Cele mai grave efecte ale comunismului

A trecut aproape un sfert de secol de la revoluție. În douăzeci și cinci de ani prin alte părți
ale lumii se pot construi metropole întregi, crea economii înfloritoare și orice alt lucru spre care-
și pune omul mintea.
La noi infrastructura e la pământ, legislația e plină de goluri, un sistem informatic decent
în administrația de stat e doar un vis, birocrația încă presupune tone de hârtii și greșeli pe care
nimeni nu și le asumă, sistemul de sănătate e o corcitură ciudată între evaziune, șpagă și
jurământul lui Hipocrate, clasa politică e o adunătură de imbecili fără caracter, hoți până în
măduva oaselor și așa mai departe.
E unul dintre cele mai triste tablouri la care se poate uita un om care ține la țara lui. Am
auzit de multe ori explicația jumătății de veac de comunism care ne-a încetinit progresul față de
țările Europei libere. Nostalgicii și partizanii comunismului care neagă lucrul ăsta, încă se mai și
trezesc să spună cât s-a construit fără să se uite cum, la ce standard și în ce hal a fost gândit toată
această modernizare comunistă, sunt complet rupți de realitate.
Însă totuși a trecut un sfert de secol… UN SFERT DE SECOL. La nivelul tehnologic de
acum, la fondurile pe care le-a avut România la dispoziție, la ritmul lumii moderne, țara asta
putea fi și deșert și lucrurile ar fi arătat mai bine decât acum dacă…
Dacă ce?
Dacă în România se gândea altfel, de jos până sus, ca nație, ca popor. Asta e de fapt
moștenirea comunistă, astea sunt efectele într-adevăr grave ale regimului roșu, nu cele materiale
ci mutilarea spiritului și mentalității unui popor întreg.
Îi văd pe toți și mă surprind chiar pe mine întrebându-mă – cum mama dracului rezistăm la
expoziția asta de mizerie, incompetență și hoție ce se derulează zilnic în fruntea statului? Simplu,
e parte din mutilarea de care vorbeam:
1. Taci și înghite ce vine de la conducător. N-ai voie să citești ce vrei, n-ai voie să
asculți ce vrei, n-ai voie să gândești ce vrei, n-ai voie să mănânci ce vrei, n-ai voie să mergi unde
vrei, taci și înghite. Dacă românul le-a înghițit pe astea atâta timp cum să nu-i fie ușor să-i
suporte pe limbricii ăștia politici când tot ce fac e să fure de la buget? O nimica toată…
2. În producție se fură. Vorbim despre troc și șpagă în comunism, așa s-a încetățenit
adânc în noi reflexul că accesul și munca la un produs înseamnă automat că trebuie să mai luăm
și acasă – și-așa ne plătește puțin… nicio legătură între fur și afacerea are pierderi și voi rămâne
fără loc de muncă dacă se va închide, fără nicio legătură între sunt plătit ca să fac asta și nu m-a
angajat nimeni cu forța.
Apoi ne mirăm de ce investitorii care vor să bage bani în motorul economiei, producția,
încep să pună în planul de afaceri procentele pierdute din furt și, când le dă cu minus, hotărăsc
să-și mute prăvălia la vecini.
Șpaga înainte și după revoluție
Nu pot să înțeleg cum s-a născut în capul unora ideea că șpaga aparține perioadei post-
revoluționare și aici vorbesc despre cei care au trăit comunismul și au uitat cumva, inexplicabil,
cum mergeau lucrurile pe atunci.
Pentru mine două aspecte sunt clare: șpaga era în comunism un fenomen generalizat într-
atât încât devenise la fel de natural cum e plata prețului afișat acum și că efectele și circuitul
șpăgii sunt mult mai vizibile acum, în democrație.
a) Șpaga ca fenomen generalizat. În comunism unele lucruri veneau de la sine, ăsta
fiind rolul sistemului – să ai unde să stai, să ai o slujbă, să ai cazare. Banii interveneau pentru o
opțiune care îți convenea mai mult decât altele sau pentru ceva din afara sistemului oficial.

1
Vroiai detașat undeva anume, plăteai. Vroiai să stai în apartamentul ăla și nu într-unul la
întâmplare, plăteai. Voiai o dacie din alea făcute pentru export, plăteai. Vroiai să ai prioritate
când magazinul era aprovizionat cu ceva, plăteai. Asta chiar în sistem.
I-am auzit pe unii vorbind despre cum nu se dădeau bani la doctor, nu pot să presupun
decât că regimul s-a terminat înainte de a avea nevoie de asistență medicală. Se dădea și atunci și
uneori ți se ridica părul în cap de cât de mizerabil putea fi pusă problema, un exemplu real și
edificator găsiți aici.
Pe sub sistem, adică pentru orice fel de produs sau nevoie care nu intra în circuitul
normal plăteai de stingeai, dar asta nu se poate considera șpagă ci chiar rulaj capitalist reglat doar
de cerere și ofertă (pentru noi toți, cuvântul shop devenise definiția magazinului invizibil din
care puteai cumpăra produse de afară).
Trocul șpagă era și el întâlnit peste tot și se practica mai ales de către oamenii implicați în
procese de producție. De acolo muncitorul român s-a învățat să fure ca și cum e vorba de un
drept al lui, căpătat la angajare, atitudine cu care se confruntă acum mai toți investitorii din
mediul privat.
Asta pentru că sistemul trocului era mult mai rapid decât cel oficial și pentru că
magazinele nu aveau nici pe departe la ofertă tot ce se producea, așa că de la șurub până la carne
de vițel, de la bobine până la bujii de mașină și paltoane de damă, totul devenea șpagă în natură
sau troc.
Șpaga există peste tot în lume dar comunismul a adus-o la noi la nivel de lucru evident,
normal, presupus drept obligatoriu – românul a ajuns să fie ofensat, jignit și neliniștit dacă nu i se
ia ce tocmai a oferit drept stimulent sau mulțumire.
b) Rezultatele șpăgii sunt mult mai evidente acum.
În comunism, în afară de o mână de oameni destul de sus în ierarhia politică ca să-și permită un
stil de viață opulent în public, restul nu aveau cum să-și afișeze posibilitățile. Nici măcar pentru
primii expunerea nu era evidentă decât pentru cei cu care intra în contact direct, presa fiind
controlată perfect nu se punea problema vreunei demascări sau informări publice. Așa că,
indiferent de câți bani aveai la saltea și câtă șpagă încasai pe vremea aceea, șansele să fii
perceput ca un mogul era practic nule.
Acum însă rezultatele șpăgii sunt dureros de vizibile. Vile peste vile, mașini care ar ține
familii întregi pentru o viață, domenii, afaceri de te ia cu amețeală, toate sunt nu numai publice
dar parcă ne sunt înghesuite cu forța în fața ochilor pe toate canalele posibile.
Mizeria șpăgii și corupției nu mai curge prin canalele subterane ci direct pe străzile din
fața noastră și asta e și concluzia mea – Comunismul a ridicat șpaga la nivel de normalitate, de
simplu mod de a-ți face viața mai bună, iar democrația românească de după a oferit libertatea
de a expune cu mândrie roadele fenomenului și a dat naștere unui nou gen de profesionist –
șpăgarul.
Omul despre care vorbesc nu țintește o meserie sau o funcție pentru că acolo e calificat,
sau pentru nivelul de salarizare, sau pentru că aia îi place să facă ci calculând potențialul șpăgii
pe care o să o ia. Din păcate, majoritatea șpăgarilor de care vorbesc se orientează spre funcții
extrem de importante din sistemul administrației de stat și al structurilor politice de guvernare…
3. Statul trebuie să-mi dea. În comunism nu făceai nimic singur, nimic în afara
sistemului și atâta vreme cât stăteai pe o direcție acceptată, nu era nevoie nici să fii bun, nici să
fii mai bun ca alții, nici să fii cât de bun poți ci doar să fii. Acum să fii pur și simplu nu ajunge
iar nouă ne vine greu să înțelegem de ce și cerem în continuare să ne dea statul, că merităm sau
nu, asta n-are legătură.
a)În comunism era stabilitate
Nu are rost să ne ascundem după deget, în comunism era stabilitate. Nu tremurai pentru
un acoperiș deasupra capului, nu tremurai nici după un loc de muncă, nici ca să ai ce pune pe
farfurie.
2
 Dacă nu erai unul dintre dușmanii partidului, conducătorului iubit și implicit poporului în
general, toate lucrurile de mai sus veneau de la sine. Mă uit cum generațiile care s-au angajat și
au muncit pe vremea aceea nu au nici cea mai vagă idee prin ce trece un tânăr care-și începe
profesia acum sau la ce presiune e supus sau care e ritmul de muncă în mediul privat.
Când spun presiune/volum/ritm mă refer la acea parte a mediului privat care chiar
funcționează, cum ar fi producția nu la diverse servicii adiacente de vândut fum unde lumea stă
pe facebook câte 4 ore pe zi și apoi se plânge cât e de greu…
”Cum să n-ai timp să vorbești cu mine la telefon când am eu chef?” ”Adu-mi și mie
câteva, ce naiba?” ”E da, ești obosit… da ce faci acolo spargi piatră?”
Sunt doar câteva din lucrurile pe care le poți auzi venind dinspre generația care și-a
împlinit menirea profesională în comunism spre cei care muncesc acum.
Mai puțin stres, mai puțin consum, mai puține aspirații și griji, implicit o stare generală
de dispoziție și de sănătate mai bună… nimeni nu poate să conteste că astea sunt lucruri bune,
partea roză a comunismului.
Care au fost efectele pe termen lung ale mediului ăsta comod unde fiecare își avea locul,
indiferent de performanță sau de utilitatea reală a individului?
Simplu, de unde credeți că vine atitudinea poporului ăsta față de muncă, față de
respectarea unui standard, față de seriozitatea unei promisiuni, față de termeni contractuali, față
de plata la timp, față de estimări corecte, față de căutat tot timpul o portiță prin care să înșele,
țepuiască sau să-i iasă ceva în plus?
Vine din educația unei juma de secol în care niciunul din lucrurile astea nu au contat,
pentru că mediul era făcut să funcționeze fără măsura unei performanțe, fără un mecanism de
reglare a cererii și ofertei după calitate, fără concurență reală în câmpul muncii.
Din păcate asta nu se schimbă într-o generație, două, trei, mai ales dacă în România
sistemul continuă să fie tolerant cu modul ăsta de a gândi, lucru asigurat de clasa de paraziți care
ne conduce.
Din păcate, generațiile tinere, astea în care speram toți, sunt în mare majoritate educate în
același stil. Proporția nu mai este însă de sută la sută, văd, ca niște maci într-un câmp de
buruieni, tineri care gândesc altfel.
Cândva poate câmpul va deveni roșu, nu de la comunism ci de la maci. Mulți mulți maci.
b) Cine merită ajutor de la stat?
Trăim într-o țară unde aproape toată lumea așteaptă ceva de la stat și când zic ceva nu mă
refer la lucrurile normale pe care să le pretinzi de la o guvernare ( justiție, protecție, legislație
corectă, servit interesul statului și așa mai departe) ci la cadouri materiale, indiferent sub ce
formă vin ele.
Mi-a căzut podul de șubred ce era de ce nu face primarul nimic? Mi-a nins în curte unde-
s jandarmii să dea zăpada? Mi-a stricat inundația casa neasigurată obligatoriu de ce nu-mi face
statul alta la loc?
Subvenții pentru orice, pensii grase pentru handicapuri de 2 lei (nu, când ai jumate de
unghie lipsă nu înseamnă că nu poți să muncești și meriți sporuri), pretenții la limita
incredibilului ( de ce mă debranșezi, mă criminalule, de la curentul pe care-l fur direct de la
stâlp?) de la un popor în care singura monedă de schimb este aruncat cu moneda în mâna întinsă.
Rezultatul este clasa politică pe care toată lumea o înjură când discuțiile se poartă teoretic și o
sprijină când își cere practic, kilul de ulei și făină, în orice formă ar fi el.
Pe cine ar trebui să ajute statul? Pentru că da, sunt oameni care trebuie și merită ajutați,
dar cum să-i deosebim de restul de cetățeni cerșetori?
Nu mi se pare atâta de greu, încrucișăm două principii clare și cine rămâne pe listă aia e:
b.1. Să aibă nevoie.
Să ai nevoie de ajutor de la stat, fără să prestezi nimic în loc (de la stat înseamnă implicit
și de la mine din buzunar) înseamnă că fără el nu poți să trăiești la un nivel de trai minim decent.
3
Nu, nu bun, nu comod, nu lejer, ci minim decent. Vrei mai mult nu-mi lua mie din buzunar, dacă
îți e cineva dator ia de la el sau găsește o cale să produci mai mult.
Ai acea cale și nu vrei să o folosești că nu-ți convine din diverse motive, e alegerea ta iar
statul și eu nu avem niciun motiv să te ajutăm. Ai casa de juma de milion de euro în București la
care nu-ți permiți să plătești căldura și vrei ajutor? Vinde-o și ia-ți un apartament din jumătate de
bani și poți să trăiești regește… nu vrei? Descurcă-te, nu mă pune pe mine să-ți dau bani când eu
visez să am și eu un loc al meu unde să stau…
Ai două mașini și vrei ajutor pentru ceva? Două apartamente? Doua vacante afară pe an?
De ce trebuie să-ți plătesc eu din buzunar vreo cheltuială? NUUUU!
Ai nevoie și nu ai cum să rezolvi un nivel minim de trai decent singur, atunci e normal să fii
asistat, e normal să-mi iei ceva din buzunarul meu. Oameni suntem.
Ai nevoie și ai cum să rezolvi singur dar nu vrei pentru că nu-ți convine, e alegerea ta să trăiești
ca dracu. Ia mâna de pe banii mei.
b.2. Să merite.
Un cetățean al statului are și drepturi și obligații, nu te comporți ca atare nu pupi ajutor de
la stat, din buzunarul meu. Te plângi că n-ai cu ce să-ți hrănești copilul dar îți iei vodkă și țigări?
Nu ai încercat să te angajezi în viața ta? Îți bagi picioarele în el de învățământ obligatoriu? Zice
clar că asigurarea e obligatorie și pe tine te doare-n fund? Nu meriți, nu primești.
Două principii puse cap la cap, atât. Care se califică e ajutat care nu să-și ia labele din
buzunarul meu și să se descurce singur, că are cum. 
Pentru că în România nu mă fură numai politicienii ci și o grămadă dintre noi.
4.  Alb și negru, cu mine sau împotriva mea. Se vede asta la noi de parcă ni-e scrisă pe
frunte, dacă nu ești de acord cu mine sigur ești de acord cu dușmanii mei, nu există mijloc, nu
există să fii obiectiv, nu există să fii de acord sau nu doar cu părți dintr-o părere, nu, ORI EȘTI
TOTAL DE ACORD ORI EȘTI TOTAL ÎMPOTRIVĂ.
Uite de asta am ajuns la două articole consecutive pe reactii, să fiu catalogat basist
terminat și apoi uslist corupt – a depins doar cu cine nu eram de acord, ce credeam sau cât de
departe eram de ambele tabere nu a contat.
De unde? Păi comunismul ce a însemnat? Tovarăși și dușmani, nimic la mijloc. Cetățeni
care pun mâna la epoca de aur și elemente inamice, ori comunist ori deținut. Nu exista mijloc, ori
cu noi ori împotrivă.
Sunt zeci și zeci de mutilări spirituale care ne fac să fim poporul condamnat de astăzi,
răni care se vindecă foarte greu și care se transmit din păcate genetic. Da și națiile au genetică
altfel generațiile noi nu ar fi lovite de aceleași metehne ca cele îndoite, strâmbate, sluțite de
comunism.
Și nu, încă nu avem unde să ne uităm după chirurgi să le repare că deocamdată tot ce
avem în față sunt politicieni care sunt și-atât. Sunt pentru ei nu pentru noi.

4
 CONSTRUIND VIITORUL, COMUNISTII AU SCHIMBAT ISTORIA. CUM A
INFLUENTAT REGIMUL COMUNIST SCRIEREA ISTORIEI ROMANESTI.

Cine controlează trecutul controlează viitorul.

Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
[George Orwell]
Tezele din Iulie au avut un ecou semnificativ în societatea românească, iar efectele lor au
fost resimțite în toate domeniile culturale. Chiar dacă implementarea Tezelor nu a fost dusă
niciodată până la capăt, așa cum ar fi dorit-o regimul Ceaușescu, și au existat, în aproape toate
domeniile, mici compromisuri, este de necontestat faptul că redogmatizarea ideologică de la
începutul anilor ’70 s-a făcut simțită și în scrierea istoriei. 
Era de așteptat, căci importanța istoriei – ca instrument identitar în cunoașterea trecutului
– a făcut ca regimul comunist să nu poată lăsa nestingherit cursul istoriografiei, încă de la
început, din 1948. Discursul istoric a devenit apanajul Puterii, având ca scop principal educarea
populației în baza liniei impuse de centrul politic. În primă fază, imediat după schimbarea
regimului, istoria a trebuit să fie rescrisă de la zero „pentru a înlesni subjugarea națiunilor din
noul imperiu sovietic” . Apoi, pe tot parcursul perioadei comuniste, istoriografia a fost supusă
controlului strict al Partidului (chiar și în perioada în care exista impresia unei liberalizări) pentru
a evita ca ideile privind trecutul național considerate „nesănătoase” să ajungă în fața cititorilor.
Astfel, istoria se transformă dintr-o știință al cărei scop era cunoașterea, pe cât posibil
obiectivă, a trecutului, în armă aflată în mâna Puterii politice, „un secondant al ideologiei în
activitatea educativă a statului și societății, privind libertățile individuale și colective ale unei
națiuni” .
Pe parcursul celor patru decenii de regim comunist, istoriografia a cunoscut mai multe
etape, în funcție de natura ideologiei promovate de puterea politică;evoluția ei poate fi corelată
cu însăși evoluția regimului. Avem, la început, perioada stalinistă, a regimului dependent de
Moscova – în istoriografie, aceasta este perioada internaționalismului, a ideilor radicale de
sorginte stalinistă, când discursul istoric e caracterizat prin aderența la principiile marxism-
leninismului și de o uniformitate a perspectivelor asupra trecutului . Urmează apoi perioada
distanțării de Uniunea Sovietică, care se traduce, în discursul istoric, prin renunțarea la ideile
filosovietice și prin recuperarea valorilor naționale;suprapusă peste anii 1960-1971;aceasta este,
de asemenea, o perioadă a diversificării dezbaterilor istorice. În cele din urmă, epoca Ceaușescu,
a „național-comunismului”, care conduce la glorificarea la extrem a istoriei și a valorilor
naționale. Această ultimă perioadă începe odată cu Tezele din Iulie care, din acest punct de
vedere, marchează și schimbarea discursului istoriografic.
Așadar, chiar dacă ideologia comunistă (marxist-leninistă) pune accentul pe viitor, pe
societatea pe care urmează să o clădească, orice regim comunist caută să se legitimeze prin
trecut, folosindu-se de discursul istoric pentru a-și consolida poziția. Trecutul înseamnă
legitimare şi justificare:așadar, istoriografia ocupă un rol esențial în orice tip de regim, fie el
democratic sau nu. Însă care sunt, mai exact, funcțiile sale într-un sistem politic și cum se
schimbă acestea într-un sistem comunist? În general, funcțiile istoriografiei sunt destul de
clare:de a legitima instituțiile politice și practica politică curentă dintr-un stat, de a perpetua
anumite moravuri și o mitologie națională, de a raționaliza politicile oficiale ale statului și de a
socializa viitoarele generații într-o manieră unitară, oferind trecutul comun drept bază a
comunității .
Analizând istoriografia din Uniunea Sovietică, cercetătoarea americană Nancy Whiteer
Heer a argumentat că într-un regim dictatorial, putem face distincția între funcțiile formale,
oficiale, ale istoriografiei, și cele informale, ce țin de uzanțele mai subtile, pseudo-ascunse (dar
pe care o persoanele din afara cercului politic le pot recunoaște) ale discursului istoric. Astfel,
5
funcțiile formale sunt cele pe care regimul le acordă discursului istoric în mod deschis:funcția de
depozitar al tradițiilor și mitologiilor naționale și funcția didactică. Funcțiile informale nu sunt
recunoscute oficial, dar ele operează în virtutea naturii sistemului politic totalitar;ele sunt
încurajate de conducerea politică și sunt, în general, sesizate de către public. Acestea ar
fi:legitimarea sistemului, raționalizarea politicilor regimului, folosirea discursului istoric ca
barometru al climatului politic, ca suport al discuțiilor ideologice și teoretice și, nu în ultimul
rând, ca armă politică . 
Tradiție și educație
În orice societate, discursul istoric are două funcții oficiale:de a depozita tradiția și
mitologia națională a unei țări, a unei națiuni, și de a educa cetățenii în funcție de această tradiție,
în spirit patriotic.
În ceea ce privește prima funcție, aceea de depozitar al tradiției, pentru România epocii
Ceaușescu, vorbim mai întâi de păstrarea și glorificarea istoriei muncitorești, de integrarea
istoriei partidului și a mișcării comuniste în istoria națională. În al doilea rând, istoriografia are
rolul de a construi mitologia națională în jurul conceptelor-cheie utilizate de propaganda de
partid (unitate, independență, suveranitate) și în jurul conducătorului.
Discursului istoric i se acordă o importanță capitală în educarea cetățenilor patriei.
Aceștia trebuie să cunoască lupta îndelungată a mișcării muncitorești pentru eliberarea țării de
sub dictatura burgheziei și pentru ridicarea regimului comunist;Ceaușescu insistă asupra acestui
aspect în discursul din 9 iulie, vorbind despre pericolul ca tineretul să nu cunoască această
istorie, să nu știe cât de mult s-au luptat comuniștii pentru progresul României.
Apoi, prin tematica generală a discursului istoric popular (manuale școlare, cărți de
popularizare a istoriei), românii sunt educați în spiritul luptei pentru apărarea patriei și a
realizărilor comuniste. Rolul educației este surprins de Ceaușescu într-o cuvântare la o conferință
cu cadrele din învățământul superior. „Școala este principalul mijloc de educare și formare a
tineretului”, declară liderul P.C.R., insistând asupra importanței educației în spiritul idealurilor
socialiste. Și Tezele din Iulie pun accent pe importanța educației comuniste, ca pilon al
procesului de edificare a lumii noi și a creării omului nou.
Asta ne trimite cu gândul la o idee exprimată de Hannah Arendt în Originile
totalitarismului cu privire la rolul educației într-un sistem totalitar:„scopul educației totalitare nu
a fost niciodată de a inculca convingeri, ci de a distruge abilitatea de a forma convingeri.”
Tocmai de aceea, în cazul de față, regimul comunist acordă o mare atenție modului de predare a
acelor științe care formează capacitatea de analiză critică a cetățenilor, iar acestea sunt științele
sociale.  
Legitimare, justificare, armă
Într-un regim comunist, funcțiile informale ale istoriografiei sunt cele care influențează în
mod categoric discursul istoric;ele sunt legitimarea sistemului;raționalizarea politicilor
regimului; folosirea discursului istoric ca barometru al climatului politic; folosirea discursului
istoric drept suport al discuțiilor ideologice;în fine, folosirea discursului istoric ca armă politică. 
Legitimarea sistemuluieste, de departe, cea mai importantă funcție a istoriografiei într-un regim
comunist, iar România nu face excepție, căci este în însăși tradiția ei politică:în România
modernă, legitimarea prin istorie a fost una din formele preferate de legitimare politică, folosită
de toți conducătorii, indiferent de natura regimului lor. Regimul comunist continuă această
tradiție și se folosește din plin de discursul istoric. Din acest punct de vedere, istoriografia capătă
același rol ca și ideologia:ea menține și întârește identitatea și coerența internă a regimului. Cum
anume? Prin găsirea în trecutul național al unor legături (fictive sau nu, exploatate în exces de
cele mai multe ori) dintre evenimente sau personaje istorice cu prezentul sau prin critica
regimurilor anterioare. Astfel, Partidul Comunist Român se legitimează căutându-și rădăcinile în
mișcarea muncitorească și social-democrată din România modernă. Regimul republican, impus
prin forță, este legitimat căutând în istoria națională vechimea „ideii de republică la români” și
6
aducând argumente ale personalități din istoria țării care ar fi militat pentru această formă de
guvernare . Nicolae Ceaușescu, conducătorul țării, se legitimează prin apelul la panteonul de eroi
naționali:el devine continuatorul lui Burebista ca civilizator al țării, al lui Mircea cel Bătrân ca
apărător al țării, al lui Ștefan cel Mare ca învingător (în fața inamicului sovietic, în cazul lui
Ceaușescu) și ca mare ctitor, al lui Mihai Viteazul ca unificator, al lui Bălcescu drept
revoluționar și, în fine, al lui Alexandru Ioan Cuza ca reformator.
Astfel, regimul comunist caută neîncetat să se legitimeze, căutându-și permanent
justificări în trecutul cât mai îndepărtat posibil. Motivul este evident:„comunismul românesc
luptă de fapt împotriva propriilor sale complexe de uzurpator”;știind că, de fapt, puterea sa este
ilegitimă, rezultat al unor circumstanțe excepționale (războiul câștigat de Uniunea Sovietică,
ajutorul dat de Moscova), Partidul Comunist Român se folosește de istorie pentru a-și legitima
puterea, căutând să împletească istoria națională cu propria sa istorie. Nu întâmplător una dintre
schimbările evidente în istoriografia anilor ’70-’80 este accentul pus pe istoria mișcării
muncitorești, care capătă un rol din ce în ce mai mare în istoria națională, acaparând-o chiar. În
acest sens, istoricul Dan Berindei consideră că unul din efectele vizibile ale Tezelor în
istoriografie avea să fie chiar această „legare forțată a istoriei partidului de istoria generală a
națiunii, în proporții nefirești și cu tendința unei subsumări care nu-și avea rostul”.
Acest fapt se observă cu ușurință dacă ne uităm pe manualele școlare de istorie din acea
perioadă. Spre exemplu, într-un manual de istorie contemporană, istoria mișcării muncitorești
acoperă mai mult de jumătate din numărul total de pagini, rezumând practic istoria României din
perioada 1918-1947 la istoria Partidului, a cărei importanță este mult exagerată. 
Raționalizarea sau justificarea politicii.
Putem aplica această funcție atât la nevoile politicii externe ale României comuniste, cât
și la cele ale politicii interne. Spre exemplu, istoriografia relațiilor româno-ruse (în faza
stalinistă) explică și justifică relațiile apropiate cu URSS, rezultat „natural” al evoluției istorice și
al influenței benefice pe care Rusia a avut-o în istoria României. În această perioadă,
istoriografia sprijină „prietenia româno-sovietică”, accentuând rolul Uniunii Sovietice (al Rusiei)
în dezvoltarea României;se vorbește despre rolul slavilor în formarea poporului român sau
despre influența limbii slave asupra limbii române. 
Pe plan intern, istoriografia este folosită pentru a justifica măsuri ce țin de politica
economică și socială:astfel, discursul istoric despre subdezvoltarea socială și economică a
României (cauzată de regimul burghez) vine să justifice colectivizarea, industrializarea și
urbanizarea accelerată. Cărțile de istorie vorbesc despre înapoierea economică a României în
perioada ante-comunistă, despre exploatarea regimului burghez, și arată apoi cât de benefice au
fost schimbările aduse de regim:în sprijinul acestor teze se aduc deseori statistici, care arată
dezvoltarea țării, rata rapidă de urbanizare sau industrializare sau creșterea productivității în
agricultură. Astfel, se arată că „naționalizarea industriei, băncilor, transporturilor și comerțului a
dus la lichidarea proprietății capitaliste asupra mijloacelor de producție, la crearea în economie a
proprietății socialiste a întregului popor, marcând de fapt începutul făuririi societății socialiste
din România”  sau că procesul de cooperativizare a agriculturii „a însemnat o profundă revelație
în viața satului:țărănimea a fost eliberată de povara exploatării, devenind stăpână pe propria
soartă și pe roadele muncii ei” . Un alt exemplu:în 1968, regimul sărbătorește 120 de ani de la
Revoluția din 1848. În discursul de la adunarea populară din București organizată cu această
ocazie, Ceaușescu vorbește în detaliu despre istoria Revoluției pașoptiste și trasează o paralelă
între cererile revoluționarilor și realizările regimului comunist .
Barometru al climatului politic.
Pentru că discursul istoric oficial respectă linia politicii de partid, el se va schimba odată
cu aceasta. În cazul României, cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă tot cazul relațiilor
româno-ruse. În prima fază a istoriografiei comuniste, cea de inspirație stalinistă, istoria bunelor
relații româno-ruse ocupa un loc central în opera istoricilor, care subliniau cu orice ocazie
7
influența pozitivă a Rusiei și a slavilor în istoria spațiului românesc. Odată ce relațiile cu
Moscova se răcesc, iar regimul comunist de la București pornește pe calea „națională”,
importanța Rusiei în istoriografia românească scade. Ea nu dispare însă complet, deși vom întâlni
idei precum influența nefastă a imperiului rus asupra Principatelor Române .
În strânsă legătură cu evoluția relațiilor româno-sovietice se află și două evenimente
istoriografice semnificative. Mai întâi, publicarea în 1964 a lucrării Karl Marx. Însemnări despre
români, o inițiativă curajoasă a conducerii P.M.R. care a atras repede atenția (și criticile
Moscovei).
Apoi, în anii ’80, apariția în lucrările de istorie a Basarabiei, un subiect evitat până atunci.
Se vor putea publica, așadar, documente esențiale din istoria națională precum rezoluția Sfatului
Țării din 27 martie 1918 și, încă și mai surprinzător, protocolul adițional secret al Pactului
Ribbentrop-Molotov cu privire la Basarabia și Bucovina de Nord .
O altă funcție a istoriografiei este de a servi drept suport al discuțiilor idelogice/teoretice,
prin folosirea exemplelor istorice pentru confirmarea/susținerea ideologiei marxist-leniniste
privind evoluția istoriei. Astfel, discursul istoric, prin concepția marxism-leninismului și a
materalismului dialectic, explică natura exploatatoare a burgheziei și perimarea sa, necesitatea
istorică a schimbării regimului, caracterul natural al evoluției către socialism etc. În epoca
Ceaușescu, mania regimului pentru istorie va face ca aceasta să fie instrumentată din ce în ce mai
des în discuțiile ideologice. 
În fine, istoriografia mai are o ultimă funcție, cea de armă politică. Pentru perioada anilor
'70-'80, cea mai bună exemplificare a acestei funcții este folosirea istoriei ca armă a
naționalismului românesc împotriva maghiarilor. Deși, la nivelul discursului public, regimul
insistă asupra armoniei dintre „națiunile conlocuitoare” și asupra luptei împotriva „învrăjbirii
naționale”, regimul Ceaușescu resimte presiunile revizionismului maghiar cu privire la problema
Transilvaniei, iar istoricii sunt chemați să răspundă la aceste „provocări”. Spre exemplu, după ce
în Ungaria este publicată o lucrare despre istoria Transilvaniei  ce contestă teoria continuității, la
București este redactată rapid o culegere de studii intitulată Jocul periculos al falsificării istoriei.
Coordonată de Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu și conținând articole semnate de  Mircea Mușat,
Florin Constantiniu, Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc ș.a., lucrarea demontează argumentele
istoricilor maghiari și vine cu propriile argumente istorice în favoarea teoriei continuității.
Intelectualul în comunism
Pentru că, în fond, istoria nu se scrie singură, este necesară și o scurtă reflecție asupra
funcției intelectualului (și a istoricului, implicit). Oricâte indicații a dat Partidul Comunist pentru
scrierea istoriei, mergând până la elaborarea propriilor rezumate ale istoriei naționale, aceste
texte – și multe altele – erau scrise, de cele mai multe ori, de istorici. 
În regimul comunist, funcția intelectualului este una de natură politică, de legitimare și
sprijinire a puterii. Sarcina intelectualilor nu mai este de a reflecta asupra realității;el nu mai
poate fi un „aliat” al puterii pentru analizarea sau soluționarea problemelor din societate și nu
mai poate fi, cu siguranță, un critic al sistemului. Intelectualitatea, ca grup social, devine un alt
„vector de legitimare politică” . 
În cazul regimului Ceaușescu se observă o atitutine ambivalentă față de intelectuali:în
primii ani, noul regim a încercat să-i atragă pe intelectuali de partea sa, pentru a câștiga sprijin
politic și legitimitate, dar pe de altă parte, nu a renunțat niciodată la măsurile pentru controlul
acestora (cenzură, control instituțional etc.), deoarece tendințele de autonomie ale acestui grup
puteau fi periculoase pentru regim.
Astfel, intelectualii erau chemați să contribuie la consolidarea noului regim, prin
acordarea fățișă de sprijin noii conduceri, însă li se acorda doar un rol secundar în procesul de
„recuperare a culturii naționale” (care trebuia controlat de regim), și asta doar în măsura în care
ei acceptau monopolul ideologic al partidului .

8
 Așadar, pentru a ne referi strict la grupul istoricilor, istoricii cunoscuți au fost folosiți de
centrul politic doar în măsura în care lucrările lor nu contraveneau ideologiei de partid. Prin
urmare, istoricii deveneau un instrument de legitimare al puterii. Potrivit cercetătoarei franceze
Catherine Durandin, „istoricul român al anilor Ceaușescu este în mod oficial un pedagog, un
agent de propagandă”, misiune ce îi este conferită oficial de către Ceaușescu în 1971, prin Teze.
Există însă istorici care ar contesta această etichetă, spunând că s-au străduit să evite cât mai
mult compromisurile ideologice și să realizeze cercetări de valoare, potrivit normelor științifice
occidentale, fapt ce nu poate fi negat. Suntem însă de acord cu teoria lui Katherine Verdery, care
argumentează că intelectualii (implicit și istoricii) care fac eforturi pentru a-și păstra o relativă
autonomie față de putere servesc totuși ideologia, „construiesc autoritate pentru regim”, prin
simplul fapt că discursul lor nu depășește barierele impuse de regim.
Faptul că regimul acorda o atenție sporită istoricilor se reflectă și în modalitatea în care
aceștia erau formați. Pe măsură ce regimul începe să acapareze tot mai mult acest domeniu,
selecția celor cărora li se permitea să se formeze în această profesie se face cu mult mai multă
atenție. Astfel, persoanele care doreau să urmeze un doctorat în istorie aveau de parcurs un
sistem de verificare în 8 trepte, începând de la universitate, trecând prin organizația de partid și
ajungând, în cele din urmă, direct la Comitetul Central, instanța supremă care decidea cine putea
fi admis . Prin urmare, selecția doctoranzilor nu se face după criterii ce țin de capacitatea
intelectuală, ci după criterii politice. În fond, în discursul din 9 iulie 1971, Ceaușescu declarase
foarte clar că istoria, ca și filosofia, face parte din activitățile „prin excelență ideologice”;ea nu
era o simplă meserie pe care o poate face oricine, ci doar oamenii „recrutați prin partid”. A te
specializa în istorie devenea, așadar, un privilegiu acordat de Partid doar celor care nu dădeau
niciun semn de devianță ideologică.
Controlul simbolic-ideologic al societății
Am văzut așadar cum istoriografia este folosită pentru legitimarea regimului și crearea
identității sale. Discursul istoric mai capătă însă și o altă funcție:integrat discursului ideologic
național, el devine un instrument de control simbolic-ideologic al societății.
Într-o lucrare despre cultura română sub Ceaușescu, Katherine Verdery vorbește despre
anumite strategii sau modalități de control într-o societate, fie ea totalitară sau nu. Căci chiar și în
democrație, societatea trebuie, într-o anumită măsură, controlată, pentru ca opoziția față de
sistem să fie minimă.
Am avea, astfel, trei moduri de control:remunerativ, coercitiv și simbolic-ideologic. 
Controlul remunerativ presupune oferirea de beneficii materiale. Acesta nu se aplică în
cazul României, căci regimul rareori a ales să-și subordoneze cetățenii prin beneficii materiale.
Există, într-adevăr, un relativ control remunerativ la nivelul membrilor și activiștilor de partid,
care au anumite câștiguri față de populația de rând:locuințe mai bune, magazine cu circuit închis,
case speciale de vacanță în țară sau posibilitatea vacanțelor în străinătate. Însă acest tip de control
remunerativ devine propriu-zis o strategie de control generalizată atunci când ea este aplicată
întregii societăți. Un exemplu potrivit ar fi cazul Ungariei conduse de János Kádár:după anii de
represiune care urmează Revoluției Maghiare, odată ce stabilitatea regimului a fost asigurată,
Kádár trece la adoptarea unor reforme pentru atragerea sprijinului popular. Reușește acest lucru
prin „mituirea” maghiarilor cu compensații materiale, promovând consumerismul. Astfel,
perioada de după 1962 e cunoscută drept „Kádárism” (sau „gulaș-comunism”) și stă sub semnul
Noului Mecanism Economic, un ambițios program de reforme  de pe urma cărora populația a
avut de câștigat prin creșterea nivelului de trai. O strategie asemănătoare a fost aplicată în anii
’70-’80 în Cehoslovacia, de către regimul Husák. A fost tot un fel contract social între o societate
ce trebuia să rămână pasivă și un regim al cărui mesaj era, după cum îl surprinde istoricul
Timothy Garton Ash, următorul:„Uitați 1968. Uitați tradiția noastră democratică. Uitați că ați
fost vreodată cetățeni cu drepturi și datorii. Uitați de politică. În schimb, vă oferim o viață sigură,

9
confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare și cârciumile de bere ieftină. [...] Tot ce vă
cerem e să vă conformați exterior și public.” . 
A doua strategie de control este cea coercitivă, prin forță și teroare. Exemplul clasic ar fi
Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin, cu omniprezența poliției secrete, a arestărilor și a
Gulagului. În România, ea se aplică cu precădere primilor ani de comunism și anilor 1958-1960,
când există o recrudescență a violenței. 
În fine, ultima strategie de control este controlul simbolic-ideologic, care presupune
promovarea constantă a unui discurs pe baza unor simboluri importante și a unor mesaje
ideologice care să atragă populația. În cazul României, este vorba despre dezvoltarea ideologiei
naționale, de stimularea patriotismului și de promovarea, în exces chiar, a anumitor teme precum
unitatea și independența țării sau vechimea și gloria națiunii. 
Regimul Ceaușescu îmbină două moduri de control:cel coercitiv, al cărei pilon de bază
este Securitatea, și cel simbolic-ideologic. Cel coercitiv caracterizează, în esență, întreaga
perioadă comunistă (cu anumite valuri mai intense de represiune), dar pentru epoca Ceaușescu,
este mai vizibil în anii ’80, deci în perioada de acutizare a crizei sistemului, în timp ce anii ’70
stau sub semnul controlului simbolic-ideologic, în cadrul căruia discursul istoric joacă un rol
esențial, ca „sursă majoră de resurse simbolice pentru aparatul politic”. Îmbinând cele două, cu o
balanță înclinată în favoarea controlului simbolic, Partidul Comunist își schimbă relația cu
societatea românească de la o relație bazată pe dominație la una bazată pe manipulare . 
Astfel, Tezele din Iulie, ca ofensivă împotriva culturii libere, apar drept instrument de
control simbolic-ideologic, prin care partidul își revendică dominația asupra discursurilor
culturale din orice domeniu, monopolizând conceptele atrăgătoare pentru populație:Partidul
Comunist se prezintă ca unic promotor și apărător al națiunii, al unității și independenței statului
și ca unic succesor legitim al marilor personalități din istoria țării. Prin aceasta, strategia de
control simbolic-ideologic devine automat și o strategie de legitimare.

10
 Pozitii actuale privind identitatea nationala si procesul integrarii
europene
O tema intens dezbatuta in mediile intelectuale si culturale este aceea cu privire la
raportul dintre identitatea nationala si integrarea europeana.
Ideea nationala, compromisa de regimul ceausist, a fost recuperata cu mare dificultate, in
intelesul ei rational, fiind supusa si in perioada tranzitiei la interpretari unilaterale, la distorsiuni
si excese.
Mediul cultural s-a divizat in functie de atitudinile fata de ideea nationala si in functie de
reprezentarile diferite asupra integrarii europene.
Exponentii curentului europenist, frenetici sustinatori ai integrarii, cu sloganul "intrarii in
Europa", au culpabilizat sentimentul national si ideea nationala, considerand ca ele au fost
compromise de regimul dictatorial si nici nu mai au o semnificatie majora in lumea
interdependentelor si a integrarilor regionale si mondiale.
Intelectualii atasati in mod rational si critic de ideea nationala, dar si cei sedusi de retorica
patriotarda si chiar de cea xenofoba, au fost calificati, de-a valma, cu epitete infamante in mass-
media, consolidandu-se astfel imaginea lor de "antireformisti", "conservatori", "criptocomunisti",
exponenti ai "national-comunismului". In felul acesta s-au redeschis vechile opozitii dintre elita
intelectuala, "democratica" si cosmopolita, pro-occidentala si intelectualitatea atasata de
idealurile nationale, de fondul specific al culturii (fenomenul este detectabil in toate tarile din
Est).
Dezbaterile prilejuite de aceasta tema a integrarii au readus in actualitate o problematica
centrala a culturii romane moderne, tensiunea dintre universalitate si identitate nationala, dintre
metropola si periferie in evolutia europeana, dintre realitatile nationale si noile contexte
geopolitice.Aceasta problema a integrarii are un fond dramatic, intrucat e vorba de a depasi
handicapul atator decenii de izolare. Examenul comparativ a avut drept rezultat primar faptul ca
ne-am redescoperit decalajul istoric fata de societatile occidentale dezvoltate, ne-am redescoperit
“golurile istorice si psihologice”, cum spunea Cioran.
Starea economica precara, insuccesele reformei si atatea anomalii ale tranzitiei
postcomuniste au alimentat sentimentul de frustrare si complexul de inferioritate. In aceste
conditii, reactia cea mai frecventa nu a fost aceea de autoglorificare nationalista (desi unele
grupuri politice sau culturale au reluat aceasta atitudine), ci o recadere intr-o mentalitate de tip
fatalist, intretinuta de elanul criticist si de perceptia identitatii noastre in termeni preponderent
negativi. Integrarea este prilejul unui examen sever, ce pune cultura romana in situatia de a-si
redeschide dosarul identitatii sale, in termeni mai radicali, si de a gasi raspunsuri la noile sfidari
ale istoriei.
Problema “intrarii in Europa” a fost inevitabil contaminata si de angajari politice si, in
consecinta, interpretata intr-o maniera disjunctiva, considerandu-se ca integrarea europeana ar fi
incompatibila cu ideea nationala si cu promovarea valorilor nationale. Operatia de recuperare a
identitatii, dupa desfigurarea ei in perioada comunista, a fost si ea interpretata, in mod eronat, ca
atitudine antieuropeana.
Constiinta acestei desfigurari a identitatii si eforturile de a-i recupera sensul autentic au
fost adeseori incriminate acum din noua perspectiva a reconstructiei democratice si a
sincronizarii cu institutiile europene si cu exigentele integrarii. 
Astfel, s-a ajuns la situatia in care relatia de disjunctie functioneaza ca o reprezentare de
fundal atat in opinia celor care militeaza pentru integrare, considerand ca aderarea la UE implica
punerea in surdina a valorilor nationale, cat si in opinia celor care resping integrarea tocmai pe
motiv ca ea ar insemna abandonul traditiilor si al specificului national.

11
 Aceasta paradigma disjunctiva a fost preluata din patrimoniul rationalismului clasic si
redimensionata sociologic de ideologiile globalizarii, cum voi incerca sa arat. Multi au inteles ca
integrarea presupune sa ne uitam traditiile si valorile nationale, sa nu ne mai amintim nici de
nedreptatile istorice flagrante pe care le-a suferit poporul roman dupa al doilea razboi mondial.
In aceasta viziune antinomica este greu de inteles ca o constiinta rationala si critica a
identitatii nationale nu este un obstacol, ci o conditie a integrarii europene. In mod inevitabil, s-
au redeschis disputele dintre cei care apreciaza ca integrarea este posibila numai prin diminuarea
sau uitarea identitatii noastre, odata cu armonizarea legislativa, institutionala si cu remodelarea
sistemului economic dupa cerintele UE, si cei care sustin ca nu ne putem integra in concertul
european decat cu valorile culturale specifice, cele care ne legitimeaza existenta si identitatea.
O dezbatere pe aceasta tema a avut loc in presa, intre anii 1995-1996, la care au
participat, cu pozitii mai bine individualizate, Gabriel Andreescu, exponent al Grupului de
Dialog Social si al revistei “22”, Alexandru Paleologu si Octavian Paler.
Pozitia celor doi intelectuali din urma, calificata de adversari drept “nationalism moderat”
sau “decent”, are drept formula expresiva afirmatia ca nu exista “europeni de nicaieri”, cum
spune dl Octavian Paler, intrucat calitatea de european nu anuleaza apartenenta nationala.
Adesea, in reprezentarile simpliste, integrarea europeana este opusa deliberat ideii
nationale - ca si cand acest proces ne-ar impune, dupa expresia unui scriitor si eseist cunoscut, sa
renuntam la apartenentele nationale si sa devenim "europeni de nicaieri" -, procedeu care se
foloseste "aluziv si insidios de termenul de 'nationalism' pentru a da curs unei alergii mai greu de
recunoscut, si anume fata de 'national', identitate nationala, stat national etc".
 Pozitiile extreme si-au gasit si ele expresii, in retorica noului cosmopolitism, care,
mizand excesiv pe virtutile globalizarii, subapreciaza valorile nationale, si in atitudinile
nationalist inguste si antioccidentale. 
Sa mentionam si unele sugestive consideratii apartinand lui Laurentiu Ulici:“
In definirea europenismului, nationalul joaca rolul diferentei specifice, ceea ce vrea sa
spuna ca nu te poti erija in european fara sa te cunosti ca national. Din acest simplu motiv
interesul pentru consolidarea traiectului nostru european nu mi se pare deloc contrar grijii pentru
limpezirea traiectului national. Nu-i mai putin adevarat insa ca vreme de un veac si jumatate de
istorie moderna noi am facut deseori din «europenism» si din «nationalism» fie un complex, fie o
prejudecata, efectul fiind, intre altele, si perceptia celor doi termeni, la scara destul de larga
pentru a nu fi neglijata, ca incompatibili unul cu celalalt. Asta nu schimba, se intelege, sensul
esential de complementaritate al relatiei dintre «european» si «national»”. Acest text lamureste
destul de precis termenii dezbaterii.
Autorul face o necesara delimitare a planurilor.
In plan ideologic, avem de-a face cu o disjunctie intre “europenism si nationalism”, ca
pozitii unilaterale, pe cand, in plan antropologic si istoric, este vorba de “complementaritatea”,
zice autorul, dintre “european si national”.
In plan ideologic avem un “antagonism al suprafetelor”, dupa expresia lui Camil
Petrescu, iar in planul de adancime avem o conjunctie a termenilor. Disjunctia este nutrimentul
cotidian al ideologiilor, al confruntarilor politice si al spectacolului mediatic curent; conjunctia
se dezvaluie numai unei priviri si analize aplicate istoriei de durata lunga. 
Deplasarea discutiei din planul ideologiilor in planul istoric si antropologic este de natura
sa atenueze tensiunile conjuncturale si sa impuna o noua viziune asupra procesului de integrare,
o viziune ce nu exclude cei doi termeni, national si european.
Integrarea in Europa “institutionala” si afirmarea identitatii nu mai sunt acum aspecte
disjunctive, ci conjunctive. Prin valorile sale definitorii si prin intreaga sa evolutie spre
modernitate, Romania apartine structural spatiului de civilizatie al Europei, iar sentimentul
national este astazi solidar cu sentimentul apartenentei noastre firesti la acest spatiu.

12
 Recuperarea identitatii nationale si reinterpretarea ei ca suport al integrarii sunt
compatibile cu viziunea prin care apreciem ca evolutia pozitiva a Romaniei in deceniile
urmatoare va fi legata vital de procesul integrarii sale in structurile europeane. 
Reprezentarea ce vedea in UE o constructie ce va duce la dizolvarea natiunilor si a
identitatilor este astazi depasita.
Unificarea monetara, coordonarea programelor economice, politicile externe comune si
existenta unor institutii politice comunitare nu au dus la atenuarea identitatilor nationale. Dovada
ca tarile care fac parte din UE nu si-au pierdut identitatea, ci si-au redefinit-o in acest context
nou.
Tranzitia si criza culturii 
In climatul democratic actual, conditia politica a culturii s-a schimbat radical, dar ea se
confrunta cu obstacole de natura economica. In 1997, la «Forumul pentru starea culturii», s-au
exprimat diverse puncte de vedere asupra evolutiei culturale din perioada postcomunista.
Un punct de vedere a fost acela ca "nu exista o criza a culturii" sub aspectul creatiei, ci o
criza a administrarii culturii: “Ceea ce am trait pana acum este o proasta administrare a gestului
cultural. Nu suntem intr-o criza a culturii. Este o asertiune care a fost folosita in mod gresit, daca
luam in calcul aparitiile editoriale, turneele internationale...“. Replica acestui punct de vedere a
venit din partea lui Octavian Paler:"
Sapte ani, in Romania, indiferenta politicienilor a desavarsit ceea ce a stricat ideologia
(fostului regim)...Eu cred ca exista o criza a culturii - si nu numai la noi, ci in lume...Noi, ca
popor, suntem intr-o situatie cu atat mai grava cu cat avem povara unei jumatati de secol in care
cultura romana a fost mutilata, in care psihologia noastra a fost stricata, in care logica noastra a
fost stalcita. Or, iertati-ma, si psihologia noastra si logica noastra fac parte din cultura". Cultura
nu poate fi abordata doar in plan administrativ, contabil, ci si sub aspectul tendintelor launtrice si
al orientarilor spirituale, al raspunsurilor pe care ea le da la provocarile actuale.
Cu acelasi prilej, Octavian Paler a aratat ca trebuie sa privim cultura ca pe un element
fundamental al identitatii nationale, mai ales in aceasta faza istorica a omenirii, cand are loc un
amplu proces de globalizare si de integrare. 
"O tara isi poate pierde identitatea in doua feluri: dezintegrandu-se teritorial si
dezintegrandu-se spiritual.
Dezintegrarea spirituala, din nefericire, nu se vede, in timp ce dezintegrarea teritoriala se
vede cand se intampla. S-a facut la noi multa demagogie in ultimii ani pe riscul dezmembrarii
Romaniei, in timp ce dezintegrarea noastra spirituala a continuat si continua din nefericire
zilnic...
Exista in momentul de fata o mitologie a economicului in Romania. La nivelul clasei
politice, nu se discuta decat despre economie, nu se discuta, fie la guvern, fie in Parlament, decat
de spectrul mizeriei.
E important sa se discute despre asta, dar ganditi-va si la mizeria intelectuala, la mizeria
morala, la mizeria spirituala, care pot distruge, in ultima instanta, celula acestui popor, si ne-am
asuma astfel, dupa parerea mea, riscul foarte grav de a ne deznationaliza, de fapt, in timp ce se
practica atata demagogie nationalista". 
Relevand semnificatia deosebita a culturii pentru identitatea unui popor, acelasi autor
afirma ca "apararea culturii e la fel de importanta ca apararea teritoriului national". Sistemele
politice si economice evolueaza spre integrare, iar fenomenele de interferenta si imprumut
cultural se multiplica si ele. Cultura nu poate fi sustrasa acestui flux al schimburilor de valori,
dar, in numele acestui imperativ, adeseori s-au instrumentat strategii de dezintegrare culturala,
pentru a priva societatile de un factor fundamental al integrarii lor sociale. 
Cultura parcurge un fenomen de schimbare a tablei de valori, de transformare a
mentalitatilor sociale si a conduitelor practice. Dar, nu poate fi neglijat fenomenul alarmant al
extinderii culturii de consum si al deplasarii preferintelor culturale spre produsele de slaba
13
calitate, inscrise in registrul divertimentului industrializat, oferit acum efectiv pe scara de masa,
odata cu diversificarea televiziunilor comerciale, interesate doar de audienta si care au ajuns sa
"dopeze" consumatorii de media cu un "meniu" standard, alcatuit din "telenovele", filme din
seria "neagra" a violentei etc. 
Iata un punct de vedere exprimat de criticul Nicolae Manolescu asupra acestui fenomen
de criza, considerata “cea mai grava boala a tranzitiei”: 
“Odata cu disparitia Festivalului "Cantarea Romaniei", dupa caderea ceausismului, ne-am
facut iluzia ca prostul gust nu va mai fi incurajat de oficialitate si nici nu va mai avea caracter de
masa. Ne-am inselat. Dupa 1989, libertatea s-a transformat repede in haos. Valoarea fiind peste
tot inlocuita de succes, nu mai exista nici o demarcatie intre cultura populara, de consum, si
aceea adevarata, de elita.
O subcultura fara frontiere - iata ce ne ofera perioada de tranzitie.
Diferenta dintre cultura si subcultura o face spiritul critic. Dar spiritul critic presupune o
idee de autoritate si de ierarhie. Paradoxal, in comunism, cel putin de la o vreme incoace, a
existat spirit critic. Are mai putina importanta faptul ca el se nastea din opozitie, din reactie la un
sistem de valori. De la venirea lui Ceausescu la putere si pina la inlaturarea lui, un sfert de veac
mai tirziu, oficialitatea a incercat zadarnic sa distruga opozitia aceasta critica si sa-si impuna
propria ierarhie.
Cel mult, putem spune ca in tot acest timp s-au confruntat doua ierarhii complet diferite,
desi nu era nimeni care sa nu stie care este aceea valida si care este aceea falsa.
Spiritul critic este victima principala a schimbarii de regim. Nici un alt concept sau
notiune, nici o alta categorie sociala sau morala n-a suferit, intr-o atit de mare masura, de pe
urma revolutiei din 1989.
Societatea de tranzitie este o societate lipsita de spirit critic. La fel si cultura.Rezultatele
se vad cu ochiul liber. O mizga subculturala acopera literatura, muzica (usoara), artele,
arhitectura, spectacolul de teatru, filmul. Mass-media si presa cotidiana n-au nici cea mai vaga
idee de ce inseamna cultura adevarata. Festivaluri (amestec de muzica imbecila si de afaceri
necurate) umplu salile si stadioanele de un public tinar de care nu se ocupa nimeni, nici macar
scoala, la vremea ei.
Ceea ce se intimpla este un holocaust cultural, o crima impotriva umanitatii. Moralmente,
organizatorii sau oficialii n-au nici o scuza pentru ce fac.
Emisiunile culturale au disparut practic de pe fata ecranelor de televiziune. Videoclipurile
muzicale sint neprofesioniste si vulgare. Telenovelele "educa" generatia virstnica la fel ca
muzica usoara generatia tinara. Johnny Raducanu se arata oripilat, la o emisiune T.V., de
B.U.G.- Mafia (ce nume!) sau de nu mai stiu ce formatie ejusdem farinae.
Pe drept cuvint, el spunea ca asta nu e muzica. Multi il ironizau pe regretatul Iosif Sava
cind refuza tot ce nu e clasic in muzica. Ce bine ar fi fost daca era ascultat! De cite ori vine vorba
de cultura, aflam ca nu sint bani. Dar pentru infloritoarele reviste pornografice (nu le-am
numarat, sint citeva zeci, probabil) se gasesc. Nu se gasesc pentru publicatiile stiintifice ale
Academiei, pentru reviste literare, pentru reviste de sah. O data pe saptamina, pe toate canalele
T.V., ore intregi sint analizate meciurile de fotbal ale etapei. Foarte bine! Dar de ce nu s-ar
acorda citeva minute in care sa fie analizate carti, tablouri, spectacole, concerte? In cotidiane,
pagina culturala e rarissima si de obicei prost facuta.
Redactorii nu sint in stare sa deosebeasca un poet de un cantautor (!), deseori nu cunosc
numele scriitorilor sau confunda opere pe care ar fi trebuit sa le invete in liceu.
Ce-ar mai fi de zis, cind un cotidian l-a felicitat de curind pe Cezar Baltag la implinirea
virstei de 60 de ani? Cum de n-a aflat autorul notei, cum de n-a aflat redactia intreaga a gazetei,
ca poetul Cezar Baltag nu se mai afla, vai, printre noi?

14
 Multa lume e speriata, in acest debut de toamna, de epidemii ca acelea de meningita sau
de conjunctivita, de inflatie, de violenta sau de coruptie. Nu neg ca toate acestea sint boli ale
societatii de tranzitie. Dar o boala pe termen lung, mult mai grava, este disparitia spiritului critic.
O epidemie si o boala endemica deopotriva. Cu urmari comparabile in timp cu ale
radiatiilor. O conjunctivita se vindeca. Se va gasi leac si pentru inflatie. Absenta spiritului critic
insa poate afecta irevocabil sanatatea culturala a unei natiuni. Si, de ea raspundem in eternitate”.

EFECTELE ECONOMICE ALE COMUNISMULUI

Romania, în perioada 1965-1989, făcând abstracție de aspectele politice, a fost un
exemplu de creștere economică, dar nu și ca  nivel de trai. Măsurile luate pentru industrializarea
accelerată și pentru plata datoriei externe nu au fost tocmai bune pentru populația României.
Efectele economice nu se pot cuprinde într-o analiză extrem de strâmtă, dar se poate spune că ele
au fost benefice pentru țară și populație, aducând România, cu grele eforturi alături de țări cu
mare avans. 
Industrializarea puternică a României a avut loc în detrimentul mediului
înconjurător, poluarea ajungând la cote alarmante în unele zone ale țării. Emisiile de CO2 în
atmosferă s-au triplat din 1965 până în 1989, dar producția industrială a crescut de zeci de ori.
Din 1989 până în 2008 au scăzut cu mai mult de 50%, datorită distrugerii inimaginabile a
industriei românești de către noua guvernare inconștientă și coruptă. Meritul guvernării
comuniste a fost şi acela că multe proiecte din aceasta perioadă au fost realizate cu ajutorul
"voluntarilor", care erau obligaţi să presteze muncă în folosul comunității. Armata, elevii,
studenții, bugetarii şi profesorii trântori erau cei folosiți, cel mai des, ca "voluntari". Cei ce s-au
erijat în critici ai epocii Ceaușescu au denigrat aportul acestor categorii la prosperitatea țării,
considerând că munca voluntară a fost numai o exploatare, nu un aport la progresul unei țări
înapoiate industrial și chiar agricol. Acești critici nu au ținut cont că țara a fost îmbogățită cu sute
de mii de apartamente noi, și că milioane de români s-au instalat în ele fără nici o plată,
beneficiind pentru prima dată de condiții de locuit civilizate și locuri de muncă asigurate pentru
un trai decent.
In perioada 1965-1989, s-a încercat şi s-a reuşit strălucit relocarea unei mari părți a
populației din mediul rural în mediul urban. Astfel s-a asigurat rapid forţa de muncă necesară
industriei în plin avânt. S-a început şi concentrarea populaţiei din mediul rural în centre mai
mari, unde se putea asigura un progres edilitar, social şi cultural. Multe sate îndepărtate de
drumuri şi de civilizaţie au făcut loc culturilor agricole. Locuitorii din mediul rural au fost
relocati în blocurile proaspăt construite din jurul marilor centre industriale. Amestecul de
populaţii rurale la oraşe a avut și multe efecte negative, în principal legate de comportamet
social, dar a adus și un salt semnificativ al gradului de civilizare al celor care trăiseră cu un WC
în fundul curții, fără apă curentă, uneori fără curent electric și departe de binefacerile culturale
ale epocii, fie ele comuniste..
Până în 1989, 25% din clădirile vechi din București și din alte orașe mari, mai ales din
mahalale, au fost demolate pentru a face loc noilor proiecte de urbanizare, din păcate
uniformizante.
Politica de opresiune a intelectualității din primele două decenii ale comunismului în
România a fost abandonată şi cu toate că mulţi oameni valoroşi se refugiaseră în occident, şara a
reuşit să creeze o nouă generaţie de oameni instruiţi. Cu toate acestea libera circulație era drastic
împiedicată şi neplăcută populației. Această claustrare a fost şi una din cauzele revoltei din
decembrie 1989, alături de împiedicarea liberei exprimări. 

15
 Pentru că în partea finală a epocii, bonusurile şi salariile angajaților din înreprinderi sau
institutii depindeau de realizarile acestora, foarte multe date ce reprezentau producția erau
"umflate" pentru a putea primi acele bonusuri şi salarii. Acest lucru a dus la o evaluare incorectă
a productiei Romaniei şi implicit la măsuri economice greşite. Se poate spune că Nicolae
Ceașescu a fost indus în eroare sistematic asupra realităților din țară, mai ales asupra celor
sociale și a atașamentului populației față de el și de măsurile sale.
Investitiile masive în industrie şi în agricultură au condus la o datorie externă de peste 10
miliarde de dolari. In această perioadă istorică scurtă  au fost dezvoltate proiecte uriaşe, cum ar fi
centre industriale comparabile cu cele mai renumite din lume, hidrocentrale impresionante,
termocentrale impresionante, exploatări miniere moderne de cărbune şi de alte minereuri, canalul
Dunăre-Marea Neagră şi Casa poporului, s-a început o mare centrală nucleară, etc.
In 1981, Romania nu era capabilă să platească nici macar dobânda la cele 10 miliarde  de
dolari datorie.
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost cel mai mare proiect din acele vremuri pentru
Romania. Canalul a fost terminat în anul 1984. Acest proiect a fost considerat un eşec de către
criticii veninoşi, după ce timp de 3-4 ani el a funcţionat doar la 1/10 din capacitatea proiectată.
Valarea Canalului s-a afirmat puternic după asasinarea lui care l-a realzat cu viziune spre viitor,
ca legătură indispensabilă pentru artera navală intraeuropeană, Dunăre-Main-Rhin, între Marea
Neagră şi Marea Nordului. Pe parcursul iernilor gurile Dunării devin uneori impracticabile prin
îngheţ, dar Canalul urmează să rămână deschis datorită apei cade deversate în el de Centrala
nucleară Cernavodă.
Anii '80 au fost cei mai grei ani pentru populatia Romaniei. Nicolae Ceaușescu a devenit
obsedat de achitarea datoriei externe a României și astfel a instituit o serie de masuri de
austeritate cum ar fi:
-   a redus importurile
-   a crescut exportul in detrimentul populației
-  a raționalizat alimentele de bază (acest lucru a fost făcut datorită faptului că "oamenii de
știință" din acea vreme au considerat ca românii mâncau prea mult și că pentru o viață sănătoasă
trebuie să urmeze "sfaturile și dieta" P.C.R.).
-  combustibilul menajer, carburanții pentru auto, energia electrică și termică și multe altele se
distribuiau pe bază de cote.
-  populația era controlată, supravegheată și intimidată de catre Securitate, care înregistra
convorbirile telefonice și urmărea orice mișcare a populației printr-o rețea vastă de informatori.
La sfârșitul anilor '80, Romania era considerată țara cu cel mai scăzut nivel de trai din
Europa, urmată de Albania. Nu trebuie, totuși, uitat că România moștenea același nivel de trai
din perioada antebelică. In plus, Nicolae Ceaușescu avea o concepție “țărănească” despre
eforturile de economisire ale unei familii. El considera că pentru a-și atinge scopurile întreaga
populație trebie să “strângă cureaua”, să consume mai puțin și să ceară tot mai puțin de la țară, în
așteptarea unui viitor plin de promisiuni. A pășit chiar pe tărâmul autarhiei. Toate constrângerile
de zi cu zi au nemulțumit progresiv populația, ca și cultul personalității, alături de o propagandă
mincinoasă, în mass-media, pusă la cale de slugoii săi.  
După aproape 10 ani de chinuri, în anii '80, Romania a reusit sa plătească datoria externă.
In 1989 Ceaușescu a anunțat că România nu mai are datorii către alte țări. România începuse să
dea cu împrumut altor țări în curs de dezvoltare și să aibă o balanță comercială favorabilă, fapt ce
a nemulțumit, se pare, marile puteri obișnuite să fie singure pe piața acordării de credite.
Exemplul unei țări mici, de ostentație financiară, ar fi putut să devină un pericol, așa
că “”tupeul” lui Ceaușescu trebuia pedepsit și a fost pedepsit cu moartea.
La mai puțin de un an după anunțul privind independența financiară a avut loc așa-zisa
revolutie din 1989, soții Ceaușescu fiind condamnați la moarte și executati rapid în urma unui

16
proces în stil bolșevic. Mascarada de proces a stupefiat atât populația română, cât și opinia
mondială.
Se pate aprecia cu hotărâre că epoca lui Nicolae Ceaușescu a avut efecte economice fără
egal în istoria țării și, probabil, greu de atins în viitor. Sunt foarte greu de enumerat toate salturile
general economice, sau cele ale industriei, agriculturii, construcțiilor civile realizate în această
perioadă, făcând abstracție de comunism în sine și de neajunsurile politice acelui regim devenit
odios. Guvernanții ce au urmat au transformat țara într-o simplă piață de desfacere pentru alte
puteri europene, sau din afara continentului, precum SUA, China, Turcia, etc.

România cunoaşte în anii ’40 o perioadă de metamorfoză, trecând în

doar câţiva ani de la un sistem democratic la forme de conducere
autoritare, prin impunerea unui sistem politic total străin de
tradiţiile româneşti.
Noul regim aducea cu sine un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea
Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viaţa politică şi socială
românească. Consecinţele acestui fapt se vor vedea evident pe parcursul anilor prin faptul, că va
exista o masă de oameni ce nu se va putea adapta la noile valori sociale apărute după
evenimentele din august 1944.
A. Consecinţe politice
Evenimentele petrecute după 23 august 1944, aruncă România în sfera de influenţă
sovietică, fapt cu consecinţe majore în societatea românească bulversată de impactul celui de-al
doilea război mondial şi care dorea acum o revenire la normalitatea existentă în anii ’20.
Presiunea sovietică exercitată prin intermediul trupelor Armatei Roşii aflate pe teritoriul
românesc, conduce la instaurarea sistemului comunist odată cu impunerea la guvernare începând
cu data de 6 martie 1945 a guvernului Groza, moment considerat a fi ,,punctul 0 al comunismului
românesc” . Noul regim aducea cu sine un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea
Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viaţa politică şi socială
românească.
Impunerea regimului comunist în România, de către Uniunea Sovietică, determină şi
metodele de acţiune, cum ar fi modul de construire al societăţii şi de acaparare a puterii politice,
care sunt de sorginte sovietică. Ideea de bază a proiectului socialist prevedea ,,realizarea unei
societăţi înalt prospere cu un grad ridicat de omogenitate” .
Pornind de la acest obiectiv, statul a trecut la reorganizarea întregii vieţi sociale cu
consecinţe în toate compartimentele societăţii. Punctul de plecare l-a constituit acapararea puterii
politice, după modelul clasic sovietic, ceea ce a permis instaurarea modelului politic de tip
comunist în societatea românescă.
O dată realizat acest obiectiv politic, Partidul Comunist Român în spiritul ruperii
legăturilor cu trecutul, reprezentat de ,,societatea burgheză decadentă”, trece la acapararea
întregii puterii politice în stat. Un prim pas în acest sens l-a constituit trecerea de la un sistem
politic de tip monarhist, la unul de ,,democraţie populară” odată cu abdicarea silită a regelui
Mihai I la 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române .
Noua orientare politică este ,,oficializată” prin constituţia din 1948. Datorită impunerii
noului sistem politic de către sovietici, a faptului că liderii politici erau în marea lor majoritate de
origine etnică străină-evrei, maghiari, germani-, că veneau de la Moscova cum a fost cazul Anei
Pauker sau că au stat departe de scena politică fiind chiar foşti deţinuţi politici-referindu-ne la
Gheorghiu Dej-,
Partidul Comunist nu a avut o legitimitate internă şi în consecinţă nici o adeziune din
partea maselor, cum s-a întâmplat în Cehoslovacia sau în Iugoslavia.
17
 Astfel că regimul va dori să controleze societatea în toatalitatea sa, prin diferite metode,
de la favoritism la represiune şi dorinţa reclădirii din temeli a acestei societăţi.
În acest context au loc lupte interne în Partid pentru acapararea puterii şi eliminarea
adversarilor incomozi. În urma epurărilor care au loc în interiorul sistemului, este eliminat grupul
politic Ana Pauker-Vasile Luca în anul 1952 şi fracţiunea rivală din PMR a lui Iosif Chişinevski
–Miron Constantinescu.
Aceasta din urmă s-a realizat în 1957, la un an după Congresul XX PCUS-al
destalinizării-, membrii grupului fiind acuzaţi de convingeri staliniste (de altfel eliminarea
acestora este legată în mod evident de lupta pentru putere de la Moscova, căci dacă ar fi învins
staliniştii în URSS cei doi ar fi fost acuzaţi că sunt pro hruşciovişti). În urma epurărilor
Gheorghiu Dej îşi asigură o poziţie predominantă în cadrul partidului, fiind eliminaţi totodată şi
cei care aveau convingeri politice diferite de ale liderilor care au reuşit să se impună acum. În
acestă etapă este eliminată şi vechea clasă politică asigurându-se astfel, apariţia unei noi clase
politice care a o politică de conformism faţă de ideile sovietice, poziţie care se va schimba însă,
începând cu a doua parte a deceniului 6. Datorită acestor considerente putem spune că Partidul
comunist nu era un partid în conceptul Occidental al cuvântului, ci apărat destinat să conducă
statul şi să ţină sub control societatea.
Către sfârşitul anilor ‘50 România va dori să construiască socialismul în propriul său
mod, fapt care a dus la divergenţe în relaţia cu Uniunea Sovietică. Dar ,,rebeliunea României nu
era un pericol real pentru U.R.S.S. şi politica sa, România nepunând sub semnul întrebării
sistemul comunist din interior, ci doar politica externă impusă de U.R.S.S.” Dintr-o ţară liberă
am devenit o ţară ocupată, condusă autoritar, izolată faţă de Europa, dar şi opusă ca principii
restului Europei, referire vident la Europa Occidentală.
B. Consecinţe economice
Societatea românească până atunci una tradiţională trebuia acum să se alinieze modelului
economic sovietic şi să constituie cadrul pentru crearea unui ,,om nou”, care la rândul lui să
participe ,,activ” la construirea societăţii sub coordonarea noilor conducători şi a regulilor
impuse de doctrina comunistă. Acest om nou se identifică cu figura muncitorului, parte a
muncitorimii române care devine, conform constituţiei din 1948, forţa conducătoare a societăţii.
Un om nou are nevoie de un cadru nou, precum şi de un mediu prielnic care să-i permită reuşita
acţiunilor sale, mediu care l-a constitut oraşul industrializat; rezultând două tendinţe majore ale
societăţii româneşti sub comunism: urbanizarea şi industrializarea, care se vor afla într-o
interdependenţă. Industrializarea va căpăta proporţii din ce în ce mai mari pe parcursul acestor
ani, iar pentru susţinerea proiectelor industriale, statul avea nevoie de o forţă de muncă ieftină, şi
în proporţii ridicate.
Datorită considerentelor amintite anterior, dar şi a unei ideologii de tip sovietic
referitoare la proprietate şi la ,,clasele exploatatoare”, statul a trecut la cooperativizarea
agriculturii, disponibilizându-se în acest fel şi forţa de muncă necesară susţinerii proiectelor
statului. Referindu-ne la impactul colectivizării asupra societăţii româneşti putem spune că acestă
politică a implicat o trecere a propietăţii agricole în cea mai mare parte a sa, în proprietatea
statului, şi mutaţii de ordin social care au rezultat din acestă acţiune. Prin colectivizare statul
concentrează în mâinile sale pământurile şi mijloacele agricole ale ţăranilor deposedându-i în
acest fel de propriile lor bunuiri, fapt care va avea ca şi consecinţă transformarea ţăranului
în ,,proletar agricol” .
La nivelul de ansamblu al societăţii un alt factor care a avut consecinţe asupra societăţii a
fost şi naţionalizarea. Acestă acţiune a vizat trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea
statului, iar data de 11 iunie va rămâne ca o dată importantă în mitologia comunistă. În viziunea
comunistă naţionalizarea socialistă a realizat ,,lichidarea proprietăţii privatea a claselor
exploatatoare asupra principalelor mijloace de producţie şi asupra altor bunuri acumulate prin
exploatare şi trecerea acestora în proprietatea socialistă de stat ca bunuri ale întregului popor” .
18
 În acest context, a fost vizat şi sistemul bancar, asupra căruia statul a obţinut controlul,
dar şi cinematografele, farmaciile, relizându-se astfel trecerea de la o economie de tip capitalist
în care legea era facută de către cerere şi ofertă la o economie socialistă centralizată, controlată
în totalitate de către stat.
Caracteristic acestei perioade a fost şi apariţia în economia românească a întreprinderilor
mixte româno-sovoietice denumite sovromuri . În noul tip de economie statul era cel care
stabilea regulile. Dispaiţia unei pieţi libere, a fost contrabalansată prin apariţia uneia centralizate
care să producă conform unor dorinţe şi nu unor nevoi.
Acest tip de economie Belu Zilber în memoriile sale făcea următoarea remarcă: ,,La
originea acestei aberaţii, a unei economii planificate care acoperă o anarhie permanentă şi
generalizată, stau două idei fundamentale:
1) producţia poate creşte exponenţial;
2) producţia determină consumul.
Din prima rezultă posibilitatea unui sistem de repartiţie pe baza formulei ,,fiecăruia după
nevoi” (comunismul), iar din a doua independenţa producţiei [faţă] de piaţă.
Experienţa le-a infirmat pe amândouă”
Aceste schimbării determină dispariţia unor categorii profesionale cum ar fi liber
profesionişti sau bancherii, promovarea în funcţii a persoanelor după criteriu politic, nemai
ţinând cont decât în plan secund de criteriul pregătirii profesionale. Astfel se urmăreşte realizarea
unei dependenţe totale a individului de stat prin deposedarea acestuia de către proprietatea care îi
dădea o relativă îndependenţă.

19