Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rezumat
Introducere
Fabricile fac parte integrantă din istoria arhitecturii secolelor XIX-XX1. Deoarece clădirile
industriale au fost proiectate ca arhitectură “efemeră”, legată de ciclurile rapide de producţie,
încercările de a conserva edificiile industriale nefuncţionale în prezent, situate în interiorul
oraşelor, par a reprezenta în perioada actuală un paradox 2.
Calitatea unui edificiu industrial, ce determină alegerea de restaurare, este legată în mare parte
de modul vizibil, a capacităţii sale de a se constitui ca monument, datorită calităţilor sale nu
neapărat arhitectonice sau constructive, dar a dimensiunii şi a importanţei sale de a fi un punct
de referinţă în complexul industrial în care se află3.
1
Ferrier J. (1992), Officine, edizione italiana a cura di Marco Albini, traducerea din franceză Migi Albini, Editions du
Moniteur, Paris (ediţia în italiană: Tecnique Nove Editore, Milano), pag. 120.
2
Croset P. A. (2008), Conservazione dei monumenti e progetto contempor ane, în Ronchetta C., Trisciuoglio M.
(Editori), Pr ogettare per il patrimonio industriale, Celid Ed., Torino, pag. 13-14.
3
Montalcini E. L. (2008), Il cas o di Torino, la transfomazione delle aree e degli edifici
industriali, în Ronchetta C., Trisciuoglio M. (Edi tori ), Pr ogettare per il patrimoni o industriale, Celid Ed., Torino, pag.
142- 147.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Ţările Române au fost unele dintre regiunile care au adoptat cu relativă întârziere inovaţiile
revoluţiei industriale. Pe teritoriul României, prima maşină cu aburi este atestată abia în 1838: o
maşină cu aburi de aproximativ 14 CP a fost folosită într-o exploatare minieră de la Zlatna, în
Transilvania. În acelaşi an, la Bucureşti, o maşină cu aburi a fost folosită într-o fabrică de
cherestea, pentru uscarea lemnului. La Reşiţa, primul laminor pentru tablă ce folosea un motor
cu abur a fost instalat în 1845; în 1852, funcţionau aici 14 maşini cu abur cu o capacitate de 276
CP. Tot în această perioadă, au fost puse în funcţiune şi alte maşini cu aburi, în diferite localităţi
din Transilvania şi Banat, unde erau exploatate minereruri sau funcţionau întreprinderi
metalurgice: Cavnic, Brad, Săcărâmb, Reşiţa, Nădrag, Anina, Hunedoara, Călan4. La Bucureşti,
pompele acţionate de un motor cu abur au fost folosite începând din anul 1847. Câţiva ani mai
târziu, în 1853, George Assan a construit o moară acţionată de o maşină cu aburi, pe care
bucureştenii au numit-o „moara cu foc”.
Fig 1 & 2. Mori mecanice cu aburi – Satul Nou (stânga) și Deta (dreapta) – Banat (secolul XIX)
Bilanţul primelor decenii de folosire a mașinii cu abur pe teritoriul României vine cu ocazia
recensământului din Principatele Unite realizat în 1863. Cele 171 de stabilimente industriale
care foloseau forţa aburilor reprezentau 1,32% din totalul întreprinderilor industriale. În realitate
însă, conform analizei lui Victor Axenciuc, doar 45 dintre aceste stabilimente industriale
foloseau motoare cu abur, restul utilizând aburul în alte scopuri (Axenciuc, 1992: 13). În acelaşi
an, în Transilvania, se folosea intens forţa aburilor în industria minieră şi siderurgie, ramuri care
4
Wollmann, Volker - Patrimoniu preindustrial şi industrial în România, vol. I, Sibiu, Editura Honterus, 2010.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
dispuneau de motoare cu o putere însumată de 2040 CP din totalul de 2720 CP atestat pentru
ansamblul Transilvaniei 5.
O altă sursă energetică al cărei rol a crescut în secolul al XIX-lea a fost petrolul. Cererea
crescută a condus la sporirea extracţiei ţiţeiului, dar şi la înfiinţarea mai multor rafinării. Situaţia
s-a schimbat odată cu adoptarea Legii Minelor din 1895, care a creat un cadru favorabil pentru
investiţiile străine directe în extracţia şi rafinarea petrolului românesc. În cele două decenii care
au urmat, dezvoltarea industriei petroliere a fost spectaculoasă. Au fost întemeiate mari
întreprinderi, precum Steaua Română Câmpina (1896), Româno-Americana (1904, ca
subsidiară a Standard Oil), Colombia (1905), Vega (1905), Concordia (1907) şi Astra Română
(1910; subsidiară a Royal Dutch-Shell) 6.
Dacă ne gândim, la evoluţia industriei, este de remarcat un reper care punctează un alt moment
important al procesului de industrializare pe teritoriul României şi anume sec. al XIX-lea, când
factorii istorici vremelnici din punct de vedere politic şi teritorial (pierderea Transilvaniei şi a
Banatului), reprezintă din punct de vedere economic o intensă valorificare a resurselor
subsolice şi totodată o etapă bine individualizată în istoria industrializării româneşti7.
Această etapă poate fi considerată ca începutul revoluţiei industriale pe teritoriul ţării noastre.
Este perioada, când Imperiul Habsburgic şi ulterior Austro-Ungar vor genera un intens proces
de valorificare a resurselor subsolice din Banatul Montan şi ulterior din bazinul carbonifer
Petroşani, fapt ce va antrena şi o dezvoltare a sistemului de transport, în special a celui feroviar,
în această perioadă fiind construite primele linii de cale ferată din România, care iniţial au avut
ca scop transportul de mărfuri8.
De asemena, această etapă însoţeşte şi contribuie la formarea statului român într-o conjunctură
favorabilă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când procesul politic coincide cu cel economic.
Manufacturile sunt modernizate, iar arhitectura momentului, adică a fierului, se impune de la
sine și rămâne doar o metaforă stilistică fără consecinţe sociale.9. Sunt adoptate primele legi
referitoare la industrie a căror Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu
sprijinul statului.
În zona Banatului aflată sub ocupația Imperiului Habsburgic (mai apoi Austro-Ungar) situația a
fost oarecum diferită, la Timișoara începînd procesul de industrializare cu înființarea în Fabricii
de Bere.
5
Bălan, Ştefan; Mihăilescu, Nicolae Şt. - Istoria ştiinţei şi tehnicii în România: date cronologice, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România 1985.
6
Chicoş, Ştefan - Bogăţiile miniere ale României, Bucureşti, Editura Ing. I. Lupaşcu, 1924.
7
Lacriţeanu S., Popescu I. (2007), Istoricul tracţiunii feroviare din Romania 1854-1918, Editura Asab, Bucureşti.
8
Lacriţeanu S., Popescu I. (2007), Istoricul tracţiunii feroviare din Romania 1854-1918, Editura Asab, Bucureşti.
9
Dragoș Ciolacu, Mircea Grigorovschi, REGENERAREA – POSIBILĂ ALTERNATIVĂ A DEZVOLTĂRII
URBANE,2012. HTTP://ARHITECTURA-1906.RO/2012/11/REGENERAREA-POSIBILA-ALTERNATIVA-A-
DEZVOLTARII-URBANE/
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
În 1853, Gheorghe Assan construiește prima moară acționată de un motor cu aburi, Moara lui
Assan (moara cu foc), aceasta fiind prima moară cu aburi din România.
În domeniul metalurgiei, în 1810 se dă în funcțiune Furnalul din Govăjdia, primul furnal cu flux
continuu din Europa și al doilea pe plan mondial, în 1891 se înființează Uzina de vagoane din
Arad, iar în 1899 ia ființă Șantierul Naval Constanța.
Modernizarea României Mari prin industrializare continuă în perioada interbelică în termenii cei
mai autentici pe care îi cunoaşte acest proces. Industrii viabile se dezvoltă în edificii
reprezentative pentru arhitectura industrială ce poartă semnătura unor maeştri ai genului, dar
insuficient pentru a crea o masă critică similară celei din arhitectura civilă şi rămâne doar la
nivelul unor capitole de monografii ce bifează domeniul.
10
GEORGE DAMIAN, Trista istorie a industriei româneşti, 2013. https://historice.ro/trista-istorie-a-industriei-
romanesti/
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Ultima etapă, cea postbelică, este cea mai impetuoasă economic, dar complet defazată istoric
din cauza regimului politic sub care se dezvoltă. Perioada în discuţie corespunde în economiile
sănătoase epocii postindustriale care se reorientează spre domenii mai prietenoase. Tocmai în
acel moment clasa politică de la noi declanşează industrializarea pe criterii doctrinare, fără o
bază reală, dar cu pretenţia unei recuperări istorice. Deceniile VI şi VII ale secolului trecut încă
mai induc, datorită inerţiei interbelice, o normă modernistă arhitecturii industriale, în ciuda
istoricului „forme fără fond”, dar după aceea se amputează prin ucaz partinic orice citat estetic
în acest domeniu.
Romania deţine un patrimoniu industrial – imobil şi mobil remarcabil pentru sud-estul European,
datând în principal din perioada secolelor al XVII-lea – al XX-lea. Pe lânga obiecte singulare
valoroase, se regăsesc pe teritoriul ţării noastre eşantioane coerente de dezvoltare ilustrând
toate fazele cunoscute ale evoluţiei industriale – de la cea preindustrială, manufacturieră,
industrială, fin-de-siecle până la perioada hiperindustrializată . Această diversitate are un rol
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Fenomenul industriei a marcat încă de la apariţia lui societatea aducând un sistem de valori
diferit care l-a înlocuit treptat pe cel traditional. Însăsi viteza de derulare a evenimentelor a
crescut odata cu revolutia industrială prin apariţia transporturilor mecanizate. Valorile societăţii
au migrat spre latura pragmatică, materialistă a vieţii, spre consum şi confort. Şi din punct de
vedere al arhitecturii civile, valorile au migrat spre o diminuare a esteticului ornamentului în
favoarea esteticului simplităţii. Aceste noi valori ale arhitecturii au avut ca origine însă
arhitectura fabricilor care prin logica lor strict funcţională răspundeau într-un mod economic
societăţii în plină dezvoltare.
Studii de caz
Unul dintre simbolurile Timişoarei este una dintre cele mai vechi fabrici de bere din România,
având o tradiţie de aproape 300 de ani. Fabrica Timişoreana se găseşte în vechiul cartier
timişorean Fabric, în apropierede Piaţa Traian, punctul de interes central al acestui cartier. Deşi
clădirile fabricii au fost renovate, ele păstrează stilul arhitectural al secolului al XVIII-lea.
Fabrica a fost înfiinţată în anul 1718, an de graţie în istoria Timişoarei, când oraşul a fost
eliberat de sub stăpânirea otomană de către armatele austriece conduse de prinţul Eugeniu de
Savoya. După cucerirea cetăţii, acesta dispune construirea unei fabrici de bere, din motive
foarte practice: carenţa de apă potabilă, în oraş existând puţine fântâni, dar şi faptul că soldaţii
austrieci fiind obişnuiţi cu berea aveau dificultăţi în a consuma apa din câmpia mlăştinoasă a
Timişoarei.
11
Radu Andrei , Arhitectura industrială - la limita dintre monument şi depreciere, 2009.
http://www.monumentul.ro/pdfs/Radu%20Andrei%2009.pdf
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
În 1768, maiștrii mineri Christoph Traugott Delius și Franz Xavier Woginger propun construirea
unei noi topitorii de fier. Uzina urmează să se construiască mai sus de Bocșa, tot pe Bârzava, în
apropierea satului românesc Reșița. În octombrie, Maria Theresia iși dă acordul pentru
construirea uzinei de fier Reșița.
De-a lungul timpului au suferit mai multe modificări si modernizări, poate cea mai importantă
fiind cea din 1962 prin care ambele furnale au ajuns la capacitatea de 700 mc. În 1991
furnalele își încetau activitatea.
Moara lui Assan, construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România. Moara se
află în București, în zona Obor-Lizeanu. În prezent, se află într-un stadiu avansat de degradare.
Moara lui Assan este clasificată în evidențele Ministerului Culturii și Cultelor ca fiind monument
istoric de valoare națională și face parte din patrimoniul industrial.
Construcția Morii Assan a fost realizată în anul 1853, pe un teren cumpărat de Gheorghe
(George) Assan de la Epitropia Ghica, proprietatea extinzându-se apoi prin achiziționarea de
terenuri de la locuitorii din jur. Moara a fost ridicată într-o perioadă când în București nu exista
nici măcar o singură fabrică de cărămida. Ca fapt divers, prima fabrică de cărămidă s-a înființat
abia în anul 1855 de către serdarul Ioan Filipescu, undeva în zona Elefterie. Utilajele pentru
moară au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe Dunăre și apoi pe
distanța Giurgiu-București durând aproape o lună de zile. În anul 1865, George Assan se
desparte de asociatul său și rămane singurul proprietar al fabricii. După moartea lui, în 1866,
conducerea întreprinderii a rămas soției sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor
doi fii, Basile și Gheorghe, care își făcusera studiile în străinatate. În 1894 a fost înființată de
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
către aceștia o nouă secție de lacuri și culori, iar moara măcina la acea dată 7 vagoane de grâu
în 24 de ore. În 1895 existau în București încă nouă mori cu aburi afară de moara Assan12.
12
Arh. Cătălin Ștefan Zafiu - Reconversie "Moara lui Assan", Comunicare Atelier de arheologie industrială din
septembrie 2002.
13
Romulus Cristea - „Ansamblul Moara lui Assan, distrus în proporție de 90% ”, articol apărut în ziarul „România
liberă” din 18 septembrie 2006
14 George Potra - „Din Bucureștii de ieri”,Ed. Științifică și Enciclopedică,București, 1990
15 B.G. Assan - „Industria morăriei în România”, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1896
16
Arh. Cătălin Ștefan Zafiu - Reconversie "Moara lui Assan", Comunicare Atelier de arheologie industrială din
septembrie 2002
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
În anul 1857, a fost înfiinţată în apropiere de Ploieşti „fabrica de gaz Lumina” construită de
Marin Mehedinţeanu17. Producţia rafinăriei prahovene a fost destinată mai ales pentru iluminatul
stradal din Bucureşti. În contractul încheiat de primărie cu Teodor Mehedinţeanu, fratele lui
Marin Mehedinţeanu, se prevedea că “luminarea va fi curată, lumina mai bună decât lumina
17
Boncu, Constantin - Contribuţia la istoria petrolului românesc, Bucureşti : Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1971.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
lampelor aprinse cu unt de rapiţă sau untdelemn” şi că “luminarea lampelor se va face în două
sute nouăzeci de seri în cursul unui an”18. Bucureştiul era astfel primul oraş din lume iluminat cu
lămpi cu petrol lampant (obţinut prin rafinarea ţiţeiului).
18
Boncu, Constantin - Contribuţia la istoria petrolului românesc, Bucureşti : Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1971.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Construirea uzinelor se datorează industriașului român de origine greacă Nicolae Malaxa, care
a dezvoltat începând cu anii 1920 ateliere de reparare și producție de locomotive. În anul 1921,
Malaxa a cumpărat un teren aflat la periferia Bucureștiului și construiește un atelier de reparații
pentru locomotive, care primește numele industriașului. Proiectul este un succes, astfel încât
fabrica se dezvoltă într-un ritm rapid: în 1928 se construiește prima locomotivă „Malaxa”, iar în
următorii cinci ani se mai construiesc încă o sută de locomotive. Din anii treizeci, Malaxa
demarează și alte proiecte, precum uzina de țevi „Republica”. Ansamblul de clădiri ce compun
uzinele „Malaxa” a fost realizat de arhitectul Horia Creangă în stil modernist – arhitectul Iulius
Rădulescu remarcă într-un studiu preluarea unor elemente de art deco, cum este cazul porții de
la intrarea în uzină. (Tot Horia Creangă este autorul viitoarei uzine „Republica”.)
Hala Laminor, proiectată de arhitectul Horia Creangă, este un obiect special de arhitectură
industrială. Volumul său este aşezat alături de alte construcţii din cadrul platformei industriale
realizate de Nicolae Malaxa, în anii ’30, în zona de Est a Bucureştiului. Ansamblul Malaxa stă
mărturie unei perioade de înflorire în istoria României căreia arhitectura îi sprijină dezvoltarea.
Tocmai pentru excelenţa şi modernitatea discursului arhitectural, această clădire – împreună cu
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Cea mai veche centrală hidroelectrică din țară, construită între anii 1903 și 1904 pe apa
Bârzavei, este o clădire reprezentativă a arhitecturii industriale din acea epocă, aflată și astăzi
în funcțiune. Centrala Grebla din Reșița se află pe lista monumentelor istorice de importanță
națională și a contribuit în bună măsură la faima de odinioară a Reșiței. Numele ei provine de la
o veche instalație de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care oprea buștenii tăiați în susul râului și
erau trimiși cu plutele pe Bârzava pentru a asigura combustibilul necesar uzinelor.
Documentația pentru construirea unui baraj pe Bârzava în vederea asigurării unei noi surse de
energie a fost începută de inginerul Ottmar Marcselenyi și continuată de prof. univ. Adolf Czako,
fiind aprobată, împreună cu amplasamentul și dimensiunile barajului, chiar în anul în care a
început construirea centralei. Centrala hidroelectrică, așezată în partea superioară a Bîrzavei,
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
pe drumul care urcă spre lacul Secu, este o construcție deosebită iar dotările tehnice au fost pe
măsură, pe lângă confort și funcționalitate nefiind trecute cu vederea nici detaliile arhitectonice
foarte prețuite la vremea construirii edificiului, care asigură aspectul estetic al impresionantei
clădiri.
Edificiul centralei, prin caracteristicile sale deosebite, arhitecturale și tehnice, a fost construit cu
o preocupare deosebită pentru aspectul estetic, confort și funcţionalitate, din beton si piatră
brută şi acoperit cu şarpantă. A fost inclus in lista Monumentelor istorice, având importanţă
naţională.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
În 1896, a fost întemeiată societatea „Steaua Română” din Câmpina, întreprindere controlată de
capitalul austro-ungar, dar la care participau şi investitori englezi; în anul 1903, participaţia
majoritară a fost preluată de capitalul german (Deutsche Bank). Compania a stimulat extracţia
ţiţeiului şi a construit una dintre cele mai moderne rafinării ale vremii (1897). Dezvoltarea
industriei petroliere a condus şi la înflorirea spectaculoasă a oraşului Câmpina, care a cunoscut
atât o sporire a numărului de locuitori, cât şi un boom al construcţiilor. În mod semnificativ, aici a
fost înfiinţată, în 1904, prima şcoală de maiştri sondori din România19.
19
Ivănuş, Gheorghe (coordonator) - Industria de petrol şi gaze din România, Bucureşti, Editura AGIR, 2008.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Fig. 17. Rafinăria Steaua Română, Câmpina, județul Prahova, anii 1930.
Inginerul Henry Slade a instalat la Bucureşti, în 1882, prima termocentrală din ţara noastră,
echipată cu generatoare electrice de curent continuu tip Brush şi cazane cu aburi. Curentul
electric transmis printr-o linie aeriană de 2 kV montată pe stâlpi, alimenta o instalaţie cu ajutorul
căreia erau iluminate Palatul Regal din Calea Victoriei, Grădina Cişmigiu şi exteriorul Teatrului
Naţional20. Termocentrala era amplasată pe locul actualei Biblioteci Centrale Universitare21.
Dacă la Bucureşti s-a folosit mai întâi curentul continuu, la Timişoara a fost instalată, în anul
1884, prima centrală electrică de curent alternativ din România. Cei 30 kW asigurau
funcţionarea mai multor becuri pentru iluminatul public, transformând Timişoara în cel dintâi
oraş din Europa unde s-a folosit curentul alternativ pentru iluminatul străzilor22.
1889 – este inaugurată hidrocentrala Grozăveşti din Bucureşti; curentul era folosit pentru
iluminatul public şi pentru pomparea apei în reţeaua de alimentare;
1896 – intră în funcțiune Hidrocentrala Sadu I – care alimenta cu energie electrică oraşul Sibiu,
fiind prima hidrocentrală de pe teritoriul actual al României care a folosit tehnologia de transport
la distanţă a energiei electrice, pusă la punct de către inginerul german Oskar von Miller.
20
Mihăiţă, Mihai; Tănăsescu, Florin Teodor; Olteneanu, Mihai - Repere ale ingineriei româneşti, Bucureşti, Editura
AGIR, 2000.
21
Manolea, Gheorghe - Invenţii şi istoriile lor, Craiova, Editura Alma, 2008.
22
Bălan, Ştefan; Mihăilescu, Nicolae Şt. - Istoria ştiinţei şi tehnicii în România: date cronologice, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România 1985.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Fabrica de cărămizi din Ciurea din Iași a fost construită la inițiativa directorului general al Căilor
Ferate Române, Gheorghe Duca, în anul 189123. Reprezintă un monument de patrimoniu
industrial (categoria B), fiind clasat pe lista monumentelor istorice.
Fabrica de cărămizi de la Ciurea a suferit puţine schimbări de-a lungul timpului deoarece felul în
care a fost proiectată nu a permis nici o modernizare în ceea ce priveşte fluxul tehnologic.
Singurele modernizări au fost aduse doar la partea de acţionare electrică a instalaţiilor de
măcinare şi omogenizare a argilei şi la instalaţia de presare.
Clădirea principală cu faţada din cărămidă aparentă este prevăzută în interior cu o structură
rezistentă din lemn. De remarcat faptul că se mai păstrează încă, deşi nu funcţionează, un
ceas „Paul Garnier” fabricat la Paris şi montat pe faţada clădirii. Clădirea adăposteşte instalaţia
de omogenizare şi mărunţire a argilei, instalaţia de presare, spaţiul de uscare şi două cuptoare
tip Hoffmann pentru arderea cărămizilor. Unul dintre cuptoare nu mai funcţionează de 25 de ani.
Tot în clădirea principală se află o secţie de ceramică prevăzută cu roţi pentru olari şi cuptoare
de ardere a ceramicii, care a fost închisă odată cu dispariţia ultimului olar din Ciurea. Materia
primă, lutul nu a fost şi nu este nici în prezent o problemă, deoarece judeţul Iaşi este bogat în
soluri argiloase.Fabrica funcţionează cu multe utilajele existente încă de la înfiinţare, aduse din
Germania şi modernizate pe parcurs în ceea ce priveşte acţionarea electrică.
23
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Monografie istorică şi socială, ilustrată (reeditarea ediţiei a doua, 1915), Ed.
Tehnopress, 2004.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Turnul de apă este o clădire din municipiul Arad, realizată de firma engleză Shone și Ault, firmă
care a executat primul proiect de alimentare cu apă al Aradului. Arhitectul proiectant a fost
Miklós Ybl.
Turnul, înalt de 35 de metri, seamănă cu un donjon medieval conceput în stil eclectic, cu
influenţe Secession. Este o construcţie masivă din piatră şi cărămidă, cu ziduri netencuite, care
au o grosime cuprinsă între 80 de centimetri şi 1,2 metri şi sunt acoperite cu cărămidă
decorativă de culoare roşu-gălbui, produsă odinioară la Jimbolia. Remarcabile sunt elementele
decorative la ancadramentul ferestrelor şi balcoanelor semicirculare, ale căror balustrade sunt
lucrate din piatră artificială şi fier forjat.
Din 1990 turnul este în proprietate particulară, găzduind galeria de artă "Turnul de apă", care
are o expoziție permanentă a apei, și multe expoziții de artă sau tematice.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Fabrica a fost fondată în anul 1851 de către Adolf Neuman, venit din Boemia. În urma unor
incendii de proporţii, în anul 1884 a fost finalizată actuala clădire, cea mai modernă fabrică a
vremii din sud-estul Europei.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Întregul complex industrial al fraţilor Neumann era iluminat electric şi avea o reţea de apă
curentă proprie, alimentată de la puţuri proprii ce serveau la procesul de producţie, la adăparea
animalelor din propria fermă şi la stingerea incendiilor. Familia a fost compusa din fratii Adolf,
Daniel si Samuila si urmasii lor Adolf junior, Alfred si Carol. Neuman Adolf, Daniel si Adolf junior
au primit în anul 1913 titlul de baron. Semnificativ este faptul că pe vremea monarhiei austro –
ungare, numai 27 de familii de origine evreiască au obținut acest titlu.
Hidrocentrala de pe Bega construită după planurile arhitectului Székely László a fost terminată
în 1910. Clădirea este alcătuită dintr-un corp supraînălțat, asemănător unui turn, un corp pe
malul stâng al Begăi și un corp ce se întinde deasupra apei. Turnul are un șir de arcade
sprijinite pe coloane, iar la baza lui este un balcon. Pe fațada dinspre aval sunt ferestre în formă
de arc.
Deasupra ecluzelor de supra-plin ale centralei, este o pasarelă din lemn cu decorații. Corpul ce
se întinde deasupra apei maschează sala motoarelor unde au fost montate turbine Ganz, de
600 de cai putere.
Clădirea Abatorului a fost construită între anii 1904-1905 după planurile arhitectului László
Székely, pe un teren viran situat între cartierele Fabric și Elisabetin. Complexul a avut inițial 11
corpuri de clădiri, iar din punct de vedere arhitectural, cel mai important este corpul central, aflat
la intrarea în abator. În incinta abatorului din Timișoara a funcționat fabrica orășenească de
lapte, iar în anii '30 a fost înființată o fabrică de conserve de carne, a cărei activitate a încetat
ulterior.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
La 28 octombrie 1869 a fost inaugurată și pusă în exploatare linia de cale ferată Cernăuți-Ițcani,
în lungime de 89 km și care avea ca stație terminus satul Ițcani (localitate de frontieră
între Austro-Ungaria și Regatul României). Prin această cale ferată, orașul Suceava a fost legat
de alte centre importante din Bucovina.
Lucrările pentru construcția gării Burdujeni au început în anul 1892 pe un teren pus la dispoziție
din moșia Burdujeni, în lunca râului Suceava24. Lucrările au fost executate de societatea
particulară italiană Celesti Construttirice Edilitates Ceretti e Tanfani din orașul Milano după un
proiect similar cu cel al gării din orașul elvețian Fribourg. Atunci au fost construite etajul superior
și cele două pavilioane laterale. Construirea clădirii a fost terminată în 1898, dar copertina
peronului principal și alte instalații auxiliare au fost finalizate abia în 1902.
Gara Burdujeni are un aspect monumental cu influențe baroce, din dorința autorităților române
ca această gară de frontieră să nu fie mai prejos decât gara Ițcani (gara corespondentă de pe
teritoriul Austro-Ungariei)25. Ea a fost construită după modelul gării din Fribourg (Elveția), într-o
plastică arhitecturală ce amintește de eclectismul de școală franceză al vremii26.
Clădirea este compusă dintr-un corp central (având în mijloc o sală de așteptare de dimensiuni
monumentale, realizată în stil baroc, precum și holuri de acces) și două corpuri laterale cu două
niveluri. Fațada clădirii a fost realizată în întregime din cărămidă roșie lustruită, furnizată
de Fabrica de cărămizi Ciurea (din apropierea Iașului), care fusese construită în anul 1891 la
inițiativa directorului general al Căilor Ferate Române, Gheorghe Duca. Clădirea impresionează
și prin peronul acoperit, dar și prin feroneria lucrată artistic de meșterii timpului.
24
Oana Brânzan - „O gară veche, o gară nouă!”, în „Jurnal Feroviar” nr. 3/2004
25
Dumitru Iordănescu, Constantin Georgescu – „Construcții pentru transporturi în România. Monografie”, Vol. I
(CCCF București, 1986.
26
E.I. Emandi, V. Cucu, M. Ceaușu - „Ghid de oraș. Suceava” (Ed. Sport Turism, București, 1989.
Gavrilă Fineas, Leontescu Robert Clădiri Industriale
Concluzii
Arhitectura industrială din spațiul românesc a evoluat în funcție de invențiile vremii: motorul cu
abur, electricitatea, noi materiale de construcții(oțel, fontă, sticlă) etc., sub inflența diferiților
factori politici externi ai vremi (ocupațiile străine: Imperiul Austro-Ungar), factori politici interni
(guvernele liberale sau conservatoare).
Estetica clădirilor industriale este o combinație de multe ori între frumos și funcțional. Multe
dintre clădiri au fost construite în stilul caracteristic perioadei, dar există construcții care au și
influențe din alte perioade el istoriei arhitecturii.