FACTORII EXTERNI CE AU DETERMINAT ACUMULAREA DECALAJELOR

ECONOMICE ALE ROMÂNIEI MODERNE

Locul României în raport cu „Europa” – sau, mai precis spus, cu Occidentul sau
cu ţările dezvoltate ale lumii – a fost şi este o problemă crucială pentru cultura română modernă,
ca şi pentru societatea românească actuală. De circa două secole, Europa, înţeleasă în
dimensiunea ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referinţă pentru
societatea românească, obiect al unor atitudini complexe, mergând de la admiraţie şi dorinţa de
imitaţie până la teamă şi respingere1. Cel mai adesea, această raportare s-a făcut din perspectiva
realităţilor politice şi, eventual, a legăturilor culturale. Dimensiunea economică nu a lipsit însă
nici ea, şi nici nu ar fi putut să lipsească, având în vedere acumularea deosebirilor de nivel de
dezvoltare dintre ţara noastră şi ţările dezvoltate, considerate a reprezenta „Europa”. Astăzi, când
România s-a apropiat decisiv de structurile europene şi euroatlantice din punct de vedere politic,
iar oamenii obişnuiţi laolaltă cu guvernanţii sunt tot mai obsedaţi de problematica economică,
aceste „decalaje” sunt percepute mai acut decât oricând. Obsesia decalajelor economice nu dă
doar titlul unei cărţi2, dar străbate ca un fir roşu lucrări ale economiştilor, sociologilor şi (mai
rar) istoricilor. Asemenea preocupări pătrund de obicei în atenţia publică mai puţin prin diagnoze
asupra trecutului sau prezentului şi mai mult prin estimări asupra intervalului de timp necesar
pentru „ajungerea din urmă” a ţărilor dezvoltate sau prin oferta de reţete pentru a grăbi
recuperarea decalajelor. Inutil de adăugat faptul că atât estimările, cât şi reţetele sunt influenţate
mai mult de prezentul imediat decât de perspectiva duratei lungi şi, în consecinţă, sunt
deconcertant de diverse şi puţin fiabile3.

Pornind de la constatarea tot mai multor economişti, istorici, sociologi şi politologi că „istoria
contează” (history matters), mi-am propus să răspund la câteva întrebări: cum s-a ajuns la
decalajele de dezvoltare existente în Europa de astăzi? Când s-au acumulat deosebirile de nivel
economic dintre România şi celelalte ţări europene? Au existat momente când a fost posibilă
depăşirea stării de subdezvoltare? De ce au eşuat aceste încercări? Au avut loc încercări
comparabile în alte ţări europene? Au reuşit ele? De ce? Cum? În ce fel poate experienţa istorică
să ajute la elaborarea unor politici eficiente în ziua de astăzi?

Se impun câteva precizări preliminare. În zilele noastre există deseori tendinţa de a

exprima decalajele economice în unităţi de timp: de exemplu, la mijlocul deceniului trecut Silviu
Brucan aprecia că ţările europene postcomuniste sunt cu 10-15 ani în urma Europei apusene din
punct de vedere tehnologic4. Acest mod de a considera subdezvoltarea ca o „rămânere în urmă”
nu a fost întotdeauna valabil şi nici nu este necontestat în lumea actuală. Până în secolul al
XVIII-lea, diferenţele de dezvoltare economică erau considerate a proveni din deosebirile
calitative dintre diferitele ţări/state/popoare, discuţiile purtându-se asupra rolului climei şi/sau al
organizării politice şi moravurilor în determinarea prosperităţii sau a mizeriei economice (şi
morale). Paradigma progresului şi ideea că omenirea trece printr-un şir de stadii obligatorii într-o
evoluţie ascendentă s-au impus în Occident abia începând cu a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea5 şi au condus la apariţia ideii că statele mai puţin dezvoltate erau „rămase în urmă”,
idee însuşită de elitele din celelalte ţări europene în decursul secolului al XIX-lea. În cazul
românesc, conştientizarea „înapoierii” a avut loc în al doilea sfert al secolului al XIX-lea. Este
interesant faptul că Dinicu Golescu, care a călătorit în Austria, Germania şi Elveţia în anii
1824-1826, considera că vina pentru starea nemulţumitoare din Ţara Românească aparţinea relei
organizări politice şi economice, nemenţionând vreo „rămânere în urmă”6. În schimb, la sfârşitul
deceniului următor, Petrache Poenaru generaliza astfel într-o cuvântare prilejuită de încheierea
anului şcolar în iunie 1839: „Într-această epocă de întrecere generală pe stadiul progresului,
şcoalele româneşti îşi grăbesc şi ele pasul din zi în zi mai mult. Neamurile Europei […]
întinzându-şi luminile până la cele mai de pe urmă hotare ale coprinsului lor, au pus condiţie de
nimicire pentru oricare popul [care] va rămânea în nemişcare, în mijlocul înaintărei obşteşti”7.

Odată acceptată ideea că lipsa de dezvoltare era doar „rămânere în urmă”, rezulta că ţările
„înapoiate” nu trebuiau decât să le imite pe cele mai avansate pentru a ajunge şi ele în fericita
situaţie de a fi dezvoltate. Cu timpul, au fost elaborate variate strategii de accelerare a creşterii
economice, în ideea că aceasta este sinonimă cu dezvoltarea şi asigură „ajungerea din urmă” a
ţărilor dezvoltate. Rezultatele au fost uneori pozitive, dar de cele mai multe ori departe de
speranţele şi eforturile investite. În consecinţă, unii analişti au început să distingă între creşterea
cantitativă a economiei şi dezvoltarea economică, văzută ca o combinaţie de creştere economică
şi transformare calitativă a structurilor economice şi sociale. Au fost exprimate şi opinii mai
radicale, potrivit cărora omenirea nu urmează în ansamblul ei aceeaşi cale de dezvoltare, şi în
acest caz este greşit ca ţările nedezvoltate să încerce să le imite pe cele dezvoltate. Unele dintre
aceste opinii au avut la origine argumente „civilizaţionale”, care au pus în prim-plan deosebirile
rasiale, religioase şi/sau culturale dintre diversele popoare. Altele au pornit de la ideea că
existenţa ţărilor dezvoltate creează situaţii care împing ţările mai puţin dezvoltate în poziţii de
dependenţă şi le limitează posibilităţile de afirmare economică. În acest câmp de tensiuni
teoretice, cu puternice conotaţii ideologice, au luat naştere numeroase teorii ale creşterii şi
dezvoltării economice8, prea complexe pentru a fi şi numai rezumate în această introducere.
Pentru analiza noastră, este suficient să spunem acum că teoriile economice actuale evită să mai
considere deosebirile de dezvoltare economică drept simple decalaje temporale, preferând să
studieze amplitudinea acestor decalaje în diverse momente istorice, dinamica lor pe termen lung
şi mecanismele care le-au generat şi întreţinut.

Cu unele începuturi în anii ’70, dar amplificându-se în anii ’90, în istoria economică s-au impus
cercetări care şi-au propus măsurarea decalajelor economice pe parcursul unor lungi perioade de
timp, precum şi analiza evoluţiei lor istorice. Personalităţile care au marcat cel mai mult
domeniul au fost, fără îndoială, Paul Bairoch9 şi Angus Maddison10. Sub impulsul lor, problema
decalajelor şi a disparităţilor economice şi cea a transformărilor macroeconomice pe termen lung
au fost dezbătute intens la congresele internaţionale de istorie economică, precum şi la alte
reuniuni ştiinţifice11. Pe lângă dimensiunea econometrică, de măsurare a parametrilor economici
pentru diverse momente istorice, studii speciale au fost dedicate analizei mecanismelor care, în
anumite circumstanţe istorice, au îngăduit anumitor ţări şi/sau regiuni să depăşească starea de
relativă subdezvoltare economică. Fără a ne referi la multitudinea de lucrări consacrate în
ultimele două-trei decenii succesului economic al statelor est-asiatice, trebuie să amintim cartea
lui Dieter Senghaas cu privire la performanţa pozitivă a micilor ţări nord-europene12, precum şi
analiza comparată a lui Ulrich Menzel referitoare la experienţa istorică a Elveţiei, Danemarcei,
Suediei şi Canadei13. Totodată, în ultima sa lucrare majoră, Sidney Pollard a încercat să
evidenţieze mecanismele prin care, în Evul Mediu şi în epoca modernă, regiuni marginale ale
Europei au reuşit să se plaseze uneori în avangarda dezvoltării economice14. Există deci un
corpus de cercetări la care se poate raporta investigaţia noastră.

Evident, atunci când ne propunem să investigăm acumularea decalajelor economice, trebuie să

alegem indicatorii la care vom face apel. În analizele lor referitoare la economiile actuale,
economiştii utilizează cu precădere produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, considerat cel
mai potrivit indicator sintetic al nivelului unei economii. Dezideratul nostru ar fi deci să
comparăm PIB/locuitor din România cu cel din alte ţări, atât sincronic (pentru acelaşi an), cât şi
diacronic (urmărind evoluţia în timp a acestui indicator). O primă problemă este aceea că PIB
este un indicator relativ nou, care s-a impus prin Sistemul Conturilor Naţionale instituit de ONU
în 1953, folosit în statistica românească abia după revoluţia din 1989. Din fericire însă, mai întâi
Paul Bairoch şi apoi Angus Maddison şi-au asumat sarcina de a calcula retrospectiv PIB, primul
pentru diversele ţări europene după 180015, iar cel de-al doilea pentru cea mai mare parte a lumii
în perioada 1820-1992, realizând totodată şi unele proiecţii retroactive până la începutul erei
creştine16. Angus Maddison a rezolvat şi o altă dificultate care priveşte compararea
internaţională a indicatorilor economici în expresie monetară: astfel, economiştii au constatat că
produsul intern brut, chiar şi atunci când este convertit într-o valută standard potrivit ratelor de
schimb medii curente, incorporează distorsiuni generate de nivelul diferit al preţurilor şi
salariilor din diferitele ţări; de aceea, la nivel mondial a fost lansat un Proiect de Comparare
Internaţională, care a elaborat o metodologie şi indicatori pentru recalcularea PIB la paritatea
puterii de cumpărare (PPP), metodă care s-a impus în analizele economice17 şi care a fost
aplicată şi de Angus Maddison pentru seriile sale de date cu privire la evoluţia istorică a PIB.

Există însă şi unele probleme în folosirea seriilor PIB la PPP calculate de Maddison. Prima şi cea
mai serioasă dintre acestea provine din faptul că Angus Maddison nu oferă date ferme pentru
România înainte de anul 1926, datele incluse în unele tabele pentru perioade anterioare fiind doar
estimări ultraaproximative bazate pe extrapolări şi regresii18; la rândul său, Paul Bairoch, ale
cărui calcule reprezintă o etapă anterioară a cercetării, a inclus în unele tabele date începând cu
180019, dar a făcut acest lucru luându-şi toate precauţiile şi avertizând asupra inerentei lipse de
precizie a estimărilor sale. O altă dificultate provine din contestările efectuate de unii dintre
istoricii economiei, care au propus seturi alternative de date pentru diversele ţări europene şi care
atestă absenţa unui consens al specialiştilor în ceea ce priveşte validitatea calculelor lui Paul
Bairoch şi Angus Maddison20. Alta, mai generală, are la origine limitele PIB în reflectarea
nivelului general de dezvoltare al unei ţări; astfel, pornind de la exemplul clasic al statelor arabe
al căror PIB a fost „umflat” temporar de veniturile petroliere, s-a constatat că indicatorii din
Sistemul Conturilor Naţionale eludează alte aspecte mai subtile ale vieţii sociale, care determină
atât nivelul de dezvoltare al unei ţări, cât şi perspectivele acesteia de menţinere durabilă a unui
standard material ridicat. În consecinţă, mulţi specialişti contestă relevanţa PIB şi solicită luarea
în considerare şi a altor indicatori „alternativi”21. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD) a elaborat un asemenea indicator mai cuprinzător, numit Indicele Dezvoltării Umane
(IDU), care combină PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare

(PPP) cu nivelul de educaţie şi cu speranţa medie de viaţă la naştere22. Date comparative privind
IDU avem însă numai începând de la sfârşitul anilor 198023, şi recalcularea sa retrospectivă se
loveşte de dificultăţi încă şi mai mari decât recalcularea PIB.
Având în vedere toate aceste dificultăţi, vom folosi în analiza noastră atât indicatorii calculaţi de
Paul Bairoch, Angus Maddison şi David Good, cât şi toate celelalte statistici istorice disponibile,
inclusiv cele referitoare la indicatori mai puţin sintetici, dar nu mai puţin relevanţi, cum ar fi
datele demografice de bază, structura forţei de muncă, nivelul şi structura producţiei,
schimburilor şi consumului, indicatori social-culturali etc. Din fericire, dispunem de trei
„radiografii” ale economiei româneşti, cuprinzând serii de date statistice comparative pentru trei
momente importante ale secolului XX: 193824, 194725 şi 198926. Pe lângă acestea, serii lungi
de date statistice pentru perioada 1859-1947 a publicat Victor Axenciuc27 . În fine, informaţiile
referitoare la România pot fi comparate cu bogatele statistici istorice alcătuite de Brian Mitchell,
care cuprind date ce încep, pentru multe ţări europene, încă din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea28.

Folosirea acestor baze de date statistice tinde să restrângă cercetarea la secolul XX, cu o
eventuală extindere spre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. De altfel, acesta este şi
orizontul temporal pe care l-au folosit majoritatea specialiştilor de până acum. Economiştii
rareori coboară înainte de al doilea război mondial, iar David Good nu merge mai devreme de
1870. De altfel, ar exista şi un argument în acest sens: după cum remarca Paul Bairoch,
decalajele de dezvoltare dintre societăţile preindustriale (deci, cu alte cuvinte, anterioare
secolului al XIX-lea) au fost relativ mici, apariţia marilor disparităţi fiind un fenomen al
ultimelor două secole29. În aceste condiţii, o istorie a decalajelor economice ar trebui să se
concentreze pe ultimele două secole. Maddison este şi el de acord cu faptul că accelerarea
creşterii şi amplificarea decalajelor economice au avut loc abia după 1800 (chiar 1820), dar
atrage totodată atenţia asupra faptului că dezvoltarea din ultimele două secole a fost în mare
măsură determinată de acumulările de dinainte de 180030. Participanţii la Conferinţa de la
Bellagio dedicată originilor înapoierii economice a Europei răsăritene au ajuns la o concluzie
similară: decalajele economice dintre Europa Apuseană şi Europa Răsăritea nă îşi au originea cu
mult înainte de integrarea celei din urmă în piaţa mondială dominată de Occident31. Cercetătorii
istoriei economice mai îndepărtate sunt de acord că decalajele economice Est-Vest din Europa au
devenit semnificative încă din Evul Mediu, atunci când productivitatea agricolă a Occidentului a
crescut mult mai rapid decât în Europa Răsăriteană. Totuşi, această cercetare era greu de pornit
atât de devreme, îndeosebi din cauza lipsei informaţiilor cantitative relevante. În faţa acestor
dileme şi dificultăţi, am optat pentru începerea acestui studiu cu perioada din preajma anului
1500. Opţiunea de a extinde analiza asupra întregii perioade de la 1500 până astăzi nu este
singulară în istoria economică32.

Uneori, ea a fost folosită pornind de la ideea că secolul al XVI-lea reprezintă începutul

capitalismului şi a sistemului mondial modern în istoria omenirii33. Chiar dacă nu împărtăşesc
această opinie34 , este evident faptul că după 1500 diviziunea internaţională a muncii s-a
intensificat, şi că rolul constrângerilor exogene a crescut pentru toate regiunile continentului
european. Totodată, cinci secole reprezintă un interval suficient de mare pentru a conferi
pertinenţă analizei referitoare la dezvoltarea economică pe termen lung a periferiilor europene.

O a doua opţiune a privit dimensiunea comparatistă a acestei cercetări35. Componenta

comparatistă este inevitabilă atunci când se evaluează performanţa economică a unei ţări sau
regiuni. De multe ori, comparaţiile sunt realizate însă mai mult implicit, în raport cu un model
considerat „normal” de dezvoltare economică, model selectat de obicei dintre ţările avansate, a
căror situaţie este de altfel şi mai bine cunoscută istoriografic şi pentru care datele relevante sunt
mai accesibile. Nu am optat pentru acest tip de comparaţie. De altfel, teoria economică şi
experienţa istorică au demonstrat pluralitatea căilor de dezvoltare. În consecinţă, pornind de la
întrebarea centrală a acestei cărţi – când şi cum s-au acumulat deosebirile de nivel economic
dintre România şi celelalte ţări europene? –, am căutat să investigăm în ce măsură evoluţia
României se aseamănă sau se deosebeşte de cea a altor ţări europene, care la începutul
intervalului de timp studiat aveau niveluri de dezvoltare relativ apropiate de cel al teritoriilor
româneşti.

BIBLIOGRAFIE

1.România şi Europa. Acumularea decalajelor economice- Bogdan Murgescu