Casandra lasă Troia,

de Vasile Andreica

O cameră modestă de hotel. Un pat single, lipit de un perete. Deasupra patului avem
o oglindă. O măsuţă se află înspre picioarele patului, iar în colţul din dreapta-spate
al spaţiului de joc găsim un coş de gunoi. Un interior simplu, cu strictul necesar,
genul de loc unde stai doar peste noapte.

CASANDRA intră în scenă, dinspre stânga. Este o femeie de vreo 40 de ani, încă
frumoasă la chip, dar cu semne de decădere: obrajii cam buhăiţi, lucru pe care
zadarnic încearcă să-l mascheze prin machiaj, şi sânii lăsaţi, departe de vioiciunea
tinereţii. Poartă o ţinută lejeră, de vară, iar pe cap un batic suficient de mare încât să
poată fi transformat, la nevoie, în ţinuta femeilor musulmane.

Nu poate lipsi poşeta din dotarea oricărei femei respectabile, dar acum Casandra
poartă sub braţ şi un poster făcut sul. Lasă poşeta pe măsuţă, ocheşte un loc lângă
oglindă, ia din poşetă o rolă de scotch şi lipeşte posterul în aşa fel încât să fie văzut
bine de public. Este o imagine color, sugestivă, a ruinelor din situl arheologic Troia.

Casandra petrece câteva momente contemplând imaginea, apoi se priveşte în

oglindă, îşi dă jos baticul împăturându-l cu grijă, după care se întoarce spre public şi
se aşează relaxată pe micul pat, cu spatele la perete şi o privire visătoare.
CASANDRA:

(recită patetic din monologul lui Menelau din Cântul XIII al Iliadei)

Zeus, Părinte, se crede că-ntreci cu a ta-nţelepciune

Oameni şi zei, dar eu văd nedreptatea venind de la tine:

Cum poţi fi oare tu bun cu troienii cei plini de trufie,

Veşnic cu gândul la nelegiuiri, care, răi şi nemernici,

Nu se mai pot sătura de război, de vărsare de sânge?

Totul pe lume urmat e de saţ, şi iubirea, şi somnul,

Cântecul desfătător şi falnicul joc de la horă,

Care sunt toate mai mult ca războiul râvnite pe lume.

Numai troienii nu-şi satură pofta de harţă vreodată.

(cu năduf)

Uite, să mor eu dacă nu-i aşa! Am fost acolo, azi. De zece ori a fost ars din temelii
locul acela. Am văzut cu ochii mei, strat peste strat de pietre, unul peste altul, şi
mereu s-a găsit vreo pricină să se distrugă totul. Cât sânge a curs pe pietrele alea?
Câte inimi de bărbaţi s-au frânt de săgeţi, câte inimi de femei au crăpat de dor?
(fredonează din cântecul lui Florian Pittiş)

De câte ori omu-n sus va privi

Până cerul să-l vadă-ndeajuns?

Şi câte urechi necesare-i vor fi

Ca s-audă al lumilor plâns?

Câţi mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit

Că oameni prea mulţi au murit?

Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt,

Răspunsu-i vânare de vânt.

(oftează, reia discursul pe un ton mai lin)

Ieri am fost în apropiere, la Gallipoli. Mii de băieţi, englezi, australieni, de alte

neamuri, au pierit acolo ca muştele: 70 dintr-o lovitură! Ţac-ţac-ţac-ţac… Imperiul
turcesc era pe moarte, dar a lovit, ca o viespe, care moare lăsându-şi veninul în prima
şi ultima victimă. Băieţii ăia, în loc să iubească, au crezut că cine ştie ce mare scofală
fac ei la război. Au atacat cu inima deschisă… deschisă cât să intre bine glonţul. Of!
mintea asta masculină, toată viaţa m-a scos din minţi.
(scoate din poşetă o Biblie de buzunar, o ţine 2-3 secunde în dreptul inimii, o pune
apoi pe măsuţă)

Tata mi-a povestit multe din război. Era soldat pe atunci, a luptat în Basarabia, apoi
când le-am făcut nemţilor nefăcuta a ajuns până în Ungaria cu trupele. Când m-am
născut eu era colonel. Era absolut fascinat de războiul troian. A avut lupte grele…
hihi… cu mama când a fost vorba de numele copiilor. Până la urmă şi le-au împărţit
frumos, aşa, conjugal: frate-meu, care avea 2 ani când m-am născut, s-a numit
Marian - de la mama - şi Hector - de la tata. Iar pe mine m-au ştampilat aşa: Clara -
de la mama – şi Casandra – de la tata.

(duioşia o cuprinde)

Mama era o fire complet diferită de a tatii. Poate asta i-a şi unit. El era mai colţuros,
mai aspru, dar ea găsea mereu vorba cea bună care să-l îmblânzească. Sunt convinsă
că s-au iubit pe bune, deşi a fost o căsătorie aranjată. Trăieşti cu un om ani de zile
şi-l înveţi ca pe o poezie. Eu, biata, n-am avut norocul ăsta.

Marian – doar tata îi mai zicea Hector, şi el cam în glumă – îi semăna lui. Sprinţar,
arţăgos, vioi, tot timpul era la joacă cu băieţii, şi tare le plăcea să se joace de-a
războiul. Pe mine nu prea mă băga în seamă, eu eram aia mică şi rea care plânge tot
timpul – cel puţin în primii ani. L-am iubit pe cât poate iubi o fetiţă mică. Îmi vedeam
de ale mele, stăteam pe lângă mama mai mult. La grădiniţă am început să mă
deschid, dar şi acolo băieţii făceau nebunii şi fetelor le rămânea doar plânsul şi
adunările lor pe lângă aragazuri şi păpuşi.
Aveam vreo 7 ani, în toamna aia urma să merg la şcoală, şi eram pe afară la joacă.
Nu-mi plăcea să merg prea departe de blocul nostru. Marian deja avea aproape 10,
dar tot mai fugea după tovarăşii de joacă. Aveau chestiile alea lungi prin care sufli
„gloanţe” de hârtie. Şi mai aveau obiceiul prost să pună ace în capătul dinspre ieşirea
armei.

(crescendo)

Eram cu Dora, fetiţa vecinilor. Aud un urlet înfiorător, parcă văzuse cineva un diavol
din ăla de care povestea popa la biserică. Şi vine liota de băieţi, şi-l aduc pe Marian
pe braţe… Un „glonţ” din acela cu ac în vârf îi intrase în ochi, sângera îngrozitor, i
se umflase faţa. Au venit ai mei nebuni, nu aveau ce să-i mai facă… Plângeam şi eu
ca disperata, că nu mai văzusem atâta sânge. Nu mai respira, era ca o păpuşă de
cârpă. I-am dat palme, l-am strigat, Marian, hei, Hector, erou troian, trezeşte-te…
nimic. L-am luat în braţe şi n-am vrut să-l mai las, au trebuit să mi-l smulgă de la
piept.

Auzeam prin casă că o să-l ducă undeva şi o să-l pună într-o groapă şi o să-l lase
acolo pentru totdeauna. A venit şi popa şi m-am înfuriat pe el, cum îşi permite să-mi
ia frăţiorul? În ultima noapte dinainte de înmormântare… mi-am luat inima-n dinţi,
m-am furişat de lângă mama şi m-am dus la cutia aia de lemn unde era Marian
mort… şi încercam să-l iau în braţe să-l ascund în dulap la mine… minte de fetiţă.
Aşa am tras de sicriu că l-am răsturnat. S-au trezit mama şi tata, s-au înfuriat tare de
tot, mi-au tras o bătaie bună… lui Marian nu-i păsa, el era acolo de parcă n-ar fi…

Nici nu m-au lăsat să merg la cimitir. Le era frică să nu mai fac acolo vreo nebunie.
Vreo săptămână după asta îl vedeam pe frăţior prin casă, vorbeam cu el… până mi-
au dat ai mei ceva sirop şi au încetat vedeniile. Aş fi jurat că Marian n-a murit… dar
dacă n-ar fi murit, de ce îl vedeam doar eu?

(îşi trage sufletul câteva clipe)

A venit prima zi de şcoală. Ştiam de acasă literele, de la mama. Pe tablă scria „Bine
aţi venit”. Când a întrebat învăţătoarea cine ştie să citească ce scrie acolo, am ridicat
mâna şi se uitau toţi la mine ca la nu ştiu ce. Am citit clar şi tare, tovarăşa a zâmbit
şi colegii fremătau a mirare.

Eram prima în catalog – Andrei Clara Casandra – şi stăteam în prima bancă. M-a
pus cu un băieţel brunet, slăbuţ, bun şi el la studiat. Mă privea cu ochii lui mari şi
frumoşi. În pauze mă tot lua în braţe, dar învăţătoarea era pe fază şi nu-l lăsa să mă
pupe. Eu mă miram… eu ştiam că băieţii se joacă de-a războiul şi n-au ei treabă cu
fetele. Ce-a văzut el la mine nu ştiu. Mă rog… aveam să aflu mai târziu, de la alţii.

(pare c-o trece un frison)

E răcoare în cameră. Toată ziua a fost cald, la Troia ne-a bătut soarele în cap. Ce-o
face Mehmet acum, pe unde-o fi? Şi Emre, micul Emre cel frumos…

(îşi înfăşoară baticul la gât, să păcălească frigul)

Era vremea comuniştilor, purtam uniforme. Ce mândră am fost când ne-au dat
cravata de pionier! Simţeam că pot lua viaţa în piept, numai gânduri nobile aveam
în cap. Să fiu cea mai cea, şi la şcoală, şi în viaţă. Copiii din ziua de azi nu mai au
cum să trăiască aşa ceva.

Mi-a plăcut să citesc, mi-a plăcut şi muzica. Eram în corul şcolii. Odată a venit
Ceauşescu în oraş la noi. Ne-am îmbrăcat toţi în uniforme, cu cravata roşie. Şi
cântam fericiţi: Partidul, Ceauşescu, România… Chiar credeam în el, mai ceva ca în
Dumnezeul popii. Îi auzeam vocea de bunic vorbind de la balcon, părea o muzică
din ceruri. O să mă urâţi pentru asta, dar aşa a fost. Ce ştiam noi atunci…

Cei mari îmi spuneau că aş fi bună de profesoară. Cum citeam întruna, tot ce-mi pica
în mâini, mi-am zis c-o să mă fac profă de română, să-i învăţ pe copii frumuseţea
poeziei. Când a venit admiterea în liceu, am ales unul de filologie. Tata deja era
bătrân şi acrit, m-a stresat în ultimul hal, mă punea să învăţ ore-n şir. Am ajuns la
examen stoarsă de puteri, dar l-am luat cu bine.

(voce din ce în ce mai gravă)

Deja era altă lume. Nu, nu picase Ceauşescu încă, mă lovise pe mine feminitatea.
Primul ciclu m-a dat peste cap total. Atâta sânge, şi durerea aia ascuţită. Parcă era
ochiul bietului Marian. Abia a reuşit mama să mă liniştească. E soarta tuturor
femeilor, zicea. Fir-ar ea să fie, mă lipsesc, ziceam eu printre lacrimi. La care ea: nu,
fata mamii, o să fie bine, o să vezi… o să fii frumoasă şi te vor iubi băieţii.

Consolare bună, că deja mă uitam altfel la băieţi. Iar ei, de când mi-au crescut sânii,
mă tratau ca pe o regină. Erau vremurile alea când băieţii erau educaţi să fie
romantici, nu prea erau bădărani printre colegi. Pe ăia mai înflăcăraţi ştiam să-i ţinem
la distanţă, şi parcă şi ei se mai corectau unii pe alţii.

În decembrie 89 lumea mea s-a prăbuşit, cu Ceauşescu deodată. Noi, tinerii, îl

vedeam ca pe un zeu. Aveam să aflăm că a fost un tiran nesătul, un jeg de om. L-am
văzut ciuruit de gloanţe. Mai ales eu l-am văzut pe tata total schimbat. De unde până
atunci era numai cu „marele conducător” în gură, acum din porc şi măgar nu-l mai
scotea. Ce să mai înţelegi? Mi-a aruncat cravata de pionier la gunoi. Am şi plâns.
Era absurd. Îşi schimba de tot felul de a fi, începuse să bea, îşi dădea drumul la gură,
înjura îngrozitor, le făcea pe femei în toate felurile, cu mama şi cu mine în frunte.
Mai ales pe mine i-a căşunat, că eram boboc proaspăt şi avea impresia că trebuie să
mă ţină sub cheie. Am încasat şi palme când i se părea lui că am cochetat cu vreun
băiat.

Într-o noapte, după o beţie cruntă cu foştii camarazi, a venit acasă, ne-a înjurat bine
după obicei, s-a aruncat în pat şi a adormit. M-am retras cu mama, în camera ei. Ea
era o credincioasă incurabilă. Îi suporta orice, spunea că Hristos i-a unit şi dacă El a
iertat tot trebuie să ierte şi ea tot, că nu-i treaba ei să judece. Am adormit îmbrăţişate.
Dimineaţă, când ne-am trezit, sforăitul tatei nu se mai auzea. O fi plecat, zice mama.
Dar era o linişte nefirească. M-am dus la el, zăcea cu un fel de vomă sângerie
inundându-i faţa şi pieptul, nu mai mişca. Murise.

(din ce în ce mai vivace)

Nu mi-e ruşine să spun că am venit la mama cu zâmbetul pe buze: mami, am scăpat!

Ei i s-au umplut ochii de lacrimi: Doamne, iartă-l şi odihneşte-l cu cei drepţi! Tu nu
vorbi aşa, că dacă nu era el nu erai nici tu! O să înţelegi când o să fii femeie la casa
ta! Ei… biată mamă, sfântă şi iubită, uite că prea puţin mi-a fost dat să fiu.

La înmormântare au venit mulţi ofiţeri, cu trupele lor, a fost enorm de multă lume,
televiziunea dădea reportaje că a murit colonelul Andrei, erou de război. Am înghiţit
în sec… despre morţi numai de bine. Atunci l-am cunoscut pe Iuliu. Era frumuşel.
Înalt, bine făcut, ochi negri, flăcări. Când ni s-a întâlnit privirea m-am topit. Simţeam
că se scurge toată vlaga din mine şi dacă nu voi fi a lui am să mor.

El era soldat, abia recrut, în batalionul unde fusese tata. Am crezut că leşin când a
venit la noi, salutând milităreşte: doamnă, domnişoară, sincerele mele condoleanţe.
Îmi părea atât de nobil… atât de educat. Iuliu… Iuliu Cezar, îmi şoptea mintea,
coborâtă din cap în inimă, ba poate mai jos. M-a avut de la prima vedere, fără să ştie.

N-am îndrăznit să zic nimic… dar după câteva zile l-am văzut lângă liceu. M-a
salutat din nou, m-a luat pe după umeri, mi-a vorbit frumos, vorbele lui îmi topeau
orice durere, mă lipeam de el din instinct, din nevoie, femeie, ochi alunecoşi, inimă
zburdalnică… I-am dat adresa de acasă, el trebuia să se întoarcă la unitate.

Mama era deja pensionară şi începuse să îmi bată apropouri să mă mărit repede. Până
la urmă i-am zis de Iuliu şi mi-a dat binecuvântarea: Să-ţi ajute Domnul, Clara! Îmi
povestea cum sfânta Clara l-a iubit pe sfântul Francisc. Dar ei erau călugări. Eu eram
departe de Clara, eu mă recomandam mereu Casandra, îmi părea un nume puternic,
impunător. Mai ales după ce am citit despre Casandra din Troia, profetesa
dezastrelor, atât de suferindă, dar rămasă în istorie…

(scurtă privire la poster, apoi una mai lungă în oglindă, o grimasă de dispreţ)
Eram Casandra doar cu numele, nu ştiam ce va urma. Nu era internet pe atunci, ne
scriam scrisori lungi, visătoare, cum nici Romeo şi Julieta nu şi-au scris. Pline de
promisiuni, îngeri, zâne, un romantism deşănţat, aş zice azi, dar atunci credeam că
se poate să ne reîntâlnim după ce termină el armata, ne luăm şi trăim fericiţi până la
adânci bătrâneţi. Îi arătam mamei scrisorile lui, era fericită.

A terminat Iuliu armata, m-am dus la gară să-l aştept. A coborât chiar ca un împărat
al Romei, radios, marţial. M-a luat în braţe, m-a învârtit, m-a sărutat apăsat pe buze.
Putea face orice cu mine, eram a lui, vrăjită.

A venit acasă la noi, a sărutat mâna mamei, a vrăjit-o şi pe ea. Am rămas singuri în
camera de zi. N-a durat mult conversaţia. Vorbisem atâta în scris… ce să mai spui?
Am început să ne sărutăm, flămânzi unul de altul. Totul devenea brusc foarte intens,
nu mai semăna cu pacea romantică din scrisori. Îl muşcam de buze, a smuls bluza
de pe mine, mi-a desfăcut sutienul dintr-o mişcare, n-am avut timp să zic nimic. Mi-
a luat un sân în gură şi îl sugea cu forţă, parcă voia să mă mănânce, mi-a luat trupul
foc, nu mai ştiam ce fac, tremuram toată…L-am pipăit acolo, era tare ca piatra,
fremăta de dorinţă. Hainele de jos au dispărut în trei secunde, m-am aruncat în
braţele lui. M-a dus pe canapea, m-a întins acolo, s-a aşezat deasupra mea cu ochi
scânteietori, eu nu mai ştiam cum mă cheamă, mi-am întins sexul flămând şi mustos
spre al lui…

Bum… un cuţit. Bum… un glonţ. Bum… mii de ace. Bum… o bombă. Dureri atroce.
Bum… un potop lăptos îmi umple fiinţa. Iuliu rânjeşte ca o fiară, se dă jos de pe
mine, se îmbracă. Eu rămân total interzisă… simt ceva… îmi ridic capul, greu de
tot… văd o baltă de sânge pe pătură. El mă pupă scurt pe frunte: nu te speria, Casi,
aşa e prima oară. O să treacă. Ne vedem mâine. Şi iese. Şi curge sângele… din rana
mea deschisă de ceva ce credeam că e iubirea.
(scurtă pauză de reculegere)

Mama a turbat când m-a văzut în starea aia, mai ales că nu aveam încă 18 ani. A şi
sunat la poliţie. L-au luat a doua zi, când venea, nonşalant, să-şi vadă… logodnica.
Eu eram buimăcită încă, m-a cuprins o greaţă cumplită când l-am văzut, îmi tremura
tot corpul ca la o criză de fiere, cum mai avea mama. Am completat, ca prin vis,
declaraţia…

Nu l-am mai văzut de atunci, dar plantase un demon în mine. Mă dureau toate,
tremuram, aveam ameţeli… încât am ajuns să sărbătoresc ziua în care ciclul a venit
la timp. Nici pe bărbaţi nu-i mai puteam vedea la fel. Un amestec de scârbă groasă
şi poftă de căţea nenuntită. Mi se păreau toţi nişte Cezari abia aşteptând să-şi
cucerească bietele Cleopatre. Casandra sunt, Casandra am şi ajuns.

Frisoane. Călduri. Şi mai trebuia să-mi termin şi şcoala. Mama nu ştia ce să-mi mai
facă. Banii erau puţini, bărbat lipsă. O vedeam cum se face tot mai mică, o simţeam
cum arde mocnit, ca sărmana regină a Troiei. O iubeam acum mai mult ca oricând.
Într-o noapte i-a stat inima de tot. Era aproape de bac.

(o cuprinde frenezia)

Am dat bacul ca prin vis. Am intrat printre primii la Litere. Singură, într-un campus
imens, chinuită de demonul iulian, ce era să fac? Am început cu cluburile. Am făcut
striptease. Am început să primesc bărbaţi, să le dau ce le trebuia, contra cost, să am
bani de mâncare şi de trai. Am dat până la urmă şi anunţ la ziar, companie intimă,
plăceri nebune, domnişoară focoasă şi aşa mai departe.

În timp am început să realizez, printre partide de sex mai degrabă scurte decât lungi,
că bărbaţii pot fi totuşi altfel. Unii îmi plăteau o jumătate de oră şi mă rugau să nu
mă dezbrac… îşi puneau capul la pieptul meu şi suspinau, sau începeau să-mi depene
istoriile lor nefericite. Alţii mă priveau îndelung, ca pe nu ştiu ce minune… şi parcă,
parcă începeam să-i văd ca oameni, nu ca tauri furioşi.

Am studiat în acei ani poezia lui Eminescu. Nu mai puneam botul la romantism. Dar
am ajuns la un pasaj care m-a făcut, în puţinele mele momente lucide, să cad pe
gânduri.

(recită din Scrisoarea a V-a)

Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine

E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,

C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi,

Că o vrea...spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,

Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme

Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme

Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere

Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere.

Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model

Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel

Si că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară

Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară

Virginile ce stătură sculptorilor de modele

Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele.

S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte,

Mistuit de focul propriu el atunci s-ar recunoaşte

Şi pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i cu nesaţiu

El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu.

Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,

Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,

Şi-n acel moment de taină când s-ar crede că-i ferice

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice

Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore,

De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore.

Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci

Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci

Căci de piatră de-ar fi încă s-a-ncălzi de-atât amor

Când căzându-i în genunche i-ar vorbi tânguitor.

Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească

Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească.

Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă,

C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă

Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?

(revine la un ton firesc)

Mă ştiau toţi de curva facultăţii. După ce a apărut şi internetul, făceam videochat,

am făcut filme în care mă masturbam, am făcut rost de gagici cu care făceam numere
lesbiene… am terminat facultatea în 7 ani în loc de 4, dar nu-mi păsa, bani să iasă.
La final l-am ameţit de cap pe însuşi rectorul şi mi-a dat un post de asistentă la
catedra de literatură universală. Ţineam seminariile… şi vorbeam cu pasiune despre
Homer. Unii făceau haz de numele meu, alţii mă comparau cu Elena. Deh! Fiecare
cu demonul lui.

Au început să vină bolile… pneumonii, gripe, fiere, scurgeri… simţeam că

îmbătrânesc rapid. Mă încerca tot mai des sentimentul ratării… al scârbei de mine
însămi. Am redus mult din prestaţiile sexuale, nu mai aveam nici entuziasmul, nici
dispreţul necesar ca să mă fut cu unul doar aşa, pentru bani, că plăcere de unde?

Miruna era o studentă roşcată, drăguţică, cu ochi mari şi verzi. M-a citit, scumpa de
ea. Îmi zice, la un moment dat, într-o pauză: Doamna Casandra, dumneavoastră aveţi
ceva pe suflet. Mâine vine la ASCOR la noi părintele arhimandrit Pârâian, care l-a
cunoscut pe părintele Arsenie Boca. Sfinţia sa e orb, dar vede cu duhul. Aţi putea
veni să-l ascultaţi.

(din ce în ce mai cucernică)

Aproape mi-au dat lacrimile, dar nu puteam să mă dau de gol în faţa lor. La finalul
zilei am luat-o pe fată deoparte şi mi-a explicat unde are loc adunarea. M-am întors
în garsonieră… cuibuşor de nebunii… auzi, garsonieră, tot de la băieţi se trage!... şi
mi-am dat drumul. M-a apucat un plâns isteric, parcă tocmai îmi venise condamnarea
la iadul de veci. N-aveam nici 30 de ani, dar eram bătrână, uzată, perversă, buhăită…
aşa mă simţeam. Dar bătrânul călugăr nu avea cum să mă vadă. N-aveam nimic de
pierdut.

Când am ajuns în sală m-am furişat undeva în spate, să nu mă vadă lumea, căci
reputaţia mea era cea care era. Un moş cu barbă albă, ca din poveşti, le vorbea
tinerilor despre Dumnezeu, despre cum să trăiască. Părea să fi fost un bărbat frumos
la vremea lui, avea prestanţă. Mă gândeam că s-a călugărit din cauza orbirii.

Ca să vezi… cum am intrat eu tonul predicii lui s-a schimbat. Vocea i-a crescut, avea
accente profetice, părea un Nestor blând şi apăsat. A început să vorbească despre
Maria Magdalena, despre Maria egipteanca, despre Hristos care ne iubeşte mai mult
decât ne putem noi închipui, despre lucruri care îmi zdrobeau mândria, dar îmi arătau
şi o nouă speranţă.

Când a dat să iasă, escortat de o ceată de teologi, ajuns aproape de uşă, s-a oprit. A
făcut semn cu mâna spre locul unde eram eu. Hai, fetiţă, nu te teme! M-am blocat.
Bărbaţii din jur nu ştiau ce să creadă. Aruncau priviri aspre, dar bătrânul părinte mă
chema. Aşa că m-am apropiat de dânsul, umilită. A întins mâna spre mine, mă căuta,
evident nu vedea unde sunt, aşa că i-am oferit fruntea. M-a atins… şi am simţit un
izvor de apă rece trecând prin toată fiinţa mea şi clătinând, în fine, crusta de gunoi
moral pe care o prefăcusem în pereţi de beton atâta vreme.

S-a întors spre locul de unde vorbise, spunând : Fiii mei, mai am un cuvânt să vă
spun, haideţi, ne întoarcem. Am simţit rumoare în sală, dar tocmai atunci am
observat privirea luminoasă şi mângâietoare a Mirunei şi mi-am zis: Doamne Iisuse,
fie ce-o fi!

Părintele Teofil şi-a ocupat locul, s-a recules şi a început să vorbească: Iubiţii mei,
există o pildă în Sfânta Scriptură pe care nu o s-o auziţi citită prea des. Dar acum
vreau să v-o reamintesc, pentru că am simţit la voi ceva ce nu-mi place deloc.

(pe un ton incantatoriu, de preot ortodox)

În vremea aceea Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dimineaţa iarăşi a venit în
templu, şi tot poporul venea la El; şi El, şezând, îi învăţa.

Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în

mijloc, au zis Lui : Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de
adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre.
Dar Tu ce zici?

Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-

Se în jos, scria cu degetul pe pământ.

Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să
arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la
cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în
mijloc.

Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde
sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?

Iar ea a zis: Niciunul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; şi de
acum să nu mai păcătuieşti.

(revine la un ton firesc, uşor patetic)

Iubiţii mei, zicea bătrânul preot, toţi avem păcate mari, dar ne credem învăţaţi şi
teologi. Nu, dragilor. Domnul nu se uită la studiile noastre, ci la inima noastră. Când
un suflet Îl caută, El iartă. Orice aţi şti că a făcut fetiţa asta, iertaţi, ca să fiţi iertaţi.
Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!

S-a ridicat, a făcut semnul crucii şi a ieşit cu paşi fermi. Eu tremuram toată, era prea
mult, nu mai puteam să mă opun. Am rămas în colţişorul meu de sală până au ieşit
toţi… mai puţin Miruna. A venit la mine, m-a luat în braţe ca pe un copil mic. În
momentul ăla n-am mai rezistat: am dat drumul lacrimilor. Plângeam în hohote,
dar… nu ştiu cum să zic… liniştit cumva. Simţeam că bolovanii de pe inimă se
topesc şi curg într-o vale fără fund. Miruna, draga de ea, a avut răbdare să stea cu
mine acolo până m-am oprit. Am privit-o, parcă o vedeam cu alţi ochi, parcă eram
alta. Zice: doamnă Casandra, Domnul a avut milă de tine. Ne vedem mâine la
seminar… şi duminică la biserică. Nici nu ştiţi ce mult vă iubesc.
(ton liniştit, de credinţă fermă)

Am ajuns acasă şi am aruncat cât colo toate sculele industriei porno: camere de
filmat, vibratoare, prezervative, pule false, tot. M-am lungit pe pat şi am mai luat o
cură de lacrimi. Nici nu ştiţi ce mult vă iubesc… Of, fetiţă scumpă, de-ai şti câte
curviştine îmi spuseseră asta în filmuleţele noastre, ca apoi să ne lingem şi să căutăm
orgasmul împreună! Ce ştiu eu ce e iubirea… poate că abia de acum aveam să aflu.

Am început să umblu la biserică. Trăiam totul cu o foame de absolut pe care nu mi-

o bănuisem. Prima împărtăşanie a fost uluitoare, când am ieşit parcă nici nu-mi
simţeam corpul, parcă pluteam. Cu timpul însă au început să mă scârbească babele
cârcotaşe, preoţii flămânzi de bani, înghesuiala, credinţa prefăcută… dar pe Iisus îl
iubeam din tot sufletul. Aşa că m-am întors la Miruna şi mi-a zis: mergeţi la
mănăstire câteva zile, acolo se trăieşte credinţa cu adevărat.

Dacă tu zici! Am găsit o mănăstire de maici, am vorbit cu stareţa, aveau preţuri

rezonabile, mi-am zis să stau o săptămână. Preotul era un bărbat falnic, cu barbă
neagră impunătoare, şi nu părea deloc ascet. Dar nu venisem acolo pentru el, ci
pentru mine. În primele două zile m-a cuprins şi copleşit liniştea locului.

(tonul creşte pe parcurs)

În a treia zi, după liturghie, o soră s-a aşezat lângă mine pe banca din curte. Era
micuţă, brunetă, creolă, cu ochi negri vii, îi stătea foarte bine în haina monahală. S-
a recomandat: sora Maria. Chiar arăta ca Maria, mama lui Iisus. Nu era tunsă încă în
călugărie, dar trăia acolo de vreo doi ani.
Dintr-o dată, îmi zice : Dumneata nu ai să rămâi aici, aşa-i? Zic: nu, soră. La care
ea: Atunci pot să-ţi vorbesc deschis? Sigur, soră. Şi începe, în şoapte înfrigurate, să-
mi spună o poveste de telenovelă. Cum a cunoscut ea pe net un tip cu handicap, dar
foarte citit şi sensibil. Cum s-au întâlnit, cum s-au iubit, cum părinţii ei n-au fost de
acord, cum a profitat el de asta şi s-a transformat totul într-un concubinaj secret de
weekend, cum nici măcar nu făceau sex pe bune, doar mimau, cu pijamalele pe ei,
ca să rămână ea virgină… Nu, n-are rost să mai intru în detalii. Şi cum la un moment
dat el i-a spus că gata, ajunge, dar i-a pus mâna pe inimă şi i-a zis că are inimă de
sfântă. Cum apoi a ieşit cu unul vreo două luni şi s-a cufundat după aceea în viaţa de
credinţă, şi după facultate a venit la mănăstire.

Zice sora Maria: doamnă, am să vă spun ceva ce nici părintele nu ştie. Când ne
rugăm, când mă uit la icoane, când cântăm, în locul lui Iisus îl văd pe el. Noaptea,
singură în pat, îl simt aproape, îi simt mâinile mângâindu-mă, săruturile când fine,
când tari, freamătul dintre noi din momentele intime, îmi amintesc cât de frumos
mergeam noi de mână şi cum l-am ţinut odată la altar când s-a împărtăşit şi avea
emoţii. Nu, doamnă, nu pierdem nimic venind aici. Parcă totul se amplifică. Uneori
mă trezesc udă leoarcă, abia apuc să mă schimb dimineaţa. Mai e şi părintele care
face nişte lucruri… Doamnă, aici nu e de dumneata, întoarce-te în lume! Se vede că
ai avut mulţi bărbaţi. Dacă eu, care am avut doar unul, aşa cum l-am avut şi pe el,
trec prin aşa ceva, prin ce vei trece dumneata în nopţile când vor veni legiuni întregi?

Sinceritatea glasului şi ochii aprinşi m-au convins. În cele câteva zile cât am mai stat
acolo am vorbit şi cu alte surori. Toate vorbeau pe ascuns de iubirile lor trecute, toate
suspinau în taină şi aproape toate erau revoltate că preotul îşi foloseşte autoritatea ca
să mai pună mâna, pe ici pe colo… Şi totuşi nu îndrăzneau să-l dea în gât! Am plecat
oftând uşurată.
(ia o pauză, ia Biblia de pe masă, o frunzăreşte, o pune la loc)

N-am mai putut privi cu aceiaşi ochi biserica ortodoxă, dar nici nu puteam da înapoi,
nu mă puteam întoarce la viaţa din trecut. Am început să umblu pe la alţii… baptişti,
adventişti, martori… căci măcar atâta lucru ştiam, că Hristos e Calea, Adevărul şi
Viaţa. Tot o studentă, care părea foarte fericită, Estera o chema, m-a îndrumat spre
o adunare penticostală, chiar aproape de locuinţa mea.

Aveau o muzică melodioasă, păreau calzi, prietenoşi, vorbitorii lor erau pătrunşi de
adevărul Bibliei, mai aveau şi vreo doi profeţi care le cam nimereau mereu, mai
vedeai câte unul ridicându-se şi vorbind despre cum Domnul i-a vindecat subit câte
o boală… M-a prins, m-a fascinat. După câteva luni de zile pastorul m-a întrebat
dacă vreau să mă botez. Am făcut-o… cu surle şi trâmbiţe, la propriu, c-aveau
fanfară.

După un timp, iar vine pastorul şi zice: soră Casandra, vreau să-ţi prezint pe cineva.
El este Samuel. Nume de profet, ca şi al tău. Domnul mi-a pus pe inimă să vă fac
cunoştinţă. OK, frate. Facem noi cunoştinţă şi am început să mă văd cu el tot mai
des. Toată biserica părea că e la curent şi aşteaptă nunta.

Samuel era un bărbat tipic în acel mediu. Credincios strict, carismatic, aprins la
vorbă, ştia să combine magistral blândeţea şi forţa. A ştiut să apese unde mă durea,
mi-a prezentat căsătoria ca o uniune pe viaţă, devotată, plină de iubire şi siguranţă,
în care bărbatul iubeşte cum a iubit Hristos. Eu eram fericită că-mi voi găsi liniştea
şi căminul, după toate câte-au fost. Mă gândeam şi la mama.

Ne-am căsătorit repede. Prima noapte ca mireasă a fost extraordinară. Simţeam totul
ca pe un rit de iniţiere, iar el a fost de o blândeţe şi o duioşie cum nu credeam că e
posibil, nici n-a pomenit că nu mai eram virgină de mult. Puteţi să mă credeţi… m-
am simţit virgină în acea noapte. Am savurat totul. Simţeam că el e soţul pe care mi
l-a menit Dumnezeu.

Când ciclul a întârziat o lună, am intrat la bănuieli. După toate futaiurile tinereţii,
credeam că-s prea distrusă să mai am copii. Dar uite că urma să nasc. În timpul
sarcinii Sami al meu a fost exemplar, ne rugam mereu împreună pentru copil, mă
ţinea în braţe… superb. Credeam că visez. Naşterea a fost grea, dar am îndurat bravă
toate durerile. Era pentru o cauză dreaptă… cauza vieţii.

Era o fetiţă. Am numit-o Claudia Penina. A bolit mult în primele luni. Mereu trebuia
să fiu lângă ea, simţeam în mine chemările ei, ba cu alăptarea, ba cu colicile, ba s-o
iau în braţe… La Sami ceva s-a schimbat. A început să fie rece, să-mi reproşeze că-
l neglijez. Dar, omule, copilul! El nu şi nu, că am datoria de soţie faţă de el. I-am
făcut de câteva ori hatârul, dar Claudia mă storcea de puteri, aşa că eram inertă în
pat şi el a simţit asta. Era tot mai neguros, îmi tot arunca în faţă Proverbe 31, imnul
datoriei femeieşti. Eu ştiam din studiile mele de greacă veche sensul expresiei de
acolo: „gynaika andreian” s-ar traduce, grosso modo, femeie bărbată. Dar cum să
pot fi aşa ceva, când el era cu nasul în Biblie tot timpul, pregătind predici, iar eu mă
munceam toată ziua cu copilul şi casa?

Într-o duminică, după adunare, pastorul ne cheamă în biroul lui, unde mai era Sefora,
o babă cu renume de profet. Începe toanta să turuie, că Domnul i-a zis azi-noapte că
Samuel nu mai e legat de mine, că i s-a hărăzit o altă femeie al cărei nume începe cu
D, texte din astea. Am amuţit. La care Samuel: copilul mi-a răpit-o de tot, nu o mai
simt nevasta mea. La care baba începe şi mai abitir să proorocească. N-am avut
replică, deşi fierbeam. Pastorul iese într-o cameră alăturată şi o aduce pe Debora, o
fătucă de vreo 17 ani, arătoasă, dar proastă cu ştaif de pocăită. Şi face: întrucât aşa
stau lucrurile, desfac căsătoria ta cu Samuel şi îţi las copilul, dacă tot îl iubeşti mai
mult decât pe soţul tău. Pe Samuel am să-l însor cu Debora. Sami lucea de încântare,
iar eu muream pe dinăuntru.

Când am ajuns acasă, Peninuţa mea plângea de mama focului. Disperată cum eram,
mi-a venit un gând crâncen. Am luat-o în braţe şi am ieşit pe balcon – stăteam la
etajul 6 – şi am ţinut-o câteva clipe deasupra hăului care dădea în betonul de jos.
Puţin, foarte puţin a lipsit s-o arunc. Doar era cea care-mi distrugea bruma de
fericire! Când a dat de aer proaspăt, fetiţa mea a început să gângurească… gulu gaga
lugu giugu… M-am oprit şi mi-au dat lacrimile. Ce vină avea ea că bărbaţii îl
manipulează şi pe Dumnezeu pentru poftele lor? Am schimbat-o, i-am dat să
mănânce şi ne-am liniştit amândouă. Doar pe ea o mai aveam… şi ea pe mine. La
biserica aia a Satanei nici nu mă gândeam să mai pun piciorul.

(scoate din poşetă o fotografie, o priveşte cu drag)

Emre, puiule… o să înţelegi tu toate, la vremea lor…

(revine către public)

De Sami am divorţat rapid, consensual. Deja trăia cu fufa. În ce mă priveşte, m-am

cufundat în muncă. Nu-mi mai păsa nici de Dumnezeu, nici de naiba. M-am apucat
de un doctorat despre Homer. Îmi creşteam fetiţa, ea era bucuria inimii mele. O
drăcoaică mică, jucăuşă, veselă, o superbitate cu ochi.
La facultatea noastră a avut loc apoi un simpozion de studii clasice, la care a venit şi
arheologul turc Mehmet Okur. Om la vreo 45 de ani. A aflat de doctoratul meu şi
mi-a promis că-mi rezolvă o vizită la Troia, să văd locurile cu ochii mei. Ideea m-a
aruncat în extaz. Visam asta de când mă ştiu. Fără să-mi dau seama ce fac, m-am
aruncat în braţele lui şi l-am sărutat cu foc. A zâmbit doar. Hai, Casandra. A plătit o
cameră de hotel şi am făcut dragoste nebună cu el, vreo trei ore, ca flămândul care a
găsit o brutărie părăsită, plină de cozonaci.

După ce mi-am revenit din ameţeala sexului, un gând negru m-a izbit: vai, Claudia!
M-am îmbrăcat rapid, el dormea dus, şi dusă am fost. În faţa blocului, o ambulanţă,
poliţia, vecinii câinoşi cum le era felul, televiziunile… Claudia mea căzuse de la
balcon şi se făcuse un morman de oase, piele şi sânge. Am turbat. Ăia se înghesuiau
să filmeze, mă făceau mamă degenerată, iresponsabilă… Am leşinat. M-am trezit la
spital, toată sudori. Nici nu ştiu cine s-o fi ocupat de înmormântarea bietului meu
copil.

Mehmet m-a vizitat la spital, s-a purtat foarte atent, mi-a reamintit promisiunea, ca
să mă ţină în priză. Până la urmă am venit în Turcia, cu gândul să-mi refac viaţa aici.
Însă la câteva zile după ce am ajuns au izbucnit lupte în Kurdistan, iar Mehmet, ofiţer
în rezervă, a fost chemat la datorie. Am rămas singură cu Emre, băiatul lui de 16 ani,
dintr-o primă căsătorie.

(îşi pune demonstrativ baticul într-o formă aproximativă de burqa)

Ce turc, mărite Allah! Înalt, musculos – făcea lupte – şi cu ochi scăpărători. Un

Adonis oriental, dar ce zic eu, un Paris! Era îndrăgostit de una de vârsta lui, Aişe, pe
care n-o întâlnise încă, vorbeau pe net. Iar eu… m-am îndrăgostit de el ca o nebună,
ca de Iuliu atunci, demult.

La început n-am îndrăznit. El era politicos şi atent, cum se şi cuvenea faţă de o

posibilă mamă vitregă. Eu însă îl visam noaptea. Am început să-l iau de mână, să-l
ating pe umeri, să-l tachinez. Simţeam că fierbe, dar se ţinea tare, cu gândul la Aişa
lui. Luptau în el instinctul de mascul şi forţa morală, atât de cântată în Islam.

Era primul bărbat care-mi opunea rezistenţă, aşa că m-am ambiţionat. În bucătărie
mă lipeam de el ca o pisică, aşa, întâmplător, vorba vine. În cameră găseam pretexte
să stăm alături, să ne uităm la TV, la meciuri, la te miri ce. Îl chemam să mă spele
pe spate şi se executa cuminte, ca un fiu ascultător, dar simţeam freamătul de leu ce-
şi vede prada. Într-o seară şi-a trecut palma, ca din întâmplare, peste sânii mei. I-am
zâmbit, cu subînţeles. A ieşit, tulburat, şi s-a închis în camera lui.

A doua zi, după ce s-a întors de la liceu, am luat masa împreună. Când ne-am ridicat,
n-am mai rezistat. L-am luat în braţe şi l-am sărutat cu toată senzualitatea de care
eram în stare. A înlemnit, i-au căzut braţele pe lângă corp. Speculând momentul, am
început să mă dezbrac în faţa lui, cu încetinitorul, întâi un umăr, apoi valea sânilor,
apoi un sân, apoi celălalt, apoi picioarele… până când am ajuns goală de tot în faţa
lui, ca-n povestea cu Cezara a lui Eminescu. El lupta din greu cu pofta, dar se părea
că i-am atins limita. Când, în fine, a întins o mână timidă spre mine, uşa de la intrare
s-a dat la o parte cu mare tărăboi.

Pleosc una lui, pleosc două mie. Mehmet era ieşit din minţi. Eu, nebună, îi zic că
băiatul s-a dat la mine. El: taci, căţea, javră, că mi-a scris tot aseară, am venit urgent.
Aşa îmi mulţumeşti pentru bunătatea mea? Aş putea să te ucid acum, pe loc. Emre,
dispari! Mâine pleci în Antalya la mătuşa Şehrazat. Băiatul a ieşit ca lovit de
fulgerele lui Zeus.
Mehmet s-a dezlănţuit, mi-a făcut o scenă demnă de un olimpian gelos. Dar, cumva
duios, a încheiat spunând : ştii ceva? Aici sunt banii pentru drumul la Troia. Mă fac
că n-am văzut nimic. Pleci acolo, vezi ce ai de văzut şi dispari din viaţa mea. Să nu
te mai văd! Allah să aibă îndurare de tine.

Vreo două nopţi am visat doar scene în care îmi ceream iertare de la bietul copil. Dar
mi-a făcut un mare bine… mi-a arătat că un bărbat poate, dacă vrea, să reziste unei
femei. Aişe poate fi mândră de el. Măcar de l-ar preţui după cum merită. Dar
turcoaicele-s disciplinate, slăvit fie numele Profetului… Ei, draci! Un porc şi ăla, cu
raiul plin cu virgine şi patru neveste pe cap de bărbat!

(îşi dă jos baticul, se întinde moale pe pat)

Am văzut Gallipoli. Am văzut Troia. Am văzut ce face lupta bărbatului pentru

putere. Simt în istoria mea toate astea. Sunt şi eu o ruină, ca marele Ilion. Ba cu
friguri, ba cu cald. Vine menopauza. Sunt singură. N-am pe nimeni. Doar catedra,
studenţii… măcar atât. Am distrus totul în jurul meu, sunt demnă de istoricul meu
nume. Nomen est omen, ziceau latinii.

Dar ce-i un nume? O ştampilă! Antigona, Hecuba, Medeea, Fedra, Casandra,

Afrodita, Hera… Cezar, Samuel, Mahomed, Ahile, Hector… Am trăit într-o viaţă
cât alţii în secole.

(îşi duce mâna la inimă – tace câteva clipe)

Tic, tac. Tic, tac, Cioc, boc. Cum te cheamă, inimioară? Tic, tac. Cioc, boc. Sistolă,
diastolă. Mereu şi mereu, acum şi pururea şi în vecii vecilor... Are nume? Nu are.
Nu ştie decât să bată. Ne duce spre poftele noastre. Aş crede că bate, fără s-o auzim,
şi dincolo de mormânt, şi ne conduce spre pofte neîmplinite, spre alte vieţi. Viaţă
eternă, paradis, infern, foame, sete, dragoste, ură… Inima mea dragă!

(recită din „Ars amandi”, poem de Vasile Andreica)

Ce-ţi este dat îmbrăţişează, cu grija şi tandreţea ta,

Nu crede că în veci durează, nici nu le părăsi cândva.

În toate sens s-a pus şi pace - rogu-te, nu le tulbura.

Nu te stresa cu ce nu-ţi place, să poţi ce-ţi place-mbrăţişa.

Atunci când toate par degeaba învaţă-te a contempla

Cum nu îţi face bine graba şi poţi în tihnă aştepta,

Că se învârte-a lumii roată şi-i cu temei rotirea sa,

Iar fapta bună nu-i uitată şi se plăteşte fapta rea.

În mici şi mari găseşti minunea unită cu mizeria,

În om e mare pasiunea şi mică nu-i nici patima,

Dar totu-i pus cu chibzuinţă la cale spre-a echilibra

Dor, vis, chemare, străduinţă, durerea, ura, lacrima.

La toate liniştit priveşte, zâmbeşte calm în sinea ta.

E fericit cine iubeşte viaţa-n devenirea sa.

Că-i suferinţă ori speranţă, de-o fi frumoasă, de-o fi grea,

Trăirea nu îţi dă vacanţă; nu poţi să te ascunzi de ea.

(crescendo final)

Tot un bărbat a scris şi asta… Casandra, eu, cea care luminează peste bărbaţi, îi
aprinde, îi arde, îi devoră… Clara, eu, cea care vede lucrurile aşa cum sunt, clară
lumină, adevăr… Andrei, eu, nume de bărbat, nume de colonel, de apostol, nume de
om… Femeie, eu, luptă, eu, iubire, eu. Nici măcar eu nu ştiu ce-s eu. De toate. Şi
nimic.

La Troia de zece ori s-a ars oraşul, de zece ori l-au construit la loc. Şi tot ruină este.
Poate ar trebui demolat de tot. Aşa mi-aş demola şi eu trecutul… Da. Uite aşa. Clara
Casandra Andrei, mă dezic de tine. Nu mai sunt tu.

Sunt viaţa, de ea însăşi îndrăgostită, sunt lumina, care învăluie bunele şi relele, sunt
iubirea… care mişcă sori şi stele.

(Dezlipeşte posterul cu Troia, îl face sul cum era la început şi îl aruncă la coş, unde
ajung după aceea atât baticul, cât şi Biblia. Decisă, apucă poşeta.)
Adio, Troia. Lume, vin!

(iese)

SFÂRŞIT