Testament

Tudor Arghezi

I.Preliminarii, încadrarea în curent. În sens larg, modernismul definește

spiritul novator, opus tradiției. În sens restrâns, este o mișcare literară apărută în
spațiul hispano-american, care orientează poezia către o estetică a sincerității și a
rafinamentului (Irina Petraș). Eugen Lovinescu numește modernismul ”spirit al
veacului” în sensul sincronizării literaturii române cu cea europeană. Modernismul
aduce cu el câteva idei novatoare noitor: tematica citadină, sincronizarea cu filosofia
și alte științe, intelectualizarea prozei și poeziei, modernizarea versificației etc.
Estetica urâtului din poezia baudelairiană se dezvoltă astfel în spațiul românesc în
forme inedite, presupunând o sincronizare lovinesciană a celor două culturi. ”De la
Arghezi se scrie altfel” (T Vianu). Poezia Testament deschide volumul de debut al lui
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite – 1927 şi este o artă poetică.
Arta poetică exprimă, cu mijloacele poeziei temele, modalităţile, obsesiile şi
tehnica definitorie pentru creaţia unui anumit poet. Acest tip de poezie lirică, deşi
existentă deja în secolul al XIX-lea, se impune în literatura română în perioada
interbelică. Testament de Tudor Arghezi, Eu nu stivesc corola de minuni a lumii de
Lucian Blaga, Din ceas dedus şi Timbru de Ion Barbu sunt numai câteva dintre
artele poetice interbelice. Studiul lor dezvăluie modalitatea fiecărui creator de a se
raporta la poezie şi la limbajul acesteia. Tradiţia lor va fi continuată în literatura
contemporană de Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu.
II. Tema Testament cuprinde teme care traversează întreaga lirică
argheziană: testamentul, cartea (de căpătâi), tradiţia şi evoluţia, metamorfoza
materiei în spirit şi a urâtului în frumos, efortul creator, inspiraţia poetică, tehnica
artistică, creația lăsată ca moștenire unui fiu spiritual – posterității.
III. Lirismul. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui
fiu spiritual căruia îi lasă drept unică moștenire cartea, metonimie care sugerează
opera literară. Cele două ipostaze lirice (instanțe lirice) sunt desemnate de
pronumele eu – tatăl spiritual, poetul - și tu – fiul, cititorul, urmașii, receptorii-, iar în
finalul poeziei, de metonimiile robul –Domnul-. Lirismul subiectiv se justifică prin
atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului
liric: pronume și verbe de persoana I singular (eu am ivit, am preschimbat),
adjective posesive (cartea mea), dar și pronume și verbe de persoana a II-a (te, tine,
urci), sau substantive în vocativ (fiule).
IV. Titlul. Elementul paratextual fundamental /principal al textului / poate fi
înțeles pe mai multe nivele /paliere semantice/ de sens: sensul denotativ al cuvântului
testament este act juridic prin care cineva îşi exprimă ultimele dorinţe ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte; sensul conotativ concentrează tema poeziei, ultimele dorinţe
ale poetului. Moştenirea pe care o lasă urmaşilor nu este o bogăţie materială, ci una
spirituală. Testamentul este cartea fundamentală a neamului său.
 V. Incipitul. Primele versuri au un ton grav, solemn prin adresarea directă către
”fiu”, termen generic pentru urmaș, cititor. Începutul printr-un verb la forma negativă
atrage atenția, creează un orizont de așteptare tensionat și accentuează stare de
solemnitate: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o
carte.../Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
VI.Imaginarul poetic. Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului
central, metafora carte, cu sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre
generații și oferă urmașilor o identitate, fiind hrisovul cel dintâi. Ca element de
recurență/ de repetiție, cuvântul carte are o bogată serie sinonimică în text:
testament, hrisov, cuvinte potrivite, slova de foc și slova făurită. Poezia este alcătuită
din cinci strofe inegale ce formează trei secvenţe poetice.
În prima secvență, întemeiată pe ideea artistică a legăturii dintre
generații toate elementele imaginarului poetic se adună ”într-o seară răzvrătită” a
timpului și trec apoi transfigurate în întâia carte, lăsată de poet fiului. Cartea este
o sinteză a acumulărilor, în plan existențial și spiritual, este o treaptă, avansând
problema tradiției și a asumării. Așadar, opera fiecărui poet este o treaptă în
evoluția unei literaturi. Nu se poate ajunge la poezia autentică fără asumarea celei
anterioare; fiecare poet este o sursă de inspirație și model de învățătură pentru cel
ce va urma după el.
Imaginile poetice tipic argheziene, dinamice, expresive, surprind efortul
generațiilor care se înalță de-a lungul timpului de la materie la spirit. Înălțarea este
sugerată prin enumerarea de substantive: râpi, gropi adânci sau printr-o alegorie:
”suite de bătrânii mei pe brânci...”.
Secvența a doua dezvoltă ideea artistică a luptei artistului cu materialul
limbii. Cartea este un produs al spiritului, migălos, născută din sudoarea
generațiilor anterioare. Convertirea uneltelor agricole / sapă, brazdă, în
instrumentele scrisului –condei, călimară – este consecința unor mutații de ordin
social, istoric și estetic: ”Ca să schimbăm acum, întâia oară,/Sapa-n condei și
brazda-n călimară/Bătrânii-au adunat printre plăvani/Sudoarea muncii sutelor de
ani”. Rostul creatorului în lume se datorează strămășilor țărani, ridicați la rang de
Creator, bătrânii fiind sacralizați (transformați în sfinți): ”Dumnezeu de piatră”.
Numai frământate mii de săptămâni, cuvintele se prefac în poezie. Ele au drama lor
artistică și existențială care e însăși drama creatorului. Artizan al cuvintelor,
poetul preface graiul aspru, inexpresiv, frust al bătrânilor în ”versuri și-n icoane”,
transformând ”graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, în ”cuvinte potrivite”, metaforă
ce desemnează poezia, arta.
T. Arghezi inaugurează la noi estetica urâtului, concept preluat de la poetul
francez Ch Baudelaire: ”Făcui din zdrențe, muguri și icoane”, însemnând
transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Strofa a patra reliefează rolul
purificator al poeziei: aceasta încântă, dar și pedepsește în scopul curățirii lumii: ”pe
care ascultând-o a jucat/Stăpânul ca un țap înjunghiat”.
 În ultima secvență, eul liric își sintetizează concepțiile în privința viitoarei
sale creații. Alcătuită din slova de foc , metaforă pentru talent, har și slova făurită,
metaforă pentru meșteșug, trudă, cartea este darul pe care robul o dăruiește
Domnului (cititorul/urmașul). Creația autentică presupune îmbinarea unor modalități
tradiționale cu cele moderne.
VII. Versificație. Arghezi nu renunţă la versificaţia clasică. Poezia este
împărţită în cinci strofe inegale ca număr de versuri, măsură variabilă, rime pereche
şi ritmul iambic. Se remarcă rima bogată şi complexă. În Testament se observă
pregnant o lirică a eului sau un lirism subiectiv, prin prezenţa persoanei I, prin
adresarea directă. Poezia Testament se încadrează în modernism prin concepţia
argheziană despre actul artistic ce este, în ordine umană, crez artistic complet.
VIII. Concluzii. Consider că de modernism ţin, compoziţia interioară,
organizată în jurul motivului central: cartea, aspectul formal neobişnuit, adică
strofele inegale, ritmul extrem de alert cu care poetul trece de la un aspect la altul
al procesului de creaţie. Faptul conferă ambiguitate textului. Realizând o perfectă
sinteză între tradiţie şi modernitate, Arghezi reprezintă după afirmaţia a lui Ovid. S
Crohmălniceanu „placa turnantă a liricii româneşti noi”.
Poetul este un clasic modern prin tematica în discordanţă cu Dumnezeu, prin
tema morţii şi a iubirii, prin perfecţiunea formei, originalitatea expresiei, inovaţiile
lexicale şi prozodice, imaginile inedite. Este un tradiţionalist prin surprinderea
realităţii autohtone şi prin elogiul eforturilor generaţiilor trecute pe care se clădeşte
societatea modernă. Testament este o artă poetică de sinteză, pentru orientările
poeziei interbelice, cu elemente tradiţionale şi moderniste.