Economia României in perioada secolului XX

Economia romaneasca a fost marcata de evenimente ciclice. Incepand cu dezastrul

economic cauzat de Primul Razboi Mondial, urmat de boom-ul economic din perioada
interbelica. Acelasi lucru repetandu-se dupa Al Doilea Razboi Mondial si terminand cu
revolutia din 1989.

Perioada interbelică (1918 – 1939)

Statutul economiei românești din perioada interbelică a fost unul foarte slab. Situație
cauzată de Primul Război Mondial. Producția generală a țării se află la 20-25% din
capacitatea pe care o avea în perioada antebelică (1913-1914). Economia românească era
la nivelul celei din perioada 1907-1910.
Implicarea statului a fost necesară pentru redresarea economiei. S-au creat noi
ministere în toate domeniile economice. Statul român s-a implicat în achiziţionarea de utilaje
şi materiale prime necesare reconstruirii României şi relansării economice a ţării. Statul a
oferit credite pentru a sprijini înfiinţarea de întreprinderi metalurgice şi constructoare de
maşini. Inreprinderi precum Malaxa, I.A.R. sau Uzinele Titan.
O mare realizare a industriei românești au fost avioanele IAR 80 și IAR 81 care, la
acea vreme, ocupau locul 3 în Europa, respectiv locul 4 în lume d.p.d.v. al vitezei și
altitudinii.

(avioane IAR 80 zburând deasupra Carpaților)

În perioada interbelică România a avut una din cele mai mari creșteri economice din
lume (aproximativ 5.5%/an). Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în
industria petrolieră, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din
punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze naturale
(1937).
Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin
cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).
Perioada comunista (1947 – 1989)
După Al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene
se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-control, cu planuri
cincinale.
În 1945, agricultura scăzuse la nivelul de după Războiul de Independenţă, iar
foametea a atins în 1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907. În judeţele Moldovei s-au
produs în acel an doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai puţine decât ar fi fost
necesare pentru hrănirea populaţiei.
Transporturi cu ajutoare în hrană au mai venit din Suedia, Elveţia, Vatican şi chiar din
Bulgaria, dar în tot acest timp, trenuri cu cereale, lemn , petrol, minereuri şi alte resurse
plecau deja în URSS, căci România pierduse războiul şi despăgubirea fusese evaluată la
300 de milioane de dolari. Comparabil în epocă cu întreg PIB-ul României, această datorie a
fost umflată la două miliarde de dolari, plus încă cinci miliarde de dolari răscumpărarea
SOVROM-urilor. Abia după 30 de ani de la sfârşitul războiului, România a încheiat plata
unor despăgubiri către URSS care au totalizat de 15 ori PIB-ul ţării din 1945. Dar poporul nu
ştia asta, oamenii mureau de foame şi poate se bucurau citind în "Scânteia" că ruşii ne-au
mai redus datoria. Este greu de făcut o comparaţie în bani, căci din Germania ruşii au luat
fabrici cu totul, au demontat căile ferate, le-au transferat în URSS dar este posibil că, în
valoare absolută, jaful făcut în România de ruşi să fi depăşit despăgubirile făcute de
Germania către URSS după al Doilea Război Mondial.
La sfârşitul anilor '50 dar mai pregnant prin '70 şi până în 1985, România a folosit
masiv politica externă în ajutorul economiei. Există două personalităţi care au jucat un rol
crucial în această strategie mai puţin cunoscute însă: Ion Gheorghe-Maurer, ministru de
externe iar apoi, mai mult de un deceniu, premier, şi Corneliu Mănescu, de asemenea
ministru de externe în timpul lui Maurer. Aceşti doi oameni cu adevărat deştepţi, sfătuitori şi
apropiaţi şi ai lui Dej şi apoi şi ai lui Ceauşescu, au compensat lipsa de educaţie economică
a liderilor comunişti.
Industrializarea forţată ridicase PIB-ul României din 1950 şi până în 1980 de vreo 20
de ori. Pare mult, dar, după război, ţara fost secătuită de resurse, iar problema era că, în
cinci ani, între 1975 şi 1980, datoria externă ajunsese la 30% din PIB, iar leul nu era
convertibil, adică nu se puteau plăti datorii externe cu lei, trebuia încasată valută, iar asta se
obţinea numai din exporturi. Dar şi importurile tot cu valută se plăteau, iar la finalul anilor '70,
importurile erau cu aproximativ 5 miliarde de dolari pe an mai mari decât exporturile din
cauza materiilor prime de care industria românească supradimensionată avea nevoie.
A urmat celebra perioadă de economii şi de alimentaţie raţională cu cartele la
principalele alimente exact ca-n vreme de război. Cozile la pâine şi carne se lungeau de la
an la an. Se ştie că se învăţa la lumânare sau felinar, chiar dacă satele aveau introdusă
electricitatea. Oraşele erau cufundate în beznă. Benzina era dată cu raţia, dar românii aveau
automobile personale. Frigul din apartamente era legendar. Coreea de Nord ar fi astăzi un
model viu despre cum arăta România în perioada naţional-comunismului. Au fost achitate 11
miliarde de dolari în valută timpului, dar fabricile au rămas tot ineficiente prin proiectarea
defectuoasă a întregului sistem centralizat şi planificat.
Perioada anilor ‘90
La momentul revoluţiei din decembrie 1989, România se afla într-o recesiune
economică începută în anul 1987
Datorită conflictelor politice din România postdecembristă, ţară a fost caracterizată
de observatorii străini drept “instabilă politic”, astfel nefiind potrivită pentru investitorii străini.
Deşi revoluţia a avut loc, schimbarea regimului a fost doar de formă, administraţia
având aceleaşi rădăcini comuniste, iar acest lucru ducând la un dezastru economic în anii
de tranziţie. Privatizarea s-a făcut cu întârziere şi datorită presiunii populaţiei care folosea
celebrul slogan “NU NE VINDEM ŢARĂ!”. Procesul de privatizare a venit la pachet cu lipsa
de capital, retehnologizările întârziate şi dorinţa de devalizare a întreprinderilor de către
viitorii milionari de carton ai României.
Până în anul 1992, economia românească a suferit o scădere de 25%, având
fluctuaţii în W până în anul 1998. Această criză nu a fost datorată doar de schimbarea
regimului politic, ci şi din cauza şocului trecerii la economia de piaţă, precum şi datorită
reformelor făcute fără cap şi lipsa specialiştilor care să gestioneze economia sau datorită
violenţei politice şi democraţiei de formă.
Productivitatea muncii în industrie s-a aflat în deficit faţă de anul 1989 timp de 9 ani,
până în 1998.
Agricultura a avut de suferit datorită retrocedărilor haotice, astfel România devine
importatoare de cereale.
Suma totală a exporturilor a scăzut cu până la 60% în primii ani de după revoluţie,
deoarece produsele româneşti nu se ridicau la standardele vest-europene.
Datorită acestor factori, printre care şi inflaţia galopantă, România a ajuns la
împrumuturi de peste 6 miliarde USD, având în anul 1989 ZERO datorii.
Datorită schimbării tipului de economie, serviciile au devenit principala ramură
economică, având la finele anilor ’90 un procent de 58% din economie. În timp ce industria şi
agricultura aveau 31%, respectiv 27%.

Concluzii
Din punctul meu de vedere, cauza pentru care România rămâne şi în acest moment
la coada U.E. este datorată de corupţia, incompetenţă şi fraudă făcută de regimurile
anterioare. Totul începând cu Al Doilea Război Mondial şi continuând până în zilele noastre.

Surse: youtube.com/Istoriepesleau - Economia României în anii '90. Haosul prin care am

trecut cu toții
stiri-economice.ro - Economia României în perioada 1918-1939 (interbelică)
ro.wikipedia.org – Romania comunista
historia.ro – Situatia dezastruoasa a economiei romanesti in Epoca de Aur
money.ro – Esecurile si realizarile economiei romanesti intre 1990 si 2007.