2.

Teologii vor spune că rugăciunea este hrana sufletului. Artiştii vor susţine că arta
hrăneşte sufletul. Noi, muritorii de rând, trăitori într-o societate demitizată ştim că iluzia
ne hrăneşte sufletele. Prietenii noştri preferă o minciună frumoasă unui adevăr tern.
Ridicăm fantasmele şi visele la rang de amintiri şi le împărtăşim celorlalţi cu nonşalanţă.
Poate că nu mai credem în mituri, basme şi legende, dar o poveste spusă cum trebuie ne
încălzeşte clipa. Sunt încă tânăr, probabil aşa voi sfârşi, dar sunt liber. Sunt liber de a
mă juca de-a bolnavul psihic doar pentru că am avut curajul să-mi asum acţiunile
înfăptuite. Ce păcat putea da Dumnezeu mai puternic decât iubirea, această armă, cu
două tăişuri? Ne-a mai dat şi liberul arbitru: să iubeşti pe cine trebuie pentru a te mântui
sau să iubeşti pe cine vrei ca apoi să-ţi distrugi viaţa.

Mintea bolnavă începea să invetenze probleme pe care doar un adolescent debusolat şi

plictisit şi le-ar fi pus. Nu-mi puteam cenzura gândurile, nu le puteam încorseta sau
acoperi. Dacă prin ceea ce am făcut ofensez morala creștină, deci venerez Diavolul, de ce
nu aş admite existenţa lui Dumnezeu?

Din acest punct, divagaţiile se îndreptau spre ceea ce s-ar putea numi credinţă.
Era prima oară când gândeam aşa. În general nu am avut vreo legătura cu religiozitatea,
eram un soi de ateu prin lipsa întrebărilor puse.
Cu toate acestea, copilăria mi-a fost marcată de vizitele săptămânale la Biserică împreună
cu unul din personajele feminine din preajmă (fie că era vorba de mamă, sora mai mare,
bunica, una din mătuşi, vecina Aurica sau Rodica). Aveam mereu privirea îndreptată spre
catapeteasmă de unde, în timpul Liturghiei, se formau sfinţi şi sfinte, balauri cu limbile
înroşite de flăcările Iadului (ce corespundeau, în mod ironic, candelabrului impunător cu
punct de plecare din mărul adamic al Fecioarei Maria pictată pe tavanul boltit) sau
pereţii, afumaţi şi scrijeliţi, aşteptând mâna unui restaurator, pereţi pe care se mai
observau câteva chipuri şi scene biblice, precum naşterea lui Iisus. Magii mi se păreau
atât de familiari, erau îmbrăcaţi în aceleaşi veşminte în care îmi vedeam, în vacanţă,
străbunicul: magii trebuie să fi fost dacii veniţi să aducă daruri din partea regelui Vezinas,
urmaş la tron lui Burebista. Poveştile ascultate sau citite se împleteau cu imaginile şi
sunetele receptate din Biserică. Cu timpul, bunica s-a mutat înapoi la locuinţa ei de la
țară, mama era preocupată de serviciu şi treburile casei, mătuşile s-au stins una după alta,
vecinele au devenit bunici cu normă întreagă, iar Ana, sora mai mare a început liceul într-
un alt oraş. Legătura cu Biserica s-a păstrat într-o oarecare măsură, temporară, prin
pelerinajele la mănăstiri organizate de „enoriaşii de frunte”, rugăciuni citite fugar în unele
nopţi, rarele ieşiri la sărbătorile mari sau doar de două ori pe an: Paşte şi Crăciun.

Delirul mă exaspera, dar știam că nu pot înnebuni, nebunii nu-şi conştientizează boala.
Începeam să devin crispat: dădusem drumul la robinetul întrebărilor, care de care mai
ciudate. „Dacă problemele mele sentimentale sunt urmare unui blestem, deochi sau
descântec? Sau poate o suferinţă ca urmare a păcatelor?”
Mă pun în genunchi şi încep să dau cu capul de pardoseală. Involuntar, gestul semăna cu
nişte mătanii disperate.

Chiar nu mă mai cunosc? Trăiesc un coşmar sau visez o realitate deformată?

Mă ridic, iau pachetul de pe masă, aprind o ţigară şi plec spre bucătărie. Găsesc o cană
murdară de cafea. Torn în ea vin alb. Îl şpriţez. Deschid uşa balconului, mă aşez pe
scaun. Sting ţigară fumată pe jumătate, privesc oraşul de la etajul opt. Nu găsesc nimic
nou în peisaj, aceaşi monotonie. Intru înapoi, străbat bucătăria şi holul. În casă nu am
icoane de ani buni. Dar mă gândesc la Dumnezeul copilăriei mele, Cel personal, pe care
nu îl împărţeam cu nimeni şi căruia îi puteam povesti orice. Aşezat în fotoliu, îmi
focalizez privirea spre un punct imaginar pe perete (posibil să fi coincis cu un mic
păianjen) şi încep:
„Doamne, Iartă-mi necredinţa şi şterge fărădelegele mele. Fereşte-mă de veşnicie şi nu
mă lăsa, pe mine, Iuda trădătorul să stric fericirea altora.

Păcatul meu suprem e existenţa pe care nu mi-am ales-o.

Ia-mi, Doamne, ce vrei, dar dă-mi sentiment, dă-mi motive să simt că trăiesc, nu lăsa oaia
neagră rătăcită de turmă să devină lup.
Voia ta va fi povara ce mi-o asum, răsplata mea va fi întoarcere darului spre Tine,
iubirea...”
Pentru că odată ce am început să mă rog am închis ochii, somnul m-a cuprins înainte de
a-mi termina rugăciunea.

###

Cu ceva timp înainte să mă înfund în această cameră, am început să scriu un

roman, Mângâierea lui Iuda, povestea unui tip care a murit în timp ce făcea dragoste cu
tipa de care s-a îndrăgostit, asta după ce pe tot parcursul romanului întâlnise zeci de tinere
pe care le-a regulat sau nu, dar nu reuşea să iubească pe niciuna. Culmea că la vreo trei
luni după ce schiţasem ideile cărţii am primit de la regizorul trupei de teatru studenţesc
rolul unui preot beţiv ce avea să fie avertizat de Moarte că va muri, într-un mod plăcut,
după savurearea unui orgasm, în timpul unei partide de amor cu o enoriaşă venită la
biserică pentru a se spovedi.
Nu aveam mult, 15 pagini pe calculator, plus încă vreo 10 A4 scrise de mână.
Structurasem câteva capitole. Nu aveam decât fragmente. Primul capitol era relatarea
personajului meu fără nume, venea din perspectiva unui mort. Urmau rememorările lui,
cu o viaţă de căcat şi aflat mereu în imposibilitatea de a iubi. Ultimul capitol trebuia să îi
aparţină prietenei lui. Tipa povestea o partidă de sex culminând cu moartea lui în braţele
ei. În pragul nebuniei ea se refugiază la mănăstire. Ultimile cuvinte sunt scrise de pe patul
unui spital, secţia oncologie, cu ea cheală, îmbătrânită prematur şi slăbită. Avea să moară
şi ea, de cancer pulmonar. În faţa calcutatorului sau în faţa colii albe, începusem să devin
una cu personajul meu. Am reununţat la acest proiect ca la toate lucrurile la care ţineam
cu adevărat.
 Încep să am halucinaţii, nu sunt doar vise cu ochii deschişi. E ca la cinema: în
faţă apar persoane şi întâmplări pe care nu le pot întâlni decât în vise şi rememorări.
Zilele trecute, peretele alb a început să se înnegrească. Curând pe el aveau să se aşeze
ziare vechi şi să se audă muzică. Mă văd acolo, la o masă, tras de mânecă de o tipă
blondă, cu faţa distrusă din cauza drogurilor. „Victoria mă numesc. Altceva nu te
interesează.” Era luna ianuarie, înainte să se închidă vechea Tavernă. O știam pe tipă o
mai văzusem pe acolo, de fiecare dată cu alt individ, de fiecare dată dubis, îmbrăcat la
costum (ceea ce-l rupea din peisak și atragea atenția asupra lui), consumând doar whiskey
(cine dracu’ bead oar whiskey în Tavernă?) Știam că era distrusă, noi preferam să
spunem că-i curvă. De dată asta venise la mine, eu care aveam în faţă un pahar de vin şi
altul de Discovery, cea mai ieftină vodcă. Reacție firească: „N-am bani, beau pe
datorie!”. M-a tras de mâneca fără a mai spune ceva și m-a ghidat spre baie. Din ochi mi-
a făcut semn să intru primul. Eram în acea stare, uşor euforică, dar încă nu beat. Nu
realizam ce vrea sau nu-mi doream știu asta. A intrat după mine şi a închis uşa. În clipa
aceea tandrețea și preludiul erau doar accesoriile pe care le poartă ratații. M-a descheiat la
blugi să-mi facă o muie. Nu a zis nimic, nici când mi-am dat drumul în gura ei. Nici nu
era Victoria, era o gură care ştia doar să sugă şi înghită. S-a splălat pe faţă şi a plecat, fără
să mai spună ceva sau măcar să schiţeze un gest. Sec. Când o țineam de cur i-am băgat o
carte de vizită într-unl din buzunarele de la spate. M-am întors la masă ca și cum nu s-ar
fi întâmplat nimic. Eu cu bețivii mei, oamenii din presă, studenți sau aspiranți la gloria
literară. Surprinzător, nu am căutat-o din priviri. Nu mă interesa, faptul era consumat,
știam că nu se va repeta. Pe măsură ce crâșma începea să se golească noi eram tot mai
beți. La un moment dat m-am trezit din somn pe salteaua din apartamentul lui Alex. Cât
de adolescent m-am simțit trezindu-mă cu vocea Victoriei în cap: „Tu nu dormi acum,
doar te gândești la cum ți-o ling; la gura umedă și limba aia care nu stă locului. nu mi se
încrucișează nimic. Și nu mă faci să mă opresc. Știi că după ce ți-o sug mă prinzi de cur
cu mâinile ălea imense și te împingi în mine nervos ... și adânc...și ...și ... asta e după.
Pentru că după ce simt că ți-e prea cald din cauza părului meu semi ud ce-ți cade pe față,
mă întorc și te invit să mă călărești pe la spate. Mă sprijin cu mâinile de perete, dar tu te
împingi atât de tare ... și e așa cald ... Vreau să-ți amintesc pașii până la contactul cu
gura: mai întâi mă frec de tine: știu că e tare, o simt. Mă duc în jos, simți respirația tot
mai zgomotoasă, mă oprești când o simt fierbinte și tare între sâni și tremur... apoi mă
prinzi de păr și-mi împingi capul spre pulă fiindcă știi că nu mai am răbdare...”
O lună şi ceva Taverna a fost închisă. În acea perioadă începusem să fracventez
alte crâşme. Nicăieri nu am mai dat de Victoria, nici după ce s-a redeschis Taverna.
Începeau să circule zvonuri că a fost ucisă de unul din indivizii dubioşi cu care o vedeam.
Câţiva au vrut să creadă că unul din ăia era peşte şi a trimis-o la produs prin Turcia, Italia
sau Spania. Părinții disperați au anunțat poliția. A trebuit să merg să dau și eu cu
subsemnatul. Eram spart și am recunoscut că am fost una dintre ultimele persoane cu care
a intrat în contact, am povestit episodul din baie (dacă mă lua unul mai tare cred că-i
povesteam și visul), dar nu am putut preciza nimic nou din ceea ce deja știau toți: că
trăgea pe nas, că era curviștină sau și că toți tipii cu care umbla erau dubioși.
Nu știu de ce, dar am conștiința grea. Când mai pierd nopțile prin crâșme, tresar
când văd câte-o blondă care să semene cu ea. Și mai tresar noaptea când în loc de vise
aud vocea ei „Tu nu dormi acum, doar te gândești la cum ți-o ling”. E al dracului de
nașpa să auzi prin somn că o moartă vrea să ți-o tragi cu ea.
 ###

I-am promis Aidei, într-o noapte lungă şi rece de martie, că nu voi deveni
alcoolic. I-am explicat atunci că sunt beţiv dar urăsc să beau de unul singur. Așa îl
recunoști. Mi se pare un egoism de prost gust dus la extrem: băutura trebuie savurată,
chiar dacă vrei să îţi îneci amarul. Nu poţi, nu trebuie să poţi bea de unul singur. E un fel
de culme a singurătăţii să bei în intimitatea casei tale, fără un tovarăş de pahar. Revenind
la Aida. Este o fată excepţională şi o poetă pe măsură. Păcat că este femeie. Literatura
este un circ unde femeiele sunt rarităţile. Cât sunt tinere, pot scrie fenomenal, dar se pierd
repede. În literatură femeile sunt precum coşurile adolescenţilor: apar pe neaşteptate,
rămân o perioadă în care au suişuri şi coborâşuri, apoi dispar lăsând urme puţine. Dacă
Aida s-ar fi născut bărbat, avea şanse să fie poet toată viaţa, aşa rămâne imaginea unei
femei splendide. Poezia ei s-a dus când s-a măritat ca proasta la 20 de ani și a lăsat
versurile pentru un futai consant și un început de familie.
Abia acum realizez că e posibil să o fi iubit pe Aida. Căcat, nici măcar nu-mi
plăcea poezia ei! Da...
Am iubit multe femei, iar în taină, în neştire încă le iubesc.
Am iubit-o şi pe Maria. Aveam 18 ani şi încă eram virgin. Nu începe acum să-mi
ții morală, eram un soi de tocilar care abia înspre majorat a început să prindă pofta de a
mușca din ce-ți servește tinerețea. Maria m-a ajutat să scap de virginitate, în cimitirul
Pacea. Cred că ți-am mai povestit asta, dacă mă repet, trage-mă de mânecă. Eram la un
festival de rock, dezmăţul dinainte de majorat. Ştii, la Heartrock a cântat şi Radu, pe
atunci era în formaţia Kitra. Nu-i cunoşteam pe băieţi, asta avea să se întâmple ceva mai
târziu. Îmi vine să râd. Şi râd de unul singur. Trec peste detalii, ăstea chiar nu mai
contează, la alteceva vreau să ajung (asta dacă nu mă întrerupi). Eram cu ea pe ușile unui
cavou (ţin minte că acolo se odihnea un nene, Dedu Leonte, mort la începutul anilor
2000) aproape dezbrăcaţi, ea îşi trăgea ciorapii, eu îmi strângeam cureaua când, de la
boxele aflate câteva sute de metri se auzea: „Prima oare doare tare/ Pentru fiecare care/
N-a făcut mişcare/ Şi nu ştie ce e bun.” Credeam că cineva îşi bate joc de mine. Urmează
şi refrenul: „Di ci ti fuţi dacî ti doare? Di ci ti fuţi cu fiecari? Di ci ti fuţi cu orişâcini? Di
ci ti fuţi fârî ruşîni?” . A doua strofă, şi ultima, deja mi se părea simpatică: „Dacă nu-ţi
convine,/ Vine vremea peste tine,/ Tinereţea nu-ţi rămâne/ Şi-ai să cauţi ce e bun.” La doi
ani după experienţa Maria/ Heartrock avea să-l cunosc pe Radu, cel care cântase
cântecelul de dezvirginare. Am ajuns să mă împrietenesc cu el. Eram în primul an de
facultate, el era liber profesionist, cânta prin diferite baruri (uitasem, l-am cunoscut chiar
în Taverna pe care ți-am mai pomenit-o) şi era unul din leii cu cea mai mare personalitate
şi putere de influenţă pe care îi întâlnisem. Era perioada în care eu eram student căminist,
iar Radu trăgea noaptea pe la prieteni, nu ştia niciodată în ce pat avea să doarmă. La
început îi ţineam companie şi-n unele nopţi dormeam cu el pe canapelele Tavernei. După
anul nou, unul din colegi, cred că Mihai, a renunţat la facultate şi l-am adus pe Radu în
locul lui. Nici acum nu-mi dau seama cum de s-a răcit prietenia cu el. Avea potenţial, îl
vedeam cântând la marile festivaluri în aplauzele a zeci de mii de fani ai rock-ului. E şi el
tânăr, talent are, îi mai trebuie ambiţie. Şi tot nu cred că îl voi mai vedea pe scenă. Uneori
mai aud piesele lui. Dar pentru că nu le-am ascultat de mult, suferă influenţe, uneori din
jazz, alteori din blues, dar nu mai sunt piesele hardcore de altădată.
O carte bună în faţă, un pahar de vin roşu, o baladă bună în ureche şi o femeie bună care
să mă îmbrăţişeze...cel mai frumos vis, irealizabil deocamdată. Le voi scăpa într-o zi.
Nici nu vor şti cum s-a întâmplat. Sângele de pe mâinile mele se va muta pe mâinile lor.
Deocamdată continuă şirul zilelelor de singurătate, nicio vizită, nicio vorbă schimbată cu
asistenţii. Şi asta pentru că au reînceput să se ferească de mine, îmi dau mâncarea ca la
puşcăriaşi, pe ferestruica uşii. De aceea nici nu mă mai înjosesc să mănânc.

###

M-am visat coleg de celulă cu Hannibal Lecter. Un om genial! Doar că el se

plimba stingher, citea, scria şi făcea nişte desene (studii anatomice) splendide. Câtă
acurateţe! L-am rugat să-mi descheie cămaşa, să-mi mişc puţin mâinile amorţite. S-a
încruntat. Am crezut că nu mă aude şi am repetat. „Băiete, nu mă deranja când muncesc.
Poţi să şi mori, nu mă interesează.” Ce să muncească? E puşcăriaş, la naiba! Am început
să ţip şi să-mi izbesc capul de perete. Durea. Durea?! Avea pereţii normali şi în loc de uşă
era pexiglas şi peretele ce ar fi trebuit să fie în jurul uşii tot pexiglas era. Apoi o văd pe
Clara. Inima se zbătea să iasă din piept, să rupă cămaşa. Doar că ea nici nu se uita la
mine. Îl admira pe Hannibal. Clara! Clara! Aici sunt, ajută-mă, te rog, ajută-mă! Şi-a
întors privirea spre mine de parcă nu m-ar fi cunoscut. S-a uitat cu acel dispreţ cu care
priveşti doar criminalii de răboi. Clara, sunt eu, iubitul tău din tinereţe! Ce tinereţe?!
Clara nu se schimbase deloc de când nu o văzusem. Avea faţa senină, atât reţin de pe
chipul ei. Nu îmi dau seama cum erau ochi sau părul. Nici măcar buzele.
Într-un final m-am trezit. Niciun Hannibal în preajmă, niciun perete de pexiglas,
nicio carte, nicio coală de hârtie, niciun desen. Aceaşi cameră anostă şi lipsită de viaţă ca
întotdeauna. Şi Clara, da, Clara, nu a fost decât un vis. Şi ce vis!