Economia României în perioada interbelică

Profesor masterant, Ioana Prahoveanu

Colegiul Comercial Carol I, Constanța

Abstract : După 1918, sub influenţa unor diverşi factori, regimul politic din România a cunoscut o importantă
evoluţie. Realizarea statului național unitar, român la 1 Decembrie 1918 a reprezentat opera întregii na țiuni, act care
a consfințit noul cadru teritorial al României punând bazele totodată și unui nou început din perspectivă politică,
social-economică si culturală.
În perioada interbelică economia românească a cunoscut patru mari etape de dezvoltare economică: 1919
-1922 de refacere după război; 1923 -1928, de dezvoltare economică; 1929-1933 criză economică mondială; 1933
-1937 de maximă dezvoltare economică. Astfel, legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni, tarifele vamale,
investiţiile industriale, înlesniri acordate pentru înfiinţarea de noi întreprinderi sau coparticiparea capitalului de stat
la acestea, înfiinţarea de instituţii, au constituit cadrul necesar dezvoltării economice a României. Dacă după primul
război mondial peste 79% din popula ția țării era angrenată în activită ți agricole, dinamismul a fost, totodată, un
atribut important al evolu ției economiei în anii 1918- 1939. Diferen ț a dintre mediul urban ș i rural va scădea,
atât ca ocupa ț ie cât ș i ca for ț ă de muncă angrenată în activită ț i economice. La sfâr ș itul perioadei interbelice
cu toate interven ț iile statului pentru dezvoltarea economică, consecin ț a acestei dezvoltări a fost că pentru
prima oară, ponderea sectorului industrial a depă ș it sectorul agricol, cu toate că România rămânea un stat
agrar.

Cuvinte cheie:, reforme, modernizare, neoliberalism, capital, industrializare

1.Context general după Primul război mondial.

Confruntarea dintre democraţie şi totalitarism ca trăsătură fundamentală a sec. XX, s-a

manifestat şi în România, după Primul Război Mondial. Regimurile politice din România au
cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După 1918, sub
influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan economico-social, integrarea
provinciilor unite, noile mentalităţi etc.) regimul politic din România a cunoscut o importantă
evoluţie. Realizarea statului național unitar, român la 1 Decembrie 1918 a reprezentat opera întregii
națiuni, act care a consfințit noul cadru teritorial al României punând bazele totodată și unui nou
început din perspectivă politică, social-economică si culturală. Suprafața noului stat a crescut de
la 137.000 km2 la 295.059 km2, iar populația a crescut cu 15,5 milioane față de 725.000 locuitori
înainte de 1918. La recensământul din 1930 populația număra 18.052.896 locuitori aflându-se pe
locul 8 între statele Europei în ceea ce privește populația. Compoziția etnică era alcătuită din
71,9% români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% ruși, 2%
bulgari, 1,5% țigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi si croați, 0.3% polonezi, 0,1% greci,
0,1% tătari, 0,3% alte naționalități. Acest lucru evidenția necesitatea unei dezvoltări mai rapide a
forțelor de producție, înmănuncherea energiilor și capacităților creatoare ale întregului popor.
România a încetat să mai fie un stat de emigrație, mai ales după ce, în 19125, a fost adoptată
o lege ce consfințea libertatea emigrării. Până în 1938 în România s-au așezat 28.580 cetățeni
străini și au plecat 11.709 cetățeni români.
Majoritatea populației de 78,9% a continuat să trăiască în lumea satelor, restul de 21,1%
fiind concentrată la orașe ca București sau Cernăuți, Galați, Iași etc. O statistică din 1930,
1
privind repartiția forței de muncă pe profesiuni arăta că 72,3% dintre locuitori lucrau în agricultură,
9,4% în activități industriale, 4,8% erau funcționari iar 4,2% se ocupau de comerț și credit.
În agricultură suprafața arabilă a crescut de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha. Suprafața
acoperită cu păduri, de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, rețeaua căilor ferate de la 4.300 km la
11.000 km.
Conferința de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), pe lângă probleme legate de stabilirea noilor
condiții de pace, dezbătea și numeroasele probleme cu caracter economic, financiar, teritorial și
îndeosebi organizarea politică a Europei postbelice. Astfel distrugerile provocate de război impunea
în acest moment, refacerea economică După războiul de reintregire națională și distrugerile
provocate de desfășurarea acestuia, refacerea economica s-a impus ca o cerință de seamă, în
condițiile în care, în 1919, producția economică a României a reprezentat circa 20-25% din cea
înregistrată în anul 1913. În 1919, de pildă, agricultura a înregistrat un puternic regres, căci
România, care fusese un tradițional exportator de cereale, a fost nevoită să importe grâu pentru
populație în 1918, extracția de petrol a reprezentat doar 47% din cuantumul anului 1913 într-o
situație foarte grea se afla și sistemul financiar, apăsat de inflație și circulația mai multor monede.
Situația economică s-a îmbunătățit însă după 1924 în condițiile adâncirii luptei pentru stăpânirea
pozițiilor hotărâtoare în economia națională, între capitalul românesc,al cărui exponent principal
era Banca Naționala și Banca Românească, reprezentante ale intereselor Partidului Liberal și
capitalul monopolist al marilor puteri occidentale. Având ca îndemn, politica ,,prin noi înșine,,
guvernul liberal a promovat o politică de dezvoltare a capitalului bancar-industrial român, acordând
prioritate marii burghezii, la exploatarea bogățiilor țării. Noilor capitaluri străine orientate spre
investiții în România li se impunea obligativitatea repartizării către capitaliștii români a unei cote
majoritate sau cel puțin egale, din acțiunile emise, și prin aceasta, din profiturile realizate de
întreprinderile pe care urmau să le înființeze.

2.Practici politice privind dezvoltarea economică.

Intervalul de timp cuprins între primul şi al doilea război mondial a fost considerat o
perioadă de dezvoltare amplă a economiei româneşti, în cadrul căreia industria a cunoscut
o evoluţie susţinută, influenţând întregul organism economic al ţării. Un rol deosebit în acest sens l-
a avut politica economică. În perioada interbelică economia românească a cunoscut patru mari etape
de dezvoltare economică: 1919 -1922 de refacere după război; 1923 -1928, de dezvoltare
economică; 1929-1933 criză economică mondială; 1933 -1937 de maximă dezvoltare economică.
Astfel, legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni, tarifele vamale, investiţiile industriale,
înlesniri acordate pentru înfiinţarea de noi întreprinderi sau coparticiparea capitalului de stat la
acestea, înfiinţarea de instituţii, au constituit cadrul necesar dezvoltării economice a României.
Schimbările survenite în economie şi în raportul de forţe pe plan politic au impus
modificări şi în domeniul doctrinelor economie ale grupărilor politice existente în viaţa
politică românească din perioada interbelică. Ca şi în perioada anterioară liberalismul, a continuat
să fie principalul curent de gândire economică, s-a dezvoltat ţărănismul, care a cunoscut o audienţă
crescândă în opinia publică din România, mai ales după 1926 (unirea Partidului Naţional Român al
lui Iuliu Maniu din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat),iar
influenţa socialismului şi a marxismului s-au atenuat ca urmare a sciziunii mişcării muncitoreşti în
mai multe partide politice (socialist, social-democrat şi comunist).
În perioada interbelică s-au confruntat sub aspectul teoriei şi al practicii
economice,promotori şi susţinători a două curente majore de gândire economică, grupaţi în jurul a
două mari partide – Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc – curente care însă nu s-
au identificat cu programele acestor partide care, practic, au alternat la guvernarea ţării.

2
 Din perspectivă politică, a politicilor/practicilor politice aplicate de guvernele României în
această perioadă, nu putem să elogiem activitatea unui guvern sau al unui partid politic, ci trebuie să
reliefăm ideologiile și teoreticienii care au fundamentat politicile economice capabile să contribuie
la modernizarea și dezvoltarea economiei românești.
Principalele preocupări teoretice privind calea de urmat în viitor de către societatea
româneasca au polarizat o vastă dezbatere în perioada interbelică. Ea a vizat și economia, alături
de regimul politic și rolul luptei sociale. Cele mai importante curente de idei cu largă audiență au
fost, neoliberalismul, țărănismul sau agrarianismul și marxismul.
Neoliberalismul a avut drept teoreticieni pe Mihai Manoilescu, Ștefan Zeletin, Vintilă
Brătianu, I.Gh. Duca, Victor Slăvescu. Neoliberalismul a accentuat rolul industriei și a văzut o
strânsă legătură între industrializare, modernizare și consolidarea independenței politice. Statul
urma să joace un rol important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică. Politica
economică inspirată de acest curent, „prin noi înșine", a fost susținută, între 1922-1928, de
Partidul Național Liberal. Pentru dezvoltarea societății neoliberalismul punea în centrul
preocupărilor: libera inițiativă a individului;progresul statului depindea de dezvoltarea industriei
naţionale; aprecia că viitorul nostru este legat de o mare industrie; idustrializarea prin eforturi
proprii, limitarea participării capitalului străin, măsuri cu caracter protecţionist, creşterea rolului
statului în economie;dezvoltarea industriei autohtone prin protecţionism;măsuri legislative
favorabile ţărănimii şi întărirea burgheziei.
El a legat condiţiile care au determinat dezvoltarea României moderne de introducerea
capitalismului de tip occidental.Nu înlăturau posibilitatea colaborării cu capitalul străin, ci doreau
condiţii mai avantajoase ca până atunci. Erau adepții democraţiei parlamentare.
Ţărănismul, reprezintă o altă ideologie cu un impact deosebit în societatea românească. A fost
promovat de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane. Aceștia promovau:
inițiativa micilor proprietari agricoli şi susţineau că progresul industriei trebuie să fie subordonat
dezvoltării agriculturii.Apreciau că România evolua pe o cale diferită de cea a statelor Occidentale
și optau pentru un stat ţărănesc în care agricultura să ocupe locul principal. Țărăniștii mai susțineau
primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia societăţii,
unde formarea statului ţărănesc reprezenta cea autentică expresie a democraţiei. Doctrina ţărănistă a
fost promovată de P.N.Ţ(fondat în 1926). Ei erau de acord și cu dezvoltarea ramurilor industriale
care aveau bază de materii prime în ţară. Adepţii ai politicii ,,porţilor deschise”, considerau că
România nu dispunea de suficient capital și ca urmare aveau totuși nevoie de o infuzie de capital
străin.
Chiar dacă Partidul Național Țărănesc a încurajat capitalul străin, liderii țărăniști pe fondul
expansiunii capitalului străin în Romania, au ocrotit economia natională si au vizat consolidarea
puterii economice a burgheziei industriale și financiare, supraevaluând însă capacitatea financiară a
țării. S-a considerat, de asemenea, că progresul României era legat de dezvoltarea industriei.
Totodată, s-a urmărit exploatarea bogățiilor solului si subsolului cu sprijinul primordial al
capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul străin nu era exclus, ci doar limitat, pentru a fi mai bine
controlat. Principalele sale instrumente de realizare au fost societățile mixte, împrumuturile,
importurile de mașini și unelte. După guvernarea din 1928-1931 naţional-ţărăniştii au devenit
adepţii protecţionismului, renunţând la doctrina ,,porţilor deschise”.
În spiritul dezvoltării economice și modernizarea instituțională a statului, s-au adoptat o
serie de măsuri legislative, atât de guvernele liberale cât și cel țărănist, legea pentru retragerea din
circulație a coroanelor și rublelor (1920), legea privind comercializarea și controlul
întreprinderilor economice ale statului(1924), legea minelor (1924), legea pentru stabilizarea
monetara (1929).
Celelalte partide, curente politice, aveau în mare aceiași viziune despre modernizarea și
dezvoltarea economică a țării. Socialiştii (de la social–democraţi la comunişti) erau favorabili
3
dezvoltării economice, dar criticau calea şi metodele prin care se urmărea industrializarea ţării. Ei
calificau economia românească ca fiind imperialistă, subaprecia potenţialul de progres al
burgheziei, ignorau diferitele particularităţi ale păturii ţărăneşti, preluau fără să cizeleze teza
tradiţionalistă a gândirii socialiste marxiste privind inevitabilitatea şi iniţiativa înlocuirii
capitalismului cu socialismul, subaprecierea rolului altor partied democratice în lupta pentru
dezvoltarea economică a ţării. Plecând de la ideologia marxist leninistă, socialiștii susțineau lupta
de clasă ca modalitate de rezolvare a problemelor
social-economice. Susţineau interesele clasei muncitoare şi a păturii sărace din mediul rural. Au
optat pentru dezvoltarea industriei naţionale şi protejarea ei, ca suport al dezvoltării clasei
muncitoare Prin aceste idei, socialiştii erau mai aproape de neoliberali, dar în acelaşi timp s-au
disociat de ei s-au apropiat de ţărănişti în legătură cu preocuparea de dezvoltare a agriculturii şi
alianţa cu ţărănimea muncitoare, dezavuând iluziile romantice ale ţărăniştilor în această privinţă.

3.Perioada 1922 -1928.

Realizând o sinteză pe etape de dezvoltare putem afirma următoarele lucruri:

Intre anii 1923-1928, industria românească cunoaște un avânt remarcabil și se diversifică, deși ca
structură continuă să predomine industria bunurilor de consum și industria extractivă. Sporește
volumul capitalului investit, se îmbunătățește înzestrarea tehnică a întreprinderilor. Dezvoltarea
producției industriale a țării cunoaște o creștere în anul 1928 cu 56% față de anul 1919 pentru
reliefarea creșterii potențialului economic al țării, edificatoare sunt cifrele referitoare la industria
extractivă. In 1930 se extrăgeau 5.792.311 tone de produse petroliere, față de numai 968.611 tone în
1918, România ocupând locul al 6-lea din lume din punct de vedere al volumului producției de țiței.
Producția de gaze naturale era estimată în 1927 aproape de 216.000.000 m3 se ridica la 1 miliard
200 milioane m3 față de 144.242.051 m3 cât reprezenta în 1921. Statul acorda sprijin
întreprinderilor industriale care foloseau cel puțin 10 lucrători. Dacă în 1919 existau în România
2747 de întreprinderi mari, al căror capital total era de 2.837 milioane lei și cu un personal de
157.424, în 1928, numărul marilor întreprinderii a crescut la 3.966, totalizând un capital de 39.770
de milioane lei cu un personal de 206.547 salariați.
Între 1924 si 1928, capitalul social industrial a crescut de la 18,8 miliarde lei la 46,1 miliarde
lei, reprezentând o sporire de aproape 250%. A sporit de asemenea și numărul societăților cu
capital de peste 100.000 milioane lei, reprezentând 7,5% din numărul societăților în 1928 deținând
peste 73% din totalul capitalului. Ca urmare a unor eforturi susținute situația economică s-a
îmbunătățit după 1924

4.Criza economică mondială din 1929 – 1933.

Criza economică mondială din 1929 - 1933 s-a repercutat negativ asupra ansamblului
economiei românești, în condițiile specifice de dezvoltare a țării noastre. Acestea au constat în
dezorganizarea economică în primul rând. Cauzele au fost datorate de contractarea de noi
împrumuturi externe, scăderea prețurilor materiilor prime, presiunea capitalului străin,
repercusiunile sale asupra maselor populare. Criza a cuprins toate ramurile economice, conducând
la închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producției, apariția șomajului și a
puterii de cumpărare a populației, falimentul a numeroase bănci. Salariile si pensiile au scăzut
sau nu au fost plătite deloc, iar investițiile au fost reduse drastic.
În industrie, volumul producției a coborât cu 50%. În special la producția de fontă, de la 72 000
tone (1929) la 2 000 tone (1933), și de cărbune - de la peste 3 000 000 tone (1929) la 1 500 000
tone (1933). Apogeul crizei a fost atins în anul 1932, când erau înregistrați, în Romania, peste 300
4
000 șomeri. Reorganizarea economiei s-a realizat prin inițierea unor măsuri capabile să încurajeze
anumite ramuri de producție prin aplicare anumitor politici economice, a unor măsuri
instituționale, precum fondarea Ministerului Economiei Naționale și înzestram Armatei, a Corpului
Superior de Control. Alte măsuri au fost investițiile de capital, comenzile de stat, încurajarea unor
ramuri și subramuri noi au determinat, după 1934, o nouă etapa de dezvoltare a economiei. S-au
întreprins, totodată, măsuri pentru creșterea participării statului la finanțarea industriei chimice,
textile, electrotehnice.

5.Anii de după criză 1933-1939.

Anii de după criza economic mondială au fost marcați de o redresare rapidă a economiei
românești, România ocupând locuri importante printer statele Europei la producția de petrol și
gaze, lemn, creale și aur. Pe bună dreptate pâinea românească avea cautare pe piața europeană,
România fiind numită ,, grânarul Europei,,. În 1938 economia românească atingea apogeul
dezvoltării în toate ramurile de producție fiind extrase cantități semnificative de petrol, gaze
natural, carbine, oțel, minereu de fier etc.
Mai jos dăm un exemplu: 6 500 000 tone petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238
000 tone carbune, 280 000 tone otel, 140 000 tone minereu de fier, 143 000 tone zahar. Țara noastră
a ocupat locuri fruntașe: sase în lume și întai în Europa la producția de petrol, locul doi în Europa
la gaze naturale și aur, locul patru în Europa la grâu.
Venitul net pe locuitor în 1938 era de 110 dolari SUA, clasându-se astfel înaintea altor state
precum Turcia, Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria(așa cum declară unele surse). Indicele
producției industriale a fost de 133%, România fiind plasată, astfel, înaintea Ungarie(126,5%) și
Poloniei (118%). După 1938, România și-a redimensionat activitatea economică și nu a mai fost
strict, un stat exportator de materii prime ci unul care și-a îndreptat atenția către importul de utilaje
industriale.
Ritmul mediu de dezvoltare al industriei românești a fost de 5,3 - 5,5%, printre cele mai ridicate
din Europa interbelică. Indice de seamă al nivelului de dezvoltare al economiei, gradul de înzestrare
tehnică nu a fost uniform, căci, într-o mare măsură, țara noastră a continuat să rămână un stat
importator de utilaje și mașini industriale. Unele intreprinderi, I.A.R. Brașov, Malaxa sau Reșița au
fost înzestrare cu tehnică la standarde similare pe plan mondial, dar majoritatea intreprinderilor
au rămas în urmă din punct de vedere tehnologic.
Cele mai dezvoltate zone industriale din țara noatră au fost: București, Ploiești-Valea
Prahovei, Brașov-Mediaș-Sibiu-Turda-Cluj, Hunedoara-Arad- Timișoara-Reșțta, Baia Mare-Satu
Mare, Bacau-Piatra Neațt, Galați-Brăila.
Dar cine a avut un rol important în dezvoltarea industriei românești?
Putem răspunde la această întrebare, numai dacă ne uităm la activitatea marilor industriași, marilor
familii de industriasi, bancheri și oameni de afaceri precum: Nicolae Malaxa, Max Auschnitt,
Dumitru Mociornita, O. Kaufman, Ion Gigurtu, grupați în jurul regelui Caroal II-lea, oameni
care formau așa numita ,, camarila regală,,.

6.Concluzii:

Cu toată această dezvoltare progresivă, în perioada interbelică, economia României nu s-a ridicat
la nivelul statelor occidentale, ca stat industrial, ci putem spune că economia statului nostru a avut
un caracter agrar-industrial, care, pe parcursul evoluției sale a cunoscut unele modificări, în sensul
atenuării ponderii sectorului agricol în favoarea celui industrial, fără a schimba însa imaginea de
ansamblu. Agricultura nu a mai avut însă rolul decisiv în economie. Dacă după primul război
5
mondial peste 79% din populația țării era angrenată în activități agricole(trăiau în mediul rural)
și ca urmare a reformei agrare din 1921, dinamismul a fost, totodată, un atribut important al
evoluției economiei în anii 1918- 1939. Diferența dintre mediul urban și rural va scădea, atât
ca ocupație cât și ca forță de muncă angrenată în activități economice. Statul român prin
politicile economice s-a implicat în redresarea economică, cu atât mai mult cu cât produc ția
industrială reprezenta 25% din cea înregistrată înainte de declan șarea războiului. La sfârșitul
perioadei interbelice cu toate intervențiile statului pentru dezvoltarea economică, consecința
acestei dezvoltări a fost că pentru prima oară, ponderea sectorului industrial a depă șit
sectorul agricol, cu toate că România rămânea un stat agrar.

Bibliografie selectivă:

1. Arcadian N.P., Industrializarea României,Bucureşti, 1936.

2. Iacob Gheorghe, Iacob LuminițaModernizare – Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol
al II-lea, editura universității ,,Alexandru Ioan Cuza,, Iași,1995.
3. Madgearu N. Virgil, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
4. Manoilescu Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986.
5. Mureşan Maria, Mureşan Dumitru, Istoria economiei, Ed. Economică, Bucureşti,1998.
6. Pătrăşcanu Lucreţiu, Sub trei dictaturi, Ed.100+1 Gramar, Bucureşti, 1996.
7. Scurtu Ion, Istoria României în anii 1918-1940, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1996.
8. Sută-Selejan Sultana, Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi
contemporană, Ed. All, Bucureşti,1992.
9. Sută-Selejan Sultana, Doctrine economice, Ed. Independenţa economică, Piteşti,2000.