Universitatea “Dunărea de Jos” Galați

Facultatea de Litere
Domeniul:Limba si Literatură

EXAMEN LA LITERATURA ROMÂNĂ POSTBELICA

Anul lll,Semestrul ll

Student:Țurlea Mihaela
Specializare:R-E

Galați
 Construcţia parabolei romaneşti postbelice. Romanul parabolic şaizecist.
Mituri,simboluri, alegorii. Parabola politică. Parabola condiţiei umane.
„Parabola literaturii”. Strategii transtextuale.(curs)

În romanul şaizecist, recursul la parabolă are, dincolo de miza politică,semnificaţia

unei tentative de a reda limbajului, prin relectura mitului – „singura transcendenţă
posibilă a unei lumi desacralizate-[1] prestigiul pierdut prin anexarea lui de către
putere, refăcând unitatea pierdută dintre „cuvinte şi lucruri”. Modalitate de a restitui,
prin simbol, marile adevăruri ale existenţei, ocultate de o ideologie „canibală”,
parabola reprezintă, credem, pentru romancierii generaţiei ’60, o formă de legitimare,
în măsura în care ea îi transformă în nişte „învăţători”. Din această perspectivă, în
romanele generaţiei, inserţia istoriilor parabolice capătă semnificaţia unei „pedagogii
a invizibilului”, în termenii lui C.Ţoiu, vizând, la cititor, o reconstrucţie identitară.
Fără a aluneca în discursul tezist, parabola accentuează dimensiunea cognitivă a
ficţiunii care reprezintă „un mode d’accès à la connaissance par transmission de
modèles comportementaux face à des problèmes existentiels;elle permet un
ancrage des représentations mentales à partir desquelles l’individu construit son
rapport au monde”. Totodată, ea răspunde unui orizont de aşteptare configurat în
contextul traumei totalitare, având, aşadar, o valoare consolatoare.[2] Ca „tratament
fabulatoriu”, parabola programează „aşteptarea”, care devine „performare”: „La
parabole n’est donc pas un savoir donné, une connaissance offerte, mais plutôt la
mise en question des savoirs construits et des connaissances immediates,
indispensable condition pour faire place à de la « surprise » ou à de « l’attente ». (...)
La parabole alors décrit l’attente et s’inscrit dans l’attente : en ce sens elle devient
performative, décrivant ce qu’elle fait, en faisant ce qu’elle raconte...”.[3]
Citită în cheie politică, parabola şaizecistă conferă istoriei comunismului autohton
valoare de universalitate: romanele nu mai reprezintă, din această perspectivă,
ipostazieri alegorice ale întunecatului trecut dejist, sau, dincolo de această mască,
ale „epocii de aur”, ci meditaţii simbolice asupra raportului dintre individ şi
mecanismul puterii, responsabil de alienarea acestuia într-o lume absurdă. La fel ca
în romanele sud-americane ale dictaturii sau ca în antiutopiile europene ale secolului
al XX-lea, prezente adesea în „biblioteca textului”, lumea narată ajunge să se refere
aici la „misterul” transformării omului într-o unealtă a puterii, al angrenării acestuia în
Marele Mecanism.[4]

Există, fireşte, în aceste romane, o dimensiune demonstrativă care nu lipsea nici

din parabolele evanghelice. De fapt, dacă ar fi să-i acordăm credit Susanei
Suleiman, orice ficţiune se pretează la o lectură „à thèse”, în măsura în care este
oricând posibil să extragi din ea o sentinţă: „orice istorie povestită trebuie să-şi
justifice existenţa (şi actul însuşi al povestirii) răspunzând la întrebarea: « Ce
demonstrează aceasta? »”. (Autoarea încadrează parabola în categoria „povestirilor
exemplare” (alături de fabulă şi romanul cu teză),a căror trăsătură comună ar consta
în aceea că „se semnalează ca purtătoare ale unei învăţături care tinde să
demonstreze validitatea sau absenţa validităţii unei doctrine”.) În măsura în care se
afirmă ca deconstrucţie a metanaraţiunilor legitimatoare ale comunismului autohton
prin intermediul alegoriei subversive -rezultat al raţionalizării unor mituri deja supuse
lecturii ideologice (asumate, deci,de putere), romanul şaizecist poate fi citit şi ca un
roman cu teză.[5] Depăşirea alegoriei printr-o lectură simbolică a mitului reperabilă la
nivelul repetiţiei schemelor latente îl plasează, însă, în sfera parabolei: din această
perspectivă, deconstrucţia vizează, dincolo de discursul ideologic dejist / ceauşist-
care anexează istoria naţională rescrisă ca mitologie legitimatoare, orice scenariu
explicativ construit de o putere discreţionară în vederea impunerii în conştiinţa
colectivă a utopiei totalitare. În măsura în care parabola politică,sprijinită pe discursul
reflexiv care dublează întotdeauna istoria diegetică, ajunge să mediteze asupra
marilor probleme ale existenţei, ea se revelează ca un roman al condiţiei umane.
Romanul şaizecist permite şi, adesea, chiar programează, toate aceste lecturi.[6]
Întoarcerea mitului în romanul românesc postbelic şi, în particular, în romanele
generaţiei ’60, are loc în contextul unei crize a imaginarului, pe care cultura
europeană o înregistrase cu câteva decenii în urmă şi care şi-a aflat replica într-o
„remitologizare” reperabilă în parabola condiţiei umane (Th. Mann, Fr. Kafka, H.
Broch, H. Hesse,existenţialiştii francezi, romancierii sud-americani etc.). Apelând la
simbol, romanul secolului al XX-lea a pus în fabulă, dincolo de istoriile atroce reale
(atestate documentar) ale lumii europene sau sud-americane, marile spaime şi
marile greşeli, dar şi “setea de absolut”, care au marcat existenţa umană în toate
timpurile. În alte cazuri, romanul modern al condiţiei umane, implicând o “ordonare
simbolică a epicului”, ocultează istoria apelând la strategii de defamiliarizare, ca
“indeterminarea istorică” şi / sau “indeterminarea geografică”.[7]După Eugen Simion,
“scriitorii sud-americani şi, după ei, scriitorii din Estul Europei au făcut din naraţiunea
parabolică o imensă Arcă a lui Noe în care recuperează nu numai viziunile
realismului, dar şi miturile ameninţate de istorie. Aşa se face că romanul
românescdin anii ’70 şi începutul anilor ’80 este în bună parte o parabolă cu mai
multe straturi epice şi cu mai multe rânduri de simboluri care converg spre ceva şi se
adresează cititorului printr-un număr de fantasme.” 1Romanele despre “obsedantul
deceniu” ale generaţiei ’60, romanele “poliistorice” ale promoţiei ’70, romanele
“iniţiatice”, publicate postum (dar scrise în aceeaşi perioadă), ale lui Ion D. Sârbu
sunt, toate, raportabile la epoca totalitară care “trăieşte”, sub diverse măşti, într-o
ficţiune veşnic obsedată de angajarea individului în istorie.[8]

Profund îndatorate structurilor mitice, aceste romane nu rămân, însă, legate de

contextul care le-a “generat”: în spaţiul meditaţiei asupra marilor probleme ale
existenţei, Parabola lasă în urmă Istoria.Parabola multiplică „figurile” ficţionalizării,
punând faţă în faţă istoria „reală” şi „icoana” ei scriptică, ultima avându-şi originile
într-un proces „mito-foric” al demi(s)tificării – remi(s)tificării.[9]
Legitimitatea unei abordări a romanului generaţiei ’60 din perspectiva criticii
imaginarului devine evidentă nu doar pentru cazurile în care „întoarcerea la mit” este
1
Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucureşti, Univers enciclopedic, 2000, p. 304.
patentă,manifestă, exploatarea figurilor, scenariilor şi decorurilor mitice fiind pusă în
vedetă cu o intenţie politic-subversivă abia disimulată. Recursul explicit la structurile
imaginarului mitic nu este o trăsătură definitorie, în măsură să caracterizeze
romanele tuturor reprezentanţilor generaţiei: strategia, prezentă îndeosebi la D. R.
Popescu, C. Ţoiu, N. Breban, O. Paler, nu apare decât arareori la ceilalţi şaizecişti.
mitul nu este inserat în mod manifest în structura fabulaţiei romaneşti, nu înseamnă
că el nu poate fi „citit”, în redundanţa simbolurilor şi a alegoriilor, la nivelul latent al
romanelor în discuţie. Dincolo de miza politică, mitul ca „naraţiune a originilor”
trebuie să-i fi fascinat pe şaizecişti cu atât mai mult cu cât debutul celor mai mulţi
dintre ei stă sub semnul unei cosmogonii: „recâştigarea esteticului” echivalează cu o
nouă geneză având în spate un „sacrificiu” fondator al cărui obiect e paraliteratura
realist-socialistă împreună cu mitologia politică pe care aceasta din urmă ar fi trebuit
să o legitimeze. Întorcându-se la mit, scriitorul nu numai că devine, simbolic
„contemporan cu creaţia dintâi”, în termenii lui J.-J. Wunenburger, ci experimentează
el însuşi „beţia puterii”, în calitate de „creator”: „En reconnaissant, à travers le mythe,
la voie obscure des origines, le créateur identifie un espace en retrait, un fond sans
forme, à partir duquel une nouvelle forme peut trouver place dans le monde.”[10]
Ne vom întâlni, aşadar, în romanele generaţiei ’60, cu două tipuri de
deconstrucţii,cărora mitul le serveşte drept „vehicul”: una dintre ele, cea care vizează
discursul puterii,porneşte de la scenariile mitice în baza cărora aceasta din urmă îşi
construieşte legitimitatea simbolică şi operează o răsturnare de semnificaţie în
matricea mitică primordială si una insereaza aluzia mitica în ficţiuni cum este aceea
despre „obsedantul deceniu” are o miză politică aproape transparentă.[11]

Mitul şi, pornind de la el, simbolul, alegoria, apologul, parabola funcţionează aici, pe
de o parte, ca strategii esopice, denunţarea abuzurilor obsedantului deceniu
funcţionând ca ecran pentru critica prezentului „de aur”: rezultatul este un roman
politic „alegoric”, în interiorul căruia ficţiunea „citeşte” istoria ... adevărată, încercând
să o despovăreze de podoabele ideologice. Fascinaţia mitului nu exclude opţiunea
pentru o poetică realistă. În fapt, observa L. Ulici, „după deceniul de maniheism
realist-socialist şi de idilism proletcultist, literatura română– proza şi dramaturgia în
primul rând – reînnoadă, în anii ’60, cu tradiţia realistă,diversificându-i în chip
spectaculos ipostazele expresive.”2
De multe ori, însă, „mitologizarea” (înţeleasă ca prelucrare a unor matrici mitice)
nu e patentă: mitul, ca istorie care „împacă eul şi « afacerile » sale personale,pe acel
Id împreună cu istoricii săi ai « trupului », şi pe supraomul socio-cultural”, 3 pare să
„lucreze”, la un nivel latent, asupra romanului, expresie a unei nostalgii secrete a

2
5 J.-J. Wunenburger, Mytho-phorie: formes et transformations du mythe, în Religiologiques, nr.
10/1994(Actualité du mythe), text disponibil la adresa
http://www.unites.uqam.ca/religiologiques/no10/wunen.pdf (traducerea
noastră)
3
Idem, p. 166.
scriitorilor, pe care o scoate la suprafaţă, între altele, tema obsesivă a „întoarcerii
acasă”.4
Lumea decadentă din parabolele istoriografice ale lui E. Barbu este, pe de o parte,
rezultatul unui şir de transformări „mitoforice”, 5 demitizări şi remitizări operate asupra
unor structuri subordonate imaginarului eschatologic: Princepele debutează şi,
fireşte, se încheie sub semnul apropiatului apocalips,întreaga construcţie analeptică
următoare constituindu-se în naraţiune exemplară (exemplum) menită să „explice”,
ca în literatura sapienţială şi oraculară biblică, „teroarea istoriei”.Tabloul de sfârşit de
lume ia naştere, pe de altă parte, graţie apelului la o serie de figuri şi decoruri pe
care G. Durand le include în categoria „mitemelor decadentismului” al „perversiunii”,
cel al „lenii” orientale, al „declinului benefic”, al „femeii fatale”, al „renunţării la iubire”
pentru amorul pervers şi, în fine,mitemul „Grand Macabre”, sub semnul căruia se
aşează întreaga istorie a ciumei.6
În romanul românesc postbelic, meditaţia asupra condiţiei umane însoţeşte,
firesc, orice punere în fabulă a obsedantului raport dintre individ şi istorie: în
condiţiile în care zeii au dispărut, reduşi la rolul de figuri, mai mult sau mai puţin
„alegorice”, ale Cărţii care trebuie să compenseze vidul existenţial într-o lume a
„transcendenţei goale”, Istoria devine principala ipostază a „limitei”.În romanul
postbelic al condiţiei umane (nu doar acela al generaţiei ’60), Istoria are două
chipuri: unul, derivat dintr-o asumare (cu rol compensator) a modelului ideologic /
mitologic impus de Putere, păstrează ceva din măreţia terifiantă a urgiei divine
(Istoria ca transcendenţă, ca „teofanie negativă” sau fatalitate) din miturile
eschatologice.7
Întoarcerea la mit va fi, în romanele generaţiei ’60, o întoarcere la parabolă, una
care ascunde promisiunea unei renaşteri în Regatul Ficţiunii care transcende Istoria
creată de Putere, acreditând adevărurile eterne şi legitimând, fireşte, istoriile
compensatorii. Ancorate, de cele mai multe ori, în istoria contemporană, una cât se
poate de „autentică”, romanele şaizeciste ridică realităţile epocii la rangul de
simboluri, transformare pusă în evidenţă la nivelul modalităţilor „reflexive” ale ficţiunii,
având, aşa cum vom vedea, o dublă funcţie:intertextuală şi
metatextuală.Deschiderea către parabolă se manifestă, pe de o parte, în romanele

4
Încercând să descrie relaţia dintre ”conştiinţa mitică” şi “conştiinţa creatoare” în termeni
antropologici, J.-J.Wunenburger explică fascinaţia artistului pentru mit ca « une attirance vers
l’originel, (...) un mouvement par
5
J.-J. Wunenburger, Mytho-phorie: formes et transformations du mythe, în Religiologiques,
nr.10/1994 (Actualité du mythe), text disponibil la adresa
http://www.unites.uqam.ca/religiologiques/no10/wunen.pdf
6
Les mythèmes du décadentisme, în Cahiers Figures, Décadence et apocalypse. Sept études sur les
figures du temps en littérature, philosophie, sociologie, politique, EUD, Coll. Figures, Dijon, 1986,
text disponibil la adresa http://www.u-bourgogne.fr/CENTRE-BACHELARD/Z-durand.pdf
7
Cf. Todorov, T., Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Humanitas,
Bucureşti,1996, p. 125
„realiste” ale unora dintre prozatorii şaizecişti, prin inserţia a zeci de istorioare
funcţionând ca tot atâtea puneri în abis care încifrează sensurile istoriei povestite 8.
Depăşirea alegoriei printr-o lectură simbolică a mitului reperabilă la nivelul
repetiţiei schemelor latente îl plasează, însă, în sfera parabolei: din această
perspectivă, deconstrucţia vizează, dincolo de discursul ideologic dejist / ceauşist
care anexează istoria naţională rescrisă ca mitologie legitimatoare, orice scenariu
explicativ construit de o putere discreţionară în vederea impunerii în conştiinţa
colectivă a utopiei totalitare.9

Postmodernism şi optzecism. Trăsăturile literaturii optzeciste.

Direcţii şi tendinţe(curs)

Generația ’80 a reprezentat un moment de cotitură în literatura română prin însăși

tematica pe care noii săi scriitori au propus-o: „În profida angajamentului său
ontologic, a componentei sale realiste, autentisciste – care îl fac incompatibil cu un
<<postmodernism>> al relativizării absolute și al asumării convenției ca joc –
optzecismul a primit, în plin ceaușism, statutul de current postmodernist 10.
Către sfârşitul anilor şaptezeci o nouă generaţie de scriitori începe să se afirme în
literatura română. Cum debutul şi cărţile celor mai importanţi scriitori au apărut pe
parcursul deceniului al nouălea (anii optzeci), generaţia a fost numită „optzecistă”, iar
fenomenul a fost numit „optzecism”. Revistele literare care contribuie la afirmarea
acestei generaţii sunt „Steaua”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”.
Operele apărute în această perioadă se caracterizează prin „abordarea în spirit
radical a problematicii omului și a degradării lui, a modificărilor tragice ale psihologiei
sale în comunism”.
Ca atitudine de grup, scriitorii au schimbat nu doar modul de a scrie literature, ci
și atitudinea față de real. Literatura Generației ’80 și mentalitatea acestor scriitori au
fost puse în relație cu contextul social- istoric în care și-au desfășurat activitatea.
Mentalitatea postmodernistă se evidențiază prin spiritul non-conformist al acestor
scriitori, consecvența cu care sanționau utopia comunistă, „refuzând înregimentarea
ideologică și teme impuse”.11
Generația ’80 aduce în prim-plan criza identității, simțită acut în anii comunismului.
Deși într-o perioadă ostilă, în care cenzura pusese stăpânire pe literatura română,
8
Idem, p. 119.
9
Ibidem (trad. noastră).

10
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, București, 2008, p. 179
11
Ibidem, p. 175
scriitorii acestei perioade au reușit printr-o inteligență fină să scrie și să publice
despre absurditățile și nedreptățile comise. „Micile fragmente de viață antrenate […]
sarcasmul sau șarmanta obrăznicie, cu care ne era pus sub ochi cotidianul veșnic
ignorat, au putut să inducă ideea unui soi de curaj politic: citarea realului a
reprezentat mereu o sursă de iritare pentru oficialități ( prezența sâcâitoare a oglinzii
în epocile totalitare”12.
Patru dintre poeţii „Cenaclului de luni”, studenți a Centrului Universitar București,
Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan şi Florin Iaru, condus de Nicolae
manolescu debutează în volumul „Aer cu diamante” din anul 1982 și a reprezentat
nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația ’80 sau generația în
blugi. La scurtă vreme, apare un alt volum colectiv „Cinci” care afirmă, așa cum arată
şi titlul, alţi cinci poeţi ai generaţiei ’80, aceștia fiind Alexandru Muşina, Mariana
Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter. 13
14

Într-un articol publicat de Mircea Cărtărescu „O tipologie a poeziei contemporane”,

autorul încearcă să definească principalele trăsături ale poeziei postmoderne: „Dacă
modernismul se vroia o ontologie poetică, poezia de vorbire, pe care o voi numi
postmodernism (fără ca prefixul să aibă o valoare temporală), s-ar constitui dintr-o
fenomenologie a limbajului şi deci a lumii. Elementul cel mai căutat este concreteţea,
obţinută atât în reflectant (modificări permanente de registre de discurs), cât mai ales
în reflectat, adică în imaginea lumii. Stilului înalt al atitudinii modernismului în poezie
îi corespunde în postmodernism un stil plebeu care transformă poemele în oglinzi
minuţioase. Idealul în acest gen de poezie rămâne prozaismul, dar un prozaism
semnificativ în măsura în care este subiectivizat la maximum, pentru că întreg
interesul postmodernismului pentru fenomenal, cotidian, efemer nu este decât
expresia umanismului său fundamental, în sensul celebrării omului concret în mediul
său real, opus omului esenţial, anistoric, modernist”. Unul dintre puţinii critici literari
pe care i-a afirmat generaţia, Radu G. Ţeposu, a dedicat acestui fenomen
postmodern un studiu în cartea sa intitulată „Istoria tragică & grotescă a întunecatului
deceniu literar nouă” unde încearcă să evidențieze o clasificare a poeţilor optzecişti.
Eugen Negrici descrie foarte clar situația literaturii române în timpul regimului
ceaușist, în interiorul căreia activitatea oficială care a continuat a avut efecte
neașteptate. Scriitura adoptată de această nouă generație a luptat pentru influențelor
comuniste și pentru crearea unei literaturi valoroase. În cele din urmă optzeciștii au
creat „o literatură neobișnuită demnă de un interes științific, mai ales prin formațiunile
adoptate pentru a fi tolerată”.
În 1983 apare volumul „Desant ’83”, care pune la un loc textele mai multor
prozatori optzecişti (Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Sorin Preda, George
Cuşnarencu, Nicolae Iliescu, Gheorghe Crăciun, Anca-Delia Comăneanu, Mircea

12
Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă, Ediția a II-a, Cartea Românească,
București, 2008, p. 80
13
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Ed. Fundației PRO, București, 2003, p. 13
14
Nedelcu) din „Cenaclul Junimea”, studenți ai Facultății de Filologie din București,
condus de criticul Ovid S. Crohmănilceanu.
Scriitorii din Generației ’80 au dorit să readucă prin scrisul lor existența reală și
directă într-un spațiu public supraîncărcat de ipocrizie, minciună și de fanatizare,
aceștia pornind de la detalii nesemnificative apoi complicând structura împărțind-o în
mai multe părți prin utilizarea intertextualității, un joc amestecat la nivelul discursului.
Generația 80 în primul rând se adresează cititorilor capabili să înțeleagă ironia fină și
critica adusă unei perioade istorice. Așa cum și Ruxandra Ivănescu, a spus în studiul
să despre proza contemporană că prozatorii optzecești înregistreză „vocile vii ale
străzii și ale unei lumi pestrițe, multiculturale cu o fidelitate pe care numai Caragiale
a mai dovedit-o la vremea sa.” 15

Traian T. Coşovei e un poet prolific, are, poate, cel mai mare număr de volume
publicate în anii optzeci. A debutat, în 1979, cu volumul „Ninsoarea electrică” urmat
de „1,2,3 sau…” (1980), „Cruciada întreruptă” (1982) şi, în anul imediat următor, de
„Poemele siameze”. În 1986 publică „În aşteptarea cometei”, iar un an mai târziu
„Rondul de noapte”. Atent şi el la aspectele prozaice, imediate ale existenţei, Traian
T. Coşovei caută însă imaginea poetică în sensul consacrat de tradiţie, o
plăsmuieşte incitant.
Câțiva reprezentanți Generației ’80 ar fi scriitori precum Mircea Cărtărescu,
Traian T. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Mușina și Ion Stratan. Mircea
Cărtărescu a debutat cu volumul „Faruri, vitrine, fotografii”, în 1980, iar în 1983
„Poeme de amor”. Titlul primului volum este semnificativ pentru poetica realului, a
cotidianului, a reperelor imediate ale existenţei. În aceste volume se remarcă
diversitatea registrelor stilistice, unele făcând trimitere prin parodii binevoitoare la
modele prestigioase din istoria poeziei româneşti şi universale. Sinteza acestui mod
liric integrator va fi volumul „Levantul”.
Gheorghe Crăciun a susținut că modificările evidente ale structurilor narative
sunt motivate de o evoluție rapidă a lumii înconjurătoare, care fac inutilizabile vechile
formule prozaice: „Sondarea unei lumi de o extraordinară complexitate, în care
structurile sociale cunosc o dinamică fără precedent […] modificarea rapidă a
perspectivelor de percepție și emitere a discursului, apelul la domeniul brut și la
vocabularul limbajelor specializate, concentrarea pe formele de manifestare ale
limbajului oral […] ironia, pastișa, parodia, citarea și autocitarea se leagă de același
mod specific al punerii problemelor subiectului într-un nivers în care cultura s-a
transformat pentru om într-o a doua natură”.16
De asemenea, și autoarea cărții „Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune
în proza postmodernă românească”, Carmen Mușat, spune că este spectaculoasă

15
Ruxandra Ivănescu, O nouă viziunea asupra prozei contemporane, Colecția Debut, Seria Eseuri, Paralele 45,
Pitești, 1999, p. 14
16
Gheorghe Crăciun, Competiția continuă. Generația ’80 continuă în texte teoretice, Paralele 45, Pitești, 1999,
p.216.
schimbarea paradigmei prozei: ludicul, prozaicul, biografismul, psiheimul, parodicul
și autoironia devin trăsături definitorii ale literaturii ’80. 17
Sorin Preda este un experimentator. A debutat cu volumul „Povestiri terminate
înainte de a începe” în anul 1981 şi a publicat, în 1985, unul dintre cele mai bune
romane optzeciste, „Parţial color”. Teoretizant şi el, ca şi Gheorghe Crăciun, Sorin
Preda, are un discurs narativ mai sprinten şi mai abil. Mai degrabă el imaginează
diferite posibilităţi de a exploata realul pentru a-l pune în povestire. „Parţial color”
este o formulă uzitată frecvent în epocă pentru a denumi televiziunea care încă mai
păstra transmisii în alb negru. Romanul relatează o experienţă casnică eşuată,
relatarea are coerenţă, dar nota autoreferenţială a postmodernismului este
evidentă.18
Ion Stratan, în anul 1981 îi apare volumul de debut, „Ieşirea din apă”, urmat în
1983, de „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”. Poetul conferă poeziei în primul
rând un rol cognitiv, de aceea este vizibilă adesea tendinţa de abstractizare, în
descendenţa lui Nichita Stănescu. Toleranţa faţă de înaintaşi şi valorificarea
parodică prietenoasă a stilurilor poetice ale unora dintre predecesori (Coşbuc,
Eminescu, Arghezi) îl situează în linia postmodernismului optzecist. La fel ironia şi
predispoziţia ludică.

Alexandru Muşina a debutat cu volumul „Strada Castelului 104”, în 1980.

Adresa este reală şi indică domiciliul braşovean al poetului evidenţiind dorința sa şi a
multor alţi optzecişti pentru biografism. Poemul „Budila Expres”, unul dintre cele mai
bune creaţii ale sale de până azi, vine, de altfel, din experienţa de navetist a
poetului, ca şi „Lecţiile deschise de franceză ale poetului A.M.”. Alexandru Muşina
este un sentimental incurabil, ascuns numai atât cât să întreţină tensiunea lirică în
spatele unui limbaj imbibat cu colocvialităţi.19

Liviu Ioan Stoiciu publică, în 1980, volumul de debut „La fanion”, „Inima de
raze” (1982), „Când memoria va reveni” (1985). se străduieşte (sau o face dintr-un
bun instinct artistic, ceea ce e şi mai meritoriu) să ridice evenimentul concret şi
(re)sentimentele ivite din el la nivelul de substanţialitate a trăirii şi expresiei poetice.

Gheorghe Crăciun debutează în 1982 cu un roman: „Acte originale, copii

legalizate”. Publică în 1988 „Compunere cu paralele inegale”.

În chiar textul romanului, autorul îşi defineşte, negativ, scriitura: „Nu este un
roman, e un text construit în modul cel mai simplu care nu face altceva decât să

17
Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, p. 53
18
Nicolae Ioana, Generația ’80
19
Gheorghe Crăciun, Acte originale, copii legalizate, Cartea Românească, 1982
urmărească apariţia şi dispariţia cronologică a evenimentelor, e un fel de jurnal care,
iată, continuă să se constituie în directă legătură cu existenţa ei de unic,
deocamdată, cititor al meu, sub directa influenţă a pasiunii mele care nu are nevoie
de scrisori de dragoste, care refuză ideea unui epistolariu şi care vrând – nevrând se
literaturizează sub ochii noştri uimiţi, căci totuşi ce avem de pierdut? Nu evit
adevărul însă aceste note sunt o recuperare a unui început pe care şi aşa l-am
amânat prea mult”.

Note si referinte:
[1] Al. Ciorănescu, Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti Cartea
Românească, 1996, p. 248.
[2] E vorba de un demers „donquijotesc” (exhibat întotdeauna de texte), în sensul dat
de Michel Foucault: „Semănînd textelor cărora le este martorul, reprezentantul,
analogul real, Don Quijote trebuie să furnizeze demonstraţia şi să aducă marca
indubitabilă că ele spun adevărul, că sînt într-adevăr limbajul lumii. Lui îi revine
sarcina să înfăptuiască promisiunea cărţilor. E rolul lui să refacă epopeea, dar în
sens invers: ea povestea (pretindea că povesteşte) isprăvi reale,promise memoriei;
cît despre Don Quijote, el trebuie să umple cu realitate semnele fără conţinut ale
povestirii.” (Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane, Bucureşti, Univers,
1996, p. 91)
[3] Nicola Kovač, op. cit., cap. Le Cannibalisme idéologique (pp. 213 – 227).
[4] Martine Lambert Marzloff, Les pratiques réflexives de la fiction, teză de doctorat
susţinută la Universitatea din Lyon, 2002, text disponibil la adresa
http://demeter.univ-lyon2.fr/sdx/theses/notice.xsp?id=lyon2.2002.lambert_
principal&amp;id_doc=lyon2.2002.lambert_m&amp;isid=lyon2.2002.lambert_m&amp
;base=documents&amp;dn=1
[5] După Martine Lambert Marzloff, orice ficţiune are o astfel de funcţie: „Toute fiction
est une construction réparatrice puisqu&#39;elle permet de compenser le défaut de
mémoire : elle fait le lien entre les hommes, entre les générations. On peut penser
alors que la production intensive de fictions actuelles répond aux destructions
massives du XXème siècle.” (op. cit.)
[6] Jean-Claude Giroud, « Qu’est-ce que parler en paraboles ? », în Annalise
Narrative et Bible : Deuxième Colloque International de Rrenab, Louvain-La- Neuve,
avril 2004, Leuven University Press, 2005, pp. 422 – 423.
[7] Susan Suleiman, „Le récit exemplaire : parabole, fable, roman à these”, în
Poétique, nr. 32 / 1977 , p. 468 (trad. noastră), apud Jean-Louis Dumortier, Lire le
récit de la fiction pour étayer un apprentissage: théorie et pratique, Bruxelles, De
Boeck &amp; Larcier, 2001, p. 85.
[8] Ibidem (trad. noastră).
[9] Susan Suleiman, „Le récit exemplaire : parabole, fable, roman à these”, în
Poétique, nr. 32 / 1977 , p. 468 (trad. noastră), apud Jean-Louis Dumortier, Lire le
récit de la fiction pour étayer un apprentissage: théorie et pratique, Bruxelles,De
Boeck &amp; Larcier, 2001, p. 85.
[10] A se vedea E. Simion, Postfaţa la Ernst Jünger, Pe falezele de marmură,
Editura Revistei Literatorul,Bucureşti, 1992.
[11] Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucureşti, Univers enciclopedic, 2000, p.
304
[12] Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I - Promoţia 70, Bucureşti,
Eminescu, 1995, p. 67.
[13] „L’imaginal (...) regroupe donc des représentations archétypales, des prototypes
symboliques qui n’ontpas d’équivalent direct dans le réel, mais qui jouent un rôle
psychique ou intellectuel en servant à donnerdu sens, à conférer de la valeur.” (J.-J.
Wunenburger Imaginaires du politique, Ellipses Edition, Paris,2001, p. 79)
[14] C. Ungureanu, Proza românească de azi, Crtea Românească, Bucureşti, 1985,
p. 390, 396.
[15] J.-J. Wunenburger, Mytho-phorie: formes et transformations du mythe, în
Religiologiques, nr. 10/1994(Actualité du mythe), text disponibil la adresa
http://www.unites.uqam.ca/religiologiques/no10/wunen.pdf
[16] J.-J. Wunenburger, Mytho-phorie: formes et transformations du mythe, în
Religiologiques, nr. 10/1994(Actualité du mythe), text disponibil la adresa
http://www.unites.uqam.ca/religiologiques/no10/wunen.pdf (traducerea noastră)
[17] Idem, p. 166.
[18] Încercând să descrie relaţia dintre ”conştiinţa mitică” şi “conştiinţa creatoare” în
termeni antropologici, J.-J.Wunenburger explică fascinaţia artistului pentru mit ca «
une attirance vers l’originel, (...) un mouvement par
[19] J.-J. Wunenburger, Mytho-phorie: formes et transformations du mythe, în
Religiologiques, nr.10/1994 (Actualité du mythe), text disponibil la adresa
http://www.unites.uqam.ca/religiologiques/no10/wunen.pdf
[20] Les mythèmes du décadentisme, în Cahiers Figures, Décadence et apocalypse.
Sept études sur les figures du temps en littérature, philosophie, sociologie, politique,
EUD, Coll. Figures, Dijon, 1986, text disponibil la adresa http://www.u-
bourgogne.fr/CENTRE-BACHELARD/Z-durand.pdf
[21] Cf. Todorov, T., Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX,
Humanitas, Bucureşti,1996, p. 125
[22] Idem, p. 119.
[23] Ibidem (trad. noastră).
[24] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, București, 2008,
p. 179
[25] Ibidem, p. 175
[26] Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă, Ediția
a II-a, Cartea Românească, București, 2008, p. 80
[27] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Ed. Fundației PRO,
București, 2003, p. 13
[28] Ruxandra Ivănescu, O nouă viziunea asupra prozei contemporane, Colecția
Debut, Seria Eseuri, Paralele 45, Pitești, 1999, p. 14
[29] Gheorghe Crăciun, Competiția continuă. Generația ’80 continuă în texte
teoretice, Paralele 45, Pitești, 1999, p.216.
[30] Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza
postmodernă românească, p. 53
[31] Nicolae Ioana, Generația ’80
[32] Gheorghe Crăciun, Acte originale, copii legalizate, Cartea Românească, 1982