Observaţii

1. Corectează eventualele greșeli de redactare!

2. Urmaţi regula 800 cuvinte citite – 700 înţelese – 600 reţiunute – 500 scrise pe foaia de
examen ( ai grijă- pentru a primi punctajul pentru redactare eseul tău trebuie să fie de
minim 400 cuvinte...eu spun 500 să fii sigur!)
3. Compunerile conţin si citate critice pe care nu este obligatoriu să le reţii, dar le poţi
parafraza sau utiliza doar expresii, sintagme!
4. Învaţă cu un creion în mână! Subliniază, fă scheme, săgeţi, adnotează!

Testament

Teoretizat în spaţiul cultural românesc de Eugen Lovinescu, modernismul se naște în

primul rând dintr-un spirit de revoltă împotriva gnoseologiei carteziene care limitează omul la
tiparele cunoașterii și ale creației clasice. Spiritul inovator, experimentul, asumarea de sine,
anularea auspiciilor deșertăciunii romantice, acceptarea dualității, a paradoxalului uman și mai
ales aspirația spre absolut sunt constante ale acestei direcţii interbelice. Desigur, această plasare a
umanului la limita dintre două tipare existențiale are darul de a genera o criză ontologică, la
rândul ei, corelată cu nostalgia originilor: ființa în încercarea de a recuceri absolutului, însă
departe de a-l găsi, poezia modernă îl creează.
Credem că aceasta este și cea mai importă constantă a liricii moderniste: omul care - prin
creație- recâștigă absolutul. Viziunea caracterizează universul arghezian prin metafora cathartică
a treptelor, universul blagian prin metafora misterului și a iubirii, dar și universul poetic barbian
prin metafora jocului secund și a mântuitului azur. Se vor pune bazele unui mit al puterii
transformatoare pe care, prin cunoaștere, omul o dobândește asupra fenomenelor naturii.
Modernismul este o nouă gnoseologie, antropologizantă în care fiecare om prin cunoaștere și
implicare în cunoaștere devine un făuritor de lumi posibile. Poezia modernă nu avea drept scop
lirismul în sine, arta nu mai era creată pentru artă, în altă ordine de idei, lirica se transformă într-
un instrument de cunoaștere a esențelor universale.

Tudor Arghezi este primul autor care valorifică în literatura română estetica urâtului
înţeleasă ca actualizare a funcţiei expresiv – catharctică a cuvintelor ce denumesc realităţi urâte:
bube, mucegaiuri și noroi. Această viziune ia naștere la intersecţia dintre axa lexicală
reprezentată de cuvintele cu bube, cuvintele puturoase, cuvintele cu râie, cuvintele care te

1
asaltează ca viespile (Vladimir Streinu) și axa semiotică reprezentată de forţa estetică a actului
artistic. Prin catharsis- fiinţa se înnobilează pe sine, omul devine frumos tocmai prin
confruntarea cu urâtul. Este ilustrată în opera lui Arghezi o constantă a liricii moderniste:
împlinirea menirii umane prin actul creaţiei.

Despre Catharsis se vorbește pentru prima dată în filosofia lumii antice, pentru ca mai
apoi conceptul să cunoască multiple aplicaţii în psihologie unde se referă la capacitatea
individului de a se elibera de auspiciile răului tocmai prin confruntarea lui directă. Preţurile noi,
frumuseţea închipuite de Arghezi configurează salvarea fiinţei, renașterea ei spirituală prin
asumarea și lupta cu urâtul.

Opera argheziană este expresia unei conștiinţe frământate, convulsive, alfate în perpetuă
căutare, aspiraţie spre absolut, oscilează oximoronic între venin și miere, dar mereu asumându-si
menirea creatoare, tocmai în aceasta rezidă și crezul său poetic: în absolutul artei care
îmbogăţeste cu sensul creaţiei omul, prin opoziţie el militează împotriva poeziei frumoase, a
poeziei leneșe ce exclude totuși filonul cunoașterii.

Caracterul de artă poetică este întărit prin transformarea creaţei într-o manieră de
cunoaștere: atât a absolutului, cât și a sinelui, poezia devine pentru Arghezi singurul mod de
fiinţare interioară, de răscumpărare a făpturii vremelnice și perisabile. Arta scoate omul din timp
redându-i absolutul din care s-a rupt.

Oglindind viziunea lui Aghezi asupra vieţii, textul Testament deschide volumul Cuvinte
potrivite și este o veritabilă artă poetică modernistă. Dincolo de trimiterea imediată la o
moștenire literară, titlul actualizează factorul religios: dacă Vechiul Testament impune legea
credinţei, iar Noul Testament prin modelul cristic pe cea a iubirii, Aghezi postulează un nou
crez de factură modernistă: creaţia – omul își împliește destinul, recâștigând absolutul prin
asumarea actului creaţiei.

Cartea lăsată moștenire este însuși poetul înţeles ca împletire între iubire, cunoaștere și
creaţiei, în descendenţă latină- numele devine egal omului, deci dincolo de bunurile materiale,
fiul spiritual moștenește tezaurul cultural. Nu zadarnic scrisul definește fiinţa superioară- el
fiinţează și în egală măsură dăinuie timpului. Dacă pe de o parte seara sugerează lipsa
cunoașterii, lipsa conștiinţei de sine, pe de altă parte epitetetul răzvrătită condiţioneai ză omul să

2
își asume destinul creator, să își depășească condiţia. Râpile, gropile evidenţiază efortul
generaţiilor predecesoare, începutul culturii ce stă sub semnul efortului colosal de asumare a
procesului chatarctic.

Treapta este metafora centrală a acestei prime secvenţe, ea este un simbol a omului, al
creaţiei și al culturii. În acest avânt spre absolut fiul urcă treptele predecesorilor, dar mai ales
construiește la rând său noi trepte, omul se transformă pe sine într-o nouă treaptă învingând astfel
trecerea ireversibilă. Cultura este un dar care asemeni talanţilor trebuie înmulţit, aceasta este
viziunea argheziană asupra vieţii: odată ce primește darul cunoașterii, al creaţiei și al culturii,
fiecare individ moștenește și responsabilitatea continuităţii. Arta are rol conector și motivaţional,
ea dă un sens existenţei, mai mult de atât, trecutul iese de sub incidenţa morţii, căci osemintelor
străbunilor se transformă în coloană spirituală a individului.

A doua secvenţă a se deschide prin semnul schimbării, însă în mod superficial s-a atras
atenţia asupra intelctualizării muncii – sapa-n condei și brazda-n călimară, credem că adevăratul
sens nu se naște dintr-o desconsiderare a muncii fizice, agricole, ci din necesiatatea de asumare,
de consţientizare, deci din obligaţia de a da o finalitate, un scop muncii și existenţei. Sudoare
muncii sutelor de ani indică înco o dată efortul generaţiilor anterioare, îndemnurile pentru vite
sunt cuvintele primare înzestrate doar cu funcţie expresivă, din ele, prin aportul poetului se vor
naște cuvintele potrivite, sunt lexemele care adugă sens, au forţă creatoare, sunt o actualizare a
Logosului primordial.

Prin această învestire cu forţă demiurgică, poezia este un leagăn pentru viitor, însă mai
mult decât atât atrage atenţia cenușa morţilor – creaţia-cultura îi asigură fiinţei caracterul de
pasăre Phoenix, crezul în creaţie este chiar credinţa în absolut – Dumnezeu de piatră. Piscul
datoriei și cele două lumi de pe poale aduc îm prim plan funcţia persuasivă a comunicării –
asumarea destinului creator călăuzește omul spre transcedere.

A patra secvenţă ilustrează magistral estetica urâtului: poetul dă glas durerii surde și
amare: deci arta înseamnă o confruntare catharctică, o confruntare cu mucegaiul, cu boala, cu
noroiul și neputinţa. Pentru Aghezi arta înseamnă curajul asumării și frumuseţea înnobilării
omului prin această luptă. Poezia frumoasă pare să fie o fugă, un neadevăr al spiritului, tocmai de
aceea durerea este surdă, este nerostită, deci neasumată. Arta, poezia izbăvește atât poetul cât și

3
lectorul metamorfozat într-un ţap înjunghiat, deci această înnobilare, această creștere spiritulă
este finalitatea poeziei, a Catharsisului. Pentru poetul modernist lipsa de asumare a destinului
creator și a luptei cu sine este înţeleasă ca o crimă colectivă: odrasla vie-a crimei tuturor.

Ultima secvenţă întregește caracterul de artă poetică a textlui. Domniţă învestită cu

atributele feminităţii, ale graţiei devine expresia muzei a cărei suferinţă subiliniază opoziţia cu
finitudinea și perisabilitatea făpturii umane – poetul.

Poezia este o taină ce poartă omul spre transcendent: slova de foc și slova făurită /
împerecheate-n carte se mărită, nunta metamorfozează unirea contrariilor care dă astfel un sens
existenţei umanei: focul imaginează inspiraţia, sacrul, cunoașterea și absolutul, iar slova făurită –
efortul, munca și motivaţia –de sorginte umane stau sub semnul esteticii urâtului. Fierul – este un
simbol al perisabilităţii, al oxidării – deci al omului supus trecerii ireversibile, cu toate acestea
prin artă și Catharsis, prin îmbrăţișarea cleștelui – acesta își depășește condiţia.

Unul dintre cele mai invotoare elemente poetice consistă în relaţia poet – text –cititor,
actualizându-se astfel funţia persuasivă a comunicării: dacă în prima secvenţă persoana a doua
stă sub semnul vocativului fiule – ce creează descendenţa spirituală, în a doua secvenţă acesta
este desemnat prin posesivul piscul datoriei tale. Asumându-si urâtul și lupta cu acesta, cititorul
se transformă în a treia secvenţă ţap înjunghiat, pentru ca mai apoi să se elibereze de auspiciile
răului, devenind în ultima secvenţă Domn – deci stăpân al operei și al propriului destin. Acesta
pare să fie și marea pildă a textului arghezian: prin creaţie omul devine un demiurg, un stăpân al
vieţii, un făuritor de cultură, prin creaţie, prin asumare și prin lupta lu urâtul omul își împlinește
menirea.