Factorii externi ce au determinat acumularea

decalajelor economice ale României moderne

Secolele XVII-XVIII - o perioadă de creştere economică şi demografică

Dominaţia otomană a pus la grea încercare structurile politice, economice şi sociale

ale Țărilor Române în secolul al XVI-lea. Fenomenele de criză au fost deosebit de grave în
Țara Românească şi în Moldova, contribuind la declanşarea revoltei antiotomane din 1594.
Războaiele din 1594-1604/1606 au amplificat criza prin distrugerile specifice şi prin
fenomene de dezorganizare a vieţii economice, care au lovit mai ales Tara Românească şi
Transilvania. Abia instaurarea unei anumite stabilități politice după pacea de la Zsitvatorok
(1606) şi moderarea semnificativă a presiunii financiare otomane după restabilirea graduală a
dominaţiei Porții în anii 1604-1613 au îngăduit declanşarea unui proces semnificativ de
refacere şi apoi de creştere economică şi demografică. În cadrul societăţilor preindustriale,
capitalul fix şi diferenţierile de productivitate au fost relativ limitate, astfel încât numărul
oamenilor este un indicator crucial pentru a diagnostica evoluţiile economice. Reconstituirea
evoluţiilor demografice din perioada anterioară secolului al XIX-lea se loveşte de precaritatea
surselor documentare şi de divergentele dintre specialişti. Cu toate acestea, credem că unele
ordine de mărime pot fi deduse cu o marjă rezonabilă de siguranţă.

Limitele modernizării în Țările Române în timpul dominației otomane

Cu aceasta am atins şi problema limitelor creşterii economice din Țările Române în

epoca modernă timpurie. În ce măsură creşterea economică şi demografică din secolele XVII-
XVIII a fost însoţită de prefaceri modernizatoare ale structurilor sociale, capabile apoi să
genereze procese de dezvoltare economică susținută?

În această privință părerile istoricilor sunt destul de împărţite. Totuşi, chiar şi atunci
când evidenţiază valenţele modernizatoare ale unor evoluţii culturale sau ale unora dintre
reformele secolului al XVIII-lea, majoritatea istoricilor se simt datori să sublinieze şi limitele
progreselor înregistrate. De exemplu, la capătul unei subtile analize asupra sensibilităţilor şi
afectivităţii din secolul al XVIII-lea, în care a reliefat o multitudine de elemente înnoitoare,
Ştefan Lemny nuanţează:

S-ar putea spune că disoluția vechilor valori a fost însoțită de încorporarea altora, noi,
şi că de-a lungul acestui ,,transfer” fiinţa omenească a parcurs o etapă decisivă în drumul ei
spre modernitate. Cu acest proces, ne apropiem foarte mult de laboratorul sensibilităţii
moderne. Ne apropiem doar, fiindcă mutațiile decisive aveau să se producă puțin mai târziu,
în acea epocă, atât de sugestiv denumită, a ,,alfabetului de tranziţie". Veacul XVIII nu este
decât prefaţa ei. Damian Hurezeanu este mult mai dur. La capătul unei discuţii referitoare la
Țara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, el conchide :

... veacul fanariot indică prea puține elemente care ne-ar permite să-l integrăm epocii
moderne, să-l înscriem în orizontul modernizării. [...] Fanarioții au rămas prea ataşaţi
tiparelor trecutului. Au încercat să promoveze reforme, dar au rămas în fond inoperante sau
puțin sesizabile. Au apreciat valorile culturii, dar nu au făcut operă culturală temeinică. Au
privit mişcarea şcolară şi educațională în spirit rationalist, dar n-au transpus în practică o
operă şcolară [...]. Recolta culturală a secolului al XVIII-lea în Principatele Române a fost
firavă, cel puțin până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Fundamentul social şi economic al
societăţii şi-a păstrat caracteristicile tradiţionale.

România în raport cu Occidentul sau mai bine zis cu țările dezvoltate ale lumii
reprezintă o problema pentru cultură română modernă. Europa de circa două secole a fost
elementul principal de referinţă pentru societatea românească, obicct al unor atitudini
complexe, mergând de la admirație și dorinta de imitație până la teamă și respingere. Această
raportare s-a făcut din perspectiva realităţilor politice, a legăturilor culturale. Dimensiunea
economică nu a lipsit, având în vederea acumularea deosebirilor de nivel de dezvoltare dintre
țară noastră și țările dezvoltate considerante că reprezentând Europa. România s-a apropiat
decisiv de structurile curopene şi curoatlantice din punct de vedere politic.

Decalajele sunt percepute mai acut ca niciodata. Astfel de preocupari patrund in

atentia publica mai putin prin diagnoze asupra trecutului sau prezentului si mai mult prin
estimari asupra intervalului de timp necesar pentru ajungerea din urma a tarilor dezvoltate sau
prin oferta de retete pentru a grabi recuperarea decalajelor.

Decalajele economice sunt exprimate în unități de timp, spre exemplu Silviu Brucan
aprecia că țările europene postcomuniste sunt cu 10-15 ani în urmă Europei din punct de
vedere tehnologic.

Diferențele de dezvoltare cconomică erau considerate până în secolul al XVIII-lea a

proveni din deosebirile calitative dintre diferile ţări discuţiile purtându-se asupra rolului
climei sau organizării politice și moravurilor în determinarea prosperității. Diferențele de
dezvoltare economică erau considerate până în sec al XVIII-lea a proveni din deosebirile
calitative dintre diferitele țări discuțiile purtându-se asupra impactului climei şi al organizării
politice. În al doilea sfert al secolului al XIX-lea a fost conștientizată așa zisă ,,înapoiere”.

Conştientizarea înapoierii in cazul românesc a avut loc în al doilea sfert al secolului al

XIX-lea. Dinicu Golescu, care a călătorit în Germania, Austria şi Elveția în anii 1824-1826
consideră că vină pentru starea nemulțumitoare din Țară Românească aparținca relei
organizări politice şi economice, nementionand vreo, ramanere în urmă".

Revoluţia industrială şi amplificarea decalajelor economice Secolul al XIX-lea a

fost în ansamblul său unul de accelerare a creşterii economice şi demografice'.

Estimările lui Angus Maddison oferă argumente solide în acest sens :

 1500-1820 1820-1870 1870-1913
Populatia lumii 0,27 0,40 0,80
Produsul global brut 0,32 0,93 2,11
Produsul global brut/locuitor 0,05 0,54 1,30

În cadrul acestei creşteri economice unele ţări ale Europei Apusene au avut rolul de
deschizători de drum şi totodată de principali profitori. Nu este aici locul de a prezenta in
extenso controversele legate de interpretarea acestei creşteri şi a rolului Europei Apusene în
cadrul evoluţiei lumii în secolul al XIX-lea. Ne vom mulțumi doar să amintim faptul că
diversitatea opiniilor este foarte mare, mergand de la interpretarea pozitivă a evoluţiei acestor
ţări ca datorându-se meritelor proprii şi având semnificaţia unui ,,decolaj” economic spre
modernitate şi prosperitate, până la interpretările care pun accentul pe exploatarea colonială a
celei mai mari părţi a lumii de către Occident şi pe faptul că roadele creşterii s-au împărțit
extrem de inegal la scară mondială. Dincolo însă de aceste controverse cu evidentă
încărcătură ideologică, este indubitabil faptul că Europa a cunoscut o creştere mai timpurie şi
mai amplă decât restul lumii, ceea ce a făcut ca şi ponderea sa la nivel global să crească.

Astfel, populaţia Europei a crescut de la sub 200 de milioane de locuitori în 1800 la

circa 468 de milioane în 1913, ceea ce a făcut ca ponderea sa în ansamblul lumii să se
mărească de la circa 21 % la începutul secolului al XIX-lea la circa 26% în 1913. Mai
spectaculoasă este evoluţia produsului brut, care pe ansamblul continentului european a
crescut de peste şase ori în intervalul 1820-1913. In consecinţă, în 1913 Europa dădea circa
44% din produsul global brut fată de numai circa 31% în 1820

Tările., înapoiate nu trebuiau decât să le imite pe cele mai avansate pentru a ajunge si
ele în situaţia de a fi dezvoltate. Diferite strategii au fost elaborate în vederea creşterii
cconomice, crezând că acesta este medicamentul care ajută la ajungerea din urmă a țărilor
dezvoltate. Sub inpulsul lui Paul Bairoch şi Angus Maddison problema decalajelor
economice a fost dezbătută la congresele internaționale de istoric economică, dar şi la alte
tipuri de reuniuni ştiinţifice.

Indicatorii la care se va face apel atunci când ne propunem să investigăm decalajele

economice sunt aleşi de către aconomistii care utilizează produsul intern brut (PIB) pe cap de
locuitor, fiind considerat cel mai potrivit indicator al nivelului unei economii. Dezideratul ar
fi deci să comparăm PIB/locuitor din România cu cel din alte ţări, atât sincronic pentru
același an), ct şi diacronica urmărind evoluţia în timp a acestui indicator). O prima problema
este aceea că PIB- este un indicator relativ nou, care s-a impus prin Sistemul Conturilor
Nationale instituit de ONU în 1953, folosit in statistică românească abia după revoluţia din
1989. Din fericire mai întâi Paul Bairoch şi apoi Angus Maddison şi-au asumat sarcina de a
calcula retrospectiv PIB primul pentru diversele ţări europene după 1815. La nivel mondial a
fost lansat un Proiect de Comparare Internațională, care a elaborat o metodologie şi indicatori
pentru recalcularea PIB la paritatea puterii de cumpărare (PPP), metodă care s-a impus in
analizele economice şi care a fost aplicată şi de Angus Maddison pentru seriile sale de date cu
privire la evoluția istorica a PIB!
 La sfarsitul deceniului următor Petrache Poenaru generaliza intr-o cuvântare prilejuită
de încheierea anului şcolar în iunie 1839:,, Într-această epoca de intrecere generală pe stadiul
progresului, scaolele româneşti își grăbesc şi ele pasul din zi în şi mai mult. Neamurile
Europei întinzându-și luminile până la cele mai de pe urmă hotare ale cuprinsurilor lor, au
pus condiție de nimicire pentru oricare popul (care va rămâne în nemişcare, în mijlocul
inintarei obşteşti".

Odată acoeptată ideea că lipsa de dezvoltare era doar ramanere in urmă, rezultă că
țările inapoiate nu trebuiau decât să le imite pe cele mai avansate pentru a ajunge şi ele în
situaţia de a fi dezvoltate. Au fost elaborate variate strategii de accelerare a creşterii
economice, in ideea că această este sinonimă cu dezvoltarea şi asigura ajungerea din urmă a
țărilor dezvoltate. Rezultatele au fost uneori pozitive dar departe de eforturile investite. Unii
analişti au început să tistinga intre creşterea cantitatvia a economici şi dezvoltarea cconomică,
văzută că o combinație de creştere economicasi transfromare calitativă a structurilor
economice şi sociale. Unele dintre aceste opinii au avut la origine
argiumente ,,civilizaționale" care au pus în prim plan deosebirile rasiale, religioase şi/sau
culturale dintre diverse popoare.

Dăinuirea regimului politic feudal şi a unui sistem economic închis, de tip agrar, rural,
cu o componentă urbană puțin dezvoltată, a reprezentat cauza fundamentală a nivelului scăzut
de dezvoltare a României la momentul constituirii sale în stat modern. Decalajul istoric de 2-
3 secole ce o despărțea de ţările dezvoltate ale Europei occidentale a fost determinat, in
esență, de o serie de factori externi":

• Dominaţia (politică) străină îndelungată, agravată şi de modul de

organizare socială şi economică de tip feudal, închistat, al unor puteri învecinate, in

special Imperiul Otoman.

Dominaţia a reprezentat o frână în calea promovării şi difuzării unor forme superioare

de tehnologie, de producție și schimb, a unor deprinderi şi comportamente economice
avansate, specific capitalismului. Ingreunarea comunicației normale cu Europa vestică, aflată
în plin proces de transformare şi modernizare, a avut consecinte negative in ce priveşte
asimilarea de către ţările române a unor noi tehnologii de producție industrială şi agricolă,
asimilarea de cunoştinţe economice, forme şi metode superioare de organizare economica..

Dominaţia otomană a pus la grea încercare structurile politice, economice şi sociale

ale țărilor Române în secolul al XVI-lea. Fenomenele de criză au fost deosebit de grave în
ţară Românească și în Moldova, contribuind la declanșarca revoltei antiotomane din 1594.
Războaiele din 1594-1604/1606 au amplificat criză prin distrugerile specifice şi prin
fenomene de dezorganizare a vieţii economice, care au lovit mai ales țară Românească şi
Transilvania. Abia instaurarea unei anumite stabilități politice după pacea de la Zsitvatorok
(1606) şi moderarea semnificativă a presiunii financiare otomane după restabilirea graduală a
dominaţiei Porții în anii 1604-1613 au îngăduit declanşarea unui proces semnificativ de
refacere şi apoi de creştere economică şi demografica.
 Interdicţiile otomane au împiedicat accesul economici româneşti la comerţul
continental, la avantajele participării la diviziunea internationala a muncii. Marca Neagră, in
mod natural poartă de acces a țărilor române către pieţele şi resursele din Orientul Apropiat si
sudul Europei, a fost pentru câteva secole un lac turcesc semi închis. Stăpânirea straină a dus
la semiizolarea țărilor române de marile fluxuri economice ale Europei (vest-est, nord-sud),
cu urmări dintre cele mai grave și îndelungate asupra forţelor productive autohtone.

După 1711/1716, dominaţia otomană a menţinut şi favorizat existenta unui regim

politic intern neproductiv, parazitar şi corupt, interest prioritar de creşterea fiscalității. In
epoca fanariotă principala funcție a statului a fost cea fiscală, intregul aparat de stat, de la
domnitor la cel mai mărunt slujbaa, fiind preocupat de ideea de a stoarce cât mai mulți bani
de la populaţie. Semnificativ pentru mentalitatea fanariotă este evoluţia cuvântului chiverno
(a guverna, a administra, in greceşte), care a devenit în limba română chiverniscală. A
guverna, pentru fanarioți, însemna a se capatui, chivernisi. Apăsarea fiscală, caracterul ci
arbitrar, datorat în primul rând neincetatelor cereri ale Porții au făcut imposibilă orice
acumulare de capital şi riscantă orice investiție.

Inițiativele, inovațiile tehnice românești nu s-au putut realiza din cauza climatului
instituit de stăpânirile străine şi înapoierea economică. Impunerea unor măsuri de politică
economică, interdicţia de a bate moneda românească, prohibirea la export a unor produse,
fixarea cursului monetar, plasarea de moneda deteriorată pe piață, afaceri oneroase etc., au
afectat bunul mers al economici. Prelevarea de către puterile stăpânitoare, pe diverse căi, a
unei parți însemnate din produsul social, diminuându-se astfel posibilităţile de acumulare şi
dezvoltare ale țărilor române.

Tributul - s-a menținut în limite rezonabile până ăla mijlocul secolului XVI-lea
( 300010000 galbeni).După aceentuarea aservirii politicii după 1538 a adus la majorarea
continuă a tributului, ajungându-se la sume de 65000 galbeni in 1567 pentru Moldova. Tară
Românească care plătea în 1593 aproximativ 155000 galbeni, Transilvania a plătit in această
perioada între 10000 și 15000 galbeni. Tributul a scăzut după scurtă perioada a independentei
din timpul domniei lui Mihai Viteazul, sporind apoi în timpul domniilor fanariotet.

Daruri (peschesuri) ocazionale și periodice -au avut că tendința creșterea numărului şi

valorii lor, pe de altă parte creşterea ariei celor care le primeau. Spre sfârşitul secolului al
XVI-lea darurile ocazionale şi simbolice, au ajuns să depăşească tributul: ,, Vieţuind intr-un
sistempolitic care făcea din coruptie un instrument al puterii", domnitorii cheltuiau sume
foarte mari pentru câștigarea bunăvoinţei vizirilor, sultanilor, demnitarilor turci cu care intrau
în contact.

Cumpărarea (mczatul) şi confrimarea domniei - a reprezentat principalul mijloc de

stoarcere economică a românilor de către otomani în secolele XVI-XVII. Luptele dintre
pretendenții la tron au dus la creşterea nemăsurată a prețului domniei, în unele izvoare
menţionându-se sume cuprinse între 6000000 şi 1000000 galbeni. La mijlocul veacului al
XVII-lea s-a institui sistemul confirmărilor la domnic, una anuală (mucaerul mic) şi mucacrul
mare - trienala, această egalând valoarea sumei plătite la înscăunare. Există aprecieri cărora
mai bine de jumatate din veniturile principatelor erau preluate, uneori, numai pentru
prelungirea domniilor

Monopolul otoman asupra comerțului exterior - stabilit din 1751 -a reprezentat formă
cea mai gravă de exploatare a ţărilor române, fiind una dintre cauzele principale ale stagnării
economice din secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lca (pana la Pacca de la
Adrianopol).