Facultatea de admistratie si afaceri

Proiect: istoria economiei

Macovei andreea-alina, grupa 104

Economia Romaniei in Perioada

Interbelica

Primul război mondial a provocat pierderi uriaşe învinşilor şi învingătorilor

deopotrivă. Au fost distruse uzine, case, poduri, mijloace de transport şi căi de comunicație,
uriaşe suprafețe de teren arabil pe care s-au purtat lupte au fost devastate. A fost nevoie de un
timp foarte îndelungat pentru ca distrugerile să fie reparate. Cele mai mari pierderi le-au
suferit țările pe teritoriul cărora s-au dat lupte : Franța de nord, Belgia, Rusia, România,
Serbia, Polonia etc.

O problemă deosebită a constituit-o trecerea economiei de la producția de război la

producția normală din timp de pace. Aceasta s-a realizat foarte greu, datorită faptului că țările
angrenate în război nu mai dispuneau de capitaluri care să fie investite în vederea finalizării
reconversiei industriei. De aceea, în perioada 1920-1921 economiile țărilor europene au
cunoscut o criză de reconversiune".

In evoluţia economică a României, între anii 1918-1940, se pot deosebi câteva etape
de dezvoltare:

1. 1919-1928, etapa refacerii economice şi a accelerării dezvoltării sale 2. 1929-1933,

etapa crizei economice

3.1934-1940 etapa unui susținut progres economic pe seama comenzilor de stat şi a

necesităților de apărare a ţării

Marea Unire din 1918 a creat posibilități reale pentru folosirea unui potențial
economic divers creat prin reunirea tuturor bogățiilor in trupul armonios al țării. Romania
întregită in hotarele sale fireşti, avea o suprafață de 295.049 km2 faţă de 137.000 km2, înainte
de 1918 şi circa 18.052.000 locuitori faţă de circa 8.000.000 locuitori, înainte de unire, fiind a
opta țară din Europa, după numărul populației. Constituirea statului naţional unitar roman a
marcat începutul unei noi etape in evoluţia economica a României, etapa caracterizată prin
creşterea mai rapida a fortelor de producție, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea
limitelor pieţei nationale si sporirea puterii ei de absorbție. Unirea a dus la întărirea
potenţialului economic al tarii, a creat condițiile necesare fructificării la scara naţionala a
bogățiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei in ansamblul economiei,
potențialul industrial crescând mai mult decât dublu.

În peisajul industrial al tarii au apărut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate

înainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor preţioase etc.). Pe
ansamblul industriei, forța motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese
înregistrându-se in industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%).
Rețeaua cailor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km. A crescut considerabil
suprafața arabila a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul
silvic al tarii. Suprafața acoperita cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

 Economia României după Primul Război Mondial

România a ieșit destul de șifonată din Primul Război Mondial și acest lucru se vedea
foarte mult în economia țării.
Chiar dacă avea un potențial foarte mare, economia României era la pământ ajungând la
nivelul economiei din anii 1907-1910.
Producția țării se situa la  20-25 % din producția din perioada antebelica (1913-1914).
România, un mare exportator de cereale înainte de război, a ajuns să importe cereale pentru a
asigura consumul intern.
Pentru a redresa economia și pentru a asigura independența economică a României cât mai
repede, statul român a început să se implice mai mult în economie.Pentru o mai bună
coordonare a efortului, la nivelul guvernului s-au înființat mai multe ministere în toate
domeniile economice.
Statul român s-a implicat în importul de utilaje și materii prime necesare reconstruirii
României și relansării economice a acesteia.
Prin acordarea de credite, statul a sprijinit înființarea multor  întreprinderi metalurgice și
constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.
În perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri economice din
lume (aproximativ 5.5%/an).
 Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră,
România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al
producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze naturale (1937).
Europa după Suedia.În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ 80% din
România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în
necesarul intern de produse industriale,producând
o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.
O mare realizare a industriei românești au fost avioanele IAR 80 și IAR 81 care, la acea
vreme, ocupau locul 3 în Europa, respectiv locul 4 în lume d.p.d.v. al vitezei și altitudinii.
România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul
doi în Europa după Suedia. În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ
80% din necesarul intern de produse industriale, producând o cantitate mare de produse
petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze.
Pierderile umane şi materiale provocate de Primul Război Mondial  consecinţe negative
asupra forţelor productive şi în domeniul circulaţiei monetare (în anul 1919, producţia
industrială = 40% din nivelul ei antebelic)
Scăderea puterii de cumpărare a leului, iar balanţa comercială şi bugetul de stat erau sever
deficitare.

Urmare a războiului  a crescut potenţialul economic al ţării

Dupa Marea Unire de la 1918 România avea un potențial economic foarte mare
datorită noilor teritorii dobândite după terminarea Primului Război Mondial.

Datorită acestor teritorii anumite ramuri ale economiei au crescut foarte mult (ca potențial)
fața de perioada antebelica astfel:
– suprafața agricolă a crescut  de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5 milioane;
– fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4  milioane hectare;
– rețeaua feroviară a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km;
– puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400% (industria chimică, electrică).

Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai
mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).
S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de
familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.
Deși producția la hectar atât la porumb cât și la grâu era mult sub media europeană, România,
datorită suprafeței arabile mari, se situa pe primul loc în Europa și pe locul 5 în lume la
producția de porumb și pe locul patru respectiv zece la producția de grâu.
România era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui. În ceea ce privește
producția de floarea soarelui și ulei din floarea soarelului România a fost multe decenii în top
10 mondial.
În perioada 1921-1938 datoria externă a  României a ajuns de la 3 miliarde de lei la 80 de
miliarde.
Dacă în anul 1933 datoria externă consuma circa 35% din buget, aceasta a ajuns să consume
în anul 1938 aproximativ 6-7%, ceea ce reprezenta un nivel suportabil pentru populație.
În perioada interbelică România s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrial-
agrară, la export locul cerealelor fiind luat de petrol.
Puterea în stat nu mai era deținută de moșieri ci de țăranul proprietar de pământ.
În această perioada economia României a cunoscut o creștere foarte mare, toate
ramurile economiei s-au dezvoltat în paralel și au dus la creșterea economiei și nivelul de trai.
Creșterea economică a luat sfârșit în 1939 când a început cel de-al Doilea Război Mondial și
schimburile comerciale ale României au fost grav afectate.
Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape în
evoluţia economică a României, etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de
producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea
puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat
condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat
rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescînd mai mult decît dublu.
În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate înainte sau
inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul
industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în
industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a
mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României,
de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită
cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.
Refacerea economiei după primul război mondial (decembrie 1918 -
1923)Perspectivele de dezvoltare a ţării, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme
marcate de urmăririle dezastruoase ale războiului şi de dificultăţile intervenite în procesul de
refacere a economiei în primii ani după război.Războiul şi ocupaţia germană au provocat
României imense pagube umane şi materiale. Ţara a pierdut circa un milion de oameni căzuţi
victime acţiunilor militare, bolilor şi suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituindo
reducere cu peste 1/5 din populaţia activă a ţării.Agricultura se află într-o situaţie deosebit de
grea; la sfîrşitul războiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea asigura
nici sămînţă pentru culturi şi nici hrană pentru populaţie. Ca urmare în ţară se manifesta
oacută criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să
se exporte cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situaţia
ameninţa să rămînă gravă, deoarece în1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării
a rămas nelucrată, în condiţiile în care şeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la randul lor dezorganizate,
deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributivă maselor muncitoare era
secătuită de război şi urmările acestuia. Circulaţia monetară era dominată de o inflaţie
puternică, determinată de neacoperirea materială reală a monedei, de reducerea însemnată a
producţiei şi a fondului comercial de mărfuri. S-a produs o depreciere simţitoare a leului pe
piaţa internă, iar pe cea externă cursul valutar a scăzut foarte mult. Pierderile materiale,
recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei
aur. Dacă avem în vedere că valoarea producţiei anuale a României înainte de război era de
18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de război au fost distruse bunuri materiale pentru care a
muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani. Aceste însemnate pierderi materiale au făcut
ca procesul refacerii economiei să se desfăşoare lent şi să se prelungească pana în 1923.
Industria şi transporturile României nu aveau industrii purtătoare ale progresului
tehnic, fiind lipsită, de exemplu, de o industrie constructoare de maşini. De aceea, în anii
imediat următori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc în mod inegal, în
funcţie de acţiunea unor factori generali, cat şi a unor factori speciali. Astfel, industria
metalurgică se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Reşiţa
şi Hunedoara, care deţineau peste 70% din forţa motrice întrebuinţată în această ramură. Faţă
dinainte de război, industria metalurgică înregistrase, pe scara întregii ţări, scăderi însemnate.
În ansamblu, producţia întregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼ faţă de nivelul
antebelic. Însemnată bogăţie forestieră a României a atras în perioada postbelică numeroase
capitaluri pentru exploatarea pădurilor şi prelucrarea primară a lemnului. Nivelul producţiei în
industria lemnului a fost în anii postbelici sub cel dinainte de război. După 1920 va creşte
foarte mult producţia de cherestea, mobilul acestei dezvoltări constituindu-l în principal,
cererea la export a lemnului de construcţii, a cherestelei de brad şi stejar.
O dezvoltare importantă, comparativ cu ramurile menţionate a cunoscut industria
materialelor de construcţii avand în vedere şi necesităţile de construcţii postbelice în special
producţia de ciment, geamuri, cărămizi deşi persistau încă multe dificultăţi. Se constată că în
majoritatea ramurilor industriei prelucrătoare a avut loc, într-o măsură însemnată o scădere a
producţiei în comparaţie cu nivelul dinainte de război, urmată de un proces de redresare lent şi
prelungit. La Congresul din 1921 al Asociaţiei generale a inginerilor din România se arată că
producţia industrială a ţării era în toate ramurile cu mult sub normal, în cele mai multe ramuri
producţia se situa între 30% şi 50% din cea dinainte de război şi numai în cateva ramuri peste
50%.
Procesul refacerii, care întampină serioase dificultăţi, se va încheia în linii mari în anul
1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de producţie. Acest proces de
redresare a industriei a avut loc inegal şi s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine
precizată în politica de industrializare capitalistă. Cercurile conducătoare ale burgheziei au
creat un regim legal care să favorizeze dezvoltarea industriei (legea protecţionismului vamal
din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al ţării), dar
mai ales a ramurilor în care ele însele aveau investit capital, cum erau industria uşoară şi
extractivă .Refacerea industriei avea loc în condiţiile în care, deşi Unirea din 1918 a prilejuit
un anumit spor în configuraţia de ansamblu a industriei, totuşi ea nu a schimbat fundamental
structura industrială a ţării.
Industria mare prelucrătoare a României continua să fie reprezentată, în principal de
industria alimentară, lemn-hartie, materiale de construcţii, textile, încălţăminte-pielărie.
Aceste ramuri deţineau ponderea cea mai însemnată – între 64% şi 79% din numărul total al
întreprinderilor, al forţei motrice instalate, al personalului ocupat şi valorii producţiei. Dacă
privim aceste ramuri în structura lor intern, starea de înapoiere industrială iese şi mai pregnant
în evidenţă. În industria metalurgică, întreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numărul
întreprinderilor, peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din personal. Alături de acestea
figurau însă puzderia de ateliere mecanice de reparaţii 51,1% din totalul întreprinderilor
metalurgice. De altfel, în întreaga industrie a ţării continua să ocupe ponderi însemnate
industria mică şi producţia meşteşugărească. Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrară din
1921Agricultura României postbelice purta din plin amprenta marilor dificultăţi lăsate
moştenire de război şi ocupaţia străină. Aceste dificultăţi veneau să amplifice contradicţiile
sociale pe care agricultura ţării unificate le moştenise din perioada anterioară războiului. În
aceste condiţii, în faţa agriculturii se ridica un şir întreg de probleme spinoase: redresarea
producţiei vegetale şi animale, refacerea inventarului şi a gospodăriilor distruse, înfăptuirea
reformei agrare promisă ţărănimii încă dinainte de război şi care acum nu mai putea suferi
amanare. Privită global, pană în 1922 agricultura ţării noastre n-a reuşit să atingă nivelul
dinainte de război, deşi eforturile de redresare n-au lipsit.
Potrivit aprecierilor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80%
din necesităţile de produse industriale ale României.
Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a
economiei naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o
pondere de 45,5%, iar cea producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul
producţiei industriale, ceea ce indică o sensibilă apropiere între cele două mari grupe. Pe
ramuri, valoarea producţiei se clasa astfel: 1. Chimică (inclusiv petrol); 2. Metalurgică; 3.
Textilă; 4. Electrotehnică; 5. Pielărie; 6. Hârtie şi arte grafice; 7. Alimentară.

Potrivit aprecierilor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din
necesităţile de produse industriale ale României.

Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a economiei

naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de
45,5%, iar cea producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei
industriale, ceea ce indică o sensibilă apropiere între cele două mari grupe. Pe ramuri,
valoarea producţiei se clasa astfel: 1. Chimică (inclusiv petrol); 2. Metalurgică; 3. Textilă; 4.
Electrotehnică; 5. Pielărie;  6. Hârtie şi arte grafice; 7. Alimentară.