Universitatea:SPIRU HARET

Facultatea:ŞTIINŢE ECONOMICE
Programul de studii:MANAGEMENT-IFR
Disciplina:ISTORIE ECONOMICĂ
Titlul lucrarii : Consecinţele industrializării accelerate asupra relaţiilor economice externe
ale României în perioada 1950-1989.

Ghita Radu-Ilie,anul 1,grupa 103

Numele cadrului didactic coordonator (tutorelui):Conf. univ. dr. Eugen Ghiorghiţă

CUPRINS :

INTRODUCERE : SITUATIA ECONOMICA A ROMANIEI DUPA AL DOILEA RAZBOI

MONDIAL
CAPITOLUL I : CONSECINTELE INDUSTRIALIZARII ACCELERATE ASUPRA
RELATIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMANIEI IN PERIOADA 1950-1989
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE : SITUATIA ECONOMICA A ROMANIEI DUPA AL DOILEA

RAZBOI MONDIAL

Pierderile materiale provocate de Al Doilea Razboi Mondial au afectat toate domeniile

activităţii economice, în special industria şi transporturile. Producţia din industria petrolieră a
scăzut cu 40% faţă de anul 1941,iar dintre ramurile transporturilor, cele mai grav afectate au fost
cele feroviare. Pierderi importante s-au înregistrat şi în agricultură. Deşi producţia anului 1944 a
fost ridicată ca urmare a condiţiilor climatice deosebit de favorabile, o mare parte dintre culturi
au rămas neculese din cauza operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul ţării şi a deficitului de
forţă de muncă.
Situaţia a fost agravată şi de sumele foarte mari cheltuite de către stat, peste 1 miliard de dolari,
pentru finanţarea operaţiilor militare şi acoperirea pagubelor provocate de retragere trupelor.
Decalajul foarte mare dintre cererea şi oferta de bunuri de consum a impus emisiuni monetare şi
creditare, ceea ce a agravat în mod deosebit inflaţia, a determinat extinderea pieţei negre şi a
impus raţionalizarea alimentelor. Ca urmare, statul român a fost constrâns să aplice o serie de
măsuri cu caracter etatist – dirijist, urmărindu-se sporirea producţiei şi comerţului, redresarea
circulaţiei monetare, precum şi creşterea nivelului de trai al populaţiei. Cele mai importante legi
adoptate în acest sens au fost:

 Reforma Agrară din anul 1945, prin care s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi
funciare
 Etatizarea BNR în proprietatea statului, în anul 1946, acesta dirijând şi controlând
creditele şi creând premisele reformei monetare din anul 1947
 Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în anul 1948, prin care
majoritatea întreprinderilor au trecut în proprietatea statului
 Instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior al României

Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1948 sectorul public avea o pondere însemnată în
toate ramurile economice. În funcţie de numărul de salariaţi, aceasta se ridica la 76% în industrie,
98% în transporturi şi comunicaţii şi 42% în comerţ şi credit. S-a trecut, astfel, la economia
centralizată, iar în anul 1948 s-a adoptat Constituţia Republicii Populare Române şi s-a constituit
Partidul Muncitoresc Român ca partid unic, care, din anul 1965 s-a rdenumit Partidul Comunist
Român.

Refacerea economiei după încheierea războiului a durat aproximativ 5 ani. Până în anul 1950,
activitatea economică a fost ghidată prin planurile anuale, iar ulterior pe baza celor cincinale. În
anul 1950, volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel antebelic.

Industria

În toată perioada cuprinsă între anii 1945 – 1989, dezvoltarea economică a avut ca punct
central dezvoltarea industriei, unde investiţiile au crescut permanent până în anul 1986,
urmărindu-se transformarea economiei în economie industrial – agrară şi diminuarea decalajelor
dintre zonele ţării, prin crearea unor noi structuri, moderne şi prin valorificarea superioară a
resurselor naţionale. Producţia industrială a ţării a crescut în această perioadă de aproximativ 44
de ori, cele mai mari creşteri fiind înregistrate înainte de anul 1980. Atenţia cea mai mare s-a
acordat industriei grele, unde au fost făcute dese restructurări şi s-au investit sume mari, ceea ce
a creat dezechilibre sectoriale şi a afectat consumul populaţiei.

Investiţiile din industrie au deţinut o pondere medie de 40 – 50% din totalul investiţiilor realizate
pe întreaga economie naţională, 80 – 90% fiind alocate ramurilor producătoare de capital fix.
Numărul de întreprinderi aflate în proprietate publică şi cooperatiste a crescut semnificativ, cu
peste 30%, în paralel cu creşterea populaţiei ocupate în aceste domenii, de la 12% în anul 1950 la
38% în anul 1989.

Dezvoltarea activităţilor industriale a fost afectată de o serie de factori negativi, între care
necesitatea de a aloca sume importante pentru achiziţionarea capitalului fix. Pe de altă parte,
acesta era menţinut în funcţiune şi după incheierea duratei normate de funcţionare, care era de 3
ori mai mare decât în S.U.A. şi Japonia, ceea ce a accentuat gradul de uzură fizică şi morală, a
crescut cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile, conducând astfel la o creştere semnificativă a
cheltuielilor de producţie. Un alt factor cu influenţă negativă, care a determnat creşterea
costurilor de producţie şi reducerea profitabilităţii a fost acela că toate ramurile industriale erau
foarte mari consumatoare de energie hidroelectrică şi termică, iar dezvoltarea lor s-a realizat în
mare parte pe cale extensivă. Spre sfârşitul perioadei, s-a accentuat fenomenul de subutilizare a
capitalului fix în industrie (22% nu erau utilizate în anul 1989) în special din cauza deficitului de
materii prime şi a reducerii volumului pieţelor de desfacere.

O parte dintre produsele industriale erau mai slabe calitativ, oferta era redusă, ceea ce a
determinat creşterea preţurilor, a afectat competitivitatea în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale, afectând deficitul balanţei comerciale, determinând deprecierea monedei naţionale
şi reducerea veniturilor reale ale populaţiei.

Celorlalte ramuri ale industriei li s-a acordat o atenţie redusă. Spre exemplu, investiţiile din
industria alimentară, textilă şi a pielăriei au fost în medie, în perioada 1980 – 1989, de 11% din
totalul investiţiilor industriale.
În anul 1989, industria contribuia cu aproximativ 60% la crearea produsului social şi a
venitului naţional, devenind principala ramură a economiei naţionale.

Agricultura
 In anul 1948, majoritatea proprietăţilor funciare erau cele între 1 şi 2 ha, cu o pondere de 26%
din total, urmate de cele mai mici de 1 ha, cu o pondere de 20% din total, în condiţiile în care
peste 90% din totalul proprietăţilor erau de sub 5 ha. Această chestiune este importantă prin
prisma faptului că dimensiunea redusă a proprietăţilor funciare nu permitea practicarea unei
agriculturi intensive de către fiecare proprietar în parte. În aceste condiţii, în anul 1949 statul a
început transformările în acest domeniu, înfiinţându-se primele cooperative agricole de
producţie.

Colectivizarea s-a încheiat în anul 1962, când statul a inclus activitatea agricolă în planurile
cincinale. Plata agricultorilor se făcea în funcţie de numărul de zile lucrate, de cantitatea produsă
şi de calitatea produselor. După anul 1971, s-a introdus venitul minim lunar şi plata în acord
global, însa, ca medie, venitul persoanelor ocupate în acest domeniu s-a situat, în general, sub
nivelul salariului net pe economia naţională.

Peste 70% dintre suprafeţele cultivate erau ocupate de cereale, urmate de cartofi, legume şi
plante tehnice şi, în continuare, randamentele la ha erau printre cele mai scăzute din Europa.

În privinţa creşterii animalelor, cele mai mari creşteri au fost obţinute pentru păsări, ovine şi
porcine, iar în cadrul producţiei animale, cele mai importante rezultate s-au obţinut pentru ouă,
miere şi carne.

Până în anul 1989, producţia agricolă a crescut de aproximativ 4 ori, iar ponderea populaţiei
ocupate în agricultură a scăzut de la 74% în anul 1950 la 28% în anul 1989. Producţia agricolă a
fost afectată de sumele reduse alocate pentru investiţii în acest domeniu, în medie între 10% şi
16% din totalul investiţiilor pe economia naţională, de dotarea tehnică slabă, de deteriorarea
solului prin utilizarea sa necorespunzătoare, de slaba motivare a lucrătorilor, precum şi de faptul
că preţurile produselor erau menţinute la un nivel prea scăzut, nereuşind să acopere costurile de
porducţie.

Transporturile şi comunicaţiile
Din punctul de vedere al sumelor alocate pentru investiţii (între 6% şi 13% din totalul
investiţiilor), transporturile au reprezentat a treia ramură a economiei naţionale.

Lungimea căilor ferate a crescut cu 10%, preponderente fiind cele electrificate, ceea ce a
detrminat creşterea vitezei de deplasare.

O atenţie deosebită s-a aordat drumurilor publice, care au fost modernizate în proporţie de 80%,
iar în anul 1989, transporturile rutiere deţineau ponderea cea mai mare în cadrul transporturilor
de mărfuri (86% din total). Spre sfârşitul perioadei, situaţia s-a înrăutăţit din cauza înrăutăţirii
stării drumurilor, a crizei de carburant, ceea ce a afectat timpul de transport, cu consecinţe
deosebite în cazul mărfutilor perisabile.

Celelalte tipuri de transporturi deţineau ponderi extrem de mici. Transportul fluvial de mărfuri
împreună cu cel maritim deţineau 2,6% din totalul transporturilor de mărfuri şi de călători, cel
prin conducte 1,1%, iar cel aerian sub 0,1%.

Volumul transporturilor a crescut, pe total, de aproximativ 10 ori, observându-se o tendinţă

evidentă de creştere a ponderii transporturilor rutiere în detrimentul celor feroviare.

Investiţiile în telecomunicaţii au fost în medie de sub 0,8% din totalul investiţiilor pe economia
naţională. Numărul unităţilor de poştă, telegraf, telefon şi radio a crescut de aproximativ 3 ori,
numărul salariaţilor de aproximativ 4 ori, creşterile cele mai mari înregistrându-se până în anul
1970, după care s-au înregistrat reduceti, în special în mediul rural.

Comerţul intern

Numărul de unităţi comerciale (a celor de stat de aproximativ 6 ori şi a celor cooperatiste de

aproximativ 2 ori) şi volumul mărfurilor comercializate au crescut, cu deosebire în perioada
cuprinsă între anii 1960 - 1970. De asemenea, a crescut populaţia ocupată în comerţ, în principal
în mediul urban. Aceste creşteri sunt ilustrate de creşterea investiţiilor din domeniul comerţului
interior (situate în medie la nivelul de circa 2% din totalul investiţiilor pe economia naţională) şi
au fost impulsionate de creşterea populaţiei, în special a celei urbane, care în anul 1989
reprezenta 53,2% din totalul populaţiei ţării.

Mărfurile cu ponderile cele mai mari în cadrul comerţului interior erau cele nealimentare, de
folosinţă îndelungată şi de uz gospodăresc.
S-au înregistrat creşteri ale valorii mărfurilor tranzacţionate, însă aceste cerşteri au fost în
principal rezultate din politica de creştere a preţurilor acestor mărfuri, practicată de stat.Începând
cu anul 1950, statul a fixat preţuri unice pentru majoritatea produselor tranyacţionate pe teritoriul
ţării.

Iniţial, refacerea producţiei înainte de anul 1960 a determinat creşterea ofertei de mărfuri, în
paralel cu reducerea preţurilor acestora, creşterea gradului de satisfacere a cererii. După anul
1980, s-a modificat structura comerţului interior, predominând produsele cu preţuri mai mari, în
special pent5ru servicii şi alimente, ceea ce, împreună cu reducerea veniturilor populaţiei, au
condus la reducerea profitabilităţii acestui domeniu.

Volumul prestărilor de servicii a crescut cu aproximativ 20% în întreaga perioadă, iar încasările
cu aproximativ 16%. Ponderile cele mai mari le-au avut serviciile cu caracter industrial şi cele de
gospodărie comunală şi locativă. De asemenea, s-au construit numeroase hoteluri, hanuri şi alte
tipuri de unităţi de cazare turistică, ceea ce a ampificat volumul acestei activităţi.

CAPITOLUL I : CONSECINTELE INDUSTRIALIZARII ACCELERATE ASUPRA

RELATIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMANIEI IN PERIOADA 1950-1989

Balanţa comercială a fost în general deficitară până în anul 1980, apoi excedentară în fiecare
an. Volumul valoric al comerţului exterior a înregistrat creşteri până în anul 1985, apoi reduceri,
în special în privinţa importurilor.

După anul 1960, creditele externe contractate de România au fost în sume din ce în ce mai mari,
fiind utilizate, în sepcial, pentru achiziţionarea elementelor de capital fix necesare industriei.
Plata datoriei externe s-a ralizat în principal după anul 1980, prin forţarea exporturilor şi
subdimensionarea importurilor.

La sfârşitul perioadei, în structura exporturilor predominau combustibilii, materiile prime

minerale, metalele, maşinile, utilajele şi mijloacele de transport, produse chimice. În structura
importurilor predominau aceleaşi categorii de produse, urmărindu-se creşterea capacităţilor de
producţie industriale.
Din punctul de vedere al partenerilor externi, în anul 1950, România avea relaţii comerciale cu
numai 28 de ţări, principalul partener fiind U.R.S.S. După anul 1960, 73% din comerţul exterior
se desfăşura cu ţările socialiste, în principal cele membre ale C.A.E.R. În anul 1989, România
avea relaţii comerciale cu numai 59 de ţări din toate zonele lumii, cele mai importante fiind
U.R.S.S., Italia, Germania, S.U.A., Cuba, Canada, Iran, Arabia Saudită, China, Egipt, Maroc,
Nigeria, Australia, Noua Zeelandă.

După anul 1970, criza petrolului şi deteriorarea calităţii produselor româneşti au afectat
activitatea de comerţ exterior, exporturile pe cap de locuitor fiind sub media europeană.

Una dintre tendintele evidente ale economiei mondiale o reprezinta integrarea economica
internationala. Acest fenomen a inregistrat o evolutie semnificativa, mai ales pentru Europa de
Vest dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Conceptul de integrare economica - de data recenta in teoria si practica economica - nu are o

abordare unitara. Definitiile date acestui concept pun accentul fie pe motivatiile procesului, cum
ar fi, de exemplu, necesitatea construirii unor spatii economice mari sau a unor ansambluri
economice tot mai vaste care sa permita folosirea deplina a capacitatii de productie careia
progresul tehnic ii mareste cu fiecare zi limitele, fie pe una sau alta dintre laturile lui, cum ar fi
eliminarea progresiva a discriminarilor dintre diferite tari.

Integrarea economica poate fi definita drept procesul de dezvoltare a interdependentelor dintre

state, prin forme si metode care asigura, pe de o parte continuitatea si aprofundarea schimburilor
economice, iar pe de alta parte, cresterea gradului de intrepatrundere a economiilor nationale
intr-un organism divers in prezentare, dar unitar si omogen in functionalitatea sa.

Integrarea economica imbraca forme diferite, care sunt clasificate, in general, pe baza unui
criteriu esential: modul cum sunt realizate relatiile economice dintre tarile participante si gradul
de intrepatrundere a economiilor acestora. Pe baza acestui criteriu, formele de realizare
reprezinta si etape ale adancirii si maturizarii procesului de integrare.

Este larg acceptata ideea existentei unui numar de cinci asemenea forme si etape.

 Zona de comert liber, care se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: tarile

participante la aceasta forma hotarasc desfiintarea barierelor comerciale de ordin tarifar si
 netarifar in schimburile dintre ele prin acordarea reciproca de preferinte; fata de tarile din
afara zonei respective de comert liber, fiecare adopta o politica comerciala proprie; la
granita tarilor respective functioneaza inspectori vamali.

In aceasta categorie intra Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-
American de Comert Liber; Acordul Central European de Comert Liber (CEFTA) din care
face parte si Romania; Asociatia Latino-Americana de Integrare s.a.

 Uniunea Vamala, are la baza principiul inlaturarii tuturor barierelor comerciale dintre
tarile membre si practicarea unui tarif vamal comun, de catre tarile participante la uniune
in raporturile cu tarile nu care fac parte; se elimina, treptat, inspectia vamala la frontiera.
Prin aceasta faza a trecut si Uniunea Europeana. Alte uniuni vamale: Pactul Andin ( in
America Latina), Uniunea Vamala a Tarilor Baltice s.a.
 Zona de cooperare economica, activitatile convenite pentru cooperare sunt mult mai
diversificate, cuprinzand: libera circulatie a bunurilor si serviciilor, cooperare in
transporturi, telecomunicatii, mediu, crearea de banci comune de investitii etc.
Edificatoare in aceasta privinta este Cooperarea Economica in zona Marii Negre.
 Piata comuna. Este o forma avansata de integrare, in care pe langa uniunea vamala se
liberalizeaza si circulatia factorilor de productie, astfel incat libertatea deplina priveste
cele patru fluxuri de baza: marfuri, servicii, persoane si capitaluri. Comunitatea
Europeana a trecut printr-o asemenea forma (etapa) in perioada de formare a CEE, prin
unificarea regimurilor vamale, cat si dupa aceea, cand s-a constituit o piata unica. Sub
aceasta denumire functioneaza de asemenea, "Piata comuna a Conului de Sud"
(Mercosur), constituita in 1991, prin semnarea Tratatului de la Asuncion (Paraguay)de
catre Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay; in 1996 au aderat Chile si Bolivia. Alte
exemple : "Piata Comuna a Americii Centrale", "Piata Comuna Araba" s.a.
 Uniunea economica si monetara, este forma cea mai avansata de integrare economica.
Ea se caracterizeaza prin faptul ca tarile membre isi unifica toate politicile economice in
domeniile: comert, migratie, monetar, fiscal, bunastare. De asemenea, se instituie o
moneda unica si se infiinteaza o banca centrala comuna, precum si un sistem de institutii
de conducere si mecanisme de coordonare a activitatii.
Sub influenta integrarii economice se formeaza mai multe categorii de raporturi intre tarile
participante, precum si intre acestea si restul lumii:

 raporturi preferentiale, intre tarile membre ale unei grupari sau organizatii economice,
care practica, insa, raporturi protectioniste fata de tarile neparticipante;

In situatia tarilor care nu sunt membre ale gruparii economice, dar care au solicitat aceasta
calitate si au incheiat acorduri in acest sens, se constituie raporturi de asociere a acestor tari la
grupare, situatie care creeaza unele avantaje si conditii de pregatire.

 raporturi de conlucrare sau de competitie intre diferite grupari economice;

 raporturi specifice intre gruparile integrationiste, pe de o parte, si organizatiile cu caracter
global, care pot fi si ele de conlucrare, dar si tensionate.

Realizarea reformei si dezvoltarea Romaniei pe principiile economiei de piata impun, printre

altele, o larga deschidere in economia mondiala. Relatiile economice externe ale tarii noastre se
circumscriu prioritar in spatiul geopolitic european in care ne situam.Cea mai mare parte a
comertului exterior se realizeaza cu tari din aceasta parte a lumii, dar se dezvolta, desigur, si
relatiile economice cu celelalte state.Din multimea acordurilor economice incheiate dea-lungul
anilor cu diferite tari, o importanta deosebita o au :

 Acordul Interimar de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana

 Acordul de Comert Liber cu tarile Asociatiei Econo-mice a Liberului Schimb (din
Europa)
 Acordul cu S.U.A. , precum si ob-tinerea de preferinte vamale generalizate din partea
S.U.A. si a Federatiei Ruse.

In perioada 1945-1989, economia Romaniei a fost tipic central-planificata, iar in ultimi ani
hipercentralizata.Prin promovarea si aplicarea ,,planului" s-a fortat dezvoltarea industriala a tarii,
in special a constructiei de masinii, industrie considerata ,,pivot" al economiei nationale. In
acelasi timp sectorul agricol si agro-industrial a trecut pe planul secundar, iar productia de bunuri
de consum a fost practic neglijabila.

Fortata de o rata de crestere dintre cele mai ridicate din lume, in jur de 30% pe an, industria, in
primul rand, si economia, in general, au inregistrat ritmuri de crestere ridicate. Cu toate acestea,
volumul sau nu a depasit 25% din PIB cu acest procent Romania situandu-se pe ultimele tari din
Europa. Totodata, ponderea Romaniei in comertul mondial era in jur de 0,5%.

Catre anul 1989, pe plan intern, Romania se considera o tara industrial-agrara, iar pe plan
international se autodeclara tara in curs de dezvoltare.

Evolutia comertului exterior al Romaniei pe grupe de marfuri in perioada 1950-1989 reflecta

schimbarile majore intervenite in economia Romaniei. Astfel dintr-o tara cu o economie
preponderent agrara care avea nevoie de masive importuri de masini si utilaje industriale precum
si de alte marfuri industriale (categorii ce detin 48,5% din totalul importurilor in 1950), Romania
devine un puternic exportator de astfel de marfuri ce detineau, in 1989, 47,36% din totalul
exporturilor (fata de doar 5,5% in 1950).

Merita mentionat, de asemenea, si rolul major jucat de masivele importuri de combustibil,

materii prime, cu precadere petrol, minereu de fier, carbune energetic, cocs si materiale
neferoase, precum si importul unor masini si utilaje pentru existenta unui puternic sector
industrial intr-o tara cu rezerve naturale extrem de reduse. In 1989, de exemplu, aceste importuri
au reprezentat 56,03% din totalul importurilor efectuate.

Situatia anului 1988 arata foarte clar pana unde s-a putut ajunge in materie de planificare gresita
a comertului exterior. Astfel, importurile au fost puternic restrictionate, situandu-se la doar
72,24% din valoarea importurilor din 1981 si la doar 67,08% din valoarea exporturilor din acel
an. O asemenea situatie, total anormala, se reflecta in tara prin numeroasele lipsuri, atat ale
productiei autohtone ce erau dirijate cu prioritate la export, cat si a produselor straine, ce
constituiau o adevarata ,,rara avis".

In aceasta perioada orientarea geografica a comertului exterior a fost subordonata intereselor

ideologice. In primii zece anii, exportul si importul se realiza aproape integral cu tarile membere
ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) infintat in 1949. Daca pana la infintarea
CAER-ului colaborarea economica si tehinico-stintifica dintre tarile care au devenit ulterior
membre ale acestei organizatii, se desfasurau pe baze bilaterale, odata cu creare acestuia au fost
puse bazele colaborarii multilaterale. Trebuie facuta precizarea ca, datorita instituirii, in toate
aceste tarii a monopolului de stat asupra comertului exterior si a relatiilor vamale colaborarea
dintre aceste tari avea loc la nivel interguvernamental si principala forma a constituit-o
coordonarea planurilor de dezvoltare economica a statelor membre, concretizate in acorduri
comerciale incheiate intre statele membre si care coincideau in acelasi timp cu planurile
cincinale ale tarilor respective.

In anii 1953-1954, Marea Britanie, initiase contracte importante cu Estul, in urma carora au
avut loc mai multe runde de negociere pentru incheierea unor eventuale acorduri cu
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si Romania. Aceasta din urma a incercat initierea unor legaturi
comerciale cu tarile din America de Sud, in special cu Argentina , insa tratativele au esuat
lamentabil.

Incepand cu anii 1955 si, mai ales, dupa 1965 s-a realizat o deschidere spre tarile Europei
Occidentale si S.U.A.

Dupa 1965 a fost lansata teza ,,comertul cu toate tarile lumii". In acest context au inceput sa
creasca schimburile cu tarile in curs de dezvoltare.

Biblografie :

E. Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ exterior în România interbelică, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002

N.N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. II, Editura Economică, 2000, (capitolul
IX, Comerţul exterior al României în perioada 1949-1989, redactat de Nicolae Sută).