1

Portrete de anticari interbelici.

de George Potra Introducere de George G. Potra, istoric, fiul lui George Potra. Timp de 80 de ani, din pruncie pn la trecerea n nefiin n 1990, George Potra a fost unul dintre observatorii cei mai ateni ai Bucuretilor, oraul su de adopie, cu al crui destin s-a identificat. Pe parcursul a ase decenii, la captul unor cercetri metodice i al acumulrii i distilrii amintirilor propriilor triri, George Potra a scris mii de pagini despre oamenii oraului, despre strzile i casele sale, despre aspiraiile i decepiile sale din timp de pace i de rzboi. n restituirea unor pagini memorabile ale geografiei spirituale a Bucuretilor, George Potra s-a oprit cu interes i respect asupra anticarilor oraului. Ca om de tiin s-a ferit ntotdeauna de vorbele mari, a fost echilibrat i riguros n judeci, dar paginile ce le-a dedicat acestora prima evocare larg i afectuoas de acest gen i proiecteaz ca actori inconfundabili pe scena oraului timp de aproape o sut de ani. Din filele nglbenite de timp ale arhivelor naionale, din paginile memorialitilor i ale ziarelor de epoc, din acele zeci i zeci de informaii, aparent insignifiante, de la un simplu amnunt, pn la un contract de vnzare-cumprare sau un ferpar, George Potra a reconstituit pe fundal de epoc o galerie de anticari bucureteni Leon Alcalay, Pinath, Hascal i Choim Steinberg. Dac unora le-a reconstituit biografia din documente, atta ct s-a putut, altora precum Pohl; Vogel; Fischer-Galai; Weissman; Moritz Goldenberg (Moache); Iuliu (Filosoful), Lic, Herman (Cotoristul) i Miu (Boul Apis) Pach; Marcu, Miu i Jean Pollack; Iancu Eschenazy; Haran Nathan (Nathan der Weisse); Ghizela Popper (Madame Batite sau Baba din Batite); Azur Muoiu; erban Cioculescu; Gheorghe Carda; Gheorghe Crba, Radu Sterescu; Vasile Daschevici pe care i-a cunoscut personal, ndeaproape, le-a fcut portrete de mare fidelitate. ncep cu Pohl, cel mai btrn dintre toi, cruia-i plcea s stea ct mai departe de ceilali anticari. Pe btrnul anticar Pohl l-am cunoscut imediat dup primul rzboi mondial. Era cam prin 19201922, cnd urmam primele clase secundare la liceul Matei Basarab. Anticariatul lui Pohl se afla peste drum de Universitate, ntr-o prvlie din palatul Societii de Asigurare Generala, adic chiar n spatele statuii lui Gh. Lazr, n prvlia unde mai trziu a fost magazinul de cravate Mtzner, iar mai apoi, pn prin 1970, un debit de tutun. Acolo l-am vzut prima dat, acolo l-am cunoscut i apreciat. Era pe vremea cnd citeam mult i nelegeam relativ puin. Aveam o deosebit admiraie pentru scrisorile lui B.P. Hadeu i ale fiicei sale, Iulia. Pentru acest

motiv, citeam cu nesa lucrrile btrnului mag, care, nainte de a muri, i stabilise altarul umbrelor la Cmpina, unde bunul su prieten dr. C.I. Istrati i gsise un frumos loc de aezare. n mica mea bibliotec aveam toate scrierile lui Hadeu, n afar de cele trei volume Cuvente den betrani. Le-am cutat pe la toi anticarii, dar nu leam gsit dect la Eschenazy, care mi-a cerut vreo 400500 lei, sum extraordinar pentru punga mea i chiar pentru alte pungi din vremea de atunci (cu aceti bani puteai cumpra o pereche de pantofi buni, o cma i cteva perechi de ciorapi). Din aceast cauz mi-am ndreptat gndul spre prvlia lui Pohl, pe care n-o vizitasem niciodat, socotind c acolo voi gsi mai ieftin crile cutate. ntr-o dup amiaz de toamn m-am dus deci la el; sttea cu ua prvliei puin ntredeschis, iar el, pe un scunel, n spatele uii. Cnd m-a vzut i a neles c vreau s intru n prvlie, s-a ridicat repede i, fr s m lase s intru nuntru, m-a ntrebat ce doresc. La rspunsul meu c m intereseaz Cuvente den betrani a lui Hadeu, s-a nfiripat urmtorul dialog: Bine, le am, dar ai bani s le cumperi?! Sigur c am, i am venit s le cumpr, fiindc m intereseaz foarte mult. Te cost trei poli i dac te intereseaz, vino mine s le iei, fiindc trebuie s le caut; sunt pe sus, adic prin rafturile dinspre tavan. Zicnd acestea, mi-arat cu ochii nlimea rafturilor i teancurilor de cri din prvlie, care, cu toate c era mic, era foarte nalt i cuprindea cteva mii de volume. nelei asupra preului, m-am prezentat a doua zi s le iau. De data aceasta, dup ce m cntrise destul n ajun, mi-a deschis puin ua, nct deabia ntr-o dung am putut intra nuntru. Acolo mi-a artat volumele pe care le-a desfcut din nite ziare vechi. Mi le-a dat n mn, m-am uitat la ele pe toate prile i le-am i rsfoit cteva minute, n care timp am neles c nu prea le pricep. nelesul lor era prea greu pentru mintea i pregtirea mea. Totui eram pasionat pentru ele i doream s le cumpr. Socotind c e un btrn care nu cunoate preurile, n comparaie cu ceilali anticari, i cum preul din ajun mi se pruse ridicol, l-am ntrebat din nou ct cost. Mi-a rspuns: Trei poli (un pol, dup cte tiam eu, era 20 lei). Trei poli, ct i-am spus i ieri. Bine, zic eu i scot trei hrtii de cte un pol fiecare, ntinzndu-i-le. Ce-i asta?! i-am spus trei poli. tia sunt poli?! Asta e hrtie fr nici o valoare. Cum e hrtie fr nici o valoare, domnule, sunt banii statului, ce bani vrei s-i dau?! Bani buni, aa cum au fost pe vremuri, cnd fiecare volum costa un pol (20 lei), artndu-mi preul imprimat pe coperta din spate. Dar atunci ce bani au fost, nu tot acetia?! Nu, de aur, trei poli de aur.

Bine, dar de unde s-i dau eu poli de aur, fiindc acum nu mai circul astfel de bani. Spune-mi echivalentul unui pol de aur, ca s tiu n moned curent ct s-i pltesc. n banii tia fr valoare, de azi, un pol e 250 lei, deci trei poli, 750 lei. Neavnd ns aceast sum la mine, am nceput s m tocmesc n sperana s-mi lase la un pre acceptabil, iar eu, ntr-un timp scurt, s fac rost de bani s le cumpr. n sfrit, dup ce cu mare greutate mi le-a lsat la 400 lei, i-am dat 80 lei acont i n interval de zece zile i-am pltit restul, ajungnd astfel stpnul doritei comori pe care o pstrez i astzi, dar pe care nc n-am ajuns s-o neleg cum trebuie. Aceast cumprtur a fost puntea de introducere n prvlia lui, care nu se deschidea dect clienilor ce cumprau, acetia ns fiind destul de rari, fiindc vindea foarte scump. n discuiile ce le-am avut cu el mai trziu mi-a spus c a fost prieten cu B.P. Hadeu, V.A. Urechia, Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol i ali crturari ai neamului. Iar unora din acetia le-a mprumutat cri rare i documente inedite pe care respectivii le-au folosit n studiile lor. Pentru exemplificare, mi-a artat Revista pentru istorie, arheologie i filologie n care Gr. Tocilescu i mulumea, ca un vechi prieten, pentru serviciile fcute. Se ntmpla uneori ca btrnul Pohl s lipseasc din prvlie, atunci era nlocuit de fiica sa, iar cteodat, mai rar, de feciorul su. Fiica, de aproximativ 3040 de ani, urt la nfiare, cu prul tiat scurt, neglijent n mbrcminte, era mai mult un manechin dect un adevrat nlocuitor. Fiind nepriceput, nu vindea nimnui nimic; singura-i obligaie era s comunice btrnului tat cine l-a cutat n lips sau s-i nsemneze ce cri i s-au cerut. Fiul, poate i mai n vrst dect fata, nlocuia mai rar pe tatl su; era funcionar la banc. Era i el un mic maniac. Dup moartea tatlui su i pierdea o bun parte din timpul liber vizitnd pe ceilali anticari i n special pe Iuliu i Miu Pach. Dup Pohl, oarecum decanul anticarilor, continum irul amintirilor cu cei aezai n Casa Anticarilor, n prvliile dinspre Vama Potei, adic cu Vogel, apoi cu ceilali dinspre Grand Hotel, terminnd cu M. Pollack. Vogel, cu toat vrsta lui naintat, era uor i sprinten ca o adevrat pasre, ca o vrabie care sare din loc n loc. Aa aprea i btrnul mic i simpatic care nu-i gsea astmpr ct era ziua de mare. Aranja necontenit crile rvite de clieni, n special de numeroii elevi ce-l vizitau. i chiar cnd nu avea clieni, el trepdluia mereu, nu sttea deloc, muta crile dintro parte n alta. Lucrri rare i preioase nu avea ns mai niciodat, iar atunci cnd se ntmpla acest fapt, i le cumprau imediat colegii lui de meserie care erau mai pricepui i, n special, Pollack. De altfel, Vogel vindea foarte ieftin tuturor i rareori cnd un client alegea o carte nu pleca cu ea. Btrnul cerea preuri mari, dar mai totdeauna lua ct i se da. Pe la nceputul acestui secol

dup cum mi spunea dulapurile lui cu cri erau aezate pe strada Cmpineanu, ntre fosta Cafenea Fialkowski i berria Gambrinus. Weissman era cel mai btrn dintre negutorii de la Casa Anticarilor i, n afar de Pollack, cel mai priceput. Curat mbrcat, sttea mai toat ziua pe un mic scunel ce-l avea aezat naintea uii. Era un fumtor pasionat i extrem de tacticos. Scoaterea igrii din tabacher, punerea ei n pi i aprinderea era pentru el un adevrat tabiet; prea c oficia o slujb pn cnd ncepea s fumeze. Pn nu termina aceste preparative era att de absorbit, nct nici nu catadixea s rspund, chiar dac-l ntrebai ceva. Ponderat la vorb, foarte experimentat n meseria lui i lipsit de orice lcomie, cerea mai totdeauna preuri potrivite cu marfa aleas. Dar din preul cerut nu mai scdea dect foarte puin. Pentru el tocmeala lung era o lips de educaie i seriozitate din partea clientului i aceasta l cam plictisea. n dugheana lui, de altfel cu lumin electric, ca toate celelalte, dar mic, ba chiar foarte mic, nct, atunci cnd intra un client nuntru, trebuia s ias el, se aflau cri relativ puine, dar nu maculatur. Avea specialitatea crilor istorico-literare i vechi romneti, chirilice. Adic exact potrivite pasiunii mele. Pentru acest motiv, ne-am mprietenit repede i prietenia noastr a durat pn la sfritul vieii lui, cnd a murit srac i singur ntr-o csu dintr-o imens curte situat pe Calea Clrai, n apropiere de Hala Traian. Pentru mine, Weissman a fost un prieten adevrat, un sftuitor nelept i plin de buntate. Nu era dat s nu cumpr ceva de la el i mai totdeauna gseam lucruri interesante. i eram convins n acelai timp c nu m speculeaz, c nu-i dau preuri mai mari dect merit cumprtura, ba din contra, mult mai mici. n ultimii ani ai vieii lui, cnd l vizitam i-l ntrebam: Ce mai e nou?, el mi rspundea: Stai s vezi. i scondu-i igaretul din gur, bga mna n raft, pe dup anumite cri, i-mi scotea de acolo lucruri rare, cri dorite, pe care numai din auzite le tiam, sau nici att. Cnd l ntrebam ct face, mi spunea ct l cost, iar drept ctig s-i ofer eu ct doresc. Acest fel de negustorie, fcut cu un om sincer i absolut corect, dup prerea mea, nu m-a suprat niciodat. i totdeauna rmneam mulumii i unul i altul, eu cu suma ce ddeam, el cu banii ce primea. Cteodat avea cri pe care le vzuse, naintea mea, anticarul Pollack. Acesta i oferea preuri bune, de multe ori mai bune dect clienii. Pe acelea ns care le socotea c m intereseaz, nu le vindea nimnui pn cnd nu mi le arta. i numai n cazul cnd pe mine nu m interesau, atunci le vindea lui Pollack sau altuia. Dac ns voiam s le cumpr, nu-mi cerea mai mult dect i se oferise, ba cteodat mi le ddea chiar mai ieftin, spunnd c ceilali au destule cri bune i c prin urmare s am i eu c sunt tnr. i ca o justificare pentru ce mi le d mai ieftin era c-i sunt foarte simpatic, c-i sunt un client obinuit i apoi tie el sigur c eu n-am atia bani ca alii care pot s plteasc mai mult, sau ca amicii lui de breasl, care dup ce le cumpr de la el, le vnd cu preuri de dou-trei ori mai mari.

Dumneata nu faci specul cu ele, le cumperi fiindc le doreti, fiindc le iubeti i e pcat s nu te nelegem i s nu te ajutm n aceast pasiune a dumitale. i, nu tiu cum, c totdeauna aveam mare ncredere n spusele lui. Nu mi-am putut niciodat nchipui c-ar putea s m mint. Un alt anticar era Moritz Goldenberg, cruia colegii de breasl i spuneau Moache, iar dac i-am traduce numele ar trebui s nsemne un munte de aur, n realitate ns era un monument al naivitii; nu se pricepea nici s cumpere, nici s vnd; crile mai bune, strine sau romneti, nu le nelegea i aprecia deloc. Din acest punct de vedere, se asemna cu vecinul su, Vogel. Potrivit de statur, oarecum simpatic la nfiare, mbrcat curat, purta totdeauna joben. Dar n afar de aceast plrie tare, de care nu se desprea nici chiar n timpul verii, o alt caracteristic a lui era teaca ochelarilor i ochelarii nii. La orice micare, la orice cutare n raft dup vreo carte oarecare scotea ochelarii din teaca lor de piele. De sute de ori pe zi bga i scotea ochelarii din teac. O alt caracteristic a lui era c la gt nu purta niciodat cravat, ci numai papion i acesta nnodat fix i legat de un nur elastic, care-i permitea s-l pun i s-l scoat, fr prea mult btaie de cap. Cri avea de tot felul, i bune i rele; unele fr nici o valoare, totui le pstra de muli ani, socotind c ntr-o bun zi clientul dorit va veni i le va cumpra. De multe ori ns, aceste cri fr valoarea deveneau prea numeroase i-i ocupau rafturi ntregi. Din aceast cauz, cnd cumpra altele, n loc s le scoat din raft pe cele slabe, le punea pe jos pe cele bune. n ce privete aprecierea valorii crilor, era departe de realitate. Se ntmpla de multe ori ca pe cele bune s cear puin, iar pe cele proaste, mult i chiar foarte mult. Bineneles c de pe urma acestui cusur al lui nu profita dect clientul, care, ca s nu par c accept preul cerut (aproape de poman), se mai tocmea puin, dac nu cu succes, cel puin de form, grbindu-se n acelai timp s scoat banii i s plteasc, ca nu cumva s se rzgndeasc negustorul. Acest defect nu l-a mpiedicat ns s fie anticar o via ntreag i, dac n-a ctigat prea mult, a trit totui din pierdere. Dar nu din pierdere propriu-zis, ci mai mult din pierderea timpului pe lng cri. Iuliu Pach era cel mai mare din trinitatea frailor Pach. Mai mare ca vrst, dar mai mare i ca nlime dect ceilali frai. Plcut la nfiare i sftos la vorb pentru cine avea simpatie. Pe mbrcminte i inut corect nu prea punea temei, aa c de multe ori l vedeai cu cravata strmb. Vara, cnd cldurile zilei erau prea mari, i sufleca mnecile de la cma, i ddea haina jos, dar nu lepda niciodat vesta de pe el; inea n ea ochelarii, lupa i creionul. n mod obinuit, dintr-un fund oarecare de buzunar scotea un capt de creion i nota mereu diferite preuri pe cri. Dar obiceiul era urmtorul, punea nti un pre mai mare, l tia apoi i scria unul mai mic, dedesubt, lsnd s se neleag c a fcut o reducere de la adevrata valoare a crii. Se ntmpla ns s vezi unele cri marcate de trei, patru ori. Aceasta se

ntmpla dup oarecare timp, cnd constata c nu s-au vndut; deci o nou reducere, o nou ieftinire, la care bineneles mai urma o alta din tocmeala cu clientul. i cunotea meseria bine i o fcea de foarte mult vreme, poate chiar din copilrie, fiindc i tatl lui fusese anticar. Avea o memorie bun i cunotea destul bibliografie pentru diferite probleme. Cnd i cereai o carte, sttea pe loc, se gndea puin, apoi, ducndu-i degetul la frunte, zicea mda i se ndrepta spre un raft oarecare de unde scotea cartea cerut. Avea cri i reviste din toate specialitile, iar multe din acestea erau bune i rare. Dar avea un cusur, nu aranja crile ntr-o anumit ordine sau pe specialiti. Toate erau de-a valma. Cel mult dac ntr-o parte erau cele strine, indiferent n ce limb erau scrise, iar n cealalt parte cele romneti. Ordinea nlimii nu-l interesa. Vitrinele nsei nu erau dect un depozit de cri, le umplea pn la refuz, dar nu se gndea niciodat s le aeze frumos avnd coperta n afar, la vedere, spre client. Toate erau aezate n muchie spre a li se vedea numai cotorul, indiferent dac acesta era scris sau nu. Iuliu Pach avea doi copii: cel mai mare, dup terminarea cu succes a cursului secundar la liceul Matei Basarab, a fost trimis la Paris, unde i-a luat doctoratul n medicin i a rmas acolo. i fcea mare plcere cnd l ntrebai de acest fecior i i rspundea totdeauna mulumind, spunnd n acelai timp c primete scrisori regulat, dar c i este tare dor de el, fiindc nu l-a vzut de la plecare. Cellalt copil mai mic Lic nu prea semna cu frate-su; nu i-a plcut nvtura. Din aceast cauz nu i-a terminat nici cursul secundar, cu toat dorina tatlui su de a avea i acest copil cel puin liceul terminat. Pentru acest motiv, Iuliu Pach l-a luat pe lng el s nvee meseria printeasc. Din pcate ns, nu i-a plcut aceast activitate. Nu semna cu taic-su dect la nlime, dar nici n aceast privin nu-l ajungea. Mai trziu, Lic Pach i-a deschis, prin concursul printesc, un anticariat propriu cu emblema Luceafrul, situat ntr-una din prvliile de la Grand Hotel. Era deci peste drum i n apropierea celorlali anticari. Herman Pach era un om care nu se potrivea cu nici unul din fraii si, dup cum nici acetia cu el. Alt fire, alt temperament i, a putea s zic, chiar alt caracter. Nu se asemna nici cu ceilali colegi ai si de anticariat. Nervos, pedant i vanitos, credea c mai are n plus, pe lng aceste caliti, i dreptul de a se considera superior tuturor confrailor si i oarecum mai tiutor chiar dect clienii cu nvtur nalt. Numai n faa profesorului Iorga tcea, dar nu din modestie, ci din tact i diplomaie. n prvlia lui (situat n Pasajul Vilacrosse nr. 4), dac nu fceai parte din clienii cunoscui lui, nu aveai voie s caui nimic, s cotrobieti prin rafturi sau s pierzi timpul rsfoind crile. El era foarte atent la intrarea oricrui client n prvlie. i imediat, dup cum era cazul, l ntmpina cu vorbele: Ce dorete domnul? sau Ce dorete tnrul? Dup ce-i spuneai titlul crii sau autorul, i rspundea da sau nu, c are sau nu acea carte. i te ntreba scurt, fr nici o ezitare (dac nu te

cunotea): ai bani?, vrei s-o cumperi acum sau numai te interesezi ct cost? i ntr-un caz i altul, dac ntrebai de pre, rspunsul era foarte srat, c nu tiai cum s iei din prvlie mai repede. Dac ns nu cereai o anumit carte, ci spuneai c te interesezi numai s vezi ce volume are n prvlie, te ntreba n ce specialitate te intereseaz i te ndrepta spre un anume raft sau loc, spunndu-i: Caut dumneata acolo, poate ai s gseti ceva. n timp ce cutai, i atrgea atenia, de cteva ori, s aezi crile exact n locul de unde le-ai luat, s nu le pui cu cotorul (titlul) n jos i multe alte sfaturi plictisitoare de acest fel. Preuia cartea la maximum i specula clientul la snge. Nu te puteai luda niciodat c-ai cumprat de la el o carte ieftin sau c ai nimerit un chilipir, c n-a tiut ce vinde. Te-a ferit sfntul de aa ceva. Aa c, pentru acest motiv, totdeauna intrai la el n prvlie cu sfial chiar cu temere i numai dup ce colindai pe la ceilali anticari unde nu gseai cartea cutat. Cnd nu avea clieni, Herman Pach se ocupa cu marcatul, reparatul i lipitul crilor. Le aranja cteodat ns aa de prost, c dac erai un mare iubitor al crii i un pasionat pentru form i frumos, atunci renunai de-a mai cumpra. i chiar dac i-ar fi fcut-o cadou ai fi refuzat-o. Rareori l gseai pe scaun sau citind o carte, de cele mai multe ori un numr din Biblioteca pentru toi sau, n orice caz, o tipritur care s nu-i produc durere de cap. Pe un fecior de-al su, dei nu l-a avut pe lng el n prvlie, l-a fcut totui anticar. Acesta i-a motenit fidel toate calitile. Pentru acest motiv, clienii nu se prea mbulzeau n prvlia lui. Miu Pach era cel mai mic dintre fraii Pach i cel mai norocos. Cumpra crile cu carul, cu hurta, aproape de poman dac se poate, i le vindea pe parale bune i grele. Avea noroc mare att la cumprare, ct i la vnzare. Pentru acest motiv era invidiat de muli i njurat de i mai muli. Chiar fraii si nu-l puteau suferi, poate i pentru alte motive dect cel de mai sus; Herman Pach, la rndul lui, i manifesta dumnia fa de fraii si chiar n faa clienilor. S nu credei ns c Miu Pach era mai cult dect fraii sau confraii si. Nu, din contra. Pentru deteptciunea lui, Miu Pach era numit de o parte din clienii si Boul Apis, fiindc ntocmai ca cel de acum cteva mii de ani, nu trebuia s fac nimic, ci numai s i se aduc. Lui Miu Pach toat lumea i aducea, unii cri ieftine i bune, iar alii bani i chiar bani muli. Cumpra partide ntregi de cri care-i umpleau prvlia pn la refuz, nct cteodat trebuia s le mai scoat i pe afar n timpul zilei; dar tot aa de repede cum le aducea le i desfcea. Vindea cu bucata sau cu grmada, dup mprejurri i client. i dac aveai bani, era mult mai convenabil s cumperi ct mai multe, fiindc ntotdeauna te costa mai ieftin. Pentru cteva zeci de cri nu ddeai mai mult dect dac ai fi cumprat, separat, patru-cinci din ele.

Trgul cu el nu prea era greu de fcut i n special n primii 20 de ani ai carierei lui. Mai trziu vindea dup toane i gust, iar n ceea ce privete preul, nu priceperea, fcuse un salt extraordinar. Preurile lui deveniser piperate. Adoptase metoda c dup ce alegeai o carte sau mai multe din prvlie i ntrebai de pre, i rspundea printr-o alt ntrebare. Face 100, 500, 1 000, 5 000 lei? sau alt sum n raport cu valoarea banilor i cu aprecierea lui. Dac ziceai c nu face ct i-a cerut, atunci se arta foarte mirat i ntreba: da cum se poate, tocmai dumneata s spui asta, care eti un om priceput, cult, i care i dai seama ce valoare are cartea sau crile cerute. Iar ca o confirmare c n-a cerut mult i amintea c a avut 8090 la sut din suma ce i-a cerut de la un simplu particular, de la un ageamiu care habar n-are de carte. Poate o fi avnd bani i i-a plcut cartea. tiu eu ce s zic?! n orice caz, dac erai amator serios i te tocmeai, puteai ajunge s iei cartea la jumtate din preul cerut. Dar acest fapt nu se ntmpla totdeauna. Se ncpna cteodat i nu-i lsa nimic, iar atunci cnd cartea aleas te pasiona i i ddeai n cele din urm chiar ct i-a cerut, i rspundea c nu poate s i-o dea, c e vndut demult altuia i c numai a glumit, ca s te ncerce ce pre poi oferi. Era extrem de cusurgiu. Ba, dac avea oarecare pic pe tine, nu puteai cumpra nimic, orict i-ai fi oferit. n astfel de situaii, era mai bine ca dup ce alegeai cartea i o fixai unde se afl, s trimii pe un prieten sau cunoscut s-o cumpere el pentru tine. n felul acesta o cptai mai repede i la un pre relativ convenabil. n alte situaii, ca s te ispiteasc s dai preul care-l cerea el, dup ce alegeai cteva cri, i spunea: Pardon, am uitat s-i spun, pachetul acesta de cri l-a ales cineva. A spus c vine dup-mas sau mine diminea s mi-l plteasc. Dar dac te intereseaz, pot s vnd cteva, nu le ine el minte exact pe toate care le-a ales. Aceast favoare te costa ns, fiindc trebuia s plteti ndoit sau ntreit crile alese de altcineva. i dac plteai bine, i le vindea chiar pe toate fr s mai fac prea mult caz c fuseser sau nu alese i puse de-o parte de alt persoan. Pe Miu Pach i consoarta lui i-am cunoscut de cnd eram copil. Pe acea vreme erau tineri i subiri amndoi. Neavnd copii, o bun parte din zi stteau mpreun n prvlie. i dac se ntmpla c dimineaa soia lui nu venea, fiind ocupat cu gospodria, sigur c era n persoan dup-amiaz. La nchidere, iarna plecau mpreun la teatru sau cinematograf, iar n timpul verii la plimbare, la vreo grdin cu grtar renumit i vin bun sau la vreuna din cofetriile din apropiere ca s ia cte-o ngheat. Duminica i n anumite srbtori, Miu cu doamna fceau o plimbare la osea cu trsura sau cu maina. Ba, ntr-un timp oarecare, ca s nu se lase mai prejos dect alii care aveau ceva bani, i-a cumprat i automobil. O hardughie uria, un Studebaker cam obosit, pe care vreun moier sau industria bogat l schimbase, dup ce s-a plictisit cu o limuzin modern.

Cu maina la scar, la scara prvliei, nu a palatului, Miu Pach se simea tare mndru. i pe bun dreptate, ce alt anticar mai avea main proprie cu care s mearg la diferite adrese, s aduc cri sau s le duc la clienii care le cumpraser, iar cnd poftea, s se plimbe unde voia i ct voia. n anumite zile de srbtoare pleca chiar la Sinaia, Predeal sau Braov. n alt ordine de idei i tot pentru a-i menine grandul, Miu Pach nu fuma dect igri de foi; tia el c aa trebuie s fac un om care se respect. i acest obicei nu l-a prsit niciodat. Numai c uneori fuma igri de foi obinuite, populare, iar alteori mai bune i chiar foarte bune i acest fapt era n direct legtur cu mersul afacerilor sale. Cteodat ns, cnd l vedeai cu igri lungi i groase, pe care le scotea din foi sau dintr-un tub de metal, erai sigur c fuma igri strine, adic de cptat, nu de cumprat. i se gseau destui clieni care, n vanitatea lor, l cadoriseau cu una sau mai multe din aceste ppui, din care omul scoate fum pe nas, tuete i scuip cam des. Ei! dar Miu Pach a fost o podoab a anticarilor. Marcu Pollack era un adevrat anticar, bun specialist n meseria lui. Acesta tia ntr-adevr ce e cartea, dar i cum s-o vnd. Nu-i btea joc de ea, dar nici n-o vindea n prostie, ca unii din anticarii ce se gseau n casa cu firide, n care negutoreau. Anticariatul lui se afla n prvlia dinspre Judectoria Ocolului I, nspre intrarea de serviciu a marii librrii Socec. Era o prvlie curat, cu rafturi frumoase, crile aranjate pe specialiti i n perfect ordine. Praful nu prea se vedea pe ele ca la ceilali anticari. Curenia domnea ca-n farmacie, iar ordinea, ca ntr-un laborator tiinific. Matur de vrst, proporionat fizicete, cu prul crunt (aa l-am cunoscut eu), Marcu Pollack era foarte corect mbrcat, chiar distins; n plus, la butoniera hainei avea totdeauna o floricic de sezon, nu mare, discret, dar totui vizibil. Era ntotdeauna bine pus la punct, pentru care motiv l admiram i-mi spuneam n gnd: ei, da, acesta este un negustor distins, apusean, cum puini gseti la noi, unde tradiia era ca hainele s poarte urmele meseriei cu care te ndeletniceti. n prvlia lui nu avea maculatur, ci numai cri bune, cri alese, frumoase i rare i de multe ori n legturi preioase. Pe el nu-l interesa numrul clienilor, ci calitatea lor. Era mulumit c vindea puin, dar bine. tia precis ce are n prvlie i mergea de-a dreptul la cartea cerut, pe care io prezenta i punea n mn n modul cel mai civilizat. Prin acest fel te nva, dac nu tiai, cum s te pori cu cartea i ce atenie s-i dai. Cartea, dup el i dup toi ceilali care socoteau ca el, era un prieten care nu te supr niciodat, ci i aduce numai bucurii. Avea un sim practic excepional i un fin miros de adulmecat. Cum simea c unul din confraii si anticari avea o carte bun, rar, frumoas sau interesant, se ducea i-o cumpra imediat, pltind un pre mult mai mare dect ar fi pltit un client particular. Bineneles c diamantul cumprat se transforma n mna lui n briliant i-l vindea ca atare.

10

n vitrinele prvliei lui puteai vedea de multe ori, n afar de cri frumoase, manuscrise rare i preioase, precum i vechi documente cu pecei aplicate sau atrnate, ntrite chiar cu frumoase i ntortocheate isclituri domneti, n scrierea chirilic, cerdcuit, a timpului. Pentru a completa caracterizarea lui Marcu Pollack, s ne fie permis a spicui cteva rnduri din articolul unui ziarist, articol care a fost scris la scurt vreme dup moartea lui. Autorul articolului, n afar de faptul c nu era de acord cu preurile cam piperate pe care le cerea Pollack i c vindea crile scump, pentru care motiv puini se puteau apropia de el, spune c era un priceput agent de difuzare cultural, singurul reprezentant al anticriei artistice la noi n ar, care nu admitea niciodat s i se deranjeze crile. Acest btrn vioi i berbant [trengar], cunotea toate crile romneti vechi. Ediiile i anii cnd s-au tiprit. Cte sunt n circulaie i cum se pot procura. Marcu Pollack [spunea el] cred c este singurul anticar care nu se nela niciodat asupra valorii unei cri: nici cnd o cumpra, nici cnd o vindea. Citea curent slova chirilic, aprecia autografele i manuscriptele, i de multe ori mica lui vitrin era o expoziie miniatural. Odat mi-a artat o comunicare la Academie, fcut de N. Iorga, n care, ntr-o not explicativ, era vorba de dnsul. Acest anticar era un descoperitor de perle. Negoul lui de multe ori ndeplinea rostul de difuzor cultural. Marcu Pollack a realizat tipul cu tendine de necontenit perfecionare al anticarului bibliofil care tia oricnd s aprecieze o carte dup coninutul, ediia, tipritura i proveniena ei. Era, aadar, un bibliotecar i un artist. De la el puteai cpta oricnd o informaie, care altfel cerea mult vreme de cercetare a fielor i cataloagelor. Dup moartea lui Pollack o parte din aceste caliti le-am ntlnit la cei doi feciori ai si: Miu i Jean. Primul, cel mai mare, semna ca dou picturi de ap cu taic-su. Aceeai nlime i conformaie, aceeai uittur caracteristic, aceeai aplecare a capului spre client atunci cnd cerea o carte; n sfrit, nzestrat cu ntreaga fire i calitile btrnului printe; n plus, cu coal mai aleas i cu o cultur mai deosebit, n raport cu vremea. Miu Pollack, dup 1944, a fost unul din conductorii i colaboratorii de seam ai anticariatului de stat din strada Biserica Enei. Cunotinele i bogata lui experien n aceast profesie, mpletite cu corectitudinea unui adevrat om, l-a fcut indispensabil instituiei n care a lucrat; iubit i stimat de toi cei din afar care au avut ocazia s-l cunoasc. Jean Pollack este al doilea fecior al lui Marcu Pollack i frate mai mic al lui Miu. nalt, distins, cult i foarte simpatic la nfiare, cu un surs permanent pe buze, avea o atracie deosebit pentru clieni. Prin felul civilizat i curtenitor fa de cei care-i intrau n magazin, fr s fie servil, capta bunvoina fiecruia i te fcea prieten i iubitor i mai pasionat al crii vechi interesante i rare. n prima lui perioad a fcut anticariat la Paris unde, dup modelul marilor i vechilor case de acolo, a tiprit cataloage n care descria precis i

11

dezvoltat crile i manuscrisele ce avea n magazin, precum i preurile la care le putea vinde. Aceste cataloage, n afar de Paris, le trimitea n diferite centre din Apus, precum i n ara noastr, pentru ca iubitorii de cri rare s poat lua cunotin de ele i n special de acei cltori strini care au lsat mrturii interesante despre noi. Aceste cataloage ale lui, precum i ale altora, au adus un mare serviciu, att cercettorilor, ct i bibliofililor. nainte de cel de-al doilea rzboi mondial, Jean Pollack a venit n ar i a deschis o mic, dar cochet prvlie pe strada Brezoianu, iar mai apoi s-a mutat n Calea Victoriei, n localul Librriei Italiene. n prvlia sa gseai multe lucruri rare i ispititoare, iar preurile erau totdeauna reale i de multe ori la valoare internaional, ceea ce fcea ca multe cri care se refereau la ara noastr i care nou ni se preau extrem de rare i pentru care ali anticari cereau preuri mari, el le vindea cu preuri convenabile, spunnd c n strintate astfel de cri sunt obinuite i nu ajung la cot mare. Pentru clienii cunoscui i verificai de el ca oameni de cinste i de ncredere, fcea reducere mai mare i vindea chiar n rate, uurnd astfel posibilitatea de cumprare pentru acei care doreau anumite cri i care nu aveau suficient posibilitate material, n momentul respectiv. Spre sfritul rzboiului, vznd c treburile negustoriei nu prea merg bine, Jean Pollack s-a ntors n Frana i continu i acum acelai nego frumos pe care l-a nceput cu muli ani n urm i pe care l-a deprins de la priceputul su printe. Prvlia anticarului Iancu Eschenazy am cunoscut-o prima dat pe bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej (fost Elisabeta) nr. 16, n cldirea Palace Hotel, unde mai trziu a fost cofetria Grigoriu i unde acum se afl tot o cofetrie i bombonerie. n magazinul acestui om, destul de simpatic cnd l cunoteai mai de aproape, se gseau multe cri interesante de toate felurile, de altfel ca i la ceilali tovari de profesie. Cu toate acestea, lucru curios, numrul clienilor lui Eschenazy era destul de redus, aproape cam tot aa de puini ca i la vechea prvlie a lui Pohl, din spatele statuii lui Gh. Lazr. Care o fi fost adevrata cauz, nu mi-am putut-o explica i lmuri niciodat. Indiferent la ce or intrai la el n magazin, niciodat nu-l gseai stnd. Totdeauna lucra i acest lucru se rezuma la aranjatul crilor n rafturi, dar mai mult la lipitul i caeratul volumelor ce se aflau n stare proast i n special lipsite de coperte originale. n locul lor, Eschenazy fcea coperte noi din hrtie mai groas, de multe ori din foi de registru, fr s-l mpiedice cu nimic dac pe cealalt fa, interioar, acele hrtii erau scrise sau pline de socoteli contabiliceti. De-a lungul cotorului, mai totdeauna scria numele autorului i titlul crii. Materialul de reparaie: hrtie i cutia metalic n care se afla lipici de coc sau pap cizmresc, care era deasupra tejghelei, printre vrafurile de cri. Ca o curiozitate, i aceasta inexplicabil, Eschenazy nu cuta s aib prvlie lng ceilali anticari. Se izola voit. Aa, cnd s-a construit Casa Anticarilor, el nu s-a mutat acolo, ci pe strada Edgar Quinet, ntr-o prvlie

12

lung i destul de ntunecoas, iar mai trziu ntr-o prvlie din spate, n dreapta cldirii Grand Hotel, peste drum de Casa Anticarilor. mbrcat foarte curat, ba chiar pus la punct, purta cma de mtase (cu mnecue pe deasupra s nu-i murdreasc manetele), iar la gt papion, n diferite culori, pe care-l schimba n fiecare sptmn. Avea un cusur i poate acesta s fi fost cauza c vizitatorii nu prea zboveau mult n prvlia lui. De ndat ce intrai n prvlie se i ndrepta spre tine i cu o aplecare nainte a corpului, iar a capului ntr-o parte, ca i cnd n-ar auzi bine cu urechea, te ntreba: ce dorete domnul?! La autorul sau titlul crii ce spuneai, i rspundea, da sau nu. Dac o avea, i spunea preul i dac-i convenea se ndrepta spre locul tiut i i-o aducea, iar dac nu, urma o tcere pustie, care nu te ndemna s zboveti prea mult n prvlie, s te mai uii la alte cri. La moartea lui, destul de timpurie, neavnd urmai care s-i continue negoul, ntregul stoc de cri ce-a rmas a fost cumprat de ceilali anticari i astfel numele lui i n special al tatlui su, care nsemnase ceva n trecutul acestei ocupaii, a disprut de pe piaa bucuretean. Madam Batite sau Baba din Batite nu era altcineva dect btrna Ghizela Popper, care inea prvlie de anticariat n strada Batite, col cu strada Alexandru Sahia (fost Gogu Cantacuzino), peste drum de biserica Batitei. n acest magazin destul de mare i mprit n dou, era i locuin i prvlie; prima era desprit de a doua printr-o perdea mare i groas, care aluneca pe nite verigi pe o bar metalic. Dar n prvlia ei nu gseai numai cri vechi, ci orice fel de mruniuri i lucruri la care nici gndeti: mobile ocazionale, haine i rochii demodate, nasturi, funde, dantele, cri potale ilustrate, mrci n plicuri sau lipite pe cartoane pentru filatelitii nceptori, recrutai dintre elevii de liceu i multe, multe altele. i cu toate c avea o clientel destul de numeroas, format n special din elevii liceului Spiru Haret, coala de fete Regina Maria, institutul Schewitz i altele, mai veneau s-o viziteze destul de des i ali elevi din cartiere mai deprtate, ca cei de la liceul Gh. Lazr i Sf. Sava i chiar de la Matei Basarab i Mihai Viteazul, care erau la o distan destul de mare. Toi acetia veneau s vnd i s cumpere cri. Le puteau vinde mai bine dect la ali negustori, de asemenea le puteau cumpra mai ieftin pe cele de care aveau nevoie i, pe lng tocmeal, fiecare mic client avea mai mult ndrzneal i curaj n vorb cu o femeie btrn dect cu un brbat care te-ar fi repezit i ar fi terminat repede cu tine dac vedea c te tocmeti prea mult. Cu Madam Batite bieii erau prea ndrznei i chiar obraznici, i cu toat buntatea i rbdarea ei, de multe ori era att de mult scit, c se vedea obligat s spun celui care nu mai termina cu tocmeala: mai las-m dracului i du-te cu Dumnezeu, nu m tot bate la cap. Marfa cea mai cutat pentru noi elevii de atunci erau mrcile potale, dar mai cu seam dopurile de pistol, pocnitorile, praful de scrpinat i strnutat, precum i bomboanele de pcleal, adic fondantele umplute cu usturoi. Pentru toate acestea eram clieni ct se poate de obinuii ai prvliei din strada Batite.

13

Aprovizionai cu astfel de cumprturi, de-abia ateptam s sosim a doua zi la coal s le punem n practic, spre hazul i mulumirea noastr a tuturor. Nu scpa nici un coleg mai naiv s nu fie tratat cu minunatele fondante care l fceau s se strmbe imediat i s arunce din gur buntatea de past usturtoare. De praful de strnutat i scrpinat de asemenea nu scpa nici unul; fiecare din noi cutam s servim cu o ct mai mare cantitate chiar pe cel mai bun coleg i vecin de banc. De multe ori ntreaga atmosfer a clasei era mbcsit de praful de strnutat care ajungea pn la catedra profesorului. Unii dintre ei nu-i ddeau seama de cauz sau nu voiau s dea importan unui fapt copilresc, dar alii treceau imediat la sanciuni, dndune afar din clas n timpul orei. Nu tim cum o fi artat Madam Batite n tinereea ei, dar pe vremea cnd am cunoscut-o era btrn i foarte zbrcit, cu toate c anumite trsturi indicau urme de frumusee, n plus era lipsit de podoaba capilar, pentru care motiv purta o peruc frizat, iar atunci cnd aceasta i se deranja i voia s-o fixeze mai bine, mai ru o nimerea, nct de multe ori spatele perucii venea n fa sau ntr-o parte. n astfel de situaii era foarte caraghioas i ne fcea s pufnim n rs, ceea ce pentru ea era un clopoel de alarm i trecea repede la oglind unde i-o ndrepta. Madam Batite avea un picior beteag, umflat i mult mai gros ca cellalt. Acest picior o jena la mers i probabil i producea i dureri, aa c de multe ori ea sttea jos, iar piciorul bolnav l inea pe un scunel mic, cptuit cu un fel de perni. n ceea ce privete mbrcmintea ei, era o adevrat expoziie de vechituri demodate: se schimba la rochii, una mai caraghioas dect alta, probabil toate cumprate pe pre de nimic sau primite n dar de la cucoanele din cartier, care nu le mai purtau sau care le aveau rmase de la bunicile lor. Dantelriile nu lipseau de la nici una, iar croiala, lrgimea i lungimea erau cu totul exagerate pentru vremea cnd le purta. De gt avea un lan de aur, destul de lung, de care atrna un ceas tot de aur, ncrustat cu diamnele. Ghizela Popper era o femeie din cale afar de avar, cuta s strng bani, bani ct mai muli, nu tim pentru cine, fiindc nu avea copii. Vindea ieftin, dar cu toate acestea din sutele de articole ce avea n prvlie ctiga i fcea bune economii, iar acestea nu erau puse s zac n vreun col ascuns, ci erau date cu mprumut n schimbul unei dobnzi ridicate i contra unor amanete care valorau mai mult dect suma mprumutat. Din aceast cauz se dusese vestea n cartier c Madam Batite are muli bani, e putred de bogat, cu toate c ea cuta s dea impresia c e o femeie foarte necjit. Realitatea era ns alta i despre aceast realitate tia ntreg cartierul i din pcate au aflat i unii rufctori care i-au pus gnd ru i ntr-o bun zi au asasinat-o i i-au furat o mare sum de bani i bijuterii ce le avea primite amanet sau lsate definitiv de cei care nu putuser s-i plteasc sumele mprumutate. Cu timpul, oraul mrindu-se i numrul locuitorilor nmulindu-se, s-a simit nevoia de mai muli anticari, aa c pe la unele coluri de strzi mai

14

frecventate au aprut dulapuri i negustori care i-au fixat n nia vreunui zid sau cldire, dulapul lor cu cri. Dintre acetia amintim pe Azur Muoiu, feciorul btrnului scriitor i traductor Panait Muoiu (18641944). La nceput el i-a stabilit dulapul cu cri pe strada Cmpineanu, lipit de zidul Teatrului Naional, iar mai n jos s-a ocupat cu acelai nego Anton Alexandru, poreclit de clienii lui: musta mic, gur mare, n nelesul c vorbea mult i tare, chiar zgomotos. Ani i ani de zile, acetia doi s-au ocupat de anticariat uor, cu cri banale i obinuite, romane strine i romneti, reviste i numai ntmpltor cu anumite cri mai bune, pe care le puteai cumpra relativ destul de ieftin, fiindc nu le cunoteau valoarea ca ceilali anticari de la Vama Potei. Muoiu, n special, inea cri poliiste i romane de mprumut pe care, n schimbul unei mici taxe, le ddea la citit. Era destul de suprat cnd cititorii i aduceau napoi crile obosite i rupte la cotor; trebuia s le repare pentru a le mprumuta i altora. Din aceast cauz l vedeai permanent reparnd i lipind crile rupte; vindea, vorbea, dar minile lui niciodat nu stteau; nu neglija clienii deloc, dar nici lucrul ce avea. Vindea ieftin i era mulumit i el i clienii. Iar atunci cnd l ntreba cineva ce mai face, rspundea tuturor ca o melodie imprimat i repede: ce s fac, domnule?! ce s fac?! m lupt, m lupt cu srcia, m zbat. Cnd Azur Muoiu s-a mutat n Bulevard, ntre Hotel Bulevard i palatul Eforiei Spitalelor Civile, pe strada Cmpineanu, n locul lui i-a aezat dulapul cu cri Haran Nathan, poreclit de noi Nathan der Weise. ntre 1930 i 1940 multe dulapuri de acest fel, cu cri, au aprut n diferite cartiere, nemaivorbind de tarabele prvliilor de la Hala de Vechituri de pe Calea Dudeti, care, pe lng multe altele, ineau i vindeau i cri vechi, mai ales fraii erban, i unde nu de puine ori l puteai vedea pe profesorul N. Iorga i pe ali oameni de seam c rscolesc grmezile n sperana unor lucruri bune, care de multe ori se i gseau. Negustorii de aici, din Hal sau din micile dughene din apropiere, obinuiau s cumpere tot podul, cum spuneau ei, adic tot felul de lucruri: mobile, case de bani, mbrcminte, tablouri, cri etc., pe care cei ce i renovau casele le urcau n pod i n locul celor vechi i demodate puneau mobil lucioas i tablouri cu culoare proaspt. Dar de multe ori, pe lng mobil Biedermayer, droturi de somier i fotolii cu pielea jupuit, se puteau descoperi i cri rare, precum i tablouri de valoare, cum au gsit destui negustori de antichiti din centrul oraului i unii amatori particulari, printre care trebuie s numim pe Papazian, Lewy, Feldstein i Tetelbaum; de asemenea, pe profesorul Nae Ionescu-Barb, care a gsit printre altele i dou tablouri originale de El Greco, de o foarte mare valoare. Cam n aceeai perioad, naintea celui de al doilea rzboi mondial, ispitii de un ctig, presupus mai uor, o alt serie de anticari ad-hoc, unii cu pregtire intelectual, alii nu, au cldit, n apropierea Casei Anticarilor, o nou rotond cu o serie de compartimente, n apropierea podului de la Mihai Vod.

15

n aceast nou cldire au deschis prvlii de anticariat: fraii Brc Tudor i Mihai, Nicolaescu, Nicu Andreescu, Titu Vasilescu, fratele avocatului Vasilescu-Valjean, Laura Gh. Carda i mai n urm fostul chestor de poliie Vasile Daschevici. Ordine, curenie, cri bune i mult pricepere se putea observa n prvlia inut de doamna Carda; praf, neornduial, preuri exagerate n aceea a lui Daschevici; Andreescu, mai nelegtor i mai aproape de punga intelectualilor i a elevilor; ceilali, obinuii. Toi acetia i-au pstrat negoul cu cri pn n 1948, cnd comerul a fost preluat de stat. Anticarii, n afar de clientela elevilor i studenilor, care era destul de numeroas i printre care eu m bucuram de o situaie privilegiat, fiind tratat ca matur i oarecum cunosctor al attor cri i chestiuni de care ceilali habar n-aveau, zic n afar de acetia aveau pe preoii i nvtorii satelor, n trecere prin Bucureti, i o clientel select alctuit din cele mai distinse personaliti ale rii. Politicieni, artiti, literai, profesori i erudii, oameni de tiin puteai vedea oricnd prin faa acestor dulapuri i prvlii de cri. Aici am avut posibilitatea s vd, n decurs de 30 ani, pe foarte muli i chiar s cunosc o bun parte din ei, deoarece anticarii m recomandau totdeauna atunci cnd m gseam n preajma lor. Amintesc pe civa din acetia i anume: Nicolae Iorga, dr. C. Angelescu, Alexandru Lapedatu, G. ieica (membri ai Academiei); Iuliu Valaori, C. Kiriescu, profesori i funcionari superiori n Ministerul Instruciunii (nvmntului); Charles Adolphe Cantacuzino, Scarlat Callimachi, dr. N.I. Angelescu, Constantin Moisil, Anghel Pomescu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, erban Cioculescu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mateiu I.L. Caragiale, I. Soricu (scriitori), precum i profesorii N. Ionescu-Barb, Ion Clinciu, Gh. Popa-Lisseanu, Enache Ionescu, Remus M. Caraca, Gh. Carda etc. etc. Despre unii din acetia mi permit s notez cteva aduceri aminte, i-i voi prezenta aa cum mi-au aprut mie. Astfel: Primul, savantul N. Iorga, unul dintre cei mai mari istorici ai omenirii, cu statura lui uria,cu barba-i neagr i stufoas ce-i acoperea o parte din piept, de nu tiai niciodat de are sau nu cravat la gt, era un client nelipsit. Cu toate ocupaiile lui multiple, literare, tiinifice i politice, i gsea timp, de dou-trei ori pe sptmn, i pentru anticari. Cteodat l ntlneam i pe la anticarii mai puin pricepui de pe Calea Vcreti, aezai cu tarabele sau grmezile de cri i alte mrfuri n jurul sau apropierea Halei de Vechituri. Profesorul Iorga, cu plria cu boruri mari, neagr, aproape n tot timpul anului, gri doar n cursul verii (rar l-am vzut cu melon i numai n vremea cnd era prim-ministru), cu nelipsita-i umbrel pe care a prsit-o abia prin 19301932, vizita anticarii, nsoit mai totdeauna de unul dintre Victor Brtulescu, dr. Petre Topa, N. Georgescu-Coco, Farca i Barbu Theodorescu. n timp ce alegea maldre de cri cu o repeziciune uimitoare, profesorul Iorga vorbea tot timpul i cteodat fcea i glume cu anticarii cei

16

mai simpatici. Dintre toi, Iuliu Pach era favoritul. n prvlia lui poposea mai ndelung, chiar dac cumprtura era mai mic. n ceea ce privete preul crilor, una era oferta i socoteala din prvlie i alta era suma care se pltea acas sau la instituia pentru care se luau crile. Nu tim pentru ce motiv profesorul Iorga oferea preuri care nu corespundeau cu valoarea real a crilor cumprate, variind ntre 50 de bani i unul pn la trei lei, mergnd rareori pn la cinci lei pentru cele frumos legate n piele, cnd aceste preuri erau cele dinainte de primul rzboi mondial, pe cnd n epoca de care vorbesc, 19201940, cea mai modest i simpl carte se vindea cu civa zeci de lei. nsoitorii ns, care aveau oarecum sarcina de a lua crile n primire i a le plti la timp, ajustau preurile oferite de profesor, la realitatea zilei. Datorit acestei comportri, aveau loc cteodat i mici neplceri. Pentru acest motiv, crile bune care puteau interesa i pe ali clieni, nu numai pe profesorul Iorga, erau dosite, iar atunci cnd acesta venea i ntreba: Ce nouti mai avei? i se rspundea: Mai nimic, domnule profesor, dect ceea ce se vede, adic aproape nimic interesant. Acest lucru, dup cte tim, nu-l practica dect unul singur (Miu Pach), mai lacom din fire, care nu se mulumea cu preul destul de bun ce-l ofereau nsoitorii profesorului Iorga. Dr. C. Angelescu umbla mai mult dup cri de art, cri medicale rare, din secolele trecute, cltori strini ce ne-au vizitat ara i albume cu gravuri negre sau colorate referitoare la Bucureti i Principate. Adesea se interesa i de tablouri mai bune, strine sau romneti, care se ntmpla s fie aduse o dat cu crile sau mai trziu, la cererea lui. La tocmeal ns era mai crcota, oferea preuri foarte mici i se tocmea mult pn cumpra ceva, bombnind totdeauna la plecare i spunnd cu regularitate c a pltit mai mult dect face. Totui cumpra destul de mult i, cteodat, cu toat zgrcenia lui, lsa destui bani n buzunarele anticarilor. Charles Adolphe Cantacuzino era un tip caracteristic al oraului, o figur interesant n acelai timp, rmas parc din alte vremuri. Dup aspect, mers i nfiare, prea c e un nobil de la Curtea Regelui Soare i singurul lucru care-i lipsea, n afar de mbrcmintea epocii, era peruca. Era nalt, masiv, poate un adevrat Hercule n tinereea lui, cnd scria frumoase poezii n franuzete, dintre care a tiprit cteva volume la Paris. Interesant-i era figura, mersul legnat i distins, interesant-i era de asemenea i mbrcmintea. Purta prul mare, oarecum n plete, iar gtul i era nconjurat de un guler tare, nalt pn la urechi. La orice or din zi i chiar n timpul verii, pe cele mai mari clduri, cnd omul nu putea suferi nici un guler simplu i cravat, el era ncins n armura gtului, cu care se obinuise cu multe zeci de ani n urm. Manetele, mari, tari i lungi, completau caracteristica unei epoci care dispruse. O alt caracteristic era bastonul, un fel de toiag de lemn de abanos, de form episcopal sau nobiliar din secolul al XVII-lea, care se termina cu o mciulie de aur masiv, pe care se aflau spate

17

iniialele lui. n mersul lui legnat, bastonul era purtat cu o marialitate i elegan consular. La fiecare pas, l ridica mai sus dect alii n mod obinuit. Pantalonii, cu dungi verticale i foarte strmi n partea de jos cdeau la glezne, pn la pmnt. Pantofii sau ghetele din piele fin i subire aveau un format foarte ascuit la vrf. Mult lume l privea cu atenie i curiozitate, iar unii l petreceau cu privirea pn departe. Charles Adolphe Cantacuzino era diplomatul pensionar, fost ministru plenipoteniar, nepotul lui Constantin Cantacuzino, caimacamul de la 1848. Locuia pe str. G-ral Berthelot (fost Fntnii, actualmente str. Nuferilor), col cu str. Th. Aman. Casa lui proprie era mare i spaioas, cu demisol i hochparter, avnd o curte care se ntindea pe jumtate din lungimea strzii Th. Aman. Era proprietatea de zestre a soiei sale, nscut Missir. Din acest loc pornea n fiecare zi nspre anticari. i vizita pe toi, de la cei mai mici i neexperimentai pn la cei mai btrni i mai pricepui, pe cei cu tarabe i dulapuri, dup cum i pe acei care-i exercitau negoul n prvlii. Se spune c avea o bibliotec mare i spaioas, desigur n bun parte motenit, iar o alt parte adunat, probabil, de la anticarii din strintate. n ultima vreme ns nu mai cumpra cri scumpe; l interesa mai mult literatura francez i n special crile desperecheate. Din acestea i fcuse o adevrat specialitate i pasiune. Iar anticarii erau bucuroi c acele volume pe care nu le puteau vinde aproape la nimeni, le cumpra Prinul. Cumpra 1020 volume pe zi (bineneles franuzeti i n special volume vechi, cri romneti nu-l interesau) i, fr s le nveleasc n hrtie sau altceva, pleca tacticos cu ele, subsuoar, spre cas. Nu-i era ruine nici c erau multe, nici c erau rupte, sau c unul din ele era volumul trei, iar cellalt volumul apte. Puin l interesa dac anumii trectori l priveau cu interes sau curiozitate; nici nu-i psa! ntr-o anumit vreme, pltea cinci lei fiecare volum. Mai trziu, ajunsese s plteasc zece lei volumul, iar cu timpul chiar 20 lei. Cu el nu era tocmeal, toi negustorii tiau preul ce ofer, pentru care motiv, cnd mergea la anticari, acetia i artau un anumit loc de unde-i putea alege cte volume dorea. Cteodat, unii anticari, ca s-l necjeasc, i cereau cu cinci lei mai mult la volum, dar prinul nu se lsa convins i nu ddea mai mult nici un ban. n ultima vreme, banul pierzndu-i din valoare, fiind inflaie, s-a ridicat i preul crilor. Aa c i anticarii i cereau acum 40 lei pe volum sau mai mult, n raport cu deprecierea banilor. Mi-aduc aminte c, pn cnd s-a obinuit cu noile preuri, a trecut un timp cam lung i totdeauna le spunea anticarilor: Ce m, v-ai fcut ai dracului, 40 lei pentru un volum deparreiat? E colosal. Dar, neavnd ce face, a trebuit s cumpere i la preul acesta. Anghel Pomescu, zis i cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statur potrivit, cu oarecare proeminen abdominal, pus la punct ntotdeauna, ngrijit i ras proaspt n fiecare zi, i fcea plcere cnd l

18

vedeai. Un astfel de om, cu mintea vioaie i foarte volubil n vorbire, era cutat de muli cunoscui amatori de cri rare. Talentat ziarist i n special desenator i caricaturist, mai era nzestrat cu o serie de cunotine istorice i bibliofilice, cum puini oameni ntlneti la noi n ar. Era un adevrat enciclopedist i un preios ghid al tuturor acelora care bjbiau n bibliofilie. n acest domeniu muli s-au mprtit din leciile lui gratuite i n special unii dintre anticari. Poseda tot felul de publicaii n diferite limbi, referitoare la trecutul, raritatea, legturile i gravurile crilor, de asemenea la tirajul i ediiile tiprite. Din Biblia bibliofililor Brunet poseda unul din cele mai frumoase i mai complete exemplare, la care adugase multe informaii suplimentare, personale, mbogindu-l i cu nenumrate ilustraii, facsimile i gravuri documentare scoase din diferite publicaii. Gilly era un mare iubitor i pasionat cercettor al crii rare, frumoase i preioase. Ca cel mai bun specialist medic care spune cu precizie diagnosticul bolnavului, aa era el pentru oriice carte rar, strin. n colecia lui personal, crile nu atingeau mii de volume, n schimb toate erau perle, mrgritare, cri care rd, cum spunea el. Fiind cu serviciul n redacia ziarului Universul, iar mai trziu la ziarul Curentul, deci n imediata apropiere a anticarilor, aproape nu era zi s nu dea o mic rait pe la toi. Fiind un client i vizitator att de des, se nelege c nu-i scpa nici o ocazie de a culege tot ceea ce era mai bun din ceea ce l interesa. Crile pe care nu le nelegeau i puteau preui, anticarii le prezentau specialistului Gilly, iar acesta le boteza imediat i le cntrea cu toat precizia. Se nelege ns c aceste lecii date anticarilor erau de folos dintr-un anumit punct de vedere anticarilor i, din alt punct de vedere, examinatorului. Dar n afar de aceasta, Gilly era un mare specialist n restaurarea i fuirea crilor. Dintr-o carte obosit de oameni i de vreme, el fcea o mic bijuterie, iar atunci cnd lipsea ceva, un col, o foaie, ba chiar o pagin de titlu, cu priceperea i talentul lui o punea la punct, c trebuia s fii un bun observator i un intim al lui ca s-i poi da seama ce-a adugat el i ce era nainte. Era un mare chirurg-estet al tuturor crilor vechi i un foarte bun desenator i miniaturist. Scarlat Callimachi, de statur mai mult nalt dect potrivit, slab i uscat, niciodat nu l-am cunoscut mai gras. Avea nodul gtului destul de proeminent. Prinul Callimachi, dup nume un strnepot al voievodului furitor de pravil, nu punea prea mare pre pe inut. Pentru care motiv l puteai vedea mbrcat destul de simplu. Vara, n haine relativ modeste i cu capul descoperit, iar iarna cu o hain scurt de piele i niciodat cu palton, avnd pe cap o cciul mioas, mai mult de cioban dect de orean. n bibliofilie era un om destul de priceput, coleciona cri rare, dar era i un pasionat cercettor al trecutului, scond din lucrrile strine mrturii interesante pe care le fcea cunoscute publicului sub form de articole prin

19

diferite ziare. n ultima vreme, a tiprit chiar un volum cu astfel de extrase comentate. Casa lui din strada Aviator Mroiu 7 (Parcul Dorobanilor) era un adevrat muzeu ce cuprindea manuscrise i documente din secolele XV XIX, dintre care multe hrisoave domneti pe pergament nglbenit de vreme, n josul crora atrnau, prinse de nururi de mtase, pecei grele de cear pe care se vedea imprimat stema rii. Crile rare, format in-follio sau elzevirian, umpleau rafturile pn la refuz i mai stteau i n stive prin colurile camerelor. Vechile tiprituri romneti chirilice erau de asemenea bine reprezentate n biblioteca lui, pe care, n bun parte, o motenise de la prini i ceilali naintai. Obiecte de art, tablouri preioase i icoane minunate completau decorul unei case de pasionat colecionar i cercettor al trecutului. Scarlat Callimachi era un vizitator frecvent al anticarilor. i, cu toat colecia ce avea, mai gsea i el, ca i alii, cte o noutate veche prin rafturile prfuite ale vnztorilor de cri. Iar cteodat un exemplar n stare mai bun sau mai complet dect cel pe care-l avea acas. i, ca orice colecionar, n astfel de cazuri, vindea i cumpra sau fcea schimb cu alii care aveau aceeai pasiune. Avnd prea multe i preioase lucrri acas, cumprturile lui erau destul de reduse. Totui era nelipsit din prvliile anticarilor. n ultimul timp vizita mai des Librria Universitar a lui Ionel Crba (str. General Berthelot), care avea o seciune de anticariat destul de dezvoltat i clieni care puteau plti mai bine atunci cnd aveau nevoie de anumite cri, procurate ntr-un timp relativ scurt.

20

Libraria Carturesti Libraria Carturesti este asezata strategic in centrul Bucurestiului, pe strada Pictor Verona. Un loc unde poti intra sa servesti un ceai, sa citesti o carte si sa participi la o expozitie de arta. Putini sunt cei care stiu ca Libraria Carturesti este gazduita in casa lui D.A.Sturdza. Membru titular al Societatii Academice Romne (15 septembrie 1871); vicepresedinte (2 iulie 1879-21 martie 1882), preedinte (21 martie 1882-5 aprilie1884) si secretar general (18 martie 1885-8 octombrie 1914) al Academiei Romne. Toti cei ce i-au trecut pragul casei din strada Mercur au ramas impresionati de biblioteca lui, una dintre cele mai bogate din tara. Cartile si documentele erau astfel clasate, ncat le putea consulta la minut, cum spunea I.C.Bratianu, iar alta parte la Academia Romana, mpreuna cu multe documente. Arhitect Serban Sturdza - Don Quijote exista! ... dar nu se lupta cu morile de vant, ci cu inertia unui sistem pentru care, si acum, nou inseamna demolare. Intr-o vreme a diplomelor, crede in empirism si experienta. Este un vizionar care vede aventura culturala acolo unde noi vedem ziduri si asfalt.
Bunicul - profesor de ceramica, bunica - sculptor, mama - pictor si gravor, tatal arhitect. V-ati nascut printre artisti, intr-o casa gandita ca un mare atelier, in care toata lumea muncea. E vorba despre casa Slatineanu, fost muzeu. De ce nu se mai cheama asa?

i-a pierdut atributele din doua motive: o data din cauza valorilor care sau "evaporat", apoi din cauza cadrului social si familial care s-a schimbat mult. Valorile colectiei Sltineanu au fost confiscate de comuniti. In schimbul permisiunii acordate familiei de a locui in continuare n cas, din cnd in cnd trebuiau "donate" diverse lucruri. Totul a curs asa pana intr-o zi cand, dupa cutremurul din 1977, nu s-a mai pus problema unei conversatii, oricat de dezagreabila ar fi fost ea, si am fost anuntati ca pentru "protejarea" colectiei Slatineanu de calamitati ea va fi luata in totalitate la Muzeul Colectiilor de Arta. Asa s-a nascut acesta, printr-un rapt bine pus la punct si cosmetizat al tuturor colectiilor particulare din Bucuresti. Amuzant este faptul ca inainte sa vina comisia de patrimoniu, a aparut o alta comisie, formata ad-hoc din membri de vaza ai PCR-ului, care si-a ales obiectele cele mai interesante. Totul a durat un sfert de ora. Cunosteau continutul colectiei si aratau doar cu degetul ce trebuie incarcat in masina. Apoi a venit comisia de patrimoniu si a

21

inceput sa inscrie obiectele cu numere de inventar. Printr-un proces, am obtinut reabilitarea bunicului meu, Barbu Slatineanu, care a murit in inchisoare, dupa a doua arestare pe care a suferit-o. Iar acum, incercam sa ne redobandim colectia.
Haideti sa vedem si partea frumoasa a istoriei acestei case. Stiu ca in copilaria dv. aici aveau loc intalniri ale unor oamenii deosebiti ai epocii. Emil Cioran, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Constantin Noica erau de-ai casei. Cum e sa cresti printre nume pe care azi le intalnesti in enciclopedii ale culturii romanesti?

A fost un taram de rai si trebuie sa recunosc ca m-am hranit si ma hranesc in continuare din sansa pe care am avut-o. Pentru mine era un lucru normal, facea parte din viata mea de zi cu zi. Am mai avut si sansa de a sta intr-un cartier foarte simpatic, Cotrocenii. Scoala era la doi pasi, aproape ca auzeam soneria din casa. Colegii mei erau si parteneri de joaca si vizitatori ai muzeului. Mi-aduc aminte ca atunci cand nu ne vedea nimeni, ne jucam cu armele din colectie - pistoale cu cremene, iatagane, sabii. Era acolo si pistolul haiducului Radu Anghel, care fusese confiscat de strabunicul meu, la Leordeni... Pe mine m-a impresionat in mod deosebit spiritul deschis al casei, si la propriu si la figurat. E o chestie de educatie, banuiesc. Sunt cateva intamplari care si mie mi-au lasat un gust extrem de puternic. Una este iarna lui 1953, cea mai grea din Romania acelei perioade. Aveam sapte ani. Totul era blocat sub zapada. Nu se mai vedeau strazile si casele sub un etaj. Am dat zile in sir zapada. Intr-o dimineata, am gasit in curte, sub zapada, o femeie intinsa pe jos. Am adus-o in casa, dupa cateva ore si-a revenit. Am aflat ca ramasese fara casa, al carei acoperis il luase vijelia. Statea pe undeva pe la marginea orasului. Se ratacise, ajunsese cumva in curtea noastra si o doborase frigul. A fost primita in casa, unde a ramas vreo patru ani... Alta poveste este de prin anii '40, inainte de razboi. Trupele germane intrasera in Polonia. O mare parte dintre polonezi s-au refugiat in Romania. Si la noi in casa au venit vreo doua familii. Bunicul i-a gazduit pana cand s-au putut intoarce in tara lor. Straini, necunoscuti... Bine, sub comunisti, casa a fost la un moment dat ocupata complet. In fiecare camera locuia cate o familie. La un moment dat, convietuiau intre acesti pereti opt familii straine plus a noastra. Relatia cu chiriasii a fost relativ buna. Probleme apareau la baie si bucatarie care erau comune pentru cinci familii. Vremuri foarte dure...
Pofta pentru arhitectura v-a venit in perioada de ucenicie pe langa tatal dv., caruia ii tineati ruleta in timp ce facea relevee pentru ICRAL. Desi era arhitect, nu avea drept de practica.

Au fost doua lucruri determinante pentru formatia mea. Primul a fost spatiul pe care vi l-am descris, conceput ca un muzeu. Avea cotloane, locuri ascunse, secrete, care pentru mine insemnau enorm. Inchipuiti-va ca existau dulapuri din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, in care, cand deschideai usa, dadeai de sertare care dadeau in alte sertare si tot asa. Vara mea, cu trei luni

22

mai mica decat mine si care locuia in aceeasi casa, avea papusi. Eu i le aranjam in aceste dulapuri. Una dintre placerile mele cele mai mari era sa ii mobilez de fiecare data altfel spatiul. In aceste dulapuri era casa papusilor pe care o reamenajam de cateva ori pe zi. Mi se parea savuros. In al doilea rand, era modelul tatalui meu. Isi facuse studiile la Viena, de unde a trebuit sa plece cand au venit trupele germane. S-a intors in tara chiar la sfarsitul facultatii si nu a putut profesa. Cand m-am dus cu el sa-l ajut la facut relevee, am facut o descoperire colosala: casele. Imi placea enorm sa intru in casele oamenilor. Obiceiul acesta l-am pastrat si dupa aceea, incepand din clasa a XI-a si toate vacantele din timpul facultatii. Ma duceam prin sate, pe jos, ma jucam de-a etnograful.
Aveati un plan?

Nu, mergeam la intamplare, cu consecintele de rigoare. Ma duceam singur si faceam mici experiente existentiale. Imi incercam si limitele fizice si pe cele psihice, pentru ca mergand singur, cateodata mi-era frica, sufeream de singuratate. Incepusem sa vorbesc singur, ca o baba. Aveam nevoie sa ma aud. In perioadele acestea initiatice, am mai prins un obicei ciudat: cum dadeam de o apa, cum ma spalam pe dinti. Pasta de dinti era o extraordinara forma de relatie cu civilizatia. Ca sa pot face fata conversatiei cu taranii, ca sa am subiect comun, a trebuit sa ma pun la punct cu stadiul recoltelor. Stiam sa vorbesc cu lumea, pentru ca trebuia sa-mi gasesc in fiecare seara un loc unde sa dorm. Cu ocazia asta, am primit de la acesti oameni o lectie formidabila: ospitalitatea. Eu plecam pentru doua luni cu o mie de lei in buzunar, bani pe care ii strangeam in timpul anului, si mi se intampla sa ma intorc cu cinci sute de lei acasa. Nu aveam nevoie sa cheltuiesc, pentru ca ei imi dadeau de mancare, iar pe tren mergeam cu "nasul". Era perioada 19651970. Apusenii erau unul dintre teritoriile preferate, alaturi de Maramures, Tinutul Padurenilor, Bistrita-Nasaud. Erau zonele care, din punct de vedere etnografic, erau foarte bine reprezentate de o anumita cultura si civilizatie. Mergeam pe urmele lui Barbu Slatineanu, care facuse o harta cu toate centrele de olarit, ca sa aflu daca mai exista ceva de adaugat pe ea si ca sa completez anumite colectii.
Si ati reusit?

Oh, da. Excursiile acelea nu se pot compara cu nimic altceva. Odata mam angajat sluga la un taran, o luna si jumatate, in satul Rogojelu, din Muntii Apuseni. Vazusem la el niste oale formidabile, strachini si ceramica pentru nunti, o adevarata colectie. Am incercat sa-l conving sa mi le dea, iar el a spus "Nu". Isi pierduse un picior in al doilea Razboi Mondial. Era un batran singur. L-am vazut ca se uita la ceasul meu Pobeda cu mare interes. Mi l-am scos, l-am pus pe masa si m-am facut ca-l uit acolo. Asa s-a decis sa ma primeasca sa dorm o noapte la el. De obicei, inainte sa se insereze imi cautam un loc unde sa dorm. Intram in vorba si imi ofeream serviciile: taiam lemnele, aduceam apa, participam la tot ce inseamna la tara pregatiri pentru seara. Pana se pregatea cina, eram adoptat, intr-un fel sau altul. Si dormeam in sura cu fan, intotdeauna. A doua zi, omul mi-a spus sa mai stau pe la el:

23

"Tu tai lemne, te duci cu vaca, te duci in padure sa mai raresti pe ici pe colo, mai repari prin casa si mai vorbim despre oale...". Eram un fel de argat pentru el. Pentru mine a fost extraordinar pentru ca faceam lucruri pe care nu le mai facusem niciodata pana atunci. Ma simteam rasplatit, cu sau fara oale...
Aveati plete atunci, nu-i asa?

Da, pentru ca asta era moda. In acelasi timp, era si o maniera de a protesta. Bineinteles ca eram fan Beatles. Deci trebuia sa am plete.
Ce ati descoperit intai, Grupul Sigma sau Timisoara?

Povestea e cuplata. In scoala, aveam un cult pentru arhitectura englezeasca. Ea inseamna pentru noi James Stirling, un arhitect pe care-l admiram, si arhitectura cu caramida rosie. Cum informatia in facultate se transmitea prin ajutorul pe care cei mici il dadeau celor mari - boboceala - ma duceam sa-i ajut si eu pe studentii mai mari care-si pregateau diploma. Unul dintre criteriile dupa care alegeam la cine sa ma duc, era daca-mi placea ce proiecteaza. Asa l-am descoperit pe Marcel Constantinescu care facea o biblioteca la Timisoara, unde era o traditie in folosirea caramizii rosii in arhitectura, inca de la inceputul secolului. Ajutandu-l, am vazut primele fotografii cu Timisoara. Grupul Sigma de care ati pomenit a fost prezent intr-o expozitie din holul Arhitecturii cu lucrari constructiviste, curent pe care nu-l gaseai la ora aceea in alta parte in Romania. M-am decis sa lucrez cu ei si mam dus la Timisoara.
Dar nu v-ati dus singur, ci impreuna cu alti noua colegi, printre care se afla si viitoarea dv. sotie. Aveati deja planuri comune?

La ora aceea, era pentru mine doar o persoana simpatica pe care o admiram de la distanta. Ne-am casatorit abia dupa opt ani. E o chestie ciudata cu arhitectii. Lucreaza mult in atelier, de dimineata pana seara. De aceea, relatiile profesionale se intrepatrund cu cele particulare si, practic, la planseta se intampla totul. Foarte multi arhitecti sunt sot si sotie.
La Timisoara, in spiritul ce va caracteriza, de razvratit, ati refuzat sa faceti blocuri. V-ati gasit nisa in reamenajare, in restaurare.

Eram foarte pasionat si sunt si acum de arhitectura moderna. Nisa profesionala amintita nu inseamna dispret sau dezinteres pentru ceea ce e nou, ba chiar din contra. E vorba de altceva. Mi se parea nedrept faptul ca nu se pot face lucruri noi decat dandu-le la o parte pe cele vechi. Ele pot coexista foarte bine. Asta mi se trage si de la influenta foarte puternica a culturii rurale. Eram intr-o admiratie profunda pentru sat. Curgerea timpului este foarte relativa pentru mine. Nu am avut niciodata complexe ca fac ceva demodat. Dar am refuzat sa fac blocuri pentru Romania anilor '70 - '90. Atunci mi s-a dat sa fac un studiu despre cum ar putea fi folosite niste case vechi din centrul orasului. Am dovedit ca nu mai trebuie construite prea multe lucruri, ca sunt suficiente case care pot fi refunctionalizate pentru policlinica, scoala, muzeu, posta... Asta a starnit din partea conducerii institutului o reactie foarte violenta. Mi s-a spus ca studiul e bun, dar ca vor fi taiate concluziile. Se putea intelege ca proiectantii n-ar mai fi avut nimic de facut. Ceea ce era un

24

nonsens. Ideea de a pastra si a intretine nu era asimilata si acceptata in Romania. Reparatia nu era considerata meserie, ci carpaceala. Am fost intrun fel demis, mi s-a dat liber sa ma ocup de Piata Unirii si sa fac niste propuneri de colorare a caselor, cu conditia sa nu mai dau un timp pe la serviciu. Cand am primit insarcinarea aceasta am considerat-o ca pe un gest ne-elegant, dar am luat partea buna, aceea ca eram liber. In loc sa ma apuc repede de lucru, am luat-o pe indelete. Aici m-a ajutat enorm experienta de la tara. Mi-a placut atat de mult sa stau si sa lucrez cu muncitorii, incat am hotarat sa ma urc pe schela. Furam meserie de la ei, descopeream tehnici si trucuri noi: cum sa lucrez cu pigmentii, cu culorile, cu varul... Colegii mei veneau dupa serviciu sa ma vada si se amuzau vazandu-ma pe schela. Cu timpul, au inceput si ei sa ma ajute, de placere. Cam asa s-a pictat Piata Unirii din Timisoara. Dintr-o corvoada, a ajuns o nebunie de placere. Un proiect mai recent este conacul familiei Miclescu, de la Calinesti, pe care l-ati acceptat pentru ca era aproape de sufletul dv. Ceea ce mi s-a parut formidabil la sotii Miclescu a fost ca au hotarat sa se reintoarca in tara, sa locuiasca acolo si sa-si aduca tot ce aveau mai frumos si bun intr-un sat, intr-un conac devenit ruina. Mi s-a parut un gest de un curaj atat de mare ca nu puteam decat sa ma aliez demersului lor. De fapt, speram sa devina un exemplu pe care sa-l urmeze si altii. Sa recapete incredere in transformarea peisajului si a vietii. Cand ma lansez intr-un asemenea proiect, prima data vreau sa vad din ce motive isi doreste persoana respectiva acea lucrare. Daca vrei cu tot dinadinsul sa o faci pentru tine, urmatorul lucru e sa te cred si sa te ajut. Daca o faci din niste motive mai putin convingatoare, atunci nu ma bag. Mi-e foarte greu sa lucrez pentru un beneficiar care face o afacere din asta. Vreau sa fiu sigur de angajamentul total al clientului. Mi s-a parut de necrezut ce planuri si ce curaj aveau Radu si Miona Miclescu. Mi-a fost foarte greu, era foarte departe si era foarte mult de lucru, dar cu noroc si cu o doza de toleranta din partea beneficiarului, totul s-a terminat cu bine. A fost o experienta extrem de stresanta, care a durat insa foarte putin, doar trei ani. Sotii Miclescu locuiesc acum acolo, au amenajat si un atelier de tamplarie... Care este povestea casei Sturdza, in care se afla acum Libraria Carturesti? Casa este a familiei mele. Povestea ei este destul de prozaica: un proces interminabil pentru recuperare, apoi o evacuare extrem de neplacuta a Clubului copiilor, in conditiile in care ideea mea nu era sa dau afara pe cineva, ci sa facem acolo un alt fel de invatamant. Raporturile mele cu conducerea clubului copiilor au fost foarte simple: eu recapat casa, voi continuati sa o folositi, dar regula o fac eu in privinta modalitatilor educationale. Chiria nu ma interesa aproape de loc, ma obisnuisem sa traiesc doar din profesie. Bineinteles ca nu s-a putut. Atunci am incercat sa-i gasesc alta utilitate casei. Am avut multe si variate oferte. Trebuia reparata, dar nu aveam fondurile necesare. Solutia a fost un contract de comodat, prin care noii locatari se obligau sa o repare: incalzire, ventilatie, consolidare...

25

erau multe de facut. Si, in masura posibilului, au facut-o cei de la Carturesti. Obsesia mea era ca arhitectura nu poate fi comunicata prin desen. Vroiam sa facem expozitii, sa comunicam despre arhitectura si urbanism. Cum era evident ca arhitectura nu se vinde ca un tablou, ma gandisem la un anumit tip de suport, o structura care sa permita ideea asta. Vazand mica librarie Carturesti de pe Edgar Quinet, mi-am dat seama ca acela este cadrul pe care pe care-l vizam. Ideea nu era noua, o vazusem materializata de mult si in casa Slatineanu, unde se asculta muzica sau poezie, dar de fapt se atingeau mult mai multe lucruri. Or, a face o librarie in care poti sa te apropii de carte si mai afli si alte lucruri despre orasul tau este o sansa sa te imbogatesti spiritual. Eu cred ca recucerirea Bucurestiului inseamna sa constientizezi ca te poti simti foarte bine in acest oras.
Asa a aparut "proiectul Verona"?

Vrem ca strada sa capete si alte optiuni decat cea de trecere, pentru a imbogati peisajul si pentru a mari confortul urban al bucurestenilor. Scoala Centrala, Teatrul Bulandra, Parcul Icoanei, Parcul Filipescu, Biserica Anglicana, Biserica Pitar Mos, Casa Ion Mincu, Teatrul Ion Creanga, Imobilul ARO, Libraria Carturesti, fosta casa a lui Titu Maiorescu, Ateneul, Calea Victoriei, Palatul Regal, Gradina Cismigiu sunt tot atatea repere inlantuite pe un posibil "traseu cultural". Magheru ar urma sa fie traversat pe dedesubt. Proiectul este avizat, dar primaria nu-l pune in practica, nu stim de ce. Asta inseamna confort urban: sa-mi placa, sa nu ma oboseasca. Trebuie sa ai motive pentru care sa fii atasat de orasul tau. Sa afli astfel, de exemplu, ca Horia Creanga, arhitectul blocului Patria (ARO) a fost nepotul lui Ion Creanga si sa te miri ca in decurs de doua generatii, s-a trecut de la bojdeuca la cea mai evoluata arhitectura moderna a perioadei interbelice. Sa intelegi lucrurile pentru ca daca le intelegi, le iubesti. Bucurestiul este un oras foarte interesant, nu interesant, dar care intai trebuie cunoscut si inteles, si abia dupa aceea reinventat.
Cand ati inceput naveta intre Bucuresti si Timisoara?

Dintotdeauna. Veneam din Timisoara in Bucuresti intai pentru ca aveam o iubita aici, apoi pentru ca parintii erau aici si imbatraneau si pe urma pentru ca trebuia sa-mi iau ratia. Acum fac naveta invers pentru ca sotia si unul dintre fiii mei sunt la Timisoara.
Aveti trei copii. Au aparut imediat dupa casatorie, la cate un an diferenta. O prietena evoca imaginea dv. ducand dimineata pe bicicleta cei trei copii pe la gradinite si bone...

Vara sau iarna... La opt trebuia sa semnez condica la serviciu, nu aveam pe nimeni care sa ne ajute, asa ca ii "parcam" pe unde puteam. Pe unul il duceam la gradinita, pe ceilalti doi ii duceam la o tanti sa invete germana. Era foarte interesant. In primul rand trebuia sa-i imbraci pe toti trei, sa-i pui pe bicicleta. Unul statea in fata, unul pe portbagaj si unul in rucsac. Primul il debarcam pe cel de gradinita. Trebuia sa intru sa-l dezbrac, ceea ce dura. Pe al doilea il luam cu mine inauntru, dar pe al treilea nu mai puteam, pentru ca nu stia sa mearga. Si atunci, agatam rucsacul de gard cu copil cu

26

tot si il legam cu lantul de la bicicleta ca sa nu mi-l fure cineva. Trebuia sa fac totul foarte repede ca sa nu apuce sa se sperie si sa inceapa sa tipe. Il luam de acolo si plecam sa-l plasez pe urmatorul... Iar la intoarcere, trebuia sa-i plimb, sa le cant, ne stia tot orasul...
Unde au ajuns acum?

Unul e la Timisoara si e arhitect, alta e pe la Viena si face scenografie cea mica legata cu lantul -, iar cealalta locuieste in Bucuresti. Toti - unul si unul.
Pe langa experimentul despre care tocmai ati povestit, sunt si proiecte precum Simca Veche sau Branul in care readuceti in atentie tehnologii mai vechi sau materiale traditionale. Care este sensul lor?

In plimbarile mele prin sate, m-am apropiat foarte mult de materiale ca lemnul, fanul, pamantul, piatra... Sa ne uitam la chirpici, de exemplu. El este expresia cea mai jalnica a saraciei, pentru un om modern. Va dau un exemplu despre ce inseamna el pentru mine. Eram in zona Bistrita-Nasaud, intr-un sat. M-a primit o familie de tarani, aveau o casa de chirpici. In cinstea gazduirii mele, s-au apucat de curatenie. Pe jos era pamant. Femeia ne-a dat afara pe toti, a stropit podeaua cu apa si a netezit-o cu mana. Cum era vara, in jumatate de ora, totul s-a uscat si arata proaspat si curat. Apoi ne-a primit in casa, a facut o mamaliga si ne-a poftit la masa. O lectie formidabila despre relativitatea lucrurilor. Nu era vorba despre saracie. Ci despre curatenie si despre demnitatea de a sarbatori venirea unui oaspete in casa. Povestea ca se traieste prost intr-o casa de chirpici este o tampenie. Se traieste la fel de bine, cu conditia ca lucrurile sa fie bine facute. In momentul cand zici ecologie, e ca si cum ai descoperi din nou roata. De fapt, sunt lucruri care se re-descopera. Interesant este ca natiunile bogate si care au un standard inalt de sanatate, cum sunt Danemarca si Elvetia, experimenteaza cu asiduitate aceste tehnologii. Acum se fac pereti din paie, case din pamant, ca izolatie se foloseste lana... Lucruri care la noi sunt dispretuite.
Exista tineri arhitecti la care sa va ganditi cu speranta?

Absolut, pentru ca, de fapt, resursa e intotdeauna individul, nu scoala. Statul face gafe peste gafe. Pentru asta, il acuz pana intr-atat incat sunt tentat sa nu-l recunosc. Nu se poate ca dupa ce investesti sase ani intr-un student, sa nu il consideri suficient de inteligent si de util ca sa-l pui in competitie. Statul roman nu organizeaza concursuri de arhitectura, ci doar o nenorocita de licitatie cu criterii inaccesibile tinerilor (cifra de afaceri, contul din banca, numarul de angajati, portofoliul de lucrari). Nu sunt criterii pentru selectia ideilor destepte. Olanda si Spania procedeaza invers, si de aceea sunt respectate de profesionisti si vizitate de turisti. La noi, majoritatea constructiilor sunt batranicioase si contin foarte putine elemente de cultura arhitecturala durabila. Totusi, au aparut si la noi lucrari de autor, pentru ca oamenii sunt foarte adaptabili, iar unii dintre ei sunt extrem de buni. Exemple? Andrei Serbescu, Adrian Soare - tineri, foarte tineri - si, de fapt, mult mai multi.
Ce proiecte aveti in plan?

27

Reteaua. Stiu ca suna a Matrix, dar experienta de la Calinesti si inca alte cateva de genul acesta ne-au convins ca e bine sa alcatuim un fel de retea de puncte in diverse sate sau orase care sa inceapa sa actioneze coordonat. Proiectul de arhitectura e important, dar componenta sociala este esentiala pentru reusita lui. Care este modelul? Un conac sau orice spatiu locuibil care sa poata polariza energiile din zona, care sa fi fost si sa continue sa fie un reper - landmark . Sa se poata dezvolta activitati cu oamenii de acolo, comunicand cu celelalte noduri. De aici, pot fi generate si proiectele de arhitectura si, odata cu ele, activitatile (nordic walking, mountain biking, ateliere). Un asemenea nod poate intra intr-un circuit turistic in care, de exemplu, sa se faca timp de doua saptamani tamplarie... La Bran, exista o casuta unde am facut un cuptor de oale. Ideea e ca in timp ce stam de vorba sa framantam cu mainile niste pamant, sa-l modelam, sa-l dam la ars si sa obtinem niste vase. Sau sa invitam acolo un tip care sa-si faca un proiect de ceramica... Avem in proiect revitalizarea unui conac colosal, o ruina, de fapt, in Tibanesti, la vreo 50 de km de Iasi. Era resedinta lui P. P. Carp - junimistul. Daca proiectul reuseste, vom face acolo o scoala de meserii traditionale in domeniul constructiilor si restaurarii. Este un loc cu multi copii, pentru care vom infiinta doua clase de arte si meserii. Nu stiu daca cei de la minister sunt dispusi sa ne sprijine. Deocamdata, am facut acolo un mic atelier de tamplarie unde lucreaza deja un om, ceea ce pana acum nu se intampla... La Curtisoara, Grupul Arhiterra va organiza vara aceasta un workshop cu niste invitati din Franta. Nu conteaza, cum am spus, varsta, nationalitatea, profesia de baza. Ideea e sa n-ai complexe si sa spargi tiparele de neincredere. Sper ca punctele acestea sa poata face parte odata dintr-un circuit "initiatic". ... Suficiente motive pentru care e nevoie de un vizionar ca Don Quijote.

Nicoleta Dumitru si Serban Radu: Fenomenul Carturesti Sfarsitul anilor '90, o trecatoare prin Budapesta si o privire aruncata prin geamul unei librarii unde cineva rasfoia o carte, cu o ceasca de ceai in mana... Decembrie 2006, o tanara cu castile in urechi ia un volum din raft, se asaza comod in fotoliu si se pune pe citit, intr-un abandon total. Nu e acasa, ci in Libraria Carturesti, de pe Arthur Verona 13. Aceeasi atmosfera, alte coordonate. Intre ele, Nicoleta Dumitru, inspirata de imaginea din Ungaria, si Serban Radu, partenerul ei de CARTE. Adica visul lor de a-si transforma pasiunea intr-un gest cultural. Prima a fost libraria-jucarie din Edgar Quinet, deschisa in 2000. Intr-o epoca marcata de declinul industriei de carte, nimeni nu le dadea vreo sansa si, cu atat mai putin, sprijin financiar. S-au aruncat in necunoscut, cu cei cinci mii de euro ai fiecaruia. Primele investitii - o masuta, trei scaune, cateva titluri straine, carte romaneasca luata pe datorie si ceaiuri. Mizasera pe concept: un spatiu

28

decupat din agitatia strazii in care oamenii sa-si asculte sau sa viziteze gandurile autorilor preferati. A prins. Vestea s-a dus si lumea a cerut mai mult. In 2003, cei doi prieteni, Nicoleta si Serban, puneau a doua veriga in lantul Carturesti: se deschidea libraria de pe strada Arthur Verona, care urma sa devina perla coroanei. Cladirea a apartinut familiei Sturdza si a fost reamenajata si decorata de arhitectul Serban Sturdza. Pastrand stilul si atmos-fera, au urmat libraria din Centrul Comercial Anador, cele doua din Timisoara si cea din Iasi. Si vor urma si altele... Vin cereri de peste tot din tara si nu numai. La nici 30 de ani, Nicoleta si Serban au facut o descoperire: se poate face si business etic in Romania, cu conditia sa lucrezi cu sufletul omului si nu cu banii lui...
Numele librariei are el insusi o poveste. Va rog sa o evocati si pentru cititorii nostri.

Alegerea numelui n-a fost deloc o misiune usoara. In decursul celor cinci luni de cand am luat hotararea de a face o librarie si pana cand ea s-a deschis efectiv, ne-am gandit la zeci de nume. Au avut loc sedinte de creatie si brainstorming in toata regula. Cartaresti a fost ales pentru rezonanta sa de "sat al cartii", "cetate a cartii". La numai cateva saptamani de la deschidere, am realizat ca publicul nostru a asociat numele librariei cu cel al lui Mircea Cartarescu. Ne-a cautat el insusi pentru a ne ruga sa facem o modificare numelui intrucat primea foarte multe telefoane de "felicitare" pentru libraria proaspat deschisa.
Acum, cand aveti sase librarii, va mai amintiti cum arata initial proiectul? Ce anume v-a facut sa-l dezvoltati?

Dezvoltarea a venit firesc, libraria din Edgar Quinet devenind neincapatoare pentru cate am fi vrut sa punem pe rafturi si pentru publicul nostru tot mai numeros. A fost vorba, intr-o oarecare masura, si de o presiune (in sens pozitiv) din partea cititorilor, care isi doreau o oferta mai mare, un loc unde sa zaboveasca mai mult, unde sa poarte o conversatie, unde sa savureze un ceai...
Exista un tip special de cumparator/vizitator Carturesti, diferit de cel al celorlalte librarii? Ce anume il particularizeaza?

Fiecare spatiu (la fel ca fiecare om) isi atrage anumiti prieteni. Cei carora le place sa vina in librariile Carturesti lucreaza in general in industriile creative (fie ca e vorba despre creativitatea de care ai nevoie in scoala generala, fie de cea de care ai nevoie ca sa lucrezi intr-o agentie de publicitate). Mai toti oamenii care se plimba prin Carturesti sunt frumosi. Sigur ca nu neaparat fizic. Ne trezim uneori urmarind cate o jumatate de ora ce se intampla prin librarie, gesturile oamenilor, privirile lor, ce haine poarta, ce zambete au. Sunt foarte multi oameni frumosi in Carturesti. Asta dincolo de orice fel de statistici legate de grupe de varsta, venit, statut social s.a.m.d. Statistici pe care nu cred ca o sa le facem decat cand o sa ne pierdem cheful de a mai observa detalii.
Cum v-ati impartit rolurile in managementul librariilor?

Amandoi incercam sa fim la curent cu toate aspectele ce tin de organizatie, de la selectia titlurilor, la termenii contractelor, alegerea si

29

instruirea oamenilor, aspecte financiare etc. Conducerea librariilor din tara am delegat-o partial, dar sunt inca multe lucruri pe care le coordonam de la Bucuresti.
Este Carturesti un demers civilizator?

Fara sa-si propuna neaparat sa duca la bun sfarsit un proiect educativ, Carturesti are, nu ne indoim de asta, o influenta destul de puternica asupra publicului care ii calca pragul si asupra celui care incepe sa-si doreasca sa o poata face. Carturesti a ridicat stacheta foarte sus: prin selectia produselor, prin refuzul de a recomanda clientilor obiecte culturale pe care noi, angajatii Carturesti, nu le-am cumpara, prin aducerea laolalta a textului, artelor vizuale, muzicii si gustului, intr-un concept care le leaga intre ele.
Ce fel de oameni sunt angajatii Carturesti, ce-i deosebeste de altii?

Cred ca daca i-ati intreba pe ei ati afla mai usor raspunsul la intrebare. Eu zic ca sunt oameni ca oricare altii. E adevarat ca, pana sa ajungi sa fii angajat Carturesti, trebuie sa treci cateva teste: intai - o intalnire cu oamenii cu care vei lucra, apoi trebuie sa raspunzi corect la cateva intrebari de cultura generala, trebuie sa iti placa sa citesti, sa asculti muzica, sa stai de vorba cu oamenii, sa ai o pasiune secreta. Cei mai multi librari de la Carturesti sunt fosti "musterii" care s-au gandit ca, la cat timp petrec in librarie, ar putea sa primeasca si niste bani pentru asta.
Cat este afacere si cat proiect cultural in viata librariilor Carturesti?

Carturesti este un proiect cultural care se autosustine. Daca nu ar exista profit, nu ar exista nici proiectul cultural. Ne-am hotarat sa aratam ca putem crea o platforma creativa si fara lamentatiile de rigoare. Cine ar fi crezut cu trei ani in urma ca o librarie de asemenea dimensiuni poate exista pe cel mai scump bulevard din Bucuresti? Si nu oriunde pe Magheru, ci intr-o casa de secol XIX, pe care orice banca ar da orice ca sa o aiba... Este greu sa vorbim despre rentabilitatea Carturesti intrucat acest concept nu a pornit de la ideea de afacere. Nu am urmarit niciodata ca indicatorii de performanta ai unei afaceri - investitie, costuri, venit, profit - sa fie unii prestabiliti. Este o intreprindere culturala care se sustine singura, care nu a primit niciodata sponsorizari. Din acest punct de vedere, pot spune ca este rentabila; dar nu este o afacere pentru un investitor care se asteapta la profituri mari. Am preferat intotdeauna sa ne respectam conceptul, uneori chiar in defavoarea profiturilor (arhitectura si design-ul de calitate pe care le promovam impun o amenajare costisitoare a librariilor - design de arhitect, mobilier special conceput, materiale naturale), sa oferim servicii de calitate cititorilor, sa diminuam spatiul de rafturi de expunere (si implicit, de vanzare) pentru a putea crea locuri de stat si rasfoit - masute, scaune, lavite, sa avem spatii de evenimente culturale si expozitii in fiecare librarie.
Ce agentie se ocupa de publicitatea brandului Carturesti? Mai precis, cine a inventat "dichisul", sloganul "carte, ceai, muzica, dichis" si catelul cu covrigi in coada?

Carturesti este cap-coada un produs de tipul "do-it-yourself". Inclusiv o parte din mobilier, accesorii, ilustratii. Am facut pana si sandwich-uri personalizate cand am fost prezenti la DaKiNo cu un stand. Va dati seama, in

30

acest caz, ca toata identitatea vizuala, copywriting-ul, art direction-ul, client service-ul sunt facute "in the house". Cum sunt prea multe de facut in ultima vreme, colaboram cu artisti tineri, ilustratori, graficieni, designeri, studenti la arhitectura pentru anumite afise si campanii. Asadar, omul din spatele siglei initiale a Carturestiului este Daniel Voinea (actualul Director de Marketing, care din cand in cand mai face si afise, uneori alaturi de baietii din Departamentul de PR si Evenimente). Sigla s-a transformat cu ajutorul agentiei Leo Burnett (ai carei angajati ne-au asistat - cu drag si exclusiv din pasiune pentru ce facem - la o serie de trei printuri care a avut foarte mare succes). Catelul cu covrigi in coada este tot rodul unei dupa-amieze in care Daniel se distra desenand proverbe. Iar sloganul "carte, ceai, muzica, dichis" a fost sugerat de un prieten apropiat al nostru. Dichisul, cu rezonanta lui boema si sugerand diferenta, este palaria magica din care scoatem toate acele lucruri cu care ne surprindem si rasfatam publicul.
Care este povestea obiectelor care umplu spatiul librariei de la Patria? Ma refer, de exemplu, la scaunele personalizate.

Cand am deschis, acum trei ani, inca nu aveam suficiente scaune in ceainarie. Colega noastra, Ana Szel (daca imi aduc bine aminte) a avut atunci o idee excelenta: sa-i rugam pe cativa dintre oamenii de cultura care ne plac sa ne imprumute un scaun. Cristi Puiu ne-a dat o bancuta, Mircea Cartarescu un scaun pliant, Maia Morgenstern - un scaunel impletit, Liggia Naum ne-a dat scaunul lui Gellu, Mariana Celac ne-a daruit doua scaune care aratau ca niste ingeri (unul auriu si celalat turcoaz), Serban Sturdza ne-a facut in atelierul propriu cateva scaune din metal. Au fost multi cei care ne-au imprumutat scaune si au fost multi clienti carora le-a placut ideea asta. Atat de tare incat unele scaune sunt inca la noi, posesorii de drept cazand de acord sa ni le doneze. Unii clienti asteptau chiar, intr-o vreme, sa se elibereze scaunul scriitorului sau al regizorului preferat, ca sa se aseze. De ce ceai si nu cafea? Cum alegeti soiurile de ceai? Cine face dulceata care se poate savura in ceainarie? Ceaiul te revigoreaza fara sa te bruscheze. Cafeaua e prea des folosita in scopul utilitar si meschin de a "te pune pe picioare", de a "te baga in priza". Ceaiul presupune un anumit calm pe care noi dorim sa-l cultivam. Cafeaua fara tigara nu prea are gust (iar la noi nu se fumeaza), in timp ce a amesteca gustul de ceai cu cel de nicotina si gudron e o blasfemie. Ceaiurile sunt alese in functie de tara de provenienta, de gradina in care sunt cultivate, de perioada de fermentatie, in functie de anotimp etc. Gustul publicului e o alta variabila importanta. Incercam sa aducem cat mai multe ceaiuri pure, fara amestecuri de alte plante (acestea sunt adevaratele ceaiuri traditionale - japonezii stramba din nas, de pilda, cand aud de sencha aromat, li se pare o barbarie). Dar publicul prefera inca ceaiurile aromate natural, infuziile de fructe si de plante (care, de fapt, nu contin deloc planta numita ceai).

31

Recomandarea noastra: dimineata - inceputa cu ceai negru, dupaamiaza - cateva cesti de ceai verde, iar seara - o ceasca cu ceai alb din care trebuie sa sorbiti foarte incet, pana adormiti. Am fost intrebati chiar zilele trecute de un client daca nu exista pe undeva, eventual in spatele casei, o batrana care amesteca tot timpul intr-un cazan cu dulceata. Ei bine, batranica asta nu exista, dar exista firme cu care colaboram foarte bine si care se pare ca au o mica armata de bunicute imbracate in cojoace de casa, cu batic pe cap, care isi fac foarte bine treaba si care, printr-o alchimie inexplicabila, reusesc sa transforme fructele in dulceturi delicioase.
Cum se mai poate dezvolta proiectul, in ce directie? Vizati o cladire interbelica cu mai multe etaje sau o implicare mai mare in proiecte culturale asociate? Si una si alta?

Ne dorim sa deschidem librarii in toate orasele din care am primit emailuri, scrisori si invitatii - adica in mai toate orasele mari ale tarii. Am primit invitatii si din cateva tari vecine (Bulgaria, Ungaria, Ucraina), ba chiar si din Londra. Deocamdata, avem nevoie de putin timp sa ne revenim, fiindca am deschis trei noi librarii si un depozit in mai putin de un an. Probabil ca urmatorul oras in care vom merge va fi Clujul. Planurile noastre nu cresc neaparat in dimensiuni. Desi o cladire interbelica cu mai multe etaje suna interesant. Ne-ar permite sa facem si mai multe lucruri decat acum. Poate un spatiu pentru teatru? Dans contemporan? Cinema? Un loc unde sa putem gati pentru clientii care nu mai vor sa plece? Are cineva o cladire interbelica cu mai multe etaje in care ar vrea sa ne gazduiasca? Unul dintre proiectele la care tinem mult este transformarea strazii Arthur Verona din Bucuresti intr-un pasaj pietonal cu gradini suspendate si cu iarba in loc de trotuare. Desigur, prin mijlocul strazii ar curge, traversand Bulevardul Magheru pe dedesubt, vechiul parau care izvora acum cateva secole din parcul Gradina Icoanei si care acum nu mai exista. In fiecare weekend, am organiza evenimente faine pe strada, am invita oamenii sa o locuiasca, sa se raporteze la ea si altfel decat umpland-o cu masini. Deocamdata, am reusit sa ii deturnam functia actuala de vreo doua ori. Dar pana la inverzirea ierbii din asfalt mai sunt cateva chestii suprarealiste de schimbat in realitati. Ei au inceput deja transformarea. La nivelul fiecaruia dintre noi, al spiritului si al increderii noastre ca suntem mai frumosi cand citim...

Afaceri de success in vechituri restaurate. Carturesti: librarie in casa lui Dimitrie Sturdza Unii proprietari demoleaza bijuterii arhitecturale vechi de sute de ani sau le lasa in paragina pana cad singure, iar cand terenul ramane liber,

32

construiesc in loc ditamai blocul. Altii le restaureaza, si le transforma in principalul ingredient al unei afaceri de succes. Dupa ce v-am prezentat Campania "Nu distrugeti Bucurestii de altadata" cu monumente demolate sau in pragul colapsului, HotNews.ro va prezinta povestile unor case restaurate cu succes care au devenit atuul unor afaceri cu multe zerouri in coada. Librria Crtureti de pe bulevardul Magheru este una dintre cele mai mari din Bucuresti. Oamenii vin n acest loc din dou motive. Pentru cri, dar i pentru parfumul de epoc al casei construite n 1883. Cum a devenit casa premierului liberal Dimitrie Sturdza sediul uneia dintre cele mai mari librrii din ar i cum poi transforma o ruin n elementul unei afaceri de succes, aflm chiar de la proprietarul imobilului i de la iniiatorii afacerii. Istoria i spune cuvntul Casa unde se afl Librria Crtureti a fost revendicat n 1996 n instan i a intrat din nou n proprietatea familiei Sturdza n anul 2000. nc de la nceput am vrut s fac o librrie ca s fie continuarea unui gest care a avut o tradiie la noi n familie. Prin anii 44, n aceast cas a fost o librrie, Librria Hasefer, i dup aceea un anticariat. Anticariatul a ajutat persoanele care erau intr-o stare financiar precar dup rzboi s supravieuiasc vnznd acolo crile. De asemenea, proprietarul casei, Dimitrie Sturdza iubea foarte mult crile. A pus bazele Academiei Romne prin nite donaii de carte. n plus, casa era un loc de ntlnire, un fel de spaiu public. Dimitrie Sturdza a fost prim-ministru. Veneau intlectuali, oameni politici, oameni de cultur s discute n saloanele acestei case. Vizavi era casa Marghiloman, casa lui Titu Maiorescu. n aceast zon era un nucleu al vieii politice i intelectuale din acea perioad. Aadar, am hotrt s fie librrie, ne-a povestit erban Sturdza, proprietarul casei. Dup ce a intrat n posesia casei, Sturdza a primit oferte care mai de care mai interesante i mai profitabile pentru a nchiria sau vinde imobilul. Cnd au aflat c a devenit propriatate privat ni s-a propus s se fac acolo de la sediu de banc pn la cas de toleran. Sigur, afacerea cu casa de toleran era cea mai rentabil. La noi nu este legalizat prostituia, deci nu era legal, dar, din cauza locaiei centrale i a sobrietii casei ni s-a spus c ar fi ideal pentru aa ceva. Sigur, problema a fost c s faci o librrie nu este cel mai rentabil lucru, ins am fcut o analiz foarte atent a fiecrui detaliu i am pornit la drum. O librrie ntr-o cas de locuit nu se mai fcuse pn atunci. La vremea respectiv toat lumea i imagina c o librrie este un spaiu cu tejghea i vitrine de unde te duci s cumperi cri. Atunci a aprut idea ceainriei, a organizrii de evenimente, de expoziii. Trebuia s fie diferit, un loc care s depeasc idea de vnzare de carte. Un catalizator pentru viaa cultural a oraului. Dup numeroase discuii, i-am

33

ntlnit pe cei de la Crtureti i le-am nchiriat lor casa pentru c vroiau s fac acelai lucru. n contract am pus nite condiii: s se pstreze arhitectura casei, s se pstreze atmosfera unui spaiu de locuit, s asigure un grad de comunicare foarte mare care s depeasc idea de vnzare de carte, spune Sturdza. Restaurare: bani puini-efecte extraordinare Proprietarul casei spune c restaurarea imobilului s-a fcut pe bani puini, pe msur ce s-a devoltat afacerea. Cnd am nchiriat, eu nu avem bani s restaurez casa, iar cei de la Crtureti - fiindc erau la nceput - nici ei nu aveau bani s fac toat lucrarea o dat. Aa c pe msur ce s-a dezvoltat afacerea, am cucerit i spaiul. Noi am fcut proiectul i nti au fost restaurate cteva camere n fa, dup care subsolul, apoi podul, povestete erban Sturdza. n 2008 librria s-a extins, proprietarii afacerii cumprnd i casa de alturi, acum cele dou imobile fiind unite. Casa de alturi, fostul Teatru Ion Creang, a fost i el recuperat de proprietarii de drept care l-au vndut. Noii proprietari au vrut s demoleze casa i s fac un bloc de 12-15 etaje. nclcau orice regul de urbanism, iar bncile ncurajau astfel de aciuni la vremea respectiv. Cu ct construiai ceva mai mare, cu att i ddeau mai muli bani. Atunci, cei de la Crtureti au hotrt s cumpere. Am fcut un studiu de pia foarte atent, am demonstrat c afacerea cu librria este fezabil i pn la urm am gsit o banc care s dea banii. Am nceput i restaurarea acestei case, pe buci ca i la prima, iar anul acesta au deschis i cafeneaua din grdin, povestete Sturdza.

Atmosfera de epoc - atuul afacerii Cnd am fcut planul de business am inut cont de dou direcii. Nu doar de profit, ci i de plus valoarea pe care o aducem pe pia prin aceast afacere. Ne-am dorit s fim un furnizor de servicii culturale integrate, s-l aducem pe client mai aproape de noi, de cri. Asta presupunea un spaiu deschis pentru el, prietenos, n care s se desfoare diverse evenimente, unde s se poat exprima. Locaia este unul dintre principalele elemente de identitate ale brandului. Nu a fost o ntmplare c am ales aceast cas. Locaia ne ofer posibilitatea deschiderii ctre public. Prin acest proiect am vrut s demonstrm c se poate face business ntr-un mod responsabil folosind ceea ce ai (casa veche), fr s terfeleti, fr s calci n picioare. De asemenea, suntem foarte mndri c am putut cumpra casa de alturi i astfel nu s-a mai construit acel bloc, pstrndu-se astfel indentitatea zonei, ne-a spus Valentin Slgeanu, asistent marketing Crtureti. Referitor la costurile restaurrii, investitorii au fost mai rezervai. Investitia in renovare si amenajare este inca in curs, cladirile acestea au un suflet al lor pe care inca

34

nu l-am scos complet la iveala. Tocmai de aceea nu banii sint relevanti, ci mai ales faptul ca redam publicului experienta negata atita vreme - cea a frumosului in propria urbe, cea a recuperarii afective a valorilor trecutului, spune Valentin Slgeanu. Street Delivery este un proiect demarat de Ordinul Arhitecilor din Romnia i Librria Crtureti n 2006 n ncercarea de a recupera spaiul public pentru pietoni ntre Grdina Icoanei i Grdina Cimigiu i de a readuce n atenia autoritilor Planul Urbanistic Zonal Trasee culturale: Str. Arthur Verona Str. Icoanei. Credem n dreptul la promenad i la un ora n care s se poat respira. Aa c am creat Street Delivery ca o srbtoare a strzii i a oamenilor care ar trebui s se bucure de ea. Proiectul ofer o platform de promovare pentru iniiative civice, sociale, culturale, artistice, definitorii pentru un Bucureti european. Street Delivery propune conservarea i revitalizarea a 25 de monumente istorice de-a lungul traseului pietonal (dintre care doar 12 sunt deocamdate listate), printre care: coala Central, Blocul ARO, Biserica Anglican, Casa Universitarilor, Casa Dimitrie Sturdza, Casa Ion Mincu, Hotel Ambasador; vegetaie nnoit i plantaii noi de arbori pe Promenada Icoanei; instalaii noi de art public (pe lng sculptura cu jucrii Arca lui Noe din faa librriei Crtureti, Zidul cu Graffiti, fntna din faa Bisericii Anglicane, amprenta Muzeului Simu, realizate n ultimii 6 ani). n ultimii ase ani, Street Delivery, a crescut semnificativ, lsnd n urm monumente i mbuntiri vizibile ale strzii n vederea recuceririi treptate a spaiului public. Dincolo de aceasta, evenimentul a fost un factor important de coeziune a comunitii de pe strada Arthur Verona i a promovat atitudinea civic fa de ora. Extinderea spaiului ocupat de eveniment, triplarea numrului de participani i de organizaii implicate au fcut ca evenimentul s fie mprit n seciuni coordonate n fiecare an de specialiti din domeniile respective. Verona 13 reedina lui Dimitrie Alexandru Sturdza Verona 13 reedina lui Dimitrie Alexandru Sturdza, preedinte al partidului liberal, preedinte al Academiei Romne i de patru ori primministru al Romniei. Date interesante nainte de 1944: un timp a stat n gazd Maria Tnase, un timp a fost o bibliotec public unde i-au adus crile din lips de spaiu o serie de intelectuali dai afar din propriile case dup 1944. Biblioteca era deservit de intelectuali cu nume sonore eliminai din viaa public. Ulterior condiiile financiare i presiunea politic au impus vnzarea crilor i desfiinarea aezmntului. nainte de amenajarea librriei Crtureti (2003) a funcionat aici Clubul Copiilor cu care s-a ncercat stabilirea unei cooperri n urmtorii termeni: puteau rmne n cldire cu condiia s i schimbe

35

sistemul de nvmnt structurndu-l pe principii evoluate de tip european; refuzul conducerii a determinat evacuarea Clubului. Decizia crerii unei librrii, loc de interes public, s-a conturat din dorina de a transforma raportul ntre carte i cumprtor n sensul unui act de cultur ct se putea de nuanat. De aceea, tema proiectului a cuprins elemente de contact public: ceainrie, spaii de expunere, conferine. Convingerea pe care am avut-o, c arhitectul trebuie sa fie cunoscut de public i n timp respectat, a pus problema unei secii mai dezvoltate de carte de arhitectur, ncurajarea expoziiilor generate de proiecte fcute de arhiteci, studeni i de cte ori se putea workshop-uri. Bugetul minimal pus la dispoziie a permis intervenii punctuale strict necesare, fr ca vreodat s fi fost vorba de un proiect de restaurare. Principiul adoptat din motive financiare, dar i din dorina realizrii n timp a unor contacte prietenoase cu ct mai mult lume a fost work in progress. Fiecare spaiu a fost generat de nevoile pe care le-a cerut clientela pe msur ce ea cretea. La nceput, s-a amenajat parterul, cu modificri minime fa de starea n care a fost preluat casa i pstrndu-se logica locuirii iniiale. Apoi s-a funcionalizat mansarda, consolidndu-se planeul de lemn prin ndesirea grinzilor i din nou s-au pstrat toate elementele originale. Dup ctva timp succesul la public pe care formatul librriei l-a dezvoltat a generat folosirea subsolului. Aici interveniile s-au redus la msuri de diminuare a umiditii provenite din sol. Amenajrile au cutat mai curnd s incite publicul considerndu-l o mare familie cu care se poate coopera, dect o tratare arhitectural ca la carte. Iat de ce, orice arhitect, designer sau peisagist este invitat s i expun propriile proiecte de scaune n ceainrie i bar sau poate folosi simeza pentru comunicare. Ideea de atelier-laborator-loc de comunicare a fost extins mai trziu i pe parcela vecin, imobilul nr.15, cas i grdin. Viaa real a mpins proiectul n funcie de conjuncturi. De fiecare dat s-a ncercat o adaptare a lui la conflicte sau oportuniti fireti. Un exemplu de menionat este transformarea treptat a zonei de intrare n librrie, iniial parcare n actualul spaiu cu caracter semipublic, pavaje i loc de stat. n cadrul proiectului s-au manifestat neateptat de muli arhiteci i peisagiti. Dac lucrarea este perceput ca un succes, ea este cu siguran rezultatul tuturor i dovedete un mod alternativ de a oferi confort urban. Existena librriei Crtureti a putut genera n timp un proces lent de reabilitare a traseului cultural Verona care nc evolueaz.