Ziua filosofiei

CREAȚIE FĂRĂ DE VIITOR –Albert Camus

 Artă şi creaţie în lumea absurdă a lui Albert Camus

Puţine personalităţi eminente ale secolului XX care au fost capabile să stârnească

fascinaţie şi pasiune similară lui Albert Camus, lucru datorat inteligenţei sensibile şi
extrem de permeabile faţă de aspectul existenţei, spiritului care i-a nutrit creaţia şi
atribulaţiile pe care le pune în ecuaţie cu iraţionalismul şi absurditatea lumii.
Simptomatic faptul că în grosso modo existenţialismul îşi formulează ideile
estetice, bazate în exclusivitate pe principiul autenticităţii, veridicităţii şi, cu certitudine,
al istorismului, astfel critica artei neangajate, a artei pentru artă, a dandismului se
prezintă ca o dimensiune naturală, deoarece numai arta, sau cel puţin ei, în opinia lui
Camus, îi revine misiunea nobilă de a depăşi absurdul. Regizându-şi ideile despre artă
ca unica posibilitate de devansare a absurdului, A. Camus investeşte sfera în cauză cu
un potenţial redutabil nu numai de produs al revoltei artistului împotriva iraţionalului,
dar ca mijloc cu o capacitate de reprezentare ce nu poate fi realizat de raţionalitatea
descriptivă. Arta, cu nonşalanţă, creionează unitatea în acele circumstanţe în care
raţiunea nici n-o percepe, scopul ei, opinează autorul eseului Mitul lui Sisif, să dea o
formă la ceea ce nu are. Nu „există deci numai creaţie, ci şi corectare. De unde
importanţa formei. De unde nevoia unui stil pentru fiecare subiect, un total diferit,
fiindcă limba autorului e oricum aceeaşi. Dar tocmai ea va face să sară în ochi nu
unitatea cutărei sau cutărei cărţi, ci a întregii opere.
Deşi în mai multe rânduri se contrapune intenţiilor de a fi catalogat ca existenţialist,
Camus nu reuşeşte să se îndepărteze, să evadeze din limitele acelor idei de ordin
filosofic şi estetic tangenţiale, în linii mari, pentru toţi reprezentanţii orientării în cauză.
Oportună în acest sens şi menţiunea că autorul romanului Ciuma s-a contrapus şi
identificării de filosof al absurdului, apelativ de care făceau uz contemporanii săi pentru
a-i caracteriza opera şi concepţiile. Fără a se solidariza euforic cu epitetul de filosof al
absurdului, Camus refuză destul de rigid să-şi atribuie, să se împace cu această
caracteristică pe care o considera puţin compatibilă sie. Mai mult ca atât, nedorind să
se conformeze cu aceste calificative, în opinia sa nejustificate, încearcă să argumenteze
prezenţa absurdului în opera proprie, astfel reliefându-l ca pe o etapă depăşită, iar
interesul faţă de subiectul dat animat fiind dictat de problemele, tribulaţiile social-
politice şi spirituale ale epocii.
 Momente memorabile de emulaţie creatoare de ordin estetic atestăm cu privire la problema rolului şi locului artei, căreia
Camus îi rezervă un loc aparte în lumea iraţională, iluzorie şi absurdă. În sens univoc, conform lui, arta constituie o dimensiune
calitativă a realităţii absurde, anume ea în aserţiunea Laureatului Premiului Nobel „devine pentru om unica şansă de a-şi menţine
conştiinţa şi de a-i fixa aventurile”.Acest domeniu de activitate umană posedă potenţialul de a oferi cu generozitate starea de
echilibru şi confort spiritual, simultan se postulează ca un impediment „ pentru ca adevărul să nu ne ucidă” . Autoperfecţionarea
şi autodezvoltarea spirituală constituie funcţiile de speţă estetică pe care le îndeplineşte în special arta.
Preocuparea impetuoasă a scriitorului faţă de artă ca o posibilitate de evadare din lumea absurdă, ca un produs al revoltei
omului împotriva realităţi iraţionale, care nu pretinde a fi analizată riguros, implică următoarele concretizări vizavi de aspectul
dat – subliniem că anume pe acest segment aserţiunile sale suferă o evoluţie radicală. Dacă în tratatul filosofico-publicistic Mitul
lui Sisif -Camus susţine că domeniul dat trebuie privit ca un mijloc de punere în evidenţă a absurdului, dar nu de abandon al lui,
atunci în lucrările tardive convingerea despre artă ca mijloc ce facilitează devansarea din lumea iluzorie şi iraţională devine
vădită şi declarată: „...am greşi dacă am vedea în artă un simbol şi dacă am crede că opera de artă poate fi socotită un refugiu în
faţa absurdului”.
Avizăm asupra interpretărilor camusiene în legătură cu opera de artă, pe care o profilează ca pe un „fenomen absurd”,
incapabilă de a canaliza evadarea individului din răul spiritual, deoarece singură este „unul dintre semnele acestui rău”. Sesizăm
în acest context că scriitorul, cu certitudine, nu pretinde a sublinia o diminuare a însemnătăţii rolului şi misiunii acesteia, ci prin
nuanţe contrastante ale acestor opinii defineşte frontierele şi spaţiile de înrâurire ale artei care, cu dezinvoltură, „arată cu
precizie calea fără de ieşire pe care mergem cu toţii”.
Opinii proxime decupăm din spaţiul concepţiilor sale despre opera de artă care se naşte când inteligenţa renunţă să emită
raţionamente asupra concretului. Astfel, din perspectiva acestor convingeri, adiţionează un şir de argumente, prin intermediul
cărora încearcă să deligitimeze, simultan să supraestimeze rolul artei în calitate de mediator între raţiune şi lume, fără a întârzia
totodată să enunţe şi un set de trăsături distinctive ale acesteia, care au predestinarea de a completa cu o comprehensiune
temeinică ideile animate anterior – „e provocată de gândirea lucidă… întruchipează o dramă a inteligenţei… înseamnă triumful
cărnii.
 Probând în calitate de punct de contemplare arta, autorul romanelor Ciuma (1946), Străinul (1942), Căderea (1956) reflectă
revelator simptomatic alături şi de criteriile definitorii ale artei adevărate. Pe acest temei, Camus fixează într-o manieră
paradigmică punctele nevralgice ale acesteia, pe care o postulează ca pe o realizare „totdeauna pe măsura omului…prin
esenţă aceea care spune mai puţin…şi întruchipează o dramă intelectuală”.
Prin urmare, sesizăm că, supunând examenului opera de artă adevărată, mizând concomitent pe o conturare
pluridimensională a acesteia, filosoful existenţialist selectează concludent calificativele operei absurde pe care le însumează
sub egida conţinutului de speţă umanistă „arta autentică pentru el nu constă în repetare, ci în transfigurare”. Cât priveşte
atribulaţiile cu privire la creaţie, rostul omului ce-şi adună talentul, emoţiile, convingerile şi aspiraţiile pe altarul muzelor
constituie expresia unor anchilozări intelectuale care finalizează printr-o efervescenţă de judecăţi emoţionale secundate de
enunţuri care nu deplasează accentele existenţialiste. Astfel, arta pentru el rămâne o activitate de bază, care, prin
instrumentarul propriu, este potentă de a oglindi idealurile, aspiraţiile omului pentru libertate şi frumuseţe.
Decupăm din opera lui Camus şi faptul că acesta consacră un loc aparte artistului, care, în opinia filosofului şi romancierului,
în permanenţă se află într-o poziţie ambiguă: pe de o parte, există în lumea reprezentărilor frumoase, pe de alta, habitează într-
un mediu social comun în gama de culori, valori şi moravuri care este mult mai largă decât cea care se poate cataloga ca
Frumoasă, Adevărată şi Bună. Această capcană de ordin spiritual, grosolană şi vulgară, constituie imbold pentru frământările
artistului pentru care „a crea înseamnă a trăi de două ori” , fapt care în niciun fel nu exclude, ci dimpotrivă, generează tentaţia
de a depista noi formule în ecuaţii extrem de dificile, ce-i permit a reda realitatea autentică, nevoalată sau decorată, fără să facă
abstracţie de faptul că anume lui îi este rezervată misiunea nobilă de a sesiza problemele stringente ale timpului şi existenţei
de a elabora căi de depăşire a lor, de a stabili idealuri care îi privesc pe toţi şi spre care trebuie să tindă toţi. Libertatea şi
adevărul, în toate formele şi întreaga expresivitate, trebuie să constituie punctele de reper ale artistului, fiindcă „atunci trage
hotar între artă şi suferinţă, el taie propria rădăcină, şi se absolveşte pe sine de viaţa adevărată”.
Glosând asupra problemei creaţiei, care oferă artistului şansa „de a-şi depăşi propriile năluci şi de a se apropia cu puţin de
realitatea nudă”, gânditorul face o trecere în revistă a operei vieţii, tezaurului spiritual al mai multor personalităţi marc ante ale
culturii universale, ajungând la concluzia că omul de creaţie nu poate şi nu trebuie să existe în afara realităţilor vieţii, fie ele
vulgare, sumbre şi puţin atractive. Luând în calitate de exemplu destinul emoţionant al scriitorului şi esteticianului, O. Wilde
demonstrează că acesta, aflându-se sub povara cotidianului searbăd, chiar dacă în spatele acestei monotonii se ascundea
sclipirea saloanelor luxoase şi vieţii de fast, artistul a avut neatenţia de a se abstractiza de laturile puţin plăcute ale vieţii şi,
numai în momentul când destinul îl aruncă în acel spaţiu cu care nicicând nu se identifica spiritual, conştientizează că, slujind
frumuseţea, s-a ridicat de-asupra lumii, şi numai în închisoare şi-a dat seama că în realitate a pus arta sa mai sus de oameni, or
ea nu este capabilă să ofere nimic celor suferinzi.
 Mânuind argumentele cu o nonşalanţă de invidiat, filosoful pretinde creaţiei trei calităţi: revoltă, libertate şi diversitate .
Revolta ca un element pe care Camus neapărat îl pretinde creaţiei, cât şi însuşi faptul că tot ei îi revine obligaţia să explice ce înseamnă
revolta, decelăm că, dacă calea spre pătrunderea existenţei Camus o vede prin revoltă, atunci J.P. Sartre o găseşte în libertate, care este o
manifestare a existenţei raţiunii. Plauzibil să consemnăm că misiunea imperioasă a artei în opinia filosofului constă cu preponderenţă în
explicarea esenţei revoltei umane împotriva realităţii. Remarcăm, în aceeaşi ordine de idei, că operele de artă ce nu corespund acestei
exigenţe programatice camusiene sunt pur şi simplu neglijate de autor. În sens univoc, nu trebuie să facem abstracţie nici de faptul că
Camus îşi orientează pledoariile faţă de arta descriptivă vizavi de arta deschisă să realizeze legătura între om şi realitate, să-l conducă, să-l
dirijeze, să-i canalizeze aspiraţiile şi idealurile pentru alegere, lipsită de confuzii între lumea iluzorie, iraţională şi cea realistă. Arta
adevărată nu fuge niciodată de viaţă, chiar şi cu condiţia că ultima e plină de mizerie, suferinţă, incertitudine, absolvită de speranţă şi
credinţă, ci încearcă s-o explice, să caute şi să deconspire adevărul. Exemple grăitoare de creaţii de acest gen în opinia filosofului
existenţialist rămân a fi cele semnate de Nietzsche, Dostoievski, Tolstoi.
Arta trebuie să slujească tendinţelor întregului popor, dar nu unei părţi a societăţii, chiar dacă acest segment reprezintă elita politică,
intelectuală sau aristocratică, în caz contrar, militează filosoful, ea se transformă într-un simplu instrument de distracţii, fără pretenţia
perspectivei de a face corp comun cu cultura. Arta care nu este o expresie a necesităţilor sociale poartă un caracter utopic.. Creaţia
mă ajută să exist, afirmă Camus, îmi facilitează potenţialul pentru a nu mă înstrăina de oameni, a nu rămâne singur, să trăies c ca şi mulţi
alţii. Ea [creaţia], completează în continuare scriitorul, nu este o simplă distracţie a artistului solitar, dar „un mijloc de a exalta emoţiile cât
mai multor oameni, dăruindu-le un model select, sublim al speranţelor şi bucuriilor cotidiene”