Reformele agrare in Romania

Istoria poporului nostru atestă cu puterea de convingere a faptelor ca

agricultura a reprezentat pe parcursul a lungi perioade istorice ocupaţia de
bază a locuitorilor meleagurilor noastre şi de asemenea că ţăranul român a
avut un rol important în dezvoltarea economico-socială şi politică a ţării;
ţărănimea a avut din cele mai vechi timpuri şi pe parcursul unor întregi şi
întinse epoci istorice, o misiune grea şi complexă, a fost mereu categoria
socială cea mai defavorizată, cea mai supusă la sarificii şi jertfe. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, alături de problema
desăvârşirii unităţii naţionale, se pune în discuţie şi existenţa unei probleme
agrare în teritoriul românesc.
Principale reforme agrare care au avut loc in Romania sunt:
 Reforma agrara din 1864
 Reforma agrara din 1921
 Reforma agrara din 1945
 Reforma agrara din 1990

REFORMA AGRARA DIN 1864- Reforma lui Cuza

Reforma agrară din 1864 îşi are rădăcinile în actele programatice ale
revoluţei de la 1848, care cuprindeau vaste programe de transformare a
societăţii româneşti, prevăzând obiective şi reforme în toate domeniile
principale ale vieţii de stat. Obiectivele economice deţineau un loc important
în toate cele trei programe româneşti, iar pe primul loc între acestea era
lichidarea relaţiilor agrare feudale şi instituirea unei mici proprietăţi ţărăneşti
de tip modern. Articolul 13 din Proclamaţie, adică acela în care era prevăută
reforma agrară, însemna însăşi revoluţia. Pe tot pământul românesc, regimul
agrar era acelaşi, o variantă întârziată şi mult înapoiată a regimului feudal,
lichidat complet în Occident, ţăranul era un om aservit, fie că era denumit
iobag sau clăcaş, iar pământul era moşie boierească.
In 13 martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale . Adunarea,
dominata de marii proprietarii funciari a dat vot de neincredere guvernului
Kogalniceanu.
Cuza prefera sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ.
Lovitura de stat este din 2 mai a fost insotita de o proclamatie catre armata si
de una catre popor. La scurt timp, a propus spre aprobare prin plebiscit
Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris si proiectul legii electorale .
Mariile Puteri recunosteau in iunie 1864 modificarea conventiei de si dreptul
Principatelor de a schimba legiile ce priveau organizarea lor interna.
In iulie-decembrie 1864, au fost elaborate 40 de decrete-legii, dintre care
cele mai importante priveau reforma agrara.
La 14 august 1864 , domnitorul promulga Legea Agrara.
În articolul I al acestei legi se prevedea că ţăranii clăcaşi „sunt şi rămân
deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor în întinderea
ce se hotărăşte după legile în fiinţă”. Această repartizare se făcea potrivit
dreptului asupra suprafeţelor de pământ pe care îl aveau ţăranii prin
legiuirile de la 1851 şi în funcţie de numărul vitelor. În Ţara Românească,
foştii clăcaşi primeau: 11 pogoane cei care posedau patru boi şi o vacă
(fruntaşi), 7 pogoane şi 19 prăjini cei cu doi boi şi o vacă (mijlocaşi), iar
ţăranii care aveau o vacă sau erau lipsiţi de vite (numiţi „toporaşi”), primeau
4 pogoane şi 16 prăjini. În Moldova, prima categorie de ţărani primeau 5
fălci şi 40 de prăjini, de fapt în general aceleaşi categorii de ţărani primeau
suprafeţe ceva mai mari de pământ. (legea oferea posibilitatea taranilor
clacasi sa devina proprietari deplinii pe locurile supuse posesiunii lor.
Articolul al IV-lea preciza că o serie de categorii de ţărani nu intrau în
categoria celor care au dreptul de împroprietărire: „Văduvele fără copii,
nevolnicii, sătenii care nu au meseria de agricultori şi n-au făcut clacă, şi,
prin urmare n-au avut pământuri, de hrană, mărginiţi fiind numai în locul
caselor şi al îngrăditurilor lor, toţi aceştia devin proprietari numai pe locurile
legiuite pentru casă şi grădină
Asfel cei care nu au facut claca deveneau proprietarii numai pe locurile de
casa si de gradina,iar pamantul nu putea fii instrainat sau ipotecat timp de 30
de ani. Taranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani , iar daca se
epuizau cele doua treimi din suprafata mosiei stabilite prin lege pentru a fi
folosite la improprietarire, se putea apela la mosiile importante.
Existau insa si numeroase limite : intinderea mica a lotului,
reimproprietarirea unui numar destul de mare taranii (opinia marilor
propritarii) in realitate aceasta a fost insuficenta.
Prin aplicarea legii rurale din 1864, au beneficiat de împroprietărire
467080 capi de familie, dintre care 72751 la categoria fruntaşi care au primit
413201 ha, 200132 ca mijlocaşi împroprietăriţi cu 882737 ha, 133546 ca
pălmaşi cărora li s-au repartizat 384702 ha, iar 60651 numai cu locuri de
casă şi grădină, reprezentând 85610 ha. Mai târziu, pe baza aceleiaşi legi au
mai trecut în folosinţa ţărănimii încă peste 700000 ha, care împreună cu cele
600000 aproximativ, pământuri moşneneşti şi răzăşeşti, constituiau
patrimoniul clasei ţărăneşti la vremea respectivă, de aproximativ 3300000
ha.
 Ţăranii fără vite au primit loturi mici, din producţia cărora nu puteau
trăi, fiind astfel siliţi să-şi vândă o bună parte din forţa de muncă. Peste
48000 de familii ţărăneşti (însurăţei, ţărani de pe moşiile mici) cărora legea
le dădea pământ din domeniile statului, n-au primit loturile la care aveau
dreptul decât în 1878. În multe sate ţăranilor li s-au repartizat, prin
complicitatea aparatului de stat, pământurile cele mai proaste – mocirloase,
râpoase sau nisipoase.
Moşierimea a continuat să păstreze împreună cu statul circa 66% din
suprafaţa solului, în timp ce ţăranii (inclusiv răzeşii şi moşnenii) nu posedau
decât ceva mai mult de 33%.
In concluzie aceasta lege nu a fost exact ce sa dorit dar a fost un prim pas.

REFORMA AGRARA DIN 1921

În această perioadă, pe ansamblul economiei naţionale putem constata
preponderenţa producţiei agricole, în raport cu celelalte domenii de
activitate, pe fondul unui raport demografic net favorabil populaţiei rurale,
elemente ce plasează problema agrară în prim-planul evoluţiei economice şi
sociale a României.

Problema exproprierii unei părţi a pământului moşieresc pentru a fi distribuit

ţăranilor care, lipsiţi de mijloace de trai necesare, duceau o viaţă grea şi
nesigură, a intrat în dezbaterea cercurilor guvernante încă din anul 1913.
Burghezia şi moşierimea au fost nevoite să promită, în acest an, pământ
ţăranilor dintr-o serie de motive, dar mai ales din grija de a împiedica
adâncirea crizei agrare, din nevoia de a stabili o concordanţă între sistemul
proprietăţii agrare în care dăinuiau puternice rămăşiţe semifeudale şi
sistemul proprietăţii industriale capitaliste prin excelenţă, precum şi din
teama faţă de noi răscoale ţărăneşti, care puteau să submineze temelia
statului burghezo-moşieresc.
 Proclamată în timpul războiului (1917), reforma agrară începe să fie
aplicată abia în 1921. Carenţele legii, în sine, la care se adăugau
numeroasele inechităţi şi abuzuri săvârşite în perioada înfăptuirii ei practice,
au făcut ca reforma agrară din 1921 să nu ducă la transformări radicale în
relaţiile agrare româneşti.
În 1921 când această reformă a fost legiferată definitiv, a început
aplicarea efectivă a exproprierii. Din cele 6120000 ha expropriate cu
depăgubiri în perioada care a urmat legiferării reformei, 3464000 ha au fost
împărţite la aproape un milion şi jumătate de capi de familie, iar restul de
peste 2 milioane ha izlazuri şi păduri au devenit în cea mai mare parte
proprietate comunală, de care ţăranii beneficiau în schimbul unor taxe.
Loturile de pământ, a căror distribuire s-a tărăgănat multă vreme, au fost
răscumpărate cu greu de noii posesori pe care statul nu i-a ajutat decât în
măsură neînsemnată. Activitatea de legiferare a reformei agrare, începută
odată cu modificarea Constituţiei din vara anului 1917, s-a încheiat după
patru ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în vechiul Regat (17
iulie 1921), a legii pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a
legii pentru reforma agrară în Bucovina (30 iulie 1921). Legea pentru
reforma agrară în Basarabia fusese votată la 6 martie 1920. Deşi au fost
adoptate legi distincte, referitoare la România în configuraţia ei de frontieră
de dinainte de 1918 şi la fiecare provincie care s-a unit cu ţara, ele aveau în
esenţă un caracter unitar, şi asigurau o redistribuire a proprietăţii agrare în
favoarea ţărănimii.

Reforma agrară din 1921, a fost incompletă, întrucât n-a desfiinţat

moşierimea ca şi clasă socială şi nici n-a creat o bază economică solidă
ţărănimii pentru a o elibera de exploatarea moşierească. Cu toate
neajunsurile menţionate, însă, reforma agrară a contribuit la dezvoltarea
relaţiilor capitaliste în agricultură, a accelerat procesul de creştere a
potenţialului economic al ţării şi a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a
ţărănimii. De asemenea aceasta a ameliorat pentru moment situaţia maselor
rurale, a restrâns puterea marilor proprietari într-o măsură destul de mică,
reprezentând un pas însemnat înainte în asigurarea dezvoltării ţării.

REFORMA AGRARA DIN 1991

Între 1989 si 1990 cooperativele agricole de productie din România au fost
desfiintate prin actiunea spontanã a fostilor proprietari. Aceastã “reluare de
posesie” a fost ratificatã prin legea din 1991 care a reglementat si modul în
care urma sã se facã împroprietãrirea: a) restituirea în naturã în limita a 10
hectare în echivalent arabil pentru o gospodãrie
b) posibilitatea ca fostii membri ai cooperativelor care nu avuserã pãmânt,
functionarii publici locali sau cei care doreau sã devinã agricultori sã
primeascã pãmânt în eventualitatea unui surplus de teren agricol.
Cea mai mare parte a suprafetelor arabile a fost retrocedatã fostilor
proprietari care fuseserã obligati sã intre în cooperativele de productie în
1948-1962, sau mostenitorilor acestora. Cum majoritatea fostilor proprietari
care muriserã avuserã mai multi copii care si-au revendicat dreptul de
proprietate, la încheerea reformei, structura proprietãtii asupra pãmântului
era si mai fãrãmitatã decât fusese la începutul procesului de colectivizare în
1948, atingând cote fãrã precedent în România . În 1992, peste patru
milioane de persoane care detineau în proprietate în medie douã hectare de
pãmânt împãrtite în câteva parcele luaserã locul celor aproximativ cinci mii
de cooperative agricole de productie. Sectorul micilor producãtori agricoli
privati care administrau opt milioane hectare de teren agricol reprezenta
principalul sector din rural din punct de vedere al proprietãtii funciare,
ocupãrii profesionale, realizãrii venitului si contributiei la formarea PIB-
ului.

În afara pământului, cooperativele de producţie dispuneau şi de alte resurse

materiale, în
special animale, clădiri şi utilaje. Dintre acestea animalele, au fost date
înapoi, acolo unde s-a putut, foştilor proprietari. Clădirile şi puţinile utilaje
agricole dobândite după colectivizare au fost fie transferate asociaţiilor
agricole în calitate de succesoare ale cooperativelor, fie vândute la licitaţie.
O parte din construcţii au fost pur şi simplu demolate, iar materialele de
construcţie împărţite foştilor membri.
Reforma pământului a schimbat radical modul de organizare a agriculturii.
Fostul sistem de achiziţionare a celor necesare producţiei agricole, de
desfacere a produselor agricole şi de creditare nu mai corespundea nevoilor
unei clientele numeroase şi dispersate. Fărămiţarea pământului a mărit
costurile de tranzicţionare pe toate filierile pieţei- materii prime, servicii şi
produse. Pe termen scurt, utilizarea materiilor prime, serviciilor mecanizate
şi creditului a scăzut mult. Noua clasă de producători agricoli, fără
cunoştinţe moderne de agricultură şi puternic dezavantajată sub aspectul
costurilor de amploarea redusă a activităţii pe care o desfăşurau, şi-a
modificat structura de producţie, orientându-se spre culturi/tehnologii
tradiţionale în defavoarea celor moderne, redicându-şi tranzacţiile pe piaţă la
minimum şi optând pentru un sistem de producţie autarhic. Rezultatul a fost
apariţia unui dualism în agricultură, în care fermele de stat şi unile asociaţii
private produceau pentru nevoile pieţii, iar micul producător pentru
consumul propriu.

În esenţă privatizarea capitalului social s-a înfăptuit pe două căi distincte:

• cedarea gratuită către persoanele române îndreptăţite a primi 30% din
capitalul social
al tuturor societăţilor comerciale agricole de stat (Legea nr.58, privind
privatizarea societăţilor comerciale, art. 1. M.O. nr. 169/16 aug.1991);
• vânzarea, prin negociere către sectorul privat, a părţilor sociale ale statului,
metodă
aplicată în special asupra societăţilor comerciale, altele decât fostele I.A.S-
uri.
În urma reconstruirii dreptului de proprietate, conform Legii nr.
18/1991, a rezultat un număr mare de proprietari, din care 1/3 nu locuiesc în
mediul rural şi nu-şi lucrează pământul. O parte din aceste terenuri au rămas
nelucrate, iar în agricultură, cu urmări negative asupra dezvoltării acesteia.
Persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului, în urma
actelor de
expropriere şi a altor măsuri speciale, au devenit la cerere acţionari la
societăţile comerciale agricole (fostele IAS), înfiinţate în baza Legii nr.
15/1990. Aceste persoane au primit acte de proprietate pentru 10 ha
echivalent arabil, primesc sau vor primi, în funcţie de posibilităţi, până la 50
ha pământ arabil de familie (foştii proprietari şi moştinitorii acestora).
Aplicarea legislaţiei privind privatizarea fondului funciar a creat numeroase
neajunsuri, prin excesiva fărămiţare a terenurilor şi nemulţămirea vechilor şi
noilor proprietari. Există în present circa 5,5 milioane de proprietari şi circa
47 milioane de parcele. Nu au fost puşi în posesie decât o parte din
solicitanţi de terenuri agricole, iar modificările la Legea 18/1991 contribuie
la o şi mai mare fărămiţare a terenurilor.

Structura fondului funciar pe forme de proprietate arată predominarea

proprietăţii private
asupra principalului factor de producţie din agricultură – pământul. În
legislaţia iniţială a fost posibilă restituirea unei suprafeţe în limita a 10
hectare echivalent arabil pentru o gospodărie.
Faţă de anul 1948 (după reforma agrară din 1945), când ponderea
proprietarilor care deţineau sub un hectar era de 36% din total, în anul 1998
aceştia reprezentau 45%; ponderea proprietarilor cu 1-2 ha era de 27%,
scăzând în prezent la 24%; ponderea proprietarilor cu peste 2 ha era 37% şi a
scăzut la 31%.
Structura fondului funciar pe forme de proprietate arată predominarea
proprietăţii private
asupra principalului factor de producţie din agricultură – pământul. În
legislaţia iniţială a fost posibilă restituirea unei suprafeţe în limita a 10
hectare echivalent arabil pentru o gospodărie.
Faţă de anul 1948 (după reforma agrară din 1945), când ponderea
proprietarilor care deţineau sub un hectar era de 36% din total, în anul 1998
aceştia reprezentau 45%; ponderea proprietarilor cu 1-2 ha era de 27%,
scăzând în prezent la 24%; ponderea proprietarilor cu peste 2 ha era 37% şi a
scăzut la 31%.