MATRICEA POPORULUI ROMAN

-caractere bune şi rele-

Am fost şi suntem un popor de crucificaţi, da de crucificaţi nu de cruciaţi. Un popor

tăvălit, jertfit, osândit, prigonit. Dar ne-am ridicat mereu. Cum? Am fost învăţaţi să privim în
sus, în sus nu în exterior.
Este de foarte mare importanţă sufletul în cunoaşterea unui popor, stim că există un suflet
naţional ce s-a format din contopirea trăirilor sufleteşti ale celor din trecut, cu trăirile celor care
trăiesc şi că această imagine sufletească reprezintă chipul în care ne întrupăm în faţa altor
neamuri.
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care zburda odata copilul Eminescu, te luminezi de
un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au
enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte. Sufletul
românesc e o ondulaţie cu bătaie spre eternitate. Iată de ce, închis în unghiurile programatic
drepte ale clădirilor urbane corporatiste, sufletul românului îşi pierde, sugrumat, suflul vital şi
devine “străin în ţara lui”.
Cu toate inegalităţile noastre, create şi punctate de un relief cu hăuri şi înălţimi care ne
definesc şi ne descriu perfect viaţa – iad pe pământ în “grădina Maicii Domnului” – noi românii
avem o constantă de care nu ne-am dezis niciodată: dotaţi nativ , inventivi până la Dumnezeu de
rele şi capabili să păcălim însăşi Moartea, rămânem de-o naivitate care doar din bunătate se poate
decela. Contrar aparenţelor, noi românii nu ne vindem ţara, ci o dăm gratis, creduli că străinii cu
care suntem atât de ospitalieri ar putea să facă altceva decât să ne întoarcă favorul. Iată de ce
“munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.
Aş menţiona ca virtuţi ale românilor potenţialul intelectual (de inteligenţă şi creativitate)
şi competitivitatea, iar ca atribute psihologice de imbunătăţit încrederea scăzută în oameni, care
duce la o lipsa de cooperare pentru acţiuni colective în beneficiul comun, şi tendinţa de
distorsionare a realităţii prin exagerarea atât a pozitivului (prin emoţionalitatea ridicată), cât şi a
negativului prin scepticism sau prin cinism
„Modelul cultural ideal al românilor, «cum vrem sa fim», este identificabil în proiecţia noastră
psihologică, «cum credem că suntem». Vestea bună este că, deşi romanii se cred asa cum nu
sunt, totusi se cred aşa cum ar putea să fie! Aşadar, aş spune că proiecţia noastră nu reprezintă o
iluzie pozitivă, ci un optimism realist. De aceea, în cazul romanilor există şanse foarte mari de
dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model psihocultural ideal, şanse care pot creşte prin acţiuni
psihoculturale înţelepte şi hotărâte. Cetăţenii români din diverse zone ale ţării au un fundament
psihocultural comun mai important decât elementele ce îi diferenţiază, fundament pe care putem
construi un viitor comun, în care aceste elemente diferenţiatoare să-şi gaseasca însă locul şi sa
contribuie la o unitate în diversitate”, spune psihologul Daniel David in lucrarea „Psihologia
poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală”,
Din studiul comparativ între români, americani şi germani, citat în Psihologia poporului român
reiese că:
Competitivitatea în muncă a românilor este mai mare decât cea a germanilor şi
americanilor.

1
 Orientarea spre status a românilor este mai mare decât cea a germanilor şi americanilor.
Perseverenţa în muncă a românilor este cea mai scăzută. Perseverenţa e văzută ca ducerea
la sfârşit al unui obiectiv asumat la un nivel de calitate mare.
Autodisciplina este mai scăzută decât la nemţi şi aproximativ egală cu cea a americanilor.
Independenţa în muncă, adică capacitatea de asumare a responsabilităţilor este mult mai mică
decât a germanilor şi americanilor.
Concluzia este că vrem mult,există ambiţia de a fi pe primul loc, dar adesea nu ştim cum
(exista mai puţină disciplină) şi de aici renunţăm uşor sau nu ajungem la rezultate bune.
Dar fiecare popor are o matrice a existenței sale spirituale, nişte factori care ţin de o
transcendență în plan mitic, unde sunt hotărâte, trasate şabloanele spirituale ale unui popor.
Suntem, ca spațiu, noi, românii, marcați de trei mituri sau trei șabloane spirituale care ne sunt
date. Unul e evocat de basmul „Harap-Alb”: drama poporului din acest spațiu, de a căra în
spate Spânul, propriul stăpân silnic, care te forțează însă la depășire spirituală. Ce înseamnă
„Harap-Alb”: Transfigurarea negru-alb, evoluția, mutația, transmutația pe care trebuie să o
realizeze sufletul. Un alt element definitoriu al populațiilor de aici, din această zonă balcanică și
carpatică, este mitul jertfei creatoare, evocat foarte clar în legenda Meșterului Manole.
Populația din zona aceasta se află la intrarea pe scena Europei din Asia. Peste noi au trecut toate
popoarele migratoare, tot timpul. Ce am construit ziua, s-a dărâmat noaptea, ce am construit în
timp de pace, s-a dărâmat în timp de prigoană. Iarăși, acest element istoric ne-a ajutat, practic, la
orientarea spirituală a noastră, nu la focalizarea pe dăinuirea prin materie, prin civilizație. Pentru
că nu am putut, efectiv, să dezvoltăm o civilizație materială din cauza acestor vitregii. Tot timpul
au trecut popoare migratoare, au fost războaiele altora peste noi, aici. Din toată această dramă
continuă un al treilea element al culturii populare românești: balada Miorița. Aceasta propune
împăcarea în faţa Cosmosului, nunta cosmică drept dimensiune a vieții , omul modern nu mai
realizează la modul real, nu mai trăieşte cosmic, nu mai trăieşte nunta cosmică a ciobanului, a
păstorului mioritic. El e legat de lumea materială în care nu reuşeşte – dar nu reuşeşte, pentru că
nu înţelege aceste trăsături ale matricei noastre spirituale.
Noi, ca popor român, le avem pe cele trei mari opere , pe care omul modern nu le înţelege, şi
care definesc etos-ul nostru. Cine intră în matricea noastră, trebuie să le înțeleagă pe acestea trei.
Se vrea ciocnirea civilizaţiilor, se vrea uniformizarea, însă ce nu înțeleg marii lumii de astăzi,
vrând să schimbe aceste matrice spirituale: pe japonez nu poți să-l faci român, și pe român nu
poți să-l faci japonez! Încercarea de ai băga in Patul lui Procust pe toti, poate duce la pierderea
identităţii, la omul fără demnitate, fără coloană vertebrală.
Un element definitoriu pentru matricea românească este ceea ce spune Herodot în
„Istorii” – ”populația de aici era foarte vitează, geto-dacii erau foarte viteji, dar a fi uniți, ei nu se
poate”.
Despre individualismul românesc s-a vorbit adeseori. Unii au fåcut din el principala trăsatură
caracteristică a românului. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea sa fie de capul lui. Stapân
absolut la el în caså. Cu o părticică de proprietate cât de micå,dar care să fie a lui. Din această
cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de
iniţiativă în viaţa economică si prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială,cele
doua însuşiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene si care
constituie sufletul burghez.
Curajul este considerat una dintre calităţile naţiei române, însă potrivit psihologului
Constantin Rădulescu Motru, românii dau dovadă de curaj numai când sunt în grup. ”Românii
sunt eroi, dar cu deosebire numai când sunt în grup. În front, la război, în ceată, la revoltă, în

2
cârd sau la vânătoare. Dar românul izolat este blând ca şi mielul. Când îi bate din picior cineva,
el tace”, mai spune psihologul. Vorba după care se ghidează românul ca individ este ”Capul
plecat, sabia nu-l taie!”.
Individul român pare a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu o conştiinţă a sa
personală. Psihologul îl caracterizează drept: prea preocupat de gura lumii, uşurelnic când ia
hotărâri sub influenţa mulţimii, religios sau naţionalist doar de ochii lumii şi mai mereu cu
privirea aţintită spre ce fac ceilalţi. ”Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie
decât când suntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte pentru că suntem umăr la umăr, dar la
munca profesională suntem neglijenţi fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei proprii. N-
avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel
mai susceptibil când este să ne rostim în grup sau ca grup. Ne aprindem uşor ca un foc de paie,
dar ne şi trece aprinderea cum trece focul de paie”, mai spune Rădulescu-Motru despre poporul
român. Si totusi cred, că tocmai neamul acesta de creştini a ţinut acest popor, datorită
creştinismului si comuniunii propăvăduită de el am rămas aici in ciuda tuturor vicisitudinilor.
“Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În
orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică,
nu realizari majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască – dau garanţia
duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este
irosire şi pierdere. Dar – şi aici e aspectul nou faţă de tânguirea biblică – neamul românesc e şi
el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în
marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e
una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în
felul lui, la eternitatea fiinţei.“ Constantin Noica

”Să fii om!! Să iubeşti oamenii!! Şi să înveţi , mult , despre ei, despre viaţă, despre orice care să
te ajute să ţii capul sus, mereu,în orice situaţie!! Să ai curaj !!! Şi să fii modestă!!! Nu umilă ,
modestă!!! “ Sunt cuvintele părintelui meu, pe care le aud mereu si care cred eu ca reprezintă
chintesenţa sufletului poporului roman.

Inspector Școlar ,
Prof, Negrea Nicolae
I.S.J.Gorj