Mircea Cărtărescu, REM

Construcția unui text epic

Steliana Mihaela LAMBRU
Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza
Locul unui scriitor contemporan în literaură este, de regulă, fixat, în timp, care așază valorile
în matca lor firească. În cazul lui Mircea Cărtărescu, timpul grăbit în a-i recunoaște talentul i-a fixat
deja un loc privilegiat, aât în contecxtul generației optzeciste, al cărei spirit și-l asumase, cât și în
contextul mai larg al literaturii postmoderniste.
Afirmat ca poet prin volumele „Faruri, vitrine, fotografii”, „Levantul”, „Dublu CD”, Mircea
Cărtărescu dovedește și o vocație epică impresionantă, recunoscută ca atare prin numeroase premii
obținute prin „Nostalgia”, „Travesti”, „Orbitor” și „Solenoid”.
Nuvela „REM” face parte din volumul „Nostalgia”, volum publicat pentru prima dată 1989,
într-o ediție cenzurată, cu titlul „Visul”, și apoi în 1993 în forma și cu titlul pe care le cunoaștem azi.
Despre prozele cărtăresciene incluse în volumul „Nostalgia”, Ov. S. Crohmălniceanu face
următoarea afirmație: Sunt proze fantastice cum nu s-au mai scris în literatura noastră de la
Eminescu încoace.(...) Imaginația lui Cărtărescu lucrează incitată de imensitățile astronomice, marile
analogii universale, doctrinele ezoterice și teoriile SF, miturile umanității și activitățile ascunse ale
inconștientului.
„Nostalgia” a fost considerată încă de la apariție o carte-eveniment. Este primul volum în
proză al autorului, din care mai fac parte „Ruletistul”, „Mendebilul”, „Gemenii”, și „Arhitectul”.
După cum mărturisește chiar autorul, „nuvelele sunt așezate în ordinea scrierii lor, de parcă cinva
exterior mie mi-ar fi cunoscut planul cărții.”
REM este o nuvelă complexă, o capodoperă a volumului, în care fantasticul, realul,
simbolicul, ezotericul și livrescul interferează, un text dens, cu foarte multe deschideri către
literatura universală, zona științei și a filosofiei.
Incipitul. Textul debutează cu prezentarea unui décor livresc, o cameră de garsonieră
încărcată cu rafturi. Esre o garsonieră de la periferia capitalei, la care se ajunge prin străzi cenușii,
dar care închide în sine un univers fascinant, prefigurat de titlurile cărților înșirate pe rafturi. Decorul
interior, spațiu al refugiului contrastează puternic cu cel al exteriorului, al lumii reale, al banalulhi
cotidian.
Precizarea temelor: textul este reprezentativ atât pentru tema jocului, cât și pentru
ilustrarea fantasticului. Jocul este central, dar complicat permanent cu elemente fantastice prin
ceea ce se întâmplă în timpul acestuia. Jocul Reginelor se constituie pe simbolismul cifrei șapte:
șapte fetițe participă la joc; acesta durează șapte zile ( pentru că fiecare dintre ele deține rolul de
regină pentru o zi); ele desenează cercurile celor șapte zile în cele șapte culori ale spectrului: violet,
indigo, albastru, verde, galben, oranj, roșu; biletele care urmează să fie trase la sorți sunt scrise tot în
șapte culori ( culoarea inversă din spectru); obiectele aduce de acasă sunt tot în număr de șapte: un
inel, un ceas de jucărie, o păpușă, un creion cu bilă, o perlă găurită, un iadeș, un termometru ce
arată în permanență 36 de grade. Florile și spațiile trase la sorți sunt tot în număr de șapte.
Structura compozițională: Nuvela REM este o adevărată Matrioșka narativă, construită pe
principiul „narațiunii în ramă”, al „povestirii în povestire”, sau al „narațiunilor concentrice” și are, în
fapt, patru naratori: un narator exterior textului, paianjenul uriaș, vechi simbol al țesăturii textuale,
ce amintește de „Metamorfoza” lui Kafka. Este un narator inteligent, atent la detalii, care adună într-
o plasă nevăzută scena narațiunii propriu-zise, spațiile adiacente, strada, scara blocului, autobuzul,
mintea lui Vali, în care alunecă treptat în delta imensă acreierului său, baia Svetlanei, de unde se
retarge cu deghizată pudoare, dar și personajele cu poveștile lor incitante.
Un altul este Vali, student în anul IV la Facultatea de Filologie, un alter-ego al autorului
însuși, despre care aflăm că, la fel ca autorul însuși a scris „Ruletistul”, prima povestire din
„Nostalgia”. Prin povestea lui, mai curând banală, despre o iubire eșuată cu Maria, rebotezată de el
Boody Mary, intrăm prezentul experienței directe și al trăirii.
 Povestea Svetlanei, cel mai important dintre naratorii cărții, este extraordinară, demnă de
O mie și una de nopți, și formează inima întregului text. Svetlana/ Nana recuperază trecutul prin
evocare. Ea povestește întâmplările unei veri din copilărie, de prin anii ʼ60 sau ʼ61 când avea vrea
doisprezece ani, dar când timpul real părea să fie marcat de semne fantastice, anunțând granița
apropiată a sacrului: Nu știu de ce, mi se pare că atunci erau mai multe stele pe cer decât poți vedea
acum. De asemenea, erau mai multe eclipse, în fiecare săptămână, aproape, era câte o eclipsă de
soare, pe care o priveam prin cioburile afumate, pregătite din timp. ...Atunci erau și zăpezi mai mari
ăi în acel an se arătase deodată pe cer o cometă cu șase cozi răsfirate care păleau pe cer.
Cel din urmă dintre naratori este Egor, ce locuiește împreună cu mama lui într-o clădire
bizară, ambii cu staturi uriașe și cu constituții fragile ce amintesc parcă de sculpturile lui Alberto
Giacometti. În ultimele pagini vom realiza că primul narator (păianjenul) este de fapt Egor, fiul femeii
uriașe.
Relația dintre povestitori este una de incluziune: povestirea lui Vali este inclusă în cea a
păianjenului; povestirea Svetlanei este inclusă în povestirea lui Vali, iar cea a lui Egor este
circumscrisă povestirii Svetlanei.
Semnificația titlului REM – abrevierea unei expresii din limba engleză: Rapid Eyes Moving =
mișcare rapidă a ochilor în timpul visului.
În text REM devine un simbol central, un spațiu al întâlnirii, în plan oniric/ în planul visului/
atât între personaj și creatorul lor, cât și pentru autor cu Creatorul suprem. Dar în acest REM nu pot
intra decât cei aleși și fetița Svetlana descoperă că ea este Aleasa și ajunge, în climaxul călătoriei
onirice prin REM, în odaia unui autor (a cărui descriere trimite la Cărtărescu) care scrie chiar REM–
povestirea. Mai târziu, la o vârstă adultă, Svetlana reflectă la sensul întâmplărilor din copilărie. De
altfel, acest personaj este supus unei adevărate inițieri de către un altul al textului, Egor, prin
intermediul celor șapte vise pe care le are fetița. Cărtărescu se folosește de aici de un clișeu
compozițional pe care îl dezvoltă un text fantastic, acela de a aduce în prin-plan personaje din zona
obișnuitului, care câteodată nu înțeleg că se află în centrul unui parcurs inițiatic. Svetlana însă, chiar
dacă nu realizează atunci acest fenomen, ajunge în cele din urmă să creadă că l-a înțeles sau să
rămână doar cu nostalgia lui.
„Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să
încep să cred că înţeleg cu adevărat ce este REM-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în
afara ei, că de fapt noi suntem REM-ul, tu şi cu mine, şi povestirea mea, cu toate locurile şi
personajele ei, şi Bloody Mary, şi căţelul lovit de maşină, că lumea noastră e o ficţiune, că suntem
eroi de hârtie şi că ne-am născut în creierul şi mintea şi inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până şi el
s-a cuprins pe sine în REM. Că poate până şi el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate
singura raţiune a vieţii mele), nu este decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume, ea
însăşi fictivă. Şi el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară,
căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă.
Dar, vai! poate că REM-ul nu e totuşi nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment,
o strângere de inimă în faţa ruinării tuturor lucrurilor, în faţa a ceea ce-a fost şi nu va mai fi
niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea
deodată. Nu ştiu, nu ştiu.
Subiectul nuvelei este destul de simplu: într-o după-amiază de iarnă, Vali, un student din
anul IV la Filologie, o vizitează, în garsoniera ei de la marginea capitalei, pe Svetlana, iubita sa de 35
de ani. Între două momente amoroase, el ascultă confesiunea acesteia. Întreaga scenă este „văzută”
de sus , ca într-o panoramare cinematografică, de păianjenul uriaș care „scrie” scena, întrerupând-o
cu o falsă și jucăușă pudoare, în momentele care ar pute fi considerate „fierbinți”. Subiectul central
al confesiunilor Svetlanei îl constituie întoarcerea în timp, în copilărie, când aceasta mergea în vizită
la mătușa sa Aura, în perifericul cartier Pantelimom- Cioplea. Aici asistăm la jocul complicat al
acesteia cu alte fetițe de vârsta ei: gemenele Ada și Carmina, Ester, Puia, Garoafa și Balena.
Trecerea spre fantastic se face ușor, prin sensurile magice ale numerelor: șase cozi de
cometă, șapte prietene de joacă, șapte zile cu câte șapre simboluri. Spațiul bucureștean se încarcă și
el, în memorie, de conotații ale sacrului: parcul este fascinant, un labirint cu oglinzi strâmbe, oborul
este un amestec oriental de imagini, mirosuri și sunete, populat cu o lume pestriță, tramvaiul pare o
graniță mobilă între lumea reală și cea sacră, fantastică pe care o parcurge în drumui ei spere mătușa
Aura.
De la tanti Aura începe aventura căutării REM-ului, proiectată tot în spații simbolice: strada,
câmpul sau foișorul, spații deschise sau închise, orientate sau lipsite de orice demarcație, plane sau
profilate vertical, spații inițiatice.
Cea mai mare parte a textului este ocupată de descrierea jocului „de-a reginele”, un joc
inventat chiar de cele șapte fetițe, care aleg să fie regină pentru o zi. În fiecare zi regina primea o
culoare, din culorile curcubeului, un obiect, pe care fetele l-au adus de acasă, o floare și un loc de
joacă, elemente prin intermediul cărora vor iniția câte un ritual. De culoarea trasă la sorți depindea
și ziua în care ficare dintre fetițe urma să fie regină. „ De unde să fi știut atunci că acesta de fapt nu
era jocul nostru, așa cum șahul nu e jocul pionilor și al cailor și al reginelor?
În prima zi regină este Balena, costumată în violet, având ca simbol floral o zoreaua și ca
obiect magic un iadeș de găină. Locul de joacă este ogorul și cu ajutorul iadeșului fetele ajung într-
un spațiu subpământean, unde găsesc un schelet uriaș pe care l-au botezat Rolando. Intrarea în
această zonă amintește de coborârea în Infern, de unde începe, de regulă, adevărata inițiere a unui
personaj, în cazul de față a Svetlanei. ( pag 224-225 despre REM)
În ziua a doua regină este una dintre gemene, Ada, culoarea ei este indigoul, obiectul magic
ceasul, floarea cârciumăreasa, iar locul de joacă în curtea casei; jocul a constat într-o succesiune de
linii din zece în zece metri, ce reprezentau decade ale vieții. Fetițele trec, pe rând peste aceste linii și
se transformă pe măsură ce trec peste acestea.
Carmina este aleasa în ziua a treia. Îmbrăcată în albastru și împodobită cu o garoafă, va juca
în sradă, cu ajutorul unei perle, jocul magic al genezei, dând viață lui Ronaldo.
În cea de-a patra zi se derulează în camion jocul imaginat de Puia. Culoarea ei este verdele,
obiectul creionul cu bilă, simbolul foral foarea-de-piatră. Printr-un creion cu bilă ea suflă baloane de
săpun care se transformă în niște ouă uriașe, din care ies ființe ciudate. Singurul ou care nu s-a
spart a fost al Svetlanei, dar și acesta se va sparge în final, la mult timp după încetarea jocului.
Ester, fetița cea mai elegantă dintre toate, este regina din ziua a v-a primește galbenul,
termometrul, dalia, locul de joacă este propria cameră, iar termometrul le ajută pe fetițe să facă o
călătorie fantastică deasupra Bucureștiului.
În ziua a șasea, regină este țigăncușa Garoafa ale cărei simboluri sunt: oranjul, păpușa,
gura-leului, iar locul de joacă este școala veche, unde fetițele fac un foc în care o ard ca pe un rug pe
Zizi, păpușa Svetlanei. Scena este terifiantă, fetițele dansează în jurul focului, Svetlana însăși este ca
într-o transă. A doua zi când realizează ce s-a întâmplat plânge amarnic. Este nu numai plânsul după
păpușa pierdută, ci și după vârsta copilăriei, care se va încheia brusc, după această săptămână
petrecută la mătușa Aura. Chiar jocul pe care îl va propune aceasta în cea de-a șaptea zi, de-a
căsătoria, de-a nunta, având ca simboluri culoarea roșie, inelul și trandafirul și ca loc de joacă
foișorul o despart pe aceasta pentru totdeauna de vârsta magică a copilăriei. Nana este aleasa ce va
putea găsi REM-ul, așa cum afirmă Egor, el însuși stăpân al spațiilor magice, care îi va da fetiței scoica
viselor și îi va spune propria poveste fascinantă.
Țesătura complexă a nuvelei, cu povești incluse în marea poveste stăpânită de naratorul –
păianjen, conduce spre concluzia că REM-ul simbolizează chiar viașa devenită poveste, sau chiar
realul devenit iluzie. ... de fapt noi suntem REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea cu toate lucrurile
și perosnajele ei, că lumea noastră e o ficțiune, că noi suntem eroi de hârtie și că ne-am născut în
creierul și în mintea lui...
Semnificațiile personajelor:
Lumea nuvelei, în ciuda proiectării în lumea bucureșteană a deceniului șapte, este un univers
de mit și magie, personajele simbolizând tipologiile umane afate în drumul definirii de sine.
Balena
 Pe numele ei adevărat Crina, ea este prima din fetițele inițiate în ciudatul joc de-a reginele.
Porecla este generată de aspectul fizic al eroinei, și mai evident în comparație cu prietena ei Puia, o
păpușă vie. Aparent supusă și servilă, ridiculizată de celelalte fete, Balena se dovedește capabilă să
le inițieze într-un joc magic. Spațiul rezervat de soartă este ogorul, spațiu deschis sugerând
cunoașterea, iar descoperirea unui schelet uriaș sugerează capacitatea Balenei de a se apropia de
esențe.
Ada
Ada și carmina sugerează ideea gemenilor,, care se completează într-o singură personalitate.
Se îmbracă la fel, sunt imagini în oglindă, trăsăturile de caracter devin complementare. Devenită
regina indigo de a doua zi, |ada trasează cu linii paralele, axe ale timpului și le oferă partenerelor de
joacă imaginea propriului viitor cu ajutorul unui ceas de damă cu o curelușă roșie, lăcuită. Din
perspectiva jocului Adei, efemeritatea vieții umane se sugerază prin imaginea unei scurte călătorii,
sub semnul statuetei războinicului indian, spirit al morții, devenit sceptru regal al fetiței. De aceea,
culoarea care o simboliza îi confirmă rolul de refgină a nostalgiei.
Carmina
Carmina este sora geamănă a Adei., o fetiță cu bucle cafenii și cu un zâmbet pe jumătate
tâmpit, pe jumătate ironi. Receptată în cadrul grupului cu mai puțină simpatie decât sora ei, Crmina
întregește prin complementaritaete imaginea Adei. Cele două fete fac gesturi identice, desenele lor
se completează în oglindă, păpușa fiecăereia dintre ele purta numele celelilalte. Carmina este regina
celei de-a trei a zile, spațiul jocului ei este strada, iar mărci simbolice îi sunt culoarea albastră și
garaoafa. Decodarea axcestora nu poate fi independentă de simbolurile Adei, căci curtea, ca
semnificație a sacrului implicat în real, se prelungește în stradă, topos inițiatic, indigo și albastru se
învecinează în spectru, ca numerele doi și trei în cronologia sorților, cârciumăreasa exprimă
frumusețea naturală, parfumul și culoarea grădinii, iar garoafa, frumusețea artificială, rece,
aparentă. În ciua atitudinii sale dominatoare, Carmina exprimă aparența, în vreme ce Ada exprimă
esența.
Puia
Regina zilei a patra, Piua este unul dintre cele mai stranii și mai criptice personaje ale
nuvelei. De o frumusețe perfectă, Puia este lipsită de vârstă și de viață, impresionându-le pe celelalte
fete prin atitudinea rece, prin eleganță și prin aerul artificial. Puia era fabuloasă... Ochii ei nu erau
făcuți să vadă, ci să îi împodobească fașa cu apale lor ca de agat. Culoarea veerde se regăsește în
portretul eroinei, de la extrevaganța rochiei și bentița care se răsucea ca o viperă în jurul cocului
spiralat, până la inelele verzi cae-i împodobeau degetele și până la foarea-de –piatră care o
împodobește.
Jocul Puiei se derulează pe platforma unui camion, acum fără roți, spațiu sugestiv prin
aparența de mișcare dar prin esența statică, întrucât Puia, aparent maturizată, nu evoluează în
ritmurile firește ale existenței. La jocul Adei, Puia este singura care nu se transformă și nu sfârșește
drumul vieții niciodată.
Sufând baloane de săpun prin tubul unui creion cu bilă, ea obține șapte ouo uriașe, din care
ies ființe stranii. Din oul Puiei iese o licornă aurie, din cel al Garoafei – o omidă gigantică, ouăle celor
două gemene plesnesc în același timp, din ele ieșind două ființe înjumătățite, care se contopesc spre
cer. Oul Balenei dă la iveală in crab roșu ca sângele, iar din oul Estherei a ieșit vedenia cea mai hâdă,
scheletul unui cal călărit de scheletul unui călăreț.
Ultimul ou, cel al personajului-narator, rămâne intact până în final, când, în mod simbolic,
din ele se ivește Himera.
Esther
Jocul estherei, în ziua a cincea, o implică din nou pe Puia, care este bolnavă, și de aceea
fetițele hotărăsc să se joace în camera ei. Ca și poporul pe care îl reprezintă, Esther este supusă
predestinării. Obiectul ei magic va deveni un termometru ce va declanșa o călătorie în timp și spațiu,
până la cele mai îndepărtate vremuri istorice. O panoramă a deșertăciunilor li se deschide celor
șapte fete, iar la finalul drumului, uriașul creat în zilele anterioare le readuce lângă patul Puiei.
 Regina galbenă se remarcă și prin sentimentele pe care i le generează svetlanei, o iubire
confuză, asociață unui ideal efemer. Peste ani, întâlnirea cu Esther îi va arăta Svetlanei că din
imaginea veche a copilăriei nu se mai păstrase nimic, nici măcar amintirea.
Garoafa
Trăgând la sorți culoarea oranj, țigăncușa Garaoafa devine regina penultimei zile și, după ce
întârzie ore întrgi, imaginează un joc straniu pe locul unei foste școli, noaptea, la lumina lunii. Dansul
frenetic, ritualic, ce urmează unei judecăți sălbatice, le aruncă pe fete într-un labirint, alt element al
spațiului inițiatic al jocului.
Comportamentul garoafei o definește etnic. Se exprimă vulgar, se gătește în culori țipătoare,
în jocul Adei parcurge cel mai lung drum, întipărindu-și pe chip trăsăturile neamului său, iar în jocul
Puiei imaginea fetei se transferă în apariția unei ființe ciudate, o omidă cu chip negru și mandibule
puternice, stilizată și în conturul florii care o simbolizează- gura-leului.
Svetlana
Ultima dintre regine, cea roșie, Nana are drept simbol trandafirul, obiectul magic este inelul,
iar jocul ei este nunta., alături de Esther. Singura care ajunge în REM, Nana își desfășoară jocul în
foișor, spațiu al aspirației și al cunoașterii. Svetlana nu trebuie să implinească doar propriile aspirații,
ci și visul luiEgor, călăuza sa spre REM. Jocul ei se împletește cu visele pe care i le povestește
acestuia, iar planul real se împletește cu cel fantastic și de această dată.
Personaj ce se anunță unic prin posibilitatea de a induce semnele sacrului în profan, Svetlana
își ratează destinul, pentru că nu ajunge la cunoașterea Adevărului, dominată fiind de Himeră. Spre
deosebire de Egor, ea pierde copilăria, iese din vârsta magică și intră în Timp. Destinul Svetlanei este
stăpânit de păianjen, pentru că nu își poare reprima spaima. Deși are cheia de aur care deschide
Universul, Svetlana trăiește drama comună a individului superior care nu corelează cunoașterea cu
nemurirea, așezând în chip tragic un univers interior deschis sub plasa ucigătoare trecerii.

Posibile surse de inspirație sau trimiteri livrești sunt:

În această construcție narativă de tip bandă Möbius intră mai multe surse. Prima este
povestirea Aleph a lui Borges, care descria de asemenea, cu 40 de ani înainte de Cărtărescu, un
punct magic aflat într-o casă în curs de demolare, „punctul în care se află, fără a se confunda, toate
locurile planetei, văzute din toate unghiurile”. Cărtărescu nu doar că împrumută dispozitivul, dar și
pastișează de-a dreptul stilul din Aleph.

Borges:

„Am văzut marea, zorii şi după-amiaza, mulţimile din America, un păianjen de argint în
centrul unei piramide negre, un labirint distrus (era Londra), nesfârşite priviri apropiindu-se şi
scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe lume şi nici una nu mi-a
surprins chipul, am văzut, într-o curte din strada Soler, aceeaşi duşumea pe care o văzusem, în urmă
cu treizeci de ani, într-o casă din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, tutun, panglici de metal,
aburi de apă, convexe deşerturi ecuatoriale şi fiecare firişor de nisip, am văzut o femeie din Inverness
pe care nu o voi uita niciodată, i-am văzut părul provocator, trupul înalt” etc. etc.

Cărtărescu:

„Am văzut un preot mângâind şoldul unei enoriaşe, o coţofană pe marginea căruciorului,
privind un sugar, o femeie rujându-se. Am văzut un jude rânjind acuzatului şi-un felcer scoţând
dintele unui cal cu un cleşte de cuie. Am văzut un alambic întins pe kilometri întregi, o pădure de ţevi
din care pica un strop de rachiu. Am văzut un stăvilar fisurându-se în zigzag şi şuvoaie groase de apă
cu mormoloci inundând orezăriile. Am văzut un bătrân decapitând o lăcustă” etc. Etc.
Cealaltă sursă este povestirea Sfârșitul jocului de Julio Cortazar. Teodora Dumitru a analizat
pe larg felul în care REM (care începe de altfel cu cuvântul „Cortazar”) preia Sfârșitul jocului, deci n-o
să mai intru în detalii.
 Alte surse sunt povestirile horror ale lui Lovecraft (la a cărui înfățișare trimite descrierea lui
Egor), Leonid Dimov, romantismul franco-german (Jean Paul, Nerval & comp.), Cărarea pierdută de
Alain-Fournier. Și, nu în ultimul rând, REM trimite la Eminescu (o frază din REM trimite la Sărmanul
Dionis: „…Junele tânăr care cugeta astfel, închizând când un ochi, când altul, se dă jos din autobuz în
bezna cartierului Dămăroaia”). Din toate aceste surse Cărtărescu reușește să croiască un text
fantastic în toate sensurile, care sublimează influențele într-o arhitectură fascinantă.
Fantasticul lui Mircea Cărtărescu este unul inedit, de inspirație cultă, livrescă și nu folclorică,
despre limite și transgresarea lor, cum nu se mai scrisese de la „Sărmanul Dionis” de Eminescu.
Imaginația lui Cărtărescu lucrează incitată de imensitățile astronomice, marile analogii
universale, doctrine ezoterice, teorii SF, miturile umanității și activitățile ascunse ale inconștientului.
Despre ezoterism este vorba și în jocul fetițelor din REM. Zilele săptămânii, spațiile, culorile,
deghizamentul vestimentar, florile și obiectele își dezvăluie corespondențele de ordin ocult, când
fetițele pornesc să facă pe „reginele”, după un ritual ludic ciudat.
Textul abundă în repere ce țin de bizar, fantastic, oniric, livresc, de referințe mitologice,
culturale, dar este fascinant și prin intensitatea pe care o conferă realului, banalului și cotidianului.
În REM, nu REM-ul ascuns într-o magazie părăginită, nu misteriosul și controversatul REM
impresionează cel mai tare, ci casa și curtea din cartierul Dudești-Cioplea în care locuiește mătușa
eroinei, tanti Aura, croitoreasă la domiciliu și unde, într-o vară mica Svetlana, de 12 ani, se jocă cu
alte fetițe de vârsta ei, de-a reginele. Mircea Cărtărescu descrie extrem de bine realul, poate pentru
că realul aparent modest estede fapt Totul, obsesia mai veche a poetului, dar și a prozatorului
Mircea Cărtărescu.