Belgia Politică[modificare 

| modificare sursă]
Articol principal: politica Belgiei.

Filip al Belgiei, rege al Belgienilor; și prim-ministrul Alexander De Croo

Belgia este o monarhie constituțională și populară și o democrație parlamentară. Parlamentul

federal bicameral este format din Senat și Camera Reprezentanților. Prima dintre ele este
formată din 40 de politicieni aleși direct și din 21 de reprezentanți numiți de cele 3 parlamente
comunitare, 10 senatori cooptați (aleși de alți senatori) și copiii regelui, care sunt senatori de
drept și care în practică nu votează. Cei 150 de reprezentanți din Cameră sunt aleși după un
sistem proporțional în 11 circumscripții electorale. Belgia are vot obligatoriu și din acest motiv are
una dintre cele mai mari prezențe la urne din lume.[19]
Regele (actualmente Filip) este șeful statului, deși are prerogative limitate. El numește miniștrii,
inclusiv prim-ministrul, dacă aceștia au primit vot de încredere din partea Camerei
Reprezentanților pentru a forma guvernul federal. Consiliul de Miniștri este format din cel mult
cincisprezece membri. Cu posibila excepție a prim-ministrului, Consiliul de Miniștri trebuie să fie
compus dintr-un număr egal de membri francofoni și neerlandofoni.[20] Sistemul judiciar se
bazează pe codul civil ce își are originea în codul napoleonian. Curtea de Casație este instanța
supremă, având subordonată Curtea de Apel.
Instituțiile politice ale Belgiei sunt complexe; mare parte din puterea politică este organizată în
jurul nevoii de a reprezenta principalele comunități culturale ale țării.[21] De pe la 1970, principalele
partide politice belgiene s-au împărțit în componente distincte ce reprezintă în principal interesele
lingvistice și politice ale comunităților.[22] Marile partide din fiecare comunitate, deși apropiate de
centrul politic, aparțin a trei grupuri principale: creștin-democrații, liberalii, și social-democrații.
[23]
 Alte partide notabile s-au înființat mult după jumătatea secolului al XX-lea, în principal în jurul
unor tematici lingvistice, naționaliste sau ecologiste sau pe agende liberale de nișă.[22]
O serie de guverne de coaliție de orientare creștin-democrată începută în 1958 s-a rupt în
1999 după criza dioxinei, un mare scandal legat de contaminarea alimentelor.[24][25][26] A apărut o
„coaliție-curcubeu” de șase partide: liberali, verzi și social democrați flamanzi și francofoni.
[27]
 Ulterior, „coaliția violet” a liberalilor și social-democraților s-a format în urma dispariției din
Parlament a verzilor după alegerile din 2003.[28] Guvernul condus de premierul Guy
Verhofstadt între 1999 și 2007 a guvernat cu bugete echilibrate, cu unele reforme fiscale, o
reformă a pieței muncii, a planificat o reducere a utilizării energiei nucleare și a inițiat legi ce
permiteau anchetarea mai agresivă a crimelor de război și erau mai indulgente cu utilizarea
drogurilor ușoare. Restricțiile asupra eutanasiei au fost reduse și căsătoriile între persoane de
același sex au fost legalizate. Guvernul a promovat diplomația activă în Africa[29] și s-a opus
invadării Irakului.[30]
Coaliția lui Verhofstadt a obținut rezultate slabe în alegerile din iunie 2007. Timp de peste un an,
țara s-a aflat într-o criză politică.[31] Această criză a fost de așa natură încât mulți observatori au
speculat pe marginea unei posibile dezmembrări a Belgiei.[32][33][34] Din 21 decembrie 2007 până
la 20 martie 2008, a fost în funcție, interimar, al treilea guvern Verhofstadt. Această coaliție de
creștin-democrați flamanzi și francofoni, liberali flamanzi și francofoni cu social-democrații
francofoni a fost guvern interimar până în 20 martie 2008. În acea zi, noul guvern, condus de
creștin-democratul flamand Yves Leterme, câștigătorul alegerilor federale din iunie 2007, a depus
jurământul în fața regelui. La 15 iulie 2008, Leterme a anunțat demisia guvernului său, întrucât nu
realizase niciun progres în ce privește reformele constituționale,[35] dar a continuat să rămână în
funcție. În decembrie 2008, el a oferit din nou demisia guvernului în urma crizei declanșate de
vânzarea grupului financiar Fortis către BNP Paribas.[36] De această dată, demisia i-a fost
acceptată iar creștin-democratul flamand Herman Van Rompuy a depus jurământul ca prim
ministru la 30 decembrie 2008.[37]
După ce Herman Van Rompuy a fost desemnat ca președinte al Consiliului European la 19
noiembrie 2009, el a prezentat demisia guvernului la 25 noiembrie 2009. După câteva ore, a
depus jurământul noul guvern condus de primul ministru Yves Leterme. La 22 aprilie 2010,
Leterme a oferit din nou demisia guvernului[38] după ce unul dintre partenerii de
coaliție, OpenVLD, s-a retras de la guvernare, iar la 26 aprilie 2010 regele Albert i-a acceptat
demisia.[39] Alegerile legislative din Belgia din 13 iunie 2010 au făcut din gruparea naționalistă
flamandă N-VA cel mai mare partid din Flandra, și din Partidul Socialist — cel mai mare din
Valonia.[40] Până în decembrie 2011, Belgia a fost guvernată de cabinetul interimar demisionar al
lui Leterme, așteptând sfârșitul unor negocieri de formare a unui nou guvern. La 30 martie 2011,
se stabilise un nou record mondial pentru perioada trecută fără guvern oficial, depășind chiar
și Irakul de imediat după război. În cele din urmă, în decembrie 2011, a depus jurământul
guvernul actual condus de premierul socialist valon Elio Di Rupo.[41]