„Stăteam zile și și nopți de-a rândul lângă masa de operație.

Stai în picioare și mâinile îți

cad fără voie de-a lungul corpului. SE întâmpla să te izbești cu fruntea de rănitul pe care-l
operai. Ni se umflau picioarele, nu mai încăpeau în cizme, iar ochii oboseau într-atât, încât
nu-i mai puteai închide...
Lucram zi și noapte, leșinam de foame ...Aveam ce mânca, dar n-aveam când...
Mi-au adus un rănit complet învelit în bandaje, era rănit la cap, nu se vedea mai nimic din
el. Dar, pesemne, i-am amintit de cineva. Îl aud că mă cheamă: „Larisa...Larisa...Larocika...”
Probabil fata pe care o iubea. Știam că nu l-am întâlnit niciodată, dar mă chema. M-am
apropiat, nici eu nu știu de ce: toți se uitau la mine. „Ai venit ? Ai venit? ” I-am luat mâna
într-a mea și m-am aplecat spre el. „Știam că ai să vii....” Mi-a șoptit ceva, numai el știa ce,
eu nu înțelegeam nimic. Până astăzi, când îmi amintesc de întâmplarea asta, mă podidesc
lacrimile. „Când am plecat pe front, zice, n-am apucat să te sărut. Sărută-mă...” M-am aplecat
mai mult și l-am sărutat. Am văzut cum i-a alunecat din ochi o lacrimă și s-a prelins în
bandaj... Asta a fost tot. A murit în câteva clipe...”

„Acum mă trezesc noaptea... Și parcă e cineva care... plânge lângă mine...Sunt la război...
N retragem...Undeva după Smolensk o femeie îmi aduce rochia ei, apuc să mă schimb.
Merg singură...printre bărbați. Mai adineauri eram în pantaloni, iar acum sunt în rochie de
vară. Și deodată încep să simt că mă ia treaba aceea...femeiască...Mă ia mai devreme,
probabil, de emoție. De durere, de necaz. Unde să găsesc ceva aici? Rușine mare! Ce rușine
mi-era! Dormeam pe sub tufișuri , în șanțuri, pe buturugi. Eram atâția, că nu mai aveam loc în
pădure. Mergeam pierduți, mințiți, nu mai credeam în nimeni... Unde e aviația noastră,
tancurile? Tot ce zboară, merge pe pământ și bubuie – totul e nemțesc.
Așa eram când am căzut prizonieră. Cu o zi înainte mi-am rupt și amândouă picioarele...
Zăceam și făceam pe mine... Nici nu știu cum m-am târât noaptea până în pădure. M-au găsit
din întâmplare partizanii...
Mi-e milă de cei care vor citi cartea dumneavoastră. Dar și de cei care n-o vor citi...”

„ Nemții aduseseră în cătun prizonieri. De-ai noștri. Dacă îți recunoști printre ei vreo rudă,
poți să-l iei pe omul acela acasă... Femeile – buluc într-acolo. Seara, care adusese pe unul de-
al ei, care pe câte unul străin. Povestea niște lucruri de îți îngheța inima: oamenii putrezeau de
foame și se stingeau de foame ca lumânările. A doua zi am dat fuga și eu : m-am gândit că
poate scap de năpastă, dacă nu pe fiul meu, pe fiul altei mame. Am pus ochii pe un flăcău
smead – îl chema Sașa întocmai ca pe nepoțelul meu de acum. Să tot fi avut vreo optsprezece
ani. I-am dat neamțului o halcă de slănină și m-am jurat că era frate-meu. Bietul băiat era
într-atât de slăbit, încât n-a putut mânca nici măcar un ou... Bieții oameni n-au stat nici măcar
o lună la noi. S-a găsit un nemernic de ne-a pârât la comandatură că luaserăm oameni străini.
Altfel, scârnăvia trăia ca toți ceilalți: însurat, doi copii... A doua zi au năvălit în sat nemții, pe
motociclete. Ne-am văietat noi, am căzut în genunchi dinaintea lor, dar ne-au amăgit că-i duc
mai aproape de casă și i-au luat. I-am dat lui Sașa un costum de-al bunicului și trei cămăși.
Am fost încredințată că o să scape, că-l duc într-adevăr acasă.
De fapt, nemții i-au scos din sat și i-au secerat pe toți cu pistoalele-mitralieră. Dac-am fi
bănuit că-i împușcă, i-am fi ascuns în pădure. Chiar dacă am fi știut că pierim, și tot i-am fi
salvat. Erau atât de tineri! Cei care-i găzduiserăm – eram nouă – ne-am hotărât să-i îngropăm
creștinește. Cinci îi scoteau din groapă, patru pândeau, să nu vină nemții. Cu mâinile nu-i
puteau atinge, era vară, arșiță, or, ei stătuseră în pământ patru zile... Cu hârlețul, ne era teamă
să nu-i tă- iem din greşeală... I-am rostogolit, cu coada hârlețului, pe câte o față de masă şi i-
am tras afară... Aveam apă, ne-am legat năframele peste nas şi gură... Ne feream să nu ne
prindă şi pe noi... Am săpat în pădure un mormânt, i-am aşezat unul lângă altul, le-am
acoperit capetele şi picioarele cu ştergare.
Un an întreg am plâns după dânşii. Și fiecare dintre noi se întreba: «Oare unde-o fi
băiatul meu? Soțul meu? Mai trăieşte oare?» Fiindcă de la război se mai întoarce omul, dar
din pământ, niciodată... ”

„ În război sunt tot timpul înmormântări... La par- tizani, înmormântările erau dese. Ba
nimereau în câte o ambuscadă, ba cădeau în luptă... Am să vă povestesc despre o
înmormântare...
În ajun fusese o luptă foarte grea. Pierduserăm mulți oameni. Atunci am fost rănită şi eu.
După luptă, înmor- mântarea. De obicei, la marginea mormântului se țineau scurte discursuri.
Mai întâi vorbeau comandanții, pe urmă camarazii. Dar de data asta, printre cei ucişi era un
băiat din împrejurimi, şi maică-sa venise la înmormân- tare. A început să se vaiete:
–Băiețaşul meu drag!... Noi îți făcuserăm casă... Ai spus că ne aduci mireasă şi acum te
cununi cu pământul...! Partizanii erau aliniați în front, toți tăceau, nu se lua ni- meni de ea. La
un moment dat, femeia şi-a ridicat privirile şi a văzut că nu numai băiatul ei fusese ucis, că în
groapă zăceau mulți tineri, şi-a început să-i bocească şi pe ei:
– Ah, dragii mamei! Pe voi nimeni nu vă plânge, ma- mele voastre nu ştiu că fârtații v-au
coborât în pământ...
Și pământul e aşa rece, iarna-i aspră. Las’ să plâng eu pentru voi, pentru toți... Băiețaşii
mei dragi!
În clipa aceea, toți bărbații din front au început să plângă cu sughițuri. Nimeni nu s-a mai
putut stăpâni... Toată linia hohotea. Atunci comandantul a strigat:
– Salvă de onoare!
Salva a acoperit plânsul tuturor.
De câte ori îmi amintesc de ziua aceea, mă gândesc la măreția inimii de mamă. În clipe de
asemenea durere, când îşi vedea fiul în mormânt, ea a găsit putere să-i plângă şi pe ceilalți...
Să-i plângă ca şi cum ar fi fost ai ei...“
Text propriu :
Natură, răsăritul soarelui.
Unde te ascunzi? Pe cine și cu ce îi pot ajuta?
Măcar de-ar fi să mor repede
Cerul...cerul nu va mai fi la fel
Arde, totul arde și e doar cenușă
Nu mai ești femeie: devii altcineva, altceva
Singur printre morți
Plec sau stau?
Cum va fi viața după? Va mai fi ea?
Cimitire, cimitirele vor fi cât orașele
Bei o tărie și te ridici și continui să lupți
Nu mai exista nimic din ce știai, din ce îți plăcea.
Și mama? Și fratele?
Nu-ți vine să te împuști tu singur? Doar ca să se sfârșească totul
Pustietate. Crimă. Copii morți.
Ne târâm, dar încotro?
Oare mai este vreo speranță că mâine
vom fi liber
vom iubi
nu vom suferi?
Sacrificiu. Durere cumplită...

Am fugit dar cât poți să fugi? Unde?

Câți am rămas?
Nu mai există frică... uiți de frică
Unde s-a dus totul și toate?
Îmi este frică de frig
Frigul care-ți intră-n oase
Și umbli tu cadavru

Printre cadavre.