MORALĂ

CURS 1: VIRTUTEA ȘI SCOPUL ACESTEIA ÎN MORALA ANTICĂ

CURS 2 : CONTINUARE

CURS 3: CONTINUARE

CURS 4: MÂNTUITOTUL HRISTOS, FUNDAMENTUL VIEȚII VIRTUOASE

CURS 5: VIRTUTEA CREȘTINĂ. VIRTUTEA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

CURS 6: IZVORUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

CURS 7: VIRTUȚILE CARDINALE

CURS8: VIRTUȚILE TEOLOGALE

 VIRTUTEA ȘI SCOPUL ACESTEIA ÎN MORALA ANTICĂ

(Curs 1)

Introducere

Studiul virtuților relevă ceea ce înțelegeau prin ele predecesorii creștinismului. Biserica
Creștină nu s-a constituit făcând tabula rasa, ci s-a mulat pe cultura fiecărui popor. Creștinismul
european s-a grefat pe cultura popoarelor mediteraneene (greco-latină). Sub multe aspecte sfinții
părinți au preluat nu gândirea religioasă, ci punctele de vedere dezvoltate în perspectiva
revelației.
Omul a fost preocupat dintotdeauna de problema moralității. În afara spațiului ordonat de
revelația supranaturală, moralitatea a fost gândită și aplicată în funcție de conștiința morală
naturală a oamenilor, care s-a exersat într-un anumit spațiu cultural și politic. Când vorbim de
moralitate înțelegem acea stare a spiritului care a dat un anumit tip de comportare omului, care îl
face să exceleze comparativ cu celelalte ființe lângă care există în lume. Moralitatea îl face pe
fiecare ins să exceleze și în raport cu semenii săi. Numai în calitate de ființă morală omul poate să
exceleze atât în raportul cu alte ființe cât și cu semenii.
Animalul nu are simțul moralității. Și celelalte ființe au limbajul lor și un mod de gândire,
o anumită putere de judecată. Nu putem nega prezența unei raționalităti în existența acestor
ființe, chiar și ele au un limbaj, însă nu articulat. Și ele sunt create prin Logos. Nu există nume în
univers care să nu fie marcat de această sursă divină a creației. Cu toate acestea animalul nu are
simțul moralității. Modalitatea prin care un animal capătă un anumit comportament este redat de
celulele oglindă, de înclinația acestuia spre imitare, animalul fiind marcat de personalitatea
omului (lângă care ființează). În unele cazuri există chiar și oameni care ajung să imite
comportamentul animalelor.
Omul se deosebește de celelalte ființe prin calitățile sale personale, individuale și prin
modul în care fiecare persoană se servește de aceste calități și le face să exceleze. Calitățile îl
disting pe om de alte ființe și de confrații săi. Ele sunt calități în sensul autentic al cuvântului, în
măsura în care asigură o stare de bine (grecii au numit-o eudaimonia) individuală și colectivă.
Prin calități omul excelează în persepctiva binelui. Pentru calitățile acestea prin care omul
excelează, grecii foloseau cuvantul arete, de la verbul aresto (a plăcea). Acest cuvânt a fost
tradus în latină prin virtus, compus din aceeași radacină ca și cuvântul armonia, astfel încât toate
cele ce excelează sunt văzute ca realități armonice. În gândirea pitagoreică ființa virtuții constă în
armonie. Toate cele care se mișcă în direcția binelui sunt realități armonice. Cuvântul arete evocă
și trimite la ideea de excelență, desăvârșire, împlinire. Ea este orice formă prin care anumite
persoane, ființe sau lucruri excelează și sunt adecvate pentru ceea ce ele reprezintă. În folosirea
cuvântului arete, grecii au reliefat și desemnat orice formă de desăvârșire a unei realități. Astfel,
în gândirea greacă deși existau mai multe virtuți era important ca omul sa fie un bun cetățean,
adică un om capabil să preia responsabilități în cetate. Unui asemenea om grecii îi spuneau kalos
kai agathos (omul frumos și bun). În acest sens idealul educației grecești era kalokagatea,
simbolizat prin atlet și participantul la jocurile olimpice (ex. la Platon). Cuvantul kalos înseamnă
și frumos și bun; agathos înseamnă în toate cazurile bun.
Pentru greci frumusețea nu era una exclusiv estetică, ci era atât morală cât și fizică. A fi
frumos (kalos) însemna să te comporți cu noblețe, să fii cinstit față de legile cetății. A fi bun
(agathos) nu în sensul de a fi milos, ci de a fi performant (ex. atletul bun, muzicianul bun
[fotbalist bun, Cr. Ronaldo] etc). Omul frumos și bun corespundea cu ceea ce numim astăzi om
de valoare [Tudor Gheorghe], persoana capabilă să exerseze respnsabilități atât pentru el, cât și
pentru societate. Această calitate de a trăi capabil, de a te achita de responsabilități frumos și bine
era desemnată de arete (virtute). Ieșirea în evidență, dar nu într-un sens negativ, ci ca o integrare
în armonia cetății desemna virtutea.
Presocraticii, preocupându-se de fisis (natura lucrurilor) nu au acordat o atenție deosebită
cuvântului arete. Astfel, înainte de Socrate se întâlnesc numai anumite elemente răzlețe: armonia
(Pitagora), gândirea sănătoasă (Heraclid), modul în care omul gândea performant și creator
(Democrit).
Socrate (sec. 5-6 î.d.Hr) aduce o schimbare profundă în acest concept. El a contribuit la
comutarea termenului arete spre om. Pentru el virtutea reprezintă forța prin care omul își
realizează bunăstarea (eudaimonia). Totalitatea calităților prin care omul excelând, ajunge la
eudaimonia au fost înțelese drept virtuți. Pentru grecii antici, virtuoși prin excelență erau zeii,
eroii, care erau și venerați. Inițial respectivele calități erau daruri ale zeilor buni făcute

oamenilor, erau date de demonii buni (eu-daimon). Deci oamenii sunt virtuoși prin grija
permanentă a zeilor. Pentru zei nu se folosea cuvântul theos. La Platon îl găsim, dar nu tradus
prin Dumnezeu ci prin zeu (ex. în românește; în lb. franceză avem Dieu, folosit pt. Dumnezeu și
 pt. zeu).
Sofiștii (și Socrate care excelează) foloseau termenul virtute cu sensul de pricepre pentru
o anumită meserie, pricepere, artă (pentru cunoaștere se folosea atât gnosis - cunoaștere
existențială, cât și episteme - gândire tehnică). Pentru sofiști arete era priceperea de a face un
discurs pentru a-l convinge pe cel de lângă tine. Socrate afirma ca există o virtute capabilă
tuturor care au o funcție de îndeplinit; arete este condiția de care face dovada un om spre a
îndeplini funcția pe care și-a asumat-o.
După Socrate, sufletul (psihe) are funcția de a gândi, de a stăpâni funcțiile inferioare din
om și de a asigura o viață trăită la capacitățile cele mai înalte; această capacitate este numită
virtute. Această virtute o identifică cu dreptatea și cinstea. Prin Socrate, în istoria gândirii
grecești se produce o întoarcere de la natură spre ființa umană. El lărgește conceptul de arete, de
la capacitatea de a excela la o nouă definire, semnalând că este o funcție specială a omului care
se confirmă în eupraxia (fapta bună). Socrate lărgește acest cuvânt, de la talent, arătând că arete
este o facultate a spiritului uman. De la virtute, definită ca funcție prin care excelăm, aceasta
ajunge calitatea sufletului prin care se stăpânește animalitatea și se actionează bine. Până la
Socrate, virtuoși erau doar cei care excelau în bine. El spune ca poți fi virtuos în raport cu tine și
semenii prin eupraxia ( fapta bună). Așadar el extinde conceptul de arete, arătându-l ca pe o
funcție specială a spiritului uman.

Originalitatea lui constă în accentul pe care îl pune pe caracterul moral al virtuții (de care e
capabil orice om), spre deosebire de predecesorii săi care accentuau caracterul virtuții de condiție
esențială pentru a avea succes și a excela; şi omul anonim poate fi virtuos; şi animalul poate fi
virtuos in gandirea lui Socrate. El este original întrucât încearca sa dea o justificare filozofică
virtuții prin definirea ei: virtutea este o formă de cunoaștere prin faptul că ea se exprimă în fapta
bună; în această situaţie noi suntem cunoscuţi de cei faţă de care săvârşim fapte. Calitatea omului
virtuos nu este dată de calitatea subiectului, ci e dată de mediul în care mă mişc, de cel de lângă
mine; ceilalti, care constată că prin fapta bună (eupraxia) altul excelează între ei. Sinteza tututor
calităților prin care cineva excela constituie virtutea completă, idealul educației grecești
(kalocagatia), ce presupunea inclusiv știința de a muri (lucru care se va schimba în perspectiva
creştină).
În literatura (cu iz juridic) în sec.6 î.d.Hr. Theognist (contemporan cu Pitagora) într-un
elogiu (nr.1), considera că virtutea este sinonimă cu dreptatea - trasatura cea mai importantă a
omului corect. Această dreptate o va prelua Socrate, prin armonie. Această trăsătură a fiecăruia
crea ceea ce va numi Pitagora (?) prin armonia societății. Pentru Socrate virtutea era și
cunoașterea interiorității omului, în intimitatea proprie fiecăruia.
Din momentul în care omul se cunoaște pe sine, îşi cunoaşte propria identitate, după
Socrate în mod firesc trebuie împlinit binele. Eupraxia face din om autorul binelui, al propriei
desăvârşiri. Pentru Socrate, virtutea ca o cunoaștere presupune efort și asceză intelectuală,
capabilă să conducă la ceva / cineva în slujba căruia ne vom pune dupa ce l-am perceput. Acel
ceva / cineva în gândirea greacă era binele, însă Socrate nu a spus niciodată ce este binele. A
considerat că nimeni nu vrea să facă rău, ci răul apare din necunoașterea binelui. Socrate nu a
depăşit concepţia greacă potrivit căreia binele consta în bunăstare, eudaimonia, fie chiar starea de
confort sufletesc dată de aromia pe care o are în comparație cu armonia cetății.

CONTINUARE

(Curs 2)

Pentru Socrate virtutea era un tip special de cunoaștere. Cunoașterea dată de unirea cu
transcendentul din care provenea sufletul, suflet care cândva se găsea în situația de a-L
contempla pe Dumnezeu (transcendentul); (theos tradus ca zeu și înțeles Dumnezeu, vezi şi mai
sus). Această unire se face prin aducerea aminte a situației în care sufletul se găsea atunci cand Îl
contempla pe Dumnezeu (transcendentul). Această amintire se face prin arta maiotică. Filosoful
îl făcea pe interlocutor să descopere starea de fapt. Acest tip de cunoaștere capătă caracter
științific după Socrate, nu în sensul că această știință se constituie din acumulare de informații
(ca la științele exterioare), ci o știință aparte în care cunoașterea presupune discernământ pentru a
nu confunda dorința cu voința și aprecierea subiectivă cu valoarea reală a lucrurilor, a opiniei
individuale cu cunoașterea motivată. Această cunoaștere este considerată știința. În cultura
greacă există diferențe între cunoaștere și știinta. Se realizează o diferențiere între gnosis
(cunoaștere existențială prin percepere) și episteme (informare, selecție, sinteză). Cunoașterea
unei persoane nu este sinonimă științei despre respectiva persoană. În aceste condiții virtutea este
cunoaștere și are caracterul unei științe prin discernământ. Virtutea e știință pentru că e un proces
continuu de cunoaștere a interiorității celui implicat în viața virtuoasă. Acest proces incepe cu
 ceea ce numește Socrate cunoaște-te pe tine însuți (scris și la templul din Delphi). Virtutea este o
știință, dar ea nu se poate învăța precum gramatica sau altă știintă, ci este un proces continuu de
cunoaștere interioară pe care nimeni nu îl poate face în locul nostru. Acest proces ne conduce la
eupraxia, împlinirea faptei bune, încât omul devine făuritorul propriului destin. Aceasta
presupune o asceză intelectuală care îl îndepărtează pe om de afectele personale, impulsuri,
instincte care îl mențin într-o stare de ignoranță și existentă rea.
Platon reia ideile lui Socrate și le duce mai departe. Virtutea (arete) este o înțelepciune
de care numai omul e capabil, ea este caracteristica omului bun și frumos. Dacă la Homer
virtutea e vitejie, la Teognist virtutea este dreptate, la Socrate virtutea este o știință specială, la
Platon virtutea face parte dintr-o realitate care prin definiție trebuie să fie. Daca ești om, respecți
un anumit standard prin care te deosebești de celelalte ființe de sub nivelul tău; omul are
specificul său și nu poate fi confundat cu alte ființe ale altor paliere de viață. Ceea ce îl
caracterizează pe om, virtutea, constituie tot efortul depus de acesta pentru a fi ceea ce este.
Virtutea (arete) la Platon nu e un dar al zeilor (Aristotel), nu este ceva înnăscut (Homer),
ci o exigență pe care omul și-o asumă și și-o impune pentru a fi un om bun și frumos, mai precis
onorat și admirat de el și alții. Platon dezvoltă această viziune în 13 dialoguri. Dupa el virtutea
reprezintă binele, dar nu binele absolut. În primele dialoguri Platon susține ca virtutea este o
anumită calitate pe care omul și-o împropriază printr-un comportament care nu se învață ca altă
știință, ci se împropriază prin deprindere.
Platon va face și un progres pe linia acestei concepții, el susține că acesta se împropriază
printr-un model (maestru), nu este predată, ci invățată prin experiență alături de o persoană; ai
nevoie de cineva de la care să înveți virtutea, nu poți face acest lucru izolat de lume. Acest lucru
îl spune Platon mai spre sfârșitul vieții. În viziunea sa acesta este un progres care pornește de la
ceea ce Socrate înțelegea prin efortul continuu pentru împroprierea valorilor și ajunge să spună
că pentru a deveni un astfel de om este nevoie de un maestru la care să vezi virtutea.

Platon ajunge la concluzia că virtutea este atributul unic al legislatiei unui stat, pornind de
la faptul că virtutea reprezintă ceea ce trebuie să-l facă pe fiecare cetățean să fie o persoană
onorabilă în ochii lui și ai societății. Platon pleacă de la viziunea statului perfect reflectată la nivel
individual. În Republica pleacă de la viziunea statului perfect, a cărui situație se reflectă la nivelul
individual al cetățeanului, ajungându-se la virtutea personală. Într-o societate perfectă este nevoie
de o diferențiere a activităților cetățenilor, împarțiți în 3 categorii: paznicii (paza cetății, legi),
luptători (soldații) și meseriașii (cei care aduc profit). Cetatea va fi corectă dacă luptătorii și
meseriașii sunt supuși paznicilor înțelepți. Transpus în plan individual, omul va fi împărțit în 3
părți: rațională (paznici), irațională (luptători), pofta (meseriașii). Omul este drept (corect) atunci
când partea rațională este dotată cu înțelepciune așa cum în societate era nevoie de înțelepți,
situație în care raționalul va conduce iraționalul. Astfel pofta este reglementată de cumpătare iar
agresivitatea de curaj.
Mulți comentatori văd aici începutul listei virtuților cardinale de la Aristotel. Platon
vorbea mereu despre virtute la singular. Pentru el virtutea este una, dar se desfășoară în 4
dimensiuni: ca înțelepciune (fronesis - întelepciunea preactică), cumpătare (sofrosine), bărbăție (
andria) și toate trei puse în armonie de dreptatea (dekaiosinai). Gândită astfel virtutea este
sănătate a sufletului, e eudaimonia care dă starea de bine. Fără a fi dată de zei, pentru Platon,
acționarea ca om după acest model poate aduce starea de fericire. Plăcerea pură pe care o simți în
starea de bine este aceea care nu se amestecată cu nici o durere. Ea nu este identică cu binele
real, dar este una ideală; (dar această stare ideală este imposibil de realizat; în nicio situație nu
avem de-a face cu o plăcere care să dea satisfacție; indiferent de starea de fericire a omului, în
aceasta există un simțământ de neplăcere, întrucât, în multe aspecte gândirea antică deși
complexă este adesea ideală).

CONTINUARE

(Curs 3)

Între filosofii antici, Aristotel ocupă un loc aparte, de la el pastrându-se singurul tratat de
etică (antic). El a rămas fidel gândirii antice, potrivit căreia eudaimonia era scopul existenței
umane și idealul moral al omului. Considera că omul este o ființă a lumii, văzută pe paliere de la
nivelul mineral la plante, animale, etc; psihe definea ceea ce este viu, cum ar fi plantele,
animalele, însă omul se diferenția de acestea neavând același tip de suflet ca și ele, comparativ cu
acestea omul detine și nousul.
Omul se distinge prin nous (minte), și astfel fericirea lui se va referi în special la acesta.
Pentru Aristotel culmea eudaimonia(ei) consta în contemplație, ca expresie a căutării nemuririi.
Omul prin ceea ce este, prin excelență este ființa care caută nemurirea. După Aristotel,
eudaimonia este proprie activității sufletului, activitate conformă cu virtutea.
 Ca și alți filosofi, Aristotel considera că zeii dețin fericirea, nu suferă și sunt nemuritori.
Oamenii care printr-un mod de viață adecvat se apropie de viața zeilor, sunt fericiți. Fericirea
este cu atât mai mare cu cât activitatea sufletului este conformă cu virtutea, cea mai înaltă fiind
contemplația (theoria). Atunci când ne referim la virtute, specifică este contemplația care nu este
însă o virtute a trupului. Excelarea trupească nu este neapărat virtute. Oamenii pot fi raționali sau
nu. Rationalul este nivelul pur argumentativ și prezintă nevoia de aplicare a cugetării la concret.
Ocupându-se de acest nivel Aristotel vorbește de virtuți: noetice (noesis – putere de judecată):
prin care putem judeca: sophia, fronisis; și etice: generozitatea, blândețea, cumpătarea,
moderația, dreptatea, respectul față de sine, un anumit grad de putere de judecată.
Virtuțile specifice ființei umane, pentru Aristotel, sunt cele ale intelectului văzute
împreună (noetice și etice), toate se găsesc și fac din om ceea ce este. Toate virtuțile ce țin de
nous reprezintă specificul uman. Fericirea proprie omului, este rezultatul virtuților care
corespund aspirațiilor minții. Virtuțile sunt cele care confirmă dinamismul ființei umane.

După Aristotel, una urmează celeilalte, el fiind singurul care dă această perspectivă (dintre
filosofii antici). El a intuit această succesiune de noțiuni și forme care merg pe linia proprie
vocației omului (asemănarea cu Dumnezeu este mișcarea spre Cineva cu care avem ceva în
comun). Aristotel implică întreaga personalitate în această evoluție continuă. Poate fi gandita ca
o cucerire de virtuți, însă fericirea individuală de la nivelul contemplativ nu poate fi starea
supremă de fericire.
Virtuțile noetice țin de puterea de judecată de care e capabilă ființa umană, puterea lui de
a căuta să fie el însuși, virtuțile nefiind daruri ale zeilor. Pe măsură ce în acest dinamism ne
apropiem de lumea zeilor, apropierea presupune o virtute superioară. Orice alegere care duce
mintea la o contemplare mai bună este cel mai înalt grad de evaluare a propriei existențe. Orice
posesie de bunuri naturale este cel mai înalt criteriu de la care poți evalua întregul comportament.
Tot ceea ce împiedică de la cultivarea minții și de la contemplație, fie din cauza lipsei sau
excesului, după Aristotel este rău. Ca să parcurgem ierarhia virtuților este nevoie de un program
și de o rânduială. Aristotel nu vede virtutea ca o conformare a unor principii date de zei, ci o
limitează la nivelul psihologiei umane, la calea de mijloc. Calea de mijloc este după Aristotel
esența virtuților, acțiunea care se împlinește păstrând echilibrul între extreme, între exces și lipsă.
Ajungerea la acest nivel existențial se face prin exercițiu, care face posibilă desăvârșirea
anumitor deprinderi ce devin un habitus, dispoziție statornică, constituind nivelul de ființă etică.
Virtuțile noetice și etice sunt cele specifice omului, fiind legate de păstrarea căii de
mijloc prin raportare echidistantă. Aristotel considera ca acționând în acest fel ne asemănăm cu
un maestru care cântă la chitară. Modul în care cântă arată cât este de bun, iar în cazul omului,
prin exercițiu relevă cât este sau nu de virtuos / fericit. Din această cauză libertatea de alegere
deține un rol foarte important.
Prin obișnuințele bune, omul se eliberează de automatismele bune / rele care îl însoțesc
toată viața. Automatismele nu sunt specifice omului rațional. Aristotel critică automatismele dar
încurajează cultivarea obisnuințelor bune care se dobândesc prin exersare, prin alegerea căii de
mijloc și nu a exceselor. În căpătarea acestor derpinderi avem așadar nevoie de calea de mijloc.
Aristotel preia ideea aceasta și o dezvoltă (de la Platon). Virtutea în ființa ei este calea de mijloc
între două rele, una ca lipsă, alta ca exces (ex virtutea bărbăției este calea de mijloc între sfială și
obrăznicie). Ceea ce dă calitate virtuții este scopul său final, binele cel mai înalt care procură
starea de bine pe care o dorește fiecare.
De modul în care este ales binele cel mai înalt și de modul în care este înțeleasă
eudaimonia (fericirea) depinde nu doar calitatea virtuții, dar și diversele sisteme morale. Unde
binele nu este definit în funcție de un criteriu absolut – obiectiv, ci de ceea ce aduce bun nume,

placere, fericirea va fi definită în mod divers, de unde și căutarea ei pe diverse căi. Putem avea
calea de mijloc, dar aceasta este definită în funcție de modul de concepere a binelui.
Stoicismul

Reprezentanții săi au propus diferite căi de a ajunge la fericire, ei au creat conceptul de

obligație și responsabilitate morală. Zenon din Abdera va zice că virtutea este viața conform
naturii. Virtutea este suficientă prin ea însăși pentru ajungerea la fericire atâta timp cât ea este
[sau nu este, aici chiar nu-mi dau seama] în limitele naturalului. Simpla obișnuință nu înseamnă
neapărat că ține de natura omului.
După Hrisip (alt stoic), natura noastră individuală este o parte din natura întregului
univers, de aceea virtutea și fericirea este dată de mediul de viață dus conform naturii noastre și a
întregului univers. Virtutea este dispoziția care mă pune în armonie cu natura. Stoicii considerau
că omul are obligația de a respecta ordinea naturală.
Seneca (†64) considera că virtutea este legată inseparabil de modul în care gândim binele
și constată că binelui i s-au dat mai multe definiții. Binele este în ceea ce ne atrage sufletele spre
el, dar poate exista și un bine aparent care de multe ori duce la pieire. Astfel binele trebuie gândit
în relație cu adevărul. Pentru Seneca (era roman) adevărul și aparența de adevăr nu sunt același
lucru; verosimilul poate atrage și să înșele. Grecii îl gândeau în relație cu frumosul, pe când
latinii îl gândeau în relație cu adevărul. Seneca vorbește despre adevăr și verosimilitate, care nu
sunt sinonime. Binele nu este bine dacă nu este și adevărat. Virtutea este modul de comportare
care exprimă atragerea omului spre binele adevărat. Virtutea este binele desăvârșit prin care se
împlinește fericirea vieții și în atingere cu care și alte fapte ale noastre devin bune. Seneca este de
acord cu ideea că virtutea este viața conformă naturii. Criteriul care confirmă că un bine este
adevărat rămâne tot natura. Afirmă că sunt multe conform naturii, dar nu li se poate da numele
de bine sau virtuți.
Epictet (50 - 138) are o viziune concretă: considera că virtutea constă în capacitatea
noastră de a distinge între sfera ta de activitate și ceea ce îți este străin. Acceptarea rezultatului
acestei distincții te face fericit, altfel devii nefericit. În acest fel nu vei suferi, nici nu te poate
atinge dușmănia nimănui.
Epicur (341-270 i.Hr. - lumea îl consideră parintele hedonismului), ca și Aristotel,
susținea ca omul să aibă un comportament cât mai rațional. Pentru el fericirea constă în plăcere,
însă după el plăcerea care duce la fericire este dată de absența suferinței din trup și a tulburării

din suflet. Pentru aceasta este nevoie de o viață lucidă, nu dominată de placeri senzoriale, vicii, ci
judecata sobră, alungarea părerilor care tulbură sufletul. Prin plăcere el nu înțelege plăcerea
vicioșilor, a desfrânaților, ci numai lipsa suferințelor, judecata sobră. Primul bun este
înțelepciunea, lucru mai de preț decât filosofia din care izvorăște toată virtutea; nu putem duce o
viață plăcută dacă nu e înțeleaptă, virtuțile merg mână în mână cu viața plăcută.
Plotin (contemporan cu Origen, ucenici ai aceluiaș filosof Amonius Sacas) se va apropia
de împărat și de autoritățile romane și se va stabili la Roma unde a fost tratat asemenea unui
ascet. Nu mânca carne și își ducea viața într-o abstinență deosebită. Nu este exclus ca el să fi
cunoscut mesajul creștin, însă datorită traiului pe care îl ducea lângă împărat să nu fi spus. Pentru
el virtutea se concretizează în contemplație pentru care este nevoie de o purficare continuă și
unificare lăuntrică, proces ce constituie viața virtuoasă care conduce spre contemplație. Acest
efort de curățire și interiorizare sunt determinate de faptul că tu L-ai întâlnit într-un anumit fel pe
Dumnezeu. Viața virtuoasă conduce și pleacă de la contemplație.
Această direcție a lui Plotin se aseamănă cazului Fericitului Augustin (nu Te-aș fi cautat
daca nu Te-aș fi găsit…); Avraam nu ar fi dus o viață curată daca nu L-ar fi cunoscut pe
Dumnezeu. Viața virtuoasă duce la contemplație și invers.
Virtutea nu se naște în suflet decât dacă o clipă sufletul a sesizat frumusețea divină. Viața
virtuoasă se începe ca dar al lui Dumnezeu. Dupa el există mai întâi virtuțile sociale (prudența,
dreptatea) care potolesc patimile ce vin din trup și reglementează relațiile cu ceilalți. Deasupra
acestor virtuți sociale se află virtuțile purificatoare. Sufletul în loc să creadă că nivelul de
existență se limitează la nivelul de a te comporta conform cu ceea ce societatea impune, să cadă
la învoiala cu trupul, el trebuie sa se desprindă de acesta și sa-și îndrepte atenția către Dumnezeu.
Virtuțile sociale și cele care privesc curățirea interioară sunt două trepte ale vieții virtuoase
inseparabile una de cealaltă. Efortul moral nu este o înfruntare a încercărilor cu care se confruntă
viața, ci o fugă victorioasă de acestea.
Întreaga asceză nu stimulează lupta directă cu patima, ci crearea propriului drum astfel
încât în centru să fie lucrurile importante.
Filosofia antică nu a dat un răspuns la problema morții.

LIMITA EUDAIMONIA(EI) ȘI MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS.

FUNDAMENTUL VIEȚII VIRTUOASE
(Curs 4)

Binele în calitate de criteriu al moralității este o realitate cosmică. Platon gândea binele
ca ceva ce nu transcende cosmosul. Binele e determinat de gradul de satisfacție până când apare
insatisfacția totală – moartea, care face imposibilă fericirea. La acest nivel, al morții, morala
creștină are un cuvânt de spus. Răspunsul pe care îl dă impasului pe care îl creează stricăciunea
și moartea este oferit de caracterul supranatural al moralei creștine. Acest caracter îl înțelegem
datorită Revelației supranaturale. Din ea învățăm ce este binele și răul, cum să evităm răul și să
înfăptuim binele dat fiind că în centrul moralei creștine stă Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu făcut
Om.
Norma supremă de conviețuire nu va fi ceea ce urmărește în mod exclusiv eudaimonia, ci
cea care urmărește punerea într-o relație specială cu etalonul cel mai înalt ce reprezintă vocația
ultimă a omului, Mântuitorul Hristos. Iubirea văzută la etalonul cel mai înalt al sistemului nostru
de referințe morale, îl plasează pe creștin nu atât într-un sistem etic, ci într-o nouă ontologie în
care participă la ceea ce Hristos este, adică se împărtășește și i se dă posibilitatea să activeze ca
ființă liberă din ceea ce este El. Prin botez, dialog cu Hristos, prin Sf. Taine, prin rugăciune, cei
botezați devin părtași dumnezeieștii firi, ceea ce nu a putut oferi celelalte sisteme antice.
Noutatea creștinismului e la nivel antropologic și ontologic. În tot nivelul spre împlinire
creștinul pornește de la Hristos, capul întregii ontologii, capul de unde începe noul proces de
schimbare a lumii, al noii forme de existență în lume. Mântuitorul nu va propune (prefera sau
prezenta) un nou sistem etic, ci omul cel nou, care e chemat să se înnoiască trăind viața în
Hristos. Acesta este mesajul creștin. Omul cel nou înnoit în Hristos este cel ce își fundamentează
viața pe Adevărul care eliberează (viața) de moarte, ce nu se identifică cu cunoașterea teoretică ci
cu viața însăși, cu viața care nu va fi dezmințită de moarte.
Cunoașterea Adevărului și a tainei acestei vieți nu se realizează prin puterea de judecată
omenească supusă erorii și în cele din urmă supusă morții. Toate acestea îl limitează pe om la
cunoașterea pe care mintea omenească o oferă. Această cunoaștere nu poate oferi fericirea pentru
că nu poate duce dincolo de stricăciune și moarte. Cunoașterea care duce dincolo de moarte este

cea care se fundamentează pe ceea ce este Hristos, etalonul noii ontologii, cel ce ne transmite o
forță pentru a putea deveni ceea ce El este.
Cunoașterea lui Dumnezeu este o recunoaștere a ceea ce Dumnezeu este, epignosis nu
gnosis (1Tim 2, 4), adică nu un demers spre cineva care este de cunoscut. Dumnezeu ne-a dat în
dar posibilitatea să-L recunoaștem în întreaga operă de răscumpărare. Cunoașterea aceasta este
un continuu proces de creștere în intimitate; ne arată pe Hristos nedespărțit ce trăiește în voia lui
Dumnezeu.
Ceea ce omul nu poate realiza prin el însuși ne este oferit de Hristos, El are această
calitate nu pentru că ar fi un principiu etic, ci pentru că este începutul noii ontologii, ontologia
teandrică. Hristos este începutul și sfârșitul (Apoc 22, 13), pentru noi este un singur Dumnezeu și
un singur Domn, Iisus Hristos (vezi la Sf. Pavel). În Hristos ni se arată firea continuă a omului și
a ceea ce trebuie să fie el, pentru ca omul să trăiască în mod virtuos trebuie să se asemene cu
ceea ce Hristos este, să fie în relație cu Hristos încât să devină prin har dumnezeu, neputând
exista o fire desăvârșită decât prin unire cu Hristos. Omul se schimbă în relația cu Hristos Care
își afirmă personalitatea. Înțelegem de ce Hristos este piatra din capul unghiului și începutul
oricărui demers spre mântuire. Nu poate exista fire omenească fără Dumnezeu. Hristos este
principiul și norma unei noi ontologii pentru că a biruit moartea prin el, deschizând drumul spre
fericire dincolo de moarte.
Recunoașterea acestei realități nu este rodul filosofării, după cum împroprierea fericirii
nu va consta în dreapta măsură între două extreme, ci integrarea omului în noua ontologie
teandrică oferită de Hristos, în Biserică. Omul renăscut prin botez în Hristos prezintă un nou mod
de viață. Acest ethos este expresia teologiei sacramentale a Bisericii și nu a unei persoane sau a
unei societăți fără Dumnezeu care rămâne la nivel informațional. Este modul de viață marcat de
iubirea totală, care este iubire și față de dușmani și nu se teme nici de moarte.
Credința și botezul asigură intrarea în noua ontologie, iar mijlocul pentru a rămâne în ea
este viața sacramentală; nu putem rămâne în dinamism fără infuzarea continuă a harului.
Fericirea spre care tinde creștinul este una îmbibată de harul lui Dumnezeu, este una în care mă
implic, în care pătrund în intimitatea lui Hristos. Determinant în sistemul etic al moralei creștine
este Hristos, Omul cel nou.

VIRTUTEA CREȘTINĂ. VIRTUTEA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

(Curs 5)

Creștinismul nu a exclus coordonatele precreștine privitoare la virtute. În viziunea

creștină, virtutea este un mijloc de creștere spre desăvârșire. Virtutea capătă alte valențe în
creștinism.
În spațiul ebraic nu avem o elaborare filosofică referitoare la ceea ce este virtutea, așa
cum găsim în gândirea elină. Evreii aveau mai degrabă un spirit practic și nu au teoretizat prea
mult asupra vocației omului beneficiind de datele Revelației supranaturale. Evreii nu au elaborat
un sistem de gândire cu privire la viața virtuoasă și pentru că nu au fost un popor numeros și au
avut o istorie zbuciumată.
În Noul Testament termenul arete are patru ocurențe:

- 1Pt 2, 9; 2Pt 1, 3 – cu sens de desăvârșire divină

- Flp 2, 8; 1Pt 1, 5 – cu sens de putere, însușire omenească

Prin faptul că la evrei nu întâlnim o gândire sistematică privitoare la viața virtuoasă, nu

înseamnă că evreii nu erau virtuoși sau morali. Începând chiar cu Moise se produce o
îmbunătățire a nivelului moral al vieții.
În Noul Testament (Noul Legământ) întâlnim multe expresii care redau noțiunea de viață
virtuoasă:
 - viața în duh, nu după trup Gal 5, 5-16

- sfințenie 1Pt 1, 15

- sfințire 2Cor 7, 11; Evr 13, 14; Rm 6, 12

- dreptate, îndreptare, îndreptățire Rm 6, 9

- fericire dumnezeiască, evlavie 1Tim 4, 8; Iac 1, 25

- credință, iubire, ascultarea de porunca divină 1Cor, 6, 19

- nevoință spre fapte bune Rm 2, 7; Tit 3, 8; Tit 3, 14

Folosite în diverse ipostaze de autorii Noului Testament, se observă că aici nu este vorba despre
fronisis (înțelepciunea practică) ca la Aristotel, ci de înțelepciunea duhovnicească (pnevmatikη
sofia), e un tip de înțelepciune ce presupune sfințire, virtutea sfințeniei, ascultarea de poruncile
lui Dumnezeu. Virtutea e un tip de înțelepciune care nu exclude niciodată lucrarea Duhului,
sfințirea noastră și urmărește revenirea noastră la ceea ca am fost odată (la starea originară) și nu
neapărat îndreptarea noastră (în sensul strict al cuvântului).
Virtutea presupune ascultarea de anumite criterii emise din partea cuiva mai presus de
mine. Virtutea în calitate de manifestare statornică spre bine purcede din harul lui Dumnezeu
(1Cor 15, 10; 2Cor 3, 5), dar este în egală măsură și consecința libertății omului și a deprinderilor
sale (1 Tim 6, 11).
În mod fundamental noi nu putem exista în afara harului lui Dumnezeu, care ne pune în
față dovada iubirii Lui față de noi, de aici începând valorizarea noastră subiectivă a darului său
pentru noi. Nu trebuie să fim într-o goană după activism, după împlinirea formală a unor datorii.
Potrivit lui Aristotel, puteai fi virtuos prin păstrarea căii de mijloc între două extreme, dar acest
lucru fiind datorat nedescoperirii (necunoașterii) încă a Revelației supranaturale.
În creștinism a fi virtuos înseamnă a-ți exersa abilitățile, mai precis ați utiliza puterile în
harul lui Dumnezeu. Virtutea presupune înnoirea vieții după modelul Hristos, adică o luptă
continuă cu piedicile vieții ce stau în calea desăvârșirii. Virtutea presupune luptă împotriva
duhurilor rele, împotriva primirilor dezordonate ale trupului, gândurilor și psihismului nostru
(starea de anormalitate a gândurilor să nu devină obișnuință). În măsura în care creștinul menține
această luptă, devine din ce în ce mai mult părtaș la Hristos, modelul suprem de desăvârșire, dar
nu numai un model, ci și Cel ce ne dă putere, ca prin har să intervină pentru a crea condițiile
asemănării noastre cu El. Hristos este Cel ce îl însoțește pe om pentru ca acesta să ajungă la
virtute, chiar dacă în virtute predomină anumite facultăți ale sufletului.
Din punct de vedere creștin, virtutea e marcată de Liturghie, ceea ce înseamnă viață de
trăire în comuniune cu Dumnezeu prin Biserică. Virtutea nu e performanță individuală din
moment ce Biserica este Trupul lui Hristos. Dacă avem conștiință că suntem membrii vii ai
Trupului lui Hristos, nu pot concepe să ajung virtuos prin prejudicierea aproapelui. Cea mai grea
de suportat în viață e prezența aproapelui. Raporturile noastre cu ceilalți sunt date de concurență,
de dominarea și desconsiderarea celuilalt.
Înțeleasă ca viață de trăire a comuniunii cu Dumnezeu în Biserică, virtutea nu e o simplă
dispoziție spre bine, sau intenție de a face bine, nici abilitate de a săvârșii binele, ci rodul
comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. Ea devine astfel acțiunea de statornicire în bine, așa cum
ne-a descoperit nouă Dumnezeu, ca împărăție veșnică a sa. Virtutea ne îndeamnă să săvârșim

binele moral concretizat în împlinirea poruncilor. Virtutea creștină presupune efortul natural
firesc al omului dar și harul lui Dumnezeu.
Virtutea e nevoința continuă de a înfăptui binele în colaborare statornică cu harul lui
Dumnezeu. Este efortul omului de împropriere din ce în ce mai mult a harului și efectelor
răscumpărării omului în Hristos prin tot ceea ce oferă Biserica. Pentru împroprierea roadelor
mântuirii e nevoie ca viața creștinului să fie călăuzită de principii morale absolute, de porunci, de
un întreg proces de gândire sănătoasă, iluminat de Liturghie, de ceea ce ne oferă Dumnezeu prin
Revelația Sa, gândire însoțită și încălzită de harul dumnezeiesc.
Virtutea e urmarea sau consecința logică a conformării neîntrerupte a voinței omului cu
cea a lui Hristos exprimată în respectarea poruncilor dumnezeiești. Ea nu este un habitus, o
simplă și singură dispoziție dobândită prin exercițiu statornic, care trebuie păstrată, ci acțiune
creștină a persoanei umane de împropriere și creștere în harul lui Dumnezeu. O virtute care nu
îmi dă sentimentul de fericire, ci stârnește mai degrabă sentimentul angoasei, este una
insuficientă → continua epectază – Sf. Grigorie de Nyssa.
Întâlnirea omului cu Dumnezeu nu creează angoasă, ci bucurie, o pace și o însuflețire
nemaiîntâlnită. Având drept criteriu voința lui Dumnezeu și conlucrarea cu harul Său, virtutea
cucerește întreaga ființă a omului, nemaifiind o excelare a funcțiilor sale naturale, ci o biruință
asupra naturii și a forțelor răului care domină natura umană. Ea nu are limită, după cum nu are
limită creșterea în comuniunea cu Dumnezeu. Virtutea e puterea de care se învrednicește omul
care intensifică continuu comuniunea cu Dumnezeu prin împlinirea statornică a voinței Acestuia.
 Condiții pentru împlinirea acestui demers duhovnicesc al virtuții

1. Virtutea presupune informație și educație în vederea formării deprinderii în viața

virtuoasă, conforma Modelului.
Deprinderea morală are un rol însemnat în ceea ce privește viața virtuoasă, deoarece
dă garanție că omul va acționa în toate împrejurările la fel. Deprinderile bune vor da posibilitatea
crestinului să împlinească exigențele legii morale. Deprinderea nu e suficienta dacă va rămâne la
nivel formal, fără egalarea ei pe o dispoziție în realizarea binelui moral. Faptele bune pot fi
săvârșite ca urmare a educației, a contextului social în care trăim, din rațiuni politice, dar acestea

nu pot fi virtuți decat dacă sunt însoțite de viață lăuntrică vor fi expresia dispoziției participative
la nevoia reala a omului, in care sa fie se petreaca o intalnire atat cu semenii cat și cu Dumnezeu.
O faptă bună fără să presupună întâlnirea cu semenii și cu Dumnezeu nu poate fi
virtute, ci un viciu, cel mult un gest de generozitate. Virtutea nu e numai o stare de dărnicie
necontrolată, ci e o stare de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Este o stare de crestere in
comuniune, in biserica. Numai dacă va fi expresia vieții creștine autentice, fapta noastră va fi una
virtuoasă, altfel va fi doar o faptă socială. Virtutea e rodul comuniunii și e creatoare de
comuniune.
Virtutea presuspune asadar comuniune, pentru a sti ce este si ce nu este virtute.

1. Virtutea presupune neapărat relația cu Dumnezeu.

Dumnezeu are un rol foarte important în viața virtuoasă. Cum va fi virtutea

asemănarea cu Dumnezeu dacă va rămâne un simplu efort omenesc? În filosofia elenă,
Dumnezeu era un concept, o limită care nu oferea nimic omului. Harul nu vine ca o recompensă
la capătul exercițiului nostru, ci însoțește modul nostru de a simți și a acționa ca ființe virtuoase.
Toate eforturile gândirii și libertății noastre sunt căi de acces spre harul dumnezeiesc, har care va
face să avem mintea lui Hristos (1Cor 8, 16), încât Dumnezeu să fie Cel ce lucrează în noi (Filip.
2,13). „Dumnezeu a dat harul, Care v-a chemat la slava Lui cea veșnică, întru Hristos Iisus, El
 însuși, după ce veți suferi puțină vreme, vă va duce la desăvârșire, vă va întări, vă va
împuternici” (1Ptr 5, 10). Viața noastră cea bună nu va fi suficientă dacă nu va primi putere de
sus și dacă nu se va îndrepta cu vremea și nu se va face vrednic de acea putere. (Omilii la
Matei). HARUL nu poate fi confundat cu fenomenul inspirației artistice, ci este o energie
necreată a lui Dumnezeu care pătrunde pe diverse căi. O faptă morală e și virtuoasă atunci când
provine dintr-o sensibilitate sau când prin ea participi efectiv la universul de taină a lui
Dumnezeu.

3.Virtutea nu e simplă împlinire a obligațiilor.

Datoria sau obligația e un minim obligatoriu, în ea simțul moral se concentrează pt un

anumit obiectiv. Virtutea depășește acest minim necesar, pt că e bazată pe starea permanentă de
dispoziție spre împlinire a binelui. Prin viața virtuoasă, omul se reașează la normalitate, unde
înclinarea statornică a credinței spre bine e însoțită de înfăptuirea binelui. Reașezarea în starea de
normalitate presupune schimbarea a ceea ce înțelegem conceptul de „natural”, firesc în sensul
potrivirii întregii noastre firi, condițiilor necesare pt a accede la Împărăția lui Dumnezeu-
îmbrăcarea hainei de nuntă adecvata ospățului.
4. Virtutea nu e numai interioară, nici numai exterioară (formală), nici înțelepciunea
numai teoretică, nici numai practică, ci acțiune de realizare a trăirilor noastre curate prin
împlinirea legii morale, expresia voinței/legii lui Dumnezeu. Ea nu e nici apatia stoică, nici
activism social, ci puterea care ne face sa implinim cu placere si liber binele, ca acces la
Împărăția lui Dumnezeu (Sf. Nectarie). Virtutea e efort statornic la ceea ce ne dă acces la
binele natural, dar și bucuria de a ne împărtăși prin har de binele moral.

5. Virtutea ține de specificitatea ființei umane.

În lb română, virtute vine de la lat. Vis, vir= putere. Ea este realmente o putere de
care omul se învrednicește prin împărtășirea harului lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu e
Atotputernic, El a fost gândit de crestini ca deținătorul adevăratei puteri. Creștinul își
împropriază puterea care iradiaza din Dumnezeu, participand la Dumnezeu, împărtășindu-se de
El, activând însuși întâlnirea cu Dumnezeu cel viu.
Virtutea ca ceva unic, e prezentă în diferite feluri și în grade diferite, după cum omul
a gasit calea de colaborare cu harul si de implinire a poruncilor, adaptandu-si viata exigentelor
acestor porunci, potrivit gradului departicipare si de împărtășire de puterea lui Dumnezeu.
Pt creștini, Mântuitorul Hristos nu e numai ideal de realizat, un punct de referință
spre care tinde să ajungă, ci crestinul are conștiința că Mantuitotul trăiește cu el, aievea prin har.
Prin harul Sf Duh, care purcede de la Tatal, viața lui Hristos coboară în natura umană.
Virtuțile crestinilor, ale Sfinților nu apar ca urmare a deliberarilor, a luarii de decizii,
a activităților pe care le depun, ci sunt izvorâte din ce e mai adânc în noi, din natura restaurata, ce
se gaseste intr-un proces continuu de restaurare prin harul lui Dumnezeu primit la Botez. Nu
putem nega existenta luptei intre omul cel vechi si cel nou, intre aplecarile firii corupte de pacat
si cele ale fapturii noi. In aceasta lupta, crestinul trebuie sa realizeze ca nu este singur ci are harul
la care trebuie sa fie receptiv, printr-un mod de viata adecvat. Harul se da si se ia, Dumnezeu este
generozitate absoluta, dar nu fara control. Viața virtuoasă presupune efort continuu de
receptivitate în fața harului dumnezeiesc. Pentru noi, Mantuitorul este modelul vietii virtuoase,

punctul terminus al devenirii noastre, dareste si puterea care ni se oferă continuu prin harul
Duhului Sfânt. Sfinții rămân în acest sens modele de viață virtuoasă (prezența în ei a lui Hristos).

IZVOARELE VIRTUŢII CREŞTINE

(curs 6)

Virtutea este o performanţă exclusiv omenească sau produsul exclusive al harului lui
Dumnezeu, este produsul sinergiei umane. Nu e nici numai una sau cealaltă, ci produsul
prelucrării harului lui Dumnezeu şi libertăţii omului.
Primul izvor al virtuţii e harul lui Dumezeu. Prin virtute nu etalăm anumite calități
dobândite, ci prin ea ne împărtășim de continua participare la intimitatea lui Dumnezeu. Nivelul
de participare se resfrânge într-o formă de manifestare numită virtute. Virtutea e forța, vrednicia
prin care simt că particip la Dumnezeu cal viu, pt că El ni se oferă mai întâi. Cuvântul „ har ”
înseamnă bucurie, putere dumnezeiască necreată ce ni se dă datorită generozității divine. Virtutea
are ca izvor harul „ căci toată darea cea bună ” (Iacov 1, 17). Prin har, firea umană e ridicată la
 demnitatea de a putea colabora din nou cu Dumnezeu „ vrednicia noastră e dată de Dumnezeu.”
(2Cor 3, 5; Flp 2, 13).
Izvoarele virtuții se află în străduința și lucrarea personala a fiecărui om, în libertatea
omului, în conștiința acestuia cu privire la ceea ce este. În Sf. Scriptură, avem dovezi că omul nu
e virtuos prin lucrarea irezistibilă în el a harului. Dacă ar fi așa am avea parte de o spiritualitate
fără morală. Această osteneală înseamnă haina de nuntă pe care trebuie să o ai la orice întâlnire
cu Fiul Împăratului (Mt 22). Virtutea creștină e dinamică, nu e un fapt încheiat, ci e expresia
procesului continuu de asemănare cu Dumnezeu. Acest process nu e final, e continuu progres.
Virtutea e act încheiat în continuu progres, este continuă înnoire a vieții fundamentată pe Hristos,
având permanent nevoie de o calauza, după modelul lui Moise.

Vedem din spusele Sf Petru (2 Ptr 1, 2-9), Sf Părinți văd virtutea ca rod al harului. Sf. Clement
Alexandrinul spune că „ virtutea e predată de pedagog spre exersare ”. „ Virtutea e rațiunea care
ne-a fost împărtășită și ni s-a pus în lucrare. Toți oamenii sunt potriviți de la natură spre a
dobândi virtutea. Suntem fundamentați pe virtute. În noi este mai adâncă viața virtuoasă decât
viața nevirtuoasă.” (în Stromate). După Origen virtutea care nu vine din har nu are nicio valoare.
Virtutea nu lucrează fără credință, nici credința fără virtute. Sf Vasile cel Mare spune că virtutea
este ca stelele cerului într-o noapte întunecoasă. Sf Ioan Damaschin: „ nu putem să voism să
facem binele fără ajutorul lui Dumnezeu.

Viața virtuoasă nu se poate realize fără harul divin, fără și în afara lui Dumnezeu. Orice
adevărată virtute e expresia lucrării în noi a harului, dar și rolul ostenelilor noastre. Virtutea e
expresia conlucrării harului cu puterile personale. Virtutea e puterea pe care o primește omul din
împărtășirea de harul lui Dumnezeu, dar și din participarea la harul lui Dumnezeu printr-un effort
conștient la care participă întreaga personalitate.” E posibil să cultivăm calitățile natural fără ca
ele să devină virtuți. Atâta vreme cât aceste calități nu constituie haina de nuntă care nu
îndeplinesc contactul viu cu Dumnezeu, ele nu sunt virtuți. Virtutea e puterea pe care o primește
omul din împărtășirea de harul lui Dumnezeu, dar și din participarea la harul lui Dumnezeu
printr-un mod conștient la care participă întreaga lui personalitate.1

1
Împărtășirea de...diferit de participarea la...
Felurile virtuții:
Ca formă de manifestare a omului renăscut în Hristos și plasat în modul de asemănare
cu Dumnezeu, virtutea e un ace corespunde la ceea ce e specific naturii umane: progresul,
evoluția, creșterea prin fapte libere și responsabile. Ține de ființa umană să evolueze, să
crească. Credința creștină aratand calitatea finite umane, si chemarea la unirea cu Dumnezeu in
Împărăția Sa, accentueaza în mod considerabil această dialectica a creșterii care e tema
predilectă a multora din parabolele lui Iisus. Condiția evoluției este să fie una organic care
tinde să crească. Ființa umană e deschisă spre o infinită posibilitate de realizare liberă, insa
aceasta presupune si un risc special, riscul care apare în momentul în care e solicitată de
diverse alegeri ce o pot deturna de la mișcarea progresivă ce o caracterizează. Funcția ființei
umane de a evolua prezintă riscul destabilizării creată de alegerile tentante și de necesitatea de
a rămâne fidel angajament vital. Problema înnoirii se face într-o perspectivă.

Pentru om important e să persevereze pe calea aleasă pt a se realize la cel mai înalt

nivel, pt asta fiind nevoie de virtuțile morale, o serie de repere care să atenueze tendința de
universalism al naturii și un tip de om care e cu totul special, concentrate pe esențial- viața
de comuniune cu Dumnezeu. Aceste coordonări au fost simțite de gânditori de foarte multă
vreme. Filosofii au concentrate aceste repere în virtuți cardinal. Fiecare le înțelegea în felul
său. Pt Socrate sofia cuprinde celelalte virtuți. Din ea decurge evlavia, dreptatea față de
oameni, bărbăția în fața primejdiilor, cumpătarea-în fața plăcerilor. După Platon sofia și
fronisis e virtutea ce corespunde funcției rațiunii; asemănarea cu Dumnezeu o realitate static.
Această virtute ce corespunde ( lui νοσς, αισρια ) puterii irascibile sau pasiunilor înalte ale
sufletului, ceea ce constituie nivelul de studiu al psihismului uman/ psihologiei; cumpătarea
dorinței sau poftei senzoriale ale trupului. Dreptatea armonizează celelalte trei virtuți. Fiecare
virtute e definită în funcție de dreptate.

După Aristotel avem virtuți dia-noetice: înțelepciunea, inteligența prudența ce

păstrează raportul drept al rațiunii cu ea însăși; și virtuți etice: indică drumul de mijloc între
extreme, toate virtuțiile participante la bine; binele suprem- contemplația.

În creștinism virtuțiile se impart în:

1. TEOLOGALE: credința, nădejdea, dragostea- ce reglementează în mod direct
raportul nostru cu Dumnezeu, la ceea ce trăim în intimitatea cu Dumnezeu
2. CARDINALE: înțelepciunea, cumpătarea, bărbăția – ce reglementează raportul
nostru cu lumea.

Virtuțiile cardinale izvorăsc alte virtuți. Putem distinge diverse grade ale virtuții.
 Dinamismul e dat de:

a. Intenția omului ce se poate extinde asupra întregii morale sa a unei părți. Există
virtuți obligatorii: poruncile, virtuți sfătuite.
b. Motivația care stă la baza virtuții. Cu cît sunt motive mai înalte, cu atât gradul e
mai mare.
c. Raportul dintre virtute și scopul ultim. Virtutea e mai mare cu cât scopul e mai
înalt. Putem vorbi de virtuți obișnuite și eroice (extraordinare). Virtuți Obișnuite
care sunt împlinite în orice moment și Virtuți Extraordinare ce urmăresc riscul
vieții, jertfei.
d. Statornicia voinței în împlinirea legii nu are expresie a voinței lui Dumnezeu. (2
Cor. 9, 7)
Din aceste 4 grade rezultă privirea graduală a virtuților, putând spune că există
virtuți depline și virtuți nedeplinde.

VIRTUȚILE CARDINALE

(Curs 7)

Evreii din diasporă au încercat să demonstreze că înțelepciunea ține de duhovnicie.

Creștinii au sesizat că a trăi virtuos ține de dinamismul organizat al vieții umane. Natura
omului caută diverse direcții, dar important e ca răspunsul omului la solicitările exterioare să
fie coordonat de un minim de exigențe – pe care le-am putea numi virtuți.

În creștinism, virtuțile se concentrează în ceea ce se numește desăvârșire, desăvârșire

pe care ne-o arată Evanghelia. Virtutea va fi considerată în viața concretă adevăratul bine, ea
pregătindu-ne și oferindu-ne pregustarea binelui din Împărăția lui Dumnezeu. Virtutea nu e
numai o stare de bine trupească, dar nici exclusiv sufletească, ci pornindu-se de la ceea ce se
manifestă în actele concrete trupești, virtutea se prezintă ca reflectarea a ceea ce este în
adâncul nostru, ea ținând de adâncul din noi, de sufletul nostru. Drumul virtuții nu este ușor,
pentru că potrivit antropologiei sale, tradiția iudeo-creștină a găsit explicația că omul este
înclinat spre rău din tinerețile sale, din pricina păcatului originar.

În acest sens, păcatul nu este numai încălcarea voinței dumnezeiești, ci și o îndepărtare

existențială de Dumnezeu. Revenirea nivelului de la care am căzut înseamnă refacerea căii
originare, adică întoarcerea spre bine. Binele nu ne este exterior nouă, ci este starea lăuntrică
mulțumitoare dată de prezența Celui Bun în noi, este înfăptuirea prin exercițiu a ceea ce ne
învrednicește să primim harul lui Dumnezeu în noi.

Virtutea nu înseamnă doar obișnuința de a face binele. Datorită unui anumit tip de educație
putem săvârși (în mod necondiționat) binele, însă acest lucru nu mă face un om virtuos, pentru
că nu am participat la voirea acestui bine. Se spune că obișnuința este o a doua natură. Noi
suntem interesați de obișnuința virtuții, însă prin obișnuirea cu viața virtuoasă noi nu ne
deprindem cu o a doua natură, ci redobândim starea naturală. Virtutea va deveni, astfel, cale
spre întoarcerea în paradis. Cuvântul „virtuos” vine de la „virtute”. Virtutea este calea spre
Împărăția lui Dumnezeu, dar este și ea însăși o recompensă. Fiecare înfăptuire bună ne
plasează pe un anumit nivel existențial superior. Prin primirea harului lui Dumnezeu în, și cu,
fiecare virtute, redăm frumusețea chipului lui Dumnezeu din om și astfel, unirea noastră cu
Dumnezeu devine mai strânsă. Practic, noi creăm starea în care Dumnezeu se oglindește din
ce în ce mai mult în noi. Aristotel spunea că nivelul cel mai desăvârșit este cel al
contemplației, dorul extatic, contemplația.

Origen indetifică virtutea cu Hristos (Domnul). El face acest lucru în perspectiva în

care comunitatea evreilor din Alexandria considera Înțelepciunea (Logosul) drept Puterea care
se infuzează în noi. El distinge în rândul virtuților virtuțile teologale – credința, nădejdea și
dragostea – cele care garantează relația cu Dumnezeu și într-un anume fel stau la baza
virtuților cardinale, și virtuțile cardinale (adică virtuțile capitale, de căpetenie) – înțelepciunea,
cumpătarea, dreptatea și bărbăția.

Virtuțile cardinale (virtuți capitale, de căpetenie)

Prin exersarea acestora se afirmă dinamismul ordonat al ființei umane și modul

(ordonat) de a fi în relație cu noi înșine și cu semenii noștri. Etimologic, cuvântul „cardinal”
vine de la latinescul „cardo” = țâțână, adică butucul în care intră șinele unei roți, osia carului.
Virtuțile cardinale stau în centrul tuturor virtuților de care suntem capabili. Orice virtute am
cultiva este imposibil să nu fie în legătură cu (una sau mai multe din) virtuțile cardinale.
Virtuțile cardinale
nu exclud relația cu virtuțile teologale. În interiorul Bisericii, virtuțile cardinale trebuie să
purceadă din acea năzuință interioară pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, relație în care am
fost deja constituiți (așezați) prin baia botezului. Virtuțile cardinale sunt razele iubirii curate
(Fer Augustin).
 A) ÎNȚELEPCIUNEA

Pentru această virtute, grecul folosea termenii „sofia” și „fronisis”. „Sofia” la Homer
însemna măiestrie, meșteșug. Pitagora va recomanda „sofia” drept cea mai înaltă virtute,
introducând în semnificația ei ideea de măsură. Heraclid din Efes va spune ironic că acest
concept de „sofia” la Pitagora nu e decât un amalgam de cunoștințe și o înșelătorie
meșteșugită. La Platon se face distincția dintre cele 2 tipuri de înțelepciune: „sofia” –
constituie obiectul filosofiei, dar ea se manifestă ca pricepere practică – „fronisis”, însă acest
lucru presupune informație. La Aristotel, „sofia” era suprema virtute intelectuală a omului
dotat cu minte clară, cu cunoștințe înalte, cu o bună știință de carte, cu un comportament
practic și cu o mare putere de judecată.

Cu timpul, însă, conceptul de „înțelept” a dobândit o funcție din ce în ce mai abstractă.

Spre exemplu, la Socrate, înțeleptul era la început omul priceput (sofosul), pentru ca el să
devină apoi treptat filosofos, adică iubitor de înțelepciune. Un om care iubește înțelepciunea nu
va deține niciodată înțelepciunea în sens de depozitare.

Sfântul Apostol Pavel atrage atenția creștinilor din Corint asupra situației dificile în
care se găsea el, evreii cerând semne pentru dovedirea lucrurilor, în timp ce grecii căutau
filosofia (I Corinteni 1, 22).

Cu toate acestea, Sfinții Părinți nu au disprețuit înțelepciunea ca „logodire” cu

înțelepciunea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel găsește adevărata înțelepciune în nebunia Crucii
întru Hristos (I Corinteni 1, 21), pentru că în El avem răscumpărarea și iertarea păcatelor
conform bogăției harului Său. (Efeseni 1, 7).

În filosofia antică înțelepciunea era arta de a se comporta în funcție de un anumit

număr de principii. Sfântul Apostol Pavel arată că această artă nu e cu adevărat înțelepciune
atâta vreme cât prin ea însăși nu-l va elibera pe om de el însuși (de stricăciune și de tot răul).
El arată că harul, puterea lui Dumnezeu, este cea care trebuie să prisosească în noi în toată
înțelepciunea și priceperea, Apostolul folosind cuvintele pe care le întâlnim în gândirea
greacă: „sofia” și „fronisis”.

Sfântul Pavel sugerează că virtutea înțelepciunii nu ține doar de arta de a gândi corect,
ci e o putere care ține de receptarea harului lui Dumnezeu. Creșterea în har se face printr-o
gândire teoretică (empasi-sofia), abstractă, dar în egală măsură se dovedește printr-o
concretizare practică (empasi che fronisisi – Romani 12, 3 ?). Deci, poți ajunge să deții
virtutea înțelepciunii în măsura în care primești harul lui Dumnezeu, și astfel „sofia” să o
 concretizezi în „fronisis”.

În creștinism, la baza virtuțiilor cardinale se găsesc virtuțiile teologale. Virtuțile

cardinale au fost receptate destul de devreme, dar primirea lor nu a fost o juxtapunere față de
celelalte virtuți, ci o schimbare a sensului lor. Fundamentarea lor s-a făcut pe temelia noii vieți
în Hristos. Știința cea mai înaltă este cea a binelui și de aceea înțelepciunea poate fi
identificată numai cu știința a ceea ce este fi bine și rău. Tot în spațiu creștin, știința a ceea ce
este bine și rău presupune recunoașterea Celui ce e prin excelență Bun. Înțelepciunea rămâne
știința științelor și a neștiinței, ea presupune autocunoașterea (Socrate).

În acest sens, putem spune că fructul pomului cunoștinței binelui și răului oferea
cunoașterea răului și a unei aparențe a binelui (Sf. Grigorie de Nyssa) pentru că omul se
găsea deja în starea binelui! Socrate semnala că de la puterea înțelepciunii naturale nu te poți
aștepta la prea mult, pentru că, întemeindu-se pe puteri omenești, ea nu te poate duce la
cunoașterea plenară a binelui. Înțelepciunea creștină se întemeiază pe „nebunia Crucii”, pe
tot ce a însemnat Hristos în istorie, în definitiv, pe Revelația lui Hristos. Adevărata
înțelepciune constă în cunoașterea voii sfinte și în împlinirea acesteia.

B) CUMPĂTAREA

În antichitate, Aristotel considera cumpătarea drept virtutea care condiționa

celelalte virtuți, calea de mijloc, simțul măsurii, celelalte virtuți depinzând de cumpătare. Sfinții
Părinți au preluat virtutea cumpătării și i-au dat și alte interpretări: Sfântul Grigorie de Nyssa îi
găsește fundamentul la Moise, sau în cuvântul Domnului – „fiți înțelepți [abili] ca șerpii și
blânzi ca porumbeii” (Mt 10, 16). Nereprocitatea dintre cele două și disocierea lor ar însemna
fie, într-un caz, perversitate, fie, în celălalt caz, prostie. Sfântul Vasile Cel Mare socotește că
fără cumpătare ne-am asemăna cu o navă fără cârmaci. Fără cumpătare se cade în greșeală chiar
făcând binele, acesta săvârșindu-se când nu trebuie și fără măsură. Sfântul Ambrozie cel Mare
(al Milanului) va considera cumpătarea ca un izvor de apă care irigă grădina și face să răsară
(să înflorească) celelalte virtuți.

Prin cumpătare, în creștinism, omul poate dobândi deplina stăpânire de sine, mai exact,
câștigarea stăpânirii depline asupra tuturor pornirilor firii sale și prin aceasta, punerea temeliei
pentru dobândirea desăvârșirii. Pentru Aristotel cumpătarea este virtutea omului superior.

C) DREPTATEA
Sfânta Scriptură îi laudă (îi cinstește) pe cei drepți. În Noul Testament dreptatea stă la
baza desăvârșirii („fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura –
Matei 5, 6). Această virtute are un sens extins în Noul Testament. Prin dreptate înțelegem toate
virtuțile, dar Mântuitorul Hristos îi îndeamnă pe ucenici ca dreptatea lor să o depășească pe cea
a fariseilor, pentru ca viața lor să devină mai virtuoasă. În concepția anticilor, dreptatea era
fundamentul oricărei ordini sociale statornice. Cu toate acestea ea nu a putut îndepărta
inegalitatea socială, cea dintre sexe, ș. a.. Ulpianus spunea că – „dreptatea e voința constantă
de a da fiecăruia dreptul său”. Dreptatea legală, însă, este o lege socială, (o formă de echitate
socială), dar nu o virtute!
În Sfânta Scriptură dreptatea era o stare socială nestabilită prin legi juridice, era mai
degrabă o stare psihologică, o stare de spirit a fiecărui om în parte care consta în fermitatea și
fidelitatea menținerii legământului cu Iahve. Dumnezeu este adesea numit în Sfânta Scriptură
de către poporul ales – „Dreptul” sau „Sfântul lui Israel” (Avacum 1, 12) Din punct de vedere
creștin, dreptatea ca virtute nu exclude dreptatea socială, nici pe cea juridică, dar ea trebuie să
vizeze sfințenia. Ea nu e numai o problemă de etică, ci ea asigură armonia între oameni.
Dreptatea creștină nu caută să răspundă răului cu rău, ci să învingă răul cu bine.
Această dreptate se va manifesta față de celălalt în recunoașterea lui ca semen și
mădular al lui Hristos. Dreptatea creștină se fundamentează pe credința că omul e mai mult
decât un semen (pentru celălalt). Dreptatea e unită cu iubirea și, de aceea, dreptatea se aplică
uneori cu pogorământ. Biserica este conștientă că în afara lui (în afară de) Dumnezeu, nimeni
nu poate împlini dreptatea în mod absolut. Aplicând cu fermitate legile am putea face bine
societății dar am putea aduce daune persoanelor care formează societatea, făcând din stat un
adevărat monstru. Dreptatea poate fi coruptă prin iubirea dezordonată față de orice lucru. În
aceste cazuri sufletul nu e iluminat, ci întunecat tocmai printr-o virtute – iubirea. Virtutea poate
fi încălcată prin obiceiul frecvent de a comite mici nedreptăți. Prin aceasta se pierde treptat
sensibilitatea pentru corectitudine. Aceste mici nedreptăți pervertesc puțin câte puțin ființa
noastră. Dreptatea socială e o cerință cu exigențe pentru toți, și ea nu va fi posibilă fără
dreptatea acordată fiecăruia. Dreptatea socială nu va fi posibilă în contextul dezechilibrului
interior. Un om marcat (cuprins) de anumite vicii nu poate fi o persoană socială ireproșabilă!

D) BĂRBĂȚIA
În concepția antică, bărbăția consta în puterea de înfruntare a pericolelor. În Vechiul
Testament bărbăția era lăudată, dar se sublinia că vitejia și puterea bărbaților aleși își avea
baza în frica de Dumnezeu. Aceștia aveau mai multă încredere în Dumnezeu decât în ei înșiși.

În primele secole, Origen socotea bărbăția drept prima virtute între virtuțile cardinale.
Bărbăția creștină e tăria și statornicia sufletească în fața tuturor primejdiilor vieții, în
vederea împlinirii binelui moral. Ea se manifestă ca forța prin care biruim toate poftele, toate
slăbiciunile firii, obstacole care ne împiedică să ajungem la intimitatea cu Dumnezeu. Curajul
creștin se arată și în răbdarea pe care trebuie s-o demonstrăm în suferință. (Mt 24, 13).

Virtuțiile cardinale, deși sunt preluate din filosofia precreștină (etica greco-romană?), au
căpătat conotații noi în învățătura creștină, aceasta din urmă (învățătura creștină) arătând că au
o valoare deosebită mai ales când pornesc de la o natură restaurată prin Hristos în Biserică și
când urmăresc în același timp creșterea în procesul de participare la Împărăția lui Dumnezeu.
Concepția despre virtute dinainte de creștinism era una nedeplină, anticii neputând da
un răspuns propriu la această problemă. Platon, spre exemplu, gândea un Dumnezeu ca o ființă
neutră, care nu comunică în niciun fel cu omenirea. Din momentul în care înțeleg virtutea în
perspectivă eshatologică, lucrurile se schimbă. Cu această perspectivă nouă vine creștinismul,
care, însă, nu anulează gândirea antică, dar o îmbogățește cu componenta harului dumnezeiesc.

Virtutea, din punct de vedere creștin, e participarea liberă și conștientă la bunătatea

lui Dumnezeu, și totodată împărtășirea de bunătatea lui Dumnezeu în măsura disponibilității
noastre, prin disciplinarea vieții noastre, astfel încât noi să devenim din ce în ce mai capabili
pentru împărtășirea continuă de Dumnezeu. Obiectivul vieții noastre este, deci, să primim din
ce în ce mai mult har spre unirea deplină cu Dumnezeu. E vorba de un dialog existențial între
ființe care se iubesc.

VIRTUȚILE TEOLOGALE

(curs8)

Virtuțile de dinainte de creștinism nu erau depline pt că la antici dincolo de virtuți

rămânea moartea. Platon spunea că scopul omului este asemănarea cu Dumnezeu, dar gândea
un Dumnezeu care nu comunica, era un Dumnezeu ca o existență neutră , asemănarea
presupunea efort exclusiv al omului. Era dorul omului care căzuse din saturația contemplației
cu Dumnezeu. În măsura în care Dumnezeu nu îți dă nimic de la El, nu se poate vorbi de o
satisfacție, o desăvârșire muțumitoare. Este imposibil să nu fi credincios și cinstit. Când
înțelegem virtutea ca o continuă muncă spre desăvârșire atunci e autentică.
Virtutea dpdv creștin e participarea liberă și conștientă la bunătatea lui Dumnezeu și
împărtășirea de bunătatea lui în măsura disponibilității noastre prin disciplinarea vieții, a
comportamentului nostru, încât noi să devenim din ce în ce mai capabili pt împărtășirea lui
Dumnezeu. Bunătatea lui Dumnezeu se concretizează prin ce înțelegem prin har- energie
divină necreată. Obiectul vieții virtuoase e să primim din ce în ce mai mult har, prin arătarea
 interesului nostru față de harul lui Dumnezeu. În măsura în care mă fac disponibil ca harul să
ajungă în mine. Trebuie să dăm răspuns solicitării lui Dumnezeu. Ca să fim siguri că ne aflăm
în har trebuie să vorbim de virtuțile teologale.

CREDINȚA

Această virtute este centrală și determinantă în viața celui care vrea să rămână în
comuniune cu Dumnezeu. Când vrem să afișăm cultura cerebrală, considerăm credința că e un
nivel de manifestare a personalității, nivelul irațional. Din iluminism (Descartes) s-a considerat
că ce nu încape în interiorul structurii logice, nu există; ulterior se consideră că poate exista, dar
nu-i rațional, pt că nu încape în modul gândirii cu care a fost obișnuit. Oamenii raționali cred
doar ce e justificabil logicii. De la negarea existenței la ceea ce nu încape în logică, s-a ajuns la a
zice că există dar nu e logic. Se vorbește de filosofia virtuții, oamenii sunt mai sensibili la
această zonă, nu că credința nu ar exista, ci că nu încape în modul logic de gândire.

Credința de adresează întregii peronalități. Nu pot spune că sunt liber cât timp neg
existența unui mod mai complex de a-mi duce viața. Atunci când vorbim de credință nu e
înțeleasă ca starea de spirit determinată exclusiv de motivații logice, ci e starea de spirit și
atitudinea pe care o avem în urma unei experiențe paradoxale în care logicul și metologicul
coexistă. Paradoxalul le include într-un tot, nu se confundă cu absurdul.

Credința nu se constituie prin acceptarea exclusiv teoretică a unui cuantum de principii

morale, ci adeziunea personală la un eveniment, la o informație, la prezența unei anumite
persoane ce mă solicită, mă invită și îmi oferă perspective noi, în ultimă instanță credința
depășește acceptarea unor adevăruri teoretice. Credința care devine virtute e cea din care
primești realmente putere. Taina credinței se va exprima în întâlnirea cu Dumnezeu cel
personal, situație în care omul se deschide adevărului pe care l-a descoperit Dumnezeu.

Credința creștină se fundamentează pe principiul persoanei, nu pe principiul

demonstrașiei logice, virtutea nu exclude gândirea logică. În virtutea creștină omul pornește de
la o bază în care prezența gândirii logice e evidentă. În fața lui Dumnezeu oamenii erau uimiți,
fascinați, rămânând la nivelul de constatare. Credința nu se fundamentează pe gândirea logică,
dar nu exclude demersul gândirii logice în fața faptului minunat. Neputința logică e împlinită
de prezența vie a celui ce a determinat faptul minunat. Prezența vie mă face să mă atașez de
săvârșitor, astfel credința devine act de fidelitate, Credința presupune primirea adevărului ce
constă în manifestarea lui Dumnezeu ce ne propune un nou tip de viață la care e chemat orice
om.
 Credința după Sf Pavel este „ încredințarea de cele nădăjduite, dovedirea lucrurilor
nevăzute ” (Evr 11, 1). Dacă luăm ιποστασις ca la Aristotel, credința e fundamentul celor
nădăjduite, dar și dovada, evidența anticipată a celor ce nu se văd. Virtutea credinței se referă
la Dumnezeu cel nevăzut, la Împărăția lui Dumnezeu spre care ne orientăm. Unde e percepută
revelația lui Dumnezeu se instalează o certitudine care nu permite nicio îndoială. În același
timp credința se dovedește puterea care îl face pe om capabil să își lase deoparte viața
obișnuită și să se orienteze în funcție de evidența celor ce sugerează Revelația Lui. A avea
credință este strâns legat de modul de comportare.

Credința, rol al întâlnirii personale între om și Dumnezeu

Credința e acceptarea adevărului revelat de Dumnezeu. Nu înseamnă că recunosc
validitatea unui adevăr, ci adevărul revelației concretizat în acte, cuvinte și imagini. Omul din
afara Revelației Supranaturale a ajuns la diverse niveluri de credință, dar acel tip de credință se
constituia în revelația lui Dumnezeu prin natură, dar cu patriarhii 2 VT credința devine tip de
participare la cineva cu care te simți în intimitate.
Recunoașterea unor adevăruri în spatele cărora refuz să-l primesc pe Dumnezeu nu e
credință. Credinșa e descoperirea lui Dumnezeu de așa manieră ca în acceptarea celor revelate
să fie recunoscut El Însuși drept Cel ce se descoperă. În interiorul adevărului revelat,
Dumnezeu se face cunoscut printr-o prezență mântuitoare ce ne atrage, descoperindu-Se El ni
se adresează, să se comunice pe El Însuși, nu se mulțumește cu faptul că ne-a descoperit ceva.
Prin Revelația supranaturală se stabilește un nou tip de relație, se descoperă El se
comportă față de noi ca Cel ce oferă harul său mântuitor, simți în întâlnirea cu Dumnezeu că
ești beneficiarul a aceva anume. Dumnezeu nu se descoperă doar ca să arate că există. Nivelul
de mare intimitate la care ajung sfinții prin actul de credință ce duce la intimitate totală. În
Revelația supranaturală omul are de a face cu Dumnezeu de la care primești har. Omul îl
primește pe Dumnezeu încât simte că Revelația devine istorie, timp în care omul simte că e
luat în seamă de Dumnezeu. Adevărul Revelației generează istoria mântuirii. Între Revelația
lui Dumnezeu și actul mântuirii nu e separație. În ceea ce numim o istorie a mântuirii simțim
că Dumnezeu se apropie de noi în calitate de Persoană încât această apropiere nu e echivalentă
cu un cuantum de informații de Dumnezeu, ci succesiunea de fapte în care Dumnezeu își
descoperă intenția pe care o are cu omul. Credința recunoaște revelația istorică și conținutul
ei. Recunoașterea adevărului descoperit nu constituie virtutea propriu-zisă, ci credința
presupune ca cel care crede să raporteze la el însuși conținutul a ceea ce crede, să facă din ceea
ce crede propria sa înțelegere sau calea propriei sale realizări. Din momentul receptarii

2
Patriarhii Vt vorbeau cu Dumnezeu, aveau o legătură cu El .
revelatiei lui Dumnezeu, cel ce crede va trebui sa faca din comportamentul lui Dumnezeu cu
el, baza a tot ce vizează preocupările sale și modul său de a se comporta în lume, istorie.

Credința creștină nu se constituie la nivelul cunoașterii naturale și nici la nivelul

înțelegerii a ceva despre Dumnezeu din cercetarea naturii, ci în întâlnirea personală cu
Dumnezeu în Hristos în cadrul Bisericii. Creștinul intră într-un univers de Taine, ce nu le
cunoștea înainte, iar cunoașterea nu e redusă la funcțiile naturale. Când omul se întâlnește cu
Dumnezeu și constată cele prezente, virtutea credinței nu e deducție logică primită de la
creație, nu se identifică cu cunoașterea pozitivă, ci e rod al experienței directe a lui Dumnezeu
manifestat în faptele Sale.

În calitate e persoană Dumnezeu e primul ce ne descoperă în parte taina sa prin natură

și mod supranatural. Din Revelație știm că fiind creați de Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a
accepta Revelația Supranaturală. Așadar, în credință se pornește de la facultățile omenești să
descopere în natură o prezență încât să avem o credință, dar care nu e virtute, e „ din auzite ”,
determinată de prezența simbolică în creație. Aceasta devine virtute în relația, atunci când e act
de fidelitate față de cel care știm că merită să fie crezut. Credința e rămânerea în fidelitate față
de realitățile ce au fost acceptate prin rațiune, dar mai ales reușind să-ți arăți fidelitatea prin
disciplinarea vieții, a opțiunilor în funcție de Cel față de care afirmi fidelitatea. Ne găsim în
faza în care datorită studiilor îl găsim pe Dumnezeu, asemenea savanților, dar aceasta nu este
virtute.

Credința e virtutea atât de necesară. Dacă nu poți să-ți controlezi dispozițiile nu poți fi
creștin adevărat, ci o ființă ce se mișcă, rătăcește de colo-colo. Deprinderea de a crede are
nevoie de antrenament.

1. Dispozițiile sufletești sunt schimbătoare.

2. Odată ce ai acceptat creștinismul trebuie să ai zilnic în vedere învățăturile sale: rugăciunea,

lectura, viața morală, mersul la Biserică.

3. Să-ți amintești mereu ceea ce crezi

4. Să-ți scoți din cap ideea de târg cu Dumnezeu (C.S. Lexis-Creștinism propriu-zis).

Credința instaurează un dialog în care omul are cunoașterea despre

adâncurile tainei lui Dumnezeu. Instalarea unui dialog între noi și Dumnezeu, se descoperă
prin planul Său cu noi, El ni se dăruiește, ne deschide mintea, inima pentru a intra în planurile
Sale. Dpdv al omului acceptarea să devină partener de dialog intrând în procesul de exersare a
 ceea ce înseamnă dăruirea lui Dumnezeu pt noi.

Prin credință spunem „ Da ” lui Dumnezeu, ne punem în dialog cu Dumnezeu, în

centrul dialogului e Cuvântul, prin care Dumnezeu și-a arătat deplinătatea și prin care omul s-a
unit cu Dumnezeu și prin care am fost înfiați. Prin opera de răscumpărare, Dumnezeu ne-a
descoperit tainele Sale. Prin răspunsul omului înțelegem că omul nu e singur. Avem credință
în urma descoperirii lui Dumnezeu, o primim prin Cuvântul lui Dumnezeu prin care înțelegem
faptul că această realitate e încărcată cu puterea Duhului Sfânt. În tot actul credinței omul nu e
singur. Nu putem vorbi că am arăta un act de bunăvoință pt acceptarea Cuvântului lui
Dumnezeu. Când Dumnezeu ni se adresează infuzează în noi puterea Sfântului Duh. In
răspunsul pe care îl dăm lui Dumnezeu in credință, Dumnezeu are o anumită contribuție încât
credința e un dar al lui Dumnezeu. El ne-a dat motivația credinței printr-un act de bunăvoință
care exclude orice târguială cu Dumnezeu.

Plecând de aici nu putem avea o credință în afara Bisericii, Trupului lui Hristos. 33 În
interiorul acestui Trup ai posibilitatea de a te împărtăși de Duhul lui Dumnezeu. Când spunem
de necesitatea de a fi în Biserică pt a se găsi în adevărul credinței e mărturisirea în acest Trup
și șansa să te împărtășești de ceea ce vivifică acest dar. Prezența lui Dumnezeu se comunică în
Biserică ce e extinderea în spațiu și timp a vieții Sale. Biserica e mediul ambiant al întâlnirii cu
Dumnezeu în care suntem renăscuți și înfiați prin Botez și sfințiți prin întreaga lucrare
disciplinară, sacramentală a Bisericii. Biserica provoacă oamenii la o nouă formă de întâlnire a
unora cu alții prin Duhul Sfânt, asigură o nouă formă mai înaltă de comunicare între ei.
Virtutea credinței în Biserică poate fi virtute pt că în Biserică se presupune învățarea a ceea ce
e comuniune interpersonală. A te comporta conform etosului Bisericii înseamnă a te găsi în
credință.

Când credința nu poate fi virtute?

Nu poate fi virtute credința când e simplă acceptare teoretică a unor adevăruri sugerate de
gândirea noastră naturală. Dar acest nivel al credinței e unul ce pornește spre constituirea
virtuții credinței ce presupune atașament existențial față de Dumnezeu și formele Sale de
manifestare, Revelația Sa. Poate apărea riscul în care să investești facultățile de a crede în
direcții care nu pot conduce la virtutea credinței.

1. Starea de spirit nu poate duce la virtute când obiectul de referință al ei e inexistent,

nedemn, când credința se raportează nedemn la o realitate demnă. (blasfemia)
2. Când obiectul e nedemn e credința pe care o au sataniștii, când te raportezi la satana.

3
Trupul lui Hristos ca: 1.Trupul istoric; 2. Biserica; 3. Euharistia
 (sataniștii investesc în ceva ce nu merită)
3. Când mă raportez nedemn la o realitate inexistentă. (când crdem în realitatea care nu
există e o amăgire). Nu suntem virtuoși când obiectul credinței e o realitate inexistentă.

Credința e numai la ființa supranaturală la care ne raportăm cu toată responsabilitatea.

Prin urmare credința ca virtute, e o atitudine pe care o avem față de o anumită realitate,
capacitatea de a mă pune într-un act de comunicare cu această realitate încât viața mea să
devină conformă cu realitatea față de care îmi manifest fidelitatea. Credința ca virtute e o
atitudine pe care o avem față de o anumită realitate.

1. Dăm crezare unui eveniment, fapt legat de o persoană (Hristos).

2. Credem o persoană care dă mărturii evidente despre respectivul eveniment sau

respectiva persoană.

3. Credem persoanele însăși care ne solicită prin ceea ce ne solicită. Credem

persoanele care solicită prin ceea ce comunică.

4. Dăm crezare învățăturii primite prin persoanele sau instituțiile care au autoritatea
de a da adevăruri credibile. Noi credem autoritatea (Apostolii) celor car au mărturisit pe
Mântuitorul. Nu putem să ne plasăm în credință punând la îndoială instituția Bisericii pt că s- a
constituit cu sacrificii, cu eficiența constatată în istorie la persoanele care au marturisit pe
Hristos.