Facultatea de Litere „Vasile Alecsandri” Bacău

Estetica urâtului

Biru Andreea
Litere, R-E, anul I, grupa A
”Vă pizmuiesc omeniri
rămase după mine că o să
asculați vântul [...], că veți
călca pământul [...], că veți
sorbi lumina care pe mine nu
mă va mai atinge.”
T. Arghezi, Mărturisiri
1967
 Urâtul.
Categorie estetică în opoziție
cu ceea ce desemnează
Urâtul se mai caracterizează
frumosul. Dacă frumosul
prin: dezacordul dintre formă și
înseamnă echilibru, urâtul, ca
conținut, lipsă de armonie.
și sublimul , reprezintă un
Receptarea urâtului determină
dezechilibru. Dar, în timp ce
un sentiment de neplăcere. Încă
sublimul este un dezechilibru
în antichitate, Aristotel și
pozitiv, tinzând spre valorile
Plutarh remarcă distincția dintre
majore, urâtul se
frumos și „imitarea frumoasă”.
caracterizează printr-un
În același sens trebuie să facem
dezechilibru negativ.
distincție între urâtul din
Trăsăturile urâtului pot fii
realitate și urâtul transfigurat
definite prin antiteză cu cele
estetic în opera de artă. Boileau
ale frumosului. Astfel, notele
afirma în Arta poetică faptul că
caracteristice ale urâtului sunt:
orice monstru, oricât de odios,
diformul, caracterul amorf,
devinde demn de admirație
lipsa de unitate în varietate
atunci cînd este prezentat într-o
prin dominarea verietății și a
realizare artistică izbutită.
particularului, exagerarea
tinzând spre caricatură.
 Urâtul este prezent în operele literare din diferite epoci
pentru a scoate în avidență, prin constrast, frumosul. În Iliada,
personajul Tersit, la care lașitatea se asociază cu defectele
trupești, reliefează desăvârșirea fizică și calitățile morale ale
eroilor, epopeii. De asemenea, în basmele populare, apar
personaje ca Baba-Cloanța, Muma-Pădurii, zmeii, Spânul, etc.,
care polarizând defectele fizice și morale, evidențiază frumusețea
personajelor opuse. Constastul cu frumosul se realizează și
datorită faptului că urâtul este adesea caracteristic și expresiv.
Viziunile apocaliptice și personajele torturate din Infernul
dantesc sunt adesea mai pregnante decât viziunile serafice din
Paradis.
În arta platică a goticului medieval, urâtul își găsește locul în
antiteză cu frumusețea spirituală pe care o cultivă același stil. W.
Shakespeare aduce în scenă personaje la care răutatea se îmbină
cu urâțenia fizică, precum în cazul lui Richard al III-lea.
 În concepția clasică totul trebuie
să fie frumos: durerile umane se
sublimau în artă și erau epurate de
În Scrisoarea III, M. Eminescu
accentele dizgrațioase. Polemizând
cu clasicismul, romantismul
îngroașă defectele portretului pe
reabilitează urâtul prin V. Hugo. care îl realizează printr-un limbaj
Romantismul pune accentul pe ce evocă gama largă a urâtului:
antiteza dintre aparența fizică urâtă și „Vezi colo pe uriciunea fără suflet,
admirabilele calități ale unor fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată
personaje: și la fălci umflat și buget,/ Negru,
monstruosul Quasimodo, cocoșatul cocoșat și lacom, un izvor de
din romanul lui V. Hugo Notre- șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune
Dame de Paris, este generos până la veninoasele-i nimicuri.”. Realismul
sacrificiu. Relația dintre etic și estetic și naturalismul, prin refuzul de a
este mai complexă. V. Hugo, pledând idealiza realitatea, nu evită ci,
pentru dreptul pătrunderii adevărului
uneori, caută aspectele urâte ale
vieții în artă, cere chiar „o estetică a
urâtului”. Urâtul nu mai e o categorie
existenței pentru veridicitatea lor.
estetică marginală ci devine, alături
de frumos, un concept central.
 Tudor Arghezi
•- primul poet din literatura română care
valorifică estetica urâtului, aceasta
însemnând grosso modo, uzitarea unor
cuvinte urâte, cuvinte care până atunci nu
mai fuseseră folosite liric, cuvinte
considerate a sfida bunul simț, ceea ce a
fascinat de la început în opera lui fiind
aventura limbajului.
•- această nouă formulă de expresie literară
va fi teoretizată de Rosenkranz în Estetica
urâtului- 1952 și promovată prima dată de
Charles Baudelaire în Les Fleurs du Mal.
•- volumul de la debut Cuvinte potrivite-
1927 care demonstrează afilierea poetului la
acest nou gen de a scrie, va fi primit, din
nefericire, cu multă reticență și în mod
eronat de către critica vremii:
 Nicolae Iorga: ”poemele cuprind ce poate fi mai scârbos ca idee și ce poate fi mai ardinar ca formă”.
Bogdan Duică: ”opera lui T. Arghezi este o tristă realitate – aduce în literarură țiganii, hoții, bătăușii”.
Dumitru Caracostea: ”poezie tendențioasă, idealistă, produs al unui destrămat”.
Miron Radu Paraschivescu: ”porcăria vieții”.
Posteritatea va
demonsta însă
viabilitatea operei sale,
alchimia verbală fiind
un arhetip teoretizat de
poezia modernă, acesta
constând în
”capacitatea limbajului
poetic de a transforma
orice cuvânt, orice
materie lexicală în
materie poetică”. -
Solomon Marcus,
Poetica matematică.
 Limbajul liric
Tudor Arghezi consideră că poetul trebuie să folosească inclusiv
”cuvinte cu bube, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care te
asaltează ca viespile”, adică un ”limbaj gloduros”. -Vladimir Streinu, și
să le transforme în ”cuvinte aer, cuvinte fulgi, cuvinte care te răcoresc cu
răcoarea”, adică orice cuvânt, indiferent de natura lui să devină materie
poetică.
Acest procedeu, extins,
va deveni o dominentă a
liricii moderne, poetul
beneficiind de
capacitatea ”de a înlocui
termenul propriu cu un
altul care este deviat de
la forma și de la sensul
său pentru a i se
încredința o utilizare
nouă și un sens nou.” –
G. Genette, Figures III
Limbajul argheziat, în care
negativul este o sursă de
fascinație, în care”
decăzutul, răul,
nocturnul, artificialul
oferă excitutive ce-și
revendică receptarea
poetică.” – Hugo
Friedrich – Structura
liricii moderne,
presupune conturarea
mai multor registre.
 Popular
 Religios
 Neologic
 Argotic
 Tudor Arghezi reușește astfel să demonstreze
că ”monstruosul, diformul, urâtul pot deveni frumos
prin adevăr și expresie”. – Lessing, Laocoon
Câmpul semantic al urâtului: „zdrențe” , „bube” ,
„mucegaiuri” , „ocară” , „venin” , „noroi”.

O operă care ilustrează un tablou al esteticii urâtului este

„Flori de mucigai” de Tudor Arghezi.
Titlul se validează stilistic ca un oximoron care pare a copia
modelul baudelairean din Les Fleurs du mal – Florile Răului,
deoarece la nivel obviu – Roland Barthes asociază un lexem din
sfera semantică a frumosului – ”flori” – cu unul din cea opusă –
”mucigai”.
 Prin sensul denotativ al La nivel obtuz - Roland Barthes
sintagmei ancorează imaginarul validează ideea că în orice
poetic în sfera spațiului închis, umed, existență sordidă poate exista ceva
specific închisorilor, propice ”florilor frumos, ”floarea” devenind un
de mucigai”, niște pete de culoare în simbol al nașterii frumuseții din
materia imundă.
cadrul unul univers tern, mohorât,
dezolant.
La nivel metatextual titlul
avertizează asupra formulei lirice
uzitate de poet, estetica urâtului.
 BIBLIOGRAFIE
- Karl Rosenkrantz- O estetică a urâtului
- Tudor Vianu- Estetica
- Benedetto Croce - Estetica
- Dicționar de termeni literari,
editura Garamond,
Mircea Anghelescu,
Cristina Ionescu,
Gheorghe Lăzărescu
 VĂ

MULȚUMESC

PENTRU

ATENȚIE!