Notă: Eu sunt Aldo Juvarra. Am 23 de ani și sunt unul dintre cei care caută absolutul.

Am
călătorit din inima Europei tocmai aici în îndepărtatul Orient pentru a cunoaște taina poporului
acesta. Eu voi afla secretul mătăsii și-l voi dărui contemporanilor și urmașilor mei.

Sunt primul care l-a descoperit și acest jurnal este dovada vie.

XXI. X. CI.

Ziua 1:

Am plecat spre China.

XXII.X.CII

Ziua 366 (ziua I a anului II de călătorie)

Sunt parte a unei caravane care se îndreaptă spre orașul Lanzhou. Las în urmă marele
oraș Chang'An, ușurat că am reușit să ies neobservat și să mă îndrept spre 絲綢之路 (drumul
mătăsii).

Sunt mulți străini care se perindă prin acest oraș în zilele mele. Toți caută același lucru.
Secretul. Localnicii au început să ne oberve și să ne urmărească tăcut, privindu-ne înfiorător de
misterios. Din fericire, nu am fost singurul străin aflat în Chang'An, iar ei nu au avut de unde să
știe că tocmai eu am furat ceea ce aveau ei mai de preț.

Am evadat cu bine, chiar înainte să devin puțin mai suspect decât eram. Pentru a îmi
realiza scăparea am avut nevoie de puțin ajutor. Sunt negustor și mă aflu atât de departe de
casă pentru că am fost trimis într-o misiune de dezvăluire a secretelor comerțului chinezesc.
Mai-marii breslei mele m-au însărcinat să aflu metoda de fabricație a acestei țesături fine care
se pare că a înlocuit cu ușurință monedele. Nimeni nu a mai văzut așa ceva până acum. Ei îi
spun mătase.

Ceea ce nu au înțeles cei care au mai căutat această comoară este că nu poți să o
descoperi din exterior, ai nevoie de un om din interior. Eu am înțeles acest lucru și am aflat, pe
această cale, că ea provine de la o anumită specie de viermi, pe care îi numesc viermi de
mătase. Fibră găsești oriunde, o cumperi, e drept, cu bani grei. Eu am nevoie de ouă. Trebuie să
fiu învățat cum se îngrijesc. Am reușit să fac rost de ceea ce aveam nevoie de la prietena mea
Lian. Ea mi-a dăruit un baston din bambus în care ascunsese cu dibăcie câteva ouă. Tot ea m-a
învățat cum trebuie crescuți; știa toate detaliile de trebuință întrucât atenția tuturor femeilor
din China a fost orientată asupra creșterii acestor larve.

Medalionul pe care îl strâng acum în mână mi-a fost dat de câtre un negustor de
mărunțișuri și tot el mi-a povestit de Lian pe care o cunoștea întrucât aceasta vindea merinde la
jumătate de preț. M-am retras într-un loc întunecat și am mutat cu grijă ouăle din baston în
compartimentul secret al medalionului.

Dacă acele ouă ar fi fost găsite asupra mea atunci când am părăsit orașul, aș fi fost, fără
doar și poate, executat.

Însă acest lucru nu s-a întâmplat...eu încă sunt în viață, iar călătoria mea acum începe.

XVI. XII.CII

Ziua 56

Am trecut cu bine de Lanzhou, Dunhuang și orașele apropiate. Acum ocolim deșertul

Taklamakan, lucru ce, sincer să fiu, mă îngrozește. Dunele de nisip par să ajungă chiar și până la
100 de metri, vânturile sunt foarte puternice, iar căldură îngrozitoare. Pe lângă toate acestea,
deșertul, în infinitatea sa, îți lasă senzația că vii de nicăieri și mergi spre nicăieri. Mă gândesc cu
groază la iscarea unei furtuni de nisip care ar putea să distrugă oricând, nu doar bunurile
materiale, ci și visele și aspirațiile călătorilor care încep să-și piardă speranța.

Începe să se întunece, însă se pare că ne apropiem de o oază. Partenerii de caravană

sugerează să oprim și să poposim în acest loc. În jurul ochiului de apă sunt ridicate corturi.
Poate că este un sat, al beduinilor, probabil. Nimeni nicăieri. Poate că este pustiu, abandonat.
Lângă o oază? Nu cred. Inisist să nu ne oprim aici, explicându-le celorlalți cât este de riscant, dar
ei nu vor să asculte. Până la urmă, unde să poposim altundeva? Este aproape noapte…

Nu am încredere în această decizie. Adevărul este că, mătasea nu este singurul lucru pe
care îl transportăm în caravană. În ea sunt și multe metale prețioase, bijuterii, mirodenii și alte
lucruri valoroase. Eram convins că dușmanii stau ascunși și ne privesc de aproape. Și, când vor
afla ei de bunurile noastre, vor încerca sub orice formă să ni le ia. Dar caravana nu este așa de
importantă pentru mine, pentru că secretul mătăsii valorează mult mai mult decât tot ce se află
în ea, iar secretul este la mine.

Am înnoptat în satul beduinilor. Ne-au atacat în toiul nopții. Aveau arme. Se repezeau la
noi furioși, din toate părțile. Știam eu că nu este un sat abandonat. Mi-am umplut buzunarele
cu bijuterii. Am luat un cuțit și am fugit înainte să fiu văzut. Mi-am lăsat camarazii urlând în
urmă. Strigătele lor mă urmăreau ca un ecou. Îmi era groază, voiam să mă depărtez, simțeam că
amețesc. Când totul se va sfârși, îmi voi ascunde undeva jurnalul, într-un loc, pe acest
drum…nu mai vreau să-mi amintesc…gem, desi nu sunt rănit.
 XX.XII.CII.

Ziua 60

...am ajuns în Kashgar. Fără caravană. Doar eu și o cămilă. Nu cred că trebuie să

povestesc ce s-a întâmplat în acea baie de sânge. Am reușit să scap. Dar setea mă va ucide.
Orașul ăsta este destul de mare, cu siguranță voi găși de ce am nevoie aici. Când am văzut de
departe trupul lui înălțându-se în orizont, am simțit cum o febră ciudată mă cuprinde. Eram
fericit. Parcă fusesem mort, iar acum viața se întorcea în trupul meu, se rostogolea tumultos
prin venele mele. Eram salvat. Mi-am păcălit moartea.

Am vândut bijuteriile unui negustor și am făcut rost de suficienți bani. Mi-am potolit
setea și foamea, iar acum stau rezemat de un perete, privind orașul. E diferit orașul. Hâd în
comparație cu cel pe care l-am lăsat în urmă. Este însă tot ce am. Vreau să vorbesc cu oamenii
din jurul meu, simt că dacă nu o voi face voi amuți și voi fi controlat de gânduri, măcinat de
vină. Am încercat să vorbesc cu trecătorii, dar nimeni nu ascultă. Toți trec pe lângă tine, nimeni
nu are timp să asculte. Oare pentru că am lăsat atâția tovarăși în spate sunt acum pedepsit să
fiu ignorat? Abandonat?... parcă sunt un om al străzii, dar probabil că și semăn cu unul.

Încă mai am un drum foarte lung de parcurs, iar acum sunt singur și cu insuficiente
provizii. Dar trebuie să mă ridic și să privesc înainte. Poate dacă mă voi plimbă prin Kashgar, voi
da de cineva care mă va ajuta. Întotdeauna este un om care să te ajute.

Totuși, simt că ceva lipsește...

...!

Medalionul!