plimbau cu barca pe iaz. El vâslea, ea arunca din când în când firimituri lebedelor care pluteau tăcute în urma lor.
Câte un trecător se oprea pe şoseaua întinsă de-a lungul lacului şi se uita cu mirare la grupul acela neobişnuit,
alcătuit dintr-o barcă albă, din două persoane în alb şi două lebede albe, cu aripile ridicate ca pânzele unei corăbii.
Mai târziu, Wokulski nu-şi mai amintea ce vorbeau atunci. De cele mai multe ori tăceau. O dată ea îl
întrebase de ce plutesc melcii pe sub luciul apei, altădată de ce au norii un colorit atât de variat, şi el îi explicase
totul. I se părea atunci că poate cuprinde natura întreagă – de la pământ la cer – într-o singură îmbrăţişare, ca s-o
depună la picioarele ei.
Într-o zi se gândi că dacă ea i-ar porunci să se arunce în apă şi să se înece, ar muri binecuvântând-o!
În cursul acestor plimbări pe apă şi prin parc – şi întotdeauna când erau împreună – îl învăluia o linişte
desăvârşită. Ca şi cum sufletul lui întreg şi tot pământul – de la un hotar la altul – ar fi fost pline de tăcerea în care
până şi huruitul trăsurii, lătratul câinilor sau freamătul crengilor erau melodii cereşti. I se părea că nu păşeşte, ci
pluteşte pe oceanul unor visuri, că nu gândeşte, nu simte şi nu doreşte, ci numai iubeşte. Ceasurile se topeau undeva,
ca fulgerele care se aprind şi se sting pe bolta îndepărtată a cerului. Acum a fost dimineaţă şi, iată, a venit amiaza!
Abia a trecut amiaza şi a venit înserarea, vestitoarea nopţii pline de treziri şi suspine. Uneori îşi spunea că timpul era
tăiat în două părţi inegale: ziua, mai scurtă decât o clipire, şi noaptea, lungă ca veşnicia sufletelor osândite.
 Într-una din zile îl chemă doamna Zaslawska.
— Stai jos, domnule Stanislaw, şi spune-mi: te simţi bine la noi?
Tresări ca un om trezit din somn.
— Eu? …
— Poate că te plictiseşti…
— Mi-aş da viaţa, numai să trăiesc un an plictiseala de aici!
Bătrâna clătină din cap.
— Uneori te înşeli! răspunse ea. Nu ştiu cine a scris că omul este mai fericit ca oricând când vede în jurul lui
ceea ce poartă în sine… Dar eu sunt de părere că n-are importanţă de ce eşti fericit, ci că eşti fericit… Mă ierţi dacă
te voi trezi? …
— Ascult! făcu el, pălind.
Doamna Zaslawska se uita stăruitor la el şi clătina uşor din cap.
— Să nu crezi că te voi trezi cu ştiri rele. Nu numai cu banalităţi. Te-ai gândit oare la fabrica de zahăr pe
care, după sfatul unora, ar trebui s-o faci aici?
— Încă nu.
— Nu-i nici o grabă. Dar despre unchiul dumitale ai uitat de tot. Iar el, sărmanul, zace pe aici, pe aproape, la
numai trei mile, în Zaslawsk. Aţi putea face mâine o plimbare până acolo… Împrejurimile sunt frumoase… Ruinele
castelului… Aţi putea petrece timpul foarte plăcut, şi te-ai putea ocupa şi de piatra de mormânt. Ştii ceva? continuă
bătrâna, oftând. M-am răzgândit. Să nu spargi piatra de lângă castel. Las-o acolo şi pune pe cineva să sape în ea
versurile: „În fiecare loc şi în orice clipă…” Le ştii? …
— O, da, le ştiu…
— La castel vine mai multă lume decât la cimitir, şi acolo vor fi mai curând citite; aşa, poate se va gândi
cineva că tot ce e pe pământ trece. Chiar şi dragostea…
Wokulski plecă de la doamna Zaslawska foarte tulburat. „Ce-o fi vrut să-mi spună? …” Din fericire, se
întâlni cu domnişoara Isabela, care se îndrepta spre iaz, şi uită de toate.
A doua zi porniră cu toţii spre Zaslawsk. Trecură pe lângă păduri dese, peste dealuri verzi şi pripoare
galbene… Ţinutul era frumos, timpul şi mai frumos, dar Wokulski, cufundat în gânduri amare, nu vedea nimic…
Nu mai era singur cu Isabela, aşa cum fusese până atunci, şi în brec nici măcar nu şedea lângă ea, ci în faţa
domnişoarei Felicja… Şi mai ales… Dar era o părere şi râdea singur de nălucirile sale… I se părea că Starski se uita
cam ciudat la domnişoara Isabela, iar dânsa roşea.
„Copilării! Cum să mă înşele? … Nici măcar nu sunt logodnicul ei! …”
Îşi alungă presimţirile rele şi rămase numai cu o uşoară tristeţe văzând că Starski stă lângă domnişoara
Isabela… Dar nu mai era o tristeţe adâncă… „Doar n-am să-i interzic să stea lângă cine doreşte! Şi n-am să mă
înjosesc până la a fi gelos, pentru că gelozia, orice s-ar zice, e un sentiment umilitor şi de cele mai multe ori se
întemeiază pe aparenţe… De altfel, dacă ar vrea să schimbe cu Starski priviri galeşe, n-ar proceda atât de făţiş…
Sunt un nebun…”
După câteva ore ajunseră.
Zaslawskul, cândva orăşel, acum o aşezare sărăcăcioasă, se afla pe o câmpie joasă, înconjurată de lunci
mustind de apă. În afara bisericii şi a vechii primării, toate casele, de lemn, erau scunde şi dărăpănate. În mijlocul
pieţei – mai degrabă un maidan plin de hârtoape şi gropi – se ridicau o movilă de gunoaie şi un puţ, sub un acoperiş
găurit, sprijinit pe patru stâlpi putrezi.
Era sărbătoare, piaţa pustie şi toate dughenile închise. La o verstă în afara oraşului, spre sud, se ridicau
câteva dealuri; pe unul se vedeau ruinele unui castel: două turnuri hexagonale, pe care atârnau, de la acoperiş, peste
ferestre, plante agăţătoare, crescute sălbatic. Un alt deal era acoperit de stejari bătrâni.
Când se opriră în piaţă, Wokulski coborî ca să se ducă la preot, iar Starski luă comanda grupului.
Deci, hotărî el, o să mergem cu brecul până la stejarii de colo şi o să mâncăm ce-o da Dumnezeu şi ce-au
pregătit bucătarii. După aceea brecul se va întoarce aici, să-l ia pe Wokulski…
— Mulţumesc, răspunse Wokulski, dar nu ştiu cât am să zăbovesc, aşa că prefer să vin pe jos. De altfel, va
trebui să mă duc şi la ruine…
Merg şi eu cu dumneata! se oferi domnişoara Isabela. Vreau sa văd piatra la care ţine atât de mult doamna
Zaslawska… Te rog să-mi dai de ştire când pleci într-acolo!
 Brecul porni. Wokulski se duse la parohie şi într-un sfert de ceas rezolvă totul. Preotul îi spusese că în
târguşorul lor nimeni nu va avea nimic împotrivă dacă pe piatra de la castel se va săpa o inscripţie, cu condiţia să nu
fie necuviincioasă sau nepioasă… Aflând că e vorba de pus o piatră pe mormântul răposatului căpitan Wokulski, pe
care îl cunoscuse, făgădui să se ocupe chiar el de această chestiune.
— Există aici, adăugă el, un oarecare Węgielek. Un pierde-vară, dar capabil; pe jumătate fierar, pe jumătate
tâmplar. Poate că s-a pricepe să sape inscripţia. Trimit îndată după el…
Peste un sfert de oră apăru şi Węgielek, un flăcău de vreo douăzeci de ani şi ceva, cu priviri vesele şi
dezgheţate. Aflând de la sluga preotului că e rost de câştigat un ban, se îmbrăcase într-o haină cenuşie şi îşi unsese
bine părul cu slănină.
Cum Wokulski se grăbea, îşi luă rămas bun de la preot şi porni spre ruine, însoţit de Węgielek.
Când ajunseră la bariera orăşelului – acum ruinată – Wokulski întrebă:
— Ştii să scrii frumos?
— Oho! … De câte ori nu mi-au dat de la tribunal să le copiez! E drept, nu scriu repede, dar eu am scris şi
versurile pe care domnul econom de la Ostrocz le-a trimis soţiei pădurarului. El n-a cumpărat decât hârtia, şi nici
până astăzi nu mi-a dat restul de patruzeci de groşi, cât îmi datora. Şi cât m-a mai bătut la cap să scriu cu floricele!
— Dar în piatră ştii să scrii? …
— Ce fel de litere? Cursive sau ronde? … Cum, să nu ştiu? … Sunt în stare să scriu şi pe fier, sau pe sticlă!
Şi cu orice fel de litere: şi cursive, şi de tipar, şi gotice, şi evreieşti… Pentru că, fără să mă laud, eu am pictat toate
firmele din oraş…
— Şi cea de la cârciumă?
— D-apoi ce crezi dumneata!
— Dar de unde ai luat modelul?
— Are domnul Zwolski un vizitiu care umblă îmbrăcat ca omul de pe firmă; m-am uitat la el…
— Şi n-ai văzut că amândouă picioarele pornesc din şoldul stâng?
— Conaşule, oamenii din provincie, când caută o cârciumă, nu se uită la picioare, ci la sticlă! Cum văd o
sticlă şi un păhărel, nu greşesc drumul, ci nimeresc drept unde trebuie!
Lui Wokulski îi plăcea tot mai mult tânărul acesta atât de hotărât.
— Nu eşti însurat? îl întrebă.
— Nu. Cu una care umblă cu basma n-am să mă însor, şi una cu pălărie n-o să mă vrea!
— Ce faci când n-ai firme de pictat?
— Uite-aşa, domnule, câte puţin ici, câte puţin colo. Mai nimic. Înainte lucram tâmplărie şi nu mai
pridideam cu lucrul… În câţiva ani aş fi strâns cel puţin o mie de ruble. Dar acum un an mi-a ars casa, şi de atunci
nu mai pot face nimic. Şi lemnăria, şi atelierul, toate s-au făcut scrum. A fost un foc, conaşule, că până şi pilele, cât
sunt ele de tari, s-au topit ca smoala! Când am văzut flăcările, am scuipat de ciudă; azi îmi pare rău şi după
scuipat…
— Şi ce-ai făcut? Ai alt atelier?
— Eh, domnule… Mi-am făcut o colibă în grădină, ca o baracă, ca să aibă mama unde găti, dar atelierul…
Pentru asta, conaşule, mi-ar trebui vreo cinci sute de ruble, bani gheaţă, zău aşa… Câţi ani a trudit răposatul tata
până a făcut casa şi a strâns cele trebuincioase gospodăriei! …
Se apropiau de ruine; Wokulski căzuse pe gânduri.
— Ascultă, Węgielek, spuse el deodată, îmi placi! Am să mai vin pe aici. Şi adăugă încet, oftând: Acum mai
stau o săptămână… Dacă o să faci bine inscripţia, te iau la Varşovia un timp… Acolo am să văd ce fel de om eşti
şi… poate c-o să ai iar atelier.
Tânărul lăsă capul într-o parte şi se uită la el, spunându-şi că trebuie să fie un om tare bogat, poate chiar unul
dintre aceia pe care îi trimite uneori Dumnezeu pe pământ să ocrotească sărăcimea, şi îşi scoase şapca.
— De ce te-ai oprit? Pune-ţi şapca în cap! îl îndemnă Wokulski.
— Iartă-mă, conaşule… poate că am greşit cu vreo vorbă… Dar la noi nu prea sunt domni ca
dumneavoastră… Cică ar fi trăit cândva, pe vremuri… Tata, răposatul, spunea că ar fi văzut cu ochii lui un domn
care luase o orfană din Zaslawsk şi o făcuse cucoană mare şi a lăsat atâta bănet satului, că au ridicat oamenii, zice, o
clopotniţă nouă…
 Wokulski zâmbi, uitându-se la mutra fâstâcită a tânărului, şi se gândi, cu un simţământ ciudat, că venitul lui
pe un singur an ar putea ferici o sută de tineri ca el, şi chiar mai mulţi… „Banul e într-adevăr o mare forţă, numai să
ştii să-l foloseşti…”
Ajunseră la poalele dealului în vârful căruia se afla castelul. De pe o colină din faţă se auzi glasul
domnişoarei Felicja:
— Domnule Wokulski, suntem aici! …
Wokulski ridică privirile şi zări printre stejari flăcările unui foc, în jurul căruia se adunaseră toţi oaspeţii de
la Zaslawsk. La vreo cincisprezece paşi. Feciorul de la bucătărie şi camerista pregăteau samovarul.
— Aşteaptă-mă, vin acolo! strigă domnişoara Isabela, ridicându-se.
Starski sări în picioare.
— Să te conduc eu, verişoară!
— O, îţi mulţumesc, am să cobor singură! răspunse domnişoara Isabela, ferindu-se.
Şi începu să coboare povârnişul, cu aceleaşi mişcări libere şi graţioase cu care păşea pe aleea din parc.
— Sunt un mizerabil cu bănuielile mele! şopti Wokulski.
I se păru că o voce misterioasă îi spune să facă o alegere între miile de oameni ca Węgielek, care au nevoie
de ajutor, şi femeia care cobora acum spre el.
„Am ales! …” îşi spuse Wokulski în gând.
— La castel însă n-am să pot urca singură! Va trebui să-mi dai mâna, zise domnişoara Isabela, oprindu-se
lângă Wokulski.
— Dacă-mi daţi voie, v-aş putea duce pe un drum mai uşor, interveni Węgielek.
— Hai!
Ocoliră dealul şi începură să urce spre culme pe albia unui pârâu secat.
— Ce culoarele ciudată au pietrele astea… şopti domnişoara Isabela, privind bucăţile de calcar cu pete
ruginii.
— Minereu de fier… observă Wokulski.
— O, nu! se amestecă Węgielek în vorbă. Nu-i minereu, e sânge! …
Domnişoara Isabela se trase câţiva paşi înapoi.
— Sânge?
Se opriră pe vârful colinei; între ei şi restul grupului se ridicau ruinele. Din locul unde ajunseseră se vedea
curtea castelului, năpădită de spini şi dracilă. La picioarele unuia din turnuri se afla o lespede uriaşă de granit,
rezemată de zid.
— Uite şi piatra! arătă Wokulski.
— Ah, asta-i! … Sunt curioasă să ştiu cum a ajuns aici… Apoi se adresă lui Węgielek: Spuneai parcă ceva
despre sânge…
— Ei, asta e o poveste veche… răspunse tânărul. Am auzit-o de la bunicul meu… Dar o ştiu toţi pe aici…
— Spune-mi-o şi mie! îl rugă domnişoara Isabela. Când mă aflu între ruine, îmi place foarte mult să ascult
legende. Pe Rin se spun multe…
Intrară în curte, ocolind cu băgare de seamă spinii, şi se aşezară pe piatră.
— Spune-ne povestea cu sângele…
Węgielek nu păru de loc tulburat, dimpotrivă zâmbi şi începu:
— Pe vremuri, când bunicul meu prindea încă păsări în stejari, pe albia pe unde am mers noi curgea o apă.
Acum curge numai primăvara, sau după o ploaie mai mare; dar pe când era bunicul copil, curgea tot anul. Şi în locul
în care stăm noi acum era un izvor. În fundul văii, pe vremea aceea, era o piatră mare, să fi zis că acoperă o gură de
hrubă. Adevărul este că aici se aflau o uşă şi o fereastră care dădeau într-o subterană unde erau ascunse comori mari,
cum nu mai sunt nicăieri în lume. Şi printre bogăţiile astea, pe un pat de aur curat dormea o domniţă… cine ştie, o fi
fost poate contesă! … frumoasă ca ziua şi în veşminte cu totul şi cu totul de aur. Se zice că numai cu nestematele
din părul ei ai fi putut cumpăra toate moşiile de la Zaslawsk la Ostrocz… Domniţa dormea aşa fiindcă îi împlântase
cineva un ac de aur în cap. Nu se ştie de ce. Poate din dragoste, sau poate din ură. Dormea şi era vrăjită să nu se mai
trezească până ce nu i l-o scoate cineva şi nu s-o însura cu ea. Dar lucrul se vădea greu şi plin de primejdie, pentru
că şi comorile şi domniţa erau păzite de balauri. Eu ştiu cum sunt balaurii, pentru că, până a nu-mi arde casa, aveam
o măsea de balaur, uite-aşa, cât pumnul de mare: o găsise bunicul aici. (Să mă bată Dumnezeu dacă mint!) Şi dacă
măseaua o avea cât pumnul (doar am văzut-o şi am ţinut-o în mâna asta a mea), apoi căpăţâna trebuie să le fi fost cât
o sobă, şi trupul cât şura! … Vezi bine atunci că nu era lucru uşor să te iei la harţă cu o lighioană ca asta, şi încă nu
cu una, ci cu mai multe! Şi uite de ce, să fi fost omul cât de cutezător şi chiar să fi fost mort după domniţă – şi poate,
mai ştii, şi după bogăţiile ei – n-avea inimă să intre în peştera de sub pământ, de frică să nu-l înghită spurcăciunea
aceea! … De mult aflaseră ei, oamenii, şi de comori, pentru că, vezi dumneata, de două ori pe an, de Paşti şi de
Sfântul Ioan, piatra din fundul văii se mişca din loc, şi dacă se nimerea cineva atunci pe malul apei, se uita în
peşteră şi vedea toate minunăţiile din ea… Węgielek povesti mai departe: Odată, de Paşti (nu apucase încă bătrânul
– bunicu-meu adică – să se nască), s-a călătorit pe aici pe la castel un fierar tânăr, de fel din Zaslawsk. S-a oprit
flăcăul pe malul apei şi ce s-a gândit el „Nu s-ar putea oare să mi se arate şi mie comorile astea? … Aş intra acolo
chiar şi prin gaură de şarpe, mi-aş umple buzunarele şi n-aş mai avea nevoie să tot trag la foale.” Numai că nici nu şi
-a terminat bine gândul, că deodată piatra s-a dat în lături, şi fierarul a văzut saci plini cu bani, talere de aur curat şi
atâtea veşminte scumpe, cum n-au fost şi n-au să mai fie… Dar până să apuce el bine să se mire de toate, a dat cu
ochii de domniţa adormită. Şi era atât de mândră domniţa – aşa povestea bunicul, şi eu îl cred – încât a rămas flăcăul
stană! Domniţa dormea liniştită. Doar lacrimile îi picau din ochi, şi cum cădea una pe cămaşă, sau pe pat, sau pe
podea, se prefăcea dintr-o dată în nestemată. Domniţa dormea liniştită, dar tot suspina în somn uşurel. Poate din
pricina acului înfipt în cap. Şi cum suspina ea, frunzele copacilor de pe malul apei fremătau de jalea ei şi a lor. A
vrut băiatul să intre în peşteră, dar trecuse vremea, şi piatra s-a închis iar, gâlgâind în apă. Din ziua aceea fierarul nu
şi-a mai găsit locul. Când lucra ceva, scăpa totul din mâini; oriunde s-ar fi uitat, nu vedea decât luciri de ape ca de
cleştar, şi în lucirile acelea, domniţa adormită şi lacrimile ei. Se topea flăcăul văzând cu ochii, pentru că îl ţinea ceva
strâns de inimă, ca un cleşte înroşit în foc, şi nici lumina zilei n-o mai deosebea de întuneric. Când însă dorul l-a
răzbit peste poate, s-a pornit la drum, la o babă care se pricepea în ierburi, i-a dat o rublă de argint şi i-a cerut sfatul.
„De, i-a spus baba, altă ieşire nu-i decât să aştepţi ziua de Sfântul Ioan, şi când piatra s-o da în lături, intră în
peşteră. Dacă o să fii vrednic să-i scoţi domniţei acul din cap, s-o trezi, ţi-i lua-o de nevastă, şi domn mare, cum n-a
mai văzut lumea, o să fii. Numai că atunci să nu-ţi uiţi de baba, că te-a sfătuit de bine! Dar păzeşte-te şi ia seama!
Când te-or înconjura lighioanele şi-or începe să-ţi dea târcoale, fă-ţi repede cruce şi treci printre ele, în numele Celui
-de-sus… Numai frică să nu-ţi fie, că răul nu se leagă de suflet de voinic…” „Bine, a întrebat-o atunci fierarul, dar
de unde ştie omul când îl ia frica” „De ăştia îmi erai? … a râs baba, bucuroasă. Bine, atunci du-te în peşteră, şi când
te-i întoarce, nu-ţi uita de mine.” Două luni încheiate s-a tot dus băiatul la pârâu. Şi când n-a mai fost decât o
săptămână până la Sfântul Ioan, nu s-a mai urnit din loc de acolo, ci a aşteptat şi a tot aşteptat. Şi să vezi dumneata
că i-a fost aşteptatul cu folos, că tocmai în ziua sfântului, pe la amiază, piatra s-a dat în lături, iar flăcăul nostru a
sărit în peşteră cu barda în mână…
După o pauză, Węgielek continuă povestea:
— De câte i-a fost dat să pătimească acolo, povestea bunicul, ţi se face părul măciucă, nu alta! Îndată l-au
înconjurat nişte lighioane atât de fioroase, că altul, să fi fost în locul lui, s-ar fi prăpădit numai uitându-se la ele!
Băteau din aripi deasupra lui, spunea bătrânul, lilieci mari cât dulăii! Pe urmă i-a ieşit în cale o broască-râioasă, cât
bolovanul ăsta! Pe urmă un şarpe mare i s-a încolăcit de picioare, şi şarpele ăsta, când l-a tăvălit voinicul prin noroi,
a prins să plângă cu glas de om! apoi au sărit asupra lui lupi atât de înverşunaţi, că balele care le curgeau din bot
ţâşneau ca flacăra şi despicau stâncile! Şi năvăleau lighioanele ca nebune, unele căţărându-i-se pe umeri, altele
trăgându-l de haine sau de mânecă, dar, să vezi minune, niciuna nu îndrăznea să-i facă vreun rău. Aflaseră, vezi
dumneata, că fierarul nu ştia de frică, şi în faţa neînfricatului răul alunecă, întocmai ca umbra în faţa omului. „Aici
ai să-ţi laşi zilele! …” strigau lighioanele. Dar el numai ce-şi strângea barda în pumn şi… să-mi fie cu iertare, aşa le
răspundea, că mi-e şi ruşine să rostesc vorbele astea în faţa dumneavoastră… Până la urmă a ajuns flăcăul şi la patul
de aur, unde nici măcar lighioanele acelea nu puteau răzbi, ci stăteau în jur şi clănţăneau din dinţi. Şi cum a ajuns
acolo, a văzut acul de aur din capul domniţei; a tras de el, l-a scos pe jumătate… Sângele a ţâşnit, şi atunci l-a prins
domniţa cu mâinile amândouă de haină şi a strigat, plângând cu lacrimi de fiere: „Omule, de ce-mi pricinuieşti atâta
durere? …” De astă dată fierarul nostru s-a înspăimântat, s-a cutremurat tot şi a lăsat mâna în jos. Iar dintre
lighioanele care atâta aşteptau, una mai colţoasă ca toate a sărit la el şi l-a muşcat atât de rău, că sângele a ţâşnit
afară pe fereastră şi a stropit pietrele pe care le-aţi văzut şi dumneavoastră. Dar în muşcătura aia, lighioana şi-a rupt
o măsea, uite-aşa mare cât pumnul, şi asta-i măseaua pe care a găsit-o mai apoi bunicul în apa pârâului… Din ceasul
când a închis fereastra care dădea în peşteră, piatra a rămas nemişcată, şi din ziua aceea n-a mai putut călca picior de
om acolo. Apa a secat, şi domniţa a rămas în peşteră, nici trează, nici adormită, şi acum plânge cu atâta foc, şi o să
tot plângă până în veacul veacurilor, că sunt zile în care păstorii o aud, de prin lunci, ori de unde se află, şi jelesc şi
ei cu ea…
Węgielek îşi sfârşise povestea. Domnişoara Isabela lăsase capul în jos şi desena cu vârful umbreluţei tot
felul de semne pe moloz. Wokulski nu îndrăzni să se uite la ea.
După o tăcere îndelungată, şopti totuşi, adresându-se însă lui Węgielek:
— Ciudată poveste… Ei, dar ia spune-mi, cum ai să sapi inscripţia? …
— Păi… nici nu ştiu ce trebuie să scriu…
— Ai dreptate!
Wokulski scoase carneţelul şi creionul şi, după ce scrise textul, rupse pagina.
— Numai patru versuri! … se miră Węgielek, luând hârtia. Atunci… în trei zile e gata… Că pe piatra asta ai
putea săpa litere de o şchioapă… Tii, dar mi-am uitat sfoara. N-am cu ce să măsor! Să dau o fugă până în vale la
vizitii, poate c-or avea ei…
Şi-o luă în goană pe deal în jos. Domnişoara Isabela se uită Ia Wokulski. Era palidă şi emoţionată.
— Ce versuri? … întrebă, întinzând mâna.
Wokulski îi dădu hârtia. Isabela citi cu jumătate de glas: „În fiecare loc şi-n orice clipă, Unde odată cu tine-
am petrecut şi-am plâns cu tine, Vom fi mereu şi totdeauna laolaltă, Căci mi-am lăsat acolo sufletul din mine…”
Ultimele cuvinte le rosti în şoaptă. Buzele îi tremurau şi ochii i se umpluseră de lacrimi. Strânse o clipă
hârtia între degete; apoi întoarse încet capul, şi hârtia căzu pe pământ.
Wokulski îngenunche ca să ridice hârtia, dar se atinse de rochia domnişoarei Isabela, şi atunci, fără să-şi dea
scama ce face, îi luă mâna.
— Te vei trezi, domniţa mea? … şopti el.
— Nu ştiu… poate… răspunse ea.
— Iuhu! … Iuhu! … strigă de jos Starski. Veniţi mai repede, că se răceşte mâncarea…
Domnişoara Isabela îşi şterse ochii şi plecă repede. Wokulski o urmă.
— Ce-aţi făcut atâta timp? îi întrebă Starski, râzând, în timp ce oferea braţul domnişoarei Isabela, care se
grăbi să-l primească.
— Am ascultat o poveste extraordinară! … răspunse ea. Într-adevăr, nici nu ştiam că în ţara noastră sunt
legende atât de frumoase şi că pot fi povestite atât de atrăgător de un om simplu… Ce ne dai de mâncare, vere? …
Ah, de-aţi şti ce povestitor e tânărul acela! Rugaţi-l să vă spună şi vouă basmul!
Wokulski nu era supărat că domnişoara Isabela mergea la braţ cu Starski, rezemându-se de el, sau că făcea
pe cocheta. Emoţia ei, al cărei martor fusese, şi singurele cuvinte rostite de ea – de altfel, fără nici o semnificaţie – îi
spulberaseră toate temerile. Îl cuprinsese o îngândurare calmă, în care nu mai era loc nici pentru Starski, nici pentru
altcineva.
Mai târziu îşi aduse aminte că urcase dealul, că se aşezase sub stejari, mâncase cu multă poftă, fusese vesel,
vorbăreţ, şi chiar îi făcuse curte domnişoarei Felicja. Despre ce vorbiseră? … Ce-i povestise? … Nu mai ţinea
minte…
Soarele apusese, şi cerul se înnorase când Starski porunci slugilor să strângă tacâmurile, coşuleţele şi
covorul şi propuse celorlalţi să pornească înapoi.
Se urcară în brec în aceeaşi ordine ca la venire. Înfăşurând-o pe Ewelina cu şalul său, baronul se aplecă spre
Wokulski şi-i şopti, zâmbind:
— Dacă o să fii mereu aşa de bine dispus, ai să ne cucereşti toate cuconiţele! …
— Ah, da? … răspunse Wokulski, ridicând din umeri.
Se aşeză într-un colţ, în fundul brecului, în faţa domnişoarei Felicja. Ochocki se urcă pe capră, lângă vizitiu,
şi porniră.
Cerul se acoperea tot mai mult, şi întunericul se lăsa cu repeziciune. În brec însă domnea aceeaşi voioşie,
datorită disputelor pline de haz dintre doamna Wąsowska şi Ochocki, care uitase cu totul de zmeie; încălecând cu
picioarele peste bara de la capră, se întorsese cu faţa spre ceilalţi. La un moment dat, vrând să-şi aprindă o ţigară,
scăpără un chibrit, şi lumina căzu pe chipul lui Starski.
În clipa aceea Wokulski se trase brusc înapoi: parcă avusese o vedenie!
„Închipuiri! … îşi spuse. Am băut prea mult…”
Doamna Wąsowska izbucni într-un hohot scurt, dar se stăpâni îndată şi începu să vorbească, repede, repede:
 — Ce mod original de a şedea, domnule Ochocki… Ruşine! Mâine va trebui să-ţi ceri iertare în genunchi!
… Uite, neobrăzatul! Te pomeneşti c-o să-şi pună picioarele pe genunchii cuiva… Întoarce-te imediat pe partea
cealaltă, că îndată poruncesc vizitiului să te lase în drum! …
Wokulski simţi că-l trec sudori reci. Se stăpâni şi îşi zise: „Vedenii… vedenii! … Ce nerozie! …”
Şi, cu un efort supraomenesc, îşi alungă toate gândurile; încât fu iar bine dispus şi vesel şi începu să discute
cu doamna Wąsowska.
Când ajunseră la Zaslawsk, târziu în noapte, adormi adânc şi visă ceva plăcut.
A doua zi ieşi la plimbare înainte de dejun; prima persoană pe care o întâlni în curte fu camerista
domnişoarei Isabela, cu câteva rochii în mână, urmată de un băiat care ducea un cufăr.
„Ce-o mai fi şi asta? … se întrebă. Azi e duminică, şi nu cred să plece… Cum să plece duminica? … De
altfel, mi-ar fi pomenit ceva doamna Zaslawska, sau chiar ea…”
Se duse la iaz şi făcu ocolul parcului, ca şi cum ar fi vrut să-şi risipească pe drum presimţirile. În zadar! Îi
intrase în cap gândul că domnişoara Isabela pleca. Îl înăbuşi cât putu şi crezu că izbutise, dar undeva, în fundul
sufletului, gândul acesta îl apăsa fără întrerupere.
La masa de prânz i se păru că doamna Zaslawska îl întâmpină şi mai prietenoasă ca de obicei, că toţi au o
atitudine solemnă, că domnişoara Felicja se uită la el insistent şi oarecum dojenitor. După masă din nou i se păru că
doamna Zaslawska făcuse un semn doamnei. Wąsowska.
„Sunt nebun! …” îşi spuse.
Se dezmetici repede în clipa când domnişoara Isabela spuse că ar dori să se plimbe prin parc.
— Vrea cineva să meargă cu mine? întrebă ea.
Wokulski sări ca ars de pe scaun; ceilalţi rămaseră locului.
Se pomeni deci singur cu ea în parc, şi din nou se simţi stăpân pe el, aşa cum era întotdeauna în prezenţa ei.
Când ajunseră la mijlocul aleii, domnişoara Isabela şopti:
— O să-mi fie dor de Zaslawsk… „Dor?! …” se miră Wokulski. Ea continuă, vorbind repede:
— Trebuie să plec. Mătuşa mi-a scris încă de miercuri să mă întorc, dar doamna Zaslawska nu mi-a arătat
scrisoarea, ca să mă reţină. De-abia ieri mi-a dat-o, când a venit un curier special să mă ia.
— Pleci mâine? o întrebă Wokulski.
— Nu, astăzi, acum, după masă… răspunse ea, lăsând capul în jos.
— Astăzi… repetă el.
Treceau pe lângă un grilaj, prin care văzură în curtea de serviciu o trăsură aşteptând. Era aceeaşi cu care
venise domnişoara Isabela. Vizitiul potrivea hamurile. Însă, de data aceasta, asupra lui Wokulski nu făcură impresie
nici vestea plecării, nici pregătirile de drum.
„De! Ce pot face? Cine-vine, trebuie să şi plece… E firesc…”
Îl uimi calmul de care dădea dovadă.
Mai făcură vreo cincisprezece paşi pe sub crengile copacilor, când deodată îl cuprinse o disperare adâncă.
Avea impresia că dacă în clipa aceea ar veni trăsura s-o ia pe domnişoara Isabela, s-ar arunca sub roţile ei şi n-ar
lăsa-o să plece. Să-l calce şi să se termine odată cu chinul! …
Apoi, la fel de brusc, îl cuprinse un nou val de linişte, şi din nou se miră că pot să-i vină gânduri de licean…
Domnişoara Isabela avea tot dreptul să plece unde dorea şi cu cine-i plăcea…
— Mai rămâi mult timp la ţară? o întrebă el.
— Cel mult o lună.
— O lună… bâigui el. Dar cel puţin după aceea îmi va fi îngăduit să vă vizitez?
— O, da… Chiar te rugăm… răspunse ea. Tata ţine foarte mult la dumneata…
— Dar dumneata?
Isabela se înroşi şi tăcu.
— Nu-mi răspunzi… şopti Wokulski. Nici nu-ţi poţi închipui cât îmi este de scump fiecare cuvânt pe care-l
rosteşti… Iar acum pleci şi nu-mi laşi nici o umbră de speranţă…
— Poate că timpul va aduce şi speranţa… şopti ea.
— O, de-ar fi aşa! Trebuie, totuşi, să-ţi mai spun ceva. În viaţă vei întâlni, poate, oameni mai veseli decât
mine, mai eleganţi, cu blazoane şi chiar cu avere mai mare, dar nu vei găsi niciodată o dragoste ca a mea. Pentru că,
dacă suferinţa este măsura iubirii, atunci iubire ca a mea n-a mai fost pe lume! … Şi nici n-am dreptul să mă plâng
de nimeni. Aşa vrea soarta. Prin ce căi ciudate mi-a îndreptat paşii spre dumneata! Câte frământări până când eu,
băiat sărac, să pot termina studiile care-mi îngăduie astăzi să stau de vorbă cu dumneata! Ce soartă m-a îndemnat să
mă duc la teatrul unde te-am văzut pentru prima oară?! Dar şi averea mea nu se datoreşte oare unui întreg şir de
miracole?! … Când mă gândesc astăzi la tot ce s-a întâmplat, mi se pare că mi-a fost sortit din leagăn să te întâlnesc.
Dacă unchiul meu n-ar fi iubit la tinereţea lui şi n-ar fi murit singur, astăzi n-aş fi aici. Şi nu-i oare ciudat că eu, în
loc să petrec cu fel de fel de femei, aşa cum fac alţi bărbaţi, le-am ocolit până acum şi aproape în mod conştient am
aşteptat venirea uneia singure, venirea dumitale? …
Isabela îşi şterse uşor o lacrimă… Wokulski continuă, fără să se uite la ea:
— Chiar acum, de curând, când am fost la Paris, mi s-au deschis în faţă două drumuri: unul care duce la o
mare realizare, o invenţie în stare să schimbe faţa omenirii; altul care duce la dumneata, Isabela. Am renunţat la
primul. Pe mine mă leagă aici un lanţ nevăzut: speranţa că-ţi voi fi drag cândva. Dacă este posibilă, prefer fericirea
alături de dumneata oricărei glorii, oricât ar fi ea de mare! Pentru că gloria nu-i decât o iluzie pentru care ne
sacrificăm propria fericire în folosul altora. Iar dacă sunt prada unei năluciri, dumneata eşti singura în stare să mă
izbăveşti de blestemul care m-a înlănţuit. Spune-mi că nu ai şi că nu vei avea niciodată ceva pentru mine… şi mă
voi întoarce acolo unde ar fi trebuit, poate, să rămân din capul locului… Îi luă mâna şi o întrebă:
— Să mă întorc?
Domnişoara Isabela nu-i răspunse.
— Deci, rămân! hotărî el peste o clipă. Voi aştepta cu răbdare până în clipa în care îmi vei da un semn că
speranţele mi s-au împlinit…
Se întoarseră la conac. Isabela era puţin emoţionată, dar discuta voioasă cu toată lumea. Wokulski îşi
recăpătase calmul. Nu mai era disperat de plecarea ei. Se mângâia cu gândul că o va vedea peste o lună, şi îi era de
ajuns.
După dejun trăsura trase la scară; îşi luară rămas bun. Când să plece, domnişoara Isabela şopti doamnei
Wąsowska:
— Kazia, ai putea să nu-l mai torturezi pe bietul băiat! …
— Pe care?
— Pe tizul tău!
— Ah, pe Starski… Om vedea noi…
Apoi Isabela îi întinse mâna lui Wokulski.
— La revedere! şopti ea cu mlădieri în glas.
Şi plecă. Grupul adunat în faţa casei se uita după trăsura care la început se îndepărta încet, apoi coti pe malul
iazului şi dispăru după deal, pentru a apărea o clipă din nou, lăsând în urmă doar nori mici de praf gălbui.
— Ce zi minunată! exclamă Wokulski.
— Da, minunată! răspunse Starski.
Doamna Wąsowska îl privi pe sub gene pe primul…
Se împrăştiară încet, şi Wokulski rămase singur. Când intră în camera sa, i se păru pustie. Voi să se ducă în
parc, dar ceva parcă îl gonea de acolo… I se năzări apoi că domnişoara Isabela e încă aici. Nu putea înţelege că
plecase, că se află la o milă depărtare de Zaslawsk şi că fiecare secundă o îndepărtează tot mai mult de el.
„Şi, totuşi, a plecat! şopti el. A plecat! Ei şi? …”
Se duse pe malul iazului şi se uită la barca albă, în jurul căreia apa lucea orbitor. Deodată, o lebădă care
plutea lângă malul din faţă îl zări şi, desfăcându-şi larg aripile, zbură până la barcă.
De-abia în clipa aceea Wokulski fu cuprins de tristeţe, de o tristeţe atât de adâncă şi fără obiect, încât i se
păru că într-adevăr se desparte de viaţă…
Cufundat în amărăciune, nu-şi mai dădea seama ce se petrece în jurul său. Totuşi, spre seară, când se
întoarse din parc, observă că toţi păreau indispuşi. Felicja şi Ewelina se închiseseră în cameră, baronul era ursuz, iar
Starski, ironic şi obraznic.
După masă, doamna Zaslawska îl chemă la dânsa. Pe faţa bătrânei se vedeau de asemenea urme de supărare,
pe care îşi dădea însă silinţa s-o stăpânească.
— Te-ai gândit la fabrica de zahăr? îl întrebă ea, ducând un flacon la nas, semn că era emoţionată. Gândeşte-
te, te rog, la afacerea asta şi spune-mi ce părere ai, pentru că m-am plictisit de-atâta trăncăneală! …
— Aveţi vreo supărare, doamnă? o întrebă Wokulski.
 Ea făcu un gest plictisit cu mâna.
— Ei, supărare! Aş vrea să se facă odată căsătoria Ewelinei cu baronul, sau să se rupă… Sau să plece
amândoi de aici… Sau să plece Starski… Sau şi una şi alta! …
Wokulski lăsă capul în jos şi tăcu, ghicind că insistenţele lui Starski pe lângă logodnica baronului luaseră
forme mai vizibile. Dar… ce-i păsa lui de toate acestea?
— Prostuţe mai sunt şi fetele astea! adăugă peste o clipă doamna Zaslawska. Cred că dacă pun mâna pe un
soţ bogat şi mai au pe deasupra şi un amant chipeş, gata, s-au aranjat! … Prostuţe! … Nici nu-şi dau seama că
mâine, poimâine, se vor sătura şi de soţul bătrân şi de amantul flecar şi că, mai curând sau mai târziu, vor vrea să
cunoască şi un om adevărat. Şi atunci când, spre nefericirea lor, se iveşte un om adevărat, ce-i pot da ele? Farmecul
pe care şi l-au vândut, sau inima terfelită în noroi de indivizi de teapa lui Starski? … Şi când te gândeşti că fiecare
dintre ele trebuie să treacă prin încercarea asta înainte de a cunoaşte oamenii! La început, chiar dacă se iveşte
bărbatul cel mai nobil, nu ştiu să-l preţuiască. Aleg un bătrân bogat sau un crai obraznic şi îşi irosesc zilele alături
de el. De-abia mai târziu simt nevoia unei renaşteri… Atunci însă e prea târziu. Prea târziu şi zadarnic! … Ceea ce
mă mira însă mai mult ca orice este că bărbaţii nu-şi dau seama câte parale fac păpuşile astea. Pentru oricare femeie,
începând cu Wąsowska şi terminând cu camerista mea, nu-i nici un secret că în Ewelina nu s-a trezit încă nici
raţiunea, nici inima. În ea totul doarme! … Şi, totuşi, baronul vede în ea o zeitate şi îşi face iluzii, sărmanul, că ea îl
iubeşte! …
— De ce nu-i deschideţi ochii, doamnă? întrebă încet Wokulski.
— Ce rost ar avea? … Crezi că o singură dată i-am dat să înţeleagă că Ewelina e astăzi doar un copil fără
minte, o păpuşă? Poate că se va schimba cândva, dar deocamdată… Starski e tocmai potrivit pentru ea! …
Gazda făcu o pauză, apoi schimbă vorba:
— Ce zici, ai să te gândeşti la fabrica de zahăr? … Cere mâine un cal, fă o plimbare singur, pe câmp; sau
poate mai bine cu doamna Wąsowska… E o femeie de treabă, crede-mă!
Wokulski plecă de la doamna Zaslawska înspăimântat.
„De ce mi-a vorbit despre baron şi despre Ewelina? Oare nu voia să mă pună în gardă şi pe mine? … Starski
nu-i face curte numai ei! Ce s-a întâmplat oare acolo, în brec? … Ah, mai bine mi-aş zbura creierii! …” însă îşi veni
repede în fire: „În brec a fost sau o nălucire, sau o realitate. Dacă a fost o nălucire, aş nedreptăţi cu presupunerile
mele o nevinovată: dacă a fost o realitate… Cum! Doar n-am să ajung rivalul unui amorez de operetă şi n-am să-mi
sacrific viaţa pentru o femeie perversă! E liberă să cocheteze cu cine pofteşte, dar nu-i este permis să înşele un om a
cărui singură crimă este că o iubeşte… Nu! mai bine să plec din această Capua şi să-mi văd de treabă! Mai bine în
laboratorul lui Geist decât în saloane…
Pe la zece seara, baronul, grozav de schimbat, intră în camera lui Wokulski. La început râse şi glumi, apoi se
lăsă gâfâind pe un scaun, şi după o clipă rosti:
— Ehei, dragă domnule Wokulski, gândesc – bineînţeles nu din proprie experienţă, pentru că logodnica mea
e fata cea mai nobilă din lume – că femeile ne produc uneori decepţii…
— Da, uneori…
— Poate că nu sunt ele de vină, adăugă baronul. Dar trebuie să recunoaştem că uneori se lasă duse de nas de
anumiţi intriganţi abili…
— O, da, se lasă…
Baronul tremura atât de tare încât îi clănţăneau dinţii în gură.
— Nu socoti, domnule, întrebă el după o clipă de gândire, că faptul acesta ar trebui totuşi prevenit?
— Cum?
— Fie silind femeia, să rupă relaţiile cu intriganţii…
Wokulski izbucni în râs.
— De intriganţi femeia poate fi scăpată, dar cine o poate scăpa de propriile ei instincte? … Ce poţi face dacă
cel care în ochii dumitale e un zănatic sau un intrigant pentru ea este… cel mai potrivit bărbat? … Începea să-l
cuprindă o mânie surdă: Cum ai să poţi lupta împotriva legilor naturii, care cer ca orice căţea – fie ea de cea mai
bună rasă – să nu umble după un leu, ci tot după un câine? Degeaba i-ai pune la dispoziţie o întreagă menajerie de
animale dintre cele mai nobile, ea va renunţa la ele pentru cine ştie ce javre… Şi faptul nu trebuie să ne mire,
deoarece câinii fac parte din specia ei…
— Prin urmare, după dumneata, nu există nici o soluţie? întrebă baronul.
 — Astăzi, niciuna. Cândva, însă, când la baza relaţiilor dintre oameni va sta sinceritatea şi alegerea liberă,
când femeia nu va mai fi obligată să simuleze dragostea şi nici să cocheteze cu toţi bărbaţii, îi va înlătura pe toţi
aceia care nu-i sunt simpatici şi va fi a aceluia care îi place. Atunci nu vor mai exista seduşi şi seducători, iar
relaţiile se vor lega firesc.
După plecarea baronului. Wokulski se culcă. Nu închise ochii toată noaptea, dar izbuti să-şi recapete
echilibrul.
„Ce pretenţii pot să am eu de la ea? se întreba el. Doar n-a spus că mă iubeşte! Mi-a dat abia o umbră de
speranţă, ca s-ar putea întâmpla cândva. N-am ce să-i reproşez! Aproape că nici nu mă cunoaşte! Ce năluciri îmi
trec prin cap?! … Starski! Doar că vrea să-l însoare cu doamna Wąsowska… Deci… Doamna Zaslawska… Doamna
Zaslawska ţine la domnişoara Isabela, mi-a spus chiar ea, şi tot ea a insistat să vin aici… Am timp. O voi cunoaşte
mai îndeaproape, şi dacă mă va îndrăgi, voi fi fericit şi liniştit. Dacă nu, mă voi întoarce la Geist. Pentru orice
eventualitate, vând casa şi magazinul şi rămân numai cu societatea pentru comerţul cu Rusia. Peste câţiva ani o să
am un venit de o sută de mii de ruble anual, iar ei n-o să-i mai fie ruşine că e soţia unui negustor de galanterie…”
A doua zi, îndată după micul dejun, ceru să i se înşeueze calul şi plecă, sub pretext că se duce să viziteze
împrejurimile. Fără să vrea, o luă spre drumul pe unde trecuse în ajun trăsura domnişoarei Isabela şi unde i se părea
că se mai văd încă urmele roţilor… Apoi, tot fără să-şi dea seama, intră în pădurea unde fuseseră la cules ciuperci.
Colo ea râsese, dincoace stătuse de vorbă cu el, mai încolo admirase împrejurimile…
Bănuieli, mânie? Toate se risipiră…
În locul lor, începu să-i susure în inimă dorul, pârâiaş subţire de lacrimi, arzând ca focul veşnic.
Intrând mai adânc în pădure, descălecă şi luă calul de dârlogi.
Iată cărarea pe care au mers atunci împreună; parcă nu mai era aceeaşi! Colţişorul acela de pădure semăna
atunci cu o biserică; astăzi, nici urmă de asemănare! Împrejur totul era cenuşiu şi tăcut. Se auzea numai cârâitul
ciorilor care zburau pe deasupra arborilor şi ţipătul unei veveriţe speriate, căţărându-se pe un copac şi schelălăind ca
un căţeluş.
Wokulski merse până în poiana unde stătuse de vorbă cu domnişoara Isabela şi găsi butucul pe care şezuse
ea. Totul era la fel; numai ea lipsea… Pe crengile alunului frunzele începuseră să îngălbenească; din pini atârna
tristeţea, ca firele unui păianjen, atât de necuprinsă şi atât de copleşitoare!
„Ce nerozie! Toată viaţa ta să depindă de o singură fiinţă! Am muncit numai pentru ea, mă gândesc numai la
ea, trăiesc numai pentru ea… Şi, ce-i mai rău, pentru ea l-am părăsit pe Geist… Dar, în definitiv, aş fi avut o soartă
mai bună la Geist? Aş fi fost tot atât de dependent ca şi acum, dar în loc să depind de o femeie frumoasă, stăpânul
meu ar fi fost un neamţ bătrân. Şi aş fi muncit tot aşa, poate chiar şi mai intens, cu singura deosebire că astăzi
muncesc numai pentru fericirea mea, pe câtă vreme acolo aş fi muncit pentru fericirea altora, care s-ar fi distrat şi s-
ar fi iubit pe socoteala mea! Dar, la urma urmelor, am dreptul să mă plâng? Acum un an de-abia cutezam să visez la
domnişoara Isabela, iar astăzi o cunosc şi chiar îmi dau silinţa să mi-o apropii… Oare o cunosc? … E o aristocrată,
e drept, dar nu ştie încă nimic despre lume… Are un suflet poetic, sau poate numai în aparenţă… E cochetă, dar se
va schimba, dacă mă va iubi… Într-un cuvânt, situaţia nu e rea, iar peste un an…”
În clipa aceea calul ridică grumazul, nechezând; din pădure îi răspunseră alte nechezături şi se auzi tropot de
copite. Îndată, în capătul cărăruii apăru o amazoană; Wokulski o recunoscu pe doamna Wąsowska.
— Hop! Hop! … exclamă ea, râzând.
Apoi sări de pe cal şi îi dădu hăţurile lui Wokulski.
— Leagă-l, te rog! Ah, ce bine te cunosc! … Acum o oră am întrebat-o pe doamna Zaslawska unde eşti, şi
mi-a răspuns că te-ai dus pe câmp să cauţi un loc pentru fabrica ei de zahăr. „Vorbă să fie! mi-am spus eu. S-a dus
în pădure să viseze.” Am cerut să-mi pregătească calul, şi uite că te-am găsit, aşezat pe un butuc şi înfierbântat ca
nimeni altul… Ha, ha, ha! …
— Sunt chiar atât de caraghios?
— Nu! Nu eşti caraghios, dar… cum să-ţi spun? … Eşti surprinzător… Te-am crezut cu totul altfel! Când mi
s-a spus că te ocupi cu negustoria şi că, pe deasupra, ai realizat în scurt timp o mare avere, m-am mirat. „Negustor?
… mi-am spus eu. Prin urmare, a venit la ţară sau ca să găsească o domnişoară bogată, sau ca să scoată bani de la
doamna Zaslawska pentru vreo întreprindere.” În orice caz, mi-am închipuit că eşti un om rece, calculat, care se
plimbă prin pădure pentru a evalua lemnul; un om care nu se uită la cer, pentru că nu-i aduce dobândă. Când colo,
ce-mi văd ochii! … Un visător, un trubadur medieval, care se furişează în pădure ca să suspine şi să se uite la
urmele lăsate săptămână trecută de picioruşele Ei! Un cavaler devotat, care iubeşte pe viaţă şi pe moarte o singură
femeie, şi care faţă de celelalte e impertinent. Ah, domnule Wokulski, cât eşti de amuzant… cât eşti de anacronic…
— Ai terminat? o întrebă Wokulski, rece.
— Da… Acum vrei să începi dumneata? …
Nu, doamnă. Propun să ne întoarcem acasă.
Pe faţa doamnei Wąsowska apărură pete roşii.
— Dă-mi voie! făcu ea apucând calul de frâu. Nu cumva îţi închipui că vorbesc de dragostea dumitale aşa
cum vorbesc pentru că aş dori să mă mărit cu dumneata? … Văd că nu-mi răspunzi! … Să vorbim serios. A fost o
clipă când mi-ai plăcut, dar a fost… şi a trecut. Chiar dacă n-ar fi trecut, chiar dacă ar fi să mor de dragoste pentru
dumneata – ceea ce, desigur, n-o să se întâmple, fiindcă încă nu mi-am pierdut nici somnul şi nici pofta de mâncare
– nu ţi-aş arăta… înţelegi? … Chiar dacă te-ai târî la picioarele mele! N-aş putea să trăiesc cu un om care a iubit atât
de mult o altă femeie. Sunt prea mândră. Înţelegi?
— Da.
— Cred şi eu. Deci, dacă astăzi te-am tachinat, a fost numai din simpatie. Mă impresionează nebunia
dumitale. Aş vrea să fii fericit, şi de aceea îţi spun: alungă din dumneata trubadurul medieval, pentru că trăim în
secolul al XIX-lea, într-un secol în care femeile nu sunt aşa cum ţi le închipui dumneata! Şi acest adevăr îl ştiu până
şi tinerii de douăzeci de ani!
— Dar… cum sunt?
— Frumoase, nostime, le place să vă ducă pe toţi de nas şi se îndrăgostesc numai când le face plăcere.
Niciuna – sau cel puţin nu oricare – nu acceptă dragostea „totală”… Trebuie mai întâi să se plictisească de cochetat,
să găsească apoi un amant sentimental…
— Într-un cuvânt, vrei să mă faci să înţeleg că domnişoara Isabela…
— O, nu vreau să te fac să înţelegi nimic! protestă cu vehemenţă doamna Wąsowska. Isabela dumitale e o
femeie straşnică, şi bărbatul pe care-l va iubi va fi cel mai fericit din lume! Dar până atunci… Hai, ajută-mă să
încalec!
Wokulski îi dădu mâna, apoi încalecă şi el. Doamna Wąsowska era iritată. Câtva timp merse în faţă, tăcută,
apoi se întoarse brusc şi zise:
— Încă un cuvânt. Cunosc oamenii mai bine decât îţi închipui dumneata şi… mă tem să nu ai decepţii…
Dacă vreodată le vei avea, adu-ţi aminte de sfatul meu: nu acţiona sub impresia emoţiei, ci aşteaptă. Multe lucruri
sunt mult mai rele în aparenţă decât în realitate.
— Satană! murmură Wokulski.
Începuse să-i vâjâie capul.
Călăriră mai departe fără să-şi spună un cuvânt. O dată ajuns la conac, Wokulski se duse la doamna
Zaslawska.
— Plec mâine, o vesti. În ceea ce priveşte fabrica de zahăr, vă sfătuiesc să n-o construiţi.
— Mâine! … repetă bătrâna. Dar cu piatra?
— Dacă-mi daţi voie, am să mă duc la Zaslawsk s-o văd; de altfel, am acolo şi alte treburi.
— Bine. Du-te cu Dumnezeu… Aici n-ai ce să faci. La Varşovia, însă, să vii pe la mine. Am să mă întorc o
dată cu contesa şi cu familia Lęcki.
Seara veni la el Ochocki.
— Ce dracu! exclamă acesta. Aş fi avut atâtea de discutat cu dumneata… Dar de! Ţi-ai pierdut vremea cu
muierile, şi acum pleci…
— Nu-ţi plac femeile? întrebă Wokulski, zâmbind.
Poate că ai dreptate! …
— Nu, nu spun că nu-mi plac. Dar din clipa în care m-am convins că cucoanele nu se deosebesc de
cameriste, prefer cameristele. Muierile astea, continuă el, sunt toate nişte gâşte! Chiar şi cele mai inteligente. De
pildă ieri! I-am explicat doamnei Wąsowska timp de o jumătate de oră ce importanţă au baloanele dirijate… I-am
vorbit despre dispariţia graniţelor, despre înfrăţirea popoarelor, despre progresul uriaş al civilizaţiei. Se uita în ochii
mei ca şi cum m-ar fi priceput, dar Ia urmă m-a întrebat: „Domnule Ochocki, de ce nu te însori? …” Ai mai întâlnit
aşa ceva, domnule? … Fireşte, i-am explicat o jumătate de ceas şi mai bine că nu mă gândesc să mă însor nici cu
domnişoara Felicja, nici cu domnişoara Isabela, şi nici chiar cu ea… Ce naiba să fac eu cu o nevastă care o să-mi
umble de colo-colo prin laborator în rochii cu coadă, încercând să mă scoată cu forţa la plimbare, la vizite, la teatru?
… Zău aşa! Nu cunosc nici o femeie alături de care să nu mă tâmpesc într-o jumătate de an.
Tăcu şi dădu să plece.
— O clipă! îl rugă Wokulski. Când te întorci la Varşovia, să vii pe la mine. Poate că voi fi în măsură să-ţi
comunic ceva despre o invenţie care s-ar putea să-ţi mănânce o jumătate din viaţă, dar… care o să-ţi placă.
— Baloane? … întrebă Ochocki, cu privirea aprinsă.
— Ceva mai interesant… Noapte bună!
A doua zi pe la amiază Wokulski îşi luă rămas bun de la doamna Zaslawska. Peste câteva ore era la
Zaslawsk, unde făcu o vizită preotului şi-i lăsă vorbă lui Węgielek să se pregătească pentru un drum la Varşovia.
Apoi se duse la ruinele castelului.
Pe piatră erau săpate cele patru versuri. Le citi de câteva ori, şi la urmă îşi opri privirea la aceste două
rânduri: „În fiecare loc şi-n orice clipa Unde odată cu tine-am petrecut şi-am plâns cu tine…” „Dar dacă nu? …”
şopti el.
Îl cuprinse disperarea. În clipa aceea avea o singură dorinţă: să se deschidă pământul sub el şi să-l înghită, o
dată cu ruinele castelului, cu piatră şi cu inscripţie cu tot.
Când se întoarse în târguşor, caii fuseseră adăpaţi, iar lângă trăsură îl aştepta Węgielek, cu o lădiţă verde.
— Ştii când ai să te întorci? i se adresă Wokulski.
— Când o vrea Dumnezeu, domnule! răspunse tânărul.
— Urcă-te!
Se aruncă şi el pe pernele trăsurii şi porniră. De departe o femeie bătrână făcu semnul crucii asupra lor.
Węgielek o văzu şi-şi scoase şapca.
— Rămâi sănătoasă, mamă! … strigă el de pe capră.
VII.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„IATĂ-NE AŞADAR ÎN ANUL 1879!
Dacă aş fi superstiţios şi mai ales dacă n-aş înţelege că după ploaie vine şi vreme bună, m-aş teme de noul
an. Pentru că dacă anul vechi a trecut ca vai de lume, ăsta începe şi mai rău!
Anglia, de pildă, la sfârşitul anului trecut s-a încurcat într-un război cu Afganistanul, şi în decembrie situaţia
ei n-a prea fost bună. Austria a avut multe necazuri în Bosnia, iar în Macedonia au izbucnit răscoale. În octombrie şi
noiembrie au avut loc atentate împotriva regelui Alfons al Spaniei şi împotriva regelui Umberto al Italiei. Amândoi
au scăpat teferi. Tot în octombrie a murit contele Jósef Zamoyski, prieten bun cu Wokulski, şi sunt sigur că moartea
lui a încurcat planurile patronului în multe privinţe.
Anul 1879 abia a început, dar mai bine l-ar lua naiba! … Englezii, deşi încă încurcaţi în Afganistan, duc
război şi în Africa – undeva, la Capul Bunei Speranţe – cu zuluşii. Iar în împrejurimile Astrahanului a izbucnit
ciuma, care îşi poate arăta colţii şi la noi, de la o zi la alta!
Şi câte necazuri avem din cauza acestei ciume! … Nu mă întâlnesc cu cineva să nu-mi spună: „Vă merge
bine cu pânzeturile importate de la Moscova? Te pomeneşti că o dată cu ele o să ne aduceţi aici şi ciuma! …” Şi
câte anonime pline de trivialităţi! Am impresia însă că autorii lor sunt mai ales negustori, concurenţi de-ai noştri…
sau poate fabricanţi de pânză din Lodz.
Ne-ar îneca şi într-o lingură cu apă, chiar dacă n-ar exista nici o ciumă! Fireşte, lui Wokulski nu-i repet nici
a suta parte din injurii; socot însă că aude şi citeşte mai multe decât mine!
La drept vorbind, am vrut să pomenesc aici despre un proces extraordinar. E vorba de un proces penal, pe
care baroana Krzeszowska l-a intentat… ghiciţi cui? … Nu vă mai căzniţi degeaba! … Doamnei Helena Stawska,
care-i atât de frumoasă, atât de blândă şi de drăguţă! Când îmi aduc aminte, mă apucă furiile şi nu sunt în stare să-mi
mai concentrez gândurile! Pentru a-mi distrage puţin atenţia, am să scriu despre altceva.
A intentat doamnei Stawska un proces penal pentru furt! … Da, pentru furt! Fireşte însă că am ieşit
triumfători din mocirla asta. Dar câţi nervi ne-a costat… Pe cuvântul meu de cinste că n-am putut aţipi nopţi întregi
timp de aproape două luni! Şi dacă astăzi îmi place să mă duc uneori seara, când sunt liber, la câte o bere – ceea ce
nu mi s-a întâmplat niciodată până acum – şi chiar să stau până la miezul nopţii în cârciumă, apoi să ştiţi că numai
supărarea m-a adus aici! Să intentezi proces pentru furt unei femei atât de cinstite! … Doar cineva pe jumătate
ţicnit, ca baroana, a fost în stare de aşa ceva…
 Pentru toate necazurile câte ni le-a pricinuit, însă, muierea asta afurisită a trebuit să ne plătească zece mii de
ruble… Ah! dacă ar fi fost după mine, i-aş fi stors şi o sută de mii! N-avea decât să plângă, să se zvârcolească, chiar
să moară… Nesuferită femeie!
Dar să ne gândim la altceva, nu la mârşăviile omeneşti.
La drept vorbind, cine ştie dacă pricina nefericirii care a lovit-o pe doamna Stawska n-a fost, fără să vrea,
bietul meu Stas?! Şi nu atât el, cât eu… Eu l-am dus la ea cu forţa, eu l-am sfătuit să nu treacă pe la zgripţuroaica
aia de baroană şi tot eu i-am scris la Paris să dea de urmele lui Ludwik Stawski. Într-un cuvânt, eu, şi nimeni altul, a
întărâtat-o pe ciuma aia de Krzeszowska. Am şi ispăşit, nu-i vorbă, timp de două luni! … De! N-am ce-i face…
Sfinte Doamne, dacă exişti, nu te uita la toate astea şi salvează-mi sufletul – dacă există şi el – aşa cum spunea un
ostaş pe timpul Revoluţiei Franceze. (Ah, îmbătrânesc, îmbătrânesc pe zi ce trece! … În loc să apuc taurul de
coarne, trăncănesc într-una, o iau pe ocolite, plictisesc lumea… Deşi cred că mi s-ar urca tot sângele la cap dacă m-
aş apuca să scriu aşa, dintr-o dată, despre acest proces murdar şi atât de monstruos!)
Încep îndată. Numai să-mi adun gândurile.
În luna septembrie Stas a fost la ţară, la doamna Zaslawska. De ce s-o fi dus şi ce-o fi făcut acolo, habar n-
am, dar din cele câteva scrisori pe care mi le-a trimis deduc că a trecut prin aventuri neobişnuite. Cine naiba a
potrivit lucrurile de s-a nimerit acolo şi domnişoara Isabela Lęcka? … Cred că nu se mai gândeşte la ea. Şi să nu mi
se mai spună pe nume de nu i-oi face vorba cu doamna Stawska! Am să-l peţesc, am să-l duc în faţa altarului şi am
să mă îngrijesc să-şi jure credinţă unul altuia aşa cum se cuvine, apoi… pot să-mi pun laţul de gât… (Bătrân nerod
ce eşti! … Cum poţi tu să gândeşti la un înger ca ea? De altfel, nu mă gândesc de loc la ea, mai ales din clipa în care
m-am convins că îl iubeşte pe Wokulski. E liberă să-l iubească oricât pofteşte, numai să fie fericiţi împreună… Iar
eu? … Ei, Katz, vechiul meu prieten, să fi fost tu oare mai curajos decât mine? …)
Era prin noiembrie, în ziua când s-a năruit casa din strada Wspólan. Wokulski se întorsese de la Moscova.
Nici acolo nu ştiu ce-o fi făcut; destul că a câştigat vreo şaptezeci de mii de ruble… De altfel, câştigurile astea
depăşesc cu mult imaginaţia mea. Pot însă să jur că Wokulski nu face decât afaceri cinstite.
La câteva zile după întoarcerea lui, vine la mine un negustor şi-mi spune:
— Iubite domnule Rzecki, n-am obiceiul să mă amestec în treburile altora, dar te rog să-l pui în gardă pe
Wokulski (nu ca din partea mea, ci din a dumitale) şi să-i comunici că Suzin, asociatul lui, e un fluşturatic de prima
clasă, care în curând o să dea faliment… Pune-l în gardă, domnule, că e păcat de el… Orice s-ar zice, merită
compătimire, deşi a pornit pe un drum greşit…
— Ce numeşti dumneata drum greşit? îl întreb eu.
— De, domnule Rzecki, zice el, un om care se duce la Paris, care cumpără vapoare pe timpul neînţelegerilor
cu Anglia, şi aşa mai departe, nu se poate lăuda, domnule Rzecki, cu virtuţile cetăţeneşti.
— Dragă domnule, îi răspund eu, prin ce se deosebeşte cumpărarea unor vapoare de cumpărarea hameiului?
Doar printr-un câştig mai mare…
— Mai bine să lăsăm la o parte chestiunea asta, domnule Rzecki, zice el. Dacă isprava asta ar fi făcut-o
altcineva, n-aş fi avut nimic împotrivă, dar Wokulski! … Amândoi, slavă Domnului, îi cunoaştem trecutul, şi eu
poate mai bine chiar decât dumneata, că nu o dată Hopfer, Dumnezeu să-l ierte, mi-a transmis comenzi prin el!
— Dumneata îl calomniezi!
— Nu, domnule, răspunde el, eu nu fac decât să repet ce vorbeşte oraşul întreg. Nici gând să-l ponegresc pe
Wokulski, mai ales în faţa dumitale, care îi eşti prieten (şi pe drept cuvânt, deoarece l-ai cunoscut într-o vreme când
nu era ca azi), dar… trebuie să recunoşti şi dumneata că… ne păgubeşte industria! Nu-l acuz de lipsă de patriotism,
domnule Rzecki, dar… îţi spun sincer, că faţă de dumneata trebuie să fiu sincer, pânzeturile astea moscovite…
Pricepi… nu-i aşa? …
M-am înfuriat. Pentru că, deşi am fost locotenent în infanteria maghiară, nu pot pricepe întrucât stamba
nemţească e mai bună decât cea moscovită?! Dar cu negustorul meu nu m-am putut înţelege. Se încruntă ca o bestie,
ridică din umeri ca un apucat şi dă din mâini ca un bezmetic, aşa că până la urmă începi să crezi că dumnealui e un
mare patriot, iar dumneata, o cârpă, deşi pe vremea când el îşi umplea buzunarele cu ruble şi cu ducaţi imperiali,
deasupra capului tău şuierau sute de gloanţe.
Fireşte, i-am comunicat această convorbire şi lui Stas, care, după ce m-a ascultat, mi-a răspuns:
— Linişteşte-te, dragul meu! Persoanele astea binevoitoare, care mă pun azi în gardă şi susţin că Suzin e un
fluşturatic, i-au scris acum o lună lui Suzin că eu sunt un falit, un nemernic şi un fost insurgent…
 După discuţia cu negustorul acela de treabă – al cărui nume am să-l trec sub tăcere – şi după numeroasele
anonime primite, m-am hotărât să-mi însemnez toate părerile exprimate despre Wokulski de oameni tot atât de
cumsecade…
Aşadar, însemnez deocamdată Stas e un rău patriot, deoarece importând ţesături ieftine strică afacerile
fabricanţilor din Lodz. Bene 9… Să vedem ce va urma.
În octombrie, cam pe vremea când Matejko a terminat de pictat bătălia de la Grünwald (e un tablou mare şi
impozant, numai că nu trebuie arătat soldaţilor care au luat parte la bătălii), a dat buzna în magazinul nostru
Maruszewicz, prietenul baroanei Krzeszowska. M-am uitat la el: boier în toată puterea cuvântului! Pe burtă – mai
bine zis în locul unde se află de obicei burta – îi atârna un breloc de aur, cu lanţ gros de o jumătate de deget şi lung
cât să tragă câinii de el. La cravată, ac cu briliante; în mâini, mănuşi noi; în picioare, ghete noi; pe el (vai, ce
slăbănog e!), un costum nou. În plus, un aer de parcă n-ar avea pe el nici un fir de aţă luat pe credit, ci totul
cumpărat cu bani peşin. (Mai târziu, Klejn, care locuieşte în aceeaşi casă cu el, mi-a spus că Maruszewicz joacă la
cărţi şi că de câtva timp îi surâde norocul.)
Aşadar, elegantul ăsta a intrat în prăvălie cu un bastonaş de abanos în mână şi cu pălăria pe cap. Uitându-se
nervos în jur (are privirile cam şovăielnice, tânărul…), a întrebat:
— Domnul Wokulski e aici? Ah, dumneata eşti, domnule Rzecki! … Dacă-mi dai voie, un minut…
Ne-am retras în dosul dulapurilor.
— Aduc o ştire admirabilă! a început el, strângându-mi mâna cordial. Puteţi vinde clădirea cumpărată de la
Lęcki! Vrea s-o cumpere baroana Krzeszowska. A terminat procesul cu soţul ei, şi-a preluat capitalul şi (dacă vă
târguiţi bine) vă oferă nouăzeci de mii de ruble, poate chiar şi ceva în plus, drept filodormă…
Observând probabil pe faţa mea o expresie de mulţumire (eu n-am fost pentru cumpărarea casei), mi-a strâns
mâna mai tare – atât cât poate un pirpiriu ca el – şi, surâzându-mi dulce (m-a apucat greaţa de dulceaţa asta!), a
început să-mi şoptească:
— Vă pot face un serviciu, un serviciu important… Doamna baroană pune mare preţ pe sfatul meu şi… dacă
eu…
A început să tuşească uşor.
— Am priceput! i-am zis, dându-mi seama cu cine am de-a face. Cred că domnul Wokulski nu va face
dificultăţi în ceea ce priveşte comisionul…
— Ah, domnule, se poate? … Mai ales că propunerea definitivă va fi făcută de avocatul baroanei… De
altfel, aici nu-i vorba de mine… Ceea ce am îmi ajunge… Dar cunosc o anumită familie de oameni săraci, căreia, la
recomandarea mea. Veţi binevoi să-i…
— Domnule… l-am întrerupt, preferăm să depunem suma direct în mâinile dumitale, dacă, bineînţeles,
afacerea se va încheia!
— O, se va încheia! Vă dau cuvântul meu de onoare! m-a asigurat domnul Maruszewicz.
Deoarece însă nu i-am mai spus nimic despre comision, s-a învârtit câteva clipe prin magazin şi a ieşit,
fluierând.
Spre seară am vorbit cu Stas. Nu mi-a răspuns nimic, ceea ce m-a pus pe gânduri. Aşa că a doua zi am dat
fuga până la avocatul nostru (care e în acelaşi timp şi avocatul prinţului) şi i-am comunicat ştirea adusă de
Maruszewicz.
— Dă nouăzeci de mii de ruble?! … s-a mirat avocatul (un om foarte serios). Dar bine, scumpe domnule
Rzecki, acum preţul clădirilor urcă, şi la anul se vor construi chiar sute de case noi… În condiţiile astea, dragă
domnule Rzecki, le vom face o favoare acceptând suma de o sută de mii… Doamna baroană se prăpădeşte după
casa asta. Deci putem scoate de la ea o sumă mult mai mare, scumpe domn Rzecki.
L-am salutat şi m-am întors la magazin, hotărât să nu mă mai amestec în vânzarea casei. De-abia acum – de
altfel, nu pentru prima oară – mi-am zis în gând că Maruszewicz e un pungaş fără pereche. Ei, şi întrucât acum îmi
pot aduna gândurile, să vă descriu mârşavul proces intentat de baroană doamnei Stawska, femeia aceea minunată, ca
un înger. Dacă n-aş însemna faptele aici, peste un an, doi n-aş mai da crezare propriei mele memorii, căci nu-ţi intră
în cap cum de s-a putut petrece un lucru atât de monstruos.
Notează deci, dragul meu Ignacy, că doamna baroană Krzeszowska n-o putea suferi de mult pe doamna
Stawska, fiind convinsă că toţi bărbaţii sunt îndrăgostiţi de ea. În al doilea rând, notează că aceeaşi doamnă baroană
voia să cumpere cât mai ieftin casa de la Wokulski. Aceste două fapte sunt importante, iar importanţa lor o înţeleg
abia astăzi. (Vai, cum îmbătrânesc, Doamne milostive, cum îmbătrânesc! …)
Din clipa când am cunoscut-o, m-am dus des pe la doamna Stawska. N-aş putea spune că am fost în fiecare
zi. Uneori o dată la câteva zile, alteori de două ori în aceeaşi zi. Sunt doar custodele clădirii! Asta-i una la mână.
Întâi a trebuit să-i comunic că i-am scris lui Wokulski în chestiunea soţului ei. După aceea a trebuit să mă duc să-i
spun că Wokulski n-a aflat nimic concret. Apoi am vizitat-o ca să pot observa de la fereastra apartamentului ei ce
face Maruszewicz, care locuieşte în aripa din faţă. Apoi am vrut să aflu care e comportarea doamnei Krzeszowska
faţă de studenţii de deasupra ei şi de care se tot plânge.
Cineva care nu mă cunoaşte ar fi putut spune că mă duc cam prea des la doamna Stawska. Eu, însă, după o
matură chibzuinţă, am ajuns la convingerea că mă duream prea rar. Pentru că locuinţa ei era un admirabil punct de
observaţie. De acolo vedeam ce se întâmplă în toată casa. Apoi eram primit cu bunăvoinţă. Doamna Misiewiczowa
(mama preastimatei doamne Helena), de câte ori mă duceam, mă primea cu braţele deschise. Micuţa Helunia îmi
sărea pe genunchi, şi chiar doamna Stawska se înviora când apăream, spunând că îşi mai uită şi ea de necazuri o oră,
două, cât stau la ele! …
Cum să nu te duci când eşti atât de bine primit? Pe cinstea mea că m-am dus prea rar! Dacă aş fi avut
înclinări mai cavalereşti, ar fi trebuit să stau la ele de dimineaţă până seara. Chiar dacă doamna Stawska ar fi fost
nevoită să se îmbrace în prezenţa mea. N-aş fi avut nimic de pierdut.
În cursul acestor vizite am făcut câteva observaţii importante.
În primul rând, am constatat că studenţii de la etajul al treilea sunt într-adevăr nişte tineri neastâmpăraţi.
Până la două după miezul nopţii cântă, strigă, uneori chiar urlă şi îşi dau silinţa să scoată sunete cât mai neomeneşti.
În cursul zilei, e suficient să fie măcar unul acasă – şi e totdeauna careva – că îndată ce doamna baroană
Krzeskowska se apleacă pe fereastră (şi face treaba asta de vreo cincisprezece ori pe zi), studentul de sus îi varsă
apă în cap!
Aş spune chiar că între ea şi studenţii de deasupra e un fel de întrecere: când scoate capul pe fereastră,
baroana îşi dă silinţa să şi-l tragă înapoi cât mai repede, iar ei încearcă să verse apă cât de des şi în cantităţi cât mai
mari.
Seara, tinerii (deasupra lor nu locuieşte nimeni care să-i poată stropi cu apă) invită la ei toate spălătoresele şi
servitoarele din clădire, şi, automat, din apartamentul baroanei se aud ţipete şi plânsete spasmodice.
Cea de a doua observaţie a mea se referă la Maruszewicz, care locuieşte aproximativ în faţa doamnei
Stawska. Maruszewicz, duce o viaţă foarte ciudată, de o regularitate neobişnuită. În mod regulat plăteşte chiria.
Regulat, la câteva săptămâni o dată, i se ridică din casă o mulţime de lucruri: statuete, oglinzi, covoare,
ceasornice… Dar ceea ce e mai interesant este că tot atât de regulat i se aduc alte oglinzi, covoare, ceasornice şi
statuete…
De fiecare dată când i se ridică boarfele, domnul Maruszewicz apare câteva zile în şir la una din ferestre. Se
bărbiereşte la fereastră, se piaptănă, se pomădează şi chiar se îmbracă la fereastră, aruncând priviri cât se poate de
suspecte spre apartamentul doamnei Stawska. Dar când locuinţa sa este din nou plină cu obiecte de lux, domnul
Maruszewicz ţine timp de câteva zile storurile trase.
Şi atunci (lucru de necrezut!) în casa lui ard luminile zi şi noapte, se aud glasuri bărbăteşti şi, uneori, chiar
voci feminine.
Dar ce mă interesează pe mine treburile altora!
Într-o zi, la începutul lui noiembrie, Stas mi-a spus:
— Aud că te duci pe la doamna Stawska…
Am simţit că mă trec fierbinţelile.
— Mă rog, am strigat eu, ce trebuie, să înţeleg din asta?
— Nimic! a răspuns el. Doar intri la ea pe uşă, nu pe fereastră! Poţi s-o vizitezi când vrei şi cum vrei, dar la
prima ocazie spune-i că am primit o scrisoare de la Paris…
— În legătură cu Ludwik Stawski?
— Da.
— L-au găsit, în sfârşit?
— Încă nu, dar i-au dat de urmă şi în curând se va afla dacă trăieşte sau nu.
 — O fi murit, sărmanul! am strigat eu, strângându-l pe Wokulski de mână. Te rog, Stas, am adăugat, ceva
mai puţin emoţionat, fii aşa de bun, fă-le o vizită şi comunică-le ştirea personal…
El s-a burzuluit:
— Dar ce sunt eu, gropar, să duc oamenilor ştiri atât de plăcute?
Când i-am arătat însă cât de cumsecade sunt femeile acelea, cum mă tot întreabă dacă şi când are să le
viziteze… şi când, în plus, i-am spus că ar trebui să-şi arunce şi o privire asupra clădirii, s-a mai înmuiat.
— Puţin îmi pasă de clădirea asta! Tot am s-o vând azi-mâine… a mormăit el, ridicând din umeri.
Dar până la urmă s-a lăsat convins şi, într-o bună zi, pe la ora unu, ne-am dus la ele. În curte am constatat că
storurile de la apartamentul lui Maruszewicz erau lăsate complet. Se vede treaba că primise iar mobile noi!
Stas s-a uitat în treacăt la ferestrele casei şi a ascultat distrat tot ce-i spuneam eu despre îmbunătăţirile făcute.
I-am comunicat că pusesem podele noi în gangul de la intrare, că reparasem acoperişul, zugrăvisem pereţii şi
poruncisem să se spele scările în fiecare săptămână. Într-un cuvânt, dintr-o clădire neglijată am făcut una destul de
arătoasă. Totul era în ordine, inclusiv curtea şi conductele de apă. Totul, în afară de chirii…
— De altfel, am spus eu în încheiere, informaţii mai amănunţite asupra chiriilor îţi va da administratorul tău,
domnul Wirski, după care îl voi trimite îndată pe portar.
— Dă-mi pace cu chiriile şi cu administratorul! a mormăit Stas. Hai să mergem odată la doamna Stawska şi
apoi să ne întoarcem în magazin!
Am urcat la etajul întâi al aripii din stânga, unde mirosea a conopidă fiartă. Stas s-a încruntat, iar eu am bătut
la uşa bucătăriei.
— Doamnele sunt acasă? am întrebat-o pe bucătăreasa cea grasă.
— S-ar putea să nu fie când veniţi dumneavoastră? … mi-a răspuns ea, clipind repede.
— Vezi cum suntem primiţi?! … i-am şoptit eu lui Stas, în nemţeşte.
Drept răspuns. Wokulski a clătinat din cap şi şi-a lăsat buza în jos.
În salonaş, mama doamnei Stawska împletea ciorapi, ca de obicei: văzându-mă, s-a ridicat puţin din fotoliu
şi s-a uitat mirată la însoţitorul meu.
Din camera cealaltă şi-a scos capul Hela.
— Mamă. A şoptit ea, însă aşa de tare, încât sunt sigur că glăsciorul ei a răsunat până în curte, a venit
domnul Rzecki cu un domn!
În clipa aceea a apărut doamna Stawska.
— Proprietarul nostru, domnul Wokulski. Vine să vă salute şi să vă aducă o ştire… am început eu.
— Despre Ludwik? … m-a întrerupt doamna Misiewiczowa. Mai trăieşte?
Doamna Stawska a pălit deodată, apoi tot atât de repede s-a înroşit. În clipa aceea era atât de frumoasă, încât
până şi Wokulski a rămas cu ochii la ea. A privit-o dacă nu cu admiraţie, cel puţin cu bunăvoinţă. Sunt sigur că s-ar
fi îndrăgostit dintr-o dată de ea dacă n-ar fi fost mirosul ăla nenorocit de conopidă, care venea de la bucătărie…
Ne-am aşezat. Wokulski le-a întrebat pe doamne dacă sunt mulţumite de locuinţă, apoi le-a adus la
cunoştinţă că Ludwik Stawski fusese acum doi ani la New York, de unde plecase însă la Londra sub un nume străin.
A pomenit în treacăt că Stawski era pe vremea aceea bolnav şi că n-ar fi exclus să primească peste câteva săptămâni
ştiri mai precise. La care doamna Misiewiczowa a dus de câteva ori batista la ochi…
Doamna Stawska s-a mai liniştit; doar câteva lacrimi i-au mai curs pe faţă. Spre a-şi ascunde emoţia, i-a spus
încet fiicei sale, cu un zâmbet pe buze:
— Hela, mulţumeşte-i domnului care ne-a adus ştiri despre tăticu!
Din nou i-au lucit lacrimile în ochi, dar s-a stăpânit. Între timp, Hela a făcut o reverenţă, lovind cu picioruşul
în podea, apoi, uitându-se la Wokulski cu ochişorii ei mari, l-a apucat de gât şi l-a sărutat drept pe gură.
N-am să uit cu una cu două schimbarea care s-a ivit atunci pe faţa lui Stas! Pentru că, după câte ştiu eu, până
atunci nu-l mai sărutase nici un copil! În primul moment s-a tras înapoi, surprins, apoi a luat fetiţa în braţe, s-a uitat
la ea emoţionat şi a săruta-o pe căpşor. Aş fi putut jura că în clipa aceea se va ridica de pe scaun şi că-i va spune
doamnei Stawska: „Doamnă, îngăduie-mi să ţin loc de tată acestui odor de copil…”
Dar… n-a spus nimic. A lăsat doar capul în jos şi a căzut din nou pe gânduri. Aş fi dat o jumătate din leafa
mea pe un an ca să aflu la ce se gândeşte! Poate la domnişoara Isabela? … Ei, bătrâneţea o ia iarăşi razna… Ce
domnişoară Isabela?! … Nici pe departe nu se poate compara cu doamna Stawska! …
După o tăcere de câteva minute, Wokulski a întrebat:
 — Sunteţi mulţumite de vecini? …
— Depinde de care! a şoptit doamna Misiewiczowa.
— Da, suntem foarte mulţumite! a intervenit repede doamna Stawska, uitându-se la Wokulski şi înroşindu-
se.
— Şi doamna Krzeszowska e o vecină plăcută? a întrebat Wokulski.
— O, domnule! … a exclamat doamna Misiewiczowa. De ce?
— E o biată femeie nefericită! … a intervenit încă o dată doamna Stawska. I-a murit fetiţa…
Răsucea pe deget un colţ al batistei şi se silea să se uite pe sub genele ei minunate… dar nu la mine. Probabil
însă că pleoapele îi erau grele ca plumbul, aşa că s-a înroşit tot mai mult şi a devenit tot mai gravă, ca şi cum ar fi
jignit-o cineva.
— Dar cine e acest domn Maruszewicz? întrebă mai departe Wokulski, ca şi cum nu s-ar fi adresat celor de
faţă.
— Un pierde-vară, un fluşturatic… a răspuns doamna Misiewiczowa.
— Mamă! Nu-i decât un tip original… a corectat-o fiica ei.
În clipa aceea ochii i s-au mărit, şi pupilele îi erau mai dilatate ca oricând.
— Dar studenţii? Se pare că sunt foarte neastâmpăraţi, a continuat Wokulski, uitându-se la pian.
— Cum sunt tinerii de obicei, a răspuns doamna Misiewiczowa, după care şi-a suflat nasul cu zgomot.
— Uite, Hela, iar ţi s-a desprins funda! a spus doamna Stawska, aplecându-se spre fetiţă, poate ca să-şi
ascundă tulburarea.
Felul lui Wokulski de a vorbi m-a plictisit. Într-adevăr, trebuie să fii prost sau răucrescut ca să întrebi o
femeie atât de frumoasă despre vecinii ei! Am încetat deci să-l mai ascult şi, fără să vreau, mi-am îndreptat privirea
spre curtea casei.
Şi iată ce am descoperit: la una din ferestrele lui Maruszewicz storul era puţin ridicat, încât am putut să văd
acolo pe cineva uitându-se spre noi.
„Ne spionează, sărăcuţul de el!” mi-am spus în gând, şi mi-am mutat ochii spre etajul al doilea dinspre
faţadă. Altă surpriză! La camera din fund a baroanei Krzeszowska, cele două ferestre erau larg deschise, şi baroana
în persoană se uita cu binoclul spre apartamentul doamnei Stawska.
„Şi Dumnezeu n-o pedepseşte pe lighioana asta! …” mi-am spus eu iar, în sinea mea. Eram încredinţat că
din istoria asta cu binoclul are să izbucnească un scandal.
Ruga mea n-a fost zadarnică. Pedeapsa divină atârna deasupra intrigantei, sub forma unei scrumbii scoase pe
ferestruica de la etajul al treilea. Scrumbia era ţinută de o mână misterioasă, într-o mânecă de culoarea granatului,
cu galon de argint. Iar pe sub mână apărea din când în când o faţă slabă, schimonosită de un zâmbet răutăcios.
N-ar fi fost nevoie de spiritul meu pătrunzător ca să ghicesc că faţa era a unuia dintre studenţii care nu
plăteau chiria şi care abia aştepta apariţia baroanei la fereastră, ca să-i arunce scrumbia în cap.
Dar baroana era prudentă, şi studentul se plictisea. El muta scrumbia providenţială dintr-o mână într-alta şi,
desigur pentru a-şi omorî vremea, se strâmba ca un neruşinat la fetele de la „Spălătoria pariziană”.
Tocmai când îmi spuneam că atentatul cu scrumbia împotriva baroanei va eşua complet, Wokulski s-a ridicat
de pe scaun ca să-şi ia rămas bun de la doamne.
— Plecaţi atât de repede, domnilor?! a şoptit doamna Stawska, nespus de tulburată.
— Poftiţi mai des pe la noi! … a adăugat doamna Miciewiczowa.
Dar tontul de Stas, în loc să le roage pe doamne să-i permită să vină în fiecare zi sau chiar să ia masa la ele
în pensiune (ceea ce eu aş fi făcut fără doar şi poate dacă aş fi fost în locul lui), le-a întrebat – auzi, aiuritul! – dacă n
-au cumva nevoie de reparaţii la apartamentul lor!
— O, tot ce a fost de reparat a făcut bunul domn Rzecki! a răspuns doamna Misiewiczowa, întorcându-se
spre mine cu un zâmbet simpatic. (Ca să fiu sincer, nu-mi prea place zâmbetul ăsta la persoanele de o anumită
vârstă!)
În bucătărie, Stas s-a oprit o secundă, şi întrucât îl supăra, se vede, mirosul de conopidă, mi-a spus:
— Aici ar trebui instalat un ventilator, sau aşa ceva…
Pe scări nu m-am mai putut abţine şi am exclamat:
— Dacă ai să vii mai des, o să-ţi dai singur seama de îmbunătăţirile care trebuie aduse casei. Dar ce te
interesează pe tine: casa, sau femeia asta atât de frumoasă?
 Wokulski s-a oprit în prag şi, uitându-se la rigolă, a mormăit:
— Hei! … Dacă aş fi cunoscut-o mai înainte, poate că m-aş fi însurat cu ea!
La care am simţit un sentiment ciudat: eram mulţumit, şi în acelaşi timp parcă îmi vârâse cineva un cui în
inimă!
— Cum aşa, nu mai ai de gând să te însori? l-am întrebat eu.
— Cine ştie? … mi-a răspuns el. Poate că o să mă însor… Dar nu cu ea.
De data asta am avut un sentiment şi mai ciudat: am regretat că doamna Stawska nu se va mărita cu Stas, dar
în acelaşi timp parcă mi-ar fi luat cineva o piatră de pe inimă.
De-abia ieşisem în curte, când am văzut-o pe doamna baroană că se apleacă pe fereastră şi strigă spre noi:
— Domnule! … Vă rog! … Apoi deodată a scos un urlet, mai-mai să ne spargă urechile: Ah, nihiliştii ăştia!
…
Şi şi-a tras repede capul de la fereastră.
În aceeaşi clipă, scrumbia a căzut în curte la câţiva paşi de noi; portarul s-a repezit la ea cu atâta lăcomie,
încât nici n-a văzut că eram acolo.
— Nu trecem o clipă şi pe la doamna baroană? l-am întrebat pe Stas. Mi se pare că doreşte să-ţi spună ceva.
— Să mă lase în pace! mi-a răspuns el, făcând cu mâna un gest de plictiseală.
În stradă a chemat o trăsură şi ne-am întors la magazin, fără să schimbăm o vorbă. Sunt însă sigur că Stas se
gândea la doamna Stawska. Dacă n-ar fi fost conopida aia mizerabilă! …
Mă simţeam aşa de nu ştiu cum, aşa de mâhnit, încât, după ce am închis prăvălia, m-am dus la o bere. L-am
întâlnit acolo pe consilierul Wengrowicz, care nu încetează să-şi bată joc de Wokulski, dar care uneori are idei
politice sănătoase, şi m-am ciorovăit cu el până la miezul nopţii. Wengrowicz are dreptate. De fapt, se vede din
gazete că în Europa se pregăteşte ceva. Cine ştie dacă după Anul nou micul Napoleon (i se spunea Lulu – o să vă
arate el vouă, Lu-lu!) n-o să se mute din Anglia în Franţa… Preşedintele Mac-Mahon este pentru el, prinţul de
Broglie este pentru el, majoritatea poporului este pentru el… Pot să fac prinsoare că va ajunge împărat sub numele
de Napoleon al IV-lea, şi că la primăvară va începe danţul cu nemţii! Dar de data asta nu vor mai ajunge ei la Paris!
Nu reuşeşte de două ori aceeaşi şmecherie…
Aşadar… Ce-am vrut să spun? … Ah, ah!
După vreo trei-patru zile de la vizita noastră la doamna Stawska, Stas a venit în magazin şi mi-a arătat o
scrisoare adresată lui.
— Citeşte! m-a îndemnat el râzând.
Am deschis-o şi am citit: „Domnul Wokulski!
Scuză-mă că nu-ţi spun stimate, dar e greu să dai un astfel de titlu unui om căruia toţi îi întorc spatele cu
scârbă. Om nenorocit ce eşti! Încă nu te-ai reabilitat după nelegiuirile tale din trecut, şi te împovărezi cu altele!
Astăzi oraşul întreg nu vorbeşte decât despre vizita ta la o femeie cu moravuri atât de reprobabile cum este madam
Stawska! Nu numai că ai întâlniri cu ea în oraş, nu numai că te strecori la ea noaptea, ceea ce dovedeşte că ţi-ai
pierdut complet sentimentul de ruşine, dar te duci la ea în plină zi, în faţa servitorimii, a tineretului şi a locatarilor
cinstiţi din acea clădire compromisă.
Dar să nu-ţi faci iluzii, nenorocitule, că numai tu ai legături amoroase cu ea! Îţi dă o mână de ajutor şi
administratorul tău, prăpăditul de Wirski, precum şi împuternicitul tău, Rzecki, încărunţit în desfrâu.
Trebuie să adaug că Rzecki nu se mulţumeşte să-ţi seducă amanta, dar îţi mai fură şi din veniturile casei
deoarece a micşorat chiria unor locatari, şi, în primul rând, acestei cucoane. Din această cauză, casa nu valorează
mai nimic, iar cum tu însuţi te afli la marginea prăpastiei, ţi-ar face într-adevăr un mare bine cel care s-ar hotărî să
cumpere şandramaua lui Lęcki cu o mică pierdere pentru tine.
Dacă, aşadar, se va găsi un astfel de binefăcător, scapă-te de o povară, primeşte cu mulţumire ce ţi se dă şi
şterge-o în străinătate, înainte ca justiţia omenească să te prindă în lanţuri şi să te arunce în temniţă. Ai grijă de tine!
… Păzeşte-te! … Şi ascultă de sfatul unui prieten binevoitor”
— Îndrăzneaţă muiere! Ce zici? … mi s-a adresat Wokulski.
— S-o ia naiba! am izbucnit eu, înţelegând că vorbeşte despre autoarea scrisorii. Auzi dumneata! După
părerea ei, eu aş fi încărunţit în desfrâu! … Eu fur! … Eu… am legături amoroase! … Blestemată vrăjitoare! …
— Lasă, lasă, linişteşte-te, uite că vine avocatul ei!
 Într-adevăr, în clipa aceea a intrat în magazin un omuleţ scund, îmbrăcat într-o blană veche, cu jobenul
decolorat şi cu nişte galoşi uriaşi în picioare. A intrat, a privit în jur ca un agent de urmărire, l-a întrebat pe Klejn
când îl poate găsi pe domnul Wokulski, apoi, deodată prefăcându-se că abia atunci ne văzuse, s-a apropiat de Stas şi
a început, încet:
— Dumneavoastră sunteţi domnul Wokulski Aş dori să am o scurtă convorbire cu dumneavoastră între patru
ochi.
Stas mi-a făcut semn cu ochiul şi ne-am dus câteşitrei în apartamentul meu. Vizitatorul şi-a scos paltonul, şi
cu acest prilej am observat că pantalonii îi sunt şi mai tociţi, iar stofa şi mai mult mâncată de molii decât blana.
— Daţi-mi voie să mă prezint! a început el, întinzându-i mâna dreaptă lui Wokulski, iar pe cea stângă mie.
Sunt avocatul…
Şi-a spus numele şi a rămas, aşa, cu mâinile în aer, pentru că, printr-o ciudată coincidenţă, nici Stas, nici eu n
-am simţit nevoia să i le strângem.
Însă omul nostru nu s-a fâstâcit. Dimpotrivă, şi-a frecat palmele şi a continuat, râzând, cu o figură din cele
mai senine:
— Cum, nici nu mă întrebaţi în ce chestiune vin la dumneavoastră?
— Presupunem că ne vei spune chiar dumneata, i-a răspuns Wokulski.
— Aveţi dreptate! Voi fi scurt. Un lituanian bogat, dar tare zgârcit (lituanienii sunt foarte zgârciţi!), m-a
rugat să-i găsesc o casă de vânzare. Am vreo cincisprezece, dar din stima pe care v-o port, domnule Wokulski – căci
ştiu ce faceţi pentru ţara noastră – i-am propus casa dumneavoastră. Cea cumpărată de la Lęcki… Şi după pertractări
de două săptămâni, l-am convins să dea… ghiciţi, domnilor, cât? … Optzeci de mii de ruble! … Ei? O afacere
fabuloasă! … Nu-i aşa? …
Wokulski s-a făcut roşu de mânie. Câteva clipe m-am temut că o să-l dea în brânci afară… S-a stăpânit însă
şi i-a răspuns aşa cum ştie el câteodată, aspru şi brutal:
— Îl cunosc pe lituanianul dumitale! îl cheamă baroana Krzeszowska…
— Cum?! … a exclamat avocatul.
— Da! Şi lituanianul acesta avar oferă nouăzeci de mii pentru casa mea, nu optzeci, dar dumneata îmi propui
un preţ mai mic, ca să câştigi mai mult…
Avocatul a început să râdă:
— Ha, ha, ha! … Cine ar proceda altfel astăzi, stimate domn Wokulski? …
— Spune-i deci lituanianului dumitale, l-a întrerupt Wokulski, că vând casa, însă numai cu o sută de mii de
ruble. Şi numai până la Anul nou. După Anul nou, preţul va fi mai mare.
— Propunerea dumneavoastră e inumană! a izbucnit avocatul. Vreţi să-i răpiţi unei femei nefericite până şi
ultimul ban… Ce-o să spună lumea? Gândiţi-vă, domnule…
— Puţin îmi pasă ce-o să spună lumea! Şi dacă va vrea să-mi facă morală, aşa cum încerci dumneata, îi voi
arăta uşa. Uite, domnule avocat, uşa e acolo, o vezi?
— Vă ofer nouăzeci şi două de mii, nici un ban mai mult!
— Pune-ţi blana, să nu răceşti afară!
— Nouăzeci şi cinci… a continuat avocatul, în timp ce se îmbrăca repede.
— Te salut, domnule! a încheiat Wokulski, deschizând uşa.
Avocatul s-a înclinat până la pământ şi a ieşit. Dar dincolo de prag a adăugat pe un ton dulceag:
— Voi mai veni peste câteva zile. Poate că atunci veţi fi mai bine dispus, stimate domn…
Stas i-a închis uşa în nas.
După vizita acestui avocat respingător, am ştiut la ce trebuie să mă aştept. Doamna baroană va cumpăra casa
lui Stas, asta e sigur, dar mai întâi se va folosi de toate mijloacele pentru a o lua mai ieftin. Dar las’, că ştiu eu
mijloacele astea! Unul din ele a fost scrisoarea anonimă, în care o bârfeşte pe doamna Stawska şi în care spune
despre mine că am încărunţit în desfrâu…
Iar dacă va cumpăra casa, primul lucru pe care-l va face va fi să gonească pe studenţi şi bineînţeles pe
sărmana mea doamnă Helena. Şi măcar dacă ura ei s-ar mărgini numai la atât! …
Acum să povestesc în galop toate întâmplările care au urmat. Ei, şi cum vă spuneam, după vizita avocatului,
am avut ca o presimţire rea şi m-am hotărât s-o vizitez încă în aceeaşi zi pe doamna Stawska, ca s-o avertizez să se
ferească de baroană. Şi, mai ales, să-i spun că nu-i bine să stea la fereastră.
 Căci aceste doamne, în afara virtuţilor care le împodobesc, au prostul obicei de a sta mereu la fereastră.
Doamna Misiewiczowa, doamna Stawska, Helunia, fiecare la câte o fereastră. Până şi bucătăreasa stă la fereastră. Şi
nu-i de ajuns că îşi petrec mai toată ziua acolo, dar chiar seara, după ce aprind lampa, nu lasă storurile decât atunci
când se duc la culcare. Aşa că poţi vedea tot ce se petrece în casa lor, ca printr-o lanternă magică! …
Pentru vecinii cinstiţi, modul acesta de a-şi petrece timpul ar fi cea mai bună dovadă a purităţii: se arată toată
ziua, fiindcă nu au ce ascunde.
La gândul că femeile acestea sunt necontenit spionate de Maruszewicz şi de baroană, şi ştiind bine cât de
mult o urăşte baroana pe doamna Stawska, m-au cuprins presimţirile cele mai rele.
În aceeaşi seară am vrut să dau o fugă până la nobilele mele prietene şi să le pun să-mi jure pe tot ce au mai
sfânt că nu vor mai sta la fereastră toată ziua şi n-or să-i mai dea prilej baroanei să le spioneze. Între timp, însă –
erau orele opt şi jumătate – mi s-a făcut sete şi, în loc să mă duc la cele două doamne, am intrat să beau o halbă de
bere.
Consilierul Wengrowicz şi agentul comercial Szprot erau acolo. Tocmai discutau despre casa din strada
Wspólna, care se prăbuşise, când deodată Wengrowias şi-a ciocnit halba de a mea şi a zis:
— Multe case au să se mai prăbuşească înainte de Anul nou!
Szprot a clipit din ochi.
Mie, drept să vă spun, clipitul ăsta nu mi-a plăcut de loc, pentru că totdeauna mi-au fost nesuferiţi
caraghioşii care fac cu ochiul; aşadar l-am întrebat:
— Domnule, ce înseamnă comedia asta?
El a râs prosteşte:
— Dumneata ştii mai bine decât mine ce înseamnă! Wokulski o să-şi vândă magazinul! …
Pe dumnezeul meu! Mă mir cum nu l-am pocnit cu halba în cap. Din fericire, mi-am stăpânit primul impuls,
am băut două halbe una după alt şi l-am întrebat cu glas mai potolit:
— De ce şi-ar vinde Wokulski magazinul? Şi cui?
— Cui? … a intervenit Wengrowicz. Parcă puţini evrei există în Varşovia! Se vor întovărăşi vreo trei, şi
poate chiar vreo zece, şi se vor statornici în Krakowskie Przedmiescie, prin graţia preaonoratului domn Wokulski,
care are trăsură proprie şi îşi petrece vacanţa de vară la aristocraţi! Dumnezeule! … Ţin minte cum îmi servea
sărăcuţul de el friptura la „Hopfer”… Acum nu mai e rost de mers la război şi de cotrobăit prin buzunarele
turceşti…
— Dar de ce ar vinde magazinul? am stăruit eu, ciupindu-mă de genunchi ca să nu mă reped la şontorog.
— Face bine că-l vinde! a răspuns Wengrowicz, întinzând mâna după nici nu mai ştiu a câta halbă de bere.
Ce să facă printre negustori un domn ca el, un… diplomat, un… inovator, care aduce pe piaţă mărfuri noi? …
— Eu socot că motivul e altul! şi-a dat părerea Szprot. Wokulski vrea să se însoare cu domnişoara Lęcka.
Deşi a fost respins la început, astăzi este din nou primit, aşa că are probabil ceva şanse… Şi cum domnişoara Lęcka
nu se poate mărita cu un negustor de galanterie, fie el chiar diplomat şi inovator…
Am simţit că îmi scapără ochii. Am lovit cu halba în masă şi am strigat:
— Minţi, domnule Szprot! O boabă din câte ai spus nu-i adevărat, domnule Szprot! Poftim adresa mea,
domnule Szprot! am încheiat, aruncându-i cartea mea de vizită pe masă.
— De ce-mi dai adresa? Vrei să-ţi trimit un balot de catifea reiată, sau poate altceva? …
— Iţi cer satisfacţie! am răcnit, izbind încă o dată în masă.
— Tronc! a făcut Szprot, învârtind mâna pe sus. Dumitale îţi vine uşor să-mi ceri satisfacţie, ca fost ofiţer în
armata maghiară. Pentru dumneata e o nimica toată să ucizi un om, doi, ori să te laşi chiar dumneata tăiat în
bucăţele… Dar eu, domnule, sunt agent comercial, am soţie, copii şi afaceri cu termen…
— Te voi sili să te baţi în duel!
— Mă vei sili? Cum vine asta? … Doar n-ai să mă aduci sub escortă?! Ţin seama că nu eşti treaz, altfel,
pentru vorbele dumitale m-aş fi adresat poliţiei şi ţi-aş fi arătat eu duel!
— Eşti un om fără onoare! am strigat eu.
Acum a început el să bată cu pumnul în masă.
— Cine-i fără onoare? Cui îi spui dumneata aşa ceva? Nu-mi plătesc poliţele, vând marfă proastă, am dat
faliment? … O să vedem noi la tribunal cine are onoare şi cine nu!
 — Liniştiţi-vă! a intervenit consilierul Wengrowicz. Duelurile au fost la modă pe vremuri, astăzi nu se mai
bate nimeni… Hai, daţi-vă mâna…
M-am ridicat de la masa udă de bere, am plătit la tejghea şi am ieşit. În viaţa mea n-am să mai intru în
dugheana aia mizerabilă!
Eram atât de iritat, încât, fireşte, nu m-am mai putut duce la doamna Stawska. La început am crezut chiar că
n-am să pot dormi toată noaptea. Totuşi, am aţipit. Iar a doua zi, când a venit Stas la magazin, l-am întrebat:
— Ai auzit ce spune lumea? … Cică vinzi magazinul!
— Să zicem că l-aş vinde! Ce rău e în asta? (Adevărat! Ce rău e în asta? … Să nu-mi vină în cap o idee atât
de simplă! …)
— Şi lumea mai spune, am şoptit, că te însori cu domnişoara Lęcka…
— Chiar dacă m-aş însura… Ce-ar fi? (Iarăşi are dreptate! Cum adică? N-are voie să se însoare cu cine vrea,
fie şi cu doamna Stawska? Păcat că n-am înţeles dintr-o dată cum stau lucrurile şi i-am făcut scandal de pomană lui
Szprot! …)
Şi, fireşte, întrucât în seara aceea a trebuit să mă duc din nou la berărie – nu atât pentru bere, cât să mă împac
cu Szprot, pe care l-am jignit pe nedrept – n-am putut să mai trec pe la doamna Stawska s-o avertizez să nu mai stea
la fereastră.
Aşadar, cu părere de rău am aflat că Wokulski le e din ce în ce mai antipatic negustorilor, că magazinul
nostru va fi vândut şi că Stas se însoară cu domnişoara Lęcka. Spun: se însoară, căci dacă n-ar fi fost absolut sigur,
nu s-ar fi pronunţat atât de categoric nici chiar faţă de mine.
Astăzi ştiu sigur după cine a suspinat el în Bulgaria şi pentru cine a făcut avere, cu dinţii şi cu ghearele…
De! Cum o vrea Dumnezeu! …
Poftim, i-ar m-am îndepărtat de subiect… Dar acum mă voi ocupa irevocabil de scandalul cu doamna
Stawska, şi-l voi povesti cu iuţeala fulgerului.”
VIII.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„ÎNTR-O SEARĂ, ÎNDATĂ DUPĂ ora opt, m-am dus la bunele mele prietene. Doamna Stawska, ca de
obicei, era în camera din fund şi medita nişte fetiţe, iar doamna Misiewiczowa şi Helunia, tot ca de obicei, stăteau la
fereastră. Nu pricep ce aveau de văzut, că afară era întuneric, dar e sigur că pe ele le vedea toată lumea. Aş jura
chiar că doamna baroană stătea cu binoclul la una din ferestrele ei întunecate şi se uita la etajul întâi, unde storurile,
ca de obicei, nu erau trase.
M-am întors deci după perdele, ca zgripţuroaica să nu mă vadă cel puţin pe mine, şi am întrebat-o fără
înconjur pe doamna Misiewiczowa:
— Stimată doamnă, nu vă fie cu supărare, dar… de ce staţi mereu la fereastră? … Nu e bine…
— Nu mi-e frică de curent, mi-a răspuns onorabila doamnă, şi îmi face o deosebită plăcere să stau la
fereastră! Pentru că, închipuieşte-ţi, dragă domnule, ce a descoperit Helunia… Uneori ferestrele luminate alcătuiesc
un fel de abecedar… Hela! S-a format vreo literă?
— Da, bunico, s-a format! Ba chiar două: H şi T.
— Da, ai dreptate! a recunoscut bunica. Uite-l pe H şi uite-l şi pe T… Poftim, domnule, uită-te! …
M-am uitat. Într-adevăr, în faţa noastră erau luminate două ferestre la etajul al treilea, trei la etajul al doilea
şi două la etajul întâi; toate împreună formau semnul:
O.
O.
O.
O O.
Iar în aripa din fund erau luminate cinci ferestre la etajul al treilea, una la etajul al doilea, una la etajul întâi
şi una la parter, formând semnul:
O O O O O.
O.
O.
O.
 — Datorită acestor ferestre, domnule, mi-a explicat bunica, Helunia a prins gust să înveţe literele, deşi ele se
formează rar şi se distrează grozav când izbuteşte să alcătuiască vreuna! De aceea nici nu mai tragem storurile
seara!
Am ridicat din umeri; cine ar putea să-i interzică fetiţei să se uite pe fereastră, mai ales că se distrează aşa de
bine?!
Bătrâna doamnă a continuat:
— Şi cum să nu ne uităm, când asta e singura noastră plăcere? Mergem noi undeva? Vedem noi pe cineva?
… De când a plecat Ludwik, legăturile noastre cu oamenii s-au rupt. Pentru unii suntem prea sărace, pentru alţii,
suspecte… Aici, şi-a şters ochii cu batista. O, rău a făcut Ludwik că a plecat! Chiar dacă l-ar fi închis, s-ar fi dovedit
până la urmă că e nevinovat şi am fi fost din nou împreună! Aşa, Dumnezeu ştie pe unde o fi, iar fiică-mea…
Dumneata zici să nu ne uităm… Ea, sărmana, aşteaptă mereu, ascultă, se uită, dacă nu cumva se întoarce Ludwik
sau cel puţin dacă nu soseşte vreo scrisoare de la el… Când trece cineva prin curte, aleargă la fereastră, crezând că
este factorul. Iar când vine într-adevăr factorul la noi (noi, domnule Rzecki, primim foarte rar scrisori) … S-o vezi
atunci pe Helena! Face feţe-feţe, păleşte, tremură…
N-am îndrăznit să deschid gura. După ce şi-a tras puţin sufletul, bătrâna a spus mai departe:
— Şi mie îmi place să stau la fereastră, mai ales când ziua e frumoasă şi cerul senin; atunci îmi amintesc de
bărbatul meu, răposatul, de parcă l-aş vedea aievea…
— Da, am şoptit eu, vi-l reaminteşte cerul; unde se află acum. Bineînţeles.
— Nu, n-am vrut să spun asta, domnule Rsecki, m-a întrerupt bătrâna. Că este în cer, ştiu prea bine, pentru
că unde ar putea fi un om atât de blând? Dar când mă uit la cer şi la zidul din faţă, îndată îmi vine în minte ziua
fericită a nunţii noastre… Klemens, răposatul, purta un frac albastru şi pantaloni galbeni de nanchin, exact în
aceeaşi nuanţă cu peretele… O, domnule Rzecki, a continuat bătrâna, plângând, crede-mă că pentru nişte oameni ca
noi, fereastra ţine uneori loc de teatru, de concert, de cunoştinţe… La ce altceva ne mai putem noi uita? …
Nici nu vă pot spune cât m-am întristat! Din cauza unei nenorocite de priviri pe fereastră, mi-a fost dat să
aud povestea asta tristă! … Deodată a foşnit ceva în camera vecină: elevele doamnei Stawska îşi terminaseră lecţiile
şi plecau acasă, iar fermecătoarea lor profesoară mi-a fericit sufletul cu apariţia ei.
Când am salutat-o, avea mâinile reci, iar pe faţa ei divină se puteau vedea urme de oboseală şi tristeţe.
(Scump îngeraş! Ca şi cum ar fi înţeles că surâsul ei dulce îmi luminează toată săptămână întunericul vieţii!)
— Ţi-a spus mama ce onoare ni s-a făcut astăzi? m-a întrebat dânsa.
— Ah, adevărat, am uitat! … a tresărit doamna Misiewiczowa.
Cele două fetiţe au făcut o reverenţă şi au plecat, iar noi am rămas singuri. Ca în sânul familiei…
— Imaginează-ţi, domnule! a continuat doamna Stawska. Astăzi am primit vizita doamnei baroane! …
În primul moment aproape că m-am speriat… Pentru că, nu-i aşa, săraca, n-are o înfăţişare prea plăcută. E
palidă, se îmbracă veşnic în negru… Şi are nişte priviri atât de ciudate… Dar m-am liniştit îndată, fiindcă, văzând-o
pe Helunia, a căzut în genunchi în faţa ei şi a început să plângă strigând: „Aşa a fost şi fetiţa mea, sărmana,
îngeraşul meu, care a murit!”
Când am auzit una ca asta, m-au trecut fiorii; dar, ca să n-o sperii zadarnic pe doamna Stawska, nu i-am
împărtăşit presimţirile mele. M-am mărginit s-o întreb:
— Şi ce a vrut baroana de la dumneata?
— A venit să mă roage să-i dau o mână de ajutor ca să-şi pună la punct rufăria, toaletele şi dantelele, într-un
cuvânt, toată gospodăria. Nădăjduieşte că soţul ei se va întoarce în curând acasă; ar vrea să facă ordine printre
lucrurile vechi şi să cumpere altele noi. Cum n-are gust, aşa spune dânsa, m-a rugat pe mine s-o ajut şi mi-a oferit
două ruble pentru trei ore pe zi…
— Şi dumneata ce i-ai răspuns?
— Ce era să fac? … Am acceptat, fireşte, şi i-am mulţumit. Ce-i drept, e o ocupaţie temporară, dar a venit la
timp, căci tocmai alaltăieri (şi nu pricep din ce motiv) am pierdut o elevă căreia îi dădeam lecţii de muzică, cu cinci
zloţi ora…
Am oftat, gândindu-mă că s-ar putea să-şi fi pierdut eleva datorită vreunei anonime din acelea cum se
pricepe atât de bine să scrie doamna Krzeszowska. Dar n-am spus nimic. Puteam oare s-o sfătuiesc pe doamna
Stawska să renunţe la două ruble pe zi? (Oh, Stas, Stas! … De ce nu te însori cu ea? … Ţi-a sucit capul domnişoara
Isabela! … Să nu regreţi odată şi odată povestea asta! …)
 De atunci, de câte ori mă duceam la onorabilele mele prietene, doamna Stawska îmi povestea amănunţit ce
mai face pe la baroana Krzeszowska, la care lucra în fiecare zi, câte cinci ore în loc de trei fireşte, tot pentru suma
de două ruble!
Doamna Stawska este o femeie foarte indulgentă. Totuşi atât cât am putut deduce din vorbele ei, locuinţa
baroanei şi tot ceea ce e în jurul ei o uimise şi fac asupra ei o impresie neplăcută.
În primul rând, baroana nu se foloseşte de loc de vastul său apartament. Salonul, budoarul, dormitorul,
sufrageria, camera baronului, toate stau pustii. Mobilele şi oglinzile sunt acoperite cu pânze, din plantele
ornamentale n-au rămas decât tulpini uscate sau vase pline de mucegai, iar tapiseria de preţ e plină de praf. Baroana
mănâncă cum dă Dumnezeu, uneori neluând în gură nimic cald câte două-trei zile, şi ţine la o casă atât de mare o
singură servitoare, pe care n-o scoate din stricată şi hoaţă.
Când doamna Stawska a întrebat-o dacă nu-i e urât să trăiască în pustiul acela, baroana i-a răspuns:
— Ce să fac? Sunt o fiinţă oropsită şi nefericită, o femeie aproape văduvă. Doar dacă îi va da Dumnezeu
gândul ăl bun soţului meu cel plin de păcate şi-l va face să-şi regrete faptele nelegiuite şi să se întoarcă la mine, s-ar
putea să mi se mai schimbe întrucâtva viaţa. Şt din câte deduc din visele şi presimţirile mele – pe care mi le trimite
cerul în urma rugilor mele fierbinţi – soţul meu ar trebui să se întoarcă foarte curând, deoarece nu mai are nici bani
şi nici credit, nefericitul de el, blestematul! …
Auzind acestea, doamna Stawska şi-a spus în sinea ei că soarta baronului, după ce se va întoarce, nu va fi de
invidiat.
Pe de altă parte, însă, persoanele care o vizitau pe baroană nu i se păreau câtuşi de puţin demne de încredere.
De cele mai multe ori veneau la ea femei bătrâne şi urâte, cu care conversa în anticameră despre soţul ei. Uneori
apărea şi Maruszewicz, sau avocatul acela cu blana roasă de ani. Pe aceştia baroana îi poftea în sufragerie, şi cât
discuta cu ei, bocea şi blestema atât de tare, încât răsuna toată casa.
Când doamna Stawska a întrebat-o, timid, de ce nu întreţine relaţii cu familia ei, baroana i-a răspuns:
— Cu care familie, scumpă doamnă? Eu n-am pe nimeni! Şi chiar dacă aş avea, n-aş putea primi în casa mea
persoane atât de lacome şi de ordinare! Iar familia soţului meu mă reneagă, pentru că nu sunt de viţă nobilă. Ceea ce
nu i-a împiedicat însă să-mi stoarcă vreo două sute de mii de ruble! Atâta timp cât împrumutau de la mine bani – cu
gândul să mi-i restituie la sfântu-aşteaptă – se purtau cum trebuie. Dar după ce mi-am dat seama de intenţiile lor, au
rupt orice relaţii cu mine şi l-au îndemnat pe nenorocitul meu soţ să pună poprire pe averea mea… O, prin câte am
trecut din cauza lor! a încheiat ea, văicărindu-se.
Baroana stă toată ziua într-o singură cameră (după cum spune doamna Stawska), camera fetiţei ei, care a
murit. E o încăpere ciudată şi nespus de tristă, fiindcă totul a rămas aşa cum era pe când trăia micuţa. În camera
aceea se află un pătuţ al cărui aşternut se schimbă la câteva zile, un dulăpior cu haine care sunt deseori scuturate şi
curăţate în salon, căci baroana nu permite ca sfintele ei amintiri să fie scoase în curte, o măsuţă cu cărţi şi un caiet
deschis la pagina unde biata fetiţă scrisese ultima oară: „Preasfântă Fecioară…” şi, în sfârşit, o etajeră plină cu
păpuşi mari şi mici, cu garderoba lor şi cu jucărioare.
Doamna Stawska lucrează chiar în camera aceea. Repară dantelăriile şi mătăsurile de care-i plină casa
baroanei. Se va îmbrăca oare cândva cu ele? Doamna Stawska spunea că nu-şi poate da seama.
Într-o zi baroana a întrebat-o dacă-l cunoaşte pe Wokulski. Şi deşi doamna Helena i-a răspuns că-l cunoaşte
foarte puţin, baroana a continuat, văicărindu-se:
— Scumpă doamnă, ai să-mi faci o mare favoare şi un adevărat serviciu dacă vei interveni pe lângă domnia-
sa într-o chestiune importantă pentru mine. Vreau să cumpăr casa asta şi i-am oferit nouăzeci şi cinci de mii de
ruble. Dar el, din încăpăţânare, nu de altceva, cere o sută de mii… Vrea să mă ruineze! … Spune-i, te rog, să nu mă
ucidă… Căci lăcomia va atrage asupra sa mânia cerului! …
Doamna Stawska, foarte tulburată, i-a răspuns că îi e cu neputinţă să vorbească cu Wokulski despre
chestiunea aceasta.
— Nu-l cunosc… A fost la noi o singură dată… Şi apoi, se cade oare să mă amestec în asemenea treburi?
— O, dumneata ai putea să faci cu el orice pofteşti, i-a răspuns baroana. Însă, dacă nu vrei să mă salvezi de
la moarte… facă-se voia Domnului! … Îndeplineşte cel puţin o datorie creştinească şi spune-i cât sunt de
binevoitoare cu dumneata…
La care doamna Stawska s-a ridicat de pe scaun şi a vrut să plece. Dar baroana i s-a aruncat de gât şi i-a
cerut scuze în, aşa fel şi atât a implorat-o s-o ierte, încât buna doamnă Helena a început să plângă şi n-a mai plecat.
 După ce mi-a povestit toate acestea, doamna Stawska a încheiat cu o întrebare, spusă pe tonul unei
rugăminţi:
— Aşadar, domnul Wokulski nu vrea să vândă casa?
— Ba da, i-am răspuns eu iritat. Vinde casa, vinde magazinul. Vinde tot! …
O puternică îmbujorare s-a întins pe obrajii doamnei Stawska. A întors scaunul cu speteaza spre lampă şi a
întrebat încet:
— De ce?
— Ştiu şi eu?! i-am răspuns, cuprins de plăcerea crudă pe care o simţi ori de câte ori îţi poţi chinui
aproapele. Ştiu şi eu?! … Unii spun că ar vrea să se însoare…
— Aha! a intervenit doamna Misiewiczowa. Am auzit vorbindu-se ceva despre domnişoara Lęcka…
— Să fie adevărat? … a şoptit doamna Stawska, apăsându-şi mâna pe piept, ca şi cum i s-ar fi tăiat
răsuflarea.
Apoi s-a ridicat brusc şi a trecut în camera cealaltă.
„Bună treabă! mi-am spus eu în gând. L-a văzut o singură dată, şi gata, acum leşină…”
— Nu ştiu de ce s-ar însura… i-am spus doamnei Misiewiczowa. N-are noroc la femei…
— Ah, ce vorbă-i asta, domnule Rzecki? s-a indignat bătrâna. Auzi, n-are noroc la femei!
— Nu-i un bărbat frumos…
— Cine? El? Ce vorbeşti dumneata?! E un bărbat splendid! Statură impunătoare, trăsături nobile. Şi ca ochi,
Doamne, ce ochi! … Cred că dumneata nu te pricepi, domnule Rzecki… Eu, însă, trebuie să mărturisesc (şi cred că-
mi este permis la vârsta mea) că, deşi am văzut destui bărbaţi chipeşi (şi Ludwik a fost un bărbat frumos), niciunul
nu era ca Wokulski! … El se distinge dintr-o mie…
Elogiile acestea m-au mirat. Ştiam că Stas este un bărbat binefăcut, dar nu mi-am închipuit să fie chiar într-
atât… De! Dacă nu sunt femeie…
Când, pe la zece seara, mi-am luat rămas bun de la bunele mele prietene, doamna Stawska, schimbată la faţă
şi tristă, se plângea că o doare capul. Poftim, ce idiot şi Stas ăsta! O femeie ca ea e nebună după el de la prima
vedere, iar dumnealui aleargă ca un zăpăcit după domnişoara Lęcka Există oare vreo rânduială dreaptă pe lumea
asta?
Ah, dacă aş fi Dumnezeu… Dar… ce să mai trăncănesc degeaba?
În ultimul timp se vorbeşte despre canalizarea Varşoviei. Prinţul a trecut într-o zi pe la noi şi l-a invitat pe
Stas la o consfătuire în legătură cu asta. După ce au discutat ce au discutat, a dus vorba despre casă, şi, cum eram de
faţă, îmi aduc bine aminte de conversaţia lor.
— E adevărat (scuză-mă că mă amestec), e adevărat, domnule Wokulski, că pentru casa dumitale îi ceri
baroanei Krzeszowska o sută douăzeci de mii de ruble? …
— Nu! i-a răspuns Stas. Îi cer o sută de mii, şi nu voi ceda.
— Baroana e cam ciudată, cam isterică, dar… este o femeie atât de nefericită… a oftat prinţul. Vrea să
cumpere imobilul pentru că acolo i-a murit fetiţa pe care o iubea mult; cred că mai vrea să-şi asigure astfel şi restul
fondurilor… Ştii, soţul ei e o mână spartă fără pereche… I-ai face un bine… Şi prinţul a încheiat, oftând: E aşa de
frumos să faci bine oamenilor nefericiţi…
Eu, recunosc, nu sunt decât un simplu funcţionar comercial, dar am rămas cu gura căscată de asemenea
binefacere, făcută din buzunarul altuia! Stas, se vede, şi-a dat mai bine seama de situaţie, încât a răspuns tăios:
— Aşadar, pentru că baronul e un risipitor, iar soţiei lui i-a venit pofta să aibă casa mea, eu trebuie să pierd
câteva mii de ruble? Ce socoteală mai e şi asta?
— Lasă, nu te supăra, stimate domn! a spus prinţul, strângându-l pe Wokulski de braţ. Doar trăim printre
oameni! Ei ne ajută să ne atingem scopurile, iar noi avem, prin urmare, oarecare îndatoriri…
— Parcă pe mine mă ajută cineva! a şoptit Stas. Dimpotrivă, toată lumea îmi pune piedici…
Despărţirea a fost foarte rece. Am observat că prinţul era chiar nemulţumit.
Ciudaţi oameni! Nu-i de ajuns că Wokulski a creat societatea comercială cu Rusia şi le-a dat prilejul să
câştige cincisprezece la sută! Acum ar vrea ca, la cererea lor, să-i facă baroanei un cadou de câteva mii de ruble…
Grozavă-i baba asta! Pătrunde peste tot… Până şi un popă l-a vizitat pe Stas, insistând în numele ei şi al
celor sfinte să-i vândă casa cu nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Şi pentru că Stas l-a refuzat, n-o să treacă mult şi o
să auzim, desigur, că e ateu!
 Acum urmează întâmplarea principală, pe care o voi povesti pe nerăsuflate.
Într-o seară, când m-am dus iar la doamna Stawska (tocmai în ziua când împăratul Wilhelm luase puterea,
după incidentul cu Nobiling), idolul meu, femeia nepreţuită, era într-o minunată bună dispoziţie şi nu mai putea de
admiraţie pentru baroană! …
— Închipuieşte-ţi ce femeie cumsecade e doamna Krzeszowska, cu toate ciudăţeniile ei! A băgat de seamă
că sunt tristă fără Hela şi m-a rugat s-o iau şi pe ea, să stea cu mine cele câteva ore…
— Cele şase ore, pentru care primeşti două ruble! … am precizat eu.
— Nuu! Nu-s chiar şase! Cel mult patru… Şi Helunia se distrează minunat acolo. E drept că n-are voie să
pună mâna pe nimic, dar se uită la jucăriile rămase de la biata copilă şi…
— Sunt aşa de frumoase? am întrebat eu (făcându-mi în sinea mea un anumit plan).
— Minunate! a rostit cu însufleţire doamna Stawska. Este mai ales o păpuşă mare, cu părul castaniu, pe care
dacă o apeşi aici… ştii… sub corsaj… (la aceste precizări s-a înroşit).
— Ca să zic aşa… pe burtă? am întrebat eu:
— Da! a răspuns ea, repede. Păpuşa închide ochii şi strigă „Mama!” Ah, ce amuzantă este! Uite” Şi eu, care
sunt om mare, aş vrea să am o păpuşă că asta! O cheamă Mimi. Când a văzut-o prima dată Helunia, şi-a dus
mânuţele la piept şi a rămas ca o stană de piatră. Iar când doamna Krzeszowska a făcut păpuşa să vorbească, fetiţa a
strigat: „Ah, mamă, ce frumoasă e! Şi ce deşteaptă! … Am voie s-a sărut pe guriţă? …” Dar n-a lăsat-o să-i sărute
decât vârful pantofului de lac. De atunci, până şi în somn, fetiţa vorbeşte despre păpuşă, şi dimineaţa, cum deschide
ochişorii, gata, sare din pat ca să meargă la doamna baroană. Acolo se uita tot timpul la păpuşă, cu mâinile
împreunate, ca pentru rugăciune. Într-adevăr, a încheiat doamna Stawska, cu glasul scăzut (Helunia se juca în
camera cealaltă), aş fi foarte fericită dacă, aş putea să-i cumpăr una la fel…
— Trebuie să fie foarte scumpă… şi-a dat părerea doamna Misiewiczowa.
— Ce-are a face! … Cine ştie dacă o să fiu vreodată în stare s-o fac atât de fericită cât o poate face astăzi o
păpuşă! a răspuns doamna Stawska.
— Mi se pare că avem şi noi o păpuşă ca asta, am spus eu. Dacă ai binevoi să treci într-o zi pe la magazin…
N-am cutezat să i-o ofer în dar, deoarece am înţeles că unei mame îl place mai mult să facă ea însăşi bucurie
copilului ei.
Deşi vorbeam încet, Helunia a auzit, se vede, că discutăm despre Mimi, căci a venit fuga din camera
cealaltă, cu ochii înflăcăraţi. Spre a-i îndrepta atenţia în altă parte, am întrebat-o:
— Spune-mi, Helunia, îţi place la doamna baroană?
— Aşa şi-aşa… a răspuns copila, sprijinindu-se de genunchiul meu şi uitându-se la maică-sa. (Dumnezeule!
De ce nu sunt eu tatăl acestei copile!)
— Baroana stă de vorbă cu tine?
— Nu prea. O singură dată, când m-a întrebat dacă domnul Wokulski mă răsfaţă mult.
— Da? … Şi tu ce i-ai răspuns?
— I-am răspuns că nu ştiu cine este domnul Wokulski. Atunci doamna baroană mi-a spus… Ai, ce tare bate
ceasornicul dumitale! Arată-mi-l! …
Am scos ceasornicul din buzunar şi i l-am arătat.
— Şi ce ţi-a spus doamna baroană?
— Doamna baroană mi-a spus: „Cum, nu ştii cine e domnul Wokulski? Este domnul care vine la voi
împreună cu „destricatul” ăla de Rzecki…” Ha, ha, ha! … Dumneata eşti un „destricat”… Arată-mi ceasul, să văd
cum e înăuntru…
M-am uitat la doamna Stawska. Era atât de surprinsă, încât a uitat să-i facă vreo observaţie Helei.
După ce am băut ceaiul (cu chifle, căci, după câte spunea servitoarea, n-a fost chip să găsească unt), mi-am
luat rămas bun de la onorabilele mele prietene şi m-am gândit că, dacă aş fi în locul lui Stas, nu i-aş vinde casa
baroanei cu mai puţin de una sută douăzeci de mii de ruble…
Între timp, zgripţuroaice, epuizând toate protecţiile şi temându-se ca Wokulski să nu ridice preţul, sau chiar
să nu vândă casa altcuiva, s-a hotărât în sfârşit să dea o sută de mii de ruble.
Pare-se, câteva zile a umblat ca turbată, au apucat-o spasmele, a bătut servitoarea, l-a batjocorit pe avocat în
biroul notarului public… Dar până la urmă tot a semnat actul de cumpărare.
Câteva zile, după aceea a fost linişte.
 Adică linişte, întrucât n-am auzit nimic despre doamna baroană. Doar locatarii veneau la noi să se plângă.
Primul a venit cizmarul de la etajul al treilea, aripa din fund, care s-a plâns că noua proprietară i-a majorat
chiria cu treizeci de ruble pe an. După ce i-am explicat o jumătate de oră că pe noi nu ne interesează de loc istoria
asta, şi-a şters ochii şi şi-a luat rămas bun, spunând:
— Se vede treaba că domnul Wokulski nu crede în Dumnezeu dacă a vândut casa unei persoane care
asupreşte pe bieţii nevoiaşi!
Auzi, domnule, ce poate să spună un om! …
A doua zi a apărut patroana „Spălătoriei pariziene”, într-un palton de catifea; avea gesturi pline de demnitate
şi cât se poate de hotărâte. S-a aşezat într-un fotoliu şi s-a uitat în jurul ei, de parcă ar fi intenţionat să cumpere cel
puţin câteva vase japoneze. Apoi a început:
— A, vă mulţumesc! Frumos v-aţi mai purtat cu mine, n-am ce zice! … Aţi cumpărat casa în iulie şi aţi
vândut-o în decembrie! O simplă afacere comercială… Fără a spune cuiva ceva… Apoi a continuat, stacojie la faţă:
Astăzi, ticăloasa aia mi-a trimis un tip care mi-a adus la cunoştinţă cum că contractul meu a fost reziliat. Nu ştiu ce i
-o fi trăsnit prin cap, pentru că plătesc chiria regulat… Dar nebuna, după ce-mi reziliază contractul, îmi mai
defăimează şi întreprinderea. Spune cum că fetele mele ar face ochi dulci studenţilor… Minte! Ce crede ea, că pot
găsi alt local acum, în toiul iernii? … Şi c-am să mă mut dintr-o casă în care mi-am făcut vad? … Ca să pierd câteva
mii de ruble? … Cine o să-mi dea banii ăştia înapoi? …
Ascultând peroraţia asta, rostită cu o voce adâncă, de contraltă, în faţa clienţilor, am simţit că mă trec rând
pe rând sudori calde şi reci. De-abia am izbutit s-o duc în camera mea, unde am convins-o să intenteze un proces de
daune-interese.
La câteva ceasuri după plecarea femeii, hait că dă buzna studentul cu bărbuţă! Ştiţi dumneavoastră, cel care
nu plăteşte chiria din principiu!
— Ce mai faceţi? zice. E adevărat că nebuna aia de Krzeszowska a cumpărat casa?
— Da, adevărat! am răspuns eu. (E sigur că tipul venise să mă bată.)
— Ei, drăcia dracului a continuat bărbosul, pocnind din degete. Wokulski era un proprietar atât de
cumsecade! (Nota bene: Stas n-a primit de la studenţi nici un ban în contul chiriei.) Şi uite că a vândut casa… Va să
zică, acum Krzeszowska ne poate evacua!
— Hm… Hm…
— Şi-o să ne evacueze! a continuat tânărul, oftând. A şi fost la noi un tip care ne-a spus să ne strângem
catrafusele. Să-i ia naiba! Pe noi nu ne scoate fără proces, şi chiar dacă o reuşi să ne scoată, o să fie o halima! Te
salut, domnule!
— De, mi-am spus în gând, uite cel puţin unul care n-are pretenţii de la noi! … Pare-se însă că tinerii ăştia
cumsecade sunt gata să-i facă baroanei un pustiu de bine…”
În sfârşit, a doua zi a venit Wirski.
— Ştii ceva, colega?! a izbucnit el, revoltat. Baborniţa m-a scos din funcţia de administrator şi-mi cere să mă
mut de Anul nou.
— Wokulski s-a şi gândit la dumneata, i-am răspuns eu. Ţi-a făcut rost de un post la societatea lui
comercială…
Şi aşa, ascultându-i pe unii, liniştindu-i şi consolându-i pe alţii, am rezistat oarecum atacului. Am înţeles însă
că baroana îşi face de cap cu locatarii (auzi, domle! parcă ar fi Tamerlan!) şi m-am simţit cam neliniştit în ceea ce
priveşte situaţia fermecătoarei şi virtuoasei doamne Helena.
Într-o zi, pe la sfârşitul lui decembrie, numai ce se deschide uşa, şi ce-mi văd ochii? Intră la noi în prăvălie
doamna Stawska! mai minunată ca oricând. (Ea e întotdeauna frumoasă: şi când este amărâtă, şi când e veselă.) S-a
uitat la mine cu ochii ei fermecători şi mi-a spus încet:
— Vrei să-mi arăţi păpuşa?
Păpuşa (ba chiar trei la fel) fusese de mult pregătită, Totuşi, m-am fâstâcit în aşa hal, încât au trecut câteva
minute până să le găsesc! Caraghios mai e şi Klejn ăsta cu strâmbăturile lui! Doar nu şi-o fi închipuind că sunt
îndrăgostit de doamna Stawska…
În sfârşit, am dat de cutia cu cele trei păpuşi: una brună, alta blondă şi a treia şatenă, fiecare cu păr adevărat
şi fiecare, la o uşoară presiune pe burtă, dă ochii peste cap şi scoate. Un sunet care pentru doamna Stawska
însemnează „mama”, pentru Klejn, „tata”, şi pentru mine, „uhu”…
 — Minunată! a încuviinţat doamna Stawska. Dar… trebuie să fie foarte scumpă…
— Nu, doamnă, i-am răspuns eu, e o marfă în lichidare, aşa că o cedăm la un preţ foarte redus. Mă duc să-l
întreb pe patron…
Stas lucra în spatele dulapurilor. Când i-am spus că venise doamna Stawska după păpuşă, a lăsat socotelile şi
a intrat repede în magazin. Era grozav de bine dispus. Am observat chiar că se uita atât de binevoitor la doamna
Stawska, încât se putea deduce că ea îi făcuse o impresie puternică. De! Măcar acum! … Slavă ţie, Doamne! …
I-am explicat doamnei că păpuşa, fiind o marfă neinventariată şi fără căutare, i-o puteam vinde cu trei ruble,
indiferent dacă lua una blondă sau brună.
— O iau pe asta! a hotărât ea, arătând spre cea şatenă. Seamănă grozav cu păpuşa baroanei, Hela o să fie
încântată…
Când să plătească, doamna Stawska şi-a făcut din nou scrupule; i se părea că o păpuşă ca asta trebuie să
coste vreo cincisprezece ruble. Numai printr-un efort comun – al meu, al lui Wokulski şi al lui Klejn – am izbutit s-
o convingem că, luându-i trei ruble, realizăm chiar şi un oarecare câştig.
Apoi Wokulski s-a întors la ale lui, iar eu am întrebat-o pe doamna Stawska ce mai e nou pe acasă şi în ce
relaţii este cu baroana.
— În nici un fel de relaţii, mi-a răspuns ea, înroşindu-se. Doamna Krzeszowska mi-a făcut o scenă
groaznică: mi-a reproşat că n-am pus o vorbă bună pe lângă domnul Wokulski, că a trebuit să plătească o sută de mii
pentru casă şi aşa mai departe… Atunci i-am spus bună ziua… N-am să mă mai duc niciodată pe la ea. Fireşte, ne-a
cerut să ne mutăm de Anul nou.
— Cel puţin ţi-a dat banii pe care ţi-i datora?
— Ah! … a suspinat doamna Stawska. Scăpând manşonul din mână.
I l-a ridicat Klejn.
— Cum! Nu?
— Nu… Mi-a spus că n-are bani acum… Că nici nu-i sigură că socoteala mea este bună.
Am râs amândoi – şi eu şi doamna Stawska – de ciudăţeniile baroanei, şi la despărţire eram cât se poate de
voioşi. Când a ieşit, Klejn i-a deschis uşa atât de politicos, încât una din două: sau o şi consideră viitoarea soţie a
patronului, sau… e şi el îndrăgostit de ea! … Prostănacul! … Locuieşte şi el în casa baroanei şi uneori se duce în
vizită la doamna Stawska. Acolo devine însă aşa de trist. Încât Helunia a întrebat-o într-o seară pe bunică-sa:
„Bunicuţo, ce are domnul Klejn? A luat purgativ?” Ce naiv! … Are el nas să se gândească la o femeie ca ea?
Acum însă am să descriu tragica întâmplare, E de ajuns să mă gândesc la ea, şi mă sugrumă mânia.
În 1878, în ajunul Crăciunului, primesc după-amiază, la magazin, unde mă aflam, o scrisoare de la doamna
Stawska, în care mă ruga să trec pe la ea chiar în seara aceea. Scrisoarea m-a impresionat; se vedea cât de colo că
era scrisă sub impresia unei emoţii puternice. Am crezut, aşadar, că primise vreo ştire de la soţul ei… „Să ştii că se
întoarce! mi-am zis. Lua-i-ar dracu şi pe bărbaţii ăştia pierduţi, pe care îi apucă gustul să se întoarcă după atâţia ani!
…”
Spre seară m-am pomenit însă şi cu Wirski. Gâfâind furios, m-a tras în camera mea, a închis uşa după noi şi,
fără să-şi scoată blana, s-a trântit într-un fotoliu.
— Ştii că ieri seară Krzeszowska a stat până la miezul nopţii în apartamentul lui Maruszewicz? …
— La Maruszewicz? Până la miezul nopţii? …
— Da! Ba încă şi cu ticălosul ăla de avocat al ei! Desfrânatul de Maruszewicz şi baroana aveau cu ei şi
binoclul, ca să se convingă…
— Ei şi? …
— Cum ei şi?! Baroana a pierdut acum câteva zile păpuşa fie-şi, iar acum, nebuna, o acuză pe doamna
Stawska…
— O acuză?
— … că i-a furat-o!
Mi-am făcut cruce.
— Fii liniştit, domnule! i-am spus eu. Păpuşa asta a fost cumpărată la noi…
— Ştiu! a răspuns el. Totuşi, astăzi, la ora nouă, doamna baroană a dat buzna, cu poliţaiul de la
circumscripţie, în apartamentul doamnei! Stawska, a cerut ca păpuşa să fie confiscată şi să se încheie un proces-
verbal. A şi depus plângere la tribunal…
 — Ai înnebunit, domnule Virski! Doar păpuşa a fost cumpărată de Ia noi…
— Ştiu, ştiu… Dar ce înseamnă asta faţă de scandalul care a izbucnit? Şi ce e mai rău (am aflat de la poliţai),
doamna Stawska, vrând ca Helunia să nu afle ceva despre păpuşă, a refuzat să le-o arate, i-a rugat să vorbească
încet, a plâns… Poliţaiul zice că a fost pus în mare încurcătură, pentru că la început habar n-avea de ce l-a dus
baroana în apartamentul doamnei Stawska. Acolo, zgripţuroaica a început să urle: „M-a furat! … Păpuşa a dispărut
în ziua când dumneaei a fost ultima oară la mine… Arestaţi-o! Răspund cu toată averea mea de temeiul reclamaţiei!
…” Atunci poliţaiul n-a avut încotro, a luat păpuşa şi a poftit-o şi pe doamna Stawska la circumscripţie… Scandal,
domnule, când îţi spun! Scandal! …
— Şi dumneata ce-ai făcut? am strigat eu, turbat de mânie.
— Eu nu eram acasă! Servitoarea doamnei Stawska a mai pus şi ea paie pe foc, ocărându-l pe poliţai în
stradă, lucru pentru care stă acum la zdup… În schimb, patroana „Spălătoriei pariziene”, pentru a-i face pe plac
baroanei, a debitat o serie de injurii la adresa doamnei Stawska… Singura satisfacţie pe care am avut-o a fost că
admirabilii noştri studenţi i-au turnat baroanei în cap ceva atât de scârbos, încât baborniţa nici nu s-a putut spăla ca
lumea! …
— Dar tribunalul? … Dar justiţia? … am strigat eu.
— Tribunalul o s-o achite pe doamna Stawska! m-a încredinţat el. Procesul e cât se poate de simplu. Dar
scandalul rămâne… Sărmana! E pierdută… Astăzi şi-a luat rămas bun de la eleve şi nici nu s-a mai dus la meditaţii.
Stă cu mama ei şi plâng amândouă.
Se înţelege că, fără să mai aştept închiderea magazinului (lucru care mi se întâmplă acum tot mai des), am
dat fuga la doamna Stawska, luând chiar o trăsură.
Pe drum mi-a venit în minte o idee. Din cele mai fericite: să-l înştiinţez pe Wokulski despre proces. Aşadar,
am pornit spre el, deşi nu eram sigur că-l găsesc acasă, deoarece acum se duce zi de zi pe la domnişoara Lęcka.
Din fericire, era acasă, dar cam agitat; se vede treaba că peţitul nu-i merge. Când i-am povestit întâmplarea
cu doamna Stawska, baroana şi păpuşa, s-a înviorat băiatul! A ridicat capul şi i-au scânteiat ochii. (Am observat
adesea că leacul cel mai bun împotriva necazurilor noastre e nenorocirea altuia!)
M-a ascultat cu încordare (gândurile triste i s-au spulberat), apoi a spus:
— Turbată mai e şi baroana asta, domnule! … Doamna Stawska însă poate dormi liniştită. Cazul ei e
limpede ca bună ziua. De! Crezi că numai asupra ei se revarsă ticăloşia omenească?! …
— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti aşa, i-am răspuns eu, fiindcă eşti bărbat şi ai bani… Dar ea, sărmana, datorită
scandalului, şi-a pierdut toate meditaţiile. Mai bine zis, a renunţat singură la ele. Acum din ce-o să trăiască?
— Aha! a exclamat Wokulski, lovindu-se peste frunte. Nu m-am gândit la asta…
S-a plimbat de câteva ori încoace şi încolo prin cameră (cu sprâncenele încruntate), a răsturnat un scaun, a
bătut darabana cu degetele în geam, apoi, deodată, s-a oprit în faţa mea.
— Bine! Du-te la cele două doamne; vin şi eu peste o oră. Cred că o să putem aranja ceva cu doamna
Milerowa…
M-am uitat, la el cu nespusă admiraţie. Doamna Milerowa, şi-a pierdut de curând soţul, negustor de
galanterie, ca şi noi, iar întregul magazin, averea şi creditul ei depind de Wokulski. Încât, mi se pare că am ghicit ce
va face Stas pentru doamna Stawka…
O iau la goană pe stradă, sar hopa! – într-o trăsură, zbor de parcă aş fi tras de trei locomotive şi dau buzna ca
o rachetă de la Congres în locuinţa frumoasei, nobilei şi nefericitei doamne Helena, abandonată de toţi. De-abia îmi
înăbuş în piept exclamaţiile vesele şi cum deschid uşa, îmi vine să strig, râzând: „Doamnele mele, vă puteţi bate joc
de lumea întreagă!”… Aşadar, intru şi… toată buna mea dispoziţie rămâne dincolo de prag…
Căci, imaginaţi-vă, vă rog, ce-am găsit! În bucătărie am dat de Marianna cu capul legat şi cu faţa cât un
dovleac – dovadă neîndoielnică că fusese la circumscripţie. Soba era rece, vasele nespălate, samovarul stins, iar în
jurul bietei bucătărese stăteau portăreasa, două slujnice şi lăptăreasa, cu nişte mutre de înmormântare.
Am simţit un fior rece prin oase. Totuşi, am intrat în salonaşe.
Aici, aproape aceeaşi privelişte. La mijloc, într-un fotoliu, am văzut-o pe doamna Misiewiczowa, legată şi ea
la cap, înconjurată de domnul Wirski, de doamna Wirska, de patroana „Spălătoriei pariziene” (asta e iar la cuţite cu
baroana) şi de vreo alte câteva cucoane, care discutau în şoaptă, dar îşi suflau nasul cu o octavă mai sus ca de obicei.
Doamna Stawska şedea pe un scăunel, lângă sobă, şi era albă ca varul.
 Într-un cuvânt, atmosferă de catacombă; feţe palide sau galbene, ochi înlăcrimaţi, nasuri înroşite. Numai
Helunia se ţinea cât de cât bine. Sta lângă pian, cu păpuşa ei cea veche în braţe. Cu mânuţele păpuşii lovea din când
în când clapele pianului şi zicea:
— Taci, Zosia, taci… Nu mai cânta! Pe bunica o doare capul…
Adăugaţi, vă rog la toate acestea, lumina slabă a lămpii care fila puţin, storurile ridicate… şi nu-i greu de
bănuit ce fel de simţăminte au pus stăpânire pe mine.
Când m-a văzut, doamna Misiewiczowa a vărsat, desigur, ultimele-i lacrimi.
— Ah, aşadar ai venit, nobile domn Rzecki! Nu te ruşinezi de nişte sărmane femei, a căror onoare a fost
terfelită… Lasă, nu-mi săruta mână… Suntem o familie blestemată… Nu demult a fost acuzat Ludwik, acum a venit
rândul nostru… Trebuie să plecăm de aici, fie chiar şi la capătul lumii… Am o soră lângă Czenstochowa… O să
plecăm acolo, să ne trăim ultimele zile ale unei vieţi distruse…
L-am rugat pe Wirski, în şoaptă, să-i poftească în mod delicat pe oaspeţi să plece şi m-am apropiat de
doamna Stawska.
— Mai bine, muream! … mi-a spus ea când am salutat-o.
Recunosc că, după câteva minute, mi-am pierdut cu desăvârşire cumpătul. Puteam să jur că doamna
Stawska, mama ei şi chiar prietenele de faţă erau într-adevăr însemnate cu stigmatul infamiei şi că nouă, tuturor, nu
ne mai rămânea decât un singur lucru: moartea! Dorinţa morţii nu m-a împiedicat totuşi să potrivesc lampa care fila
şi care începuse să reverse asupra camerei un văl de funingine subţire, dar foarte neagră.
— Doamnele mele, a intervenit deodată Wirski, să mergem! Domnul Rzecki are ceva de discutat cu doamna
Stawska.
Doamnele venite în vizită şi al căror sentiment de compătimire nu alungase totuşi curiozitatea au răspuns că
pot asista şi ele la discuţie. Dar Wirski s-a apucat să le ţină paltoanele cu atâta hotărâre, încât, sărăcuţele, tulburate,
după ce au sărutat-o pe doamna Stawska, pe doamna Misiewiczowa, pe Helunia, pe doamna Wirska (am crezut că
până la urmă au să sărute şi scaunele), au plecat, în sfârşit, nu fără a-i lua şi pe soţii Wirski cu ele.
— Dacă-i vorba de secret, apoi secret să fie! a zis cea mai hotărâtă dintre ele. Nici dumneavoastră n-aveţi ce
căuta aici!
A urmat un nou iureş de salutări, sărutări, consolări şi, în sfârşit, întreaga bandă a dat Dumnezeu să iasă pe
uşă (uf, bine că am scăpat de ele!), continuând să facă tot felul de gesturi ceremonioase din prag şi chiar de pe scări.
Ah, cuconetul ăsta! … Uneori îmi vine să cred că bunul Dumnezeu a făcut-o pe Eva numai şi numai ca să i se
acrească bietului Adam în rai…
Am rămas, în sfârşit, în familie, dar în salonaş era atâta funingine şi tristeţe, încât mi-am pierdut şi eu toată
energia. Am rugat-o, cu vocea sugrumată, pe doamna Stawska să-mi permită să deschid fereastra şi, fără să vreau,
am sfătuit-o ca măcar de acum înainte să tragă storurile…
— Ţii minte când ţi-am atras atenţia? i-am spus doamnei Misiewiczowa. Dacă storurile ar fi fost trase,
doamna Krzeszowska n-ar fi văzut ce se petrece în casa dumneavoastră!
— Da, aşa-i, dar cine se aştepta la aşa ceva? mi-a răspuns doamna Misiewiczowa.
— Ăsta ne-a fost norocul… a şoptit doamna Stawska.
M-am aşezat în fotoliu, mi-am împreunat degetele de mi-au pocnit oasele şi, cu o disperare calmă, am
ascultat-o pe doamna Misiewiczowa lamentându-se. Vorbea de ruşinea care se abate asupra familiei ei la câţiva ani
o dată, despre moarte, care e sfârşitul tuturor suferinţelor omeneşti, despre pantalonii de nanchin ai răposatului
Misiewicz şi despre o sumedenie de alte lucruri asemănătoare. Nici nu trecuse o oră de când sosisem la ele, şi eram
convins că istoria cu păpuşa se va termina printr-un act de sinucidere colectivă, cu care prilej, în clipa când îmi voi
da ultima răsuflare la picioarele doamnei Stawska, voi cuteza să-i declar că o iubesc.
Tocmai atunci a răsunat strident soneria din bucătărie.
— Poliţaiul! a exclamat doamna Misiewiczowa.
— Doamnele primesc? …
Acest glas care se adresa Mariannei atât de calm mi-a redat îndată curajul.
— Wokulski! om anunţat-o pe doamna Stawska, răsucindu-mi mustăţile.
Pe minunatul chip al doamnei Helena a apărut rumeneala petalelor pale de roză căzute în zăpadă. O, femeie
divină! … De ce nu sunt eu Wokulski? … De-abia atunci aş…
A intrat Stas, şi doamna Helena i-a ieşit în întâmpinare.
 — Nu ne dispreţuieşti? … l-a întrebat ea, cu glasul înăbuşit.
Wokulski s-a uitat cu mirare în ochii ei şi… de două ori, rând pe rând… da, de două ori – pe sănătatea mea! i
-a sărutat mâna. Şi i-a sărutat-o cu atâta duioşie, încât nici ţocăitul normal în astfel de împrejurări nu s-a mai auzit.
— Ah! Aşadar, ai venit! Nu te ruşinezi de nişte sărmane femei, a căror onoare a fost terfelită? … şi-a repetat
pentru a nu ştiu câta oară doamna Misiewiczowa peroraţia de salut.
— Daţi-mi voie! a întrerupt-o Wokulski. Situaţia dumneavoastră, doamnelor, este fără îndoială neplăcută dar
nu văd nici un motiv de disperare. Peste câteva săptămâni chestiunea se va lămuri, şi de-abia atunci va fi motiv de
disperare, desigur, dar nu pentru vreuna dintre dumneavoastră, ci pentru nebuna de baroană! Ce mai faci, Hela? a
adăugat el, sărutând fetiţa.
Glasul lui era atât de liniştit şi de hotărât, iar purtarea atât de firească, încât doamna Misiewiczowa a încetat
să mai geamă, iar doamna Stawska s-a uitat, la mine mai bine dispusă.
— Deci, ce avem de făcut? Spune-ne dumneata, nobile domn Wokulski, care nu te-ai jenat să vii la noi… a
început din nou doamna Misiewiczowa.
— Trebuie să aşteptaţi procesul, a întrerupt-o Wokulski, spre a dovedi în faţa tribunalului că doamna
baroană minte. Apoi, să-i intentaţi un proces de calomnie. Iar dacă va fi condamnată la închisoare, să n-o iertaţi! O
lună, două de închisoare or să-i facă foarte bine. De altfel, am şi vorbit cu avocatul meu, care va trece mâine pe la
dumneavoastră.
— Dumnezeu te-a trimis, domnule Wokulski! … a exclamat doamna Misiewiczowa, de data asta cu o voce
firească.
Şi şi-a aruncat cât colo legătura de pe frunte.
— Am venit aici într-o chestiune mai importanta, a reluat Stas, adresându-se doamnei Stawska. (Se vede
treaba că se gândeşte să-şi ia rămas bun, măgarul!) După câte am auzit, ai renunţat la meditaţii!
— Da.
— Perfect! E o muncă grea şi nerentabilă. Mai bine să te ocupi de comerţ.
— Eu?
— Da, dumneata. Ştii să socoteşti?
— Am învăţat contabilitatea…
Doamna Stawska era atât de emoţionată, că s-a aşezat pe un scaun.
— Admirabil! Uite, m-am pomenit cu încă o prăvălie pe cap. E proprietatea unei văduve, dar deoarece mai
tot capitalul îmi aparţine, va trebui să am un reprezentant în această afacere. Aş prefera o femeie, deoarece şi
proprietarul magazinului este femeie. Aşadar, n-ai vrea dumneata să accepţi postul de casieriţă, cu un salariu…
deocamdată, să zicem, de şaptezeci şi cinci de ruble lunar?
— Auzi, Helena?! a bâiguit doamna Misiewiczowa, uluită.
Doamna Stawska a izbucnit în lacrimi.
— Cum! Eşti gata să-mi încredinţezi casa de bani? Mie, căreia mi s-a intentat…
Amândouă femeile s-au liniştit însă curând, iar peste o jumătate de oră am luat cu toţii ceaiul, vorbind de una
şi de alta, ba chiar şi râzând…
Şi totul numai datorită lui Wokulski. E un om unic în lume! Cum să nu-l iubeşti? E drept că şi eu aş fi avut o
inimă tot atât de bună dacă nu mi-ar fi lipsit ceva, o nimica toată: jumătatea de milion de ruble pe care o posedă
bunul meu Stas!
Îndată după Crăciun am instalat-o pe doamna Stawska în magazinul doamnei Milerowa. Aceasta a primit-o
foarte cordial, şi apoi o jumătate de oră mi-a demonstrat cât de nobil, inteligent şi frumos e Wokulski, care i-a salvat
magazinul de faliment, iar pe ea şi pe copii ei de mizerie, şi cât de bine ar fi dacă un om ca el s-ar însura.
Zglobie femeiuşcă asta, cu toţi cei 35 de ani ai ei! … De-abia şi-a dus bărbatul la cimitirul Powaski, că se şi
gândeşte (dacă n-o fi aşa, să-mi taie mie capul!) să alerge după un nou soţ, soţ care să fie, bineînţeles, Wokulski.
Fiindcă, pe cinstea mea, nici n-aş putea să număr câte muieri aleargă cu limba scoasă după el (sau după averea lui?)
…
Pe de altă parte, doamna Stawska e încântată de tot şi de toate. Şi de slujba care-i aduce un venit cum n-a
avut niciodată, şi de noua ei locuinţă, pe care i-a găsit-o Wirski.
Într-adevăr, e o locuinţă bunicică; o anticameră, o bucătărioară cu chiuvetă şi apă curgătoare, trei camere
destul de simpatice şi în plus o grădiniţă, unde, ce-i drept n-am văzut deocamdată decât trei tulpini cam uscate şi o
grămadă de cărămizi. Dar doamna Stawska visează cum peste vară grădiniţa ei se va preface într-un adevărat rai. Un
rai atât de mare, încât ai putea să-l acoperi cu o batistă! …
Anul 1879 a început cu victoria englezilor în Afganistan; trupele lor au intrat în Kabul, sub comanda
generalului Roberts 10. Sunt sigur că acum se va scumpi şi sosul „Kabul”! … Totuşi, Roberts ăsta e grozav! Ciung,
ciung, dar îi bate pe afgani de le merg fulgii… Deşi nu-i cine ştie ce scofală să te războieşti cu nişte sălbatici ca ei!
Să-l văd pe domnul general Roberts pe unde ar scoate cămaşa dacă ar avea de-a face cu infanteria maghiară! …
După Anul nou, Wokulski s-a războit şi el cu societatea lui comercială. Socot că încă o consfătuire ca asta, şi
asociaţii lui se vor risipi în cele patru vânturi. Ce oameni ciudaţi, deşi fac parte din „intelighenţă”: industriaşi,
negustori, nobili, conţi! El le-a creat o societate, dar ei îl consideră duşmanul acestei societăţi şi îşi arogă tot meritul!
Le dă şapte la sută la şase luni, iar dumnealor fac nazuri şi ar vrea să micşoreze salariile personalului!
Şi chiar drăguţul de personal, pentru care se zbate Wokulski, câte nu îndrugă pe socoteala lui! Nu-l mai scot
din exploatator (nota bene: în întreprinderea noastră se plătesc cele mai mari salarii şi gratificaţii!) şi îşi sapă groapa
unul altuia…
Constat cu tristeţe că de la un timp oamenii noştri au moravuri necunoscute în trecut: muncesc puţin, se vaită
cât e ziua de lungă, uneltesc şi răspândesc tot felul de zvonuri! Dar, în definitiv, ce mă interesează pe mine treburile
altora! …
Şi acum voi termina într-o clipă de povestit tragedia care ar trebui să zguduie orice inimă nobilă.
Aproape că uitasem de procesul mârşav intentat de doamna Krzeszowska doamnei Stawska – o femeie atât
de pură, de nevinovată, de minunată – când au căzut asupra noastră două trăsnete: ştirea că în Wietlanka izbucnise
ciuma şi o citaţie de la tribunal, pe numele meu şi al lui Wokulski, pentru a doua zi. Picioarele mi-au amorţit, am
simţit cum mă furnică de la călcâie la genunchi, apoi spre stomac, şi de acolo, fireşte, spre inimă. M-am întrebat în
gând: „Să fie ciumă, sau paralizie?” Dar cum Wokulski a primit citaţia cu o totală indiferenţă, am mai prins şi eu
curaj.
Seara m-am îndreptat, aşadar, tot plin de curaj spre doamnele mele (de data aceasta la locuinţa lor cea nouă),
când, deodată, în mijlocul străzii am auzit zăngănit de lanţuri. Isuse Hristoase! Deţinuţi! … Semn rău! …
Ah, ce gânduri au pus stăpânire pe mine: „Dar dacă tribunalul nu ne va crede (căci erorile sunt posibile!), şi
dacă această femeie – cea mai nobilă din lume! – va fi zvârlită în închisoare, fie chiar pentru o săptămână, fie chiar
pentru o singură zi, ce se va întâmpla? Nu va mai putea supravieţui… Şi nici eu! … Iar dacă totuşi voi supravieţui,
va fi numai pentru că sărmana Hela să aibă un ocrotitor…”
Da! va trebui să trăiesc! Dar ce viaţă va fi asta! …
Am intrat la ele… Iar jale! Doamna Stawska şedea palidă pe scaun, iar doamna Misiewiczowa îşi pusese pe
frunte o cârpă înmuiată în nu ştiu ce soluţie calmantă. Mirosea a camfor de la o poştă, şi când vorbea, o îneca
plânsul.
— O, nobile domn Rzecki! Dumneata nu te jenezi să vii la nişte femei nenorocite, a căror onoare a fost
terfelită… Imaginează-ţi ce nenorocire! Mâine e procesul Helenei! … Gândeşte-te ce va fi dacă tribunalul comite o
eroare judiciară şi o condamnă, nefericita, la închisoare… Dar linişteşte-te, Helena, fii curajoasă! Poate că
Dumnezeu îşi va arăta puterea… Deşi noaptea asta am avut un vis îngrozitor… (Ea a visat, eu m-am întâlnit cu nişte
arestaţi… Până la urmă să ştii că ne pândeşte catastrofa! …)
— Aş! am zis eu. De unde până unde? Cauza noastră e curată ca aurul. O vom câştiga! … De altfel, ce
importanţă are procesul nostru faţă de ciumă, care-i o pacoste cu mult mai mare? …
— Voiam să îndrept gândurile doamnei Misiewiczowa în altă parte. Şi am nimerit-o bine, n-am ce zice!
Deodată bătrâna a început să urle:
— Ciumă? … Aici? … în Varşovia? … Vezi, Helena, nu ţi-am spus? … Vai, o să ne prăpădim cu toţii Pe
timp de ciumă fiecare se închide în casă… Primeşte mâncarea în vârful unei prăjini… iar morţii sunt traşi în gropi
cu cangea…
Uuu! … Bătrâna s-a pornit de-a binelea pe bocit; ca s-o mai potolesc în privinţa ciumei, am revenit la
proces; scumpa doamnă mi-a răspuns printr-o lungă lamentaţie despre ruşinea care urmăreşte familia ei, despre
posibilitatea ca doamna Stawska să fie arestată, despre samovarul care s-a stricat…
Într-un cuvânt, ultima seară înainte de proces, tocmai când energia ne era mai necesară ca oricând, această
ultimă seară, zic, am petrecut-o între ciumă şi moarte, ruşine şi închisoare! Îmi vuia capul în aşa hal, încât, ajuns în
stradă, nu am mai ştiut încotro s-o apuc, la stânga, sau la dreapta? …
 A doua zi (procesul urma să înceapă la orele zece) m-am dus încă de la orele opt la doamnele mele, dar n-am
găsit pe nimeni acasă. Plecaseră să se spovedească. Toate: şi mama, şi fiica, şi nepoţica, şi bucătăreasa. Şi s-au tot
rugat Domnului până la orele nouă şi jumătate, în timp ce eu, nefericitul (era doar în ianuarie!), mă plimbam în faţa
porţii pe ger şi-mi spuneam în gând: „Bună treabă! Au să întârzie la tribunal – dacă cumva n-au şi întârziat – iar
tribunalul se va pronunţa în lipsă şi, fireşte, nu numai că o va condamna pe doamna Stawska, dar bănuind că a
dispărut, o să emită împotriva ei şi mandat de arestare! … Aşa-i întotdeauna cu cuconetul ăsta! …”
În sfârşit, au sosit toate patru, împreună cu Wirski (şi această curioasă persoană să fi fost la spovedanie?).
Apoi am plecat la proces în două trăsuri: eu cu doamna Stawska şi cu Hela într-una, iar Wirski, cu doamna
Misiewiczowa şi cu bucătăreasa în cealaltă. Păcat că n-au luat cu ele şi câteva crătiţi, samovarul şi lampa cu petrol!
… În faţa tribunalului m-am întâlnit cu trăsura lui Wokulski. Stas venise cu avocatul lui. Ne aşteptau lângă nişte
scări atât de înnoroiate, încât ai fi zis că trecuse pe ele un batalion de infanterie. Cei doi aveau o înfăţişare cât se
poate de calmă; aş fi putut chiar să pariez că discutau altceva, nu despre doamna Stawska.
— O, onorabile domn Wokulski, dumneata, care nu te ruşinezi de nişte femei sărmane, a căror… a început
doamna Misiewiczowa.
Stas i-a oferit braţul, avocatul l-a oferit pe-al său doamnei Stawska, Wirski a luat-o de mână pe Hela, iar eu
am însoţit-o pe Marianna; aşa am intrat în sala judecătoriei de pace.
Sala mi-a amintit de şcoală: judecătorul şedea pe un jilţ înalt – ca un profesor la catedră – iar în faţa lui, în
două rânduri de bănci, şedeau acuzaţii şi martorii. În clipa aceea mi-au revenit în minte atât de viu anii tinereţii,
încât fără să vreau mi-am aruncat privirile spre sobă, sigur că-i voi vedea acolo pe profesorul nostru cu nuiaua în
mână şi banca pe care încasam loviturile direct pe piele. Eram atât de distrat, încât n-a lipsit mult să strig în gura
mare: „N-am să mai fac niciodată, domnule profesor! …” Noroc că m-am stăpânit la timp!
Apoi am instalat doamnele în bănci şi am început să ne ciorovăim cu evreii, care, aşa cum s-a spus mai
târziu, constituie auditorii cei mai asidui ai proceselor, mai ales când e vorba de furturi şi escrocherii. Am găsit loc
şi pentru Marianna, care s-a aşezat de parcă ar fi avut de gând să se închine şi să rostească rugăciuni.
Wokulski, avocatul şi cu mine ne-am aşezat în banca întâi, lângă un individ eu paltonul rupt şi ochiul
învineţit, la care se uita urât unul din poliţişti.
„Desigur, din nou un incident cu poliţia!” mi-am zis în gând.
Deodată, gura mi s-a căscat singură de uimire, când, în faţa catedrei judecătorului, am descoperit un grup
întreg de persoane cunoscute. La stânga mesei stăteau doamna Krzeszowska, avocatul ei mâncat de molii şi
pehlivanul de Maruszewicz, iar la dreapta, doi studenţi, dintre care unul se distingea printr-o tunică foarte roasă şi
prin faptul că trăncănea într-una. Celălalt avea o tunică şi mai ponosită, un fular tărcat la gât şi, în general, aerul
unui emigrant în ajunul înmormântării.
M-am uitat mai bine la el. Da, el era! Tânărul acela slăbuţ, care, atunci când a venit Wokulski pentru prima
oară în vizită la doamna Stawska, i-a aruncat baroanei scrumbia în cap. Drăguţ băiat! Dar în viaţa mea n-am văzut
om mai pirpiriu şi mai gălbejit!
În prima clipă am crezut că tinerii aceia simpatici erau chemaţi la judecată desigur din cauza scrumbiei. M-
am convins însă îndată că e vorba de altceva: doamna Krzeszowska, devenind proprietăreasa casei, voia să-i
evacueze pe duşmanii ei cei mai înverşunaţi şi totodată şi cei mai răi platnici.
Procesul lor atinsese tocmai punctul culminant.
Unul dintre studenţi – băiat frumos, cu mustăcioară şi favoriţi – îi vorbea judecătorului, bâţâindu-se când pe
vârfuri, când pe călcâie. În acelaşi timp, cu mâna dreaptă descria cercuri prin aer, iar cu stânga îşi răsucea cochet
mustăcioara, ţinând în sus degetul cel mic, împodobit cu un inel văduvit de piatră.
Celălalt student tăcea încruntat, pitit în spatele colegului său. Am observat la el un gest ciudat: îşi ţinea
amândouă mâinile la piept, de parcă ar fi strâns o carte sau o icoană.
— Aşadar, cum vă numiţi? a întrebat judecătorul.
— Maleski, a răspuns tânărul cu favoriţi, înclinându-se. Şi Patkiewicz… a adăugat el, arătând cu un gest plin
de distincţie spre tovarăşul său, cel încruntat.
— Dar al treilea unde este?
— E bolnav! l-a lămurit Maleski. E subchiriaşul nostru, şi de altfel locuieşte foarte rar la noi.
— Cum vine asta, locuieşte foarte rar? Unde stă ziua?
— La Universitate, în sala de disecţii, uneori la cantină…
 — Bine, dar noaptea?
— În această privinţă aş putea să vă dau lămuriri numai confidenţial, domnule judecător…
— Dar unde este înregistrat?
— O, continuă să rămână înregistrat la adresa noastră, deoarece nu vrea să facă dificultăţi autorităţilor! a
răspuns domnul Maleski, cu un aer de lord.
Judecătorul s-a adresat doamnei Krzeszowska:
— Susţineţi mai departe că nu doriţi să-i mai aveţi chiriaşi pe aceşti domni?
— Pentru nimic în lume! a gemut doamna baroană. Toată noaptea urlă, ţopăie, cântă cocoşeşte, fluieră…
Nu, există servitoare în casă pe care să n-o ademenească ei… Ah, Dumnezeule! …
Aici baroana a scos un ţipăt. Şi s-a răsucit într-o parte.
Judecătorul a rămas cu gura căscată; nu pricepea de ce ţipase cucoana. Eu însă observasem că domnul
Patkiewicz, fără a-şi lua mâinile de la piept, îşi dăduse ochii peste cap şi îşi lăsase falca inferioară să atârne în jos,
încât ai fi jurat că-i un cadavru ambulant! Zău aşa, chipul şi înfăţişarea lui ar fi putut băga în răcori chiar şi pe un om
sănătos!
— Lucrul cel mai îngrozitor este că domnii aceştia aruncă pe fereastră tot felul de lichide…
— În capul dumneavoastră, doamnă? a întrebat-o domnul Maleski, cutezător.
Baroana s-a făcut vânătă de mânie, dar n-a răspuns nimic; îi era ruşine să recunoască adevărul.
— Mai departe? a reluat judecătorul.
— Lucrul cel mai neplăcut (şi din cauza aceasta m-am şi îmbolnăvit de nervi!) este că domnii aceştia
ciocănesc de câteva ori pe zi la fereastra mea cu un craniu…
— E adevărat? a întrebat judecătorul.
— Am onoarea să vă dau lămuririle necesare, domnule judecător, a răspuns Maleski, parcă pregătindu-se să
danseze un menuet. Pe noi ne serveşte portarul, care locuieşte jos, şi ca să nu pierdem vremea tot coborând şi urcând
la etajul al treilea, luăm o sfoară lungă, atârnăm de ea ce ne vine la îndemână (uneori se întâmplă să fie şi un craniu)
şi… îi batem la fereastră.
Tonul lui fusese atât de dulceag, încât cu greu ţi-ar fi venit să crezi că un ciocănit descris de el atât de gingaş
ar putea să sperie pe cineva.
— Ah, Dumnezeule! … a răcnit din nou doamna baroană, clătinându-se.
— Poftim! Îi vine rău! … a mormăit Maleski.
— Nu-mi vine rău de loc! a strigat baroana, cu lacrimi în ochi. Dar ascultă, domnule judecător… Nu pot să
mă uit la celălalt! … Face pe mortul… Şi eu mi-am pierdut fiica de curând!
— Pe cuvântul meu de onoare că doamna are halucinaţii! a sărit Maleski. Cine seamănă aici cu un om mort?
Patkiewicz? … Uitaţi-vă ce băiat frumos!
Cu acestea, l-a împins înainte pe colegul pirpiriu, care tocmai atunci făcea pe cadavrul a cincea oară.
În sală au izbucnit râsete. Pentru a-şi salva prestigiul, judecătorul şi-a vârât capul printre hârţoage şi, după o
pauză mai lungă, a anunţat cu severitate că râsul nu este permis, şi că cine va tulbura ordinea va fi amendat.
Folosindu-se de învălmăşeală, Patkiewicz l-a tras pe colegul său de mânecă şi i-a şoptit, încruntat:
— Mă, porcule, îţi baţi joc de mine în public?
— Patkiewicz, zău că eşti frumos! Femeile mor după tine!
— Ei, nu-i vorba de asta! a mormăit Patkiewicz, acum mult mai calm.
— Când veţi plăti suma de douăsprezece ruble şi cincizeci de copeici, chirie pe luna ianuarie? l-a întrebat
judecătorul.
Domnul Patkiewicz a făcut de data aceasta o mutră de parcă avea albeaţă la ochiul stâng şi falca stângă
paralizată; domnul Maleski s-a prăbuşit într-o îngândurare adâncă.
— Dacă am putea rămâne până la vacanţă, atunci… Dar aşa, doamna baroană n-are decât să ne ia
mobilierul!
Baroana a început să zbiere:
— Ah! Nu mai vreau nimic! Nimic! … Vreau să părăsiţi casa! Nu vă cer nici o chirie! …
— Cum se compromite femeia asta! a şoptit avocatul nostru. Umblă prin tribunale şi îşi ia drept sfătuitor pe
un om de nimic…
 — Numai că avem noi pretenţii la daune din partea dumneavoastră doamnă! s-a răţoit Maleski. Cine a mai
auzit ca pe o vreme ca asta să evacuezi din casă nişte oameni de treabă? … Chiar dacă am găsi o locuinţă, ar fi atât
de mizerabilă! încât cel puţin doi dintre noi ar muri de oftică…
Pentru a confirma vorbele oratorului, domnul Patkiewicz a început să-şi mişte urechile şi pielea de pe cap,
ceea ce a produs în sală o nouă explozie de veselie. Avocatul nostru a şoptit:
— Până acum n-am mai văzut aşa ceva!
— Ce? Un asemenea proces? l-a întrebat Wokulski.
— Nu, un om care mişcă din urechi… E un adevărat artist!
Între timp, judecătorul scrisese sentinţa, căreia acum i-a dat citire: domnii Maleski şi Patkiewicz erau
condamnaţi să plătească douăsprezece ruble şi cincizeci de copeici drept chirie şi să părăsească locuinţa până la 8
februarie.
În clipa aceea s-a întâmplat ceva impresionant. Auzind sentinţa, domnul Patkiewicz a avut o comoţie
cerebrală atât de puternică încât s-a făcut verde la faţă şi a leşinat. Din fericire, a căzut în braţele domnului Maleski.
Altfel, s-ar fi lovit rău, sărmanul!
Fireşte că în sală s-au auzit cuvinte de compătimire, bucătăreasa doamnei Stawska a început să plângă, evreii
au arătat-o cu degetul pe baroană, tuşind cu subînţeles, judecătorul, tulburat, a suspendat şedinţa, i-a făcut un semn
din cap lui Wokulski (de unde s-or fi cunoscând?), apoi a intrat în camera de deliberare. Cei doi aprozi l-au luat pe
sus pe nefericitul tânăr, care de data aceasta semăna cu un cadavru adevărat.
Dar când l-au aşezat pe bancă, în anticameră, şi cineva a strigat că ar trebui stropit cu apă, bolnavul s-a
ridicat deodată în picioare şi a ripostat ameninţător:
— Vă rog! … Vă rog! … Să lăsăm glumele proaste! …
Apoi şi-a îmbrăcat în grabă paltonul, şi-a tras energic galoşii – care nu prea erau întregi – şi cu un pas
degajat a părăsit sala tribunalului, spre uimirea aprozilor, a acuzaţilor şi a martorilor.
În clipa aceea s-a apropiat de banca noastră un grefier şi i-a şoptit lui Wokulski că judecătorul îl pofteşte la o
gustare. Stas a ieşit, iar doamna Misiewiczowa a început să-mi facă semne disperate:
— Isuse Hristoase! … Nu ştiu de ce l-a chemat judecătorul pe cel mai nobil dintre oameni! … Desigur vrea
să-i spună că Helena e pierdută! … O, probabil că baroana asta nemernică are relaţii întinse… Un proces l-a şi
câştigat! Desigur că la fel o să se întâmple şi eu Helena… O, nefericita de mine! … Domnule Rzecki, n-ai cumva
nişte picături de înviorare? …
— Vi s-a făcut rău?
— Încă nu, deşi aici e un aer înăbuşitor… Tare mă tem că Helena… Dacă o condamnă, leşină! Ba poate
chiar că moare dacă n-o trezim la timp… N-ai fi de părere, scumpe domn, să cad la picioarele judecătorului şi să-l
implor? …
— Dar bine, doamnă, toate astea sunt inutile! … Avocatul nostru tocmai spunea că baroana, chiar dacă ar
vrea să-şi retragă reclamaţia, nu mai poate da înapoi!
— Atunci să ne retragem noi! a exclamat bătrâna.
— Asta nu, stimată doamnă! i-am răspuns eu, pierzându-mi puţin răbdarea. Sau ieşim de aici curaţi ca roua,
sau…
— … murim! Asta vrei să spui? m-a întrerupt dânsa. O, nu! Nu vorbi aşa! … Dumneata nici nu ştii cât e de
neplăcut la vârsta mea să auzi vorbindu-se despre moarte…
M-am retras de lângă bătrâna disperată şi m-am dus la doamna Stawska.
— Cum te simţi, doamnă?
— Admirabil! Ieri mă temeam îngrozitor. După spovedanie, am respirat mai uşor, iar din clipa când am venit
aici, mă simt liniştită.
I-am strâns mâna îndelung… îndelung… aşa cum ştiu numai cei care iubesc cu adevărat. Apoi m-am dus
repede la locul meu, pentru că Wokulski tocmai intrase în sală, urmat de judecător.
Inima îmi bătea ca un ciocan. M-am uitat în jurul meu. Doamna Misiewiczowa se ruga cu ochii închişi,
doamna Stawska era foarte palidă, dar hotărâtă, baroana se trăgea nervos de haină, iar avocatul nostru se uita în
tavan, înăbuşindu-şi căscatul.
 În clipa aceea s-a uitat şi Wokulski la doamna Stawska, şi să mă ia toţi dracii dacă n-am observat în ochii lui
o expresie de înduioşare, ceea ce i se întâmplă rar! … Încă vreo câteva procese, şi sunt sigur că s-ar îndrăgosti de ea
pe viaţă şi pe moarte!
Judecătorul a scris ceva timp de câteva minute. Când a terminat, i-a înştiinţat pe cei de faţă că urmează
procesul intentat de baroana Krzeszowska doamnei Stawska, pentru furtul unei păpuşi. Apoi a poftit părţile şi
martorii să vină în mijlocul sălii.
Cum stăteam în picioare la capătul unei bănci, am avut prilejul să ascult discuţia dintre două cumetre. Una,
tinerică şi roşie la faţă, îi explica alteia, mai bătrână:
— Uite, soro, văzuşi? Cucoana aia frumoasă a furat ăleilalte o păpuşă…
— Apăi ştiu c-a avut la ce să se lăcomească! …
— De, ce să-i faci… Nu-i dă oricui mâna să fure…
— Dumneata ai furat! s-a auzit o voce groasă, la spatele cumetrelor. Cine ia ce-i al lui nu-i hoţ! Hoţ e cel
care dă arvună şi îşi închipuie că a şi făcut târgul! …
Judecătorul continua să scrie, iar eu încercam să-mi amintesc cum începea cuvântarea pe care o pregătisem
în ajun în apărarea doamnei Stawska, spre a o face de râs pe baroană. Dar cum mi se învălmăşiseră în cap cuvintele
şi frazele, am început să mă uit prin sală.
Doamna Misiewiczowa continua să se roage încet, iar Marianna, care şedea pe bancă lângă dânsa, plângea.
Doamna Krzeszowska era cenuşie la faţă, avea buzele strânse şi îşi ţinea ochii în jos. Fiecare cută a îmbrăcăminţii ei
exala răutate… Lângă ea stătea Maruszewicz, cu privirile în pământ. Iar în spatele lui, servitoarea baroanei, atât de
speriată, încât ai fi spus că nu aşteaptă decât să fie dusă la eşafod… În schimb, avocatul nostru abia îşi stăpânea
căscatul, Wokulski strângea din pumni, iar doamna Stawska se uita pe rând la toţi, atât de calmă, încât dacă aş fi
fost sculptor, aş fi luat-o drept model pentru statuia Inocenţei, acuzată pe nedrept.
În clipa aceea, cu toate încercările Mariannei de a o reţine, Helunia a luat-o la fugă prin sală, până la maică-
sa, pe care, apucând-o de mână, a întrebat-o în şoaptă:
— Mamă, de ce ţi-a spus domnul ăla să vii aici? … Vreau să-ţi spun ceva la ureche! Cred că n-ai fost
cuminte, şi acum o să stai la colţ…
Tocmai atunci, cumătra roşcată îi spunea cumetrei mai bătrâne:
— Au învăţat-o să spună aşa.
Glasul gros din spatele lor a ripostat:
— Atâta sănătate să ai cât e adevărat ce spui!
— Atâta sănătate să ai dumneata pentru nedreptatea pe care mi-o faci… a răspuns cumătră, mânioasă.
— Iar dumneata să mori de boala rea şi să te calce în iad cu măngălăul! i-a întors-o adversarul ei.
S-a auzit glasul judecătorului:
— Tăcere! … Ce aveţi de declarat, doamnă Krzeszowska?
— Ascultaţi-mă, domnule judecător! a început să declame baroana, făcând un pas înainte. De la copila mea
moartă mi-a rămas ca amintire o păpuşă care a plăcut foarte mult acestei persoane (a arătat spre doamna Stawska).
Acestei persoane şi fiicei ei…
— Acuzata venea pe Ia dumneavoastră?
— Da, o angajasem să-mi coase câte ceva…
— Fără să-i plătească nimic! a strigat Wirski din fundul sălii.
— Tăcere! l-a apostrofat judecătorul. Apoi, ce s-a întâmplat?
— În ziua când am, concediat-o, a continuat baroana, mi-a dispărut păpuşa. Am crezut că mor de durere şi
am bănuit-o îndată pe ea… Am avut o bună presimţire, deoarece, câteva zile mai târziu, domnul Maruszewicz,
prietenul meu, a văzut-o de la fereastra sa pe doamna aceasta (care locuieşte în faţa lui) ţinând în braţe păpuşa mea
şi îmbrăcând-o în altă rochiţă, ca să nu fie recunoscută. Atunci m-a poftit în apartamentul lui, împreună cu
consilierul meu juridic, şi am văzut prin binoclu că păpuşa mea era într-adevăr la această doamnă. A doua zi m-am
dus la ea, am luat păpuşa – care se află aici pe masă – şi am înaintat reclamaţia.
— Domnul Maruszewicz e sigur că este vorba de păpuşa doamnei Krzeszowska? a întrebat judecătorul.
— Eu… cum să vă spun… la drept vorbind… nu sunt prea sigur…
— Atunci, domnule Maruszewicz, de ce i-aţi făcut această afirmaţie doamnei Krzeszowska?
— La drept vorbind… eu n-am spus nimic în această privinţă…
 — Nu minţi, domnule! a strigat baroana. Ai venit repede la mine şi mi-ai spus râzând că doamna Stawska a
furat păpuşa, ceea ce, de altfel, era de aşteptat din partea ei…
Maruszewicz a început să facă feţe-feţe, să năduşească şi să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul, ceea
ce era, desigur, dovada unei adânci căinţe.
— Ce laşitate! a murmurat Wokulski, destul de tare ca să fie bine auzit.
Am observat însă că această remarcă nu l-a, făcut pe Maruszewicz mai curajos. Dimpotrivă, părea şi mai
încurcat.
Judecătorul s-a adresat atunci către servitoarea doamnei Krzeszowska:
— Spune-mi, fetiţo, asta e păpuşa. Care se afla în casa dumneavoastră?
— Nu ştiu… a şoptit ea.
Judecătorul i-a arătat păpuşa. Ea a clipit din ochi, tăcută, şi a început să-şi frângă mâinile.
— Ah, asta-i Mimi! … a exclamat Helunia.
— Poftim domnule judecător! a sărit baroana. Fiica depune împotriva mamei sale…
— Micuţo, cunoşti păpuşa asta? a întrebat-o judecătorul pe Helunia.
— O, da, domnule, o cunosc! … Una la fel ca asta era la doamna, în camera mică.
— E aceeaşi?
— O, nu. Nu-i aceeaşi! … Aia avea o rochiţă cenuşie şi pantofiori negri, iar asta are pantofi cafenii…
— Da, aşa-i! … a mormăit judecătorul, punând păpuşă pe masă. Doamna Stawska ce declară?
— Am cumpărat-o de la magazinul domnului Wokulski…
— Şi cât ai plătit pe ea? … a întrebat baroana cu o voce piţigăiată.
— Trei ruble!
Baroana a început să râdă în hohote:
— Ha, ha, ha! … Păpuşa aceasta costă cincisprezece ruble.
— Cine v-a vândut-o, doamna? a întrebat-o judecătorul pe doamna Stawska.
— Domnul Rzecki… a răspuns ea roşind.
— Ce aveţi de spus, domnule Rzecki?
Acum era momentul să-mi susţin pledoaria. Am început cum am putut mai bine:
— Onorate domn judecător! Cu o uimire dureroasă îmi este dat… adică… văd în faţa mea răutatea
triumfătoare şi pe această… oprimată…
Deodată însă am simţit ceva atât de uscat în gură, încât n-am mai putut scoate nici un cuvânt. Din fericire, a
intervenit Wokulski:
— Rzecki a fost de faţă atunci, dar păpuşa am vândut-o eu.
— Cu trei ruble? a întrebat baroana, cu ochii sclipitori ca de şopârlă.
— Da, cu trei ruble. Era o marfă de rebut, care se vindea în afara inventarului.
Baroana a întrebat, batjocoritor:
— Mi-aţi vinde oare şi mie una la fel cu trei ruble?
— Nu! Dumneavoastră nu veţi mai putea cumpăra niciodată nimic în magazinul meu!
— Ce dovezi aveţi că păpuşa asta a fost cumpărată de la dumneavoastră? a continuat judecătorul.
— Da, aşa-i! a intervenit baroana. Ce dovezi?
Judecătorul a apostrofat-o:
— Linişte!
— Dumneavoastră de unde aţi cumpărat păpuşa? a întrebat-o Wokulski pe baroană.
— De la „Lesser”.
— Avem, deci, dovada! a continuat Wokulski. Păpuşile acestea le-am adus din străinătate în bucăţi: capul şi
corpul separate. Domnule judecător, vă rog desprindeţi capul păpuşii şi veţi găsi înăuntru emblema firmei mele.
Doamna baroană a început să dea semne de nelinişte.
Judecătorul a luat păpuşa, şi cu un cuţitaş oficial i-a desfăcut bluza. Apoi, cu multă atenţie, i-a desprins capul
de corp. Helunia a urmărit la început mirată această operaţie, apoi a întrebat-o pe maică-sa în şoaptă:
— Mamă, de ce o dezbracă domnul pe Mimi? O să-i fie ruşine.
Deodată, înţelegând ce se întâmpla, a izbucnit în plâns şi, ascunzându-şi faţa în rochia doamnei Stawska, a
început să strige:
 — Ah, mamă, de ce o taie? … O doare, săraca! … Mamă, mămico! Nu vreau s-o taie pe Mimi! …
— Nu plânge, Hela, Mimi o să se facă bine şi o să fie şi mai frumoasă ca până acum! a liniştit-o Wokulski,
tot atât de emoţionat ca doamna Stawska.
Între timp, capul bietei Mimi a căzut pe hârtiile de pe masă. Judecătorul l-a luat, s-a uitat înăuntru, apoi a
întins piesa doamnei baroane, întrebând-o:
— Doamnă, vedeţi ce scrie?
— Să citească cu glas tare domnul Maruszewicz! Ce scrie?
— Jan Mincel şi Stanislaw Wokulski”… a îngăimat Maruszewicz.
— Care va să zică, nu scrie „Lesser”?
— Nu.
În tot acest timp, servitoarea baroanei se manifesta foarte ciudat: se înroşea, pălea, încerca să se ascundă
printre bănci.
Judecătorul o privea pe sub sprâncene. Apoi deodată a întrebat-o:
— Ia spune-ne fetico, ce s-a întâmplat cu păpuşa? Dar să spui adevărul, pentru că ai să depui jurământ…
Fata s-a apucat cu mâinile de cap, înspăimântată cumplit, şi, rezemându-se de masă, a răspuns:
— Capul păpuşii s-a spart, domnule!
— Care păpuşă? A doamnei Krzeszowska?
— Da.
— Bine, dar i s-a spart numai capul! Restul unde este? …
— În pod, domnule… Vai de zilele mele ce-o să păţesc eu acum! …
— N-o să păţeşti nimic, n-avea grijă! Ar fi fost mai rău dacă ascundeai adevărul… Doamna reclamantă a
auzit cum stau lucrurile?
Baroana şi-a lăsat ochii în jos şi şi-a încrucişat mâinile pe piept, ca o martiră, Judecătorul a început să scrie.
Omul care şedea în banca a doua, cel cu măngălăul, s-a luat de cumătră roşcovană:
— Ei, mai zici că a furat? … Ce-ai amuţit?
— Când femeia e frumoasă, scapă de închisoare! s-a adresat cumătra roşcovană vecinei sale.
— Dumneata, însă, fii sigură că n-ai să scapi a mormăit individul cu măngălăul.
— Eşti un prost!
— Ba dumneata eşti proastă!
— Linişte! a strigat judecătorul.
Ni s-a cerut să ne ridicăm în picioare şi ni s-a citit sentinţa, prin care doamna Stawska era achitată.
— Acum, dragă doamnă, a încheiat judecătorul, puteţi să intentaţi procesul de calomnie!
A coborât apoi în sală, a strâns mâna doamnei Stawska şi a adăugat:
— Mi-a părut foarte rău că a trebuit să vă judec; acum însă îmi pare foarte bine că pot să vă felicit! …
Pe doamna Krzeszowska o apucaseră damblalele; cumătra cu faţa roşie i-a spus vecinei sale, oftând:
— Când eşti frumoasă, chiar şi judecătorul face pe craidonii.! … Dar la judecata de apoi n-o să fie aşa! …
— Uite holera! … Spurcă cele sfinte! a mormăit omul cu măngălăul.
Ne-am pregătit să ieşim din sală. Wokulski i-a oferit braţul doamnei Stawska şi au pornit înainte; eu am
condus-o pe doamna Misiewiczowa, ajutându-i cu băgare de seamă să coboare scările murdare.
— Nu ţi-am spus eu că o să se termine aşa? mi-a spus bătrâna. Dumneata însă nu credeai!
— Eu n-am crezut?
— Da. Umblai ca bolnav… Isuse Hristoase! Dar asta ce mai e?
Ultimele cuvinte se refereau la studentul pirpiriu, care aştepta împreună cu colegul său la uşă, pândind-o
desigur pe doamna Krzeszowka. Crezând că baroana iese, făcuse mutra de cadavru în faţa… doamnei
Misiewiczowa!
Dându-şi seama de eroare, s-a ruşinat atât de tare, încât a luat-o la goană.
— Patkiewicz! … Stai! … Vin şi eu! … a strigat Maleski după el.
— Să te ia toţi dracii! a izbucnit Patkiewicz. Faci ce faci şi mă compromiţi întotdeauna…
În clipa aceea, simţind mişcare la uşă, s-a întors repede şi iar a făcut pe mortul… de astă dată în faţa lui
Wirski! …
 Această a doua eroare i-a făcut pe cei doi tineri să-şi piardă cumpătul de tot. Au pornit spre casă, supăraţi
unul pe altul, fiecare pe câte un trotuar.
Însă când i-am ajuns din urmă cu trăsurile, am constatat că mergeau iarăşi împreună. Ne-au salutat de altfel
foarte galant.”
IX.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„ŞTIU DE CE M-AM ÎNTINS ATÂTA CU descrierea procesului. Iată de ce…
În lume sunt sumedenie de necredincioşi; chiar şi eu mă îndoiesc uneori de existenţa proniei cereşti.
Sunt zile în care situaţia politică merge rău, sau când mă uit la mizeria umană şi la triumful destrăbălaţilor
(dacă-mi este permis să pronunţ un astfel de cuvânt) şi îmi spun: „Măi, Ignacy Rzecki, bătrân prost ce eşti! Tu, care
îţi închipui că Napoleonii se vor întoarce pe tron, că Wokulski va realiza ceva excepţional – ca om capabil ce este –
şi că va avea parte de fericire fiindcă e un om cinstit! … Tu, care, cu capul tău de măgar crezi că deşi destrăbălaţilor
le merge bine la început, iar oamenilor cinstiţi le merge rău, până la urmă cei răi vor fi acoperiţi de ruşine, iar cei
buni de glorie! … Aşa îţi închipui tu? … Atât de prost vezi lucrurile? … În lume nu există nici o rânduială şi nici un
fel de dreptate, ci numai luptă. Dacă în această luptă înving cei buni, e bine; dacă înving cei răi, e rău… Dar să nu-ţi
închipui câtuşi de puţin că există vreo putere care-i protejează pe cei buni. Oamenii sunt ca frunza în vânt; când
ajunge pe iarbă, rămâne pe iarbă, când nimereşte în noroi, rămâne în noroi…”
Aşa cuget uneori în clipele mele de îndoială. Procesul doamnei Stawska m-a dus la concluzii cu desăvârşire
opuse, şi anume la convingerea că, mai curând sau mai târziu, dreptatea este de partea celor buni.
Gândiţi-vă puţin! … Doamna Stawska este o femeie bună, aşa că ar trebui să fie fericită; Stas e un om
superior, mai presus de orice preţuire, deci şi el ar trebui să fie fericit. De fapt însă Stas e mereu agitat şi trist (când
mă uit la el, îmi vine uneori să plâng!), iar doamna Stawska a fost acuzată de furt… Unde este, aşadar, dreptatea
care-i răsplăteşte pe cei buni? …
Ai să vezi îndată, om fără credinţă ce eşti! Şi ca să mă conving mai bine că în lumea asta există o bună
rânduială voi însemna aici următoarele prorociri:
Prima: doamna Stawska se va căsători cu Wokulski şi va fi fericită.
A doua: Wokulski va renunţa la domnişoara Lęcka, se va căsători cu doamna Stawska şi va fi fericit cu ea.
A treia: micul Lulu va ajunge chiar anul acesta împărat al francezilor, sub numele de Napoleon al IV-lea, îi
va snopi pe nemţi în bătăi şi va face dreptate în lumea întreagă, aşa cum a prevăzut răposatul tata.
Astăzi nu mă mai îndoiesc că Wokulski se va însura cu doamna Stawska şi că va înfăptui ceva extraordinar.
E drept că încă nu s-a logodit cu ea şi că nici măcar nu i-a cerut mâna. De altfel… nici nu-şi dă seama ce-o să se
întâmple cu ei! … Dar eu văd încă de pe acum… Văd limpede cum se vor desfăşura lucrurile şi-mi pun capul că aşa
va fi! … Eu am fler politic, nu glumă!
Pentru că, staţi puţin, să vă spun ce se petrece!
A doua zi după proces, Wokulski a fost seara la doamna Stawska şi a stat la ea până la orele unsprezece
noaptea. A treia zi s-a dus la magazinul Milerowei, a răsfoit registrele şi a lăudat-o pe doamna Stawska, ceea ce a
cam usturat-o pe Milerowa… Iar în a patra zi…
Ce-i drept, a patra zi n-a mai fost nici la Milerowa, nici la doamna Stawska, în schimb mie mi s-au întâmplat
anumite lucruri ciudate.
Înainte de masă (în magazin nu prea erau clienţi) m-am pomenit pe neaşteptate cu cine credeţi? … Cu
tânărul Szlangbaum! Da. Cu evreul acela de la secţia de ţesături ruseşti!
M-am uitat la el: Szlangbaum, cu mustaţa în furculiţă, îşi freca mâinile şi ţinea capul aşa de sus, că nici cu
prăjina nu-i mai ajungeai la nas… Mi-am zis în gând: „A înnebunit, sau ce-o fi cu el? …” Dar dumnealui m-a
salutat semeţ şi mi-a spus desluşit următoarele cuvinte:
— Domnule Rzecki, socot că, orice s-ar întâmpla, vom rămâne buni prieteni…
Mi-am zis: „Ei drăcie! Să-l fi dat Stas afară? …”
Deci i-am răspuns:
— Domnule Szlangbaum, poţi fi sigur că am să fiu binevoitor cu dumneata, orice s-ar întâmpla, bineînţeles
în afară de cazul în care vei comite vreun abuz, domnule Szlangbaum…
 Ultimele cuvinte le-am accentuat anume, deoarece domnul Szlangbaum îmi făcea impresia sau că are
intenţia să ne cumpere magazinul (ceea ce nu mi se părea verosimil), sau că vrea să ne prade casa de bani (ceea ce,
deşi e un evreu cinstit, n-ar fi fost un lucru atât de imposibil).
Se vede treaba că el a înţeles gândurile mele, căci a surâs vag şi s-a dus la secţia lui. Peste un sfert de oră m-
am dus şi eu acolo, aşa, într-o doară, dar l-am găsit, ca de obicei, ocupat. Aş spune chiar că muncea şi mai abitir ca
până atunci: se urca pe scară, scotea baloturile de rips şi de catifea din rafturi şi le aranja în dulapuri… Într-un
cuvânt, se agita cât zece. „Nu, mi-am zis, cred că ăsta n-o să ne fure…”
Am băgat însă de seamăceea ce mi-a dat iarăşi de gândit – că domnul Zięba era politicos până la umilinţă în
faţa lui Szlangbaum şi că la mine se uita puţin cam de sus, deşi nu chiar prea de tot.
„De, mi-am zis, vrea să-şi ispăşească faţă de Szlangbaum vechile nedreptăţi, iar în faţa mea, cel mai bătrân
funcţionar din magazin, îşi păstrează demnitatea personală… E cât se poate de onorabil pentru el; întotdeauna
trebuie să ţii capul sus faţă de superiori şi să fii cât se poate de politicos cu inferiorii…”
Seara m-am dus la o bere; domnul Szprot şi consilierul Wengrowicz erau acolo. Pe Szprot, de când cu
pricina despre care am vorbit, îl tratez cu indiferenţă. Pe consilierul Wengrowicz în schimb l-am salutat cordial.
— S-a făcut! … mi-a spus el.
— Pardon, am răspuns, dar nu pricep! (Credeam că face aluzie la procesul doamnei Stawska.) Nu pricep,
domnule consilier…
— Ce, nu ştii că magazinul a fost vândut? …
— Muşcă-ţi limba, domnule consilier! Ce magazin?
Preaonorabilul domn ajunsese la a şasea halbă, aşa că a început să râdă:
— Ptiu! Eu pot să-mi muşc limba, dar dumneata n-ai să mai poţi face nici atât când o să treci de la pâinea
creştinească la azima ovreiască… Fiindcă după câte spune lumea, magazinul vostru a fost cumpărat de nişte evrei…
Am crezut că mă loveşte damblaua.
— Domnule consilier, am spus, eşti un om serios, aşa că mă poţi lămuri de unde ai ştirea!
— Tot oraşul vorbeşte; de altfel, te poate lămuri mai bine domnul Szprot, aici de faţă.
— Domnule Szprot, l-am întrebat, salutându-l, n-aş vrea să te jignesc, cu atât mai mult cu cât ţi-am cerut
satisfacţie, iar dumneata m-ai refuzat ca un netrebnic… Da, ca un netrebnic, domnule Szprot! … Îţi declar însă că
dacă nu-mi repeţi cele auzite, înseamnă că numai dumneata născoceşti toate zvonurile astea!
— Ce vorbă e asta? … a răcnit Szprot, lovind cu pumnul în masă, ca şi rândul trecut. Am refuzat, deoarece
treaba mea nu-i să-ţi dau dumitale satisfacţie sau oricui ar fi. Şi acum îţi repet că magazinul vostru îl cumpără nişte
evrei…
— Ce evrei?
— Naiba să-i ştie: Szlangbaumii, Hundbaumii, sau cum le-o mai fi spunând! …
M-a apucat o furie atât de groaznică, încât am cerut să mi se aducă bere. Consilierul Wengrowicz a spus,
nervos:
— Cu ăştia o să se întâmple odată una lată…
— Domnul consilier are dreptate! l-a susţinut Szprot.
Ei pun mâna pe toate! Până la urmă va trebui să le luăm înapoi cu forţa, pentru a menţine echilibrul. Pentru
ca vedeţi, domnilor, ce se petrece cu stofele…
— De, am spus, dacă ne cumpără magazinul, mă unesc şi eu cu voi; şi pumnul meu mai cântăreşte ceva…
Dar, deocamdată, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai răspândiţi zvonuri despre Wokulski şi nu întărâtaţi oamenii
împotriva ovreilor, că şi aşa e destulă agitaţie! …
M-am întors acasă cu dureri de cap, furios pe toată lumea. Peste noapte m-am trezit de câteva ori, şi cum
adormeam la loc, visam că evreii ne-au cumpărat într-adevăr magazinul, şi eu, ca să nu mor de foame, umblam prin
curţile oamenilor cu o flaşnetă pe care scria: „Fie-vă milă de-un bătrân sărac, fost ofiţer în armata maghiară!”
De-abia dimineaţă mi-a venit singura idee simplă şi raţională: să stau de vorbă răspicat cu Stas. Şi dacă într-
adevăr vinde magazinul, să mă îngrijesc de o slujbă în altă parte.
Frumoasă carieră, n-am ce zice, după atâţia ani de muncă! Dacă omul ar fi câine, cel puţin i-ar trage cineva
un glonte în cap… Dar cum este om, trebuie să-şi caute adăpost prin unghere străine, fără să fie sigur dacă viaţa lui
nu se va sfârşi în mocirlă…
 Înainte de amiază Wokulski n-a venit la magazin, aşa că pe la orele două m-am gândit să trec pe la el. Poate
era bolnav…
M-am dus, şi în poarta casei am dat de doctorul Szuman. Când i-am spus că vreau să stau de vorbă cu Stas,
mi-a răspuns:
— Nu intra. E agitat; lasă-l în pace. Vino mai bine la mine, să bem ceaiul împreună. Apropo, mi-ai dat
câteva şuviţe din părul dumitale?
— Mi se pare că în curând am să-ţi dau tot părul, ba chiar şi pielea…
— Vrei să te îmbălsămezi?
— Ar trebui, pentru că lumea n-a văzut prostănac mai mare…
— Consolează-te! mi-a răspuns Szuman. Există alţii şi mai mari ca dumneata! … Dar ce s-a întâmplat?
— În ceea ce mă priveşte, nu s-a întâmplat nimic, dar am auzit că Stas îşi vinde magazinul evreilor… Şi eu n
-o să rămân slugă la ei!
— Ce-i asta? Şi dumneata ai devenit antisemit?
— Nu, dar una e să nu fii antisemit şi alta să fii sluga ovreilor!
— Atunci cine să-i slujească? … Fiindcă nici eu, deşi sunt evreu, nu sunt dispus să îmbrac livreaua
cărpănoşilor ăstora. Dar, la urma urmelor, de unde ţi-a venit gândul ăsta? Dacă magazinul o să fie vândut, dumneata
o să ai un post foarte bun la societatea comercială…
— Societatea asta nu-i ceva sigur.
— Ai dreptate, e foarte nesigură! Prea puţini evrei au intrat în ea şi prea mulţi boieri! Pe dumneata însă nu te
interesează de loc treaba asta, deoarece… Numai, te rog, să nu-mi trădezi secretul. Nu trebuie să-ţi pese de loc de ce
-o să se întâmple cu magazinul şi cu societatea, deoarece Wokulski a trecut pe numele dumitale suma de douăzeci
de mii de ruble…
— A trecut… pe numele meu? … Ce însemnează asta?! … am exclamat eu, uimit.
Ajunsesem acasă la Szuman, şi doctorul a poruncit să i se pregătească samovarul.
— Ce însemnează asta? l-am mai întrebat o dată, foarte tulburat.
— Ce însemnează asta? … a mormăit Szuman, umblând prin casă şi frecându-se la ceafă. Ce însemnează?
Nu ştiu. Destul că Wokulski a făcut ce-a făcut! Se vede treaba că vrea să fie pregătit pentru orice eventualitate,
fiindcă e un negustor cu cap! …
— Să fie iarăşi vorba de vreun duel? …
— Aş, de unde! … Wokulski e prea deştept ca să facă de două ori aceeaşi prostie! Dar, vezi dumneata,
scumpe domnule Rzecki, cine are de-a face cu o muiere ca asta, trebuie să fie pregătit…
— Care muiere? … Doamna Stawska?
— Ce doamnă Stawska! Aici e vorba de un peşte mult mai mare. E vorba de domnişoara Lęcka, de care
nebunul s-a îndrăgostit fără scăpare! Cam vede el de pe acum ce poamă este demoazela… Suferă, se frământă, dar
nu poate renunţa la ea. Pentru că, vezi dumneata, dragostea la bătrâneţe e o pacoste, mai ales când e vorba de un
îndrăcit ca Wokulski.
— Ce s-a mai întâmplat? Doar aseară a fost la bal, în sala primăriei!
— Tocmai! a mormăit doctorul. A fost, fiindcă s-a dus şi ea! Iar eu m-am dus, fiindcă au fost ei. Interesantă
poveste!
— N-ai putea oare să vorbeşti mai limpede? l-am întrebat, nerăbdător.
— De ce nu? Cu atât mai mult cu cât toţi văd la fel! Wokulski e nebun după demoazelă, demoazela
cochetează cu cine vrei şi cu cine nu vrei, iar adoratorii aşteaptă! … O adevărată aventură… Szuman continua să se
plimbe prin cameră, frecându-se la ceafă.
— Atâta timp cât n-avea nici bani, nici pretendent, nici dracu nu da pe la ea! a continuat el. Dar de când a
apărut Wokulski, om bogat, cu faimă şi cu relaţii întinse – uneori chiar supraestimate – în anturajul domnişoarei
Lęcka s-a îngrămădit un roi atât de mare de cavaleri mai mult sau mai puţin stupizi, tineri, bătrâni, frumoşi şi urâţi,
că nu mai ai loc de ei! Şi fiecare suspină, dă ochii peste cap, şopteşte cuvinte duioase, o strânge drăgăstos de mână
când dansează cu ea…
— Şi ea ce zice?
— Deşertăciune femeiască! a răspuns doctorul, făcând un gest cu mâna. În loc s-o dispreţuiască, e încântată
de gloata asta, care a părăsit-o de câteva ori. Toţi văd ce se întâmplă, şi, ceea ce e mai grav, vede şi Wokulski!
 — Atunci de ce n-o dă dracului, fir-ar să fie? … Cred că el nu-i omul care să se lase călcat în picioare!
Szuman i-a făcut semn servitorului care adusese samovarul să se retragă şi a turnat ceaiul.
— Uite, vezi dumneata, a continua el apoi, ar da-o dracului dacă ar fi în stare să judece lucrurile raţional.
Aseară, la bal, a fost un moment când în Stas al nostru s-a trezit leul. S-a apropiat deodată de domnişoara Lęcka…
Aş fi jurat c-o să-i spună: „Noapte bună, domnişoară! Acum ştiu câte parale fac şi nu mai permit nimănui să-şi bată
joc de mine!” Când a ajuns lângă ea, i se citea pe faţă hotărârea. Dar… ce folos! … Demoazela s-a uitat o dată la el,
i-a şoptit nu ştiu ce, l-a strâns de mână, şi Stas al meu a fost fericit o noapte întreagă! Atât de fericit… încât astăzi ar
fi fost în stare să-şi zboare creierii dacă n-ar fi sperat în alte priviri, şoapte şi strângeri de mână! … Nu vede,
nenorocitul, că nemernica dăruieşte aceleaşi dulcegării altor zeci de inşi, ba chiar în doze mult mai mari!
— Ce fel de femeie o fi?
— Ca alte sute şi mii! Frumoasă, răsfăţată, dar fără suflet. Pentru ea Wokulski contează cât timp are bani şi
faimă. E un bun pretendent, fireşte, atâta timp cât nu există altul mai bun. Dar amanţii şi-i va alege dintre cei care i
se potrivesc mai bine. În schimb, Wokulski, atât în privinţa lui Hopfer, cât şi în stepă, s-a îndopat atât de mult cu tot
felul de Aldone, Grasyne, Maryle şi alte himere de acelaşi gen, încât vede în domnişoara Lęcka o zeitate. Nu-i
numai îndrăgostit, ci o adoră, se închină în faţa ei, s-ar prosterna la picioarele ei, cu faţa la pământ… Îl aşteaptă o
decepţie îngrozitoare! … Pentru că deşi e un romantic, nu-l va imita pe Mickiewicz, care nu s-a mulţumit s-o ierte
pe aceea care şi-a bătut joc de el, dar a şi suspinat pe urmele ei după ce-l înşelase – şi chiar a imortalizat-o…
Frumoasă morală pentru domnişoarele noastre. Daca vrei să fii celebră, înşală-ţi adoratorii cei mai înflăcăraţi! …
Noi, polonezii, suntem condamnaţi să fim naivi chiar şi într-un domeniu atât de simplu ca iubirea…
— Doctore, şi crezi că Wokulski o să ajungă o paiaţă? am întrebat eu, simţind că fierbe sângele în mine ca la
bătălia de la Világos.
— O, la naiba! Nu! a protestat el. Poate face pe nebunul atâta timp cât îşi spune: „Te pomeneşti că mă
iubeşte! Te pomeneşti că este aşa cum îmi închipui eu! …” Dar dacă nu se va trezi şi nu va băga de seamă că ea îl ia
în zeflemea… eu am să fiu primul – cât sunt eu de evreu – care am să-l scuip în ochi… Un om ca el poate fi
nefericit, dar nu e permis să se înjosească…
Nu-l văzusem de mult pe Szuman atât de agitat.
— Lasă, doctore, linişteşte-te… Am eu leac pentru Stas!
I-am povestit tot ceea ce ştiam despre doamna Stawska.
— Una din două, doctore! am adăugat. Sau mor, sau… îl însor cu doamna Stawska! E o femeie care are şi
raţiune, şi inimă, iar iubirea i-o va răsplăti prin iubire. De o femeie ca ea are el nevoie!
Szuman a clătinat din cap.
— De, ştiu şi eu? încearcă… Vorba ceea; cui pe cui se scoate. Deşi mă tem ca tratamentul să nu fie cam
tardiv!
— E un om de fier…
— Tocmai de aceea! E greu să ştergi ce s-a întipărit o dată în inima unui bărbat ca el. Şi e şi mai greu să
lipeşti la loc ceea ce s-a rupt…
— Doamna Stawska va izbuti!
— Ar fi bine!
— Şi Stas va fi fericit…
— Oho! …
Plin de curaj, mi-am luat rămas bun de la doctor. O iubesc, da, o iubesc pe doamna Helena, dar pentru el…
voi renunţa la ea.
Numai să nu fie prea târziu!
Nu, nu…
A doua zi la amiază, Szuman a venit la magazin. După zâmbetul lui şi după felul cum îşi muşca buzele, am
înţeles că-l roade ceva, făcându-l să ia o atitudine ironică.
— Ai fost la Stas, doctore? l-am întrebat. Cum se simte astăzi?
M-a tras după dulapuri şi a început să-mi vorbească repede, nervos:
— Poftim unde-i duc muierile pe cei de teapa lui Wokulski! Ştii de ce e agitat? …
— S-a convins că domnişoara Lęcka are un amant!
 — Aş! Măcar de-ar fi aşa! … S-ar vindeca radical! Numai că demoazela e prea deşteaptă ca un adorator atât
de naiv ca el să observe ce se petrece în culise! De data asta e vorba de altceva! De ceva atât de caraghios, că mi-e şi
ruşine să-ţi spun… Doctorul era indignat; s-a lovit cu palma în creştetul chel şi a continuat, mai încet: Prinţul dă
mâine un bal; domnişoara Lęcka va fi, fireşte, acolo. Dumneata ştii că până azi prinţul nu l-a invitat pe Wokulski,
deşi alţii au fost invitaţi de acum două săptămâni? … Şi îţi poţi închipui că Stas zace din cauza asta? …
Zicând acestea, doctorul a început să râdă piţigăiat, rânjindu-şi dinţii stricaţi; eu – pe cinstea mea! – m-am
făcut roşu de ruşine…
— Acum pricepi până unde poate ajunge un om? … m-a întrebat Szuman. De două zile se perpeleşte pentru
că un prinţ oarecare nu l-a poftit la bal! … El, scumpul nostru Stas, admirabilul nostru Stas!
— De la el ştii?
— Aş! Nu mi-a spus nimic. Dacă ar avea tăria să spună ar avea-o şi pe aceea de a refuza o invitaţie atât de
întârziată.
— Crezi c-o să-l invite?
— Ba bine că nu! Altfel, l-ar costa pe prinţ cincisprezece la sută pe an la capitalul pe care-l are investit în
societate. O să-l invite, da, o să-l invite, că, slavă Domnului, Wokulski mai este încă o forţă! Dar cunoscându-i
slăbiciunea pentru domnişoara Lęcka, întâi îl întărâtă, se joacă cu el de parcă ar fi un căţel căruia îi tot arăţi şi-i
ascunzi carnea, ca să-l înveţi să umble în două labe! Nu te teme, nu-l lasă ei din mâini. Sunt prea deştepţi ca să facă
una ca asta! Dar vor să-l dreseze, ca să le facă sluj, să facă bine apporte, ba chiar să-i muşte pe cei care nu le sunt lor
dragi…
Szuman şi-a luat căciula de biber şi a ieşit clătinând din cap. Era acelaşi maniac de totdeauna!
Am fost indispus toată ziua. Am greşit până şi la socoteli de câteva ori. Tocmai când mă gândeam să închid
magazinul, a apărut Stas. Mi s-a părut că slăbise în cele câteva zile de când nu-l văzusem. I-a salutat cu indiferenţă
pe cei de faţă şi a început să scotocească prin birou…
— Cauţi ceva? l-am întrebat eu.
— N-a sosit o scrisoare de la prinţ? … a zis el, fără să se uite în ochii mei.
— Toate scrisorile ţi le-am trimis acasă…
— Ştiu. Dar poate a mai rămas vreuna rătăcită printre hârtii…
Mai bucuros aş fi fost să mi se scoată o măsea decât să aud una ca asta! Care va să zică, Szuman a avut
dreptate! Stas e agitat fiindcă prinţul nu l-a poftit la bal!
După ce am închis magazinul şi a plecat toată lumea, Wokulski m-a întrebat:
— Ce faci astăzi? N-ai vrea să mă inviţi la ceai?
Fireşte că l-am invitat bucuros şi mi-am adus aminte de timpurile bune, când Stas venea la mine aproape în
fiecare seară. Ce îndepărtate sunt acele timpuri! Acum el e încruntat, eu sunt tulburat, şi, cu toate că avem multe să
ne spunem, niciunul nu se uită în ochii celuilalt. Ba încă am început să vorbim despre ger… Abia după ce am băut
câte o ceaşcă de ceai – jumătate ceai, jumătate arac 11 – ni s-au mai dezlegat limbile.
— Lumea spune că vinzi magazinul, am început eu.
— E ca şi vândut! mi-a răspuns Wokulski.
— Ovreilor?
S-a ridicat repede din fotoliu şi a început să umble prin cameră, cu mâinile în buzunare.
— Dar cui să-l vând? … Acelora care nu vor să-l cumpere fiindcă au bani, sau acelora care l-ar cumpăra dar
n-au bani? Magazinul face vreo sută douăzeci de mii de ruble! Să arunc banii aceştia în noroi? …
— Grozav ne mai elimină evreii ăştia, domle! …
— De unde? De pe poziţiile pe care noi nici nu le ocupăm, sau la a căror ocupare îi silim noi înşine, îi
împingem, îi implorăm să le ocupe? … Magazinul nu-l va cumpăra niciunul din boierii noştri, dar fiecare dintre ei e
în stare să dea bani evreului ca să-l cumpere el, cu condiţia să-i plătească o dobândă bună.
— Aşa să fie oare?
— Fireşte! Ştiu prea bine cine-l împrumută cu bani pe Szlangbaum…
— Îl cumpără Szlanbaum?
— Cine altul ai vrea? Klejn, Lisiecki, Zięba? … Ei n-au credit, şi chiar dacă ar avea, ar prăpădi banii!
— Cândva o să izbucnească un scandal cu ovreii ăştia! … am mormăit eu.
 — Au mai fost! Au durat optsprezece veacuri! Şi care-i rezultatul? … În persecuţiile antisemite au pierit
oamenii cei mai nobili şi au rămas cei care s-au putut salva de la pieire.
— Te-ai gândit oare că în ziua în care magazinul nostru are să treacă în mâinile lor, mulţi vor căpăta posturi
bine retribuite, şi zeci dintre ai noştri le vor pierde?
— Nu-i vina mea! a răspuns Wokulski, iritat. Nu-i vina mea dacă persoanele cu care am relaţii îmi cer să
vând magazinul! Este adevărat că societatea va pierde, dar ea vrea să piardă!
— Şi îndatoririle…
— Ce îndatoriri? … a strigat el. Faţă de cei care mă consideră un exploatator, sau faţă de cei care mă fură?
O datorie îndeplinită ar trebui să aducă ceva omului, pentru că altfel ar fi un sacrificiu pe care n-are nimeni
dreptul să i-l ceară! Ce câştig eu din toate astea? Dintr-o parte, ură şi calomnii; din alta, desconsiderare. Spune şi tu:
există oare vreo nelegiuire care să nu-mi fi fost atribuită? Şi pentru ce? … Pentru că am făcut avere şi am dat de
lucru la zeci şi sute de oameni!
— Gura lumii nici pământul n-o astupă! …
— O fi, dar nu cred să se întâmple altundeva ce se întâmplă la noi! În altă parte, un om ca mine, îmbogăţit pe
căi cinstite, ar avea duşmani, dar ar avea şi prieteni care să-l răsplătească pentru suferinţele îndurate… Da aici…
A făcut cu mâna un gest de plictiseală.
Am golit dintr-o sorbitură jumătate de pahar de arac cu ceai, ca să-mi fac curaj. Deodată, auzind paşi pe
coridor, Stas s-a oprit în faţa uşii. Aştepta invitaţia prinţului! …
Am simţit o fierbinţeală în cap. L-am întrebat:
— Crezi oare că aşa te vor stima mai mult toţi cei pentru care îţi vinzi magazinul?
— Poate… a murmurat el, dus pe gânduri.
— Şi crezi că aşa te vor iubi mai mult decât cei pe care îi părăseşti?
S-a apropiat repede de mine şi s-a uitat drept în ochii mei.
— Poate! … mi-a răspuns.
— Nu eşti sigur?
S-a trântit în fotoliu.
— Ştiu şi eu? … a şoptit el. Ştiu şi eu? … Ce e oare sigur pe lumea asta?
— Şi nu te-ai gândit niciodată, am continuat eu, tot mai curajos, că poţi fi nu numai exploatat şi înşelat, dar
şi batjocorit şi desconsiderat? … Spune-mi, nu te-ai gândit niciodată? … Ce nu se poate în lumea asta! … Însă în
cazul ăsta trebuie să iei măsuri: dacă nu poţi ocoli decepţia, cel puţin să nu fii ridicol! Ce dracu! (Am lovit cu
paharul în masă.) Poţi face sacrificii fiindcă ai de unde, dar nu poţi permite să fii batjocorit!
— Cine mă batjocoreşte? a strigat el, ridicându-se.
— Toţi cei care nu te respectă atât cât meriţi!
M-am speriat de atâta îndrăzneală, dar Wokulski nu mi-a răspuns nimic. S-a întins pe canapea, cu mâinile
încrucişate sub cap, semnul unei emoţii neobişnuite. Apoi, cu o voce deplin liniştită a început să vorbească despre
treburile magazinului.
Pe la orele nouă s-a deschis uşa şi a intrat servitorul lui Wokulski, strigând:
— A sosit scrisoarea de la prinţ!
Stas şi-a muşcat buzele şi, fără să se ridice, a întins mâna.
— Dă-o încoa şi du-te la culcare!
După plecarea servitorului, Stas a deschis încet plicul, a citit, apoi a rupt scrisoarea în bucăţi şi a aruncat-o
lângă sobă.
— Ce vrea? am întrebat eu.
— Mă invită la balul de mâine. Mi-a răspuns el sec.
— Te duci?
— Nici gând!
Am rămas uluit. Şi deodată, în această uluire, mi-a venit cea mai genială idee de sub soare.
— Ştii ceva? N-ai vrea să mergem mâine seară la doamna Stawska?
Stas s-a aşezat pe canapea şi mi-a răspuns zâmbind:
— Ştii că n-ar fi o idee rea? … E o femeie foarte simpatică şi n-am fost de mult pe acolo. Adu-mi aminte să
trimitem nişte jucării fetiţei.
 Sloiul de gheaţă dintre noi se topise. Ne-am recăpătat amândoi vechiul ton sincer, şi am vorbit până la
miezul nopţii despre timpurile trecute. La plecare mi-a spus:
— Uneori omul se prosteşte; dar pe urmă îşi recapătă raţiunea… Să te răsplătească Dumnezeu, vechiul meu
prieten! …
Scumpul, dragul meu Stas! …
De-ar fi să plesnesc, şi tot am să-l însor cu doamna Stawska!
În ziua balului n-au venit la magazin nici Stas, nici Szlangbaum, Am ghicit: discutau desigur despre
vânzarea magazinului nostru.
Altă dată, o chestie ca asta mi-ar fi stricat buna dispoziţie pentru toată ziua. Acum însă nici nu m-am gândit
la dispariţia firmei noastre şi transformarea ei într-o firmă evreiască. Ce-mi pasă mie de magazin? Stas, cel puţin, să
scape de necazuri. Trebuie să-l însor, de-ar fi să se dărâme pământul! …
De dimineaţă am trimis doamnei Stawska o scrisoare, anunţând-o că voi veni la ceai, împreună cu Wokulski.
La scrisoare am cutezat să alătur o cutie cu jucării pentru Helunia: o întreagă menajerie, mobilier complet pentru
păpuşă, un serviciu în miniatură şi un samovar de alamă. Totul valorând 13 ruble şi 60 de copeici, cu ambalaj cu tot.
Ar trebui să găsesc ceva şi pentru doamna Misiewiczowa. Aşa aş face din bunică şi nepoţică un fel de cleşte
cu care să strâng de inimă pe frumoasa mamă, care va trebui să capituleze înainte de Sfântul Ioan… (Ah, drăcie!
Dar bărbatul din străinătate? … Ei, ce importanţă are bărbatul?! N-avea decât să-i poarte de grijă! … De altfel, cu
zece mii de ruble putem să obţinem chiar despărţirea de cel absent, care, desigur, nici nu mai trăieşte! …)
După închiderea magazinului m-am dus la Stas. Când servitorul mi-a deschis, am văzut că avea în mână o
cămaşă cu piepţi scrobiţi. Trecând prin dormitor, am descoperit pe un scaun fracul, vesta… Să se fi dus pe gârlă
vizita noastră? …
În birou, Stas citea o carte englezească. (Ei, fir-ar a fie! Ce i-o fi trebuind lui limba engleză? La urma
urmelor, te poţi însura şi dacă eşti surdo-mut! …) M-a salutat cordial, deşi cu oarecare şovăire. „Trebuie să iau
taurul de coarne!” m-am gândit eu. Şi fără să las căciula din mână, am spus:
— Nu mai avem ce aştepta. Să mergem! Dacă întârziem, te pomeneşti că doamnele se culcă.
Wokulski a închis cartea şi a căzut pe gânduri.
— Urâtă seară! … Ninge… a murmurat el.
— Sunt unii pe care ninsoarea asta nu-i împiedică să se ducă la bal! De ce ne-ar strica nouă seara? am
răspuns, făcând pe prostul.
Stas a sărit de pe scaun de parcă i-aş îi dat un ghiont şi a cerut blana. În timp ce-l ajuta s-o îmbrace,
servitorul i-a atras atenţia:
— Să nu întârziaţi, că e timpul să vă gătiţi. Vine îndată şi frizerul.
— N-am nevoie de el.
— Doar n-o să mergeţi la bal nepieptănat…
— Nu mă duc la nici un bal!
Servitorul, mirat, şi-a pus mâinile cruce pe piept, şi-a înfipt bine picioarele în podea şi l-a luat la zor:
— Cei cu dumneavoastră pe ziua de azi? Vă purtaţi de parcă… Domnul Lęcki v-a rugat atât de mult…
Wokulski a ieşit repede, închizând uşa în nasul obraznicei slugi.
„Aha! mi-am zis eu în gând. Care va să zică, prinţul şi-a dat seama că Stas ar putea să nu vină şi, ca să-şi
ceară scuze, l-a trimis la el pe socrul prezumtiv! Szuman are dreptate când spune că n-au să-l lase ei din mâini! …
Ba o să vi-l smulgem, domnilor!”
Peste un sfert de ceas eram la doamna Stawska. Mai mare dragul cum ne-au primit Marianna făcuse
bucătăria lună, doamna Misiewiczowa îmbrăcase o rochie de mătase în culoarea tutunului, iar doamna Stawska avea
gura, ochii şi obrajii atât de frumoşi, încât nu te-ai fi săturat s-o săruţi până la ultima suflare!
Nu vreau să anticipez, dar – pe cinstea mea!
— Stas s-a uitat la ea toată seara cu mult interes. N-a băgat de seamă nici măcar că Helunia avea un şal nou.
Ce seară plăcută! … Cum ne-a mai mulţumit doamna Stawska pentru jucării! … Cum îi punea zahăr în ceai
lui Wokulski… De câteva ori l-a atins cu mâneca! …
Acum sunt sigur că Stas are să se ducă la ele tot mai des, la început cu mine, apoi singur.
Pe la mijlocul cinei, un spirit rău – sau bun? – a făcut-o pe doamna Misiewiczowa să-şi arunce privirile
asupra Kurier-ului.
 — Ah, uite, Helena, azi e bal la prinţ!
Wokulski s-a posomorât şi, în loc să se uite în ochii doamnei Stawska, a început să privească în farfurie. Mi-
am luat inima în dinţi şi am spus, absolut neironic:
— Frumoasă societate trebuie să fie acolo! Toalete, eleganţă…
— Nu chiar atât de frumoasă pe cât aţi crede! mi-a răspuns bătrâna. Adesea toaletele nici nu sunt plătite, iar
eleganţa… Una e într-un salon de conţi şi prinţi, şi alta în odăiţa unei muncitoare sărace… (O, ce bine a nimerit
bătrâna cu observaţia ei!) „Ascultă, Stas şi bagă la cap!” i-am spus în gând. Apoi am întrebat:
— Cum, cucoanele astea mari nu se poartă elegant în relaţiile lor cu muncitoarele?
— O domnule! … a răspuns doamna Misiewiczowa, făcând cu mâna un gest de tăgadă. Cunosc o fată de
prăvălie căreia îi dau de lucru toate cucoanele astea; e grozav de pricepută şi lucrează ieftin, dar când se întoarce de
la ele, nu-şi mai poate ţine lacrimile! Cât trebuie să aştepte până le probează rochiile, până le potriveşte, până
primeşte banii… Şi cu ce ton îi vorbesc! Ce atitudini impertinente! Ce tocmeală… Fata spune (pe cuvântul meu!) că
e mai bucuroasă să aibă de a face cu patru evreice deodată decât cu o singură cucoană din astea mari! Deşi acum şi
evreicele s-au cam stricat: cum se îmbogăţesc, încep să vorbească numai franţuzeşte, să se tocmească, să facă
nazuri…
Am vrut s-o întreb dacă nu cumva şi domnişoara Lęcka foloseşte aceeaşi cusătoreasă, dar mi-a fost milă de
Stas. Făcea, sărmanul, feţe-feţe! …
După ceai, Hela a început să întindă pe canapea jucăriile primite. Nu mai putea de bucurie! Doamna
Misiewiczowa şi cu mine ne-am dus la fereastră (bătrâna nu se poate dezlipi nici acum de ferestrele astea), iar
Wokulski şi doamna Stawska s-au aşezat pe canapea. Ea lucra la un soi de fileu, iar el fuma…
N-am putut auzi ce vorbeau, fiindcă bătrâna a început să-mi povestească foarte însufleţită despre răposatul ei
soţ, asigurându-mă că fusese un minunat administrator de plasă. Cred însă că doamna Stawska şi Wokulski duceau
o conversaţie interesantă, deoarece vorbeau încet. La un timp am desluşit glasul lui:
— Te-am văzut acum un an, în biserica Carmelitelor, la epitaf, în Vinerea mare…
Apoi şoapta ei:
— Eu îmi amintesc mai bine de dumneata de astă-vară, din ziua când ai fost prima oară în casa unde locuiam
atunci. Şi nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că…
— Ce bătaie de cap cu paşapoartele! … Dumnezeu ştie cine le lua, cui le dădea, ce anume scria… continua
să povestească doamna Misiewiczowa.
— … cu plăcere, de câte ori doreşti… spunea doamna Stawska, înroşindu-se.
— … şi n-am să te plictisesc? … a întrebat Stas.
— Frumoasă pereche! am şoptit eu la urechea doamnei Misiewiczowa.
Bătrâna s-a uitat la ei şi a oftat:
— Ce folos! … Chiar dacă nefericitul de Ludwik n-ar mai fi în viaţă!
— Să avem încredere în Dumnezeu…
— Că e în viaţă? … a întrebat bătrâna, fără a manifesta nici cea mai mică satisfacţie.
— Nu, nu vorbesc de asta… Dar…
— Mamă, mi-e somn! a scâncit Helunia.
Wokulski s-a, ridicat de pe canapea şi ne-am luat rămas bun de la cele două doamne.
„Cine ştie, mi-am spus eu în gând, dacă nisetrul ăsta n-a şi înghiţit momeala! …”
Afară continua să ningă. Stas m-a condus acasă şi, nu ştiu de ce, a aşteptat în sanie până m-a văzut intrând pe
poartă.
Am intrat, dar m-am oprit în gang. Abia după ce portarul a închis poarta am auzit în stradă clopoţeii săniei
care pornea din loc.
„De ăştia îmi eşti? mi-am zis eu. Ia să vedem şi noi unde te duci! …”
Am intrat în casă, mi-am îmbrăcat paltonul vechi, mi-am luat jobenul şi, travestit astfel, peste o jumătate de
oră am ieşit din nou în stradă.
Acasă la Stas era întuneric, ceea ce dovedea că se dusese în altă parte. Dar unde? …
Am făcut semn unei sănii care trecea, şi peste câteva minute m-am dat jos aproape de palatul prinţului.
În stradă se vedeau câteva cupeuri; altele continuau să sosească. Etajul întâi era luminat, se auzea muzică iar
pe ferestre se profilau din când în când umbrele dansatorilor.
 „Domnişoara Lęcka e acolo!” mi-am spus eu. Şi am simţit un fel de strângere de inimă.
M-am uitat în lungul străzii. Doamne, ce viforniţă! … Abia se mai desluşeau sclipirile lămpilor de gaz,
bătute de vânt. Era vremea să mă duc la culcare.
Căutând o sanie, am trecut pe trotuarul celălalt şi… cât pe ce să dau nas în nas cu Wokulski! … Stătea plin
de zăpadă sub un copac, cu ochii ţintă la ferestre.
„Aşa stă treaba, care va să zică! … O, nu, drăguţule! Chiar de-ar fi să mori, şi tot o să te însori cu doamna
Stawska!”
Simţind primejdia, m-am hotărât să acţionez energic. A doua zi m-am dus la Szuman şi i-am spus:
— Doctore, ştii ce s-a întâmplat cu Stas?
— Şi-a rupt un picior?
— Mai rău! Deşi nu s-a dus la balul prinţului, unde fusese invitat de două ori, pe la miezul nopţii s-a furişat
în faţa casei lui şi a stat în zăpadă uitându-se la ferestre! Pricepi?
— Înţeleg! Pentru atâta lucru nu-i nevoie să fiu psihiatru! …
— Aşa că m-am hotărât să-l însor chiar anul ăsta, chiar înainte de Sfântul Ioan!
— Cu cine? Cu domnişoara Lęcka? m-a întrebat doctorul. Vezi-ţi de treabă şi nu te amesteca!
— Nu cu domnişoara Lęcka, ci cu doamna Stawska.
Szuman se apucă cu mâinile de cap.
— Balamuc, nu altceva! a mormăit el. Am de-a face cu tot felul de demenţi… Domnule Rzecki, eşti nebun!
— Mă jigneşti! am ripostat eu, scos din fire.
Doctorul s-a oprit în faţa mea şi, prinzându-mă de reverele redingotei, mi s-a adresat, nervos:
— Ascultă, domnule! Mă voi folosi de o comparaţie pe care, desigur, o vei înţelege. Dacă, de pildă, ai un
sertar plin cu portmonee, poţi să pui în el cravate? … Nu poţi! Aşadar, dacă Wokulski are inima plină de
domnişoara Lęcka, poţi dumneata să-i vâri în ea pe doamna Stawska?
I-am îndepărtat mâinile de pe revere şi i-am răspuns:
— Nu pot! Dar dacă scot portmoneele, iar în locul lor pun cravatele… Pricepi, domnule savant? …
Şi am ieşit repede. Prea mă scosese din fire cu aroganţa lui! Crede că nu-i altul pe lume mai înţelept ca el!
De la doctor m-am dus la doamna Misiewiczowa. Doamna Stawska era la magazin, pe Helunia am expediat-
o în camera alăturată, la jucăriile ei, iar eu m-am aşezat lângă bătrâna şi, fără altă introducere, am întrebat-o:
— Preastimată doamnă, dumneata crezi că Wokulski e un om cinstit? …
— Ah, bunul meu domn Rzecki! Cum poţi să-mi pui o astfel de întrebare? Ne-a micşorat chiria, pe Helena a
salvat-o de la o ruşine atât de mare şi i-a dat un post cu şaptezeci şi cinci de ruble, Helei i-a trimis atâtea jucării…
— Mă rog! am întrerupt-o. Dacă, prin urmare, eşti de acord că-i un om cumsecade, trebuie să-ţi mai spun, în
secret, că e foarte nefericit…
Bătrâna şi-a făcut cruce.
— Doamne fereşte! … Nefericit? El? El, care are un magazin atât de mare, o societate comercială şi o avere
imensă? El… care a vândut de curând o casă? … Sau poate are datorii despre care nu ştiu nimic…
— Nu, datorii n-are de loc! am liniştit-o eu. Iar după lichidarea comerţului, va dispune de vreo şase sute de
mii de ruble, deşi acum doi ani n-avea decât vreo treizeci de mii, bineînţeles în afară de prăvălie… Dar, stimată
doamnă… banul nu-i totul, pentru că omul, afară de buzunare, are şi inimă…
— Păi am auzit că se însoară, şi chiar cu o persoană foarte frumoasă, cu domnişoara Lęcka! …
— Tocmai aici e buba! Wokulski nu poate… nu trebuie să se însoare.
— Doamne, iartă-mă! Are vreun cusur? … Cine ar fi crezut! Un bărbat atât de robust? …
— Nu trebuie să se însoare cu domnişoara Lęcka pentru că nu este o partidă potrivită pentru el! El are nevoie
de o soţie aşa cum e…
— … cum e Helenka mea! … m-a completat repede doamna Misiewiczowa.
— Da! Chiar aşa! am exclamat eu. Dar nu de una ca ea, ci chiar de ea are el nevoie! … Ea, adică Helenka
Stawska, ne trebuie nouă de soţie!
Pe bătrână au podidit-o lacrimile.
— Ştii dumneata, dragă domnule Rzecki, mi-a răspuns oftând, că ăsta e visul meu cel mai scump! … Vezi
dumneata, pot să-mi pun capul că sărmanul Ludwik a murit… L-am visat de-atâtea ori, sau gol, sau aşa de schimbat,
că nu-l recunoşteam…
 — N-are a face! Chiar dacă n-a murit, îi divorţăm!
— Fireşte, cu bani ce nu se poate?
— Da, aşa-i! … Totul este ca doamna Stawska să nu se opună…
— Stimate domnule Rzecki! a exclamat bătrâna. Dar ea, îţi jur, e îndrăgostită de Wokulski până peste
urechi! … Şi-a pierdut buna dispoziţie, nu mai doarme, oftează şi slăbeşte, sărăcuţa de ea! Când aţi fost aici aseară,
numai eu ştiu ce s-a mai agitat… Eu, mama ei, şi n-am mai recunoscut-o…
— E-n regulă! am întrerupt-o eu. Am să mă îngrijesc ca Wokulski să vină pe aici cât mai des. Grija dumitale
va fi… ca doamna Helena să se uite la el cu ochi buni. O să-l smulgem pe Stas din ghearele domnişoarei Lęcka şi…
până-n Sfântul Ioan facem nunta.
— Oh, Dumnezeule! Dar Ludwik?
— Ludwik a murit… A murit… Să-mi taie mie capul dacă n-a murit!
— Dacă-i aşa, apoi… cum o vrea Dumnezeu…
— Te rog însă un singur lucru. Să păstrezi totul în secret. Aici e vorba de un joc în stil mare…
Bătrâna s-a supărat.
— Drept cine mă iei, domnule Rzecki? Aici… (a arătat cu mâna la piept), aici fiecare secret zace ca în
mormânt! Cu atât mai mult secretul copilului meu şi al nobilului dumitale prieten.
Amândoi eram stăpâniţi de o emoţie profundă.
— Ce să-i faci! am şoptit eu peste o clipă, pregătindu-mă de plecare. Cine ar fi crezut că un lucru de nimic –
o păpuşă, bunăoară – poate face fericirea a doi oameni?!
— Care păpuşă?
— Nu înţelegi? Dacă fiica dumitale n-ar fi cumpărat păpuşa de la noi, n-ar fi fost procesul. Stas nu s-ar fi
ocupat de soarta doamnei Helena, ea nu s-ar fi îndrăgostit de el şi deci nu s-ar fi căsătorit! … Pentru că, la drept
vorbind, dacă în Stas s-a trezit un sentiment mai cald pentru doamna Stawska, asta s-a întâmplat abia după proces!
— Spui că s-a trezit? …
— Ei! Dumneata n-ai văzut cum şoşoteau ieri seară pe canapea? … Wokulski n-a mai fost de mult aşa de
însufleţit, şi chiar emoţionat…
— Dumnezeu mi te-a trimis, iubite domnule Rzecki! a exclamat bătrâna.
La despărţire m-a sărutat în creştet.
Astăzi sunt mulţumit de mine şi, chiar fără voia mea, trebuie să recunosc că am un cap ŕ la Metternich. Cum
mi-a venit mie ideea să-l îndrăgostesc pe Stas de doamna Helena, cum am potrivit lucrurile ca să nu fie deranjaţi! …
Astăzi nu mai am nici cea mai mică îndoială că atât doamna Stawska, cât şi Wokulski au căzui în capcana pe
care le-am întins-o… În câteva săptămâni ea a slăbit (dar s-a făcut şi mai frumoasă, draga de ea!), iar el, ce mai
încoa, încolo, şi-a pierdut capul! Când nu-şi petrece serile la Lęcki – ceea ce, de altfel, se întâmplă rar, deoarece
domnişoara o duce tot într-un bal – dă fuga la doamna Stawska şi rămâne acolo până la miezul nopţii. Şi cum se mai
înviorează, cum îi povesteşte despre Siberia, Moscova şi Paris! … Ştiu totul! Fiindcă deşi nu mă duc serile pe-acolo,
ca să nu-l deranjez, doamna Misiewiczowa îmi povesteşte totul a doua zi. Se înţelege, în cel mai mare secret!
Nu mi-a plăcut însă un singur lucru.
Aflând că Wirski se duce uneori pe la ele şi, fireşte, sperie tânără pereche, m-am hotărât să-l caut şi să-l
avertizez. Eram gata îmbrăcat şi mă pregăteam să ies din casă, când în gang am dat nas în nas cu Wirski! Fireşte, m-
am întors, am aprins lumina şi am discutat câteva clipe despre politică… Apoi am schimbat tema şi am pornit
atacul:
— Tocmai voiam să-ţi spun ceva în mod confidenţial…
EI a început să râdă:
— Ştiu, ştiu…
— Ce ştii?
— Că Wokulski e îndrăgostit de doamna Stawska!
— Isuse Hristoase! am exclamat eu. Cine ţi-a spus? …
— În primul rând, mie poţi să-mi încredinţezi orice secret, fără grijă! m-a asigurat el, grav. În casa noastră
secretul e sfânt!
— Dar cine ţi-a spus?
— Mi-a spus nevastă-mea, care a aflat de la doamna Kolerowa…
 — Dar ea de unde a aflat?
— De unde? De la doamna Radzinska! Iar doamna Radzinska – în cea mai mare taină – de la doamna
Denowa, ştii, prietena doamnei Misiewiczowa
— Ce importanţă!
— De! … Ce era să facă, nefericita, dacă Denowa a luat-o din scurt, reproşându-i că Wokulski stă la ele
până dimineaţa şi că asta nu miroase a bine… Fireşte că bătrâna, speriată, i-a spus că nu-i vorba de o aventură, ci de
ceva serios, şi că s-ar putea să se şi căsătorească până la Sfântul Ioan!
M-au apucat ameţelile, dar… ce era să fac? Ah, femeile, femeile, femeile! …
— Ce mai e nou prin oraş? l-am întrebat pe Wirski, ca să schimb conversaţia asta, destul de neplăcută.
— Ce să fie? Scandaluri! … Scandaluri cu baroana. Dă-mi, te rog, o ţigară, că e vorba de două istorii lungi!
I-am dat o ţigară groasă de foi, şi el mi-a povestit întâmplări care m-au convins definitiv că, mai curând sau
mai târziu, oamenii răi sunt pedepsiţi, iar cei buni răsplătiţi, şi că în inima cea mai împietrită licăreşte măcar o
fărâmă de conştiinţă.
— N-ai mai fost de mult pe la doamnele noastre? m-a întrebat Wirski.
— De vreo patru-cinci zile… Pricepi, nu vreau să-l deranjez pe Wokulski şi… De altfel, te sfătuiesc şi pe
dumneata să faci la fel. Tinerii se înţeleg mai bine între ei decât cu noi bătrânii…
— Dă-mi voie! m-a întrerupt Wirski. Un bărbat la cincizeci de ani nu e bătrân… Este de-abia matur…
— Ca un măr trecut, care pică din pom…
— Ai dreptate. Un bărbat la cincizeci de ani e foarte predispus la căderi… Ei, dacă n-ar fi nevasta şi copiii…
Domnule Ignacy! … Domnule Rzecki! … Să mă ia dracu dacă m-aş da în lături! Dar, domnule dragă, omul însurat e
ca şi neputincios! Femeile nici nu se uită la el. Deşi… dragă domnule Ignacy…
Zicând acestea, ochii lui Wirski au sclipit atât de diabolic şi mutra lui era aşa de elocventă, încât un om cu
adevărat credincios ar fi trebuit să se ducă a doua zi direct la spovedanie!
Eu, în general, socot că nobilii sunt nişte persoane care la învăţătură şi în comerţ nu se pricep, iar la muncă
nu se înghesuie, dar care, în schimb, la un pahar de vin, la încăierare şi la măscări se arată întotdeauna primii, chiar
dacă-şi pun pielea în joc! … Ce capete de lemn!
— Toate bune, domnule Wirski, am zis eu, dar… ce voiseşi să-mi povesteşti?
— A, uitasem! mi-a răspuns el, slobozind pe gură un val de fum ca dintr-un cazan cu smoală. Îţi mai aduci
aminte de studenţii ăia care locuiau deasupra baroanei?
— Maleski, Patkiewicz şi încă unul! Se poate să-i uit pe dracii ăştia? Nişte băieţi aşa de veseli…
— Da, foarte! Chiar foarte veseli! Să mă bată Dumnezeu dacă din cauza ştrengarilor ăstora putea cineva să
ţină în serviciu o bucătăreasă tânără mai mult de opt luni… Domnule Rzecki, îţi spun drept, ăştia ar ti fost în stare să
populeze toate azilurile de copii! Asta i-o fi învăţând acum la Universitate… Ehe, pe vremea mea, la ţară, un tată
care avea un băiat tânăr şi ajungea să dea trei-patru vaci pe an drept despăgubiri, era lucru rar! … Se supăra până şi
preotul, care se temea să nu-i strice oiţele… Dar ăştia, domnule! …
— Era vorba să-mi spui ceva despre baroană, l-am întrerupt eu, pentru că nu-mi place să aud un om cu parul
alb îndrugând prostii.
— Da. Exact! Iată… Pacostea cea mai mare e Patkiewicz, ăla care face pe mortul. Cum se lasă seara, iese
slăbănogul pe scări şi, crede-mă, face o hărmălaie, de parcă ar trece pe-acolo o turmă de şobolani…
— Începuseşi parcă să-mi povesteşti despre baroană…
— Aha! Exact! Şi cum îţi spuneam, onorabile… De altfel, nici Maleski nu se lasă mai prejos… După cum
ştii, baroana a obţinut o sentinţă împotriva băieţilor, care trebuiau să se mute pe ziua de 8. Dar ei, nici pomeneală!
Trece 8, trece 9, trece 10… Nimic! În ăst timp, doamnei Krzeszowska i s-a umflat ficatul de supărare, în sfârşit,
după ce s-a sfătuit cu tipul care face pe avocatul şi cu Maruszewicz, pe ziua de 15 februarie le-a trimis portărelul cu
poliţia, A urcat aşadar portărelul cu poliţia la etajul al treilea şi a bătut, poc, poc, poc! Uşa închisă! Dinăuntru cineva
a întrebat: „Cine-i?” „În numele legii, deschideţi!” a strigat portărelul. „Lege, nelege, au răspuns cei dinăuntru, nu
putem deschide, că n-avem cheia! Ne-a închis cineva aici. Mi-aş pune capul că e isprava doamnei baroane
Portărelul s-a supărat „Domnilor, nu glumiţi cu autorităţile! Ştiţi doar că trebuie să vă mutaţi…” „Da, aşa-i, au
răspuns cei din casă, dar nici prin gaura cheii nu putem ieşi. Afară de cazul în care…” Portărelul a trimis pe portar
după lăcătuş şi a aşteptat pe scară, cu poliţia. Peste o jumătate de oră a venit lăcătuşul şi a deschis broasca, o broască
obişnuită, cu şperaclul. Dar broasca englezească – fiindcă avea şi una englezească – n-a fost în stare s-o deschidă. A
sucit-o, a răsucit-o, degeaba! … S-a repezit din nou după unelte, ceea ce i-a răpit din nou o jumătate de oră… Între
timp, în curte s-a stârnit zarvă, hărmălaie, iar la etajul al doilea pe baroană a apucat-o un acces de nervi cu spasme
îngrozitoare. Portărelul, care aştepta pe scări, aşa cum ţi-am spus, s-a pomenit la un moment dat cu Maruszewicz.
„Domnule, zice, uită-te să vezi ce fac nebunii ăia! …” Portărelul a dat fuga în curte, şi ce-a văzut? Fereastra de la
etajul al treilea era deschisă (bagă de seamă, în februarie!), iar studenţii aruncau în curte saltele, plăpumi, cărţi,
cranii şi alte obiecte. Apoi, cu ajutorul unei frânghii, au coborât jos un cufăr şi un pat. „Ce zici de toate astea?” a
strigat Marusaewicz. „Trebuie să le încheiem proces-verbal! a răspuns portărelul. De altfel, se mută, şi poate că n-ar
fi frumos să-i deranjăm! …” În clipa aceea s-a auzit din nou larmă. La fereastra deschisă de la etajul al treilea a
apărut un scaun, pe care s-a aşezat Patkiewicz. Cei doi colegi au slăbit frânghia, şi Patkiewicz al nostru a început să
coboare… Până şi portărelul a simţit că-i vine rău. Aprodul, ce să-ţi mai spun, îşi făcea cruce. „O să-şi rupă gâtul!
… strigau muierile. Isuse Hristoase, apără-l! …” Maruszewicz, care e un tip nervos, a dat fuga la doamna
Krzeszowska. Între timp, scaunul cu Patkiewicz s-a oprit la etajul al doilea, în dreptul ferestrei baroanei. „Terminaţi
cu glumele şi daţi-l jos!” a strigat portărelul către cei doi colegi ai lui Patkiewicz, care îl coborau cu frânghia. „Nu
putem, că s-a rupt frânghia! …” au răspuns ei. „Salvează-te, Patkiewicz! …” urla Maleski de sus. În curte gălăgia
ajunsese la culme. Femeile (unele interesate îndeaproape de sănătatea lui Patkiewicz…) au început să ţipe ca din
gură de şarpe. Aprozii înmărmuriseră, portărelul îşi pierduse capul de tot. „Urcă-te pe pervazul ferestrei! … Bate în
geam! …” a strigat Maleski către Patkiewicz. Ăsta n-a aşteptat să i se spună de două ori, şi a început să bată în
fereastra baroanei… Maruszewicz i-a deschis fereastra, ba chiar l-a şi ajutat sa între în cameră. Atunci a apărut şi
baroana, care a venit repede, strigând înspăimântată: „Doamne milostive! Ce trebuia să faci glume de-astea?!”
„Stimată doamnă, altfel, n-aş fi avut prilejul să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră! …” i-a răspuns Patkiewicz.
Şi a făcut o mutră de cadavru de s-a prăbuşit baba pe spate, răcnind: „Nu-i nimeni să mă apere! … Nu mai există
bărbaţi! … Ah, bărbaţii! Ah, bărbaţii! …” Răcnea de se auzea în toată curtea. Bineînţeles, a auzit-o şi portărelul,
care însă a interpretat greşit ţipetele ei, încât a şoptit la urechea aprozilor: „Poftim, ce pacoste pe biata femeie! De,
dacă de doi ani trăieşte despărţită de bărbat! …” Patkiewicz, în calitatea lui de student în medicină, i-a luat pulsul
baroanei, a cerut să i se administreze câteva picături de valeriană, şi apoi, cât se poate de calm, a părăsit camera.
Între timp, lăcătuşul se apucase să forţeze broasca englezească. Când a terminat – muşcând binişor din lemnul uşii –
Maleski şi-a adus aminte că amândouă cheile, şi cea de la broasca obişnuită, şi cea de la broasca englezească, erau
în buzunarul său! Îndată ce baroana şi-a venit în fire, avocatul a îndemnat-o să intenteze proces atât lui Patkiewicz,
cât şi lui Maleski. Dar femeia era atât de scârbită de procese, că s-a mulţumit să-l facă albie de porci pe consilierul
ei şi s-a jurat ca de acum încolo să nu mai primească nici un student în casă, chiar de-ar fi să rămână apartamentul
neînchiriat pe vecie. Apoi, după câte am auzit, a început să plângă ca o disperată, rugându-l pe Maruszewicz să-l
convingă pe baron că trebuie să-şi ceară iertare şi să vină înapoi la ea. „Ştiu, se văita ea, că nu mai are nici o lescaie,
că nu-şi mai plăteşte chiria şi chiar de mâncat mănâncă pe datorie, şi el şi servitorul lui. Dar nu face nimic! Îi iert
tot, îi plătesc şi datoriile, numai să se întoarcă! Fără bărbat nu pot administra o casă ca asta… Într-un an, ăştia mă
băga-n mormânt! …” Şi Wirski a încheiat, pufăind de zor: în toate astea eu văd pedeapsa lui Dumnezeu… Iar
instrumentul pedepsei este baronul…
— Dar povestea cealaltă? l-am întrebat eu.
— E mai scurtă, În schimb mai interesantă… Imaginează-ţi că baroana Krzeszowska a fost ieri în vizită la
doamna Stawska! …
— Phii, să fie al dracului! … Semn rău!
— Ba de loc, ba de loc! Baroana s-a dus la doamna Stawska, a plâns ca o disperată şi le-a implorat pe
amândouă cucoanele, aproape în genunchi, să uite de procesul cu păpuşa, dacă nu vor ca ea să-şi piardă liniştea până
la sfârşitul vieţii!
— Şi ele i-au făgăduit?
— Nu numai că i-au făgăduit, dar au şi sărutat-o… În plus, doamna Stawska s-a legat să facă în aşa fel încât
s-o ierte şi Wokulski, despre care baroana vorbeşte în termeni foarte elogioşi.
— Fir-ar să fie! … am strigat eu. Cine le-a pus să pomenească de Wokulski? … Nenorocirea-i gata…
— Aş! Ce vorbeşti, domnule! m-a contrazis Wirski. Femeia s-a pocăit şi îşi regretă păcatele! Să vezi c-o să
se îndrepte!
Se făcuse miezul nopţii; omul a plecat acasă. Nu l-am reţinut, deoarece încrederea lui în pocăinţa baroanei m
-a cam dezgustat. De! Cine ştie! S-o fi pocăit, într-adevăr…
 Post-scriptum: Eram sigur că Mac-Mahon va izbuti să dea o lovitură de stat în favoarea micului Napoleon.
Când colo, aflu astăzi că Mac-Mahon a căzut, că preşedinte al republicii a fost numit burghezul Grévy, şi că micul
Napoleon a plecat să lupte undeva în Natal, în Africa.
De! N-avem ce-i face! Băiatul trebuie să înveţe să se războiască. Peste vreo şase luni s-o întoarce încărcat de
glorie, şi francezii îl vor purta pe sus. Iar noi, între timp, îi vom însura pe Stas cu doamna Stawska!
O, când mă apuc eu de ceva, aplic metoda lui Metternich: caut mersul firesc al lucrurilor!
Aşadar, trăiască Franţa cu Napoleonii ei şi Wokulski cu doamna Stawska! …”
X.
CUCOANE ŞI FEMEI.
ÎN TIMPUL CARNAVALULUI ŞI ÎN postul mare care l-a urmat, providenţa a fost generoasă pentru a treia
sau a patra oară cu casa domnului Lęcki.
Saloanele gemeau de oaspeţi, iar în anticameră, cărţile de vizită se adunau unele peste altele ca fulgii de
zăpadă. Domnul Tomasz era din nou în situaţia fericită de a avea pe cine primi, ba chiar de a-şi alege oaspeţii.
— Cred că în curând am să mor, îi spunea el deseori fiicei sale. Am însă mulţumirea că oamenii m-au preţuit
cel puţin acum, înaintea morţii.
Domnişoara Isabela îl asculta, surâzând. Nu voia să-i spulbere iluziile, deşi era sigură că roiul de vizitatori îi
aducea omagii ei, nu domnului Lęcki.
Aşa, de pildă, domnul Niwiński, cel mai subtil animator al recepţiilor, dansa cu ea, nu cu tatăl ei. Domnul
Malborg, model de maniere alese şi arbitrul eleganţei, conversa cu ea, nu cu tatăl ei, iar domnul Szastalski, prieten
cu cei doi domni mai sus pomeniţi, era nefericit şi inconsolabil tot din pricina ei. Domnul Szastalski îi declarase pe
faţă nefericirea lui şi, cu toate că nu-l socotea nimeni nici cel mai elegant dansator – cum era cazul cu domnul
Niwiński, nici arbitru al modei, ca domnul Malborg – rămânea totuşi prietenul lor. Locuia în apropiere, mânca la ei,
împreună cu ei îşi aducea din străinătate costumele englezeşti sau franţuzeşti, iar cucoanele mai vârstnice, dacă nu-i
găseau nici o altă calitate, declarau că e, cel puţin, poetic.
Numai un fapt mărunt, o anumită frază, o sili pe domnişoara Isabela să caute în altă parte taina succeselor ei.
La un bal şopti la urechea domnişoarei Pantarkiewiczowna:
— Niciodată nu m-am distrat mai bine la Varşovia ca anul ăsta!
— Fiindcă eşti încântătoare! îi răspunse scurt domnişoara Pantarkiewiczowna, acoperindu-şi faţa cu
evantaiul, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă un căscat involuntar.
— La vârsta asta, domnişoarele ştiu să se facă interesante! comentă cu glas tare doamna Upadalska, născută
de Gins, adresându-se doamnei Wywrotnicka, născută Fertalska.
Mişcarea evantaiului domnişoarei Pantarkiewiczowna şi fraza doamnei Upadalska, născută de Gins, o puseră
pe gânduri pe domnişoara Isabela. Era prea deşteaptă ca să nu înţeleagă ce însemnau lucrurile acestea, prezentate
într-o lumină atât de clară.
„Ce vârstă? se întrebă ea. Douăzeci şi cinci de ani nu e încă „vârsta asta”… Ce-au vrut să spună? …”
Se uită apoi într-o parte şi întâlni privirile lui Wokulski aţintite asupra ei. Şi cum şedea în cumpănă, neştiind
cui să atribuie succesul său: „vârstei aceleia” sau lui Wokulski… începu să se gândească la admiratorul ei.
Cine ştie dacă nu era el autorul involuntar al admiraţiei de care se vedea înconjurată din toate părţile! …
Îşi aminti apoi anumite împrejurări.
În primul rând, tatăl domnului Niwiński îşi avea capitalul învestit în societatea înfiinţată de Wokulski, şi
capitalul acesta (lucru pe care-l aflase şi domnişoara Isabela) îi aducea mari profituri. În al doilea rând, domnul
Malborg, absolvent al unei şcoli tehnice (fapt tăinuit), obţinuse prin intermediul lui Wokulski (în modul cel mai
discret) un post la Căile Ferate, post care avea o mare calitate; de a nu cere nici o muncă, dar şi neajunsul îngrozitor
– de a nu-i aduce decât trei mii de ruble pe an! În sinea sa, domnul Malborg chiar îi reproşase acest neajuns lui
Wokulski. Dar ţinând seama de relaţiile acestuia, se mulţumea să-i rostească numele cu un zâmbet ironic. Domnul
Szastalski n-avea nici capital investit în societate, nici post la Căile Ferate, însă întrucât cei doi prieteni ai săi,
domnii Niwiński şi Malborg, aveau ceva de reproşat lui Wokulski, de câte ori se afla lângă domnişoara Isabela.
Spunea şi el pe un ton de reproş, oftând:
— Există oameni fericiţi, care…
Domnişoara Isabela nu află niciodată cine erau aceşti „care”… Dar auzind cuvântul „care”, îşi amintea de
Wokulski. Îşi strângea pumnii mici şi rostea: „Despotul! … Tiranul! …”
 Deşi Wokulski nu manifesta nici un fel de înclinaţie spre tiranie sau despotism! El se uita la ea şi întreba în
gând: „Eşti tu… sau nu eşti tu? …”
Uneori, când vedea bărbaţii aceia eleganţi, tineri şi bătrâni, înghesuindu-se în jurul domnişoarei Isabela, ai
cărei ochi sclipeau ca două briliante sau ca două stele, avea impresia că pe cerul admirat de el trec nori şi că i se lasă
pe suflet umbra unei îndoieli nedesluşite. Închidea însă ochii în faţa lor, pentru că Isabela era viaţa, fericirea şi
soarele lui, care nu putea fi umbrit de nouraşi trecători, poate chiar iluzorii.
Alteori îşi amintea de Geist, înţeleptul sălbăticit în lumea unor invenţii uriaşe, şi atunci puneau stăpânire pe
el cu totul alte preocupări. Era însă de ajuns o singură privire a ei, pentru a-l trezi.
„Ce-mi pasă mie de omenire? spunea, ridicând din umeri. Pentru un sărut al ei aş da lumea întreagă, aş da
veşnicia! …”
Şi la gândul acestui sărut se petrecea în el ceva neobişnuit, voinţa îi slăbea, simţea că-şi pierde cunoştinţa şi,
ca să şi-o recapete, trebuia s-o vadă din nou pe Isabela, în elegantul ei anturaj. Şi de-abia atunci când îi auzea râsul
sincer şi vorba hotărâtă, când îi vedea privirile pline de foc îndreptate spre domnii Niwiński, Malborg şi Szastalski, i
se părea că îi cade fulgerător o perdea de pe ochi şi că vede o altă lume, o altă Isabelă. Atunci prin faţa ochilor i se
perinda toată tinereţea lui plină de eforturi supraomeneşti, retrăia munca încordată prin care se ridicase din mizerie,
auzea şuieratul proiectilelor care îi zburau pe deasupra capului, vedea, în sfârşit, laboratorul lui Geist, unde se
zămisleau lucruri miraculoase. Şi uitându-se la domnii Niwiński, Malborg şi Szastalski, îşi spunea: „Ce caut eu aici?
… Cum de am ajuns să îngenunchez, alături de ei, în faţa aceluiaşi altar? …”
Îi venea să râdă, dar era din nou cuprins de mrejele nebuniei, şi din nou i se părea că o viaţă ca a lui merită
să fie depusă la picioarele unei femei ca domnişoara Isabela.
Oricum, sub influenţa unui cuvânt scăpat de doamna Upadalska, născută de Gins, în domnişoara Isabela
începu să se producă o schimbare în favoarea lui Wokulski. Acum asculta atentă conversaţiile domnilor care veneau
în vizită la tatăl ei şi constata că fiecare dintre ei avea sau un capital pe care intenţiona să-l plaseze la Wokulski –
„măcar cu cincisprezece la sută” – sau un văr care umbla după o slujbă, sau, în sfârşit, ţinea să-l cunoască pe
Wokulski în vederea cine ştie cărei combinaţii. Iar cucoanele sau voiau să ceară protecţie pentru cineva, sau aveau
fete de măritat, şi nici măcar nu ascundeau că ar fi vrut grozav să-l smulgă pe Wokulski din mrejele domnişoarei
Isabela. Sau, în sfârşit, dacă nu erau din cale-afară de vârstnice, grozav ar mai fi vrut să-l fericească ele însele…
— Ah, să fii nevasta unui bărbat ca el! suspina Wywrotnicka, născută Fertalseka.
— Nici mai puţin n-ar fi rău… răspundea zâmbind baroana von Ples, al cărei soţ era paralizat de cinci ani.
— Tiranul! … Despotul! …” repeta domnişoara Isabela, văzând cum negustorul dispreţuit de ea
concentrează atâtea priviri, speranţe şi gelozii.
Cu toată urma de dispreţ şi de repulsie care mai zăcea încă în sufletul ei, trebuia să admită că acest om aspru
şi posomorât înfăţişa mai mult şi părea mai prezentabil decât mareşalul, baronul Dalski şi chiar decât domnii
Niwiński, Malborg şi Szastalski.
Hotărârea ei fu însă influenţată îndeosebi de prinţ. Pentru moment prinţul nu-l mai simpatiza pe Wokulski,
deoarece în decembrie trecut, când cu casa, nu voise să-i acorde doamnei Krezszowska o reducere de zece mii de
ruble, cum îl rugase el, iar în ianuarie şi februarie nu dăduse nici un ban pentru săracii protejaţi de el. Da, Wokulski
îl decepţionase. Prinţul era de părere – şi îşi închipuia că are tot dreptul să judece aşa – că un om ca Wokulski, o
dată ce-i fusese acordată bunăvoinţa sa, ar fi trebuit să renunţe nu numai la gusturile şi interesele lui, dar chiar la
avere şi la propria-i persoană. Că ar fi trebuit să-i placă ceea ce îi plăcea prinţului, să urască tot ceea ce ura prinţul,
să servească numai scopurile prinţului, pe scurt, să facă numai ceea ce era pe placul prinţului. Când colo, parvenitul
ăsta (deşi, fără îndoială, se trăgea dintr-o familie bună) nici nu se gândea să fie sluga lui, ba chiar îndrăznise să-şi
păstreze independenţa! mai mult: uneori îl contraria şi, culmea culmilor, îi refuza cererile!
„Un om aspru… interesat… egoist…” gândea prinţul. Iar cutezanţa îmbogăţitului îl uimea tot mai mult.
Întâmplarea făcu ca domnul Lęcki, nemaiputând ascunde stăruinţele lui Wokulski pe lângă Isabela, să-i
ceară prinţului părerea şi sfatul său.
Prinţul, cu toate defectele lui, era în fond un om cinstit. Nu aprecia oamenii doar după opiniile sale
personale, ci asculta şi pe alţii.
Îl rugă deci pe Lęcki să-i lase un răgaz de câteva săptămâni, „ca să se informeze serios”, şi întrucât avea
diferite relaţii şi un soi de poliţie personală, strânse o sumedenie de date.
 În primul rând observă că nobilimea, deşi vorbea despre Wokulski cu oarecare ironie, socotindu-l parvenit şi
democrat, în fond se mândrea cu el: „Se cunoaşte sângele albastru, cu toate că s-a dat cu negustorii!”
Şi de câte ori era vorba de cineva care să poată face faţă bancherilor evrei, îl pomeneau în primul rând pe
Wokulski, chiar şi cei mai retrograzi.
Negustorii şi mai ales fabricanţii îl urau, cele mai grele acuzaţii ale lor fiind: „E boier… domn mare…
politician! …” Ceea ce prinţul nu-i putea câtuşi de puţin lua în nume de rău…
Însă informaţiile cele mai interesante îi fură furnizate de călugăriţe. În Varşovia trăia un căruţaş care avea un
frate paznic la Căile Ferate pe linia Varşovia-Viena; amândoi nu mai conteneau să-l binecuvânteze. Nişte studenţi
spuneau cui vrei şi cui nu vrei că Wokulski le dădea lunar bani. Câţiva meseriaşi îi datorau lui atelierele. Un număr
de mici negustori fuseseră serios sprijiniţi de el când îşi înfiripaseră prăvălioarele.
Nu lipsea nici „femeia decăzută” (despre care, înroşindu-se, călugăriţele vorbeau cu o groază cuvioasă).
Wokulski o scosese din mizerie, o încredinţase surorilor din Ordinul „Sfânta Magdalena”, şi până la urmă făcuse din
ea o femeie cinstită (în măsura în care – spuneau surorile – o femeie pierdută mai poate fi cinstită).
Pe prinţ, informaţiile căpătate îl uimiră, dar îl şi înfricoşară. Îl înfricoşară pentru că, deodată, Wokulski
crescu mult în ochii săi. Aflase, aşadar, că omul avea un program propriu, ba chiar o politică proprie, şi se bucura de
un mare prestigiu în rândurile plebei.
Iată de ce prinţul se prezentă la domnul Lęcki la termenul fixat şi ceru s-o vadă totdeodată şi pe domnişoara
Isabela, căreia îi strânse mâna în mod semnificativ, spunându-i cu tâlc:
— Stimată verişoară, ai prins o pasăre măiastră! … Ţine-o şi îngrijeşte-o bine, ca să se dezvolte spre folosul
nefericitei noastre ţărişoare…
Domnişoara Isabela se făcu roşie ca macul. Ghicise că pasărea aceea măiastră era Wokulski.
„Tiranul! … Despotul! …”
Totuşi, primul sloi de gheaţă dintre ei se topi. Ea se hotărî să-l ia de bărbat.
Într-o zi – domnul Lęcki era puţin suferind – domnişoara Isabela citea în camera ei, când fu anunţată că în
salon aşteaptă doamna Wąsowska. Se duse repede, dar în afară de doamna Wąsowska, îl găsi şi pe vărul ei,
Ochocki, foarte posomorât.
Cele două prietene se sărutară cu o afabilitate ostentativă; Ochocki înţelese, fără să se uite la ele, că au ceva
una împotriva alteia.
„Să fie în legătură cu mine? … N-ar trebui să mă angajez prea mult…”
— A, uite-l şi pe dragul meu verişor! făcu domnişoara Isabela, întinzându-i mâna. Dar ce ai? De ce eşti atât
de trist?
— Ar trebui să fie vesel, interveni doamna Wąsowska, deoarece tot drumul, de la bancă până aici, mi-a făcut
o curte nebună. Cu succes! În colţul aleii i-am dat voie să-mi desfacă doi nasturi la mănuşă şi să-mi sărute mâna.
Află, Bela, că nu ştie nici să sărute!
— Da?! … exclamă Ochocki, roşindu-se până la rădăcina părului. Bine! De azi înainte n-am să-ţi mai sărut
mâna niciodată! Iţi jur!
— Nu te mai jura, că până diseară o să mi le săruţi pe amândouă! îi răspunse doamna Wąsowska.
— Aş putea prezenta omagiile mele domnului Lęcki? întrebă Ochocki solemn.
Şi, fără să aştepte răspunsul verişoarei sale, ieşi din salon.
— L-ai făcut de râs… şopti domnişoara Isabela.
— Dacă nu se pricepe, să nu curteze femeile! În materie de dragoste, nepriceperea este un păcat mortal, nu-i
aşa?
— Când ai sosit?
— Ieri dimineaţă, răspunse doamna Wąsowska. A trebuit să mă duc de două ori la bancă, am mai răscolit
prin magazine, am făcut ordine prin casă… Până am să găsesc pe cineva mai amuzant, îl las pe Ochocki să mă
însoţească. Apropo! Ce-ar fi să-mi cedezi tu pe cineva? …
— Zvonuri! şopti domnişoara Isabela, roşind.
— Care au ajuns până la mine, la ţară! Starski mi-a povestit – şi era gelos, închipuie-ţi! – că anul ăsta, de
altfel ca de obicei, ai fost iar regina sezonului! După cât se pare, Szastalski şi-a pierdut capul complet…
 — Aşa cum şi l-au pierdut şi cei doi prieteni ai săi, la fel de plictisitori ca şi el! o completă domnişoara
Isabela, zâmbind. Se îndrăgostesc toţi trei de mine în fiecare seară! Mi-au făcut toţi declaraţii, dar la ore diferite, ca
să nu se deranjeze între ei, apoi mi-au destăinuit toţi trei suferinţele. Domnii ăştia fac totul în tovărăşie!
— Dar tu ce părere ai?
Domnişoara Isabela ridică din umeri.
— Mă mai întrebi?
— Am. Auzit că Wokulski ţi-a cerut mâna, spuse deodată doamna Wąsowska.
Domnişoara Isabela începu să se joace cu o panglicuţă de la rochie.
— Ei, asta-i bună, mi-a cerut mâna! îmi face şi el declaraţii de câte ori mă vede: când se uită la mine, când
nu se uită la mine, când îmi vorbeşte, când nu-mi vorbeşte… Aşa cum fac bărbaţii de obicei…
— Dar tu?
— Deocamdată îmi văd de programul meu…
— Aş putea să ştiu care anume?
— De ce nu? Nu e secret! La început, când am fost la doamna Zaslawska… Cum îi mai merge?
— Destul de prost, răspunse doamna Wąsowska. Starski nu iese aproape de loc din camera ei, iar notarul
vine în fiecare zi: se pare însă că în zadar… Aşadar, ce-i cu programul?
— Încă de la Zaslawsk. Reluă domnişoara Isabela, i-am vorbit despre vânzarea magazinului (aici se înroşi).
Acum ştiu că-l va vinde cel mai târziu în iunie…
— Admirabil! Mai departe?
— Am necazuri şi cu societatea aceea comercială. El ar renunţa la ea imediat, dar eu stau pe gânduri! Cu
societatea, veniturile se ridică la aproximativ nouăzeci de mii de ruble. Fără societate, numai la treizeci de mii.
Aşadar, vezi şi tu că am de ce sta la îndoială…
— Observ că începi să te pricepi la socoteli…
Domnişoara Isabela făcu un gest dispreţuitor cu mâna.
— Da’ de unde! Niciodată n-o să mă familiarizez cu ele! Dar el îmi explică totul… Şi tata, de altfel, şi
mătuşă-mea…
— Şi cum? Discuţi cu el, aşa, pe faţă? …
— Nu chiar pe faţă… Întrucât sunt multe întrebări care nu se pot pune, aduc conversaţia în aşa fel încât totul
să fie spus. Pricepi?
— Da. Şi mai departe? stărui doamna Wąsowska, nu fără o umbră de nerăbdare.
— Ultima condiţie se referă la partea pur morală. Am aflat că n-are nici o rudă, ceea ce este calitatea lui cea
mai mare, şi mi-am rezervat dreptul de a-mi păstra toate relaţiile actuale…
— Şi el a consimţit? Aşa, fără să protesteze?
Domnişoara Isabela se uită cam de sus la prietena ei.
— Te îndoieşti?
— Ba de loc! Aşadar, Starski, Szastalski…
— Da, Starski. Szastalski, prinţul Malborg… Adică toţi, toţi care îmi place să-i primesc astăzi, au să vină şi
în viitor în casa mea. S-ar putea oare altfel? …
— Ai dreptate! Dar… nu te temi de scene de gelozie? …
Domnişoara Isabela râse.
— Mie, scene! … Gelozie şi Wokulski! … Ha, ha, ha! … Nu există om pe lume care ar cuteza să-mi facă
mie scene, şi cu atât mai puţin el! … N-ai idee cum mă adoră, cât de devotat îmi este… Iar încrederea lui
nemărginită, chiar renunţarea la personalitatea lui, mă dezarmează cu adevărat… Cine ştie dacă nu ăsta este singurul
motiv care m-ar face să mă apropii cândva de el…
Doamna Wąsowska îşi muşcă iar buzele.
— Veţi fi foarte fericiţi! Cel puţin tu! zise ea, înăbuşindu-şi un oftat. Deşi…
— Există un „deşi”? întrebă domnişoara Isabela, cu o uimire neprefăcută.
— Am să-ţi spun ceva, continuă doamna Wąsowska, pe un ton calm, neobişnuit la ea. Doamna Zaslawska
ţine foarte mult la Wokulski. Se pare că-l cunoaşte foarte bine, deşi nu ştiu de unde; am vorbit ades despre el. Ştii ce
mi-a spus odată?
— Sunt curioasă… răspunse domnişoara Isabela, din ce în ce mai mirată.
 — Mi-a spus aşa: „Mă tem că Bela nu-l înţelege de loc pe Wokulski. Mi se pare că se joacă cu el. Şi cu el nu
-i de glumit… Cred că în ceasul când, în sfârşit, îl va preţui, va fi prea târziu! …
— Aşa a spus? întrebă domnişoara Isabela, rece.
— Da! De altfel, am să-ţi mărturisesc tot. A încheiat convorbirea cu mine destul de ciudat: „Kazia, ţine
minte cuvintele mele! … mi-a spus ea. O să fie cum spun eu! Cei care sunt pe moarte văd lucrurile mai limpede…”
— Cum! Îi merge chiar aşa de rău?
— În orice caz, bine nu-i! încheie, rece, doamna Wąsowska, simţind că discuţia lor nu mai avea nici un rost.
Urmă o clipă de tăcere, care din fericire fu întreruptă de întoarcerea lui Ochocki. Doamna Wąsowska o
îmbrăţişă din nou afectuos pe domnişoara Isabela şi, aruncând asupra însoţitorului ei priviri care parcă ardeau,
hotărî:
— Aşadar, acum mergem la mine, să luăm masa! …
Ochocki făcu o figură plictisită, se încruntă, dar îşi luă pălăria şi ieşi cu tânără văduvă.
Când se urcă în trăsură, zise, evitând să se uite la însoţitoarea sa:
— De-ar termina odată Bela cu Wokulski! Să fie ori da, ori ba…
— Sunt sigură că ai prefera să termine printr-un „da”, ca să devii unul din prietenii casei! Dar n-o să faci
nimic! … răspunse doamna Wąsowska.
— Mă rog, mă rog stimată doamnă, nu asta e meseria mea! … protestă el indignat. De asta să se ocupe
Starski şi cei de teapa lui.
— Atunci de ce ţii ca Bela să se hotărască odată?
— Ţin foarte mult! îmi pun capul că Wokulski deţine un mare secret ştiinţific, dar sunt sigur că n-o să mi-l
destăinuiască atâta timp cât va fi stăpânit de febra asta… Ah, femeile, cu cochetăria lor stupidă…
— A voastră e mai puţin stupidă? întrebă doamna Wąsowska.
— Nouă ne este permis!
— Vouă că e permis! Admirabil! Aşa vorbeşte un om progresist, în secolul emancipării! …
— Naiba s-o ia de emancipare! răspunse Ochocki. Frumoasă emancipare! … Voi aţi vrea să aveţi toate
privilegiile: şi pe ale bărbatului, şi pe ale femeii. Dar nici un fel de îndatoriri… Deschide-le uşa, cedează-le locul
pentru care ai plătit, îndrăgosteşte-te de ele, iar ele…
— Nu degeaba suntem noi fericirea voastră! … observă doamna Wąsowska, ironică.
— Ce fericire, când avem o sută şi cinci femei la o sută de bărbaţi?! … De ce ne-am mai bate capul?! …
— Se vede că de aceea adoratele dumitale, garderobierele, nu-şi bat capul de loc…
— Fireşte! Cele mai insuportabile sunt cucoanele din societatea înaltă şi chelneriţele din restaurante.
Pretenţii, fasoane…
— Domnule, măsoară-ţi vorbele! îl opri, trufaşă, doamna Wąsowska.
— Dă-mi voie să-ţi sărut mâna!
— Nu-ţi dau voie să-mi săruţi mâna asta!
— Atunci, cealaltă…
— Ei, vezi, nu ţi-am spus că până diseară ai să mi le săruţi pe amândouă?
— Ah, Dumnezeule… Nu mai merg la dumneata Ia masă! Mă dau jos aici!
— Spune să oprească.
— De ce?
— Dacă vrei să te dai jos aici, e mai bine să oprim…
— Numai că nu vreau să mă dau jos aici! O, sunt un nefericit! Un biet om pierdut! …
Wokulski venea la familia Lęcki o dată la câteva zile, şi de cele mai multe ori îl găsea acasă numai pe
domnul Tomasz, care îl saluta cu o afabilitate paternă şi-i vorbea un timp de bolile şi de afacerile sale, dându-i să
înţeleagă că începe să-l considere ca pe un membru al familiei.
Pe domnişoara, Isabela nu o găsea de obicei acasă. Era sau la mătuşa ei, contesa, sau în vizită, sau prin
magazine. Când avea noroc s-o găsească, conversaţia dintre ei era scurtă şi se învârtea numai în jurul unor lucruri
fără importanţă, deoarece domnişoara Isabela, sau se pregătea să plece undeva, sau aştepta pe cineva.
Wokulski o revăzu pe Isabela la câteva zile după vizita doamnei Wąsowska. Întinzându-i mâna, pe care el i-
o sărută ca de obicei, cu veneraţie, ea spuse:
— Ştii că doamna Zaslawska este foarte grav bolnavă?
 Wokulski tresări.
— Biata de ea! Ce femeie bună… Dacă aş fi sigur că vizita mea n-ar speria-o, m-aş duce s-o văd… O
îngrijeşte cineva?
— O, da! Baronul Dalski şi soţia sa, răspunse Isabela, zâmbind. (Ewelina se căsătorise între timp cu
baronul). Sunt amândoi acolo. Mai e Felicja Janocka şi… Starski.
Se îmbujoră uşor şi tăcu.
„Ca să vezi unde duce lipsa mea de tact! gândi Wokulski. A observat că Starski mi-e antipatic, şi acum e
stânjenită când îi pomeneşte numele. Ce josnicie din partea mea! …”
Vru să spună câteva cuvinte binevoitoare despre Starski, dar nu fu în stare. Pentru a sparge tăcerea grea,
întrebă:
— Unde intenţionaţi să plecaţi la vară?
— Ştiu şi eu? Mătuşa Hortensia se simte cam prost, aşa că vom merge la ea, la Cracovia. Insă dacă ar
depinde de mine, trebuie să recunosc că aş prefera să mă duc în Elveţia.
— Bine, dar dacă nu de dumneata, atunci de cine depinde? întrebă Wokulski.
— De tata. De altfel, se pot întâmpla multe până atunci! răspunse domnişoara Isabela roşind şi uitându-se la
el aşa cum numai ea ştia să se uite.
— Cred însă că totul se va face pe voia dumitale. Dar… mi-aţi îngădui oare să vă întovărăşesc? …
— Dacă vei merita…
Rostise cuvinte în aşa fel încât Wokulski îşi pierdu stăpânire de sine, nu mai ştia nici el a câta oară în anul
acela.
— Prin ce aş putea oare merita graţia dumitale? o întrebă, luându-i mâna. Mi-o vei acorda oare din milă,
ştiind că mila este un sentiment neplăcut atât pentru persoana care-o oferă, cât şi pentru cea care o primeşte? Nu
vreau milă. Gândeşte-te însă ce mă fac atâta timp fără dumneata! E drept că şi acum ne vedem foarte rar, şi nici nu
ştii cât de încet trece timpul pentru cel care aşteaptă… Dar atâta vreme cât locuieşti în Varşovia, mă amăgesc cu
gândul că am să te văd poimâine… mâine… De altfel, dacă nu pe dumneata, pot să-l văd în orice clipă pe tatăl
dumitale, pe Mikolaj sau cel puţin casa în care locuieşti… Ah, ai putea face o faptă bună şi, printr-un singur cuvânt,
ai pune capăt suferinţei sau presimţirilor mele… Nu ştiu nici eu bine… Cunoşti doar dictonul care spune că mai
bună e certitudinea răului decât nesiguranţa…
— Şi dacă nu e vorba de ceva rău? îl întrebă Isabela, fără să se uite în ochii lui.
În anticameră se auzi soneria; după o clipă, Mikolaj aduse două cărţi de vizită: sosiseră domnii Rydzewski şi
Pieczarkowski.
— Pofteşte-i! porunci domnişoara Isabela.
În salon intrară doi tineri foarte eleganţi. Primul se distingea printr-un gât subţirel şi o chelie destul de
vizibilă, celălalt prin priviri mătăsoase şi un fel subtil de a vorbi. Intrară cot la cot, ţinând pălăriile la aceeaşi
înălţime. Salutară amândoi la fel, şi la fel se aşezară picior peste picior. Apoi domnul Rydzewski se căzni să-şi ţină
gâtul cât mai drept, iar domnul Pieczarkowski începu să turuie pe nerăsuflate, spunând între altele că la creştini e
postul mare şi se organizează recepţii, că înainte de postul mare a fost carnavalul, în timpul căruia oamenii s-au
distrat foarte bine, şi că după postul mare va urma sezonul mort, în care se vor plictisi. O informă apoi pe
domnişoara Isabela că în cursul postului mare, în afară de recepţii, vor avea loc conferinţe, unde îţi vei putea petrece
vremea câte se poate de plăcut dacă stai lângă cucoane cunoscute, şi că recepţiile cele mai elegante vor fi date în
casa Rzezuchowski.
— Ceva minunat, ceva original! … Crede-mă, domnişoară! La cină, se înţelege, ca de obicei: stridii, homari,
peşte, vânat, iar la urmă, pentru amatori, ştii ce se serveşte, domnişoară? Caşă! Caşă veritabilă! Cum îi spune?
— Tătărească! îl întregi domnul Rydzewski, rostind primul şi ultimul lui cuvânt.
— Nu tătărească, ci tatarină… Ceva minunat! Ceva ca-n poveşti! Fiecare bob face impresia că-i fiert
aparte… Pur şi simplu ne ghiftuim: eu, prinţul Kielbik, contele Sledziński… Ceva ce întrece închipuirea! De obicei
se serveşte pe talere de argint…
Domnişoara Isabela se uita cu atâta admiraţie la el, subliniindu-i fiecare cuvânt fie printr-un gest, printr-un
zâmbet sau o privire, încât Wokulski văzu negru în faţa ochilor. Se ridică şi, după ce îşi luă rămas bun, ieşi repede în
stradă.
„N-o înţeleg, şi pace! Când şi cu cine e sinceră femeia asta? …”
 După câteva sute de paşi în ger, se linişti.
„În definitiv, ce-i extraordinar? Trebuie să trăiască printre oamenii cu care s-a obişnuit. Aşa stând lucrurile, e
nevoită să le asculte conversaţiile stupide! Ce-i ea de vină dacă e frumoasă ca o zeiţă şi dacă toţi o consideră zeitate?
… Deşi… societatea asta… Ah, cât sunt de meschin! … Am fost şi voi fi întotdeauna un nemernic!”
După vizitele la domnişoara Isabela, de câte ori îl năpădeau îndoielile – ca nişte muşte rele – se refugia în
muncă. Atunci controla conturile, învăţa englezeşte, citea cărţi noi. Dacă nici aşa nu reuşea să scape de ele, se ducea
la doamna Stawska, unde îşi petrecea toată seara. Şi, lucru ciudat, în tovărăşia ei afla, dacă nu liniştea, cel puţin
alinarea…
Discutau despre lucrurile cele mai obişnuite. Ea îl informa că la doamna Milerowa afacerile merg tot mai
bine, deoarece oamenii au aflat că magazinul aparţine în mare parte domnului Wokulski. Apoi spunea că Helunia
devine tot mai cuminte, deşi uneori e neastâmpărată; dar atunci bunica o sperie c-o s-o spună domnului Wokulski, şi
copilul se linişteşte imediat. Apoi pomenea despre domnul Rzecki, care vine la ele din când în când şi e foarte
simpatizat de bunică, deoarece îi povesteşte o seamă de amănunte despre viaţa domnului Wokulski. Bunica ţine tot
atât de mult şi la domnul Wirski, care, la rândul lui, e încântat de domnul Wokulski.
Stas se uita la ea mirat. La început i se păruse că îl linguşeşte şi se simţea prost, dar doamna Stawska vorbea
cu atâta simplitate, încât cu timpul începu să o socotească o prietenă încântătoare, care, deşi uneori îl supraestima, n-
avea umbră de prefăcătorie.
În acelaşi timp observă că doamna Stawska nu era niciodată preocupată de ea însăşi. Când termina lucrul în
prăvălie, se gândea la Hela, o ajuta pe mama ei, se interesa de treburile bucătăresei şi ale unui mare număr de
persoane străine – majoritatea oameni săraci, care n-o puteau răsplăti cu nimic. Când termina cu toate acestea,
contempla canarul din colivie, îi schimba apa şi-i dădea grăunţe.
„O inimă de înger! …” se gândea Wokulski. Într-o seară îi spuse:
— Ştii ce impresie am când mă uit la dumneata?
Ea îl privi speriată.
— Mi se pare că dacă ai atinge cu mâna un om grav rănit, i-ai lua durerea şi chiar i s-ar vindeca rana! …
— Crezi că fac vrăji? întrebă ea, foarte tulburată.
— Nu, doamnă. Cred că eşti o sfântă.
— Domnul Wokulski are dreptate! confirmă doamna Misiewiczowa.
Doamna Stawska începu să râdă.
— Eu, o sfântă?! … Dacă ar putea cineva să se uite în inima mea, ar vedea ce mult merit să fiu
condamnată… Ah! Acum însă mi-e totuna! … sfârşi ea, cu disperare în glas.
Doamna Misiewiczowa se închină repede… Wokulski însă nu auzise nimic: se gândea la cealaltă…
Doamna Stawska nu putea să-şi definească sentimentele faţă de el. Îl cunoştea din vedere de câţiva ani, i se
păruse că este un bărbat frumos, dar nu-i prea dăduse atenţie. Apoi el dispăruse din Varşovia; se răspândise ştirea că
plecase în Bulgaria, şi mai târziu află că făcuse avere. Oamenii vorbeau mult despre el, şi acum pe doamna Stawska
începuse să o intereseze. Constituia doar obiectul curiozităţii publice! Când cineva îi spusese că Wokulski „e
extraordinar de energic”, expresia îi plăcuse şi se hotărâse să se uite cu mai multă atenţie la el.
Cu intenţia aceasta venise de câteva ori la magazin, dar de cele mai multe ori Wokulski lipsea. Îl văzuse o
dată, din profil; altă dată schimbase cu el câteva cuvinte. Impresia fusese cu totul diferită. O izbise contrastul dintre
acel „extraordinar de energic” şi purtarea lui. Nu făcea de loc impresia unui om extraordinar; era mai degrabă liniştit
şi trist. Şi mai băgase de seamă un amănunt: avea ochii mari, visători. Atât de visători… „Frumos bărbat”, îşi
spusese ea în gând.
Într-o bună zi, vara, îl întâlnise în poarta casei unde locuia. Wokulski se uitase la ea curios, şi ea se simţise
atât de intimidată, încât se roşise până peste urechi. Îi era şi acum necaz că se roşise, şi mult timp îl învinuise pe
Wokulski în sinea ei că se uitase „nu ştiu cum” la ea.
Din clipa aceea, de câte ori auzea numele lui, nu-şi mai putea ascunde tulburarea; simţea un fel de părere de
rău, dar nu ştia dacă pentru el sau pentru ea. Mai degrabă pentru ea.
Dar, la urma urmelor, ce vină avea el că ea era atât de ciudată şi se ruşina din senin?
Când Wokulski cumpărase casa în care locuia şi când Rzecki îi redusese chiria – cu ştirea lui – doamna
Stawska (deşi toţi îi explicară că orice proprietar bogat are posibilitatea, ba chiar datoria să micşoreze chiriile) îi
fusese într-un fel recunoscătoare; după ce Rzecki începuse să vină pe la ele şi să-i povestească amănunte din viaţa
lui Stas, recunoştinţa ei se transformase treptat-treptat în admiraţie.
— E un om extraordinar! îi spunea uneori doamna Misiewiczowa.
Doamna Stawska o asculta în tăcere; încetul cu încetul ajunsese la convingerea că Wokulski era într-adevăr
omul cel mai neobişnuit din câţi existau pe pământ.
După întoarcerea lui Wokulski de la Paris, Rzecki o vizita mai des şi îi făcuse destăinuiri din ce în ce mai
confidenţiale. Îi spusese – se înţelege, în mare taină – că Wokulski e îndrăgostit de domnişoara Isabela Lęcka, şi că
el, Rzecki., nu-l laudă de loc pentru această slăbiciune; atunci, în doamna Stawska se trezi un sentiment de
aversiune faţă de domnişoara Lęcka şi de compătimire pentru Wokulski.
Încă de pe atunci îi venise în gând, dar numai pentru o clipă, ideea că Wokulski trebuie să fie foarte nefericit
şi că cel care-l va putea scăpa de mrejele cochetei va face o faptă mare.
După aceea căzuseră pe capul ei două nenorociri: procesul cu păpuşa şi pierderea meditaţiilor. Wokulski nu
numai că n-o evitase – ceea ce ar fi fost normal – dar se străduise să dovedească în faţa tribunalului nevinovăţia ei,
apoi îi oferise o slujbă bine plătită într-un magazin.
Atunci doamna Stawska recunoscuse că el nu numai că nu-i este indiferent, dar că i-e tot atât de scump ca
Helunia şi ca mama ei.
Din clipa aceea începuse o viaţă ciudată. Oricine venea la ei, îi vorbea deschis sau pe ocolite despre
Wokulski. Doamna Denowa, doamna Kolerowa şi doamna Radzinska îi explica, pe rând, că Wokulski este partida
cea mai bună din Varşovia. Mama ei repeta cui vrei şi cui nu vrei că Ludwik murise, şi, chiar dacă ar trăi, tot nu
merită să te gândeşti la el. În sfârşit, Rzecki spunea de fiecare dată că Stas e nefericit, că trebuie salvat şi că numai
ea îl poate scăpa.
— Cum? … întrebă ea, neînţelegând bine vorbele lui.
— Iubeşte-l, şi atunci vom vedea noi cum! îi răspunse Rzecki.
Ea nu mai spuse nimic, dar îşi făcea reproşuri amare că nu putea să-l iubească, chiar dacă ar fi vrut. Inima i
se împietrise. De altfel, nici nu era sigură că mai are inimă. În realitate, însă, se gândea mereu la Wokulski – şi la
magazin, şi acasă. Îl aştepta mereu, iar când el nu venea, era nervoasă şi tristă. Îl visa deseori. Dar aceasta nu era
iubire. Nu mai era în stare să iubească, şi, de dragul adevărului, ar fi trebuit să admită că nici pe soţul ei nu-l mai
iubea. I se părea că amintirea celui plecat era ca un copac, toamna, când cad frunzele şi rămân doar ramurile goale.
„Nu-mi mai arde de dragoste! În mine s-au stins toate pasiunile”.
Între timp, Rzecki continua să-şi pună în aplicare abilul plan. La început îi spusese că domnişoara Lęcka îl
va duce pe Wokulski la pierzanie; după un timp adăugase că numai o altă femeie ar putea să-l trezească. Totodată îi
atrăsese atenţia că Wokulski era mult mai calm în societatea doamnei Stawska şi, în sfârşit (dar asta era doar o
presupunere), că el începuse s-o iubească.
Şi iată cum, în urma destăinuirilor lui, doamna Stawska slăbea, era trasă la faţă şi trăia cu frica în sân. Acum
o stăpânea un singur gând: ce să-i răspundă lui Wokulski dacă îi va declara într-o bună zi că o iubeşte? … Inima ei
adormise de mult. Va avea însă curajul să-l respingă şi să admită că el nu o interesează de loc? Dar… cum să n-o
intereseze un asemenea om? Dacă nu pentru altceva, măcar pentru că era nefericit şi o iubea. „Cărei femei, îşi
spunea ea, nu-i este milă de o inimă atât de adânc rănită, dar atât de tăcută în durerea ei?”
Cufundată în această luptă lăuntrică, pe care n-avea cui s-o mărturisească, doamna Stawska nu observase
nici o schimbare în conduita doamnei Milerowa, nu băgase de seamă nici zâmbetele, nici vorbele ei cu subînţelesuri.
— Ce mai face domnul Wokulski? întreba uneori negustoreasa. O, ce trasă eşti la faţă azi! … Domnul
Wokulski n-ar trebui să te lase să munceşti atâta…
Într-o bună zi – era cam prin a doua jumătate a lunii martie – întorcându-se acasă, doamna Stawska o găsi pe
mama ei plângând.
— Ce-ai păţit, mamă? … Ce s-a întâmplat?
— Nimic, nimic, copila mea… De ce să-ţi otrăvesc viaţa cu zvonuri mincinoase? … Vai, Doamne, ce
oameni răi! …
— Ai primit desigur o anonimă… Eu primesc aproape la două zile câte una, în care mi se spune că sunt
amanta lui Wokulski… Ei şi? … Mă gândesc că trebuie să fie isprava doamnei Krzeszowska, şi arunc scrisorile în
foc!
 — Desigur, desigur, copila mea… Dacă ar fi o anonimă… Dar a venit astăzi la mine doamna Denowa – ce
femeie de treabă! – împreună cu doamna Radzinska, şi… Dar ce să-ţi mai otrăvesc viaţa! … Ele spun (cică vorbeşte
tot oraşul…) că, în loc să te duci la prăvălie, tu te duci la Wokulski! …
Pentru prima dată în doamna Stawska se trezi leoaica, înălţă capul şi răspunse aspru, cu ochii scăpărând:
— Şi dacă ar fi aşa, ce le priveşte pe ele?
— Doamne-Dumnezeule, ce-nseamnă asta? … gemu mama, ducându-şi mâinile la inimă.
— Şi dacă ar fi aşa? repetă doamna Stawska.
— Bine, dar ai bărbat…
— Unde e? … Şi-apoi, treaba lui! N-are decât să mă omoare!
— Ai copil! O ai pe Helunia… şopti bătrâna.
— Acum nu-i vorba de Helunia, ci de mine!
— Helena, copila mea, tu nu eşti doar…
— Amanta lui? … Nu, nu sunt, fiindcă nu mi-a cerut încă… Ce-mi pasă mie de doamna Denowa, sau de
doamna Radzinska, sau de bărbatul meu, care m-a părăsit? … Nici nu ştiu ce se întâmplă cu mine! Un singur lucru
ştiu sigur: că omul ăsta mi-a răpit sufletul!
— Fii cel puţin practică… De altfel…
— Sunt până mai pot fi… Mie nu-mi pasă de lumea asta, care condamnă la chinuri doi oameni numai pentru
motivul că se iubesc… Să urăşti, ai voie, adăugă ea cu un surâs amar. Să furi, să ucizi, ai voie… Totul… Totul e
permis… Numai să iubeşti, nu! … Ah, mamă, dacă greşesc, de ce Isus Hristos n-a spus oamenilor: „Fiţi practici!
…” ci: „Iubiţi-vă! …”?
Doamna Misiewiczowa tăcu, înspăimântată de ieşirea aceasta, la care nu se aşteptase vreodată. I se păru că-i
cade cerul în cap! auzise din gura copilei ei cuvinte pe care nu le mai auzise niciodată, pe care nu le citise în nici o
carte şi care nu-i trecuseră prin minte nici atunci când fusese bolnavă de tifos! …
A doua zi veni Rzecki. Veni îngrijorat, şi după ce ea îi povesti totul, plecă doborât.
Pentru că în ziua aceea, la amiază, avusese loc un incident…
În magazin intrase – cine credeţi?
— Maruszewicz. Stătuse de vorbă cu Szlangbaum aproape o oră. Din clipa când aflaseră că Szlangbaum
cumpără magazinul, ceilalţi funcţionali ajunseseră ca nişte otrepe în faţa lui. Domnul Ignacy însă nu-şi pierduse
cumpătul; după plecarea lui Maruszewicz, îl chemă pe Szlangbaum la el şi-l întrebă:
— Ce treburi ai dumneata cu ticălosul ăsta, domnule Henryk?
Dar nici Szlangbaum nu se lăsă mai prejos, ci, umflându-şi buza inferioară, îi dădu domnului Rzecki
următorul răspuns:
— Mai întâi, Maruszewicz caută bani cu împrumut pentru baron: al doilea, vrea o slujbă pentru el, pentru că
în oraş a şi început să circule zvonul că Wokulski îmi cedează societatea. Îmi promite în schimb vizita baronului şi a
baroanei acasă la mine…
— Şi dumneata ai de gând s-o primeşti pe holera aia? întrebă Rzecki.
— De ce nu? … Baronul va veni la mine, iar baroana la soţia mea. Domnule dragă, eu sunt de fapt un
democrat, dar ce să faci dacă pentru proşti un salon arată mai bine când e garnisit cu niscaiva baroni şi conţi? Ce nu
face omul pentru relaţii, domnule Rzecki! …
— Te felicit!
— A, era să uit… adăugă Szlangbaum. Maruszewicz mi-a spus că circulă zvonul în oraş cum că Stas şi-a
luat o întreţinută… Pe doamna Stawska… E adevărat, domnule Rzecki? …
Bătrânul repezi un scuipat drept la picioarele lui Szlangbaum şi se întoarse în biroul său.
Spre seară, când se duse la doamna Misiewiczowa, ca să se sfătuiască împreună, află din gura bătrânei că
doamna Stawska nu devenise amanta lui Wokulski numai fiindcă el nu i-o ceruse încă… Abătut, domnul Rzecki îşi
luă rămas bun de la doamna Misiewiczowa.
„N-are decât să-i fie şi amantă… Ehe, câte cucoane cu nume mare sunt amante, şi încă amantele unor tipi
infecţi! … Insă altceva e grav: faptul că Wokulski nu se gândeşte de loc la ea… Aici e buba! … Ar trebui neapărat
întreprins ceva!”
Şi cum singur nu găsea o soluţie, porni spre doctorul Szuman.
XI.
 CUM ÎNCEP SĂ SE DESCHIDĂ OCHII.
DOCTORUL CERCETA ATENT UN vraf de hârtii, lângă lampa sa cu abajur verde.
— Ce-i, doctore, iar faci studii asupra părului? întrebă Rzecki! Măi, măi, ce de cifre! … Parcă ar fi conturi
comerciale!
— Exact! Sunt conturile magazinului şi ale societăţii voastre comerciale! răspunse Szuman.
— Şi de unde le ai dumneata?
— Sunt sătul până-n gât! Szlangbaum mă tot bate la cap să-i încredinţez capitalul meu şi, întrucât aş prefera
să am şase mii în loc de patru mii de ruble venit anual, n-aş zice ba! Dar cum nu-mi place să lucrez orbeşte, i-am
cerut cifre. După câte văd, vom încheia târgul.
Rzecki făcu ochi mari.
— Nu mi-aş fi închipuit niciodată ca dumneata să te ocupi şi de asemenea chestii!
— Pentru că am fost un prost! răspunse doctorul, ridicând din umeri. Wokulski a făcut avere sub ochii mei.
Szlangbaum face şi el avere… Şi eu să stau în loc cu bănişorii mei, ca un bolovan? Cine nu merge înainte dă înapoi!
— Specialitatea dumitale nu este să faci bani…
— De ce să nu fie? Nu fiecare e în stare să fie poet sau erou, dar fiecare are nevoie de bani! spuse Szuman.
Banul este silozul celei mai nobile forţe din natură: munca omului. E cuvântul magic cu care se deschid toate
porţile, este faţa de masă pe care poţi găsi întotdeauna un prânz, este lampa lui Aladin care îţi împlineşte toate
dorinţele. Grădini fermecate, palate bogate, domniţe ca-n basme, servitori credincioşi şi prieteni devotaţi, toate, se
capătă cu bani…
Rzecki îşi muşcă buzele.
— N-ai fost întotdeauna de părerea asta!
— Tempora mutantur et nos mutamur în illis! 12 răspunse calm doctorul. Am pierdut zece ani cu studiile
asupra părului, am cheltuit o mie de ruble pentru tipărirea unei broşuri de o sută de pagini şi… nimeni n-a pomenit
nici de ea, nici de mine. Zece ani de acum încolo mă voi consacra operaţiunilor financiare, şi sunt sigur că voi fi
iubit şi admirat. Pentru asta e de ajuns să ţin casă deschisă şi să-mi cumpăr trăsură…
Câteva clipe tăcură, fără să se uite unul la altul. Szuman era posomorât, iar Rzecki aproape ruşinat.
— Aş dori, zise în sfârşit Rzecki, să discut cu dumneata despre Stas…
Doctorul îndepărtă hârtiile din faţa sa cu un gest de nerăbdare.
— Cu ce-l pot ajuta eu? … mormăi el. E un visător incurabil, care nu-i în stare să-şi recapete raţiunea. Se
îndreaptă fatal spre ruina materială şi morală, ca voi toţi şi ca tot sistemul vostru! 13
— Care sistem? …
— Al vostru, polonez…
— Şi cu ce vrei să-l înlocuieşti, doctore?
— Cu sistemul nostru, evreiesc…
Rzecki sări de pe scaun.
— N-ai spus dumneata acum o lună că evreii sunt nişte cărpănoşi? …
— Da, sunt cărpănoşi, dar sistemul lor e mare! Sistemul lor triumfă, în timp ce al vostru dă faliment!
— Bine, dar… cine l-a inventat?
— Cine? Capetele evreilor, care s-au înălţat până la piscurile civilizaţiei! Gândeşte-te la Heine, Börne,
Lassalle, Rotschild, Bleichröder, şi vei cunoaşte noile căi ale lumii, deschise de evrei…
Rzecki se frecă la ochi; i se părea că visează. În sfârşit, după o clipă întrebă, rar:
— Scuză-mă, doctore, dar… vorbeşti serios? … Acum şase luni spuneai cu totul altceva…
— Acum şase luni ai auzit un protest împotriva orânduirii vechi! răspunse Szuman, iritat. Astăzi auzi un
program nou. Omul nu este ca stridia, care se lipeşte de carapace, încât trebuie s-o desfaci cu cuţitul! Omul priveşte
în jur, gândeşte, judecă, şi, în concluzie, se scutură de vechile iluzii, convingându-se că nu sunt decât nişte visuri…
Dumneata însă nu poţi pricepe. Şi nici Wokulski… O să daţi faliment cu toţii, cu toţii! Din fericire, locurile voastre
vor fi ocupate de forţe proaspete!
— Nu te înţeleg de loc!
— Ai să înţelegi, n-avea grijă! continuă doctorul, din ce în ce mai înfierbântat. Uită-te la familia Lęcki. Ce-a
făcut familia asta? Şi-a irosit averea! A irosit-o bunicul, tatăl şi fiul, căruia până la urmă i-au rămas treizeci de mii
de ruble, bani salvaţi de Wokulski, şi o fată frumoasă, pentru completarea deficitului. Ce-a făcut în schimb familia
Szlangbaum? Bani! I-a strâns bunicul şi tatăl, aşa că astăzi fiul, până de curând un modest funcţionar, va ajunge într-
un an de zile să ţină tot comerţul nostru în mână. Ei înţeleg bine faptele, fiindcă bătrânul Szlangbaum a scris încă
din ianuarie următoarea şaradă: În nemţeşte, prima înseamnă şarpe; a doua – plantă; împreună – urcă! Şi mi-a
explicat îndată ce înseamnă: „Szlangbaum”. Şarada e prostească, dar bine adusă din condei! încheie doctorul,
râzând.
Rzecki lăsă capul în jos. Szuman continuă:
— Uită-te acum la prinţ. Ce face dumnealui? Oftează, deplângând soarta „bietei noastre ţărişoare”, şi atâta
tot! Dar baronul Krzeszowski? N-are altă preocupare decât să stoarcă bani de la nevastă-sa. Dar baronul Dalski? Se
usucă de frică să nu-l înşele nevasta! Domnul Maruszewicz vânează împrumuturi, iar pe cine nu-l poate tapa, îl
ironizează. Domnul Starski stă lângă o bătrână în agonie, ca să-i smulgă o semnătură, un testament alcătuit după
pofta inimii sale! Alţii, domni mari şi mici, simţind că toate afacerile lui Wokulski vor trece în mâinile lui
Szlangbaum, au şi început să-i facă vizite acestuia. Nu ştiu, sărmanii, că Szlangbaum le va micşora veniturile cu cel
puţin cinci la sută! Cel mai deştept dintre ei, Ochocki, în loc să exploateze lampa electrică inventată de el, se
gândeşte la maşini zburătoare! Ba, mai mult… Mi se pare că de câteva zile se sfătuieşte cu Wokulski asupra acestei
chestiuni. Sacul îşi găseşte întotdeauna peticul, iar visătorul, visător! …
— Cred că lui Stas nu-i poţi reproşa nimic! îl întrerupse Rzecki, nervos.
— Nimic! În afară de faptul că nu şi-a văzut niciodată de meseria lui, ci a alergat după utopii. Cât a fost băiat
de prăvălie, a vrut să se facă savant, iar când a început să studieze, a vrut să devină erou. Avere a făcut nu fiindcă a
fost negustor, ci fiindcă şi-a pierdut minţile după domnişoara Lęcka. Astăzi, când e pe cale să-şi vadă visul împlinit
– ceea ce, de altfel, este foarte îndoielnic – a şi început să stea la sfat cu Ochocki… Pe cuvântul meu de onoare dacă
pricep ce poate discuta un financiar cu un om ca Ochocki… Lunatici! …
Rzecki se ciupi zdravăn, ca să se stăpânească şi să nu facă scandal.
— Uite, începu el peste o clipă, am venit la dumneata nu numai în chestiunea lui Wokulski, dar şi a unei
femei… A unei femei, domnule Szuman, şi cred că n-ai nimic de spus împotriva lor.
— Femeile voastre valorează exact cât şi bărbaţii. Peste zece ani, Wokulski ar fi fost milionar şi o forţă în
ţara noastră. Dar întrucât şi-a legat soarta de domnişoara Lęcka, şi-a vândut magazinul, care-i aducea un câştig
strălucit, părăseşte o societate comercială care nu-i mai prejos decât magazinul, şi până la urmă îşi va prăpădi toată
averea! Sau Ochocki… Altul, în locul lui, ar fi lucrat până acum în domeniul iluminatului electric, din moment ce i-
a reuşit invenţia! El, în schimb, hoinăreşte prin Varşovia cu frumoasa doamnă Wąsowska, pentru care un dansator
bun face mai multe parale decât inventatorul cel mai grozav! Un evreu ar fi procedat altfel. Dacă ar fi fost electro-
tehnician, şi-ar fi găsit o nevastă care sau ar fi stat cu el în laborator, sau ar fi făcut comerţ în branşa electricităţii.
Dacă ar fi fost financiar, ca Wokulski, nu s-ar fi îndrăgostit orbeşte, ci ar fi căutat o soţie bogată. Iar dacă, din
întâmplare, ar fi luat una săracă, dar frumoasă, farmecele ei ar fi trebuit să-i renteze. Nevastă-sa i-ar fi prezidat
salonul, i-ar fi momit invitaţii, ar fi surâs oamenilor puternici, ar fi fost romanţioasă cu cei foarte puternici. Într-un
cuvânt, ar fi sprijinit prin toate mijloacele interesele firmei, în loc să le prăpădească…
— Şi în chestiunea asta aveai alte păreri acum şase luni! observă Rzecki.
— Nu acum şase luni, ci acum zece ani! Ba m-am şi otrăvit la moartea logodnicei mele! Dar şi ăsta e un
argument în plus împotriva sistemului vostru. Mă apucă groaza când mă gândesc că aş fi putut muri – naiba ştie
pentru ce! – sau că m-aş fi putut însura cu o femeie care să-mi facă praf toată averea.
Rzecki se ridică de pe scaun.
— Aşadar, idealul dumitale în clipa de faţă este Szlangbaum!
— Nu idealul, ci tipul omului activ!
— … care a pus mâna pe conturile magazinului nostru…
— Are tot dreptul! Începând din iulie, el va fi proprietarul.
— Până una-alta, îşi demoralizează colegii, viitorii lui salariaţi…
— Tot îi dă afară…
— Şi idealul dumitale intenţiona să ne acapareze magazinul încă de atunci când l-a rugat pe Stas să-i dea un
post?
— Nu acaparează nimic! Cumpără! strigă doctorul. Sau preferi poate ca magazinul să se părăginească din
lipsă de cumpărători? … Spune-mi, care dintre voi doi e mai deştept? Dumneata, care după câteva zeci de ani de
muncă n-ai nici o lăţcaie, sau el, care într-un singur an cucereşte o fortăreaţă fără să facă nimănui vreun rău şi, nota
bene, plătindu-i lui Wokulski bani gheaţă? …
— Poate că ai dreptate, dar mie tot nu mi se pare c-ar fi aşa, mormăi Rzecki, clătinând din cap.
— Nu ţi se pare, pentru că faci parte dintre cei care socot că oamenii, ca şi pietrele, trebuie să lase să crească
pe ei muşchiul, fără să se mişte din loc. Pentru dumneata, Szlangbaumii trebuie să fie întotdeauna funcţionari,
Wokulski şi cei de felul lui – patroni, iar Lęcki şi cei de o teapă cu el – boieri! … Nu, domnule! Societatea este ca o
apă care fierbe! Ce a fost ieri la fund, astăzi se ridică la suprafaţă!
— Iar mâine va cădea din nou jos! încheie Rzecki. Noapte bună, doctore!
Szuman îl luă de mână.
— Eşti supărat pe mine?
— Nu… Numai că nu cred în zeul-ban!
— E o consolare trecătoare.
— Şi cine îţi garantează că reveria unor oameni ca Wokulski sau ca Ochocki nu e tot o stare trecătoare?
Maşina de zburat e în aparenţă un lucru ridicol. Dar numai în aparenţă! Ştiu şi eu câte ceva despre valoarea ei, Stas
mi-a vorbit despre invenţia asta ani de-a rândul! Dacă Ochocki va izbuti s-o construiască, gândeşte-te, ce va avea
mai mare valoare pentru omenire: abilitatea Szlangbaumilor, sau reveria unora ca Wokulski şi Ochocki?
— Ei aş! îl întrerupse doctorul. Atunci o să fiu de mult oale şi ulcele!
— Dar dacă ai să mai trăieşti, va trebui să-ţi schimbi pentru a treia oară programul!
Doctorul se simţi cam încurcat.
— Ei, să lăsăm asta! zise. Ce-ai vrut să mă întrebi?
— Săraca doamna Stawska… S-a îndrăgostit într-adevăr de Wokulski!
— Ia scuteşte-mă de istoriile astea! răspunse doctorul, îmbufnat. Când unii se îmbogăţesc şi îşi măresc
puterea, iar alţii dau faliment, dumnealui îmi bate capul cu amorurile unei oarecare doamne Stawska… Cine te-a
pus să faci pe peţitorul?! …
Rzecki plecă atât de mâhnit. Încât nici nu observă ce brutal îi vorbise doctorul. Abia când ajunse în stradă,
îşi dădu seama şi îl apucă ciuda.
Postul mare nu fu chiar atât de plictisitor, cum se temuse protipendada.
În primul rând, providenţa avu grijă ca Vistula să se reverse, ceea ce prilejui organizarea unui concert public
şi a câtorva serate artistico-literare. Apoi, în cadrul colonizărilor agricole, un conferenţiar de la Cracovia, speranţa
partidului conservator, ţinu o serie de prelegeri, la care asistă societatea cea mai bună. Urmară inundaţiile de la
Szeghedin, ceea ce prilejui strângerea de daruri, nu cine ştie ce, dar care făcură mare vâlvă prin saloane. În casa
contesei fu organizat chiar şi un teatru de amatori. Se jucară două piese: una în limba franceză, alta în englezeşte.
Domnişoara Isabela luă parte activă la toate aceste manifestări filantropice. Se duse la concerte, înmână un
buchet de flori savantului din Cracovia, făcu parte dintr-un tablou vivant în rolul îngerului milei şi jucă în piesa lui
Musset Nu te juca cu dragostea. Domnii Niwiński, Malborg, Rydzewski şi Pieczarkowski o îngropară aproape în
buchete de flori, iar domnul Szastalski făcu confidenţe câtorva doamne, destăinuindu-le că probabil va fi împins să
se sinucidă chiar în anul acela.
Răspândindu-se ştirea sinuciderii plănuite, domnul Szastalski deveni eroul recepţiilor, iar domnişoara
Isabela căpătă porecla de „crudelă”. Când domnii se apucau să joace whist, cea mai mare plăcere a doamnelor de o
anumită vârstă era s-o apropie pe domnişoara Isabela de Szastalski, uzând de nişte manevre ingenioase. Apoi,
nespus de compătimitoare, urmăreau cu binoclul frământarea tânărului, supărate foc pe domnişoara Isabela, care îşi
dădea seama de poziţia ei privilegiată şi care, prin fiecare gest sau privire, părea a spune: „Priviţi! Mă iubeşte! Mă
iubeşte şi suferă! …”
Wokulski se afla uneori în această societate, vedea binoclurile cucoanelor îndreptate spre Szastalski şi spre
domnişoara Isabela, auzea chiar şoaptele care îi bâzâiau în urechi ca nişte viespi, dar nu pricepea nimic. De când se
aflase că e un pretendent luat în serios, nu se mai ocupa nimeni de el!
— Iubirea nefericită trezeşte mai mult interes! şopti domnişoara Rzezuchowska la urechiuşa doamnei
Wąsowska.
— Cine ştie unde este în cazul de faţă dragostea nefericită, şi chiar tragică! îi răspunse doamna Wąsowska,
uitându-se la Wokulski.
 Peste un sfert de oră, domnişoara Rzezuchowska ceru să-i fie prezentat Wokulski, iar peste un alt sfert de oră
îi declară, (lăsând ochii în jos), că, după părerea ei, cel mai frumos rol pe care îl poate juca o femeie este acela de
consolatoare a inimilor rănite, care suferă în tăcere.
Într-o zi, pe la sfârşitul lui martie, sosind la domnişoara Isabela, Wokulski o găsi într-o dispoziţie excelentă.
— O ştire admirabilă! strigă ea, salutându-l nespus de călduros. A sosit celebrul violonist Molinari…
— Molinari? … repetă Wokulski. Ah, da, l-am auzit la Paris.
— Aşa de rece vorbeşti despre el?! se miră domnişoara Isabela. Nu ţi-a plăcut cum cântă?
— Trebuie să recunosc că nici n-am băgat de seamă cum cântă…
— Imposibil! … Atunci poate că nici nu l-ai auzit… Domnul Szastalski (ce-i drept, cam exagerează!) mi-a
spus că, după ce-l auzi pe Molinari, poţi să mori fără regrete! Doamna Wywrotnicka este încântată de el, iar doamna
Rzezuchowska intenţionează să dea o recepţie în cinstea lui!
— După cât mi se pare, e un violonist destul de mediocru…
— Vai, domnule! … Domnul Rydzewski şi domnul Pieczarkowski au avut prilejul să-i vadă albumul cu
cronici muzicale… Domnul Pieczarkowski spune că albumul i-a fost oferit de către admiratorii săi şi că toţi criticii
muzicali europeni îl consideră genial!
Wokulski clătină din cap.
— L-am auzit într-o sală unde locurile cele mai scumpe costau doi franci.
— Nu se poate! Probabil că-l confunzi! A primit o decoraţie de la Sfântul Părinte, de la şahul Persiei are un
titlu… Violoniştii mediocri nu capătă aşa ceva!
Wokulski se uită cu admiraţie la faţa aprinsă şi în ochii scânteietori ai domnişoarei Isabela. Argumentele ei
erau atât de puternice, încât se îndoi de propria, sa părere şi conveni:
— Se prea poate…
Asupra domnişoarei Isabela, însă, indiferenţa lui pentru artă făcu o impresie neplăcută. Se întristă, şi restul
timpului discută destul de rece.
„Sunt un prost! îşi spuse el la plecare. Întotdeauna trebuie să fac ceva care o supără! Dacă e atât de
îndrăgostită de muzică, ar putea socoti opinia mea despre Molinari drept un sacrilegiu…”
Toată ziua următoare îşi reproşă ignoranţa artistică, grosolănia şi nedelicateţea şi chiar lipsa de respect de
care dăduse dovadă faţă de domnişoara Isabela.
„Desigur, este mai mare un violonist care face impresie asupra ei decât unul care-mi place mie. Trebuie să fii
un încrezut ca să faci aprecieri atât de categorice, cu atât mai mult cu cât, desigur, nu mă pricep îndeajuns în artă ca
să-l apreciez…”
Se simţea ruşinat.
A treia zi primi din partea domnişoarei Isabela următorul bileţel: „Domnule – scria ea – trebuie să-mi
înlesneşti cunoştinţa cu Molinari. Dar neapărat, neapărat! I-am promis mătuşii mele că-l voi convinge să cânte la ea.
Dă o serată muzicală în folosul azilului. Înţelegi deci cât ţin la asta!”
În prima clipă lui Wokulski i se păru că apropierea de violonistul acela „genial” va fi una din misiunile cele
mai grele din câte avusese de îndeplinit până atunci. Din fericire, îşi aduse aminte că printre cunoştinţele sale
figurează şi un critic muzical, care nu numai că-l cunoştea pe Molinari, dar nici măcar nu se mai despărţea de el.
Când îi vorbi despre necazul său, criticul făcu la început ochi mari, apoi se încruntă, iar pe urmă, după o
matură gândire, spuse:
— O, e o chestiune dificilă, chiar foarte dificilă, dar pentru dumneata voi încerca. Trebuie însă să-l
pregătesc, să caut să fie bine dispus… Ştii cum o să procedăm? Vino mâine la hotel, pe la vremea prânzului. Eu
dejunez acolo. Cheamă-mă discret printr-un servitor şi am să-ţi obţin audienţa…
Măsurile de precauţie şi tonul cu care îi fuseseră comunicate făcură o impresie proastă asupra ui Wokulski.
Totuşi, se prezentă la hotel la ora indicată.
— Domnul Molinari e acasă? îl întrebă pe portar.
Portarul, care-l cunoştea, trimise pe ajutorul său până sus, iar el, ca să-i ţină de urât, începu să-i spună:
— Cu italianul ăsta, stimate domn, e o hărmălaie de neînchipuit în hotelul nostru! … Vine lumea la el ca la
moaşte! mai ales muierile! …
— Ce vorbeşti? …
 — Da, stimate domn… Îi trimit întâi o scrisorică, apoi un buchet, şi la urmă se înfiinţează voalate, crezând
că nu le recunoaşte nimeni! … Personalul se prăpădeşte de râs, zău aşa! Dar parcă primeşte pe oricine? Aş! Deşi
unele dau lacheului câte două-trei ruble! Uneori, când e bine dispus, îşi rezervă două camere, fiecare în altă parte a
coridorului, şi în fiecare petrece cu câte una… Aşa-i de stricat, ticălosul! …
Wokulski se uită la ceas: trecuseră vreo zece minute de când aştepta. Îl salută pe portar şi începu, să urce
scările, simţind cum clocoteşte mânia în el. „Mare farsor! … Dar şi muieruştile astea, ce poame!”
Îl întâmpină ajutorul portarului:
— Domnul Molinari vă roagă să-l aşteptaţi o clipă.
Wokulski vru să-l ia de guler, dar se stăpâni şi se întoarse jos.
— Cum? Plecaţi? … Ce să-i spun domnului Molinari?
— Spune-i să mă salute! Pricepi? …
— Am să-i spun, dar el n-o să priceapă! răspunse lacheul, satisfăcut. Apoi, apropiindu-se repede de portar, îi
şopti: Bine că s-a găsit măcar unul să vadă ce pramatie e şmecherul ăsta de italian! Mare coţcar! … Face pe
grozavul, dar până să-ţi dea cinci parale, se uită la ban de vreo trei ori… Ce pui de lele! … Păcătosul! …
Puşlamaua! … Haimanaua! … Scârba! …
În gândul lui, Wokulski îi făcu reproşuri grele domnişoarei Isabela. Cum putea s-o entuziasmeze un individ
de care îşi bate joc până şi personalul hotelului?! … Cum de nu-i era ruşine să se socotească şi ea printre
numeroasele lui admiratoare?! … Şi cum de îl obliga pe el să-i înlesnească cunoştinţa cu un farsor? …
Dar nu trecu mult, şi se potoli, socotind că, după cum era şi firesc, domnişoara Isabela, care n-avea de unde
să-l cunoască pe Molinari, fusese impresionată de faima lui.
„Când o să vadă însă cu cine are de-a face, o să se potolească. Asta însă nu înseamnă că am să fiu eu
mijlocitorul lor! …”
Acasă îl găsi pe Węgielek, care-l aştepta de vreun ceas. Tânărul avea acum o înfăţişare de adevărat
varşovian, dar părea cam tras la faţă.
— Ai slăbit şi eşti cam palid, observă Wokulski, uitându-se la el. Îţi faci de cap, sau ce-i cu tine?
— Nu, domnule; am fost bolnav vreo zece zile. Am avut ceva la gât, o infecţie, şi a trebuit să mă taie
doctorul cu cuţitul. Abia ieri m-am dus din nou la lucru.
— Ai nevoie de ceva bani?
— Nu, domnule. Am vrut numai să vorbesc cu dumneavoastră în legătură cu întoarcerea mea la Zaslawsk.
— Nu te mai rabdă inima! Barem ai învăţat ceva?
— Oho! Acum mă pricep şi la lăcătuşerie… şi la tâmplărie… ba ştiu să fac şi coşuleţe, destul de frumoase…
apoi să desenez. La o adică aş putea face şi pe zugravul…
În timp ce vorbea, se înclina, roşea şi îşi tot frământa şapca în mână.
— Bine! hotărî Wokulski după o clipă. Pentru unelte am să-ţi dau şase sute de ruble. Îţi ajunge? … Spune-
mi, când vrei să te întorci?
Tânărul roşi mai tare.
— Să-mi fie cu iertăciune, domnule, dar aş vrea să mă însor… Numai că nu ştiu dacă…
Se scărpină în cap.
— Cu cine? îl întrebă Wokulski.
— Cu Marianna, fata aia care stă la căruţaşul Wysocki… Şi eu tot acolo stau, dar la etaj.
„Vrea să se însoare cu fata pe care am trimis-o la surorile Ordinului „Sfântă Magdalena!” „ gândi Wokulski.
Făcu câţiva paşi prin cameră, apoi îl întrebă:
— Spune-mi, o cunoşti bine?
— Cum să n-o cunosc? Doar ne vedem de trei ori pe zi, şi uneori duminica întreagă; ori mă duc eu la ea, ori
mergem amândoi la Wysocki…
— Da, bine… Ştii ce a fost ea înainte?
— Ştiu, domnule. Cum am sosit aici, din bunăvoinţa dumneavoastră, Wysocka mi-a şi spus: „Bagă de
seamă, băiete, fata asta a cam umblat cu mulţi…” Aşa că am ştiut din prima zi cine e… N-a încercat să mă tragă pe
sfoară.
— Şi cum te-ai hotărât să te însori cu ea?
 — Dumnezeu ştie, domnule, că eu nu prea ştiu, La început chiar îmi râdeam de ea; când trecea cineva pe la
fereastră, îi spuneam: „Sigur, îl cunoşti şi pe ăsta! Că din multe cuptoare ai mai gustat dumneata pâine, domnişoară
Marianna…” Ea tăcea, nu zicea nimic. Doar îşi lăsa capul şi învârtea la maşina de cusut de-o făcea să huruie, iar din
obraji parcă-i ţâşneau flăcări. Pe urmă, când am băgat de seamă că îmi cârpeşte cineva rufele – era de Crăciun – i-
am cumpărat o umbrelă de trei zloţi, şi ea mi-a dat şase batiste de în cu monograma mea pe ele. Wysocka mi-a spus
atunci: „Ai grijă, băiete, că asta-i o poamă de-alea! …” dar i-am retezat-o, să nu mă mai bată la cap, că orice-ar fi
fost, eram hotărât să mă însor cu ea de carnaval. În ajunul postului mare mi-a povestit Wisocki cum s-au întâmplat
lucrurile cu domnişoara Marianna. Era în slujbă la o cucoană care umbla numai cu rochii de catifea… Slujba ei… să
te ferească sfântul! În fiecare zi încerca să fugă, dar o prindeau şi-o ameninţau: „Sau rămâi aici, sau te dăm pe mâna
tribunalului, pentru furt…” „Ce-am furat” întreba ea. „Veniturile noastre, ticăloaso!” urla cucoana. Şi aşa ar fi rămas
până la judecata de apoi. Mi-a spus Wysocki, dacă n-o vedeaţi dumneavoastră la biserică şi dacă n-o salvaţi…
— Ei, hai! mai departe! Vorbeşte! îl îndemnă Wokulski, văzând că Węgielek şovăie.
— Şi într-o bună zi ce mi-am zis? continuă tânărul. Mi-am zis că nu fusese vorba de vreo ticăloşie din partea
ei, ci de o mare nenorocire. Şi l-am întrebat pe Wysocki: „Te-ai însura cu domnişoara Marianna? …” „Mi-ajunge o
singură babă, am destulă bătaie de cap şi cu una…” mi-a răspuns el. „Dar să fi fost burlac, ce-ai fi făcut?” „Ei, mi-a
răspuns el, muierile nu mă interesează prea mult…” Văzând că bătrânul nu vrea să vorbească, l-am strâns cu uşa
până mi-a spus: „Nu m-aş însura, fiindcă m-aş teme ca odată şi odată să nu se trezească în ea vechiul nărav. Femeia
bună e bună, dar când ajunge să se destrăbăleze, e dracul curat!”… Numai că, taman la începutul postului,
milostivul Dumnezeu mi-a trimis boala asta, de a trebuit să stau în casă, şi încă să mă taie doctorul. Şi ce să vezi?
Domnişoara Marianna a tot venit pe la mine, mi-a potrivit aşternutul, mi-a pus oblojeli… Doctorul zice că dacă nu
erau oblojelile ei, mai stăteam la pat vreo săptămână! Erau zile când mă înfuriam, mai ales când mă luau frigurile;
aşa, o dată, i-am spus: „De ce-ţi baţi capul cu mine, domnişoară? … Crezi că am să mă leg de una care a trecut prin
zeci de mâini? …” Ea nu mi-a răspuns nimic; doar a lăsat capul în jos şi au început să-i curgă lacrimile, pic… pic…
„Doar ştiu că n-ai să te însori cu mine…” mi-a spus ea pe urmă. Când am auzit asta, am crezut că leşin, fie-mi cu
iertăciune, de milă mare ce mi s-a făcut! Şi îndată i-am spus doamnei Wysocka: „Ştii ceva? S-ar putea să mă însor
cu domnişoara Marianna…” Ea mi-a răspuns: „Nu fi prost, băiete, că…” Nu îndrăznesc să vă spun câte-a mai
îndrugat, adăugă deodată Węgielek
— Hai, vorbeşte fără teamă!
— Dacă te-nsori cu domnişoara Marianna, mi-a spus Wysocka, s-ar putea să-l superi pe domnul Wokulski,
care e atât de bun cu noi toţi… De unde ştii că domnişoara Marianna nu se duce pe la el? …”
Wokulski se opri în faţa lui.
— De asta te temi? îl întrebă. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu am nici o legătură cu Marianna!
Węgielek răsuflă uşurat.
— Slavă ţie, Doamne! Că eu, în primul rând, n-aş fi cutezat să vă fiu piedică, pentru bunătatea
dumneavoastră, iar în al doilea rând…
— Ce-i în al doilea rând?
— În al doilea rând… Vedeţi dumneavoastră… Dacă ea a avut o purtare proastă, de vâna-i năpasta care s-a
abătut asupra ei şi răul pe care i l-au făcut oamenii… nu-i vina ei. Dar acum, să plângă la căpătâiul meu, când sunt
bolnav, dar să umble pe la dumneavoastră, prea ar fi mare ticăloşia! Ar fi ca un câine turbat care trebuie omorât, ca
să nu muşte oamenii…
— Ei, şi acum ce-ai hotărât? … îl întrebă Wokulski.
— Apoi de! M-oi însura după sărbători, răspunse Węgielek. De ce să sufere ea, biata, pentru păcatele altora?
N-a fost voia ei.
— Mai ai vreo treabă cu mine?
— Nu.
— Atunci du-te sănătos, şi înainte de nuntă să vii pe la mine. O să-ţi dau zestre cinci sute de ruble şi, cele
trebuincioase pentru rufărie şi gospodărie.
Węgielek plecă nespus de emoţionat.
„Asta-i logica inimilor simple! îşi zise Wokulski. Dispreţ faţă de nelegiuiri, milă pentru cei nefericiţi…”
Ţăranul acela naiv crescuse în ochii lui Wokulski până la înălţimea unui misionar al justiţiei imanente care
adusese femeii înjosite liniştea şi iertarea.
 La sfârşitul lunii martie avu loc în casa lui Rzezuchowski o mare recepţie, cu participarea lui Molinari.
Wokulski primise şi el o invitaţie, cu adresa scrisă de frumoasa mână a domnişoarei Rzezuchowska.
Sosi destul de târziu, tocmai în clipa când maestrul se lăsa rugat să-şi fericească auditorii cu un concert
compus de el.
Unul din muzicienii oraşului se aşeză la pian, ca să-l acompanieze, un altul îi aduse vioara, al treilea pregăti
notele, al patrulea trecu în spatele maestrului, pentru a sublinia prin tot felul de mine de extaz şi gesturi pasajele mai
frumoase sau mai dificile.
Cineva rugă pe cei prezenţi să facă linişte. Doamnele se aşezară în semicerc, bărbaţii se îngrămădiră la
spatele lor, şi concertul începu.
Wokulski se uită la violonist şi observă din prima clipă că între el şi Starski exista o oarecare asemănare.
Molinari purta favoriţi scurţi, mustăţi şi mai scurte şi avea aceeaşi expresie plictisită, caracteristică bărbaţilor care se
bucură de favorurile sexului frumos. Cânta bine şi făcea o impresie destul de cuviincioasă, dar era limpede că se
complăcea în rolul unui semizeu plin de bunăvoinţă faţă de credincioşii săi.
Uneori, când vioara se auzea mai puternic, muzicianul de la spatele maestrului cădea în extaz, iar prin sală
trecea un freamăt. Printre bărbaţii solemni şi doamnele visătoare, pe jumătate adormite, Wokulski observă, şi femei
cu expresii foarte ciudate. Vedea capete date cu patimă pe spate, feţe îmbujorate, ochi arzători, buze întredeschise şi
tremurânde, ca sub influenţa unui narcotic.
„Extraordinar! gândi Wokulski. Ce bolnăvicioşi sunt indivizii care se înhamă la carul triumfal al acestui
domn! …”
Se uită într-o parte şi simţi fiori reci. O zări pe domnişoara Lęcka: era mai ameţită şi mai pătimaşă decât toţi
ceilalţi. Nici nu-i venea să-şi creadă ochilor!
Maestrul cânta de vreun sfert de oră, dar Wokulski nu auzise nici o notă. Fu trezit de furtuna puternică a
aplauzelor. Apoi uită iar unde se află; în schimb, văzu foarte bine cum Molinari şopti ceva la urechea domnului
Rzezuchowski, care-l luă de braţ şi-l prezentă domnişoarei Lęcka.
Domnişoara îl salută cu faţa îmbujorată şi cu o nespusă admiraţie în priviri. Şi cum lumea era invitată la
cină, maestrul îi oferi braţul, ca s-o conducă în sufragerie. Trecură atât de aproape de Wokulski, încât Molinari îl
atinse cu cotul, dar erau aşa de preocupaţi de ei, încât nici nu-l băgară în seamă. Apoi se aşezară la aceeaşi masă,
între domnul Szastalski şi domnişoara Rzezuchowska, şi se vedea că se simt foarte bine împreună.
Lui Wokulski i se păru din nou că-i cade de pe ochi o perdea, dezvăluindu-i o lume şi o Isabelă străină. În
aceeaşi clipă capul începu să i se învârtească nebuneşte; ca turbat, cu pieptul sfâşiat de durere, fugi în anticameră, de
unde ieşi în stradă, temându-se să nu-şi piardă minţile.
„Dumnezeule! Scapă-mă de blestemul ăsta! …”
La o altă măsuţă, la câţiva paşi de Molinari, se aflau doamna Wąsowska şi Ochocki.
— Verişoara mea îmi place din ce în ce mai puţin! spuse Ochocki uitându-se la domnişoara Isabela. O vezi?
— O urmăresc de o oră, răspunse doamna Wąsowska. Mi se pare însă că şi Wokulski a observat ceva! Părea
foarte schimbat. Îmi pare rău de el…
— O, fii liniştită în privinţa lui! Da, azi e doborât, e adevărat, dar când se va trezi… Oameni ca el nu pot fi
ucişi cu evantaiul…
— S-ar putea să asistăm la o dramă…
— Ba de loc! Oamenii serioşi sunt în primejdie numai când n-au rezerve…
— Vorbeşti despre doamna aceea… cum îi spune? … Sta… Star…?
— Ferească Dumnezeu! Nu este şi nici n-a fost vreodată vorba de ea! De altfel, pentru un bărbat îndrăgostit,
o altă femeie nu poate constitui o rezervă.
— Atunci ce?
— Wokulski e un om deosebit de inteligent şi posedă secretul unei invenţii extraordinare, care, o dată pusă
la punct, va revoluţiona omenirea!
— Şi dumneata ai aflat de invenţia asta?
— O cunosc în linii mari, am avut o dovadă palpabilă, dar încă nu cunosc amănuntele. Îţi jur, adăugă
Ochocki aprins, că pentru o problemă ca asta poţi sacrifica şi zece amante!
— M-ai sacrifica şi pe mine, ingratule?
— Ce, dumneata eşti amanta mea? … Doar nu sunt lunatic…
 — Eşti însă îndrăgostit de mine…
— Aşa cum e îndrăgostit Wokulski de Isabela? … Nici nu mă gândesc… Deşi sunt gata în orice moment! …
— În orice moment eşti răucrescut… Dar… cu atât mai bine că nu eşti îndrăgostit de mine!
— Ştiu de ce este mai bine! Dumneata suspini după Wokulski…
Doamna Wąsowska se înroşi. Fu atât de tulburată, încât evantaiul îi căzu pe parchet. Ochocki îl ridică.
— Nu vreau să joc teatru în faţa dumitale, monstrule! … răspunse ea după o clipă. Mă interesează atât de
mult, încât… fac tot ce-mi stă în putere ca s-o cucerească pe Bela! … Nebunul ăsta o iubeşte…
— Îţi jur că printre cucoanele pe care le cunosc, dumneata eşti singura femeie care valorează ceva… Dar
ajunge! Din clipa în care mi-am dat seama că Wokulski e îndrăgostit de Bela (şi cum o mai iubeşte!), verişoara mea
a început să-mi facă o impresie ciudată. Înainte o consideram o fiinţă excepţională. Astăzi însă mi se pare banală.
Cândva mi se părea înălţătoare. Astăzi e obişnuită… Dar îmi pare aşa numai uneori şi te avertizez că mă pot înşela!
Doamna Wąsowska zâmbi:
— Se spune că atunci când un bărbat se uită la o femeie, Diavolul îi pune ochelari trandafirii…
— Uneori îi şi scoate…
— Nu însă fără suferinţă! Ştii ceva, tot suntem aproape veri! Am putea să ne tutuim…
— Îţi foarte mulţumesc.
— De ce?
— Nu intenţionez să fiu admiratorul dumitale.
— Eu îţi propun să fim prieteni.
— Tocmai. E o punte pe care…
În clipa aceea, domnişoara Isabela se ridică repede de la masă şi se apropie de ei, revoltată.
— Cum! îl părăseşti pe maestru? o întrebă doamna Wąsowska.
— E un impertinent! scrâşni domnişoara Isabela, mânioasă.
— Sunt foarte satisfăcut, verişoară, că ţi-ai dat seama atât de repede câte parale face caraghiosul ăsta! Spuse
Ochocki. Dar… nu vrei să stai?
Domnişoara Isabela se mulţumi să-i arunce o privire fulgerătoare şi începu să discute cu Malborg, care
tocmai se apropiase de ea; apoi trecură în salon. Din prag, pe după evantai, se uită spre Molinari, care conversa
foarte vesel cu domnişoara Rzezuchowska.
— Domnule Ochocki, şopti doamna Wąsowska, mi se pare că ai mai multe şanse să ajungi un nou Copernic
decât să înveţi să fii prudent. Cum de ai putut să-l faci „caraghios” pe maestru în faţa Isabelei? …
— Bine, dar n-a spus ea că-i impertinent?
— Totuşi, după cum vezi, persoana lui continuă să o intereseze…
— Te rog să nu glumeşti cu mine. Dacă n-o interesează omul care o adoră…
— Tocmai. O va interesa unul care o desconsideră…
— Gustul pentru sosuri grele e semnul unei sănătăţi şubrede! observă Ochocki.
— Arată-mi una care să fie sănătoasă aici! răspunse doamna Wąsowska, uitându-se cu dispreţ în jurul ei. Dă
-mi braţul şi să trecem în salon!
În prag îl întâlniră pe prinţ, care o salută pe doamna Wąsowska cu multă plăcere.
— Ce părere aveţi despre Molinari? îl întrebă ea.
— Are un arcuş foarte frumos… Foarte…
— O să-l primim la noi?
— O, da! … în anticameră…
În câteva minute, gluma prinţului făcu înconjurul saloanelor. Din cauza unei migrene subite, doamna
Rzezuchowska trebui să-şi părăsească oaspeţii.
Când doamna Wąsowska intră în salon împreună cu Ochocki, o văzu pe Isabela din nou lângă Molinari.
— Care dintre noi a avut dreptate? întrebă tânără văduvă, atingându-l cu evantaiul pe însoţitorul ei. Bietul
Wokulski…
— Te asigur că este mai puţin de plâns decât domnişoara Isabela.
— De ce?
— Pentru că, dacă e adevărat că femeile iubesc numai oamenii care le desconsideră, verişoara mea va
înnebuni foarte curând după Wokulski.
 — Cum? Ai de gând s-o trădezi? … se indignă doamna Wąsowska.
— Niciodată! Doar sunt prieten cu Wokulski, şi prietenia mă obligă să nu-i deschid ochii. Dar sunt şi bărbat
şi, crede-mă, ştiu că ori de câte ori între un bărbat şi o femeie începe o luptă ca asta…
— Pierde bărbatul! …
— Nu, doamnă. Pierde femeia. Ba, pe deasupra, îşi pierde şi capul. Dacă femeile sunt sclave, e că se gudură
pe lângă cei care le dispreţuiesc!
— Vezi să nu comiţi un sacrilegiu!
Molinari vorbea acum cu doamna Wywrotnicka. Doamna Wąsowska se apropie de domnişoara Isabela, o luă
de braţ şi începu să se plimbe cu ea prin salon. Apoi o întrebă:
— Te-ai împăcat, totuşi, cu impertinentul ăsta?
— Şi-a cerut scuze! răspunse domnişoara Isabela.
— Aşa de repede? Ţi-a promis cel puţin c-o să se îndrepte?
— Va depinde de mine ca să nu aibă nevoie să se îndrepte!
— Wokulski a fost aici şi a plecat destul de brusc.
— De mult?
— Când v-aţi aşezat la masă. Era chiar aici, lângă uşă.
Domnişoara Isabela se încruntă.
— Dragă Kazia, ştiu ce vrei să spui. Uite, îţi declar o dată pentru totdeauna că nici nu mă gândesc să renunţ
– pentru Wokulski – la plăcerile şi la preferinţele mele. Căsătoria nu e o închisoare, iar eu nu m-aş complace pentru
nimic în lume în situaţia de deţinut.
— Ai dreptate. Dar face oare să-l întăriţi pentru un simplu capriciu? …
Domnişoara Isabela păru tulburată.
— Atunci, după tine, ce ar trebui să fac?
— Depinde numai de tine. Nu eşti încă legată de el…
— Ah, aşa-i! … Acum înţeleg… răspunse domnişoara Isabela, zâmbind.
De lângă fereastră, domnul Malborg şi domnul Niwiński se uitau prin lornion la cele două femei.
— Ce frumoase sunt! oftă domnul Molborg.
— Fiecare în genul ei, adăugă domnul Niwiński.
— Pe care o preferi?
— Pe amândouă.
— Eu… pe Isabela, apoi… pe Wąsowska.
— Cum se alintă… Cum îşi surâd… Şi toate, numai ca să ne ia nouă minţile… Isteţe mai sunt şi femeiuştile
astea!
— În realitate, ar putea să se urască…
— Desigur, dar nu în clipa asta! încheie domnul Niwiński.
Ochocki se apropie de cele două femei care se plimbau prin salon.
— Oare şi vărul meu face parte din complotul pus la cale împotriva mea? întrebă domnişoara Isabela.
— Complot? Niciodată! Cu dumneata pot să mă războiesc numai pe faţă…
— Cu „dumneata”, „război pe faţă”? … Ce însemnează asta? Scopul războaielor este încheierea unei păci
folositoare.
— Eu am alt sistem.
Isabela zâmbi.
— Să fie oare aşa? … Aş pune prinsoare, vere dragă, că vei depune primul armele. Războiul e ca şi
început…
— Verişoară, te asigur că vei pierde chiar şi în punctele unde contezi pe victoriile cele mai depline! răspunse
Ochocki solemn.
Domnişoara Isabela se posomorî. În clipa aceea contesa se apropie de ea şi-i şopti:
— Bela, plecăm!
— Spune-mi, Molinari a acceptat? o întrebă tot în şoaptă domnişoara Isabela.
— Nici nu l-am rugat, răspunse contesa, trufaşă.
— De ce, mătuşă?
 — A făcut o impresie nefavorabilă.
Dacă domnişoara Isabela ar fi aflat că din cauza lui Molinari murise Wokulski, marele violonist n-ar fi
pierdut nimic în ochii ei; dar ştirea că făcuse o impresie proastă o indispusese, astfel că la despărţire îl salută rece,
aproape cu trufie.
Deşi se cunoşteau abia de câteva ore, Molinari era preocuparea cea mai vie a domnişoarei Isabela.
Când, târziu, acasă, se uită la statueta lui Apollo, i se păru cu zeul de marmură avea ceva din înfăţişarea şi
trăsăturile violonistului. Isabela se înroşi, amintindu-şi că statueta îşi schimba foarte des fizionomia; într-un rând,
timp de câteva clipe semănase chiar şi cu Wokulski. Se linişti însă la gândul că schimbarea aceasta era ultima, că
preferinţele ei de până atunci fuseseră eronate, şi că Apollo al ei, dacă trebuia să se întruchipeze în cineva, nu se
putea întruchipa decât în Molinari.
Somnul nu voia să vină; în inima ei se dădea o luptă între sentimentele cele mai contradictorii: mânie, teamă,
curiozitate şi un fel de duioşie. Uneori, când îşi aducea aminte de gesturile îndrăzneţe ale violonistului, o cuprindea
uimirea. De la început îi spusese că e cea mai frumoasă femeie din câte cunoscuse; în drum spre sufragerie, îi
strânsese pătimaş braţul şi îi declarase că o iubeşte, iar în cursul cinei, neţinând seama de prezenţa lui Szastalski şi a
domnişoarei Rzezuchowska, îi căutase atât de insistent mâna pe sub masă, încât… ce ar fi putut să facă?
Nu trăise niciodată sentimente atât de violente. Desigur, se îndrăgostise de ea din primul moment!
Nebuneşte! Pe viaţă şi pe moarte! Iar la urmă nu-i şoptise oare (ceea ce o obligase să se ridice de la masă) că şi-ar da
fără şovăire viaţa pentru câteva zile petrecute cu ea?
„La ce riscuri s-a expus făcându-mi o asemenea propunere!” se gândea cu mândrie domnişoara Isabela, fără
să-şi dea seama că individul se expunea cel mult să părăsească societatea înainte de terminarea cinei!
„Ce sensibilitate! … Ce pasiune! …”
Timp de două zile, domnişoara Isabela nu ieşi din casă şi nu primi pe nimeni. În ziua a treia i se păru că
Apollo, deşi continua să semene cu Molinari, semăna uneori şi cu Starski. În aceeaşi zi, după-amiază, îi primi pe
domnii Rydzewski şi Pieczarkowski, care o informară că Molinari părăseşte Varşovia, că toată societatea e revoltată
de purtarea lui, că albumul său cu cronici e o mistificare, deoarece nu cuprindea criticile defavorabile. În încheiere
adăugară că un violonist atât de mediocru şi un om cu apucături atât de ordinare numai la Varşovia putea fi
întâmpinat cu atâtea ovaţii.
Domnişoara Isabela se simţi indignată; îi aminti domnului Pieczarkowski că el fusese primul care-l elogiase.
Domnul Pieczarkowski făcu pe miratul şi invocă mărturia domnului Rydzewski – de faţă – şi a domnului Szastalski
– absent – declarând că din prima clipă Molinari nu-i inspirase nici o încredere.
În următoarele două zile Isabela îl consideră pe marele artist drept o victimă a invidiei, spunându-şi că
merită compătimirea şi că nu-l va uita niciodată.
Între timp, domnul Szastalski îi trimise un buchet de violete; domnişoara Isabela observă – nu fără regret –
că Apollo începea să semene cu Szastalski şi că Molinari îi dispare repede din memorie.
La o săptămână după concert, într-o seară, când stătea pe întuneric în camera ei, cu inima zbuciumată, îi
apăru în faţa ochilor o imagine de mult uitată. I se părea că ea cu tatăl ei coborau de pe un deal într-o vale plină de
fum şi de aburi. Dintre nori apăru o mână uriaşă, ţinând ceva ca o carte de joc, la care domnul Tomasz se uita cu
nelinişte şi curiozitate. „Cu cine joacă tata?” se întrebă ea. Dar tocmai în clipa aceea veni o pală de vânt, şi din vălul
gros de aburi apăru chipul lui Wokulski, mare, uriaş.
„Acum un an am avut aceeaşi vedenie! Oare ce să însemne?”
Şi de-abia atunci îşi aminti că Wokulski nu fusese pe la ei de o săptămână.
După recepţia de la Rzezuchowski, Stas se întorsese acasă într-o stare de spirit neobişnuită. Accesul de furie
li trecuse, în schimb pusese stăpânire pe el un fel de apatie. Nu putu să doarmă toată noaptea, dar starea aceasta nu i
se păru neplăcută. Stătea liniştit, nu se gândea la nimic, ci doar asculta atent cum bate orologiul. Unu… doi… trei…
A doua zi se sculă târziu, îşi bău ceaiul şi ascultă din nou bătăile orologiului: unsprezece… douăsprezece…
unu… Ce plictiseală!
Vru să citească, dar îi era lene să se ducă până la bibliotecă să ia o carte; se întinse pe canapea şi începu să se
gândească la teoria lui Darwin.
„Ce este selecţia naturală? O urmare a luptei pentru existenţă, în care pier fiinţele care nu dispun de anumite
calităţi şi înving fiinţele mai bine înzestrate. Care este însuşirea cea mai importantă? Să fie oare atracţia sexuală?
Nu! Teama de moarte. Fiinţele care n-ar avea această teamă ar trebui să piară primele. Dacă omul n-ar fi ţinut în
frâu de teama morţii, el – animalul cel mai înţelept – n-ar putea duce povara vieţii. În poezia indiană veche sunt
indicii că ar fi existat cândva o rasă de oameni care se temeau de moarte mai puţin decât noi. Rasa aceea a pierit, iar
descendenţii ei sunt sau sclavi, sau asceţi.
Dar, în definitiv, ce e teama de moarte? E, fireşte, un instinct care se întemeiază pe o impresie. Există
persoane care se tem de şoareci, animale cât se poate de paşnice. Unii oameni simt aversiune pentru căpşuni, care
sunt nişte fructe atât de gustoase. (Când am mâncat căpşuni? … Da, la Zaslawsk, anul trecut… Zaslawsk…
Frumoasă moşie… Sunt curios să ştiu dacă doamna Zaslawska mai trăieşte şi dacă se teme de moarte…)
Pentru că teama de moarte ce este, în definitiv? … Iluzie! A muri înseamnă a nu fi nicăieri, a nu simţi nimic
şi a nu te gândi la nimic. În câte locuri nu exist eu astăzi? Nu sunt nici în America, nici la Paris, nici în lună, nu sunt
nici măcar în magazinul meu, şi situaţia aceasta nu-mi produce nici o teamă. Şi la câte nu m-am gândit acum o clipă
şi la câte nu mă gândesc acum? Mă gândesc doar la un singur lucru, oricare ar fi el, şi nu mă gândesc la un miliard
de alte lucruri, nu ştiu nimic despre ele şi nu mă interesează de loc.
Ce poate fi deci neplăcut în faptul că nefiind într-un milion de locuri, ci numai într-unul singur, şi
negândindu-mă la un miliard de lucruri, ci numai la unul singur, voi înceta de a mai fi şi în acest singur loc, voi
înceta de a mă mai gândi la acest singur lucru? … Într-adevăr, teama de moarte este simţământul cel mai ridicol din
câte a cunoscut omenirea de atâtea secole. Sălbaticii se tem de trăsnet, de bubuitul armei şi de oglindă, iar noi, care
suntem – vezi Doamne! – civilizaţi, ne temem ele moarte! …”
Se ridică, se duse la fereastră şi privi în stradă. Oamenii alergau de colo-colo, se salutau, se învârteau în jurul
femeilor. Văzându-le mişcările iuţi, interesul pe care-l simulau unii faţă de alţii, politeţea instinctivă a bărbaţilor faţă
de femei, cochetăria automată a femeilor, figurile nepăsătoare ale birjarilor, truda cailor, îşi spuse fără voie că toată
viaţa aceasta plină de nelinişte şi de frământări e o mare dobitocie.
Rămase aşa toată ziua. A doua zi veni Rzecki şi-i aminti că era 1 aprilie şi că trebuia să i se achite domnului
Lęcki dobânda, în sumă de două mii cinci sute de ruble.
— Da, ai dreptate, răspunse Wokulski. Trimite-i banii…
— Credeam că-i vei duce singur.
— Nu prea am poftă…
Rzecki se învârti prin cameră, tuşi, apoi, în sfârşit, spuse:
— Doamna Stawska e cam indispusă. Ce-ar fi dacă i-ai face o vizită?
— Bine zici! N-am fost de mult pe la ea. Am să mă duc diseară.
În faţa acestui răspuns, Rzecki socoti, că n-are de ce să mai întârzie. Îl salută foarte voios pe Wokulski, se
duse repede la magazin, luă banii, se urcă în trăsură şi porni spre doamna Misiewiczowa.
— Am dat doar o fugă până aici! Nu pot să stau, fiindcă trebuie să rezolv o chestiune urgentă! strigă el vesel.
Dar uite ce-i: Stas vine diseară pe la dumneavoastră… Am impresia (dar, te rog, să rămână între noi) că a rupt
definitiv legăturile cu familia Lęcki.
— Ce spui? Să fie oare adevărat? … exclamă doamna Misiewiczowa, încrucişându-şi braţele pe piept.
— Sunt aproape sigur! Dar… la revedere, doamnă. Stas vine pe seară…
Într-adevăr, Wokulski se duse în seara aceea la ele şi – mai mult decât atât – continuă să le viziteze în fiecare
seară. Apărea destul de târziu, când Helunia era culcată, iar doamna Misiewiczowa se retrăgea în camera ei, aşa că
petrecea câteva ore singur cu doamna Stawska. De obicei asculta tăcut ceea ce îi relata ea despre magazinul
doamnei Milerowa sau despre diferite întâmplări din oraş. Când, rar, deschidea şi el gura, vorbea despre lucruri care
n-aveau nici o legătură cu cele spuse de doamna Stawska înainte.
O dată începu, din senin:
— Omul e ca un fluture de noapte; se avântă orbeşte spre flacără, deşi îl doare şi îl arde…
Câteva clipe rămase pe gânduri, apoi adăugă:
— Dar, după un număr de încercări, se dezmeticeşte. Şi tocmai prin asta se deosebeşte de fluturele de
noapte… „Se gândeşte la domnişoara Lęcka! …” îşi zise doamna Stawska, şi inima începu să-i bată mai repede.
Altă dată Wokulski îi povesti o istorie ciudată:
— Au fost cândva doi prieteni, dintre care unul locuia la Odesa, iar celălalt la Tobolsk. Nu se văzuseră de
câţiva ani şi le era tare dor unuia de altul. Cel din Tobolsk, nemaiputând răbda, s-a hotărât să-i facă o surpriză
prietenului său şi, fără să-l anunţe, a plecat la Odesa. Însă nu l-a găsit acasă, deoarece prietenul său, căruia i se
făcuse, de asemenea, dor de el, o pornise spre Tobolsk. Fiind foarte ocupaţi, nu s-au putut întâlni decât peste câţiva
ani, şi ştii, doamnă, în ce împrejurări?
Doamna Stawska ridică ochii spre el.
— Tot căutându-se, au sosit amândoi în aceeaşi zi la Moscova, au tras la acelaşi hotel şi au ocupat două
camere vecine. Ce glume straşnice face uneori soarta pe socoteala oamenilor! …
— În viaţă se întâmplă însă rar aşa ceva… murmură doamna Stawska.
— Cine ştie? … Cine ştie? … răspunse Wokulski.
Îi sărută mâna şi plecă îngândurat.
„Cu noi nu va fi aşa! …” îşi spuse ea, profund emoţionată.
În serile când se ducea la doamna Stawska, Wokulski era ceva mai însufleţit, deşi vorbea puţin şi de-abia
gusta din mâncare.
În cursul zilei însă cădea într-o stare de apatie din ce în ce mai accentuată. Aproape că nu mai mânca; în
schimb, bea într-una ceai. Nu-l mai interesau afacerile, lipsi chiar de la adunarea trimestrială a societăţii, nu citea
nimic şi nu se gândea la nimic. I se părea că o putere căreia nu ştia cum să-i spună îl aruncase dincolo
— De raza oricăror preocupări, speranţe, dorinţe, şi că viaţa lui, care-i făcea impresia unui corp inert, se
desfăşura searbăd.
„Oricum, n-am să-mi zbor creierii din asta! Înţeleg să fi dat cel puţin faliment! Dar m-aş dispreţui dacă aş fi
sortit să fiu măturat din lume de o fustă! Ar fi trebuit să rămân la Paris… Cine ştie dacă n-aş fi posedat acum arma
care mai curând sau mai târziu va extermina toate lighioanele cu chip de om!”
Ghicind ce se petrece cu el, Rzecki venea la diferite ore din zi şi încerca să-l antreneze în discuţii. Dar pe
Wokulski nu-l mai interesau nici starea timpului, nici afacerile comerciale şi nici politica. Se învioră doar o singură
dată, când bătrânul său prieten îl informă că Milerowa o persecută pe doamna Stawska.
— Ce are cu ea?
— E poate geloasă că te duci pe la ea şi-i dai un salariu bun.
— Milerowa n-o să aibă astâmpăr până n-o fac pe doamna Stawska conducătoarea magazinului, iar pe ea,
casieriţă…
— Pentru numele lui Dumnezeu, dă-i pace! … strigă Rzecki, speriat. Ai pierde-o pe doamna Stawska.
Wokulski începu să se plimbe prin cameră.
— Ai dreptate. Dar, oricum, dacă femeile se ceartă, trebuie despărţite… Convinge-o pe doamna Stawska să-
şi facă un magazin pe numele ei, iar noi îi vom pune fonduri la dispoziţie. De la început m-am gândit să procedăm
aşa, acum văd însă că nu trebuie să tărăgănăm lucrurile.
Domnul Ignacy, fireşte, dădu fuga la bunele sale doamne şi le aduse la cunoştinţă vestea cea mare.
— Nu ştiu dacă e bine să acceptăm un astfel de sacrificiu… şopti doamna Misiewiczowa, tulburată.
— Ce sacrificiu? strigă Rzecki. Ne veţi da banii înapoi în timp de câţiva ani, şi cu asta, basta! Ce zici?
întrebă, întorcându-se spre doamna Stawska.
— Voi face aşa cum doreşte domnul Wokulski. Îmi spune să deschid o prăvălie nouă? Am s-o deschid. Îmi
spune să rămân la Milerowa? Rămân.
— Helena! … o mustră mama ei. Nu te gândeşti la ce te expui vorbind aşa? … Bine că nu ne ascultă vreo
ureche străină!
Doamna Stawska tăcu, spre marea mâhnire a doamnei Misiewiczowa, pe care o înspăimânta atitudinea
hotărâtă a fiicei sale, până atunci atât de liniştită şi de supusă.
Într-o zi Wokulski întâlni pe stradă pe doamna Wąsowska, într-o trăsură. O salută şi trecu mai departe,
neavând nici un ţel precis. Îndată îl ajunse din urmă servitorul tinerei văduve.
— Doamna vă pofteşte…
— Ce-i cu dumneata?! … exclamă frumoasa doamnă când Wokulski se apropie de trăsură. Poftim, urcă-te!
Să facem o plimbare pe alee.
Se urcă. Trăsura porni.
— Ce înseamnă toate astea? continuă doamna Wąsowska. Arăţi îngrozitor, şi sunt aproape zece zile de când
n-ai mai dat pe la Bela… Hai, vorbeşte, spune ceva! …
— N-am nimic de spus. Nu sunt bolnav şi cred că domnişoara Isabela n-are nevoie de vizitele mele.
— Dar dacă are?
 — Nu mi-am făcut niciodată iluzii, iar astăzi mai puţin ca oricând.
— Oho! Domnul meu… să vorbim pe şleau! Eşti gelos, şi asta înjoseşte pe bărbaţi în ochii femeilor… Te-a
supărat Molinari.
— Te înşeli, doamnă. Sunt atât de puţin gelos, încât, după cum vedeţi, nu-i pun nici o piedică domnişoarei
Isabela, care este liberă să aleagă între mine şi domnul Molinari… Ştiu doar că în cazul acesta amândoi vom avea
drepturi egale…
— O, domnule, eşti prea aspru! îl apostrofă doamna Wąsowska. Cum adică? Dacă vreunuia dintre voi îi vine
nebunia să iubească o femeie, sărmana de ea nu mai poate vorbi cu alţii? Nu m-am aşteptat ca un bărbat ca
dumneata să trateze femeia ca la harem… Şi, la urma urmelor, de ce te plângi dumneata? Chiar dacă Bela i-ar fi
făcut ochi dulci lui Molinari, ce vezi rău în asta? Toată povestea a durat doar o seară şi s-a terminat printr-o
atitudine atât de dispreţuitoare din partea Isabelei, încât ţi-ar fi fost şi silă să te uiţi la el…
Lui Wokulski îi trecuse supărarea.
— Stimată doamnă, să nu ne facem că nu ne înţelegem… Dumneata ştii că pentru un bărbat care iubeşte cu
adevărat, femeia este un lucru sfânt! Pe drept sau pe nedrept, nu ştiu, dar deocamdată aşa este. Iar dacă primul
aventurier venit se apropie de acest sanctuar aşa cum s-ar apropia de un scaun şi procedează cu el aşa cum procedezi
cu un scaun, iar sanctuarul este aproape încântat de o asemenea purtare, atunci… înţelegi, doamnă? … Începem să
presupunem că sanctuarul nu-i sanctuar, ci este doar un scaun, ca toate celelalte… Am fost limpede?
Doamna Wąsowska se lăsă pe perna trăsurii.
— O, domnule, chiar prea limpede! … Ce-ai spune însă dacă cochetăria Belei a fost doar o revanşă
nevinovată şi mai degrabă un avertisment?
— Pentru cine?
— Pentru dumneata. Oare nu continui să te ocupi de doamna Stawska?
— Eu? … Cine a spus asta? …
— Să presupunem că martori oculari; doamna Krzeszowska, domnul Maruszewicz…
Wokulski se luă cu mâinile de cap…
— Şi dumneata crezi?
— Nu, pe mine m-a asigurat Ochocki că nu-i nimic adevărat. Dar oare pe Bela a liniştit-o cineva atât ca să
fie mulţumită?
Wokulski îi luă mâna.
— Scumpă doamnă, retrag tot ceea ce am spus în legătură cu acel Molinari! Îţi jur că o respect pe
domnişoara Isabela şi sunt cât se poate de nefericit din cauza cuvintelor nesăbuite pe care le-am rostit… De-abia
acum văd ce am făcut…
Era atât de emoţionat, încât doamnei Wąsowska i se făcu milă de el.
Lasă… Acum. Lasă! făcu ea. Linişteşte-te şi nu exagera… Te asigur pe cuvânt de onoare (deşi se zice că
femeile n-au onoare) că ceea ce am vorbit va rămâne între noi. De altfel, sunt sigură că şi Bela ţi-ar ierta ieşirea. A
fost un lucru nedemn, dar… îndrăgostiţilor li se iartă!
Wokulski îi sărută amândouă mâinile, pe care ea şi le retrase repede.
— Te rog să nu mă linguşeşti, deoarece şi pentru o femeie îndrăgostită bărbatul este un sanctuar! … Şi acum
du-te jos, du-te la Bela şi…
— Şi ce, doamnă?
— Şi recunoaşte că îmi ţin promisiunile!
Vocea îi tremura, dar el nu observă nimic. Trăsura se opri în faţa casei Lęcki. Wokulski sări repede jos şi o
luă la fugă spre intrare.
Când Mikolaj îi deschise uşa, ceru să fie anunţat domnişoarei Lęcka. Isabela era singură şi-l primi imediat,
roşie şi tulburată.
— N-ai mai dat pe la noi de atâta timp! şopti ea. Ai fost bolnav?
— Mai rău! răspunse el, rămânând în picioare. Te-am jignit adânc, fără motiv…
— Dumneata, pe mine? …
— Da, pe dumneata! Te-am jignit cu bănuielile mele. Am fost, adăugă el în şoaptă, am fost la concertul care
a avut loc în casa Rzezuchowski… Am plecat fără să-mi iau rămas bun de la dumneata… Nici nu-mi vine să mai
vorbesc despre asta… Îmi dau seama însă că ai dreptul să nu mă mai primeşti, ca pe un om care n-a ştiut să te
preţuiască… care a îndrăznit să aibă bănuieli…
Domnişoara Isabela se uită adânc în ochii lui, apoi îi întinse mâna.
— Te iert… Stai jos, te rog! …
— Nu te grăbi cu iertarea, căci ar putea să-mi dea speranţe…
Ea rămase pe gânduri.
— Ce să-ţi fac? … Dacă ţii atât de mult la speranţe, eşti liber să le ai…
— Dumneata vorbeşti aşa, domnişoară Isabela? …
— Se vede că aşa ne-a fost destinul! răspunse ea, zâmbind.
Wokulski îi sărută pătimaş mâna, pe care ea nu şi-o retrase. Apoi el se duse lângă fereastră, îşi deschise
cămaşa la gât şi desprinse un lănţişor.
— Primeşte asta de la mine, spuse, înmânându-i lănţişorul de care atârna un medalion de aur.
Domnişoara Isabela se uită curioasă la el.
— E un dar ciudat, nu-i aşa? continuă Wokulski, deschizând medalionul. Vezi metalul ăsta uşor ca o pânză
de păianjen? … E o bijuterie pe care n-o vei găsi în nici un tezaur… este germenele unei mari invenţii care va
transforma poate omenirea întreagă… Cine ştie dacă din acest metal nu se vor construi nave aeriene?! … Dar să
lăsăm asta… O dată cu medalionul îţi ofer tot viitorul meu…
— Aşadar… un talisman?
— Aproape. În orice caz, un lucru care m-ar fi putut determina să părăsesc ţara şi să închin unei munci noi
toată averea şi toate zilele mele. Poate că ar fi fost o pierdere de timp, o fantasmagorie. În orice caz, munca aceasta
care mă atrăgea a fost singura dumitale rivală. Singura! … repetă el apăsat.
— Ţi-a trecut vreodată prin gând să ne părăseşti?
— Da! Chiar azi-dimineaţă. De aceea îţi şi ofer talismanul. De azi înainte, în afară de dumneata, nu mai am
altă fericire în lume; nu mi-ar mai rămâne de ales decât între dumneata şi moarte…
— Dacă-i aşa, te iau în robie! hotărî domnişoara Isabela.
Şi îşi puse, medalionul la gât. Când îl lăsă să alunece între sâni, îşi coborî ochii în jos şi se înroşi.
„Cât sunt de mizerabil! gândi Wokulski. Am fost în stare s-o bănuiesc pe ea! Pe ea! … Ah, mizerabil ce
sunt! …”
Când se întoarse la magazin, era atât de radios, încât domnul Ignacy aproape că se înspăimântă.
— Ce-i cu tine? îl întrebă.
— Poţi să mă feliciţi. M-am logodit cu domnişoara Lęcka!
În loc să-l felicite, Rzecki se făcu galben ea ceara.
— Am primit o scrisoare de la Mraczewski, bâlbâi el peste o clipă. După cum ştii, Suzin l-a trimis în Franţa
încă din februarie…
— Şi? … îl întrerupse Wokulski.
— Îmi scrie din Lyon că Ludwik Stawski trăieşte şi că locuieşte în Alger sub numele de Ernest Walter. Se
pare că se ocupă de comerţul cu vinuri. L-a văzut cineva acum un an.
— Vom controla! răspunse Wokulski calm şi îşi notă adresa în carnet.
De atunci îşi petrecu fiecare după-amiază în casa familiei Lęcki, unde era totdeauna invitat la masa de prânz.
Peste câteva zile veni la el Rzecki.
— Ei, bătrânule! exclamă Wokulski. Ce mai face prinţul Lulu? … Mai eşti supărat pe Szlangbaum că a
îndrăznit să ne cumpere magazinul?
Bătrânul funcţionar clătină din cap.
— Doamna Stawska nu mai lucrează la Milerowa… E cam bolnavă. Se gândeşte să plece din Varşovia… N-
ai vrea să treci pe acolo? …
— Da, ai dreptate, ar trebui să mă duc! răspunse Wokulski, frecându-şi fruntea. Ai vorbit cu ea despre
magazin?
— Da. I-am şi împrumutat o mie două sute de ruble…
— Din bietele tale economii? … De ce nu ia bani de la mine?
Rzecki nu-i răspunse.
 Nu era încă ora două când Wokulski sună la uşa doamnei Stawska. Helena era foarte slăbită; ochii ei blânzi
făceau impresia că sunt şi mai mari, şi mai trişti ca de obicei.
— E adevărat că vrei să părăseşti Varşovia? o întrebă Wokulski.
— Da, domnule… Poate că se va întoarce soţul meu… răspunse ea cu o voce înăbuşită.
— Mi-a spus Rzecki. Dacă-mi permiţi, voi încerca să verific informaţia.
Doamna Stawska începu să plângă.
— Eşti atât de bun cu noi, şopti ea. Îţi doresc să fii fericit…
În acest timp doamna Wąsowska venise în vizită la domnişoara Isabela şi aflase de la ea că se logodise cu
Wokulski.
— În sfârşit! … Credeam că nu te vei hotărî niciodată!
— Ţi-am făcut aşadar o surpriză plăcută… În orice caz, va fi un soţ ideal: bogat, original şi, mai ales, extrem
de naiv. Nu numai că nu e gelos, dar îşi cere scuze pentru orice bănuială! Asta, vezi tu, m-a dezarmat definitiv…
Iubirea adevărată are ochii legaţi… Nu-mi spui nimic?
— Mă gândesc…
— La ce?
— Dacă şi el te cunoaşte tot aşa de bine cum îl cunoşti tu, înseamnă că nu vă cunoaşteţi de loc!
Cu atât mai plăcută va fi luna de miere…
— Iţi urez din toată inima să fie aşa!
XII.
SOŢII ÎMPĂCAŢI.
PE LA JUMĂTATEA LUI APRILIE, baroana Krzeszowska îşi schimbă brusc felul de viaţă.
Până atunci îşi petrecuse viaţa ocărând-o pe Marianna 14, scriindu-le chiriaşilor ca să le atragă atenţia că
scările nu sunt măturate, sau pişându-l pe portar cu mii de întrebări:
— N-a rupt nimeni biletul de închiriat? Spălătoresele de la „Spălătoria pariziană” stau noaptea acasă?
Poliţaiul cartierului n-a întrebat de mine? – fără a uita să adauge de fiecare dată cum anume să procedeze în cazul în
care va întreba cineva despre camera de la etajul al treilea. (Să-l măsoare din cap până-n picioare – mai ales dacă are
de-a face cu un tânăr – iar dacă e cumva student, să-i spună că locuinţa s-a închiriat!)
— Nu uita ce-ţi spun, Kasper! Îţi pierzi locul dacă laşi să se strecoare vreun student în casă! Sunt sătulă de
nihiliştii ăştia desfrânaţi, de ateii ăştia care umblă cu cranii!
După fiecare conferinţă asemănătoare, portarul, întorcându-se în camera sa, îşi arunca şapca pe masă şi
suduia:
— Fir-ar să fie! Ori îmi pun ştreangul de gât, ori îmi pierd minţile cu stăpâna asta! Vinerea, tocmai când e zi
de târg, mă trimite ba la farmacie, ba cu rufele la călcat, ba naiba mai ştie unde! mai lipseşte să mă ia cu ea la
cimitir, să-i văd de morminte! … S-a mai pomenit aşa ceva? … De Sfântul Ioan mă car de aici, chiar de-ar fi să
pierd garanţia de douăzeci de ruble pe care o am la ea!
Pe la jumătatea lui aprilie, însă, baroana se potoli.
Să vedeţi cum a fost.
În primul rând, primi vizita unui avocat necunoscut care o întrebă foarte confidenţial dacă ştie ceva despre
fondurile domnului baron… Că dacă ar avea ceva undeva – lucru de care, de altfel, avocatul mărturisi că se
îndoieşte – fondurile ar trebui declarate, ca baronul să nu fie dezonorat, deoarece creditorii lui sunt gata să recurgă
la măsuri extreme…
Doamna baroană îl asigură pe avocat în mod solemn că soţul ei, baronul, cu toate apucăturile lui şi cu toate
suferinţele pe care i le pricinuise, nu dispune de nici un fel de fonduri; apoi avu un şoc nervos, şi avocatul se retrase.
Îndată ce slujitorul dreptăţii plecă, baroana îşi reveni şi, chemând-o pe Marianna, îi spuse cât se poate de calm:
— Dragă Marianna, va trebui să pui perdele curate la ferestre! Presimt că nefericitul meu soţ se va întoarce
acasă! …
Peste câteva zile prinţul se prezentă la baroană. Se închiseră în camera cea mai depărtată şi avură o lungă
consfătuire, în cursul căreia baroana izbucni de câteva ori în hohote de plâns şi leşină o dată. Despre ce vorbiră, nu
ştia nici Marianna. După plecarea prinţului, baroana porunci să fie chemat imediat domnul Maruszewicz. Când
tânărul se prezentă, îl întâmpină cu o voce ciudat de liniştită, dar întretăiată de suspine;
 — Domnule Maruszewicz, mi se pare că, în sfârşit, rătăcitul meu soţ îşi vine în fire… Fii deci aşa de bun, du
-te în oraş şi cumpără un halat bărbătesc şi o pereche de papuci… Ia-le pe măsura dumitale, că amândoi, sărăcuţii de
voi, sunteţi la fel de subţirei!
Domnul Maruszewicz încruntă din sprâncene, dar luă banii şi făcu târguielile. Baroanei i se păru că a dat
cam mult, patruzeci de ruble pentru halat şi şase pentru papuci, dar domnul Maruszewicz îi răspunse că nu se
pricepe la preţuri! Doar le cumpărase de la cele mai bune magazine! Aşa că discuţia fu închisă.
Peste câteva zile, la locuinţa doamnei baroane se prezentară doi evrei care întrebară dacă baronul e acasă…
Doamna baroană, în loc să se repeadă la ei şi să ţipe, aşa cum făcea de obicei, îi pofti pe un ton foarte calm să iasă
afară. Chemându-l pe Kasper, îi spuse:
— Dragă Kasper, mi se pare că sărman stăpânul nostru trebuie să sosească acasă azi sau mâine. Întinde deci
preşul pe scara de la etajul al doilea. Ai însă grijă, omule, să nu fure cineva barele… Preşul trebuie scuturat la câteva
zile…
Din clipa aceea n-o mai ocărî pe Marianna, nu mai compuse scrisori şi nu-l mai chinui pe portar… Ziulica
întreagă însă se plimba prin vastul ei apartament, cu braţele încrucişate pe piept, palidă, tăcută, nerăbdătoare.
Când auzea huruitul unei trăsuri care se oprea în faţa casei, fugea la fereastră; la zgomotul soneriei se
repezea în prag, şi de după uşa închisă a salonului trăgea cu urechea, încercând să ghicească cine vorbeşte cu
Marianna.
După câteva zile deveni mai palidă şi mai iritată. Se mişca într-un spaţiu tot mai mic, adeseori se prăbuşea,
cu inima palpitând pe un scaun sau pe un fotoliu şi la urmă se culca.
— Spune-i să scoată preşul de pe scară! îi porunci într-o zi Mariannei, cu vocea răguşită. S-o fi găsit vreun
ticălos să-i împrumute bani domnului nostru!
De-abia spusese aceste cuvinte, când cineva sună energic la uşă. Doamna baroană o trimise pe Marianna, iar
ea, cu anumite presimţiri, începu să se îmbrace, deşi o durea capul şi scăpa totul din mâini.
În acest timp Marianna crăpă puţin uşa prinsă în lanţ; afară văzu un domn foarte distins, cu umbrelă de
mătase şi cu o valijoară în mână. În spatele acestui domn, care, deşi avea mustăţile rase cu multă grijă şi purta
favoriţi bogaţi, făcea impresia unui lacheu, erau nişte hamali cu cuiere şi saci de voiaj.
— Ce-i asta? întrebă servitoarea.
— Deschide uşa! … Amândouă canaturile! … porunci domnul cu valiza. Au sosit lucrurile domnului baron
şi ale mele! …
Uşa fu deschisă, domnul porunci hamalilor să lase cuferele şi sacii în anticameră, apoi întrebă:
— Unde e apartamentul domnului baron?
În clipa aceea apăru într-un suflet baroana, cu capotul descheiat şi cu părul răvăşit.
— Ce s-a întâmplat? … strigă ea, emoţionată. Ah, tu eşti, Leon? Unde-i domnul?
— Mi se pare că domnul baron e la Stempek… Aş vrea să aşez lucrurile, dar nu ştiu nici unde este
apartamentul domnului baron, nici camera mea!
— Aşteaptă puţin! … răspunse baroana, febrilă. Marianna o să se mute din bucătărie.
— Şi să stau eu în bucătărie? întrebă individul care răspundea la numele de Leon. Cred că doamna baroană
glumeşte! În baza convenţiei mele cu domnul baron, trebuie să am o cameră a mea…
— Vai de mine! … Uite, Leon, deocamdată ai să te instalezi la etajul al treilea. În apartamentul care a rămas
liber după plecarea studenţilor.
— Da. Aşa mai merge! conveni Leon. Dacă sunt mai multe camere, aş putea să locuiesc cu bucătarul…
— Care bucătar?
— Cred că nici domnul, nici doamna baroană nu vor putea trăi fără bucătar… Duceţi lucrurile astea sus!
— Ce faceţi?! exclamă baroana, văzând că hamalii ridicau toate cuferele şi sacii.
— Sunt lucrurile mele! o informă Leon. Duceţi-le sus!
— Şi unde sunt lucrurile domnului baron?
— Poftim! … răspunse lacheul, înmânând Mariannei valijoara şi umbrela.
— Dar lenjeria de pat? Dar hainele? … Dar lucrurile celelalte? … strigă baroana, frângându-şi mâinile.
— Aş sfătui-o pe doamna baroană să nu facă scandal în faţa servitorilor! o mustră Leon. De altfel, domnul
baron ar trebui să aibă acasă tot ce-i trebuie! …
— Da… da! … încuviinţă baroana, umilită.
 După ce se instală sus, unde ceru să i se aducă un pat, o masă, câteva scaune, un lighean şi o cană cu apă,
domnul Leon îmbrăcă fracul, o cămaşă curată (puţin cam strâmtă pentru el), cravată albă, apoi reveni la doamna
baroană şi îşi luă în primire postul, în anticameră, cu o mină plină de gravitate.
— Peste o jumătate de oră, o informă el pe Marianna, uitându-se la un ceasornic de aur, va sosi domnul
baron, deoarece în fiecare zi între orele patru şi cinci dânsul doarme. Te plictiseşti cumva, domnişoară? Lasă, că te
pun eu la treabă…
— Marianna! … Marianna! … Vino încoace! … strigă baroana din camera ei.
— De ce te grăbeşti aşa, domnişoară? o întrebă Leon, ţinându-i drumul. Crezi că hoaşca se prăpădeşte fără
tine? Las-o să mai aştepte puţin…
— Mi-e tare frică… E foarte rea… şopti Marianna, scăpându-i din braţe.
— E rea fiindcă ai învăţat-o cu nărav. Cum le dai nas, ţi se urcă în cap! Cu baronul o s-o duci mai uşor, că
are ochi. Dar ar trebui să te îmbraci mai altfel, domnişoara. Nu aşa, ca un paracliser. Nouă nu ne plac călugăriţele…
— Marianna! … Marianna! …
— Acum du-te, domnişoară, dar încet, nu te grăbi! o învăţă Leon.
În ciuda prevederilor lui Leon, baronul sosi nu la patru, ci la cinci.
Era îmbrăcat în veston şi avea o pălărie nouă. În mână ţinea un bastonaş cu mâner de argint, în formă de
picior de cal. Părea calm, dar sub această aparenţă, sluga sa credincioasă observă o emoţie puternică. Încă din
anticameră ochelarii îi căzură de două ori, iar pleoapa stângă se bătea mult mai tare decât înainte de duel sau la
partidele de stos.
— Anunţă-mă doamnei baroane! porunci domnul Krzeszowski cu o voce puţin înăbuşită, Leon deschise uşa
salonului şi strigă cu o voce aproape ameninţătoare:
— Domnul baron!
După ce păşi în salon, baronul închise uşa, o expedie pe Marianna, care venise repede din bucătărie şi ciulise
urechile.
La vederea soţului, doamna baroană, care şedea cu o carte pe canapea, se ridică în picioare. Baronul se
înclină în faţa ei; ea încercă să-i răspundă la fel, dar căzu pe canapea.
— Dragul meu! şopti ea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, O, ce faci? …
— Regret nespus de mult că-ţi prezint omagiile mele în astfel de condiţii! spuse baronul, înclinându-se din
nou.
— Sunt gata să te iert dacă…
— Foarte lăudabil pentru noi amândoi, o întrerupse baronul, deoarece şi eu sunt gata sa uit felul în care te-ai
purtat cu mine. Din nefericire, ai binevoit să uzezi de numele meu, care, deşi nu s-a distins în istoria lumii prin fapte
neobişnuite, merita totuşi să fie cruţat…
— Numele? … repetă baroana.
— Da, doamnă! răspunse baronul, înclinându-se pentru a treia oară şi continuând să rămână cu pălăria în
mână. Să nu-mi iei în nume de rău dacă ridic chestiunea asta atât de neplăcută, dar… de câtva timp vuiesc
tribunalele de numele meu… în clipa aceasta, de pildă, binevoieşti să ai nu mai puţin de trei procese! Două cu
locatarii şi unul cu fostul dumitale avocat, care, fără intenţia să-l jignesc, e o puşlama patentă!
— Dar tu?! strigă baroana, ridicându-se de pe canapea. În clipa de faţă ai unsprezece procese, pentru datorii
în valoare de treizeci de mii de ruble…
— Să am iertare… Am şaptesprezece procese, pentru datorii de treizeci şi nouă de mii de ruble, dacă nu mă
înşeală memoria. Dar sunt procese pentru datorii. Printre ele nu-i niciunul pe care l-aş fi intentat unei femei cinstite
pentru furtul unei păpuşi… Printre greşelile mele nu figurează nici o anonimă cu acuzaţii la adresa unei nevinovate
şi niciunul dintre creditorii mei n-a fost nevoit să fugă din Varşovia din cauza calomniilor, aşa cum a păţit o
oarecare doamnă Stawska, graţie solicitudinii doamnei baroane Krzeszowska…
— Stawska a fost amanta ta…
— Să am iertare. Nu spun că nu m-am străduit să-i obţin graţiile, dar îţi jur pe onoarea mea că este femeia
cea mai nobilă din câte am întâlnit în viaţă! Te rog să nu te consideri jignită de superlativul acesta adresat unei alte
persoane şi te rog să binevoieşti să mă crezi că doamna Stawska este o femeie care a lăsat fără răspuns chiar şi…
insistenţele mele. Şi, doamnă baroană, întrucât am cinstea să cunosc femeile, te rog să crezi că… mărturia mea
înseamnă ceva.
 — În definitiv, ce doreşti? întrebă doamna baroană, de astă dată cu o voce sigură.
— Vreau să apăr numele pe care îl purtăm amândoi… Vreau ca… baroana Krzeszowska să fie respectată în
casa asta… Vreau să termin cu procesele şi să-ţi ofer protecţia, doamnă… Pentru atingerea acestui scop, sunt silit să
-ţi cer ospitalitate. Iar când totul va fi pus la punct…
— Mă vei părăsi din nou?
— Desigur!
— Şi datoriile tale?
Baronul se ridică de pe scaun.
— Datoriile mele nu te interesează, doamnă! răspunse el, cât se poate de convins. Dacă domnul Wokulski,
un nobil de rând, a izbutit în câţiva ani să facă milioane, un om cu numele meu va fi în stare să achite o datorie de
patruzeci de mii de ruble. Voi arăta şi eu că ştiu să muncesc!
— Eşti bolnav… îl căină baroana. Doar ştii că mă trag dintr-o familie care a făcut avere şi îmi dau seama că
tu nu eşti în stare să câştigi nici cât îţi trebuie pentru propria ta întreţinere. Ah, nici chiar atât cât trebuie pentru
hrana celui mai sărac om!
— Care va să zică, dumneata, doamnă, respingi protecţia mea, pe care ţi-o ofer la rugămintea prinţului; şi
din grijă pentru onoarea numelui pe care-l port?
— Ba nu, o accept cu plăcere! Dă-ţi şi tu silinţa, în sfârşit, să mă ocroteşti, că până acum…
— În ce mă priveşte, o întrerupse baronul, înclinându-se din nou, îmi voi da toată silinţa să uit trecutul…
— L-ai uitat de mult… Nici n-ai fost la mormântul fiicei noastre.
…Şi baronul se instală în apartamentul soţiei sale, închise procesele intentate chiriaşilor, pe fostul avocat al
baroanei îl avertiză că va porunci să fie ciomăgit dacă se va exprima fără respect despre clienta sa, doamnei Stawska
îi trimise, acolo, lângă Czenstochowa, o scrisoare în care îşi cerea scuze, însoţită de un buchet enorm… În sfârşit,
angajă un bucătar şi, împreună cu soţia sa, făcu vizite persoanelor din societate, declarându-i mai întâi lui
Maruszewicz – care răspândise vorba ca fulgerul – că dacă vreuna din cucoane va îndrăzni să nu întoarcă vizita
baroanei, el, baronul, va cere satisfacţie soţului ei!
Prin saloane, nasurile se strâmbară în faţa pretenţiilor exagerate ale baronului, dar toţi le întoarseră vizita şi
intrară în relaţii mai strânse cu cei doi soţi.
În schimb, doamna baroană – ceea ce din partea ei era dovada unei amabilităţi excepţionale – plăti datoriile
soţului ei, fără să spună cuiva ceva. Cu unii creditori se purtă impertinent, în faţa altora plânse, şi aproape tuturor le
opri anumite sume, spunând că pretind dobânzi cămătăreşti. Se agită cât putu de mult, dar plăti.
Într-un sertar al biroului său se adunaseră câteva teancuri de poliţe semnate de baron, când avu loc următorul
incident:
Magazinul lui Wokulski urma să fie preluat în iulie de Henryk Szlangbaum. Deoarece noul proprietar refuza
să preia totodată datoriile şi creanţele firmei vechi, domnul Rzecki se grăbea cât putea să pună la punct toate
socotelile.
Printre altele, trimise şi un cont de câteva sute de ruble baronului Krzeszowski, rugându-l să răspundă
grabnic. Nota, ca toate documentele de acelaşi gen, ajunse în mâinile baroanei, care, în loc s-o achite, îi trimise lui
Rzecki o scrisoare arogantă, în care nu uită să pomenească despre înşelătorie, despre cumpărarea prin fraudă a iepei
de curse şi aşa mai departe.
Exact la douăzeci şi patru de ore după expedierea acestei scrisori, Rzecki se prezentă la locuinţa soţilor
Krzeszowski şi ceru să-l vadă pe baron, care-l primi foarte binevoitor, deşi nu-şi ascunse mirarea când văzu că
fostul martor al adversarului său la duel era foarte iritat.
— Vin la dumneavoastră cu o reclamaţie! începu bătrânul funcţionar comercial. Alaltăieri am cutezat să vă
trimit un cont…
— Ai, da… Vă datorez ceva? Cât?
— Două sute treizeci şi şase de ruble, treisprezece copeici.
— Mâine îmi voi da silinţa să vă satisfac cererea.
— Asta nu-i tot! îl întrerupse Rzecki. Ieri am primit de la stimata dumneavoastră soţie această scrisoare…
Baronul citi scrisoarea, căzu pe gânduri, apoi răspunse:
 — Regret foarte mult că baroana a folosit expresii atât de neparlamentare, dar… în privinţa calului are
dreptate… Domnul Wokulski (ceea ce, de altfel, nu i-o iau în nume de rău) mi-a plătit şase sute de ruble, în schimb
a luat o chitanţă pentru opt sute!
Rzecki se făcu verde de mânie:
— Domnule baron, regret incidentul, dar… unul din dumneavoastră este victima unei mistificări grosolane!
Şi iată dovada…
Scoase din buzunar două hârtii. Una i-o înmână lui Krzeszowski. Baronul îşi aruncă ochii pe ea, apoi
exclamă:
— Care va să zică, puşlamaua aia de Maruszewicz! … Va asigur pe onoarea mea că mi-a dat numai şase
sute de ruble… În schimb, mi-a vorbit de atitudinea interesată a domnului Wokulski…
— Dar asta? continuă Rzecki, înmânându-i baronului a doua hârtie.
Baronul o citi şi răsciti. Buzele îi albiră.
— Acum înţeleg totul! Chitanţa e falsă. Numai Maruszewiez e în stare de aşa ceva. Eu n-am împrumutat
niciodată bani de la domnul Wokulski!
— Totuşi, doamna baroană ne-a făcut escroci!
Baronul se ridică de pe fotoliu.
— Scuzele mele, domnule! în numele soţiei mele, vă cer în mod solemn scuze şi, în afară de satisfacţia pe
care sunt dispus să v-o dau, voi face tot ce va fi necesar pentru a repara injuria adusă domnului Wokulski. Da,
domnule… Voi face vizite tuturor prietenilor mei şi voi declara că domnul Wokulski este un gentleman, că a plătit
pentru cal opt sute de ruble şi că amândoi am fost victimele uneltirilor ticălosului de Maruszewicz. Un Krzeszowski
n-a ponegrit niciodată pe nimeni! A putut să greşească, dar a fost de bună-credinţă, stimate domn…
— Rzecki…
— … stimate domn Rzecki!
Aşa se încheie convorbirea. Cu toate insistenţele baronului, domnul Ignacy refuză să aibă o întrevedere cu
doamna baroană.
Conducându-l până la uşă, baronul nu se putu opri să nu murmure faţă de Leon:
— Orice s-ar zice, negustorii ăştia sunt oameni de onoare!
— Au bani, domnule baron, au credit… răspunse valetul.
— Eşti un prostănac! Care va să zică, noi nu mai avem onoare fiindcă nu avem credit!
— Avem, domnule baron, dar în alt chip…
— Sper că nu într-un chip negustoresc! … făcu baronul trufaş.
Şi ceru costumul de vizită.
Rzecki se duse direct la Wokulski şi-i vorbi pe scurt despre abuzurile lui Maruszewicz, despre căinţa
baronului şi, în sfârşit, îi dădu documentele falsificate, sfătuindu-l să-l dea în judecată pe escroc.
Wokulski îl asculta cu atenţie, chiar încuviinţa din cap, dar se uita nu se ştie unde, se gândea nu se ştie la ce.
Dându-şi seama că nu mai are ce căuta acolo, bătrânul funcţionar îşi luă rămas bun.
— Văd că eşti nespus de ocupat, aşa că cel mai bun lucru e să încredinţezi avocatului întreaga chestiune!
— Bine… bine… răspunse Wokulski, fără să înţeleagă ce-i spunea Ignacy.
În clipa aceea se gândea la ruinele castelului de la Zaslawsk, unde văzuse pentru prima oară lacrimi în ochii
Isabelei.
„Cât e de nobilă! Ce sentimente delicate! … Va trece mult timp până să cunosc toate comorile acestui suflet
ales…”
Se ducea la domnul Lęcki de două ori pe zi, vizita saloanele unde avea prilejul s-o întâlnească pe
domnişoara Isabela, s-o privească şi să schimbe cu ea măcar câteva cuvinte. Deocamdată se mulţumea cu atât; la
viitor nici nu îndrăznea să se gândească.
„Am impresia că voi muri la picioarele ei! … Ei şi? Voi muri privind-o, şi poate că va rămâne în faţa ochilor
mei o veşnicie întreagă! Cine ştie dacă viaţa viitoare nu este cuprinsă în ultimul simţământ al omului?”
Îi veniră în minte versurile lui Mickiewicz:
După zile şi ani care-ar trece şirag, Când mormântul părăsit o să-mi rămână, Amintindu-ţi din visuri de
prietenul drag, Tu din cer vei veni să-l trezeşti din ţărână.
Capu-atunci am să-mi las lângă pieptu-ţi iubit, Să m-alinţi, să-fi simt îmbrăţişarea…
 Voi gândi: doar o clipă am fost aţipit, M-au trezit ochii tăi, m-a trezit sărutarea!
Câteva zile mai târziu veni la el baronul Krzeszowski.
— Te-am căutat de două ori! exclamă acesta, meşterind ceva la ochelarii care, pare-se, constituiau singura
preocupare a vieţii lui.
— Dumneata? … întrebă Wokulski.
Îşi aminti deodată de relatările lui Rzecki, îşi mai aminti că în ajun găsise pe masă două cărţi de vizită ale
baronului.
— Cred că ştii de ce am venit la dumneata! se adresă baronul. Domnule Wokulski, este oare necesar să-ţi cer
scuze pentru neajunsul pe care ţi l-am pricinuit fără să vreau? …
— Lasă, baroane! îl întrerupse Wokulski, strângându-i mâna. E o chestiune măruntă. De altfel, chiar dacă aş
fi câştigat două sute de ruble pe calul dumitale, ar fi fost nevoie să ascund adevărul?
— Ai dreptate! … răspunse baronul, lovindu-se peste frunte. Păcat că ideea asta nu mi-a venit mai devreme!
Dar fiindcă vorbeam de câştig… n-ai vrea oare să-mi spui cum se poate face avere în timp scurt? Am urgentă nevoie
de o sută de mii de ruble, în decurs de un an…
Wokulski zâmbi.
— Râzi, vere! (Socot că acum pot să-ţi spun aşa?) Râzi! Dar tu în doi ani n-ai câştigat în mod cinstit
milioane?
— Chiar în mai puţin timp… conveni Wokulski. Numai că averea asta n-a fost muncită, ci câştigată. Am
câştigat de vreo cincisprezece ori, rând pe rând, dublând miza, ca un cartofor; singurul meu merit a fost că am jucat
cu cărţile nemăsluite…
— Aşadar, tot norocul! exclamă baronul, smulgându-şi ochelarii de pe nas. Vere, eu n-am nici un dram de
noroc. O jumătate de avere am pierdut-o, a doua jumătate mi-au păpat-o femeiuştile, şi acum… pot să-mi zbor
creierii! Nu, hotărât lucru, n-am noroc! … Iată, la fel şi acum! Am crezut că măgarul ăla de Maruszewicz o s-o
zăpăcească pe baroană! … Atunci aş fi avut linişte în casă! Ce indulgentă ar fi fost ea faţă de micile mele păcate…
Şi când colo? Baroana nici nu se gândeşte să-mi fie infidelă, iar pe caraghiosul ăla îl paşte închisoarea… Te rog,
vâră-l la închisoare, că până şi eu m-am săturat de pungăşiile lui! Adaug numai că i-am vizitat pe toţi cunoscuţii
până la care ar fi putut ajunge cuvintele mele imprudente referitoare la calul de curse şi am lămurit lucrurile cum nu
se poate mai scrupulos. Maruszewicz n-are decât să intre la închisoare! Acolo e locul cel mai potrivit pentru el! Iar
eu, în absenţa lui, am să câştig câteva mii de ruble anual… Am fost şi la domnul Tomasz, şi la domnişoara Isabela.
Le-am explicat şi lor neînţelegerea dintre noi. E de speriat cum a putut omul ăsta să-mi stoarcă banii! Deşi de un an
încoace nu mai am nimic, el continuă să se împrumute de la mine! E o puşlama genială! … Simt că dacă nu-l vor
trimite la muncă silnică, nu voi fi în stare să scap de el. La revedere, vere!
Nu trecură nici zece minute de la plecarea baronului, şi servitorul îl anunţă că un domn cere să fie primit
neapărat, dar nu vrea să-şi spună numele.
„Să fie Maruszewicz?” se întrebă Wokulski.
Într-adevăr, intră Maruszewicz, palid, cu ochii aprinşi.
— Domnule, începu el cu o voce lugubră, după ce închise uşa biroului. Ai în faţa dumitale un om care a
hotărât…
— Ce-ai hotărât. Domnule?
— Am hotărât să-mi pun capăt vieţii. E un moment greu. Dar n-am ce face… Onoarea…
Se odihni o clipă, apoi continuă tulburat:
— La urma urmei, aş fi putut să te împuşc mai întâi pe dumneata, care eşti cauza nenorocirilor mele…
— Oh. Nu fii chiar atât de ceremonios!
— Dumneata glumeşti… Eu însă sunt înarmat şi hotărât.
— Pune în aplicare hotărârea dumitale, domnule!
— Domnule! Nu se vorbeşte aşa cu un om în preziua morţii! Dacă am venit, am venit numai să-ţi dovedesc
că oricare ar fi greşelile mele, am o inimă nobilă…
— Şi de ce eşti în preziua morţii? îl întrebă Wokulski.
— Pentru a-mi salva onoarea pe care vrei să mi-o răpeşti.
— O! … N-ai decât să-ţi păstrezi comoara asta atât de scumpă! răspunse Wokulski, scoţând din sertarul
biroului documentele fatale. E vorba de aceste hârtii?
 — Mă mai întrebi? … Dumneata îţi baţi joc de disperarea mea!
— Vezi, domnule Maruszewicz, continuă Wokulski, uitându-se la hârtii, aş putea să-ţi fac morală, sau chiar
să te las câtva timp în nesiguranţă. Dar întrucât suntem amândoi majori…
Rupse hârtiile, şi bucăţile i le dete lui Maruszewicz.
— Păstrează-le amintire!
Maruszewicz căzu în genunchi în faţa lui.
— Domnule! exclamă el. Mi-ai dăruit viaţa… Recunoştinţa mea…
— Nu fi ridicol, domnule! îl întrerupse Wokulski. În privinţa vieţii dumitale eram cât se poate de liniştit, aşa
cum sunt sigur că odată şi-odată tot ai să ajungi la închisoare. Important e că nu vreau să-ţi înlesnesc eu călătoria
aceasta!
— O, eşti crud! răspunse Maruszewicz, scuturându-şi maşinal pantalonii. Un singur cuvânt binevoitor, o
singură strângere de mână mai caldă poate că mi-ar fi îndreptat paşii pe o cale nouă! Dar dumneata nu eşti în stare
de aşa ceva!
— Şi acum te salut, domnule Maruszewicz. Să nu-ţi vină însă cumva în cap să mă iscăleşti vreodată pe mine,
că atunci… Pricepi?
Maruszewicz ieşi, jignit.
„Asta-i pentru tine! Pentru tine, iubita mea! se gândi Wokulski. Ai scăpat astăzi un om de închisoare! E un
lucru groaznic să trimiţi pe cineva la închisoare, chiar dacă-i un hoţ şi un calomniator…”
Lupta continuă în el o clipă. Pe de o parte, îşi reproşa că, având posibilitatea să scape omenirea de o
puşlama, se abţinuse, iar pe de alta, se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el închis, dacă ar fi fost despărţit de
Isabela luni şi poate ani întregi.
„Ce lucru îngrozitor să n-o mai pot vedea niciodată… Cine poate şti dacă mila nu este cea mai bună justiţie?
… Ce sentimental am ajuns!”
XIII.
TEMPUS FUGIT, AETERNITAS MANET 15
DEŞI INCIDENTUL CU MARUSZEwicz fusese rezolvat între patru ochi, ajunse la cunoştinţa tuturor.
Wokulski îl pusese la curent pe Rzecki, cerându-i să şteargă din registre datoria trecută în contul baronului.
Pe de altă parte, Maruszewicz îi povestise baronului totul, adăugind că n-are de ce să fie amărât: datoria fusese
lichidată, şi el intenţiona să se îndrepte.
— Simt că aş fi altul dacă aş avea cel puţin trei mii de ruble anual… oftă el. Ah, păcătoasă lume, în care
oameni ca mine sunt nevoiţi să se irosească!
— Lasă, Maruszewicz, nu fi necăjit! îl linişti baronul. Ţin la tine, dar, între noi fie vorba, toată lumea ştie că
eşti o puşlama!
— Baroane, te-ai uitat în inima mea? Ştii ce sentimente sunt ascunse acolo? … O, dacă ar exista un tribunal
capabil să citească în sufletul omului! S-ar vedea atunci cine e mai bun: eu, sau cei care mă judecă şi mă condamnă!
Până la urmă, atât Rzecki, cât şi baronul, prinţul şi câţiva conţi, care aflaseră despre „noua poznă” a lui
Maruszewicz, recunoscură că Wokulski, dacă procedase ca un nobil, nu procedase bărbăteşte.
— Este o faptă foarte frumoasă, declară prinţul, dar… nu-i în stilul lui Wokulski. El face impresia unei forţe
constructive, pozitive, a unei forţe menite să pedepsească pe ticăloşi. Aşa cum a procedat însă cu Maruszewicz, ar fi
putut proceda orice preot… Mă tem că îşi pierde din energie.
În realitate, Wokulski nu-şi pierduse din energie, dar se schimbase în multe privinţe. De magazin, bunăoară,
nu se mai ocupa de loc; ba, mai mult, era dezgustat, pentru că titlul de negustor de galanterie îl înjosea în ochii
domnişoarei Isabela. În schimb, începuse să se ocupe mai intens de societatea comercială, care aducea profituri
enorme şi mărea deci averea pe care voia s-o pună la picioarele dragei lui.
Din clipa în care îi ceruse mâna şi fusese acceptat era stăpânit numai de duioşie şi compătimire. I se părea că
n-ar fi în stare să-i provoace nici o neplăcere şi că ar răbda orice necaz, numai draga lui să nu fie atinsă.
Simţea nevoia năvalnică de a face bine. În afara sumei de bani înscrisă pe numele lui Rzecki, dărui foştilor
săi funcţionari, Lisiecki şi Klejn, câte patru mii de ruble, drept gratificaţie la vânzarea magazinului. Oferi de
asemenea suma de douăsprezece mii de ruble încasatorilor, oamenilor de serviciu, argaţilor şi căruţaşilor săi.
 Lui Węgielek îi făcu o nuntă frumoasă, şi pe deasupra adăugă câteva sute de ruble la suma făgăduită tinerei
perechi. Când soţia căruţaşului Wysocki născu o fetiţă, primi să-i fie naş. Aflând că isteţul tată îşi botează odrasla cu
numele Isabela, Wokulski depuse pentru ea la bancă cinci sute de ruble.
Numele acesta îi era foarte drag. Uneori, când rămânea singur, lua o hârtie şi un creion şi scria la nesfârşit:
Isabela… Isa… Bela… apoi ardea hârtia, ca numele iubitei să nu ajungă în mâini străine! Avea de gând să
cumpere în apropiere de Varşovia o mică fermă, să construiască o vilă şi să-i pună numele „Isabelin”. Îşi amintea că
în peregrinările sale prin Ural, un savant care găsise un minereu nou îl întrebase cum să-l numească. Acum îşi făcea
mustrări că nu-i venise în gând să spună isabelon. Păcat că pe vremea aceea n-o cunoştea pe Isabela! În sfârşit,
aflând din ziare despre descoperirea unui nou planetoid, al cărui descoperitor îşi bătea capul cum să-l boteze, îi veni
ideea să ofere un premiu mare astronomului care va descoperi un nou corp şi-l va numi Isabela.
Dragostea lui neţărmurită pentru această unică femeie nu-l împiedica însă să se gândească şi la altele. Uneori
îşi aducea aminte de doamna Stawska; ştia că ea e gata oricând să-i sacrifice totul, şi simţea un fel de mustrări de
conştiinţă.
„De! Ce pot să fac? Ce sunt eu vinovat dacă pe una o iubesc, iar pe cealaltă… De m-ar putea uita! De-ar
putea fi fericită!”
Era hotărât să-i asigure prin orice mijloace viitorul şi să afle precis ce se întâmplase cu soţul ei. „Cel puţin să
nu mai aibă grija zilei de mâine… Să fie cel puţin asigurată zestrea fetiţei!”
Pe Isabela o vedea la câteva zile, totdeauna în societate numeroasă, înconjurată de tineri şi bătrâni, dar nu-l
mai supărau nici dulcegăriile bărbaţilor, nici privirile şi surâsul ei.
„Aşa îi e firea! Nu ştie nici să zâmbească, nici să se uite altfel. E ca o floare, sau ca soarele: fără să vrea, îi
fericeşte pe toţi, pentru că e frumoasă pentru toţi”.
Într-una din zile primi o telegramă din Zaslawsk. Era chemat la înmormântarea doamnei Zaslawska.
„A murit! … şopti el. Ce rău îmi pare! Cum de nu m-am dus s-o văd înainte de moarte? …”
Era mâhnit, dar nu se duse la înmormântarea bătrânei care-i dăduse atâtea dovezi de bunăvoinţă. N-avea
curaj să se despartă de Isabela nici măcar pentru câteva zile.
Înţelese că nu-şi mai aparţine, că toate gândurile, sentimentele şi dorinţele, toate năzuinţele şi speranţele lui
erau înlănţuite de ea. Dacă ar fi murit Isabela, n-ar mai fi fost nevoie să se sinucidă: sufletul lui ar fi urmat-o în zbor,
ca o pasăre care se opreşte numai o clipă pe o rămurea. De altfel, nici nu vorbea cu ea de dragoste, aşa cum nu
vorbim despre greutatea specifică a corpului sau despre aerul care ne înconjoară. Dacă în iureşul unei zile era silit să
se gândească la altceva, se cutremura, uimit, ca unul care, printr-o minune, s-a pomenit într-o regiune necunoscută.
Nu, nu mai era iubire, ci extaz!
Într-o zi – era în luna mai – îl chemă domnul Lęcki.
— Închipuieşte-ţi că trebuie să plecăm la Cracovia. Hortensia e bolnavă şi vrea s-o vadă pe Bela. (Se pare că
-i vorba de testament!) în plus, îmi scrie că ar fi bucuroasă să te cunoască… Vii cu noi?
— Desigur! răspunse Wokulski. Când plecăm?
— Ar fi trebuit să plecăm azi, dar o să întârziem până mâine.
Wokulski îi făgădui să fie gata de drum, îşi luă rămas bun de la domnul Tomasz şi intră la domnişoara
Isabela, de la care află că Starski era la Varşovia…
— Bietul băiat! râse Isabela. De la doamna Zaslawska n-a moştenit decât un venit de două mii de ruble anual
şi vreo zece mii în numerar. L-am sfătuit să se însoare cu o femeie bogată, dar el preferă să plece la Viena, iar de
acolo desigur la Monte-Carlo… I-am propus să meargă cu noi. Va fi mai vesel, nu-i aşa?
— Desigur! răspunse Wokulski. Cu atât mai mult. Cu cât vom lua un vagon rezervat.
— Aşadar, pe mâine!
Wokulski îşi puse la punct treburile mai urgente, comandă la gară un vagon-salon până la Cracovia, iar pe la
opt seara, după ce-şi expedie bagajele, se duse la familia Lęcki. Luară ceaiul în trei, şi înainte de zece plecară la
gară.
— Unde-i domnul Starski? întrebă Wokulski.
— Ştiu eu? răspunse domnişoara Isabela. Poate că nu mai vine… E atât de neserios…
Se suiseră în vagon, dar Starski tot nu sosise. Domnişoara Isabela îşi muşca buzele, uitându-se mereu pe
fereastră. În sfârşit, după ce sună clopoţelul a doua oară, apăru şi Starski pe peron.
— Aici! … Aici! … îi strigă domnişoara Isabela.
 Cum tânărul n-o auzi, Wokulski dădu fuga după el.
— Credeam că nu mai vii! îl mustră Isabela pe întârziat.
— Puţin a lipsit! răspunse Starski, salutându-l pe domnul Tomasz. Am fost la Krzeszowski şi… închipuieşte
-ţi, verişoară, am jucat cărţi de la două după masa până la nouă…
— Şi, natural, ai pierdut?
— Se înţelege… Norocul fuge de oameni ca mine! răspunse el, uitându-se în ochii ei.
Domnişoara Isabela se înroşi uşor.
Trenul porni. Starski se aşeză la stânga domnişoarei Isabela şi începută să converseze, pe jumătate în polonă,
pe jumătate în engleză, dar treptat vorbiră mai mult englezeşte. Wokulski se aşezase în dreapta domnişoarei Isabela;
pe urmă, nevrând să-i deranjeze, se ridică şi se mută lângă domnul Tomasz.
Domnul Lęcki, care era cam suferind, se îmbrăcase într-un havelock 16, se învelise cu un şal şi îşi pusese şi
pledul pe picioare. Ceruse să se închidă toate ferestrele şi să se micşoreze lumina, care-l supăra. Ar fi vrut să
doarmă, fiindcă se simţea toropit. Începu totuşi să vorbească cu Wokulski, povestindu-i amănunţit despre sora lui,
Hortensia, cu care se înţelesese foarte bine în tinereţe, despre curtea lui Napoleon al III-lea, care îl onorase cu
conversaţia sa de câteva ori, despre amabilitatea şi amorurile lui Victor Emanuel şi despre o sumedenie de alte
lucruri.
Wokulski îl ascultă atent până la Pruszkow. Apoi glasul stins şi monoton al domnului Tomasz începu să-l
obosească. În schimb, îi ajungeau la ureche tot mai desluşit frânturi din convorbirea domnişoarei Isabela cu Starski.
Vorbeau acum numai englezeşte. Auzi chiar câteva fraze care-i atraseră atenţia şi se întrebă dacă n-ar fi cazul să le
spună că ştie şi el engleza.
Voi să se ridice, când privirile îi căzură fără să vrea pe geamul din faţă, în care se oglindea slab imaginea
Isabelei şi a lui Starski. Şedeau foarte aproape unul de altul şi aveau amândoi feţele aprinse, deşi discutau pe un ton
atât de calm, de parcă ar fi discutat despre lucruri indiferente.
Wokulski îşi dădu însă seama că tonul lor indiferent nu corespundea conţinutului conversaţiei. Dimpotrivă,
degajarea aceasta nu avea decât rostul să inducă pe cineva în eroare. În clipa aceea – pentru prima dată de când o
cunoscuse pe Isabela – îi trecu prin minte îngrozitorul gând al falsităţii!
Se încleştă cu amândouă mâinile de canapea, îşi aţinti privirile asupra geamului şi îşi încordă auzul. I se
părea că fiecare cuvânt rostit de Starski şi de Isabela îi picură pe faţă, pe cap şi pe piept ca stropi grei de plumb…
Nu mai voia să le spună că-i înţelege, ci ascultă… ascultă.
Trenul tocmai pornise din Radziwillow, şi prima frază care-i atrase atenţia fu următoarea:
— Îi poţi reproşa totul! zise domnişoara Isabela în englezeşte. Nu e nici tânăr, nici distins, e prea
sentimental, şi uneori plictisitor. Dar să-i reproşezi că e hrăpăreţ? Până şi tata spune că-i prea darnic… şi asta-i de
ajuns!
— Dar incidentul cu domnul K…? o întrerupse Starski.
— Pentru iapa de curse? … Se vede că vii de la ţară! Baronul a fost zilele astea pe la noi şi ne-a spus că
domnul în cauză a procedat în această chestiune ca un gentleman!
— Nici un gentleman n-ar fi făcut scăpat pe un falsificator dacă n-ar fi avut cu el anumite interese ascunse!
răspunse Starski, zâmbind.
— Dar baronul de câte ori nu l-a făcut scăpat? întrebă domnişoara Isabela.
— Da, fiindcă şi baronul are anumite păcate pe suflet, cunoscute domnului M… îţi aperi slab protejaţii,
verişoară! făcu Starski, ironic.
Wokulski se ghemui pe canapea ca să nu se ridice şi să-l plesnească. Izbuti să-şi învingă pornirea.
„Fiecare om are dreptul să-i judece pe ceilalţi, îşi zise el. Să vedem ce va urma…”
Timp de câteva clipe auzi numai huruitul roţilor şi observă că vagonul se clatină.
„N-am mai pomenit vagon să se clatine ca ăsta.”
— Şi medalionul? reluă Starski, batjocoritor. E singurul lui dar de logodnă? … Nu-i prea darnic, ce să spun!
Iubeşte ca un trubadur, dar…
— Te asigur că mi-ar da tot ce are… îl întrerupse domnişoara Isabela.
— Pune mâna pe averea lui., verişoară, şi împrumută-mi şi mie vreo sută de mii de ruble! … Spune-mi, ai
găsit bucăţica aia miraculoasă de tinichea?
— Nu… Şi sunt foarte mâhnită… Dumnezeule, când o afla!
 — Ce să afle? Că ai pierdut o bucăţică de tablă, sau că am căutat medalionul împreună? şopti Starski, lipindu
-se de braţul ei.
Wokulski simţi că i se lasă un văl de ceaţă pe ochi.
„Ce-i cu mine? Înnebunesc? …” se întrebă el, ţinându-se de cureaua de la fereastră. Avea impresia că
vagonul sare de pe şine şi că va deraia dintr-o clipă într-alta.
— Ştii că eşti îndrăzneţ? … şopti domnişoara Isabela.
— În asta constă forţa mea! răspunse Starski.
— Ia seama… Ar putea observa… şi atunci… am să te urăsc!
— Dimpotrivă! Ai să fii nebună după mine, pentru că nimeni altul n-ar fi putut face aşa ceva… Femeilor le e
drag diavolul…
Domnişoara Isabela se întoarse puţin spre tatăl ei. Wokulski se uita la geamul din faţă şi asculta.
— Îţi declar că n-ai să treci pragul casei noastre! Iar dacă ai să îndrăzneşti… am să-i spun totul! şuieră ea,
mânioasă.
Starski râse.
— Verişoară, n-am să-l trec până ce n-ai să mă chemi… Sunt sigur însă că asta se va întâmpla foarte curând.
Într-o săptămână o să fii sătulă până-n gât de un soţ care te divinizează şi ai să doreşti o societate veselă. Îţi vei
aduce atunci aminte de ştrengarul tău de văr, care n-a fost serios niciodată în viaţă, care a glumit întotdeauna şi care
uneori a fost îndrăzneţ până la neruşinare. Şi-l vei regreta, pentru că e gata întotdeauna să te adore, n-a fost niciodată
gelos, a ştiut să cedeze locul celorlalţi şi ţi-a respectat capriciile!
— … luându-şi răsplata din alte părţi! observă domnişoara Isabela.
— Exact! … Dacă n-aş fi procedat aşa, n-ai fi avut azi ce să-mi ierţi şi ar fi trebuit să te temi de reproşurile
mele… Fără să-şi schimbe poziţia, îi cuprinse mijlocul cu mâna dreaptă, iar cu stânga îi strânsă uşurel mâna ascunsă
sub mantia de călătorie: Da, verişoară! O femeie ca tine nu se mulţumeşte cu pâinea zilnică a respectului sau cu
turta dulce a admiraţiei… Tu ai nevoie uneori de şampanie, pe tine trebuie să te ameţească cineva, cel puţin prin
cinismul lui…
— E aşa de uşor să fii cinic…
— Da, dar nu fiecare are curajul să fie! întreabă-l pe domnul în cauză dacă şi-ar fi putut închipui vreodată că
rugăciunile sale sentimentale ar avea mai puţină valoare decât profanările mele?
Wokulski nu mai ascultă restul conversaţiei, pentru că atenţia îi fu atrasă de schimbarea rapidă care se
petrecea în el. Dacă în ajun i-ar fi spus cineva că va fi în stare să asiste fără să crâcnească la o asemenea convorbire,
n-ar fi crezut! Ar fi fost sigur că fiecare cuvânt ori îl va ucide, ori îl va sili să facă o nebunie. Dar după ce totul se-
ntâmplase, se văzu nevoit să admită că există ceva mai rău decât trădarea, dezamăgirea şi umilirea.
Ce anume? … Călătoria cu trenul! Cum se clatină vagonul… Ce repede fuge! Trepidaţiile vagonului i se
transmiteau în picioare, în plămâni, în inimă, în creier. Tremura în el totul, fiecare oscior, fiecare fibră nervoasă…
Şi goana asta pe câmpia nemărginită, sub bolta uriaşă a cerului. Şi el, care trebuie să mai alerge aşa nu ştia
cât timp… Poate încă cinci, poate încă zece minute! …
Ce importanţă mai aveau acum Starski, sau chiar Isabela… Unul la fel ca celălalt! … Şi trenul, ah, trenul! …
Legănatul ăsta! …
Îi era teamă să nu izbucnească în plâns, să nu urle, să nu spargă totul din jur, să nu sară din vagon… Ba mai
rău! Avea impresia că-l va implora pe Starski să-l salveze. De cine? … La un moment dat îi trecu prin minte să se
ascundă sub bancă, să-i roage pe ceilalţi să se aşeze peste el şi să meargă aşa până la gara următoare.
Închise ochii, strânse din dinţi, îşi încleştă degetele de ciucuraşii canapelei; broboane de sudoare îi năpădiră
fruntea, scurgându-i-se şiroaie pe faţă. Dar vagonul se clătina mereu, gonea mereu înainte… În sfârşit, se auzi un
şuierat… Încă unul… Şi trenul opri în gară.
„Sunt salvat…”
În aceeaşi clipă domnul Lęcki se trezi.
— Ce staţie e? întrebă Wokulski.
— Skerniewice! răspunse domnişoara Isabela.
Conductorul deschise uşa. Wokulski sări în picioare, îl dădu pe domnul Tomasz la o parte, se izbi de
canapeaua din faţă, se împiedică în prag şi fugi la bufet.
— O vodcă!
 Femeia de la bufet, mirată, îi dădu un păhărel. El îl duse la gură, dar simţind că i se contractă gâtlejul şi că-i
vine greaţă, îl puse la loc, neatins.
Între timp, în vagon, Starski schimbase subiectul:
— Spune-mi orice vrei, verişoară, dar nu se iese aşa, valvârtej, din vagon, în faţa unei femei…
— S-o fi simţind prost! răspunse Isabela, uşor neliniştită.
— În orice caz, e probabil vorba de o indispoziţie mai degrabă… urgentă decât primejdioasă… Spune-mi, nu
vrei să-ţi aduc ceva de la bufet, verişoară?
— Un pahar cu sifon…
În timp ce Starski pornea spre bufet, Isabela se uita pe geam, tot mai neliniştită.
„Se petrece ceva… îşi spuse ea. Ce înfăţişare ciudată avea! …”
Wokulski ieşi de la bufet şi o luă spre capătul peronului. Respiră adânc de câteva ori, bău apă din butoiul
lângă care stătea o femeie săracă şi câţiva evrei şi, încetul cu încetul, îşi veni în fire. Văzând un impiegat, se apropie
de el.
— Dragă domnule, fii bun te rog şi fă-mi un serviciu…
— Bucuros! Dar ce-i cu dumneavoastră?
— Nimic. Ia de la birou o hârtie, vino în faţa vagonului nostru şi spune că ai o telegramă pentru Wokulski…
— Pentru dumneavoastră?
Uluit, impiegatul se duse la telegraf, de unde ieşi peste câteva clipe. Oprindu-se în faţa vagonului unde se
aflau domnul Lęcki şi fiica sa, strigă:
— O telegramă pentru domnul Wokulski! …
— Ce s-o fi întâmplat? Dă-o încoa! … zise domnul Tomasz, speriat.
În clipa aceea însă se apropie Wokulski, luă hârtia, o despături calm şi, cu toate că era foarte întuneric, se
prefăcu că o citeşte.
— De unde-i telegrama? întrebă domnul Tomasz.
— De la Varşovia, răspunse Wokulski. Trebuie să mă întorc.
— Te întorci? … strigă domnişoara Isabela. S-a întâmplat ceva?
— Nu. Mă cheamă asociatul meu…
— Câştig. Sau pierdere? şopti viitorul socru, aplecându-se pe fereastră.
— Câştig enorm!
— Dacă-i aşa, du-te! … îl sfătui domnul Tomasz.
— Dar de ce să rămâi aici?! interveni domnişoara Isabela. Tot trebuie să aştepţi trenul! mai bine mergi cu
noi în întâmpinarea lui. Vom mai fi câteva ceasuri împreună…
— Sfatul Belei e excelent! fu de părere domnul Tomasz.
— Nu! rosti hotărât Wokulski. Prefer să plec de aici cu o locomotivă decât să pierd câteva ore!
Domnişoara Isabela îl privi cu ochii larg deschişi: observase ceva cu totul nou, care o atrăgea spre el.
„Ce fire schimbătoare are omul acesta!”
În câteva clipe Wokulski crescu fără explicaţie în ochii ei, iar Starski i se păru mic şi caraghios.
„Dar… de ce nu mai merge? … De unde până unde telegrama asta?”
Neliniştea ei, crescândă, deşi nedesluşită, lăsă loc spaimei.
Wokulski se întoarse din nou la bufet, în căutarea unui hamal care să-i ia bagajele. În drum se lovi de
Starski.
— Ce s-a întâmplat cu dumneata?! exclamă tânărul, privindu-l în raza de lumină venită dinăuntru.
Wokulski îl luă le braţ şi merse cu el de-a lungul peronului.
— Domnule Starski, să nu te superi de ce-ţi voi spune, rosti el cu vocea înăbuşită. Te înşeli în privinţa
persoanei dumitale. Dumneata eşti tot atât de diabolic câtă otravă este într-un chibrit… Şi nu ai niciuna din
proprietăţile şampaniei, ci mai degrabă ale brânzei învechite, care excită stomacurile bolnave, dar care pe omul cu
gusturi sănătoase îl face să verse… Te rog să mă scuzi…
Starski îl asculta uluit. Nu înţelegea nimic, deşi parcă ar fi fost ceva de înţeles. Începuse să creadă că are în
faţă un nebun.
Clopoţelul sună a doua oară, călătorii ieşiră buluc de la bufet şi se îndreptară spre vagoane.
 — Am să-ţi dau un sfat, dragă domnule Starski! Ca să te bucuri de favorurile femeilor, e mai nimerită
tradiţionala prudenţă decât cutezanţa mai mult sau mai puţin demoniacă. Cutezanţa dumitale demască femeile şi,
cum lor nu le place să fie demascate, le pierzi încrederea, ceea ce poate constitui o nenorocire atât pentru dumneata,
cât şi pentru iubitele dumitale…
Starski tot nu pricepea despre ce e vorba. Se mulţumi să şoptească:
— Dacă te-am jignit cu ceva, sunt dispus să-ţi dau satisfacţie…
Clopoţelul sună a treia oară.
— Poftiţi în vagoane! strigară conductorii.
— Nu, domnule! mârâi Wokulski, îndreptându-se cu el spre vagonul lor. Dacă aş fi simţit nevoia unei
satisfacţii din partea dumitale, în clipa asta n-ai mai fi fost viu! N-aş fi avut nevoie de nici o formalitate
suplimentară. Mai degrabă dumneata ai dreptul să-mi ceri satisfacţie, fiindcă am cutezat să intru în grădina în care
îţi cultivi florile… Îţi stau la dispoziţie… Ştii unde locuiesc…
Se apropiam de vagon, în faţa căruia îi aştepta conducătorul. Wokulski îl împinse pe Starski în
compartiment, şi conducătorul închise uşa.
— Nu-ţi iei rămas bun, domnule Stanislaw? întreabă, mirat, domnul Tomasz.
— Călătorie plăcută! … răspunse Wokulski, înclinându-se.
La fereastră apăru şi domnişoara Isabela. Şeful de tren dădu semnalul, locomotiva fluieră şi se puse în
mişcare.
— Farewell, miss Isa, farewell! … 17 strigă Wokulski.
Trenul pornise. Domnişoara Isabela se aruncă pe canapeaua din faţa tatălui ei; Straski se duse în colţul
celălalt al salonului.
— Da! … mormăi Wokulski. Nu vă faceţi griji. N-o să ajungeţi bine la Piotrokow, şi o să fiţi iar unul în
braţele celuilalt.
Se uită la trenul care dispărea în zare şi începu să râdă.
Rămas singur pe peron, continuă să asculte huruitul roţilor în depărtare; huruitul slăbea, până ce, în sfârşit se
stinse.
Apoi auzi paşii celor care plecau din gară şi zgomotul făcut de chelnerii cu aranjatul meselor la bufet.
Luminile se stinseră, un chelner bătrân închise căscând uşile cu geamuri, făcându-le să scârţâie în balamale.
„Căutând medalionul, au pierdut bucăţica de metal! … gândi Wokulski. Sunt şi sentimental, şi plictisitor…
În afară de pâinea zilnică a respectului şi de turta dulce a admiraţiei, mai are nevoie şi de şampanie… Turta dulce a
admiraţiei! Bun spirit, n-am ce zice! Dar ce fel de şampanie i-o fi plăcând? … Ah, da, şampania cinismului! …
Şampania cinismului! încă un spirit bun! … Cel puţin ştiu că studiul limbii engleze mi-a folosit! …
Rătăcind fără ţel, se strecură între două şiruri de vagoane de marfă. O clipă şovăi; încotro s-o ia? Deodată
avu o halucinaţie. I se părea că se află în interiorul unui turn enorm care se prăbuşise fără nici un zgomot. Trăia, dar
între mormane de moloz, din mijlocul cărora nu putea ieşi. Nu era nici o scăpare! …
Tresări; vedenia dispăru.
„Mi-e somn! La drept vorbind, n-a fost nici o surpriză. Totul putea fi prevăzut! De altfel, mi-am şi dat seama
de mult de toate astea… Ce lucruri stupide vorbea cu mine! … În fond care erau preocupările ei? Balurile,
recepţiile, concertele, toaletele… Pe cine iubea? Nu se iubea decât pe ea! I se părea că lumea întreagă e făcută
numai pentru ea, şi că menirea ei este să se distreze! Îi plăcea să fie cochetă, şi era cochetă – fără nici o ruşine – cu
toţi bărbaţii! Iar cu femeile lupta pentru frumuseţe, omagii şi toalete. Ce făcea în fond? Nimic! împodobea
saloanele. Iar singurul lucru cu care putea să-şi câştige existenţa era dragostea! O marfă falsă! … Dar şi Starski! …
Ce e Starski? Un parazit, ca şi ea… A fost doar un episod în viaţa ei, plină de experienţe. Faţă de el nu poate avea
nici o pretenţie; sacul şi-a găsit peticul… Şi nici faţă de ea… Nu-i decât o Messalină! Cine voia o strângea în braţe,
cine voia îi căuta medalionul în sân. Chiar şi amărâtul de Starski, un prăpădit care din lipsa altei ocupaţii s-a făcut
seducător de profesie…
Cândva crezut-am că există pe pământ Doar îngeri albi, cu aripi luminoase…
Grozavi îngeri! … Faimoase aripi! … Molinari, Starski, şi Dumnezeu ştie câţi… Uite unde ajungi când
cunoşti femeia numai din poezii…
 Femeile nu trebuie văzute prin ochelarii lui Mickiewicz, Krasinski sau Slowacki, ci prin tabelele statistice
care ne învaţă că fiecare „înger alb” este într-o proporţie de zece la sută o prostituată! Aşa, chiar dacă ai o decepţie,
n-ai de ce să te amărăşti. Dimpotrivă! …”
Deodată răzbi până la el un vuiet puternic; în gară se umplea, pare-se, cazanul sau rezervorul de apă. I se
păru că în sunetul acela prelung şi melancolic desluşeşte o orchestră intonând invocaţia din Robert Diavolul: „Voi,
ce zăceţi aici, sub a morţii lespede rece…” Râsete, plânsete, tânguiri, ţipete, strigăte sălbatice – toate răsunau în
acelaşi timp, iar deasupra tuturor se ridica un glas puternic plin de o tristeţe deznădăjduită.
Ar fi jurat că aude într-adevăr o orchestră, şi fu din nou cuprins de halucinaţii. I se părea că se află într-un
cimitir, printre mormintele deschise, din care se ridicau umbre respingătoare. Îndată, umbrele se prefăceau în femei
frumoase, printre care Isabela înainta cu băgare de seamă, chemându-l spre ea cu mâna şi cu privirea…
Îl cuprinse o spaimă atât de mare, încât se închină; vedeniile dispărură.
„Ajunge! Aşa pot să înnebunesc!”
Şi se hotărî să nu se mai gândească la ea.
Era ora două noaptea. În biroul de mişcare ardea o lampă cu abajur verde; se auzea ţăcănitul slab al
telegrafului. Pe peron se plimba un om, care la apropierea lui îşi scoase şapca.
— Când pleacă trenul spre Varşovia? întrebă Wokulski.
— La cinci!
Apoi, făcând un gest, ca şi cum ar fi vrut să-i sărute mâna, omul adăugă:
— Ştiţi, eu sunt…
— De-abia la cinci… şopti Wokulski. Dar cel de la Varşovia când soseşte?
— Peste trei sferturi de oră… Domnule, eu sunt…
— Peste trei sferturi de oră… Sferturi… Sferturi! … repetă Wokulski, conştient că nu rosteşte corect litera r.
Se întoarse şi porni de-a lungul şinelor. Omul se uită după el, clătină din cap, şi se topi în întuneric.
„Sferturi de oră… Sferturi de oră… murmura Wokulski. Ce-i cu mine? Ameţesc? … Ce ciudată
învălmăşeală de întâmplări! Am studiat ca s-o pot cuceri pe Isabela şi am sfârşit pierzând-o… Sau Geist… A făcut o
mare descoperire, mi-a încredinţat un depozit sfânt, pentru ca domnul Starki să aibă încă un prilej în plus s-o
pipăie… Din cauza ei am pierdut totul! Chiar şi ultima speranţă… Să mă întrebe cineva acum dacă l-am cunoscut
într-adevăr pe Geist sau dacă am văzut metalul acela minunat, n-aş fi în stare să răspund! Nici eu nu sunt sigur că n-
a fost o halucinaţie! … Ah, dacă aş putea să nu mă mai gândesc la ea! … Măcar zece-cincisprezece minute! … Da,
n-am să mă mai gândesc la ea! …”
Noaptea era înstelată, câmpia învăluită în întuneric; de-a lungul liniei ferate, la distanţe mari, sclipeau
luminiţele macazurilor şi semafoarelor. Mergând pe lângă şanţ, Wokulski se împiedică de un bolovan, şi îndată în
faţa ochilor îi reveniră ruinele castelului de la Zaslawsk, piatra pe care şezuse domnişoara Isabela lăcrimând. Dar
acum, în afară de lacrimi, în ochii ei lucea şi minciuna.
„Da, n-am să mă mai gândesc la ea… Mă duc la Geist, am să muncesc de la şase dimineaţa până la
unsprezece noaptea, o să fiu atent la fiecare schimbare de presiune, de temperatură şi de intensitate a curentului… N
-o să mai am când să mă gândesc la ea!”
I se păru că aude paşi. Se întoarse, dar nu era nimeni. În schimb, avu impresia că vede mai slab cu ochiul
stâng decât cu cel drept, şi se simţi îngrijorat.
Vru să se întoarcă în gară, printre oameni; îşi dădu seama că nu va fi în stare să le vadă chipurile. Îl obseda
până şi mecanismul gândirii. Aproape că-l durea… „N-am ştiut că sufletul poate fi o povară atât de grea! … Ah,
dacă aş putea să nu mă mai gândesc…”
Departe, în zare, spre răsărit, luci ceva; peste o clipă apăru secera subţire a lunii, revărsând asupra locurilor o
lumină mohorâtă. Şi deodată avu o nouă halucinaţie. Se făcea că era într-o pădure tăcută şi pustie; trunchiurile
pinilor aveau forme ciudate, nu se mai auzea nici o pasăre, iar vântul nu mişca nici o ramură. Nu era lumină, doar o
umbră străvezie şi tristă. Întunericul, jalea şi tristeţea porneau din inima lui. Şi ştia că nu se vor sfârşi decât o dată cu
viaţa, dacă se vor sfârşi vreodată…
Printre pini, oriunde privea, apăreau petice sure de cer, şi fiecare dintre peticele acelea se prefăcea într-o
fereastră de vagon, vibrând şi reflectând chipul palid al Isabelei în braţele lui Starski.
 Wokulski nu se mai putea împotrivi vedeniilor; îl chinuiau, îi destrămau voinţa, îi denaturau gândurile şi-i
otrăveau inima. Îşi pierduse orice urmă de independenţă; era doborât de fiecare impresie, care se reflecta în mii de
forme din ce în ce mai întunecate, din ce în ce mai dureroase, ca un ecou într-o clădire pustie…
Se împiedică iar de un bolovan, şi faptul, în însemnătatea lui, dezlănţui în el gânduri îngrozitoare.
I se părea că odată şi odată fusese şi el o piatră rece, oarbă, insensibilă, care zăcuse nepăsătoare şi pe care n-
o putuseră învia nici cataclismele. Fusese piatră şi auzise – în el sau deasupra lui – un glas care-l întreba: „Vrei să
devii om?” „Ce este omul?” „Vrei să vezi, să auzi, să simţi?” „Ce însemnează să simţi?” „Aşadar, vrei să cunoşti
ceva nou? Doreşti să simţi într-o clipă mai mult decât au simţit toate pietrele în milioane de veacuri?” „Nu înţeleg!
răspunse piatra. Nu înţeleg, dar pot să fiu totul.” „Şi dacă după aceea vei rămâne cu jalea veşnică? …” „Ce-i jalea?
… Eu pot să fiu totul!” „Fii deci om!”
Şi devenise om. Trăise câţiva zeci de ani, şi în toţi aceşti ani dorise şi suferise atât, cât o lume moartă n-ar
simţi în veşnicii întregi. Gonind după o singură dorinţă, întâlnise mii de alte dorinţe; fugind de o suferinţă, se
prăbuşise într-un ocean de suferinţe şi trăise atât, gândise atât, înghiţise atâtea forţe oarbe, încât până la urmă natura
întreagă se ridicase împotriva lui.
„Ajunge! … începură să urle glasuri dezlănţuite, din toate părţile. Ajunge! … Lasă altora locul la comedia
asta! … Să ştie şi alţii ce înseamnă această nouă stare! …
Ajunge! … Venise aşadar vremea să plece din nou în neant! Într-o clipă în care viaţa, îţi lasă numai
disperarea, după ce ai pierdut chiar şi regretul celor neînfăptuite, pleacă!
„Ah, de-ar răsări odată soarele! gândi Wokulski. Să mă întorc la Varşovia… Am să mă apuc de orice, ca să
termin cu halucinaţiile astea, care-mi zdruncină nervii… Îl vrea pe Starski? Prea bine! în schimb, am câştigat
altele… Nu pot avea totul…”
Îşi simţi buzele umede.
„Sânge?”
Îşi şterse gura, şi la lumina unui chibrit văzu batista înroşită.
„Sunt nebun? …”
În clipa aceea zări două luminiţe care se îndreptau încet spre el, trăgând o umbră, şi un snop de scântei.
„Trenul? …” I se năzări că e acelaşi tren cu care călătorea Isabela. Văzu din nou salonul luminat de lampa
cu abajur de pânză albastră, iar într-un colţ o desluşi pe ea, în braţele lui Starski… „O iubesc atât de mult! … O
iubesc atât! … şi n-o pot uita! …”
În clipa aceea îl cuprinse o durere năprasnică. Îl tortura cugetul istovit, simţămintele lui chinuitoare, voinţa
zdruncinată, viaţa toată… Şi deodată simţi nu dorinţa, ci foamea, setea de moarte!
Trenul se apropia încet. Fără să-şi dea seama ce face, Wokulski căzu pe şine. Tremura, dinţii îi clănţăneau,
se încleşta cu amândouă mâinile de traverse… Gura îi era plină de nisip… Lumina felinarelor începu să se prelingă
de-a lungul şinelor care vibrau încet sub roţile locomotivei…
Îndură-te, Doamne! … şopti el şi închise ochii.
Deodată simţi căldură şi o smucitură violentă. Cineva îl trăsese de pe şine… Trenul trecu repede, numai la
câteva degete de capul lui, învăluindu-l în aburi fierbinţi. O clipă îşi pierdu cunoştinţa; când se trezi, văzu un om
aplecat deasupra lui, ţinându-l de mâini.
— Ce-ai vrut să faci? îi vorbi omul. Cine a mai văzut una ca asta? Numai Dumnezeu are dreptul…
Nu termină vorba. Wokulski se ridică, îl apucă de guler, şi dintr-o singură smucitură îl aruncă la pământ.
— Ce vrei cu mine? răcni el.
— Domnule… dragă domnule… sunt eu, Wysocki.
— Wysocki? … Wysocki? … repetă Wokulski. Minţi! Wysocki e la Varşovia.
— Eu sunt fratele lui. Ştiţi… de la Căile Ferate… Dumneavoastră doar mi-aţi ajutat să intru în serviciu, anul
trecut, de Paşti… Cum era să nu vă scap din nenorocire? … Apoi, ştiţi, regulamentul nu dă voie nimănui să
călătorească sub locomotivă…
Wokulski căzu pe gânduri.
— Totul se întoarce împotriva mea! Până şi binele pe care l-am făcut cândva! murmură el.
Obosit, se aşeză pe pământ, lângă un păr sălbatic, mic cât un copil. Se stârnise vântul, unduind uşurel
frunzele pomului, şi freamătul acesta îi aminti – nici el nu ştia de ce – anii trecuţi.
„Unde este fericirea mea?! …”
 Simţi în piept o încleştare care, treptat-treptat, ajunse până la gât. Încercă să tragă adânc aer în plămâni, dar
nu izbuti; avea impresia că se înăbuşă. Se agăţă cu amândouă mâinile de pomul care fremăta şi gâfâi:
— Mor…
I se păru că-i ţâşneşte sângele din vine, că-i plesneşte capul; scoase un urlet de durere, apoi, deodată, izbucni
în hohote de plâns:
— Doamne, Dumnezeule! … Doamne, Dumnezeule! …
Omul se apropie de el şi îşi lăsă uşurel mâna pe umărul lui.
— Plângi, domnule… Plângi, plângi… şi cheamă numele lui Dumnezeu! Nu-l vei chema în zadar. Cine-i
cere ocrotirea şi crede în el din toată inima poate spune fără teamă: „Dumnezeu e apărătorul meu şi nici o năpastă
nu poate cădea asupra mea! …” El te va scăpa de durere! … Ce rost are averea, ce rost au bogăţiile cele mai mari?!
Totul e numai deznădejde, afară de unul singur Dumnezeu, care nu înşală.
Wokulski îşi lipi obrazul de pământ. I se părea că o dată cu fiecare lacrimă i se scurgea din inimă şi durerea,
dezamăgirea şi disperarea. Cugetul lui zdruncinat începea să-şi recapete echilibrul. Îşi dădea seama ce făcuse şi
înţelegea că în clipa nenorocirii, atunci când totul îl trădase, îi rămăsese totuşi pământul, pământul credincios, omul
simplu de lângă el şi Dumnezeu…
Apoi se linişti. Suspinele îi zguduiau pieptul tot mai rar. Simţi o slăbiciune în tot trupul… Adormi adânc.
Când se trezi, se luminase de ziuă. Se ridică în capul oaselor, se frecă la ochi, îl văzu pe Wysocki lângă ei şi
îşi aduse aminte de tot ce se întâmplase.
— Am dormit mult? întrebă.
— Ştiu eu? … Un sfert de ceas, sau poate o jumătate, îi răspunse omul.
Wokulski îşi scoase portmoneul din buzunar, luă câteva hârtii de o sută de ruble şi întinzându-i-le, şopti:
— Ascultă… Aseară am fost beat… Să nu spui nimănui ce s-a întâmplat! … Ţine aici… Să-i ai pentru copii.
— Ştiţi, am crezut că aţi pierdut tot şi că de aia…
— Ai dreptate! răspunse Wokulski, îngândurat. Am pierdut tot. Tot afară de avere. N-am să te uit, deşi…
mai bine muream…
— Eu gândeam că un om ca dumneavoastră nu-şi caută singur nenorocirea, chiar dacă şi-a pierdut toţi
bunii… De vină este numai răutatea omenească… Dar o să-i vină şi ei sfârşitul. Dumnezeu veghează fără milă, dar
cu dreptate… o să vedeţi! …
Wokulski se ridică şi se îndreptă spre gară. Deodată se întoarse spre Wysocki.
— Când vii la Varşovia, să treci, pe la mine… Dar să nu scoţi o vorbă despre cele întâmplate aici.
— N-am să scot, mă jur pe Dumnezeu! răspunse Wysocki, scoţându-şi şapca.
— Şi a doua oară, adăugă Wokulski, punându-i mâna pe umăr, a doua oară… Dacă o să mai întâlneşti unul,
care… înţelegi? … Dacă mai întâlneşti unul, lasă-l în pace! … Pe cel ce vrea de bună-voie să se înfăţişeze în faţa
judecăţii cereşti pentru nedreptăţile suferite, nu-l opri! … Nu! Nu-l opri! …
XIV.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„SITUAŢIA POLITICĂ SE CONTUrează din ce în ce mai lămurit.
S-au şi făcut două coaliţii. De o parte, Rusia şi Turcia, de alta, Germania, Austria şi Anglia. Şi dacă aşa stau
lucrurile, însemnează că dintr-un moment într-altul poate izbucni războiul, în care se vor decide chestiuni
importante. Foarte importante.
Va fi însă război? Pentru că nouă ne place întotdeauna să ne facem iluzii. Da, va fi, de data asta e sigur!
Lisiecki pretinde că eu spun în fiecare an că o să fie război, dar că spusele mele nu s-au adeverit niciodată. E un
prost! Habar n-are… Altceva a fost până acum, altceva e astăzi!
De pildă, acum o săptămână am citit în ziare cum că Garibaldi agită spiritele în Italia împotriva Austriei. De
ce le agită? Pentru că aşteaptă izbucnirea unui mare război. Şi lucrurile nu s-au terminat aici, fiindcă peste câteva
zile am auzit că generalul Türr nu ştie ce să facă şi cum să dreagă ca să-l convingă să nu-i mai stârnească pe
italieni…
Ce însemnează asta? Asta însemnează cam aşa: „Voi, italienilor, să nu vă mişcaţi, pentru că Austria şi aşa vă
dă Triestul dacă învinge. Dar dacă va fi învinsă din vina voastră, n-o să căpătaţi nimic…”
Agitaţia lui Garibaldi şi acţiunea lui Türr sunt pline de tâlc. Garibaldi agită, deoarece simte că se apropie
războiul, iar Türr linişteşte spiritele, deoarece vede ceva mai departe.
 Dar oară are să izbucnească războiul imediat? La sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie? … Aşa ar gândi
un politician fără experienţă, nu însă eu! Germania nu poate începe războiul fără a se asigura din partea Franţei.
Şi cum o să se asigure? … Szprot spune că nu există nici o posibilitate, dar eu văd că există, şi încă una
foarte simplă. O, Bismarck ăsta e o vulpe şireată; încep să-l respect!
Pentru că, la urma urmelor, de ce Germania şi Austria au atras Anglia în asociaţie? … Se înţelege că pentru a
avea ac de cojocul Franţei şi a o sili să intre şi ea în coaliţie! Şi iată cum se vor petrece lucrurile:
În armata engleză îşi face serviciul tânărul Napoleon, adică Lulu, care se luptă cu zuluşii în Africa, la fel ca
unchiul său, Napoleon cel Mare. Când englezii vor termina războiul, îl vor numi general şi vor spune francezilor
cam aşa: „Iubiţilor! îl aveţi aici pe Bonaparte, care a luptat în Africa şi s-a acoperit de glorie nepieritoare, ca şi
bunicul său. Faceţi din el împăratul vostru, aşa cum a fost şi bunicul, iar noi, în schimb, prin diplomaţie vă vom
scoate de la nemţi Alsacia şi Lorena. Le veţi da câteva miliarde despăgubiri, dar, oricum, mai bine aşa decât un nou
război, care ar costa vreo zece miliarde şi al cărui rezultat este îndoielnic…”
Franţuzii, fireşte, au să-l facă pe Lulu împărat, au să-şi recapete pământul, au să scoată gologanii, au să facă
alianţă cu Germania, şi atunci Bismarck, când o vedea atâta bănet, o să le arate el ce poate! …
O, da! Bismarck e o vulpe şireată. Şi dacă există pe lume un om în stare să realizeze planul ăsta, apoi numai
el e în stare! L-am mirosit eu de mult că-i mare pehlivan şi am avut slăbiciune pentru el, deşi n-am arătat-o pe
faţă… Mare şmecher, domnilor, mare şmecher! … S-a însurat cu o fată din familia Puttkamer, şi cine nu ştie că
Puttkamerii sunt rudă cu Mickiewicz! În plus, ţine grozav la polonezi! Până şi pe fiul Kronprinzului 18 l-a sfătuit să
înveţe limba polonă! …
Hei, să vezi dacă n-o să fie anul ăsta război! Şi atunci am să-i povestesc lui Lisiecki istoria aia cu lupul!
Dumnealui, vezi bine, e convins că înţelepciunea politică stă în a nu crede în nimic. Prostii! … Politica stă în
altceva: în combinaţiile care decurg din rânduiala lucrurilor!
Aşadar, trăiască Napoleon al IV-lea! Pentru că deşi nimeni nu se gândeşte azi la el, sunt sigur că în tot
balamucul care începe, el o să joace rolul principal. Iar dacă o proceda cum trebuie, nu numai că va redobândi pe
gratis Alsacia şi Lorena. Dar va putea să împingă frontierele Franţei până la Rin, de-a lungul întregii linii. Cu
condiţia, bineînţeles, ca Bismarck să nu priceapă prea de timpuriu cum stau lucrurile şi să nu-şi dea seama că cine se
foloseşte de Bonaparte înhamă leul la roabă! De altfel, mi se cam pare mie că de astă dată Bismarck o să calculeze
greşit. Şi, ca să spun adevărul, n-o să-mi pară rău de loc, fiindcă eu, unul, n-am avut niciodată încredere în el.
Nu ştiu de ce, dar cu sănătatea n-o duc prea bine. N-aş putea spune că mă doare ceva; uite-aşa, nu prea pot să
umblu, n-am poftă, de mâncare, şi nici nu prea îmi vine să scriu.
În magazin mai că n-am ce face, pentru că Szlangbaum a şi început să se ocupe de toate, iar eu – ca e anexă
– nu mai rezolv decât treburile lui Stas. Până în octombrie Szlangbaum o să ne achite suma întreagă.
Despre mine ştiu bine că n-am să îndur mizerie, fiindcă bunul Stas mi-a asigurat o rentă viageră de o mie
cinci sute de ruble; dar când mă gândesc că n-am să mai însemn nimic în prăvălie, că n-o să mai am nici un drept…
Zău dacă merită să trăieşti! … Uneori viaţa mi se pare atât de grea, încât dacă n-ar fi Stas şi Napoleon cel
mic, mi-aş face seama. Cine ştie, poate că tu, vechiul meu camarad, Katz, ai procedat mai cu înţelepciune! Nu mai
ai, ce-i drept, nici un fel de speranţă, dar nici nu te temi de dezamăgire! … Asta nu înseamnă că mi-ar fi frică de ele,
pentru că nici Wokulski, nici Bonaparte… Dar, oricum…
Ce obosit sunt! Mi-e greu să scriu. Aş pleca undeva… Doamne, n-am trecut bariera Varşoviei de douăzeci
de ani… Şi cât îmi doresc uneori să mai revăd Ungaria măcar odată şi apoi să mor! … Poate că pe vechile câmpuri
de bătălie am să mai găsesc cel puţin oasele camarazilor mei… Ei, Katz, ei Katz! … Îţi mai aduci tu aminte de
fumul acela, de şuierături, de semnale? … Ce verde era iarba pe vremea aceea şi cum mai strălucea soarele pe cer!
…
Oricum, tot va trebui să pornesc la drum, să privesc munţii şi pădurile, să mă scald în soarele şi în aerul
câmpiilor întinse şi să încep o viaţă nouă. Poate că mă voi muta chiar undeva în provincie, în vecinătatea doamnei
Stawska. Ce alta mai are de făcut un biet pensionar? …
Da’ şi Szlanbaum! Ce om ciudat! Nici nu mi-aş fi putut închipui, ştiindu-l cum arăta când era sărac, că va fi
în stare să-şi ţină nasul aşa de sus! Am constatat că, prin Maruszewicz, a şi făcut cunoştinţă cu nişte baroni, cu nişte
conţi! Numai la prinţ n-a ajuns, fiindcă alteţa-sa se poartă cu evreii foarte politicos, dar distant.
Şi în timp ce Szlangbaum ţine nasul atât de sus, în oraş e mare fierbere împotriva evreilor. De câte ori mă
duc la o bere, întotdeauna trebuie să se repeadă cineva la mine şi să-mi facă scandal că Stas le-a vândut magazinul.
Consilierul se plânge că evreii îi răpesc o treime din pensie, Szprot se vaită că i-au stricat afacerile, Lisiecki
blestemă că Szlangbaum are de gând să-l dea afară după Sfântul Ioan, iar Klejn tace.
Până şi gazetele au început să scrie împotriva evreilor. Şi ceea ce e mai ciudat, Szuman, deşi evreu ortodox,
a avut într-o zi cu mine următoarea conversaţie:
— Ai să vezi, domnule, că peste câţiva ani o să se încingă cu evreii o bătaie pe viaţă şi pe moarte!
— Să-mi fie cu iertare, zic, dar parcă deunăzi îi lăudai!
— I-am lăudat pentru că evreii sunt o rasă genială. Dar au caracter păcătos. Închipuieşte-ţi, domnule, că
Szlangbaumii amândoi – şi bătrânul şi tânărul – au vrut să mă înşele! … „Aha! îmi zic eu. Acum, că te-au atins la
buzunar, începi iar să te pocăieşti!” Ca să spun drept, mi-am pierdut orice urmă de simpatie pentru Szuman.
Şi câte bârfeli la adresa lui Wokulski! … Visător, idealist, romantic… Poate pentru că n-a făcut niciodată
porcării…
Când i-am povestit lui Klejn conversaţia mea cu Szuman, pirpiriul nostru coleg mi-a răspuns:
— Zicea că balamucul o să înceapă peste câţiva ani? Linişteşte-l! O să înceapă mai devreme…
— Isuse Hristoase! De ce?
— De ce? Pentru că îi cunoaştem bine, deşi se gudură şi pe lângă noi… a răspuns Klejn. Spanac! Şi-au greşit
însă socotelile… Ştim noi cât le poate pielea dacă au putere!
Pe Klejn l-am considerat drept un progresist, poate chiar prea progresist, dar acum văd clar! E un reacţionar.
Şi, la urma urmelor, ce înseamnă noi? …
Ăsta e oare veacul care urmează veacului al XVIII-lea, veacul care a înscris pe steagurile sale: libertate,
egalitate, fraternitate? … Atunci, fir-ar să fie, pentru că m-am mai bătut eu cu austriecii? … De ce au murit
camarazii mei? …
Închipuiri! Năluciri! … Las’, că le aranjează el Napoleon al IV-lea pe toate.
Atunci Szlangbaum nu va mai fi arogant, Szuman nu se va mai lăuda cu neamul lui evreiesc, şi Klejn nu-i va
mai ameninţa.
Şi timpurile astea nu sunt prea depărtate, pentru că însuşi Stas Wokulski…
Ah, ce obosit sunt! … Trebuie să plec undeva.
Nu sunt atât de bătrân ca să mă gândesc la moarte, dar, Doamne-Dumnezeule, când peştele ajunge pe uscat,
oricât ar fi de tânăr şi de sănătos, trebuie să piară! Nu mai este în elementul său!
Nu ştiu dacă n-am ajuns şi eu un fel de peşte pe uscat! La magazin, Szlangbaum s-a boierit de tot, şi ca să
arate cât e de puternic, i-a dat afară şi pe portar, şi pe casier numai pentru că nu i-au arătat destul respect.
Când am intervenit pentru bieţii oameni, mi-a răspuns mânios:
— Uită-te, domnule, şi vezi-i cum se poartă cu mine şi cum se poartă cu Wokulski! … Nu-i fac nici lui
plecăciuni până la pământ, dar în fiecare privire, în fiecare gest al lor se vede că sunt gata să sară şi în foc pentru
el…
— Domnule Szlangbaum, l-am întrebat eu, prin urmare ai vrea să-i vezi sărind în foc şi pentru dumneata?
— Fireşte! Doar mănâncă pâinea mea! Muncesc la mine, eu le plătesc salariul…
Am crezut că Lisiecki, care se făcuse vânăt la faţă de nerozia auzită, o să-i dea una peste bot; dar s-a stăpânit
şi s-a mulţumit să întrebe:
— Dumneata ştii de ce suntem noi gata să sărim în foc pentru Wokulski?
— Pentru că are mai mulţi bani decât mine! a răspuns Szlangbaum.
— Nu, domnule! Fiindcă are ceea ce dumneata nu ai şi nici n-o să ai vreodată! a continuat Lisiecki, lovindu-
se cu pumnul în piept.
Szlangbaum s-a făcut roşu ca racul.
— Ce e? … a răcnit el. Ce n-am eu? Nu, domnule Lisiecki, nu mai putem lucra împreună! Dumneata îmi
insulţi religia!
L-am apucat pe Lisiecki de braţ şi l-am dus în dosul dulapurilor. Ceilalţi se prăpădeau de râs… Numai Zięba
(singurul care va rămâne în magazin) se umfla în pene şi striga:
— Patronul are dreptate! N-are nimeni voie să-şi bată joc de religia cuiva; religia e lucru sfânt! Atunci, unde
e libertatea conştiinţei, unde e progresul? … Civilizaţia? … Emanciparea? …
 — Îl linguşeşte, bestia! a mormăit Klejn. Şi mi-a şopti repede la ureche: Crezi că Szuman n-are dreptate
când spune că trebuie să izbucnească balamucul? … Ai văzut, domnule, cum era când s-a pripăşit la noi, şi cum e
astăzi? …
Fireşte, pe Klejn l-am ocărât. Pentru că, nu-i aşa, ce drept are el să-şi sperie concetăţenii cu „balamucuri” şi
„tărăboaie”? Nu pot totuşi să nu recunosc că Szlanbaum s-a schimbat teribil în cursul unui an, înainte era supus, pe
câtă vreme azi e şi arogant, şi dispreţuitor; înainte tăcea când era nedreptăţit, astăzi face pe grozavul fără motiv! …
Înainte credea chiar în nobleţe şi altruism, acum vorbeşte numai despre banii şi relaţiile lui. Nu m-aş mira ca
lucrurile să iasă prost!
În schimb, faţă de clienţi este cu capul plecat, iar conţilor şi baronilor e în stare să le sărute picioarele. Cu
subalternii se poartă ca un bivol: îi împroşcă şi-i calcă în picioare ca un dobitoc! Asta nu-i nici măcar frumos…
Oricum, consilierul, Szprot, Klejn şi Lisiecki au dreptate când ameninţă cu tărăboaiele!
Ce rol mai am eu deci astăzi în prăvălie? Când fac o socoteală, balaurul se uită peste umărul meu; dacă dau o
dispoziţie, el o repetă îndată, cu voce tare; din treburile magazinului mă înlătură tot mai mult, iar faţă de clienţii
cunoscuţi spune mereu: „Prietenul meu, Wokulski… Amicul meu, baronul Krzezowski… Funcţionarul meu,
Rzecki…” Iar când suntem singuri, îmi spune: „Dragă Rzecică…”
De câteva ori i-am dat să înţeleagă – delicat, bineînţeles – că diminutivele astea nu-mi fac plăcere de loc.
Dar el, săracul, n-a înţeles! Pe de altă parte, eu sunt răbdător; până să-mi sară ţandăra, ehei! Lisiecki însă nu
îngăduie nimănui nimic, de aceea Szlangbaum îl respectă.
La drept vorbind, Szuman avea dreptate când spunea că noi, din moşi-strămoşi, ne frământăm mintea cum să
ne cheltuim banii, iar ei cum să-i câştige! În privinţa astă, ei ar fi fost astăzi primii în lume, dacă valoarea umană ar
fi constat numai în bani. Dar… ce-mi pasă mie de toate astea? …
Cum în magazin nu prea am treabă, mă gândesc tot mai des la o călătorie în Ungaria, Să nu vezi de douăzeci
de ani nici lanuri, nici păduri! … Groaznic! …
Începusem să mă ocup de paşaport, crezând că formalităţile vor dura cel puţin o lună. Când colo, s-a apucat
Wirski de treaba asta şi, una, două… mi l-a scos în patru zile. M-am şi speriat! …
Acum nu mai am încotro! Trebuie să plec, măcar pentru câteva săptămâni. Am crezut că pregătirile de
călătorie îmi vor răpi o bună bucată de vreme… Da’ de unde! … Wirski s-a amestecat iar, şi într-o zi mi-a cumpărat
un geamantan, a doua zi mi-a împachetat lucrurile, iar a treia mi-a spus: „Pleacă! …”
M-am şi supărat. Ei, drăcia dracului, vor să scape de mine? De ciudă, le-am spus să despacheteze lucrurile,
iar geamantanul l-am acoperit cu un covoraş, că mă şi enervează când îl văd… Şi, totuşi, cum aş mai pleca undeva!
… Cum aş mai pleca! …
Însă mai întâi trebuie să mă întăresc puţin, pentru că n-am poftă de mâncare, slăbesc şi dorm ca vai de lume,
deşi toată ziua pic de somn. Apoi mai am şi un fel de ameţeală, de palpitaţii… Ei, dar nu-i nimic. O să treacă! …
Klejn începe şi el să-şi facă de cap. Întârzie la lucru, umblă cu tot felul de cărţulii suspecte, se duce la
adunări, dracu ştie cu cine… Partea proastă e că din suma destinată de Wokulski, a şi luat o mie de ruble, pe care a
făcut-o praf într-o singură zi! Pe ce, el ştie! …
Totuşi, e un băiat de treabă! Iar cel mai bun indiciu este faptul că baroana Krzeszowska nu l-a evacuat din
casă, unde locuieşte, ca şi înainte, la etajul al treilea, întotdeauna tăcut, netulburând liniştea nimănui.
Numai de s-ar lăsa de legăturile alea ale lui fără rost! S-ar putea prea bine să nu se întâmple nimic cu evreii;
dar cu el! …
De l-ar lumina şi păzi bunul Dumnezeu!
Klejn mi-a povestit o întâmplare amuzantă şi instructivă. Am râs până la lacrimi, şi totodată am avut o
dovadă a justiţiei divine, aplicată chiar şi în lucrurile mărunte.
„Triumful celor fără de Dumnezeu nu ţine mult”, spune, mi se pare, Sfântă Scriptură. Sau poate vreunul din
părinţii bisericii. De altfel, oricine ar fi spus-o, lucru sigur e că baroana şi Maruszewicz au confirmat adevărul.
E ştiut că baroana, după ce a scăpat de Maleski şi de Patkiewicz, a dat ordin portarului să nu închirieze sub
nici un cuvânt locuinţa de la etajul al treilea altor studenţi, chiar dacă ar fi să rămână goală în vecii vecilor. Şi, de
fapt, timp de câteva luni camera studenţilor a rămas neînchiriată; dar cel puţin baroana era satisfăcută.
Între timp s-a întors acasă soţul – baronul adică – şi fireşte, a luat în seama sa administraţia clădirii. Şi cum
baronul are mereu nevoie de bani, îi stătea în gât locuinţa aceea pustie, din cauza căreia veniturile scăzuseră cu o
sută douăzeci de ruble anual.
 Dar mai ales îl pisa Maruszewicz – (aha, s-au şi împăcat! …), care continuă să împrumute bani de la el.
— Ce să mai cauţi, baroane, îi spunea el uneori, dacă viitorul chiriaş e sau nu student, iar dacă plăteşte pe o
lună înainte, ia banii, şi gata!
Baronului i-au plăcut grozav sfaturile astea şi a poruncit portarului ca, imediat ce s-o ivi un amator, să nu-l
mai întrebe de nimic şi să-l trimită sus, la el. Portarul, se înţelege, a vorbit despre asta cu nevastă-sa; ea, la rândul ei,
i-a spus lui Klejn, care voia vecini după gustul lui.
Aşadar, cam după patru zile s-a prezentat la baron un tip elegant, cu o fizionomie ciudată, îmbrăcat şi mai
ciudat: pantalonii nu i se asortau cu vesta, vesta nu se asorta cu redingota, iar cravata nu se asorta cu nimic.
— Dragă domnule baron, a început elegantul personaj, am aflat că în casa dumneavoastră ar fi o locuinţă de
închiriat cu zece ruble lunar.
— Da, exact! a confirmat baronul. De altfel, o puteţi vedea.
— Nu, mulţumesc, nu-i nevoie. Sunt sigur că dumneavoastră, domnule baron, n-aţi fi în stare să închiriaţi o
locuinţă rea. Pot să vă dau arvuna?
— Poftim! s-a grăbit baronul. Şi pentru că dumneata mă crezi pe cuvânt, nici eu n-am să-ţi cer informaţii
mai amănunţite…
— O, dacă doriţi, domnule baron…
— Între oameni bine educaţi e de ajuns Încrederea reciprocă, a răspuns baronul. Sper, deci, că nici eu şi nici
soţia mea – şi îndeosebi soţia mea – nu vom avea prilej să ne plângem de dumneavoastră…
La care tânărul i-a strâns mâna călduros.
— Vă dau cuvântul meu că nu vom face niciodată vreo neplăcere soţiei dumneavoastră, care poate în mod
nedreptăţit are prejudecăţi…
— Ajunge, ajunge, domnule! l-a întrerupt baronul.
Apoi a luat arvuna şi a dat chitanţă.
După plecarea tânărului, l-a chemat pe Maruszewicz.
— Nu ştiu dacă n-am făcut o trăsnaie! … a spus baronul, necăjit. Am găsit un chiriaş, dar judecând după
înfăţişare, tare mă tem să nu fie chiar unul din tinerii aceia pe care i-a evacuat soţia mea…
— Ce-are a face! l-a consolat Maruszewicz. A plătit înainte? E-n regulă!
A doua zi de dimineaţă s-au mutat în cameră trei tineri, dar aşa de încet, încât nu i-a văzut nimeni. Nici că
ţineau seara sfat cu Klejn nu i-a văzut nimeni. Peste câteva zile, Maruszewicz a venit foarte agitat la baron.
— Baroane, ştii că într-adevăr sunt puşlamalele alea pe care le-a evacuat baroana? Maleski, Patkiewicz şi…
— Ei şi? a răspuns baronul. Soţia mea n-are de ce să se supere. Plătesc? E-n regulă!
— O fi, dar mă supără pe mine! a izbucnit Maruszewicz. Când deschid fereastra, unul îmi trimite cu
puşcociul boabe de mazăre în cap, ceea ce nu-i de loc plăcut, iar când se adună la mine câţiva prieteni, sau vine vreo
cucoană (aici a coborât glasul), aruncă atâtea boabe de mazăre în geam, că nu mai e de stat. Aşa mă supără… Mă
compromite! Am să mă plâng poliţiei!
Baronul, fireşte, a vorbit cu chiriaşii, rugându-i să nu mai arunce boabe în fereastra lui Maruszewicz, şi
tinerii n-au mai aruncat. În schimb, dacă venea la Maruszewicz vreo cucoană – ceea ce i se întâmpla destul de des –
unul din ei se apleca îndată pe fereastră şi începea să urle:
— Portar! Portar! … Ia vezi ce cucoană a intrat la domnul Maruszewicz!
Portarul, fireşte, nici nu ştia dacă intrase cineva, dar aşa toată casa afla că Maruszewicz are musafiri.
Maruszewicz turba de ciudă, cu atât mai mult cu cât la plângerile lui, baronul îi răspundea:
— Ce te vaiţi! Nu m-ai sfătuit tu să nu ţin camera goală? …
Baroana se potolise, pentru că, pe de o parte; se temea de soţul ei, pe de alta, de studenţi.
Aşa s-a întâmplat că baroana, pentru pornirile ei rele şi răzbunătoare, şi Maruszewicz, pentru sforăriile sale,
şi-au primit pedeapsa dintr-una şi aceeaşi mână, iar Klejn are acum vecini aşa cum şi-a dorit.
O, da, există dreptate pe lume! …
Pe cinstea mea că Maruszewicz e un neruşinat! Ia auziţi:
A venit astăzi la Szlangbaum să se plângă de Klejn.
— Domnule, unul din funcţionarii dumneavoastră, care locuieşte în casa baroanei Krzeszowska, mă
compromite!
— Cum vă compromite? I-a întrebat Szlangbaum, făcând ochii mari.
 — Se duce la studenţii ăia, a căror fereastră dă în curte, care se uită toată ziua la geamul meu, aruncă boabe
de mazăre, şi dacă am musafiri, urlă că la mine e tripou!
— Din iulie domnul Klejn nu va mai lucra la mine, i-a răspuns Szlangbaum. Aşadar, vorbiţi cu domnul
Rzecki! Dumnealor se cunosc mai demult…
Maruszewicz a venit deci la mine şi mi-a povestit din nou istoria cu studenţii, care nu-l mai scot din cartofor
şi compromit doamnele venite în vizită la el.
„Onorabile doamne!” mi-am spus eu în gând. Dar cu voce tare i-am replicat:
— Domnul Klejn stă toată ziua în magazin, aşa că nu văd cum ar putea răspunde de vecinii săi!
— Da, dar domnul Klejn are cu ei anumite legături! EI i-a sfătuit să se mute din nou acolo; se duce la ei, îi
primeşte la el…
— Băiat tânăr! Ce să-l faci dacă preferă compania tinerilor?!
— Bine, dar de ce să sufăr eu din cauza asta? Sau îi linişteşte, sau… îi dau pe toţi în judecată!
Auzi la el! Klejn să-i potolească pe studenţi şi poate chiar să le câştige simpatia pentru Maruszewicz! În
orice caz, i-am atras atenţia lui Klejn şi am adăugat că ar fi o chestie foarte neplăcută ca el, funcţionarul lui
Wokulski, să fie dat în judecată pentru nişte năzbâtii studenţeşti!
Klejn a ridicat din umeri.
— Ce-mi pasă? Eu, unul, pe un ticălos ca ăsta l-aş spânzura, dar mazăre nu-i arunc pe fereastră şi nici nu-l
numesc cartofor. Ce mă interesează tripoul lui? …
Are dreptate! Aşa că nu i-am mai spus nimic.
Trebuie să plec! … Trebuie să plec! … Numai de n-ar intra Klejn în vreo încurcătură. Te-apucă groaza când
te gândeşti ce copilăroşi sunt! Ar vrea să transforme lumea, dar se ţin de glume nesărate!
Sau mă înşel grozav, sau ne aflăm în ajunul unor evenimente neobişnuite.
În mai Wokulski a plecat cu domnişoara Lęcka şi cu domnul Lęcki la Cracovia şi mi-a spus limpede că nu şi
ştie când se va întoarce. Poate abia peste o lună.
Când colo, s-a întors nu peste o lună, ci a doua zi, dar atât de abătut, încât ţi-era milă să te uiţi la el. Grozăvie
ce s-a putut petrece cu el într-o singură zi!
Întrebându-l ce s-a întâmplat şi de ce s-a întors, la început a şovăit, dar pe urmă mi-a spus că primise o
telegramă de la Suzin şi că pleacă la Moscova. A doua zi însă s-a răzgândit şi m-a anunţat că nu mai pleacă.
— Dar dacă e vorba de o afacere importantă? l-am întrebat eu.
A făcut din mână un gest de plictiseală.
— Dă-le dracului de afaceri!
Acum nu iese din casă zile întregi, şi de cele mai multe ori stă culcat. Am fost la el, dar era nervos, şi am
aflat de la servitor că nu primeşte pe nimeni.
I l-am trimis pe Szuman! Degeaba! Stas n-a vrut să stea de vorbă nici cu el; i-ar fi trimis doar răspuns că n-
are nevoie de doctori. Asta însă nu l-a dezarmat de loc pe Szuman, şi cum este cam băgăreţ din fire, a întreprins o
anchetă şi a aflat lucruri într-adevăr ciudate.
Cică Wokulski s-a dat jos din tren pe la miezul nopţii, la Skierniewice, simulând că a primit o telegramă.
Apoi a dispărut din gară, unde s-a întors de-abia dimineaţă, cu hainele murdare de pământ şi pare-se beat. Cei din
gară au crezut că băuse cine ştie pe unde şi că dormise pe câmp.
Explicaţia asta nu ne-a mulţumit nici pe mine, nici pe Szuman. Doctorul afirmă că Stas trebuie să fi rupt
relaţiile cu domnişoara Lęcka şi că, cine ştie, o fi făcut, sau o fi încercat să facă vreo trăsnaie… Eu cred că a primit
într-adevăr o telegramă de la Suzin.
În orice caz, trebuie să plec să-mi văd de sănătate. Nu sunt încă o ruină, şi pentru o slăbiciune de o clipă n-
are rost să renunţ la viitor.
Mraczewski a sosit la Varşovia şi locuieşte la mine. Arată acum ca un bernardin din provincie; s-a maturizat,
s-a bronzat şi s-a mai îngrăşat. Pe unde n-a călătorit în ultimele luni! … De la Paris, la Lyon, de la Lyon, în
împrejurimile Czestochowei, la doamna Stawska, cu care a venit la Varşovia şi pe care a condus-o înapoi, lângă
Czestochowa, unde a rămas vreo săptămână, ajutându-i, pare-se, să-şi aranjeze un magazin. După aceea s-a dus la
Moscova, de unde s-a întors iar la Czestochowa, la doamna Stawska, pentru un timp. Acum e la mine.
Mraczewski susţine şi el că Suzin nu i-a telegrafiat nimic lui Wokulski şi că Stas a rupt relaţiile cu
domnişoara Lęcka. Cred că i-a şoptit ceva şi doamnei Stawska, deoarece această femeie – ce femeie? înger! –
venind acum câteva săptămâni la Varşovia, a binevoit să mă viziteze şi m-a tot întrebat despre Stas: dacă e sănătos,
dacă e foarte schimbat, dacă e trist şi dacă n-are să scape niciodată de disperare…
Din ce disperare, mă rog? … Chiar dacă a rupt relaţiile cu domnişoara Lęcka, slavă Domnului, sunt destule
alte femei pe lume! Dacă ar vrea, s-ar putea căsători chiar şi cu doamna Stawska!
Ce femeie de aur! Cât l-a iubit şi – cine ştie? – cât îl mai iubeşte şi acum! … Ce-aş mai râde dacă Stas s-ar
întoarce la ea! Pe cuvântul meu de onoare! Atât de frumoasă, atât de nobilă cu atâta putere de sacrificiu… Dacă
există vreo rânduială în lume (lucru de care mă îndoiesc uneori), atunci Wokulski ar trebui să se însoare cu doamna
Stawska.
Dar ar trebui să se grăbească, pentru că, dacă nu mă înşel, Mraczewski începe să se gândească serios la ea!
— Domnule… îmi spune el uneori, gesticulând, ce femeie, domnule, ce mai femeie! … Dacă n-ar avea
nenorocitul ăla de bărbat, aş fi cerut-o de mult în căsătorie!
— Crezi că ar primi? îl întreb eu atunci.
— Tocmai asta-i, că nu ştiu! oftează el. Se lasă pe scaunul care trosneşte sub greutatea lui, oftează şi zice:
Când am revăzut-o după plecarea ei din Varşovia, parcă m-a lovit trăsnetul, aşa de mult mi-a plăcut…
— Ei, lasă. Că-ţi plăcea şi înainte!
— Dar nu chiar aşa. Când am sosit la Czestochowa, venind de la Paris, eram atât de visător, iar ea atât de
palidă, cu ochi atât de trişti, încât îndată mi-am zis: „Te pomeneşti c-o să-mi meargă!” şi am continuat să-i fac curte.
Când colo, după primele cuvinte, m-a pus la punct! Şi când am căzut în genunchi la picioarele ei, şi i-am jurat că o
iubesc… a izbucnit în hohote de plâns! … Ah, domnule Ignacy, lacrimile! Lacrimile ei! … Mi-am pierdut capul,
crede-mă! Dacă l-ar lua odată dracii pe bărbatu-su, sau dacă aş avea bani de divorţ… Domnule Ignacy! După o
săptămână de viaţă cu ea, ori mor, ori ajung în cârje! … Da, domnule! … De-abia acum îmi dau seama cât o iubesc
de mult!
— Bine, dar dacă ea e îndrăgostită de altul? îl întreb eu.
— De cine? … De Wokulski? … Ha, ha! Cine să se îndrăgostească de mutul ăsta? Femeia simte nevoia să-i
araţi c-o iubeşti, să-i strângi mâinile, iar dacă se poate şi… Crezi dumneata că lighioana asta e în stare de aşa ceva?
S-a gudurat pe lângă domnişoara Isabela ca un copoi pe lângă o raţă, crezând că domnişoara are zestre şi că o să
poată intra în relaţii cu aristocraţia. Dar când şi-a dat seama de realitate, a fugit de la Skiermewice valvârtej. Nu,
domnule, cu femeile nu se poate…
Recunosc, entuziasmul lui Mraczewski nu-mi place! Dacă începe să-i cadă la picioare, să suspine, să plângă,
până la urmă să ştii c-o să-i sucească capul! Şi atunci Wokulski o să-şi muşte pumnii, pentru că, pe onoarea mea de
ofiţer, ea e singura femeie care i se potriveşte!
Dar să mai aşteptăm şi, până una-alta, să pornim la drum! … Să pornim la drum! …
Brrr! … Am pornit… Mi-am cumpărat bilet până la Cracovia, m-am urcat în tren în Gara Vieneză din
Varşovia, şi când a sunat clopoţelul a treia oară… am sărit jos din vagon! …
Nu! Nu sunt în stare să mă despart o clipă măcar de Varşovia şi de magazin…
N-aş putea să trăiesc fără ele…
Bagajele mi le-am scos din gară abia a doua zi: ajunseseră până la Piotrkow!
Dacă toate planurile mele se vor împlini la fel, apoi… bravo mie!”
XV.
SUFLET ÎN AGONIE.
WOKULSKI STĂTEA ÎN ODAIA lui, când pe pat când pe un scaun, şi se gândea într-una, fără să vrea, la
drumul de la Skierniewice la Varşovia…
Pe la cinci dimineaţa cumpărase un bilet de clasa I, dar nu era sigur dacă î-1 ceruse casierului, sau acesta i-l
dăduse fără să i-l ceară. Apoi intrase într-un compartiment de clasa a II-a, unde mai erau un preot, care tot timpul
călătoriei se uitase pe fereastră, un neamţ roşcat, care îşi scosese ghetele, rămânând în ciorapii murdari, şi care
dormea dus, cu picioarele întinse pe canapeaua din faţă, şi, în sfârşit, vizavi de el, o femeie în vârstă, pe care o
dureau dinţii atât de rău, încât nu-i mai ardea să se simtă jignită de purtarea vecinului în ciorapi.
Vrând să socotească numărul persoanelor din compartiment, cu greu ajunse la rezultatul că fără el erau trei,
iar cu el, patru. Începu apoi să se gândească de ce trei şi cu una fac patru, şi aţipi.
La Varşovia îşi veni în fire de-abia în trăsură, pe aleea Jerozolimska. Cine-i dusese valiza, cum ajunsese în
trăsură, habar n-avea! Şi, de altfel, nu-l interesa câtuşi de puţin!
 În casă nu putu să intre decât după ce sună o jumătate de oră, deşi era aproape opt dimineaţa. Îi deschise
servitorul, somnoros, dezbrăcat, speriat de întoarcerea lui neaşteptată. Intrând în dormitor, înţelese că
„preacredinciosul” servitor dormise chiar în patul lui. Nu-i făcu reproşuri, ci îi ceru să-i aducă samovarul.
Sluga, dezmeticită, dar şi fâstâcită în acelaşi timp, schimbă repede aşternutul, şi Wokulski, văzând patul
proaspăt făcut, renunţă la ceai; se dezbrăcă şi se culcă.
Dormi până la cinci după amiază, apoi, după ce se spălă şi se îmbrăcă – probabil cu gândul să iasă – se
aşează în fotoliul din salon şi moţăi până seara. Când în stradă se aprinseră felinarele, ceru servitorului să aprindă
lămpile şi să-i aducă o friptură de la restaurant, pe care o mâncă cu poftă, bând şi un pahar de vin. Pe la miezul
nopţii se culcă din nou.
A doua zi îl vizită Rzecki. Cât rămăsese acolo şi despre ce discutaseră nu-şi mai aducea aminte. Numai că, în
noaptea următoare, trezindu-se o clipă, i se păru că-l vede în faţă pe bătrânul său prieten, cuprins de îngrijorare.
Apoi pierdu complet noţiunea timpului; nu mai ştiu de zi, de noapte, de scurgerea ceasurilor. În general,
timpul nu-l preocupa, de parcă nici n-ar fi existat pentru el! Simţea doar – şi înlăuntrul său şi în jur – un gol, şi nu
era sigur că locuinţa nu devenise mai mare.
O dată i se năzări că zace pe un catafalc, şi începu să se gândească la moarte. I se părea că trebuie să moară
de inimă, dar nici nu se înspăimântă, nici nu se bucură. Uneori, de atâta stat în fotoliu, îi amorţeau picioarele, şi
atunci, sigur că-i venise ceasul, aştepta cu o curiozitate indiferentă cele ce vor urma, dornic să ştie cât de repede va
ajunge amorţeala la inimă. La început, observaţiile acestea îi făceau plăcere, dar pe urmă căzu iar în apatie. Dăduse
poruncă servitorului să nu primească pe nimeni. Cu toate acestea, doctorul Szuman tot izbuti să-l vadă de câteva ori.
Prima oară îi luă pulsul şi-i ceru să-i arate limba.
— Care limbă? Engleză? îl întrebă Wokulski.
Dar deodată îşi veni în fire şi-şi retrase mâna. Szuman se uită în ochii lui.
— Eşti bolnav? Ce ai?
— Nimic. Practici iar medicina?
— Exact! răspunse Szuman. Şi primul tratament mi l-am aplicat mie însumi: m-am vindecat de visuri.
— Foarte frumos! încuviinţă Wokulski. Rzecki mi-a pomenit ceva despre vindecarea ta…
— Rzecki e un cretin! Un bătrân romantic. O rasă în agonie… Cine vrea să trăiască trebuie să vadă viaţa cu
ochii larg deschişi. Uită-te aici şi închide pe rând câte un ochi. Stângul… dreptul… Pune picior peste picior…
— Ce faci? îi întrebă Wokulski.
— Te examinez.
— O! … Şi speri să descoperi ceva?
— Da, sper.
— Şi-apoi?
— Am să te vindec!
— De visuri?
— Nu. De neurastenie!
Wokulski zâmbi. Peste o clipă întrebă:
— Oare poţi să-i scoţi omului creierul din cap şi să-i pui altul la loc?
— Deocamdată, nu!
— Atunci du-te dracului cu tratamentul tău!
— Aş putea să-ţi inspir alte dorinţe…
— Le am, mulţumesc! Aş vrea să intru sub pământ măcar la adâncimea fântânii de la Zaslawsk! … Şi aş mai
vrea să fiu acoperit de ruine! Eu şi averea mea! Să piară până şi urma vieţii mele! Asta-i dorinţa mea, fruct al
dorinţelor de mai înainte!
— Romantism! … exclamă Szuman, bătându-l pe umăr. Dar o să treacă şi asta!
Wokulski nu răspunse nimic. Era supărat că-i scăpaseră ultimele cuvinte şi se întrebă, mirat, de unde venea
sinceritatea aceasta bruscă. Stupidă sinceritate. Ce interes aveau dorinţele lui pentru alţii? De ce vorbise aşa? De ce
îşi dezgolise rănile fără ruşine, ca un cerşetor?
După plecarea doctorului, observă că se schimbase ceva în el: din apatia lui aproape totală, răsărise o umbră
de durere, nedesluşită, la început foarte uşoară, care crescu repede, pentru a se stabili la o anumită intensitate. Iniţial
semănase cu înţepătura delicată a unui ac; mai târziu îi păru că are un corp străin în inimă, ceva rotund, nu mai mare
decât o alună. Începuse să-şi regrete apatia, când îi veni în gând o frază din Feuchtersleben: „M-am bucurat de
durerea mea, fiindcă mi s-a părut că descopăr în mine lupta cea rodnică, care a zămislit şi zămisleşte totul în lume,
luptă în care sunt angajate veşnic forţe nemărginite”.
„Totuşi, ce-o fi asta? se întrebă el, simţind că în locul apatiei, în sufletul său îşi face loc o durere surdă, A! E
trezirea conştiinţei…”
Încetul cu încetul, în cugetul său, învăluit până atunci într-un fel de ceaţă, începu să se deseneze o imagine.
O privi intrigat şi zări… silueta unei femei îmbrăţişată de un bărbat… Imaginea aceasta avu la început o strălucire
slabă, fosforescentă, apoi deveni roză… gălbuie… verzuie… albastră… În sfârşit, neagră şi catifelată! După aceea
dispăru pentru câteva clipe, pentru a apărea din nou, rând pe rând, în toate culorile, de la fosforescent până la negru,
între timp durerea se înteţea.
„Sufăr? Deci exist! …” îşi zise Wokulski, râzând.
Aşa trecură câteva zile, pe care le petrecu îndreptându-şi atenţia când spre imaginea care-şi schimba
culoarea, când spre durerea care-şi schimba intensitatea. Uneori dispărea complet, apoi reapărea, mică, umilă, pe
urmă creştea, îi umplea inima, întreaga fiinţă, întreaga lume… Şi în clipa în care depăşea orice măsură, dispărea din
nou, lăsând în urma ei liniştea şi uimirea.
Treptat, se născu în sufletul său ceva nou: dorinţa de a scăpa şi de durere, şi de halucinaţii. Era ca o scânteie
care se aprinde pe cerul nopţii. Atunci se înfiripa în el o slabă undă de încurajare.
„Oare am să mai pot cugeta vreodată?” se întrebă el.
Şi pentru a face o verificare, începu să spună tabla înmulţirii, apoi înmulţi zeci cu unităţi şi zeci cu zeci.
Neîncrezător, scrise rezultatele operaţiilor şi le verifică… Înmulţirile făcute pe hârtie se potriveau cu cele din gând;
Wokulski răsuflă uşurat.
„Nu mi-am pierdut încă raţiunea!” se bucură el.
Apoi închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte cum e împărţită locuinţa sa, cum arată străzile din Varşovia,
din Paris… Curajul lui crescu: constata că îşi amintea totul, foarte bine. În plus, aceste exerciţii îi aduceau o brumă
de alinare. Cu cât se gândea mai mult la Paris, cu atât mai viu i se înfăţişau în minte forfota, edificiile, halele şi
muzeele marelui oraş, cu atât mai mult se ştergea, silueta femeii îmbrăţişate…
Începu să se plimbe prin casă, şi privirile i se opriră din întâmplare pe un teanc de volume cu ilustraţii. Erau
copii după galeriile din Dresda şi München, apoi o ediţie a lui Don Quijote, ilustrată de Doré şi Hogarth.
Îşi aduse aminte că osândiţii la moarte prin ghilotină îşi petrec timpul privind gravuri… De atunci înainte,
zile întregi se uita la desene. Termina un volum, lua altul, apoi pe al treilea, şi revenea din nou la primul…
Durerea scădea, nălucirile apăreau tot mai rar, curajul creştea. Se uita mai ales la Don Quijote, care îl
impresiona puternic.
Îşi reaminti ciudata poveste a celui care trăise mai bine de zece ani în aburii poeziei, ca şi el. Îşi aminti de cel
care se luptase cu morile de vânt, ca şi el; de cel care fusese înfrânt, ca şi el; de cel care îşi irosise viaţa alergând
după o femeie ideală, ca şi el, şi care, în locul domniţei visate, găsise o fetiţă murdară, ce păzea vacile… Tot ca şi
el! … „Dar Don Quijote a fost mal fericit decât mine! Abia în clipa morţii a început să se trezească din iluzii… Pe
câtă vreme eu! …”
Cu cât se uita mai mult la desene şi se obişnuia eu ele, cu atât îi absorbeau mai puţin, atenţia. După Don
Quijote, Sancho Pancha şi catârcele lui, desenaţi de Gustave Dore, după Lupta cocoşilor şi Strada beţiei ale lui
Hogarth, îi apărea tot mai des interiorul vagonului, geamul care vibra, iar în luciul acestuia, imaginea tulbure a lui
Starski şi a domnişoarei Isabela…
Atunci arunca ilustraţiile şi începea să citească romanele cunoscute încă din copilărie, sau din timpul când
era la pivniţa lui Hopfer. Cu o emoţie nespusă reciti Viaţa sfintei Genoveva, Roza de Tannenburg, Rinaldini,
Robinson Crusoe şi, în sfârşit, O mie şi una de nopţi. Din nou i se părea că timpul şi realitatea nu mai există, şi că
sufletul său rănit, fugind de pe pământ, rătăceşte pe plaiuri fermecate, unde bat numai inimi nobile, unde ticăloşia nu
se împopoţonează cu masca ipocriziei şi unde stăpâneşte dreptatea eternă, care alină durerile şi răsplăteşte cele
îndurate.
Făcu şi de data aceasta o constatare ciudată: în timp ce din literatura ţării lui se alesese cu iluziile care apoi îi
destrămaseră sufletul, în literatura străină găsea alinare şi calm.
„Oare noi, într-adevăr, suntem un popor de visători? Oare niciodată nu va pogorî şi la noi îngerul acela în
stare să slobozească apele lacului de la Betseda 19 plin cu atâţia bolovani? …”
 Într-o zi poştaşul îi aduse un plic mare.
„De la Paris? … Da, de la Paris! Curios! De la cine poate fi? …”
Dar curiozitatea nu era destul de puternică ca să-l îndemne să deschidă plicul şi să citească scrisoarea.
„O scrisoare atât de voluminoasă? … Cine naiba are astăzi chef să scrie atâta?!”
Aruncă plicul pe masă şi continuă să citească O mie şi una de nopţi.
Ce încântare pentru un cuget obosit! Palatele pline de pietre preţioase şi de arbori care rodesc nestemate! …
Cuvintele acelea de neînţeles, în faţa cărora zidurile se dau la o parte; lămpile fermecate, cu ajutorul cărora pot fi
învinşi duşmanii şi străbătute sute de mile într-o clipă… Dar vrăjitorii cu atâtea puteri! … Ce păcat că de puterea lor
se foloseau cei răi şi ticăloşi! …
Puse cartea la o parte şi, râzând, se închipui şi pe sine un vrăjitor în stare să îndeplinească două fapte
mărunte: să domolească sau să stârnească forţele naturii şi să devină invizibil… „Cred că după ce aş gospodări-o
câţiva ani, lumea ar avea altă înfăţişare… Ticăloşii cei mai mari s-ar transforma în oameni ca Socrate şi Platon…”
În clipa aceea se uită la scrisoarea sosită de la Paris şi îşi aduse aminte de Geist şi de cuvintele lui:
„Omenirea este alcătuită din şerpi şi tigri, şi într-o gloată ca asta abia dacă afli un om adevărat! … Nenorocirile
noastre de azi se trag de acolo că marile invenţii au încăput, fără deosebire, atât în mâinile oamenilor, cât şi în ale
monştrilor… Eu n-am să fac greşeala asta, şi dacă până la urmă voi descoperi un metal mai uşor decât aerul, îl voi
oferi numai oamenilor adevăraţi. Măcar o dată să dispună şi ei de o armă spre folosul lor şi numai al lor, ca rasa lor
să se înmulţească şi să crească în putere…” „Fără îndoială că ar fi mai bine dacă puterea ar avea-o oameni ca
Ochocki şi Rzecki, nu cei de teapa lui Starski şi Maruszewicz. Ar fi un ţel! Să fi fost mai tânăr… Deşi… Hei, dar şi
aici poţi găsi oameni! … Şi aici sunt multe de făcut! …”
Începu să citească altă poveste din O mie şi una de nopţi; dar băgă de seamă că nu-l mai atrăgea. Vechea
durere începuse iar să-i sfredelească inima, în faţa ochilor îi apăru, tot mai limpede, imaginea domnişoarei Isabela şi
a lui Starski.
Îşi aminti de Geist în saboţii lui, apoi de casa acea ciudată, împrejmuită cu ziduri… Şi deodată i se năzări că
acolo era prima treaptă a unor scări uriaşe, în vârful cărora se afla o statuie învăluită în nori, înfăţişând o femeie fără
cap şi fără piept; i se desluşeau doar cutele veşmântului. I se părea că pe treapta atinsă de picioarele lui era o
inscripţie neagră: „Neschimbătoarea şi Curata…” Nu înţelegea ce înseamnă, dar simţea că de la picioarele statuii i
se scurgea spre inimă un fel de măreţie plină de calm. Şi se miră că el, el, cel capabil de acest simţământ, fusese
îndrăgostit de domnişoara Isabela, se supărase pe ea şi fusese gelos pe Starski! …
Ruşinea îl făcu să roşească, deşi era singur în cameră.
Apoi viziunea dispăru, şi Wokulski se trezi, din nou îndurerat şi slab; dar în sufletul său răsună puternică o
voce, ecoul unei furtuni de aprilie care vesteşte prin fulgere primăvara şi învierea.
În ziua de 1 iunie îl vizită Szlangbaum, care intră cu oarecare sfiiciune. Dar când dădu cu ochii de el, căpătă
curaj.
— N-am venit până acum la dumneata, începu musafirul, fiindcă ştiam că eşti bolnav şi nu vrei să vezi pe
nimeni. Dar, slavă Domnului, toate au trecut…
Se foia pe scaun şi se uita prin cameră pe sub sprâncene; sperase, poate, să găsească mai multă
neorânduială…
— Ai vreo treabă cu mine? îl întrebă Wokulski.
— Nu atât o treabă, cât o propunere… Când am aflat că eşti bolnav, mi-a venit ideea… Uite… ai avea
nevoie de odihnă mai îndelungată, de linişte, şi m-am gândit să te-ntreb dacă n-ai fi dispus să-mi laşi mie cele o sută
douăzeci de mii de ruble… Ai avea un zece la sută fără bătaie de cap.
— Aha! … făcu Wokulski. Eu am plătit asociaţilor mei, tot fără bătaie de cap, cincisprezece la sută…
— Dar acum timpurile sunt mai grele. De altfel, ţi-aş da bucuros cincisprezece la sută dacă mi-ai lăsa şi
firma…
— Nici firma şi nici banii! i-o tăie Wokulski, nervos. Firma mai bine să nu mai existe! În ce priveşte banii…
am destui! îmi ajunge cât câştig cu acţiunile. Ba încă-i prea mult!
— Aşadar, de la Sfântul Ioan îţi retragi capitalul? îl întrebă Szlangbaum.
— Aş putea să ţi-l las până în octombrie, chiar şi fără dobândă, cu condiţia să ţii mai departe în magazin pe
toţi cei c-are vor să rămână…
— Grea condiţie, dar…
 — Cum doreşti!
Urmă o clipă de tăcere.
— Ce intenţii ai cu societatea comercială? Întrebă Szlangbaum. După cât se pare, ai vrea să te retragi din
ea…
— E foarte probabil.
Szlangbaum se înroşi, voi să spună ceva, dar renunţă. Discutară un timp despre lucruri indiferente, apoi
vizitatorul plecă, luându-şi prieteneşte rămas bun de la el.
„Am impresia că vrea să moştenească totul de la mine! îşi spuse Wokulski. Mă rog! N-are decât! … Lumea
e a celor care ştiu să pună mâna pe ea!”
La drept vorbind, Szlangbaum îl amuzase.
„Toţi din magazin se plâng de el! Toţi spun că-şi ţine nasul pe sus, că exploatează… E adevărat însă că la fel
au spus şi despre mine…”
Privirea sa căzu din nou pe birou, unde de câteva zile stătea plicul de la Paris. Îl luă în mână, căscă şi, în
sfârşit, îl deschise.
Cuprindea o scrisoare de la baroana cu relaţii diplomatice, apoi câteva acte oficiale. Le răsfoi şi se convinse
că erau dovezile decesului lui Ludwik Stawski, zis Ernest Walter, care murise la Alger.
Wokulski căzu pe gânduri, „Dacă aş fi primit dovezile astea acum trei luni, cine ştie ce s-ar fi întâmplat! …
Helena! Frumoasă şi nobilă fire! … Atât de nobilă! … Ştiu şi eu? … Poate că m-a iubit într-adevăr… Helena pe
mine, iar eu pe cealaltă… Ce ironie a soartei! …”
Aruncă hârtiile pe birou şi îşi aduse aminte de salonaşul acela mic, curat, în care petrecuse atâtea seri plăcute
lângă doamna Stawska şi unde se simţise atât de liniştit.
„Am fugit de o fericire care îmi ieşise singură în cale… Dar… poate fi fericire ceea ce nu dorim? … A
suferit ea măcar o zi cât sufăr eu de atâta amar de vreme? … Crudă este rânduiala lumii în care doi oameni nefericiţi
din acelaşi motiv nu-şi pot ajuta unul altuia…”
Actele care dovedeau moartea lui Stawski rămaseră pe birou câteva zile. Încă nu ştia ce să facă cu ele.
La început nici nu-l preocupară, dar după o bucată de vreme, când dădu tot mai des cu ochii de ele şi îi
căzură mereu sub mână, începu să aibă mustrări de conştiinţă.
„În definitiv, sunt ale doamnei Stawska, aşa că va trebui să i le predau! Dar… unde o fi acum? … Ar fi
amuzant dacă m-aş căsători cu ea… Aş scăpa de singurătate! … Şi Helunia e o fetiţă atât de drăguţă… Aş avea un
scop în viaţă. Numai că biata Helena n-ar face nici o afacere… Şi ce i-aş spune? Că sunt bolnav? … „Am nevoie de
îngrijire, doamnă, de aceea vă ofer un venit de peste zece mii de ruble anual, şi mâna mea pe deasupra! … Şi chiar
vă permit, doamnă, să fiţi îndrăgostită de mine, deşi eu, unul… sunt sătul de dragoste! …” Asta să-i spun?”
Zilele treceau unele după altele, şi Wokulski tot nu găsise mijlocul de a-i trimite doamnei Stawska actele. Ar
fi trebuit să afle unde locuieşte, să-i scrie o scrisoare, să o ducă la poştă… Până la urmă, îşi aduse aminte că lucrul
cel mai simplu ar fi să-l cheme pe Rzecki (cu care nu se văzuse de câteva săptămâni) şi să i le predea lui. Dar ca să-l
cheme pe Rzecki, trebuia să sune servitorul, să-l trimită la magazin… „Ah! … Lăsaţi-mă în pace!”
Se apucă din nou de citit. De data asta cărţi de călătorii. Vizită Statele-Unite, China… Actele doamnei
Stawska însă nu-i dădeau pace. Ştia că trebuie să întreprindă ceva, şi simţea că nu va face nimic!
Starea asta începu să-l uimească şi pe el.
„Aşadar, raţionez logic! îşi spuse. Da, dar numai atunci când nu mă împiedică amintirile… Trăiesc normal…
Da, chiar prea normal! Numai că nu am suficientă voinţă ca să rezolv chestiunea asta! De altfel, nu sunt în stare să
rezolv nimic! E o boală a voinţei, astăzi la modă… Straşnică modă! Numai că eu, fir-ar să fie, nu m-am adaptat
niciodată modei! În definitiv ce-mi pasă mie de modă? Mă simt bine aşa… Deci…”
Tocmai îşi terminase călătoria în China, când se gândi că dacă ar avea voinţă, ar putea mai curând sau mai
târziu să uite anumite întâmplări şi anumite fiinţe… „Şi aşa mă chinuiesc aducerile-aminte! Aşa de mult mă
chinuiesc!” şopti el.
Pierduse complet noţiunea timpului.
Într-o bună zi Szuman dădu buzna la el.
— Ei ce mai zici? întrebă. Văd că citeşti… Romane? Bine… Călătorii? Admirabil! N-ai vrea să mergi la
plimbare? E o zi frumoasă, şi cred că cinci săptămâni de stat în casă sunt de ajuns…
— Ţie nu ţi-au fost de ajuns nici zece ani! îi răspunse Wokulski.
 — Ai dreptate, dar eu eram ocupat! Studiam părul omenesc şi mă gândeam la glorie. Şi n-aveam pe cap
grijile şi interesele altora! Nu uita că peste câteva săptămâni se va ţine şedinţa societăţii tale comerciale.
— Mă retrag din ea…
— Poftim! Grozavă idee! râse Szuman. Şi, în plus, ca să te preţuiască şi mai mult, lasă-i te rog să şi-l ia pe
Szlangbaum ca director! Asta ştiu că o să-i pună la punct! … Aşa cum m-au pus şi pe mine. Deşi o rasă genială,
evreii sunt păcătoşi! …
— Măi, măi, măi…
— Te rog să nu le iei apărarea! strigă Szuman, mânios. Eu nu numai că-i cunosc, dar îi şi simt! … Pot să-mi
pun capul că în clipa de faţă Szlangbaum te sapă la societate şi sunt sigur că până la urmă se va strecura acolo,
pentru că nu-i posibil ca nobilimea polonă să întreprindă ceva fără să aibă şi un evreu cu ea! …
— Văd că nu-l simpatizezi pe Szlangbaum…
— Ba da, şi chiar îl admir, şi aş vrea să-l imit, dar nu sunt în stare! Tocmai acum, când începe să se trezească
în mine instinctul gheşeftului… O, natură! Ce n-aş da să am un milion de ruble ca să pot face cu el încă unul, şi încă
unul! Ca să devin fratele mai tânăr al lui Rothschild, de pildă! Deocamdată, însă, mă trage pe sfoară până şi
Szlangbaum…
— Atunci rupe legăturile cu ei şi botează-te! …
— Nici gând! în primul rând, n-aş rupe legăturile cu ei chiar dacă m-aş boteza. Sunt un ovreiaş atât de
fenomenal, încât nu-mi place să înşel lumea! În al doilea rând, dacă n-am rupt legăturile cu ei când erau slabi, n-am
de ce să le rup acum, când încep să fie puternici! …
Tu, Stas, nu vei mai lupta împotriva noastră! … Ai fost înfrânt. Ai fost înfrânt de ai tăi! … Magazinul l-ai
vândut, societatea o părăseşti… Cariera ta e terminată!
Wokulski lăsă capul în jos.
— Gândeşte-te puţin, cine a mai rămas astăzi alături de tine? … Eu, un evreu tot atât de dispreţuit şi de
nedreptăţit ca şi tine… Şi tot de aceiaşi oameni… De către aceiaşi domni mari…
— Devii sentimental… zise Wokulski.
— Nu, aici nu e vorba de sentimentalism! Ne-au ameţit cu măreţia lor, au făcut reclamă virtuţilor lor, ne-au
obligat să avem idealurile lor… Iar astăzi, spune şi tu, cât valorează idealurile şi virtuţile astea, unde le este măreţia
alimentată din buzunarul tău? Ai trăit cu ei, oarecum pe picior de egalitate, numai un an, şi ce-au făcut din tine? …
Aşadar, gândeşte-te ce trebuie să fi făcut din noi, pe care ne-au asuprit şi călcat în picioare secole întregi! Iată de ce
te sfătuiesc să te uneşti cu noi, evreii. Alături de noi ai să-ţi îndoieşti averea şi, cum spune Vechiul Testament, o să-
ţi vezi duşmanii la picioare! … Pentru firmă şi un cuvânt bun, ţi-l dăm plocon pe Lęcki, cu tot neamul lui, pe Starski
şi încă pe cineva pe deasupra… Szlangbaum e un caraghios! Nu face să-ţi fie asociat…
— Şi când îi veţi înfrânge pe domnii ăştia mari, ce va fi?
— Ne vom uni cu poporul, vom fi pătura lui intelectuală, de care astăzi e lipsit! … Îl vom învăţa filosofie,
politică, economie, şi desigur că îi va merge mai bine cu noi decât cu conducătorii de până acum… Conducătorii!
adăugă doctorul, râzând.
Wokulski făcu un gest plictisit cu mâna.
— Mie mi se pare că tu, care vrei să-i vindeci pe toţi de visuri, eşti un mare visător!
— Cum ai spus?
— Da. Nu aveţi nici o bază, dar vreţi să-i duceţi pe toţi de nas. Mai bine gândiţi-vă la o egalitate cinstită cu
ceilalţi, şi nu la cucerirea lumii! Nu încercaţi să lecuiţi defectele altora înainte de a le lecui pe ale voastre! Doar ştiţi
bine că din vina voastră creşte mereu numărul duşmanilor voştri! De altfel, nici nu ştii ce vrei: o dată îi dispreţuieşti
pe ai tăi, odată îi supraestimezi!
— Dispreţuiesc indivizii, dar respect forţa obştii!
— Eu fac tocmai dimpotrivă, dispreţuiesc obştea, dar uneori respect individul!
Szuman căzu pe gânduri.
— Treaba ta! zise apoi, luându-şi pălăria. Este însă cert că dacă ieşi din societate, aceasta va cădea în mâinile
lui Szlangbaum şi ale unei bande întregi de cărpănoşi. Dacă rămâi, ai putea să introduci oameni cinstiţi şi de treabă,
care au oarecare defecte, în schimb au şi relaţii…
— Într-un fel sau altul, societatea tot va fi dominată de ei!
— Da, dar dacă pleci tu, au s-o domine habotnicii. Cu tine, ar domina intelectualii!
 — Tot un drac! răspunse Wokulski, ridicând din umeri.
— Ba de loc! Ne leagă de ei rasa şi situaţia comună, dar ne despart concepţiile! Noi suntem adepţii ştiinţei;
ei – ai Talmudului! Noi avem înţelepciune; ei – şiretenie! Noi suntem puţin cosmopoliţi; ei – sectari! Nu văd nimic
dincolo de sinagogă şi de comunitatea lor. Când e vorba de duşmani comuni, sunt aliaţi admirabili, dar când e în joc
progresul iudaismului… sunt o povară insuportabilă! De aceea, în interesul civilizaţiei, conducerea trebuie să fie în
mâinile noastre. Ceilalţi nu sunt în stare decât să pângărească lumea cu caftanele lor ca nişte halate şi cu mirosul lor
de usturoi, dar nu să progreseze… Gândeşte-te, Stas!
Îl îmbrăţişă şi ieşi fredonând: „Raşelo, când Domnul în bunătatea-i nesfârşită…” „Aşadar, îşi spuse
Wokulski, este vorba de o luptă între evreii progresişti şi cei retrograzi, luptă la care eu urmează să particip ca aliat
al unora sau al altora… Frumos rol! … Ah, cum mă plictisesc şi mă dezgustă toate istoriile astea!”
Începu să viseze; văzu numărul nesfârşit de trepte în vârful cărora se afla statuia de metal a zeiţei cu capul în
nori şi cu inscripţia misterioasă la picioare: „Neschimbătoarea şi Curata…”
O clipă, uitându-se la cutele veşmântului ei, îi veni să râdă şi de domnişoara Isabela, şi de adoratorul ei
triumfător, şi de propriile sale suferinţe.
„E posibil? … Este oare posibil ca eu…”
Dar statuia pieri; durerea reveni şi se instală în inimă ca un stăpân pe care nu-l poate mulţumi nimic.
La câteva zile după vizita lui Szuman, apăru Rzecki. Era foarte slăbit, se sprijinea în baston şi obosise atât de
tare urcând până la etajul întâi, încât se lăsă gâfâind pe un scaun şi de-abia putu să vorbească.
Wokulski se înspăimântă.
— Ce-i cu tine, Ignacy? exclamă el.
— Ce să fie? Nimic… Bătrâneţea… Eh! Nu-i nimic! …
— Bine, dar trebuie să te îngrijeşti, dragul meu! Ar trebui să pleci undeva!
— Pot să-ţi spun că am încercat… M-am dus chiar la gară… Dar m-a cuprins un dor atât de mare de
Varşovia şi… de magazinul nostru, adăugă el încet, încât… Ei, ce să zic… Te rog să mă ierţi că am venit…
— Tu-mi ceri iertare, bătrâne drag? Credeam că eşti supărat pe mine.
— Eu? Pe tine? … răspunse Rzecki, uitându-se la el cu duioşie. Pe tine? … Ei, ce să mai… M-au adus aici
treburile şi un mare necaz…
— Un necaz?
— Închipuieşte-ţi! Klejn a fost arestat…
Wokulski se trase înapoi cu scaun cu tot.
— Klejn şi ceilalţi doi… îţi mai aduci aminte? … Maleski şi Patkiewicz…
— Pentru ce?
— Locuiau în casa baroanei Krzeszowska şi, ce-i drept, îi cam făceau zile fripte tipului ăluia… lui
Maruszewicz… I-a ameninţat, dar ei s-au purtat şi mai al dracului… Până la urmă s-a dus la poliţie să reclame… A
venit poliţia, a izbucnit un adevărat scandal şi i-a dus pe toţi trei la închisoare.
— Copilării… Copilării, şopti Wokulski.
— Şi eu am zis aşa, continuă Rzecki. Fireşte, nu vor păţi nimic, dar, oricum, e neplăcut. Măgarul ăla de
Maruszewicz s-a speriat şi el… A venit la mine, s-a jurat, că nu-i el de vină… N-am putut să rabd şi i-am spus: „Că
eşti vinovat, sunt sigur; dar tot atât de sigur este că în timpurile noastre bunul Dumnezeu ocroteşte pe ticăloşi…
Pentru că, la drept vorbind, dumneata trebuia să stai astăzi la închisoare pentru fals, şi nu băieţii ăştia uşuratici”. L-
au podidit lacrimile. S-a jurat că de azi înainte va merge pe calea cea dreaptă, şi că dacă până acum a greşit, numai
tu eşti de vină! „Am avut intenţiile cele mai bune, zice, dar domnul Wokulski, în loc să-mi dea o mână de ajutor, în
loc să-mi sprijine bunele intenţii, m-a batjocorit…”
— Săracul de el! râse Wokulski. Ei? Alte noutăţi mai ai?
— În oraş se vorbeşte că părăseşti societatea.
— Exact.
— Şi că o cedezi evreilor!
Wokulski izbucni:
— Dar ce, asociaţii mei sunt o haină veche, ca să-i pot ceda? Au bani, au mintea întreagă… N-au decât să
caute oameni şi să se sfătuiască!
 — Pe cine să găsească? Şi chiar dacă ar găsi, în cine pot avea încredere, dacă nu în evrei? … Evreii se
gândesc serios la afacerea asta. Nu-i zi să nu vină la mine Szuman sau Szlangbaum, şi fiecare îmi propune ca după
plecarea ta să conduc eu societatea…
— De fapt, tu o conduci şi acum!
Rzecki lăsă mâna în jos.
— Cu ideile şi cu banii tăi! Dar n-are importanţă. Din toate astea rezultă că Szuman face parte dintr-o
partidă, iar Szlangbaum, din alta, şi că amândoi au nevoie de oameni de paie… În faţa mea fiecare îl face pe celălalt
cu ou şi cu oţet, dar aseară am auzit că sunt pe cale să cadă de acord.
— Deştepţi mai sunt! murmură Wokulski.
— Eu însă am pierdut orice simpatie pentru ei! răspunse Rzecki. Doar sunt negustor bătrân şi pot să-ţi spun
ca la ei totul se sprijină pe înşelătorie, chiul şi negoţ de haine vechi!
— Nu-i critica prea mult, pentru că noi i-am învăţat să fie aşa!
— Nu, nu i-am învăţat noi! strigă Rzecki, mânios.
Wokulski începu să se plimbe prin cameră.
— Szuman avea dreptate când spunea că duşmănia faţă de ei este în creştere dacă şi tu…
— Eu nu-i duşmănesc! Eu ies din scenă. Dar uită-te şi ai să vezi ce se petrece… Unde nu se vâră, unde nu
deschid magazine, pe ce nu încearcă să pună mâna?! Şi fiecare, cum ocupă un post, aduce după sine o întreagă
legiune de alţi evrei! Cel puţin dacă ar fi mai buni decât ai noştri; dar sunt şi mai răi! Ai să vezi ce-or să facă din
magazinul nostru, ce vânzători au să aibă şi ce mărfuri au să vândă! … N-au pus bine mâna pe el, că se şi vâră
printre aristocraţi şi încearcă să pună laba şi pe societatea ta! …
— Noi suntem de vină… Noi suntem de vină… repetă Wokulski. Nu putem refuza oamenilor dreptul de a
cuceri poziţii, dar putem să le apărăm pe ale noastre!
— Tu ai părăsit postul!
— Nu din cauza lor! Cu mine s-au purtat cinstit.
— Fiindcă au avut nevoie de tine! Din tine şi din relaţiile tale şi-au făcut o trambulină…
— Lasă! îl întrerupse Wokulski. Nu ne putem convinge unul pe altul… Ah! era să uit… Am aici actele de
deces ale lui Ludwik Stawski.
Rzecki sări ca ars.
— Soţul doamnei Helena? … Unde? întrebă, febril. Dar asta însemnează salvarea noastră, a tuturor! …
Wokulski îi dădu actele, pe care Rzecki le luă cu mâinile tremurânde.
— Fie-i ţărâna uşoară! Slavă ţie, Doamne! … Ei, dragă Stas, acum nu mai există nici o piedică… Însoară-te
cu ea! … Ah, dacă ai şti cât te iubeşte… Am să-i scriu îndată, şi actele să i le duci tu… Cere-o imediat în
căsătorie… Văd de pe acum că societatea are să fie salvată! Poate şi magazinul! Câteva sute de oameni pe care îi vei
salva de mizerie vă vor binecuvânta… Ce femeie! Numai lângă ea vei găsi liniştea şi fericirea.
Wokulski se opri în faţa lui şi clătină din cap.
— Şi ea? Ea ar fi fericită cu mine?
— Te iubeşte la nebunie… Nici nu-ţi închipui…
— Dar ştie pe cine iubeşte? … Oare nu vezi că sunt o ruină, şi încă o ruină morală? Să otrăvesc fericirea
cuiva sunt în stare, dar să-i dau fericirea… Dacă aş putea să mai dau ceva omenirii, i-aş da numai bani şi muncă…
Nu însă oamenilor de astăzi, de care trebuie să te ţii cât mai departe.
— Taci! strigă Rzecki. Însoară-te cu ea, şi o să vezi altfel lucrurile.
Wokulski râse trist.
— Da… să mă însor… Să încurc viaţa unei fiinţe bune şi nevinovate, să-i exploatez sentimentele cele mai
nobile, şi cu gândul să fiu în altă parte… Ca să-i reproşez, peste un an, doi, că pentru ea am renunţat la năzuinţele
mele cele mai mari…
— E vorba de politică? … şopti. Rzecki, misterios.
— Nici o politică! Am avut şi timp şi ocazii destule ca să-mi pierd iluziile politice… Există ceva mai
important decât politica…
— Poete invenţia lui Geist? întrebă Rzecki.
— De unde ştii?
— De la Szuman.
 — Ah, adevărat! … Am uitat că Szuman ştie totul. Nu. Pentru aşa ceva trebuie talent…
— Da, trebuie. În orice caz, te sfătuiesc să te gândeşti la doamna Stawska, pentru că dacă nu…
Wokulski zâmbi:
— O iei tu? Ia-o, ia-o! Vă garantez-că nu veţi fi nefericiţi împreună.
— Eh, lasă gluma! S-ar scufunda pământul dacă o rablă ca mine s-ar gândi la o femeie ca ea! Nu, este cineva
mai primejdios… Mraczewski… E nebun după ea, ascultă ce-ţi spun! A fost până acum de trei sau patru ori la ea…
Inima unei femei nu-i de piatră…
— O! Mraczewski? Nu mai face pe socialistul?
— Aş! Spune că un om care a pus deoparte prima mie de ruble şi a cunoscut o femeie atât de frumoasă ca
doamna Stawska nu mai are gândul la politică.
— Bietul Klejn era de altă părere!
— Ei! Klejn e un zăpăcit… Băiat bun, dar nu-i pentru comerţ. Mraczewski, în schimb, e o adevărată perlă!
… Chipeş, vorbeşte franţuzeşte, iar când se uită la o clientă şi când începe să-şi răsucească mustaţa! … Ăsta o să
facă treabă în lume! Şi-o să ţi-o sufle şi pe doamna Stawska… Ai să vezi!
Domnul Rzecki se pregăti de plecare, dar se opri încă o clipă.
— Însoară-te cu ea, Stas, însoară-te! … Faci fericită o femeie, salvezi societatea şi poate o dată cu ea şi
magazinul! Ce-ţi trebuie ţie invenţii?! Aş mai înţelege dacă ar fi vorba de politică… În timpurile astea, când pot
surveni evenimente din cele mai importante… Dar maşinile alea zburătoare… Deşi poate că şi ele ar folosi la
ceva… Ei! Fă cum crezi, dar hotărăşte-te repede în privinţa doamnei Stawska, pentru că Mraczewski n-o să se lase
cu una, cu două! E un crai de n-are pereche! Maşini zburătoare! mai ştiu şi eu? … Poate că şi ele… poate că şi ele
pot folosi la ceva…
Wokulski rămase singur.
„Ce să aleg? Parisul, sau Varşovia? … se întrebă el. La Paris mă aşteaptă un scop mare, dar nesigur. Aici,
câteva sute de oameni… pe care mi-e silă să-i privesc! …”
Se apropie de fereastră, şi câtva timp se uită în stradă, ca să se reculeagă. Dar totul îl supără – şi huruitul
trăsurilor, şi forfota pietonilor, şi chipurile îngrijorate sau surâzătoare ale trecătorilor… Iar mai mult ca orice îl
supărau femeile. I se părea că fiecare este întruchiparea prostiei şi a făţărniciei.
„Fiecare îşi va găsi un Starski, mai curând sau mai târziu. Fiecare îl caută!”
Peste câtva timp Szuman îl vizită din nou.
— Dragul meu, îi strigă el din prag, râzând, chiar dacă m-ai da pe uşă afară, tot am să te persecut cu vizitele
mele!
— Ba nu! Poţi să vii cât de des! răspunse Wokulski.
— Admirabil! Asta însemnează că am ajuns la jumătatea tratamentului. Ce înseamnă să ai un creier sănătos!
… După-aproape şapte săptămâni de neagră mizantropie, începi să tolerezi specia umană, şi încă în persoana mea…
Ha, ha, ha! Ce-ar fi dacă am lăsa să intre în colivia asta o femeie nostimă? …
Wokulski se făcu palid.
— Da, da… ştiu că este încă prematur… Deşi e timpul să te arăţi printre oameni. Asta te-ar vindeca pe
deplin. Uită-te, de pildă, la mine! Cât timp am stat între patru pereţi, m-am plictisit ca un drac în clopotniţă! Acum,
de-abia mi-am arătat nasul printre oameni, şi am mii de distracţii! Szlangbaum vrea să mă tragă pe sfoară, şi dintr-o
uimire cade într-alta, convingându-se pe zi ce trece că, deşi par atât de naiv, îi miros din prima clipă toate
şmecheriile. Şi mă respectă! Fantastic!
— N-aş putea spune că asta este o distracţie grozavă!
— Aşteaptă puţin! … A doua distracţie mi-o oferă coreligionarii mei din cercurile financiare, deoarece li se
pare că mă pricep straşnic la afaceri şi totuşi au să facă din mine ce vor… Îmi imaginez dureroasa lor decepţie când
se vor convinge că nu sunt atât de isteţ în afaceri şi nici destul de prost ca să ajung un pion în mâinile lor…
— Şi când mi-aduc aminte cât mi-ai bătut capul să mă asociez şi eu cu ei! …
— Asta-i altceva! Chiar şi acum mai insist! Dintr-o asociaţie prudentă cu evrei înţelepţi, nimeni n-a pierdut
nimic, niciodată, cel puţin din punct de vedere financiar! Dar altceva este să fii asociat, şi altceva să fii pion, aşa
cum vor să facă din mine…
— Asta însă nu te împiedică să-i admiri şi să te asociezi cu Szlangbaum!
 — Şi asta e altceva! continuă Szuman. După părerea mea, sunt o rasă foarte inteligentă. În plus, sunt rasa
mea, aşa că îi admir. Iar luaţi ca obşte, îi iubesc. În ce priveşte asociaţia mea cu Szlangbaum… Pentru numele lui
Dumnezeu, Stas dragă! Ar fi oare înţelept să ne mâncăm între noi când e vorba de o afacere atât de strălucită ca
societatea ta comercială? … Tu o părăseşti, şi, din două una: sau se prăbuşeşte, sau pun mâna pe ea nemţii! Şi într-
un caz, şi în altul, ţara va avea de pierdut. Aşa, va câştiga şi ţara, şi noi…
— Te înţeleg din ce în ce mai puţin, răspunse Wokulski. Evreii sunt, după tine, când mari, când ticăloşi… Pe
Szlangbaum ba trebuie să-l alungăm din societate, ba trebuie să-l primim… O dată zici că au de câştigat evreii, o
dată că are de câştigat ţara… Un adevărat haos! …
— Haos e în capul tău! Ce spun eu e adevărul cel mai limpede! La noi numai evreii creează mişcarea
industrială şi comercială, aşa că fiecare dintre victoriile lor economice este un câştig pentru ţară. N-am dreptate?
— Să mă mai gândesc, zise Wokulski. Ei, dar ce alte distracţii ai mai avut?
— Una straşnică! Imaginează-ţi că prima ştire despre viitoarele mele succese financiare i-a şi hotărât să mă
însoare! Pe mine, cu mutra mea de ovrei şi cu chelia asta!
— Cine? … Cu cine?
— Fireşte că prietenii noştri. Cu cine? Cu cine mi-o plăcea. Printre altele, şi cu o creştină, şi încă de familie
bună, cu condiţia să mă botez…
— Şi tu? …
— Eu? Aş fi în stare să fac şi una ca asta, din curiozitate! Ca să văd cum mă va convinge că mă iubeşte o
creştină frumoasă, tânără, bine educată şi mai ales dintr-o familie bună! … M-aş tăvăli de râs! M-aş prăpădi de râs
văzând-o cum se străduieşte să-mi câştige mâna şi inima. M-aş îneca de râs auzind-o vorbind despre „marele ei
sacrificiu” pentru binele familiei şi poate chiar al patriei! M-aş îmbolnăvi de râs, în sfârşit, căutând să văd cum s-ar
răzbuna pentru sacrificiul făcut, înşelându-mă după moda veche, adică pe ascuns, sau după moda nouă, adică pe
faţă, şi, poate, chiar cerându-mi consimţământul!
Wokulski se luă cu mâinile de cap.
— Îngrozitor!
Szuman se uită la el pe sub sprâncene.
— Bătrân romantic! … Bătrân romantic! … Te iei de cap, fiindcă în imaginaţia ta bolnavă continuă să
domnească himera iubirii ideale, a femeii cu inima de înger… din care nu mai găseşti azi decât în proporţie de zece
la sută… Aşadar, în nouă cazuri din zece ai şansa să nu reuşeşti! … Şi vrei să ştii de ce? Uită-te puţin la relaţiile
dintre oameni şi ai să vezi sau că bărbatul, ca un cocoş, se învârteşte în jurul a zece sau chiar mai multe găini, sau că
femeia, ca o lupoaică în călduri, atrage după ea o întreagă haită de lupi sau de dulăi prostiţi. Şi îţi spun sincer că mai
îngrozitor decât goana acestei haite nu poate fi decât dependenţa ei de lupoaică… Atunci când te-apucă, îţi pierzi
averea, sănătatea, inima, energia şi, la urmă, raţiunea… Vai de cel care nu e în stare să se ridice din mocirlă! …
Wokulski tăcea cu ochii larg deschişi. În sfârşit, rosti în şoaptă:
— Ai dreptate…
Doctorul îl apucă de mână şi, scuturându-i-o cu violenţă, strigă:
— Am dreptate? Recunoşti? Atunci, eşti salvat! Da, mai eşti om! Scuipă pe tot ce a fost: pe durerea ta şi pe
ticăloşia altora! Alege-ţi un ţel, indiferent care, şi începe o viaţă nouă! Fă mai departe avere, fă invenţii, căsătoreşte-
te cu doamna Stawska, sau înfiinţează o nouă societate comercială! Numai să doreşti ceva! Să faci ceva! Pricepi? Şi
să nu dai voie niciodată vreunei fuste să te zăpăcească! Înţelegi? Oameni cu energia ta poruncesc! Nu ascultă de
ordinele altora! Conduc! Nu se lasă conduşi! Dacă între tine şi Starski l-a ales cineva pe Starski, a dovedit că nu-l
merită nici măcar pe el… Asta e reţeta mea, pricepi? … Şi acum, rămâi cu bine şi cu propriile tale gânduri!
Wokulski nu-l opri.
— Te-ai supărat pe mine? zise Szuman. Nu mă mir. Ţi-am ars cu fierul roşu o rană urâtă, dar ce a mai rămas
va pieri de la sine. Rămâi cu bine!
După plecarea doctorului, Wokulski deschise fereastra şi îşi descheie cămaşa. Îi era cald, simţea că se
înăbuşă şi i se părea că o să-i ţâşnească sângele din vine. Îşi reaminti de Zaslawsk şi de baronul înşelat, pe lângă
care jucase aproape acelaşi rol pe care-l juca acum Szuman faţă de el… Începu să viseze, şi lângă imaginea Isabelei
în braţele lui Starski, apăru haita de lupi înfierbântaţi, gonind prin zăpadă după lupoaică… Era şi el unul dintre ei!
Din nou îl cuprinse durerea, dezgustul şi scârba de sine însuşi.
 „Ce prost sunt! … Să vezi atâtea lucruri, să auzi atâtea şi totuşi să cazi atât de jos! … M-am luat la întrecere
cu Starski, şi Dumnezeu mai ştie cu cine!”
De data aceasta avu curaj să vadă limpede imaginea domnişoarei Isabela; se uită cu îndrăzneală la trăsăturile
ei de statuie, la părul ei blond-cenuşiu, la ochii ei schimbători la culoare, mergând de la albastru la negru, şi i se păru
că pe faţa, pe gâtul, pe braţele şi pe pieptul ei vede, ca o pecete, urmele sărutărilor lui Starski.
„Szuman are dreptate! M-am vindecat!”
Încetul cu încetul, mânia se răci; în locul ei apăru din nou jalea şi tristeţea.
În zilele următoare Wokulski nu mai citi nimic. Scrise o mulţime de scrisori lui Suzin şi medită adânc.
Se gândea că în situaţia actuală, închis aproape de două luni în casă, încetase de a mai fi om şi începea să
devină un fel de stridie, care, stând într-un singur loc, primeşte de la lume fără să aleagă, ceea ce i se aruncă la
întâmplare.
Lui ce i se aruncase?
I se puseseră la îndemână cărţi, din care aflase că este un Don Quijote, cărţi care îi stârniseră dorul de o lume
miraculoasă, în care oamenii stăpânesc toate forţele naturii. Simţi dorinţa de a nu mai fi Don Quijote care stăpâneşte
stihiile.
Veniră apoi la el – pe rând – Szlangbaum şi Szuman, de la care află că cele două partide evreieşti se luptă
pentru conducerea societăţii comerciale…
Şi-l apucă atâta scârbă de comerţ, de societăţi şi de beneficii, încât se miră şi el cum de putuse trăi aproape
doi ani în această atmosferă!
„Am agonisit avere pentru ea! … îşi spuse în gând. Comerţ… Eu şi comerţ! … În curs de doi ani am strâns
peste, o jumătate de milion de ruble, m-am vârât printre chibiţii vieţii economice, mi-am jucat pe o singură carte şi
munca, şi viaţa! Am câştigat… Eu… idealistul! Eu învăţatul! Eu, care ştiu atât de bine că nimeni nu poate agonisi o
jumătate de milion de ruble chiar muncind o viaţă întreagă! Ce spun o viaţă! Trei! … Singura consolare cu care am
rămas este siguranţa că n-am furat şi n-am înşelat… Se vede treaba că Dumnezeu are grijă de dobitoci! …”
Acum, de când ştia că Stawski murise, se gândea tot mai des la doamna Stawska şi la Geist.
„La drept vorbind, ar trebui să dau înapoi averea asta câştigată printr-o cacialma! La noi în ţară mizeria şi
ignoranţa n-au margini, iar săracii şi ignoranţii sunt oameni cinstiţi… Singurul mijloc ar fi să mă însor cu doamna
Stawska. Sunt sigur că nu mi-ar paraliza intenţiile, şi mi-ar fi cea mai fidelă colaboratoare. Ştie ce e munca şi
mizeria şi are o fire atât de bună! …”
Raţiona aşa, dar nu simţea decât dispreţ pentru cei pe care voia să-i fericească. Înţelegea că pesimismul lui
Szuman, dacă îl lecuise de patimă, îl şi otrăvise. Îi era greu să scape de înrâurirea cuvintelor lui, de ideea că specia
umană e alcătuită sau din găini, care dau târcoale cocoşului, sau din lupi, care gonesc după lupoaice în călduri. Îl
durea gândul că, oriunde ar întoarce capul, are mai multe şanse să dea peste o bestie decât peste un om.
„Să-l ia dracu cu tratamentul lui cu tot” şopti el.
Şi începu să se gândească la Szuman.
Erau trei inşi care vedeau în oameni trăsături profund animalice: el, Geist şi. Szuman. El însă credea că
animalele cu chip de om sunt excepţii, lumea fiind alcătuită din suflete nobile. Geist, dimpotrivă, susţinea că lumea
este bestială, iar oamenii buni – excepţii; în acelaşi timp, credea că, în timp, aceştia vor ajunge să stăpânească tot
globul, şi de zeci de ani lucra la o invenţie care să facă posibil acest triumf.
La rândul lui, Szuman susţinea că imensa majoritate a oamenilor sunt animale, dar nu credea într-un viitor
mai bun şi nici nu căuta să trezească în cineva această speranţă. Pentru el specia umană era osândită la veşnică
bestialitate, cu excepţia evreilor, care ies ca ştiucile dintre caracude.
„Frumoasă filosofie!” îşi zise Wokulski.
Simţea că în sufletul său rănit, ca pe un câmp proaspăt arat, încolţise pesimismul lui Szuman, care începuse
să dea roade. Îşi dădea seama că se stinge în el nu numai iubirea, ci şi regretul. Pentru că, dacă lumea întreagă e
alcătuită din bestii, n-are nici un rost să fugi nebun după o bestie din atâtea, nici să te superi că e şi animal, nici mai
bun, nici mai rău decât celelalte.
„Blestemat tratament! gândi el. Dar… poate că e bun… Cu concepţiile mele am dat un groaznic faliment.
Cine îmi garantează că Geist nu se înşală şi el în ale sale, sau că Szuman n-are dreptate Rzecki? Un animal! Helena
Stawska, alt animal! Geist, la fel! Eu, la fel! … Idealurile sunt ca un tablou înfăţişând o iesle cu o mână de fân care
nu poate să sature foamea nimănui! … Atunci, ce rost are să te sacrifici pentru unii, sau să alergi după alţii? … Nu!
Trebuie să ne vindecăm, să începem o altă viaţă. Să mâncăm mâncăruri fine şi să bem vinuri alese, în societatea
femeilor frumoase… Uneori să citim o carte, alteori să călătorim, să ascultăm un concert. Şi aşa să aşteptăm
bătrâneţea!”
Cu o săptămână înainte de adunarea la care trebuia să se hotărască soarta societăţii comerciale, Wokulski
primi tot mai multe vizite. Veniră să-l vadă negustori, aristocraţi şi avocaţi, care-l implorau să nu-şi părăsească
postul şi să nu lase pieirii o instituţie creată de el. Îi primea pe toţi cu o indiferenţă atât de glacială, încât vizitatorii
renunţau să-şi mai desfăşoare argumentele; le spunea că este obosit şi bolnav şi că trebuie să se odihnească.
Plecau fără nici o speranţă, convinşi că Wokulski e grav bolnav. Slăbise, vorbea în monosilabe, era ursuz, şi
ochii îi ardeau, cuprinşi parcă de friguri, „Moare din lăcomie!” spuneau negustorii.
Cu câteva zile înainte de termenul fixat, Wokulski îşi chemă avocatul şi-l rugă să anunţe pe asociaţi că, în
conformitate cu acordul încheiat între ei, îşi retrage capitalul şi părăseşte societatea. Ceilalţi erau liberi să procedeze
la fel.
— Dar banii? întrebă avocatul.
— Capitalurile asociaţilor mei sunt la bancă. În ceea ce priveşte conturile mele, am să le pun la punct cu
Suzin!
Avocatul plecă abătut. În aceeaşi zi prinţul veni la Wokulski.
— Aud lucruri de necrezut! începu el, strângându-i mâna. Avocatul dumitale acţionează în aşa fel încât lasă
să se creadă că ai într-adevăr intenţia să ne părăseşti…
— Aţi crezut că glumesc?
— Nu, nu… Dar credeam că poate ai descoperit unele inadvertenţe în convenţia noastră şi…
— Aşa! Şi acum mă tocmesc, obligându-vă să iscăliţi o altă convenţie, care să vă reducă dumneavoastră
procentele şi mie să-mi sporească venitul! … continuă Wokulski. Nu, domnule dragă! Mă retrag cât se poate de
serios!
— Va fi o mare dezamăgire pentru asociaţii noştri!
— Care? Dumneavoastră doar aţi cerut la semnare ca asociaţia noastră să fie valabilă un an! Singuri aţi dorit
ca afacerile să fie în aşa fel aranjate încât în decurs de o lună după expirarea contractului fiecare asociat să-şi poată
retrage capitalul! Aşa aţi cerut! Dumneavoastră aţi cerut! Iar eu depăşesc condiţiile contractului. În sensul că vă
restitui banii nu la o lună, ci la o oră după dizolvarea societăţii!
Prinţul se lăsă în fotoliu.
— Societatea va continua să existe, murmură el, dar locul dumitale îl vor lua evreii!
— Alegerea depinde de dumneavoastră!
— Evreii, în societatea noastră… oftă prinţul. Abia aşteaptă să vorbească ovreieşte la şedinţe… Biata
noastră ţărişoară! Nefericita noastră limbă! …
— N-aveţi nici o grijă! îl linişti Wokulski. Majoritatea asociaţilor noştri au obiceiul să discute la şedinţe în
limba franceză, şi, totuşi, limba noastră n-a avut nimic de pătimit. Aşa că nu cred să-i strice nici câteva fraze
ovreieşti!
Prinţul se înroşi.
— Dar evreii, domnule… sunt un neam străin… Şi tocmai acum oamenii sunt cam porniţi împotriva lor…
— Pornirea asta nu dovedeşte nimic. Şi, la urma urmei, cine vă opreşte să vă strângeţi capitalul – aşa cum au
făcut evreii – ca să-l încredinţaţi unui negustor creştin, şi nu lui Szlangbaum?
— Nu cunoaştem nici un negustor în care am putea avea încredere!
— Dar pe Szlangbaum îl cunoaşteţi?
— În plus, nu avem printre noi oameni destul de capabili! Sunt numai funcţionari comerciali, nu oameni de
afaceri! …
— Dar eu ce am fost? Şi eu am fost funcţionar comercial. Şi încă băiat de prăvălie! Cu toate astea, societatea
a realizat venitul prevăzut!
— Dumneata eşti o excepţie…
— De unde ştiţi că nu veţi găsi mai multe excepţii de acelaşi gen în depozitele de vinuri şi pe după tejghele?
Căutaţi!
— Evreii vin singuri la noi…
 — Vedeţi? Asta e! exclamă Wokulski. Evreii vin la dumneavoastră, şi dumneavoastră vă duceţi la ei, dar un
parvenit creştin nu poate ajunge până la dumneavoastră din cauza piedicilor pe care le întâlneşte în cale… Cunosc
povestea! Uşile dumneavoastră sunt atât de ermetic închise în faţa negustorilor şi industriaşilor noştri, încât trebuie
bombardate cu sute de mii de ruble ca să se deschidă. Dacă nu vrei să te strecori pe sub ele, ca o ploşniţă…
Deschideţi-le puţin, şi poate că veţi aranja treburile şi fără evrei!
Prinţul îşi acoperi ochii cu palmele.
— O, domnule Wokulski, ceea ce spui dumneata e foarte just, deşi foarte amar… foarte crud… Nu face
nimic… Înţeleg de ce ai faţă de noi sentimentul acesta plin de amărăciune! … Dar… mai sunt şi îndatoririle faţă de
societate…
— Da, dar nu consider că mi-am îndeplinit aceste îndatoriri prin faptul că la capitalul meu am avut un venit
anual de cincisprezece la sută. Şi socot că nu voi fi un cetăţean mai rău dacă am să mă mulţumesc numai cu cinci la
sută! …
— Doar noi cheltuim banii ăştia! răspunse prinţul, cam jignit. Datorită nouă trăiesc atâţia oameni! …
— Şi eu am să-i cheltuiesc. La vară mă duc la Ostende, la toamnă la Paris, la iarnă la Nisa…
— Te rog… De pe urma noastră nu trăieşte numai străinătatea! Câţi meseriaşi de la noi…
— Aşteaptă un an şi chiar mai mult ca să primească ce li se cuvine! îi tăie Wokulski vorba. Noi doi
cunoaştem destui protectori ai industriei autohtone! I-am avut de altfel în societatea noastră…
Prinţul se ridică repede din fotoliu.
— Nu! Nu se poate, domnule Wokulski! gâfâi el. E drept că avem mari defecte şi multe păcate, dar n-am
păcătuit cu nimic faţă de dumneata! Te-ai bucurat de bunăvoinţa noastră… de stima noastră…
— Stimă! … exclamă Wokulski, râzând. Oare dumneavoastră credeţi că n-am înţeles în ce constă această
stimă şi ce poziţie îmi asigură printre dumneavoastră? … Domnul Szastalski, domnul Niwiński, chiar şi… domnul
Starski, care n-au muncit niciodată, care nu vor să ştie de unde vin banii pe care-i aruncă pe fereastră, ocupă în stima
dumneavoastră un loc cu zece trepte mai sus decât mine. Dar ce spun eu… Orice venetic poate să pătrundă fără
greutate în saloanele dumneavoastră, pe care eu abia le-am putut cuceri, fie şi cu preţul celor cincisprezece la sută la
capitalul încredinţat! … Aceşti oameni se bucură de stima dumneavoastră, iar eu, nu! Ba au avantaje şi mai mari…
deşi fiecare din cei pomeniţi de mine valorează mai puţin decât portarul magazinului meu, pentru că portarul meu
tot face ceva, şi nu batjocoreşte lumea!
— Domnule Wokulski, ne nedreptăţeşti… Înţeleg ce vrei să spui şi, pe cinstea mea, îmi e ruşine! Dar noi nu
suntem răspunzători pentru faptele rele comise de un individ sau altul…
— Ba da! Sunteţi toţi răspunzători! Aceşti indivizi au crescut în rândurile dumneavoastră, iar ceea ce
dumneavoastră numiţi faptă rea nu este decât rodul concepţiilor dumneavoastră, al dispreţului dumneavoastră pentru
orice muncă şi pentru orice îndatoriri!
— În dumneata vorbeşte amărăciunea… spuse prinţul, pregătindu-se de plecare. O amărăciune justificată.
Cred însă că greşeşti când o îndrepţi împotriva noastră… Te salut, domnule! Care va să zică, ne laşi la discreţia
evreilor?
— Sper că o să vă înţelegeţi mai bine cu ei decât cu mine, răspunse Wokulski, ironic.
Prinţul avea lacrimi în ochi.
— Am crezut că vei fi o punte de aur între noi şi cei care… se îndepărtează tot mai mult de noi…
— Am vrut să fiu, dar mi s-au tăiat picioarele cu fierăstrăul şi m-am prăbuşit… încheie Wokulski înclinându
-se.
— Ne întoarcem aşadar la şanţurile „Sfintei Treimi”! … 20
— Încă nu sunt şanţuri… ci de-abia o mică afacere cu evreii.
— Aşa crezi dumneata? … întrebă prinţul, pălind. Atunci, eu nu voi face parte din această societate! Biata
noastră ţărişoară…
Şi ieşi clătinând din cap.
În sfârşit, avu loc şi şedinţa societăţii comerciale.
La început, direcţia, din care făcea parte Wokulski, prezentă o dare de seamă asupra anului expirat. Rezulta
că veniturile depăşiseră de zece ori şi ceva capitalul, aducând un profit nu de cincisprezece, ci de optsprezece la
sută. Asociaţii ascultară emoţionaţi darea de seamă şi, la propunerea prinţului, mulţumiră direcţiei şi lui Wokulski –
care lipsea de la şedinţă – ridicându-se în picioare.
 Apoi luă cuvântul avocatul lui Wokulski, care declară că din motive de boală clientul său se retrage nu
numai de la direcţie, dar chiar din societate. Cu toate că asociaţii erau de mult preveniţi, ştirea făcu o impresie
copleşitoare.
Folosindu-se de o pauză, prinţul ceru cuvântul şi anunţă că, în urma retragerii lui Wokulski, se retrage şi el.
După aceea părăsi imediat sala dezbaterilor. La ieşire şopti la urechea unui prieten:
— Nu m-am priceput niciodată la afaceri; Wokulski e singurul om căruia puteam să-i încredinţez onoarea
numelui meu. Astăzi, când s-a retras, nu mai am nici eu ce căuta aici.
— Dar dividendele? … şopti prietenul.
Prinţul se uită la el de sus.
— N-am făcut nimic pentru dividende, ci pentru nefericita noastră ţărişoară! răspunse. Am vrut să introduc
în sfera noastră puţin sânge proaspăt şi concepţii mai noi. Trebuie să recunosc însă că am pierdut, şi nu din vina lui
Wokulski… Sărmana noastră ţărişoară…
Plecarea prinţului, deşi neaşteptată, făcu mai puţină impresie: cei prezenţi ştiau că societatea nu se
desfiinţează.
Luă apoi cuvântul un avocat. Cu o voce tremurătoare, citi un discurs foarte frumos, care spunea că prin
plecarea lui Wokulski societatea pierdea nu numai un conducător, dar şi cinci şesimi din capital.
— Societatea ar fi trebuit să se prăbuşească, citi el, şi ruinele sale să cadă peste ţara întreagă, peste mii de
salariaţi şi sute de familii…
Aici se întrerupse, aşteptând efectul. Dar cei de faţă rămaseră indiferenţi: ştiau de la început ce va urma.
Avocatul luă din nou cuvântul şi adresă un apel către cei prezenţi, cerându-le să nu-şi piardă curajul.
— Pentru că, domnilor, s-a găsit un cetăţean onorabil, om de specialitate, chiar prieten şi asociat cu
Wokulski, care este hotărât să ducă pe umerii săi – precum Atlas, cerul – zdruncinata noastră societate. Iar omul
acesta, care doreşte să şteargă lacrimile din mii de ochi, să salveze ţara de la ruină, să împingă comerţul pe căi noi…
În clipa aceea toţi întoarseră capul spre scaunul pe care şedea, asudat şi roşu la faţă, Szlangbaum.
— Omul acesta, strigă avocatul, este…
— Fiul meu, Henryk! … se auzi un glas dintr-un colţ.
Deoarece intervenţia aceasta nu era aşteptată, sala se zgudui de râsete. De partea ei, însă, direcţia societăţii
simulă o uimire plină de bucurie şi-i întrebă pe toţi cei prezenţi dacă îl acceptă pe domnul Szlangbaum ca asociat şi
conducător! Primit în unanimitate, noul conducător fu poftit să ia loc în fotoliul prezidenţial.
Aici se iscă din nou o mică încurcătură. Căci imediat ceru cuvântul Szlangbaum-tatăl, care, după ce aduse
elogii fiului său şi direcţiei, spuse în concluzie că societatea nu poate să garanteze asociaţilor un venit anual mai
mare de zece la sută!
Se stârni larmă, peste zece oratori luară cuvântul; după discuţii foarte aprinse, se stabili că societatea va
primi pe noii membri indicaţi de domnul Szlangbaum, care prelua şi conducerea afacerilor.
Ultimul episod fu cuvântarea doctorului Szuman; solicitat să primească un loc în comitetul de direcţie,
doctorul refuză postul acesta atât de onorabil, dar îşi permise să glumească pe socoteala societăţii alcătuite din
aristocraţi şi evrei.
— Este un fel de căsnicie nelegitimă, zise el. Totuşi, deoarece din asemenea căsătorii se nasc uneori copii
geniali, să sperăm că şi societatea noastră va da roade neobişnuite! …
Direcţia manifestă nelinişte, o parte dintre cei prezenţi erau revoltaţi, majoritatea însă îl aplaudă furtunos.
Wokulski află totul: săptămână următoare şedinţei fu vizitat de zeci de persoane şi bombardat cu zeci de
scrisori semnate sau anonime.
Cu acest prilej descoperi că are o stare de spirit nouă şi ciudată. I se părea că toate firele care-l legaseră de
oameni se rupseseră, că toată lumea îi era indiferentă, că nu-l mai interesa de loc ceea ce îi interesa pe ceilalţi, într-
un cuvânt, că seamănă cu actorul care, terminându-şi rolul pe scenă – unde cu o clipă înainte a râs, a plâns şi s-a
înfuriat – se pierde printre spectatori, pentru a urmări jocul colegilor săi.
„De ce s-or fi agitând aşa? … Ce dobitoci! …”
I se părea că vede lumea de pe un alt tărâm, privindu-şi îndeletnicirile trecute într-o perspectivă cu totul
nouă.
 Câteva zile în şir, îl vizitară asociaţii, funcţionarii şi clienţii societăţii, nemulţumiţi de intrarea lui
Szlangbaum sau poate îngrijoraţi de viitorul lor. Cei mai mulţi îl îndemnau să revină la postul părăsit, pe care îl mai
putea reocupa, deoarece contractul cu Szlangbaum nu fusese încă semnat.
Unii – chiar plângând – prezentau situaţia lor într-o lumină atât de jalnică, încât Wokulski se simţi oarecum
mişcat. Descoperi însă în el atâta nepăsare, atâta lipsă de compătimire pentru nefericirea altora, încât îl cuprinse
mirarea.
„A murit ceva în mine!” îşi spunea el. Şi-i lăsa pe vizitatori să plece, fără să-i satisfacă.
Apoi veni un alt val de oameni, care, sub cuvânt că vor să-i aducă mulţumiri, voiau să-şi satisfacă doar
curiozitatea, să vadă cum arată acum omul atât de puternic odinioară, despre care se spunea că dăduse în mintea
copiilor. Aceştia nu-l mai rugară să intre din nou în societate, ci se mulţumiră să-i laude activitatea trecută, spunând
că prea curând nu se va găsi un om atât de activ în stare să-l înlocuiască.
Al treilea val de vizitatori veni fără nici un motiv. Nu-i făcură nici măcar complimente. Dimpotrivă,
pomeneau din ce în ce mai des de Szlangbaum, de energia şi calităţile lui.
Dintre toate vizitele, deosebită fu aceea a căruţaşului Wysocki. Venise să-şi ia rămas bun de la fostul său
stăpân; ar fi vrut să-i spună ceva, dar îl podidiră lacrimile şi, după ce-i sărută mâinile, fugi din cameră.
Aproape acelaşi lucru se întâmplă şi cu scrisorile… Îi scriseră şi cunoscuţi şi necunoscuţi, implorându-l să
nu se retragă, fiindcă asta ar însemna o catastrofă pentru ţară. Alţii îi elogiau activitatea de până atunci sau îşi
exprimau regretele lor; unii îl sfătuiau să se asocieze cu Szlangbaum, socotit om foarte capabil, care se gândea la
binele obştesc. În schimb, anonimele erau pline de înjurături. Era acuzat că în anul care trecuse dăduse o lovitură
dezastruoasă industriei interne prin importul de produse străine, şi că de astă dată distrugea comerţul, vânzându-l
evreilor. Era menţionată chiar şi suma pe care o primise!
Wokulski medita cât se poate de calm asupra acestor manifestări. I se părea că asistă la propria lui
înmormântare. Îi vedea limpede pe toţi cei ce-l regretau, îl lăudau sau îl înjurau; îl vedea pe succesorul său, faţă de
care începuseră acum să se îndrepte simpatiile; în sfârşit, înţelese că era pe cale să fie uitat şi că nimeni n-avea
nevoie de el. Acum era ca o piatră aruncată în apă; la început, în locul unde, cade, se formează un vârtej; apoi
valurile se îndepărtează, scăzând, tot scăzând, până dispar… Şi peste piatra aruncată se aşterne luciul întins al apei,
pe care o vor tulbura numai valurile născute în alte locuri de alte pietre… „Acum ce-o să urmeze? se întreba. Nu văd
pe nimeni… Nu fac nimic… Ce-o să mai fie? …”
Îşi aminti că Szuman îl sfătuise să-şi găsească un ţel în viaţă. Bun sfat, dar… cum să-l urmezi, când nu ai
nici o dorinţă, când nu ai nici puterea, nici îndemnul să te apuci de ceva? … Era ca o frunză uscată dusă de vânt.
„Odată am presimţit starea asta, dar n-am bănuit nici pe departe ce poate să însemne! …”
Într-o zi auzi gălăgie în anticameră. Deschise uşa şi-l văzu pe Węgielek, căruia servitorul nu-i îngăduia să
intre.
— Ah, tu erai? Hai, intră! … Ce mai e nou?
Węgielek îl privi la început cu nelinişte. Apoi se învioră, îşi luă inima în dinţi şi spuse, zâmbind:
— Ziceau că de-abia vă mai ţineţi pe picioare, dar au minţit: De slăbit, aţi slăbit, e drept, dar n-aveţi încă
nevoie, Doamne fereşte, de popă…
— Ce mai e nou? repetă Wokulski.
Węgielek îi povesti pe îndelete că-şi făcuse o casă mai bună decât cea care arsese. Avea mult de lucru, de
aceea şi venise la Varşovia, ca să cumpere material şi să-şi ia măcar vreo două ajutoare.
— Acum aş putea face o fabrică! încheie el.
Wokulski îl asculta în tăcere. Deodată îl întrebă:
— Dar cu nevasta cum merge?
Pe faţa lui Węgielek se lăsă o umbră.
— Bună femeie, dar… în faţa dumneavoastră am să vorbesc deschis, ca în faţa lui Dumnezeu… Nu ştiu ce e,
dar nu prea merge… Adevărul este că până nu văd ochii, inima nu ştie; iar când au văzut o dată…
Îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei.
— Ce însemnează asta? … se miră Wokulski.
— Nimic! Ştiam doar pe cine am luat, dar eram fericit că femeia e bună, tăcută, harnică şi credincioasă ca un
câine. Ce folos! … Am fost fericit până l-am văzut pe… cum să-i spun…
— Vorbeşte!
 — Într-o duminică, urmă Węgielek, m-am dus cu Marianna la castelul din Zaslawsk; voiam să-i arăt pârâul
unde pierise fierarul şi piatra pe care mi-aţi poruncit să sap inscripţia. Când, ce să vezi? Acolo am dat peste trăsura
domnului baron Dalski, ştiţi, bătrânelul care s-a însurat cu nepoata răposatei doamne Zaslawska… Bună femeie,
Dumnezeu s-o odihnească în pace! …
— Îl cunoşti pe baron? întrebă Wokulski.
— Oho! exclamă Węgielek. Că doar baronul gospodăreşte deocamdată moşia rămasă de la răposata, şi eu
am reparat camerele, ferestrele conacului… Îl cunosc, vezi bine! … E tare bun şi darnic…
— Şi ce s-a întâmplat mai departe?
— Apăi, cum vă spuneam, stam cu Marianna în castel şi ne uitam la pârâu, când deodată dintre ruine a
apărut doamna baroană, adică nepoata răposatei, şi netrebnicul ăla de Starszezak…
Wokulski sări de pe scaun.
— Cine? întrebă el.
— Ala, Starski, nepot şi el de-al răposatei doamne Zaslawska. S-a gudurat pe lângă bătrână cât a trăit, şi
acum vrea să-i strice testamentul! Zice că bunică-sa înainte de moarte îşi pierduse minţile… Ca să vezi ce om!
După o clipă de tăcere, Węgielek continuă:
— S-au luat de braţ şi s-au uitat la piatra noastră, dar mai mult şuşoteau şi râdeau. Deodată Starszezak a
întors capul, spre noi, a văzut-o pe nevastă-mea şi i-a zâmbit aşa, uşurel; ea s-a făcut albă ca varul… „Ce ai, femeie?
…” am întrebat-o eu. Ea: „Nimic…” zice. În ăst timp doamna baroană şi craiul au coborât repede dealul castelului
şi au intrat în aluniş… „Ce ai?” o întreb eu iar pe Marianna. „Spune-mi adevărul, femeie, că l-am înţeles! Ştiu că-l
cunoşti pe ticălosul ăsta…” Ea s-a aşezat jos, pe pământ, şi a început să bocească: „Să-l pedepsească Dumnezeu, că
el m-a nenorocit…”
Wokulski închise ochii… Węgielek povestea mai departe, furios:
— Când am auzit vorbele astea, mi-a venit să mă reped la el şi, cu toate că era şi doamna baroană de faţă, să-
l omor pe loc, să-l calc în picioare. Mare furie mă apucase! Dar pe urmă mi-am zis: „De ce te-ai însurat cu ea,
prostănacule? Ai ştiut doară pe cine iei! …” În clipa aceea parcă mi-a amorţit inima! Mi-era şi frică să cobor dealul.
La ea, la nevastă, nici nu mă mai uitam! „Omule, eşti supărat pe mine? …” m-a întrebat. „Sigur că v-aţi întâlnit pe
aici! …” i-am zis. „Mă jur că până azi nu l-am mai văzut, de-atunci…” „Cum v-aţi mai uitat unul la altul! … Mai
bine să fi orbit decât să te văd, mai bine să fi crăpat decât să te cunosc…” Ea a început să plângă: „De ce te superi?
…” Atunci i-am spus pentru prima şi ultima oară: „Eşti o căţea!”… că nu mai puteam să rabd. Şi-atunci, nu ştiu
cum, m-am întors şi l-am văzut pe baron că aleargă, tuşind şi învineţit la faţă. M-a întrebat: „Węgielek, n-ai văzut-o
pe soţia mea? …” Pe mine parcă m-a trăsnit ceva în cap şi i-am răspuns: „Da, am văzut-o, cum să n-o văd? S-a dus
în aluniş cu domnul Starski. Se vede că dumnealui nu mai are bani să-şi cumpere fete, şi acum se leagă de femei
măritate…” Să fi văzut cum s-a uitat la mine, cât e el de baron! … Węgielek îşi şterse ochii pe furiş: Uite, asta-i
viaţa mea. Până-nu l-am văzut pe ăla, am trăit liniştit. Dar de atunci, cum dau cu ochii de vreun bărbat, mi se pare că
îmi este un fel de cumnat… Iar de nevastă – să nu credeţi cumva că-i spun ceva! – mă simt aşa de străin… aşa de
străin… de parcă ar sta cineva între mine şi ea! Nici nu mai pot s-o sărut ca înainte, şi dacă n-ar fi sfântă taină, vă
spun drept că aş lăsa şi casă şi tot şi m-aş duce unde şi-a înţărcat dracu copiii! … Şi numai pentru că mă simt tare
legat de ea. Că dacă n-aş ţine la ea, puţin mi-ar păsa! … E gospodină, harnică, găteşte bine, coase frumos, şi în casă-
i tăcută ca un peştişor! Şi ce-i dacă a umblat cu tot felul de golani?! Numai că eu am îndrăgit-o, şi mă apucă
câteodată o jale şi mânie atât de mare, de parcă mă arde cineva cu fierul roşu şi-mi face inima scrum! Węgielek
tremura de mânie: La început, când ne-am luat, îmi plăcea să mă uit la copii. Acum mă apucă groaza ca nu care
cumva să văd în locul copilului meu pe al altuia! Pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, căţeaua de rasă când prinde pui
de la vreo javră, mai târziu, chiar dacă i-ai da cel mai frumos ogar, tot javre face! Pesemne din cauza… deochiului!
— Uite, băiete, eu trebuie să ies în oraş, aşa că tu du-te sănătos! spuse Wokulski deodată. Dar înainte de
plecare mai treci pe la mine…
Węgielek îşi luă rămas bun; în antreu nu se putu opri să nu spună servitorului:
— Pe stăpânu-tu îl roade ceva… La început am crezut că-i sănătos, cu toate că nu arăta cum trebuie; dar se
vede treaba că nu se simte bine… Să vă aibă Dumnezeu în paza lui! …
— Vezi? Ţi-am spus să nu intri şi să nu trăncăneşti! îi răspunse posomorât servitorul, împingându-l afară.
După plecarea lui Węgielek, Wokulski rămase pe gânduri.
„S-au oprit în faţa pietrei mele şi au râs! … A trebuit să pângărească până şi piatra, o piatră nevinovată.”
 O clipă i se păru că găsise un ţel nou. Nu-i mai rămăsese decât să aleagă: să-i zboare creierii lui Starski în
faţa celor cărora le distrusese fericirea, sau să-l lase să trăiască, dar să-l aducă la sapă de lemn, la cea mai josnică
viaţă…
Se răzgândi. Ce copilărie! Ce lucru fără rost! Să-şi sacrifice el averea, munca şi liniştea pentru a se răzbuna
pe un asemenea individ!
„Ar fi de preferat să meditez asupra exterminării şobolanilor de câmp sau a gândacilor! Asta este într-adevăr
o plagă! Dar un tip ca Starski… naiba ştie ce-o fi! … De necrezut! Un om atât de mărginit ca el să fie cauza atâtor
nenorociri! A, nu, el nu-i decât scânteia care aprinde un material inflamabil gata pregătit…”
Se întinse pe canapea.
„Mie mi-a adus nenorocire! De ce? … Pentru că a avut o asociată demnă de el. În plus, a mai avut o
asociată: prostia mea. Cum de nu mi-am dat imediat seama ce femeie este? Cum de am făcut din ea o zeitate numai
pentru că poza în fiinţă superioară? … L-a nenorocit şi pe Dalski, dar… cine-i de vină dacă baronul şi-a ieşit din
minţi la bătrâneţe, subjugat de o maimuţă, a cărei valoare morală putea fi văzută imediat? … Cauza dezastrelor nu
sunt oameni de teapa lui Starski, ci prostia victimelor lui! De altfel, nici Starski, nici domnişoara Isabela şi nici
domnişoara Ewelina n-au căzut din lună, ci au crescut într-un anumit cerc, într-o anumită epocă şi între anumite
concepţii. Ei seamănă cu spuzeala: nu-s o boală, ci o infecţie a sucurilor sociale. Ce rost are să ne răzbunăm pe ei?
De ce să-i exterminăm? …”
În seara aceea Wokulski ieşi pentru prima oară din casă şi îşi dădu seama cât era de slăbit. Huruitul trăsurilor
şi mişcarea pietonilor îi dădeau ameţeală, încât se temu să meargă prea departe. I se părea că n-o să ajungă până în
strada Novy Swiat, că nu va nimeri drumul înapoi sau că, fără să vrea, va face scandal fără rost. Dar mai cu seamă îi
era teamă să nu se întâlnească cu cineva cunoscut…
Se întoarse obosit şi tulburat, în schimb noaptea dormi bine.
La o săptămână după vizita lui Węgielek, veni la el Ochocki. Ars de soare, cu o înfăţişare mai bărbătească,
acesta părea un tânăr sănătos, trăit la ţară.
— De unde vii? îl întrebă Wokulski.
— Direct de la Zaslawsk, unde stau de vreo două luni. Să-i ia dracu pe toţi, că m-au băgat într-o mare
încurcătură!
— Pe dumneata?
— Da, pe mine! Şi fără nici o vină. Dacă ai şti, ţi s-ar face părul măciucă! … Ochocki aprinse o ţigară şi
continuă: Nu ştiu dacă ai aflat că răposata doamna Zaslawska, în afară de o mică parte din averea ei, a lăsat totul
pentru scopuri filantropice. Spitale, case pentru copii găsiţi, şcoli, prăvălii la ţară şi aşa mai departe. Prinţul, Dalski
şi cu mine suntem executorii ei testamentari… Până aici toate bune şi frumoase… Ne-am apucat de treabă – adică
mai bine zis de legalizarea testamentului – când (este o lună de atunci) Starski s-a întors din Cracovia şi ne-a anunţat
că, în numele familiei nedreptăţite, va intenta proces pentru anularea testamentului. Fireşte, prinţul şi cu mine nici n-
am vrut să auzim de aşa ceva. În schimb, baronul – montat de nevastă-sa, la rândul ei îndemnată de Starski –
baronul, zic, începe s-o lase mai moale… Ne-am şi certat de câteva ori din cauza asta. Prinţul, de altfel, a rupt
complet relaţiile cu el! Ochocki coborî glasul: Între timp, să vezi ce s-a întâmplat! Într-o duminică, baronul, soţia lui
şi Starski s-au dus să se plimbe la Zaslawsk… Ce-o fi fost acolo, nu ştiu, destul că după aceea baronul ne-a declarat
categoric că nu va permite anularea testamentului. Dar asta încă nu-i nimic… Baronul divorţează de soţia lui
adorată. Auzi dumneata? … Dar nici asta nu-i totul: acum zece zile, baronul s-a bătut în duel cu Starski şi a încasat
un glonte de toată frumuseţea… Crede-mă! Parcă i-a spintecat cineva pielea cu un cârlig, dintr-o parte în alta a
pieptului… Bătrânul era turbat – urla, înjura, foc şi pară! Pe nevastă-sa a trimis-o imediat la neamurile ei, şi sunt
sigur că n-o s-o mai primească înapoi… E un om căpăţânos! … Şi e aşa de pornit moşul, încât, pe patul de suferinţă,
i-a cerut felcerului să-i vopsească părul, ca să-i facă în ciudă neveste-şi. Acum arată ca un cadavru în vârstă de
douăzeci de ani! …
Wokulski zâmbi.
— Cu nevastă-sa a procedat bine, dar nu era nevoie să-şi vopsească părul.
— Nu era nevoie nici să-şi expună coastele! adăugă Ochocki. A fost cât pe-aci să-l omoare pe Starski…
Glontele e întotdeauna orb. Îţi spun sincer că povestea asta m-a întors pe dos!
— Şi eroul unde e acum? întrebă Wokulski.
 — Cine? Starski? A şters-o în străinătate! Nu atât din cauza scandalului, cât a creditorilor. Ce tip! … Are
datorii de aproape o sută de mii de ruble!
Urmară câteva clipe de tăcere grea. Wokulski rămăsese cu spatele la fereastră, cu capul în jos, în timp ce
Ochocki fluiera încet. Deodată acesta tresări şi spuse parcă pentru sine însuşi:
— Ce balamuc şi viaţa omului! Cine şi-ar fi putut închipui că tocmai o pramatie ca Starski poate face atâta
bine… Tocmai fiindcă este o pramatie…
Wokulski ridică capul şi se-uită întrebător la el.
— Nu-i aşa că pare ciudat? … continuă Ochocki. Dar de fapt acesta este adevărul! Dacă Starski ar fi fost un
om de treabă şi nu şi-ar fi făcut mendrele cu tânără baroană, sunt sigur că Dalski l-ar fi sprijinit în privinţa
testamentului, ba i-ar fi dat chiar şi bani pentru proces, pentru că de pe urma procesului ar fi câştigat şi soţia lui.
Starski, fiind însă o pramatie, l-a supărat pe baron… a salvat testamentul… şi până şi generaţia care nu s-a născut
încă a ţăranilor din Zaslawsk ar trebui să-l binecuvânteze pentru că a făcut dragoste cu baroana…
— Paradox… îl întrerupse Wokulski.
— Paradox, dar aşa e! Cum adică, dumneata crezi că Starski n-are nici un merit că l-a scăpat pe baron de o
nevastă ca asta? Între noi fie vorba, baroana e o gâscă, nu femeie! Se gândeşte numai la toalete, la petreceri şi la
bărbaţi. Nici nu cred să fi citit vreo carte, sau să se fi uitat vreodată cu atenţie la ceva. Carne pe oase, şi atâta tot. Se
preface că are suflet, când în realitate nu are decât stomac… Dumneata n-ai cunoscut-o! E ca o maşină! Nu are în ea
nimic omenesc… Şi dacă baronul şi-a dat în sfârşit seama cu cine are de-a face, a câştigat lozul cel mare!
— Doamne-Dumnezeule… şopti Wokulski.
— Ai spus ceva? întrebă Ochocki.
— Nimic…
— Dar salvarea testamentului lăsat de răposata doamnă Zaslawska şi scăparea baronului de o netrebnică nu-
s decât o părticică din meritele lui Starski…
Wokulski se aşeză pe scaun.
— Imaginează-ţi că pramatia asta, cu elanurile lui amoroase, contribuie la ceva mult mai important! continuă
Ochocki. Şi iată cum: nu o dată i-am reproşat lui Dalski (ca, de altfel, tuturor celor cu bani) că nu înfiinţează în
Varşovia un laborator experimental pentru tehnologia chimică şi mecanică. La noi nu se fac invenţii în primul rând
pentru că nu există un loc unde ar putea fi făcute. Fireşte, baronului îi intrau vorbele mele pe o ureche şi îi ieşeau pe
cealaltă. Totuşi, ceva se vede că tot i-a rămas în cap, pentru că acum, de când Starski l-a rănit şi în inimă, şi la
coaste, baronul meu, gândindu-se în care mod ar putea să-şi dezmoştenească nevasta, discută cu mine zile întregi
despre laboratorul tehnologic. Vrea să ştie la ce vor folosi toate acestea, dacă oamenii vor deveni într-adevăr mai
înţelepţi şi mai buni când vor dispune de un laborator ştiinţific, cât ar costa, dacă m-aş angaja să-l organizez eu şi
aşa mai departe.
Când am plecat, lucrurile ajunseseră până acolo încât baronul l-a chemat pe notarul public şi au întocmit un
act, care, din câte am înţeles, se referă la acest laborator ştiinţific. De altfel, Dalski m-a rugat să-i indic persoanele
capabile să dirijeze o astfel de acţiune! Spune şi dumneata dacă nu-i o ironie a soartei! Unei nulităţi ca Starski, unui
peşte ca el, mereu la dispoziţia femeilor măritate care se plictisesc, unui nemernic ca el să se datoreze existenţa
laboratorului! Şi acum să-mi mai spună cineva că în lumea asta există ceva inutil!
Wokulski îşi şterse sudoarea de pe faţa care-i era cenuşie în contrast cu batista albă.
— Dar… poate te obosesc? întrebă Ochocki.
— Ba nu! Vorbeşte… Deşi… mi se pare că supraapreciezi meritele acestui… domn; în plus, uiţi complet…
— Ce anume?
— Că laboratorul tehnologic se va naşte din suferinţe, din fericiri distruse. Şi nici nu te întrebi ce drum a
trebuit să străbată baronul ca să ajungă de la dragostea pentru soţia lui la… laboratorul tehnologic! …
— Ce mă interesează pe mine? exclamă Ochocki, gesticulând. Cine cumpără progresul în schimbul
suferinţelor cât de grele ale unui singur individ face, crede-mă, o afacere strălucită!
— Dar cel puţin dumneata ştii cât poate suferi cineva? întrebă Wokulski.
— Ştiu, ştiu! … Doar mi-am scos fără cloroform o unghie de la picior, şi încă de la degetul mare…
— O unghie? repetă Wokulski, îngândurat. Cunoşti, desigur, vechiul aforism: „Uneori spiritul se sfâşie şi
luptă cu sine însuşi…” Şi cine ştie dacă în lupta asta nu ai mai mult de suferit decât atunci când îţi smulge cineva o
unghie sau îţi jupoaie pielea!
 — Se poate. Dar nu e o suferinţă bărbătească! răspunse Ochocki, strâmbând din gură. Poate că femeile trec
prin ea când nasc… Un bărbat, însă…
Wokulski izbucni în râs. Tânărul se îmbufnă.
— Râzi de mine, nu-i aşa?
— Nu! De baron… De ce nu ţi-ai luat dumneata obligaţia să organizezi laboratorul tehnologic?
— Vezi-ţi de treabă! Prefer să intru într-un laborator gata pus la punct decât să organizez unul nou! N-aş
apuca să-i văd roadele şi mi-aş consuma energia degeaba. Pentru aşa ceva trebuie să ai talent administrativ şi
pedagogic! Nu să te gândeşti la maşini zburătoare…
— Aşadar? … întrebă Wokulski.
— Cum, aşadar? Îndată ce voi pune mâna pe micul meu capital, care este grevat de o ipotecă şi pe care de
trei ani nu-l pot căpăta, plec în străinătate şi mă apuc serios de treabă! Aici omul se risipeşte, ba, mai mult, se şi
prosteşte!
— Poţi să munceşti orişiunde!
— Iluzie! … răspunse Ochocki. La noi nu există laboratoare, iar pe deasupra lipseşte atmosfera ştiinţifică.
Aici e paradisul celor care umblă după carieră. Aici, orice cercetător adevărat e considerat sau maniac, sau nebun.
Oamenii nu învaţă pentru ştiinţă, ci pentru slujbe; iar slujbele şi faima le dobândesc prin relaţii, prin muieri, prin
recepţii şi mai ştiu eu prin ce! … M-am scăldat destul în mocirla asta… Şi cunosc bine pe savanţii adevăraţi, oameni
de geniu, care, împiedicaţi brutal să se dezvolte, s-au apucat să dea lecţii sau să scrie articole de popularizare, pe
care nu le citeşte nimeni şi pe care, chiar dacă le-ar citi, nu le-ar înţelege. Am stat de vorbă cu mari industriaşi,
crezând că-i voi convinge să sprijine ştiinţa, măcar pentru invenţii practice. Ştii ce am constatat? … Se uită la ştiinţă
ca gâştele la logaritmi! Ştii ce invenţii i-ar interesa pe ei? … Numai două: una care să ajute la mărirea dividendelor,
a doua care să-i înveţe să întocmească asemenea contracte, încât să-şi poată trage pe sfoară clienţii, fie la preţ, fie la
marfă. De altfel, atâta timp cât au crezut că dumneata faci o afacere cu societatea comercială, te-au considerat un
geniu. Astăzi spun că ţi-ai pierdut minţile, deoarece ai dat asociaţilor dumitale cu trei la sută mai mult decât le-ai
făgăduit!
— Ştiu! răspunse Wokulski.
— Aşadar, încearcă să lucrezi pentru ştiinţă în mijlocul lor! Sau crapi de foame, sau te tâmpeşti! …În
schimb, dacă ştii să dansezi, să cânţi la clavir, să joci teatru de amatori, şi – mai presus de toate – să distrezi
cucoanele, se schimbă povestea! Cariera ţi-e asigurată! Imediat vor decreta că eşti cineva şi-ţi vor face rost de un
post care-ţi va aduce venituri de zece ori mai mari decât valoarea muncii depuse. Recepţii şi femei, femei şi recepţii!
… Şi cum eu nu sunt lacheu să-mi rup picioarele pe la recepţii, iar pe cucoane le consider foarte utile, dar numai să
nască copii, plec, chiar de-ar fi să nu ajung decât până la Zürich!
— N-ai vrea să te duci la Geist? îl întrebă Wokulski.
Ochocki rămase pe gânduri.
— Pentru asta aş avea nevoie de sute de mii de ruble, şi nu le am! De altfel, chiar de le-aş avea, ar trebui mai
întâi să mă conving ce este adevărat în toată povestea asta… Pentru că mie, unul, micşorarea greutăţii specifice mi
se pare un basm.
— Doar ţi-am arătat bucăţica de metal!
— Adevărat… Ia s-o mai văd o dată!
Pe faţa lui Wokulski apăru o roşeaţă bolnăvicioasă, care însă dispăru curând.
— N-o mai am… şopti el.
Ochocki se miră:
— Dar ce-ai făcut cu ea?!
— N-are importanţă! Să presupunem că am pierdut-o undeva, în gunoi… Dar dacă ai avea bani, te-ai duce la
Geist?
— Da, m-aş duce! În primul rând, ca să verific lucrurile, pentru că ceea ce ştiu eu despre corpurile chimice –
scuză-mă – nu se potriveşte cu teoria schimbării greutăţii specifice dincolo de o anumită limită.
Tăcură amândoi. Pe urmă Ochocki plecă. Vizita lui trezise în Wokulski un nou val de gânduri. I se făcu dor
de experienţele chimice. Chiar în aceeaşi zi se duse în oraş şi îşi cumpără retorte, mojare, eprubete şi felurite
substanţe. Ieşi din primul magazin bine dispus şi luă o trăsură. Se uita, la oameni indiferent, fără să-i pese că unii îl
priveau cu oarecare curiozitate, alţii se făceau că nu-l recunosc, iar alţii zâmbeau ironic.
 Când intră în prăvălia cu articole de sticlă şi mai ales când se îndreptă spre depozitul de produse
farmaceutice, îşi dădu seama că nu mai are energie şi independenţă de spirit dacă convorbirea lui Ochocki îi
amintise de chimie, de care nu se mai ocupase de câţiva ani.
„Ei şi?! murmură el. Măcar să-mi umplu timpul cu ceva!”
A doua zi îşi cumpără o balanţă de precizie, câteva instrumente mai complicate şi se apucă de lucru, ca un
elev care abia îşi începe studiile.
La început obţinu hidrogen, ceea ce îi aduse aminte de anii Universităţii, când prepara acest gaz într-o sticlă
înfăşurată într-un prosop, cu ajutorul cutiilor de cremă de ghete. Ce timpuri fericite! … Apoi îşi aminti de baloanele
concepute de el şi după aceea se gândi la Geist, care susţinea că chimia compuşilor hidrogenului va schimba faţa
omenirii… „Dar dacă, de pildă, în câţiva ani aş descoperi eu metalul căutat de Geist? Geist susţine că descoperirea e
în funcţie de câteva mii de combinaţii. Este deci un fel de loterie, iar eu sunt un om norocos… Dacă aş descoperi
acest metal, ce-ar zice domnişoara Isabela? …”
Amintindu-şi de ea, simţi cum îl cuprinde mânia.
„Ah! Aş vrea să fiu celebru şi puternic, ca să-i pot dovedi că o dispreţuiesc! …”
Dar îndată îşi dădu seama că dispreţul nu se manifestă nici prin mânie, nici prin dorinţa de a înjosi pe cineva,
şi îşi văzu de treabă.
Experienţele cu hidrogenul îi plăceau grozav, de aceea le repeta mereu.
Într-o zi construi o muzicuţă mecanică; muzicuţa făcea atâta zgomot, încât a doua zi proprietarul casei se
prezentă la el şi îl întrebă, foarte politicos, de altfel, dacă n-ar vrea să-i elibereze apartamentul în trimestrul viitor.
— Aveţi un amator? îl întrebă Wokulski.
Proprietarul se arătă încurcat:
— Să vă spun drept… hm… aş vrea…
— În cazul ăsta, de acord!
Proprietarul se cam miră că renunţa aşa de uşor, dar îl salută foarte mulţumit şi plecă.
Wokulski râse: „Perfect! Mă crede ori nebun, ori falit… Cu atât mai bine! Pentru că, la drept vorbind, pot
locui foarte bine şi în două camere. N-am nevoie de opt! …”
Apoi avu clipe în care, fără să ştie de ce, regretă graba cu care cedase locuinţa. Dar îşi aminti de baron şi de
Węgielek.
„Baronul divorţează fiindcă soţia lui s-a încurcat cu altul; Węgielek nu-şi mai iubeşte nevasta numai fiindcă
a întâlnit pe unul din foştii ei amanţi… Ce-ar trebui deci să fac eu? …”
Se apucă din nou de analize chimice, constatând cu plăcere că nu-şi pierduse prea mult îndemânarea.
Experienţele îl absorbeau. Câteodată, ore în şir nu se gândea la domnişoara Isabela, şi creierul lui obosit abia
atunci se odihnea cu adevărat. Se stinsese în el până şi teama de oameni şi de străzi şi începu să iasă tot mai des în
oraş.
Într-o zi se duse până în parcul Lazienki. Ba, mai mult, privi aleea pe care se plimbase cândva cu ea. În clipa
aceea, lebedele, momite de un trecător, îşi desfăşurară aripile şi, lovind apa, se apropiară de mal. Imaginea aceasta
cunoscută făcu o impresie nespus de puternică asupra lui; îi aminti plecarea domnişoarei Isabela de la Zaslawsk! …
Fugi ca un nebun din parc, se urcă repede în trăsură şi se lăsă purtat până acasă cu ochii închişi.
În ziua aceea nu mai făcu nimic, iar noaptea avu un vis straniu:
Se făcea că domnişoara Isabela se oprise în faţa lui şi îl întreba cu lacrimi în ochi de ce o părăsise…
Călătoria la Skierniewice, conversaţia cu Starski şi îndrăzneala lui neobişnuită nu fuseseră decât un vis! Nimic, nu
fusese adevărat! …
Wokulski sări repede din pat, aprinse lampa, şi până dimineaţa nu mai fu în stare să adoarmă, chinuit de
întrebări şi de îndoieli.
„Oare în vagonul acela slab luminat siluetele lor se puteau reflecta în geam? Ceea ce am văzut eu atunci n-a
fost oare o halucinaţie? … Cunosc eu atât de bine limba engleză, încât să nu fi înţeles greşit anumite expresii? … Ce
o fi crezând despre mine dacă într-adevăr am jignit-o fără motiv? … Sunt rude, veri, şi se cunosc din copilărie! Pot
vorbi între ei destul de liber, fără ca prin asta să trădeze încrederea cuiva! …
Ce-am făcut, nefericitul de mine? Dacă sunt victima unei gelozii nejustificate? … Starski era îndrăgostit de
baroană, şi domnişoara Isabela ştia! N-ar fi fost chiar atât de neruşinată încât să se agaţe de iubitul alteia!”
 Se gândi apoi la viaţa pe care o ducea acum, o viaţă atât de searbădă! Rupsese cu toate îndeletnicirile de
până atunci, rupsese legăturile cu oamenii şi nu avea nici o perspectivă! Nimic, absolut nimic! Ce va face mâine? …
Va citi cărţi fantastice? Va face experienţe inutile? Va pleca undeva? Sau se va însura cu Helena Stawska? Orice ar
fi să se întâmple, oriunde s-ar duce, nicăieri nu va scăpa de singurătate şi de jale!
„Dar baronul? … S-a căsătorit cu Ewelina! Care-i rezultatul? … Acum se gândeşte să facă un laborator
tehnologic, el, care poate nici nu ştie ce însemnează tehnologia…”
Lumina zilei şi duşul rece dădură altă direcţie gândurilor lui Wokulski.
„Am cel puţin treizeci până la patruzeci de mii de ruble venit pe an. Am să cheltuiesc pentru mine două până
la trei mii; cu restul ce am să fac? Ce am să fac cu averea asta, care mă copleşeşte? … Aş putea asigura existenţa a o
mie de familii, dar ce folos dacă unele vor fi nefericite, ca Węgielek, iar altele mă vor răsplăti aşa cum m-a răsplătit
Wysocki de la Calea Ferată! …”
Îşi aminti iar de Geist şi de laboratorul misterios în care se năşteau germenii unei noi civilizaţii. Investite în
laboratorul acela, averea şi munca lui ar aduce un câştig de milioane de ori mai mare! Mai era vorba apoi şi de un
scop nobil şi de posibilitatea de a folosi timpul. Iar în perspectivă, gloria şi puterea! Cum nu le mai cunoscuse
nimeni pe lume… Cuirasate care să se ridice în aer… Putea fi oare vis mai măreţ?
„Dar dacă noul metal va fi descoperit nu de mine, ci de altul, ceea ce este foarte probabil? … Ei şi?! În cel
mai rău caz aş face parte dintre cei care au contribuit la progresul invenţiei. Pentru o cauză ca asta merită să-ţi
sacrifici averea inutilă şi viaţa fără rost! E oare mai bine să te iroseşti între patru pereţi, sau să te tâmpeşti jucând
preferans decât să năzuieşti la câştigarea unei glorii nemaivăzute? …
Treptat, în sufletul lui începu să se deseneze tot mai limpede o anumită intenţie, dar cu cât o înţelegea mai
bine, cu cât o găsea mai valoroasă, cu atât simţea mai limpede că pentru îndeplinirea ei îi lipsesc şi energia, şi
imboldul…
Voinţa îi era complet paralizată. O putea trezi numai o zguduire profundă, care însă nu venea de nicăieri. Iar
viaţa zilnică îl cufunda într-o apatie tot mai neagră.
„Putrezesc!”
Rzecki, care îl vizita din ce în ce mai rar, îl privea înspăimântat.
„Foarte rău, Stas! îi spunea el uneori. Rău, rău, rău! … Mai bine moartea decât o viaţă ca asta! …”
Într-o zi servitorul îi aduse o scrisoare, a cărei adresă părea scrisă de o mână de femeie.
O deschise. Era de la doamna Wąsowska.
„Trebuie neapărat să te văd. Te aştept azi la trei după amiază!” „Ce o fi vrând?! …” se întrebă el mirat.
Dar la două şi jumătate se îmbrăcă şi plecă.
Fără să-l mai întrebe cine este, lacheul deschise uşa salonului în care frumoasa văduvă se plimba cu paşi
repezi.
Era îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, care îi reliefa trupul de statuie. Părul ei roşcat era strâns ca de
obicei într-un coc greu, pe ceafă, în care, în loc de ace, avea înfipt un stilet subţire cu mâner de aur.
Când o văzu, pe Wokulski îl cuprinse un sentiment ciudat de bucurie şi de înviorare. Se apropie repede de ea
şi-i sărută mâna cu multă căldură.
— Nici n-ar trebui să mai stau de vorbă cu dumneata! … îl mustră doamna Wąsowska, retrăgându-şi mâna.
— Dacă-i aşa, de ce m-ai chemat, doamnă?! făcu el, mirat. Am impresia că de la început sunt prost primit!
— Stai jos!
Wokulski se aşeză în tăcere. Doamna Wąsowska continuă să se plimbe prin salon.
— Te porţi admirabil, n-am ce zice! … reluă ea, după o clipă. Din cauza dumitale o persoană din societate a
ajuns în gura lumii! Tatăl ei este acum bolnav, şi întreaga familie are neplăceri… Te închizi în casă luni de zile,
cincisprezece persoane care au avut încredere nelimitată în dumneata suferă o mare decepţie, şi chiar un om atât de
bun şi drept ca prinţul e nevoit să-ţi considere ciudăţeniile drept o contribuţie la studiul femeilor… Te felicit,
domnule Wokulski! Dacă ar fi făcut asta un student, mai zic…
Deodată amuţi… Wokulski se schimbase la faţă.
— Ah, ce mai e şi asta? Cred că n-ai să leşini aici! … zise ea speriată. Să-ţi dau puţină apă… Sau o picătură
de vin…
— Nu-i nevoie, doamnă; mulţumesc. Îşi reveni repede: După cum vezi, doamnă, sunt într-adevăr bolnav!
Frumoasa văduvă se uită la el cu atenţie.
 — Da! recunoscu ea pe urmă. Ai cam slăbit, dar cu barba asta nu-ţi stă rău de loc… N-ar trebui s-o mai
razi… Eşti mai interesant…
Wokulski se îmbujoră la faţă ca un copil. Se mira că în faţa doamnei Wąsowska era timid, aproape ruşinos!
„Ce se întâmplă cu mine?”
— În orice caz, ar trebui să pleci imediat la ţară! continuă ea. Cine a mai auzit să stai în oraş la începutul lui
august? … Nu mai merge, domnul meu! … Poimâine te iau cu mine, pentru că, altfel, umbra răposatei doamne
Zaslawska n-o să-mi dea pace… Începând de azi ai să vii la mine şi la prânz, şi la cină. După-amiezile o să ieşim la
plimbare, iar poimâine… adio, Varşovia! … Nu, nu mai merge aşa! …
Wokulski era atât de zăpăcit, încât nu fu în stare să-i răspundă nimic. Obrajii îi ardeau, nu ştia ce să facă cu
mâinile…
Doamna Wąsowska sună. Intră lacheul.
— Te rog să ne aduci vin! îi porunci doamna Wąsowska. Ştii, de acela… Poţi să fumezi, domnule Wokulski!
Fumul nu mă supără!
Wokulski îşi aprinse imediat ţigara, rugându-se tuturor sfinţilor să-şi poată stăpâni tremurul mâinilor.
Lacheul aduse vinul; doamna Wąsowska umplu două pahare.
— Acum bea!
Wokulski îşi goli paharul dintr-o înghiţitură.
— Uite, aşa îmi placi! în sănătatea dumitale! râse ea, ducând paharul la buze. Acum bea şi în sănătatea
mea…
Wokulski goli al doilea pahar.
— Şi acum bea pentru îndeplinirea dorinţelor mele! Te rog… Te rog… Imediat!
— Iartă-mă, doamnă, răspunse, dar n-am de loc intenţia să mă îmbăt!
— Cum?! Nu vrei să mi se îndeplinească dorinţele?
— Ba da! Dar aş vrea mai întâi să le cunosc!
— Aşa?! … exclamă doamna Wąsowska. Asta-i ceva cu totul nou… Bine, în cazul ăsta, nu bea!
Se duse la fereastră şi privi afară, lovind cu piciorul în podea. Wokulski rămase pe gânduri. Tăcerea dură
câteva minute. În sfârşit, o întrerupse doamna Wąsowska.
— Ai auzit ce a făcut baronul? … Ce părere ai? …
— A procedat foarte bine! răspunse Wokulski, cu totul calm.
Doamna Wąsowska sări ca arsă.
— Cum? … Dumneata iei apărarea unui om care a defăimat o femeie? … Un brutal, un egoist! Un om care,
ca să se răzbune, a recurs la mijloacele cele mai josnice!
— Ce a făcut, doamnă?
— Ah, nu ştii nimic! … Închipuieşte-ţi că a intentat proces de divorţ soţiei sale… Şi ca să fie scandalul şi
mai mare, s-a bătut în duel cu Starski! …
După o clipă de gândire, Wokulski răspunse zâmbind:
— Ai dreptate! Ar fi putut să-şi tragă frumuşel un glonte în cap, bineînţeles după ce ar fi lăsat întreaga avere
soţiei sale!
Doamna Wąsowska izbucni, mânioasă:
— Exact! Aşa ar fi făcut orice bărbat cu o scânteie de nobleţe şi de simţ al onoarei! Ar fi preferat să se
sinucidă decât să pună la stâlpul infamiei o biată femeie, o fiinţă slabă, împotriva căreia te poţi răzbuna atât de uşor
când ai de partea ta averea, poziţia socială şi prejudecăţile celorlalţi! … Dar de la dumneata nu m-aş fi aşteptat la
aşa ceva… Ha, ha, ha! … Şi ăsta e omul nou, eroul care suferă şi tace… O, nu! Sunteţi toţi o, apă şi-un pământ! …
— Scuză-mă, te rog, dar… ce ai fi vrut să facă baronul?
Ochii doamnei Wąsowska scăpărară:
— O iubea pe Ewelina, sau nu? …
— Ca un nebun!
— Ei, află de la mine că nu-i adevărat! S-a prefăcut numai că o iubeşte. Când spunea că o adoră, minţea! …
La prima ocazie s-a dovedit că n-o trata nici măcar ca pe un egal al său, ci ca pe o sclavă, căreia, pentru o clipă de
slăbiciune, poţi să-i pui laţul de gât, să o scoţi în piaţă şi s-o terfeleşti în noroi! O, voi, stăpâni ai lumii! Voi,
ipocriţilor! … Cât timp vă orbeşte instinctul, vă târâţi la picioarele femeii, sunteţi gata să comiteţi orice josnicie, să
minţiţi: „Tu, cea mai scumpă… tu, adorată… pentru tine mi-aş da viaţa…” Iar când biata victimă dă crezare
jurămintelor voastre mincinoase, începeţi să vă plictisiţi, şi dacă şi în ea se trezeşte femeia cu slăbiciunile ei, o
călcaţi în picioare! … Ah, cât e de revoltător! Ce mizerie! … Hai, să aud ce ai de spus! …
— Doamna baroană nu l-a înşelat oare cu domnul Starski? întrebă Wokulski.
— O… Cum poţi să spui că l-a înşelat! Doar a cochetat un pic! De altfel, avea pentru el o „slăbiciune”…
— Slăbiciune”? Nu ştiu ce-nseamnă. Dar dacă a avut o slăbiciune pentru Starski, de ce s-a căsătorit cu
baronul?
— Pentru că a implorat-o în genunchi să-l ia! A ameninţat-o că se va sinucide.
— Scuză-mă, te rog… A implorat-o numai să binevoiască a-i accepta numele şi averea, sau i-a cerut în
acelaşi timp să nu aibă „slăbiciuni” pentru alţi bărbaţi? …
— Dar voi? Dar voi, bărbaţii? Ce faceţi voi înainte şi după căsătorie? … Femeia…
— Scumpă doamnă, nouă, încă de copii, ni se spune că suntem animale şi că singura noastră posibilitate de a
deveni oameni este să iubim femeia, a cărei nobleţe, inocenţă şi fidelitate opresc cât de cât omenirea de la o
îndobitocire completă. Şi noi credem în aceasta nobleţe, inocentă, et caetera, o divinizăm, cădem în genunchi în faţa
ei…
— Şi pe drept cuvânt. Căci valoraţi cu mult mai puţin decât noi!
— Recunoaştem lucrul acesta în mii de feluri şi afirmăm că deşi bărbatul creează de fapt civilizaţia, femeia
este aceea care îi insuflă caracterul sublim şi îi dă frumuseţea ideală… Dacă însă femeile ne imită în privinţa
animalităţii noastre, atunci prin ce sunt mai bune decât noi, şi mai ales pentru ce le-am diviniza? …
— Pentru iubire!
— Iubirea este un simţământ frumos! Dar dacă domnului Starski i se oferă iubirea pentru mustăcioara şi
ocheadele sale, un altul de ce să ofere pentru acelaşi lucru şi numele, şi averea, şi libertatea?
— Te înţeleg din ce în ce mai puţin! zise doamna Wąsowska. Dumneata recunoşti că femeile au drepturi
egale cu bărbaţii, sau nu? …
— În general, da, în particular, nu! Prin spiritul şi munca ei, o femeie obişnuită este inferioară bărbatului, dar
prin moravurile şi sentimentele ei îi este mult superioară, ceea ce compensează celelalte scăderi. Cel puţin aşa ni se
tot spune, şi noi trebuie să credem. Cu toate că femeia are multe însuşiri inferioare, o considerăm superioară… Iar
dacă doamna baroană a renunţat la calităţile sale – şi ştim că a renunţat de mult la ele – nu trebuie să ne mire că a
pierdut şi privilegiile! Soţul a renunţat la ea ca la un asociat necinstit!
— Bine, dar baronul e un bătrân neputincios…
— De ce s-a căsătorit cu el? Ba, mai mult! De ce l-a lăsat să se îndrăgostească de ea?
— Cum?! Dumneata nu pricepi că femeia e nevoită uneori să se vândă? … întrebă doamna Wąsowska,
pălind şi înroşindu-se în acelaşi timp.
— Ba înţeleg, doamnă! Fiindcă… şi eu, cândva… m-am vândut! Numai că nu pentru a face avere, ci pentru
că n-aveam ce mânca!
— Apoi?
— Soţia mea nu mi-a atribuit din capul locului nici o inocenţă, iar eu nu i-am făgăduit dragostea. Am fost un
soţ foarte prost. În schimb, i-am fost cel mai bun funcţionar şi sluga cea mai credincioasă. M-am dus cu ea la
biserică, la concerte, la teatre, i-am distrat oaspeţii şi, de fapt, i-am triplat veniturile magazinului!
— Şi n-ai avut amante?
— Nu, doamnă. Eram atât de amărât datorită robiei mele încât nici nu mai îndrăzneam să mă uit la alte
femei! Trebuie deci să recunoşti că am dreptul să fiu un judecător sever faţă de baroană, care, vânzându-se, ştia că…
nu munca i-a fost cumpărată! …
— Îngrozitor! şopti doamna Wąsowska, uitându-se în pământ.
— Da, doamnă! Acest gen de comerţ e groaznic, iar comerţul cu propria ta persoană este şi mai groaznic!
Infamante, însă, sunt numai tranzacţiile încheiate cu reacredinţă. Când o atare afacere iese în vileag, consecinţele
sunt foarte neplăcute pentru partea demascată.
Câtva timp tăcură amândoi. Doamna Wąsowska era nervoasă; Wokulski – posomorât.
— Nu! … strigă ea, brusc. Trebuie să te aud făcând afirmaţii categorice!
— Despre ce?
— Despre diferite probleme asupra cărora îmi vei răspunde limpede şi lămurit.
 — Un examen?
— Cam aşa ceva!
— Te ascult, doamnă…
Ea şovăi, dar, cu un efort, întrebă:
— Aşadar, dumneata susţii că baronul are dreptul să gonească şi să defăimeze o femeie…
— Care l-a înşelat? Da, are!
— Ce înţelegi dumneata prin „a înşela”?
— Că a primit declaraţiile de dragoste ale baronului, cu toate că avea o „slăbiciune” – cum spui dumneata –
pentru domnul Starski.
Doamna Wąsowska îşi muşcă buzele.
— Dar baronul câte „slăbiciuni” a avut? …
— Desigur, câte i-a poftit inima şi de câte ori a avut ocazia! răspunse Wokulski. Baronul însă n-a făcut pe
inocentul, n-a purtat titlul de model al purităţii moravurilor şi n-a primit omagiul nimănui pe acest temei… Dacă
baronul ar fi cucerit inima cuiva afirmând că n-a avut niciodată amante – deşi a avut – ar fi fost un escroc. Realitatea
este că nu l-a întrebat nimeni nimic în această privinţă.
Ea zâmbi:
— Eşti nostim! … Care femeie poate afirma, sau te poate asigura că n-a avut amanţi?
— Ah, va să zică şi dumneata ai avut? …
— Te rog, domnule! izbucni văduva, ridicându-se brusc din fotoliu. Dar se stăpâni îndată şi spuse rece: Te
rog să păstrezi o anumită limită în alegerea argumentelor!
— Pentru ce? Doar avem amândoi aceleaşi drepturi, şi eu, unul, n-am să mă supăr dacă ai să mă întrebi câte
amante am avut…
— Nu sunt curioasă!
Doamna Wąsowska începu iar să cutreiere salonul. Wokulski simţi mânia clocotind în el, dar se stăpâni.
— Da, recunosc că nu mă pot dezbăra de prejudecăţi! reluă ea după un timp. Dar nu sunt decât o biată
femeie, am creierul mai uşor, aşa cum susţin antropologii voştri! De altfel, sunt îngrădită în relaţii, moravuri şi
Dumnezeu mai ştie ce! … Dacă însă aş fi fost un bărbat raţional – ca dumneata – şi dacă aş fi crezut în progres – ca
dumneata – aş fi aruncat acest balast sau măcar aş fi recunoscut că mai curând sau mai târziu femeile trebuie să aibă
drepturi egale!
— Adică drepturi egale în privinţa „slăbiciunilor”? …
— Adică… adică… îl imită ea. Da, tocmai la aceste „slăbiciuni” făceam aluzie.
— O! … De ce să mai aşteptăm rezultatele îndoielnice ale progresului? Există şi azi foarte multe femei ca
drepturi egale în această privinţă! Alcătuiesc chiar un partid puternic şi poartă numele de cocote… Dar, ciudat,
persoanele acestea, care se bucură de atenţia bărbaţilor, nu sunt văzute cu ochi buni de femei! …
— Cu dumneata, domnule Wokulski, nu se poate discuta! îl apostrofă văduva.
— Nu se poate discuta cu mine despre drepturile egale ale femeilor?
Ochii doamnei Wąsowska se aprinseră, şi sângele i se urcă în obraji. Se trânti ostentativ în fotoliu şi, lovind
cu pumnul în masă, strigă:
— Bine! … Am să rezist cinismului dumitale şi am să discut chiar şi despre cocote… Află, domnule, că
trebuie să ai un caracter foarte josnic ca să compari persoanele acestea care se vând pentru bani cu femeile cinstite şi
nobile care se oferă din dragoste…
— … continuând să facă pe inocentele…
— Indiferent cum!
— … şi înşelând, rând pe rând, pe toţi naivii care cred în inocenţă!
— Ce pierd? … întrebă ea, uitându-se cutezător în ochii lui.
Wokulski strânse din dinţi, dar se stăpâni şi vorbi liniştit:
— Ce-ar spune despre mine asociaţii mei dacă eu, în locul unui capital de şase sute de mii de ruble, aşa cum
se afirmă că aş poseda, n-aş avea decât şase mii şi n-aş protesta împotriva afirmaţiei false? … E vorba doar de două
zerouri…
— Să lăsăm la o parte chestiunile băneşti! îl întrerupse doamna Wąsowska.
 — Da?! Atunci ce ai spune dumneata despre mine dacă, de pildă, nu m-aş numi Wokulski, ci Wokulski, şi aş
fi profitat de această uşoară modificare pentru a intra în graţiile răposatei doamna Zaslawska? Dacă datorită acestei
modificări m-aş fi strecurat în casa ei aş fi avut acolo onoarea să te cunosc? … Cum ai numi dumneata felul acesta
de a face cunoştinţe şi de a câştiga stima oamenilor?
Pe chipul sănătos al doamnei Wąsowska se citi limpede dispreţul.
— Dar ce legătură are asta cu baronul şi cu Ewelina? ripostă ea.
— Are, stimată doamnă! În lume nu-ţi este îngăduit să te foloseşti de titluri pe care nu le ai! Cocotele sunt,
de altfel, femei foarte utile, şi nimeni n-are dreptul să le facă reproşuri că şi-au ales meseria pe care şi-au ales-o; dar
o cocotă care face pe inocenta este o escroacă! Şi pentru asta, da, i se pot face reproşuri!
— Îngrozitor! … Spune-mi, însă, pierde cineva ceva de pe urma unei atare mistificări? …
Lui Wokulski începură să-i vâjâie urechile.
— Dimpotrivă! Uneori lumea are de câştigat! De pildă, în cazul când cine ştie ce dobitoc, îndrăgostit de
iubirea ideală, înfruntă primejdii de moarte şi agoniseşte o avere colosală pentru a o depune la picioarele idealului
său… Dar omenirea pierde dacă nebunul acesta, descoperind minciuna, se prăbuşeşte înfrânt… sau dacă… – nu uita
că are avere! – face scandal… Adică se bate în duel cu domnul Starski şi se alege cu un glonte în coaste…
Omenirea, doamna mea, pierde o fericire ucisă, o minte zdruncinată şi poate chiar un cetăţean care ar fi putut realiza
ceva…
— Numai el e de vină!
— Ai dreptate! Dar ar fi fost şi mai vinovat dacă, dându-şi seama de adevăr, n-ar fi procedat aşa cum a
procedat baronul şi n-ar fi rupt cu îndobitocirea şi ruşinea…
— Într-un cuvânt, bărbaţii nu vor renunţa de bunăvoie la privilegiile lor absurde faţă de femei…
— Vreţi să spuneţi că nu vor recunoaşte femeilor privilegiul de a-i înşela…
— … şi cine nu acceptă începe lupta! …
— Lupta? … râse Wokulski.
— Da, lupta! În care învinge cel mai puternic. Dar încă nu se ştie cine e mai puternic! … exclamă doamna
Wąsowska, gesticulând larg.
În clipa aceea se întâmplă ceva ciudat: Wokulski îi apucă brusc amândouă mâinile şi i le strânse tare.
— Ce înseamnă asta? … întrebă ea, pălind.
— Ia să vedem cine e mai puternic? răspunse el.
— Lasă gluma!
— Nu, doamnă, nu glumesc de loc… Îţi ofer doar o mică dovadă; cu o luptătoare ca dumneata pot face ce-
mi place. Este, sau nu?
— Dă-mi drumul, domnule! strigă ea, zbătându-se. Vrei să chem servitorii?
Wokulski îi lăsă mâinile.
— Aha! Asta el Dumneavoastră vă luptaţi cu noi, ajutate de servitori! … Tare-aş fi curios să ştiu ce
recompensă vă cer aceşti aliaţi, şi dacă admit apoi să nu vă ţineţi angajamentele!
Doamna Wąsowska îl privi la început uşor înspăimântată, apoi indignată; pe urmă se mulţumi să dea din
umeri.
— Ştii ce cred eu?
— Că am înnebunit!
— Cum aşa ceva…
— În faţa unei femei aşa de frumoase şi în urma unei asemenea conversaţii, ce poate fi mai natural?
— Vai, ce compliment fad exclamă ea, strâmbând din buze, în orice caz, trebuie să recunosc că mi-ai impus!
Nu prea mult, dar tot mi-ai impus. Păcat că nu ţi-ai jucat rolul până la urmă! Mi-ai lăsat mâinile, şi asta m-a
decepţionat…
— O! Puteam foarte uşor să nu-ţi dau drumul!
— Şi eu la fel de uşor puteam chema servitorii…
— Numai că eu, fie-mi cu iertare, ţi-aş fi pus un căluş în gură…
— Cum? … Cum? …
— Da! Exact cum am spus!
Doamna Wąsowska se miră din nou.
 — Domnule, zise, încrucişându-şi mâinile ca Napoleon dumneata eşti sau foarte original, sau… foarte
prostcrescut! …
— N-am fost crescut de loc!
— Deci eşti într-adevăr un original! şopti ea. Păcat că n-ai procedat în aşa fel încât Bela să te poată cunoaşte
sub aspectul acesta…
Wokulski înmărmuri. Nu la auzul numelui ei, ci din cauza schimbării pe care o descoperea în el domnişoara
Isabela îi era acum complet indiferentă! În schimb, începuse să-l intereseze doamna Wąsowska…
— Ar fi trebuit, continuă ea, să-i expui de la început teoriile dumitale, aşa cum ai procedat cu mine. Atunci n
-ar mai fi survenit între dumneavoastră nici un dezacord.
— Dezacord?! … se miră Wokulski, făcând ochii mari.
— Da, pentru că, cel puţin după câte ştiu eu, e gata să te ierte!
— Să mă ierte?! …
— Probabil că eşti foarte… cum să spun… slăbit, şopti ea pe un ton indiferent, dacă nu-ţi dai seama că ai
procedat brutal… Faţă de excentricităţile dumitale, până şi baronul face impresia unui om elegant!
Wokulski râse cu atâta poftă, încât se simţi şi el intrigat de veselia lui. Doamna Wąsowska se încruntă.
— Râzi? Nu ţi-o iau în nume de rău, fiindcă te înţeleg. Acest râs este gradul suprem al suferinţei!
— Doamnă, îţi jur că de zece săptămâni nu m-am simţit atât de liniştit! Dumnezeule! … Ba aş putea spune
chiar de câţiva ani! … Mi se pare că în tot acest răstimp creierul meu a fost chinuit de un coşmar îngrozitor, care s-a
spulberat acum o clipă… De-abia acum simt că sunt salvat, şi asta datorită dumitale, doamnă…
Vocea îi tremura. Îi luă mâinile şi i le sărută aproape pătimaş. Doamnei Wąsowska i se păru că vede în ochii
lui lucind lacrimile.
— Salvat! … Eliberat! … repetă el.
— Ascultă, domnule! spuse ea rece, retrăgându-şi mâinile. Ştiu tot ce s-a întâmplat între voi doi. Ai procedat
ca un bădăran când ai tras cu urechea la conversaţia lor, pe care o cunosc în cele mai mici amănunte, ba chiar mai
mult… N-a fost decât un flirt obişnuit…
— Aha! Aşadar, asta se cheamă flirt? … o întrerupse el. Adică fenomenul acela care transformă o femeie
într-un ştergar cu care oricine poate să-şi şteargă gura şi degetele se numeşte flirt? Minunat, n-am ce zice! …
— Taci! … exclamă doamna Wąsowska. E drept, Bela n-a făcut bine ce a făcut, dar judecă-te şi pe
dumneata! Îţi spun că Bela te…
— Iubeşte, nu-i aşa? o întregi Wokulski, netezindu-şi barba.
— O, da! Te iubeşte! îi pare rău… Nu vreau să intru în amănunte, e de ajuns să-ţi spun că în ultimele două
luni am văzut-o aproape în fiecare zi… şi în tot acest timp n-a vorbit decât de dumneata. Iar locul ei favorit de
plimbare este… castelul de la Zaslawsk! … De atâtea ori am zărit-o alături de piatra cu inscripţia, de atâtea ori am
văzut-o cu lacrimi în ochi… Ba o dată a izbucnit chiar în hohote de plâns şi a şoptit îndurerată versurile săpate în
piatră: „În fiecare loc şi-n orice clipă, / Unde-odată cu tine-am petrecut şi-am plâns cu tine…” Ce spui de toate
astea? …
— Ce spun de toate astea? … repetă Wokulski. Îţi jur că singura mea dorinţă în clipa de faţă este să dispară
şi amintirea cunoştinţei mele cu domnişoara Isabela Lęcki! Ca să nu mai vorbim de piatra aceea blestemată, care o
înduioşează atât de mult! …
— Dacă aş fi sigură că nu minţi, aş avea o dată mai mult o frumoasă dovadă a statorniciei bărbaţilor! …
— Nu, ai avea numai dovada unei vindecări miraculoase! răspunse el emoţionat. O, Dumnezeule! … Am
impresia că ani şi ani la rând am fost hipnotizat, că acum zece săptămâni m-am trezit fără să-mi dau seama şi că de-
abia astăzi mi-am revenit de tot! …
— Vorbeşti serios?
— Doamnă, oare dumneata nu vezi cât sunt de fericit? M-am regăsit, îmi aparţin din nou! Crede-mă,
doamnă s-a întâmplat o minune pe care n-o înţeleg de loc, dar care poate fi asemuită numai cu trezirea unui om din
letargie, cu învierea unui mort!
— Şi cărui fapt o atribui? întrebă ea, lăsând ochii în jos.
— În primul rând, dumitale, doamnă… Apoi faptului că în sfârşit am avut prilejul să spun în faţa cuiva
adevăruri pe care le înţelegeam de mult, dar pe care nu aveam curajul să le destăinui. Domnişoara Isabela face parte
dintr-o specie care se deosebeşte de a mea, şi numai nebunia a putut să mă înlănţuie la picioarele ei!
 — Şi ce ai de gând să faci acum, după o descoperire atât de misterioasă?
— Nu ştiu…
— Sau ai şi găsit o femeie din specia dumitale?
— Poate…
— Aha! Trebuie să fie vorba de doamna aceea, doamna Stawska…
— Cine? Helena? … Nu! mai degrabă ai fi dumneata, doamnă.
Doamna Wąsowska se ridică din fotoliu cu o mină foarte solemnă.
— Înţeleg… şopti Wokulski. Pot să plec, nu-i aşa?
— Cum crezi.
— Şi la ţară nu vom mai merge împreună.
— O, nici nu mai poate fi vorba… Deşi nu-ţi interzic să vii… Cred că va fi şi Bela la mine…
— În cazul acesta…
— Nu spun că va fi neapărat.
— Şi… te voi găsi singură?
— Probabil…
— Şi vom sta de vorbă, aşa, ca azi? Ne vom duce la plimbare, ca atunci? …
— Poate… Şi va începe cu adevărat lupta între noi
— Te avertizez că am s-o câştig!
— Oare aşa să fie? … Crezi că vei putea face din mine, sclava dumitale?
— Da. Te-aş convinge că ştiu să fiu puternic, apoi ţi-aş cădea la picioare şi te-aş implora să accepţi, doamnă,
să-ţi fiu sclav!
Doamna Wąsowska se întoarse şi ieşi din salon. În prag se mai opri o clipă şi, întorcând uşor capul, şopti:
— La revedere… la ţară!
Wokulski părăsi casa ca un om beat. Pe stradă îşi zice: „Să ştii că am înnebunit!”
Se uită înapoi, şi la o fereastră, ascunsă după perdele întrezări umbra doamnei Wąsowksa.
„Ei, drăcia dracului! Iar am intrat într-o aventură! …”
Mergând, continua să se gândească la schimbarea petrecută în el. I se părea că ieşise din nou la lumină, după
ce zăcuse într-o prăpastie unde domneau noaptea şi nebunia. Pulsul îi bătea mai puternic, răsufla mai adânc,
gândurile i se desfăşurau cu o vioiciune neobişnuită. Simţea un fel de înviorare prin tot trupul, iar în inimă, o linişte
de neînchipuit.
Acum nu-l mai enerva forfota străzii, şi lumea îl înveselea. Culoarea cerului era mai intensă, casele păreau
mai frumoase. Până şi praful, scăldat în lumină, i se părea fermecător.
Cea mai mare plăcere i-o făceau însă femeile tinere, mişcările lor zglobii, buzele lor numai zâmbet şi
privirile pline de ispită. Câteva se uitară drept în ochii lui, cu priviri dulci, duioase şi cochete, şi inima îi bătu mai
repede, în timp ce un fior îi străbătea tot trupul.
„Frumoasele mele! …”
Deodată îşi aminti de doamna Wąsowska şi îşi dădu seama că, dintre toate, ea era cea mai atrăgătoare. Ce
corp, ce picioare, ce obraz, ce ochi! Aveau în ei ceva din luciul briliantelor şi din moliciunea catifelei… Ar fi jurat
că-i simte parfumul trupului şi că-i aude râsul cristalin… Ameţea numai la gândul că s-ar apropia de ea!
„Ce femeie trebuie să fie! …” şopti el.
Amintirea doamnei Wąsowska îl urmărea şi îl întărâtă atât de mult, încât îşi puse în gând să se ducă la ea
chiar în seara aceea.
„Doar m-a poftit şi la prânz şi la cină! îşi spuse el, cu sângele clocotind. Mă va alunga? … Ce rost ar mai fi
avut atunci toată risipa ei de cochetărie? Că nu-i displac, ştiu mai demult. Acum o doresc şi eu, ceea ce înseamnă
ceva! …”
În clipa aceea trecu pe lângă o femeie cu părul castaniu, cu ochii ca marea, cu obrajii bucălaţi ca de copil, şi
din privirea ei observă uluit că şi ea îi plăcea!
La vreo zece paşi de casă cineva îl strigă:
— Hei, hei! … Stas! …
Întoarse capul şi îl zări pe doctorul Szuman pe terasa unei cofetării. Doctorul nu-şi termină îngheţata, aruncă
pe masă o monedă de argint de patruzeci de groşi şi alergă spre el.
 — Veneam la tine! îi spuse, luându-l de braţ. Extraordinar! De mult n-ai arătat atât de bine! Aş pune
prinsoare că ai să te întorci la societatea comercială şi că o să-i iei la goană pe toţi cărpănoşii ăia! … Ce alură! … Ce
privire! … Ei, da, regăsesc azi în tine pe vechiul meu prieten Stas! …
Intrară pe poartă, urcară scările şi ajunseră la Wokulski.
— Şi eu tocmai mă gândeam că mă paşte o nouă boală… zise acesta râzând. Vrei o ţigară?
— Ce boală?
— Închipuieşte-ţi că de vreun ceas încoace femeile fac asupra mea o impresie teribilă… Mă apucă groaza!
Szuman râse din toată inima.
— Eşti un caraghios! În loc să oferi o masă de bucurie, te îngrozeşti! … Când alergai nebun după una
singură, crezi că erai zdravăn? Abia acum eşti sănătos, când îţi plac toate şi n-ai nimic mai bun de făcut decât să
încerci să o cucereşti pe cea care îţi place mai mult!
— Eh! … Dar dacă femeia care îmi place mai mult e o cucoană din lumea mare? …
— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! Cucoanele din lumea mare sunt mult mai interesante decât
cameristele! Feminitatea câştigă enorm de pe urma eleganţei, a inteligenţei şi, mai ales, a trufiei… Ce conversaţii
ideale te aşteaptă! Ce aere pline de demnitate… Ah, ascultă-mă pe mine, valorează de trei ori mai mult!
Pe faţa lui Wokulski trecu o umbră.
— Oho! strigă Szuman. Văd lângă tine urechea lungă a animalului pe care a intrat Hristos în Ierusalim! De
ce te strâmbi? Tocmai pe lângă acest fel de cucoane trebuie să te învârteşti, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că
mor de curiozitate să ştie ce înseamnă democraţia!
În anticameră zbârnâi soneria şi intră Ochocki; văzându-l pe doctor atât de însufleţit, îl întrebă:
— Vă deranjez, domnilor?
— Dimpotrivă, răspunse Szuman, ne poţi fi chiar de folos! Pentru că tocmai acum îl sfătuiam pe Stas să se
vindece de dragostea veche printr-o nouă dragoste, dar… nu ideală. Cu cea ideală ajunge! …
Ochocki zâmbi:
— Sunt şi eu dispus să ascult prelegerea asta! spuse, aprinzându-şi ţigara care îi fusese oferită.
— O aventură! mormăi Wokulski.
— Nici o aventură! răspunse Szuman. Un om cu averea ta poate fi într-adevăr fericit, pentru că, nu-i aşa,
pentru o fericire adevărată n-ai nevoie decât să mănânci în fiecare zi alte bucate, să ai rufe curate şi să-ţi schimbi din
trei în trei luni domiciliul şi amantele.
— N-au să ne ajungă femeile! observă Ochocki.
— Grija asta las-o pe seama lor; ştiu ele ce au de făcut! răspunse doctorul, sarcastic. Pentru că şi lor li se
aplică acelaşi regim!
— Tot aşa, trimestrial? întrebă Ochocki.
— Fireşte! Adică de ce ar fi ele mai rele decât noi?
— Totuşi, după zece sau douăzeci de asemenea trimestre, nu mai ai de ce să fii fericit!
— Prejudecată! … Prejudecată! … zise Szuman. Nici n-ai să bagi de seamă, mai ales dacă vei fi asigurat că
n-au fost decât doi-trei înaintea ta şi că tu eşti cel iubit cu adevărat, cel de mult aşteptat! …
— Ai mai fost pe la Rzecki? îl întrebă Wokulski pe Szuman.
— De, ce să-ţi spun, lui n-am să-i prescriu reţeta dragostei… răspunse doctorul. Bătrânul se prăpădeşte…
— Adevărat! Arată prost! adăugă Ochocki.
Mai vorbiră un timp despre starea sănătăţii lui Rzecki, despre politică, apoi Szuman îşi luă rămas bun.
— Cinic mai e, bestia! … mormăi Ochocki…
— Nu-i plac femeile! adăugă Wokulski. Când are o zi proastă, îndrugă tot felul de orori.
— În unele privinţe are dreptate! reluă Ochocki. A nimerit-o bine cu teoriile lui! Chiar acum o oră am avut o
conversaţie solemnă cu mătuşa mea, care insistă să mă însor neapărat, şi susţine că nimic nu-l înnobilează mai mult
pe om decât iubirea unei femei cinstite…
— Doctorul mi-a dat mie sfaturi, nu dumitale!
— La dumneata m-am gândit şi eu în timp ce îşi expunea părerile. Mă întrebam ce ai zice dacă, presupunând
că ţi-ai schimba amantele în fiecare trimestru, te-ai pomeni cu toţi oamenii care muncesc pentru dumneata că vin să
te întrebe prin ce le răsplăteşti truda, mizeria şi partea de viaţă pe care ţi-o închină… Prin muncă, prin sfatul sau prin
pilda pe care le-o dai?
 — Ce oameni muncesc în momentul de faţă pentru mine? întrebă Wokulski. M-am retras din afaceri şi mi-
am plasat toată averea în acţiuni!
— Dacă ai hârtii ipotecare funciare, e clar că trăieşti de pe urma muncitorilor agricoli; dacă ai cumpărat
acţiuni, dividendele lor sunt acoperite de muncitorii feroviari, de cei de la fabricile de zahăr, de ţesători şi mai ştiu
eu de cine! …
Wokulski se posomorî.
— De ce crezi că ar trebui să-mi pun neapărat asemenea probleme? întrebă el. Mii de oameni trăiesc din
procente, şi nu-şi bat capul cu nimic!
— Da, mormăi Ochocki, dar ceilalţi nu sunt ca dumneata! … Eu am o mie cinci sute de ruble venit pe an, şi
nu rareori mă gândesc că suma asta înseamnă pâinea a trei sau patru oameni, că există fiinţe care renunţă pentru
mine la ceva în lumea asta, sau care îşi limitează nevoile, şi aşa destul de modeste.
Wokulski se plimba prin cameră.
— Când pleci în străinătate? întrebă el brusc.
— Nu ştiu… răspunse Ochocki cu amărăciune. Debitorul meu îmi dă bani abia la anul. Ar trebui să fac un
împrumut, ceea ce azi nu-i uşor de loc.
— Dai o dobândă mare?
— Şapte la sută.
— Ipoteca e bună?
— Rangul întâi după societatea de credit!
— Dar dacă ţi-aş da eu suma necesară şi aş lua asupra mea drepturile dumitale, te-ai hotărî să pleci în
străinătate?
— N-aş ezita o clipă! exclamă Ochocki, sărind în sus. Ce să fac aici? Să mă însor din disperare cu o fată
bogată şi pe urmă să urmez sfatul lui Szuman? …
Wokulski căzu pe gânduri.
— Ce rău ai face dacă te-ai însura? întrebă el cu jumătate de glas.
— Ia lasă-mă! … Ca să iau o femeie săracă, n-am cu ce s-o întreţin, iar una bogată m-ar trage într-o viaţă de
sibarit. Apoi, indiferent pe cine aş lua, însurătoarea ar însemna moartea planurilor mele. Mie îmi trebuie o femeie
deosebită, care să lucreze cu mine în laborator; dar… unde s-o găsesc?
Foarte agitat, Ochocki se ridică să plece.
— Aşadar, dragul meu, îi spuse Wokulski, întinzându-i mâna, problema banilor se va aranja, fiindcă sunt
gata să-ţi pun orice sumă la dispoziţie!
— Cum doreşti… Nu te rog, dar ţi-aş fi foarte recunoscător…
— Când pleci la Zaslawsk?
— Mâine. Venisem să-mi iau rămas bun.
— Atunci, afacerea e tranşată! încheie Wokulski, îmbrăţişându-l. În octombrie ai banii!
După plecarea lui Ochocki, Wokulski se culcă. În ziua aceea avusese emoţii atât de puternice şi de contrarii,
încât nu era în stare să le pună în ordine. I se părea că de când rupsese legăturile cu domnişoara Isabela urca spre o
înălţime ameţitoare, înconjurată de prăpastii, şi că de-abia acum atinsese vârful, ba începuse chiar să coboare
versantul celălalt, de unde i se deschideau orizonturi încă neclare, dar cu desăvârşire noi…
Câtva timp i se perindară prin faţa ochilor o mulţime de femei; printre ele apărea mereu doamna Wąsowska.
Apoi văzu o ceată de argaţi şi de muncitori care îl întrebau ce le dăduse în schimbul veniturilor sale…
În sfârşit, adormi adânc.
Se trezi dimineaţă la şase, liber şi înviorat.
Nu-i venea să se scoale, dar nu mai era îndurerat şi nu se mai gândea la domnişoara Isabela. Mai bine zis, se
gândea, dar ar fi putut să nu se gândească; în orice caz, amintirea ei nu-l mai chinuia, şi această constatare îl îngrozi.
„Nu cumva e numai o părere?” se întrebă el. Dar amintindu-şi întâmplările din ajun, îşi dădu seama că nu
uitase nimic şi avea judecata limpede.
„Poate că îmi voi recăpăta şi voinţa!”
Ca să se verifice, îşi puse în gând să se scoale peste cinci minute, să facă baie, să se îmbrace şi să plece
imediat la plimbare în parcul Lazienki. Privea neliniştit minutarul ceasornicului. „Dar dacă n-am să fiu în stare să
fac nici măcar atât?”
 Cele cinci minute trecură, şi Wokulski se ridică fără grabă, dar şi fără şovăire. Îşi turnă singur apa în cadă, se
îmbăie, se şterse, se îmbrăcă, şi peste o jumătate de oră se plimba prin parc.
Constată surprins că în tot acest timp nu se gândise la Isabela, ci la doamna Wąsowska. Evident, se
schimbase ceva în el! Poate că începuseră să funcţioneze din nou anumite celule ale creierului, paralizate până
atunci… Gândul domnişoarei Isabela nu-l mai stăpânea.
„Ce ciudat! Una a fost alungată de doamna Wąsowska, iar pe doamna Wąsowska o poate înlocui oricare altă
femeie! Sunt aşadar cu adevărat lecuit de nebunia mea…” Se apropie de iaz şi se uită indiferent la bărci şi la lebede.
Apoi coti spre aleea care ducea la sera de portocali – unde fuseseră atunci împreună – şi… simţi că-i e foame!
Aproape de seră îl cuprinse furia, şi, cu bucuria sălbatică a unui copil răutăcios, şterse urmele pe care le lăsase pe
alee la venire… „Dacă aş putea să şterg totul aşa… Şi piatra aceea, şi ruinele… Totul! …”
Simţi deodată că se trezeşte în el o pornire sălbatică, dorinţa să distrugă anumite lucruri, dar îşi dădea seama
că e vorba de o manifestare bolnăvicioasă. Fu foarte mulţumit că se poate gândi liniştit la Isabela şi că începe s-o
înţeleagă într-o anumită măsură.
„De ce să fiu supărat? Dacă nu era ea, n-aş fi făcut avere… Dacă nu erau ea şi Starski, n-aş fi văzut Parisul şi
nu m-aş fi întâlnit cu Geist, iar la Skiemiewice nu m-aş fi vindecat de nebunie! … Ei sunt binefăcătorii mei… Ar
trebui chiar să-i ajut să se căsătorească, sau cel puţin să le înlesnesc întâlnirile… Şi când te gândeşti că din mocirla
asta va lua fiinţă cândva metalul lui Geist! …”
În Grădina botanică, aproape pustie, acum era linişte. Wokulski trecu pe lângă fântână şi urcă încet colina
umbrită, pe care acum un an şi ceva stătuse pentru prima oară de vorbă cu Ochocki. De astă dată i se păru că ea este
temelia treptelor nesfârşite în vârful cărora apărea statuia zeiţei misterioase. O zări din nou şi constată cu emoţie că
norii care îi învăluiau capul se răriseră. Pe chipul ei sever, cu părul despletit, ochii vii, pătrunzători, ca de fiară, îl
priveau de sub fruntea de bronz. Îi înfruntă, şi deodată simţi cum creşte… creşte…întrecând copacii cei mai înalţi ai
parcului şi ajunge aproape de picioarele dezgolite ale zeiţei.
Acum înţelese că frumuseţea pură şi eternă era GLORIA, şi că pe culmile ei nu există altă plăcere decât
munca şi primejdiile.
Se întoarse acasă ceva mai trist decât plecase, dar liniştit. I se părea că în timpul plimbării făcuse legătura
între viitorul lui şi epoca aceea îndepărtată din trecut, când, băiat de prăvălie şi student, născocise un perpetuum
mobile, sau baloanele dirijabile. Ultimii ani nu fuseseră decât o pauză şi o pierdere de timp.
„Trebuie să plec undeva. Trebuie să mă odihnesc. Mai târziu… om vedea…”
După-amiază îi trimise o lungă telegramă lui Suzin, la Moscova.
A doua zi, pe la unu, tocmai când prânzea, intră lacheul doamnei Wąsowska, anunţându-l că stăpâna lui îl
aşteaptă în trăsură.
Dădu fuga în stradă; doamna Wąsowska îl pofti să se urce lângă ea.
— Hai cu mine!
— La masă?
— O, nu! Numai până în parcul Lazienki. E mai sănătos să stau de vorbă cu dumneata în aer liber şi cu
martori împrejur!
Wokulski tăcea, posomorât.
La Lazienki coborâră, trecură pe lângă terasa palatului şi o luară pe aleea din preajma amfiteatrului.
— Trebuie să ieşi în lume, domnule Wokulski! începu doamna Wąsowska. Trebuie să te trezeşti din apatie,
pentru că altfel pierzi dulcea recompensă…
— O, e chiar atât de grav? …
— Desigur! Toate cucoanele se interesează de suferinţele dumitale, şi pariez că multe ar vrea să joace rolul
de consolatoare!
— Sau să se amuze de pretinsa mea suferinţă? … Nu, doamnă, n-am nevoie de consolare, fiindcă nu sufăr de
loc. Cel puţin nu sufăr din cauza cucoanelor!
— Cum?! exclamă doamna Wąsowska. Dacă te-ar auzi cineva care nu te cunoaşte, n-ar crede în ruptul
capului că de curând ai primit o dureroasă lovitură din partea unor mânuţe care…
— Şi n-ar greşi de loc! o întrerupse Wokulski. Dacă mi-a dat cineva o lovitură, n-au fost câtuşi de puţin
femeile, ci… mai ştiu eu? … Poate fatalitatea!
— Dar prin femei…
 — În primul rând prin naivitatea mea… Cred că încă din copilărie am căutat ceva mare şi necunoscut. Şi
cum am văzut femeile numai prin ochelarii poeţilor, care le elogiază mai mult decât trebuie, am crezut că acel ceva
– mare şi necunoscut – e femeia… M-am înşelat! Iată secretul zdruncinării mele de o clipă, care, de altfel, a avut ca
urmare agonisirea unei averi serioase!
Doamna Wąsowska se opri.
— Mă uimeşti! Nu ne-am văzut de alaltăieri, şi iată că astăzi eşti cu totul altul! Parcă ai fi un moşneguţ gata
să desconsidere femeia!
— Nu-i vorba de desconsiderare, ci de constatări!
— Şi anume? întrebă doamna Wąsowska.
— Am observat că există o specie de femei care trăiesc în lume numai pentru a trezi şi a aţâţa pasiunile
bărbaţilor. Prostesc oamenii înţelepţi, din cuminţi fac farfarale, pe cretini îi menţin la suprafaţă. Au adoratori cu
zecile, şi datorită acestui fapt exercită asupra noastră o înrâurire care poate fi asemănată cu aceea a haremului în
Turcia! Vezi prin urmare că n-au nici motivul să se înduioşeze de suferinţele mele, nici dreptul să se amuze pe
socoteala mea. Eu nu intru în sfera lor de activitate.
— Cum aşa?! N-ai să mai iubeşti niciodată? … întrebă doamna Wąsowska, ironică.
În Wokulski începu să clocotească mânia.
— Nu, doamnă! Am însă un prieten – pesimist incorijibil – care susţine că este mult mai practic să iubeşti
plătind dragostea cu patru mii de ruble pe an şi fidelitatea cu cinci decât s-o plăteşti cu ceea ce numim noi
sentiment!
— Frumoasă poveste! … şopti doamna Wąsowska.
— Aşa, cel puţin ştim din capul locului la ce ne putem aştepta!
Doamna Wąsowska îşi muşcă buzele şi se îndreptă spre trăsură.
— Ar trebui să începi un apostolat, propovăduind noile dumitale concepţii!
— Ar fi timp pierdut: unii nu m-ar înţelege, alţii nu m-ar crede până n-ar descoperi adevărul pe pielea lor.
— Îţi mulţumesc pentru prelegere, domnul meu! A făcut asupra mea o impresie atât de puternică, încât nici
nu te mai rog să mă conduci până acasă! Eşti prost dispus azi, dar cred că o să-ţi treacă! Ah! Era să uit… Tânără
doamnă îi strecură în mână un plic: Uite o scrisoare. Te rog s-o citeşti. Comit o indiscreţie, dar ştiu că nu mă vei
trăda, mai ales că sunt hotărâtă să limpezesc în mod definitiv neînţelegerea dintre dumneata şi Bela. Dacă am
izbutit, dă foc scrisorii. Dacă nu… mi-o vei aduce înapoi… la ţară! Adieu!
Se urcă în trăsură şi plecă, lăsându-l pe Wokulski în parc.
„Ce Dumnezeu, doar n-am jignit-o! … Păcat! Face să cazi în ispită pentru ea! …”
Şi cu toate gândurile la doamna Wąsowska, porni încet spre aleea Ujazdowska.
„Ce prostie! … Doar n-am să-i declar că o vreau… De altfel, chiar dacă s-ar ivi o clipă prielnică, ce i-aş da
în schimb? … N-aş putea nici măcar spune c-o iubesc!”
Abia când ajunse acasă deschise scrisoarea domnişoarei Isabela.
Văzând scrisul care-i fusese atât de drag, îl fulgeră o părere de rău. Dar parfumul hârtiei nu-i aminti decât
timpul îndepărtat când îl poftea la ea ca să pună la cale glorificarea lui Rossi.
„Rossi? A fost doar un bob din mătăniile cu care domnişoara Isabela îşi oficia liturghia! …”
Şi începu să citească, zâmbind.
„Scumpa mea Kazia!
Sunt atât de plictisită de tot şi de toate şi îmi adun cu atâta greutate gândurile, încât de-abia astăzi mă apuc să
-ţi scriu despre cele întâmplate la noi după plecarea ta.
Ai aflat cât mi-a lăsat mătuşa Hortensia prin testament. Închipuieşte-ţi! Şaizeci de mii de ruble! În total avem
deci nouăzeci de mii, bani pe care baronul – ştii ce om bun e – ne-a promis că-i va plasa cu şapte la sută. Vom avea
deci şase mii de ruble venit anual. Cam puţin, dar ce să facem? Va trebui să ne învăţăm cu economia.
Nu-ţi pot spune ce mult mă plictisesc! Sau poate că mi-e dor… Dar trece şi asta. Tânărul inginer de care ţi-
am vorbit vine deseori pe la noi. La început mă amuza. Mi-a explicat cum se fac podurile de fier, şi acum, îmi
povesteşte cum a fost îndrăgostit de o persoană care s-a măritat cu un altul; cât de disperat a fost, cum şi-a pierdut
nădejdea să mai poată iubi vreodată şi cât ar dori să se însănătoşească cu ajutorul unei dragoste noi, mai curate! Mi-
a mai destăinuit că uneori compune versuri, în care însă descrie numai farmecul naturii… Sunt zile când îmi vine să
urlu de plictiseală, dar cum fără societate aş muri, mă prefac că-l ascult şi uneori îi dau voie să-mi sărute mâna…”
 Lui Wokulski i se umflară vinele pe frunte… Făcu o mică pauză, apoi continuă lectura.
„Tata se simte tot mai prost. Plânge de câteva ori pe zi, şi îndată ce rămânem cinci minute singuri, îmi face
reproşuri. Ştii pentru cine! … Nici nu-ţi închipui cât mă chinuieşte astfel!
Mă duc din două în două zile la ruinele din Zaslawsk. Mă atrage acolo ceva – nu ştiu ce – poate frumuseţea
naturii, poate singurătatea… Când mă simt foarte nenorocită, iau creionul, scriu tot felul de cuvinte pe zidurile
ruinate şi mă gândesc bucuroasă că prima ploaie le va şterge!
Stai… Era să uit tocmai ce e mai important! Mareşalul i-a trimis tatii o scrisoare prin care mă cere (în
sfârşit!) în căsătorie! Am plâns o noapte întreagă: Nu pentru că aş putea să devin soţia lui, ci… pentru că asta s-ar
putea întâmpla aşa de uşor! …
Sunt obosită. Rămâi cu bine şi adu-ţi aminte din când în când de nefericita ta Bela”
Wokulski mototoli scrisoarea.
„O dispreţuiesc şi… totuşi încă o iubesc!” şopti el.
Umbla de colo-colo cu capul vâjâindu-i, cu pumnii strânşi, zâmbind propriilor sale visuri.
Spre seară primi o telegramă de la Moscova; ca urmare, trimise imediat alta la Paris. A doua zi lucră de
dimineaţă până seara târziu cu avocatul şi cu notarul.
La culcare se întrebă: „Oare fac o prostie? … De altfel, am să cercetez lucrurile la faţa locului… Rămâne de
văzut dacă poate să existe un metal mai uşor decât aerul; dar că este ceva, nu încape nici o îndoială! Chimia n-a fost
descoperită căutându-se piatra filosofală? Cine ştie ce alte descoperiri se vor face acum? … În definitiv, îmi este
totuna! Numai să ies odată din mocirla asta! …”
Abia a doua zi după-amiază primi de la Paris răspunsul pe care-l citi de câteva ori. Peste câteva clipe sosi o
scrisoare de la doamna Wąsowska; sigiliul de pe plic înfăţişa un sfinx.
„Da! murmură Wokulski, zâmbind. Cap de om şi corp de fiară! Imaginaţia noastră i-a adăugat aripi…”
„Treci pe la mine câteva minute, îi scria doamna Wąsowska, deoarece vreau să-ţi comunic ceva foarte important şi
plec chiar astăzi la ţară.” „Ia să vedem ce poate fi atât de important!”
Peste o jumătate de oră era la doamna Wąsowska; în anticameră văzu cuferele pregătite. Gazda îl primi în
biroul ei, în care, de altfel, nici un detaliu nu amintea de muncă.
— A, eşti foarte drăguţ! începu ea, destul de supărată totuşi. Ieri te-am aşteptat toată ziua, dar nici nu te-ai
gândit să te arăţi!
— Mi-ai interzis chiar dumneata să mai vin! îi răspunse Wokulski mirat.
— Cum? … Nu te-am invitat la ţară? … Dar nu face nimic! Pun şi asta pe seama excentricităţii dumitale…
Ştii de ce te-am chemat? Aş vrea să te întreb ceva extrem de important. Uite, am de gând să plec în curând în
străinătate şi aş vrea să mă sfătuiesc cu dumneata când e mai bine să cumpăr franci francezi, acum, sau chiar înainte
de plecare?
— Când pleci?
— Ştiu şi eu? Prin noiembrie… decembrie… răspunse ea, înroşindu-se.
— Atunci cumpără înainte de plecare.
— Crezi?
— Cel puţin aşa face toată lumea!
— Dar eu nu vreau să fac ca toată lumea! exclamă doamna Wąsowska.
— Atunci… cumpără acum!
— Şi dacă până în decembrie francul scade?
— Atunci… cumpără în decembrie!
— Nimic de zis! exclamă ea, rupând o bucăţică de hârtie. Admirabile sfaturi mai dai! Nici alb, nici negru…
Ce fel de bărbat eşti dumneata? Un bărbat adevărat trebuie să aibă în orice clipă o atitudine hotărâtă, sau cel puţin să
ştie ce vrea… Ei, ia spune-mi, mi-ai adus scrisoarea?
Wokulski îi înmână scrisoarea, fără un cuvânt.
— Să fie adevărat?! zise ea, înviorată. N-o mai iubeşti? Atunci putem vorbi despre ea fără să-ţi facă rău!
Pentru că trebuie… sau să vă împac, sau… Ca să nu se mai chinuie, biata fată… Dumneata ai idei preconcepute în
legătură cu ea… Ai nedreptăţit-o, ceea ce nu-i cinstit… Un om de onoare nu procedează aşa! După ce zăpăceşti o
femeie, n-o părăseşti ca pe un buchet ofilit! …
 — Nu-i cinstit! repetă Wokulski. Te rog, doamnă, fii bună şi spune-mi cât de cinstit mai poate rămâne un om
care a fost hrănit fie cu suferinţe şi umiliri, fie cu umiliri şi suferinţe?
— Bine, dar ai avut şi altele…
— Da! Câteva priviri binevoitoare şi câteva cuvinte calde, care au astăzi în ochii mei un singur cusur: au fost
o mistificare!
— Dar astăzi regretă, şi dacă te-ai duce la ea…
— În ce scop?
— Ca să-i câştigi inima şi mâna…
— … lăsând mâna cealaltă pentru adoratorii cunoscuţi şi necunoscuţi? … Nu, doamnă! Sunt sătul de
întrecerile astea, în care am fost bătut de indivizi de teapa lui Starski, Szastalski şi dracu mai ştie încă de cine! …
Nu pot juca rolul eunucului pe lângă idealul meu! Nu mai vreau să văd în fiecare bărbat un rival fericit sau un
verişor nechemat!
— Vai, ce vulgaritate şi josnicie! exclamă doamna Wąsowska. Cum, pentru o singură greşeală, de altfel
nevinovată, defăimezi acum o femeie pe care odată ai adorat-o?
— În ce priveşte numărul greşelilor, permite-mi, doamnă dragă, să am părerile mele! Iar în ce priveşte
nevinovăţia… Dumnezeule! Ce pot face dacă nici măcar nu-mi dau seama până unde a mers nevinovăţia lor?
— Cum! Bănuieşti că? … îl întrebă doamna Wąsowska pe un ton aspru.
— Nu mai bănuiesc nimic! răspunse Wokulski, rece. Ştiu doar atât, că sub ochii mei şi sub masca celei mai
indiferente amabilităţi se desfăşurau cele mai obişnuite scene de dragoste. Mi-ajunge! Hai să zicem că aş înţelege o
soţie care îşi înşală soţul fiindcă e legată pe veci de lanţurile căsătoriei! Dar ca o femeie liberă să înşele! Ha, ha, ha!
… Nu zău, ăsta e sport, nu mai e dragoste! … Cine o împiedica să-l considere pe Starski – sau pe toţi ceilalţi –
superiori mie? … Dar nu! Ea avea nevoie în alaiul ei şi de un bufon care s-o iubească sincer şi adevărat, care să-i
sacrifice totul… Şi pentru a profana definitiv sufletul omului, a vrut să facă din mine paravanul ei şi al adoratorilor
ei… Mă întreb, eşti oare în stare să-ţi închipui cum şi-au bătut joc de mine aceşti indivizi care câştigau atât de uşor
favorurile ei? Simţi oare ce iad e să fii atât de ridicol ca mine şi totodată atât de nefericit, încât să-ţi dai seama de
propria-ţi nemeritată prăbuşire? …
Doamnei Wąsowska începură să-i tremure buzele; numai cu greu îşi stăpâni lacrimile.
— Eşti sigur că totul n-a fost altceva decât rodul imaginaţiei dumitale?
— O, nu, doamnă. Demnitatea terfelită nu poate fi imaginaţie!
— Aşadar?
— Asta e tot! Mi-am dat seama, m-am regăsit, iar astăzi am satisfacţia că triumful rivalilor mei, cel puţin în
ce mă priveşte, n-a fost complet!
— Şi este irevocabil?
— Înţeleg femeile care se dau din dragoste sau se vând de foame, dar nu sunt în stare să înţeleg prostituarea
spirituală, la rece, cu menţinerea tuturor aparenţelor de virtute!
— Sunt deci fapte care nu pot fi iertate! şopti ea încet.
— Cine şi cui să ceară iertare? … Domnul Starski cred că nu se va simţi niciodată jignit! mai mult. Poate că-
i va recomanda şi pe prietenii săi. Pentru rest, să nu-i pese! Are o societate atât de numeroasă şi atât de aleasă!
— Încă un cuvânt! zise doamna Wąsowska, ridicându-se. Ai putea să-mi spui ce intenţii ai?
— Dacă aş ştii…
Ea îi întinse mâna.
— Rămâi cu bine, domnule!
— Toate cele bune!
— O! …
Şi, cu acest suspin, doamna Wąsowska trecu repede în camera de alături.
„Mi se pare că am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură! … Cine ştie dacă Szuman n-are dreptate!” îşi zise
Wokulski coborând pe scări.
De la doamna Wąsowska se duse la Rzecki. Bătrânul era atât de slăbit, încât abia izbuti să se ridice din
fotoliu. Wokulski fu adânc mişcat.
— Bătrâne, nu eşti supărat că n-am mai dat de atâta timp pe aici? îl întrebă, strângându-i mâna.
Rzecki clătină trist din cap.
 — Parcă nu ştiu ce se petrece cu tine? … Merge prost! … Merge prost în lume! … Din ce în ce mai prost!
…
Wokulski se aşeză îngândurat pe un scaun.
— Uite, Stas, continuă bătrânul, presimt că mi-a venit ceasul să mă duc la Katz şi la pedestraşii mei, care,
undeva acolo, rânjesc la mine că am rămas codaş… Ştiu că orice hotărâre ai să iei în ceea ce te priveşte va fi dreaptă
şi înţeleaptă, dar… n-ar fi oare mai bine să te-nsori cu doamna Stawska? … Fiindcă, la drept vorbind, e un fel de
victimă de-a ta…
Wokulski se luă cu mâinile de cap.
— Doamne, Dumnezeule! Când am să scap odată de toate încurcăturile astea muiereşti? … Una spune cui
vrei şi cui nu vrei că sunt victima ei, a doua se făleşte că e victima mea, a treia ar da şi ce n-are ca să fie victima
mea, şi sunt sigur că s-ar mai găsi vreo zece gata să vadă o victimă în mine şi în averea mea! … Caraghioasă ţară, în
care muierile deţin vioara întâi şi unde nu există alte preocupări în afara dragostei, fericită sau nu!
— Ei… şopti Rzecki. Lasă, că eu nu te zoresc! … Numai că, vezi, Szuman mi-a spus că ai avea neapărată
nevoie de dragoste…
— Da’ de unde! … Mai degrabă aş avea nevoie să schimb clima. E tot sfatul lui!
— Pleci?
— Poimâine cel mai târziu plec la Moscova, apoi… unde oi vedea cu ochii…
— Ai vreun plan? întrebă Rzecki, tainic.
Wokulski căzu pe gânduri.
— Nu ştiu încă; şovăi! Parc-aş fi într-un scrânciob înalt cât o casă cu zece caturi. Sunt zile când cred că
totuşi am să fac ceva pentru oameni…
— O, asta… asta…
— Alteori însă mă cuprinde o disperare atât de adâncă, încât aş vrea să se deschidă pământul şi să mă înghită
şi pe mine şi tot ce am…
— N-are rost… n-are rost! şopti Rzecki.
— Ştiu… N-am să mă mir de loc nici dacă am să întorc pământul cu susul în jos, nici dacă, într-o bună zi,
am să-mi închei socotelile cu lumea asta păcătoasă!
Rămaseră împreună până seara târziu.
Peste câteva zile se răspândi vestea că Wokulski plecase pe neaşteptate şi poate pentru totdeauna.
Toată averea lui mobilă, începând cu lucrurile din casă şi terminând cu trăsura şi caii, fusese cumpărată de
Szlangbaum, cu un preţ destul de mic.
XVI.
DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL
„DE CÂTEVA LUNI STĂRUIE ZVOnul că în ziua de 26 iunie a.C. Ar fi murit în Africa prinţul Ludovic-
Napoleon, fiul împăratului. Se spune că ar fi căzut în luptă cu un popor sălbatic, despre care nu se ştie nici unde
locuieşte, nici cum se numeşte. Pentru că nici un popor nu se poate numi „zulus”!
Aşa vorbeşte lumea. Împărăteasa Eugenia ar fi plecat, cică, să aducă osemintele fiului ei în Anglia. Acum,
drept să vă spun. Nu ştiu dacă lucrurile s-au petrecut aşa sau altfel, pentru că n-am mai citit gazetele de mult şi nu-
mi mai place să discut despre politică.
Stupidă mai e şi politica asta! Pe vremuri nu existau nici telegrame, nici articole de fond, dar lumea
progresa, şi orice om cu scaun la cap se putea orienta în situaţia politică. Astăzi există şi telegrame, şi articole de
fond, şi ultimă oră, dar toate nu fac decât să ne zăpăcească! Ba, mai rău, ne demoralizează, şi dacă n-ar fi Kenig sau
onestul Sulicki, ai înceta să mai crezi în justiţia divină! Da, iată ce fac ziarele de azi!
Cât despre prinţul Ludovic-Napoleon, s-ar putea să fi murit, dar ar fi tot atât de posibil să se fi ascuns de
agenţii lui Gambetta. Pentru că, nu-i aşa, de ce să pun atâta temei zvonuri?
Klejn n-a mai apărut, iar Lisiecki s-a mutat la Astrahan, pe Volga…
Sănătatea mea cam lasă de dorit. Obosesc aşa de repede, încât nu mai ies pe stradă fără baston. De durut nu
mă doare nimic, numai că uneori simt un junghi în umeri şi un fel de năduf. Dar au să treacă toate, şi dacă n-or
trece, mi-e totuna, că lumea a ajuns atât de rea, încât în curând n-am să mai pot sta de vorbă cu nimeni şi n-am să
mai pot crede în nimic! …
 La sfârşitul lui iulie, Henryk Szlangbaum şi-a sărbătorit ziua de naştere, ca proprietar al magazinului şi
conducător al societăţii noastre comerciale. Deşi banchetul lui nu se poate compara nici pe jumătate cu cel dat de
Stas anul trecut, totuşi, au luat parte la el toţi prietenii şi toţi duşmanii lui Wokulski, şi au băut în sănătatea lui
Szlangbaum… de s-au cutremurat şi ferestrele! … Of, oamenii, oamenii! … Pentru o strachină plină şi o sticlă de
băutură sunt gata să se arunce şi în apă! Iar dacă le dai o rublă, cine ştie unde mai sunt în stare să se arunce!
Să nu fie de deochi! Am văzut azi un ziar în care scrie că doamna baroană Krzeszowska este una din
matroanele noastre cele mai nobile şi mai caritabile. Asta, pentru că a dat două sute de ruble unui azil. Se vede
treaba că lumea a uitat de procesul ei cu doamna Stawska şi de scandalurile cu locatarii.
Să fi pus bărbatu-său şaua pe ea?
Nemulţumirile împotriva evreilor cresc mereu. Nu lipsesc nici zvonurile că ar prinde copii de creştini, pe
care-i omoară ca să facă azimă cu sângele lor…
Când aud poveşti de-astea, pe cinstea mea că mă frec la ochi şi mă întreb dacă nu am friguri şi aiurez, sau
dacă toată tinereţea mea n-a fost decât un vis! …
Dar mai mult ca orice mă supără bucuria pe care toate astea i-o provoacă doctorului Szuman!
— Aşa le trebuie! … zice el. Să-i ia în tărbacă, să-i înveţe minte! Sunt deştepţi, dar aşa de păcătoşi, că nu-i
poţi stăpâni fără pinteni…
— Dragă doctore, l-am întrerupt eu, pierzându-mi răbdarea, dacă evreii sunt nişte oameni de nimic, aşa cum
susţii dumneata, nici pintenii nu mai folosesc!
— Poate că n-o să-i îndrepte, dar au să le dea iar o lecţie de înţelepciune…
Ciudat om mai e şi doctorul ăsta! E cinstit şi, mai presus de toate, înţelept. Dar cinstea lui nu izvorăşte din
nici un sentiment, ci – mai ştiu şi eu? – din nărav! Iar înţelepciunea lui e de aşa natură, încât mai uşor îi vine să-şi
bată joc de o sută de lucruri şi să le facă praf decât să construiască ceva! Când stau de vorbă cu el, mi se pare uneori
că are un gheţar în loc de suflet: degeaba faci focul, că tot n-ai să-l încălzeşti!
Am impresia că Stas a plecat la Moscova ca să-şi pună la punct conturile cu Suzin. A luat cu el cam o
jumătate de milion de ruble (cine şi-ar fi putut închipui aşa ceva acum doi ani!), dar habar n-am ce-are de gând să
facă, cu atâta bănet!
De! Stas a fost întotdeauna un om original şi plin de surprize. Oare nu ne pregăteşte şi acum una? … Mi-e
groază să mă gândesc…
Între timp, Mraczewski a cerut mâna doamnei Stawska şi, după o scurtă şovăire, a fost admis. Dacă – aşa
cum are de gând Mraczewski – vor deschide un magazin la Varşovia, aş intra şi eu în combinaţie şi aş locui la ei.
Doamne, Dumnezeule! Aş legăna copiii lui Mraczewski, deşi am dorit atât de mult să-i legăn pe-ai lui Stas…
Viaţa e nespus de grea…
Ieri am dat cinci ruble să se facă o slujbă pentru prinţul Ludovic-Napoleon. Nu pentru pomenirea lui, poate
că n-a murit… Dar dacă cumva… Eu nu mă pricep la teologie, dar, oricum, e mai prudent să-i pregăteşti terenul pe
lumea cealaltă. Te pomeneşti că…
Sunt într-adevăr bolnav, deşi Szuman spune că totul merge bine. N-am voie să beau bere, cafea, vin; n-am
voie să merg repede, n-am voie să mă supăr… Minunat om, n-am ce zice! … Reţete de-astea aş putea să dau şi eu;
dar ia să vedem ce-ar mai zice dac-ar trebui să le pună în aplicare pe pielea lui!
Vorbeşte cu mine de parcă aş fi neliniştit de soarta lui Stas. Ciudat om! … Dar ce-şi închipuie el? Ce, Stas
nu e major? Ce, altă dată nu mi-am mai luat rămas bun de la el pe şapte ani? Ei, şi anii au trecut, Stas s-a întors şi s-
a apucat iar de aventură!
Acum lucrurile se vor petrece la fel; cum a dispărut de brusc, tot aşa se va întoarce…
Oricum, grea mai e viaţa în lumea asta! Uneori mă întreb dacă o fi existând într-adevăr vreun plan după care
omenirea se îndreaptă spre mai bine, sau totul nu este decât opera întâmplării, omenirea mergând încotro o împinge
forţa cea mai mare! … Dacă predomină cei buni, merge spre bine, dacă sunt mai puternici ticăloşii, merge spre rău.
Până la urmă, însă, şi din cei răi şi din cei buni nu rămâne decât o mână de cenuşă.
Dacă e aşa, de ce să mă mir de Stas, care mi-a spus de atâtea ori că ar vrea să dispară cât mai repede şi să
distrugă orice urmă a existenţei lui? Presimţirile mele însă îmi spun că nu va fi aşa.
Deşi… n-am presimţit eu că prinţul Ludovic-Napoleon va ajunge împărat al francezilor? … Ei! Să mai
aşteptăm puţin, pentru că moartea asta, în luptă cu negrii ăia despuiaţi, mi se pare cam ciudată…”
XVIII.
 DOMNUL RZECKI ERA ÎNTR-ADEvăr bolnav; după părerea lui, din cauza lipsei de ocupaţie; după
Szuman, din cauza unei afecţiuni la inimă, care izbucnise deodată şi progresase destul de repede sub înrâurirea
supărărilor.
De lucru avea puţin. De dimineaţă se ducea la magazinul lui Szlangbaum, care fusese cândva al lui
Wokulski, şi sta acolo până când începeau să se adune funcţionarii şi clienţii îl priveau miraţi, iar funcţionarii noi
(cu excepţia lui Zięba, erau toţi evrei) nu-i arătau nici o stimă, aşa cum fusese obişnuit, ba chiar, în ciuda
intervenţiilor lui Szlangbaum, îl cam luau peste picior.
Aşa stând lucrurile, domnul Ignacy se gândea tot mai des la Wokulski. Nu pentru că s-ar fi temut de vreo
nenorocire, ci, uite-aşa, fără motiv.
Dimineaţa, pe la ora şase, se întreba: „Oare Wokulski s-o fi sculat, sau încă mai doarme? Unde o fi? La
Moscova, sau a pornit spre Varşovia?” La amiază îşi aducea aminte de timpurile când aproape nu era zi ca Stas să
nu mănânce cu el; iar seara, mai ales când se culca, îşi zicea: „Să ştii că Stas e la Suzin… Ce-or mai fi petrecând
amândoi! … Sau e în drum spre Varşovia şi se pregăteşte de culcare, în tren…”
Apoi, de câte ori intra în magazin – şi intra zilnic de câteva ori, cu toată ostilitatea vânzătorilor şi politeţea
enervantă a lui Szlangbaum – se gândea că, oricum, pe timpul lui Wokulski era altfel.
Faptul că Wokulski nu dădea nici un semn de viaţă nu îl supăra prea mult, deoarece era învăţat cu
ciudăţeniile lui.
„Nu-i prea plăcea lui să scrie nici când era sănătos, darmite acum, când este zdrobit! Of, muierile astea,
muierile astea! …”
În ziua când Szlangbaum cumpără mobilierul şi trăsura lui Wokulski, domnul Ignacy zăcu la pat. Nu pentru
că întâmplarea în sine l-ar fi nemulţumit – la urma urmelor, nu-i aşa, echipajul şi obiectele de lux erau inutile – dar
de obicei lucrurile astea se scot la vânzare după moartea cuiva. „Şi Stas, slavă Domnului, e bine, sănătos! …”
Într-o seară – domnul Ignacy era în halat şi se gândea cum să aranjeze magazinul lui Mraczewski, ca să-l dea
gata, pe Szlangbaum – auzi că sună cineva la intrare şi face gălăgie pe coridor.
Servitorul, care se pregătea să se culce, deschise uşa.
— Domnul e acasă? întrebă o voce cunoscută.
— Domnul este bolnav.
— Ce bolnav! … Care bolnav! … Se ascunde de oameni! …
— Domnule consilier, poate că-l deranjăm… se auzi o altă voce.
— Ei, îl deranjăm! … Cine nu vrea să fie deranjat acasă, să vină la cârciumă! …
Rzecki se ridică din fotoliu; în aceeaşi clipă apărură în prag consilierul Wengrowicz şi agentul comercial
Szprot. În spatele lor răsări un cap păros şi o faţă destul de murdară.
— Dacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte! strigă consilierul. Domnule Rzecki…
Domnule Ignacy! Ce-ai, omule? … De când nu te-am mai văzut, am descoperit o nouă marcă de bere. Pune-o aici,
drăguţule, şi prezintă-te mâine! adăugă el, întorcându-se spre omul păros, cu faţa murdară.
Părosul, cu un şorţ mare dinainte, puse pe lavoar un coş cu sticle zvelte; şi trei halbe. Apoi dispăru, ca şi cum
ar fi fost o arătare diafană, nu gogeamite bărbatul de o sută de kilograme…
Domnul Ignacy se miră la vederea sticlelor, dar nu s-ar putea spune că fu neplăcut surprins.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu dumneata? începu din nou consilierul, desfăcându-şi braţele, ca şi
cum ar fi vrut să cuprindă omenirea întreagă într-o singură îmbrăţişare. De atâta vreme n-ai mai fost pe la noi, încât
Szprot a şi uitat cum arăţi, iar eu… mi-am zis că te-ai molipsit de la prietenul dumitale, ăla cu sticleţii…
Rzecki se posomorî.
— Şi tocmai astăzi, continuă consilierul, când, în urma unui pariu făcut pe socoteala prietenului dumitale,
am câştigat de la Deklewski un coş cu sticle de bere din cea nouă! I-am spus lui Szprot: „Ştii ceva, hai să luăm berea
cu noi şi să mergem la bătrânul nostru prieten! Poate că-l mai înviorăm puţin! …” Dar ce-i, nici nu ne pofteşti să
stăm jos?
— Vă rog, vă rog, poftiţi! răspunse Rzecki.
— Uite, avem şi o măsuţă! se bucură consilierul, uitându-se prin cameră. Văd că ai un colţişor liniştit. Ehe!
… Vom putea veni aici, lângă bolnav, la o partidă, în fiecare seară… Szprot, fiule, scoate tirbuşonul şi apucă-te de
sticle! Să guste şi dumnealui din berea cea nouă…
— Ce pariu ai câştigat? îl întrebă Rzecki. Din ce în ce mai luminat la faţă.
 — Un pariu în legătură cu Wokulski. Uite ce s-a întâmplat. Încă din ianuarie anul trecut, când a plecat după
aventuri în Bulgaria, i-am spus lui Szprot că domnul Stanislaw al dumitale e un nebun, că o să dea faliment şi că o
să ajungă ca vai de el! … Când colo, ce să vezi? Deklewski susţine că nu eu, ci el prevestise toate astea! …
Bineînţeles, am făcut pariu pe un coş de bere, Szprot a arbitrat în favoarea mea, şi iată-ne la tine! …
Între timp, domnul Szprot pusese pe masă trei halbe şi destupase trei sticle.
— Poftim, ia te uită, domnule Ignacy! zise consilierul, ridicând halba plină. Are culoarea miedului, spuma ca
smântâna, şi gustul ca de fetişcană de şaisprezece ani! Hai, bea! Ce aromă… Ce deliciu… Dacă închizi ochii, juri că
-i… O! O! … Vezi? … Drept să-ţi spun, înainte de a gusta din berea asta, trebuie să-ţi speli gura… Ia spune: ai mai
băut vreodată aşa ceva?
Rzecki goli halba pe jumătate.
— Bună! zise. Dar ce-ţi veni, domnule, să spui că Wokulski a dat faliment?
— Tot oraşul vorbeşte! Pentru că cine are bani, minte sănătoasă şi n-a înjunghiat pe nimeni nu fuge
Dumnezeu ştie unde! …
— Wokulski a plecat la Moscova.
— Fleacuri! Aşa v-a spus vouă, ca să nu-l plictisiţi! Dar s-a dat singur de gol, din moment ce a renunţat la
banii lui.
— La ce a renunţat? … întrebă domnul Ignacy, cu un început de supărare.
— La banii pe care îi are la bancă, şi mai ales la banii de la Szlangbaum. Fac împreună aproximativ două
sute de mii de ruble… Cine lasă în drum o sumă ca asta şi nu dă nici o dispoziţie este un nebun, sau a feştelit-o atât
de rău, încât nu mai speră să-i vadă vreodată… Tot oraşul e indignat de purtarea acestui… acestui… nu i-aş mai
zice pe nume! …
— Domnule consilier, întreci măsura! strigă Rzecki.
— Ţi-ai pierdut minţile, domnule Ignacy, dacă iei apărarea unui individ ca el! răspunse consilierul, violent.
Judecă şi dumneata! S-a dus să facă avere, unde? În războiul cu turcii! … În războiul cu turcii! … Înţelegi ce-
nseamnă asta? Acolo a putut să facă avere, dar cum? … Cum poţi realiza în şase luni o avere de o jumătate, de
milion?
— De ce te miri? Doar ştii că a rulat milioane! răspunse Rzecki. Aşa că a câştigat mai puţin decât ar fi putut
câştiga…
— Dar milioanele alea ale cui erau?
— Ale lui Suzin… negustorul… prietenul lui…
— Vezi? Aici e buba! … Dar nu importă! Să presupunem că de data asta n-a făcut nici o porcărie. Dar ce
afaceri l-au făcut să plece la Paris, apoi la Moscova, unde a câştigat de asemenea sume mari? apoi frumos e să
loveşti în industria autohtonă, ca să poţi da optsprezece la sută dividende câtorva aristocraţi, ca să te poţi strecura în
mijlocul lor? … Frumos e să vinzi societatea evreilor, şi la urmă să fugi, lăsând sute de oameni în mizerie şi în
nesiguranţă? … Aşa face un cetăţean bun şi un om cinstit? … Hai, bea, domnule Ignacy! … strigă consilierul,
ciocnind cea de-a doua halbă de halba lui Ignacy. Trăiască burlăcia! Domnule Szprot, arată ce poţi, nu te
compromite în faţa unui bolnav! …
— Halt! 21strigă doctorul Szuman, care stătea de câteva clipe în prag, cu pălăria în cap. Halt! Ce-i cu
dumneavoastră, domnilor? Sunteţi oare agenţii unei întreprinderi de pompe funebre de vreţi să-mi nenorociţi
pacientul? Kazimierz! strigă el servitorul. Ia scoate sticlele astea afară, în gang! Iar pe dumneavoastră vă poftesc să-
mi lăsaţi bolnavul singur… Un spital, chiar dacă, nu are decât un singur bolnav, nu e cârciumă! Şi dumneata, amice,
aşa îmi respecţi recomandările! … Dumneata, care suferi de inimă, iei parte la o astfel de beţie? Te pomeneşti că o
să invitaţi şi ceva fete? … Noapte bună, domnilor, şi altă dată să nu-mi mai deschideţi aici berărie, că vă dau în
judecată pentru asasinat!
Consilierul Wengrowicz şi agentul Szprot plecară atât de repede, încât dacă n-ar fi rămas fumul gros al
ţigărilor lor de foi, ai fi crezut că nu fusese nimeni în cameră!
— Deschide fereastra! îi porunci doctorul servitorului. Măi, măi… adăugă, uitându-se ironic la Rzecki. Faţa
congestionată, ochii sticloşi… Pulsul bate atât de tare, că se aude din stradă…
— Ai auzit ce-a spus despre Stas? … întrebă Rzecki.
— Are dreptate! răspunse Szuman. Tot oraşul vorbeşte la fel, deşi se înşală. Wokulski nu-i în stare de
faliment, e doar un ţicnit de tipul polonezilor romantici!
 Rzecki îl privi aproape înspăimântat.
— Nu te uita aşa la mine! continuă Szuman, calm. Judecă şi dumneata dacă nu am dreptate! Omul ăsta n-a
acţionat niciodată raţional… Când era băiat de prăvălie, se gândea la invenţii şi la Universitate; când a fost la
Universitate, a început să facă politică. Mai târziu, în loc să strângă bani, a ajuns savant şi s-a întors aici gol-goluţ.
Dacă n-ar fi fost coana Malgosia, murea de foame… În sfârşit, a început să facă avere, dar nu ca negustor, ci ca
adorator al unei domnişoare care de mai mulţi ani avea reputaţia de femeie cochetă… Lucrurile însă nu se termină
aici; având la dispoziţie şi femeia şi averea, le părăseşte pe amândouă, şi astăzi ce face şi unde este? … Spune-mi
dumneata, dacă ai cap! Un nebun, un nebun de legat! strigă Szuman, gesticulând. Un polonez romantic, care caută
mereu ceva dincolo de realitate…
— Domnule doctor, ai să poţi spune toate astea în faţa lui Wokulski când s-o întoarce? … întrebă Rzecki.
— I le-am spus nu o dată, ci de o sută de ori! Şi dacă acum n-am să i le mai spun, e pentru că n-o să se mai
întoarcă…
— N-o să se mai întoarcă? … şopti Rzecki, palid.
— Da! Sau o să-şi frângă gâtul undeva, dacă-i va veni mintea la loc, sau se va apuca de vreo nouă
bazaconie… Fie şi de invenţiile fantasmagoricului de Geist, care probabil e şi el un nebun patentat!
— Dar dumneata, doctore, n-ai gonit niciodată după himere?
— Ba da, fiindcă eram ameţit de atmosfera de aici! M-am trezit însă la timp, şi asta îmi permite să pun
diagnosticul cel mai precis în asemenea maladii… Hai, dezbracă-te, să vedem ce urmări a lăsat seara petrecută în
vesela companie! …
Doctorul îl examină pe domnul Rzecki şi îi porunci să se culce imediat, iar pe viitor să nu mai facă din
locuinţa sa cârciumă?
— Şi dumneata eşti un tip romantic, atâta doar că ai avut prea puţine prilejuri să faci nebunii! încheie el.
Apoi plecă, lăsându-l pe bolnav foarte abătut.
„Vorbăria ta îmi face mai rău decât berea!” îşi spuse domnul Rzecki. Peste o clipă îşi mai spuse: „Stas ar fi
putut totuşi să-mi scrie, măcar câteva cuvinte… Naiba ştie câte gânduri nu-şi face omul! …”
Ţintuit în pat, domnul Ignacy se plictisea de moarte.
Pentru a-şi omorî vremea, recitea nu se ştie pentru a câta oară Istoria Consulatului şi a Imperiului, sau se
gândea la Wokulski; dar aceste două îndeletniciri, în loc să-l liniştească, îl iritau… Istoria îi amintea de faptele
minunate ale unuia din cei mai mari cuceritori, pe a cărui dinastie îşi întemeia el credinţa în viitorul omenirii, şi al
cărui singur urmaş căzuse sub ochii lui, lovit de suliţa unui zulus, iar meditaţiile asupra lui Wokulski îl duceau la
concluzia că prietenul său drag – un om atât de neobişnuit – se afla cel puţin pe calea unui faliment moral.
„Atâtea a vrut să facă, atâtea ar fi putut face, şi n-a făcut nimic! … repeta domnul Ignacy, cu inima întristată.
Dacă mi-ar scrie măcar unde este şi ce intenţii are… Dacă ar da cel puţin un semn de viaţă…”
De câtva timp avea presimţiri lugubre, deşi vagi. Îşi aduse aminte de un vis al său, după spectacolul lui
Rossi, vis în care Wokulski sărea cu domnişoara Isabela din turnul primăriei. Sau îşi amintea de ciudatele cuvinte
rostite de Stas, care nu vesteau nimic bun: „Aş vrea să pier şi să şterg până şi urma vieţii mele! …”
Ce uşor putea fi îndeplinită o asemenea dorinţă de un om care spune ceea ce simte şi face ceea ce spune!
Doctorul Szuman – care îl vizita în fiecare zi – nu-l încuraja de loc. Aproape că-l plictisea repetând aceeaşi
frază:
— Într-adevăr, trebuie să fii sau falit, sau nebun ca, lăsând atâţia bani la Varşovia, să nu dai nici o dispoziţie
şi să nu comunici unde eşti! …
Rzecki se certa cu el, dar în sufletul său recunoştea că are dreptate.
Într-o bună zi doctorul veni la o oră neobişnuită, adică pe la zece dimineaţa. Zvârli pălăria pe masă şi strigă:
— N-am avut dreptate când am spus că e nebun? …
— Ce s-a întâmplat? … întrebă Ignacy, ştiind de la început despre cine este vorba.
— Să vezi ce s-a întâmplat! Acum o săptămână nebunul ăsta a plecat de la Moscova şi… ghici unde s-a dus?
— La Paris?
— Aş! S-a dus la Odesa, de unde intenţionează să plece în India, de acolo în China şi Japonia, apoi, prin
Oceanul Pacific, în America… Asta zic şi eu călătorie în jurul lumii! Parcă i-am recomandat-o eu… Dar să nu scrii
nici un cuvânt, când ai lăsat aici două sute de mii de ruble şi oameni care ţin la tine… Pe cuvântul meu, numai când
eşti iremediabil atins de psihoză…
 — De unde ştii? îl întrebă Rzecki.
— Din sursa cea mai sigură, adică de la Szlangbaum, care este cât se poate de interesat să afle intenţiile lui
Wokulski. Doar urmează să-i plătească la începutul lui octombrie o sută douăzeci de mii de ruble! … Iar dacă
iubitul nostru Stas şi-ar trage un glonte în cap, s-ar îneca, sau ar muri de friguri galbene… Pricepi dumneata? …
Atunci am putea sau să punem mâna pe tot acest capital, sau, cel puţin, să-l rulăm o jumătate de an fără dobândă…
Pe Szlangbaum cred că-l cunoşti… A încercat să mă tragă pe sfoară chiar şi pe mine! …
Doctorul cutreiera încăperea gesticulând ca un nebun… Deodată se opri în faţa lui Ignacy, se uită drept în
ochii lui şi îl apucă de mână.
— Ce… ce… ce? Pulsul a trecut de o sută! … Astăzi ai avut temperatură? …
— Încă nu.
— Cum, nu? … Văd că…
— N-are importanţă! răspunse Rzecki. Să fie oare Stas în stare de aşa ceva? …
— Stas al nostru, cel vechi, cu tot romantismul lui, poate că nu, dar acest domn Wokulski, îndrăgostit de
frumoasa domnişoară Lęcka, e în stare de orice… Şi după cum vezi, face tot ce-i poate pielea! …
De la această vizită a doctorului, începu şi domnul Rzecki să admită că nu se prea simte bine.
„Ar fi amuzant ca tocmai acum să dau ortul popii! … Pfiu! Li s-a întâmplat şi altora, mai buni decât mine…
Napoleon I… Napoleon al III-lea… micul Lulu… Stas… Ce-o fi cu Stas? E în drum spre Indii.
Rămase pe gânduri un timp; apoi se ridică, se îmbrăcă şi se duse în magazin, spre marea consternare a lui
Szlangbaum, care ştia că-i fusese interzis să se dea jos din pat.
Datorită efortului, a doua zi domnul Rzecki se simţi mai rău, dar după ce zăcu o zi la pat, se duse iar la
magazin, pentru câteva ore.
— Ce-şi închipuie dumnealui, că magazinul e morgă? bombăni unul dintre vânzători, adresându-se lui
Zięba, care, cu sinceritatea lui obişnuită, găsi că termenul era foarte potrivit.
La jumătatea lui septembrie, domnul Rzecki fu vizitat de Ochocki, care venise pentru câteva zile de la
Zaslawsk. Văzându-l, domnul Ignacy îşi recăpătă buna dispoziţie.
— Ce vânt te aduce pe aici?! … exclamă el, strângând cu căldură mâna inventatorului atât de iubit de toată
lumea.
— Ce altceva decât necazurile! Ştii că a murit Lęcki?
— Tatăl acelei… acelei?! …
— Acelei… acelei! … Şi poate chiar din cauza ei…
Rzecki îşi făcu cruce.
— În numele tatălui şi al fiului… Câţi oameni are de gând să piardă femeia asta? Pentru că, după câte ştiu eu
– şi sunt sigur că nici pentru dumneata nu e un secret – nenorocirea lui Stas tot de la ea se trage…
Ochocki înclină din cap.
— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat cu Lęcki? … întrebă domnul Ignacy, curios.
— Nu-i nici un secret! La începutul verii, mareşalul a cerut-o în căsătorie pe domnişoara…
— Ăla… ăla? … Bine, dar ar putea să-mi fie tată!
— Poate tocmai acesta este motivul pentru care domnişoara l-a acceptat, sau cel puţin nu l-a refuzat. Aşadar,
moşul şi-a strâns boarfele rămase de la primele două neveste şi a venit la ţară, la contesă… adică la mătuşa
domnişoarei Isabela, unde se afla şi ea, cu taică-său…
— Au înnebunit!
— Au păţit-o şi alţii mai deştepţi decât el! continuă Ochocki. Între timp, cu toate că mareşalul începuse să se
considere pretendent la mâna fetei, domnişoara Isabela, însoţită de un tânăr inginer, se ducea – la început din când
în când, apoi în fiecare zi – la ruinele vechiului castel din Zaslawsk… Pretindea că aceste excursii îi alungă
plictiseala…
— Şi mareşalul nu spunea nimic?
— Ce să spună? Tăcea, fireşte… Femeile celelalte încercau s-o convingă pe domnişoară că nu se cade să se
poarte aşa. Degeaba, avea pentru ele un singur răspuns: „Mareşalul trebuie să fie mulţumit că mă mărit cu el, şi dacă
mă mărit, nu înţeleg să renunţ la plăcerile mele! …”
— Şi, bineînţeles, mareşalul i-a prins cu ocaua mică în ruinele castelului!
 — Aş! … Nici nu s-a dus pe acolo. Şi chiar dacă s-ar fi dus, s-ar fi convins că domnişoara Isabela nu-l lua cu
ea pe naivul inginer decât ca să suspine în prezenţa lui după Wokulski? …
— După Wokulski? …
— Cel puţin aşa spun oamenii. Chiar şi eu i-am atras atenţia o dată că în prezenţa unui adorator nu se cade să
suspini după altul. Dar ea mi-a răspuns după obiceiul ei: „Să fie mulţumit că-i permit să se uite la mine! …”
— Dar tont mai era şi inginerul ăla! …
— Nu chiar atât cât îţi închipui dumneata! Pentru că într-o bună zi, cu toată naivitatea lui, nu s-a mai dus cu
domnişoara să suspine printre ruine! Partea proastă e că tocmai atunci şi-a adus şi mareşalul aminte să fie gelos pe
inginer! A lăsat deci totul baltă şi a plecat în Lituania atât de demonstrativ, încât şi frumoasa Isabela şi contesa mai-
mai să leşine. Iar bietul Lęcki, fără să mai mişte măcar un deget, a murit de apoplexie!
Terminându-şi povestea, Ochocki se luă cu amândouă mâinile de cap şi începu să râdă.
— Şi când te gândeşti că o femeie ca asta a zăpăcit minţile atâtor bărbaţi…
— E un monstru exclamă Rzecki.
— Nu. E chiar destul de inteligentă şi în fond. Nu-i o femeie rea, numai că… e la fel cu atâtea mii de femei
din lumea ei!
— Mii? …
— Din păcate, mii! … oftă Ochocki. Închipuie-ţi o clasă de oameni bogaţi care mănâncă bine şi care nu fac
nimic! Omul, nu-i aşa, trebuie să-şi consume energia într-un fel. Deci dacă nu muncesc, trebuie să cadă în
destrăbălare, sau cel puţin să-şi biciuie nervii… Şi atât pentru dezmăţ, cât şi pentru biciuirea nervilor ai nevoie de
femei frumoase, elegante, spirituale şi admirabil educate. Sau, mai bine zis, dresate… Doar asta e singura lor
meserie…
— Şi domnişoara Isabela s-a înrolat în rândurile lor? …
— Mai degrabă a fost înrolată! … Îmi este penibil să vorbesc despre asta, dar dumitale pot să-ţi spun, ca să
ştii ce l-a făcut pe Wokulski să se poticnească…
După o lungă tăcere, Ochocki întrebă:
— Când se întoarce?
— Cine? Wokulski? … A plecat în India, China, America…
Ochocki sări de pe scaun.
— Nu se poate! exclamă el.
— Ai informaţii că n-ar fi plecat într-acolo? îl întrebă Rzecki în şoaptă.
— De loc! Mă miră însă hotărârea asta neaşteptată! … Când am fost aici ultima dată, mi-a promis să-mi
rezolve o anumită chestiune… Şi…
— Wokulski cel vechi ar fi rezolvat-o; cel nou însă a uitat nu numai de treburile dumitale, ci şi de ale lui…
— Era de aşteptat că va pleca, spuse Ochocki ca pentru sine, dar nu-mi place graba asta. Ţi-a scris ceva?
— Nici un cuvânt… şi n-a scris nimănui, răspunse bătrânul.
Ochocki clătină din cap.
— Aşa a fost să fie!
— De ce aşa a fost să fie?! izbucni Rzecki. Ce-i el, falit, vagabond? … Un magazin ca al lui şi o societate
comercială sunt fleacuri? Nu putea oare să se însoare cu o femeie frumoasă, bună? …
— S-ar fi găsit destule, încuviinţă Ochocki, înviorându-se, şi totul ar fi mers bine, dar nu cu un om ca el…
— Ce vrei să spui? întrebă Rzecki, căruia conversaţia aceasta despre Wokulski îi făcea plăcere, ca şi cum ar
fi vorbit despre o iubită. Ce vrei să spui? L-ai cunoscut mai de aproape?
— Nu-ţi trebuie mult să-l cunoşti. E un om de inimă…
— Ai dreptate! … încuviinţă bătrânul, bătând darabana cu degetele în masă şi uitându-se la Ochocki ca la o
icoană. Dar ce înţelegi dumneata când spui: om de inimă? … Sună frumos… numai că nu înţeleg prea bine sensul…
Ochocki zâmbi:
— Uite, îi explică el, cei meschini se îngrijesc numai de interesele lor, nu gândesc mai departe de lungul
nasului şi simt o adevărată aversiune pentru necunoscut. Lor să le meargă bine! … Un om ca Wokulski însă se
gândeşte la ceilalţi, priveşte uneori la interesele celor mulţi, vede câteodată cu zeci de ani înainte, iar fiecare lucru
necunoscut şi nerezolvat îl atrage cu o forţă de neînvins. Şi asta nu-i un merit al lui, ci un imperativ. Acest gen de
oameni se avântă după ideile mari şi după lucrurile neobişnuite, aşa cum se lasă fierul atras de magnet, cum îşi face
albina faguri…
Rzecki îi strânse amândouă mâinile, tremurând de emoţie.
— Szuman, înţeleptul doctor Szuman, spune că Stas e un nebun, un polonez romantic!
— Szuman e un prost! răspunse Ochocki. Nu-şi dă seama că civilizaţiile n-au fost create de filistini, sau de
gheşeftari, ci de nebuni ca Stas… Dacă înţelepciunea ar fi constat din a face socoteala veniturilor, oamenii ar fi
rămas maimuţe până în ziua de azi!
— Minunate cuvinte! … Frumoase cuvinte! … Explică-mi însă cum a putut un om ca Wokulski… uite-
aşa… să se preteze la astfel de aventuri? …
— Vezi, eu nu de asta mă mir! Mă mir că s-a întâmplat aşa de târziu! … răspunse Ochocki. Îi cunosc viaţa şi
ştiu că încă din copilărie se sufoca aici. Avea aspiraţii ştiinţifice, dar nu şi le putea satisface; avea un puternic
instinct social, dar pe ce punea mâna… Până şi societatea asta, pe care a înfiinţat-o, a dat loc numai la nemulţumiri
şi ură…
— Ai dreptate! … Ai dreptate! … încuviinţă Rzeski. Şi acum Isabela…
— Da. Ea ar fi putut să-l liniştească. Având fericirea personală asigurată, s-ar fi putut împăca mai uşor cu
mediul înconjurător şi şi-ar fi utilizat energia în direcţiile în care ar fi putut face ceva la noi. Dar… n-a avut noroc!
— Şi acum ce-o să se întâmple cu el?
— Ştiu şi eu? … şopti Ochocki. Acum e ca un copac smuls din pământ. Dacă va găsi un teren bun – ceea ce
poate găsi în Europa – şi dacă mai are destulă energie, se va pune pe lucru şi îşi va începe şi el viaţa adevărată…
Dar dacă e sleit, ceea ce nu mi se pare imposibil la vârsta lui…
Rzecki îl întrerupse:
— Domol! Domol! … Stas are încă energie, da, are! Va mai pluti la suprafaţă! Va mai pluti! …
Se duse la fereastră şi, rezemându-se de pervaz, începu să plângă cu suspine.
— Sunt aşa de bolnav, aşa de iritat! Se pare că sunt bolnav de inimă… Dar o să treacă! O să treacă… Nu
înţeleg de ce fuge… De ce se ascunde… De ce nu scrie?!
— Ah, înţeleg aşa de bine scârba unui om înfrânt pentru lucrurile care îi amintesc de trecut… Cunosc bine
sentimentul acesta, deşi, e drept, dintr-o experienţă măruntă… Când am dat bacalaureatul, a trebuit să învăţ în cinci
săptămâni tot ce mi se predase timp de şapte ani la latină şi greacă, pentru că în şcoală nu-mi plăcuseră aceste două
materii. Am reuşit de bine, de rău la examen, dar muncisem mult şi eram tare surmenat. Din clipa aceea n-am mai
putut să mă uit la cărţile de latină sau greacă, ba mi se făcea rău numai când mă gândeam la ele. Nu puteam să văd
clădirea şcolii, evitam colegii cu care învăţasem… A trebuit chiar să mă mut din casa unde muncisem zi şi noapte!
Povestea asta a durat luni, şi nu m-am liniştit ca lumea până ce… Ştii ce-am făcut? Am aruncat în sobă toate
manualele de latină şi greacă! Au ars cam vreo oră, şi numai când am dat ordin să arunce cenuşa la gunoi m-am
însănătoşit! … Deşi până şi astăzi mă apucă palpitaţiile când văd litere greceşti sau când mi-aduc aminte de
excepţiile: panis, piscis, crinis… Aaa! … E îngrozitor… Să nu te mire, încheie Ochocki, dacă Wokulski a fugit
tocmai în China… Un chin îndelungat te poate duce la turbare! … Noroc că şi turbarea trece…
— Bine, dar are patruzeci şi şase de ani… şopti Rzecki.
— Nu e sănătos? Nu are o minte limpede? … în fine, m-am cam întins la vorbă… Rămâi cu bine!
— Te pregăteşti cumva de drum?
— Mă duc la Petersburg, răspunse Ochocki. Trebuie să apăr testamentul răposatei doamne Zaslawska, pe
care familia recunoscătoare vrea să-l anuleze. Rămân acolo până la sfârşitul lui octombrie.
— Să ştii, cum primesc vreo ştire de la Wokulski, îţi scriu! Să-mi trimiţi adresa.
— Şi eu am să-ţi scriu dacă aflu ceva… Deşi mă îndoiesc… La revedere!
— Să vii sănătos! …
Convorbirea cu Ochocki, acest om care îl înţelegea pe iubitul său Stas, ba chiar semăna cu el în mai multe
privinţe, îl mai învioră pe domnul Ignacy şi-i mai dete curaj.
„Şi el a fost tot aşa: energic, cu mintea trează, şi totuşi întotdeauna plin de elanuri idealiste…”
Se poate spune că din ziua aceea începu convalescenţa bătrânului. Părăsi patul, apoi îşi schimbă halatul cu
vestonul, începu să se ducă la magazin şi chiar să iasă din când în când pe stradă. Szuman era încântat de regimul
prescris de el, datorită căruia boala de inimă nu se agravase.
 — Ce s-o mai întâmpla, îi spunea el lui Szlangbaum, nu ştiu. Dar e cert că de câteva zile bătrânul se simte
mai bine! Are iar poftă de mâncare, doarme, şi, ceea ce e mai important, l-a părăsit starea de apatie! Şi cu Wokulski
a fost la fel.
În realitate, însă, pe Rzecki îl înviorase speranţa că mai curând sau mai târziu va primi o scrisoare de la Stas.
„Poate că a ajuns în India, îşi spunea el, şi pe la sfârşitul lui septembrie trebuie să primesc vreo ştire… E
drept că s-ar putea să întârzie, dar în octombrie primesc ceva, asta e sigur! …”
Într-adevăr, sosiră ştiri, dar foarte ciudate.
La sfârşitul lui septembrie, într-o seară Szuman se prezentă la domnul Ignacy şi-i spuse râzând:
— Nici nu-ţi închipui ce vâlvă a stârnit nebunul de Wokulski! Toţi se interesează de soarta lui. Un evreu din
Zaslawsk i-a spus lui Szlangbaum că vizitiul răposatei doamne Zaslawska l-a văzut nu demult în pădurea de lângă
castel. A povestit chiar în amănunt cum era îmbrăcat, ce cal avea…
— Tot ce se poate… încuviinţă domnul Ignacy, înviorat.
— Aiureli! … Unde-i Crimeea şi unde-i Roma! Unde-i India şi unde-i Zaslawsk! răspunse doctorul. Cu atât
mai mult cu cât, în acelaşi timp, un alt evreu, care face negoţ cu cărbuni, l-ar fi văzut pe Wokulski la Dombrowa…
Ba, ceva mai mult: ar fi aflat că Wokulski a cumpărat de la un beţivan de miner două cartuşe de dinamită… Cred că
nici dumneata nu crezi asemenea prostie! …
— Ce-o fi asta? …
— Ce să fie? Nimic. Szlangbaum o fi dat sfoară printre evrei că oferă un premiu celui care o afla unde este
Wokulski, şi acum fiecare are impresia că-l vede! … N-avea grijă! Sfântă rublă va mări numărul, ghicitorilor! …
Zicând acestea, doctorul râse ironic.
Rzecki fu nevoit să admită că zvonurile acestea erau lipsite de sens, iar lămurirea dată de Szuman, cât se
poate de raţională. Totuşi, neliniştea sa în legătură cu Wokulski crescu…
Deodată această nelinişte se transformă într-o adevărată panică în urma unui fapt neîndoielnic. Şi anume: în
ziua de 1 octombrie, un notar public îl chemă la el şi-i arătă un act semnat de Wokulski înainte de a pleca la
Moscova.
Era un testament autentic, în care Wokulski dădea dispoziţii în legătură cu banii rămaşi la Varşovia, dintre
care şaptezeci de mii de ruble se aflau la bancă, iar o sută douăzeci de mii la Szlangbaum.
Pentru străini, actul era o dovadă a iresponsabilităţii lui Wokulski; lui Rzecki însă i se părea cât se poate de
logic. Testatorul îi lăsa lui Ochocki enorma sumă de o sută patruzeci de mii de ruble, lui Rzecki douăzeci şi cinci de
mii, iar Helenei Stawska douăzeci de mii. Restul de cinci mii îl împărţise între foştii săi oameni de serviciu şi
săracii, cu care avusese de-a face. Astfel, urmau să primească câte cinci sute de ruble: Węgielek, tâmplarul din
Zaslawsk, Wysocki, căruţaşul din Varşovia, şi celălalt Wysocki, fratele său, slujbaş al Căii Ferate în gara
Skierniewice.
Prin cuvinte înduioşătoare, Wokulski îi ruga să primească totul ca de la un om care a murit; iar pe notarul
public îl obligase să nu facă public actul înainte de 1 octombrie.
Printre cei care îl cunoşteau pe Wokulski se stârni mare vâlvă; începură să circule sumedenie de zvonuri şi
de insinuări… Szuman, într-o convorbire cu Rzecki, îşi exprimă următoarea opinie:
— Despre moştenirea lăsată dumitale ştiam mai demult… Lui Ochocki i-a lăsat aproape un milion de zloţi,
pentru că a descoperit în el un nebun de aceeaşi specie cu el… Şi darul pentru fetiţa frumoasei doamne Stawska îl
înţeleg, adăugă surâzând. Un singur lucru însă mă intrigă…
— Ce anume! întrebă Rzecki, muşcându-şi buzele.
— De unde până unde a răsărit printre moştenitori Wysocki de la Calea Ferată! …
Şi, după ce îşi notă numele şi prenumele lui, Szuman ieşi îngândurat.
Rzecki fu cuprins de o vie nelinişte. El se întreba într-una ce s-o fi întâmplat cu Wokulski. De ce lăsase un
testament şi de ce vorbea în el ca un om care se gândeşte la o moarte apropiată? … Curând însă se întâmplară fapte
care treziră în bătrânul funcţionar comercial o scânteie de speranţă şi îi lămuriră în mare măsură ciudata purtare a lui
Wokulski.
În primul rând, Ochocki, înştiinţat de donaţie, răspunsese imediat din Petersburg că o acceptă şi că doreşte să
intre în posesia întregului numerar la începutul lui noiembrie. În plus, îi ceru lui Szlangbaum să-i dea şi dobânda pe
luna octombrie.
 În afară de asta, îi trimise lui Rzecki o scrisoare, întrebându-l dacă n-ar fi dispus să-i cedeze din capitalul lui
douăzeci şi una de mii de ruble în numerar în schimbul sumei pe care urma s-o primească de Sfântul Ioan pe moşia
ipotecată… „Ţin foarte mult, încheia el, să am la dispoziţie toţi banii mei, deoarece în noiembrie trebuie să plec
neapărat în străinătate. Am să-ţi dau lămuriri când ne vom vedea…” „De ce pleacă aşa de brusc în străinătate şi de
ce strânge toţi banii? … se întrebă Rzecki. Şi de ce amână lămuririle până la o convorbire între patru ochi? …”
Fireşte, acceptă propunerea lui Ochocki; i se părea că în plecarea lui bruscă şi în cuvintele lui misterioase se
ascunde o rază de speranţă.
„De unde ştiu că Stas a plecat în India cu jumătatea lui de milion? … Poate că are de gând să se întâlnească
cu Ochocki la Paris, la acel ciudat Geist! … Trebuie să fie iar vorba de cine ştie ce metale… de cine ştie ce baloane!
… Probabil că vor să păstreze secretul, cel puţin deocamdată…”
De data aceasta însă socotelile lui fură încurcate de Szuman, care îi spuse:
— Am cerut informaţii la Paris despre faimosul nostru Geist, crezând că Wokulski o să se aciuieze la el.
Geist a fost cândva un chimist foarte capabil, dar azi e nebun de legat… Academia întreagă îşi bate joc de el, de
ideile lui…
Ironiile Academiei la adresa lui Geist zdruncinară serios speranţele lui Rzecki. Pentru că dacă Academia nu
apreciază valoarea acelor metale şi baloane… şi dacă înţelepţii lumii au decretat că Geist e un nebun, Wokulski n-
are ce căuta la el! … „Atunci… unde şi pentru ce a plecat? Perfect! A plecat în călătorie fiindcă aici nu se simţea
bine… Dacă Ochocki a trebuit să se mute dintr-o casă în care îi făcea sânge rău numai gândul gramaticii greceşti cu
atât mai mult Wokulski trebuia să părăsească un oraş unde o femeie i-a făcut atâta sânge rău! … Şi dacă ar fi numai
ea! … A existat oare cândva om mai ponegrit decât el? … Dar atunci de ce a lăsat scrisoarea aia ca un testament, în
care pomeneşte de moarte? …”
Problema fu limpezită de vizita lui Mraczewski, care sosi pe neaşteptate la Varşovia şi se prezentă la Rzecki,
foarte îngrijorat. Vorbi cât se poate de scurt, iar la sfârşit îi spuse că doamna Stawska nu ştie dacă e bine să accepte
donaţia făcută de Wokulski. De altfel, donaţia i se părea şi lui ciudată…
— Eşti un copil, scumpul meu! … răspunse supărat domnul Ignacy. Wokulski îi lasă – ei sau Helei –
douăzeci de mii de ruble fiindcă a avut o deosebită simpatie pentru ea. Şi simpatia asta se datora faptului că în casa
ei găsise linişte în clipele lui cele mai grele… Doar ştii că era îndrăgostit de domnişoara Isabela!
— Da, ştiu! răspunse Mraczewski, ceva mai liniştit. Dar mai ştiu că doamna Stawska avea o slăbiciune
pentru el…
— Ei, şi, ce-i cu asta? … Astăzi, pentru noi toţi. Wokulski e ca şi mort! Cine ştie dacă o să-l mai vedem
vreodată…
Faţa lui Mraczewski se lumină.
— De, aşa-i, ai dreptate! … Doamna Stawska poate primi donaţia lăsată de un om care a murit, iar eu nu
trebuie să mă tem de amintirea lui…
Şi plecă foarte mulţumit de ideea că Wokulski nu mai trăieşte.
„Stas a avut dreptate când a făcut donaţiile aşa cum le-a făcut, îşi spuse domnul Ignacy. A înlăturat şovăielile
celor în cauză şi, în primul rând, ale bunei doamne Helena…”
Rzecki se ducea acum o dată la câteva zile la magazin, unde singura lui ocupaţie – şi aceasta benevolă – era
aranjarea vitrinelor de la stradă. De obicei lucra în noaptea de sâmbătă spre duminică. Bătrânului îi făcea mare
plăcere, iar Szlangbaum îl rugase personal să se ocupe de vitrine, sperând că până la urmă domnul Ignacy îşi va
plasa capitalul la el, cu o dobândă mai mică.
Dar domnul Ignacy, deşi dădea acum atât de rar pe la magazin, băgă de seamă că multe lucruri se
schimbaseră radical. Mărfurile, deşi frumoase, prezentabile la vedere, erau de calitate proastă; ce-i drept, costau
ceva mai ieftin. Vânzătorii aveau o atitudine arogantă faţă de clienţi şi se dedau la furtişaguri. Mai mult, doi casieri
noi sustrăseseră din casă suma de o sută şi câteva zeci de ruble!
Când domnul Ignacy îi pomeni lui Szlangbaum despre toate acestea, iată ce-i fu dat să audă:
— Dragă domnule, clienţii nu se pricep la marfă, ci la preţ… Cât despre sustragerile de bani, ce să-i faci!
Aşa se întâmplă pretutindeni! De altfel, de unde să iei alţi oameni?
Deşi făcea pe grozavul, Szlangbaum era de fapt îngrijorat, iar Szuman îşi bătea joc de el fără milă…
— Nu-i aşa, domnule Szlangbaum! zicea doctorul. Dacă ar rămâne în ţară numai evreii, am ajunge să
umblăm cu traista în băţ! … Pentru că unii ne-ar trage pe sfoară, iar alţii nu s-ar lăsa prinşi în plasa noastră.
 Având mult timp liber, Ignacy medita îndelung şi se mira că zile întregi îl preocupau chestiuni care înainte
nici nu-i treceau prin cap.
„De ce a decăzut magazinul nostru? se întreba el. Fiindcă îl gospodăreşte Szlangbaum, şi nu Wokulski! Şi de
ce nu-l gospodăreşte Wokulski? Pentru că, aşa cum a spus Ochocki, Stas se sufoca aici încă din copilărie şi a trebuit,
în sfârşit, să plece la aer curat! …”
Îşi aminti de clipele cele mai importante din viaţa lui Wokulski. Când dorise să înveţe, fiind încă în prăvălia
lui Hopfer, toată lumea îşi bătuse joc de el. Când se înscrisese la Universitate, îi ceruseră să se sacrifice; când se
întorsese în ţară, nimeni nu voise să-i dea de lucru; când făcuse avere, îl copleşiseră cu bănuielile, iar când se
îndrăgostise, femeia iubită îl trădase ca o mizerabilă! … „Trebuie să recunoaştem, îşi spunea domnul Ignacy, că, aşa
stând lucrurile, a făcut şi el ce-a putut! …”
Prin urmare, Wokulski fusese silit de împrejurări să părăsească ţara; dar de ce nu luase el, Rzecki,
magazinul, ci Szlangbaum? …
Pentru că el, Rzecki, nu se gândise niciodată să aibă un magazin propriu. El luptase pentru interesele
ungurilor sau aşteptase ca Napoleon să reconstruiască omenirea. Şi rezultatul? … Lumea nu se îndreptase.
Napoleonii pieriseră, iar proprietar al magazinului era Szlangbaum!
„Grozav! Câţi oameni cinstiţi se prăpădesc la noi! Katz şi-a zburat creierii, Wokulskî a plecat, Klejn cine ştie
pe unde-o fi rătăcind, iar Lisiecki a trebuit să-şi caute slujbă în altă parte, pentru că nu mai avea ce căuta aici! …”
Ca rezultat al acestor meditaţii, domnul Ignacy, ros de remuşcări, începu să-şi facă un plan de viitor… „Am
să intru în tovărăşie cu doamna Stawska şi cu Mraczewski. Ei au douăzeci de mii de ruble, eu am douăzeci şi cinci.
Cu banii ăştia putem deschide un magazin ca lumea, chiar în coasta lui Szlangbaum! …”
Acest gând îl bucură atât, încât, sub înrâurirea lui, se simţi mai bine. E drept, tot mai des îl dureau umerii şi-l
apuca năduful, dar boala i se părea acum un fleac.
„Mă duc să fac o cură, fie şi în străinătate! Am să scap de năduful ăsta şi mă pun pe lucru… Cum adică?
Numai Szlangbaum poate face avere la noi? …”
Se simţea mai tânăr şi mai vioi, deşi Szuman îl sfătuise să nu iasă pe stradă şi să evite emoţiile.
Dar veni o zi când până şi doctorul uită că-i recomandase linişte. Într-o dimineaţă el se înfiinţă cu noaptea în
cap la Rzecki. Era atât de agitat, încât uitase să-şi pună cravata.
— Nu ştii ceva! Am nişte ştiri despre Wokulski! …
Domnul Ignacy puse pe masă cuţitul, şi furculiţa (tocmai mânca un biftec cu afine) şi simţi o durere în
umeri.
— Ce s-a întâmplat? … întrebă el cu glasul stins.
— Stas al nostru e sărit de-a binelea! … zise Szuman. Am dat de Wysocki, acela din Skierniewice, am vorbit
cu el şi ştii ce am aflat?
O clipă Rzecki văzu negru în faţa ochilor.
— De unde să ştiu?
— Închipuieşte-ţi că animalul ăsta… atunci, în mai, când a plecat cu Lęcki şi cu Isabela la Cracovia… s-a
aruncat înaintea trenului la Skierniewice! … L-a salvat Wysocki! …
— Ei aş! … mormăi Rzecki.
— Nici un ei aş! … E purul adevăr! De unde deduc că scumpul nostru Stas, în afară de romantism, mai
suferea şi de mania sinuciderii! Aş fi în stare să fac prinsoare pe toată averea mea că a murit! …
Deodată amuţi. Observase pe faţa lui Ignacy o schimbare îngrijorătoare. Cât se poate de neliniştit, îl duse
aproape în braţe până la pat şi se jură să nu mai pomenească niciodată de Stas şi de aventurile lui.
Dar soarta vru altfel.
La sfârşitul lui octombrie, factorul poştal îi înmână lui Rzecki o scrisoare recomandată, adresată lui
Wokulski.
Fusese expediată din Zaslawsk, iar adresa era scrisă de o mână stângace.
„Să fie oare la Węgielek? …” se întrebă Ignacy şi deschise plicul.
„Preastimate domn! … scria Węgielek. În primul rând vă mulţumim că nu ne-aţi uitat, vă mulţumim pentru
cele cinci sute de ruble pe care ni le-aţi dăruit şi pentru toate binefacerile pe care le-am primit din mărinimoasa
dumneavoastră mână; vă mulţumim: mama mea, nevastă-mea şi eu… În al doilea rând, toţi trei vă întrebăm despre
sănătatea şi viaţa dumneavoastră şi dacă aţi ajuns cu bine acasă. Desigur că e aşa, căci altfel nu ne-aţi fi trimis un
dar atât de minunat. Numai nevastă-mea e foarte îngrijorată de dumneavoastră, nu doarme nopţile şi chiar a vrut să
vin la Varşovia; aşa este ea, ca orice femeie.
Căci aici, preastimate domn, în septembrie, în aceeaşi zi când dumneavoastră aţi întâlnit-o, în drum spre
castel, pe mama mea săpând la cartofi, s-a întâmplat ceva îngrozitor.
Îndată ce mama s-a întors de la câmp şi s-a apucat de pregătit cina, dinspre castel s-au auzit două bubuituri
atât de grozave, de parcă erau trăsnete, iar în târg s-au cutremurat geamurile. Mama a scăpat cratiţa din mână şi mi-a
zis: „Du-te repede la castel; poate că domnul Wokulski e încă acolo, şi să nu fi dat peste el vreo nenorocire”. Am
luat-o numaidecât la fugă.
Isuse Hristoase! De-abia am mai cunoscut colina. Din cele patru ziduri ale castelului, care se mai ţinuseră
încă bine, n-a rămas decât unul, iar trei din ele au fost măcinate ca făina. Piatra, pe care acum un an am săpat
versurile, s-a fărâmat în vreo douăzeci de bucăţi, iar în locul unde era fântâna, s-a făcut o afundătură plină cu moloz.
Eu socot că zidurile s-au dărâmat de la sine, de bătrâneţe, dar mama spune că pozna asta a făcut-o poate
fierarul răposat, despre care v-am povestit dumneavoastră.
N-am spus nimănui că dumneavoastră aţi fost atunci la castel, şi o săptămână întreagă am scormonit printre
ruine, ca să văd dacă, ferească Dumnezeu, nu s-a întâmplat vreo nenorocire. De-abia când n-am găsit nici o urmă, m
-am bucurat, aşa încât pe locul acela am să aşez o sfântă cruce, toată din lemn de stejar, nevopsit, ca să fie amintire
cum că dumneavoastră aţi scăpat de nenorocire. Dar nevastă-mea, după firea femeiască, e într-una neliniştită… şi de
aceea vă rog cu supunere să ne daţi un semn despre dumneavoastră, că trăiţi şi că sunteţi sănătos! …
Sfinţia-sa parohul m-a sfătuit să sap pe cruce această inscripţie:
NON OMNIS MORIAR… 22
Pentru ca oamenii să ştie că, deşi castelul nostru bătrân, amintire din vremurile apuse, s-a prăbuşit în ruine,
totuşi n-a pierit chiar tot şi a mai rămas încă destul din el ca să poată fi văzut chiar şi de nepoţii noştri…” „Aşadar,
Stas a fost în ţară! …” strigă Rzecki, voios.
Şi trimise după doctor, rugându-l să vină imediat. În mai puţin de un sfert de oră, Szuman îşi făcu apariţia.
Citi de două ori scrisoarea şi se uită uluit la chipul înviorat al domnului Ignacy.
— Doctore, ce spui de asta? … îl întrebă domnul Ignacy, triumfător.
Szuman se miră şi mai mult.
— Ce să spun? … făcu el. Că s-a întâmplat ceea ce i-am prezis încă înainte de plecarea lui în Bulgaria! E
limpede că Stas s-a sinucis la Zaslawsk…
Rzecki zâmbi.
— Gândeşte-te puţin, domnule Ignacy! reluă doctorul, stăpânindu-şi cu greu emoţia. Gândeşte-te: a fost
văzut la Dombrowa, cumpărând cartuşe de dinamită, apoi în împrejurimile satului Zaslawsk şi, în sfârşit, la
Zaslawsk. Socot că în castel trebuie să se fi întâmplat ceva între el şi… blestemata aia… Mi-aduc aminte că odată
mi-a spus că ar vrea să se scufunde în adâncul fântânii din Zaslawsk…
— Dacă ar fi vrut să se omoare, putea să se omoare de mult… De altfel, i-ar fi fost de ajuns şi un pistol! Ce
nevoie avea de dinamită? răspunse Rzecki.
— Oricum, s-a sinucis… Şi cum era ca o fiară turbată, nu-i ajungea un pistol… Ca să piară, avea nevoie de o
locomotivă… E ştiut doar că sinucigaşii sunt oameni capricioşi!
Rzecki clătina din cap, zâmbind.
— Ei fir-ar să fie, spune-mi odată, dumneata ce crezi?! strigă Szuman, nerăbdător. Ai vreo altă ipoteză? …
— Am! Pe Stas îl chinuia amintirea acelui castel, şi a vrut să-l dărâme, aşa cum a aruncat Ochocki în foc
gramatica după ce s-a surmenat din cauza ei. Apoi e şi un răspuns dar domnişoarei aceleia, care, după câte am auzit,
se ducea în fiecare zi să suspine pe ruinele castelului…
— Ar fi fost o copilărie! … Un bărbat de vârsta lui nu procedează ca un elev! …
— Chestie de temperament! răspunse Rzecki, liniştit. Unii trimit amintiri. El şi-a aruncat în aer amintirea…
Păcat numai că Dulcineea lui nu era printre ruine! …
Doctorul căzu pe gânduri.
— Turbată fiară! … Dar dacă mai trăieşte, unde o fi acum?
— De-abia acum călătoreşte cu inima uşoară. Şi nu scrie, fiindcă pesemne e sătul de toţi! … încheie domnul
Ignacy, cu glasul mai scăzut. De altfel, dacă ar fi murit acolo, ar fi rămas o urmă…
 — Ca să fiu sincer, murmură Szuman, n-aş putea să jur că n-ai dreptate, deşi… nu cred ce spui! Clătină trist
din cap: Romanticii trebuie să piară orice-ai zice. Lumea de astăzi nu mai e pentru ei… Realitatea de azi ne sileşte
să nu mai credem nici în caracterul angelic al femeilor, nici în idealuri. Cine nu înţelege asta, trebuie ori să piară, ori
să se retragă de bunăvoie… Dar ce om excepţional! … A murit doborât de ruinele feudalismului… A pierit, şi s-a
cutremurat pământul…
Interesant tip! Interesant! … Doctorul îşi luă pălăria brusc şi fugi din cameră, mormăind: Nebuni! …
Nebuni! … Ar putea distruge omenirea întreagă cu nebunia lor! …
Rzecki continua să zâmbească.
„Să mă ia naiba dacă n-am dreptate în privinţa lui Stas! … I-a spus domnişoarei: „Adieu!” şi dus a fost…
Ăsta-i secretul. Când s-o întoarce Ochocki, o să aflăm adevărul…”
Era aşa de bine dispus, încât îşi scoase mandolina de sub pat, o acordă şi, în acompaniamentul ei, începu să
fredoneze:
Primăvară, tu trezeşti ai vieţii zori, Cântă-n crângurile verzi privighetori;
Vântul trece clătinând tulpini subţiri, Înfloresc lângă pârâu doi trandafiri…
Un junghi ascuţit îi străbătu pieptul, amintindu-i că nu trebuie să se obosească. Avea însă prea multă energie.
„Stas, îşi spuse el, s-a apucat de o operă mare, şi Ochocki se duce la el. A venit vremea să-i dovedesc şi eu
ce sunt în stare! Jos cu visurile! … Napoleonii nu vor mai îndrepta lumea, şi nimeni n-o va îndrepta dacă vom
continua să ne purtăm ca nişte lunatici… Voi crea o societate cu soţii Mraczewski, îl voi chema pe Lisiecki, îl voi
găsi pe Klejn şi vom vedea, domnule Szlangbaum, dacă numai dumneata eşti deştept! … Pentru că ce poate fi mai
uşor decât să faci bani când vrei? Şi mai ales când dispui de oamenii şi de capitalul de care dispun eu! …”
Sâmbătă, după plecarea vânzătorilor, domnul Ignacy luă de la Szlangbaum cheia de la uşa din fund a
magazinului, cu intenţia să aranjeze vitrina pentru săptămâna următoare.
Aprinse o lampă, scoase din vitrina principală – cu ajutorul lui Kazimierz – o jardinieră şi două vase de
Saxa, iar în locul lor aşeză două vase japoneze şi o măsuţă în stil antic roman. Apoi spuse servitorului să se ducă la
culcare, deoarece avea obiceiul, să aranjeze cu mâna lui obiectele mărunte şi mai ales jucăriile mecanice. Nu voia,
de altfel, ca un om de rând să observe că el se distrează aşa de bine cu jucăriile din magazin.
Ca de obicei, le scoase pe toate şi le puse pe tejghea. Apoi le întoarse mecanismele, şi pentru a mia oară în
viaţă le ascultă melodiile, se uită la ursul care se căţăra pe stâlp, la apa sticloasă care învârtea rotiţele morii, la goana
pisicii după şoareci, la dansul cracovienilor şi la galopada jocheului.
Urmărind mişcările figurinelor moarte, repeta pentru a mia oară: „Marionete! … Toate numai marionete! …
Li se pare că fac ceea ce vor, şi de fapt fac ceea ce le porunceşte resortul, tot atât de orb ca şi ele…”
Jocheul se răsturnă peste perechile care dansau; domnul Ignacy se întristă.
„Să se ajute unul pe altul pentru fericirea lor, nu sunt în stare, dar să distrugă vieţile altora, se pricep tot aşa
de bine ca oamenii…”
Deodată auzi un zgomot. Se uită în fundul magazinului şi văzu capul unui om ieşind de sub tejghea.
„Un hoţ! … îl fulgeră gândul.”
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki, dar… mă-ntorc îndată! … rosti omul, eu chipul măsliniu, cu părul
negru.
Dintr-o săritură fu la uşă, o deschise repede şi o zbughi afară.
Domnul Ignacy nu fu în stare să se ridice din fotoliu. Braţele îi căzură în jos, picioarele nu-l mai ascultară.
Numai inima bătea în pieptul lui, ca un clopot spart. Pe ochi i se lăsă un văl negru… „Ei, drăcie! Ce-i asta? M-am
speriat? Doar a fost… cum îi zice? … Da… Isydor Gutmorgen… salariatul nostru! Să ştii că a furat ceva, şi acum a
fugit… De ce m-am speriat? …
Însă, după o bucată de vreme, domnul Isydor Gutmorgen se întoarse în magazin, mărind şi mai mult mirarea
lui Rzecki.
— De unde ai răsărit? … Ce vrei? … întrebă el.
Domnul Gutmorgen părea foarte tulburat. Lăsă capul în jos, ca un om vinovat, şi, râcâind cu degetele
tejgheaua, zise:
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki… Poate credeţi că am furat ceva… Vă rog să mă căutaţi în
buzunare…
— Dar ce faci aici? … întrebă Rzecki.
 Vru să se ridice din fotoliu; dar nu fu în stare.
— Domnul Szlangbaum mi-a spus să rămân aici peste noapte…
— De ce?
— Vedeţi dumneavoastră, domnule Rzecki… vă ajută Kazimierz… şi domnul Szlangbaum mi-a spus să bag
de seamă să nu şterpelească ceva… Dar cum m-am simţit rău de la stomac… Vă rog să mă iertaţi…
Rzecki izbuti să se salte din fotoliu.
— Ah, câinilor! …: strigă el în culmea furiei. Mă bănuiţi de hoţie? … Pentru că vă lucrez pe gratis? …
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki, zise Gutmorgen, umil, dar de ce lucraţi pe gratis? …
— Să vă ia toţi dracii! … răcni domnul Ignacy.
Apoi ieşi fuga din magazin şi închise atent uşa cu cheia.
— Zaci acolo până mâine dimineaţă, şi dacă nu t-ei simţi bine… lasă-i un suvenir patronului tău! mormăi el.
Nu putu să doarmă toată noaptea. Şi cum camera lui era despărţită de magazin numai printr-un coridor, pe la
ora două auzi dincolo ciocănituri înfundate, apoi glasul înăbuşit al lui Gutmorgen:
— Domnule Rzecki, vă rog, deschideţi! Vă rog: … Mă întorc îndată! …
Curând însă se făcu linişte.
„O, ticăloşilor! … îşi spuse Rzecki, răsucindu-se în pat. Credeţi că sunt hoţ? … Lasă, că vă arăt eu vouă! …”
Pe la nouă dimineaţa îl auzi pe Szlangbaum, care, după ce îl eliberă pe Gutmorgen, începu să se învârtească
în jurul uşii sale. Nu-i spuse însă nici un cuvânt, iar când veni Kazimierz, îi porunci să nu-l mai lase pe Szlangbaum
în camera lui.
„Am să mă mut de aici! Poate chiar de Anul nou… Chiar de-ar fi să locuiesc la mansardă, sau să-mi iau o
cameră la hotel… Să mă facă hoţ! … Stas îmi încredinţa sute de mii, iar bestia asta se teme să nu-i fur mărfurile lui
bune de dat la hala de vechituri!”
Înainte de amiază scrise două scrisori lungi: una doamnei Stawska, propunându-i să se mute la Varşovia şi să
înfiinţeze împreună cu el o firmă comercială, a doua lui Lisiecki, întrebându-l dacă nu e dispus să se întoarcă şi să
lucreze la magazinul său…
Tot timpul cât scrise îi stărui pe faţă un zâmbet ironic.
„Parcă văd mutra lui Szlangbaum când o să deschidem sub nasul lui un magazin care o să-i facă
concurenţă… He, he, he! … Auzi dumneata! Să mă supravegheze! El, pe mine! … Aşa îmi trebuie dacă l-am lăsat
pe mucosul ăsta să-şi ia nasul la purtare… He, he, he!”
În clipa aceea atinse cu mâneca tocul, care căzu pe podea. Când se aplecă să-l ridice, simţi o durere ciudată
în piept, ca şi cum i-ar fi străpuns cineva plămânii cu un stilet. Văzu negru în faţa ochilor şi simţi un fel de greaţă.
Lăsă tocul jos, se ridică din fotoliu şi se întinse pe canapea.
„Aş fi un caraghios şi jumătate dacă în câţiva ani nu-l fac pe Szlangbaum să se mute la Nalewski… Moşneag
prost ce sunt! … Mi-am bătut capul cu Bonaparte, cu tot neamul lui din Europa întreagă, şi în ăst timp am lăsat să
crească sub nasul meu un peticar care acum îşi pune oamenii să mă supravegheze ca pe un hoţ! … Cel puţin m-am
ales cu o experienţă… N-o să mă mai socotiţi voi romantic şi visător…”
Simţi că-l strânge ceva de plămânul stâng.
„Astm să fie? … Trebuie să mă apuc serios de tratament. Altfel, peste cinci-şase ani ajung ca vai de lume…
Ah, dacă m-aş fi dezmeticit acum zece ani! …”
Închise ochii şi îşi retrăi parcă toată viaţa. Avea impresia că se vede plutind de-a lungul ei, cu mişcări ciudat
de liniştite… Se miră doar că fiecare imagine, o dată trecută, i se ştergea cu totul din memorie, şi nu mai era în stare
să-şi amintească ce văzuse o clipă înainte. Iată banchetul de la Hotelul „Europa”, cu prilejul deschiderii noului
magazin… Iată magazinul vechi, în care domnişoara Lęcka conversează cu Mraczewski… Odăiţa lui cu fereastra
zăbrelită, unde tocmai a intrat Wokulski, întors din Bulgaria… „Stai! … Ce-am văzut mai înainte? …”
Iată pivniţa lui Hopfer, unde-l cunoscuse pe Stas… Şi iată câmpul de bătălie, unde fumul albăstrui se ridică
deasupra uniformelor albastre şi albe, aşezate în linie… Uite-l şi pe bătrânul Mincel! Stă în fotoliu şi trage de sfoară
cazacul din vitrină… „Oare toate acestea le-am trăit cu adevărat, sau au fost doar un vis? … Doamne-Dumnezeule!
… şopti bătrânul.”
I se părea că e copil şi că, în timp ce taică-său stă de vorbă cu domnul Raczek despre împăratul Napoleon, el
se strecoară în pod şi se uită pe fereastră, spre Vistula, spre cartierul Praga… Treptat, însă, imaginea aceasta,
periferia oraşului, se şterge, şi în faţa ochilor săi rămâne doar coşul unei case. La început mare cât un taler, apoi cât
o farfurie, la urmă cât un bănuţ de argint…
Apoi îl învălui din nou uitarea şi întunericul… Sau mai degrabă ceva foarte negru, în care coşul casei lucea
ca o stea, a cărei sclipire se micşora, pâlpâind…
În sfârşit, se stinse şi steaua…
Domnul Ignacy o vedea poate din nou, dar nu deasupra orizontului pământesc.
Pe la două după amiază Kazimierz, servitorul domnului Ignacy, veni cu un coş încărcat cu farfurii. Pregăti
masa cu zgomot şi, văzând că stăpânul său nu se trezeşte, strigă:
— Poftiţi la masă, că se răceşte mâncarea! …
Dar cum domnul Ignacy nu mişcă nici de data aceasta, Kazimierz se apropie de canapea.
— Domnule…
Deodată făcu un pas înapoi, fugi pe coridor şi începu să bată în uşa din fund a magazinului, unde ştia că se
mai aflau Szlangbaum şi unul dintre vânzători.
Szlangbaum deschise uşa.
— Ce vrei? … întrebă el, aspru.
— Domnule… vă rog… stăpânul meu…
Szlangbaum intră în cameră, păşind cu băgare de seamă, se uită spre canapea, apoi deodată se trase şi el un
pas înapoi…
— Du-te repede după doctorul Szuman! … Eu nu rămân aici! …
Tocmai atunci la doctorul Szuman sosise Ochocki; se întorsese în ajun de la Petersburg, şi la amiază o
condusese la gară pe vara sa, domnişoara Isabela, care pleca în străinătate.
— Închipuieşte-ţi! Intră la mănăstire! … îi spuse el doctorului, după ce-i relatase cele de mai sus.
— Cine? Domnişoara Isabela? … chicoti Szuman. Nu cumva are de gând să cocheteze chiar şi cu bunul
Dumnezeu? Sau vrea să se mai odihnească după atâtea emoţii, ca să se poată mărita mai uşor?
— Dă-i pace! … E o femeie ciudată…
— Toate femeile ni se par ciudate până ne dăm seama că sunt sau proaste, sau mizerabile… Despre
Wokulski ai aflat ceva?
— Tocmai… începu Ochocki, dar amuţi deodată.
Doctorul stărui:
— Ştii ceva despre el? Sau poate faci din asta un secret de stat?
În clipa aceea dădu buzna Kazimierz.
— Domnule doctor, stăpânul… Repede, domnule doctor! …
Szuman o luă la fugă, urmat de Ochocki. Se urcară în trăsură şi, gonind nebuneşte, ajunseră în faţa casei
unde locuia Rzecki.
În poartă îi întâmpină Marzuszewicz, foarte aferat.
— Închipuieşte-ţi, strigă el, adresându-se doctorului, aveam ceva foarte important de rezolvat cu el… Era
vorba de onoarea mea… Şi, când colo, dumnealui a murit! …
Doctorul şi Ochocki, însoţiţi de Maruszewicz, intrară în locuinţa lui Rzecki. În prima cameră dădură peste
Szlangbaum, consilierul Wengrowicz şi agentul comercial Szprot.
— Dacă ar fi băut ca oamenii, susţinea Wengrowicz, ar fi trăit o sută de ani! … Dar aşa…
Dând cu ochii de Ochocki, Szlangbaum îl luă de mână şi-l întrebă:
— Dumneata ţii neapărat să-ţi ridici banii în cursul acestei săptămâni?
— Da.
— De ce aşa de repede?
— Plec în străinătate!
— Pentru mult timp?
— Poate pentru totdeauna! răspunse aspru Ochocki.
Şi intră după doctor în camera unde se afla mortul.
După ei, intrară şi ceilalţi, păşind în vârful picioarelor.
— E groaznic! murmură doctorul. Unii mor, alţii pleacă… Cine mai rămâne aici până la urmă? …
— Noi! răspunseră în cor Maruszewicz şi Szlangbaum.
 — N-o să fie lipsă de oameni! adăugă consilierul Wengrowicz.
— N-o să fie lipsă… dar deocamdată vă rog să părăsiţi camera, domnilor! strigă doctorul.
Se retraseră cu toţii în anticameră, evident indignaţi. Rămaseră numai Szuman şi Ochocki.
— Uită-te la el! … zise doctorul, arătând spre trupul neînsufleţit al bătrânului. A fost ultimul romantic! …
Cum se duc… Cum se duc…
Şi se întoarse spre fereastră, muşcându-şi mustaţa.
Ochocki luă mâna lui Rzecki, rece, şi se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i şoptească ceva la ureche.
Atunci văzu în buzunarul mortului scrisoarea lui Węgielek, care ieşise pe jumătate afară, şi, fără să vrea, citi, scris
cu litere mari:
NON OMNIS MORIAR…
— Ai dreptate… şopti el, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi.
— Am dreptate? … zise doctorul. Ştiu asta de mult…
Ochocki însă nu mai adăugă nimic…

SFÂRŞIT

1 Domnul? … (fr.)
2 Vechituri (fr.).
3 Ziar parizian (fr.)
4 Expoziţie (fr.).
5 Ghidul parizian! … Trei franci! … Trei franci! … (fr.).
6 Primăvara, frunza dă din nou, Iar florile înfrumuseţează livezile.
Păşind pe iarbă, draga mea, Să urmărim fluturii coloraţi.
Priveşte-i: s-au lăsat pe trandafiri;
Ca şi ei, aş vrea să-mi pot lăsa şi eu Buzele pe buzele tale închise Pentru a-ţi fura o dulce sărutare! (fr.)
7 Rădăcina unei plante urât mirositoare din familia umbeliferelor.
8 Înainte! (it.).
9 Bine! (lat.).
10 Lordul Frederich-Sleigh Roberts (1832-1914), general englez care în 1879 a intrat în chip samavolnic în
Afganistan (Asia Mică), iar mai apoi în Transvaal (Africa), pentru a mări astfel imperiul colonial englez.
11 Băutură spirtoasă preparată din orez fermentat amestecat cu zahăr şi cu lapte de cocos
12 Vremurile se schimbă şi noi o dată cu ele (lat.).
13 Aici şi în paginile următoare se emit unele aprecieri asupra evreilor făcute de pe poziţiile burgheziei
poloneze. Ele nu privesc populaţia evreiască săracă, tot atât de exploatată şi de oprimată ca şi cea poloneză, ci
burghezia evreiască, de a cărei concurentă se temea burghezia poloneză.
Aluzia doctorului Szuman la bătaia care se va încinge între polonezi şi evrei se referă, în fond, la lupta
acerbă dintre capitaliştii polonezi şi evrei pentru întărirea poziţiilor cucerite şi pentru sporirea maximă a beneficiilor.
Cu toate acestea, unele generalizări cu coloratură naţionalist-şovină, fie poloneză, fie evreiască, lipsite
evident de orice temei, pun în lumină limitele gândirii autorului în această privinţă
14 În acest capitol, autorul o numeşte pe servitoarea baroanei Krzeszowska în loc de Marysia (vezi vol. I),
Marianna
15 Timpul trece, veşnicia rămâne (lat.).
16 Un fel de pelerină groasă cu capuchon (după numele generalului englez Henry Havelock care a impus
acest gen de îmbrăcăminte soldaţilor săi)
17 Drum bun, domnişoară Isa, drum bun! … (Engl.)
18 Moştenitorul tronului (germ.).
19 Lac în împrejurimile vechiului Ierusalim, căruia i se atribuie puterea miraculoasă de a vindeca orice
boală.
 20 Aluzie la Comedia nedivină a lui Z. Krasinski, în care nobilimea închisă în fortăreaţa „Sfântă Treime”, e
asediată de mase.
21 Stai (germ.)
22 Nu voi muri în întregime… (lat.).