DRAGOSTE SI URA

MARIUS TH. BARNA

15.03.1999, Bucureşti
 După ce ne naştem învăţăm ce e binele şi răul,
dragostea şi ura, Dumnezeu şi păcatul. Toate acestea trăiesc în
noi, dar cei care ne ţin de mână se simt îndatoraţi să ni le
repete pentru a nu le confunda. După ani, care nu rareori sunt
mulţi, se naşte în tine o dorinţă căreia ajungi să i te înrobeşti
cu toată energia şi puterea ce o posezi şi, condus de o voinţă
oarbă, încerci cu o disperare vecină cu nebunia să învingi tot
ceea ce ţi se opune, chiar cu riscul de a te pierde pe tine
însăţi. Mintea este slabă faţă de ceea ce prin sânge vine de la
inimă...
Sunt întinsă în pat. Simt că mă prinde somnul. Aş
fuma. Mi-e atât de lene să mă ridic. Tac. Dar nu pot să-mi
abandonez gândurile...
Iubi ar fi trebuit să fi venit. Mi-e atât de drag.
Visurile unuia sunt şi ale celuilalt. Şi, deşi trăim într-o ţară
de cacat, cu o lume nenorocită şi o viaţă mizeră, eu şi el suntem
fericiţi...Ce e dragostea în stare...
Vorbind, mă aprind. Îmi dau seama că devin mai
pătimaşă, mai impulsivă şi că pot părea lesne o exaltată. Cei care
m-ar asculta sau m-ar citi dacă aş scrie, şi ce păcat că n-am
această înzestrare căci ce pagini ar ieşi, cu aventuri, pasiuni şi
ce mai viaţă, vai, vai, vai...dar pe bună dreptate, ar putea spune
oricine că sunt prea pulsională şi aşa...deloc chibzuită...Hm… că
pledez fără a dezvălui, că invoc fără să cer şi că, deşi tot
vorbesc, mă agit, ţip sau alerg fără ca ceva concret să se poată
observa sau intui...Totuşi realizez că şi eu şi oricine şi de
oriunde şi oricând, înapoi aici se va întoarce, va descoperi totul
aşa cum a fost cu dragostea şi ura ce dau oamenilor nebănuite
forţe...Sunt lucruri de care nu mă îndoiesc.
Întotdeauna după masa de prânz stau întinsă în pat.
Intimităţi. Chiar şi sexuale. Incălzesc. Cum ar spune el : mă
promedanez prin menajeria proprie... Celelalte colcăie între ele
legănându-şi paturile...Arcuri, praf şi poate plictis...
Iar el nu mai vine...O bătaie, două în uşă...Uite-i
pe ai mei. Tata şi mama cum îi ştiam de nouasprezece ani. Zâmbete,
bezele, agitaţie ca-ntr-o cameră de patru unde sunt şase persoane
în picioare. Toată lumea s-a aşezat pe scaune şi a început să
discute despre : şcoală, vreme, oraş, şcoală, repartiţie,
sănătate, fără Europa Liberă că era totuşi prea multă lume în
cameră, iarăşi despre şcoală, de două ori despre mozodromul din
complex, Timişara, cantină, vreme, penticostali şi baptişti,
poluarea din România ’80 că atât era, trenuri care întârzie,
zahărul de pe cartelă, acumulatorul de la maşina alor mei cu care
veniseră de la Oradea şi din nou şcoală şi, natural, toate
celelalte din cameră au plecat lăsându-ne singuri cu ai mei. Eu şi
ei. Ei nu mai erau mami şi tati...Erau Şerifu’ şi Scorpia ! El îi
botezase aşa. Fără supărare ! De când reuzaseră să-l vadă. Cu
mine ! Dar ţine-te bine ! Căci nici el nu mai era iubi...
Nu, nu, nuuu ! Doar un oltean împuţit şi puturos ca
toţi ceilalţi, iar aici le-aş fi dat dreptate deşi nu mai aveam
când s-o fac, căci pe ei îi interesa numai el, cel care le
întorcea viaţa, gândurile şi natural ţi mai ales, nelipsita
sănătate, pe dos. Că nu vroia să mă lase pe mine în pace bună. Iar
eu, fiica cea bună şi scumpă şi dulce, nu vroiam, dar de fapt ca
întotdeauna în viaţă, să fac astfel de cum îmi doreau ei binele
meu şi al lor. Şi, în loc ca eu, bozgoriţa cum precis mă pomenea
maică-sa, să mă duc şi să mă şi fut, culc, da’ de toate dacă chiar
vreau, da’ cu unul de-al nostru, nealcoş dar curat, eu cea
frumoasă şi sensibilă şi educată, am înnebunit.
Cum diavolul intrase în mine, tata a început să
facă tumbe. Mama-şi rupea nasturii blestemându-mă. Se loveau în
cameră de o cămasă a lui, de ţigările din scrumieră sau de
versurile cu care îmi tapetase peretele de deasupra patului.
Tipau ! Îi imploram...Îşi făceau semne. Fiecare era pe drumul lui.
Reproşurile curgeau. Nimeni nu-l înţelegea pe celălalt...Şi atunci
ştiam şi ştiu şi voi şti toată viaţa că sunt momente pe care le
reţii pentru totdeauna. Explozia, însă, mi-a scăpat ! Totul până
la a patra palmă. Primele trei le-am primit repede. Refuzasem să
le cred. Deşi fuseseră, nu le-am luat în seamă. Dar următoarea mi-
a fost scârboasă ! Ea m-a făcut să cad pe pat. Şi niciodată nu mi
s-a părut o pătură mai păroasă, degetele tatii mai unsuroase, iar
mama mai umflată. Nu puteam decât să mugesc. Ca o vită. Plânsul
care mi se zbătea în piept îmi făcea greaţă! Da!
Greaţă,greaţă,greaţă ! ...Vai, aş fi vomitat dar parcă mi se
lipise stomacul. Nările nu mai aveau aer. Sângele îmi plesnea în
degete.
Nu le-a trebuit nici 10 minute ca să-şi dea seama
câtă lenjerie îşi lăsase el la mine la spălat, ce cursuri le
scriam împreună pe indigo şi câţi bani aveam...Cum m-am spălat pe
faţă, cum ne-am târât pe coridoare şi cum ne-am blocat într-o
cameră de hotel, mi se pare de prisos să mai repet. Noaptea am
încercat să-mi fac planuri şi planuri şi alte planuri, doar ca să
pot să-mi revin. Incă îmi era frică. Tăceam. Din voia mea. Abia
dimineaţă am început să vorbesc. Fără rost şi cu cât effort. Cât
eram de atentă, cum încercam să nu-mi scape nimic, să mă
concentrez, să intuiesc şi să prevăd ce vor. Pentru ce? Că ce? Şi
ce! Într-o cameră de hotel, cică de lux, unde gândacii urcau pe
pereţi, mi se scurgea pe creier urinatul tatii de la baie, iar
ochii galbeni ai mamei mă provocau să-l scuip. Nu mai era în ei
decât răutate, ură şi negreală. Nu mai era tata care mă conducea
pe tricicletă...Nu mai era mama cu care chiţcăiam în bucătărie
lângă aluatul cald… La revedere familie care făcea bezele
fotografului pe plajă...Erau nişte nemernici care nu puteau
suporta să iubesc pe cineva, pe care ei, în aversiunea lor
neputincioasă şi nenorocită, nu-l puteau accepta.
Înfiorător!...Trei zile. Eu, Scorpia şi Şerifu’.
În acele zile am ascultat din nou, de zeci de ori,
povestea vieţii părinţilor mei. Uneori şi suferinţa îţi provoacă
silă şi dispreţ. Nu mă mai interesa nici bunicul care venise de la
ruşi o epavă. Când îi auzeam bocind de cât efort se mutaseră la
oraş ca să mă dea la o şcoală severă, mie îmi venea să râd.
Renunţasem şi la casa pentru care îşi nenorociseră şi sănătatea !
Să o dea toată soră-mii ! Gata! Că vreau şi eu să-mi fac viaţa!...
Ca să spun că era ca-n filme, că nu ieşeam din
cameră decât câteva minute la aer pe o terasă, că serveam cina
urmărindu-ne reciproc, că nu aveam cate dar le-am cerut poşeta, nu
ştiu de ce dar mi se pare stupid.
În a treia noapte l-am văzut în stradă. În cameră,
întunericul plesnea de sforăituri. El era jos !...Am coborât în
fugă, desculţă şi cu sandalele în mână. Bâlciul abia
începea...Între etajele trei şi patru, un beţiv mi-a zâmbit; voi
avea noroc! Să fie ! ...Când l-am strâns în braţe pe iubi
tremuram, tremura, tremuram…
Nu mai aveam ce căuta în oraş. Din gară am sunat-o
pe soră-mea şi am anunţat-o de plecarea mea la Craiova. I-am dat
adresa părinţilor lui. Ea urma să-I sune pe ai mei la hotel. Noi
ne-am urcat în primul tren spre sudul cel atât şi atât de iubit.
Mi se cam făcea lehamite. Nu aveam nici un pic de încredere.
Zaibăr, lene şi o boală după decoraţii – toate îmi provocau
frisoane. O familie extaziată de cel care mă ţinea în braţe, mă
punea pe gânduri. Cum îi ştiam pe ai mei, bănuiam că vor veni după
noi. Ne vom mai bate ! Nu va fi uşor...Ce bine că eram cu
el !...Iubi, iubi, iubi...
Iubi ! Aşa-i spuneam. Tudor, numele său de botez,
mi se părea umflat ca un pepene. Toată fanfaronada alor lui, ce-l
trompetau de parcă vedeau moaştele străbunei eroine, mie mi se
părea deplasată. Eram decisă să schimb o pagină de istorie în una
de dragoste.
Iubito, uneori reuşesc să ning nefiind decât un
fulg de nea...Puiule...Mă săruta. Eu îl ţineam de curea. Eram pe
culoar. Doi blatişti. Uneori îl pişcam de şold. Acolo unde avea
puţină cărniţă. Mai moale şi mai caldă. Când în palmă ţi se
lasă...Prunci mulţi eu ţi-aş face...Era noapte şi trenul gonea.
Uneori soşeaua se lua după noi...Te-am căutat ca un disperat. Zic
din gară să mergem la biserică. Ne-om lua şi nimeni nu ne-o
împiedica...Dar eu nu sunt o slută ori o ţoapă ori o nimenea !
Nu ! Nu,nu,nuuuu ! Vreau să-i văd pe toţi în spate când voi spune
DAAA !...Da !Să fie! Să trăiţi !...Nu fi prost...Poate vin ai tăi
degrabă, căci e noaptea lungă şi albastră...Sunt după noi, dar
ţine-mă de mână...căci în tren mi-e frig şi o ureche îmi vâjâie !
Lasă-te pe umărul meu ! Mândru, falnic sta-voi noaptea-ntreagă
treaz...Brrr ! N-a fost decât o sclipire ! Când pe Scorpie o vazui
călare ! Pe mătură zbura şi trenul ajungea ! Îşi întinse mâna.
Rubinia piatra geamul îl zgâria...Nu mi-e teamă de viaţă, cât de
greu să ne fie. Bani şi şpagă vom da ! Împreună într-o cameră ne-
om muta ! ...Iubi ! DOI ANI mai sunt până când vom termina
şcoala ! Mi-e cam frică ! Hai să fugim în lumea largă! …Lasă tu,
că ne-o da bani babacu’ ! Tot la el în garnizoană ne-om întoarce !
… Crezi c-o să-i placă ? Fără zestre şi cu dispreţ? Căci e rea
lumea şi de ureche bună! Repede te află ! De cine ? De Şerif mi-e
mai teamă ! Tare aprig e ! Multe nu prea ştie! Poate e la
barieră ! Uită-te la maşini ! Multe sunt...Dacii-s toate şi
pocite !…Lasă asta! Casa ne-om aranja...doar un an doi, poate
trei, copil n-om face ! CAR, rate, împrumuturi cu curaj şi
îndrăzneală ! Ai să vezi cum vor veni în casă ! Rând pe rând. Alb
imaculat şi înalt! El frigiderul Fram!...Voi fi harnică şi
gospodină! O maşină de spălat e bună şi pentru îmbăiat! Voi fi
tandru şi pentru vecini impunător! Niciodată nu voi intra beat în
dormitor ! Să te cred ? Eu îţi jur ! Că de zaibăr o să iut ! Te
voi ţine ca pe o regină ! Eva, Evi, Evichea ! Toată lumea ne-o
invidia!
Când îl auzeam cât pălăvrăgea şi vedeam cât se
hizlea şi simţeam cum se avântă ca un ameţit, mă întrebam cum
puteam fi atât de senină. Nici ai lui nu erau prea încântaţi de
noi. Dintre cei care ne cunoşteau, ne încurajau, realizam eu,
datorită unei simpatii faţă de exotismul legăturii noastre. In
afară de câţiva prieteni de-ai săi, dar pe care nu puteam conta,
nimeni nu s-a oferit să ne ajute astfel decât cu sfaturi,
încurajări şi bezele.
Am ajuns la ai lui a doua zi pe la amiază. Sudul
cel iubit !… La marginea oraşului ţiganii au tras semnalul de
alarmă ca să poată coborî mai convenabil. Trenul a icnit şi a
rămas acolo patru ceasuri. Am fi putut să o luăm pe jos dar am
rămas aşteptând clipa imediată a plecării. Ne pregăteam să-i găsim
pe Şeriful şi Scorpia la masă...În casă nu era decât soţul soră-
sii, ce fugise de la slujbă cu trei amici să bage o ciorbă de
burtă şi acum completau lozul de duminică. Unsuroşi la faţă, mi-au
zâmbit cu drag. Au început telefoanele. Într-un sfert de ceas a
apărut colonelul anunţând mobilizare generală. Eu eram murdară şi
prăfuită. Mi se părea că put. Am intrat la baie. I-am lăsat pe
bărbaţi să pună lumea la cale. Radio-ul urla ! Cincinale, pace,
arăturile de primăvară, va cânta peste un ceas Florica Calotă !
Apa caldă nu curgea ! Am făcut un duş rece, rece, rece ! Ghiaţă!
Dar mi-am revenit...De dincolo se auzeau vocalizele casei.
Apăruseră précis femeile! Toate ! ...Băiatu’ mamii, mamii şi dă-i
cu bocete şi ţipete şi lacrimi. Lângă ea, un glas mai subţire. Ah,
ce pălărie mov ! E a ei, a Evei mai precis ! De slăbit a mai
slăbit ?!?...Auzi care erau problemele noastre ? Îmi venea deci să
vărs. Scroafele!...M-am aşezat pe marginea vanei, lângă uşă şi am
început să mă şterg uşor, uşor, uşor, auzind şi duşul care mai
şiroia şi ameţeala de-afară. Iar oboseam. Mă simţeam străină...Mi
se făcuse dor de casă. Dar dor, dor, dooor. E aşa greu să-ţi faci
viaţa ta? Eu şi el. Noi doi ! Dacă chiar vrem asta.
Dincolo, explicaţiile curgeau una după alta. Cum e
tata gospodar şi mama distinsă...Ei ne iubesc, nu se opun, dar să
ştim cât de greu o să ne fie...Nimeni să nu se mire când şi alţii
au principii. Drepte strâmbe, fiecare singur şi le judecă. Mai de
dispreţuit sunt cei fără un gând...Tot oraşul îl respectă ca pe un
general. Numai bine făcut. Domn aşa, mai rar, au spus multe
doamne...Lasă mamă, că ştii bine cum mi-ai spus să nu mă-ncurc cu
orice mâţă ?!? Moldovencele sunt puturoase, regăţencele
mincinoase, iar cele din Banat prea fudule !...Multe-s şmechere şi
închipuite. Repede te prostesc, fără să ştii ciu îi spui : te
iubesc! ...Colonelul spunea că sunt fată bună ! El în ochii mei
credea ! Nu sunt verzi ca şi marea, ci albaştri ca şi cerul...Voi
fi o nevastă iubitoare ! Ştie asta ginerele său ! Unguroaicele
sunt şi aprige ! Sângele îl au şi roşu...Ba sunt chiar curve,
zicea nevastă-sa ! Tudorică să fii grijuliu ! Precis să ştii câţi
drăguţi a mai avut !...Că cu ea în casă degrabă vrei să vii...Vai,
văleu, dar ce au bozgorii cu noi ?!? Din valahi împuţiţi nu ne
scot !...Ce, noi n-avem un nume ?!? O tradiţie şi o istorie
milenară ?...Domnitori şi oameni de ştiinţă ?...Că pe Coandă şi
Brâncuşi îi ştie şi America toată !!!…Lasă, mamă, ne-om împăca…
sunt şi harnici şi strângători. Mult face, ei ţi-l dau ! Trebuie
să ne împăcăm cu toţii ! O familie să facem împreună. Voi cu ei.
Eu cu ea.
M-am privit în oglindă. Doar mi-am rujat buzele. Cu
acel baton vişiniu, păstos şi lipsit de luciu. Când am ajuns în
cameră, toţi m-au complimentat. Mama lui radia. Iubi să mă
sărute...Dar a sunat soneria ! Lung şi scurt...Ştiam cine e la
uşă.
 Toţi s-au repezit la uşă, dar nimeni n-a îndrăznit
să deschidă. Am ajuns eu. Mi-era frică. Am închis ochii, doar
pentru o clipă...
Şeriful mi-a zâmbit. Iubi mă ţinea de braţ. Mama se
prezenta. El a vorbit primul. Vocea lui sigură, clară şi directă,
i-a încovrigat pe toţi. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Ba
mai mult, se uitau la el cu respect pentru lovitura ce le-o dase.
Chipurile lor zâmbeau anemic şi-mi stârneau dispreţ. Il uram pe
tata ! Pentru ce-mi spusese...Niciodată nu mi s-a părut binele mai
slab şi răul mai puternic. Nicidată nu am văzut vrăjmăţia crescând
mai repede şi mai impunător. Iar speranţa mai bleagă...Niciodată
nu mi s-a părut mai nemernică viaţa !...Eram umilită.
Neputincioasă şi chiar mânjită. Atunci eu nu eram acolo decât
dovada celor spuse de el !
- Aşa cum a fugit de la noi, o să vă părăsească şi pe
voi !...
Peste trei ani, într-un oraş nenorocit din acel sud imposibil, un
tribunal pronunţa fără complicaţii divorţul dintre noi doi. Nici
unul dintre noi nu s-a luptat să schimbe hotărârea celuilalt. Ce,
poate, ne-ar fi putut împiedica, copilul nu exista...