Despre oameni și case

sau vâ rstele imperfecte ale Inocenței

Ioana Pâ rvulescu, Inocenții (Humanitas, 2016)

Am citit romanul Ioanei Pâ rvulescu cu multe sentimente amestecate care

au tă bă râ t de-a valma peste mine, ca și cum povestea ei extrage din tine mai
multe imagini suprapuse, unele pe care le credeai dispă rute odată cu o vâ rstă ,
altele despre care nici nu știai că există sau unele pe care de-abia citind ai
început să le cunoști și să le înțelegi noima. Efectul lecturii este un halou
fotografic, o succesiune centripetă de imagini care îți dau strania senzație de
autenticitate a prezentului, cu toate că nu (sau nu doar!) despre el este vorba în
poveștile Ioanei Pâ rvulescu. Aleg să vorbesc despre imagini dispuse în forma
inelar-centripetă a haloului, tră ind simultan timpurile unor interogații despre
funcția literaturii în vremurile atâ t de vizuale pe care le trecem gâ fâ ind, încă rcați
de angoasa rostită cu jumă tate de gură că filmul sau noua medie vor înlocui
treptat literatura care va deveni exclusiv apanajul anticarilor și a profesorilor,
urâ ți de copii și de pă rinți deopotrivă .
Mi-am amintit că J. K. Rowling, în Harry Potter și piatra filosofală 1, fă ră vreo
legă tură structurală a romanului Ioanei Pâ rvulescu cu fantezia narativă a
britanicei, fantezie destinată exclusiv adolescenților, mă poate ajuta să explic
primul nivel al vră jirii imaginilor dispuse în formă de halou. Mi-a revenit în
memorie surpriza lui Harry atunci câ nd, spre neță rmurita sa mirare, observă că
pozele cu vră jitori de colecționat din „broscuțele de ciocolată ” se mișcă , sau chiar
apar și dispar în funcție de cel care le privește, depinzâ nd de cum le privește.
Suntem deci datori să vorbim despre o stratatagemă a privirii. Imaginile sunt vii
sau, cel puțin, creează o iluzie a viului. Așadar, această amintire a pezevenghiului
vră jitor are exclusiv rolul de a mă ajuta să definesc, ab initio, efectul Ioana
Pâ rvulescu, efectul inocenței dacă doriți, un efect al tră irii simultane a vâ rstelor,
în imagini vii, reificate în imediatețea mea de cititor, o re-vră jire a prezentului
meu, oricâ t de vechi sau de învechit ar fi el.

1
Aș aminti aici, în chip de recunoaștere, prețioasa traducere a lui Florin Bican, apă rută la Editura
Arthur, în 2015.
 Nu, nu este o poveste despre copilă ria trecută , scoasă inertă din lada
trecutului, din pliurile memoriei noastre afective și resuscitată astfel de abila
pană a prozatoarei, de calitatea ei de a însufleți corpusuri moarte. Nu este
această poveste nici mă car nostalgica tră ire a maturită ții în funcție de calibră rile
și presetă rile inocentei Copilă rii, într-un burg uitat și dispă rut (sau nu!?), la
picioarele vreunui munte vră jit (sau nu!?), zgâ rie-norul „din New Yorkul nostru
plin de aventură ”, pe o stradă paradisiacă , într-o casă vie, de unde nici gâ nd să
mai poți pleca nestigmatizat. Vră jirea imagistică în halouri centripete pe care ne-
o propune Ioana Pâ rvulescu în Inocenții are legă tură cu sensul dintotdeauna al
poveștii, acela de a preface prezentul lecturii într-un timp fă ră timp, într-un loc
fă ră loc, într-o lume fă ră lume. Aspațialitatea și atemporalitatea sunt câ teva
dintre efectele vră jitoriei acestei povești fermecate și fermecă toare, care ne
amintește că se succed în noi timpuri și spații care dacă sunt privite cu o anumită
pricepere sau nepricepere, de ce nu, pot să ne argumenteze efectul literaturii și
astfel nobila sa utilitate. Simultaneitatea imaginilor vii ale Ioanei Pâ rvulescu,
imagini care se rotesc ca un vâ rtej în jurul nostru, creează senzația controlată de
tră it, de mirare permanentă în fața necunoscutului, de resemantizare inocentă a
misterului vieții din care este eliminat efectul coroziv al timpului. Tot ce trebuie
să facem este să ne lă să m pradă poveștii, pâ nă la fund, de unde putem ieși mai vii
și mai abili decâ t înainte.
„Lumea strâ mbă ”, în care „cei mai mulți dintre oameni ră mâ n prizonieri”
poate fi îndreptată doar prin SIL, adică prin „Societatea (de) Îndreptat Lumea”,
deci prin eforturile perseverente ale prozatoarei, care dă sens, articulâ nd, vră jind
și dezvră jind imaginile, brusc devenite vizibile, accesibile, plauzibile. Imaginile au
funcția curativă de a reveni la poveste ca la o regă sire și o gă sire permanentă a
Sinelui disipat altfel în prezentul prea plin de efecte previzibile, caustice,
amenință toare.
Acesta este secretul autoarei Incoenților, nu doar „Secretul Anticarului”, din
capitolul omonim, poate unul dintre tâ lcurile romanului regă sindu-se chiar în
această misterioasă parte. Vraja legă rii scriitorului „de carte” și a că rții „de
cititori” are ceva din funcția magică a scrisului de a crea o lume alternativă , de a
oferi o soluție la vidul imaginilor moarte care ne contaminează . Imaginea
poveștii Ioanei Pâ rvulescu este asemă nă toare cu cea a caselor de pe strada
„Sfâ ntu Ioan”, după cum ne zice Memoria, sau Maiakovski, după cum o contrazice
Istoria. De altfel, aceasta este una dintre luptele câ știgate mereu de memoria
însuflețită , care ne face astfel martori ai întâ mplă rilor, ochi discreți ai casei de pe
strada „Sfâ ntu Ioan”. Este o casă care „adunase istorie”, adică „povești de viață și
de moarte”, istorii personale care dau consistență zidurilor care se umplu astfel
de tră it. În felul acesta, istoria mică învinge istoria mare, care pâ nă acum „nu
menaja pe nimeni”, venind „neinvitată la masă ”, nă vă lind peste oameni precum
apele învolburate și înspă imâ ntă toare ale râ ului de pe Valea Hornului. Istoria
mică devine dominantă și atemporală , poveștile-istorii fiind esența dă inuirii,
armele nevă zute al ființei în fața timpului, podul imaginar al inocenței peste
istoria ră masă deseori perplexă de învolubarea vieții.
Casa narativă care circumscrie universul inocenței mi-a amintit cumva de
casele lui Egon Schiele, cunoscut din pă cate prea puțin ca peisagist și mai mult ca
portretist. Sunt casele animate care apar și dispar din tablou în funcție de
unghiul privirii, amestecate, eclectice, cu caturi dezordonate, cu ferestre și pereți
strâ mbi dar care zâ mbesc într-un anumit fel, nostalgic, familiar, familial, cu o
anumită convivialitate secretă , doar de inocenți înțeleasă . Mi-au mai amintit și de
casa muzicală a Unchiului din filmul lui Jacques Tati, în care labirintul
arhitectural cere curiozitatea și, mai ales, inocența copiilor pentru a fi pă truns. El
se relevă finalmente ca un labirint al vâ rstelor, care odată rezolvat promite
tră irea lor simultană . Este o casă semiotico-inocentă , atâ t de vie pe câ t sunt de vii
oamenii care o locuiesc, o casă cu „memorie și conștiință ”.
Romanul este astfel unul al traseurilor inocenților principali, Dina, Doru,
Matei și Ana, ală turi de ceilalți inocenți din plan secund, Cici, Mari, Ică , Livi „și
încă vreo câ țiva copii”, în Paradisul sensurilor Copilă riei: în casa însuflețită , în
universul bibliotecarului, pe strada Maiakovsky, pe Tâ mpa vră jită , în Bucegi, la
ARO, pe Valea Hornului, la mare etc. Universul copilă riei are și coordonatele unei
lumi reale, în care se amestecă Biografia, ca semn al trecutului unei vâ rste, cu
Istoria, ca stigmat al timpului dominator. Așadar, ceea ce dă consistență
poveștilor Ioanei Pâ rvulescu nu este doar labirintul mnemonic așternut ca un
covor persan în fața noastră , ci și imensul nor atomic al istoriei amenință toare, ca
o ploaie acidă și corozivă . Nu ne este permis să ne pierdem în reveria trecutului
ci, prin suprapunerea timpurilor, avem soluții la coșmarul magnetizant al
prezentului. Prin aceste trasee întortocheate printre oameni și case,
redescoperim ca într-un puzzle prezentul nostru, ascuns în gesturile mă runte, în
iubirile candide, în prieteniile fericite, printre lucruri și animale sincere, joaca
vâ rstei inocente, jocurile adulților, că rți și hă rți, cutii cu secrete, povești despre
ființe, locuri și obiecte. Efectul lecturii este articularea treptată a celui de-al
cincilea inocent, sau cel puțin al educă rii ochiul cititorului, „mon semblable, mon
frère”, adică acel mon inocent, ascuns și el printre cuvinte, printre obiectele
domestice sau în pereții casei, precum iluzorii cocoșei de aur. Fața de atunci a
Anei, una dintre proiecțiile narative ale autoarei noastre, devine treptat fața
cititorului în casa lecturii, „ca luna plină , ochi rotunzi, negrii, și mă țineam după ei
fă ră să pricep nimic.”. Fi-va aceasta definiția inocenței dată de Ioana Pâ rvulescu
prin ochii fetei? Voi cum ați defini-o? Folosind desigur în cuprinderea ei
semantică termeni precum: puritate, castitate, imaculare, neprihă nire,
virtuozitate, etc. Ați pune-o desigur în antinomie cu: impuritatea, imoralitatea,
ră utatea, vina, pă catul, indecența, etc. Acest exercițiu de asociere și discoiere ar fi
îndreptă țit în lumea oamenilor mari, cum ar spune inocentul prinț al lui Saint-
Exupéry. În lumea Inocenților însă , starea este mult mai complexă , pentru că ea
nu definește doar rezultate vizibile ale unor acțiuni. Ea nu este o consecință .
Inocența Ioanei Pâ rvulescu este o formă de cunoaștere a lumii, adică a oamenilor,
a modului în care aceștia însuflețesc tot ce-i înconjoară . Este mai mult decâ t
întâ lnim și la Alice, în labirintul ei în Ț ara Minunilor, pentru că mirarea lui Alice
este limitată de contractul fanteziei din vis, deci al unui supranatural asumat,
conștientizat ca alegori de că tre cititor. Nu este nici inocența lui Dorothy purtată
de tornadă în țara lui Oz, că ci și aici avem un pact al inocenței, adică este
stră vezie ideea că „drumul cel galben” al eroinei este și el labirintul din vis, o
întoarcere la armonia familiei din Kansas. Aceste povești au pactul artificiului,
constructului imaginativ în imanența lor. Pactul inocenței, în cazul roamnului
Ioanei Pâ rvulescu, este un mult mai complex pact al înțelegerii prezentului în
funcție de o vâ rstă ascunsă în noi. Este un pact al re-vră jirii dar de un Oz care își
dublează bogata experiență a copilă riei cu abila țesere a poveștii ca o borgesiană
gră dină a istoriilor inocente care se bifurcă într-un labirint care se reformează
mereu, deci este fă ră putință de dezlegare.
 Asemă nă tor Micului Prinț, cei patru inocenți își construiesc și își conservă
lumea în funcție de sensurile pure ale înțelegerii lor. Parabola romanescă de
înțelegere a filmului Inocentul, cu David Vincent este gră itoare. Frumusețea
exterioară a actorului este dublată și de cea morală , în timp ce frumusețea
invadatorilor este doar de tinichea, goală pe dină untru și, oricâ t ai fi tu de
Oznarator, tot nu poți însufleți forme de tinichea. Ele tot a gol o să sune și o să
simtă , oricâ t de stră lucitoare vor fi. Inocentul înțelege că frumusețea este uneori
doar o aparentă iluzie a celei morale. Sensul inocenței este înțelegerea lipsei de
moralitate a lumii, ră ul invaziei istoriei, indiferent de natura sa, dar opțiunea
inocentului este de a ră mâ ne în continuare deschis misterului ei imanent. Deci
aceasta nu este inocența copilului, ci inocența adultului care privește lumea cu
ochii copiilor. Lumea plină de tâ lcuri secrete, care prin ochii adultului nu par a
mai avea sens, sunt aduse la viață prin această substituție controlată a ochiului
magic, prin tehnica învă luirii și a dedublă rilor narative cu care suntem deja
obișnuiți.
Imunitatea copiilor, atâ t în fața unor formule magice, precum
„Abracadabra!” sau „Sesam, deschide-te!”, câ t și în fața crizelor adulților, mai ales
atunci câ nd acestea țin de dragoste, spre exemplu, amestecâ nd în ele moartea,
politica sau banii, este o altă sursă a inocenței. Admirația copiilor față de Gyuri,
fratele mamei-mari și al lui Tanti, care amintea de figura și spiritul anticarului, se
adeverește ca o încercare de înțelegere a inocenței. Astfel, „copii, cu totul imuni la
vrajă și la formulele magice de tip dragoste, sunt atâ t de fericiți, chiar dacă , aș
spune eu, încă neterminați.”. Inocența este de fapt vâ rsta fă ră timp a celor
„fericiți și neterminați”, adică într-o mișcare sufletească perpetuă , o predispoziție
permanentă la perplexitatea sensurilor: totul îi miră , totul îi perplexează și îi
înfiorează ca la un etern început.
Fiorul în fața unor sensuri neprevă zute, ieșite în calea copiilor precum
bestiarul animalier de pe Tâ mpa, Bucegi sau Valea Hornului, vine ca o
semnificație subtilă a întrepă trunderii lumilor, a bifurcă rii halourilor. Istoria
vâ rtejurilor Dună rii din „povestea lui tata” și a strategiei de salvare este o
profundă alegorie a vieții. A te lă sa în voia puterii neță rmurite a vâ rtejului pâ nă
la fund, adică pâ nă acolo unde poți ieși cu ușurință , vâ rtejul nemaiavâ nd
suficientă putere, iată miza vieții și rostul ultim al apelului permanent la inocența
salvatoare. Memoria inocenței și, implicit retră irea ei concomitentă cu orice
vâ rstă , presupune ca „în apele dezlă nțuite ale vieții, să nu dau din mâ ini inutil, să
mă las dusă de vâ rtej la fund și-apoi să fac mișcarea laterală care să mă scoată
din cercul nefast”.
Casa veselă sau în doliu, intrată „plină de defecte în familie”, oameni prinși
sau desprinși în/din vâ ltoarea timpurilor, povești cu miră ri simple dar nu naive
și cu că lă torii centrifuge, copilă rii pline de sens desprinse dintr-o vâ rstă
interioară exuberantă , iată ingredientele care compun poțiunea narativă a Ioanei
Pâ rvulescu. Povestea ei este precum casa de pe strada Paradisului copilă riei,
adică „mereu proaspă tă și atră gă toare, un loc de explorat, fă ră cusur, fă ră
margini și fă ră moarte.”