Arta aducerii-aminte, între schiță și realitate romanescă

Mi s-a părut dintotdeauna dificil să scrii simplu despre lucrurile cu

adevărat importante. Cărțile au părăsit din păcate funcția lor primordială și
tind parcă din ce în ce mai evident să construiască universuri ficționale
supradimensionate, formând arhitecturi complexe, din ce în ce mai
ermetice, supralicitând totodată spre paroxism înțelesuri metaforice, cel
mai adesea mefiente. Formulele de altădată sunt abandonate în „rafturi
de muzeu” echivalând cu existența unor contramodele. Rar, grație unei
formule alchimice necunoscute, mai evadează câte un Don Quijote care
are obrăznicia curată - a se citi naivă - de a lupta cu prejudecățile de tot
felul. Un roman bun nu e un roman în mod necesar dens, înțesat cu
simboluri inoperante; nu e nici un moft estetic aliniat unor rețete la modă
ci surprinde în manieră artistică și în moduri netrucate realități credibile,
rețete de viață autentică. Personal, nu cred nici în personajul-de-hârtie,
nici în cel care ține cu orice preț să îndolieze viața, ci în acel personaj care
te consumă bucurându-te, care te invită la drum alături, a cărui miză stă
implicit în recuperarea memoriei. Abia dintr-un asemenea punct se poate
vorbi pe mai departe de calibrarea existenței însăși, de stabilirea unui
sens, de asumarea unei direcții.
O asemenea „lume pierdută” pe care autorul o desfășoară sub
privirea cititorului e ca un pergament rar, ținut ca vinul bun, până la vremea
cuvenită. Copilăria și frânturi din adolescența lui Constantin Petru Teodor
cartografiază tărâmuri uitate, trecute cândva demult în imperiul ceții. Actul
de recuperare e act de voință pe deplin asumat.
Suita întâmplărilor relatate e motivată și prinsă bine între prolog și
epilog ce funcționează ca doi contraforți mai mult sau mai puțin simbolici.
Acest interval nou creat în sensibilitatea scriitorului începe odată ivit să
funcționeze ca un perpetuum mobile. Păstrând proporțiile, bucuria
nostalgică cu care Constantin Petru Teodor privește îndărăt îmi amintește
de fiorul cinematografiei lui Tarkovski ori de lung metrajul lui Sergiu
Celibidache - „Octav”. Chiar dacă textul e impregnat cu arhaisme,
regionalisme, situații post-levantine, există pe mai departe o eleganță a
bucuriei de a reînvia toată această lume a unei mahalale „în mijloc de
univers”, întrucât da, maturul redevenit acum copil pentru încă o dată, își
arogă puteri demiurgice și reașază după voie proprie temeliile lumii
pierdute. Amintind de „copilăria copilului universal” - o sintagmă atât de
îndelung uzitată dar care acoperă și realitățile volumului de față -
personajul principal, alter ego al autorului, narațiunea „întâmplându-se” la
persoana întâi, personajul principal așadar poartă în desagă întâmplări nu
tocmai convenționale, care stârnesc hazul. După cum am lăsat să se
înțeleagă, romanul nu strălucește din punct de vedere compozițional -
probabil că de la început nu asta i-a fost miza!-, însă are marele plus de a
provoca - prin situațiile de-o clipă în care se află personajul - un râs
sănătos, aproape cu valențe terapeutice. Eul narativ e în principal
acompaniat de apariții cu biografie, Relu și Gelu, verișorii atotprezenți. Dar
lumea mahalalei Berăriei ne e parcă tuturor atât de cunoscută încât se
completează și cu alte apariții ce pendulează între normalitate și grotesc,
așa încât dai la tot pasul fie de Bădia Culiță ori Andrei, de Bibiță ori Lenuța
și tot așa - (pseudo)eroi ai cărții, iar cu voia dumneavoastră și de Marinel,
Aglae, Răzvănel, Tincuța, Costel, plus alte nume după nume ce nu se
regăsesc în carte dar care încep să se nască printre chiar amintirile
cititorilor, odată cu actul lecturii, ca într-o lectură direct asumată, grație
întâmplărilor ce sunt convins că își găsesc corespondente cu ușurință.
Precum la iarmaroc, e o lume caricaturizată tocmai pentru a obține efecte
maxime: familia Capdecal, Lenuța cea care purta la un picior 41 iar la altul
42, ciudatul Culiță, omu’ satului a cărui ultimă dorință era să fie dus la
groapă cu „caleașca mortuară”, unchiul Costică, moș Năduf căcănarul. La
antipod, singurii care au darul de a pune ordine în toată această lume
întoarsă cu susul în jos rămân bunicul Gheorghe și bunica Maria - către
aceștia, întreaga reverență.
Petru Constantin Teodor readuce cu multă pricepere la viață
această lume dintre Negel și Bârnat, un topos aparte pentru mulți
băcăuani - și nu numai! -; parcă îi și văd zâmbetul învingător din colțul
gurii, mărturisind implicit că ceea ce va fi fost de împlinit în lumea sa, s-a
împlinit!

Marius Manta