Sunteți pe pagina 1din 4

MODERNISMUL FRANCEZ

ARTA POETICĂ ÎNTRE BAUDELAIRE ȘI QUENEAU

Curentele literare au evoluat în pas cu omul, cu societatea, adaptându-se constant la


mentalitățile și tendințele de factură istorică sau socială. Se poate observa cum curentele literare
se succed, rând pe rând, ca revoltă împotriva curentului precedent, ori din pricina unor rigori
exagerate care nu își mai găseau locul în mentalitatea colectivă a unei epoci, ori din simplul fapt
că devenea desuet. Cu toate acestea, operele și autorii care au avut răsunet într-o anumită
perioadă rămân reale repere pentru antecesori, pentru generațiile viitoare de scriitori. Un astfel de
autor, a cărui amprentă se poate găsi în conștiința multor scriitori este Baudelaire care, din
pricina atitudinii sale cu totul inovatoare, își atrage etichete negative, fiind acuzat de imoralitate
și trivialitate1. Cu toate acestea, volumul său de poeme „Florile răului” rămâne o reală provocare
pentru cititorii însetați de deslușirea sensului unui cuvânt, de descoperire a misterelor încifrate,
cât și o influență majoră pentru scriitorii ce i-au urmat.
Unul dintre cele mai apreciate poeme este „Albatrosul”, viziunea autorului fiind una
originală, acest zburător oceanic fiind, datorită unor convenții literare (Baudelaire, Fleurs du
Mal), simbolul unui geniu nerecunoscut, al însingurării omului superior printre cei mediocri 2.
Încă din prima strofă autorul care deschide orizontul unei noi estetici în literarură, oferă o
imagine antitetică, surprinzând mediul grotesc al marinarilor și finețea, perfecțiunea creaturilor
care îi însoțesc pe mare. Totodată, această primă strofă amintește de „ The Rime of the Ancient
Mariner” a pre-romanticului britanic Samuel Taylor Coleridge. Mit străvechi și simbol al
perfecțiunii, albatrosul lui Coleridge este mai degrabă întruchipare a divinității, uciderea sa
pricinuind suferința marinarilor care s-au bucurat pe seama vânării creaturii. Pe de altă parte,
societatea contemporană lui Baudelaire se depărta din ce în ce mai mult de ideea de justiție
divină, de implicare a divinității în viața de zi cu zi a oamenilor. Era o lume aflată în plin proces
de industrializare și mecanizare, o lume în care geniile profunde și neînțelese nu își mai aflau
locul.

1
Marie-Madeleine FRAGONARD, Une histoire de la littérature française, p.22
2
Ivan EVSEEV, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Ed. Amarcord, 1994, p. 14
Următoarele două strofe ilustrează suferințele la care este supus geniul neînțeles într-o
lume a banalului și a trivialității, a oamenilor blazați și plafonați care nu pot străpunge forma
pentru a vedea mesajul. Acesta îndură batjocura celorlalți, servind doar ca amuzament pentru
aceștia, deoarece nu sunt capabili să îi înțeleagă superioritatea. În lumea inferioară el pare, din
această pricină, „greoi”, „stângaci”. Maestru al cuvintelor și al ideilor inovatoare, el este aici
„slut” și „plăpând”, prin înzestrarea albatrosului cu aceste calificative, Baudelaire reușind nu
doar să surprindă, ci și să transmită cititorului starea, sentimentele și senzațiile amintite. Ultima
strofă este cheia care descifrează misterul adunat în jurul albatrosului, Baudelaire asemănând
condiția poetului cu cea a albatrosului luat în derâdere. Această ultimă strofă este și cea care ne
confirmă aspectul de artă poetică a textului, a faptului că albatrosul este un pretext de care
autorul de folosește pentru a deplânge condiția geniilor neînțelese, a scriitorilor care, încercând
să inoveze literatura suprasaturată de idei desuete și de o estetică artificială, ajung ținta ironiilor
celor inferiori în gândire și receptivitate.
O abordare similară o are ulterior și scriitorul francez Robert Queneau care, după cel de
al doilea război mondial, oferă o nouă perspectivă asupra poeziei, cea a interogației poetice,
alături de alți poeți contemporani precum Ponge și Michaux3. Lirica lui Queneau este, cel puțin
la prima apropiere de opera autorului modernist, lipsită de profunzimea sentimentelor pe care le
transmit poemele lui Baudelaire prin abordarea esteticii urâtului promovată de către cel din urmă
amintit în secolul al XIX-lea. Pentru exemplificare, un poem potrivit este „Cum se face un
poem”. În primă instanță, se remarcă experimentalismul specific epocii, depărtarea de o structură
prozodică fixă, discursul liric fiind, parcă, mai apropiat de ceea ce promovau Proust, Joyce sau
Woolf, și anume fluxul conștiinței. De asemenea, se remarcă prezența ludicului, autorul jonglând
cu cuvintele, cu imaginile, conferind un aer de degajare actului creator, spre deosebire de
senzația de umilire transmisă de supliciile la care era supus geniul poetic neînțeles din
„Albatrosul” lui Baudelaire. În al doilea rând, jovialitatea eului liric prezent în poemul lui
Queneau se răsfrânge și în mesajul poetic. Acesta consideră că „de plângi ori râzi, oricum ar fi să
fie, / poți uneori să scrii o poezie”, sugerând astfel ideea de fatalitate, de faptul că în unele cazuri
fluxul conștiinței e favorabil creatorului, alteori nu, starea de spirit având și ea un cuvânt de spus.
Cu toate acestea, similitudini cu concepția artistică a lui Baudelaire se regăsesc precizate chiar în
această poezie: „ce va să spună nu poți să știi / când poezia se va ivi”. Această structură mizează

3
Marie-Madeleine FRAGONARD, op. cit., p. 29
pe aceeași „credință” a simboliștilor, care considerau că numirea unui lucru cu termenul exact
echivalează cu suprimarea considerabilă a plăcerii de a citi și se a descifra mesajul ascuns în
imaginile artistice care, cu timpul, în modernism, au devenit tot mai inaccesibile neinițiaților.
Tot din categoria mărturisirilor cu privire la actul creator face parte și poezia „Pentru o
artă poetică”, influențele lui Baudelaire asupra lui Queneau devenind tot mai concrete și mai
vizibile, fără a suprima însă stilul său propriu și tendințele epocii. În primul rând, autorul prezintă
„ingredientele” necesare. Astfel, în ciuda tendinței de simplificare a limbajului liric, care duce, în
cazul poemului amintit, la compararea actului creator cu prăjirea unui ou, ceea ce prin banalitatea
sa ar putea sugera că poezia este accesibilă oricui și oricine o poate crea, autorul numește printe
„ingredientele” necesare și „un căpăcel de sens”, „multă inocență”, „focul tehnic”, „sosul
enigmatic”, iar tușa finală este pudrarea „amestecului” obținut cu „câteva stele”. Deducem,
așadar, că fiecare „ingredient” reprezintă, de fapt, ceva mult mai profund, mai simbolic, fapt ce îl
apropie pe Queneau de doctrina baudelaireană. De asemenea, interogația retorică din final „Să
scrieți / Într-adevăr? Să scrieți?” taie elanul ludic și trădează o ușoară ironie în vocea lirică,
sugerând ideea de farsă a discursului anterior, eul liric pare a ironiza credulitatea celui care
consideră că a crea este atât de simplu, acesta fiind un dar al celor înzestrați. Ca particularități se
remarcă, din nou ludicul, degajarea discursului poetic, eul creator adresându-se cititorului
asemenea unui prieten, ca și cum ar relata o rețetă culinară, fapt ce aduce procesul de creație în
proximitatea omului obișnuit. Se poate spune că, în raport cu profunzimea operelor lui
Baudelaire, Queneau mizează pe desacralizarea unor concepte odinioară aproape intangibile,
cum ar fi procesul creației. Dacă până spre finalul secolului al XIX-lea inspirația și geniul artistic
erau ridicate la un mare rang, se găseau așezate pe un piedestal și erau considerate ele însele
valori inaccesibile omului de rând, Queneau doboară piedestalul și aduce în ochii cititorului
desfășurarea procesului de creație, acesta ilustrând cinematografic întregul proces. Imaginile,
ideile se succed rapid, sunt înlănțuite asemenea imaginilor cinematografice, accelerate de același
motor ludic. Predilecția pentru ludic ar putea fi explicată și de setea omului modern de a
cunoaște ce-l înconjoară, ca urmare a evoluției industriale și tehnologice, acesta depărtându-se de
imagini greu de înțeles, care prin profunzimea lor nu își mai găsesc locul într-o lume în continuă
mecanizare.
Poezia „Există” pare, la primă lectură, un raport al unui arhitect responsabil cu planul de
urbanizare al unui oraș, mai precis a unuia care urmărește starea drumurilor, a străzilor și piețelor
din Paris. Ceea ce apropie această poezie de tendințele promovate de Baudelaire este tensiunea
pe care eul liric o simte. Asemenea poeților simboliști, Queneau construiește tensiunea
urbanului, cititorul resimte și el apăsarea străduțelor înguste și agorafobia pricinuită de piețele
ample deopotrivă. La o privire mai atentă, poezia poate fi privită și ca artă poetică, ilustrând
stadiile pe care le parcurge un scriitor în calea spre făurirea unei opere, străzile fiind simboluri
ale actului creator. Uneori mai anevoioase – „străzi ca niște tuburi”, „unele chiar infernale” –
alteori mai lejere – „altele par podoabe prețioase” – acestea se aseamănă cu amalgamul de idei ce
trec prin filtrul autorului până la desăvârșirea unei creații. Lumea deformată este, de asemenea, o
reminiscență baudelaireiană – „Sunt bulevarde caraghioase”, „mai sunt și magistrale în formă de
cârnat”, continuând totodată abordarea ludică pe care autorul a fructificat-o șî în poemele
amintite și discutate anterior. Concluzia la care ajunge eul liric în finalul poeziei poate fi acceptat
și ad literam, dar, prin aceeași analogie stradă – creație „vai ce varietate în diversitatea / orașului
Paris” poate fi și o constatare referitoare la amalgamul de concepții artistice ce dominau
modernismul francez.

În concluzie, poezia și literatura, în general, au ținut pasul cu schimările survenite în


dimensiunea social-istorică, cu evoluția umanității, apărând astfel curente și ideologii literare,
coordonate diametral opuse de la o epocă la alta. Cu toate acestea, deși modernismul e o perioadă
a experimentalismului, a desacralizării, a absurdului și a desființării ideilor și stilului promovate
anterior, lirica lui Robest Queneau demonstrează că actele poetice precedente valoroase au
continuat să influențeze stilul și perspectiva literară a multor scriitori, la multe decenii distanță.
Astfel, artele sale poetice, deși lipsite de profunzimea celor consacrate de geniul baudelaireian,
acestea fiind îmbibate în ludic, păstrează mici subtilități legate de mesaj și limbaj din stilul
simboliștilor.