Negoi Ioana Bianca

Mk anul II- grupa 203

Economia României în perioada interbelică

Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o
înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi
urbanizării, pe de altă parte. Structura sa economică şi socială a păstrat în linii mari configuraţia
de dinainte de război. Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să satisfacă necesităţile
consumatorilor, iar importurile de materii prime şi de semifabricate creşteau mai repede decât
acelea de produse manufacturate. Populaţia urbană s-a mărit, întrucât oraşele şi-au sporit rolul în
organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura punea în evidenţă o schimbare,
întrucât accentul pus pe tradiţionala producţie de cereale a suferit o mutaţie în favoarea cultivării
legumelor şi a plantelor industriale. În toate ramurile economiei statul şi-a asumat un rol de
conducere sporit. Deşi respecta proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de
producţie şi deşi acorda capitalului privat, autohton şi străin, numeroase avantaje, statul şi-a
arogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce avea să fie în mod obişnuit numit
„economia naţională” .
Într-o altă ordine de idei, înfăptuirea unităţii naţional-statale a produs modificări
benefice, provinciile unite întărind potenţialul economic al ţării. În raport cu situaţia din 1916
industria reprezenta, în 1919, 235 %. O contribuţia majoră la sporirea potenţialului industrial al
ţării l-au avut provinciile unite, mai ales Transilvania. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4 % din
numărul întreprinderilor, 50 % din capitalul investit, 39 % din valoarea combustibilului, 53 %
din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de 35 % din întreprinderi, 29 % din
capitalul investit, 40 % din forţa motrice, 39 % din valoarea combustibilului, 28 % din valoarea
materiilor prime. Banatul, spre deosebire de Transilvania, venea cu o zestre înjumătăţită;
Bucovina şi Basarabia aduceau, de asemenea, o contribuţie mai mică. Noile provincii aduceau
avantaje teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale; suprafeţelor agricole ale Vechiului
Regat de cca. 10 milioane ha. se adaugă 11 milioane ha.
Situaţia economică a României la sfârşitul războiului mondial. Haosul economic şi
consecinţele sale. Primul război mondial s-a purtat pe o suprafaţă întinsă a teritoriului naţional şi
a produs distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe care le-a avut asupra economiei
româneşti au fost: deteriorarea masivă a aparatului de producţie din industrie şi transporturi;
distrugerea surselor de energie precum şi a unei părţi din forţele de producţie din agricultură;
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

inflaţia; dezechilibru bugetar ş.a. La toate acestea se pot adăuga pierderile umane din timpul
războiului, foamete, epidemii ş.a.m.d.
Datorită distrugerilor de război dar şi jafului organizat de trupele germane de ocupaţie,
producţia industrială şi extractivă a scăzut mai mult de jumătate, comparativ cu anii 1915-1915.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în agricultură, aici problemele fiind agravate de lipsa braţelor de
muncă, a inventarului agricol viu şi mort. Suprafaţa însămânţată a scăzut faţă de media anilor
1911-1915 la 40 % în 1919-1920.

Agricultura. Reprezenta sectorul dominant al economiei şi refacerea acesteia depindea

într-o mare măsură de relansarea producţiei agricole. Aproximativ 80 % din populaţia României
Mari era angrenată în diferitele ramuri ale agriculturii. Exportul de cereale condiţiona în bună
măsură soldul balanţei comerciale şi de plăţi a statului. Sectorul economic-agricol avea însă cea
mai complicată problematică socială.
Statisticile indică faptul că între 1920-1940 România ocupa locul al IV-lea în Europa din
punct de vedere al suprafeţelor cultivate; locul al V-lea sub raportul producţiei agricole totale;
pământul folosit în agricultură reprezenta în 1930 peste 62 % din suprafaţa ţării; peste 83 % din
terenul agricol era cultivat cu cereale, procentul scade spre sfârşitul perioadei interbelice în
favoarea plantelor industriale şi a legumelor.
Structura proprietăţii a fost schimbată fundamental prin reformele agrare efectuate în
perioada 1917-1921. Acestea au diferit de la provincie la provincie, reflectând specificul
condiţiilor economice şi sociale în care au evoluat fiecare din provincii. De exemplu, legislaţia
din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decât cea din Vechiul Regat şi Bucovina. Toate
aceste legi agrare aveau drept scop primordial împărţirea pământului către ţărani şi erau motivate
mai mult sub raport social decât sub raport strict economic.
În Vechiul Regat, guvernul Brătianu a elaborat, în decembrie 1918, un decret-lege prin
care a proclamat deplina expropriere a tuturor pământurilor deţinute de Coroană, de instituţiile
publice şi private, de proprietarii absenţi şi de către străini, ca şi a domeniilor particulare
depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea
potrivit căreia exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu totalitatea proprietăţilor
deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu bonuri de tezaur cu 5
% dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii care au primit pământ trebuiau să achite două
treimi din compensaţie, iar statul o treime.
Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. O nouă lege a reformei agrare va fi
promulgată la, 17 iulie 1921, în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

Autorul proiectului de lege era fostul conservator Constantin Garoflid, ministru al Agriculturii.
Legea agrară nu se deosebea în puncte esenţiale de legea anterioară. Garoflid a pornit de la
presupunerea că un teren de 5 ha. era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească viabilă şi
în consecinţă, a propus ca pământul expropriat să fie distribuit în loturi de 5 ha. sau în
„suplimente” mai mici, pentru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha. El a încercat, de
asemenea, să rezolve două probleme fundamentale ale agriculturii româneşti: fâşiile ţărăneşti
risipite şi continua fragmentare a micilor gospodării. În acest sens, legea agrară a interzis
împărţirea gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2 ha. la
câmpie şi de 1 ha. în zona de dealuri.
În provinciile unite legile agrare au urmat aceleaşi principii aplicate în Vechiul Regat.
Schimbările în structura proprietăţii pământului au vizat satisfacerea cererilor ţăranilor şi nu
neapărat măsuri economice menite să reorganizeze agricultura. Reforma agrară din provinciile
alipite a stârnit nemulţumirea minorităţilor etnice, a saşilor, şi mai ales a maghiarilor.
În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat un proiect de lege agrară, adoptat de Marele
Sfat Naţional la 12 septembrie 1919, ce prevedea exproprierea în întregime a moşiilor străinilor,
a unor instituţii publice şi particulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre
cadastrale. Legea considera toate proprietăţile unui singur proprietar drept o unitate. Proprietăţile
între 200 şi 500 de iugăre, făceau obiectul unei exproprieri parţiale iar proprietăţile puteau fi
expropriate dacă terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în judeţul respectiv.
Ţăranii care au luptat în război se aflau în fruntea listei celor îndrituiţi să fie împroprietăriţi.
Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară radicală. A fost realizată de ţăranii înşişi în
timpul primului an de după revoluţia din martie 1917 din Rusia. La 27 martie 1918, când Sfatul
Ţării a votat Unirea cu România, aproape două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în
mâinile ţăranilor. Legea agrară prevedea şi aici răscumpărarea pământului de către ţărani, la un
preţ ridicat, 800 lei ha.
Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general de aceea din Vechiul Regat. Au
fost expropriate aproximativ 75.000 ha. Micile gospodării au sporit cu 28 % pe seama marilor
moşii, pe care reforma agrară le-a redus până la limita a 250 ha de pământ arabil.
Reforma agrară din România a fost cea mai radicală din Europa Orientală – fără a lua în
calcul Rusia Sovietică – transformând din temelii structura proprietăţii. Dintr-o ţară de mari
proprietăţi, România devine o ţară a gospodăriilor mici şi mijlocii. Cu toate acestea, efectele
imediate nu au fost pozitive. Reforma agrară a dus în prima fază la scăderea producţiei şi a
productivităţii în agricultură, întrucât numeroase proprietăţi erau prea mici pentru a fi economic
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin moştenire. Un efect negativ al reformei l-a constituit
lipsa unei politici de credit la care ţăranii să aibă acces, lipsa inventarului agricol ş.a.
Aplicarea reformei agrare a produs numeroase nemulţumiri ţăranilor datorită insuficienţei
pământului, abuzurilor întâlnite în aplicarea legilor agrare, prelungirea, întârzierea
împroprietăririlor produse mai ales din lipsa specialiştilor. În 1927, doar cca. 50 % din moşiile
care făceau obiectul exproprierii fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur
de 1.100.000 ha., fuseseră parcelate pentru a fi distribuită.
Criza economică izbucnită în 1929 a lovit din plin gospodăriile mici şi mijlocii din
România. O mare parte a ţăranilor sărăciţi îşi vor vinde loturile ţăranilor înstăriţi, astfel că, în 1938
o anchetă efectuată în câteva sate a constatat că ţăranii care au primit loturi în anii ’20 au pierdut,
în general, între 30-40 % din pământurile lor. În perioada 1930-1941 numărul gospodăriilor între
10-100 ha. a scăzut de la 7,6 % la 6,4 % din totalul gospodăriilor.
Sunt greu de cântărit efectele legilor de reformă agrară asupra organizării agriculturii, dar
ele nu par să fi schimbat în mod semnificativ structurile existente. Marii moşieri, care au mai
rămas, continuau să folosească doar ei maşinile agricole şi forţa de muncă angajată; practica
închirierii pământului către ţăranii săraci nu a dispărut. Legile reformei nu au afectat în mod
drastic axarea agriculturii româneşti pe producţia de cereale, deşi era evidentă tendinţa diferitelor
categorii de ţărani de a diversifica culturile. Cu toate acestea, în 1939 cerealele acopereau 83,5 %
din totalul pământului arabil, în comparaţie cu 84,7 % în 1927.
Reforma agrară nu a îmbunătăţit radical nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. În general,
ţăranul cu o gospodărie sub 3 ha. nu reuşea să se descurce în cazul în care lucratul pământului era
singura sa sursă de venituri. Pe de altă parte, incapacitatea diverselor categorii de ţărani de a-şi
îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat şi politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au
împovărat pe ţăranul obişnuit. De asemenea, disproporţia mare dintre produsele agricole şi cele
industriale, în favoarea celor din urmă, a avut consecinţe negative asupra proprietăţii ţăranilor.
Totuşi, reformele agrare au fost în avantajul anumitor segmente ale ţărănimii şi astfel au
avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică şi socială a statului şi a ţării în general. Se
poate stabili o legătură între aceste reforme şi sporirea consumului pe cap se locuitor la anumite
alimente, o îmbunătăţire în construcţia caselor ţărăneşti, ca şi a altor clădiri, creşterea ştiinţei de
carte.
Adevărata natură a structurii agrare a României – agricultura ţărănească, ceea ce
înseamnă agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprietăţile lor – a fost cauza fundamentală
a crizei agrare. Această agricultură era neeconomică sub raportul organizării, primitivă ca
metode şi împovărată de suprapopulare şi datorii. Mai devreme sau mai târziu, toţi reformatorii
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

au descoperit că aceste deficienţe erau atât de strâns interconectate, încât nu puteau să separe
cauzele de efecte.
Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerealelor, în special a
porumbului şi a grâului. Unii analişti considerau că această concentrare asupra cerealelor a
descurajat creşterea animalelor, grădinăritul şi cultivare plantelor industriale. Aceasta a
împiedicat, de asemenea, diversificarea culturilor, care ar fi dus la o folosire mai intensivă a
mâinii de lucru şi ar fi uşurat astfel povara suprapopulaţiei rurale.
Erau totuşi regiuni ale ţării unde se practica o agricultură intensivă. Spre exemplu, în Ţara
Bârsei se realiza cea mai variată agricultură din România, incluzând cultivarea plantelor
industriale, a sfeclei de zahăr, culturile de seră şi zootehnia. Agricultura era aici cea mai
productivă.

Industria. Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape

totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea
se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a
deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializării.
Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ
capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dintâi provincie în domeniul ceramicii, industriei
lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua provincie în industriile metalurgică şi
textilă. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul, de
la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930, şi de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu
189 % şi în producţia bunurilor manufacturate cu 188 %. Dezvoltarea industriei petroliere, care a
fost stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost spectaculoasă.
Producţia a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone în 1930, plasând România pe
locul al şaselea printre producătorii mondiali. Industria metalurgică a cunoscut o creştere
impresionantă, producţia de oţel sporind de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928.
Liberalii au acordat o atenţie deosebită metalurgiei, asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie
continuă împotriva concurenţei străine.
Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare
a industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului
investit în aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape
fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică.
Odată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate
între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat, ajungând de la
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

34.900 milioane lei 64.600 milioane lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucât a sporit
constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de asemenea,
producţia de cărbune, ca răspuns la cererile industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit
să pună în valoare întregul său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre
industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia petrolieră a înregistrat un record în
1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6 milioane tone în 1938. Descreşterea a fost
determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute şi, între 1934-1937, şi de o diminuare a
consumului intern.
Un fenomen întâlnit şi în România anilor ’30 a fost acela al concentrării capitalului.
Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu sprijinul
liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea
costurilor şi, în consecinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o încetare a concurenţei
inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi confirme rolul de ramură
independentă şi profitabilă a economiei naţionale.
Multe ramuri ale industriei progresaseră suficient la sfârşitul anilor ’30 pentru a fi în
măsură să satisfacă aproape toate necesităţile interne în materie de alimente, textile şi chimicale.
Dar industria românească nu era în măsură să asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare
pentru propria sa dezvoltare. Acestea trebuiau să fie importate, situaţie care indică perpetuarea
subdezvoltării industriale. Sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma
celor din Occident. În industria grea doar Uzinele Malaxa şi Oţelăriile Reşiţa se aflau la nivelul
celor mai bune din Europa Occidentală; fabricile textile erau, de asemenea, echipate, în general,
cu utilaje moderne.
În ciuda dezvoltării impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de
bază a ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78 % din populaţia activă continua să-şi
găsească în agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie.
România era încă dependentă de importuri pentru a-şi echipa industria şi a asigura consu-
matorilor o gamă largă de bunuri. O altă problemă era aceea a persistenţei unei incapacităţi a
pieţei interne de a absoarbe produsele industriale; ţărănimea avea o putere scăzută de cumpărare
a bunurilor manufacturate.

Comerţul exterior al României de-a lungul anilor interbelici a urmat orientările de

dinainte de primul război. Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei ţări predominant agrare,
întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau 90 % din exporturile
României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă schimbări notabile sub raportul
Negoi Ioana Bianca
Mk anul II- grupa 203

importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Mai ales în timpul crizei economice,
guvernul român a încurajat exportul produselor petroliere, pentru a compensa pierderea pieţelor
de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către clienţii tradiţionali ai
României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole. Principalul partener economic
al României la sfârşitul anilor ’30 devenise Germania. Aceasta prelua 32 % din exporturile ţării
şi era principalul furnizor, deţinând 39 % din totalul importurilor României.

BIBLIOGRAFIE

1. Axenciuc, V., Evoluţia economică a României, Bucureşti, 1992

2. Bozga, Vasile, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975.
3. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
4. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
5. Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti, 1940.
6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
7. Saizu, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică). Pas şi impas
Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
8. Idem, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.