Sunteți pe pagina 1din 30
Contribuţii la dezvoltarea tehnicii româneşti (Secolele XIX-XX) Extinderea revoluției industriale și organizarea

Contribuţii la dezvoltarea tehnicii româneşti (Secolele XIX-XX)

Extinderea revoluției industriale și organizarea învățământului superior, a impulsionat, oriunde în lume, dezvoltarea tehnicii. În spațiul românesc, ea a avut o cadență mai lentă față de țările occidentale și s-a produs abia în secolul al XIX-lea. Unificarea Principatelor Române (1859) și obţinerea independenţei naţionale (1877-1878) au impulsionat progresul economic, au accentuat cerinţa valorificării bogăţiilor naturale, creând condiţii favorabile mobilizării potenţialului material şi uman, şi au stimulat progresul tehnicii naţionale. Invenţiile făcute pe alte meleaguri pătrund tot mai rapid în ţară. Astfel, în 1882 a fost introdus iluminatul electric la Bucureşti, în 1884 s-a introdus telefonul, iar în 1889 a apărut în Bucureşti primul automobil. În 1896 bucureştenii au asistat la prima proiecţie cinematografică. Dar românii nu s-au mulţumit să beneficieze doar de pe urma invenţiilor altora: pe măsura dezvoltării studiilor ştiinţifice şi tehnice, s-au antrenat şi ei în iureşul invenţiilor ce a caracterizat cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Consecințe

Ştiinţele tehnice au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea economiei naţionale, cu deosebire a industriei. Cercetările întreprinse au vizat atât aspecte teoretice, cât şi aplicaţii practice, urmărindu-se în special dezvoltarea creativităţii tehnice. În urma cercetărilor efectuate s-au descoperit noi bogăţii naturale, a crescut eficienţa valorificării materiilor prime, au crescut performanţele tehnice ale maşinilor şi utilajelor construite. Datorită aplicării rapide a invențiilor și inovațiilor s-a realizat creșterea productivității muncii și prețurile au devenit mai accesibile. Transporturile tot mai rapide, ca urmare a aplicării unor soluții tehnice noi au creat o mobilitate mai bună și mai sigură în secolul XX. Cinematograful și radioul au fost importante nu doar pentru latura artistică, ci și pentru valențele educative. Multe dintre contribuţiile creatorilor români s-au înscris ca realizări notabile, recunoscute

1

ca priorităţi pe plan mondial. Pe primul loc s -au aflat descoperirile în domeniul exploată

ca priorităţi pe plan mondial. Pe primul loc s-au aflat descoperirile în domeniul exploatării petrolului (Lazăr Edeleanu, Ion Basgan, Petre Oteteleşanu, Costin D. Neniţescu). Savanţii români au adus contribuţii de valoare internaţională în domeniile sonicităţii (Gogu Constantinescu), aviaţiei (Henri Coandă, Traian Vuia, Elie Carafoli), navigației (Ion Bizeț). Au fost aprofundate cercetările, urmate de acţiuni practice, în domeniile electricităţii (Dimitrie Leonida), reţelelor electrice (Constantin Budeanu), construcţiilor (Nicolae Porfiri, Aurel Beliş, Emil Prager, Constantin C. Teodorescu), hidraulicii (Dionisie Ghermani), automobilismului (Aurel Persu). Au fost elaborate planuri vizând electrificarea ţării, amenajarea Dunării în zona Porţilor de Fier şi a râurilor interioare.

Ingineria feroviară, construcţiile, drumurile

Ingineria feroviară, construcţiile, drumurile au făcut parte dintre primele preocupări tehnice din ţara noastră din secolul al XIX-lea, de cele mai multe ori, într-o strânsă legătură, cu dezvoltarea atât a celorlalte ramuri industriale, cât şi a economiei româneşti în ansamblu. După 1918, fondurile disponibile au fost destinate, în special, refacerii reţelei de drumuri şi de căi ferate, greu vătămate de evenimentele războiului, precum şi pentru normalizarea circulaţiei între vechiul Regat şi Provinciile române care reveniseră la patria mamă. Dintre specialiştii români care au contribuit în mod însemnat, în perioada interbelică, la dezvoltarea acestui domeniu al ingineriei feroviare, construcţii, drumuri, se detaşează Anghel Saligny (1854-1925) care a realizat marele complex de poduri şi viaducte de pe linia ferată Feteşti Cernavodă (1887-1895), care includea, la data construcţiei, cel mai lung pod metalic din Europa continentală (3850m). Sub conducerea sa, s-au realizat poduri, tuneluri, construcţii portuare, sisteme de irigaţii, desfăşurând şi o bogată activitate didactică universitară cât şi managerială (ministru al lucrărilor publice în perioada 1918-1919), fiind un veritabil organizator al progresului tehnic în România.

2

Anghel Saligny Podul Cernavod ă - Fetești O altă personalitate tehnică a domeniului a fost
Anghel Saligny Podul Cernavod ă - Fetești O altă personalitate tehnică a domeniului a fost

Anghel Saligny

Podul Cernavodă-Fetești

O altă personalitate tehnică a domeniului a fost Elie Radu (1853-1931), preşedinte al Consiliului Tehnic Superior (1919-1930), a proiectat peste 600 km de cale ferată, a studiat problema materialelor de construcţii pentru modernizarea reţelei de drumuri pe care a extinds-o, s-a preocupat de alimentarea cu apă a Bucureştiului, realizând, la data construcţiei, cea mai mare captare centralizată de apă subterană din Europa şi a introdus în ţară pentru prima oară folosirea planşeelor din beton armat la o serie de clădiri, începând cu reconstrucţia Spitalului “Brâncovenesc” din Bucureşti. Sub conducerea sa a fost proiectată si realizată construcția clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei . Elie Radu Primăria București Cel mai reprezentativ inginer

Elie Radu

Primăria București

Cel mai reprezentativ inginer şi profesor, care a lucrat în domeniul drumurilor între 1918-1940, a fost Nicolae Profiri (1886-1967) care a militat pentru introducerea metodelor moderne de construcţii drumuri, a elaborat metode originale de tratamente superficiale ale drumurilor şi de realizare a îmbunătăţirilor rutiere, a contribuit la elaborarea legii drumurilor din

3

1929 şi a avut preocupări privind mecanica aplicată la rezistenţa construcţiilor. A publicat: “Construcţia

1929 şi a avut preocupări privind mecanica aplicată la rezistenţa construcţiilor. A publicat:

“Construcţia străzilor” (1916), “Norme practice la executarea lucrărilor de drumuri” (1932), “Sisteme moderne de asfaltaj” (1933, în colaborare), ”Salvarea şoselelor prin bitumizări” (1938).

”Salvarea şoselelor prin bitumizări” (1938). Nicolae Profiri La dezvoltarea domeniului construcţiilor,

Nicolae Profiri

La dezvoltarea domeniului construcţiilor, în perioada interbelică au contribuit:

Grigore Cerchez (1850-1927), constructor al Şcolii de Arhitectură din Bucureşti şi al unei aripi a Palatului Cotroceni, salvatorul unui remarcabil monument arhitectural românesc - Biserica Domnească de la Curtea de Argeş - a fost un susţinător al curentului de afirmarea specificului naţional în arhitectură. Alte opere: Banca Națională a României, Filiala Brăila (1886), Palatul Institutului de Arhitectură ”Ion Mincu”, București (1912 - 1927), modernizarea și canalizarea Dâmboviței (1880), Castelul Cantacuzino din Bușteni (1911).

ței (1880), Castelul Cantacuzino din Bușteni (1911). Grigore Cherchez Anton Chiricuţă (1876-1971) a elaborat

Grigore Cherchez

Anton Chiricuţă (1876-1971) a elaborat o metodă originală pentru calculul radierelor silozurilor, a înfiinţat cel dintâi laborator geotehnic din ţară şi a construit mult pe bază de soluţii

4

originale (dintre clădirile culturale construite: Universitatea din Bucureşti şi Institutul de I storie Nicolae

originale (dintre clădirile culturale construite: Universitatea din Bucureşti şi Institutul de Istorie Nicolae Iorga).

din Bucureşti şi Institutul de I storie Nicolae Iorga). Universitatea din Bucureşti Emil Prager (1888-1985) a

Universitatea din Bucureşti

Emil Prager (1888-1985) a introdus în construcţii, pe scară largă, piatra naturală prelucrată mecanic, a iniţiat mecanizarea şantierelor de construcţii prin instalarea primelor macarale mobile (1929), a pompelor de beton şi previbratoarelor electrice (1936) şi a iniţiat folosirea cofrajelor metalice pentru execuţia betonului armat (1938). Emil Prager a participat la realizarea unor termocentrale electrice (Floreşti-Prahova, Schitu Goleşti, Gura Barza, Târnăveni), a unor lucrări publice şi industriale (calea ferată Ploieşti –Târgovişte; şoseaua Piteşti – Curtea de Argeş, silozuri de cereale (la Constanţa, Buzăuş.a.); clădiri monumentale (între care cele ale Ministerului de Interne, Spitalului Elias, Biblioteca Centrala Universitara din Iaşi alături de arhitectul Constantin Iotzu).

E
E
E
E

Emil Prager

Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi

Tiberiu Eremie (1875-1937) după proiectele arhitecţilor români, a efectuat lucrări de amploare ca Mausoleul de la Mărăşeşti, Arcul de Triumf din Bucureşti, Sala Unirii Alba Iulia şi

5

a utilizat pentru prima oară în lume pentru construcţia unei bolţi pentru o moschee din

a utilizat pentru prima oară în lume pentru construcţia unei bolţi pentru o moschee din Constanţa, pânze subţiri din beton armat.

o moschee din Constanţa, pânze subţiri din beton armat. Tiberiu Eremie Cristea Mateescu (1894-1979) a fost

Tiberiu Eremie

Cristea Mateescu (1894-1979) a fost inovator al tehnicii constructive, a introdus plăci subţiri de beton armat de concepţie proprie la acoperişurile halelor cu deschideri mari, a aplicat metode noi în calculul şi construcţia barajelor unor construcţii hidrotehnice şi a dus contribuţii în mecanica fluidelor ca şi în valorificarea energetică a râurilor ţării. Se ştie sigur că inginerul Cristea Mateescu a participat la proiectarea barajului de la Valiug, construit între 1946 şi 1949, că a luat parte la proiectarea hidrocentralei de la Bicaz, construită între 1951 şi 1960. Se ştie sigur că a fost şef de proiect al Complexului Hidroenergetic Vidraru-Corbeni, construit între 1958 şi 1966. Spre bucuria profesionistului îndrăgostit de meseria lui, Cristea Mateescu a trăit să vadă sau să citească despre amenajarea hidroenergetică a Oltului superior începută în 1974.

hidroenergetică a Oltului superior începută în 1974. Cristea Mateescu Complexul Hidroenergetic Vidraru-Corbeni 6

Cristea Mateescu

Complexul Hidroenergetic Vidraru-Corbeni

6

Industria extractivă şi prelucrătoare

Industria extractivă şi prelucrătoare În România a existat din totdeauna preocuparea pentru punerea în valoare a

În România a existat din totdeauna preocuparea pentru punerea în valoare a bogăţiilor solului iar, atunci când prin dezvoltarea tehnicii a devenit posibil, şi bogăţiile subsolului. În anul 1857, în statisticile internaţionale, Ţările Române apar ca primele şi singurele din lume care au avut o producţie industrială de ţiţei (275 t), obţinută în 18 localităţi din actualele judeţe Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău. În acelaşi an, 1857, la Râfov, lângă Ploieşti, a intrat în funcţiune rafinăria “Lumina”, a treia din lume şi prima rafinărie de petrol de pe teritoriul românesc. În perioada interbelică, în exploatarea ţiţeiului s-a evidenţiat Andrei Drăgulănescu (1889-1946) care, în timpul marii crize economice, în anul 1930, când preţul ţiţeiului scăzuse în mod însemnat, ameninţând să facă exploatarea nerentabilă, concepe şi introduce “sistemul coloanei unice” permiţând economisirea materialului metalic, accelerarea şi ieftinirea forajului, sistem care a fost aplicat cu succes atât în România cât şi în S.U.A. Tot în anul 1930, Drăgulănescu solicită brevet de invenţie şi pentru o “metodă de forat găuri drepte cu sistem rotativ, în orice condiţii” ce se baza pe un principiu nou, în baza căruia s-a reuşit să se foreze 23 km de sonde verticale perfect drepte. În anul 1939, tot Drăgulănescu a introdus în producţie un nou sistem de foraj vibrator şi a preconizat recuperarea secundară a ţiţeiului prin injecţii de apă sau gaze în sonde. Autor al mai multor studii privind exploatările de ţiţei, cărbune, gaze şi sare, Ion Basgan (1902-1980) este autorul mai multor invenţii privind forajul, brevetate atât în România cât şi în mai multe alte ţări. Cea mai importantă invenţie, brevetată în România în 1934 şi în 1937 în S.U.A. pentru care a primit în 1935 premiul dr. Cornel Nicoară al Academiei Române, se bazează pe sonicitate şi utilizează un nou sistem de prăjini grele, proporţionale, iar forajul se realiza prin rotaţie percutantă cu amortizarea presiunilor hidromecanice. Această invenţie a fost verificată practic în anul 1938, în ţară la Girdoveni. În 1937 a obţinut în SUA brevetul pentru invenţie cu titlul “Rotary Well Drilling Apparatus”. O perfecţionare a acestei invenţii din urmă a fost brevetată în România cu titlul “Forajul prin ciocan Rotary”.

7

Ion Basgan În dezvoltarea mineritului un aport însemnat l-a avut Ion Arapu (1881-1939) , autor

Ion Basgan

Ion Basgan În dezvoltarea mineritului un aport însemnat l-a avut Ion Arapu (1881-1939) , autor al

În dezvoltarea mineritului un aport însemnat l-a avut Ion Arapu (1881-1939), autor al unor studii aprofundate despre creşterea eficienţei exploatărilor miniere din România. A prevăzut folosirea integrală a gazelor de sondă şi a cerut să se facă o legătură între industria din Muntenia şi sursele de gaz metan din Transilvania. Elisa Leonida-Zamfirescu (1887-1973), atât prin studiile privind bauxitele din România (1931) şi cromitele din Munţii Orşovei (1939), cât şi prin indicarea unui nou procedeu pentru fabricarea în România a sulfatului de cupru, a contribuit la o mai bună punere în valoare a minereurilor din subsolul ţării. După primul război mondial, în domeniul mecanizării exploatării miniere se începe introducerea de utilaje moderne: haveze, ciocane de abataj, instalaţii de abataj cu rambleu hidraulic şi pneumatic, sisteme de transport mecanizat.

instalaţii de abataj cu rambleu hidraulic şi pneumatic, sisteme de transport mecanizat. Elisa Leonida-Zamfirescu 8

Elisa Leonida-Zamfirescu

8

Metalurgia şi Ştiinţa Materialelor

Metalurgia şi Ştiinţa Materialelor În România, deşi existau tradiţii în ceea ce priveşte producţia de metale,

În România, deşi existau tradiţii în ceea ce priveşte producţia de metale, metalurgia fontei şi oţelului a fost puţin dezvoltată. Cu toate cestea au fost preocupări pentru aceste probleme, unele de importanţă pentru istoria tehnicii, ca de exemplu prima prezentare precisă a metodei metalografice în 1848 sau descoperirea difracţiei razelor X (Dumitru Bungeţianu 1896). În perioada de început de secol apar în România primele cercetări metalografice şi de analiză termică efectuate de către Cristea Nicolescu-Otin (1879-1954) la nivelul celor din ţările dezvoltate industrial. În perioada interbelică menţionăm activitatea generalului Ştefan Burileanu (1874-1944), inginer şi matematician, care publică în 1920 lucrarea “Industria metalurgică a Banatului şi Transilvaniei”, reprodusă de mai multe reviste din străinătate (La Technique Moderne, Paris, 1921) iar în 1926 “Metalurgia fontei, fierului şi oţelului”, prima lucrare completă de acest gen din România; Ion Balbareu (1877-1960) a înfiinţat în 1924 un laborator de metalurgie, laborator completat în 1927 cu o secţie de metalografie şi tratamente termice, apoi (1930) cu instalaţii de analiză termică şi dilatometrie, analiză spectrală prin spectre de emisie şi prin raze X . Meritul înfiinţării unei şcoli româneşti de metalurgie revine profesorului Traian Negrescu (1900-1960), inginer de mine şi metalurgie al Politehnicii din Bucureşti (1922), în 1927 pune pentru prima dată bazele spectrografiei cantitative la aliajele metalice (un spectrograf este un instrument care separă lumina într-un spectru de frecvență și înregistrează semnalul folosind o cameră). Între studiile făcute sunt de remarcat cele pentru punerea la punct a fabricaţiei şinelor de rezistenţă 70 kgf/mm2, a bandajelor de rezistenţă 90 kgf/mm2, a materialului pentru cilindrii locomotivelor sau studiul asupra materialului şinelor la temperaturi scăzute. Laboratoare de încercări şi metalografie iau fiinţă şi la Timişoara, Arad, Hunedoara, Cugir, Oţelul Roşu, Câmpia Turzii, Braşov. În 1924 la Atelierele tramvaielor comunale din Timişoara se realizează “Elastica”, maşină de tracţiune de 10 t, cu şurub fără fine, construită după proiectul inginerului Corneliu Micloşi. Construcţie în întregime sudată, prevăzută cu

9

amortizor cu glicerină pentru loviturile la rupere, lunetă la fix area reperului, maşina constituie o

amortizor cu glicerină pentru loviturile la rupere, lunetă la fixarea reperului, maşina constituie o originală soluţie de mare precizie şi formă modernă.

o originală soluţie de mare precizie şi formă modernă. Corneliu Micloşi (1887-1960), cu o cultură tehnico

Corneliu Micloşi (1887-1960), cu o cultură tehnico-ştiinţifică şi generală excepţională, a contribuit la promovarea celor mai diverse ramuri ale ştiinţelor tehnice, mai cu seama în domeniul electrotehnicii, sudării şi nu în mai mică măsură al ştiinţei materialelor. În domeniul încercării de materiale a publicat lucrări privind influenţa vitezei de deformare şi a umidităţii asupra materialelor textile (1917, 1934), dar mai cu seamă lucrările “Maşini pentru încercarea materialelor” (1939) şi “Obosirea materialului de cale ferată” (1943) şi a realizat, pentru prima dată în ţară, şi alte aparate de laborator de precizie cu care dotează laboratorul model creat între 1926 şi 1928 la Societatea comunală de tramvaie. În 1926, elaborează primul curs de studiul metalelor (metalografie) din România cu titlul “Elementele tehnologiei mecanice şi aliajele industriale” şi publică, zece ani mai târziu (1936), în colaborare cu prof. C.C. Teodorescu, prima carte românească în domeniul sudurii “Procedee industriale de sudură”, actuală şi azi. Corneliu Micloși este unul dintre pionierii care au dus un mare aport in constructia de cale ferata. El a inventat in 1938, in premiera mondiala, prima mașina de sudat șine de cale ferată și tramvai din lume.

El a inventat in 1938, in premiera mondiala , prima mașina de sudat șine de cale

10

Ştefan Nădăşan (1901-1967) , specialist în domeniul rezistenţei metalelor, dar cu preocupări largi şi pentru

Ştefan Nădăşan (1901-1967), specialist în domeniul rezistenţei metalelor, dar cu preocupări largi şi pentru ştiinţa metalelor. Activitatea sa începe prin preocupări pentru înbunătăţirea calităţii fontei şi publică primele lucrări: “Beitrag zur Untersuchung des Zusammenhanges zwischen der Druck – und der Biegefestigkeit des Gusseisens” (Giesserei, Düsseldorf, 1928) şi “Rezistenţa dinamică a fontei” (1939). Efectuează cercetări asupra oboselii metalelor, pornind de la clarificarea cauzelor ruperilor de osii la vehicolele de cale ferată, precum şi în legătură cu introducerea sudării prin topire intermediară la barele de oţel beton şi la şinele de cale ferată.

la barele de oţel beton şi la şinele de cale ferată. Ştefan Nădăşan Dumitru Briscan (1901-1977)

Ştefan Nădăşan

Dumitru Briscan (1901-1977), inginer metalurgist, cu activitate şi cercetări în domeniul turnării metalelor şi privind reducerea directă a minereurilor cu gaz metan (1930-1931), reducerea minereului de zinc, valorificarea minereurilor de fier sărace.

Construcţii de locomotive şi maşini

Bazele progresului tehnic în domeniul construcţiei de maşini, în ţara noastră s-au pus încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La Reşiţa se produceau, încă din 1851, şine de cale ferată care se exportau în mai multe ţări europene iar în 1872 s-a fabricat şi prima locomotivă. Uzina de la Reşiţa, împreună cu Şantierul naval de la Turnu Severin (1856), Arsenalul Armatei (1863), Fabrica Lemaître din Bucureşti (1864) precum şi cu multe alte ateliere destinate căilor ferate, construcţiilor metalice de pe liniile feroviare, au constituit creuzete incipiente pentru creaţia tehnică, ramura construcţiei de maşini progresând simţitor abia în perioada interbelică.

11

Dintre cei care au contribuit la dezvoltarea domeniului sunt de menţionat: Theodor Dragu (1848-1925) ,

Dintre cei care au contribuit la dezvoltarea domeniului sunt de menţionat: Theodor Dragu (1848-1925), inginer şi inventator român, a organizat Atelierele CFR şi a proiectat şi construit mai multe tipuri de locomotive cu abur pentru trenuri de persoane sau marfă, este ctitorul termotehnicii în România şi a iniţiat folosirea, în ţară, a combustibilului lichid pentru tracţiunea feroviară. De asemenea, a introdus sistemul de frânare automata cu aer comprimat. Theodor Dragu a fost animatorul introducerii în tracţiune a motorului Diesel în general, iar după 1918 a motorului Diesel modernizat, cu injecţie mecanică, care avea o construcţie simplificată şi un consum specific mai mic. Cercetările în domeniul mecanicii s-au dezvoltat atât în construcţii civile cât şi în construcţia maşinilor şi utilajelor pentru a corespunde solicitărilor şi a le asigura o fiabilitate şi o funcţionalitate corespunzătoare.

igura o fiabilitate şi o funcţionalitate corespunzătoare. Theodor Dragu În dezvoltarea acestor cercetări un loc

Theodor Dragu

În dezvoltarea acestor cercetări un loc însemnat au ocupat: Gheorghe Filipescu (1882- 1937) a avut contribuţii originale, meritorii şi eficiente, în rezistenţa materialelor, statica construcţiilor şi teoria elasticităţii, aportul său rămânând prin metoda care îi poartă numele şi care se referă la calculul sistemelor statice nedeterminate. Pornind de la cerinţa calculării concrete a sistemelor de acoperire a peroanelor gării Poieşti-Sud, Filipescu a abordat problema cadrelor elastice din beton armat, care l-a condus la metoda coeficienţilor nedeterminaţi, remarcabilă prin simplitatea şi siguranţă a calculului. El a avut şi alte contribuţii la soluţionarea problemei încovoierii şi torsiunii barelor şi a grinzilor, în flambajul barelor, pentru soluţionarea problemei diminuării uzurii ondulatorii a şinelor de cale ferată etc. În anul 1935 a publicat lucrarea de referinţă “Statica construcţiilor şi rezistenţa materialelor”.

12

Gheorghe Filipescu Bogata tradiție a invențiilor ș i descoperirilor româneș ti a fost continuată de
Gheorghe Filipescu Bogata tradiție a invențiilor ș i descoperirilor româneș ti a fost continuată de

Gheorghe Filipescu

Bogata tradiție a invențiilor și descoperirilor românești a fost continuată de realizarea automobilului. Automobilul cu aburi ,,Vasescu” a fost construit în anul 1880 la Paris. În timpul anilor de studiu, Dumitru Văsescu (1859-1909), și-a amenajat un mic atelier unde în timpul liber lucra la realizarea unui automobil, invenție care-l preocupă de multă vreme. Automobilul era compus din cadrul metalic format din două lonjeroane ce se sprijineau pe axul roților din fața prin intermediul a două arcuri cu foi. Roțile din spate sunt realizate dintr- un bandaj de cauciuc prin care este legat prin intermediul inelelor din cauciuc de roata metalică. Aceasta construcție amortizează șocurile produse de denivelările drumului prin deformarea inelelor din cauciuc. Inelele superioare sunt întinse, iar cele inferioare sunt libere. Trebuie subliniat faptul că pe vremea aceea nu era cunoscută roata pneumatică. Ea a fost realizată de englezul Dunlop în anul 1890. La partea din față se găsește caldarea multitubulară cu toate accesoriile ei. Aceasta caldare este înconjurată de rezervorul de cărbuni, care servește drept izolație împotriva pierderilor de căldură. Scaunul conducătorului se găsește la partea din spate a automobilului, fiind montat deasupra rezervorului de apă. Sub cadru se găsesc doi cilindri motori care acționează arborele roților din spate. Automobilul nu este prevăzut cu un mecanism diferențial. El este prevăzut cu o frână care acționează prin intermediul saboților direct asupra roților, precum și cu o a doua frână care acționează asupra arborelui roților. Lângă scaunul conducătorului se afla comanda de

13

admisiune a aburului, d e inversare a sensului de mers și de acționare a frânelor.

admisiune a aburului, de inversare a sensului de mers și de acționare a frânelor. În partea dreaptă se găsește volanul, care se acționează cu o singură mână. Automobilul Văsescu, la nivelul tehnicii de atunci, a constituit o realizare deosebit de valoroasă. La vremea aceea, după cum s-a arătat, motorul cu ardere internă nu era încă suficient de perfecționat pentru a putea fi utilizat la automobile. “Revista automobilului” (a apărut în țara noastră între anii 1906-1913, populariza și lua apărarea inventatorilor români) în nr. 67 din iulie 1911, arăta printre altele: ,,Văsescu a analizat amănunțit toate elementele problemei și a construit un automobil cu aburi (pe atunci singurele corespunzătoare cerințelor unei mașini de drum), care, un moment cel puțin, a reprezentat cea mai perfectă mașină în acest gen”. Automobilul lui Vasescu stârnise un viu interes parizienilor, văzându-l circulând pe străzi fără a fi tractat de cai.

- l circulând pe străzi fără a fi tractat de cai. Automobilul cu aburi Vasescu Aurel

Automobilul cu aburi Vasescu

Aurel Persu (18901977) s-a remarcat în domeniul construcţiei de automobile. A a fost printre primii cercetători din lume care au studiat aplicarea formei aerodinamice la automobile (asemănătoare unei picături de apă în cădere). Trebuie subliniat faptul ca primul care a ajuns la concluzia asupra formei aerodinamice ideale a fost inginerul român Henri Coanda (părintele aviației cu reacție). După cum rezultă, roțile sunt incluse în interiorul liniei aerodinamice, pentru a se reduce rezistența aerului. Pentru a rezolva această problemă, ecartamentul roților din spate a trebuit să fie mai mic decât al celor din față, datorită alungirii posterioare a automobilului.

14

Aurel Persu Automobilul Persu Ținâ nd seama de faptul că volumul cel mai mare al
Aurel Persu Automobilul Persu Ținâ nd seama de faptul că volumul cel mai mare al
Aurel Persu Automobilul Persu Ținâ nd seama de faptul că volumul cel mai mare al

Aurel Persu

Automobilul Persu

Ținând seama de faptul că volumul cel mai mare al automobilului se afla la partea din față, acolo trebuie să fie și spațiul destinat pentru călători, iar motorul în spate, unde are la dispoziție un spațiu mai restrâns. Pentru a verifica concluziile sale, Persu realizează, în anul 1923, primul automobil aerodinamic de la noi, pe care-l brevetează în Germania în 1924, iar pe urmă și în alte țări. La data brevetării invenției nu mai existau mașini cu roțile plasate în interiorul formei aerodinamice. În domeniul construcţiei de maşini, de un deosebit prestigiu internaţional s-a bucurat George (Gogu) Constantinescu (18811865) care a creat ştiinţa şi tehnica sonicităţii şi care a inventat şi construit numeroase maşini şi dispozitive sonice brevetate în Marea Britanie, dintre care sunt de menţionat brevetele obţinute pentru diferite motoare sonice sau brevetul pentru pompe sonice, fără supape, destinate să lucreze la frecvenţe mari, precum şi brevetul din 1922 pentru un convertor de cuplu. Sonicitatea este o disciplină tehnică al cărei obiect de studiu îl constituie transmiterea energiei mecanice prin intermediul vibrațiilor și al undelor elastice în masa lichidelor sau a solidelor; are aplicații în sondajul de mare adâncime, în construcția sistemelor de transmisie pe avioane și nave etc. În anul 1916, construieşte în Anglia un sincronizator sonic care permitea executarea tragerii cu mitraliera printre palele elicei de avion, în timpul zborului. G. Constantinescu a fost unul dintre pionierii construcţiilor de beton armat în România, realizând planşeele de la clădirile Ministerului Lucrărilor Publice şi Camerei de Comerţ (azi Biblioteca Naţională). A contribuit la perfecţionarea motorului locomotivelor şi automotoarelor fabricate la întreprinderea „Malaxa”, care se bucurau de o largă căutare pe piaţa internă şi externă. Gogu Constantinescu este autorul a mai mult de 120 de brevete de invenţii, dintre care 116 le-a obţinut în Anglia.

15

Industria navală

Industria navală Gogu Constantinescu La 27 noiembrie 1913 s- a constituit prima societate naţională de navigaţie

Gogu Constantinescu

Industria navală Gogu Constantinescu La 27 noiembrie 1913 s- a constituit prima societate naţională de navigaţie

La 27 noiembrie 1913 s-a constituit prima societate naţională de navigaţie maritimă “România” care, în 1918, pentru a înlocui vaporul Bistriţa, scufundat de un submarin german în Oceanul Arctic, a pus în construcţie alt cargobot de acelaşi tonaj care a intrat în serviciu la 4 martie 1922, sub denumirea “Prahova”. Introducerea motoarelor Diesel, prevăzute cu sisteme Büchi de supraîncărcare a redus consumul specific, personalul de maşină a fost diminuat la un sfert, iar spaţiul ocupat de motor şi greutatea maşinii, pe calputere, a fost redus la jumătate. Odată cu cargobotul Prahova în industria navală din ţara noastră au început să se construiască, în special, vapoare dotate cu motoare cu ardere internă, în locul celor cu abur. Ion Ionescu (Bizeţ) (1870-1946) a depus o intensă activitate în domeniul construcţiilor, matematicii, hidraulicii, proiectând şi folosind pentru prima dată în România chesoane de aer comprimat de beton armat, a studiat problema navigabilităţii Siretului şi Prutului şi a elaborat proiectul pentru Șantierul naval de la Turnu-Severin. A coordonat lucrările pentru elaborarea hărţii hidrografice a Dunării între Brăila şi Gruia.

16

Ion Ionescu (Bizeţ ) Alexandru Ciurcu (1854-1922) a fost un cunoscut ziarist, la vremea sa,
Ion Ionescu (Bizeţ ) Alexandru Ciurcu (1854-1922) a fost un cunoscut ziarist, la vremea sa,

Ion Ionescu (Bizeţ)

Alexandru Ciurcu (1854-1922) a fost un cunoscut ziarist, la vremea sa, și un inventator de admirat. Alexandru Ciurcu a născocit, la final de secol XIX, pe vremea când lumea avea ochi doar pentru motoarele cu aburi, un original - motor cu reacție. Impreuna cu amicul său Just Buisson – ziarist francez detașat în Micul Paris, Alexandru Ciurcu a proiectat un motor nemaivăzut. Atunci, în anul 1882, motorul cu reacție nu putea exista decât în imaginația prolifică a unor creatori îndrăzneți, precum Ciurcu și Buisson. Unele invenții apar mult prea devreme, când încă oamenii nu sunt pregătiți să le accepte și să le aprecieze. Ziua de 13 august a anului 1886 a fost una memorabilă. Românul Alexandru Ciurcu și francezul Just Buisson au pus în mișcare pentru prima oară o barcă prin folosirea unui motor cu reacție. Micul dar eficientul motor a fost suficient de puternic pentru a deplasa barca celor doi inventatori pe râul Sena, contra curentului. Patru luni mai târziu avea să fie efectuat un nou experiment. Motorul lui Ciurcu era privit cu o anumită curiozitate, deoarece nu prezenta nici elice, nici zbaturi. Propulsorul cuprindea un recipient în care ardea un combustibil anume creat. În urma arderii se forma o însemnată cantitate de gaze. Acumulându-se, aceste gaze determinau creșterea presiunii în recipientul de formă cilindrică. Gazele ieșeau cu putere printr-un mic orificiu. Astfel, ele puneau ambarcațiunea în mișcare. În toamna anului 1886 invenția fusese brevetată în Franța, sub numele de „Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție”. Ulterior a fost brevetată și în alte state, printre care Germania și Statele Unite.

17

Alexandru Ciurcu Industria aeronautică Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție Unul din domeniile la care îşi

Alexandru Ciurcu

Industria aeronautică

Alexandru Ciurcu Industria aeronautică Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție Unul din domeniile la care îşi aduc
Alexandru Ciurcu Industria aeronautică Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție Unul din domeniile la care îşi aduc

Ambarcațiune cu reacție/Motor cu reacție

Unul din domeniile la care îşi aduc o contribuţie de seamă acum este aviaţia. Începutul îl face Traian Vuia (18721950), doctor în ştiinţe juridice, inginer şi constructor care s-a impus încă de la începutul secolului al XX-lea în domeniul aviaţiei, şi-a continuat şi după 1918 activitatea ştiinţifică. În 1906 a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul. Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o acceleraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care elicele s-au oprit şi avionul a aterizat.

m, după care elicele s- au oprit şi avionul a aterizat. Traian Vuia Avionul Vuia I

Traian Vuia

care elicele s- au oprit şi avionul a aterizat. Traian Vuia Avionul Vuia I – Paris,

Avionul Vuia I Paris, 1906

Henri Coandă (18861972) a ridicat activitatea tehnică spre noi înălţimi atât în domeniul aviaţiei, cât şi în alte domenii ale tehnicii de vârf. După ce în anul 1910 reuşeşte primul zbor cu un avion cu reacţie din lume, conceput de el şi pe care l-a denumit turbopropulsor; cu această ocazie, a observat tendinţa jeturilor de gaze de a se lipi de fuselajul avionului (efectul Coandă).

18

Coandă a utilizat fenomenul pentru conceperea în 1933 a unor vehicule aeriene neconvenţionale pe care

Coandă a utilizat fenomenul pentru conceperea în 1933 a unor vehicule aeriene neconvenţionale pe care le-a denumit „aerodine lenticulare” (discul zburător). Este autorul a peste 200 de invenţii importante, pentru care a obţinut circa 700 de brevete de invenţie în numeroase ţări ale lumii, cu aplicaţii în diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii: transport pneumatic, mecanică, chimie, fizică, medicină, agrotehnică etc.

mecanică, chimie, fizică, medicină, agrotehnică etc. Henri Coandă Avionul cu reacție al lui Coandă (realizat

Henri Coandă

chimie, fizică, medicină, agrotehnică etc. Henri Coandă Avionul cu reacție al lui Coandă (realizat în 1

Avionul cu reacție al lui Coandă (realizat în 1910)

Aurel Vlaicu construiste primul avion de construcţie metalică şi sistemul de răcire a cilindrilor motorului. Obține în Germania diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I și 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu. La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord. Este înmormântat în cimitirul Bellu din București. În anul următor prietenii săi, Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.

19

Elie Carafoli (1901 – 1983) , fondatorul şcolii aerodinamice româneşti, a efectuat în anii 1926-1928

Elie Carafoli (19011983), fondatorul şcolii aerodinamice româneşti, a efectuat în anii 1926-1928 cercetări privind teoria şi trasarea profilelor aerodinamice şi a experimentat aripi monoplane. Ca urmare a cercetărilor şi experimentărilor efectuate, o categorie de profile aerodinamice cu bordul de fugă rotunjit, care se pot aplica şi la construcţia turbinelor şi a elicelor, sunt cunoscute în literatură de specialitate sub denumirea de “profile Carafoli”. A publicat la Paris, lucrarea de referinţă intitulată “Aerodinamica aripilor de avion” (1928) şi “Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane” (1931). A desfăşurat o susţinută activitate practică, fiind, ani în şir, director tehnic la I.A.R. – Braşov, unde a adus o contribuţie esenţială la studiul, proiectarea şi construcţia în anii 1927-1929 a mai multor avioane, dintre care I.A.RCV11(avion monoplan cu “aripă joasă”, de mare performanţă pentru acea vreme), I.A.R14, I.A.R.15, I.A.R.16, care s-au remarcat prin performanţele lor la nivel mondial. În 1922, la Arsenalul Aeronautic s-a construit prototipul primului avion românesc de serie PROTO după numele proiectantului Ştefan Protopopescu (1890-1929). Ulterior, Ministerul de război a lansat o comandă de 25 de exemplare din avionul PROTO la nou înfiinţata secţie de construcţii aeronautice de pe lângă uzinele ASTRA-Arad. În 1924 începe să se producă PROTO 2, primul avion românesc militar de serie mare.

PROTO 2, primul avion românesc militar de serie mare. Elie Carafoli Avion monoplan cu aripă joasă

Elie Carafoli

Avion monoplan cu aripă joasă

Într-un alt domeniu al aeronauticii a lucrat inginerul Radu A. Stoika (1900-1971). După ce la 16 ani a conceput primul său aparat de zbor, a inventat şi construit cele dintâi hidroavioane româneşti. Hidroavionul “Getta”, tip RAS-1, a fost proiectat în 1923 şi a efectuat cel dintâi zbor la 15 august 1925, decolând din bazinul “Titan”, Constanţa. Acesta era un hidroavion, pe cocă centrală, cu trei locuri, adaptat mărilor cu valuri toroidale (scurte, de formă concavă, ca cele din Marea Neagră). Reuşita zborului a făcut ca statul român să mai comande trei aparate şi astfel s-a alcătuit prima flotilă de hidroaviaţie românească.

20

Radu A. Stoika Hidroavion George Bothezat (1883-1940), stabilit în SUA, este primul din lume care
Radu A. Stoika Hidroavion George Bothezat (1883-1940), stabilit în SUA, este primul din lume care

Radu A. Stoika

Hidroavion

George Bothezat (1883-1940), stabilit în SUA, este primul din lume care susţine o teză de doctorat în domeniul aviaţiei “Etude de lastabilité de l’aeroplane”, inventează şi construieşte un elicopter original, cu patru elice importante, cu care a realizat zboruri în anii 1922-1923.

importante, cu care a realizat zboruri în anii 1922-1923. George Bothezat și elicopterul cu 4 elice
importante, cu care a realizat zboruri în anii 1922-1923. George Bothezat și elicopterul cu 4 elice

George Bothezat și elicopterul cu 4 elice

Grigore Brişcu (1884-1965) a experimentat, pentru prima dată, pe un model variaţia ciclică a pasului palelor rotorului portant, ca soluţie pentru asigurarea zborului orizontal, a stabilităţii şi pilotării elicopterelor. Filip Mihail (1896-1962) a inventat “stabiloplanul”, aparat de tip “aripă zburătoare”, fără coadă, care prezintă avantaje aerodinamice şi de stabilitate. În noiembrie 1933 a efectuat primul său zbor cu “stabiloplanul”, care la acea dată era unul din puţinele avioane de acest tip din lume. Un alt aparat de zbor, cu planurile aşezate în tandem (un plan obişnuit prins în corpul aparatului şi un plan mic fixat în partea din faţă afuselajului), a fost realizat în 1929 în SUA de către George Fernic (1893-1930).

21

Stabiloplanul O altă realizare aeronautică românească prioritară a fost inventarea şi construirea primei celule
Stabiloplanul O altă realizare aeronautică românească prioritară a fost inventarea şi construirea primei celule

Stabiloplanul

O altă realizare aeronautică românească prioritară a fost inventarea şi construirea primei celule paraşutabile, o cabină catapultabilă menită să salveze vieţile pasagerilor unui avion aflat în pericol. Inventatorul celulei paraşutabile este Anastase Dragomir (1896-1966), care a înregistrat cererea de brevet în Franţa în 1928 şi a experimentat construcţia celulei cu succes în august 1929 în Franţa şi în octombrie 1929 în România.

1929 în Franţa şi în octombrie 1929 în România. Energetică, electrotehnică şi electronică Creaţia
1929 în Franţa şi în octombrie 1929 în România. Energetică, electrotehnică şi electronică Creaţia

Energetică, electrotehnică şi electronică

în România. Energetică, electrotehnică şi electronică Creaţia tehnică în domeniul energetică, electrotehnică

Creaţia tehnică în domeniul energetică, electrotehnică şi electronică s-a dezvoltat la început în strânsă legătură cu studiile de fizică. Energetica cunoaşte o importantă dezvoltare în România încă de la începutul secolului al XX-lea. În perioada 1922-1926 a funcţionat pe lângă Institutul Geologic din Bucureşti o “Comisie pentru studiul electrificării ţării şi pentru coordonarea exploatărilor factorilor naturali producători de energie”, al cărui preşedinte era directorul institutului, prof. L. Mrazec. În 1924, se adoptă o nouă lege a apelor şi o nouă lege a energiei. Efectul acestor legi a fost o puternică dezvoltare a sectorului energetic, fapt demonstrat şi de aceea că dintr-un total de circa 60.000 kw putere instalată în turbine hidraulice, aproape jumătate s-au instalat după 1924.

22

Dimitrie Leonida (1883 – 1965) s-a înscris printre pionierii acţiunii de electrificare a României, a

Dimitrie Leonida (18831965) s-a înscris printre pionierii acţiunii de electrificare a

României, a proiectat şi a condus lucrările de construire a centralei termoelectrice Grozăveşti şi

de distribuţie a energiei electrice în Bucureşti

N. Caranfil şi Cristea Niculescu, a înfiinţat Întreprinderea de electricitate “Energia”, demarând astfel în România o nouă ramură industrială, industria energetică. În cadrul întreprinderii a organizat fabrici de maşini electrice şi transformatoare, instalaţii de semnalizări feroviare, aparate telefonice, contribuind astfel la punerea bazelor în ţară a unei industrii electrotehnice. El a militat pentru folosirea izvoarelor naturale de energie şi pentru gospodărirea apelor.

În 1913, Leonida împreună cu inginerii

apelor. În 1913, Leonida împreună cu inginerii Dimitrie Leonida Un alt pionier de seamă al energeticii

Dimitrie Leonida

Un alt pionier de seamă al energeticii generale ca disciplină în România a fost Martin Bercovici (1902-1971). El şi-a început activitatea profesională în 1927, în cadrul Societăţii de Gaz şi Electricitate, perioadă în care a urmărit dezvoltarea şi modernizarea instalaţiilor electrice pe baza unei concepţii unitare în introducerea unor metode de protecţie a acestor instalaţii, adaptate structurilor reţelelor.

a acestor instalaţii, adaptate structurilor reţelelor. Martin Bercovici Dionisie Germani (Ghermani) (1877 – 1948)

Martin Bercovici

Dionisie Germani (Ghermani) (18771948) a elaborat planuri de amenajare a Dunării în zona Porţilor de Fier, a Deltei Dunării, precum şi a principalelor râuri interioare. A proiectat şi realizat alimentarea cu apă a oraşelor Tulcea, Turnu-Măgurele, Bucureşti-Arcuda (1919),

23

canalizarea oraşelor Brăila (1913), Ploieşti (1923), Curtea de Argeş (1929), Satu -Mare (1930) ş.a. Întemeietorul

canalizarea oraşelor Brăila (1913), Ploieşti (1923), Curtea de Argeş (1929), Satu-Mare (1930) ş.a.

Întemeietorul şcolii româneşti de maşini electrice a fost Ion S. Gheorghiu (1885-1968) care în 1921 a creat primul laborator de maşini electrice din ţară la Politehnica din Bucureşti, a participat la modernizarea şi extinderea uzinelor Grozăveşti şi Filaret, a contribuit la realizarea hidrocentralei Dobreşti şi a pus în funcţiune prima linie electrică de 110kw din România pe traseul Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti.

România pe traseul Dobreşti - Târgovişte - Bucureşti. Ion S. Gheorghiu (Iancu) Constantinescu (1884-1963) ,

Ion S. Gheorghiu

(Iancu)

Constantinescu (1884-1963), autorul primelor cercetări originale româneşti în telecomunicaţii (studiul dipolilor complementari, 1925), care înfiinţează în 1924, în cadrul Politehnicii din Bucureşti, o subsecţie de electrocomunicaţii şi a primului laborator de telecomunicaţii din învăţământul superior din ţara noastră. El a introdus în învăţământul superior metode moderne cum ar fi calculul operaţional şi studiul ecuaţiilor lui Maxwell şi a avut contribuţii în domeniul reţelelor electrice cu constante concentrate şi în compatibilitatea dintre liniile de transport şi liniile de telecomunicaţii. Fondatorul şcolii electronice româneşti a fost Tudor Tănăsescu (1901 1961), primul doctor în electronică din ţara noastră (1940). A efectuat cercetări asupra modului în care se transferă energia şi în liniile de transmisie a energiei electrice, în maşini electrice şi transformatoare electrice şi constată că energia se transmite prin spaţiu de la sursă către locul unde este absorbită, din aproape în aproape, nu atât prin conductorii liniei de transmisie,

Întemeietorul şcolii de electrocomunicaţii româneşti a fost considerat Ion

24

deoarece energia este localizată în spaţiul în care se găseşte câmpul. Studiile sale privind dezvoltarea

deoarece energia este localizată în spaţiul în care se găseşte câmpul. Studiile sale privind dezvoltarea radiocomunicaţiilor în România din deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea au urmărit extinderea radiodifuziunii pe întreg teritoriul ţării şi, în acest scop, a adus argumente ştiinţifice şi soluţii eficiente tehnic şi economic. A depus eforturi pentru construirea de aparatură radio în ţară, în anii 1940 reuşind să întemeieze o mică întreprindere pentru fabricarea de aparatură profesională de radiocomunicaţii. Gheorghe Cartianu-Popescu (1907 1982) a fost un cercetător român apreciat la nivel mondial, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române şi inventator, specializat în domeniul radiocomunicațiilor. A realizat primele instalații românești de emisie cu modulație de frecvență, de concepție proprie, cu care s-au efectuat primele emisii experimentale, pe unde metrice, în România (1947 – 1950). A avut cercetări și numeroase lucrări în domeniul teoriei și practicii modulației de frecvență. De asemenea, a contribuit la organizarea și dezvoltarea învățământului românesc de radiocomunicații. Dragomir M. Hurmuzescu (1865 1954) a fost un fizician și inventator român, profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române, fondatorul învățământului electrotehnic din România și colaborator al soților Marie și Pierre Curie. A avut contribuții în domeniile electricității și fizicii razelor X. A inventat dielectrina (material izolant din punct de vedere electric, care polarizează temporar când este introdus într- un câmp electric) și a construit electroscopul (aparat care servește la punerea în evidență a stării

de electrizare a unui corp și a felului sarcinii electrice a unui corp) care-i poartă numele (1894).

A pus bazele primului laborator de electricitate din țară, transformat apoi în Școala de

Electricitate de pe lângă Universitatea din Iași, prima școală de fizică experimentală. A fost ctitor al radiofoniei românești. El repetă și realizează la Iași în anul 1901 experimentele de comunicație

prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Popov și ale altora din perioada 1895-1901. În 1922, sub conducerea sa, a început să funcționeze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care la 1 noiembrie 1928 difuza prima emisiune cu anunțul: Alo, alo, aici Radio București, urmat de discursul președintelui Societății, Dragomir Hurmuzescu. Acesta a fost momentul care a inaugurat, practic, postul național de radio din România.

25

Alte invenții și inovații tehnice

Alte invenții și inovații tehnice Stiloul Petrache Poenaru (1799-1875) nu este numai cunoscut drept primul român

Stiloul

Petrache Poenaru (1799-1875) nu este numai cunoscut drept primul român care a călătorit cu trenul în 1831, ci și pentru invenția sa ce a revoluționat domeniul obiectelor de scris și care este folosită și în prezent de milioane de oameni. „Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală”, brevetat în 1827. Este primul stilou modern inventat de Petrache Poenaru și precursorul stiloului inventat în 1863 de Brissant și Coffin și perfecționat 20 de ani mai târziu de către Watterman.

și perfecționat 20 de ani mai târziu de către Watterman. Cinematografia Petrache Poenaru Dumitru Daponte (1894-1956)

Cinematografia

Petrache Poenaru

Dumitru Daponte (1894-1956) a brevetat, în 1923, invenţia sa, privind cinematografia în relief (astăzi proiecția 3 D), în Anglia precum şi în Franţa ceea ce a generat, încă din 1924, un viu interes din partea specialiştilor în modalităţi de proiectare a filmului în relief. Daponte a pornit de la ideea că, pentru a se putea percepe senzaţia de relief, trebuie să existe condiţii încă din faza de înregistrare a imaginilor pe peliculă şi, în acest scop, a construit o cameră de filmat, având două obiective, situate la o distanţa de circa 6 cm., distanţă care putea fi variată cu ajutorul unui dispozitiv în legătură cu un mecanism de punere la punct a distanţei existente între cameră şi obiectul filmat, pentru a se crea posibilitatea acomodării ochilor la variaţiile de câmp vizual, în funcţie de distanţa până la obiectele privite. Daponte s-a preocupat şi de cinematograful color şi a obţinut în 1931 brevetele engleze.

26

Pila Karpen În 1950, un român încerca să rezolve setea de energie a civilizației, construind

Pila Karpen

În 1950, un român încerca să rezolve setea de energie a civilizației, construind un

dispozitiv despre care afirma, cu o jumătate de secol în urmă, că o să funcționeze veșnic. Așa se

(1870-1964) devine recunoscut pentru „Pila Karpen” sau

„Pila termoelectrică cu temperatură uniformă”, un perpetuum mobil ce generează energie la nesfârșit fără a primi vreo intervenție din exterior. La 56 de ani de la apariția ei, pila încă funcționa și este așezată într-un seif la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida” din București.

face că Nicolae Vasilescu-Karpen

din București. face că Nicolae Vasilescu-Karpen Nicolae Vasilescu-Karpen Becul Teclu Nicolae Teclu (1839

Nicolae Vasilescu-Karpen

Becul Teclu Nicolae Teclu (1839 -1916) a fost un chimist român de renume internațional, membru al Academiei Române din 1879. Unul dintre subiectele cercetate de el a fost flacăra, realizând un arzător (bec) performant, ce a păstrat numele de Bec (arzător) Teclu. "Becul" său produce o flacără mai fierbinte decât Becul Bunsen și deci este superior acestuia. Folosirea acestui tip de arzător este răspândită în România, dar și în întreaga lume. Această invenţie a fost brevetată în Austria şi realizată la Viena şi Leipzig. Becul Teclu este folosit şi astăzi în laboratoarele de chimie din lume, dar într-o variantă îmbunătăţită.

de chimie din lume, dar într- o variantă îmbunătăţită. Nicolae Teclu 27 Bec (arzător) Teclu p

Nicolae Teclu

27

de chimie din lume, dar într- o variantă îmbunătăţită. Nicolae Teclu 27 Bec (arzător) Teclu p

Telefonia

Telefonia Augustin Maior (1882-1963) a fost Director general al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din

Augustin Maior (1882-1963) a fost Director general al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din Transilvania şi Banat şi profesor la Universitatea din Cluj, Augustin Maior este cel care a descris fundamentele teoretice ale telefoniei multiple. A studiat medicina la Budapesta şi a urmat mai multe cursuri tehnice la Viena, München şi Göttingen. În noiembrie 1905 este angajat inginer la Staţia Experimentală a Poştelor din Budapesta unde, în 1906, reuşeşte să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” şi apoi, în 1914, în revista “The Electrician.

Laserul

Ion I. Agârbiceanu (1907 1971) a fost un fizician român, fiul prozatorului, scriitorului și pastorului Ion Agârbiceanu și a Mariei. Şcolit la Cluj, Bucureşti şi Paris devine specialist în fizică atomică-spectroscopie. La doar un an de la inventarea, în America, a primului laser din lume, Agârbiceanu proiectează primul laser cu gaze din România (1961). Laserul cu heliu-neon cu radiaţie infraroşie este realizat în laboratorul de metode optice în fizica nucleară, din cadrul Institutului de Fizică Atomică din Capitală. Ajunge să fie brevetat şi apreciat de către fizicieni din întreaga lume.

28

Concluzii

Concluzii Din succinta prezentare a dezvoltării tehnicii româneşti, în perioada secolelor XIX-XX, rezultă că în

Din succinta prezentare a dezvoltării tehnicii româneşti, în perioada secolelor XIX-XX, rezultă că în ţara noastră tehnica a cunoscut o puternică dezvoltare. Era pentru prima dată când oamenii români din toate provinciile istorice puteau contribui fără oprelişti la progresul tehnicii româneşti şi mondiale. Prin crearea de noi şcoli, prin înfiinţarea de noi unităţi de cercetare, în principal în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara colaborarea cercetătorilor români a fost intensă şi benefică, creând noi perspective de dezvoltare în viitor. Ţara noastră a intrat definitiv în fluxul cultural mondial, în mişcarea ştiinţifică internaţională. Aproape toţi aceşti oameni – lista lor putând fii mult mai lungă – au lucrat şi în învăţământul superior şi au creat noi specialişti, care aveau să lucreze după 1940 alături de profesorii lor sau au preluat de la aceştia „ştafeta flăcării creaţiei”, ducând-o mai departe.

29

Lucrări generale

Bibliografie selectivă

Lucrări generale Bibliografie selectivă B ălan Ş t., Mih ă ilescu, N. Ş t., Istoria ştii

Bălan Şt., Mihăilescu, N. Şt., Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Date cronologice, Editura Academiei, Bucureşti, 1985 Ciupercă I., Cozma E., Istorie. Manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, București, 2006 Constantinescu N. N., Inventatori români, Editura OSIM, Editura AGIR, Bucureşti, 2000 Gudju Ion, Iacobescu, Gh., Romanian Aeronautical Constructions, Editura Academiei, Bucureşti, 1974 Gudju Ion, Gh. Iacobescu, Istoricul Dezvoltării Tehnice în România, vol I-III, editat de Societatea Politehnică din România cu ocazia semicentenarului 1881-1931, Bucureşti , 1931 Moroianu D., Ştefan I.M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1976 Ştefan I. M., Procesul formării şcolilor ştiinţifice şi tehnice româneşti, Revista de istorie nr. 6/1981, București

Site-uri

30