MOROSAN ANDREI

ECONOMIE RURALĂ –
ECONOMIE URBANĂ
ÎN ROMÂNIA
CONTEMPORANĂ
ECONOMIA RURALĂ
În perioada interbelică 80% din populaţia României era rurală,
astfel că şi agricultura era principala ramură a economiei
româneşti. În 1921 s-a realizat o amplă reformă agrară, prin
care au fost expropriate o parte importantă a moşiilor boiereşti
pentru a se da pământ ţăranilor. Astfel, proprietarii puteau păstra
dintr-o moşie de la 100 până la 500 de hectare, în funcţie de
dimensiunile acesteia. De exemplu, dacă proprietarul avea 100 de
hectare, moşia nu era expropriată, dacă avea 200 de hectare,
proprietarul păstra 165, dacă avea 500 păstra 247, dacă avea
5000 rămânea cu 397 iar dacă avea 10000 rămânea cu 500.
Suprafaţa primită de o familie de ţărani era în medie de 5
hectare. Ţăranii trebuia să plătească o despăgubire foştilor
proprietari care echivala cu o sumă reprezentând de 40 de ori
arenda conform preţurilor din 1913. Plata trebuia să se facă pe
50 de ani, cu dobândă de 5%. Aplicarea efectivă a legii agrare,
adică exproprierea şi punerea în posesie a noilor proprietari, a
durat până în 1938. Au fost împroprietăriţi 1,3 milioane de ţărani
( aproximativ 70%) din cei 2 milioane care erau îndreptăţiţi.
Aceasta a fost cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică. În urma ei, România devine o ţară în care predomina mica
proprietate agricolă. Astfel, o statistică din 1938 arată că proprietarii care deţineau sub 5 hectare reprezentau 74,9% din totalul
proprietarilor de pământ, cei cu proprietăţi de la 5 la 10 ha erau 17,1%, de la 10 la 20 ha erau 5,5%, de la 20 la 50 ha erau 1,7%, de
la 50 la100 ha, 0,4% şi de la 100 la 500 ha 0,3%. Această fărâmiţare a proprietăţii a avut consecinţe negative în timpul marii crize
economice din 1929-1933, când micii proprietari au făcut cu greu faţă prăbuşirii preţurilor la cereale (acestea scăzuseră cu 40-50%).
O altă cauză care a agravat criza economică pentru România a fost faptul că în România producţia agricolă era centrată pe
cultivarea cerealelor, mai ales grâu şi porumb, care au avut cea mai severă cădere a preţurilor. Astfel, în perioada 1921-1925 se
înregistrau următoarele date statistice la producţia agricolă: 90% din totalul producţiei era reprezentată de cereale, 3,4% plante
alimentare, 2,3% plante industriale, 4,3% fâneţe. În 1926-1930 cifrele erau următoarele: 88,2% cereale, 3,4% plante alimentare, 3,2
% plante industriale, 5,2% fâneţe. În 1938 se înregistra următoarea producţie: 86,9% cereale, 3,8% plante alimentare, 3,7% plante
industriale, 5,6% fâneţe. Tot o consecinţă a predominării micii proprietăţi agricole a fost şi faptul că agricultura românească era
extrem de puţin mecanizată iar producţia la hectar era în anii '20 mult sub media producţiei antebelice.
România era printre primele ţări exportatoare de grâu şi porumb din Europa. Ţara noastră deţinea 9,2% din producţia de cereale
a Europei şi exporta 1,2% din consumul de cereale al continentului.
ECONOMIA URBANĂ
In perioada interbelică se creează pentru prima dată o adevărată industrie
românească. Industria extractivă este una dintre ramurile economice
importante. România este între primele state producătoare de petrol,
gaze naturale şi aur din Europa (locul 1 în Europa şi 6 în lume la producţia
de petrol, locul 2 în Europa la extracţia de aur şi gaze naturale). Industria
petrolieră a înregistrat o creştere spectaculoasă a producţiei, datorită
investiţiilor de capital străin, de la 968000 de tone, în 1918, la 5 800 000
tone, în 1930. Industria siderurgică (producerea oţelului) şi
industria constructoare de maşini cunosc şi ele o dezvoltare
semnificativă. Industria siderurgică a înregistrat o creştere a producţiei de
la 38 000 de tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. Între cele mai
importante întreprinderi, care produceau la nivel calitativ european, se
aflau Oţelăriile Reşiţa, fabrica Malaxa Bucureşti, care producea locomotive,
motoare, instrumente de precizie, muniţie etc. şi IAR Braşov, care
producea avioane. Industria românească a înregistrat o creştere
economică medie de 5,2% pe an. Cu toate aceste succese, producţia nu
era suficientă: necesităţile interne în materie de instalaţii industriale şi
maşini erau acoperite în proporţie de 15-20%, restul de până la 80% erau
importate.
În industria românească din perioada anterioară războiului capitalul străin reprezenta 80% din investiţii. În anii 1925-1928 acesta
scade la 65%. În perioada antebelică principalii investitori au fost germani şi austrieci, în perioada interbelică locul lor este luat de
englezi, francezi şi belgieni.
Băncile private aveau un rol important. Cea mai mare bancă privată a fost Marmorosch-Blank. 25% din capitalul băncilor din România
era capital străin.
Comerţul exterior arăta că România exporta materii prime si importa utilaje. 90% din exporturile României erau reprezentate de
cereale, animale, lemn şi petrol. În perioada marii crize economice, România a încurajat exportul de petrol pentru a compensa
pierderile înregistrate de prăbuşirea preţului la cereale. Ca stat agricol, România era în dezavantaj deoarece era nevoită să exporte
materii prime la preţuri relativ joase şi să importe bunuri industriale la preţuri ridicate. Drept rezultat, în 1928, de exemplu, pentru o
tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5 tone. În timp însă situaţia exporturilor se schimbă. Dacă cerealele
reprezentau peste 50% din exporturi până în 1927, ele au ajuns la 25% în perioada 1934-1938. Petrolul a ajuns la 46% din
exporturile anuale. Creşterea producţiei industriale în anii '30 a avut consecinţe şi în planul importurilor la produse manufacturate
care au scăzut de la 65% în 1930 la 33% în 1939. Totodată, pentru aceeaşi perioadă, importul de materii prime a crescut de la 10%
la 34%. Cel mai important partener comercial al României în anii '30 a fost Germania. Ea prelua 32% din exporturi şi deţinea 39% din
totalul importurilor. Dar operaţiunile de export-import ale Germaniei cu România reprezentau mai puţin de 1% din comerţul său
exterior.
Criza economică din 1929-1933 a afectat foarte grav România,
ducând la scăderea productivităţii. Totodată, în anumite perioade,
statul a fost incapabil să plătească în întregime salariile funcţionarilor
publici, recurgând la aşa-numitele curbe de sacrificiu prin care se
reduceau cu anumite procente salariile. Apoi economia s-a redresat
după 1934, ajungând în 1938 la cea mai mare producţie din perioada
interbelică (vezi statistica de mai jos).
DINAMICA PRODUCŢIEI AGRICOLE PE
SECTOARE, 1925-1938:
Anii Industria Industria Industria
Total industrie
extractivă prelucrătoare Electrică
1925 74,5 60,6 78,4 61,4
1927 100,0 100,0 100,0 100,0
1934 123,3 148,0 118,1 131,7
1936 133,4 156,9 125,6 167,9
1938 141,2 131,5 136,3 201,4
RAPORTUL PRODUCŢIE AGRICOLĂ/
PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ, 1925-1938:
Anii Producţia agricolă Producţia industrială
1925 68,2 31,8
1929 63,2 36,8
1934 53,4 46,6
1938 51,4 48,4
PERIOADA COMUNISTĂ (1945-1989)
Economia rurală
În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de industrie.
Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat primul guvern comunist în România, în 1945,
membrii partidului au hotărât să facă o nouă reformă agrară pentru a atrage populaţia rurală de condiţie medie şi modestă de partea
lor. De aceea, în mod paradoxal, instaurarea regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a ţăranilor.
Reforma agrară din 1945 prevedea exproprierea moşiilor mai mari de 50 de hectare, fără compensare. Decretul s-a aplicat chiar în
noaptea următoare după ce a fost emis, printr-o acţiune abuzivă a organelor de poliţie. Proprietari au fost ridicaţi noaptea din casele
lor şi stabiliţi cu domiciliu forţat în alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar pământurile ci şi maşinile agricole şi casele. 17000 de
familii au fost obligate să-ţi părăsească locuinţele. Pământul a fost preluat de stat, apoi repartizat fie ţăranilor, fie unor gospodării
agricole colective. Au fost împroprietăriţi ţăranii care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ. Terenurile rămase după
împroprietărirea individuală au alcătuit aşa numitele gospodării de stat şi gospodării colective. Gospodăriile agricole colective
(G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea comunităţii dintr-un sat, dar, de fapt aparţineau tot statului. Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,)
şi cele colective erau lucrate în comun de ţăranii care doreau să renunţe la proprietatea particulară. Celor integraţi aici li s-a permis
să păstreze doar un teren de 0,15 ha. Comuniştii au sperat că mulţi ţărani vor renunţa la proprietate şi se vor înscrie în aceste
asociaţii controlate de stat, dar succesul lor a fost redus. Doar ţăranii foarte săraci s-au asociat în aceste gospodării. Ţăranii înstăriţi
erau numiţi de autorităţile comuniste chiaburi şi erau consideraţi exploatatori. Comuniştii încercau, prin propagandă să-i convingă pe
ceilalţi ţărani că aceşti sunt nişte duşmani.
În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului. Colectivizarea forţată
a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută de activiştii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceştia vizitau
sistematic locuinţele ţăranilor pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului. Pentru că
propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice şi s-a recurs la şantajul, tortura şi apoi la deportarea
celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile lor. În 1962 procesul de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa
agricolă a României a devenit proprietate de stat, cel mai mare procent dintre ţările care trecuseră la comunism în 1945 în Europa de
Est. Pământul preluat de stat a fost organizat în aşa-numitele Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii au fost obligaţi
să predea şi vitele de muncă, ce au fost folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajaţi ai statului şi primeau o cotă
parte din produse. Deşi iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea s-au mecanizat, iar exploatarea pământului s-a făcut
mult mai eficient. Cifrele producţiei de cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii C.A.P.-urilor cât şi de propaganda
comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte exact care era producţia reală în perioada comunistă.
În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe, populaţia României s-a confruntat cu o
gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin reducerea raţiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la
ineficienţa economică a acestora. Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu era de calitate. O altă cauză a crizei
agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era atât de acută în anii '80 încât lucrătorii din întreprinderi şi elevii din
şcoli erau obligaţi să participe la strângerea recoltei.
După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile cu loturile din perioada anterioară
colectivizării.
Economia urbană
În 1948 comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea statului). Ei au început un program de industrializare
forţată, pentru a transforma România din ţară agrară în ţară industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea
industriei grele.
Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul U.R.S.S. asupra economiei româneşti. În perioada
1945-1956 au funcţionat nişte societăţi mixte româno-sovietice numite sovromuri care aveau ca scop transferul de materii prime şi
produse industriale din România în U.R.S.S. Acestea au secătuit economia românească întrucât s-au sustras astfel din România de
la cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care au fost demontate şi duse în U.R.S.S.
Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965) s-a caracterizat prin creşterea
investiţiilor în industrie şi transformarea României într-o ţară industrială. În 1950 industria reprezenta 46,6% din producţie iar în 1967,
depăşise agricultura, fiind egală cu un procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale. Industrializarea comunistă a fost
catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont de nevoile pieţei şi producea de multe ori pentru a atinge
standardele fixate de funcţionarii de partid care doreau să stabilească recorduri de producţie pe anumite domenii. Din cauză că
populaţia rurală a rămas fără pământ, o parte importantă a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile fabrici.
Ceauşescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii uriaşe. Accentul a fost pus pe dezvoltarea
industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost în industria siderurgică (Combinatele de la Reşiţa şi Galaţi), industria petrolieră
(s-a mărit capacitatea de rafinare a petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică industria şi constructoare de maşini. În
această ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la fabricile Dacia Piteşti (1966), în colaborare cu Renault şi Oltcit
Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70 România a avut unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere economică din
Europa.
Dar o parte importantă din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost singurul stat comunist care a primit bani de la
Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute de Ceauşescu nu au fost recuperate din cauză că producţia nu ţinea cont de nevoile
pieţei, de raporturile între costurile de producţie şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în incapacitatea de plată a datoriei
externe. Cea mai ineficientă investiţie a fost extinderea rafinăriilor de petrol de la Ploieşti. Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare
a României mult peste producţia internă, de aceea el a importat petrol de la arabi. Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în
1978, ducând la o criză economică mondială. Drept urmare, rafinarea se făcea cu nişte costuri foarte mari, astfel că banii investiţi nu
au fost recuperaţi, ba, din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în pierdere au mers şi alţi coloşi industriali mari consumatori de
energie.
Deşi economia producea foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât veniturile. La începutul anilor '80 FMI a declarat
România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria externă. În 1977 datoria externă a ţării fusese de 3,6 miliarde de dolari
iar în 1983 ajunsese la 11 miliarde. Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu a fost creşterea exporturilor şi
reducerea importurilor. Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare, începând cu 1982, s-a introdus raţionalizarea
pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui dar şi raţionalizare. În timp au urmat şi alte produse. În 1981 se introdusese raţia la benzină
(30 de litri pe lună); au urmat restricţiile la electricitate (energia electrică era întreruptă după o anumită oră, seara, pentru populaţie),
limitarea alimentării cu apă caldă şi căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim 14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a
fost plătită, dar restricţiile au continuat în acelaşi fel. Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte mici (o jumătate de pâine pe zi de
persoană, un kilogram de zahăr, unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi aşa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă de produse în
magazine. Aceasta a fost principala cauza a revoltei populare din 1989.