Sunteți pe pagina 1din 38

TEME ISTORIE ECONOMICA MONDIALA

ECONOMIA EUROPEANĂ
LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

Secolul al XVI-lea reprezintă o etapă de tranziţie către economia modernă, în care axa
comercială a Europei se deplasează din Mediterană în Oceanul Atlantic, zonă favorizată de
creşterea în permanenţă a volumului schimburilor cu Lumea Nouă. Economia vest-europeană
se extinde dincolo de hotarele continentului, acaparând imensele resurse ale Americii de la
sud de Rio Grande, controlând prin negustorii portughezi comerţul cu Africa şi Asia de sud.
În aceste condiţii beneficiind din plin de realităţile sociale şi politice din America
precolumbiană şi având de partea lor forţa militară spaniolii şi portughezii vor crea primele
imperii coloniale moderne.
Din colonii se vor revărsa asupra Europei mari cantităţi de produse şi mai ales de
metale preţioase – care mărind volumul masei monetare în circulaţie va conduce după 1550
la o adevărată “revoluţie a preţurilor”, ce cresc constant. Concomitent, are loc deprecierea
argintului în raport cu aurul – de la 10/1 către 15/1, deoarece producţia anuală de argint din
America de 311.000 kg. o depăşeşte cu mult pe cea de aur estimată la 4.000 kg. Aceste
evoluţii monetare vor mări dificultăţile economice generate de războaiele dintre marile puteri
aflate în căutarea unui nou echilibru european şi de disputele religioase dintre catolici şi
protestanţi.
Spania şi Portugalia, ţări care controlau comerţul internaţional, nu vor reuşi să
conserve în propriile structuri economice imensele beneficii şi resurse obţinute din comerţ şi
exploatarea coloniilor. Lipsa unei industrii manufacturiere proprii dezvoltate le va obliga să
apeleze la importuri, contribuind astfel la consolidarea altor zone europene cum sunt Ţările
de Jos sau Anglia. Deşi fac eforturi pentru organizarea comerţului, înfiinţând la Lisabona,
Casa da India şi la Madrid, Consiliul Indiilor al cărui organ executiv Casa de Contractacion
a devenit un adevărat minister al comerţului, Portugalia şi Spania nu vor reuşi datorită
structurilor economice şi administrative birocratice de tip feudal să realizeze o economie
capitalistă modernă.
Spania posesoare a importantelor zăcăminte auro-argintifere din America este
beneficiara unor imense cantităţi de metale preţioase estimate pentru intervalul 1503-1660 la
181,3 t. aur şi 16 887 t. argint. Paradoxal însă nu Spania este cea care profită de
intensificarea activităţii comerciale stimulate de mărirea masei monetare ca urmare revoluţiei
preţurilor. Marele beneficiar sunt Ţările de jos posesiunea spaniolă de la Marea Nordului care
prin portul Avers valorifică cea mai mare parte a comerţului provenit din colonii. ţară
Politica regilor spanioli de a face din catolicism singura religie admisă în a dus la
expulzarea peste graniţă a maurilor şi evreilor care aveau un rol esenţial în meşteşuguri,
comerţ şi finanţe. Puţinii mauri şi evrei trecuţi la creştinism şi negustorii italieni veniţi
dintr-o talie devastată de războaie nu au fost suficienţi pentru a păstra în Spania bogăţiile
Lumii noi.
Continuând politica predecesorilor săi Carol al V-lea spirit profund religios în dubla
sa calitate de rege spaniol şi împărat romano-german a decis ca veniturile obţinute din
imperiu să fie irosite în războaie costisitoare de apărare a catolicismului. În condiţiile Dacă
mai adăugăm fastul de la Curte este logic ca în secolul al XVI-lea Spania să traverseze o
profundă criză financiară. Impunerea de către monarhii spanioli a noi taxe va genera mari
nemulţumiri în Ţările de Jos ce vor culmina cu revoluţia burgheză de la sfârşitul secolului.
Ţara care se va lansa puternic în direcţia capitalismului va fi Anglia care decimată de
războaie în secolul precedent se va reface în secolul XVI sub dinastia Tutorilor când apare o
nouă nobilime interesată în dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului. Nobilimea va sprijini
reforma religioasă iniţiată de Henri al VIII-lea fiind interesată în cumpărarea pământurilor
deţinute de biserica catolică, declanşând totodată revoluţia agrară în urma căreia ţărănimea
este deposedată de loturile de pământ ce devin în mare parte păşuni necesare creşterii oilor a
căror lână este utilizată în manufacturi. Se realiza astfel o relaţie economică de tip nou între
agricultură şi industria manufacturieră în urma căreia asistăm la deplasarea unei mari mase
demografice în căutare de locuri de muncă de la sat la oraş. Beneficiară a dezvoltării
manufacturilor, regalitatea prin legislaţia de combatere a vagabondajului a sprijinit nobilimea,
asigurându-i în manufacturi mână de lucru ieftină. Potrivit noii legislaţii cei care vagabondau
prin oraşe erau obligaţi să lucreze cu retribuţii mici în manufacturi.
Având protecţia regalităţii, noua nobilime se va lansa şi în domeniul comerţului,
creând numeroase companii privilegiate care prin flotele lor vor străbate marile rute
comerciale din Atlantic, Marea Baltică sau în direcţia Asiei, sfidând monopolul comercial
iberic. Această dispută comercială hispano-iberică va constitui o cauză majoră a marii
confruntări navale din 1588 când Filip al II-lea va încerca prin “Invincibila Armada” să
invadeze Anglia. Eşecul acestei expediţii marca în fapt decăderea Spaniei din poziţia de lider
al comerţului mondial.
Secolul al XVII-lea a fost numit de literatura de specialişti Secolul de fier în sensul
depreciativ al cuvântului, în antiteză cu cel precedent căreia aurul din Lumea nouă îi
conferise denumire de Secol de aur. Un veac extrem de agitat marcat de crize internaţionale şi
războaie lungi şi costisitoare, de foamete, mizerie şi epidemii, deci declin demografic, dar
care a fost vital pentru ascensiunea economiei capitaliste pe malurile Atlanticului mai întâi în
Olanda apoi în Anglia.
Fostă posesiune spaniolă, deţinând numeroase manufacturi a căror producţie aducea
profituri ridicate nobilimii fiind valorificată prin intermediul schimbului, Republica olandeză
domină în acest secol economia mondială. Primind pe teritoriul său numeroşi protestanţi cu
înclinaţii meşteşugăreşti din ţările catolice, ea îşi extinde industria manufacturieră textilă, a
faianţei, alimentară şi mai ales cea a construcţiilor navale. În perioada lor de maximă
dezvoltare, marile şantiere navale olandeze livrau o navă pe zi. O mare înflorire a cunoscut
munca la domiciliu, practică prin care numeroase manufacturi şi-au extins activitatea în
mediul rural unde beneficiau de mână de lucru ieftină. Lipsa de interes a nobilimii pentru
agricultură, motivată de insuficienţa şi slaba calitate a pământului, contribuie la consolidarea
micii proprietăţi ţărăneşti, care se modernizează şi se măreşte prin asanări şi îndiguiri,
stimulată de cererea tot mai mare de produse agrare venită din partea oraşului.
Dezvoltarea economică a Olandei după 1600 se confundă cu spectaculoasa
ascensiune a Companiei olandeze a Indiilor de Est, fondată în 1602, care a reuşit să elimine
rapid concurenţa portugheză devenind stăpâna comerţului cu India. Navele uşor de manevrat,
având o formă alungite şi cu o linie elegantă, ce brăzdau mai bine marea decât greoaiele
galioane şi caravelele iberice, aduceau Companiei mari beneficii, chiar şi acţionarilor simpli
revenindu-le un profit de 18% la capitalul investit, astfel încât în scurt timp ea a devenit un
stat în stat, ce încheia tratate şi dispunea de o forţă militară proprie. Amsterdam, unde se află
sediul central al Companiei, devine cel mai mare port al continentului, putând adăposti în
danele sale mii de vase la danele sale. Bursa înfiinţată în 1609 şi Banca Olandei făceau din
marele port la mijlocul secolului al XVII-lea capitala comercială şi financiară a lumii.
Supremaţia economică a Olandei a fost de necontestat până la 1650 deoarece marile
puteri angrenate în Războiul de 30 de ani i-au lăsat deplină libertate pe mări. Noua politică
comercială a Angliei inaugurată prin Actele de navigaţie, ce viza eliminarea negustorilor
olandezi din porturile engleze, va deschide o lungă serie de conflicte militare, în care se va
implica şi Franţa, în urma cărora Olanda va pierde supremaţia navală şi comercială în
favoarea Angliei
Mercantilismul, apărut într-o formă embrionară în secolul XIV în Italia este de fapt
prima doctrină economică relativ coerentă, ce are la bază idei economice moderne şi a definit
politica comercială europeană din secolele XV-XVII Mercantilismul poate fi definit ca un
sistem teoretic bazat pe concepţia că statul are rolul de a sprijini îmbogăţirea ţării şi a
agenţilor economici prin comerţul exterior, realizat astfel încât să se aducă cât mai multe
metale preţioase în interior. Prin măsuri de politică mercantilistă s-a sprijinit acumularea de
capital, realizarea protoindustrializării sub forma meşteşugurilor, meseriilor, a cooperaţiei
simple..
Intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea caracterizat printr-o creştere considerabilă a nevoii de monedă, în condiţiile unei
expansiuni fără precedent a comerţului a declanşat o adevărată goană după aur, atât din partea
puterii de stat cât şi din partea particularilor îndeosebi a negustorilor europeni.
Politica comercială mercantilistă, protecţionistă în esenţă, consta într-un sistem de
măsuri legislative menite să determine menţinerea şi atragerea unei cantităţi cât mai mari de
metale preţioase în ţară. Potrivit ei forma ideală a bogăţiei sociale ar fi constituit-o banii,
respectiv metalele preţioase.
Mercantilismul, ca expresie a absolutismului economic, subordona întreaga producţie
şi valorificarea ei pe cale comercială, voinţei statului. Acesta devine capabil să garanteze
securitatea bunurilor şi a transporturilor, să perceapă impozite care să îi asigure veniturile, să
împrumute sume mari de bani, să instituie monopolul său asupra comerţului exterior, să
aplice măsuri care să promoveze un regim vamal mercantilist, să reglementeze munca,
controlând statutul corporaţiilor pentru a evita exploatarea abuzivă a muncii lucrătorilor.
Mercantiliştii considerau că bogăţia se creează în sfera circulaţiei, că ceea ce câştigă
unii este făcut din pierderea altora. După teoria mercantilistă, bogăţia ar fi constituită numai
din monedă sau din lingouri din aur şi argint. “Numai aurul şi argintul produc abundenţa şi
satisfac necesităţile statului” scria cel mai capabil susţinător al mercantilismului francez,
Colbert.
Situaţia comparativă a diferitelor state în raport cu aplicarea politicii mercantiliste
demonstrează că pe plan intern, mercantilismul favorizează unificarea vieţii economice, prin
reducerea barierelor comerciale interne, dezvoltarea transporturilor şi baterea de monedă.
În domeniul comercial Spania în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a practicat un
mercantilism monetarist sui-generis punând accentul pe jefuirea de metale preţioase a
coloniilor din Lumea nouă şi pe exploatarea minelor de aur şi argint americane. S-a promovat
o politică de tezaurizare metalelor preţioase în ţară şi pe luând-se măsuri împotriva scurgerii
lor în afară. Politicile monetare şi financiare practicate de Carol Quintul – axate pe cheltuirea
marilor venituri pe consum parazitar, pe ducerea războaielor, fără a se acorda atenţia cuvenită
acumulării de capitaluri productive – a dus ţara la ruină. Emigraţia în colonii, expulzarea
evreilor şi maurilor, pierderile cauzate de războaie au dus la un dus la un declin demografic
cu consecinţe şi în plan economic.
În perioada lui Carol al II-lea (1665-1700) populaţia Spaniei s-a redus la 5,7 milioane,
agricultura decăzuse, industrie nu exista, comerţul era în mâna străinilor, starea finanţelor era
falimentară, în toată ţara domnea foamea endemică; chiar şi clasele suspuse erau afectate de
privaţiuni..
În Germania sistemul de vămi interne a avut efecte dezastruoase asupra creşterii
economice. Incapacitatea prinţilor germani de a elibera respectivele bariere a constituit o
cauză importantă a înapoierii spaţiului economic german din secolele XVI-XVIII, situaţie
remediată la începutul secolului XIX. În condiţiile fărâmiţării statale, în spaţiul german nici
nu se putea pune problema unor lucrări de anvergură de modernizare a transporturilor prin
construcţia de canale, situaţia politică explicând şi dispersarea monetară şi neimpunerea
monedei imperiale.
În Franţa politica de eliminare a barierelor interne a reuşit mai mult ca în Germania şi
mai puţin decât în Anglia, deşi reformarea de către Colbert în 1664 a sistemului de tarife
interne a fost una dintre cele mei îndrăzneţe încercări de unificare de inspiraţie mercantilistă.
Prin terminarea canalului Orlèans şi legarea Oceanului Atlantic de Marea Mediterană prin
canalul Languedoc s-a stimulat comerţul intern. Moneda regală are preeminenţă asupra
monedelor locale, iar după o îndelungată circulaţie paralelă, în timpul lui Colbert, moneda
regală se impune.
În Anglia, dezvoltarea comerţului favorizată şi de unificarea vamală realizată mai
devreme decât în alte părţi ale Europei, va constitui o precondiţie a “revoluţiei industriale” şi
expansiunii engleze din secolele XVIII-XIX. Cu o monedă solidă, care din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea nu mai este supusă devalorizării sistematice tipic feudale, fiind capabilă
să finanţeze comerţul şi să stimuleze acumularea de capital Anglia se va instala în poziţia de
lider al comerţului internaţional dominând şi din punct de vedere financiar-bancar lumea
până la începutul secolului al XX.
Mercantilismul a cunoscut două etape, mercantilismul timpuriu (sau sistemul balanţei
monetare), caracteristic pentru sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea
şi mercantilismul dezvoltat (sau sistemul balanţei comerciale), caracteristic pentru a doua
jumătate a secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea.
Linia de demarcaţie între cele două etape ale mercantilismului este secolul al XVI-lea
şi este de necontestat că acesta a fost stimulat de noul avânt al comerţului din statele
protestante. Noile forme de comerţ şi concepţia mercantilistă favorizând extinderea
legăturilor comerciale cu zonele extraeuropene au atras numeroşi negustori străini pe malurile
Atlanticului. Comercianţi evrei alungaţi din Spania, armeni din Orient sau italieni ale căror
afaceri nu mai erau profitabile într-o Italie devastată de război, s-au îndreptat către statele
protestante, consolidând burghezia comercială autohtonă şi stabilind noile legături cu lumea
arabă şi din Orient
Atât în prima cât şi a doua etapă mercantiliştii urmăreau acelaşi scop: menţinerea şi
atragerea unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase în interiorul ţării, acestea fiind
considerate forma ideală a bogăţiei sociale. În prima etapă comerţul era considerat doar ca un
mijloc pentru realizarea unui mare aflux de metale preţioase. În etapa a doua a
mercantilismului s-a acordat o importanţă deosebită comerţului în sensul realizării unei
balanţe comerciale active. Mercantilismul a avut o puternică ascensiune deoarece în secolul
al XVII-lea dezvoltă instituţiile ce sunt schimbului de mărfuri: companiile comerciale
privilegiate, bursele de mărfuri, băncile.
Companiile comerciale privilegiate organizate ca societăţi anonime pe acţiuni prin
asocierea comercianţilor şi amatorilor, care obţin din partea statelor monopolul comerţului
cu anumite produse, fiecare din ei acţionând independent, dar pe o anumită rută comercială şi
folosindu-şi propriul capital. Ele apar în condiţiile în care comerţul exterior ia o astfel de
amploare încât armatorii nu îşi mai permit să susţină financiar navele cu încărcăturile lor.
Cea mai faimoasă companie a fost Compania Olandeză a Indiilor de Est, deja
amintită, în fapt prima mare societate pe acţiuni din lume şi a fost formată prin participarea
celor şase provincii şi a principalelor oraşe ale Olandei (jumătate din capital a fost contribuţia
Amsterdamului). Au fost emise acţiuni, care s-au vândut rapid la preţul de 3.000 florini
acţiunea asigurând împreună cu alte subscrieri băneşti Companiei un capital de 6.425.000
florini, care creşte spectaculos ajungând la 33.000.000 florini în 1670. În contul cotei-părţi
din capital, fiecare asociat a avut dreptul de a emite hârtii de valoare, care au fost
comercializate pe piaţa de valori. Succesul Companiei a fost asigurat de monopolul total de
care beneficia, acordat printr-o cartă specială, emisă de stat pentru comerţul între Capul
Bunei Speranţe, spre est, până la Strâmtoarea Magellan.
Printre primele companii comerciale, în literatura de specialitate mai sunt menţionate:
Compania Olandeză a Indiilor de Vest înfiinţată în 1609; în Franţa din iniţiativa lui Colbert
apar Compania Indiilor Orientale şi cea a Compania Indiilor Occidentale (1664), Compania
Levantină (1669) şi cea Compania Nordică (1670). Companii în număr relativ mare apar şi
în Anglia încă din secolul al XVI–lea, prima fiind Compania negustorilor aventurieri fondată
în secolul precedent care obţine o cartă de monopol în 1564. Compania Moscovei (1555) era
specializată în comerţul cu Rusia, Compania Răsăritului (1579) în cel cu zona baltică, în
Imperiul Otoman acţiona din 1581 Compania Levantului, iar în 1600 ia fiinţă Compania
Indiilor Orientale ce acţiona în sudul Asiei.
Bursele de mărfuri au apărut în secolul al XV-lea în Ţările de jos, prima asemenea
instituţie apărând în Bruges, după unii cercetători, alţii optând pentru Anvers. Samuel
Richard în lucrarea Noul negustor (1686) definea bursa ca fiind “locul de întâlnire a
bancherilor, negustorilor şi negocianţilor, agenţilor de schimb şi de bancă, curtierilor şi
altor persoane”. Burse apar în secolul al XVI-lea în Franţa la Lyon, în Anglia la Londra, apoi
la începutul secolului următor în marile porturi germane Lübeck şi Bremen. Cea mai
importantă bursă din secolul al XVII-lea este însă bursa din Amsterdam.
Sistemul bancar modern apare şi se dezvoltă datorită evoluţiilor pozitive din comerţul
intern şi internaţional corelate cu incapacitatea statelor feudale de a rezolva problemele lor
financiare Monarhiile bogate din vestul european sunt costisitoare irosind în războaiele
pentru hegemonie europeană sau în viaţa de huzur a Curţii regale, mari sume de bani care
impun contractări de împrumuturi interne, care în timp nu mai sunt rambursate. Secătuirea
creditorilor interni determină pe suverani să apeleze la împrumuturi externe, facilitând
apariţia pieţei financiare internaţionale dominată de Olanda - având ca centru al noii pieţe
Amsterdamul - alături de care se impun Geneva şi Frankfurt, controlate de bancherii evrei. În
circuitul financiar european va intra şi Londra după înfiinţarea în 1694 a Băncii Angliei.
Băncile olandeze au fost primele care au introdus noi tehnici şi instrumente bancare,
care ulterior vor deveni elemente specifice sistemului de credit modern, inclusiv “hârtiile de
bancă”, primele forme ale monedei fiduciare, bancnotele.
Manufacturile care se extind în sectoarele de producţie, fac să scadă ponderea
sistemului corporatist, cu reguli sufocante pentru comercianţi stimulând promovarea spiritul
nou, capitalist. Atenţia proprietarilor de manufacturi se îndreaptă spre forţa de muncă ieftină
a ţăranilor ocupaţi în agricultură, dar şi practicanţi ai meşteşugurilor casnice, ţinând de
industria textilă. Folosirea de salariaţi ce practică munca la domiciliu duce la formarea
manufacturii dispersate în care investiţia patronilor este minimă, deoarece fac practic doar
legătura dintre producător şi piaţă. Dezvoltarea acestui tip de manufactură mai ales în Ţările
de Jos dă noi dimensiuni economice raporturilor între zonele rurale şi cele urbane. Intervenţia
statului în economie promovată de Colbert duce la constituirea “manufacturile regale”
franceze axate pe producţia de lux: mătăsuri, porţelanuri, parfumuri care vor fi principalele
furnizoare ale luxului etalat de nobilime la Versailles.
Agricultura secolului al XVII-lea se caracterizează în Europa centrală şi de est, care
este mai slab populată, prin dominaţia proprietăţii feudale, prin productivitate slabă în
cultura cerealelor locuitorii având ca principală îndeletnicire creşterea animalelor trăsături ce
se întâlnesc şi în Europa de sud unde regresul economic italiano-iberic din domeniul
comercial şi manufacturier se reflectă şi în sectorul agrar. Numai în nord-vestul continentului
unde dominantă este proprietatea mică şi mijlocie, degrevată de obligaţiile feudale se
realizează o agricultură intensivă în care predomină culturile de cereale destinate
comercializării.
În linii mari agricultura europeană a secolului al XVII-lea are o evoluţie diferenţiată
în funcţie de zonă însă în ansamblu rămâne o ramură slab dezvoltată datorită unei tehnici
agricole perimate bazate pe sistemul de cultivare în pârloagă (succesiv 2-4 ani după care locul
era lăsat să se “odihnească”) sau cel al moinei sălbatice (cultivarea până la epuizare a
aceluiaşi loc), relaţiilor agrare de tip feudal, preţului scăzut al produselor agricole unei
fiscalităţi apăsătoare ce îl lasă pe proprietar fără resurse financiare şi efectelor distructive ale
războiului.
Porumbul şi cartoful, adoptate cu timpul de europeni, sunt la început doar curiozităţi,
ca şi şampania - un nou lux al curţii regale franceze. Pe fondul general de inerţie, Olanda este
şi liderul agricol prin cultivarea completă a pământului, rotaţia culturilor, păşuni “artificiale”
care favorizează dezvoltarea sectorului zootehnic.
În coloniile americane, agricultura secolului al XVII-lea este de asemenea slab
dezvoltată având la bază munca sclavilor aduşi din Africa. Permanenta lărgire a plantaţiilor
de trestie de zahăr, mai ales în zona Antilelor şi Caraibelor, dar şi în Brazilia, datorită cererii
ridicate în Europa, a necesitat forţă de muncă sporită. Soluţia a reprezentat-o Africa neagră,
comerţul cu sclavi de culoare reprezentând o nouă sursă de venit pentru marinarii şi
comercianţii europeni, de acumulare primitivă a capitalului.
Corăbiile negre au reprezentat, pentru aproximativ trei secole, unul dintre cele mai
tragice capitole din istoria umanităţii, dar şi o modalitate violentă de extindere a pieţei
mondiale a forţei de muncă. Agricultura bazată pe munca sclavilor s-a caracterizat deseori
prin violenţă şi metode de exterminare ce au generat în timp un adevărat genocid al populaţiei
africane, iar în plan economic preţul scăzut al sclavilor, deci al mâinii de lucru, a împiedicat
mult timp modernizarea acesteia.
În concluzie, agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un
randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rutiniere, dominată de marii
latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele şi îndelungate războaie dintre
marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o mare cantitate de forţă de muncă şi au
transformat întinse suprafeţe agricole în câmpuri de luptă. Porumbul şi cartoful, aduse de
peste ocean, erau, deocamdată, doar curiozităţi fără semnificaţii economice majore şi aveau
să modifice structura culturilor agricole şi a alimentaţiei abia peste un secol.

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN ANGLIA (1760-1850)

Secolul al XVII-lea a fost incontestabil secolul Olandei, în timp ce următorul, aflat


sub impactul revoluţiei industriale, are ca lider Anglia. Secol al schimbării economice ce
urmează logic unui secol al schimbărilor politice ce au democratizat viaţa politică engleză
secolul al XVIII-lea reprezintă Marele salt de la unealta simplă la maşină, de la manufactură
la fabrică, de la mica producţie manufacturieră la marea producţie de fabrică. Revoluţia
industrială s-a declanşat în Anglia şi s-a propagat până la primul război mondial în mai
multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta.

Revoluţia industrială are în economia engleză o fază de început (între anii 1760-
1790), una de apogeu (1790-1830) şi una finală (1830-1850), la sfârşitul căreia
industrializarea face ca Anglia să fie nu numai regina mărilor ci şi atelierul lumii.
Anglia a fost prima ţară care a cunoscut experienţa revoluţiei industriale deoarece a
început modernizarea economică încă din secolul al XVI-lea când practica împrejmuirilor a
declanşat revoluţia agrară, nobilii devenind mari crescători de oi a căror lână o comercializau
în Flandra. Trecerea la religia protestantă a însemnat secularizarea averilor mănăstirilor
catolice ale căror moşii au fost cumpărate de noua nobilime al cărui potenţial economic se
consolidează.
Eliminaţi economic din mediul rural prin transformarea majorităţii marilor proprietăţi
în păşuni, numeroşi ţăranii se îndreaptă spre oraş devenind forţă de muncă ieftină pentru
manufacturi. Beneficiind de creşterea populaţiei urbane, de materie primă şi forţă de muncă
ieftină, de o conjunctură externă favorabilă, manufacturile engleze se dezvoltă în a doua parte
a secolului al XVI-lea stimulând şi comerţul exterior. În aceste condiţii în Anglia începe
procesul acumulării primitive de capital, atât în sectorul manufacturier cât şi în cel comercial.
Conflictul politic dintre monarhia catolică a Stuarţilor şi noua nobilime protestantă,
ce a atins apogeul la mijlocul secolului al XVII-lea în Revoluţia politică şi a dus la
proclamarea Republicii în 1649, are la bază cauze economice generate de structurile
conservatoare feudale patronate de monarhia absolută. Acest conflict s-a încheiat în 1688,
când Revoluţia Glorioasă a transformat monarhia absolută în monahie constituţională,
transferând puterea Parlamentului, care prin legislaţia adoptată în secolul următor a creat baza
juridică ce a permis schimbările din epoca Revoluţiei industriale
Primele măsuri au fost luate în agricultură eliminându-se tradiţionalul sistemul de
“open fields” cu randament scăzut, statul facilitând comasarea terenurilor prin acte de
“împrejmuire” puse în vânzare către cei ce dovedeau posibilitatea de a oferi despăgubiri
micilor proprietari şi mai ales de a valorifica prin producţii ridicate proprietatea agrară.
Aristocraţia britanică obţine prin intermediul a 2.500 de acte speciale emise de Parlament şi
cu ajutorul unui sistem intern de credite, circa 2.000.000 ha. din pământurile comunale.
Desăvârşirea Revoluţiei agrare începută în secolul al XVI-lea face din nobil un
proprietar capitalist care, de regulă, îşi administrează personal moşia la mijlocul secolului al
XVIII-lea, intră în contact cu piaţa, se informează, citeşte cărţi şi reviste de agricultură şi
foloseşte tehnici agricole moderne. Producţia agricolă se măreşte ca urmare a cererilor tot mai
mari ale pieţei legată de intensificarea urbanizării. Din aceleaşi motive se dezvoltă şi
creşterea animalelor, îndeosebi a cornutelor mari, prin folosirea unor metode zootehnice
avansate. Transformările din agricultură duc la dispariţia micilor proprietari de pământ, care
devin proletari agrari sau industriali mărind oferta de mână de lucru ieftină.
O altă revoluţie ce a pregătit Marele salt al industrializării este cea comercială, care
debutează tot în secolul al XVI-lea este revoluţia comercială. Declanşarea procesului de
mondializare a comerţului european a găsit Anglia pregătită cu o nouă elită politică care
sprijinită de suveranii din dinastia Tudorilor a abandonat vechea mentalitate războinică, de
capă şi spadă, lansându-se în comerţ, fructificând deopotrivă poziţia geografică cât tradiţia
navală engleză. Afectată de politica absolutistă a lui Carol I mai ales în domeniul financiar-
fiscal, ea va sprijini înlăturarea regelui şi, prin aceasta, a sistemului de privilegii feudale ce
îngrădeau comerţul.
Politica comercială mercantilistă promovată de noul conducător al Angliei, Oliver
Cromwell a fost stabilită prin Legea pentru protejarea şi reglementarea comerţului
Republicii engleze adoptată de Parlament la 1 august 1650, pe baza căreia au fost emise
Actele de Navigaţie. Primul Act dat la 3 octombrie 1650 interzicea negustorilor străini să
desfăşoare activităţi comerciale în coloniile engleze fără avizul guvernului de la Londra. Al
doilea Act reglementa modul de intrare în ţară a mărfurilor străine, stabilind ca mărfurile
extraeuropene să transportate numai cu nave engleze acceptând ca produsele din Europa să
poată fi transportate atât de nave engleze cât şi de cele din ţara de unde provenea marfa.
Expulzarea negustorilor olandezi din porturile engleze a dus la un conflict anglo-olandez în
care numeroasele nave militare şi comerciale construite în anii 1649-1651 au facilitat victoria
engleză ce a dus la acceptarea de către Olanda în 1654 a Actelor de Navigaţie.
La începutul secolului al XVIII-lea Anglia îşi consolidează poziţia de lider în
comerţul internaţional, ocupând Gibraltarul în 1706 şi obţinând de la Spania exclusivitatea
comerţului cu sclavi în coloniile spaniole din America.
Acumularea de capital care se intensifică după Revoluţia burgheză constituie un act ce
favorizează Revoluţia industrială. Realizată în principal pe căi comerciale ca urmare a
politicii mercantiliste acumularea de capital privat a dus la dezvoltarea pieţei de capital mai
ales după înfiinţarea în 1694 a Băncii Angliei. Sprijinind guvernul prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung, reprezentând un element de legătură între lumea financiară şi
cea politică Banca Angliei a devenit, alături de Bursa din Londra, emblema economiei
britanice. Numeroase bănci mari şi mici desfăşurau o dinamică activitate financiară, oferind
celor interesaţi capitaluri în condiţii avantajoase.
Transformările economice au generat o revoluţie demografică, care a dus la o
spectaculoasă creştere a populaţiei urbane după 1650, dar şi la creşterea indicelui demografic
ca urmare a îmbunătăţirii situaţiei alimentare a populaţiei şi a măsurilor de ordin sanitar luate
de autorităţii. Londra care în 1632 are 307.000 locuitori, în 1700 ajunge la 700.000 locuitori,
iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea ajunge cel mai mare oraş din Europa, având 860.000
locuitori. În 1810 capitala engleză depăşeşte 1.000.000 locuitori şi în 1835 2.000.000
locuitori, iar nivelul întregii ţări populaţia urbană se triplează în intervalul 1780-1830.
Explozia demografică urbană a contribuit la consolidarea pieţei interne, o piaţă care
datorită dezvoltării economice avea capacitatea de a absorbi o parte a producţiei interne, dar
şi mari cantităţi de produse importate. Produsele textile indiene încă de la sfârşitul secolului
al XVII-lea se importau în cantităţi tot mai mari, prejudiciind interesele producătorilor
autohtoni care au militat pentru limitarea acestor importuri, însă producţia manufacturieră
internă nu a avut capacitatea de a satisface cerinţele pieţei. În aceste condiţii sub presiunea
pieţei interne şi a concurenţei străine se declanşează în ramura textilă un proces de înnoire
tehnologică ce stă la baza Revoluţiei industriale.
Prima invenţie ce a mărit randamentul în producţie a fost suveica zburătoare inventată
de John Kay în 1733, care putea fi manevrată de un lucrător în loc de doi. Dublarea
producţiei datorată invenţiei lui Kay a dus la foamea de fire, care a fost rezolvată prin crearea
în 1764 de către James Hargreaves a maşinii de filat ce producea 80 de fire simultan
supravegheată de un singur muncitor. Slaba rezistenţă a firelor a fost remediată de Thomas
Highs, iar în 1769 Arkwright brevetează maşina de filat mecanică acţionată hidraulic şi peste
zece ani Samuel Compton concepe maşina de filat fire fine. Inventarea războiului de ţesut
mecanic de către Edward Cartwright în 1785 şi crearea de către acesta a primei fabrici în anul
următor încheie suita invenţiilor în ramura textilă, marcând trecerea ei la producţia de fabrică.
Având o productivitate cu 75% mai ridicată decât a războiului de ţesut manual şi
perfecţionată ulterior, invenţia lui Cartwright a ajuns să suplinească munca a 40 de lucrători.
Începută în ramura textilă, Revoluţia industrială s-a propagat ca într-un sistem de vase
comunicante în celelalte ramuri economice. Confecţionarea noilor maşini şi folosirea intensă
a structurilor metalice în domeniul transporturilor a impus schimbări în metalurgie.
Cărbunele devine principalul combustibil în locul lemnului, determinând deplasarea
centrelor metalurgice către zonele carbonifere. Folosit iniţial drept combustibil, acesta devine
un element vital în metalurgie prin inventarea cocsului utilizat de Abraham Darby în 1709
pentru producerea fontei. Peste trei decenii se descoperă metoda de producere a oţelului din
fontă şi până la finele veacului atât producţia de cărbuni cât şi cea de fontă cunosc creşteri
spectaculoase prima se dublează ajungând la 10.000.000, iar cea de fontă urcă de la 4.802 t.
la 250.000 t. Materii prime în industria construcţiilor de maşini, fonta şi oţelul fac din Anglia
patria furnalelor şi oţelăriilor odată pătrunderea Revoluţiei industriale în sectorul
transporturilor.
Transporturile în primele secole ale epocii moderne au evoluat lent, mai ales cele
terestre ce foloseau mijloace de transport tradiţionale cu capacitate de transport redusă.
Creşterea consumului de materii prime şi a producţiei de mărfuri în secolul al XVIII-lea
impunea modernizarea transporturilor. Începută prin construirea de canale, acţiunea de
îmbunătăţire a căilor şi mijloacelor de transport va continua prin modernizarea drumurilor,
folosindu-se celebrul macadam, prin construirea podurilor cu structuri metalice şi apariţia în
1807 a primei nave ce utiliza forţa aburului.
Marele salt în domeniul transporturilor este construcţia căilor ferate, una din cele mai
prospere investiţii economice ale secolului al XIX-lea. Odiseea căilor ferate începe odată cu
inventarea locomotivei de către George Stephenson în 1829, prin care motorul cu aburi
inventat de Watt pătrunde transporturile terestre.
Primele căi ferate apar în 1830 în Anglia şi Satele Unite pentru ca numai în două
decenii reţeaua feroviară internaţională să ajungă la 38.600 km., din care Anglia deţinea
10.000 km. Crearea căilor ferate duce la integrarea în circuitul economic a unor zone şi
regiuni izolate, dinamizează schimbul intern şi extern şi internaţional, facilitează circulaţia
bunurilor materiale şi oamenilor.
Revoluţia în transporturi este complectată, după 1830, cu o revoluţie nautică, prin care
motorul cu aburi şi structurile metalice modernizează navele care devin mai rapide, mai
sigure şi au o capacitate de transport mai mare. Construirea canalului de Suez între 1859-
1869 face ca ruta Londra-Bombay prin Mediterană să fie străbătută în 26 zile în loc de 100
zile cât necesita ruta tradiţională prin sudul Africii. Extinderea reţelei feroviare şi
modernizarea transporturilor navale determină creşterea consumului de produse metalurgice
solicitate în noua industrie a construcţiilor feroviare dar şi de cea navală ducând la o creştere
impresionantă a producţiei de oţel engleze care ajunge la 2.000.000 t. în 1850.
Comerţul intern şi îndeosebi cel exterior cunosc sub influenţa Revoluţiei industriale şi
a industrializării o puternică extindere după 1800. Creşterea capacităţilor de producţie a mărit
consumul de materii prime şi de combustibil, iar deficitul intern a trebuit complectat prin
importuri devenind astfel necesară desfacerea unei părţi a producţiei industriale pe pieţele
externe. Anglia de exemplu importă mari cantităţi de minereu de fier de calitate superioară
din Suedia şi Belgia dar şi bumbac din India şi S.U.A.
Creşterea populaţiei urbane în epoca industrială a mărit considerabil consumul de
alimente şi bunuri de larg consum de materiale de construcţii. În aceste condiţii, comerţul
devine o necesitate permanentă. Politica liberului schimb, care începe să fie promovată încă
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, determină la începutul secolului următor o impresionantă
creştere a volumului comerţului internaţional. Între 1720 şi 1780 valoric comerţul se
dublează, iar următoarele două decenii ce corespund revoluţiei industriale engleze, el creşte
cu peste 50%. Între 1800 şi 1850 industrializarea sporeşte de 4 ori valoarea acestui comerţ, ce
cunoaşte o remarcabilă diversificare. Între 1850 şi 1880 creşterea este de 3,7 ori.
Extinderea deosebită a comerţului internaţional se realizează în beneficiul unui grup
restrâns de ţări din vestul Europei în frunte cu Anglia, care beneficiază de statutul de primă
putere navală şi comercială, de lider al pieţei financiar bancare şi de poziţia de primă putere
industrială a lumii. Mărfurile comercializate prin intermediul schimburilor internaţionale sunt
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea produse coloniale (mirodenii, ceai, cafea, zahăr,
tutun), pentru ca în prima parte a secolului al XIX-lea să crească ponderea materiilor prime şi
produselor textile, îndeosebi bumbacul, dar şi cererea de cereale, iar în a doua jumătate să se
dezvolte şi comerţul cu utilaje şi maşini produse de industria grea.
Superioritatea industrială a Marii Britanii, câştigată în primul sfert al secolului 19, s-a
bazat pe avansul tehnologic în două industrii principale: industria bumbacului şi metalurgia,
susţinute de utilizarea extensivă a cărbunelui - în calitate de combustibil industrial - şi de
folosirea tot mai accentuată a motorului cu aburi ca sursă de putere mecanică.
Mecanizarea prelucrării bumbacului a devenit completă în principiu în 1820,
transformând-o în prima industrie modernă, în vreme ce mecanizarea ţesutului abia începuse.
Celelalte industrii textile principale, a lânii şi inului, deşi începuseră să se mecanizeze
concomitent cu procesul ţeserii bumbacului, au făcut mari salturi doar în următoarele decenii.
Industria siderurgică şi-a completat tranziţia de la topirea minereului de fier cu cocs
spre folosirea procesului de pudlaj şi a laminoarelor pentru finisarea producţiei furnalului.
Cărbunele era folosit intens nu numai pentru motoarele cu aburi, pentru cuptoarele de pudlaj
şi pentru furnale, dar şi drept combustibil într-o serie de alte industrii cum ar fi: fabricarea
sticlei, rafinarea sării, fabricarea berii şi distilare. Motoarele cu aburi furnizau energie pentru
fabricile textile şi pentru uzinele metalurgice şi pentru acţionarea pompelor în minele de
cărbuni şi de cositor; erau, de asemenea, folosite într-o mai mică măsură în morile de făină, în
fabricile de ceramică şi în alte industrii.

MODERNIZARE ECONOMICĂ ÎN EUROPA, AMERICA ŞI ASIA

Modernizarea economică generată de revoluţia industrială urmată de promovarea


unei politici de industrializare se propagă din Anglia şi în alte ţări în măsura în care sunt
înlăturate vechile structuri economice. Secolul al XIX-lea a marcat triumfului definitiv al
industrializării care dintr-o zonă centru reprezentată de Canalului Mânecii şi Mării Nordului,
cuprinzând Belgia, Franţa, Germania s-a extins în majoritatea ţărilor europene, precum şi
dincolo de Atlantic, în Statele Unite şi în alte regiuni ale globului.
Franţa încearcă prima să îşi modernizeze economia în timpul Revoluţiei din 1789
până la abdicarea lui Napoleon. Deşi avea o tradiţie manufacturieră şi o populaţie numeroasă,
capabilă în condiţii normale să contribuie la creşterea consumului şi dezvoltarea pieţei
interne, economia franceză era sufocată în secolul al XVIII-lea de o acută criză financiară
generată de o fiscalitate excesivă menită a conserva privilegiile feudale şi a întreţinere
fastuoasa Curte regală de la Versailles. Încercările unor economişti de marcă ca Necker sau
Turgot de a rezolva criza financiară prin reforme financiare vor eşua din cauza opoziţiei
nobilimii.
Criza financiară a continuat în timpul Revoluţiei, când nobilimea emigrantă transferă
în străinătate mari sume în aur care impune adoptarea monedei de hârtie, faimoasele asignate.
Activitatea comercială îndeosebi prin Bordeaux şi celelalte porturi de la Atlantic cunoaşte în
anii de după 1789 o puternică dezvoltare fiind favorizată de eliminarea legislaţiei feudale.
Economia franceză se consolidează în anii în care ţara este condusă de Napoleon, de
numele căruia se leagă înfiinţarea Băncii Franţei în 1803, impunerea francului ca monedă
naţională şi adoptarea codului comercial care îi poartă numele. În aceşti ani în care statul
dirijează economia se iau primele măsuri de dezvoltare a industriei, care are datorită
războaielor purtate de Napoleon controlul unei mari părţi din piaţa europeană. Pentru a
proteja industria franceză, împăratul adoptă măsuri protecţioniste, instituind în 1809 Blocada
continentală prin care se interzicea comercializarea produselor industriale engleze în Europa.
Odată cu înlăturarea lui Napoleon în 1815 ia sfârşit perioada de început a revoluţiei
industriale franceze.
Începând din 1830, când în Franţa conducerea este preluată de burghezia comercială
şi financiară din jurul lui Ludovic-Filip, se declanşează Revoluţia industrială propriu-zisă. Ca
şi în Anglia revoluţia începe în ramura textilă şi se extinde în căile ferate, construcţii navale,
metalurgie, chimie, mai ales în anii 1850-1870 când în industria franceză se introduc masiv
utilaje moderne multe importate din Anglia.
Deşi înregistrează performanţe notabile, industria franceză rămâne sub nivelul celei
engleze datorită unor trăsături specifice. Din punct de vedere demografic, Franţa a înregistrat
mari pierderi în epoca revoluţiei franceze, care s-au resimţit şi în perioada următoare. În
domeniul creditului oferta a fost mai restrânsă, deoarece bancherii francezi preferau
investiţiile în străinătate. Industria manufacturieră mai restrânsă nu a oferit o mână de lucru
calificată la nivelul industriei manufacturiere din Anglia.
În agricultură, desfiinţarea, prin măsurile luate de Adunarea Naţională în august 1789,
a sistemului feudal bazat pe marea proprietate laică şi ecleziastică, împiedică modernizarea,
deoarece prin împroprietărirea ţăranilor se consolidează mica proprietate agrară ce reţine o
importantă forţă de muncă în acest sector. Această proprietatea mică, dar şi cea mijlocie, cu
productivitate redusă şi cu un procent mare al populaţiei ocupat în agricultură îi este dificil să
susţină transformările industrializării.
După înfrângerea suferită în faţa Prusiei (1870), Franţa, urmărind revanşa, îşi va
intensifica industrializarea, orientându-se către ramurile metalurgiei, construcţiei de căi
ferate, construcţiei de maşini şi către industria militară. Mari progrese sunt realizate în
construcţia de căi ferate, a căror reţea sporeşte de la 18.000 km în 1870 la 35.000 km în 1895.
În domeniul transporturilor, se investeşte în tehnologii noi cum sunt automobilul şi avionul,
creându-se mari întreprinderi ca Renault şi Citroën. În domeniul metalurgiei şi al
armamentului, cele mai importante uzine erau Schneider-Creusot.
Germania întrunea numeroase condiţii pentru a dezvolta o industrie modernă, însă,
până în 1871 i-a lipsit unitatea politică. Realizată în jurul Prusiei, unitatea Germaniei a permis
valorificarea eficientă a unei forţe de muncă calificate în numeroasele întreprinderi
manufacturiere, valorificarea unor importante resurse ale subsolului: minereu de fier şi
cărbune, îndeosebi în regiunea Ruhr, iar potenţialul demografic ridicat a asigurat o piaţă
internă capabilă să preia o mare parte a industriei.
Finanţarea industriei s-a realizat mai întâi din contribuţia de război de 5 miliarde
franci aur achitată de Franţa după 1871, apoi din masivul export de produse industriale
încurajat de stat printr-o legislaţie comercială favorabilă.
Un rol important a revenit cercetării ştiinţifice şi învăţământului, care a asigurat în
permanenţă introducerea de tehnologii noi performante în producţie şi de cadre competente.
Această dezvoltare remarcabilă a cercetării ştiinţifice germane se ilustrează şi prin faptul că la
începutul secolului nostru, numeroşi savanţi germani sunt laureaţi ai premiului Nobel.
În agricultură, în estul Germaniei (Prusia) predomină marea proprietate nobiliară şi
fiziocratismul de model francez, iar în vestul Germaniei (Hanovra, Westfalia, Bavaria etc.) -
proprietatea mică şi mijlocie de tip capitalist. Astfel agricultura se dezvoltă mai bine în vest.
Reformele lui Karl von Stein în Prusia eliberează juridic ţăranii dependenţi, însă economic
aceştia rămân sub influenta marilor proprietari. Agricultura germană mai avea de aşteptat un
real progres, ce va surveni abia la mijlocul secolului al XIX-lea.
Datorită puternicei dezvoltări înregistrate între 1870 şi 1900, Germania ajunge prima
putere industrială a Europei devansând Anglia şi Franţa. Marile întreprinderi germane -
Krupp şi Thyessen în domeniul metalurgiei şi armamentului, A.E.G. Telefunken în domeniul
industriei electrice, Bayer în industria chimică şi a medicamentelor - domină o industrie care
are o înaltă productivitate şi ale cărei produse se comercializează în toată lumea. Motorul cu
ardere internă, inventat de inginerul Rudolf Diesel, va deveni simbolul noii revoluţii
industriale, influenţând dezvoltarea industriei transporturilor, îndeosebi industria mijloacelor
de transport: automobil, avion unde se constituie mari întreprinderi de talia uzinelor
Mercedes sau Daimler.
Industrializarea germană este însă în mare măsură tributară importurilor de materii
prime, ceea ce face ca Germania să solicite o nouă împărţire a sferelor de influenţă, fapt ce va
duce la declanşarea războiului mondial.
Statele Unite ale Americii, care la începutul secolului XX va deveni principala
putere industrială a lumii, se constituie în urma războiului de independenţă al coloniilor
engleze de pe malurile Atlanticului.
Economia americană se emancipează de sub influenţa engleză după 1815. Între anii
1815-1840 revoluţia industrială în statele din nord face progrese, bazându-se pe un puternic
sector manufacturier cu mână de lucru calificată, ce susţinea un comerţ intens ce stimula
acumularea de capital. În coloniile sudice, agricultura bumbacului practicată cu sclavii negri
avea însă o slabă înzestrare tehnologică.
Declanşată la mijlocul secolului trecut, după descoperirea aurului în California în
1846 şi extinderea teritoriului prin ocuparea Californiei, Texasului şi Noului Mexic în 1848,
colonizarea împinge progresiv “frontiera” spre vest, aducând noi disponibilităti agricole ce
pun în valoare recunoscuta “centură verde a SUA” Insuficienta forţei de muncă face necesară
mecanizarea care duce creşterea producţiei cerealiere din “centura verde”, la care se adaugă o
zootehnie dezvoltată pe întinsele terenuri ocupate cu păşuni ce furnizează materie primă
pentru industria cărnii din zona Marilor Lacuri, în care Chicago este lider, şi industria
morăritului cu centrul principal la Minneapolis.
Revoluţia industrială cunoaşte între anii 1840-1860 etapa finală, determinând trecerea
la o industrializare de mari proporţii care necesita o mână de lucru tot mai numeroasă.
Emigraţia din Europa şi Asia, alături de sporul natural, asigură o parte a necesarului de forţă
de muncă, mai ales în agricultură unde deposedarea de pământ a indienilor aduce în circuitul
agricol terenuri fertile la preţuri simbolice. Pentru un teritoriu imens ce se întindea între
Atlantic şi Pacific, cu o economie în expansiune, forţa de muncă liberă era insuficientă,
impunându-se eliberarea sclavilor negri.
Conflictul dintre Nord şi Sud din anii 1861-1865, ce a dus la eliberarea sclavilor, a
determinat pe marii proprietari din sud să modernizeze agricultura, în condiţiile reducerii
forţei de muncă ce se îndreaptă spre industrie. În 1860 populaţia ocupată în industrie
reprezintă numai 20%, pentru ca la 1900 să depăşească 50%. Progresele în industrie sunt
spectaculoase, de la 252.000 întreprinderi ce dădeau o producţie de 3,3 miliarde dolari în
1869, se ajunge la 512.000 întreprinderi cu o producţie de 13 miliarde dolari.
Industria căilor ferate, industria exploatării şi prelucrării petrolului, industria
maşinilor agricole, industria metalurgică, industria automobilului, folosesc o tehnologie
avansată şi o mână de lucru ieftină aducând investitorilor mari beneficii care dezvoltă
circulaţia monetară şi consolidează sectorul bancar.
Creşterea populaţiei stimulează consumul alimentar favorizând dezvoltarea industriei
alimentare şi a producţiei agrare. Între 1903-1914 SUA construiesc Canalul Panama
consolidându-şi poziţia în comerţul internaţional demonstrând în acelaşi timp forţa industriei
americane.
Japonia este singura ţară din Asia care reuşeşte să-şi modernizeze economia printr-o
revoluţie industrială şi o industrializare rapidă de mare intensitate. Multă vreme izolată cu o
economie feudală aristocraţia japoneză decide, la mijlocul secolului trecut, să răspundă la
presiunile marilor puteri ce urmărea să-i acapareze piaţa prin propriul său de modernizare.
Reformele din 1869-1872 desfiinţează relaţiile feudale şi pun bazele unei
industrializări rapide bazate, în lipsa unei baze corespunzătoare de materii prime, pe
performanţele specifice ale muncitorului japonez şi pe posibilităţile pieţei de a susţine
producţia de fabrică. O fiscalitate ridicată asigură resursele financiare necesare creditării
industriei şi agriculturii.
În agricultură dominată de proprietatea mică şi mijlocie, creditele agricole acordate de
stat, dezvoltă o activitate rentabilă ce susţine bugetul japonez. O parte a producţiei este
valorificată în industrie dar şi prin exporturi tot mai mari de ceai şi mai ales de mătase
(bumbac japonez). Începută în ramura textilă industrializarea se extinde în ramura
transporturilor îndeosebi a celor navale, în metalurgie şi sectorul alimentar.

DEZVOLTAREA ECONOMIEI MONDIALE


ÎN ANII 1850-1914

Masiva diversificare după 1850 a produselor comercializate, în contextul


industrializării ce se extinde în diferite zone ale globului determină o asemenea intensificare a
schimbului internaţional încât intervalul 1860-1880 este apreciat ca apogeul liberului schimb.
În această perioadă însăşi Anglia renunţă în 1850 la simbolul protecţionismului mercantilist
care erau actele de navigaţie, trecând complet la politica liberului schimb începând din 1860.
Dezvoltarea activităţii industriale şi comerciale în etapa liberului schimb a dus la o
acerbă căutare a noi pieţe de materii prime şi pieţe de desfacere, intensificându-se lupta
pentru colonii, dar şi presiunile puterilor europene de a pătrunde pe pieţele din Asia
răsăriteană (China, Japonia) sau America Latină. În acest context se intensifică şi efortul de
penetrare economică a ţărilor vest europene în Europa răsăriteană, Balcani şi Imperiul
Otoman, mai ales după intrarea în funcţiune a canalului de Suez.
Liberul schimb începe să fie înlocuit cu o politică protecţionistă în relaţiile economice
internaţionale după 1879, când Germania inaugurează noua politică economică prin
promovarea unui tarif vamal protecţionist. Politica protecţionistă este folosită de Germania ca
instrument în concurenţa economică cu celelalte puteri industriale, pentru penetrarea pe
anumite pieţe folosind metode de dumping. Pentru ţările slab dezvoltate, protecţionismul
reprezintă o metodă prin care îşi protejează industria în formare şi piaţa proprie de concurenţa
străină, dar şi de a obţine fonduri care să fie investite în modernizarea economiei. La sfârşitul
secolului al XIX-lea, acerba concurenţă internaţională duce la apariţia unor mari întreprinderi
sprijinite de stat prin măsuri legislative şi a marilor bănci, care monopolizează întregi
sectoare economice în diferite ţări. Activitatea economică în aceşti giganţi industriali şi
bancari aduce mari beneficii, care permit exportul de capital în ţările mai slab dezvoltate,
speculând lipsa capitalurilor interne din respectivele economii.
Exportul de capital este un mijloc eficient de a subordona anumite sectoare economice
şi pieţe din ţările slab dezvoltate şi totodată de a modela economia acestora potrivit
intereselor ţărilor dezvoltate. Până la primul război mondial principala exportatoare de capital
era Anglia, care în proporţie de 94% îşi canaliza investiţiile în zone extraeuropene, cu
precădere în Asia şi America Latină. În Europa, îndeosebi în partea sa răsăriteană, exportul
de capital era asigurat îndeosebi de Germania cu 50% din capitalul de export şi Franţa cu
40%, ce investeşte mai ales în Rusia.
În efortul de a domina lumea, marile puteri finalizează în această perioadă şi
împărţirea teritoriilor coloniale, unde întâietatea o deţine tot Anglia, urmată de Franţa şi de
primele puteri coloniale Spania şi Portugalia, în timp ce noii giganţi ai economiei mondiale
Germania SUA şi Japonia încearcă să acapareze ultimele teritorii disponibile, care însă erau
departe de a le satisface interesele. În aceste condiţii Germania a cărei dezvoltare industrială
depăşea cu mult resursele interne, a ridicat problema reîmpărţirii coloniilor şi a sferelor de
influenţă, intrând în conflict cu Anglia care nu era dispusă să renunţe la supremaţia mărilor şi
la vastul său imperiu colonial.
Comerţul mondial este în continuă amplificare, extinderea procesului de
industrializare determinând intrarea în circuitul internaţional al schimbului de mărfuri a noi
zone, prin mărirea reţelei de căi ferate (peste 1.100.000 km în 1913) şi apariţia, după 1880, a
cargourilor frigorifice de mare capacitate, ce favorizează schimbul cu produse perisabile la
mari distanţe. Volumul comerţului creşte de la 79 miliarde franci în 1880, la peste 200
miliarde în 1914, crescând de 2,5 ori în mai puţin de o jumătate de secol.
În acest interval sporeşte consumul de materii prime şi de cereale, a căror piaţă este în
expansiune cuprinzând acum şi marii exportatori din mările sudului: Australia, Noua
Zeelandă, Argentina, Brazilia, China. Alături de aceste ţări, participă tot mai activ la circuitul
internaţional zone ca nordul Africii (Egipt, Algeria, Maroc, Tunisia), Orientul Apropiat prin
petrolul din Golful Persic, Extremul Orient prin mătasea din China şi Japonia. Creşte masiv
exportul de cauciuc (Brazilia), lemn (Canada), petrol (SUA, Persia, România, Rusia),
îngrăşăminte chimice (America Latină, nordul Africii). Piaţa europeană absoarbe mari
cantităţi de produse alimentare (cafea, cacao, zahăr, ceai, orez, carne). Industrializarea
accelerată, favorizată de accentul pus pe construcţia de maşini şi utilaje şi pe noi mijloace de
transport, reclamă cantităţi sporite de minereuri feroase şi neferoase, de petrol şi cauciuc.
Majoritatea schimburilor comerciale continuă să se îndrepte spre Europa, însă ponderea ei în
comerţul mondial scade de la 70% în 1880, la 61% în 1913.
La începutul secolului XX procesul de globalizare a schimbului internaţional şi de
integrare în sistemul economic internaţional a diferitelor zone de pe glob era practic încheiat
însă modul în care se constituise acest sistem de relaţii internaţionale generează puternice
contradicţii între marile puteri europene ducând în 1914 la izbucnirea primei mari conflagraţii
mondiale, un alt fenomen negativ al globalizării economiei.
Un rol important în dezvoltarea economiei revine învăţământului în care se fac
importante investiţii inclusiv prin trimiterea la studii în străinătate a tinerilor capabili
creându-se astfel o elită economică performantă.
Lipsa materiilor prime determină Japonia să se lanseze într-o politică de cuceriri de
teritorii coloniale şi de pieţe externe stimulată şi de mentalitatea războinică o trăsătură
dominantă a poporului japonez. Războaiele purtate cu China (1894-1895) şi Rusia (1904-
1905) şi ocuparea Coreii în 1910 contribuie la dezvoltarea industriei militare şi fac din
Japonia marea putere militară şi economică din Extremul Orient.
Se remarcă, în privinţa modului în care a evoluat revoluţia industrială în diferite ţări în
secolul trecut, că aceasta are o fază ce corespunde primei jumătăţi a secolului având ca repere
industria textilă, motorul cu aburi, cărbunele şi o a doua fază după 1870 bazată pe industria
construcţiilor de maşini, motorul cu ardere internă, petrol.
Ţările care se industrializează la sfârşitul secolului - SUA, Germania, Japonia - au la
1900 o industrie modernă, în timp ce modernizarea industrială din Anglia şi Franţa se
desfăşoară lent în anumite ramuri ce se constituiseră înainte de 1870, ceea ce face ca acestea
să aibă o industrie în care ramurile performante să coexiste cu ramurile tradiţionale făcându-
le să piardă competiţia pe plan internaţional.
ECONOMIA MONDIALĂ ÎN PERIOADA
DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE (1918-1939)

Primul război mondial a fost un moment deosebit de important în evoluţia economiei


mondiale deoarece a reprezentat linia de demarcaţie din punct de vedere economic dintre
două secole cu realizările şi erorile lor economice. Costurile primei conflagraţii mondiale au
fost imense: 10.000.000 soldaţi morţi la care se mai adăugau 3.000.000 de combatanţi
dispăruţi, 13.000.000 de civili decedaţi, 20.000.000 de răniţi, 9.000.000 de orfani, 5.000.000
de văduve de război.
Cheltuielile militare directe ale beligeranţilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari,
pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde de dolari, iar datoria de război
a beligeranţilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari. În cei 4 ani de război desfăşuraţi
îndeosebi în Europa, economia a cunoscut pe lângă mari distrugeri materiale - cu precădere
în Franţa, Belgia, Serbia şi România - şi numeroase modificări deoarece a fost subordonată
cerinţelor militare devenind o economie controlată şi dirijată de stat.
În 1914 principalii beligeranţi estimau durata războiului la câteva luni, cel mult un an,
iar prelungirea lui a determinat numeroase împrumuturi de război, multe din ele contractate în
străinătate îndeosebi în SUA, care din debitor al Europei în 1914 era peste 4 ani principalul ei
creditor, cu 9,544 miliarde de dolari. Principalele ţări ce beneficiaseră de asistenţă financiară
americană erau în martie 1919 Franţa cu 2,950 miliarde, Marea Britanie cu 4,166 miliarde şi
Italia cu 1,648 miliarde. În aceste condiţii, gradul de dependenţă a economiei europene faţă
de marea finanţă americană este foarte mare, deoarece singura ţară cu adevărat învingătoare
din punct de vedere economic a fost SUA, ce înregistrase excedente mari în timpul războiului
şi stoca la sfârşitul acestuia circa jumătate din aurul mondial. În intervalul 1914-1919
investiţiile de capital americane în străinătate s-au dublat. Războiul a însemnat aşadar
sfârşitul supremaţiei economice europene şi începutul dominaţiei americane în economia
mondială.
La Conferinţa de pace de la Paris din anii 1919-1920 marile puteri învingătoare SUA,
Franţa, Anglia, Italia şi Japonia au încercat să reglementeze concomitent cu problemele de
natură politică şi pe cele de natură economică. S-a decis ca ţările învinse să plătească reparaţii
de război învingătorilor pentru daunele provocate economiei şi pe teritoriul statelor
învingătoare.
Problema reparaţiilor de război a creat numeroase divergenţe între marile puteri
învingătoare, deoarece Franţa cerea ca Germania să plătească o mare despăgubire de război
prin care să poată fi finanţată refacerea rapidă a economiei franceze şi întârziată refacerea
economică a Germaniei. Statele Unite şi Anglia, interesate în menţinerea în viaţă a economiei
germane, în care vroiau să investească capitaluri pentru reconstrucţie, pledau pentru o datorie
de război mult mai mică capabilă să fie suportată de ruinata economie germană. Americanii,
ale căror pierderi economice erau destul de mici, fiind reprezentate în principal de distrugerile
provocate flotei comerciale de războiul submarin promovat de Germania în a doua parte a
războiului, au renunţat la despăgubiri şi erau interesate să nu se realizeze o consolidare peste
măsură a Franţei în detrimentul Germaniei, pentru a nu se crea un dezechilibru politic şi
economic în Europa. Puterile europene – mai ales Franţa - au încercat să condiţioneze
propriile lor datorii de război către americani de recuperarea datoriilor germane.
Americanii, pentru a nu slăbi şi mai mult economic Germania şi restul statelor
învinse, au căutat să nu includă în reparaţiile de război toate cheltuielile din timpul
conflictului mondial. În privinţa sumei ce urma să o plătească Germania, Franţa cerea 600
miliarde mărci aur, Anglia 400 miliarde, iar SUA 228 miliarde, ajungându-se în cele din
urmă la Conferinţa de la Londra din aprilie-mai 1921 la o sumă de 132 miliarde mărci aur
plătite în rate anuale de 2 miliarde mărci plus o cotă de 26% din valoarea produselor
exportate. Din această datorie în conformitate cu hotărârile conferinţei de la Spa Franţa
obţinea 52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5%, României revenindu-i 1%.
Germania a acceptat cu foarte mare greutate plata reparaţiilor de război, considerând că nu
este singura ţară vinovată de declanşarea războiului şi a căutat să achite cât mai puţin din
aceste datorii apreciate ca urmărind, în realitate, distrugerea economică a ţării.
Problema datoriilor Rusiei, ţariste ce reprezenta o a doua sursă posibilă de refacere
economică a puterilor vest-europene, s-a încercat să fie reglementată la Conferinţa de la
Genova din aprilie 1922, la care au participat 19 state printre care şi România. Puterile
occidentale au cerut delegaţiei sovietice achitarea datoriilor ruseşti anterioare preluării puterii
de către bolşevici şi restituirea sau acordarea de despăgubiri pentru proprietăţile străine
naţionalizate după noiembrie 1917. Rusia sovietică a respins cererile occidentalilor, încheind
totodată un tratat la 16 aprilie 1922 la Rapallo cu Germania prin care cele două ţări renunţau
reciproc la despăgubiri de război. Se realiza o apropiere între două ţări mari marginalizate
după război în urma căreia numeroşi specialişti germani au fost aduşi în Rusia pentru a
sprijini reconstrucţia economică preconizată prin Noua politică economică (NEP), în
schimbul căreia Germania obţinea materii prime.
Încurajată de succesul obţinut la Rapallo, Germania va refuza la sfârşitul anului 1922
să achite ratele scadente din datoria externă, determinând în ianuarie 1923 ocuparea de către
o armată franco-belgiană a principalei regiuni economice din vestul Germaniei, Ruhr.
Criza Ruhrului a reprezentat un moment de cotitură în problema reparaţiilor germane.
Franţa a comis o mare eroare deoarece autorităţile germane au anunţat o rezistenţă pasivă,
cerând populaţiei să nu coopereze cu ocupanţii, paralizând orice activitate economică. Deşi
producţia practic a încetat, muncitorii au continuat să fie remuneraţi prin emiterea unei mari
cantităţi de monedă - hârtie fără acoperire. Inflaţia a atins cote nemaiîntâlnite: 1 dolar
echivala în decembrie 1923 cu 4 trilioane 200 miliarde mărci. Un timbru poştal costa între 14
şi 40 miliarde mărci, iar o pâine de 1,5 kg, care costa înainte de război 0,45 mărci, se vindea
acum cu 145 miliarde mărci. Inflaţia era atât de mare încât cele 300 fabrici de hârtie şi 100 de
tipografii lucrau zi şi noapte, iar angajaţii ridicau salariile cu rucsacul sau coşul, iar
necheltuirea acestora în aceeaşi zi le aduceau pierderi importante. Prin această politică
guvernul german a urmărit să transfere întreaga responsabilitate Franţei şi să canalizeze către
Paris toate nemulţumirile internaţionale, forţând totodată pe aliaţi să îşi modifice politica în
domeniul reparaţiilor şi faţă de reconstrucţia economiei Germaniei.
Criticile internaţionale nu au întârziat să apară, premierul englez Bonar Law neezitând
să compare acţiunea franceză cu “un cuţit în mecanismul de precizie al economiei germane”
în timp ce guvernul american a decis în februarie 1923 retragerea trupelor sale din Germania.
Agravarea crizei a determinat guvernul francez să accepte o reglementare internaţională sub
egida Comisiei reparaţiilor. În ianuarie 1924 Germania este vizitată de un comitet de experţi
condus de generalul bancher Dawes.
Acesta îşi prezintă raportul prin care evalua posibilităţile economiei germane şi
capacitatea de a plăti reparaţia Germaniei în aprilie 1924. Propunerile făcute de comitet au
reprezentat baza planului Dawes aprobat de Conferinţa de la Londra din iulie-august 1924. Se
propunea ca Germania să achite anual până la 2,5 miliarde mărci aur garantate cu veniturile
vămilor, căilor ferate, industriei şi transporturilor. În perioada următoare masivele investiţii
de capital, evaluate între 23 şi 30 de miliarde mărci aur, şi reforma monetară au permis
relansarea economică a Germaniei care a achitat în contul reparaţiilor aproximativ 7,5
miliarde mărci.
În 1928 situaţia economică a Germaniei se consolidase determinând-o să ceară
revizuirea planului Dawes în principal prin fixarea unei sume definitive şi a termenului de
restituire. La 11 februarie 1929 la Londra are loc o nouă conferinţă în problema reparaţiilor
sub conducerea bancherului american Young, adjunct a lui Dawes în 1924, prin care s-a
propus un nou plan în chestiunea reparaţiilor ce fixa suma totală a reparaţiilor germane la
113,9 miliarde mărci achitate în 37 de ani în rate anuale de 3 miliarde mărci. Criza economică
ce s-a declanşat la sfârşitul aceluiaşi an a făcut ca planul Young să nu poată fi dus la sfârşit
iar în iunie 1931 preşedintele Statelor Unite a propus moratoriu ce îi poartă numele prin care
plata datoriei germane era amânată până la 30 iunie.
În iulie 1932 s-a deschis Conferinţa de la Lausanne care a decis ca Germania să mai
plătească în contul reparaţiilor numai 3 miliarde mărci datorie pe care aceasta nu o va onora
deoarece accesul la putere a lui Hitler în ianuarie 1933 a însemnat şi refuzul plăţii datoriilor
de război. Se încheia astfel o problemă majoră în relaţiile internaţionale care a avut influenţe
nefaste asupra evoluţiilor economice din Europa timp de peste un deceniu. Reparaţiile de
război au reprezentat un capitol important din balanţa externă a multor ţări europene ce le-a
diminuat resursele şi capacitatea de finanţare a acţiunilor de refacere economică de după
primul război mondial.
Etapele evoluţiei economiei mondiale în perioada interbelică au fost direct
determinate de primul război mondial. Între 1919 şi 1922 a avut loc o amplă acţiune de
refacere economică urmată între 1924 şi 1929 de un avânt economic întrerupt brusc în
octombrie 1929 de izbucnirea crizei economice ce a durat până în 1933, pentru ca între anii
1934 şi 1939 să se producă un rapid proces de refacere şi avânt economic, care se sfârşeşte în
1939 când izbucneşte al doilea război mondial.
Refacerea economică dintre 1919-1922 s-a caracterizat printr-o criză economică
moştenită din anii războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice
impuse de tranziţia de la o economie de război la o economie de pace şi de noile reglementări
politice impuse de destrămarea vechilor imperii şi apariţia statelor naţionale europene.

Deosebit de complicate au fost problemele financiare deoarece în perioada 1914-1918


inflaţia accentuată a dus la o masivă devalorizare a principalelor monede europene. Lira
sterlină pierduse 27%, francul francez 63%, iar marca germană 98%. Sistemele monetare
europene în număr de 9 în perioada antebelică sunt în 1919 în număr de 28, multe din acestea
fiind reprezentate de monede slabe, consecinţă firească a anilor de război. De la o economie
ce aveau la bază monede metalice relativ stabile se ajunge după război la o explozie a
monedei de hârtie şi la o inflaţie, ce în anumite cazuri este galopantă.
Dificultăţile monetare internaţionale, sunt consecinţa lipsei de coordonare pe plan
internaţional, în ciuda unor conferinţe monetare desfăşurate sub egida Societăţii Naţiunilor,
dar şi a unor încercări de revenire la practici monetare dinainte de război în condiţiile
agravării crizei valutare. Problemele monetare europene, corelate cu cele legate de reparaţiile
de război, nu şi-au găsit rezolvări corespunzătoare, generând fenomene de instabilitate
economică şi frecvente crize, ce au culminat cu marea criză din 1929.
În comerţul mondial s-au produs mutaţii importante, deoarece în anii războiului
beligeranţii, şi în principal Anglia, au înregistrat mari pierderi atât în mijloace de transport cât
şi în pieţe de desfacere. Pierderile înregistrate de Anglia în timpul războiului au însumat nave
comerciale cu un tonaj de 7.830.000 t, Franţa a înregistrat pierderi navale de 907.000 tone, în
timp ce Statele Unite au avut pierderi de 389.000 de tone. Piaţa latino-americană, dominată în
perioada anterioară războiului de Anglia, îşi va reorienta comerţul către Statele Unite a căror
influenţă se consolidează după război. Ţări cu pondere în comerţul internaţional, precum
Germania şi Rusia, sunt în primii ani după 1918 prezenţe simbolice în relaţiile internaţionale
din cauza evenimentelor politice.
Divergenţe se înregistrează şi în legătură cu politica comercială, deoarece SUA era
adepta unei politici a liberului schimb, având în vedere performanţele economiei americane,
în timp ce ţările europene optau pentru o politică protecţionistă, capabilă să protejeze de
concurenţă străină economiile lor aflate în plin proces de reconstrucţie.
Începând din 1922 economia mondială înregistrează primele semne de redresare
producţia industrială se aproprie de valoarea antebelică pentru a o depăşi după 1924. Au
apărut ramuri industriale noi de mare productivitate care însă au coexistat cu ramuri
tradiţionale cu o tehnică învechită cu costuri de producţie ridicate.
Cea mai mare dezvoltare industrială se va înregistra în economia americană. Industria
constructoare de maşini între 1923-1929 va creşte cu 53%, industria chimică cu 45%,
producţia de energie electrică cu 63%. În primul deceniu interbelic a crescut vertiginos
industria bunurilor casnice de folosinţă îndelungată, vânzându-se 13 milioane aparate de
radio 1,5 milioane frigidere, 5,5milioane maşini de spălat iar numărul automobilelor a crescut
de la 1,6 milioane în 1921 la 5,3 milioane în 1929. Această dezvoltare a industriei şi totodată
a pieţei interne a stimulat creşterea spectaculoasă a producţiei de petrol de la aproape 400
milioane de barili pe zi la peste 1 miliard. Din bunurile de consum menţionate mai sus, peste
60% au fost vândute pe bază de credit care anual aveau o valoare între 5 miliarde şi 8
miliarde de dolari. Creditele ieftine destinate consumului, dezvoltându-se într-o perioadă,
care a durat aproape opt ani, au creat astfel un adevărat mit al “prosperităţii americane” care
se va spulbera în 1929.
În Europa creşterea cea mai spectaculoasă a cunoscut-o industria germană puternic
susţinută de marile investiţii de capital de după 1923. În numai 3 ani 1924-1927 producţia
industrială a depăşit nivelul antebelic ajungând la 127% faţă de 1913. A crescut spectaculos
extracţia de cărbune care între 1925-1929 a dat o producţie superioară celor din celor din
Anglia şi Franţa luate împreună.
O mare parte a producţiei germane era destinată exportului pentru a se achita datoria
de război ceea ce a dus la creşterea spectaculoasă a flotei comerciale care ajunge pe locul
patru după marile puteri navale S.U.A, Anglia şi Japonia. Cu toată această creştere ponderea
în comerţul mondial de 9% era însă sub cea de 12% înregistrată în 1913.
Franţa a avut industria grav afectată de marile distrugeri din anii războiului prin
pierderea sau avarierea a aproape 10.000 întreprinderi şi 200 de mine. Primii ani după război
au fost deosebit de dificili speranţa unei redresări legându-se de reparaţiile germane.
Revenirea în componenţa statului a Alsaciei şi Lorenei , controlul unor resurse din teritoriul
Saar, orientarea investiţiilor către industriile moderne cum era cea a transporturilor şi
exploatarea materiilor prime ieftine din colonii au creat premisele refacerii economiei.
În 1924 producţia industrială raportată la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127% iar în
1929 143%. Franţa era în anul marii crize printre primii producători de oţel şi fontă ocupând
locul doi în lume la producţia de automobile.
Refacerea economică a fost influenţată negativ de problemele financiare deoarece
francul nu a reuşit să se consolideze după război având o cădere în 1926, determinând o
reformă de stabilizare care a dus la o valoare a monedei franceze de numai 20% din cea
antebelică. Problemele economiei franceze au fost generate şi de importantul sector agrar ce
fusese afectat puternic de operaţiunile militare în urma cărora se degradaseră peste 2.000.000
ha. În aceste condiţii productivitatea în agricultură continua să rămână sub nivelul celei din
1913. Dificultăţile economice se reflectă şi în comerţ unde se înregistrează deficite iar
ponderea în comerţul mondial în 1929 este de 6% faţă de 7% în 1913.
În Anglia refacerea economică a fost lentă deoarece multe sectoare industriale cum
sunt extracţia cărbunelui, industria oţelului, cea textilă şi cea a construcţiilor navale, aveau o
tehnologie învechită iar proprietarii nu au manifestat receptivitate la tehnologiile moderne.
Aceste industrii nu au beneficiat de credite importante deoarece marile investiţii au fost
direcţionate către industriile constructoare de automobile şi avioane sau chimie. Problemele
economice şi slaba productivitate a unor ramuri tradiţionale, cum au fost industria cărbunelui,
au generat instabilitate socială. În aceste condiţii numai în 1929 producţia industrială a reuşit
să depăşească nivelul din 1913.
Japonia a cunoscut o înviorare a industriei şi comerţului mai ales prin dezvoltarea
industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice. Unele ramuri cum erau
industria textilă, datorită tehnicii folosite, mai puţin performante, s-au refăcut mai greu şi au
înregistrat indici ridicaţi numai o scurtă perioadă de timp. Refacerea economică a fost
influenţată şi de politica inflaţionistă promovată de guvernele japoneze care a generat
momente de criză financiară.
În ansamblu refacerea economică a fost inegală şi marcată de numeroase aspecte
negative, multe moştenite din perioada războiului. Instabilitatea financiară ce se manifestă
într-o serie de ţări influenţează la rândul ei negativ avântul economic dintre 1924 şi 1929 care
în mare parte în Europa este finanţat cu credite americane. Deşi continua să deţină supremaţia
în comerţul internaţional Europa are în 1929 o contribuţie de numai 53,4% cu 7,8% mai mică
decât în 1913.
Criza economică mondială începe la 24 octombrie 1929, celebra ”joie neagră” când
la principala bursă din lume cea din New York creşte cu 50% numărul acţiunilor negociate
ajungând la 12 800 pentru ca la 29 octombrie - ”marţea neagră” panica să cuprindă definitiv
bursa unde numărul acţiunilor puse în circulaţie ajunge la 16 410 000. Valoarea acţiunilor
scade vertiginos ajungând la 50% la mijlocul lunii noiembrie antrenând o scădere
corespunzătoare a indicelui bursier de la 469 puncte la 220 puncte în numai două luni, băncile
intră în criză fiind asaltate de depunătorii panicaţi care vor să-şi retragă economiile, produsele
nu se vând creându-se stocuri iar activitatea industrială se reduce. Se estimează că pierderile
provocate în primele săptămâni de criză de speculaţiile bursiere s-au ridicat la peste 30
miliarde dolari. Politica speculaţiilor bursiere de mari dimensiuni antrenând şi băncile a fost
anterioară crizei, a dus la crahul din octombrie 1929 continuând şi în perioada următoare
generând un adevărat haos financiar-bancar ce a scos în evidenţă multiplele slăbiciuni ale
unei economii care în pofida unui imens potenţial nu realizase acea ’’nouă eră a bunăstării
eterne’’ anunţată de preşedintele Hoover în campania electorală din anul precedent.
Considerată sub aspectul strict economic, Marea Criză a avut două etape, care, deşi au
aparţinut aceluiaşi proces, au fost totuşi distincte: o etapă scurtă, concretizată şi finalizată prin
crahul Bursei din New York, urmată de criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia
SUA şi apoi extinzându-se rapid la nivelul economiei mondiale. Dificultăţile economice însă
au continuat, manifestându-se printr-o depresiune economică de-a lungul deceniului al IV-
lea.
Criza a fost intens discutată în literatura economică pentru că în plan economic lumea
capitaliste a înregistrat un seism atât de profund, încât s-a pus problema viabilităţii sale.
Multă vreme s-a acceptat viziunea lui Keynes: criză de supraproducţie generată de scăderea
consumului la care ideologia comunistă a adăugat şomajul şi dimensiunea socială.
Cercetările mai recente arată că la originea crizei sunt problemele monetare, politica
băncilor care antrenându-se în jocul de bursă au ajuns să deţină mai multe valori sub formă de
acţiuni şi mai puţini bani lichizi. Problemele din sistemul bancar au dus în primele 6 luni ale
anului 1929 la prăbuşirea a 346 bănci americane, înregistrându-se pierderi de 115 milioane de
dolari. Sumele de bani destinate operaţiunilor la bursă au fost accesibile datorită faptului că
Sistemul Federal de Rezerve a redus taxa de scont şi deci dobânzile, ca urmare a fluxului de
capitaluri către S.U.A.
Băncile au deschis conturi şi credite special destinate cumpărării de valori de bursă.
O posibilitate de obţinere a unor profituri importante, rezulta din diferenţa de dobândă fixată
de Sistemul Federal de Rezerve şi cea practicată de băncile comerciale. Eşecul a fost generat
de faptul că băncile au ajuns să deţină tot mai puţine lichidităţi şi tot mai multe pachete de
acţiuni încât banii circulau tot mai puţin, în timp ce majoritatea americanilor tranzacţionau
valori la bursă.
O politică nesănătoasă a acordării creditelor a făcut ca volumul creditelor acordate pe
termen scurt să ajungă la 7,8 miliarde dolari depăşind de aproape opt ori nivelul normal.
Asaltul depunătorilor asupra băncilor combinat cu lipsa lichidităţilor şi lipsa de cooperare a
băncilor în gestionarea crizei au dus la numeroase falimente bancare care au generat o lipsă
de încredere în bănci. Unii economişti americani de azi printre care şi Milton Friedman
consideră că Sistemul Rezervelor Federale poartă o mare răspundere prin reducerea masei
monetare într-un moment în care băncile aveau nevoie de lichidităţi pentru criza din sistemul
bancar care a precedat criza de supraproducţie.
În perioada crizei volumul producţiei industriale ajunge în anul 1932 să reprezinte
53,8% din volumul producţiei anului 1928. Până în 1932 au dat faliment 110.500
întreprinderi industriale şi comerciale, iar numărul falimentelor bancare a ajuns la 10.000.
Deşi cheltuielile bugetare au ajuns la 40% din venitul naţional prin angajarea unor mari
lucrări edilitare şi de îmbunătăţiri funciare pentru a se combate şomajul ce afecta 12.000.000
persoane. În agricultură numeroşi fermieri au dat faliment neonorând creditele contractate la
bănci. Devastator a acţionat şi aşa numitul foarfece al preţurilor deoarece faţă de scăderea
preţurilor din industrie care este de 25% preţul produselor agrare se reduce cu 58%.
Politica administraţiei Hoover a constat în adoptarea atitudinii prin care situaţia nu
necesita decât încurajarea şi reabilitarea business-ului. Rata dobânzilor a fost micşorată, au
fost reintroduse economiile guvernamentale şi a fost promulgat Tariful Hawley Smoot.
Presiunea evenimentelor a determinat instaurarea RFC (Reconstruction Finance
Corporation), dar preşedintele a fost cu greu de acord cu extinderea RFC asupra micului
business. Politica agricolă a administraţie nu a fost un rezultat al crizei, ci o continuare a
politicilor care au diminuat criza rurală, care s-a menţinut de-a lungul anilor ’20.
Criza în Europa s-a declanşat în 1930 şi s-a accentuat în anul următor prin masiva
retragere a capitalurilor americane din economia europeană. Cel mai puternic a fost afectată
economia germană care în condiţiile în care majoritatea ţărilor îşi limitează importurile este
nevoită să reducă activitatea industrială la 45% din capacitate generând un şomaj de 43%.
Veniturile în agricultură scad cu 30% iar numeroşi proprietari îşi pierd pământul din cauza
neachitării creditelor bancare. În 1931 intră în criză şi sistemul bancar care funcţiona mai ales
pe bază de credite pe termen scurt obţinute din străinătate. Un alt motiv al retragerii din
Germania a unor investiţii bancare îl reprezintă ascensiunea politică a lui Hitler şi neliniştile
provocate de acest fapt în mediile financiare.
În Franţa criza a dus la falimentarea a 1.457 întreprinderi mai ales mici şi mijlocii la
reducerea drastică a preţurilor în agricultură care a dus la reducerea veniturilor proprietarilor
din sectorul agrar la jumătate. Ca urmare a acestei situaţii numeroase mici proprietăţi au fost
preluate de bănci deoarece deţinătorii lor nu au putut onora ratele scadente. Dificultăţile din
sectorul bancar au fost mărite ca urmare a transferării în străinătate a unor mari cantităţi de
aur, a deficitului bugetar în creştere şi a unor mari scandaluri financiare.
Anglia a avut mari probleme economice datorită ritmului lent în care s-a dezvoltat
economia în primul deceniu interbelic. Criza bancară internaţională a creat dificultăţi Băncii
Angliei celorlalte bănci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline forţând
guvernul englez în 1931 să renunţe la etalonul aur în condiţiile în care moneda engleză se
depreciază cu 30 %. Economia nu a avut timpul necesar să se consolideze în perioada
avântului economic iar criza i-a evidenţiat slăbiciunile îndeosebi tehnologia învechită din
unele ramuri de bază ca: industria metalurgică, carboniferă sau textilă. Producţia de oţel şi
fontă a scăzut în medie cu 50%, industria cărbunelui şi-a diminuat producţia cu 5.000.000
tone, exporturile britanice s-au redus la jumătate determinând scăderea masivă a tonajului
flotei comerciale. Un caz special îl reprezintă economia sovietică în care, după haosul
provocat de revoluţie şi războiul civil, s-a încercat prin Noua politică economică (NEP)
revenirea la o economie “normală” dar dirijată şi controlată de stat. Semnificativ este faptul
că în domeniul monetar sovieticii disociază rubla „internă”’ de rubla „internaţională” pentru
ca evoluţiile monetare europene să nu se repercuteze pe piaţa internă. Preluarea puterii de
către Stalin, în 1924, a schimbat profund economia sovietică, deoarece noul lider a urmărit
modernizarea economică nu prin intermediul pieţei libere, cum se încercase, într-o anumită
măsură, în perioada NEP, ci prin planificare, industrializare şi colectivizare. Obiectivul
anunţat de noul lider de la Kremlin în 1926 era transformarea Uniunii Sovietice dintr-o ţară
agrară într-una industrială. Prin această politică statul controla şi centraliza întreaga economie
sovietică. Prin consecinţele sale, politica promovată după 1926 este o adevărată
contrarevoluţie economică, care sugrumă firava economie de piaţă înfiripată în perioada
NEP.
Autorităţile declanşează o violentă campanie împotriva micilor întreprinzători şi a
ţăranilor înstăriţi, pe care îi acuză că sunt duşmani ai puterii sovietice, promovează o
colectivizare forţată cu mijloace violente, pe fondul izbucnirii crizei economice. Preluând
prin diferite metode coercitive cerealele acumulate în gospodăriile înstărite, statul dezvoltă
economia urbană în detrimentul celei rurale, obţinând totodată prin vânzarea unor mari
cantităţi de cereale în exterior, la preţuri de dumping importante resurse valutare. Vânzările
de cereale sovietice sunt un factor important în căderea preţului internaţional al cerealelor pe
pieţele europene, ceea ce adânceşte dificultăţile comerciale a ţărilor de mare export agrar,
printre care şi România. În numai un deceniu, între 1930-1941, numărul gospodăriile
ţărăneşti colectivizate a crescut de la 23,6% din totalul gospodăriilor, la 98%. Colectivizarea
a dezorganizat agricultura, iar la începutul anilor 30 foametea era un fenomen frecvent în
lumea rurală, în Ucraina secerând 6 milioane de vieţi.
Industrializarea, în maniera în care a fost concepută de Stalin şi anturajul său, avea
obiectivul de a crea o economie de război, fiind axată pe industria grea, îndeosebi metalurgie
şi construcţii de maşini, în care sectorul militar era precumpănitor. Planificarea economică
urmărea în fond o industrializare accelerată care să facă din URSS o putere militară de prim
rang. În numai un deceniu de industrializare statistica oficială sovietică înregistrează cifre
impresionante la producţia industrială de bază: între 1930-1940 producţia de oţel a ajuns de la
5 milioane tone la 18 milioane, cea de cărbune de la 60 milioane la 150 milioane, iar energia
electrică a crescut de la 22 milioane kw la 90 milioane kw. Obiectivele urmărite au fost
obţinute cu mari costuri, prin sacrificarea agriculturii şi a sectorului bunurilor de consum, şi
implicit a nivelului de trai al populaţiei, nevoită să suporte cartelări de produse şi alte
restricţii.
Începând din 1932, când se înregistrează apogeul crizei, preocupările pentru ieşirea
din această gravă dezordine economică se intensifică atât în Europa, unde chestiunea
reparaţiilor de război este practic lichidată la Conferinţa de la Lausanne, dar şi în Statele
Unite, unde în campania electorală candidatul democrat F.D.Roosevelt propune un plan de
ieşire din criză care îi aduce o răsunătoare victorie asupra preşedintelui în exerciţiu, Hoover,
pe care îl devansează cu peste 6 milioane de voturi.
Discursul de investitură al preşedintelui Roosevelt nu a conţinut multe indicaţii
despre reforma a cărei perioadă de maximă intensitate va fi New Deal-ul. În primul mesaj
adresat Congresului noul preşedinte a cerut o nouă legislaţie bancară, în al doilea – economii
guvernamentale severe şi în al treilea o nouă legislaţie agrară.
Cunoscută sub numele New Deal, politica economică a lui Roosevelt a fost pusă în
aplicare începând cu martie 1933 şi a constituit un model de ieşire rapidă din criza
economică. Debutând cu o intensă activitate legislativă în domeniul economic, numai în
primele 100 de zile fiind adoptate 70 de legi în domeniul industriei, agriculturii, comerţului şi
sistemului de credit, noua administraţie a urmărit să refacă încrederea americanilor în propria
lor economie şi mai ales în sistemul bancar. Băncile au fost închise la 6 martie 1933, fiind
expertizate de specialişti, urmând a fi repuse în funcţiune numai cele ce se dovedeau viabile.
Concomitent, într-o serie de conferinţe ţinute la radio, preşedintele a făcut apel la cetăţeni să-
şi readucă economiile în bănci. Pentru refacerea sistemului bancar a fost înfiinţată Corporaţia
de reconstrucţie financiară, abilitată să acorde credite băncilor particulare. La 17 mai,
preşedintele într-un celebru mesaj adresat Congresului, cerea acestuia să promulge legislaţia
privitoare la plăţile industriale, preţuri şi condiţii de muncă la nivel naţional şi să susţină un
cuprinzător program de lucrări publice.
În domeniul industriei, la 16 iunie 1933 s-a adoptat legea pentru refacerea industriei
(The National Industrial Recoverty Act) prin care industria era împărţită în 17 grupe, se
interzicea concurenţa neloaială şi se impunea cartelarea obligatorie. În anumite limite
administraţia centrală instituia un aşa-numit “control de stat asupra producţiei”. Legea
stabilea reglementări privind relaţiile dintre proprietarii de întreprinderi şi muncitori, inclusiv
durata zilei de muncă şi salariul minim, precum şi măsuri de combatere a şomajului.
În agricultură, prin legea pentru reglementarea agriculturii şi ajutorarea fermierilor
(The Agricultural Adjustement Act) s-a decis raţionalizarea suprafeţelor cultivate pentru
mărirea preţurilor, de asemenea statul se implica în sprijinirea agricultorilor prin acordarea de
compensaţii pentru suprafeţele necultivate şi eliminarea surplusurilor. Prin administraţia
federală pentru lucrări publice au fost întreprinse ample lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de
împădurire a unor mari suprafeţe, folosindu-se cu precădere şomeri al căror număr se ridica la
câteva milioane. În aceste condiţii, începând din 1934, economia americană începe să se
redreseze atât în industrie cât şi în agricultură, iar în domeniul comerţului exterior se
intensifică relaţiile economice atât cu Europa cât şi cu America Latină.
În Europa refacerea economică este destul de rapidă fiind favorizată de renunţarea la
datoriile de război dar şi de intervenţia statului în economie. Creşterea pericolului de război a
dus la intensificarea activităţii economice, îndeosebi în domeniul industriei militare şi a
celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive credite au fost orientate către industriile
performante: construcţii de maşini, chimie, utilaj electric, crescând şi interesul pentru
dezvoltarea unor noi practici în comerţul internaţional, cum a fost clearingul. Deosebit de
dinamică este în această etapă economia germană care prin politica agresivă promovată de
Hitler, ajunge să devină cea mai puternică din Europa.
În 1936 se lansează planul economic de 4 ani menit a pregăti Germania de război.
Conştienţi că în viitorul conflict problema bazei de materii prime va fi vitală pentru economia
germană, că va fi dificil să se realizeze aprovizionarea cu materii prime din afara Europei
conducătorii germani au înţeles că trebuie să-şi asigure controlul bazinului dunărean. Paralel
cu presiunile diplomatice şi militare s-a urmărit intensificarea schimburilor economice cu
ţările dunărene. În 1937 58% din exportul Bulgariei, 49% din cel al României, 44% din cel al
Ungariei, 42% din cel al Iugoslaviei era destinat Germaniei iar procentele vor creşte sensibil
după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei.
La 1 septembrie 1939, când Germania declanşa un nou război mondial prin atacarea
Poloniei, se încheia o etapă frământată din punct de vedere economic care durase două
decenii şi care consfinţise declinul economic al Europei, pregătind preluarea supremaţiei
economice de către Statele Unite.

ECONOMIA MONDIALA IN PRIMII ANI POSTELICI.PLANUL MARSHALL

Încheierea celui de-al doilea război mondial prin capitularea necondiţionată a Germaniei, la 9
mai 1945, şi a Japoniei, la 2 septembrie 1945, a marcat reîntoarcerea la pace, dar şi un nou
raport de forţe în plan mondial, un nou echilibru, o nouă ordine economică mondială.
Problematica ordinii mondiale ce se va statornici după război, deosebit de complexă şi
complicată, a preocupat marile puteri cu mult înainte de încheierea ostilităţilor dintre părţile
beligerante, anul 1941 fiind considerat, aproape unanim,ca reprezentând debutul
preocupărilor în acest sens. În acest an are loc Conferinţa de la Washington, unde W.
Churchill şi F.D. Roosevelt prefigurează în convorbirile lor ordinea mondială postbelică,
incluzând între marile puteri şi URSS. În 1942, la Conferinţa de la Moscova, I.V. Stalin, A.
Harriman şi W. Churchill discută atât probleme legate de organizarea păcii, cât şi probleme
ale deschiderii celui de-al doilea front în Europa. În ianuarie 1943, la Conferinţa de la
Casablanca, F.D.Roosevelt şi W. Churchill conveneau asupra zonelor postbelice de influenţă
ce urmau să revină marilor puteri, mai ales asupra zonei numite de ei „Europa Atlantică”,
unde aveau interese comune. Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, reprezintă un
reper în ceea ce priveşte perspectivele imediate ale ţărilor europene, sub auspiciile previzibile
deja a SUA, URSS şi Marii Britanii şi, în acelaşi timp, constituie momentul în care se
prefigurează, în formulă diplomatică, pentru moment, viitoarea expansiune a URSS asupra
unora din ţările de mai mică întindere ale Europei Centrale. Se discută, de asemenea, despre
viitoarea organizare a Naţiunilor Unite, formată dintr-o Adunare Generală şi un Comitet
Executiv, sub supravegherea a patru mari puteri, anume SUA, URSS, Marea Britanie şi
China. Iar la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (Washington), în august-octombrie 1944,
reprezentanţii URSS, SUA şi Marii Britanii stabilesc poziţia ce va fi luată de o ţară sau alta
cu prilejul viitoarelor tratative de pace, precum şi necesitatea creării unui forum internaţional
pentru organizarea păcii. Cu acest prilej, se pun bazele şi se defineşte structura şi compoziţia
viitorului Consiliu de Securitate al ONU. În februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta,
reprezentanţii marilor puteri procedează la stabilirea şi punerea de acord a planurilor militare.
Un fapt aparte al discuţiilor marilor puteri îl constituie deciziile lor cu privire la zonele
de influenţă în Europa de după război. Astfel, Conferinţa de la Berlin (Potsdam) din iulie-
august 1945, a şefilor guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii, se încheie cu semnarea
„Acordului de la Potsdam”, care cuprinde liniile directoare ale organizării postbelice a
Germaniei, baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării ei, precum şi
cotele de despăgubire pretinse de la Germania de către învingători, aplicate în perioada
iniţială de control. Înţelegerile de la Potsdam aveau menirea de a consacra o politică comună
a Aliaţilor în ceea ce priveşte Germania, până la crearea condiţiilor instaurării unui guvern
unic, cu care să se încheie tratatul de pace. Se cuvine menţionat, credem, faptul că
„Momentul Potsdam” a reprezentat unul din ultimele momente ale consensului dintre Aliaţi,
unele disensiuni între ei manifestându-se încă la sfârşitul anului 1944.
Încheierea operaţiunilor militare între puterile beligerante care s-au înfruntat în marea
conflagraţie, a determinat, pe lângă ampla activitate politico-diplomatică a marilor puteri,
preocupări pentru refacerea economiei şi/sau trecerea de la economia de război la cea de
pace. Europa, da la Atlantic până la Urali, aproape fără deosebire între învinşi şi învingători,
prezenta aspecte dezolante: oraşe devastate, reţele feroviare, poduri, porturi distruse după
tactica „pământului pârjolit”, toate acestea adăugându-se imensei drame umane. Cel puţin în
Europa, deosebirea dintre învinşi şi învingători, reprezenta în primul rând o problemă
psihologică, morală şi nu una materială.
În contrast cu situaţia bătrânului continent, Statele Unite ale Americii au la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial o situaţie economică înfloritoare. Ele nu au cunoscut
distrugeri pe teritoriul lor şi au avut pierderi umane relativ mici faţă de populaţia ţării. După
unele calcule, victimele armatei americane au reprezentat 1/80 din cele ale URSS. În 1945,
SUA obţin un venit naţional ce depăşeşte dublul celui din 1940, un buget echilibrat,
reprezintă o putere financiară considerabilă, stochează 2/3 din rezervele mondiale de aur, iar
moneda naţională – dolarul – îşi menţine valoarea antebelică. În multe domenii, ele şi-au
dublat potenţialul de producţie şi deţin supremaţia în numeroase domenii tehnice. Ca urmare,
la încheierea războiului, SUA îşi consolidează poziţia de primă putere economică mondială
şi, implicit, îşi asumă rolul de primă putere politică, principala problemă a economiei lor fiind
reconversia economiei de război la cea de pace.
Cooperarea Aliaţilor până în 1945 a avut nobilul ţel de a învinge Puterile Axei, ceea
ce s-a realizat cu imense sacrificii umane şi materiale. La numai doi ani de la marea victorie a
Aliaţilor, această cooperare tindea să devină un duet sovieto-american, atât în Europa cât şi în
lume. Timp de aproape o jumătate de secol de la terminarea celui de/al doilea război mondial,
politica internaţională a fost dominată de rivalitatea dintre cele două superputeri, Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Viziunile lor în ceea ce priveşte ordonarea lumii
postbelice erau incompatibile, iar patternul geopolitic s-a canalizat rapid spre o confruntare
sub forma Războiului rece dintre Est şi Vest. Politica mondială a fost secţionată în două
blocuri rivale, fiecare dintre ele fiind dominate de sisteme concurente, de alianţe militare şi
pacte de securitate regională.
La sfârşitul anului 1945, făuritorii politicii americane se aflau într-o mare dilemă.
Conferinţa de la Potsdam şi conferinţele miniştrilor de externe care îi urmaseră nu au rezolvat
decât formal problemele. Stalin părea a-şi impune voinţa în Europa de Est, în Polonia,
Bulgaria şi România, diplomaţii americani fiind invariabil şicanaţi de intransigenţa sovietică.
Marea Britanie era frământată de propriile probleme, care nu-i mai permiteau să se manifeste
ca o mare putere economică, iar Germania, învinsă, era la rândul său marcată de
frământările induse de stabilirea zonelor de ocupaţie .
Anul 1947 se anunţa încă de la început a fi extrem de tensionat. La 21 februarie
britanicii l-au anunţat pe Preşedintele american Truman că vor fi nevoiţi să întrerupă
angajamentul pe care şi-l luaseră faţă de Turcia şi Grecia. Trei zile mai târziu Truman a
hotărât că acesta trebuia preluat de americani. La 12 martie acelaşi an, Casa Albă, anunţă
DoctrinaTruman, iar două luni mai târziu, la 5 iunie, este lansat Programul de Reconstrucţie
Europeană (European Recovery Program), consacrat în istorie sub denumirea de Planul
Marshall.
La 5 iunie 1947, generalul George C.Mashall, la Universitatea Harvard, ţinea un
discurs prin care propunea un ajutor suplimentar pentru Europa. Iniţiativa elaborării planului
a aparţinut în exclusivitate Departamentului de Stat, fiind susţinut atât de preşedintele
american, cât şi de Arthur Vandemberg, liderul majorităţii din Senat. Se anunţa Europei că
„…înainte ca guvernul Statelor Unite să poată continua eforturile sale de a uşura situaţia şi a
ajuta lumea europeană să pornească pe calea refacerii, trebuie să existe un acord între ţările
Europei cu privire la cerinţele situaţiei şi rolul pe care-l vor juca acele ţări, la rândul lor,
pentru a conferi un efect optim acţiunilor ce vor fi întreprinse de acest guvern. N-ar fi nici
potrivit şi nici corect ca acest guvern (al SUA – n.ns.) să-şi asume unilateral redactarea unui
program destinat a pune pe picioare Europa în sens economic. Aceasta este treaba
europenilor. Cred că iniţiativa trebuie să aparţină Europei. Rolul ţării noastre ar trebui să
constea într-un ajutor prietenesc…şi în sprijinul acordat ulterior unui asemenea program, în
măsura în care ar fi practic pentru noi s-o facem”. Discursul lui G. Marshall s-a bucurat de
comentarii favorabile în presa vremii şi în lumea politică, întrucât propunerea se baza pe cel
puţin două elemente logice: lăsa la dispoziţia europenilor modul de organizare a ajutorului
oferit, ceea ce evita impresia extinderii hegemoniei americane, şi includea URSS alături de
celelalte state europene.
Propunerea Marshall se adresa întregii Europe, cu excepţia Spaniei franchiste, iar
programul trebuia să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea naţiunilor europene. În
cele din urmă sovieticii au respins propunerea americană, şi, în plus, au impus aceeaşi
conduită Poloniei şi Cehoslovaciei. Iar câţiva ani mai târziu, Molotov a subliniat că
respingerea planului Marshall a fost corectă. „Dacă ei cred - aprecia el - că noi am greşit
respingându-l, înseamnă că noi am făcut ceea ce trebuia făcut…Dacă inamicul te critică,
înseamnă că ai reuşit; teme-te atunci când te laudă” .
După o jumătate de secol de la iniţierea Planului Marshall, menit să acorde ajutor
economic ţărilor europene, apreciem că motivele care au stat la baza acestuia, capătă o
relevanţă aparte. În primul rând, iniţiatorii planului aveau în vedere că, în anii premergători
celui de-al doilea război mondial, Europa a reprezentat un debuşeu important pentru
produsele americane. Pierderea acestuia ar fi putut duce la o puternică depresiune a
economiei americane, la mai puţin de 20 de ani de la marea criză din anii 1929-1933. În al
doilea rând, în absenţa sprijinului american, unele din ţările Europei Occidentale, ar fi putut
ceda tentaţiilor comuniste, eventualitate considerată de liderii americani ca o ameninţare la
adresa securităţii Statelor Unite ale Americii. De altfel, începând cu finele deceniului cinci,
SUA au considerat tot mai mult că blocarea extinderii influenţei URSS reprezenta unul dintre
obiectivele esenţiale ale politicii lor internaţionale, fapt consacrat de planul de „containment”.
În al treilea rând, unele dintre statele Europei Occidentale manifestau o anumită deschidere
spre influenţele dinspre Uniunea Sovietică, în timp ce americanii o percepeau pe aceasta ca
principalul lor rival. În fine, în al patrulea rând, Germania de Vest, considerată din punct de
vedere istoric drept miezul industrial al Europei, trebuia reconstruită pentru a servi ca o zonă-
tampon faţă de influenţa sovietică. În plus, teama celorlalte state europene occidentale faţă de
adversarul lor din timpul războiului mondial avea relativ mari şanse de diminuare dacă
Germania de Vest avea să fie integrată într-o structură europeană mai largă, integratoare.
Sprijinul american era condiţionat de înlăturarea comuniştilor din guverne, de
organizarea alegerilor libere, de instituirea vieţii democratice şi îşi propunea să întreţină
speranţa. După cum afirma preşedintele Truman, „ Seminţele regimurilor totalitare sunt
hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi dezordinii. Ele
îşi ating maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai bună s-a stins.
Această speranţă, trebuie ca noi să o întreţinem”
Ajutorul american, consacrat în istorie sub denumirea de Planul Marshall, a însumat
după unele surse 10,2 miliarde de dolari, după altele 12,8 miliarde de dolari, iar după altele
13,3 miliarde de dolari. Banii sunt eşalonaţi de-a lungul intervalul 3 aprilie 1948- 30 iunie
1952 şi repartizaţi, în principal astfel: 24,9% Marea Britanie, 21,2% Franţa, 11,8% Italia,
10,8% Germania de Vest, 7,7% Ţările de Jos, 5,5% Grecia, 5,3% Austria, 4,4% Belgia.
Fondurile furnizate au fost utilizate în diferite moduri: scutiri de taxe de transport pentru 16,8
milioane de pachete de ajutoare private pentru Europa; construcţia unui port în North Borneo
(Malaezia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc în Europa; 50 milioane de
dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei; program de asistenţă tehnică,
respectiv peste 3000 de europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi
americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii; un program similar s-a desfăşurat pentru
agricultură; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru reutilarea necesară în
vederea producţiei de autoturisme, camioane şi tractoare; industria aviatică franceză a primit
fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare producţiei de avioane; cultura unei
plante necesare producţiei de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari,
reducând importurile britanice şi contribuind astfel la revitalizarea producţiei farmaceutice şi
de material plastic; echipament nou pentru construcţia de vapoare de pescuit în Portugalia ş.a.
Drept răspuns la iniţiativa americană, 16 state, în cadrul Conferinţei de la Paris, au
pus bazele Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), Jean Monnet având
rolul determinant. Ulterior, OECE se transformă în Organizaţia Europeană de Dezvoltare
Economică (OCDE), care a contribuit la menţinerea legăturilor dintre statele membre, prin
repartizarea ajutorului american, creşterea schimburilor comerciale ca urmare a limitării
contingentărilor şi stabilirea mijloacelor şi modalităţilor de plată între statele membre.
Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi la Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la Comunitatea Economică Europeană
(CEE/Piaţa Comună) şi, în fine , la Uniunea Europeană. Iar intensificarea relaţiilor
transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO.
Dintre primele 16 state asociate, în anul 1947, unele aveau o economie bazată pe
planificare, iar altele o economie liberală. În aceste condiţii, în septembrie 1947, SUA cer
ţărilor membre ale OECE să se pună de acord asupra programului de reconstrucţie, care să
răspundă la patru cerinţe principale: dezvoltarea cooperării economice între statele membre;
soluţionarea penuriei de dolari; creşterea producţiei; realizarea şi menţinerea stabilităţii
financiare interne.
Drept urmare, în aprilie 1948, este adoptat Actul de Cooperare Economică, ceea ce a
permis transpunerea Planului Marshall din sfera teoreticului în aceea a practicului. Inspirat
într-o anumită măsură din ideile lui Coudenhone-Kalergi, Planul a fost conceput iniţial sub
forma unui ajutor nerambursabil însoţit de evitarea suprasolicitărilor şi a dublei impuneri.
Dintre obiectivele economice se impun a fi menţionate: promovarea producţiei industriale şi
agricole, creşterea schimburilor internaţionale între statele membre şi reducerea barierelor
comerciale. A debutat cu un program „temporar” de „90 de zile de reconstrucţie”, depăşind
ulterior cele mai optimiste prognoze. Până în 1952, obiectivele Planului privitoare la nivelul
producţiei în Europa au fost nu numai atinse, ci, după unele opinii, chiar depăşite cu 40%.
Prin Planul Marshall, Statele Unite ale Americii, devenite cel mai mare creditor
internaţional postbelic, şi-au folosit rezervele financiare pentru a ajuta la reconstrucţia
economiilor vest-europene şi a stopa astfel expansiunea sovietică. Din 1947 şi până în 1951,
Statele Unite au împărţit anual aliaţilor săi aproximativ 2% din PIB. Nu se mai realizase
niciodată până atunci un transfer de asemenea proporţii. Pe lângă asistenţa financiară şi în
ciuda aversiunii sale istorice faţă de blocurile comerciale, America a încurajat Europa
Occidentală să meargă pe calea integrării economice. Ca o precondiţie a primirii ajutorului
american, guvernelor li se cerea să relaxeze barierele cooperării intraeuropene şi să-şi
coordoneze planurile economice prin intermediul OECE. În plus, guvernele respective, mai
erau încurajate să-şi continue reformele economice interne, inclusiv prin adoptarea tehnicilor
manageriale americane, mai pragmatice şi mai productive.
Statele Unite ale Americii nu şi-au „ adus băieţii acasă” din Europa, aşa cum avusese
de gând preşedintele Roosevelt. În loc de aceasta, au rămas profund implicaţi, punând la
punct instituţii şi programe de asigurare a apărării Europei de Vest şi făcând presiuni asupra
sferei sovietice ori de câte ori a fost posibil
Planul Marshall a fost, probabil, iniţiativa de politică externă americană cea mai
curajoasă şi costisitoare, practicată vreodată pe timp de pace. A satisfăcut orgoliul american,
contribuind la impunerea Statelor Unite ale Americii ca superputere mondială. A răspuns
celor care voiau o politică externă generoasă. În acelaşi timp, a fost ceea ce se numeşte
Realpolitik, o mişcare politică inteligentă, bine ancorată în realităţile timpului ei. Pe termen
scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică coerentă pentru
refacerea Europei şi depăşirea urmărilor războiului. Pe termen lung, a limitat extinderea
comunismului în Europa şi a contribuit într-o manieră decisivă la intensificarea cooperării
economice între statele europene şi la construcţia Europei Unite, pentru moment numai în
partea sa occidentală.