Agricultura ocupa la acea vreme 85% din populaţia ţării şi

producea 60-70% din valoarea producţiei naţionale, ceea ce

determina şi caracterul preponderent agrar al României. Pe lângă
marile împrumuturi străine, de importanță capitală pentru
progresul României din acea perioadă, suportul fundamental-
uman şi economic - de construire a edificiului statului modern l-a

constituit agricultura şi generaţiile de ţărani.

CONTEXT GENERAL
Țărănimea era încolțită între alte două limite
constrângătoare: pământul puțin cu care fusese
împroprietărită la 1864 nu-i permitea să subziste (dar nici
nu avea dreptul legal de a-l înstrăina – cel mult să-l
schimbe cu o suprafață agricolă identică cu un alt țăran),
iar familia sa creștea de la o generație la alta, ceea ce
ducea la fărâmițarea proprietății sale funciare.

Numărul de copii născuți pe familie era ridicat, pământul nu era

suficient pentru o producție de subzistență, iar țăranii ajungeau
să lucreze și alte pământuri pe lângă cele pe care le-au primit de
la Cuza.
Agricultura, „comoara” economiei
În acest context, în anul 1866 este adoptată legea privitoare la
învoielile agricole. Țăranii care primiseră pământ în urma reformei
agrare trebuiau să plătească o dare în bani, produse sau muncă
către boierul ce pierduse pământul. Cele două părți încheiau un
contract la primărie în baza acestei legi, iar dacă țăranul nu mai
dorea să presteze servicii pentru boier, el putea fi condamnat. În
anul 1872 are loc o modificare a legii care stipula că pentru a-i
face pe țărani să-și îndeplinească obligațiile forța armată putea fi
folosită. Această prevedere este înlăturată tocmai în anul 1882,
când printr-o altă modificare se interzicea folosirea forței
împotriva țăranilor.

În ultimul an de domnie al lui Carol I, situația țărănimii ajunsese

la un nivel deplorabil: peste 700.000 dintre ei (85%) aveau mai
puțin de 5 hectare de pământ, în timp ce 5.000 de proprietari
dețineau peste jumătate din suprafața agricolă a țării.

Agricultura de export
Un principal fenomen ce s-a dezvoltat în timpul domniei lui Carol
I a fost transformarea agriculturii într-o ramură destinată
preponderent exporturilor. Producția de cereale în statul român a
crescut de aproape 4 ori din anul 1866 până în anul 1914, dintre
care 75% mergea către export. Cele mai căutate produse
românești pe piețele internaționale au fost porumbul și grâul, cu
un randament mai scăzut pentru orz, ovăz, secară.
Agricultura în timpul lui Carol a stagnat, deoarece atât liberalii,
cât și conservatorii, erau de părere că munca satului era una
dintre valorile definitorii ale economiei. Astfel, productivitatea la
hectar era una extrem de redusă pe terenurile arabile ale
țăranilor, dar mai ridicată pe suprafețele boierilor care erau mai
extinse. În România, la vremea respectivă, nu se folosea niciun
îngrășăminte chimic în munca pământului, iar lipsa mașinilor și
chiar a animalelor de povară a blocat productivitatea agricolă de
capacitatea umană de lucru. Conform unei statistici culese de
Keith Hitchins, în anul 1900, 40% din gospodăriile țărănești nu
aveau niciun fel de animale de povară.

Regele nu a fost capabil sa rezolve problema țăraneasca

printr-o reforma agrară, acest neajuns a dus la multe
rascoale ale taranilor, prima fiind in 1888 care a cuprins 27
din cele 32 de judete.
A urmat rascoala din 1907 care a debutat in februarie in satul
Flamanzi din Moldova, cuprinzand pana in martie si sudul tarii.
Răscoala s-a declanșat pe fondul sărăciei țăranilor, a lipsei de
pământ, a obligațiilor tot mai mari puse ca un jug greu pe
spinarea țăranilor. In timpul crizei taranesti Carol I a promis
țăranilor ca vor fi improprietariti printr-o reforma agrara daca vor
inceta rascoala.