Alexa Pașcu – Bianca

Poate mă înșel, însă nu cred că cineva ar putea formula o

definiție exactă, atotcuprinzătoare, cu neputință de îmbunătățit,
realismului. Aș spune că e unul dintre curentele care, sub aparenta
mască a simplității, reușește să surprindă de-a lungul istoriilor literare
printr-un soi de mecanism care operează înăuntrul operei, așezând-o
adesea în cadrul unui sistem valoric bine închegat. Conturându-se fie și
parțial în contra deschiderilor de tip vizionar specifice romantismului, cu
prelungiri mai mult decât evidente în literatura modernă și chiar
postmodernă, doctrina realismului mizează pe răsfrângerea veridică,
obiectivă a realității, repudiind cu toată forța idealizarea acesteia.
Termen „de graniță”, realismul a fost folosit și în filosofie, reducându-se
în esență la concepția potrivit căreia dezideratul omului ar fi acela de a
se întoarce la natură și mai ales către sine însuși, deopotrivă ca individ
și ca tip. Continuându-l pe Shakespeare - care în plină Renaștere
exclamase „Natură, tu ești zeița mea!” -, Diderot, din postura de figură
principală a realismului burghez, va lansa îndemnul: „Natura! Studiați
natura!” Drept consecințe imediate, vom vedea cum interesul artiștilor,
precum și cel al savanților, se va muta pe observația cât mai lucidă, pe
analiză și exerciții comparative, desfășurate în temeiurile unor
asemănări și deosebiri certe. Interesau altfel spus constantele umanității,
precum și implicațiile sociale, etice, psihologice. Omul era așezat în
mediul său, surprins în datele contextuale ale epocii în care trăia,
întrucât o atare direcție de studiu putea fi întru totul justificată de rațiune.
O asemenea artă / literatură era de presupus că reușește să eludeze
orice mistificare, să depășească orice complex ce devenea lipsit de
relevanță. Nu în ultimul rând, realismul ar fi trebuit să respecte principiul
accesibilității, în sensul în care discursul narativ ar fi avut posibilitatea să
fie înțeles și ulterior „fructificat” chiar și de conștiințele aflate la un nivel
mai scăzut de... aprofundare. Mai amintesc că dezvoltarea curentului a
fost posibilă și grație teoriilor scientiste și pozitiviste ale secolului XIX, de
o atitudine preponderent materialistă în raport cu realitatea.
Am citit ultima isprava literară a lui Alexa Pașcu cu certitudinea
unor filoane cu specific realist. Practicând un stil cumva impersonal, la
granița dintre solemn și oglindirea obiectivă a lucrurilor ce compun
existența, cu asumarea unor registre deopotrivă ironice ori sarcastice,
Alexa Pașcu continuă discursul meta-narativ cu care deja ne-a obișnuit,
interesat de a da culoare potrivită unor tablouri cu punct de plecare în
chiar evenimentul banal, nemediat. Cel în discuție se pare că are forța
de a smulge din aparentul haos al întâmplărilor relațiile dintre oameni și
caracterele purtătoare de semnificație, ordonând acțiunea, motivând
stări de conștiință, căutând necontenit puncte de tangență și stabilind
relații de tip cauză-consecință.
„Bianca” e o cinematografică așezare în pagină a destinului unei
adolescente aflate pe drumul de început al maturizării; urmărită pas cu
pas, făcând uz (și) de statutul unui narator omnipotent, Alexa Pașcu
dovedește abilitate a în regiza viața însăși. Îmi aduc aminte cum, imediat
după Revoluția din 1989, cinematografia reușea mai abil să relaționeze
cu mediile unei societăți care începuse să își caute și să își definească
noi sensuri. Dramele oamenilor se amestecau cu un comic -cel mai
adesea de situație!- sordid, cu neputințele „de peste zi” și adesea cu
accese hilare din zona caricaturalului marmorat, formând o pastă
vâscoasă care devenea sigiliul – fără de tăgadă al unei altfel de
condamnări. Abia întrezărind speranțe, mediile sociale compactau ființa,
deformând caractere, uniformizând voințe. Cumva, senzația aceasta de
predestinare se înfiripă și în paginile romanului de față, desfășurând
pentru încă o dată – desigur, într-o altă formă – crezul Ecleziastului că
toate sunt deșertăciune! În ciuda zbaterilor, în contra unor strădanii care
mărturisesc câte ceva despre voința și bunele intenții ale personajelor,
scriitura dovedește că, acolo unde subzistă, plusul de înțeles e o
chestiune „de etaj superior”. Autorul e un bun strateg în sensul că
mediază veridic relațiile dintre combatanți – da, lumea înfățișată e
comparabilă cu un teren de luptă! Conflictele sunt deopotrivă exterioare,
cât și interioare, cele din urmă fiind în special apanajul personajului
principal, către care converg energiile volumului. Am afirmat-o și cu
prilejul unei alte construcții epice – „Vis spulberat”: autorul probează
rigoare compozițională și dovedește gustul dreptei măsuri, căutând
totodată naturalul. Suntem așadar în realism, dar ne apropiem și de
estetica pură a clasicismului, din sânul căruia Alexa Pașcu
demonstrează abilități parcă dintr-adins uitate de alții. Neadmițând
clarobscurul de tip impresionist, evitând poate cu bunăștiință ludicul din
era postadevărului, scriitorul e interesat în aceleași proporții de general
și particular, conferind expresii viabile personajelor cărora le îngăduie
experiențele, demonstrând că au tăria de a evada din categoria unor
bidimensionale „existențe de hârtie”.
Avem de-a face cu o rețetă de succes: femei frumoase,
frumusețea definindu-se în viziunea lui Alexa Pașcu sub forma unui plus
de voluptate-dinamică, bărbați hotărâți, care nu (își) admit eșecul,
întâmplări care se succed rapid, chiar dacă uneori par atinse de clișeu,
solidifică un modus vivendi, propunând fresca socială a anilor ’90-‘2000
– asta dacă s-ar impune necesitatea unei raportări directe și exacte.
Capitolele sunt delimitate în așa fel încât se obține un efect de înlănțuire
coerentă a evenimentelor, iar titlurile sunt relevante pentru actele
întreprinse de actanți, altfel spus pentru greșelile și destăinuirile lor. În
multe rânduri, dialogul e interesa(n)t și mizează pe efecte cu plus de
dramatism. Nehotărâtă cu sentimentele pe care le încearcă, aflată între
Leonard (prietenul din copilărie, a cărui experiență de viață ar putea-o
folosi din plin) și Cosmin Popovici (mirele care trebuie să își ispășească
o vină în parte asumată), Bianca e nevoită să facă și o altă alegere, între
simțire și rațiune, între firescul iubirii trupești și normalitatea plină de
monotonie, instaurată de concepțiile de viață ale părinților (și nu numai).
În ciuda unui epilog care mimează că „rezolvă” toate problemele, luăm
act de suita derapajelor celor care intră în scenă, așezați inconfortabil și
fără excepție în caruselul plin de neprevăzut al existenței. Referindu-se
la același „Vis spulberat”, Ioan Holban atrăgea atenția asupra abilităților
autorului de a crea bildungsroman, semnalând povestea unui personaj
cu „deficit de existență”, care experimentează un decalaj important
raportat la năzuință și împlinire. Sunt de acord, chiar dacă această
„Grădina a Fericirii” nu poate emite pretențiile unui roman-total, totuși,
autorul poartă cu sine intuiția întregului, are vocația unui creator de
destine, garantând, probabil și prin propria experiență, bucuria deplină a
Vieții.

Marius Manta