Resursele energetice din România și industria energetică

a)România – priorităţi pe plan mondial

Despre naşterea unei industrii de petrol propriu-zise în România se poate însă vorbi abia
la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea când se descoperă posibilitatea
obţinerii din petrol a lampant-ului pentru iluminat, bun generator de lumină, care înlocuia
luminările de răpiţă etc. folosite până atunci.
Astfel, în anul 1857, la Râfov — în apropiere de Ploieşti — s-a creat prima instalaţie
pentru rafinarea petrolului (în Moldova însă existau deja unele distilerii primitive de petrol).
Este interesant de reţinut faptul că Theodor Mehedinţeanu, proprietarul rafinăriei de la Râfov,
obţine în anul 1857 concesionarea iluminatului cu petrol lampant a străzilor oraşului Bucureşti,
capitala Ţării Româneşti fiind astfel primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant.
Prima producţie de petrol care a fost înregistrată - de 275 t în anul 1857- a plasat
România pe primul loc în lume, iar în perioada imediat următoare a menţinut-o tot în top, alături
de SUA şi Rusia.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea extracţia de petrol în România continua să
crească. Unirea Principatelor Române în anul 1859, extinderea pieţei interne, dezvoltarea
legăturilor cu cele mai înaintate ţări capitaliste au contribuit la o oarecare dezvoltare a industriei
petroliere româneşti. Cu toate acestea, producţia de petrol, care în anul 1860 a totalizat 1188 t,
a crescut până la sfârşitul secolului până la 80 000 t (în anul 1895).
În această primă etapă de dezvoltare a industriei petrolului predomina capitalul
românesc, unde principala regiune de exploatare a petrolului se afla în zona subcarpatică a
Munteniei — în centrele Drăgăneasa, Câmpina, Băicoi, Ţintea, Moreni, Sărata Monteoru;
petrolul se mai extrăgea şi la Moineşti în Moldova.
Din anul 1896 începe infiltrarea masivă a capitalului străin în România, în general, şi
în industria petrolului, în special. „Legea minelor" (din anul 1895) a permis capitaliştilor străini
să exploateze petrolul românesc în baza concesiilor obţinute din partea statului român; capitalul
străin a pătruns în industria petrolieră român prin societăţi americane (Standard Oil), germane
(Steaua Română, Concordia), franceze (Columbia), italiene (Prahova) etc. La începutul
secolului al XX-lea capitalul din industria petrolieră română aparţinea grupurilor anglo-
olandeze (47,9%), germane (27,3%), franco-belgiene (8,6%), americane (6,2%), italiene
(1,9%) şi capitalul românesc într-o proporţie redusă (8,1%).
Marile investiţii au dus la o creştere rapidă a producţiei de petrol, de la 80 000 t în anul
1895 la 1 848 875 t în anul 1913. Această creştere s-a datorat cerinţelor tot mai mari de produse
petroliere atât în consumul intern, dar mai ales pentru export, legate fiind de apariţia motoarelor
cu combustie internă; în afară de centrele mai sus enumerate au apărut alte centre noi.
Exploatarea petrolului se dezvoltă la Boldeşti, Buştenari, Gura Viţioarei, Filipeştii-de-Pădure, Gura
Ocniţei, Glodeni în Subcarpaţii Munteniei, precum şi la Lucăceşti şi Teţcani, în Moldova. Judeţul Prahova
continua să ocupe primul loc în extracţia petrolului, dând 90% din întreaga producţie pe ţară. Din această cauză,
oraşul Ploieşti, care în anul 1859 număra 26 468 locuitori, a devenit, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, principalul
centru al industriei române de petrol, populaţia lui crescând la 45 107 locuitori (1899).
În perioada dintre cele două războaie mondiale extracţia petrolului a continuat să crească
ajungând în anul 1936 la 8 703 000 t, aceasta fiind producţia maximă atinsă în vechea Românie.
După această dată s-a înregistrat o continuă scădere, producţia anului 1938 fiind de 6 590 000
t.
Creşterea producţiei de petrol în perioada crizei economice mondiale din anii 1929—
1933 a fost determinată de interesele marilor monopoluri care, urmărind să-şi cruţe rezervele
lor de petrol, exploatau neraţional rezervele României, în lupta de concurenţă pe piaţa mondială
folosind petrolul românesc, pe care şi-l procurau, şi-l vindeau la preţuri scăzute. Creşterea
producţiei în această perioadă a fost stimulată şi de faptul că pe piaţa internă sporeau necontenit
nevoile de produse petroliere (pentru producţia de energie termoelectrică, pentru transporturi,
consumul casnic etc.).
În anul 1935 câteva mari societăţi străine (Astra, Steaua Română, Concordia şi Româno-
Americană) deţineau 70,7% din totalul extracţiei de ţiţei, acest procent ajungând în anul 1943
la 85,9%. În schimb personalul românesc din industria petrolului reprezenta 70% din numărul
total al inginerilor, 88% din cel al maiştrilor şi numai 55% din personalul de conducere.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania şi Italia au devenit principalele
ţări importatoare de produse petroliere româneşti, în legătură cu pregătirile care se făceau în
vederea declanşării războiului.
Suprafaţa exploatată în România între cele două războaie mondiale era cuprinsă între văile Buzăului şi
Ialomiţei (judeţele Dâmboviţa, Prahova şi Buzău); între anii 1920—1940 a început extracţia petrolului la vest de
râul Prahova (în judeţul Dâmboviţa) unde au apărut noi exploatări la: Ochiuri, Bucşani, Teiş şi Viforâta.
În anul 1936, în Subcarpaţii Munteniei era concentrată aproape întreaga extracţie de
petrol a ţării (99,55%); o cantitate foarte redusă (0,45%) se extrăgea din Moldova.
Participarea neînsemnată a Moldovei la producţia de petrol a ţării se explica prin lipsa de
interes de a se face foraje la adâncimi mari, aceasta necesitând investiţii importante de capital.
Exploatarea intensă a zăcămintelor petroliere în perioada premergătoare celui de-al Doilea
Război Mondial şi în timpul acestuia, precum şi reducerea forajului de explorare şi mai ales
lipsa de noi investiţii de capital au dus la declinul industriei petroliere româneşti imediat după
anul 1944 (până în anul 1948 când producţia de petrol se menţinea la 4,1 mii t). La acestea s-
au mai adăugat urmările războiului. Pierderile suferite de industria petrolului s-au ridicat la
circa 70 miliarde lei, în anul 1944 producţia de petrol scăzând la 3 505 000 t.
În ceea ce priveşte prelucrarea petrolului, cele mai importante rafinării aparţineau
societăţilor cu capital străin, dar care nu erau interesate să rafineze întreaga cantitate supusă
prelucrării. Rafinăriile existente erau slab înzestrate din punct de vedere tehnic. Prelucrarea
ţiţeiului se caracteriza prin nivelul tehnic scăzut al instalaţiilor şi prin dispersarea lor în rafinării
mici, de aceea România era obligată să importe produse petroliere, mai ales uleiuri superioare
şi benzină cu cifră octanică ridicată.
Dezvoltarea industriei petroliere după anul 1948 s-a încadrat în planul general de
industrializare a ţării. Rezervele României s-au mărit, creându-se condiţii favorabile pentru
dezvoltarea continuă a industriei de petrol.
Creşterea producţiei de la 4,1 mii t în anul 1948 la 12 835 000 t în anul 1966 şi creşterea
în paralel a rezervelor totale de petrol au creat perspective favorabile. De altfel, producţia de
12,2 mii. t prevăzută pentru anul 1965 a fost atinsă încă din anul 1963.
În anul 1965, România a ocupat locul al II-lea în Europa (după U.R.S.S.) şi locul 14 în
lume.
***
Pentru o înţelegere rapidă se impune un tablou al producţiei începând cu anul 1857
Tabelul nr. 7
Anul 1857 1860 1895 1913 1936 1938 1944 1948 1966
Producţia 275 1188 80000 1848875 8703000 6590000 3505000 4,1 12835000
t t t t t t t mii t t
 2) România – date statistice
Resursele de energie primarã cuprind:
– producția purtătorilor de energie primarã (cărbune energetic, țiței, gaze naturale utilizabile,
lemne de foc, energie hidroelectricã, eolianã și solară fotovoltaicã,
cãldura nuclearã și energie din surse
neconvenționale);
–importul de energie primarã și transformatã;
–stocurile la 1 ianuarie ale purtãtorilor de energie
primarã la unitãțile producãtoare, consumatoare, cât
și la cele de distribuire; stocurile cuprind cantitãțile de purtãtori de energie
primarã și transformatã existente la unitãțile
producãtoare, consumatoare și la cele de distribuire.
Resursele de energie primară în 2020

(Sursa:Institutul Național de Statistică)

Energia primară

( Sursa:Institutul Național de Statistică)

Energia electrică
Energia electrică în anul 2020

(Sursa:Institutul Național de Statistică)

Puterea instalată și producția de energie electrică

Consumul de energie

Referitor la resursele regenerabile de energie, trebuie menționat faptul că ele dețin un

potențial energetic important la nivel național. Evoluția cantităților de energie provenite din
astfel de surse este reprezentată în fig de mai jos
(sursa: Tempo, INS)
Potrivit datelor oferite de Institutul Național de Statistică, cea mai mare parte a energiei
regenerabile din România este produsă în domeniul hidroenergetic. Apa, principala sursă a
domeniului hidroenergetic, este utilizată și în alte industrii sau sectoare economice, după cum
urmează: producția de energie electrică (46%), captarea, tratarea și distribuția apei (22%),
agricultură, silvicultură, piscicultură (17%), industria prelucrătoare (14%) și alte activități
(1%). Energia eoliană este un alt tip de energie cu sursă regenerabilă de proveniență. Această
ramură energetică a cunoscut o dezvoltare accelerată la nivel mondial în ultimul deceniu,
capacitatea instalată crescând exponențial de la an la an. O altă sursă de energie este energia
geotermală, exploatată în special în stațiuni. Centralele geotermale utilizează căldura
pământului pentru a transforma apa în vapori, aceștia acținând o turbină care produce
electricitate. Rezerva exploatabilă naţională este de 5 ori mai mare decât se valorifică.
Capacitatea totală instalată in Romania este de 320 MWh (pentru o temperatură de referinţă de
300°C).
Transportul energiei electrice
Transportul energiei electrice la nivel național este gestionat de Compania Națională de
Transport al Energiei Electrice Transelectrica.
Transportul energiei electrice este realizat prin intermediul Rețelei Electrice de Transport
(RET) care este formată din stații și linii electrice. RET este reprezentată în Figura anexată
Sursa: http://energie.gov.ro/

Volumul de instalații gestionat de Transelectrica SA este format din:

- 81 stații electrice: 1 stație de 750 kV, 38 stații de 400 kV și 42 stații de 220 kV;
- 8834,4 km linii electrice aeriene (LEA), din care: 3,1 km 750 kV, 4915,2 km 400 kV,
3875,6 km 220 kV, 40,4 km 110 kV. Dintre acestea, 486,2 km sunt linii de
interconexiune;
- 216 unități principale de transformare totalizând 38058 MVA, după cum urmează:
2x1250 MVA, 2x500 MVA, 22x400 MVA, 31x250 MVA, 81x200 MVA, 1x100 MVA,
2x63 MVA, 9x40 MVA, 24x25 MVA, 1x20 MVA, 32x16 MVA, 9x10 MVA.
Deșeurile generate de industria energetică
În vederea unei gestionări eficiente a deșeurilor provenite din sectoarele economice, Uniunea
Europeană a adoptat o serie de politici prin care se încearcă reducerea impactului deșeurilor
asupra mediului și sănătății, cât și îmbunătățirea eficienței energetice. Principalul obiectiv pe
termen lung implementat la nivelul Uniunii Europene este acela de reducere a cantității de
deșeuri generate și, acolo unde această acțiune nu poate fi evitată, utilizarea acestora ca resursă
pentru a se obține astfel niveluri mai ridicate în ceea ce privește reciclarea și eliminarea lor în
condiții de siguranță.
Evoluția cantităților de deșeuri periculoase generate de principalele activități economice în
perioada 2011-2015 la nivel național (Sursa: Raport privind starea mediului, 2016, ANPM)