Domina lui Carol I este cea a modernizării, facerea țării, care este devastată de război

și trebuie apoi să se refacă începând cu domnia lui Ferdinand, mai apoi a lui Mihai
sub regenta și Carol al II-lea. 1940 marchează momentul desfacerii, pierderi
teritoriale, implicarea în război România cunoscuse în scurta domnie a lui Alexandru
Ioan Cuza câteva reforme, secularizarea averilor mănăstirești, o reforma agrară și una
a administrației, dar Carol venea totuși într-o țară care nu făcuse un pas întreg de
ieșire din stadiul medieval de organizare. Noul domn vine într-o capitală București
care arăta ca un târg de provincie îndepărată. Nici măcar nu exista un palat în care să
se instaleze. Dar spiritul de organizare germanică a noului domn, plus longevitatea
șederii pe tron au rezultat în modernizarea accelerată a țării. Cu abilitate, a reușit să
alterneze guvernele liberale și conservatoare, astfel încât nicio tabără să nu câștige
prea multă putere și să aibă posibilitatea de a submina autoritatea monarhului. La doi
ani de la venirea în țara se produce o reformă uriașă pentru o țară, cea monetară, prin
introducerea în circulație a leului. Deși nu era o țara independentă, România reușea
sa-și impună o monedă proprie. În prima perioadă s-a emis numai moneda metalică,
dar ulterior, odată cu înființarea B.N.R, în 1880 se trece și la emisiune de bancnote.
Acela este momentul care practic marchează începutul unui centru național al
creditului. Cu ajutorul Băncii Naționale, dar și cu capital privat, numai până la 1900
au fost create 24 de bănci, iar până în 1914 au mai apărut alte 210 banci. România era
o țară agrară 80% din populație era ocupată în agricultură. Mai mult de 60 % dintre
țărani dețineau suprafețe de teren agricol mai mici de 5 hectare și mai puțin de 5 vite,
în timp ce pentru întreținerea unei familii erau necesare între 5 și 10 hectare de
pământ arabil. În această perioadă tulbure, pentru a da o mână de ajutor agriculturii au
apărut așa numitele „bănci populare". Acestea au avut succes și s-au dezvoltat rapid
pentru că, în general, erau conduse de localnici care cunoșteau condițiile economice
locale și pe cei care solicitau împrumuturile. Cea mai mare parte din producția
agricolă provenea de la marii proprietari de terenuri și era direcționată către export. În
primii 40 de ani de domnie a lui Carol I, producția agricola a țării crește de șase ori.
Cu agricultura ca bază a început dezvoltarea industriei. S-a dezvoltat puternic
extracția și rafinarea petrolului. Fabricile din domeniul textil, forestier și alimentar s-
au dublat ca număr. Totuși, influența capitalului străin în industrie, ce a dus la
concentrarea ei în anumite zone, a lăsat regiuni întregi ale României în urmă cu
dezvoltarea industrială. Capitalul străin a avut un rol crucial în dezvoltarea industriei.
Germanii controlau 35 % din industrie, urmați de britanici, cu 25 %, olandezi cu 13%,
francezi cu 10 % și americani cu 5.5 %. Capitalul românesc reprezenta doar 5.5 %.
Între 1903 și 1914 au fost înființate multe dintre principalele trusturi ce aveau să
domine industria petrolieră românească până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Intrarea în război Cu o populație predominant rurală, în afara țintei de consum,
România s-a format ca o țara exportatoare și cu finanțe solide. Leul era puternic și
convertibil. Eram moneda acceptată la plată în toate capitalele europene. Însa avea să
vină marele razboi, cu bune, dar și cu rele. Războiul însemană efort uriaș pentru
oameni și economie, iar costurile sale pot ruina un stat. Intrarea în conflagrația
mondială în 1916 a însemat exact acest lucru. Statul român s-a îndatorat puternic prin
obligațiuni, pentru a susține efortul de război. De cealaltă parte sunt distrugerile.
Pagubele au fost estimate la acea vreme la 72 de miliarde de lei aur, o sumă uriașă în
condițiile în care produsul intern brut al vechiului regat dinainte de război era de circa
4,5 miliarde de lei. Așadar, România își tripla teritoriul, implicit populația, dar era
secătuită. Ţara realiza în 1919 sub un sfert din producţia din 1913. România a ajuns să
importe cereale pentru hrana populaţiei, pentru că exista un deficit de forță de muncă
la sate după pierderile uriașe de oameni pe front. Era timpul refacerii. În momentul
unirii, cea mai mare contribuție, ca întreprinderi și capital investit, au adus
Transilvania și Vechiul Regat, în vreme ce aporturile Banatului, Bucovinei și
Basarabiei erau mult mai reduse. Discrepanțele dintre provinciile istorice s-au păstrat
și chiar acutizat în anii de după război. Reforma agrară din 1921 a fost cea mai mare
din istoria României şi cea mai radicală din Europa Orientală. Prin această reformă,
promisă de Regele Ferdinand încă din timpul războiului, 60% din marile proprietăți au
fost împărțite țăranilor. Însă pentru economia țării nu a fost cea mai bună măsură.
Marile proprietăți erau orientate către export, însă în urma fărâmițării trenurilor s-a
ajuns la agricultura de subzistență. Apar marile întreprinderi metalurgice Revirimentul
economic a venit însă din 1922. Liberalii au gândit reconstrucţia României prin forţe
proprii - Prin noi înşine, spuneau ei - şi au pornit un program de industrializare. Acum
iau naştere mari întreprinderi metalurgice precum Fabrica de sârmă de la Câmpia
Turzii, Uzinele Titan, Malaxa sau IAR Braşov. În anii '20, numărul întreprinderilor a
crescut exponenţial. Dacă în 1918, la încheierea războiului, existau doar 86.000 de
întreprinderi, numărul acestora s-a triplat până în 1930. Odată cu industria, sectorul
bancar ia avânt. Banca Naţională a avut un rol esenţial în revenirea după război. S-a
ocupat de restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi de extinderea
reţelei sale de sucursale la nivelul întregii ţări. Leul însă era o umbră a celui de
dinainte de război. În anii 20, leul a suferit deprecieri repetate şi din cauza emisiunilor
masive de bancnote pentru acoperirea deficitului bugetar, dar şi pentru înlocuirea
banilor străini rămaşi pe teritoriul României. La finalul anului 1922, preţurile
crescuseră de peste 20 de ori faţă de 1916, anul intrării României în război. Dar leul
avea să cunoască o perioadă tulbure, inclusiv ceea ce în ziua de astăzi am numi atacuri
speculative. Naționalizarea zăcămintelor În 1924 apare Legea Minelor, prin care se
făcea separarea dreptului de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate
a solului. Asta însemna naţionalizarea zăcăminelor și introducerea monopolului de
stat. Legea a ultragiat marile trusturi de petrol, britanicii de la Royal Dutch Shell şi
americanii de la Standard Oil. Investitorii străini se simţeau discriminaţi de lege, aşa
că au trecut la ofensivă. Leul a fost atacat pe pieţele internaţionale. Fluctuaţiile
monedei naţionale erau mari şi permanente, ceea ce a dus la o depreciere istorică. La
doar câteva zile de la promulgarea Legii Minelor, leul a ajuns la cel mai scăzut nivel
postbelic. Petroliştii străini au atacat şi statul român şi l-au boicotat în toate
demersurile sale pe plan extern. Autorităţile de la Bucureşti au rezistat asaltului vreme
de patru ani, vreme în care producţia de petrol brut a crescut de peste două ori, până la
4,2 milioane de tone. În 1929, sub presiunea necesităţii contractării unui împrumut
extern, guvernul ţărănist condus de Iuliu Maniu a modificat legea pentru a mulţumi
petroliştii străini. La finalul anilor '20, România mare funcţiona în două viteze. Pe de
o parte, industria era în continuă expansiune, antrenând dezvoltarea oraşelor, iar pe de
alta, zonele rurale erau profund afectate de înapoiere şi de lipsa banilor. Discrepanţele
erau şi la nivel de regiune. La finele anilor 20, Marea Depresiune începuse să-şi arate
colţii. Micii proprietari de pământ, cu puţine resurse de supraţuire, aveau să fie cei
mai loviţi de criză. Camarila lui Carol al II-lea În 1927 moare regele Ferdinand, se
instaurează regența pentru Mihai, iar în 1928 se formează un guvern condus de Iuliu
Maniu. Cu sprijinul acestuia, în 1930 se întoarce în țară Carol al II-lea, care renunțase
la tron în 1925. Imaginea acestui monarh nu este cea mai bună. Dar poate că ar fi
nevoie de o nouă perspectivă. Vine pe tron într-un moment destul de dificil, vorbim de
Marea Depresiune, care însă nu a afectat foarte tare România. Da, au scăzut prețurile
pe piețele internaționale, dar țara nu a cunoscut un șoc, ca în Statele Unite sau
Germania. Au fost câteva greve, a fost nevoie de conversia datoriilor țăranilor, au fost
și câteva falimentare bancare, cel mai răsunător a fost Marmorosh, dar per ansamblu a
fost o criză mai blândă. Din 1933, pe fondul unei apropieri de Germania, economia
românească avansează. Statul introduce politici vamale protecționiste, prime de export
și comenzi de stat pentru a încuraja dezvoltarea. Desigur, mai apar și scandalurile,
cum a fost afacerea Skoda, un moment de corupție maximă în stat. Monarhul este
activ și foarte interesat. Carol al II-lea a întreținut o camarilă de oameni de afaceri
care l-au ajutat să-și îngroașe propria avere. În cercul lui erau Ernest Urdăreanu,
Nicolae Malaxa sau Max Auschnitt, acesta din urmă va pica în dizgrație și va fi trimis
la închisoare. În perioada lui Carol al II-lea s-a atins poate un maxim de dezvoltare.
Dar...era suficient? În anii 30 industria trece peste agricultură ca pondere în produsul
intern brut, balanța comercială era excedentară, iar între 1933 și 1938, anul instaurării
dictaturii regale, economia a crescut în medie cu peste 5% pe an. Bucureștiul era
micul Paris, dar Bucureștiul nu era toată România 17% din produsul intern brut al țării
era generat de capitală. O situație similară cu cea din prezent, doar că acum este și mai
mare, aproape 25%. Bucureștiul actual are un PIB per capital similar cu cel din
Germania, dar restul țării de mult mai jos. Populația dominantă era tot cea de la sate,
acolo se regăseau 80% dintre cetățeni. Săraci, trăitori de pe o zi pe alta. Industria
crescuse, dar nu atât de mult cât trebuia pentru a reduce decalajele față de alte țări.
Politica din anii 20 a liberalilor, Prin noi înșine, își arată fața urâtă, căci descurajaze
atragerea de capital străin, cel care ajutase la modernizarea antebelică a țării. Studiile
istoricului Bogdan Murgescu, care se folosește de date ale unor economiști de renume,
arată că totuși România în ansamblul său nu era așa cum o privim retrospectiv. În
perioada interbelică produsul intern brut pe cap de locuitor este, de fapt, în stagnare. E
drept că fost și o creștere serioasă de populație, dar datele, consolidate la valoarea
dolarului din 1990, arată de fapt că puterea economică a țării nu a urcat. Raportat la
alte țări, imaginea este aproximativ ca cea de astăzi. Cel puțin în secolul XXI ne
putem mândri că am depășit Bulgaria. Datele economistului Victor Axenciuc arată că,
în comparație cu țările puternice, decalajele au crescut. Dacă țara s-a modernizat în
perioada interbelică , atunci nu a făcut-o atât de rapid încât să recupereze din
diferențe. Iar perioada următoare avea să ducă țara și mai jos. Efortul de război, apoi
despăgubirile secătuiau țara. În primii doi ani de după terminarea conflagrației,
economia era erodată de o inflație galopantă. S-a ajuns la tipărirea unei bancnote de 5
milioane de lei. Ocupația rusă impunea la vârful țării lachei ai Moscovei care reușesc
să acapareze total putere la finalul anului 1947, după abdicarea regelui. La jumătate
anului 1948 intervine naționalizarea și România începe să construiască socialismul.

Citește mai mult la:

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/ziua-regalitatii/ziua-regalitatii-cum-
arata-economia-tarii-in-perioada-monarhiei-72109

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația

aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/ziua-regalitatii/ziua-regalitatii-cum-arata-economia-tarii-
in-perioada-monarhiei-72109

chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://doctorat.ubbcluj.ro/
sustinerea_publica/rezumate/2010/istorie/BORZAN_SORIN_RO.pdf